Rerum spectantium ad Universam gentem daco -romanam seu valachicam summaria collectio ex diversis [601689]

Universitatea Babeș Bolyai Cluj -Napoca
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Școala Doctorală „Isidor Todoran”

Sfântul Niceta de Remesiana
Viața și activitatea

Teză de Doctorat

Coordonator științific:
Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru Doctorand: [anonimizat]
2016

1

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 4
1. Motivația alegerii temei de cercetare ………………………….. ………………………….. …… 4
2. Actualitatea temei ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 5
3. Stadiul cercetărilor și bibliografia temei ………………………….. ………………………….. . 6
4. Metoda de cercetare și structura lucrării ………………………….. ………………………….. . 8
1. RECEPTAREA SFÂNTULUI NICETA DE REMESIANA ÎN ISTORIOGRAFIA
DE SPECIALITATE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 10
1.1. Istoriografia străină ………………………….. ………………………….. ………………………. 10
1.2. Istoriografia română ………………………….. ………………………….. ……………………… 12
2. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA SFÂNTULUI NICETA DE REMESIANA …………… 59
1.1. Izvoare de referință pentru Sfântul Niceta de Remesiana ………………………….. .. 62
1.2. Tinerețea și educația Sfântu lui Niceta de Remesiana ………………………….. …….. 65
1.3. Sfântul Niceta, Episcop de Remesiana ………………………….. ………………………… 69
1.4. Contextul politic și ecleziastic al Episcopului Niceta de Remesiana ……………. 71
1.5. Prietenia Sfântului Niceta de Remesiana cu Paulinus de Nola …………………….. 84
1.6. Prima călătorie a Sfântului Niceta la Nola (398) ………………………….. …………… 88
1.7. A doua călătorie a Sfântului Niceta la Nola (402) ………………………….. …………. 96
1.8. Ultimele mențiuni cu privire la Ni ceta de Remesiana ………………………….. ….. 101

2
3. OPERELE SFÂNTULUI NICETA DE REMESIANA ………………………….. ……… 105
3.1. Istoria transmiterii textelor nicetaniene ………………………….. …………………….. 105
3.2. Operele ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 111
3.2.1. Opere dogmatice ………………………….. ………………………….. ……………………… 111
3.2.1.1. Libelli instructionis (Cărticele de învățătură) ………………………….. …….. 111
3.2.1.2. De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus (Despre
feluritele numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos) ………………………….. . 119
3.2.2. Opere liturgice ………………………….. ………………………….. ………………………… 120
3.2.2.1. De vigiliis servorum Dei (Despre privegherile robilor lui Dumnezeu) . 121
3.2.2.2. De psalmodiae bono (Despre folosul cântării psalmilor) …………………. 124
3.2.2.3. Te Deum laudamus (Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm) ………………….. 128
3.2.3. Opere morale ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 138
3.2.3.1 . Ad virginem lapsam (Către o fecioară căzută) ………………………….. ……. 139
3.2.3.2. Epistola din manuscrisul Corbe iense ………………………….. ………………… 140
3.3. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 142
4. TEOLOGIA NICETANIANĂ ………………………….. ………………………….. …………….. 144
4.1. Teologia liturgică ………………………….. ………………………….. …………………………. 149
4.1.1. Inițierea creștină la Sud de D unăre după Sfântul Niceta de Remesiana ……. 149
4.1.1.1. Instituția Catehumenatului ………………………….. ………………………….. ….. 150
4.1.1.2. Treptele C atehumenatului ………………………….. ………………………….. …… 154
4.1.1.2.1. Treapta catehumenilor ………………………….. ………………………….. …. 155
4.1.1.2.2. Treapta aspiranților la nașterea „din apă și din Duh” ………………… 160
4.1.1.2.3. Treapta neofiților celor născuți din „din apă și din Duh” …………… 163

3
4.1.2. Ritul privegherii în Episcopia Remesiana ………………………….. ………………… 166
4.1.3. Psalmodia sau muzica bisericească la Sfântul Niceta de Remesiana ……….. 174
4.2. Teologia dogmatică ………………………….. ………………………….. ………………………. 190
4.2.1. Triadologia la Sfântul Niceta de Remesiana ………………………….. …………….. 192
4.2.1.1. Învățătura despre Dumnezeu -Tatăl ………………………….. …………………… 197
4.2.1.2. Învățătura despre Dumnezeu Fiul ………………………….. …………………….. 201
4.2.1.3. Învățătura despre Dumnezeu Duhul Sfânt ………………………….. …………. 216
4.2.2. Aspecte mariologice în opera Sfântului Niceta de Remesiana ………………… 229
4.2.3. Aspecte eclesiologice în opera Sfântului Niceta de Remesiana ………………. 232
4.2.4. Aspecte eshatologice în opera Sfântului Niceta de Remesiana ……………….. 235
4.3. Teologia morală ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 238
4.3.1. Sfântul Niceta de Remesiana și monahismul daco -roman ………………………. 239
4.3.2. Luptele duhovnicești și provocările vieții monahale ………………………….. …. 242
4.3.3. Valoarea morală a pocăinței în Epistola Ad virginem lapsam …………………. 249
CONCLUZII FINALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 259
ANEXĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 266
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 267
CURRICULUM VITAE ………………………….. ………………………….. …………………………. 294
Declarație ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 296

4

INTRODUCERE

1. Motivația alegerii temei de cercetare

Lucrarea cu titlul: Sfântul Niceta de R emesiana – Viața și activitatea a fost
realizată în cadrul disciplinei Istoria Bisericii Ortodoxe Române cu Noțiuni de
Paleografie, la îndemnul și sub directa îndrumare a Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru
Moraru, și își propune să exploreze, pe cât este cu putință, personalitatea și opera acestui
episcop misionar, care a fost pe nedre pt ignorat de -a lungul istoriei, dar care merită pe
deplin a fi redescoper it, dat fiind faptul că face parte din pleiada de sfinți daco -romani
care au activat în spațiul nostru românesc.
Teza de față își propune umplerea unui gol în literatura română de specialitate
prin reconstrucția cronologică a biografiei Sfântului Niceta și a operelor sale literare , prin
care a îmbogățit spațiul teologic daco -roman și nu numai, idee sugerată de către
îndrumătorul meu de doctorat, Părintele Profesor Alexandru Moraru. Trebuie să precizez
de la început că cercetarea de față c ontinuă și desăvârșe ște în mare parte cercetările
efectuate în timpul studiilor mele de mastera t, care s -au finalizat prin susținerea pu blică a
tezei de disertație pe acest subiect.
Motivul principal pentru care am ales să tratez viața și activitatea episcopului
Niceta de Remesiana a fost acela de a scoate în relief caracterul liturgic și misionar al
teologiei sale, perspectivă care a fost neglijată total în spațiul teologic românesc, dar care
este de mare importanță pentru cunoașterea vieții duhovnicești a strămoșilor noștri daco –
romani de la Sud de Dunăre, precum și pentru Istoria Bisericii Ortod oxe Române.
Considerăm cercetările noastre ca pe o datorie și , în acelaș i timp, un prinos de
recunoștință față de acest părinte și scriitor bisericesc, care a rămas în conștiința Bisericii
ca unul dintre cei mai mari misionari care a predicat Evanghelia lui Hristos strămoșilor
noștri daco -romani.

5
2. Actualitatea temei

Viața și activitatea pastoral -misionară a episcopului Niceta de Remesiana
reprezintă un demers extrem de dificil pentru orice cercetător, din cauza puținelor
izvoare , care au păstrat peste veacuri amintirea vie a acestui prestigios părinte și scriitor
bisericesc de origine daco -romană de la sfârșitul secolului al IV -lea și începutul secolului
al V -lea. Am considerat necesară o nouă abordare a acestei teme , dar dintr -o nouă
perspectivă, cu toate că în spațiul teologic românesc Sfântului Niceta de Remesiana i s -au
consacrat două teze de doctorat, precum și câteva stu dii de specialitate, care însă se
contrazic între ele.
Dacă până în prezent , Pr. Prof. Ștefan Alexe a cercetat viața și activitatea
episcopului Niceta din perspectiva ecumenicității patristice a secolelor IV și V, iar Ovidiu
Pop, în teza sa de doctorat , ne-a oferit o analiză substanțială a operelor Sfântului Niceta
atât din p unct de vedere teologic , dar mai mult din p unct de vedere filologic , abordând
teme precum: lexicul nicetan ian, morfologia și sintaxa frazei, în general probleme legate
de limba și stilul Sfântului Niceta, am considerat că este necesară o nouă abordare a
teologie i nicetaniene, însă de această dată , dintr-o perspectivă liturgică , dogmatică și
morală .
Parcurgând bibliografia de referință, am observat că , până în prezent , nu s -a
insistat deloc asupra ritualului de inițiere creștin prezentat de către Sfântul Niceta în
lucrarea Libell i instructionis, care a avut un rol major în răspândirea creștinismului
printre strămoșii noștri daco -romani de la Sud de Dunăre. Era necesară , așadar , o
reconsiderare a eforturilor depuse de către Sfântul Niceta în acest sens , deoarece în
teologia românea scă de specialitate , s-a pus mai mult accentul pe aria misionară a acestui
episcop, iar în ceea ce privește corpusul său de scrieri , majoritatea cercetătorilor s -au
limitat la o simplă expunere a lor prin sinteze sau rezumate.
Raportându -ne la întreaga operă a Sfântului Niceta, am observat că ea nu este
compusă din simple omilii sau cateheze pe care acesta le -ar fi rostit în fața credincioșilor
săi, ci , privită în ansamblu, opera acestui scriitor bisericesc este în strânsă legătură cu
instituția Catehumenatului și cu programul de inițiere creștin din spațiul geografic daco –
roman de la sfârșitul secolului al IV -lea și începutul secolului al V -lea. Iată de ce , o

6
abordare liturgică asupra operelor sale este bineven ită și în același timp neces ară pentru
cunoașterea cultului divin public din spațiul daco -roman.
Totodată, am considerat că este necesară o nouă analiză teologică asupra
reflecțiilor dogmatice expuse de autor în tratatele De ratione fidei, De Spiritus Sancti
potentia și De Symbolo. De asemenea, lucrarea va încerca să surprindă câteva aspecte
legate de monahismul daco -roman din timpul vieții și activității misionare a episcopului
Niceta de Remesiana , subiect mai puțin abordat în literatura de specialitate.
Considerăm că viziunea noastră de a delimita teologia nicetaniană pe cele trei
paliere ale teologiei con temporane : liturgică, dogmatică și morală va aduce un plus de
înțelegere reflecțiilor teologice expuse de către episcopul Niceta în operele sale și ,
totodată , perspectiva noastră este de actualitate în domeniul cercetărilor Istoriei Bisericii .

3. Stadiul cercetărilor și bibliografia temei

În demersul nost ru științific vom încerca să facem apel la cât mai multe studii de
specialitate , atât din istoriografia română cât și din istoriografia universală, tocmai pentru
a ne face o imagine cât mai clară a modului în care s -a scris despre Sfântul Niceta până în
zilele noastre.
Pentru elaborarea prezentei lucrări , am identificat , în primul rând , sursele
bibliografice străi ne, respectiv disertațiile academice realizate în spațiul occidental pe
această temă . Dintre lucr ările de sp ecialitate folosite cel mai frec vent, amintim de
monumentala biografie a teologului britanic A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His life
and works, Cambridge, 1905, care conține și prima ediție completă a operelor Sfântului
Niceta, valabilă până astăzi și, de disertațiile academice realizate de către Ernst Hümpel,
Nicetas, Bischof von Remesiana, Bonn, 1895 și W. A. Patin, Niceta, Bischof von
Remesiana a ls Schriftssteller und Theologe, München, 1909 . Toate aceste surse au avut
în vedere reliefarea personalității Sfântului Niceta de Remesiana, a ariei sale misionare,
precum și a activit ății sale didactice în spațiul sud -dunărean. Desigur, am utilizat și alte
studii de specialitate pe care le vom me nționa în capitolul următor.
Dintre lucrările publicate în limba română, cea mai valoroasă lucrare a fost
documentata teză de doctorat a Pr. Prof. Alexe Ștefan, Sfântul Niceta de Remesiana și

7
ecumenicitatea patristică din secolele IV și V , publicată în revista Studii Teologice, XXI
(1969), nr. 7 -8, pp. 453 -583, dar și teza de doctorat a lui Ovidiu Pop, intitulată
Contribuții ale lui Niceta de Remesiana la dezvoltar ea literaturii creștine clasice și
publicată mai apoi sub titlul Niceta de Remesiana – Monografie , la Editura Universității
din București, în anul 2007. Ambele lucrări au constituit însemnate puncte de referință în
realizarea acestei lucrări , fiindu -mi de ajutor la realizarea biografiei Sfântului Niceta ,
precum și la reconstituirea contextului politic și eclesiastic în care a activat ca episcop.
Alte surse importante pe care le -am utilizat frecvent în cerc etarea de față au fost
lucrările realizate de Pr. Prof. Ioan Coman, Scriitori bisericești din epoca străromână,
București, 1979 și cele ale lui Mihail Diaconescu, Antologie de literatură dacoromană.
Texte comentate, Ed. Corifeu, București, 2003 și Istoria literaturii dacoromane , Ed.
Alcor Edimpex, București, 1999, pe care le-am utilizat la analiza operelor acestui părinte
și scriitor bisericesc .
O importantă sursă de documentare au fost studiile științifice publicate de Aloisiu
Ludovic Tăutu, Ioan Coman, Mircea Păcurariu, Ioan Rămureanu, Alexe Ștefan și Ovidiu
Pop în diferite reviste teologice , precum: Ortodoxia, Biserica Ortodoxă Română, Studii
Teologice , Cultura Creștină și Vestitorul care, fie că au prezenta t viața Sfântului Niceta și
activitatea sa didactico -catehetică, fie au cuprins părți din operele sale tra duse în limba
română . Acestea mi-au fost de un real ajutor atât în conturarea personalității episcopului
Niceta de Remesiana, cât și în problemele legate de paternitatea scrierilor sale.
În ceea ce privește utilizarea izvoarelor patristice, am socotit că , într-o astfel de
cercetare , utilizarea lor este obligatorie și se impune de la bun început. Astfel , pentru a
contura personalitatea episcopului Niceta și a operei sale teologice, am apelat la
izvoare le: Patrologi a Greacă și Patrologia L atină, la colecția românească Părinți și
Scriitori Bisericești, dar și la cele mai recente traduceri patristice apărute la Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române sau la Editura Basilica a
Patriarhiei Române. De asemenea, în cercetarea de față am utilizat și colecția intitulată
Fontes Historiae Daco -Romanorum, precum și diferite Istorii bisericești sau universale,
fără de care nu am fi putut avea o imagine clară a supra vieții și activități i misionare a
Sfântului Niceta.

8
4. Metoda de cercetare și structura lucrării

În ceea ce privește stru ctura compozițională a lucrării se pot distinge patru
capitole mari, cu subcapitolele aferente, fiecare având o tematică proprie și distinctă față
de ce lelalte.
Primul capitol , intitulat Receptarea Sfântului Niceta în istoriografia de
specialitate , este împărțit în două subcapitole și urmărește în linii mari analiza
bibliografiei Sfântului Niceta atât a celei străine, cât și a celei din spațiul românesc . În
ceea ce privește bibliografia străină, am identificat un număr de cinci disertații academice
consacrate vieții și activității Sfântului Niceta, toate realizate la prestigioasele universități
din Occident, cât și un număr însemnat de studii pe această temă. Pe de altă parte, în
istoriografia românească am consultat un număr de 43 de lucrări și stu dii de specialitate,
începând de la Gheorghe Șincai și sfârșind cu cele mai noi apariț ii editoriale pe această
temă. Întreaga bibliografie consultată ne -a permis să identificăm și să punem accentul în
cercetarea de față pe unele probleme care nu au fost abordate până acum sau care nu au
trezit interesul cercetătorilor.
Al doilea capitol este alcătuit din opt subcapitole și se concentrează pe Viața și
activi tatea Sfântului Niceta de Remesiana . Acest capitol ridică o serie de problem e, care
nu pot fi elucidate decât numai în baza izvoarelor care fac referire la creștinismul daco –
roman și care ne pun în legătură cu activitatea pastoral -misionară a Sfântului Nic eta.
Problemele sunt legate de contextul politic și ecleziastic în care a trăit și a activat ca
episcop în eparhia Remesiana, de originea, de tinerețe a, de educația, precum și de
începu tul carierei sale ecleziastice, de activitatea didactico -catehetică pri n care a
îmbogățit teologia, de legăturile cu Apusul, mai exact prietenia sa cu episcopul Paulinus
din Nola, precum și de sfârșitul vieții sale, care până astăzi ne rămâne necunoscut. Toate
acestea, constituie un subiect de mare interes pentru teologia con temporană și , mai cu
seamă, pentru creionarea identității episcopului Niceta de Remesiana. Tot aici , vom
insista și asupra ariei misionare a Sfântului Niceta, subiect ce a generat în istoriografia
română, dar și în cea universală, multe dispute și neînțele geri între cercetători.
Cel de -al treilea capitol al lucrării se ocupă cu Operele Sfântului Niceta de
Remesiana, elucidând problema paternității și a manuscriselor care au păstrat peste

9
veacuri moștenirea literară a episcopului daco -roman . În acest sens , ne propunem să
realizăm un istoric al transmiterii textelor nicetaniene, analizând operele acestui părinte și
scriitor bisericesc și identificând diferitele ediții în care s -au publicat până în ziua de azi.
Al patrulea capitol al lucrării , intitulat Teologia nicetaniană este capitolul care se
dorește a fi cel mai consisten t din cuprinsul acestei lucrări și care, totodată, reprezintă
noutățile cu care venim în a cest domeniu de specialitate. Pe acest palier, din dorința de a
aduce un plus de înțelegere teol ogiei Sfântului Niceta, vom recurge la o analiză
mistagogică și teologică, interpretând opera sa din punct de vedere liturgic, dogmatic și
moral.
Din punct de vedere liturgic vom insista asupra instituției Catehumenatului și a
ritualului de inițiere creșt in din episcopia Remesiana, așa cum ne este prezentat de către
Sfântul Niceta în lucrarea Libelli instructionis. Totodată, atenția noastră se va îndrepta
asupra ritualului de priveghere și al psalmodiei introduse de către Sfântul Niceta în
episcopia Remesi ana, întrucât acestea sunt considerate a fi principalele mijloace folosite
de el în lucrarea sa pastoral -misionară.
Din punct de vedere dogmatic vom expune și analiza reflecțiile teologice ale
episcopului Niceta de Remesiana legate de triadologie, de hristologie, de pnevmatologie,
de mariologie, de eclesiologie și de eshatologie, ținând cont de contextul po litic și
eclesiastic de atunci. În această abordare , vom lua în considerare diferitele erezii prezente
și în episcopia Remesiana, dar și de combaterea acestora prin misiunea și opera teologică
a episcopului remesian.
Cât privește morala ne propunem să evidențiem câteva aspecte legate de Taina
Pocăinței în spațiul monahal daco -roman, plecând de la epistola Ad virginem lapsam a
Sfântului Ni ceta. Tot în acest palier vom încerca să surprindem câteva aspecte legate de
monahismul daco -roman din timpul vieții și activității misionare a episcopului Niceta de
Remesiana, subiect mai puțin abordat în literatura de specialitate.
Potrivit metodologiei de cercetare științifică, în elaborarea acestei lucrări am
folosit metoda istorică, metoda descriptivă și cronologică, metoda comparativă și
analitică, precum și metoda geogra fică, iar în ceea ce privește sistem ul de citare vom
folosi normele de redactare utilizate de revista Studii Teologice a Patriarhiei Române.

10
1. RECEPTAREA SFÂNTULUI NICETA DE REMESIANA ÎN
ISTORIOGRAFIA DE SPECIALITATE

1.1. Istoriografia străină

Pe plan internațional, Sfântul Niceta de Remesiana s-a bucurat de studii serioase
și mai bine documentate, majoritatea bibliografiei provenind de la teologi și istorici din
spațiul occidental: Spania, Italia, Franța și Germania. Contribuția acestora a fost decisivă
și a avut un rol major în creionarea identițății Sfântului Niceta, chiar și în literatura de
specialitate românească, mai cu seamă în spațiul teologic ortodox, dar și catolic.
Până în prezent, în literat ura de specialitat e străină există cel puțin cinci lucrări
biografice consacrate în totalitate episcopului Niceta de Remesiana. Amintim aici, în
primul rând , disertația academică a lui Ernst Hümpel, Nicetas, Bischof von Remesiana1,
Bonn, 1895, dar și de monumentala lucrare a teologului britanic A. E. Burn, Niceta of
Remesiana. His life and works2, Cambridge, 1905, care conține și p rima ediție completă a
operelor Sfântului Niceta, valabilă până în zilele noastre. Trebuie să amintim apoi de
biografia realizată de W. A. Patin, Niceta, Bischof von Remesiana als Schriftssteller und
Theologe3, München, 1909, precum și de disertați ile acad emice realizate de Paul
Augustinus, Sancti Nicetae Remesiane civitatis episcopi et Romenorum apostoli vita et
doctrina4, Roma, 1934 și Zoran Senjak, Niceta von Remesiana. Christliche Unterweisung
und christliches Leben im spätantiken Dacien5, Freiburg i. B r., 1975. Toți acești autori au
avut în vedere reliefarea personalității Sfântului Niceta de Remesiana, a ariei sale
misionare, precum și a activit ății sale didactice în spațiul sud -dunărean.
În anul 1964 apare o nouă ediție a operelor Sfântului Niceta, însă de data aceasta
mult mai extinsă, îngrijită de Dr. Klaus Gamber, conducătorul Instit utului Liturgic din
Regensburg, intitulată Niceta von Remesiana: Introductio ad competen tes,
Frühchristliche aus Dacien și publicată în colecția „Textus Patristici et Liturgici ”, quos
edidit Institutum Liturgicum Ratisbonense, Fasc. 1, 2, 5, 7, Verlag Friderich Pustet,

1 Niceta, Episcop de Remesiana
2 Niceta de Remesiana. Viața și operele
3 Niceta, Episcop de Remesiana ca scriitor și teolog
4 Viața și învățătura Sfântului Niceta, episcopul cetății Remesiana și apostolul românilor
5 Niceta de Remesiana. Îndrumare și viață creștină în Dacia antichității târzii

11
Regensburg, 1964, pe care critica de spec ialitate o respinge din cauza faptului că editorul
îi atribuie Sfântului Niceta mai multe opere a căror paternit ate poate fi pusă pe seama
altor părinți și scriitori bisericești , precum: Ambrozie al Mediolanului, Ilarie de
Pictavium sau Fericitul Augustin6. Cu toate acestea , considerăm că noua ediție nu trebuie
să fie ignorată de către nici un cercetător avizat.
În anii care au urmat , operele Sfântului Niceta au cunoscut o largă răspândire , în
special în spațiul occidental, fiind traduse din limba latină în diferite limbi de circulație .
Amintim aici ediția lui Calogero Riggi: Niceta di Remesiana, Catechesi preparato rie al
batte simo, Roma, 1985 și pe cea a lui Carmelo Granado: Nicetas de Remesiana,
Catecumenado de adultos, Madrid, 1992, ambele ediții fiind însoțite de un studiu
introductiv substanția l. Tot aici amintim și de traducerea în limba engleză realizată de G.
C. Walsh: Writings of Niceta of Remesiana, publicată în colecția Father of the Church,
vol. 7, New York, 1949.
Pe lângă aceste disertații , ediții și traduceri mai noi ale operelor sale, aspectele
legate de viața și activitatea pastoral -misionară a Sfântului Niceta au fost subiectul unor
noi studii științifice, care încearcă să facă lumină în acest subiect. Ne vom rezuma numai
la menționarea lor, urmând ca pe par cursul lucrării de față să descoperim nouățile și
concluziile la care au ajuns acești cercetători.
O serie de studii au fost consacrate biografiei Sfântului Niceta, dintre care
amintim pe cele mai importante: C. Riggi, „La figura di Niceta di Remesiana se condo la
biografia Gennadiana”, în Augustinianum 24, 1948, pp. 189 -200; P. Fabre, S. Paulin de
N. et l′amitié chrétienne, Paris, 1949, pp 221 -231; J. Zeiller, Les origines chrétiennes
dans les provinces danubiennes de l′Empire romain, Paris, 1918, pp. 549 -559; Pietro
RESSA , „Niceta di Rem esiana e l'eresia”, în Classica et Christiana, 2006, nr. 1, p p. 153 –
172.
Alte studii s -au focalizat pe aria misionară, dar și pe legăturile pe care Sfântul
Niceta le -a avut cu Apusul, mai precis prietenia sa cu episcopul P aulinus precum și cele
două pelerinaje la Nola: P. H. Blasen, „Niceta of Remesiana, a Missionary in Dacia and a
Father of the Romanian Churches? Rereading Paulinus of Nola, Ghen adius of Massilia

6 Există și o recenzie a acestei ediții realizată de Haralambie MIHĂESCU , „Niceta von Remesiana:
Introductio ad competentes, Frühchristliche aus Dacien ”, în Revue des Études Sud -Est Européennes, Tom.
VII, (1969), nr. 2, pp. 423 -426 (Recenzie).

12
and Ovid”, în Studia Universitatis Babeș Bolyai, Theologia Ca tholica, nr. 1 -2, 2012, pp.
39-49; A. Gattiglia, Paulin de Nole et Nicéta de Rémésiana: voyages et pèlegrinages de
rang élevé , Akten des XII. Internationalen Kongressus für christliche Archäologie, Bonn
22-28 September 1991 , 2, Münster, 1995, pp. 809 -810; Albert Ovidiu, Nicetas von
Remesia na als «missionar»”, în Studia Antiqua et Arhaeologica IX, Iași, nr. 9, 3003, pp.
359-372; Hagith SIVAN , „Nicetas' (of Remesiana) Mission and Stilicho's Illyricon
Ambition: Notes on Paulinus of Nola Carmen XVII (Propemtico n)”, în Revue d'etudes
Augustinniens et Patristiques, vol. 41, 1995, nr. 1, pp. 81 -86.
Alte studii au fost dedicate operei nicetaniene și au avut drept obiectiv elucidarea
problemelor legate de paternitate a unor lucrări , însă nu au fost neglijate nici aspectele
care țin de analiza teologică. Dintre acestea le vom nominaliza doar pe cele mai
importante: Jacques ZEILLER , „Un a ncien évêque d'Illyricum, peut -être auteur du Te
Deum, Saint Niceta de Remesiana”, în Comptes -rendus des séances de l'Académie des
Inscriptions et Belles -Lettres, nr. 4 -6, (1942), pp. 357 -358; M. Simonetti, «Sul ”De
Spiritus Sancti Potentia” di Niceta de Remesiana e sulle fonti del ”De Spiritu Sancto” di
S. Ambrogio», în MAIA Rivista di Letterature Cla siche 4, 1951, pp. 239 -248; C. Riggi,
„Pregare al unisono s econdo Niceta di Remesiana”, în Studia Patristica XXIII, Leuven,
1989, pp. 162 -170.

1.2. Istoriografia română

În conștiința poporului român Sfântul Niceta de Remesiana rămâne un deschizător
de drum, un om providențial, care, prin eforturile sale, a contribuit mult la procesul de
romanizare și de încreștinarea strămoșilor noștri daco -romani. Chiar dacă nu există
dovezi că și -a făcut simțită prezența și la Nord de Dunăre și că este „cel dintâi
propovăduitor al creștinismului la geto -daco -romanii din dreapta și din stânga Dunării,
pentru a putea fi numit apostolul daco -romanilor, în înțelesul strict al cuvânt ului… ”7,
totuși, daco -romanii de la Nord de Dunăre au putut beneficia de predica Sfântului Niceta,

7 Ioan RĂMUREANU , „Sinodul de la Sardica din anul 343 importanța lui pentru istoria pătrunderii
creștinismului la geto -daco -romani, în Studii Teologice, XIV (1962), nr. 3 -4, p. 181.

13
pentru că Dunărea nu a constituit niciodată un obstacol pentru populațiile celor două
țărmuri8.
În istoriografia română de specialitate Sfântului Niceta i s-au consacrat până în
prezent două teze de doctorat, ambele fiind realizate în cadrul Facul tății de Teologie
Ortodoxă din București: prima a Pr. Ștefan C. Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana și
ecumenicitatea patristică din secolele IV și V9, sub coordonarea directă a Pr. Prof. Univ.
Dr. Ioan G. Coman și a doua a lui Ovidiu Pop, Sfântul Niceta de Remesiana –
Monografie10, sub îndru marea domnului Prof. Univ. Dr. Eugen Cizek.
În afară de cele două teze de doctorat, începând cu anul 1808 și până în prezent,
numeroși istorici și teologi români au căutat să cuprindă în lucrări și studii de specialitat e
viața și activitatea acestui faimos episcop, pentru ca numele lui să nu fie dat uitării și
pentru ca opera sa scrisă într -o „latină curată” să poată fi cunoscută și de către noi.
Dintre numele sonore ale istoriografilor români , care s -au ocupat cu stud iul vieții
și operelor Sfântului Niceta de Remesiana, amintim pe: Gheorghe Șincai, Petru Maior,
Filaret Scriban, Nicolae Lascu, Constantin Erbiceanu, Gherasim Timuș, Ghenadie
Enăceanu, Corneliu Daiconovici, G. M. Ionescu, Nicolae Dobrescu, Vasile Pârvan,
Aloisiu Ludovic Tăutu, Vasile Suciu, Iuliu Maior, Ion Floru, Nicolae Iorga, Nicolae
Lupu, Ștefan Meteș, Nicolae M. Popescu, Constantin C. Giurescu, Ștefan Ciobanu, Ioan
G. Coman, Dionisie M. Pippidi, Mihail Macrea, Nestor Vornicescu, Mircea Păcurariu,
Ioan Rămureanu, Mihail Diaconescu, Dumitru Protase, Ion Nistor, Traian Diaconescu,
Nechita Runcan, Constantin Voicu.
Toți acești istorici și teologi români au dezvoltat până în prezent teme destul de
interesante cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana. Unii leagă arbitrar activitatea
acestui distins prelat de începuturile creștinismului daco -roman pe teritoriul țării noastre
și susțin un apostolat al Sfântului Niceta atât la Sud, cât și la Nord de Dunăre, teză care
astăzi nu mai stă în picioare. Alții insistă mai mult pe aria misionară a Sfântului Niceta.
S-a abordat doar în treacăt problema ritului de inițiere al Sfântului Niceta de Remesiana .

8 Ioan G. COMAN , „Aria misionară a Sfântului Niceta de Remesiana”, în Biserica Ortodoxă Română,
LXVI (1948), nr. 5 -8, p. 354.
9 Ștefan C. ALEXE , „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din secolele IV și V ”, în
Studii Teologice, XXI (1969), nr. 7 -8, pp. 453 -583.
10 Ovidiu POP, Sfântul Niceta de Remesiana -Monografie, Ed. Universității din București, București,
2007, 232 pp.

14
Alții s -au ocupat mai mult cu studiul operelor sale teologice . În ceea ce privește originea
și educația sa, există , încă, numeroase opinii în rândul cercetătorilor.
Din cauza faptului că Niceta de Remesiana nu este pomenit în Sinaxarul Bisericii
Constantinopolitane, ci doar în Martirologiul Roman, numeroși istoriografi români au
sfârșit prin a -l confunda pe Niceta al no stru cu Sfântul Nichita Romanul, menționat în
sinaxarele biz antine la data de 15 septembrie sau cu Sfântul Sava Gotul, prăznuit la data
de 12 aprilie11. Credem că eroarea se datorează diverselor forme în care apare numele
Sfântului Niceta în istoriografia r omână, și anume : Nichita de Remesiana sau Remeziana,
Nichita Remezianul sau Remesianul, Nichita Românul , iar mai nou doar sub forma de
Niceta, episcop de Remesiana.
O altă preocupare a istoriografilor români cu privire la Niceta de Remesiana a fost
traduce rea operei sale din limba latină în limba română, fie fragmentar, fie aproape
integral de către Ghenadie Enăceanu, Niculae M. Popescu, Aloisiu Ludovic Tăutu, Ștefan
C. Alexe, Mihail Diaconescu și Ovidiu Pop.
Cu toate acestea, remarcăm că personalitatea Sf ântului Niceta de Remesiana este
foarte puțin cunoscută în istoriografia română de specialitate și că el nu se bucură de o
cinstire aleasă, potrivit meritelor sale. Abia în anul 1992 Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române hotărăște trecerea lui oficial ă în rândul sfinților și de foarte puțină
vreme , în anul 2012, slujba sa a fost introdusă în cărțile noastre de cult. Dar să vedem
acum cum s -a scris în istoriografia română despre episcopul daco -roman Niceta de
Remesiana.

Gheorghe Șincai (1754 -1816)
Pentru prima dată în istoriografia română numele Sfântului Niceta este menționat
de marele reprezentant al Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai, în lucrarea sa Cronica
Românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât
lucrurile, î ntâmplările și faptele unora, fără de ale altora, nu se pot scrie pre înțeles, din
mai multe mii de avtori, în curs de 34 de ani culeasă și după anii de la Nașterea

11 Mircea PACURARIU , Sfinții daco -romani și români, Ediția a III -a, Ed. Trinitas, București, 2007, pp.
43-48.

15
Domnului nostru IS. HS. alcătuită12, care va fi publicată la Buda, începând cu anul 1808.
În această valoroasă lucrare, Gheorghe Șincai menționează la anul 397 numele a doi
episcopi daco -romani, pentru el „români”, aceștia fiind Teotim I, episcopul Tomisului, și
Nichita, episcopul Remesianei: „Anul 397. Pe vremea acesta cei mai vestiți arhierei î ntră
români erau sfinții Theotim și Nichita”13.
Istoric destoinic și cunoscător desăvârșit al limbii latine, Gheorghe Șincai va
cerceta cu multă acribie izvoarele care îl menționează pe episcopul Niceta de Remesiana,
citându -i pe Paulinus de Nola, pe Ghena die de Marsilia și pe Jean Bolland. Concluziile la
care a ajuns autorul nostru sunt extrem de importante , făcând lumină atât în ceea ce
privește personalitatea Sfântului Niceta, dar și asupra activității sale plasată în Dacia
Aureliană:
„Așadară, despre sî ntul Nichita trebuie știut întâi că a fost episcopul Remesianei,
cetăței Dachiei -de-Mișloc, a doua, că a fost om foarte învățat, a treia, că a fost născut în
Remesiana și drept aceea diaoș român, a patra, voi arăta pre ce neamuri le -a dumerit și
învățat le gea creștinească”14.
Observăm că Gheorghe Șincai nu extinde aria misionară a Sfântului Niceta la
Nord de Dunăre, ci spune că s -a născut în Remesiana sau Romațiana, pe care o
poziționează geografic în „cetatea Dachiei -de-Mișloc între Nais și muntele Hemului , în
partea Dardaniei așezată și zidită” și că tot acolo a păstorit ca episcop. În ceea ce privește
opera teologică a Sfântului Niceta, Gheorghe Șincai știe de la Ghenadie de Marsilia că
„Nichita, episcopul Remesianei, a scris cu cuvinte netede șese cărți pentru cei ce vreau să
se boteze”, însă la să să se înț eleagă că nu le -a studiat, neștiind în ce limbă au fost scrise
„lătinește sau grecește?”15. Evident, astăzi acest lucru nu mai reprezintă un mister,
deoarece știm că Sfântul Niceta a scris numai în limba latină, dar cunoștea și limba
greacă. Uitând să arate și care au fost neamurile la care Sfântul Niceta a propovăduit
Evanghelia lui Hristos, Gheorghe Șincai încheie astfel: „Drept aceea cu cale închid eu că

12 Cronica este împărțită în trei volume și inițial a fost scrisă în limba latină, având următorul titlu:
„Rerum spectantium ad Universam gentem daco -romanam seu valachicam summaria collectio ex diversis
authoribus facta […] secundum ordinem Chronologicum”.
13 Gheorghe ȘINCAI , Cronica românilor, vol. I, Ediție îngrijită de Florea Fugariu, pre față, tabel
cronologic și note de Manole Neagoe, Ed. Minerva, București, 1978, p. 76.
14 G. ȘINCAI , Cronica românilor, vol. I, p. 76.
15 G. ȘINCAI , Cronica românilor, vol. I, p. 76.

16
Sfântul Nichita a fost prăsit din partea colonie i lui Traian, cea de Avrelian trecută de -a
dreapta Dunărei, adecă a fost prăsit din părinți coțovlahi sau țințari…”16.

Petru Maior (1756 -1821)
Un alt reprezentant al Școlii Ardelene, și anume Petru Maior, îl menționează pe
Sfântul Niceta în valoroasa sa lucrare Istoria Besearicei Românilor, atât a cestor
dincoace precum și a celor dincolo de Dunăre. Întocmită de Petru Maior de Dicio –
Sînmărtin, Protopop și la Înălțatul Crăescul Consilium Locumtenențiale al Ungariei a
cărților revizor, tipărită la Buda, în anul 1813.
De la Petru Maior aflăm că Sfântul Nichita a fost episcop de Romațiana, iar mai
înainte, a fost preot în Aquileea17. Pentru Petru Maior, episcopul Nichita nu a fost întâiul
apostol care i -a încreștinat pe daco -romanii de pe ambele maluri ale Dun ării. Citindu -l și
el pe Paulinus de Nola, care pare a fi singurul izvor pe care își bazează afirmațiile, Petru
Maior consideră că Sfântul Nichita a contribuit la întărirea în credință a daco -romanilor,
pe care el îi numește „români” și că toți aceștia, înainte de episcopatul Sfântului Nichita,
au fost creștini:
„Iară oare ajutat -au ceva Sfântul Nichita, fostul mai nainte preot la Aquilea, după
aceaia episcop de Romațiana în Dachia, spre a se întoarce romanii cei preste Dunăre la
credința lui Hristos, nu fără cădință ne putem îndoi. Nice nu se poate vădi aceea cu
mărturisirea sfântului Paulin, episcopului dela Nola, carele cu carmăn safic au cântat
laudele Sfântului Nichita. Pentru că în carmănul acela zice Paulinus, că schithii, la
propovăduirea lui Nichi ta, se îmblânzesc și depun piepturile celea sălbatice, adecă se
moae și se gătesc spre primirea credinței lui Hristos; și varvarii se învața a răsuna în
gurile lor numele lui Hristos cu inimă romană; iară dachii, adecă românii și cei din
Dachia Mediter ranea și cei din Dachia Ripense aleargă, adecă, ca fiii la părinte să audă
învățătura lui precum și astăzi creștinii bucuroși aud învățăturile ceale pentru mântuirea
sufletului. Deschilinire, zisei, iaste aici întră statul românilor și întră statul varvarilor,
carii cu propopvăduirea lui Nichita, sau se gătea a primi sămânța cuvântului lui
Dumnezeu, sau cei decurând întorși se învăța a vărsa rugăciune către Hristos, iară

16 G. ȘINCAI , Cronica românilor, vol. I, p. 77.
17 Petru MAIOR , Istoria Bisericii Românilor, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, Ed.
Viitorul Românesc, București, 1995, p. 90.

17
românii creștini fiind, auzea ceale ce sunt spre a face roduri de viață. Și tocma aceaia ce
se zice, că varvarii se înveață a răsuna pre Hristos cu inimă romană, adecă ca și românii,
adeverează, că dachii cari era întru adevăr romani, nu au fost nici din ce ata acelora ce se
gătea spre pr imirea credinței, nici dintră aceia ce se învață rugăciunil e. Drept aceaia din
cuvintele lui Paulinus nu se adeverează vreunii dintră românii cei preste Dunăre să fi fost
întorși de Sfântul Nichita la credința cea creștinească. Mai de a crede e că românii cei
preste Dunăre, fiindcă nu prea multă vreame după Sfântu l Nichita la dânșii multe
episcopii era, cum mai sus am însămnat, toți înainte de apostolia Sfântului Nichita au fost
creștini”18.
Remarcăm din cele expuse mai sus că Petru Maior nu a cunoscut opera Sfântului
Niceta de Remesiana, despre care nu pomenește d eloc, și nici nu cunoaște cele scrise de
Ghenadie și de Cassiodor cu privire la erudiția acestui episcop. Ideea centrală sau
concluzia la care ajunge Petru Maior este că Sfântul Niceta a menținut creștinismul în
jurisdicția epi scopiei sale și așa se face c ă „dachii, adecă românii și cei din Dachia
Mediter ranea și cei din Dachia Ripense aleargă, adecă, ca fiii la părinte să audă învățătura
lui precum și astăzi creștinii bucuroși aud învățăturile ceale pentru mântuirea
sufletului ”19.

Filaret Scriban (1811 -1873)
Vrednicul de pomenire, episcopul Filaret Scriban a fost un prestigios profesor și
teolog, autor a mai multor lucrări în domeniul teologiei. Între scrierile sale a lăsat și o
Istorie Bisericească a Românilor pe scurtu, apărută la Iași în anul 1871. În ac eastă
lucrare îi consacră câteva rânduri și episcopului „Nichita din Romansian ”. Din păcate,
domnia sa face grave confuzii cu privire la identitatea acestui episcop. Autorul consideră
că episcopia „Romansian” trebuie localizată în Dacia Traiană, respectiv în „orașul
Râmnicu” și că, începând cu anul 350,Sfântul Nichita, care a fost mai înainte prezbiter în
Aquileia, va ocupa scaunul episcopal în Romansian: „El fu mai întâiu presviter în

18 P. MAIOR , Istoria Bisericii Românilor, pp. 90 -91.
19 P. MAIOR , Istoria Bisericii Românilor, p. 91.

18
Aguilium, de unde apoi au fostu strămutat în Romansian și sfințit în epi scop pe la 350
adecă pe tim pul Fericitului Ieronim”20.
Interesant este faptul că Filaret Scriban spune că Sfântul Nichita a construit aici
patru biserici: în prima se slujea în limba greacă, în a doua slujau bessii în limba lor
națională, în a treia slujau arienii, iar în ultima se afuriseau duhurile necurate, fără însă a
aduce argumente în acest sens21.
Citându -l pe Ghenadie de Marsilia, susține că Sfântul Nichita a scris nu șase, ci
chiar șapte cărticele cu regulile botezului și că, imediat după moartea s a, a fost trecut în
rândul sfinților: „Ghenadie în catalogul scriitorilor bisericești zice că, Nichita a scris
șapte cărți mici privitoare la regulile botezului. Faptele lui cele bune îl făcură a -l număra
în rândul Sfinților”22.
În încheiere, se poate obseva că Filaret Scriban îl confundă pe Nichita de
Remesiana cu Sfântul Nichita Gotul, pomenit de sinaxarele bizantine la data de 15
septembrie. După domnia sa, Sfântul Nichita s -ar fi născut în Dacia Traiană, într -o
familie importantă, a primit educație de la episcopul got Ulfila, iar mai apoi, a suferit
moarte martirică sub regele got Athanaric23. De aici se poate constata faptul că Filaret
Scriban îl socotește pe Nichita de Remesiana unul și același cu Nichita Gotul , a cărui
prăznuire e pe data de 15 septembrie. Filaret Scriban îl mai amintește ca succesor al lui
Nichita pe un episco p cu numele Diogenian24.

Constantin Erbiceanu (1838 -1913)
Istoric, teolog și membru al Academiei Române, Constantin Erbiceanu face
pomenire de episcopul Nichita de Re mesiana în importanta sa lucrare Istoria Mitropoliei
Moldovei și Sucevei și a Catedralei Mitropolitane din Iași, urmată de o serie de
documente, de facsimile și de portrete privitoare la Istoria Națională și Bisericească a
Românilor, apărută la București î n anul 1888.

20 Filaret SCRIBAN , Istoria bisericească a românilor pe scurtu, Ed. Tipografia Adolf Bermann, Iași,
1871, p. 14.
21 F. SCRIBAN , Istoria bisericească a românilor…, pp. 14 -15.
22 F. SCRIBAN , Istoria bisericească a românilor…, p. 15.
23 F. SCRIBAN , Istoria bisericească a românilor…, p. 15.
24 F. SCRIBAN , Istoria bisericească a românilor…, p. 15.

19
La fel ca episcopul Filaret Scriban, Constantin Erbiceanu îl confundă pe Nichita
de Remesiana cu Sfântul Nichita Romanul și cu Sfântul Sava Gotul. Domnia sa susține că
Sfântul Nichita a fost de origine din neamul goților, că a trăit pe vreme a marelui împăr at
Constantin, pe la anul 330 și că a răspândit creștinismul la Nord de Dunăre, devenin d
astfel apostolul acestora : „Acesta -i de neamul Goților ce se află dincolo de fluviul
Dunării […] și a trăit pe timpul marelui Constantin la 330. A fos t educat în legea creștină
de Macarie arhiereul locului aceluia. Fiind Nichita plin de piositate și religiozitate,
devotat apărător și aprig sprijinitor al ideilor creștine, prin aceste calități a răspândit cu
repeziciune creștinismul între cei de un neam cu el, precum și între locuitorii acelei țări,
devenind astfel predicatorul și Apostolul acestora”25.
După Constantin Erbiceanu, apostolatul Sfântului Nichita s -a desfășurat în
Moldova și Valahia de astăzi și tot el ar fi înființat „Episcopia Daco -Română l a Milcov”
în cuprins ul căreia funcționau și patru mâ năstiri26. Tot în această lucrare, Constantin
Erbiceanu ține să precizeze că Sfântul Nichita Martirul a fost ars de viu de către regele
Athanaric, refuzând să se lepede de credința în Iisus Hristos: „Sfânt ul Nichita continuând
predica sa a fost prins de către partida lui Atanaric și constrâns a renunța la credința în
Christos; dar sfântul n -a voit, pentru care a fost supus muncilor martirice. Fiind aruncat în
foc, împreună cu alți coreligionari și discipoli de ai lui, și -a terminat astfel viața”27.
Din cele expuse mai sus, se poate constata confuzia pe care Constantin Erbiceanu
o face cu privire la Sfântul Nichita de Remesiana despre al cărui sfârșit nu cunoaștem
nimic, nici măcar anul morții sale. Este limp ede că domnia sa se referă aici la martiriul
Sfântului Nichita Gotul , consemnat la data de 15 septembrie în sinaxarele bizantine28.
Mai mult, Constantin Erbiceanu consideră că Sfântul Nichita a predicat Evanghelia în
ambele Dacii „ et uterque Dacus ” și că Paulinus de Nola în Carmen XVIIscrie pe larg
despre meritele sale și mai ales despre martiriul său: „Respectiv de activitatea religioasă a
Sfântului Nichita, iată numai ce ni s -a putut conserva: Episcopul Paulin de Nolandia
[Nola] în o poemă sa fică cântă meritele sale și martirismul său în latinește. Se susține cu

25 Constantin ERBICEANU , Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei Mitropolitane din
Iași, urmată de o serie de documente, de facsimile și de p ortrete privitoare la Istoria Națională și
Bisericească a Românilor , Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1888, p. XVIII.
26 C. ERBICEANU , Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei…, p. XIX.
27 C. ERBICEANU , Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei… , p. XVIII.
28 Mineiul pe Septembrie, Ediția a V -a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune a l Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1984, p. 193.

20
multă probabilitate că Nichita fiind român a predicat Evangheliul în ambele Dacii – et
uterque Dacus”29.
Însă Paulinus de Nola în Carmen XVII face referire la Episcopul Niceta de
Remesiana și la activitatea învățătorească pe care a desfășurat -o în Dacia Aureliană unde
era poziționată și episcopia sa. Nicăieri în cele 340 de versuri care alcătuiesc Carmen
XVIII, Paulinus de Nola nu vorbește despre sfârșitul Sfântului Niceta sau despre un
martiriu al său, de unde putem deduce că regretatul Constantin Erbiceanu nu a parcurs
întregul poem al lui Paulinus și așa se explică confuzia pe care o face cu privire la cei doi
sfinți menționați .

Gherasim Timuș (1849 -1911)
Cele mai precise informații cu p rivire la Nichita de Remesiana le aflăm de la
Episcopul Argeșului, Gherasim Timuș. Preasfinția Sa publică la București în anul 1898
un Dicționar aghiografic cuprinzând pe scurt Viețile Sfinților, lucrare cuprinzătoare și
extrem de valoroasă, spre folosul p reoților, teologilor și a credincioșilor.
Patrolog renumit, Gherasim Timuș precizează că Sfântul Nichita s -a născut în
Remesiana și că tot aici a păstorit în calitate de episcop, predicând Evanghelia lui Hristos
dacilor, bessilor, sciților, geților și goț ilor: „Sfântul Nichita, născut la Remesiana în țara
Dacilor, a fost făcut episcop în orașul său natal, și desfășură un zel cu adevărat apostolic
în exercițiul augustelor sale funcțiuni. […] Silințele zelului său se întinseră până la goți,
sciți, geți și bessi, popoare sălbatice pe care le căuta dragostea sa prin munții Rifei”30.
Gherasim Timuș amintește și despre prietenia Sfântului Nichita cu Paulinus de
Nola, precum și de cele două vizite pe care acesta le -a făcut la Roma, respectiv la Nola.
Prima vizit ă o plasează în anul 39731, iar următoarea la o diferență de patru ani32. În ceea
ce privește scopul celor două vizite ale lui Nichita la Roma, Gherasim Timuș este de
părere că ori a avut de rezolvat probleme bisericești în legătură cu episcopia sa, ori

29 C. ERBICEANU , Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei…, p. XVIII.
30 Gherasim TIMUȘ , Dicționar aghiografic cuprinzând pe scurt Viețile Sfinților, Ed. Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1898, p. 607.
31 În conformitate cu stadiul actual al cercetărilor, cele două vizite ale lui Niceta sunt plasate între anii
398 și 402. Despre prima și a doua vizită a Sfântului Nichita la Nola și despre pelerinajul la moaștele
Sfântului Felix, recomandăm un studiu al lui Gherasim TIMUȘ , „Paulin de Nola”, în Biserica Ortodoxă
Română, XVI (1892), nr. 6, pp. 453 -473.
32 G. TIMUȘ , Dicționar aghiografic…, p. 608.

21
vizitele sale au fost simple pelerinaje la moaștele Sfinților Apostoli și ale Sfântului Felix
de Nola.
De remarcat este faptul că Gherasim Timuș scrie despre Sfântul Nichita în lumina
izvoarelor. În acest sens el cunoaște câte ceva și despre opera, pe car e Sfântul Nichita a
lăsat-o și pe care au apreciat -o Ghenadie de Marsilia și istoricul bisericesc Cassiodor în
scrierile lor33. Mai puțin credibilă este precizarea cu privire la ziua morții Sfântul ui
Nichita, la data de 22 iunie, potrivit Martirologiilor. Cu toate acestea, vrednicul de
pomenire, Episcopul Gherasim Timuș reușește în puține rânduri să realizeze o biografie
cât mai complexă a Sfântului Nichita de Remesiana și aceasta în lumina izvoarelor care
vorbesc desp re el.

Corneliu Daiconovici (1859 -1923)
Corneliu Daiconovici, redactorul principal al Enciclopediei române, scrie și el
câteva lucruri despre Sfântul Niceta de Remesiana, dar într -un mod cu totul eronat.
Făcând referire la Episcopia Milcoviei (Episcopia Cumaniei), consideră că aceasta a fost
întemeiată de către Sfântul Niceta în secolul V: „Milcovia, episcopie catolică, este de
origine foarte veche, se zice chiar fondată de către Sfântul Niceta în secolul V”34.
Mai apoi, când tratează chiar despre Sfântul Niceta sau Nichita episcopul, spune
că a predicat Evanghelia prin părțile Munteniei și Moldovei, fiind „apostolul” bessilor, al
sciților, al goților și al dacilor și, într -un mod cu totul eronat, îl consideră pe Sfântul
Niceta chiar întemeietor al Episcopiei Argeșului: „Niceta [Nichita] Sfântul, episcop, zis
apostolul bessilor, goților, sciților și dacilor, fiindcă le -a predicat evanghelia prin părțile
Munteniei și Moldovei. Despre el se zice că ar fi înfințat episcopiile Argeșului și a
Milcovului”35. Ca și alți predecesori ai săi, Corneliu Daicon ovici îl co nfundă total pe
Niceta de Remesiana cu Sfântul Nichita Romanul sau cu Sava Gotul, făcând precizarea
că a fost ars de viu pe la anul 372 din porunca regelui Athanaric și că Biserica îl
prăznuiește la data de 15 septembrie36.

33 G. TIMUȘ , Dicționar aghiografic…, p. 608.
34 Corneliu DAICONOVICI , Enciclopedia română, vol. III, Ed. și Tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1904, p.
279.
35 C. DAICONOVICI , Enciclopedia română, vol. III, p. 401.
36 C. DAICONOVICI , Enciclopedia română, vol. III, p. 401.

22
Gheorghe M. Ionescu (1859 -1913)
Gheorghe M. Ionescu, licențiat în Teologie și Litere, este autorul unui manual de
Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană, 44 – 678 p. Christ., apărut la București în
anul 1906, manual în care evidențiază personalitatea și activitatea mi sionară a
Episcopului „Nichita de Remeziana”. Domnia sa face o distincție clară între Episcopul
Nichita și Sfântul Nichita Romanul37.
După G. M. Ionescu, Episcopul Nichita „s -a născut în Dacia Aureliană și anume
în Remeziana, cetate a Daciei Mediteranee” ș i a fost inițiat în credința creștină de către
„Teofil, episcopul Mitropoliei Gotihiei”38, afirmație cu totul eronată. După ce ne spune că
Nichita a fost episcop de Remesiana, G. M. Ionescu consideră că activitatea apostolică a
Sfântului Nichita s -a desfășu rat printre goții, sciții, geții și bes sii din ambele Dacii,
înțelegând prin expresia lui Paulinus „ uterque Dacus ”, atât Dacia Traiană cât și cea
Aureliană: „Versetul este clar ca lumina zilei și nu se mai poate admite și altă
interpretare, cum s -a înțeles până acum, că prin «uterque Dacus» trebuia să înțelegem pe
Dacii din cea Aureliană cât și din cea Traiană, și ca dovadă la aceasta avem că Sfântul
Nechita, ridicat fiind de către dascălul său episcopul Tomei (al Gothiei) la rangul de
episcop al Remezianei , nu s -a mulțumit cu activitatea administrațiunei eparhiale, ci, după
exemplul dascălului său și după datinile timpului și -a pus ca scop a se ocupa cu predica,
și pentru aceasta s -a dus și în Dacia Traiană, unde pe acele timpuri erau relativ, mulți
păgâni dintre barbari”39.
Într-un mod cu totul tendențios, autorul susține că activitatea desfășurată de
episcopul Nichita în Dacia Traiană a fost posibilă „cu știrea și cu aprobarea Papei”, însă
ca mai apoi, tot domnia să ne explice și motivul: „Căci șefii creștinătății, din timpuri, se
întreceau cari mai de cari să atragă în partea lor pe popoarele de la Dunăre și, odată
convertite, să le hirotonească și episcopi, și de care urma să atârne întru cele spirituale”40.

37 Gheorghe M . IONESCU , Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană, 44 – 678, p. Christ., vol. I,
Ed. Universala, București, 1906, pp. 281 -282.
38 G. M . IONESCU , Istoria Bisericii Românilor…, p. 282.
39 G. M . IONESCU , Istoria Bisericii Românilor…, pp. 284 -285.
40 G. M . IONESCU , Istoria Bisericii Românilor…, p. 294.

23
Nicolae Dobrescu (1874 -1914)
Nicolae Dobrescu, istoric, teolog și membru al Academiei Române, scrie foarte
puțin despre Sfântul Niceta de Remesiana. Probabil lipsa izvoarelor în acest sens l -a
determinat să fie destul de reținut față de acest subiect. Totuși, în conferința cu tema
Introducerea creștinismului la Români, susținută la Vălenii de Munte în anul 1909, îl
pomenește pe „Sfântul Nichita de Remesiana” ca fiind unul din misionarii care au
răspândit creștinismul în părțile dunărene, notând între paranteze orașul roman Niș: „De
pe vremea stăpânirii h unilor, în părțile noastre se cunosc chiar și niște misionari creștini,
care și -au cîștigat merite, pentru răspândirea creștinismului în părțile dunărene. Astfel
este Sfântul Nichita de Remesiana (Niș)”41.
Nu știm de ce Nicolae Dobrescu a menționat alături de Remesiana și orașul roman
Niș sau mai corect Naissus, care într -adevăr se afla în apropiere de Remesiana unde era
scaunul episcopal al Sfântului Niceta, însă suntem convinși că prin aceasta a vrut să
scoată în evidenț ă aria misiona ră a acestui episcop. Dar , pe de altă parte , această
menționare ne poate sugera că autorul nu susținea un apostolat al Sfântului Niceta și la
Nord de Dunăre, chiar dacă nu s -a exprimat în acest sens, fiindcă ambele orașe erau
poziționate geografic la Sud de Dunăre.

Vasile Pârvan (1882 -1927)
Începând cu anul 1911, istoriografia română se va îmbogăți cu o lucrare inedită ,
care abordează foarte succint originile crești nismului daco -roman atât la Sud cât și la
Nord de Dunăre. Este vorba de celebra lucrare Contribuții epigrafice la istoria
creștinismului daco -roman a tânărului istoric și arheolog Vasile Pârvan. Această lucrare a
fost primită cu mult entuziasm și admirație de către sp ecialiștii români atât istorici cât și
teologi, primind acreditare chiar și din partea marelui istoric Alexandru Xenopol, care
precizează în recenzia sa următoarele : „Sub acest titlu modest, tânărul istoric ne dă o
lucrare aproape deplină asupra or iginii creștinismului latin la r omâni. Este fără îndoială
cea mai bună contribuție l a luminarea acestei grele probleme, care până acuma a fost

41 Nicolae DOBRESCU , „Introducerea creștinismului la Români”, în vol. Cursurile de vară din Vălenii
de Munte, II (1909), Vălenii de Munte, 1910, p. 115.

24
atinsă la noi mai cu seamă de teologi neîndestulător pregătiți și ca erudiție și ca metodă,
pentru o asemenea intreprindere”42.
Lucrarea la care facem referire este una extrem de valoroasă pentru cercetarea
noastră, deoarece ea face referire și la Episcopul Niceta de Remesiana, pe care Vasile
Pârvan îl numește „apostolul daco -romanilor: din dreapta și din stânga Dunării”43. Prin
această afirmație, autorul nostru va susține un apostolat al Sfântului N iceta nu numai la
Sud de Dunăre, respectiv în Remesiana, unde era episcopia sa (în Dacia Mediterranea), ci
și la Nord de Dunăre, în Dacia Traiană: „În fosta Dacie a lui Traian, propovăduia însă pe
la anul 390 ep iscopul latin al Remesianei, Sfântul Nicetas”44.
Cercetând amănunțit despre vi ața bisericească din Illyricum, Vasile Pârvan
constată că după anul 325, la Sud de Dunăre, respectiv în Moesia superioară existau cel
puțin patru episcopii: în Naissus, în Serdica, în Pautalia și în Remesiana , unde a păstor it
între anii 380 -420, episcopul Nicetas și mai apoi, pe la anul 449 un nou episcop pe nume
Diogenianus45. Tot cu referire la Episcopul Nicetas, Vasile Pârvan îl caracterizează ca
fiind un om foarte învățat, care avea legături cu Apusul, respectiv cu Episco pul Paulinus
din Nola, pe care îl va vizita de două ori între anii 398 și 402 și de la care deținem
informații cu privire la apostolatul Sfântului Niceta46.
Dar, să vedem , pe ce se baza Vasile Pârvan când s usținea un apostolat al S fântului
Niceta și la Nor d de Dunăre? Analizând poemul Carmen XVII47 al lui Paulinus de Nola,
Vasile Pârvan constată că activitatea de evanghelizare a Sfântului Niceta s -a îndreptat
către numeroasele triburi barbare, ale bessilor, ale dacilor, ale sciților și ale goților48, a
căror poziționare geografică o interpretează astfel: „Barbarii de care vorbește aici
Paulinus, «plaga tota Borrae», ne sunt cu toții bine cunoscuți: «d acii» păgâni din cele
două Dacii de la Sudul Dunării, «goții» de pe ambele maluri, și «s ciții» din Nordul
Dunăr ii; căci, în ce privește pe g oți, nu putea fi vorba numai de cei așezați în Imperiu,
care aveau locuințe statornice cu deosebire în Pannonia unde Nicetas n -a predicat, ori în

42 Alexandru D. XENOPOL , „Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco –
roman ”, în Noua Revistă Română. Politica, Literatura, Știința și Artă, vol. 10, nr. 1/1911, p. 2 (Recenzie).
43 V. PÂRVAN , Contribuții epigrafice…, p. 171.
44 V. PÂRVAN , Contribuții epigrafice…, pp. 73; 167.
45 V. PÂRVAN , Contribuții epigrafice…, pp. 48 -51.
46 V. PÂRVAN , Contribuții epigrafice…, p. 50.
47 Sunt citate versurile 201 -208 și 245 -252.
48 V. PÂRVAN , Contribuții epigrafice…, p. 163.

25
Moesia inferioară, unde, mai ales, aceștia erau încreștinați încă demult, sau, în sfârșit, în
Thrac ia, ci trebuie să înțelegem pe g oții din Dacia ripensă ori mai ales pe cei din
vecinătatea ei, adică în Nor dul Dunării. În ce privește pe s ciți, aceștia, potrivit uzului
limbii literare a vremii, sunt pur și simplu locuitorii vechii Dacii între Tisa și Nistru”49.
Dar această interpretare avea să fie contestată mai apoi de istoricul Nicolae Iorga ,
care consideră că Vasile Pârvan a exagerat cu privire la aria misionară a Sfântului Niceta,
fără însă a da explicații în acest sens50 și, ulterior , în anul 1958, de către arheologul
Dionisie M. Pippidi, care consideră că Sfântul Niceta și -a desfășurat activitatea numai la
Sud de Dunăre, în împrejurimile Remesianei argumentând astfel: „În ce fel titularul unei
eparhii atât de puțin însemnate ca Remes iana ar fi putut oricât de mari i -ar fi fost meritele
să exercite o influență de felul aceleia ce i se atribuie atât de departe de scaunul său
episcopal și în ținuturi asupra cărora de multe zeci de ani păstoreau episcopi ale căror
reședințe ne sunt cunos cute și ale căror nume ne -au fost și ele transmise”51.
Cu toate acestea, teza apostolatului Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre a fost
asumată mai apoi de către majoritatea istoriografilor români și introdusă în manualele de
specialitate, după cum vom ve dea pe parcursul acestui capitol.
Revenind însă la autorul nostru, trebuie să remarcăm că informațiile cuprinse în
lucrarea sa cu privire la Episcopul Niceta sunt extrem de valoroase și chiar originale.
Tânărul arheolog și istoric Vasile Pârvan apelează la izvoare pe care le interpretează cât
se poate de corect și chiar dacă teza domniei sale nu se mai poate susține astăzi, totuși, în
istoriografia română, lucrarea sa rămâne un punct de referință destul de obiectiv pentru
cercetători. De la dânsul ne -a răma s cel mai frumos tablou ce înfățișează activitatea
acestui venerabil episcop daco -roman:
„Acesta e dară apostolul Daco -Romanilor: din dreapta și din stânga Dunării. Un
strălucit reprezentant nu numai al Bisericii latine din Illyricum, ci al întregii Biseri ci
romane. Un bărbat venerabil și învățat, pe care Sfântul Paulinus îl numește învățătorul și
părintele său: magister et pater, un neînfricoșat misionar al credinței creștine printre
barbari, un scriitor bisericesc deosebit de prețuit, pentru claritatea gâ ndirii ca și pentru

49 V. PÂRVAN , Cont ribuții epigrafice…, p. 166 și notele 746; 747; 748; 749; 754.
50 Nicolae IORGA , Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, pp. 104 -105.
51 Dionisie M. PIPPIDI , Niceta din Remesiana și originile creștinismului daco -roman , în vol.
Contribuții epigrafice la istoria veche a României, Ediția a II -a, Ed. Științifică, București, 1967, p. 508.

26
frumusețea neîmpodobită a limbii sale latine, un sfânt, primit îndată după moarte în
calendarul Bisericii apusene, dar pentru noi, mai mult și mai presus ca toate, un
romanizator al nostru, și prin creștinism, un reînoitor în forme eter ne a tradiției curate,
romane -italice, la Dunărea de Jos”52.

Aloisiu Ludovic Tăutu (1895 -1981)
După Vasile Pârvan, cel mai important istoriograf român care se ocupă foarte
serios cu studiul vieții și activității Sfântului Niceta de Remesiana este Aloisiu Ludovic
Tăutu. Canonic, istoric, teolog și preot greco -catolic hirotonit la Roma, acest prestigios
cercetător las ă istoriografiei române pagini de o valoare inestimabilă. Între anii 1924 –
1926 va publica în revistele românești de specialitate ( Cultura C reștină și Vestitorul ) o
serie de studii cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana.
În anul 1924 publi că în revista Cultura Creștină, un studiu substanțial intitulat
Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia noastră, în care detaliază opiniile unor
scriitor i români cu privire la Sfântul Nichita. Sunt citați istorici, arheologi, teologi și
preoți , precum: Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Lupaș, Filaret Scriban, Nicolae
Lascu, Constantin Erbiceanu, Gherasim Timuș, G. M. Ionescu, Nicolae Dobrescu și
Vasile Pâ rvan, fiecare cu lucrările lor53. Scopul alcătuirii acestui studiu a fost acela de a
corecta unele greșeli făcute de istoriografii români cu privire la Sfântul Nichita, dar și
combaterea apostolatului său la Nord de Dunăre, ipoteză lansată de Vasile Pârvan în anul
1911. Redăm un scurt fragment cu concluziile la care a ajuns acest cercetător :
„Un atare aposto lat de încreștinare a Sfântului Nichita între Daco -Romanii din
Dacia Traiană, mai e neverosimil și greu de admis, și din următoarele considerațiuni:
Distanța enormă, la care se afla sediul său episcopal. […] Cum s -ar putea concepe o
activitate mai îndelungată și stabilă de la o așa distanță și în regiuni așa expuse? Unui
apostolat stabil nord -dunărean al Sfântului Nichita se mai opune și faptul, că între
Remesiana și Dacia mai erau multe episcopate, a căror titulari încă se vor fi ambiționat să
predice cuvântul Evangheliei provincialilor de la stânga Dunării. Episcopate erau la:

52 V. PÂRVAN , Contribuții epigrafice…, p. 171.
53 Aloisiu Ludovic TĂUTU , „Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia noastră”, în Cultura Creștină,
XIII (1924), nr. 4, pp. 105 -114; A. L. TĂUTU , „Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia noastră”, în
Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 5, pp. 139 -147.

27
Sirmium, Singidunum, Viminacium, Aquae, Ratiaria, Castra -Martiș, Norreum -Marg i,
Iscus, ca să nu numim decât pe cele din Moesia Superioară și Dacia Ripensă, dintre care
Naissus și Ratiaria chiar cu drepturi Metropolitane. Un argument decisiv se poate găsi și
în faptul, că în toate operele lui, cunoscute nouă în număr destul de frumo s, nu găsim nici
o urmă din acele cuvinte creștine declarate de domnul Pârvan ca specific nord –
dunărene54.
Munca acestui neobosit cărturar nu se rezumă doar la atât. Între anii 1924 și 1929
va traduce , pentru prima dată , în limba română una din cele mai frumoase omilii ale
Sfântului Niceta de Remesiana, și anume De diversis appellationibus55, iar în anul 1926
tratatul Despre credință56. Între anii 1928 -1929 va continua cu următoarele opuscule:
Despre Simbolul credinții57, Des pre privegherile slugilor lui Dumnezeu58 și Despre
folosul cântării59. După știința noastră, aceste opuscule au fost primele traduceri în limba
română din cuprinsul operei Sfântului Niceta. De o mare importanță pentru A. L. Tăutu a
fost și analiza izvoarelor sau a mărturiilor istorice ce consemnează viața și activitatea
pastorală a episcopului Niceta. În acest sens, publică, în anul 1925, în revista Cultura
Creștină, un nou studiu , intitulat Izvoare de mâna întîi despre Sfântul Nichita
Remezianul, în care sun t citați Paulinus de Nola și Ghenadie de Marsilia ca biografi ai
Sfântului Niceta60.
Tot de la acest autor ne -a rămas și o frumoasă descriere a întregii opere a
Sfântului Nichita de Remesiana, publicată în revista Vestitorul din anul 1925, autorul
atribuind u-i Sfântului Niceta următoarele lucrări: „Avem de la el o prea frumoasă predică
«Despre numirile din Scriptură a lui Iisus Hristos», pe care le explică dogmatic și le
aplică apoi moral sufletelor celor ce -l ascultau. A doua lucrare ce ne -a rămas de la Sfântul

54 A. L. TĂUTU , „Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia…”, pp. 141 -146.
55A. L. TĂUTU , „Sfântul Nichita de Remeziana. La 15 veacuri de la moartea lui, De diversis
appellatio nibus ”, în Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 6, pp. 170 -177.
56 A. L. TĂUTU , „Din operele Sfântului Nichita: Despre credință ”, în Vestitorul, II (1926), nr. 12, pp.
4-7.
57 A. L. TĂUTU , „Nichita Remesianul, Despre Simbolul credinții ”, în Vestitorul, IV (1928), nr. 23, pp.
5-7.
58 A. L. TĂUTU , „Nichita Remesianul, Despre privegherile slugilor lui Dumnezeu ”, în Vestitorul, IV
(1928), nr. 24, pp. 8 -11.
59 A. L. TĂUTU , „Nichita Re mesianul, Despre folosul cântării (I)”, în Vestitorul, V (1929), nr. 1, pp. 6 –
8; A. L. TĂUTU , „Nichita Remesianul, Despre folosul cântării (II)”, în Vestitorul, V (1929), nr. 2, pp. 7 -8.
60 A. L. TĂUTU , „Izvoare de mâna întîi despre Sfântul Nichita Remezian ul (I)”, în Cultura Creștină,
XIV (1925), nr. 9, pp. 322 -326; A. L. TĂUTU , „Izvoare de mâna întîi despre Sfântul Nichita Remezianul
(II)”, în Cultura Creștină, XIV (1925), nr. 10, pp. 377 -382.

28
Nichita este o disertație «Despre dumnezeirea lui Iisus Hristos» împotriva arienilor. Un
interesant studiu al Sfântului Nichita e și cel «Despre Spiritul Sfânt», din care se vede
până la ce subtilități au ajuns discuțiile teologice pe acea vr eme. Cea mai importantă
lucrare a Sfântului Nichita este cea «Despre Simbolul credinței – Credeu». Alte două
lucrări interesante ale Sfântului Nichita sunt «Despre priveghere» și «Despre cântarea
bisericească». Tot în această ordine de idei mulți aduc, și nu fără temei, pe Sfântul
Nichita în legătură cu celebrul imn atribuit pe nedrept Sfântului Ambrozie și Sfântului
Augustin, «Te Deum laudamus», imn cântat de toată suflarea creștină. O predică foarte
impresionantă e și cea «Despre căderea unei fecioare ded icate Domnului», atribuită ,
desigur , Sfântului Nichita”61.
Trebuie să remarcăm că, imediat după Vasile Pârvan, Aloisiu Ludovic Tăutu se
numără printre puținii cercetători români care au oferit istoriografiei române studii
serioase și bine documentate cu pr ivire la viața și activitatea pastoral -misionară a
Sfântul ui Niceta de Remesian a.

Eusebiu Popovici (1838 -1922)
Eusebiu Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuți, scrie foarte
puține lucruri despre Sfântul Niceta de Remesiana. În Istoria Bisericească Universală și
Statistică Bisericească, vol. II, amintește doar atât: „Nechita, episcop de Remesiana în
Dacia (Bela Palanca, în Serbia), mort poate după 414; el a scris instrucțiuni dogmatice,
apoi probabil și doxologia «Te deum»; în sf ârșit amicul său Paulin, episcop de Nola
(†431), care a scris poezii religioase și epistole”62.

Vasile Suciu (1873 -1935)
Un alt reprezentant al Bisericii Greco -Catolice din România, și anume Vasile
Suciu, Arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș și Mitropolit al Bisericii Române Unite cu
Roma, ne oferă câteva informații cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana în manualul

61 A. L. TĂUTU , „Sfântul Nichita Remezianul, apostolul latinității noastre”, în Vestitorul, I (1925), nr.
12, pp. 2 -4. Întreaga opera a Sfântului Niceta de Remesiana a fost mai apoi tradusă de autorul nostru și
publicată în anul 1995 într -un volum omagial: A. L. TĂUTU , Sfântul Niceta de Remesiana, Ed. Logos ′94,
Oradea, 1995, 147 pp.
62 Eusebiu POPOVICI , Istoria Bisericească Universală și Statistică Bisericească, Traducere de Atanasie
Mironescu, Ediția a II -a, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1926, p. 200.

29
său de Teologie Dogmatică Fundamentală, secțiunea Tradițiunea și Biserica, tipărit la
Blaj în anul 1927.
Preasfinția Sa îl consideră pe Sf ântul Niceta „un încreștinător al r omânilor din
Nordul Dunării”63, un bărbat venerabil și învățat, de origine daco -roman, care a activat ca
episcop la sfârșitul secolului al IV -lea în Remesiana, predicând Evanghelia în limba
latină, bessilor și sciților. Cu privire la activitatea misionară a lui Niceta autorul notează
următoarele: „Un alt încreștinător al r omânilor (veac. IV) din Nordul Dunării și acesta
mai mult decât alții al nostru, e Sfântul Nicetas, episcopul Remesianei, lângă Niș în
Serbia. Activitatea Sfântului Nicetas, episcopul, e cunoscută din scrisorile și poemele
Sfântului Paulin, episcopul din Nola (în Campania, Italia). El era de origine daco -romană.
A predicat bessilor și sciților. Limba de predicare a Sfântului Nichita Remesianul a fost
cea la tină, în care a scris și opuscule, în număr de 6, pentru cei ce se pregăteau la botez.
Era un bărbat venerabil și învățat. Avea legături strânse cu cultura romană. În două
rânduri, la 389 și 402, a mers să viziteze pe prietenul său Sfântul Paulin, episcopu l din
Nola. Deși reședința Sfântului Nichita era în ținutul de jos de Dunăre, totuși el avea
legături și cu ținutul din stânga Dunării. Deci, episcopul din Remesiana putea să
evanghelizeze popoarele din Nordul Dunării. Și, el le -a și predicat. Pentru că al tă
populație de limbă latină, care să se încreștineze pe la sfârșitul veacului al IV -lea și pe la
începutul veacului al V -lea nu era, în apropierea Dunării, afară de daco -romanii din Dacia
Traiană. Căci populația din Illyricum, care întreagă era latină, er a deja încreștinată, după
cum dovedesc numeroasele episcopate de pe acel timp, din dreapta Dunării”64.

Iuliu Maior (1886 -1945)
Iuliu Maior, preot greco -catolic și ziarist, publică în anul 1928 în revista Unirea
Poporului un articol destul de tendențios pe ntru Ortodoxia românească și istoria ei , dar
favorabil pentru Biserica Greco -Catolică din România. Domnia sa vrea să dovedească
faptul că românii au primit creștinismul direct de la Roma, prin misionari , precum:
Episcopul Ulfilas, apostolul Goților și prin Nicetas, episcopul Remesianei , despre care
afirmă următoarele: „Alt încreștinător al Românilor, care locuia în partea de miazănoapte

63 Vasile SUCIU , Teologia Dogmatică Fundamentală. Tradițiunea și Biserica, Ediția a II -a, vol. II , Ed.
Tipografia Seminarului Greco -Catolic, Blaj, 1927, p. 248.
64 V. SUCIU , Teologia Dogmatică Fundamentală…, vol. II, pp. 248 -249.

30
a Dunării, a fost Sfântul Nicetas, episcopul Remesianei, lângă Niș, în Serbia. Acest
episcop Nicetas era mare prieten cu s fântul Paulin din Nola (Italia). De aceea l -a și
cercetat de două ori, chiar la Nola, mai întâi la anul 398, iar a doua oară la anul 402.
Sfântul Paulin a și scris despre sfântul Nicetas, și din scrierile lui știm, că sfântul Nicetas
a predicat latinește, și încă în nordul Dunării. Este sigur că mai cu se amă el ne -a
încreștinat pe noi r omânii”65.
Mai apoi, după ce răstălmăcește câteva argumente preluate de la Vasile Pârvan și
Nicolae Dobrescu, ajunge la concluzia că „legea noastră strămoșească a fost cea ro mano –
catolică”, domnia sa neținând seama că, în secolele IV și V, nu se poate vorbi de Biserica
Romano -Catolică sau Ortodoxă, ci de «Sfânta Biserică Universală/Catolică», despre care
amintește în scrierile sale chiar și Sfântul Niceta . Însă, părintele Iuliu Maior
concluzionează: „Iată așadară că doi învățați de seamă, Dr. Vasile Pârvan și Dr. Nicolae
Dobrescu, amândoi ortodocși, susțin că legea noastră strămoșească a fost cea romano –
catolică, și că fără să știm și fără să voim noi, în veacul al zecelea ne-am trezit deodată
ortodocși”66.

Ion S. Floru (1864 -1950)
Ion S. Floru, profesor de istorie la Liceul „Sfântul Sava” din București, în
manualul de Istoria Românilor pentru cursul superior de liceu, din anul 1930, scrie și
câteva lucruri cu privire la o riginile creștinismul ui românesc. Domnia sa consideră că, în
Dacia Traiană, creștinismul s -a răspândit începând cu secolele IV și V, de la Sud de
Dunăre (Moesia și Dacia Aureliană) , în limba latină. Tot atunci, autorul nostru plasează și
activit atea episco pului „Nicetas” , atribuindu -i titlul de „Apostol al r omânilor”, pentru că
a propovăduit Evanghelia la daci, la goți și la sciți: „Ca Apostol al românilor trebuie
recunoscut Nicetas pe la 400, despre care un ultim poet al imperiului a scris versuri
frum oase și spune că a predicat la daci, goți și s ciți”67.

65 Iuliu MAIOR , „Grăunțe s ufletești. Cine ne -a încreștinat pe noi Românii”, în Unirea Poporului, X
(1928), nr. 22, p. 2.
66 I. MAIOR , „Grăunțe sufletești. Cine ne -a încreștinat…”, p. 3.
67 Ion S. FLORU , Istoria Românilor pentru cursul superior de liceu, Ediția a V -a, Ed. Librăriei SO CEC
& Co., S. A., București, 1930, p. 37.

31

Ioan Georgescu (1889 -1968)
Câteva informații cu privire la viața și activitatea Sfântului Niceta de Remesiana
întâlnim și în lucrarea Istoria Bisericii creștine universale cu deosebită privire la trecut ul
bisericii românești unite cu Roma a Părintelui Profesor Ioan Georgescu, apărută la Blaj în
anul 1931. Ca majoritatea teologilor și istoricilor greco -catolici, și domnia sa susține un
apostolat al Sfântului Niceta în Dacia Traiană: „Activitatea Sfântului Nichita se
desfășoară între anii 366 -414, adică timp de aproape patru decenii, când el izbutește să
cucerească pentru creștinismul latin Dacia Aureliană și o bună parte din cea Traiană”68.
Tot în această lucrare, autorul îi conferă Sfântului Niceta de Remes iana paternitatea
asupra imnului Te Deum laudamus , însă fără a aduce argumente în acest sens69.

Nicolae Iorga (1871 -1940)
Este regretabil faptul că marele nostru istoric Nicolae Iorga nu a fost preocupat
deloc de personalitatea Sfântului Niceta de Remesiana. Cu toate că a scris atât de frumos
despre Sfântul Apostol Pavel, despre Fericiții Augustin și Ieronim, despre Sfântul Ioan
Gură de Aur și Paulinus de Nola, precum și despre Cassiodor și Boet hius70, totuși în ceea
ce-l privește pe Sfântul Niceta d e Remesiana, lucrurile stau cu totul diferit.
În voluminoasa sa operă istorică, Episcopul Niceta de Remesiana este menționat o
singură dată, mai precis în Istoria Românilor, apărută la București în anul 1936. Despre
activitatea acestui episcop, marele ist oric Nicolae Iorga scrie doar atât: „Apostoli pentru
malul din față al Dunării se adaugă, ca acel Nichita de Remesiana, al cărui rol a fost
măiestrit exagerat de Pârvan, pentru a învedera rolul misionarilor într -o Biserică a Daciei
fără organizație și iera rhie”71.

68 Ioan GEORGESCU , Istoria Bisericii creștine universale cu deosebită privire la trecutul bisericii
românești unite cu Roma, Ediția a III -a, Ed. Tipografia Seminarului Teologic Greco -Catolic, Blaj, 1931, p.
44.
69 I. GEORGESCU , Istoria Bisericii creștine universale…, p. 45.
70 Nicolae IORGA , Cărți reprezentative în viața omenirii, Ediția a II -a, vol. I, Ed. Tip. „ROMÂNIA
NOUĂ”, București, 1924, 307 pp.
71 Nicolae IORGA , Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, p p. 104 -105; N. A. Constantinescu,
„Noua Istorie a Românilor de Nicolae Iorga”, în Revista Istorică, XXIII (1937), nr. 4 -6, pp. 105 -122
(Recenzie).

32
Este limpede așadar că Nicolae Iorga respinge teza apostolatului Sfântului Niceta
la Nord de Dunăre și restrânge activitatea acestuia doar la episcopia Remesiana. Acestea
sunt puținele informații care ne provin de la marele nostru istoric, Nicola e Iorga.

Nicolae Lupu (1876 -1946)
Cercetări mai amănunțite referitoare la Sfântul Niceta de Remesiana a făcut și
Nicolae Lupu, profesor la Academia de Teologie Greco -Catolică din Blaj72. În anul 1935
publică lucrarea Religia strămoșilor din timpurile cele mai vechi, până la căderea
imperiului Asaneștilor din Peninsula Balcanică (1250). Cercetări istorice, în care autorul
îi consacră Sfântului Niceta un capitol întreg (IX), cu titlul Sfântul Niceta din Remesiana,
misionarul Daciei Traiane.
Despre Sfântul N iceta autorul nostru scrie că a fost episcop de Remesiana, în
Dacia Mediterranea, între anii 380 -420, că a fost prieten bun cu Paulinus de Nola, pe care
îl vizitează de două ori între anii 398 și 40273, însă titlul de „Apostol al Românilor”,
atribuit Sfântu lui Niceta de istoriografia română este contestat de autor și înlocuit cu cel
de „misionar”: „Nu se poate numi nici «Apostol al Românilor» în strictul înțeles al
cuvântului, deoarece acest popor care astăzi se numește «Român», niciodată n -a fost în
întregi me păgân, ci în mijlocul lui întotdeauna au fost și creștini, așa încât el formându -se
ca popor, s -a format totodată și ca creștin; și astfel, născându -se creștin, n -a avut nevoie
de apostol sau de încreștinător, cum au avut alte neamuri. Sfântul Niceta, c red că nu se
bucură dacă cineva falsificând istoria îl numește apostol, ci cred că mai mult se bucură
să-l cinstim ca sfânt misionar al strămoșilor noștri pe aceste plaiuri”74.
Simpatizant și fiu al Bisericii Greco -Catolice din România, Nicolae Lupu face d in
Episcopul Niceta de Remesiana un „vicar al papei” și un „vizitator apostolic al bisericilor
din Peninsula Balcanică”. Atunci când explică itinerariul călătoriei lui Niceta de la Nola
la Remesiana, menționează, potrivit spuselor lui Paulinus, că a trecut pe Marea Adriatică
în Epir, apoi, străbătând câmpiile macedoneene, a trecut prin cetățile Filipi, Tomis și

72 Câteva studii de referință: Nicolae LUPU, „Sfântul Niceta din Remesiana. Câteva însemnări pe
marginea unei chestiuni istorice controversate”, în Unirea, XXXVII (1927), nr. 43, pp. 2 -3; Nicolae LUPU,
„Sfântul Niceta din Remesiana. Câteva însemnări pe marginea unei chestiuni istorice controversate”, în
Unirea, XXXVII (1927), nr. 44, pp. 2 -3.
73 Nicolae LUPU, Relig ia strămoșilor din timpurile cele mai vechi, până la căderea imperiului
Asaneștilor din Peninsula Balcanică (1250), Ed. Tipografia Seminarului Greco -Catolic, Blaj, 1935, p. 61.
74 N. LUPU, Religia strămoșilor…, p. 62.

33
Scupi, pentru aajunge în Dardania și, în cele din urmă, la Remesiana. Popasurile făcute de
Niceta în aceste centre creștine sunt înțelese de autor c a având drept scop rațiuni pastoral –
misionare, cu știrea și încredințarea papei: „Se pare însă că Niceta a vorbit lui Paulinus
despre unele misiuni pe care eventual le făcuse sau avea de gând să le facă prin părțile
acelea: iar Paulinus cu o licență poetic ă, pune și pe acele ținuturi în calea lui Niceta; sau
poate că Niceta chiar la întoarcere, din vreo încredințare oarecare (poate din partea papii)
trebuia să cerceteze bisericile din acele ținuturi. Dacă s -ar adeveri aceasta, am putea crede
că Niceta era u n fel de vizitator apostolic al bisericilor din Peninsula Balcanică, sau poate
chiar suplinitor al vicarului papal din Tesalonic, care exista încă de pe vremea papei
Damasus (366 -384)”75.
Desigur că această ipoteză a domnului profesor Nicolae Lupu este des tul de
părtinitoare și subiectivă și nu putem fi de acord cu ea, întruc ât nu are acoperire în
izvoare; mai mult, în teologia ortodoxă românească părerea sa a fost aspru criticată prin
recenzia făcută de Ștefan Lupșa, profesor la Academia Teologică din Orad ea76.
Aceeași poziție o menține Nicolae Lupu și în ceea ce privește scopul celor două
călătorii ale Sfântului Niceta la Roma între anii 398 și 402. Chiar dacă inițial susține că
„motivul acestor călătorii nu ne este cunoscut cu preciziune”, mai apoi adaugă : „Va fi
mers de bună seamă să -și dea rațiunile Pontificelui Roman și să viziteze mormintele
apostolilor, și cu o cale s -a abătut și pe la Nola, ca să cerceteze pe prietenul său Paulin”77.
Acestea sunt noutățile aduse de domnul profesor Nicolae Lupu, cu p rivire la
Sfântul Niceta de Remesiana , pe care îl consideră «sfânt misionar al strămoșilor noștri pe
aceste plaiuri», deci nu numai în Dacia Aureli ană, ci și în Dacia Traiană.

Ștefan Meteș (1886 -1977)
Un alt istoriograf român care îl socotește pe Sfântul Niceta de Remesiana
«Adevăratul apostol al Daco -Romanilor» atât la Sud cât și la Nord de Dunăre , este
Părintele Ștefan Meteș care, în Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din
Transilvania și Ungaria, apărută la Sibiu în anul 1935, îl descri e pe Sfântul Niceta astfel:

75 N. LUPU, Religia strămoșilor…, p. 66.
76 Ștefan LUPȘA, „Dr. Nicolae LUPU, Religia strămoșilor… ”, în Revista Teologică, XXVIII (1938), nr.
7-8, pp. 341 -355 (Recenzie) și continuă Ștefan LUPȘA, „Dr. Nicolae LUPU, Religia strămoșilor… ”, în
Revista Teologică, XXVIII (1938), nr. 9, pp. 397-410 (Recenzie).
77 N. LUPU, Religia strămoșilor…, p. 62.

34
„Adevăratul apostol însă al încreștinării daco -romanilor e Nichita, episcop de Remesiana
[localitate la răsărit de Niș spre Sofia] un romanizator al nostru, și prin creștinism, un
reînoitor în forme eterne a tradiției curate, ro mane -italice de la Dunărea de Jos. Nichita a
trăit la sfârșitul sec al IV -lea și la începutul celui de al V -lea, de naștere daco -roman, a
dezvoltat o activitate foarte zeloasă în limba latină pentru convertirea în masă a poporului
daco -roman. Ceea ce ne do vedește, că de fapt Nichita a predicat între strămoșii noștri , e
descrierea lor, care seamănă cu a r omânilor. Ne spune, că a predicat la o populație rurală
și bărbații purtau părul lung, plete, iar pe frunte tăiat ca și țăranii noștri din trecut și astăzi
și boierii și domnii noștri din cele două țări române”78.

Simeon Reli (1882 -1945)
Despre Sfântul Niceta de Remesiana a scris și domnul Prof. Dr. Simeon Reli de la
Facultatea de Teologie din Cernăuți. În anul 1936 acesta publică, în revista Candela, un
studiu substanțial despre Originea și vechimea creștinismului la Români, dovedind prin
argumente solide că „încreștinarea poporului român s -a făcut concomitent cu formarea sa
etnică. Timpul formării etnice a neamului românesc este secolul II până după sfârșit ul
secolului VI, și tot această epocă este și timpul încreștinării sale”79.
Între misionarii care au contribuit la răspândirea și întărirea creștinismului în
ambele Dacii este menționat și Sfântul Niceta, însă autorul consideră că rolul său nu a
fost acela de „apostol adevărat al daco -romanilor”, ci un continuator al misiunii creștine
în acele provincii: „La această părere avem de obiectat însă, că e adevărat că episcopul
Nicetas de la Remesiana a avut un rol însemnat în istoria creștinismului din Dacia, to tuși
nu e întemeiată pe realitatea istorică afirmațiunea că el ar fi fost chiar apostolul special al
daco -romanilor sau stră -românilor, fiindcă istoria ne arată că creștinismul era răspândit
destul de mult și înainte de epoca episcopului Nicetas, adică îna inte de sfârșitul secolului
al IV -lea”80.
Tot cu referire la Sfântul Niceta, autorul îl consideră ca fiind de origine daco –
roman, un om învățat, un scriitor bisericesc apreciat de Paulinus de Nola și de Ghenadie

78 Ștefan METEȘ , Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania și Ungaria, vol. I,
Ediția a II -a, Ed. Librăriei Arhidiecezane, Sibiu, 1935, p. 12.
79 Simeon RELI, „Originea și vechimea creștinismului la Români”, în Candela, XLVII (1936), nr. 1 -12,
p. 36.
80 S. RELI, „Originea și vechimea…”, p. 25.

35
de Marsilia, însă , chiar dacă a fost cel mai mare misionar al strămoșilor noștri , „nu se
poate numi însă chiar «apostolul» lor în sensul strict al cuvântului”81.

Nicolae M. Popescu (1881 -1963)
O altă evocare în istoriografia română a episcopului Niceta de Remesiana se
datorează părintelui Nicolae M . Popescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
București și membru al Academiei Române. Domnia sa va susține, în anul 1943, în
cadrul Facultății de Teologie o conferință cu tema De la priveghere la privighetoare82, în
care analizează, din punct de vedere filologic, una din cele mai fr umoase cuvântări
rămase nouă de la Sfântul Niceta de Remesiana, și anume De vigiliis servorum Dei.
În introducere, Părintele Profesor Nicolae M. Popescu realizează o scurtă
biografie a Sfântului Niceta, despre care spune că era de neam daco -roman, fiind episcop
de Remesiana începând cu anul 366, că era bun prieten cu Paulinus de Nola, pe care îl va
vizita de două ori între anii 398 și 402, că ar fi trăit aproape 80 de ani, și că pomenirea lui
se face pe data de 22 iu nie: „Niceta este daco -roman de neam, adică din neamul
strămoșilor noștri, născut în provincia Dacia Mediterranea a cărei capitală, cum am spus,
era Serdica (Sofia), și al cărei alt municipiu era Remesiana. În anul 366 Niceta era
episcop aici. În anul 398 călătorește în Italia unde cercetează lângă orașul Nola din
Campania pe episcopul de aici Paulinus. În anul 402, deci peste patru ani, din nou
cercetează pe Paulinus, care îi închină două poeme în care găsim bune știri despre Niceta
și despre creștinismul dunărean. Știri despre Niceta mai aflăm în anii 409 și 414; deci ar
fi trăit aproape 80 de ani acest Niceta. În calendarele vechi este trecut între sfinți la 22
iunie: Niceta Remesianae”83.
Cu această ocazie, autorul nostru va traduce , pentru prima dată , în limba română
această omilie, precizând că „Niceta caută să lămurească și să susțină o noutate liturgică,
anume introducerea de slujbe dumnezeiești ce se țineau noaptea, mai ales sâmbăta și

81 S. RELI, „Originea și vechimea…”, p. 51; Constantin RUDNEANU , „Dr. Simeon Reli: Originea și
vechimea creștinismului la Români”, în Foaia Diecezană, LII (1937), nr. 28, pp. 3 -4 (Recenzie).
82 Nicolae M. POPESCU , „De la priveghere la privighetoare”, în Biserica Ortodoxă Română, LXI
(1943), nr. 4 -6, pp. 207 -224.
83 N. M . POPESCU , „De la priveghere…”, pp. 208 -209.

36
duminica, și care constau din psalmi, paremii și rugăciuni”, numi te în limba latină
„vigiliae -vegheri ” sau mai des „pervigiliae -privegheri ”84.
În cadrul ace stei conferințe Părintele Nicolae Popescu semnala că, datorită
predicii Sfântului Niceta, în limba română slujbele de noapte poartă denumirea de
„priveghere”, cuvânt provenit din latinescul „pervigilare” , ce desemnează starea de
veghere de toată noaptea sau slujbele de noapt e: „Cine a fost vreodată la o mâ năstire știe
că de cu seară la zile mari se încep slujbele și se țin până când se revarsă zorile, când se
cântă «Mărire Ție, Celui ce ne -ai arătat nouă lumina! »”85.
Dar acest cuvânt , „priveghere”, moștenit de la Episcopul Niceta, a cunoscut în
limba română și alte înțelesuri. În acest sens, autorul nostru preciza că, în unele zone ale
țării, lumânarea de ceară răsucită ca un colac și care se întrebuințează la deniile din
Săptămâna Mare sau care era pusă la căpătâiul celui adormit poartă denumirea de
„privighetoare” și, tot de la cuvântul „priveghere”, avem și pasărea numită
„privighetoare”86.
Aceasta este legătura pe ca re o face Nicolae Popescu între creștinismul daco –
roman primar, moștenit de la Episcopul Niceta și creștinismul nostru românesc: „Ce
legătură puternică între creștinismul și românismul nostru! Cine -o va rup e? Nici moartea,
căci lumânarea -privighetoare și p asărea -privighetoare vor priveghea pururea la căpătâiul
nostru”87.
Studiul domnului profesor Nicolae Popescu este extrem de important pentru
istoriografia română și pentru cunoașterea ritualului liturgic din Dacia . Autorul încearcă
să ne introducă în perio ada „secolului de aur” în care a trăit și a activat Sfântul Niceta de
Remesiana. Ne oferă informații substanțiale cu privire la activitatea didactică și liturgică
a celui care a introdus pentru prima dată slujbele de priveghere printre strămoșii noștri
daco-romani și, mai ales, cum această moștenire sacră a rămas în conștiința poporului
român până în zilele noastre.

84 N. M. POPESCU , „De la priveghere…”, pp. 211; 214.
85 N. M. POPESCU , „De la priveghere…”, p. 214.
86 N. M. POPESCU , „De la priveghere…”, pp. 221 -224.
87 N. M. POPESCU , „De la priveghere…”, p. 224; Nicola e BĂNESCU , „Pr. Nicolae M. Popescu, De la
priveghere la privighetoare, București, 1943”, în Revista Istorică, vol. XXIX, (1943), nr. 7 -12, p. 296
(Recenzie).

37
Liviu Stan (1910 -1973)
O evocare a vieții și activității Sfântului Niceta de Remesiana ne este prezentată
de către Părintele Profesor Liviu Stan în lucrarea sa Sfinții Români, apărută la Sibiu în
anul 1945. Domnia sa plasează activitatea episcopului Niceta între anii 366 -420,
considerându -l de origine daco -roman. A păstorit în Remesiana (azi satul sârbesc Bella
Palanca) unde, spune autorul: „a strălucit ca un soare al dreptei credințe în ținuturile sud
și nord -dunărene, pe cari le -a păstorit”88. Îl socotește ca fiind un important scriitor
bisericesc și imnograf , care și -a desfășurat activitatea pastorală și misionară între „daci,
sciți, goți, bessi și alte popoare din ținutul stăpânirii sale duhovnicești”89. Autorul
consideră că Sfântul Niceta a trăit aproximativ 80-85 de ani și că a trecut la cele veșnice
la data de 22 iunie, în jurul anului 42090. După cum am putut constata, Părintele Profesor
Liviu Stan susține și el un apostolat al Sfântului Niceta la Nord de Dunăre.

Constantin C. Giurescu (1875 -1918)
Istoricul Constan tin C. Giurescuîn lucrarea Istoria Românilor, apărută la
București în anul 1946, îl consideră pe Sfântul Niceta de Remesiana „Apostolul nostru
național”, deoarece a contribuit la convertirea daco -romanilor de pe ambele maluri ale
Dunării. Autorul mai precizează că N iceta era de origine daco -roman și bun prieten cu
Paulinus de Nola. Îl caracterizează c a fiind un om foarte învățat, care a scris și a predicat
„numai în limba latină”, între anii 367 -41491. În încheiere , Constantin C. Giurescu afirmă:
„Creștinismul a fost cunoscut în Dacia încă din timpul dominațiunii romane; convertirea
în masă însă a populațiunii daco -romane din stânga Dunării s -a făcut între 350 și 450, cu
ajutorul misionarilor, dintre care cel mai însemnat este Niceta din Remesiana”92.

88 Liviu STAN, Sfinții români, Ed. Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1945, p. 11.
89 L. STAN, Sfinții români, p. 12.
90L. STAN, Sfinții români, p. 12; I. BULEA , „Preot Dr. Liviu Stan – Sfinții români”, în Foaia Diecezană,
LXI (1946), nr. 7 -8, pp. 4 -5 (Recenzie).
91 Constantin C. GIURESCU , Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui
Alexandru cel Bun (1432), Ediția a V -a, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1946, p.
226; Contantin C. GIURESCU , Dinu C. GIURESCU , Istoria Românilor din cele mai vechi t impuri până astăzi,
Ed. Albatroz, București, 1971, pp. 165 -166.
92 C. C. GIURESCU , Istoria Românilor…, p. 230.

38

Ștefan Ciobanu (1883 -1950)
Un alt istoriograf care se arată interesat de activitatea Sfântul ui Niceta de
Remesiana este istoricul și academicianul român Ștefan Ciobanu. Domnia sa, în manualul
de Istoria Literaturii Române vechi, din anul 1947, citându -l pe Vasile Pârvan, consideră
că Sfântul Niceta a fost activ „pe ambele maluri ale Dunării”, unde a predicat cu succes
Evanghelia lui Hristos în limba latină: „După părerea profesorului Pârvan, acela care a
desăvârșit opera de creștinare și de luminare a Daciei Traian e a fost sfântul Nicetas,
episcopul de Remesiana, un cunoscut scriitor al Bisericii apusene (moare pe la anul 414).
El ar fi propovăduit în cuprinsul Daciei, sau, mai bine zis, pe ambele maluri ale Dunării,
cuvântul lui Dumnezeu în limba latină și ar fi av ut un mare succes, din cauză că locuitorii
cunoșteau această limbă”93. În încheiere autorul susține că Niceta era de origine daco –
roman și că din episcopia sa Remesiana, a venit „ca să precumpănească propaganda
misionarilor greci”94.

Ioan Rămureanu (1910 -1988)
Părintele Profesor Ioan Rămureanu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
București a avut un rol major în conturarea personalității și activității misionare a
Sfântului Niceta de Remesiana.
Cercetând cu atenție lucrările Sinodului de la Sardica dinanul 343, Părintele
Profesor Ioan Rămureanu constată că, la această dată, în Sudul Dunării sunt atestate un
număr de douăsprezece episcopii , ai căror titulari au luat parte la Sinodul de la Sardica.
Deci „cu un sfert de secol înaintea păstoririi Sfântul ui Niceta”95, creștinismul pătrunse în
aceste regiuni prin intermediul unor misionari, dar mult mai sigur, spune autorul,
„creștinarea s -a făcut mai mult de la om la om”. Prin urmare, acele regiuni nu au avut
„vreun anume «Apostol», fie chiar în sensul larg al cuvântului, căruia să i se poată atribui
în mod special convertirea la creștinism a geto -daco -romanilor”96. Ca autoritate în
domeniu, autorul pledează pentru o revizuire în istoriografia română a titlului de

93 Ștefan CIOBANU , Istoria Literaturii Române vechi, vol. I, Ed. Imprimeria Națională, București, 1947,
p. 13.
94 Ș. CIOBANU , Istoria Literaturii… , p. 13.
95 I. RĂMUREANU , „Sinodul de la Sardica din anul 343…”, p. 177.
96 I. RĂMUREANU , „Sinodul de la Sardica din anul 343…”, p. 179.

39
„Apostol al daco -romanilor”, conferit Sfântul ui Niceta: „Părerea că Sfântul Niceta este
«Apostolul daco -romanilor» trebuie revizuită și corectată în sensul că nu el este cel dintâi
propovăduitor al creștinismului la geto -daco -romanii din dreapta și din stânga Dunării,
pentru a putea fi numit «Apostol ul daco -romanilor», în înțelesul strict al cuvântului,
deoarece creștinismul pătrunse cu mult înaintea lui”97.

Ioan G. Coman (1902 -1987)
O abordare a vieții și activității literare a Sfântului Niceta de Remesiana o
datorăm Părint elui Ioan G. Coman, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
București. Domnia sa nu numai că îi conferă Sfântului Niceta un loc aparte în a sa
Patrologie98, imediat după Sfântul Ambrozie al Mediolanului , dar este și autorul unor
studii de referință cu p rivire la creștinismul daco -roman și răspândirea sa în secolele IV și
V prin misionari zeloși , precum : Ulfila al Goției, Auxențiu de Durustorum, Palladiu de
Ratiaria, Sfântul Sava Gotul, Sfântul Nichita Gotul, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul
Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare și episcopii de Tomis, ca : Bretanion, Teotim I,
Timotei, Ioan și Paternus.
Cu referire la Niceta de Remesiana, Părintele Profesor Ioan G. Coman scrie că a
fost un mare misionar și scriitor bisericesc de limba latină, prieten cu Paulinus de Nola,
de la care știm că i -a convertit la creștinism pe sciții, geții (goții) și dacii din ambele
Dacii. Autorul, specialist în probleme de patrologie, pledează pentru un apostolat al
Sfântului Niceta și în Dacia Traiană, oferindu -ne următoarele argumente:
„Convertind pe sciți, geți (goți) ș i pe dacii din Dacia Mediterran ea și Dacia
Ripensis, Sfântul Niceta nu făcea decât să continue o lucrare deja începută înaintea lui.
Dacă episcopii din Sudul Dunării făceau misiune și la Nordul Dun ării, e de presupus că
cel mai mare misionar de la Sudul Dunării, Niceta, își putea trimite și el misionarii lui în
aceste părți. Episcopii riverani puteau fi bucuroși de misionarii lui Niceta din două
motive: întâi pentru că niciunul dintre ei n -avea apar atura catehetică excepțională pe care
o avea el cu catehismul și metodele sale misionare și al doilea, pentru că de ambele părți
ale Dunării se afla același popor, care se cerea ocrotit și întărit atât în credința cât și în

97 I. RĂMUREANU , „Sinodul de la Sardica din anul 343…”, p. 181.
98 Ioan G. COMAN , Patrologie, Ed. Sfânta Mănăstire De rvent, 2000, pp. 155 -156.

40
romanitatea lui, în neîncetatul iureș și du -te-vino al goților și apoi al hunilor. Așa a putut
și Sfântul Niceta să fie invitat el sau echipele lui de lucru în Nordul Dunării de Jos”99.
Din cauza controverselor iscate pe seama ariei misionare a Sfântului Niceta, în
anul 1948 , Părintele C oman publică un studiu destul de interesant în revista Biserica
Ortodoxă Română, în care tratează pe larg despre Aria misionară a Sfântului Niceta de
Remesiana, concluzionând că misiunea sa s -a desfășurat direct sau indirect și la Nord de
Dunăre100.
Părinte le Profesor Ioan Coman a manifestat un interes aparte pentru opera
Sfântului Niceta de Remesiana. În anul 1957, va publica un studiu intitulat Operele
literare ale Sfântului Niceta de Remesiana, în care îi conferă episcopului de Remesiana
paternitatea asup ra următoarelor scrieri, pe care le analizează pe larg:
1. Opere autentice:
Libelli instructionis cu tratatele: De ratione fidei, De Spiritus S ancti potentia și
De S ymbolo . Omiliile: De vigiliis servorum Dei, De psalmodiae bono, De diversis
appellationibus și imnul trinitar Te Deum laudamus .
2. Opere de autenticitate discutabilă:
De agni paschalis victima și Ad lapsam virginem libellus101.
Patrolog de excepție, Ioan Coman a lăsat în urma sa studii de o valoare
inestimabilă pentru teologia ortodoxă, prețuindu -i mul t pe Părinții Bisericii cărora le -a
dedicat pagini de o rară gingășie și frumusețe și, după cum am văzut, Sfântul Niceta de
Remesiana a ocupat un loc aparte în sufletul său. Nu e de mirare că, la sfârșitul vieții sale,
părintele profesor își încheie testam entul olograf cu următoarele cuvinte, pe care le redăm
aici din respect pentru sfinția sa: „Mi-a fost dragă ca ochii di n cap cultura greacă,
îndeosebi poezia, arta și gândirea nemuritorului popor elen. Clasicismul greco -latin e un
panteon al frumuseții, cu m nu se găsește în nici o cultură a lumii. Frumusețe a rațiunii, a
artei și a vieții. Sfinții Părinți sunt o liră a harului și a lacrimilor după mântuire.
Paginile lor mi -au creat o viziune nouă. Plec de aici ca să mă întâlnesc aievea cu

99 I. G. COMAN , „Misionari creștini în Scytia -Minor și Dacia în secolele III -VI”, în Mitropolia Olteniei,
XXXI (1979), nr. 4 -6, pp. 270 -271.
100 I. G. COMAN , „Aria misionară a Sfântului Niceta…”, pp. 337 -356.
101 I. G. COMAN , „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în Studii Teologice, IX (1957),
nr. 3-4, pp. 200 -228.

41
înțelepții clasici și cu Sfinții Părinți. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! (București, 30
ianuarie 1978)”102.

Dionisie M. Pippidi (1905 -1993)
Contribuția istoricului și arheologului Dionisie M. Pippidi este enormă în ceea ce
privește viața și activitatea Sfântului Niceta de Remesiana. P utem spune că nu a existat
un istoriograf român care să cerceteze atât de obiectiv izvoarele care fac referire la
episcopul remesian. Studiul lui Dionisie M. Pippidi intitulat Niceta de Remesiana și
originile creștinismului daco -roman se dorește a fi o analiză profundă a poemului XVII,
scris de Paulinus de Nola în cinstea Sfântului Niceta. Autorul ține să combată părerile
unor istoriografi români (Vasile Pârvan, Constantin Giurescu și Radu Vulpe) cu privire la
apostolatul Sfântului Niceta la Nord de Dunăre sau prezența sa în episcopia Tomisului.
Analizând textul lui Paulinus , care face referire la neamurile evanghelizate de
Niceta, autorul concluzionează că bessi i sunt băștinașii din preajma Remesianei, sciții și
geții sunt goții de la Sud ul Dunării, iar dacii sunt daco -romanii din ambele Dacii
Aureliene, prin urmare Sfântul Niceta și -a desfășurat activitatea misionară „în imediata
apropiere a scaunului său episcopal”103, aflat la Remesiana.
Un ultim argument , ce exclude misiunea Sfântului N iceta și în Dacia Trai ană, ne
este oferit de autor cu multă convingere: „În nici un caz nu poate fi vorba să vedem în ei
(popoarele menționate mai sus) convertiții din părțile Daciei Traiane, mai întâi pentru că
nimic – în textul lui Paulinus – nu ne dă dr eptul s -o facem, și în al doilea rând pentru că
împrejurările create în Dacia Traiană de năvala hunilor exclud posibilitatea unei opere de
prozelitism ca aceea atribuită lui Niceta”104. Așadar, autorul restrânge aria misionară a
Sfântului Niceta doar în juri sdicția episcopiei sale, și anume la Sud de Dunăre.

102http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/1 0/testamentul -olograf -al-pr-prof-dr-ioan-g-coman
(30.06.2014).
103 D. M. PIPPIDI , Niceta din Remesiana și originile creștinismului… , pp. 512 -514.
104 D. M . PIPPIDI , Niceta din Remesiana și originile creștinismului… , p. 514; Ion BARNEA , „Pippidi, D.
M., Niceta di Remesiana e le origini del cristianesimo daco -romano”, în Biserica Ortodoxă Română,
LXVI (1948), nr. 1 -2, pp. 91 -92 (Recenzie).

42

Mihail Macrea (1908 -1967)
Șirul celor care îl menționează pe Niceta de Remesiana în operele lor continuă cu
istoricul și arheologul român Mihail Macrea. Domnia sa, în lucrarea cu titlul Viața în
Dacia Romană, apărută la București în anul 1969, contestă rolul de „apostol al daco –
romanilor” conferit de Vasile Pârvan Sfântului Niceta și, totodată, și apostolatul său în
Nordul Dunării: „Populația daco -romană din Dacia nu a avut un «apostol» c ăruia să i se
atribuie în mod special conversiunea sa la creștinism. Nicetas din Remesiana nu pare să fi
predicat și în Nordul Dunării, cum s -a crezut până acum. Lipsit de organizare ecleziastică
superioară, pe care o va primi mult mai târziu prin filiera slavo -bizantină, creștinismul
primitiv al daco -romanilor s e reducea la însușirea elemente lor de bază ale noii credințe și
la practica simplă a cultului, în mijlocul unor comunități mici, probabil fără legătură între
ele și nesupuse vreunei anumite jurizdic ții bisericești”105.

Ștefan C. Alexe (1928 -2007)
Pr. Ș tefan C. Alexe este primul teolog român care i -a consacrat Sfântului Niceta o
teză de doctorat cu titlul Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din
secolele IV și V, realizată sub îndr umarea Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman și susținută în anul
1969, în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București.
În lucrarea menționată mai sus, autorul abordează viața și activitatea episcopului
Niceta de Remesiana din perspectiva ecumenicității p atristice a secolelor IV și V.
Eforturile depuse în realizarea acestei lucrări sunt vizibile până astăzi. Așa cum reiese din
referatul Pr. Prof. Ioan Coman (coordonatorul principal al lucrării), autorul se dovedește a
fi un cercetător prudent , care analize ază cu multă minuțiozitate izvoarele: «Autorul se
mișcă prudent în acest domeniu pe care -l privește într -un spirit istoric și conform
realităților bisericeștiale secolelor al IV – lea și al V – lea. El evită cât poate afirmațiile
demonstrate sau nedemonstrab ile documentar, ferindu -se de exagerări, de aproximații,
ceea ce a făcut ca la unele probleme să nu ofere soluții definitive. El știe să prezinte

105 Mihail MACREA , Viața în Dacia Romană, Ed. Științifică, București, 1969, p. 479.

43
păreri diferite, dar nu se angajează în polemici inutile. Mânuiește cu ușurință și cu grijă
texte patristice î n limbile greacă și latină pe care nu o dată le interpretează prudent»106.
Pentru a contura viața și activitatea Sfântului Niceta, autorul recurge la izvoare
citându -i pe Paulinus de Nola, Ghenadie de Marsilia, Cassiodor, papa Inocențiu I și
episcopul Gemin iu de Sirmium107. În conformitate cu mărturiile lor autorul reușește să
realizeze itinerariul vieții acestui episcop , despre care se cunosc atât de puține lucruri în
istoriografia română. Sunt evidențiate începuturile Episcopiei Remesiana, precum și
timpul p ăstoririi Sfântului Niceta, cele două vizite ale sale la Roma, respectiv la Nola, și
menționarea lui în două scrisori ale papei Inocențiu I. Toate acestea îl determină pe autor
să constate că:
„Sfântul Niceta de Remesiana a trăit în a doua jumătate a seco lului al IV -lea și
primul pătrar al secolului al V -lea, într -o regiune de cultură între lumea răsăriteană și
lumea apuseană. Daco -roman de neam a folosit în opera sa misionară și literară, limba
latină. Cele două călătorii în Italia, prietenia cu Sfântul P aulin de Nola, activitatea sa
misionară, dublată de o activitate culturală la mai multe neamuri din ținutul dunărean,
sfințenia vieții sale, iată câteva elemente care -l atașază pe Sfântul Niceta printre marile
figuri bisericești ale epocii sale, cunoscută pentru activitatea lui ecumenică”108.
În legătură cu apostolatul Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre autorul se arată
mai rezervat, însă nu exlude întru totul posibilitatea prezenței sale și acolo, direct sau
indirect: „se poate admite că osârdia episcopului misionar din Remesiana și -a întins
binefacerile și pe meleagurile locuite în acele vremuri frământate de strămoșii noștri,
dacă nu direct, desigur prin călugării săi ajutători”109.
O importanță deosebită a acordat Pr. Ștefan Alexe și operei Sfân tului Niceta. În
acest sens autorul se arată preocupat de problema paternității, de problema manuscr iselor
care au păstrat operele s fântului Niceta , precum și de analiza lor. Între operele autentice
ale Sfântului Niceta, el include: De diversis appellation ibus, Libelli instructionis: De
ratione fidei , De Spiritus S ancti potenția, De S ymbolo; De vigiliis servorum Dei, De

106 Ștefan C. ALEXE , „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din secolele IV și V ”,
în Studii Teologice, XXI (1969), nr. 7 -8, p. 455 ( în Prefață).
107 Ș. C. ALEXE , „Sfântul Niceta de Remesiana ș i ecumenicitatea…”, pp. 467 -472.
108 Ș. C. ALEXE , „Sfântul Niceta de Remesiana ș i ecu menicitatea…”, p. 481.
109 Ș. C. ALEXE , „Sfântul Niceta de Remesiana ș i ecumenicitatea…”, p. 479.

44
psalmodiae bono, Te Deum laudamus, De lapsu virginis, iar la opera dubia include
tratatul De agni paschalis victima110.
Dar munca acestui ma re teolog nu se oprește doar la teza de doctorat. Între anii
1973 și 1974, P ărintele Ștefan C. Alexe va traduce în limba română majoritatea operelor
autentice ale Sfântului Niceta, folosind două dintre edițiile cele mai recunoscute la timpul
respectiv, a cercetătorilor A. E. Burn și C. H. Tü rner. Traducerea a fost realizată din
limba latină și publicată în revista Mitropolia Olteniei111.
Aceasta a fost moștenirea rămasă până astăzi de la Ștefan C. Alexe. În orice caz,
teza de doctorat, precum și studiile cu privire la viața, activitatea și opera Sfântului
Niceta, îl înscriu între cercetătorii români cei mai serioși , care au considerat că „făcându –
i-se cunoscută viața și opera Sfântului Niceta, se împlinește o datorie față de un părinte
sufletesc al strămoșilo r noștri”112.

Mircea Păcurariu (n. 1932)
Pr. Prof. Mircea Păcurariu113, specialist în Istoria Bisericii Ortodoxe Române și
membru corespondent al Academiei Române, a fost preocupat în mod direct de
activitatea misionară a episcopului daco -roman Niceta de Remesiana. Câteva referiri la
episc opul Niceta se regăsesc în manu alul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,

110 Ș. C. ALEXE , „Sfântul Niceta de Remesiana ș i ecumenicitatea…”, pp. 481 -498. Trebuie să
menționăm faptul că Ștefan Alexe este autorul câtorva studii de r eferință cu privire la operele Sfântului
Niceta de Remesiana, publicate înainte și după susținerea tezei de doctorat: Ș. C. ALEXE , „Foloasele
cântării bisericești în comun după Sfântul Niceta de Remesiana”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV
(1957), nr. 1 -2, pp. 165 -182; Ș. C. ALEXE , „Imnul «Te Deum» și creștinismul românesc”, în Îndrumător
Bisericesc, Buzău, nr. 2, 1983, pp. 91 -93; Ș. C. ALEXE , Sfântul Niceta Remesianul, în vol. Sfinți români și
apărători ai legii strămoșești, Lucrare alcătuită din încredin țarea Sfântului Sinod sub directa purtare de
grijă a Înalt Prea Sfințitului Nestor, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, pp. 208 -220.
111 Ș. C. ALEXE , NICETA D E REMESIANA , Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, în
Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr. 7 -8, pp. 587 -588; NICETA DE REMESIANA , Despre credința creștină
ortodoxă, în Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr. 9 -10, pp. 783 -787; NICETA DE REMESIANA , Despre
Duhul Sfânt, în Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr. 11 -12, pp. 970 -980; NICETA DE REMESIANA , Despre
Simbolul de credință, în Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 1 -2, pp. 63 -69; NICETA DE REMESIANA ,
Despre privegherea creștinilor, în Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 3 -4, pp. 294 -299; NICETA DE
REMESIANA , Despre folosul cântării de psalmi, în Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 7 -8, pp. 622 -628.
112 Ș. C. ALEXE , „Sfântul Niceta de Remesiana ș i ecumenicitatea…”, p. 564; Mircea PĂCURARIU ,
„Ștefan C. Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din secolele IV -V. Teză de
doctorat în Teologie, București, 1969, 141 pp. (Extras din „Studii Teologice”, an. XXI, nr. 7 -8, 1969)”, în
Mitropolia Ardealului, XV (1970), n r. 7-8, pp. 558 -560 (Recenzie).
113 Mircea PĂCURARIU , Dicționarul teologilor români, Ediția a II -a, Ed. Enciclopedică, București,
2002, pp. 355 -357.

45
tipărit la București în anul 1980, dar și în lucrarea Sfinți daco -romani și români, apărută
la București în anul 2007.
În ambele lucrări a utorul realizează o biografie a Sfântului Niceta, însă insistă mai
mult pe aria misionară a acestui episcop, pe care cercetătorii Vasile Pârvan, Constantin
Giurescu, Radu Vulpe și Ioan G. Coman au extins -o și la Nord de Dunăre114. Față de
predecesorii săi, P r. Prof. Mircea Păcurariu se arată destul de rezervat în a extinde
apostolatul Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre. În opinia sa, Sfântului Niceta i -ar fi
fost imposibil să desfășoare o misiune de evanghelizare și la Nord de Dunăre, după cum
reiese din u rmătoarele însemnări: „În adevăr, este greu de presupus că Sfântul Niceta ar fi
trecut până în Nordul Dunării, din moment ce între Remesiana și Dunăre erau scaunele
episcopale cunoscute: Aquae, Ratiaria, Castra Martis și Oescus din Dacia Ripensis. Era
firesc ca evanghelizarea ținuturilor nord -dunărene să se facă prin aceste scaune
episcopale și nu prin unul mai îndepărtat. Nu trebuie trecu t cu vederea nici canonul 2 al
Sinodului II ecumenic (381) care prevedea că «episcopii să nu -și întindă jurisdicția
asupra altor biserici afară de dieceza lor». În orice caz, chiar dacă nu a predicat în Nordul
Dunării, activitatea Sfântului Niceta s -a desfășurat într -o regiune populată cu daco –
romani în jurul Remesianei, căci numai pentru aceștia putea să predice și să scri e în
latinește”115.
În ceea ce privește opera Sfântului Niceta, autorul îi conferă paternitatea asupra
următoarelor tratate: De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, De
ratione fidei , De Spiritus Sancti potentia, De Symbolo , De agni pa schalis victima, De
vigiliis servorum Dei , De psalmodiae bono și asupra imnului Te Deum laudamus116.
Împreună cu Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu, ambii
profesori în Teologie și autori ai manualelor de Istorie Bisericească Universală și
Românească, țin să corecteze în istoriografia română ipoteza potrivit căreia Sfântul
Niceta de Remesiana ar fi desfășurat o activitate pastoral -misionară și la Nord de Dunăre.
Pentru amândoi acest subiect rămâne o problemă deschisă care își va afla rezolva rea

114 M. PĂCURARIU , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe române, București, 1980, p. 121.
115 M. PĂCURARIU , Istoria Bisericii Ortodoxe române, vol. I, pp. 121 -122; M. PĂCURARIU , Sfinți daco –
romani…, pp. 62 -65.
116 M. PĂCURARIU , Istoria Bisericii Ortodoxe române, vol. I, p. 122.

46
odată cu demararea unor noi cercetări arheologice sau odată cu descoperirea unor surse,
care să certifice acest adevăr.

Nestor Vornicescu (1927 -2000)
Operele Sfântului Niceta de Remesiana au trezit un interes aparte și pentru Nestor
Vornicescu, Mitr opolitul Olteniei, care în lucrarea cu titlul Prime le scrieri patristice în
literat ura noastră, sec. IV -XVI, apărută la Craiova în anul 1984, îi dedică acestuia un
capitol substanțial , intitulat Scrieri ale Sfântului Niceta de Remesiana.
În scurta introducere, autorul ne oferă câteva date biografice despre Sfântul
Niceta , precizând că s -a născut pe la anul 340 și că, începând cu anul 370, este m enționat
ca episcop de Remesiana. După sfinția sa, activitatea misionară a Sfântului Niceta s -a
desfășurat cu certitudine la Sud de Dunăre, însă doar ipotetic și la Nord de Dunăre: „Și-a
desfășurat activitatea sa proeminentă de arhipăstor, catehetică, misionară și teologică în
spațiul daco -roman din Sudul Dunării, dar ipotetic în modul cel mai plauzibil, fie d irect,
fie indirect – prin misionarii săi – și în Nordul Dunării”117.
Între operele rămase de la Sfântul Niceta și considerate de critica de specialitate
ca fiind autentice, Mitropolitul Nestor Vornicescu le nominalizează și analizează pe
următoarele: Libell i instructionis cu tratatele: De ratione fidei, De Spiritus S ancti
potentia și De S ymbolo . Omiliile: De vigiliis servorum Dei, De psalmodiae bono, De
diversis appellationibus și imnul trinitar Te Deum laudamus118.
Este interesant faptul că Mitropolitul Nesto r Vornicescu nu amintește deloc în
lucrarea sa despre scrierea De lapsu virginis , pusă de către Ghenadie de Marsilia pe
seama Sfântului Niceta, chiar dacă folosește î n studiul său ca izvor principal scrierile lui
Ghenadie de Marsilia. Oricum, operele amint ite mai sus sunt analizate destul de minuțios
de către autor, făcând precizarea că ele au fost scrise într -o „ortodoxie adâncă și
limpede”119, și concluzionând că: „Prin Sfântul Niceta, Ortodoxia noastră s -a îmbogățit
cu un important număr de scrieri patrist ice de înaltă ținută doctrinară. Un aport important

117 Nestor VORNICESCU , Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV -XVI, Ed. Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1984, p. 82.
118 N. VORNICESCU , Primele scrieri patristice…, pp. 84 -93.
119 N. VORNICESCU , Primele scrieri patristice…, p. 83.

47
a putut să reprezinte opera sa înscrisă la patrimoniul limbii române în stadiul pe care ea îl
parcurgea la acea epocă”120.

Mihail Diaconescu (n. 1937)
Despre Sfântul Niceta de Remesiana a scris și Mihail Diaconescu în lucrarea cu
titlul Istoria literaturii dacoromane, publicată la București în anul 1999. În această
lucrare autorul îi consacră episcopului daco -roman câteva pagini în care tratează în mod
amănunțit viața, activitatea și opera Sfântului Niceta , folosind ca izvoare pe : Germinius
de Sirmium, Paulinus de Nola, Ghenadie de Marsilia, Cassiodor și Papa Inocențiu I.
Potrivit cercetărilor sale, Sfântul Niceta s -a născut în Remesiana cam pe la anul
338/340 și a activat ca episcop până după anul 420, f iind un important „poet, teolog
dogmatic, autor de scrieri mistice, muzi colog, teoretician preocupat de unele probleme
estetice, misionar creștin în satele și cetățile geto -dacilor de pe ambele maluri ale Dunării,
una dintre cele mai însemnate personalităț i bisericești din epoca dacoromană, cel mai
important reprezentant al Școlii literare de la Dunărea de Jos”121.
Așadar, Mihail Diaconescu susține în lucrarea sa teza apostolatului Sfântului
Niceta „pe ambele maluri ale Dunării”. Analizând poemul XVII a lui Paulinus de Nola,
autorul consideră că Sfântul Niceta a predicat evanghelia în rândurile sciților, bessilor,
geților și dacilor de la Nord de Dunăre argumentând astfel poziția sa: „E adevărat că în
aceste regiuni existau alți colegi întru episcopat. Dar to t atât de adevărat este că zone
întinse, îndeosebi în mediul rural, erau creștinate superficial sa u necreștinate. Sfântul
Niceta a predicat printre orășeni, agricultori, păstori, militari, pescari, mineri, veterani,
meșteșugari. În special la Naissus (azi Niș) și prin localitățile dinspre Ulpiana (în
Dardania), unde erau mine de aur cu lucrători deosebit de iscusiți (aurilegii), activitatea
sa a fost intensă și sistematică”122.
Tot în această lucrare Mihail Diaconescu ne oferă o substanțială analiză a operel or
Sfântului Niceta123, iar în anul 2003, publică o Antologie de literatură dacoromană. Texte

120 N. VORNICESCU , Primele scrier i patristice…, p. 93.
121 Mihail DIACONESCU , Istoria literaturii dacoromane , Ed. Alcor Edimpex, București, 1999, p. 628.
122 M. DIACONESCU , Istoria literaturii dacoromane , pp. 631 -632.
123 M. DIACONESCU , Istoria literaturii dacoromane , pp. 632 -649.

48
comentate, în care reproduce câteva opuscule din opera Sfântului Niceta, traduse în limba
română de Aloisiu Ludovic Tăutu124.

Dumitru Protase (n. 1926)
Începând cu anul 2001, în istoriografia română încep să se clarifice problemele
legate de apostolatul Sfântului Niceta. Istoricul și arheologul Dumitru Protase, membru
de onoare al Academiei Române și membru al Institutului de Istorie din Cluj -Napoca, în
Istoria Românilor, vol. II, secțiunea Daco -Romani, Romanici, Alogeni, ne oferă o nouă
viziune asupra începutului încreștinării daco -romanilor. Potrivit domniei sale, până în
prezent nu există nici un document „indiscutabil” care să certifice încreștinarea m asivă a
populației daco -romane printr -un misionar sau predicator renumit:
„S-a susținut de unii istorici că Niceta de Remesiana (episcop din Dacia
Mediterranea, prin anii 367 -420) a fost un veritabil „apostol” al daco -romanilor, care și -a
desfășurat activ itatea misionară și a păstorit nu numai la sudul, ci și la nordul Dunării.
Dar cercetarea ulterioară a textelor latinești rămase din scrierile sale și a unor știri despre
misiunea lui apostolică oferite de prietenul său, Paulinus de Nola, a condus la const atarea
că opera misionară și păstorirea vestitului episcop s -au limitat la sudul Dunării, la romanii
localnici și la cei stabiliți acolo după retragerea aureliană, precum și la goții persecutați și
alungați din Dacia sudică de Athanaric. Astfel, teza mai v eche, după care Niceta din
Remesiana ar fi predicat și la nordul Dunării, nu se mai poate susține”125.
Având în vedere că lucrarea a fost coordonată de specialiști în domeniu și a apărut
sub egida Academiei Române, putem spune că problema apostolatului Sfâ ntului Niceta
de Remesiana și la Nordul Dunării a fost rezolvată. Însă până în ziua de astăzi numeroși
cercetători români au continuat să susțină pe mai departe tez a mai veche, fără a aduce
argumente concrete. Din punctul nostru de vedere, această problemă mai poate fi
subiectul unor cercetări științifice doar în lumina unor noi descoperiri arheologice sau a
unor noi manuscrise nicetaniene care să certifice acest lu cru.

124 M. DIACONESCU , Antologie de literatură daco romană. T exte comentate, Ed. Corifeu, București,
2003, pp. 306 -323. Dintre operele care se regăsesc traduse în această Antologie amintim: imnul Te Deum
laudamus , Despre Simbolul credinței, Despre privegherile servilo r lui Dumnezeu, Despre folosul cântării
de psalmi, Despre diferitele numiri ale Domnului Hristos .
125 Dumitru PROTASE , Alexandru SUCEVEANU , Istoria Românilor, vol. II, Ed. Enciclopedică,
București, 2001, p. 599.

49

Ion Nistor (1876 -1962)
În anul 2002 la București se publică Istoria Românilor , publica ție post -mortem ,
scrisă de academicianul ro mân Ion Nistor , care a văzut lumina zilei prin osteneala și
contribuția lui Florin Rotaru. Lucrarea de o înaltă ținută academică păstrează câteva date
referitoare la Sfântul Niceta în capitolul intitulat Creștinis mul în Daciile carpatine și
stabilirea jurisdicției canonice:
„Reacția păgână a goților puse stavilă răspândirii libere a creștinismului la
provincialii daco -romani din Transdanubia. De aceleași greutăți se lovi și răspândirea
creștinismului la provincial ii din Dacia. Episcopii latini din Panonia, Dacia Aureliană și
Moesia întrețineau strânse legături cu creștinii din cele trei Dacii. Izvoarele timpului
preamăresc pe episcopul Nichita din Remesiana (Bela Palanka), care păstori la Dunăre
între anii 380 -420 ca adevărat apostol al bessilor și dacilor”126.
După cum reiese din cele menționate mai sus și domnul profesor Ion Nistor a
susținut un apostolat al Sfântului Niceta la Nord de Dunăre, însă nu oferă și alte
amănunte în acest sens.

Ioan M. Bota (n. 1920)
Despre Sfântul Niceta de Remesiana a scris și Pr. Prof. Dr. Ioan M. Bota în
manualul de Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini și până
astăzi, publicat la Cluj -Napoca în anul 2003. Și domnia sa este de părere că Sfântul
Niceta d e Remesiana a desfășurat o a ctivitate misionară atât la Sud cât și la Nord de
Dunăre127.

Ovidiu Pop (n. 1954)
În anul 2006, prin O rdinul nr. 199 din 31. 05. 2006, al Ministerului Educației și
Cercetării, se acorda Diploma de Doctor în Filologie al Universității din București,
domnului Lect. Ovidiu Pop, în urma susținerii Tezei de Doctorat cu titlul Contribuții ale
lui Niceta de Remes iana la dezvoltarea literaturii creștine clasice. Această lucrare a fost

126 Ion I. NISTOR , Istoria Românilor, vol. I, Ed . Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, p. 85.
127 Ioan M. BOTA, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini până astăzi, Ediția
a II-a, Ed. Viața creștină, Cluj -Napoca, 2003, p. 56.

50
coordonată de către doi referenți științifici (Prof. Univ. Dr. Lucreția Vasilescu și Prof.
Emer it Dr. Eugen Cizek) și , ulterior , publicată în anul 2007 sub titlul Niceta de
Remesiana -Monografie. În istoriografia română de specialitate, lucrarea lui Ovidiu Pop
este a doua teză de d octorat consacrată Sfântului Niceta de Remesiana.
Lucrarea este extrem de bine documentată, autorul dovedind o cunoaștere
profundă a izvoarelor care pot reco nstitui viața și activitate a pastoral -misionară a
episcopului Niceta. Din conținutul lucrării constatăm că autorul plasează activitatea
Sfântului Niceta la sfârșitul secolului al IV -lea și începutul secolului al V -lea (338 -420),
când populația de la Sud de Dunăre s -a încreștinat masiv, iar Sfântul Niceta a contribuit
mult la procesul de romanizare și încreștinare a acestor popoare. În ceea ce privește aria
sa misionară, autorul consideră că Sfântul Niceta și -a făcut simțită prezența și în Nordul
Dunării și, de aceea, poate fi numit apostolul daco -romanilor: „Activitatea sa practic –
misionară s -a desfășurat pe o arie destul de întinsă, chiar în afara eparhiei proprii, în
mijlocul multor seminții mai mult sau mai puțin barbare, care viețuiau în regiunea
Daciilo r sud -dunărene, ori chiar la nord, deși există voci care, invocând canonul 2 al
Sinodului II ecumenic, care prevedea ca «episcopii să nu -și întindă jurisdicția asupra altor
biserici afară de dieceza lor», pun la îndoială acest fapt. Considerăm însă că
personalitatea excepțională a lui Niceta s -a impus și dincolo de limitele diecezei sale,
dobândind o întâietate, desigur informală, în rândul episcopilor din zonă. Deci pe această
bază, Sfântul Niceta poate fi și este considerat apostolul daco -romanilor”128.
Ovidiu Pop ne oferă o substanțială analiză a operelor Sfântului Niceta atât din
punct de vedere teologic129, cât și din punct de vedere literar, abordând teme precum:
lexicul nicetan, morfologia și sintaxa frazei, în general probleme legate de limba și stilul
Sfântului Niceta de Remesiana130, pe care numai un specialist în domeniu le putea
aborda.

128 O. POP, Niceta de Remesiana -Monografie, pp. 50-51.
129 O. POP, Niceta de Remesiana -Monografie, pp. 52 -120.
130 O. POP, Niceta de Remesiana -Monografie, pp. 187 -218. Ovidiu Pop este și autorul unor studii de
referință cu privire la opera Sfântului Niceta: O. POP, „Elemente ale cotidianului în opera Sfântului Niceta
de Remesiana”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Universitatea din București, Ed. Universității
din București, 2007, pp. 487 -498; O. POP, „Hymnus Te Deum laudamus Pe Tine, Dumnezeule, Te
lăudăm”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Universitatea București, Ed. Universității din
București, 2006, pp. 601 -610; O. POP, Latina secolelor al IV -lea și al V -lea, cu aplicație la Sfântul Niceta
de Remesiana , în vol. Timp și spațiu – o abordare d in perspectiva științelor umaniste, Ed. Universității din
București, 2006, pp. 350 -362.

51
O altă contribuție a lui Ovidiu Pop este aceea de a fi oferit culturii româ ne prima
ediție bilingvă a operelor Sfântului Niceta de Remesiana131. Lucrarea a apărut la edi tura
Sophia în anul 2009 în condiții grafice bune și constituie unul dintre cele mai valoroase
documente ale literaturii teologice daco -romane. Atât Ștefan Alexe cât și Ovidiu Pop,
prin cele două teze de doctorat închinate Sfântului Niceta, au contribuit s ubstanțial la
creionarea personalității Sfânt ului Niceta, având în vedere că acesta nu se înscrie între
ierarhii cu o figură proeminentă și foarte cunoscută în istorie.

Traian Diaconescu (n. 1939)
Un alt cercetător de seamă ce a oferit istoriografiei rom ânești un important
document al antichității creștine de sorginte daco -romană este domnul Prof. Univ. Dr.
Traian Diaconescu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Domnia sa
publică în limba română, în anul 2008, în revista Studii Teologice, nr . 4, poemul Carmen
XVII a lui Paulinus de Nola, unul din cele mai importante documente care păstrează date
referitoare la activitatea misionară a Sfântului Niceta de Remesiana.
În acest demers autorul reproduce textul latin al edițiilor PL 61 și CSEL 29,
oferind o traducere foarte bună a poemului Carmen XVII, cu titlul De reditu Nicetae
episcopi132. Traducerea reprezintă o premieră în România având în vedere că, până în
acel moment, poemul lui Paulinus nu fusese tradus decât fragmentar.
Prin urmare, contribuția lui Traian Diaconescu este una extrem de valoroasă
pentru istoriografia română și, mai cu seamă, pentru cercetătorii vieții și activității
Sfântului Niceta de Remesiana.

Damian Gheorghe Pătrașcu (n. 1973)
Tot în anul 2008, Pr. Lect. Univ. Dr. Damian Gheorghe Pătrașcu, profesor de
teologie și științe patristice la Institutul Teologic Franciscan din Roman, în manualul de
Patrologie și Patristică, secolele IV -V, vol. III, exclude posibilitatea unui apostolat al
Sfântului Niceta și în Nordul Dunăr ii, din lipsă de dovezi: „Nu există nici o mărturie că ar

131 NICETA DE REMESIANA , Opere, Traducere din limba latină, introducere și note de Ovidiu Pop, Ed.
Sophia, București, 2009, 246 pp.
132 Traian DIACONESCU , „Paulinus de Nola , Carmen XVII”, în Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp.
237-267.

52
fi predicat Evanghelia la Nordul Dunării, în actuala Românie”133. Mai nou, părerea
domniei sale a fost asumată de majoritatea istoricilor și teologilor catolici din România.

Nechita Runcan (n. 1956)
Un alt studiu extrem de amplu documentat cu privire la viața și activitatea
Sfântului Niceta de Remesiana ne este oferit de Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan de la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanța. Domnia sa publică în anul 2009, în
revista Pontica Christiana, nr. 1, un studiu intitulat Saint Nicetas of Remesiana’s
Missionary Work on the Right and the Left Side of Danube River (Misionarismul
Sfântului Niceta de Remesiana în dreapta și în stânga Dunării). Studiul cuprinde o
serioasă biografie a Sfântului Niceta, precum și o analiză a operelor sale folosindu -se de
o bibliografie bogată. Remarcăm faptul că și acest autor susține un apostolat al Sfântului
Niceta la Nord de Dunăre , însă într -un mod mai rezervat: „Prin urmare, dacă ținem cont
de inf ormațiile Sfântului Paulin de Nola, de caracterul misionar al creștinismului primar,
de stilul simplu, pe înțelesul tuturor, a scrierilor Sfântului Niceta, de ținuta sa sacerdotală,
de zelul său apostolic în predicarea Evan gheliei la numeroase populații, încă
neîncreștinate, aflate printre daco -romanii băștinași, și dacă luăm în calcul faptul că
„Dunărea n -a despărțit ci a unit pe locuitorii de pe cele două maluri ale ei”, putem
conchide că osârdia episcopului misionar din Remesiana și -a întins binefacerile și pe
meleagurile locuite în acele vremuri frământate de strămoșii noștri, fie direct, fie prin
călugării săi ajutători și colaboratori”134.

Constantin Voicu (1929 -2015)
Pr. Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, autorul a trei volume de Patrologie,
apărute l a editura Basilica a Patriarhiei Române în anul 2009, ne oferă c âteva informații
cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana, ce merită a fi luate în seamă. Autorul îl
caracterizea ză pe Sfântul Niceta ca fiind un mare misionar care a activat în regiunile
„Dunării de Jos”. Observăm că, în teologia patristică românească, se rectifică teoria cu

133 Damian Gheorghe PĂTRAȘCU , Patrologie și Patristică, secolele IV -V, vol. III, Ed. Serafica, Roman,
2008, p. 256.
134 Nechita RUNCAN , „Saint Nicetas of Remesianaʼs Missionary Work on the Rig ht and the Left Side
of Danube River ”, în vol. The Christian Mission On The Romanian Territory During The First Centuries
Of The Church, în col. Pontica Christiana, 2009, nr. 1, pp. 169 -170.

53
privire la misiunea Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre. Redăm mai jos o parte din
caracterizarea făcută de Pr. Prof. Constantin Voicu: „Niceta, prin lucrarea sa practi că și
prin opera teologică, pe care am prezentat -o, este într -adevăr învingător pe tărâm
teologic, spiritual și misionar. El a însemnat un moment important în istoria creștinării și
a creștinismului în regiunile dacice dinspre Dunărea de Jos. El a lucrat i ntens, cu
mijloacele vremii sale, la opera misionară pe care nu el a început -o și nu el a terminat -o.
Operele rămase de la el ni -l înfățișează ca pe un episcop activ, râvnitor pentru răspândirea
cuvântului lui Dumnezeu, adversar neînduplecat al ereziilor, veghetor atent asupra
evoluției sufletești a credincioșilor săi, luptător ne nfricat pentru ortodoxie, turn de
evlavie, teolog cu orizont larg”135.
În încheiere autorul nu exclude posibilitatea ca misionarii Sfântului Niceta să se fi
întâlnit cu cei ai Sfântului Vasile cel Mare și, împreună, să contribuie la răspândirea
creștinismului în ținuturile de la Dunăre136, însă un lucru este cert: autorul nu susține un
apostolat al Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre și nu -l socotește pe acesta un „apostol”
în adevăratul sens al cuvântului, ci un continuator al acestei nobile mis iuni.

Dan Ruscu (n. 1970)
O abordare cât se poate de tranșantă și obiectivă cu referire la apostolatul
Sfântului Niceta în Nordul Dunării ne este oferită de către domnul Lect. Dr. Dan Ruscu,
de la Facultatea de Teologie Greco -Catolică din Cluj -Napoca. Domnia sa socotește
apostolatu l Sfântului Niceta la Nordul Dunării „un mit”, menținut până astăzi atât de
Biserica Greco -Catolică cât și de Biserica Ortodoxă din România.
În studiul intitulat Un mit al originilor în istoriografia Greco -Catolică: Sfântul
Niceta din Remesiana, apărut î n anul 2010 în volumul Istoria culturii, Cultura Istoriei,
Omagiu Profesorului Doru Radosav la vârsta de 60 de ani, autorul ține să demonstreze
că părerea istoriografilor români care au plasat activitatea misionară a Sfântului Niceta și
la Nord de Dunăre e ste greșită și nefondată pe argumente istorice. În ceea ce privește
analiza poemului XVII a lui Paulinus de Nola, autorul atrage atenția că „avem de -a face
cu o scriere lirică, nu istorică”: „Imaginea pe care Paulinus o oferă despre patria lui

135 Constantin VOICU , Patrologie, vol. II, Ed. Basilica, București, 2009, p. 404.
136 C. VOICU , Patrologie, vol. II, p. 405.

54
Niceta, și d eci implicit despre domeniul său eclesiastic de competență, este una care
respectă mai curând cerințele esteticii literare, decât pe cele ale geografiei”137.
În nici un caz, susține autorul, sfera de influență misionară a Sfântului Niceta nu
s-a putut extin de în Nordul Dunării, ci doar în vecinătatea episcopiei sale, respectiv în
cele două Moesii, în Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis. Prin urmare, autorul nu îi
conferă Sfântului Niceta titlul de apostol al daco -romanilor și, cu atât mai puțin, al
românilo r: „Mitul acesta fondator rămâne doar un mit și, chiar dacă istoria sacră urmează
în general alte repere decât istoria profană, adevărul trebuie să fie unul singur, iar
identitatea unei Biserici se construiește în primul rând pe adevăr”138.

Zaharia Matei (n. 1972)
Tratatul De psalmodiae bono a Sfântului Niceta de Remesia na a trezit un interes
aparte pentru Pr. Lect. Dr. Zaharia Matei, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
București. Autorul va publica, în Almanahul Bisericesc al Episcopiei Giurgiului pe anul
2011, un studiu substanțial având ca titlu Necesitatea respectării regulilor de interpretare
a cântării bisericești după De psalmodiae bono a Sfântului Niceta de Remesiana.
În acest studiu autorul își propune să scoată în evidență normele de execuț ie a
cântării bisericești redate de Sfântul Niceta în tratatul mai sus amintit: „Printre părinții
veacului al IV -lea, care au răspuns tuturor acelora care formulau alte opinii și păreri
despre modul cum trebuie să se desfășoare cântarea în Biserică, Sfântu l Niceta de
Remesiana stă la loc de frunte, manifestând o atitu dine fermă în scopul promovării
cântării în cultul bisericesc”139, precum și valabilitatea lor până în zilele noastre. Studiul
este extrem de bine documentat și de folos în stadiul actual al cerc etărilor .

Mihai Bărbulescu (n. 1947)
Referiri cu privire la rolul pe care Sfântul Niceta de Remesiana l -a avut în
răspândirea creștinismului printre daco -romani întâlnim în recentul manual de Istoria

137 Dan RUSCU , Un mit al originilor în istoriografia Greco -Catolică: Sfântul Niceta din Remesiana , în
vol. Istoria culturii, Cultura Istoriei, Omagiu Profesorului Doru Radosav la vârsta de 60 de ani , Ed.
Argonaut, Cluj.Napoca, 2010, p. 361.
138 D. RUSCU , Un mit al originilor în istoriografia Greco -Catolică …, p. 363.
139 Zaharia MATEI, „Necesitatea respectării regulilor de interpretare a cântării bisericești după De
psalmodiae bono a Sfântului Niceta de Remesiana ”, în Almanah Bisericesc al Episcopiei Giurgiului, 2011,
p. 111.

55
României, apărut la București în anul 2012. În acest m anual domnul Prof. Dr. Mihai
Bărbulescu ajunge la concluzia că Sfântul Niceta de Remesiana și -a limitat opera de
misiune numai în dreapta Dunării, însă rolul său de misionar în Nordul Dunării este
contestat: „Printre modalitățile de pătrundere și răspândir e a creștinismului în fosta
provincie Dacia în secolul al IV -lea rolul misionarilor nu este, deocamdată, atestat, nici
măcar în cazul cunoscutului Niceta, episcop al Remesianei, care se pare că și -a limitat
opera de misionar numai la dreapta fluviului”140.
Prin urmare, acest manual de istorie a românilor reflectă poziția celor mai recenți
cercetători în domeniu, care, potrivit cu stadiul actual al cercetărilor, au revizuit în
istoriografia română teza apostolatului Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre, ajung ând la
concluzia că acest episcop daco -roman și -a desfășurat activitatea misionară doar în
jurisdicția episcopiei sale Remesiana, deci numai în Sudul Dunării.

Florin Constantiniu (1933 -2012)
Domnul Florin Constantiniu, istoric român și membru corespo ndent al Academiei
Române, în lucrarea O istorie sinceră a poporului român, consideră că Sfântul Niceta de
Remesiana și -a limitat activitatea misionară doar în jurisdicția episcopiei sale. Totodată,
autorul consideră că textul lui Paulinus din Carmen XVII este neclar și nu conține
argumente suficiente pentru a susține un apostolat al Sfântului Niceta la Nord de Dunăre:
„Dintr -un poem al Sfântului Paulinus d e Nola s -ar putea deduce că Sfântul Niceta de
Remesiana (azi Bela Palanka, la 30 km de Niș) ar fi pred icat și la nord de Dunăre, dar
textul este neclar și argumentele în favoarea unei prezențe a ierarhului în stânga fluviului
nu sunt decisive”141.
Sfântul Niceta de Remesiana este menționat și în alte numeroase studii142, care
tratează originile creștinismului daco -roman, însă noi le -am considerat mai puțin
relevante în acest deme rs, fiindcă nu prezintă noutăți.

140 Mihai BĂRBULESCU , Dennis DELETANT , Keith HITCHINS , Șerban PAPACOSTEA , Pompiliu TEODOR ,
Istoria României, Ediție revăzută și adăugită, Ed. Corint, București, 2012, p. 88.
141 Florin CONSTANTINIU , O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic Gold,
București, 2014, p. 55.
142 Dumitru STĂNESCU , Vechile episcopii la români, Ed. „Ancora” S. Benvenisti & Co., București,
1927, p. 44; Nicolae BRÎNZEU , Noțiuni de Istorie, Liturgică și Constituție. Manual de religiune pentru
clasa IV a școalelor secundare și pentru învățământul profesional, Ediția a II -a, Ed. Tipografia Husvéth și
Hoffer, Lugoj, 1927, p. 21; Nicolae LASCU , „Periodul întunecat în istoria r omânilor”, în Biserica Ortodoxă

56
Concluzii
După cum am putut observa, în istoriografia română au existat numeroși istorici și
teologi, atât ortodocși cât și greco -catolici, care au efe ctuat cercetări cu privire la viața,
opera și activitatea pastoral -misionară a Sfântului Niceta de Remesiana. Este menționat în
numeroase lucrări de specialitate, cum ar fi tratate de istorie, arheologie și teologie, în
numeroase studii de teologie, de căt re nume sonore ale istoriografiei române. Analizând
însă întreaga bibliografie română care face referire la acest episcop, constatăm că s -a scris
destul de puțin și, uneori, chiar eronat.
A scrie despre Sfântul Niceta de Remesiana presupune mai întâi o cunoaștere
desăvârșită a izvoarelor primare care fac referire la el, apoi o înțelegere strictă a
contextului politic și religios în care a activat. Mai mult, considerăm că lansarea unor
posibile ipoteze cu privire la activitatea acestui prelat trebuie făcu te în lumina unor
cercetări arheologice și în baza unor noi documente care să susțină un punct de vedere
sau altul.
În mare parte părerile cercetătorilor români cu privire la activitatea Sfântului
Niceta sunt contradictorii, însă ele dovedesc interesul pe care aceștia l -au manifestat față
de această distinsă personalitate de la sfârșitul secolului al IV -lea și începutul secolului al
V-lea, precum și efortul pe care l -au depus în a proiecta o biografie cât mai completă a
acestuia. Originea, aria sa misionar ă, precum și paternitatea operelor sale au constituit
punctul de plecare al fiecărui cercetător român.
Un interes aparte pentru cercetătorii de la începutul secolului al XIX -lea a fost
acela de a stabili aria sa misionară, majoritatea acestora argumentân d și susținând teoria
conform căreia episcopul Niceta de Remesiana a misionat și la Nord de Dunăre. Această
teză, a unui pretins apostolat al Sfântului Niceta pe teritoriul României, nu a fost deloc
întâmplătoare dacă ținem s eama de contextul istorico -eclesiastic , care viza încetățenirea

Română, IX (1885), nr. 9, pp. 696 -709; Dumitru GUȘETOIU , Probleme de istorie națională, Ed. Tipografia
„Gutemberg”, Râmnicu – Vâlcea, 1936, p. 44; Constantin TÂRZIU , „Scurtă privire istorică asupra Bisericii
Ortodoxe Române din Banat”, în Foaia Diecezană, LII (1937), nr. 17, pp. 3 -4. Nicolae LUPU, Originea
Românilor, București, 1941, p. 28; Gheorghe COTOȘMAN , „Limba liturgică în Biserica românească din
Banat”, în Foaia Diecezană, LXI (1946), nr. 44 -45, pp. 2 -4; Ion ITU, Primi i noștri poeți, Ed. Orientul latin,
Brașov, 1994, pp. 95 -11; 239 -243; Ștefan CUCU, Literatura latină creștină de la Tertullian la Fericitul
Augustin, Ed. „Ovidius” University Press, Constanța, 2003, pp. 124 -133; Petre MOCANU , „Răspândirea
creștinismului – între act politic și misiune sacră”, în Revista de Științe Politice, 2008, nr. 18 -19, pp. 139 –
148; Ion BUZAȘI , Poezia religioasă românească, Ed. Dacia XXI, Cluj -Napoca, 2011, pp. 7 -9.

57
conștiinței latinității poporului român și a națiunii române în plină formare. Într -o astfel
de situație, ceea ce s -a vrut să se scoată în evidență a fost faptul că, prin apostolatul
Sfântului Niceta, a fost asigurată conti nuitatea latinității pe teritoriul țării noastre.
La începutul secolului al XIX -lea, reprezentanții Școlii Ardelene (Gheorghe
Șincai și Petru Maior) au văzut în Sfântul Niceta un „apostol al românilor”, datorită
originii sale daco -romane, dar și pentru fa ptul că el a predicat numai în limba latină
strămoșilor noștri daco -romani. Mai apoi, la începutul secolului al XX -lea, arheologul
Vasile Pârvan, pe baza mărturiilor rămase de la Paulinus de Nola, care ne spune că
Sfântul Niceta a predicat evanghelia goțil or, dacilor, bessilor și sciților, ajunge la
concluzia că Sfântul Niceta a fost activ pe ambele maluri ale Dunării și că, pe drept
cuvânt, el poate fi socotit „apostolul daco -romanilor”. Atât Nicolae Iorga, cât și
arheologul Dionisie M. Pippidi au respins ulterior aceas tă ipoteză ca fiind n efondată pe
argumente concrete. Așa s -a ajuns la concluzia că Sfântul Niceta și-a desfășurat
activitatea pastoral -misionară doar în jurisdicția episcopiei sale, Remesiana. Această
opinie a fost mai apoi asumată și de cătr e distinșii profesori Aloisiu Ludovic Tăutu, Ioan
Rămureanu, Mircea Păcurariu și, mai nou, de către Dumitru Protase, Dan Ruscu și Mihai
Bărbulescu.
O altă preocupare a istoriografilor români a fost legată de problema elucidării
paternității operelor Sfânt ului Niceta. Majoritatea cercetătorilor români au acceptat ediția
operelor lui Niceta, realizată de către teologul britanic A. E. Burn, în anul 1905. Așadar,
în ceea ce privește opera teologică a Sfântului Niceta de Remesiana, în ultimele decenii s –
a mani festat o preocupare constantă legată de traducerea, fragmentară și integrală, a
operei Sfântului Niceta în limba română. Remarcăm , în acest sens , contribuțiile deosebite
pe care le -au avut Ghenadie Enăceanu143, Aloisiu Ludovic Tăutu, Ștefan Alexe, Nicolae
M. Popescu și Ovidiu Pop, acesta din urmă, în anul 2009 a oferit pub licului român prima
ediție integrală a operelor Sfântului Niceta în limba română.

143 În anul 1884, Ghenadie Enăceanu a publicat, pentru prima dată în limb a română, imnul Te Deum
laudamus, însă nu îl atribuie Sfântului Niceta, ci potrivit stadiului cercetărilor de atunci, autorul consideră
că imnul poate fi pus pe seama lui Ambrozie al Mediolanului și a Fericitului Augustin sau pe seama
Sfinților Hilarie de Poitiers și Nicetius de Tréves, cf. Ghenadie ENĂCEANU , „Un Sbornic. Istoria Te –
deumurilor în Biserica creștină și specialmente în cea română”, în Biserica Ortodoxă Română, VIII (1884),
nr. 11, pp. 835 -836.

58
În ce ne privește pe noi, considerăm că Sfântul Niceta de Remesiana a desfășurat
o intensă activitate pasto rală și misionară la S de Dunăre, doar în jurisdicția episcopiei
sale. Operele sale literare au contribuit enorm la formarea duhovnicească a păstoriților
săi, dar și la răspândirea limbii latine în spațiul dunărean. Era firesc ca în istoriografia
română de specialitate să se recunoască acest fapt, însă aria sa misionară trebuie limitată
doar în împrejurimile episcopiei sale, așa cum reiese concret din conținutul izvoarelor
care îl pomenesc.

59

2. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA SFÂNTULUI NICETA DE REMESIANA

Sfântul Niceta de Remesiana este un important reprezentant al cr eștinismului
daco -roman de la S ud de Dunăre, care a activat ca episcop în Remesiana, la sfârșitul
secolului al IV -lea și începutul secolului al V -lea. Teolog și mare dascăl al Bisericii, acest
prestig ios părinte , se poate număra printre cei mai de seamă reprezentanți ai „secolului de
aur”144, alături de : Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), Sfântul Grigorie Teologul (329-
390), Sfântul Vasile cel Mare (330 -379), Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407), Sfântul
Ambrozie al Mediolanului (339-397), Fericitul Augustin (354-430), Fericitul Ieronim
(347-420) și Sfântul Ioan Casian (360-435), care „s -au distins prin zelul misionar și
ostenelile lor în răspândirea Evangheliei, prin viața lor exemplară, prin suferințele
îndurate pentru credința lor, prin activitatea lor socială în slujba semenilor sau prin alte
merite deosebite”145.
Acest venerabil episcop prin viața și prin activitatea sa a lăsat urme adânci în viața
Bisericii și în conștiința credincioșilor săi daco -romani, aducând în sufletele lor
binefacerile creștinismului. Cu toate că a fost o mare personalitate, izvoarele vremii sunt
puține și sărăcăcioase în informații referitoare la el , ceea ce i-a determi nat pe unii
istoriografi străini să-l confunde mult timp pe Niceta de Remesiana cu Niceta di n Aquilea
(454-485) sau cu Nicet ius din Treves (527-566)146, iar pe unii istoriografi români
(Constantin Erbiceanu și Corneliu Daiconovici) cu Nichita Romanul (†372) sau cu Sava
Gotul (†372)147.
Trebuie să precizăm de la început că viața și activitatea Sfântulu i Niceta în spațiul
daco -roman trebuie analizată obiectiv . Analiza izvoarelor, precum și interpretarea lor , nu

144 Constantin VOICU , Patrologie, vol. I, Ed. Basili ca, București, 2009, p. 26.
145 Ene BRANIȘ TE, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină ,
Ediția a IV -a, Ed . Partener, Galați, 2008, p. 255.
146 Pietro RESSA , „Niceta di Remesiana e l'eresia”, în Classica et Christiana, 2006, nr. 1, p. 154;
Damian Gheorghe PĂTRAȘ CU, Patrologie și Patristică, secolele IV -V, vol. II, Ed. Serafica, Roman, 2008, p.
256.
147 Pentru aceștia menționăm următoarele studii: Petre NĂSTUREL , „Les actes de Saint Sabas le Goth”,
în Revue des Études Sud -Est Européennes, vol. 7, 1969, nr. 1, pp. 175 -185; M. PĂCURARIU , Sfinți daco –
romani…, pp. 43 -48; Ioanichie BĂLAN , Patericul românesc, Ediția a V -a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005,
pp. 23 -25; Ștefan ALEXE , „1600 de ani de la moartea Sfântului Sava”, în Biserica Ortodoxă Română, XC
(1972), nr. 5 -6, pp. 556 -568; Ioan IONESCU , „Pomenirea Sfântului martir Sava Gotul”, în Mitropolia
Olteniei, XXIV (1972), nr. 3 -4, pp. 180 -193.

60
trebuie să fi e făcută tendențios, ci în lumina adevărului , așa cum îi spunea prozatorul grec
Lucian de Samosata (c.125 -180) prietenului său Filon în lucrarea Cum trebuie scrisă
istoria : „Cer ca istoricul desăvârșit să vină întrarmat cu două însușiri personale neapărat
trebuincioase: înțelegerea politică și puterea de -a lămuri . […] Căci, precum am mai spus,
un singur lucru se cere istoricului: dacă se apucă să scrie, este dator să se închine doar
adevărului ”148.
Numeroși reprezentanți ai Bisericii Greco -Catolice din Româ nia și l-au apropriat
pe episcopul Niceta , pentru a susține juris dicția Scaunului Apostolic din R oma asupra
Bisericii din Dacia în secolele IV și V. Astfel , în anul 1924 profesorul Aloisiu Ludovic
Tăutu, numindu -l pe Niceta „apostol ul nostru”, subliniază f aptul că legăturile sa le cu
Apusul „dovedesc că încreș tinarea noastră s-a făcut în spirit roman, în legea romană ”149,
iar profesorul Nicolae Lupu , în anul 1935 , face din episcopul Niceta de Remesiana un
vicar al papei și „un vizitator apostolic al bisericilor din Peninsula Balcanică”150.
Dar aceste afirmații părtinitoare nu au acoperire în izvoarele care îl pun în l umină
pe Niceta, ci contribuie ș i mai mult la defo rmarea adevărului cu privire la viața și
activitatea acestui distins prelat. E piscopul Niceta nu a fost mai mult occidental și mai
puțin oriental sau nu a fost mai mult „catoli c” sau mai puțin „ortodox ” în sensul în care
sunt înțeleși astăzi acești termeni , căci el a activat într -o perioadă în care atât în Apus cât
și în Răsărit, Biserica a fost: „Una, Sfântă , Sobornicească și Apostolică”, el însuși
înțelegând -o și definind -o drept «comuniunea sfinților »:
„Mărturisești totodată credința în SFÂNTA BISERICĂ UNIVERSALĂ. Ce altceva este
Biserica, dacă nu soborul tuturor sfinților? Căci de la începutul veacului, fie patriarhii
Avraam, Isa ac și Iacob, fie pro orocii, fie apostolii, fie martirii , fie ceilalți drepț i care au
fost, car e sunt și care vor fi, o singură Biserică sunt, căci, sfințiți de o singură credință și
viețuire, însemnați de un singur Duh, au alcătuit un singur trup, c apul acestui trup este
Hristos, după cum ne spune și se află scris ”151.

148 LUCIAN DIN SAMOSATA , Cum trebuie scrisă istoria, 34; 39, în vol. Scrieri alese, Trad ucere și note
de Radu Hâncu, Ediția a II -a, Ed. Univers, București, 1983, p p. 44; 47.
149 A. L. TĂUTU , „Sfântul Nichita de Remeziana ”, în Cultura creștină, XIII (1924), nr. 5, p. 171.
150 N. LUPU, Religia strămoșilor…, p. 66.
151 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 10, în vol. Opere, Traducere din limba latină și note de Ovidiu
Pop, Ed. Sophia, București, 2009, p. 99. Facem mențiunea că pe parcursul lucrării de față vom utiliza textul
ediției lui Ovidiu Pop, întrucât este cea mai recentă ediție bilingvă românească.

61
Pe de altă parte, în Ortodoxia românească, Sfântului Niceta i se atribuie titlul de
„apostol al daco -romanilor ” de pe ambele maluri ale Dunării , ca unul care a contribuit la
încreștinarea populației daco -romane , atât la S ud cât și la N ord de Dunăre , în Dacia
Traiană. Între cei care au susțin ut un apostolat a l Sfântului Niceta și la N ord de Dunăre,
se numără istoricul Vasile Pârvan152, Constantin C. Giurescu153, Radu Vulpe154, Ioan G.
Coman155, Ovidiu Pop156, aceștia sprijinindu -se pe mărturiile lui Paulin us de Nola,
prietenul lui Niceta.
Această ipoteză a fost însă socotită puțin forțată și nefondată pe argumente
concrete și, ulterior , revizuită de către Pr. Prof. Ioan Rămureanu: „ Părerea că Sfântul
Niceta este apostolul daco -romanilor trebuie revizuită și corectată în sensul că nu el este
cel dintâi propovăduitor al creștinismului la geto -daco -romanii din dreapta și din stânga
Dunării, pentru a putea fi numit apostolul daco -romanilor, în înțelesul strict al
cuvântului ”157. De asemenea, Pr. Prof. Mircea Păcura riu, afirma în acest sens : „Chiar
dacă nu a predicat în Nordul Dunării, activitatea Sfântului Niceta s -a desfășurat într -o
regiune populată cu daco -romani în jurul Remesianei, căci numai pentru aceștia putea să
predice și să scrie în latinește”158. Același p unct de vedere îl împărtășește și Philippe
Henri Blasen: „Niceta de Remesiana trebuia să fi fost originar din Dacia Mediterranea și,
prin urmare, nu ar fi putut să facă misiune în Dacia lui Traian, nici nu ar fi putut fi activ
în împrejurimile Tomis -ului sau într -un loc numit Sciția ”159.
Prin urmare , viața și activitatea episcopului Niceta de Remesiana ridică o serie de
probleme , care trebuie el ucidate în baza izvoarelor referitoare la creștinis mul daco -roman
și la activitatea misionară a Sfântului Niceta. Problemele sunt lega te de contextul politic
și eclez iastic în care a trăit și a activat ca episcop în eparhia Remesiana, iar originea,
tinerețea , educația , precum și începutul carierei sale ecleziastice, activitatea didactico –

152 V. PÂRVAN , Contri buții epigrafice…, p. 167.
153 C. C. GIURESCU , Istoria Românilor…, vol. I, p. 226.
154 Radu VULPE , Histoire ancienne de la Dobroudja, București, 1935, p. 197.
155 I. G. COMAN , „Aria misionară a Sfântului Niceta”, pp. 344 -345; I. G. COMAN , „Și Cuvântul trup S-
a făcut”, Ed. Mitropolia Banatului, Timișoara 1993, p. 225.
156 O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie , pp. 50 -51.
157 I. RĂMUREANU , „Sinodul de la Sardică din anul 343…”, p. 181.
158 M. PĂCURARIU , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 122.
159 Philippe Henri BLASEN , „Niceta of Remesiana, a Missionary in Dacia and a Father of the
Romanian Churches? Rereading Paulinus of Nola, Ghenadius of Massilia and Ovid”, în Studia
Universitatis”Babeș Bolyai”. Theologia Catholica, vol. 57, (2012), nr. 1 -2, p. 48.

62
catehetică prin care a îm bogăț it teologia, legăturile cu Apusul, mai exact prietenia sa cu
Paulin us din Nola , precum și sfârșitul vieții sale care până astăzi ne rămâne necunoscut ,
toate acestea constituie un subiect de mare interes pentru teologia contem porană și , mai
cu seamă, pentru creionarea identității Sfântului Niceta de Remesiana .

1.1. Izvoare de referință pentru Sfântul Niceta de Remesiana

După cum am menționat mai sus, izvoarele cu privire la viața și activitatea
Sfântului Niceta (366 -414) sunt puține și sărăcăcioase în informații și nu acoperă întreaga
viață a episcopului Niceta. Lipsesc cu desăvârșire informații esențiale , ce ar putea
reconstitui prima parte a biografiei sale. Anul nașterii , originea, educația, precum și
începuturile carierei sale eclez iastice sunt trecute cu vederea de izvoare. Totuși , există un
număr de nouă izvoare care fac referire la episcopul daco -roman și pe care le vom
menționa în cele ce urmează în tr-o ordine cronologică.
O epistolă a lui Germiniu de Sirmium (351-376), adresată unor episcopi apropiați
eparhiei sale , cu privire la liderii arieni Ursacius de Singidunum (335-370) și Valens de
Mursia (335-370), menționează și un episcop numit „ Nichae”, fără însă a menționa
locația scaunul ui său episcopal. Epistola se regăsește printre documentele lui Ilarie de
Pictavium (315-367)160 și a fost scrisă între anii 366 sau 367. Specialiștii au sugerat c ă
numele „ Nichae”, ar fi o f ormă coruptă pentru Ni ceta, ceea ce ar însemna o primă
semnalare a lui în viața Bisericii în calitate de episcop161.
Alte trei surse , considerate cele mai importante , provin de la Paulinus de Nola
(353-431), prietenul Sfântului Niceta, două poeme : Carmen XVII162 și Carmen
XXVII163, precum și Epistola 29164. Primul poem a fost scris în anul 398 cu ocazia primei

160 ILARIE DE PICTAVIUM , Fragmentum historicum, XV, în PL 10, col. 719 B.
161 Andrew Ewbanc BURN, Niceta of Remesiana. His life and works, Cambridge, 1905, p. 37.
Mitropolitul N. VORNICESCU datează epistola în jurul anului 370, Primele scrieri patristice …, p. 82; I.
RĂMUREANU , „Creștinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârșitul secolului IV”, în Studii
Teologice, XVI (1964), nr. 7 -8, p. 424.
162 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, în PL 61, col. 483 -490, Traducere în limba română și studiu
introductiv de Traian Diaconescu, în Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp. 237 -267. Pe parcursul lucrării
de față vom utiliza textul lui Traian Diaconescu, întrucât este singura traducere în limba română.
163 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII, în PL 61, col. 648 -663, Traducere în limba română de
Eugenia Cristea, Paulinus de Nola, Poemul XXVII (I), în Altarul Banatului, SN, XXIV (LXIII) 2013, nr.
10-12, pp. 105 -111; Paulinus de Nola, Poemul XXVII (II), în Altarul Banatului, SN, XXV (L XIV) 2014,

63
vizite a lui Niceta la Nola, iar cel de -al doile a poem datează din anul 402 , când Niceta se
reîntoarce la Nola pentru sărbătoarea Sfântului Fe lix. Epistola 29 a fost adresată lui
Sulpicius Severus în anul 400 , când Paulinus aduce cuvinte de laudă Sfântului Niceta ,
afirmând că acesta a uimit întreg Occidentul prin erudiția sa , în timpul primei sale vizite
la Roma, respectiv la Nola.
Informațiile pe care le primim de la Paulinus sunt printre cele mai prețioase. Ele
scot în evidență portretul moral al acestui episcop, viața sa sfântă, curăția, demnitatea,
jertfelnicia, intensa sa activitate pastoral -misionară la Sud de Dunăre într -o lume rămasă
încă pe jumătate barbară , precum și erudiția sa.
O altă mărturie despre episcopul Niceta din Remesiana o găsim în valoroasa
lucrare De viris illustribus (Despre bărbații iluștri) a preotului și istoricului bisericesc
Ghenadius de Marsilia (492 -502), scrisă în secolul V și care este o continuare a lucrării
Fericitului Ieronim (347-420), cu acelaș i titlu. Din această lucrare aflăm pentru prima
dată că Niceta era episcop al cetății Remesiana și că a scris , într-o „limbă simplă și
elegantă”, șase cărticele de învățătură pen tru folosul catehumenilor , menționând și
titlurile lor:
„Niceta, Episcop al cetății Remesianei, a compus într -o limbă simplă și elegantă șase
cărticele de învățătură pentru aspiranții la Botez. Între acestea, cea dintâi conține felul în
care trebuie să se poarte aspiranții, care doresc să ajungă la harul Botezului. Cea de -a
doua este despre rătăcirile păgânilor, în care se spune că aproape de vremea sa un
oarecare cap de familie, Melodius, din pricina dărniciei, și un țăran , Gadarius, din pricina
forței [vi tejiei] , au fost așezați în rândul zeilor de către păgâni. Cartea a treia tratează
despre credința într -o singură maiestate, a patra este împotriva horoscopului, a cincea
despre Simbol, a șasea despre jertfa mielului pascal. A compus și o cărticică adresat ă unei
fecioare căzute, ca stimulent al corectării pentru toate cele aflate în cădere”165.
Mențiunea lui Ghenadie este de o importanță covârșitoare pentru că face lumină
în ceea ce privește lo cația scaunului episcopal al Sfântului Niceta, pe de o parte, iar pe de
altă parte , Niceta de Remesiana este așezat între marii părinți și scriitori bisericești din

nr. 1-3, pp. 115 -122; Paulinus de Nola, Poemul XXVII (III), în Altarul Banatului, SN, XXV (LXIV) 2014,
nr. 4-6, pp. 98 -104. Pe parcursul lucrării de față vom utiliza textul lui Eugenia Cristea, întrucât este singura
traducere în limba română.
164 PAULINUS DE NOLA, Epistola XXIX , în PL 61, col. 321 C .
165 GHENADIUS DE MARSILIA , De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073 -1074 A (trad. rom. O. Pop,
Niceta de Remesiana – Monografie, p. 53).

64
acele timpuri, care , prin scrierile sau tratatele lor , au contribuit la dezvoltarea teologiei
trinitare . Mai mult, izvorul elucidează problema paternității scrierilor Sfântului Niceta,
deoarece multă vreme scrierile sale au fost puse pe seama altor scriitori bisericești.
O altă sursă în care Sfântul Niceta este menționat este lucrarea istoricului
bisericesc Cas siodor us (485-580), Institutiones divinarum et humanarum litterarum
(Instituțiile divine și umane), scrisă pe la anul 544, în care alături de Sfântul Ciprian al
Cartaginei (200-258), de Sfântul Ambrozie al Mediolanului (339-397), de Fericitul
Ieronim (347-420), de Fericitul A ugustin (354-430) și de Dionisie Exigul (470-545), este
menționat și Sfântul Niceta, pe care Cas siodor îl descrie ca fiind un mare teolog, ce și -a
adus contribuția la dezvoltarea teologiei trinitare. Opera sa este recomandată că lduros
pentru toți acei ce v or să afle câte ceva despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, într -un limbaj
cât mai simplu:
„Dacă cineva dorește cu tot dinadinsul să afle pe scurt despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh
și nu vrea să se ostenească cu o lectură lungă, cite ască cartea episcopului Niceta [ -us] pe
care a scris -o despre credință și, pătruns de limpezimea învățăturii cerești, va ajunge la
contemplarea divină datorită scurtimii avantajoase . […] O, tărie neprețuită, prin care s -a
deschis cerul Creatorului, a strălucit, deschisă pentru in imile credincioșilor, Sfânta
Treime, iar păgânii, care luaseră în stăpânire o cinstire ce nu le aparținea, s -au retras
opriți de adevăratul Stăpân”166.
Niceta de Remesiana mai este pomenit în două epistole ale papei Inocențiu I (402 –
417). Este vorba de Epistola XVI167, scrisă în anul 404, pe care Inocențiu o adresează
episcopului Martianus de Naissus (sec. IV) și în care Sfântul Niceta e numit „fratem
nostrum Nicetam” și cea de -a doua, Epistola XVII168, adresată mitropolitului Rufus al
Tesalonicului (sec. V) în anul 414. În această epistolă numele lui Niceta apare potrivit
manuscriselor sub două forme: „ Nicete ” sau „Nicetio ”. Ambele scrisori sunt de mare
importanță, pentru că ele ne arată că Niceta mai era încă în viață , cel puțin în anul 414,
dar oferă de as emenea informații prețioase despre problemele bisericești cu care se

166 CASSIODORUS , Institutiones divinarum et humanarum litterarum, XVI, în PL 70, col. 1132 C (trad.
rom. O. Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, pp. 60 -61).
167 PAPA INOCENȚIU I, Epistola XVI, De suspiciendis clericis quos Bonosus, antequam damnaretum,
ordinasse cognoscitur, în PL 20, col. 520 B.
168 PAPA INOCENȚIU I, Epistola XVII, în PL 20, col. 527 A.

65
confrunta u episcopii de la Sud de Dunăre , și anume erezia lui Bonosus , episcop de
Sardica (380-390), care n ega pururea -fecioria Maicii Domnului.
Un ultim izvor , care face referire la Niceta de Remesiana , este Martirolo giul
Roman, editat de Fericitul Ieronim ( 347-420), în care Sfântul Niceta este prăznuit la data
de 22 iunie, alături de prietenul său Paulinus de Nola: „ In Nola civitate, natalis Sancti
Paulini epis copi et confe ssoris. Et alibi depositio sancte memorie Niceti Episcopi ”169.
Aceeași dată de prăznuire este dată și de Venerabilul Beda (672-735), care, în
martirologiul său , afirmă : „In civitate Nolana Campanie natale sancti Paulini
episcopi […] Et depositio beati Nicetae Romatiane civitatis episcopi ”170. După revizuirea
Martirologiului Roman făcută de Cardinalul Baronius (1538 -1607) , ziua de prăznuire a
Sfântului Niceta a fost mutată pe 7 ianuarie: „ In Dacia Sancti Nicetae Episcopi, qui feras
et barba ras gentes Evangelii praedicatione acarieni reddidit ac mansuetas ”171. Până
astăzi Biserica Romano -Catolică îl prăznuiește pe Sfântul Niceta la data de 7 ianuarie172,
iar Biserica Ortodoxă face pomenire a lui la data de 24 iunie173.
Acestea ar fi puținele izvoar e referitoare la Niceta de Remesiana , episcopul daco –
romanilor și strămoș al nostru, care , între anii 366 și 414 , a predicat Evanghelia lui
Hristos la popoarele barbare din Sudul Dunării , bărbat încercat, plin de curaj, de
înțelepciune și de sfințenie, căruia Biserica îi aduce recunoștință pentru ostenelile sale și
pentru dragostea de care a dat dovadă față de păstoriții săi.

1.2. Tinerețea și educația Sfântului Niceta de Remesiana

Este trist faptul că în istoriografia Bisericii nu s -au păstrat nici un fel de date
despre prima parte a vieții Sfântului Niceta. Nu se cunoaște anul și locul unde s -a născut,
nu cunoaștem cu exactitate originea lui, nici familia din care a făcut parte, nici chiar

169 FERICITUL IERONIM , Martyrologium, în PL 30, col. 463 D.
170 VENERABILIS BEDAE PRESBYTERI , Martyrologium, Ex oficina Christophori Plantini, MDLIIII, pp.
78-79.
171Cesare BARONIO , Martyrologium Romanum, Ex Typographia Dominici Bafae, Roma, MDLXXXVI,
p. 17.
172 Joannes BOLLANDUS , Acta Sanctorum, tomul I, Paris, 1863, p. 365 : „Apostolicum hunc virum ita
celebrant Fasti Romani VII Id. Januar. In Dacia S. Nicete Episcopi, qui feras et barbaras gentes Evangelii
predicatione mites redidit ac m ansuetas”.
173 Mineiul pe Iunie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2012, pp. 305 -306.

66
numele său întreg. În ceea ce privește începutul carierei sa le eclez iastice, de asemenea nu
avem nici o informație.
Paulinus de Nola, prietenul și tovarășul său de credință, pare a fi singurul care a
cunoscut detaliat întreaga viață a Sfântului Niceta , dar din păcate în cele două poeme pe
care i le dedică , Carmen XVII și Carmen XXVII, nu pomenește nimic despre prima parte
a vieții acestuia . Totuși , într-un vers din primul poem, Paulinus face o mică precizare cu
privire la originea Sfântului Niceta. El se roagă ca acesta să ajungă cu bine la destinație și
numește cetatea Remesiana „ părinteasca cetate ”, de unde am putea deduce că era
originar de acolo:
„Tot astfel Domnul îl va ajuta pe Niceta
În toate, pe oricare țărm își va duce pasul
Cât va merge vesel, după dorință, spre părinteasca
Cetate”174.
Probabil că s-a născut în Remesiana , din părinți credincioși , care i -au dăruit o
educație aleasă și i -au îndreptat pașii spre Biserica lui Hristos încă din tinerețe , ca mai
apoi să devină episcopul acelei cetăți. Paulinus îl numește cu admirație „părinte” și
„învățător”175 al său, cee a ce scoate în evidență solida sa pregătire teologică , dar și faptul
că Niceta era cu mult mai în vârstă decât Paulinus de Nola .
Teologul Andrew Burn176, în încercare a de a fixa cu aproximație cronologia vieții
lui Niceta, sugerează că , dacă în 398 Paulinus de Nola avea 45 de ani, Niceta , care era
mai în vârstă , ar fi putut avea 60 de ani. Prin urmare , anul nașterii lui Niceta ar putea fi
335 sau 338 și , probabil, ar fi trăit aproape 80 de ani. Această ipoteză poate fi
îndreptățită , deoa rece, când Paulinus scrie despre întoarcerea lui Niceta în patria sa , lasă

174 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 53 -56 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 255). De aceeași părere
este și Jacques ZEILLER , „Un an cien évêque d'Illyricum, peut -être auteur du Te Deum, Saint Niceta de
Remesiana”, în Comptes -rendus des séances de l'Académie des Inscriptions et Belles -Lettres, LXXXVI
(1942), nr. 4 -6, pp. 357 -358.
175 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII, (II), v. 243; 345 (trad. rom. E. Cristea, pp. 116; 119). În Apus,
începând cu secolul al III -lea, titlul de „pă rinte” a fost conferit episcopilor, cu sensul de apărători ai
credinței ortodoxe, cf. Earle E. CAIRNS , Creștinismul de -a lungul secolelor. O istorie a bisericii c reștine,
Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2007, p. 65.
176A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. 35. D. M. PIPPIDI consideră că Niceta s -ar fi născut în jurul
anilor 338 -340, Niceta de Remesiana și originile creștinismului…, pp. 502 -503. Aceeași părere o
împăr tășește și M. DIACONESCU , Istoria literaturii dacoromane, p. 628, iar Jacques ZEILLER , plasează data
nașterii Sfântului Niceta în anul 330, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de lʹempire
romain, Roma, 1967, p. 550.

67
să se întrevadă un apropiat sfârșit al vi eții sale , dat fiind faptul că era înaintat în vârstă.
Ca și cum l -ar fi văzut pentru ultima dată, Paulinus îi cere lui Niceta ca, odată aju ns în
„brațul Sfântului Părinte”, să-l pomenească și pe el în împărăția cerurilor:
„Cine da -ne-va nouă, în ziua aceea,
Să stăm la umbra coapsei tale?
Și care suflare a liniștii tale potoli -va
Flacăra noastră?
Atunci, te rog, amintește -ți mereu de noi,
Și odihnindu -te în brațul Sfântului Părinte,
Cu degetul înrourat înlătură flacăra
Care ne mistuie”177.
În ceea ce privește educația Sfântului Niceta, nu știm la ce școli a studiat și nici
care au fost dascălii săi, dar e firesc să credem că a studiat teolo gia vremii, precum și
științele profane. Operele sale scrise în limba latină dovedesc acest lucru . Niceta era un
poliglot, căci pe lângă limba latină, mai cunoștea și limba greacă178. Probabil că studiul
operelor profane l -au ajutat să alcătuiască tratatul Împotriva horoscopului, scriere care ,
din păcate , s-a pierdut, probabil în perioada în care î mpăratul Iulian Apostatul a încercat
să restaureze păgânismul în Imperiul Roman (361-363)179.
Pe de altă parte, cultura teologică a Sfântului Niceta a fost influențată de operele
unor teologi răsăriteni , precum : Sfântul Vasile cel Mare (330-379), Sfântul Grigorie de
Nazianz (329-390), Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386), Sfântul Ioan Gură de Aur
(354-407), dar și de operele unor teologi apuseni , precum: Tertulian (150-220), Ciprian al
Cartaginei (200-258), Ambrozie al Mediolanului (339-397), Paulinus de Nola (354-431)
și Fericitul Augustin (354-430)180. El își va câștiga reputați a de mare teolog la Dunărea
de Jos, confirmată de Paulinus de Nola și , mai apo i, de Ghenadie de Marsilia (492-502) și
de Cassiodor (485-580), personalități ce reprezentau o autoritate în ac ea vreme.

177 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 309 -316 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 265).
178 M. DIACONESCU , Istoria literaturii dacoromane, p. 628; M. PACURARIU , Sfinți daco -romani…, p.
64; N. VORNICESCU , Primele scrieri patristice…, pp. 83 -84.
179 I. RĂMUREANU , „Religia solară a împăratului Iulian Apostatul”, în Studii Teologice, XXXIX (1987),
nr. 6, pp. 38 -61; A.E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp. 30 -32.
180 O. POP, Niceta de Remesiana -Monografie, pp. 153 -186.

68
Evident, ca orice viitor prelat, Sfântul Niceta trebuie să fi trecut prin toate treptele
ierarhiei bisericești inferioare și superioare, slujind mai întâi ca citeț, psalt și ipodiacon,
iar mai apoi ca diacon, preot și episcop, poate chiar în Remesiana. Dar izvoarele existente
trec cu vederea acest lucru . Avem însă certitudinea că , până să ajungă preot ș i mai apoi
episcop, Niceta a slujit cel puțin ca citeț și psalt , datorită faptului că în secolele IV și VI ,
dezvoltarea cultului , precum și solemnitățile serviciilor religioase, cereau neapărat
prezența clerului inferior în Biserică181, firesc fiind ca fiecare aspirant la preoție sau
episcopat să treacă mai întâi prin aceste trepte , pentru a fi încercat.
Acest lucru este confirmat de către hotărârile unui sinod local ținut la Sardica,
capitala Daciei Mediter ranea, în anul 343, unde episcopul Ossius de Cordova (257-359)
propune membrilor sinodali ( prin canonul 10) cercetarea minuțioasă a candidaților la
episcopat, precum și obligativitatea trecerii lor prin toate treptele ierarhiei bisericești
inferioare, pentru a se dovedi statornicia lor în credință:
„Socotesc că este de trebuință și aceea ca să se cerceteze cu toată grija și sârguința, că
dacă vreun bogat, sau scolastic din for , s-ar învrednici a se face episcop, să nu se așeze
[în episcopat ] mai înainte, până ce nu va fi îndeplinit slujba de citeț și de diacon și de
prezbiter, ca prin fiecare treaptă, de s -ar socoti vrednic, să poată păși progresând spre
înălțimea episcopiei. Și va avea gradul fiecărei trepte lungime de vreme, firește, nu pre a
mică, prin care să se poată cunoaște credința lui, și felul onestității moravurilor, și
statornicia și bunăcuviința lui; și socotindu -se el vrednic de preoția cea dumnezeiască să
se bucure de cinstea cea mai mare”182.
Nu întâmplător , în opera Sfântului Nic eta întâlnim două omilii cu un profund
caracter liturgic, De vigiliis serv orum Dei (Despre privegherile robilor lui Dumnezeu) și
De psalmodiae bono (Despre folosul cântării) , în care se descrie celebrarea privegherii ,
precum și modul de execuție al cântări i bisericești , în special a imnelor și psalmilor,
ascultare pusă pe seama psaltului. Toate acestea , ne îndreptățesc să credem , că Niceta a
slujit în tine rețe ca citeț, psalt și diacon, deoarece Paulinus de Nola îl laudă pentru
iscusința cu care a învățat c oruri să cânte pe o singură voce:

181 E. BRANIȘ TE, Liturgica generală…, pp. 119 -120.
182 Nicodim MILAȘ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. II, Ed. Tipografi a
Diecezană, Arad, 1934, p. 134. Mai multe amănunte cu privire la desfășurarea Sinodului de la Sardica, a se
vedea: Ioan N. FLOCA , „Canoanele Sinodului de la Sardica”, în Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 9 -10, p.
724 și I. RĂMUREANU , „Sinodul de la Sardica din anul 343…”, pp. 146 -182.

69
„Să te înconjoare cete de frați și surori fecioare
Care cântă, în cor, cu o singură voce, pe
Domnul.
Cine ar putea să -mi dăruie aripi ca unei columbe
Să ajung mai degrabă la acele coruri
Care, îndrumate de tine, cântând pe divinul Hristos
Atinge -vor stele?”183.
Doar atât s -ar putea spune despre prima parte a vieții Sfântului Niceta . În orice
caz pregătirea lui teologică, viața sa trăită în sfințenie, acuratețea credinței sale, calitățile
sale de bun orator pe care le -a pus î n slujba lui Hristos și poate alte numeroase virtuți pe
care nu le cunoaștem noi , au determinat ierarhia bisericească de atunci să -l înalțe pe
preotul Niceta la înalta demnitate de arhiereu pe seama Episcopiei Remesiana.

1.3. Sfântul Niceta, Episcop de Re mesiana

Episcopia Remesiana este atestată documentar pe la sfârșitul secolului al IV -lea și
începutul secolului al V -lea184 și a jucat un rol important în procesul de romanizare și
încreștinare a popoarelor daco -romane de la Sud de Dunăre. Datele cu privir e la această
episcopie sunt puține și sărăcăcioase. La origin e, orașul a fost fondat de către împăratul
Marcus Ulpius Nerva Traianus (53 -117) și purta denumirea de Respublica Ulpianoru m.
După Itinerarium Antonini Augusti, orașul purta denumirea de „ Remisiana ”, iar în
Itinerarium Hierosolymitanum, îl întâlnim sub denumirea de „Romansiana ”185. Mai
târziu spre sfârșitul secolului V, istoricul bizantin Procopius din Cezarea (500-565), în
lucrarea sa De Aedificiis, amintește orașul sub numele de „Rumisiana”186. În zilele

183 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 86 -92 (trad. rom. T. Diaconescu, pp. 256 -257).
184 Episcopi a Remesiana este atestată documentar începând cu anul 366. Istoricul și arheologul Vasile
Pârvan susține că, până în anul 325, în Moesia Superior nu erau atestate decât patru episcopii: în
Singidunum, Naissus, Scupi și Serdica, Contribuții epigrafice …, p. 47.
185 ITINERARIUM ANTONINI AUGUSTI ET HIEROSOLYMITANUM , Editores Carlo Benedicto Hasio, Berolini,
MDCCCXLVIII, pp. 63; 268.
186 PROCOPII CAESARIENSIS , De Aedificiis, IV, 1, în Fontes Historiae Daco -Romanorum, vol. 15, Text,
traducere și comentarii de G. Popa -Lisseanu, Ed. Tipografia B ucovina, București, 1939, p. 88; G. Popa –
Lisseanu , „Limba română în izvoarele istorice medievale”, în Analele Academiei Române. Memoriile
Secțiunii Literare, Seria III, Tomul IX, (1938 -1940), București, 1941, p. 272; C. L itzica, „Contribuțiuni la

70
noastre , orașul este cunoscut sub denumirea de Remesiana și se identifică azi cu
localita tea Bela Palanka, din Serbia187.
Începuturile acestei episcop ii sunt legate de numele marelui episcop Niceta de
Remesiana, care , între anii 366 /367-414, va ocupa scaunul episcopal al acestei cetăți ,
având să desfășoare o rodnică act ivitate pastoral -misionară , ce a avut ecou atât în
Occident cât și în Orient188. Din punct de vedere geografic, în secolul IV , Episcopia
Remesiana era situată în provincia Dacia Mediterranea , între Sardica (Sofia) și Naissus
(Niș) , în apropiere de Dacia Ripensis, ambele porvincii făcând parte din dieceza
Illyricul ui Oriental , străbătut de importantul drum militar ce lega Apusul de Răsărit189.
La sfârșitul secolului al IV-lea, cetatea Remesiana va cunoaște o puternică
dezvoltare economică datorită zonelor miniere aflate în apropiere, dar și o dezvoltare pe
plan social datorită prezenței trupelor militare romane însărcinate să apere granițele
Imperiului Roman . În acest c ontext, înfi ințarea unui scaun episcopal în cetatea
Remesiana era mai mult decât o necesitate190.
Este important să știm că , la începutul secolului al V-lea, pe vremea Sfântului
Niceta, la S ud de Dunăre sunt atestate următoarele episcopii: „În Panonia Infer ior:
episcopiile Mursa, Sirmium și Bassiane. În Moesia Superior : episcopiile Singidunum,
Viminacium, Horreum Margi și Margum. În Dacia Ripensis : episcopiile Aquae, Ratiaria,
Castra Martis și Oescus. În Dacia Mediterranea : Naissus, Remesiana și Serdica. În
Dardania episcopiile: Scupi, Ulpiana și altele. În Moesia Inferior episcopiile: Novae,
Sexanta Prista, Appiaria, Durustorum, Abrittus, Nicopolis, Marcianopolis și Odessos, iar

topografia balcanică în Evul Mediu. Procopie din Cesarea”, în Ioan Neculce, Fascicola 6, (1926 -1927), Ed.
Institutul de Arte Grafice „Viața Românească”, Iași, 1927, p. 27.
187 Ovidiu ALBERT , „Nicetas von Remesiana als «missionar»”, în Studia Antiqua et Archaeologica, IX,
Iași, 2003, nr. 9, p. 359; Dumitru TUDOR , Enciclopedia civilizațiilor romane, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1982, pp. 538; 658; Vladimir P. PETROVIŠ , Vojislav FILIPOVIŠ , „Epigraphic and
Archaeological Evidence Contributing ti Identifying the Location and Character of Timacum Maius”, în
Balcanica, XLIV, Belgrade, (2013), p. 40.
188 Alina SOROCEANU , Niceta von Remesiana. Seelsorge und Kirchenpol itik im spätantiken unteren
Donauraum, în col. Zivilisationen & Geschichte, vol. 23, Ed. Peter Lang, Frankfurt am Main, 2013, p. 13.
189 Arthur. J. EVANS , Ancient Illyria, an archaeological exploration, Ed. I. B. Tauris, London – New –
York, 2006, pp. 229; 265 -269; A. SOROCEANU , Niceta von Remesiana…, p. 88; M. MACREA , Viața în
Dacia…, p. 156; J. ZEILLER , „Un ancien évêque d'Illyricum…”, p. 359; M. PĂCURARIU , Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, vol. I, pp. 120 -121.
190 A. SOROCEANU , Niceta von Remesiana…, p. 92.

71
în Scyția Minor , episcopia Tomis”191. Existența acestor episcopii este dovada concretă de
răspândire a creștinismului printre popoarele de la Sud de Dunăre. Totodată, trebuie să
menționăm că toți titularii scaunelor episcopale amintite mai sus predicau și slujeau în
limba latină. Din această perioadă s -au descoperit, nu mai în Remesiana, 13 inscripții
latine, care atestă acest fapt192.
Niceta este menționat (sub forma Nichae ), pentru prima dată , ca episcop în
Remesiana la anul 366/367 de către Germiniu de Sirmium (351-376)193, într -o scrisoare
pe care o adresează episcopi lor din prefectura Illy ricului, care se învecinau cu el :
„Dominis Fratribus religiosissimis Rufiano, Palladio, Severino, Nichae, Heliodoro,
Romulo, Muciano, et Stercorio, Germinios in Domino salutem ”194.
Această prețioasă informație ne permite să constatăm că Niceta și-a desfășurat
activitatea de episcop în timpul împăraților Valentinian I (364 -375), Grațian (375 -383),
Valentinian II (375 -392) și Honoriu (395 -423) în Apus și în timpul împăraților Valens
(364-378), Teodosie cel Mare (379 -395), Arcadiu (395 -408) și Teodosie II (408 -450) în
Răsărit. Totodată, este important să precizăm că exercitarea funcției de episcop a coincis
cu pontificatul papilor Damasus I (366 -384), Siriciu (384 -399), Anastasie I (399 -401) și
Inocențiu I (401 -417).

1.4. Contextul politic și ecleziastic al Episcopului Niceta de Remesiana

O serie de evenimente tra gice aveau să cuprindă Imperiul Roman, pe vremea când
Sfântul Niceta păstorea Episcopia Remesiana. Granițele Imperiului la Dunăre aveau să fie
afectate de prezența barbarilor, care căutau noi locuri de așezare și de asimilare a lor în
cadrul administrației I mperiului, cu statutul de federați. Acum are loc o migrare în masă a

191 M. PĂCURARI U, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, pp. 104 -105; M. MACREA , Viața în
Dacia…, pp. 476 -477.
192 Haralambie MIHĂESCU , „La diffusion de la langue latine dans le sud -est de l'Europe”, în Revue des
Études Sud -Est Européennes, tom. XI, nr. 3, 1973, p. 4 26.
193 E. AMANN , Nicétas de Rémésiana, în Dictionnaire de Théologie Catholique, vol. 11, I, Paris, 1931,
col. 477.
194 Scrisoarea se păstrează între documentele istorice ale Sfântului ILARIE DE PICTAVIUM , Fragmentum
historicum, XV, în PL 10, col. 719 B. Despre o posibilă identita te a acestor episcopi, a se vedea: I.
RĂMUREANU , „Creștinismul în provinciile romane…”, pp. 423 -424; A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp.
37-38; J. ZEILLER , Les origines chrétiennes…, pp. 174 -182.

72
goților și a hunilor la Sud de Dunăre , care și -au făcut simțită prezența , devastând și
jefuind tot ce întâ lneau în cale, răspândind peste tot frica și teroarea.
Istoricul Ammianus Marcellinus (332-395) ne relatează că , în anul 376 , sub
presiunea hunilor, goți i (vizigoții) conduși de șefii lor, Alaric și Fritigern , cer permisiunea
împăratului Valens (328-378) de a se stabili în interiorul Imperiului , făgăduind
împăratului ajutor milita r pentru menținerea granițelor la Sud de Dunăre . Împăratul a
acceptat , iar vizigoții s-au așezat la Sud de Dunăre, în provinciile : Dacia Ripensis,
Moesia Inferior și Tracia195. Dar această conviețuire a romanilor cu ba rbarii avea să fie de
scurtă dur ată, deoarece , nemulțumiți de condițiile de viață și de abuzurile funcționarilor
romani , care i -au înfometat și i -au determinat să-și vândă obiectele de preț și copiii ca
sclavi, vizigoții se vor răscula . Actele lor de cruzime din Tracia l-a de terminat pe
împăratul Valens să -i înfrunte la Adria nopol în anul 378. În acest sângeros război armata
romană a fost învinsă , iar împăratul Valens va fi ucis196.
În aceste condiții, împăratul Teod osie cel Mare (379-395), succesorul lui Valens
în Orient, va încheia un tratat de pace cu vizigoții în anul 382 , acordându -le statutul de
federați ai Imperiului și dreptul de a se așeza în Moesia Inferior197. După moartea lui
Teodosie cel Mare , împăratul Arc adius, pentru a menține pacea cu vizigoții, îl investește
pe Alaric , în anul 397, cu funcția de Magister Militum per Illyricum . Dar, această pace ,
avea să dureze cam patru ani, pentru că vizigoții vor înainta spre Occiden t, unde sunt
înfrânț i de trupele generalului Stilicon, în anul 402 la Pollentia și apoi la Verona , în anul
403. Datorită neî nțelegerilor dint re vizigoți și împăratul Honorius al Occidentului, în anul
410 Roma a fost asediată198 și, mai apoi , cucerită de trupele lui Alaric199. În anii care au

195 AMMIANI MARCELLINI , Bellum Gothicum, XXXI, 3, 4, 6, în Fontes Historiae Daco -Romanorum,
vol. 13 , Text, traducere și comentarii de G. Popa -Lisseanu, Ed. Tipografia B ucovina, București, 1939, pp.
77-78; IORDANES , Getica, XXV, în Fontes Historiae Daco -Romanorum, vol. 14 , Text, trad ucere și
comentarii de G. Popa -Lisseanu, Ed. Tipografia B ucovina, București, 1939, p. 113.
196 IORDANES , Getica, XXVI, pp. 113 -115; CASSIODOR , Istoria bisericească tipărită, VIII, 15, în col.
Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 75, Traducere de Liliana și A. Manolache, introducere și note de Ștefan
Alexe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, pp. 336 -337;
Fábián ISTVÁN , Imperiul și Barbaricum: relațiile politice militare și ideologice ale teritoriilor de la no rdul
Dunării de Jos cu Imperiul Roman (sec. IV -VII), Ed. Napoca Star, Cluj -Napoca, 2008, pp. 60 -61; 224;
Nicolae IORGA , Istoria vieții bizantine, Traducere de Maria Holban, Ed. Enciclopedică Română, București,
1974, pp. 58 -60.
197 Constantin C. DICULESCU , „Contribuție la vechimea creștinismului în Dacia. Din istoria religioasă a
gepizilor”, în Anuarul Institutului de Istorie Națională, vol. 3, (1924 -1925), Cluj, 1926, p. 366.
198 CASSIODOR , Istoria bisericească, XI, 9, p. 427. Fericitul Augustin ne oferă ce le mai prețioase
informații cu privire la căderea Romei (24 august 410). Îndurerat de soarta cetății, episcopul Hipponei va

73
urmat, frontierele dunărene aveau să fie atacate de războinicii h uni conduși de regele
Attila și de fratele lui , Bleda, care , între anii 441 -443 și -au făcut simțită prezența în
Illyricum, devastând provinciile Sirmium, Singidunum și Naissus200, toate acestea în
apropiere de Remesiana.
Aceasta era situația politică a Imperiului atât în Răsărit , cât și în Apus, pe vremea
Sfântului Niceta. Cu siguranță că vremurile tragice i-au afectat și pe locuitorii din
Remesiana, iar Sfântul Niceta a fost martor ul atrocități lor provocate de barbari între anii
376-401, timpul șederii vizigoților în Peninsula Balcanică201. Dramele prin care au trecut
locuitorii de la Sud de Dunăre ne sunt descrise detaliat de către istoricul Ammianus
Marcellinus :
„Căci, fără deosebire de vârstă și de sex, toate ardeau de foc și de omor; pruncii erau
smulși de la sânul mamelor lor și uciși, femeile răpite, soțiile văduvite în fața bărbaților
lor uciși, băieți tineri și băieți în vârstă târâți peste cadavrele părinților lor. În sfârșit,
mulți bătrâni, strigând că au trăit prea mult, după ce și -au pierdut averile, împreună cu
soțiile lor nobile, cu mâinile legate la spate și plângând cenușa părinților erau duși
departe de căminurile lor”202.
De asemenea, Fericitul Ieronim ne mărturisește și el:
„Mă îngrozesc la gândul că trebuie să enumăr distrugerile din vremea mea. De peste
douăzeci de ani între Constantinopol și Alpii Iulici se varsă zilnic sângele romanilor.
Goții, sarmații, cvazii, alanii, hunii, vandalii și marcomanii de vastează, jefuiesc și pradă
Sciția, Tracia, Macedonia, Dardania, Dacia, Tesalia, Alania, Epirul, Dalmația și toate
Pannoniile. Câte persoane n -au fost batjocorite în aceste războaie? Au fost închiși

rosti celebra sa predică De Urbis excidio și, ulterior, va scrie faimoasa sa lucrare De Civitate Dei,
combătând acuzațiile pe care p ăgânii le aduceau împotriva creștinilor. Ambele lucrări au fost traduse și în
limba română: FERICITUL AUGUSTIN , Predică despre căderea Romei, Traducere din limba latină și note
explicative de Corneliu Clop, în Studii Teologice, IV (2008), nr. 2, pp. 213 -226; FERICITUL AUGUSTIN ,
Despre Cetatea lui Dumnezeu, vol. I, Traducere din limba latină, notiță introductivă, note și tabel
cronologic de Paul Găleșanu, studiu introductiv de Gheorghe Vlăduțescu, Ed. Științifică, București, 1998,
687 pp.
199 IORDANES , Getica, XXX, pp. 117 -119: „Intrând în cetate [Roma], din ordinul lui Alaric, o jefuiesc
numai, însă nu -i dau foc, după obiceiul păgânilor, și nici nu se îngăduie să se atingă într -un fel oarecare
de lăcașurile sfinților” . Hagith SIVAN , „Nicetas' (of Remesiana) Mi ssion and Stilicho's Illyricon Ambition:
Notes on Paulinus of Nola Carmen XVII (Propemticon)”, în Revue d'etudes Augustinniens et P atristiques,
vol. 41, 1995, nr. 1, pp. 81 -86. A se vedea mai detaliat despre toate acestea la Nicolae GUDEA , „Prăbușirea
apărării romane de frontieră la Dunărea de Mijloc și de Jos după 378 cu privire specială la Dacia Ripensis”,
în Revista Bistriței, vol. 23, 2009, pp. 85 -103.
200 F. ISTVÁN , Imperiul și Barbaricum…, p. 62; N. IORGA , Istoria vieții…, p. 139.
201 C. DICULESCU , „Contribuție la vechimea creștinismului în Dacia…”, p. 366.
202 A. MARCELLINI , Bellum Gothicum, XXXI, 6, p. 84.

74
episcopi, au fost omorâți preoți și diferiți clerici. Au fost distruse biserici, în altarele lui
Hristos au fost adăpostiți caii, iar moaștele sfinților au fost profanate”203.
În acele vremuri grele, când cetățile erau pustiite și populația dusă în robie, când
bisericile erau distruse și altarele transformate în grajduri, când episcopii și preoț ii erau
amenințați cu moartea și moaștele sfinților erau profanate, când pericolul pândea la tot
pasul , iar groaza morții îi cuprindea pe toți, episcopu l Niceta avea să rostească
mângâ ietoarele sale cuvinte: „De te temi de pieirea trupului și te înspăimântă moartea
vieții acesteia, adu -ți aminte că este Învierea; poate ridica ceea ce a căzut ”204. El a rămas
alături de credincioșii săi oropsiți de soartă, mângâindu -i și aducâ ndu-le în suflete
speranța că va veni timpul pentru o lume mai bună și mai dreaptă. Despre acest episcop ,
Paulinus de Nola avea să scrie mai târziu :
„Prin tine, într -un ținut tăcut al lumii,
Barbarii învață să cânte, cu inimă
Romană, pe Hristos și să trăiasă puri
În pace blândă ”205.
Dar nici în Biserică situ ația nu avea să fie una mai bună. La sfârșitul secolului al
IV-lea și începutul secolului al V-lea, Biserica va avea de luptat cu ult imele rămășițe ale
arianismului206, erezie care nega dumnezeirea Fiului. Această erezie , fondată de către

203 FERICITUL IERONIM , Epistola LX, 16, în PL 22, col. 600 ( Traducerea textului latin a fost preluată
din Fontes Historiae Daco -Romanorum, vol. 2, Traducere de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan,
Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București,
1970, p. 187).
204 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, (trad. rom.
O. Pop, p. 19).
205 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 261 -264 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 263).
206 Această erezie a fost fondată de către preotul Arie din Alexandria și avea să tulbure viața Bisericii
timp de apro ape șaizeci de ani (318 -381). Arie nega dumnezeirea Fiului și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl.
El susținea că Tatăl este mai mare ca Fiul, că Fiul este creat prin voința Tatălui, deci nu este etern, căci a
fost un timp când Fiul n -a existat. Faptul că Fi ul este o creatură a Tatălui, El este schimbător, mărginit,
imperfect și capabil de a păcătui. Arie mai susținea că scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este
crearea Universului și că el a devenit prin aceasta Fiu adoptiv al Tatălui dar nu de aceea și esență cu Tatăl,
ci El este un mijlocitor între Dumnezeu și lume, cf. DANIEL , Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Teologie și spiritualitate, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010, p. 220; Lucian DÎNCĂ ,
„Definirea dogmatică a credinței în dumnezeirea lui Iisus Cristos: „Cazul lui Arie” la conciliul din Niceea,
în 325”, în Caietele Institutului Catolic , XI (2012), nr. 1 -2 (19 -20), pp. 73 -89; Nicu DUMITRAȘ CU,
Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare în contextul controverselor ariene și post -ariene, Ed. Napoca Star,
Cluj-Napoca, 1999, p. 48; Remus RUS, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu,
Ed. Lidia, București, 2003, p. 76; I. RĂMUREANU , „Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I
ecumenic până la moartea lui Arie”, în Studii Teologice, XIII (1961), nr. 1 -2, pp. 13 -31; Stanley J. GRENZ ,
David GURETZKI , Cherith NORDLING , Dicționar de termeni teologici, Ed. Logos, Cluj -Napoca, 2005, p. 16.

75
preotul Arie din Alexandria (256-336), a fost combătută și , mai apoi , condamnată la
Sinodul I Ecumenic ținut la Nic eea, în anul 325, unde cei 318 P ărinți adunați au formulat
în scris adevărata învățătură de cred ință, apărând dumnezeirea Fiului și
consubstanțialitatea Lui c u Tatăl :
„Credem într -Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute și
nevăzute. Și într -Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul -Născut din Tatăl,
adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin C are toate s -au
făcut, cele din c er și cele de pe pământ. Credem în Cel Care pentru noi oamenii și pentru
mântuirea noastră S -a pogorât din c er și S -a întrupat și S -a făcut om și a suf erit și a î nviat
a treia zi; S -a suit la c er și vine ca să judece pe cei ce trăiesc și pe cei morț i. Credem și în
Duhul Sfânt. Iar pe cei care spun că: a fost un timp când nu era, că nu a fost înainte de a fi
născut, precum și că a fost făcut din cele ce nu există. Sau că este dintr -un alt, sau
substanță sau zic că Fiul lui Dumnezeu este schimbător și nu mereu același, Sfânta
Biserică sobornicească și apostolică îi anatematizează”207.
Dar această mărturisire de credință nu va fi acceptată de către Arie și p artizanii lui ,
care nu erau de acord cu termenul „deoființă”, iar arianismul avea să fie răspândit pe mai
departe de către unii episcopi din Illyricum, sprijiniți de către împăratul Constanțiu (337 –
361), care avea convingeri ariene. Putem spune că , de acum , începe o luptă crâncenă
împotriva ereziei lui Arie și a acoliților săi. După cum vom vedea, în această luptă se va
angaja și Niceta de Remesiana, alături de episcopii rămași ortodocși.
O serie de sinoade locale aveau să fie convocate pentru clarificarea problemelor
hristologice privind relația Fiului cu Tatăl. Dintre acestea amintim: S inodul de la Sardica
din anul 343, S inoadele de la Sirmium din anii: 348, 351, 357 și 358, S inodul de la
Niceea (Tracia) din anul 359, S inoadele de la Rimini și Seleucia di n anul 359, precum și
Sinodul de la Constantinopol din anul 360208. Nu vom insista asupra acestor sinoade,

207 TEODORET EPISCOPUL CIRULUI , Istoria bisericească, I, 12, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
44, Traducere de Vasile Sibiescu, Ed. Institulului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1995, p. 53. Mai multe informații cu privire la desfășurarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, a
se ved ea: I. RĂMUREANU , „Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Condamnarea ereziei lui Arie.
Simbolul niceean”, în Studii Teologice, XXIX (1977), nr. 1 -2, pp. 15 -60; Liviu LAZĂR , „Împăratul
Constantin cel Mare și Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)”, în Mitropolia Olteniei, LXI (2009), nr. 5 -8,
pp. 150 -157; Ion RIZEA, „Biserica și imperiul bizantin în timpul împăratului Constantin cel Mare”, în
Mitropolia Olteniei, LXIII (2011), nr. 9 -12, pp. 162 -163.
208 I. RAMUREANU , „Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348 -358. Condamna rea lui Fotin de
Sirmium”, în Studii Teologice, XV (19 63), nr. 5 -6, pp. 266 -316; Marin COJOC , „Dispute religioase în s udul

76
deoarece ele nu fac obiectul studiului nostru și ele nu acoperă perioada episcopatu lui
Sfântului Niceta (366 -414), ci vom face referire la acei episcop i arien i care au menținut
arianismul în provinciile sud -dunărene pe vremea Sfântului Niceta.
Se știe că în această perioadă susținătorii arianismului în Illyricum erau : Ursacius
de Singidunum (335 -370), Valens de Mursia (335 -370), Germinius de Sirmium (35 1-
376), Palladiu s de Ratiaria (sec. IV) , Paulus și Gaius (sec. IV) , episcopii unor scaune
neidentificate , Domninus de Marcianopolis (sec. IV) și Secundian de Singidunum (sec.
IV). Acestora li se alătură și Auxențiu al Milanului († 373) , care avea și el con vingeri
ariene209. Toți aceștia au produs mari dezbinări în sânul Bisericii, după cum ne relatează
Sfântul Niceta de Remesiana în scrierile sale :
„Aceștia sunt cei care, deși nu pot cuprinde și înțelege facerea cerului se străduiesc să -L
cuprindă și să -L măsoare pe Însuși Dumnezeu Creatorul și Îl supun cercetării pe Cel pe
care trebuie să -L adore pur și simplu datorită măreției lucrărilor și a necuprinderii atâtor
lucruri, și discută despre felul și mărimea Tainei Lui, zicând: «Cât de mare e Tatăl? Cum
este Fiul? Ce fel este Duhul Sfânt?» Vai, omule, tu, care nu te cunoști nici măcar pe tine
însuți, îndrăznești să măsori cele dumnezeiești!”210.
În aceste condiții , episcopii rămași ortodocși au fost nevoiți să ia atitudine
împotriva celor care susțineau arian ismul. Astfel , în anul 368, un sinod ținut la Roma sub
președenția papei Damasus I (336-384) îi va condamna pe episcopii arieni , Ursacius de
Singidunum și Valens de Mursia, iar un alt sinod ținut tot la Roma , în anul 372 , îl va
condamna pe episcopul Auxenț ius al Milanului211. Aceștia vor fi condamnați și de către
episcopii din Galia și Spania212, dar reușesc să -și păstreze scaunele episcopale până la
sfârșitul vieții .

Dunării în sec. IV -V”, în Biserica Ortodoxă Română, CXXI (2 003), nr. 1 -6, p. 602; Mihai ROȘU, „Sinodul
de la Sardica (343 d. Hr.)”, în Teologie și viață, XXII (LXXXIX), 2013, nr. 1 -4, pp. 126 -144.
209 I. RĂMUREANU , „Creștinismul în provinciile romane…”, pp. 409; 425.
210 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 31).
211 Iorgu STOIAN , „Auxentius, episcop arian de Durostor”, în Biserica Ortodoxă Română, LVI (1938),
nr. 7-8, pp. 329 -355.
212ATANASIE CEL MARE, Epistola către Epictet, episcopul Corintului, 1, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 16, Traducere, introducere și note de Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 168: „Eu socoteam că toată deșarta vorbărie a
tuturor ereticilor va înceta odată ce a avut loc Sinodul de la Niceea. Căci credința mărturisită în el de
Părinți, potrivit dumnezeieștilor Scripturi, ajunge ca să răstoarne toată necredința și să susțină dreapta
credință în Hristos. De aceea, ținându -se și acum diferite sinoade în Galia și în Spania și în marea Romă,
toți cei ce s -au adunat în ele au da t anatemei în unanimitate, ca mișcați de un singur Duh, cele ale lui Arie,
adică pe Auxenție de Mediolan, pe Ursachie și Valens și pe Gaius din Panonia”.

77
Odată cu moartea acestor episcopi arieni, situația Bisericii avea să se
îmbunătățească datori tă alegerii unor episcopi ortodocși în locul celor arieni . În anul 373,
în locul lui Auxențiu de Mediolan este ales ca episcop Sfântul Ambrozie, în locul lui
Germiniu de Sirmium este ales Anemius, iar în Aquileea păstorea episcopul Valerian și
tot pe atunci, în Remesiana păstorea episcopul Niceta. Toți acești episcopi, sprijiniți de
împărații Grațian și , mai apoi , de Teodosie cel Mare , au contribuit la victoria totală a
Ortodoxiei asupra arianismului. Ultimii susținători ai a rianismului în I llyricum au rămas
Palladiu de Ratiaria și Secundian de Singidunum. Împotriva lor se vor lua măsuri la
sinoadele ținute la Sirmium în anul 378 și la Aquileea în anul 381213.
Sinodul de la Sir mium din anul 378 va pune capăt disputelor ariene din
provinciile I llyricului , prin implicarea directă a împăratului Grațian , care a aprobat
întrunirea acestui sinod, la care au participat aproape toți episcopii ortodocși din
Illyricum și din Nordul Italiei. Lucrările sinodului au fost prezidate de către episcopii
Anemius de Sirmium și Ambrozie al Mediolanului , care, împreună cu ceilalți membr i ale
căror nume din păcate nu s -au păstrat , au combătut arianismul , precum și erezia
macedonienilor, care nega dumnezeirea Duhului Sfânt și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl
și cu Fiul214. La acest sinod Sfinții Părinți au alcătuit o mărturisire de credință , întărind
astfel hotărârile luate la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Mărturisirea lor
este următoarea:
„Urmând marelui sinod, mărturisim că Fiul este deoființă cu Ta tăl și nu înțelegem
deoființimea așa cum o explicau unii mai înainte, care au subscris, nu în mod sincer. Iar
acum alții, numindu -i pe aceștia Părinți, anulează înțelesul acestui cuvânt, deoființă, și
urmează celor ce au scris că prin deoființă se arată ce va asemenea și după care Fiul nu
este asemănător nici unuia dintre celelalte creaturi făcute prin El, ci se aseamănă numai
cu Tatăl. Cei care interpretează astfel susțin în mod nelegiuit învățătura că Fiul este o
creatură desăvârșită a lui Dumnezeu. Noi în să gândim ca și sinoadele de acum, de la
Roma, sau din Galia, că este Una și Aceeași ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântu lui Duh,
în trei persoane, adică în trei ipostase desăvârșite. Mărturisim iarăși după expunerea de la
Niceea și că Fiul lui Dumneze u, Cel deoființă, S -a întrupat din Sfânta Fecioară Maria și
S-a sălășluit între oameni și că a îndeplinit toată iconomia [planul dumnezeiesc] pentru

213 I. RĂMUREANU , „Creștinismul în provinciile romane…”, pp. 427 -429; M. COJOC , „Dispute
religioa se în sudul Dunării… ”, pp. 605 -607.
214 I. RĂMUREANU , „Creștinismul în provinciile romane…”, pp. 431 -432.

78
noi prin nașterea, suferința, învierea și înălțarea Sa la Ceruri. Și va veni iarăși ca să ne
răsplătească d upă felul de viață al fiecăruia, la ziua judecății, văzut în trup, dar arătându –
și puterea S a dumnezeiască, fiind Dumnezeu purtător de trup și nu om purtător de
Dumnezeu. Anatematizăm pe cei care gândesc cele contrarii și pe cei care nu
anatematizează în mod sincer pe oricine zice că Fiul nu a fost înainte de a se naște, ci au
scris că mai înainte de a fi fost născut prin lucrare a fost prin putere, în Tatăl. Acest lucru
este și la toate creaturile care nu sunt veșnic cu Dumnezeu, precum Fiul este veșnic c u
Tatăl, fiind născut printr -o naștere eternă215.
Tot la acest sinod au fost anatematizați și depuși din treaptă episcopii arieni :
Polychronios, Telemachus, Faustus, Asclepiades, Amantius și Cleopatros, care negau
consubstanțialitatea Fiului și a Sfântului Duh cu Tatăl216. În ceea ce -i privește pe
episcopii arieni Palladiu de Ratiaria și Secundian de Singidunum, sinodul nu a putut lua
măsuri împotriva lor deoarece aceștia nu s -au prezentat, dar au cerut să fie judecați de un
sinod general217. Chiar dacă lista cu numele episcopilor participanți la acest sinod nu s-a
păstrat, s untem îndreptățiți să credem , că Sfântul Niceta a participat mai mult ca sigur la
lucrările S inodului de la Sirmium, fiind în apropiere de Remesiana și, împreună cu
Părinții a u anatematizat , pe cei care nu împărtăș eau credința în dumnezeirea Fiu lui și a
Sfântului Duh, restabilind astfel liniștea și pacea în Biserică.
Investit cu harul preoție i și, mai apoi, ridicat la demnitatea de episcop, Niceta se
dovedește a fi un bun păstor pentru credin cioșii din Remesiana. El s -a luptat pentru ca
păstoriții săi să nu fie înșelați de învățături străine Ortodoxiei. Când blasfemiile lui Arie
cutremurau întreaga Biserică, e l îi îndemna cu tărie și cu curaj pe credincioșii săi să
cinstească deopotrivă pe Tat ăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, căci spunea:
„Ați cerut să spun câteva lucruri despre erezia aceasta, care acum defăimează dreapta
credință; e vorba, desigur, despre această erezie care a pornit de la Arius . […] Ce

215 TEODORET EPISCOPUL CIRULUI , Istoria bisericească, IV, 8, pp. 162 -163.
216 M. COJOC , „Dispute reli gioase în sudul Dunării… ”, p. 612.
217 Palladiu de Ratiaria și Secundian de Singidunum au fo st condamnați la sinodul de la Aquileea din
anul 381. Sinodul a fost prezidat de către episcopul Valerian de Aquileea, asistat de Ambrozie al
Mediolanului și Eusebiu de Bolonia. Odată cu aceștia a mai fost condamnat și preotul arian Attalus din
Noric. Actele Sinodului de la Aquileea se păstrează în 6 epistole ale Sfântului AMBROZIE AL
MEDIOLANULUI , Epistolele 8, 9, 10, 11, 12, 13, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 53, Traducere și
note de D avid Popescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1994, pp. 55 -79; Jean LAPORTE , Părinții Latini ai Bisericii, Traducere din limba franceză de Diana Rusu,
Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu -Lăpuș, 2009, pp. 202 -203; I. RĂMUREANU , „Creștinismul în provinciile
romane dunărene…”, pp. 436 -450.

79
întuneric al minților este ca încetând c instirea, să pregătești insulte? Ce nesocotire a
speranței este ca să socotești neputincios, mai mic și disprețuit pe Hristos care ne -a dat
după voia Tatălui Său, curajul, puterea și slava? Crede -mă! Respectul față de Fiu
înseamnă prețuirea adusă Tatălui. Cu cât vei cinsti pe cel Unul Născut, cu atât mai mult
vei preamări pe Tatăl. Bunul Părinte nu pizmuiește slava adusă Fiului, căci orice slavă a
Fiului se reîntoarce asupra Tatălui. Acesta este înțelesul sobornicesc, aceasta este
rugăciunea credincioșilor, aceasta este învățătura sfinților”218.
Nu vom insista aici asupra hristologiei Sfântului Niceta (366-414), dar, trebuie să
precizăm că , alături de Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), de Sfântul Vasile cel Mare
(330-379), de Sfântul Grigorie Teologul (329-390), de Sfântul Ioan Gură de Aur (354-
407) și de Sfâ ntul Ambrozie al Mediolanului (339-397), episcopul Niceta de Remesiana a
avut o covârșitoare contribuție la lupta împotriva doctrinei ariene și, mai apoi , împotriva
ereziei pnevmatomahilor .
Este trist faptul că , în tratatele noastre de teologie , acest lucru este trecut cu
vederea sau abordat doar în treacăt . Majoritatea te ologilor care au scris despre Sfântul
Niceta se învârt în jurul ariei sale misionare, subiect ce a generat numeroase dispute și
contradicții. Considerăm că nu este foarte important unde a misionat Sfântul Niceta, că
aria sa misionară s -a întins și la Nord de Dunăre sau numai la Sud de Dunăre , ci est e
foarte impo rtant să știm că acest slujitor vrednic al lui Hristos , prin ostenelile și prin
sârguințele sale , a menținut Ortodoxia la Sud de Dunăre în acel e vremuri grele pentru
Biserică, când arie nii câștigau tot mai mult teren , sprijiniți fiind de puter ea imperială,
când bisericile erau ocupate de ei , când mulți dintre episcopii ortodocși au suferit atunci
calea exilului , iar unii , chiar moartea .
În această perioadă dramatică, Sfântul Atanasie cel Mare , cel mai aprig luptător
împotriva arianismului, pentru convingerile sale antiariene, va fi exilat de cinci ori, în
decurs de aproape 20 de ani, murind la data de 2 mai 373, după 45 de ani de episcopat219.
De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, va urma calea
exilului din pric ina împărătesei Eudoxia , fiind exilat , la data de 20 iunie 404 , în Armenia ,
și va muri la Comana în 14 septembrie 407 , dând slavă lui Dumnezeu pentru toate220.

218 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 33).
219 I. G. COMAN , Patrologie, p. 94.
220 I. G. COMAN , Patrologie, p. 135. Amănunte cu privire la exilul Sfântului Ioan Gură de Aur, a se
vedea: IOAN GURĂ DE AUR, Scrisori din exil, despre deprimare, suferință și providență. Către Olimpiada și

80
Nu trebuie să uităm nici de greutățile prin care a trecut episcopul Ambrozie al
Mediolanului din pricina arienilor. În anul 385, împărăteasa Iustina , care avea convingeri
ariene, îi cere episcopului Ambrozie să cedeze arienilor două bazilici din Mediolan,
bazilica Portiana și încă una , numită „cea nouă ”. Ambrozie refuză să se supună acest ui
ordin sus ținând că „după rânduială un templu al lui Dumnezeu nu poate fi predat de către
un preot”. Odată cu episcopul lor s -au împotrivit și credincioșii și toate acestea se
petreceau în Săptămâna Patimilor , iar situația a pricinuit mare tulburare în popor. Despre
toate aceste nelegiuiri pricinuite de arieni în Săptămâna Patimilo r, Ambrozie se va plânge
surorii sale Marcellina într -o epistolă . Pentru a ne face o imagine cât mai clară despre
lupta arienilor împotriva Ortodoxiei, redăm mai jo s un fragment din textul acelei epistole :
„Astfel că în zilele sfinte ale celei din urmă săptămâni, în care de obicei erau dezlegate
lanțurile datornicilor, sună cătușele, au fost puși în lanțuri oameni nevinovați și, timp de
trei zile fără de întrerupere, se cer două sute de livre de aur. Negustorii răspund că vor da
atât, sau mai mult, dacă li se va cere, numai să -și păstreze credința. Umpluseră
închisorile. Toți slujbașii palatului, adică secretarii, informatori i, subalternii diferiților
miniș tri, aveau poruncă să potolească mulțimea, să nu se producă vreo răzvrătire. Se
rosteau grele amenințări împotriva preoților, dacă nu predau biserica. Prigoana începuse.
Și dacă s -ar fi deschis ușa, cei ce năvăleau înăuntru poate că ar fi fost în stare de orice
crimă. Am fost asaltat de către mai marii civili și militari ai palatului să intervin pentru ca
biserica să fie predată pașnic, spunând că împăratul se folosește de dreptul său, prin aceea
că toate sunt sub puterea lui. Le -am răspuns că, dacă ei îmi cer ceea ce este al meu, adică
pământul meu, banii mei, orice este al meu, nu mă voi împotrivi, deși toate care sunt ale
mele sunt ale săracilor. Dar cele dumnezeiești nu sunt supuse puterii împăratului. Dacă
mi se cere averea, luați -o; dacă îmi veți cere trupul, vă stau la îndemână. Vre ți să mă
puneți în lanțuri? Vreți să mă duceți la moarte? Acestea sunt pentru mine o plăcere. N -am
nevoie să fiu apărat de zidul mulțimilor adunate și nici nu voi păzi altarul cerând viață, ci
voi fi jertfit cu plăcere în fața altarului”221.
Iată prin câte greutăți aveau să treacă pe atunci apărătorii Ortodoxiei pentru a
menține dreapta credință în Biserică , dar jertfa lor nu a fost în zadar, pentru că , odată cu

cei rămași credincioși , Ediția a II, vol. realizat de Ioan I. Ică jr., Ed. Deis is, Sibiu, 2008, 362 pp; Ștefan
LUPȘA, „Suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe scaunul patriarhal din Constantinopole”, în Revista
Teologică, XXIII (1933), nr. 1 -2, pp. 17 -34; Nicolae BĂLAN , „Sfântul Ioan Gură de Aur”, în Revista
Teologică, I (1907), n r. 11, pp. 389 -403.
221AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Epistola XX, 6-8, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 53, pp.
108-109; J. LAPORTE , Părinții Latini…, pp. 201 -203.

81
încheierea sinodului de la Aqui leea din anul 381, arianismul avea să dispară din
provinciile Illy ricului. Nu știm cum l-au afectat toate acestea pe Sfântul Niceta, dar din
scrierile sale știm că el a apărat cauza Ortodoxiei în episcopia sa Remesiana. În acest e
împrejurări , el va redacta , între anii 370 -375, celebrul său tratat De ratione fide i222, în
care combate: sabellianismul, fotinianismul și arianismul223.
După biruința Ortodoxiei contra arianismului, o nouă erezie începe să -și facă
simțită prezența în Biserică pe vremea Sfântului Niceta. Este vorba de erezia lui
Macedonie (351 -360), episcop de Constantinopol , susținută mai apoi de diaconul său ,
Maratoniu. Aceștia negau dumnezeirea Sfântului Duh și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl
și cu Fiul. Practic, doctrina lor nu era altceva decât o prelungire a arianismului, dar de
data aceasta blasfemia lo r era îndreptată împotriva Duhului Sfânt. Ei au primit numele de
pnevmatomahi, adică luptători îm potriva Duhului Sfânt, iar mai apoi au primit numele de
macedonieni sau maratonie ni224.
Această erezie s -a răspândit cu repeziciune în toate părțile Răsăritului și avea să
producă mari tulburări și co nfuzii în rândul credincioșilor până în anul 381, când va fi
combătută la Sinodul II Ecum enic, ținut la Constantinopol. Sesizăm că Sfântul Niceta nu
este străin de aceste tulburări provocate de pnevmatomahi. El va v orbi credincioșilor săi
din Remesiana despre toate aceste probleme teologice , apărând cu tărie dumnezeirea
Sfântului Duh, alături de Părinții din Răsărit:
„În dezbaterea Sinodului de la Niceea s -a spus, după canonul Simbolului: «Credem și în
Duhul Sfânt». Aceasta ajungea cu siguranță credincioșilor, căci atunci nu exista nici o
problemă ori controversă privind persoana Sfântului Duh. Măcar de ar fi crezut sincer în
Duhul Sfânt împreună cu Tatăl și Fiul, după cum a fost lăsat, cei care mai apoi au ridicat
problema Duhului! De exemplu, macedonienii ori cei ce li se alătură în această iscodire.
Căci întrebând ei «Ce fel este Sfântul Duh, cât de mare este, născut este ori făcut», au
dezbinat iarăși poporul și, cu adevărat, după vorba apostolului, au provocat o n esfârșită
dispută în Biserici225.

222 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, (trad. rom. O. Pop, pp. 29 -47).
223 O. POP, Niceta de Remesiana -Monografie, p. 64.
224 Ioan RĂMUREANU , Milan ȘESAN , Teodor BODOGAE , Istoria Bisericii Universale, vol. I, Ediția a III –
a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 332.
225 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 49).

82
Datorită acestor ridicole întrebări și a înțel egerii strict raționale a persoanei
Sfântului Duh, pnevmatomahii au reușit să ridice multe îndoieli în sufletele tuturor
credi ncioșilor. Căci peste tot, ne informează Sfântul N iceta, se punea întrebarea atunci :
«Născut este Duhul Sfânt ori nenăscut?»:
„Iată două capcane întinse de -a dreapta și de -a stânga: în orice parte vei dori să pășești cu
răspunsul, vei fi prins. De vei spune: Este născut, va zice că «Fiul lui Dumnezeu nu mai
este Unul -Născut, prin faptul că există și un al doilea născut din Tatăl». Iar de vei spune:
Nu este născut, îți va răspunde: «Deci va exista și un al doilea Tată nenăscut și, în
consecință, nu este un singur Dumnezeu Tatăl, de la care toate s -au făcut ». Iar după ce va
fi închis calea răspunsului din ambele părți, îndată te trage pe drumul cel mai scurt în
prăpastie, încât va spune: «Prin urmare, dacă Duhul nu este nici născut din Tatăl, nici
nenăscut, rămâne să se numească creatură»226.
Pentru soluționa rea acestor probleme, împăratul Teodosie cel Mare (379 -395),
augustul Orientului, va cere convocarea Sinodului II Ecumenic, ținut la Constantinopol în
primăvara anului 381 . La acest sinod s -au prezentat 150 de episcopi din provi nciile
orientale ale Imperiu lui, precum și 36 de episcopi pnevmatomahi. Din ținuturile
Illyricului Oriental au participat și câțiva episcopi macedonieni, împreună cu Acholius ,
mitropolitul Tesalonicului. Din Apus nu a participat nici un rep rezentant, deoarece ei s -au
întrunit pentru sinodul de la Aquileea ținut tot în anul 381, din porunca împăratului
Grațian (375 -383)227.
Sinodul de la Constantinopol din anul 381 a avut drept scop condamnarea ereziei
pnevmatomahilor , a arienilor, a sabelienilor, precum și erezia lui Apolinarie de
Laod iceea, așa cum reiese din Epistola sinodală din partea sinodului de la
Constantinopol către episcopii din Apus, păstrată în Istoria Bisericească a lui Teodoret ,
episcopul Cirului :

226 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 2 (trad. rom. O. Pop, pp. 49 -51). Despre toate
argumentele prin care pnevmatomahii își apărau doctrina, a se vedea: I. RĂMUREANU , „Sinodul al II -lea
Ecumenic de la Constantinopol (381). Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul
Constantinopolitan”, în Studii Teologice, XXI (1969), nr. 5 -6, pp. 339 -441; Virgil VÂLCU , „Convocarea
Sinoadelor ecumenice”, în Mitropolia Moldove i și Sucevei, LX (1979), nr. 7 -8, pp. 478 -491.
227 Amănunte cu privire la desfășurarea Sinodului II Ecumenic: I. RĂMUREANU , „Sinodul al II -lea
Ecumenic…”, pp. 350 -354; B. MANGÎRU , „Constantinopolul”, în Biserica Ortodoxă Română, XXXVI
(1912), nr. 8, pp. 75 9-767; Iustin GAȘPAR, „Sinodul al II -lea Ecumenic din Constantinopole (381) și viața
creștină din Scythia Minor -Dobrogea de astăzi”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LVII (1981), nr. 4 -6,
pp. 272 -278.

83
„[…] Credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică să fie crezută o
dumnezei re, o putere și o ființă [substanță] a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de o
cinstire egală, și de împărăție împreună veșnică, în trei ipostase desăvârșite, sau în trei
persoane [fețe] complete, ca să nu găsească loc nici boala [erezia ] lui Sabelie, care
amestecă ipostasurile, și înlătură astfel însușirile fiecărui ipostas și nici să nu se întărească
blasfemia eunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, după care substanța sau firea se
desparte și se introduce, «astfel», în Trei mea cea necreată, deoființă și împreună veșnică,
ceva făcut mai târziu sau creat, sau de o altă fire. Noi păstrăm neatinsă învățătura despre
înomenirea Domnului, neacceptân d formarea [existența] trupului lui Hristos, nici ca fără
de suflet, nici ca fără mi nte omenească, nici necomplet (cum zice Apolinarie), ci știindu –
L perfect întru totul, căci este Dumnezeu Cuvântul înainte de veci, dar Care S -a făcut om
desăvârșit în zilele mai de pe urmă pentru mântuirea noastră228”.
Sfântul Niceta de Remesiana nu a part icipat la Sinoadele ținute la Aquileea și la
Constantinopol, din anul 381, din motive care până astăzi ne rămân necunoscute, dar,
totuși , îl găsim angajat în lupta contra pnevmatomahilor, apărând dumnezeirea Sfântului
Duh. Î ntre anii 370 -375, el va compune tratatul De Spiritus Sancti potentia229, combătând
erorile macedonienilor230. El se numără printre primii scriitori bisericești care au alcătuit
tratate despre Sfântul Duh, alături de Sfântul Vasile cel Mare231, de Ambrozie al
Mediolanului232, de Sfântul Grigorie de Nazi anz233, de Sfântul Grigorie de Nyssa234, de
Didim cel Orb (313-398)235 și alții. Învățătura sa despre Sfântul Duh este extrem de
profundă și bazată pe solide argumente scripturistice. Pentru Sfântul Niceta, Duhul Sfânt
nu este nici «născut» și nici «nenă scut», ci El purcede de la Tatăl , așa cum menționează
Scriptura :

228 TEODORET EPISCOPUL CIRULUI , Istoria bisericească, V, 9, pp. 208 -213.
229 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, (trad. rom. O. Pop, pp. 46 -85).
230 O. POP, Niceta de Remesiana -Monografie , p. 69.
231 VASILE CEL MARE, Despre Duhul Sfânt, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, Traducere,
introducere, note și indici de Constantin Cornițescu și Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, pp. 17 -92 și VASILE CEL MARE, Epistola VIII, în
col. Părinți și Scriitori Biser icești, vol. 12, pp. 130 -141.
232 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Duhul Sfânt, Traducere, introducere, studiu introductiv și
note de Vasile Răduca, Ed. Anastasia, București, 1997, 219 pp.
233 GRIGORIE DE NAZIANZ , Cuvântări teologice, V, Traducere de Gheorghe Tilea, Ed. Herald,
București, 2008, pp. 110 -135.
234 GRIGORIE DE NYSSA , Despre Sfântul Duh împotriva pnev matomahilor macedonieni, Traducere de
Ana-Maria Barbu, în Studii Teologice, XLV (1993), nr. 5 -6, pp. 5 -19.
235 DIDYMUS ALEXANDRINUS , De Spiritu Sancto, în PG 39, col. 1034 -1086. În limba română: DIDIM
DIN ALEXANDRIA (CEL ORB), Despre Duhul Sfânt, Studiu introductiv, traducere și note de Vasile Răducă,
Ed. Sophia, București, 2001, 172 pp.

84
„Credem așadar că Sfântul Duh Mângâietor purcede de la Tatăl, dar nu este Fiu, nici Fiul
Fiului, ceea ce caută nechibzuiții să dovedească, ci Duhul adevărului , despre a Cărui
purcedere nu e î ngăduit nimănui să știe ce fel ori câtă este . […] Știm că Duhul acesta este
în Persoană proprie și adevărată izvorul sfințirii, lumina sufletelor, împărțitorul harului .
[…] Mă voi închina așadar Tatălui, mă voi închina Fiului, mă voi închina Sfântului Duh,
cu una și aceeași cinstire236”.
După cum am putut vedea, contextul vieții Sfântului Niceta de Remesiana este
unul extrem de zbuciumat. El trăiește în perioada marilor frământări politice și religioase
de la sfârșitul secolului al IV -lea și începutul se colului al V -lea, o perioadă caracterizată
de crime, jafuri, deportări și dezbinări religioase. În aceste împrejurări, el se dovedește a
fi omul potrivit la locul potrivit, luptând cu strășnicie împotriva arianismul ui și a ereziei
pnevmatomahilor și mențin ând Ortodoxia în eparhia sa Remesiana. Pentru toate acestea,
Biserica îi aduce recunoștință și , pe bună dreptate, el poate fi numit „Gura de Aur a
Ortodoxiei de la Sud de Dunăre”. Despre meritele sale, precum și despre intensa sa
activitate pastorală la Su d de Dunăre printre popoarele barbare , avea să scrie prietenul
său, episcopul Paulinus de Nola, de la care ne -au rămas cele mai prețioase informații.

1.5. Prietenia Sfântului Niceta de Remesiana cu Paulinus de Nola

Prieten ia Sfântului Niceta cu Paulinus de Nola avea să se consolideze în timpul
celor d ouă vizite pe care episcopul Remesianei le va face la Roma și, mai apoi , la Nola,
între anii 398 și 402237. Motivul celor două vizite ne -a rămas până a stăzi necunoscut238,
dar știm că la Roma a vea să -l cunoască pe Paulinus , care va deve ni unul dintre cei mai
apropiați prieteni ai săi , precum și biograful său.
Încărcat de ani și încercat în multe ale credinței, chipul blând și smerit al
episcopului Niceta din Dacia , avea să fie cunoscut și venerat de credincioșii și de
slujitorii din eter na cetate , Roma. Aici, Sfântul Niceta avea să povestească despre toate

236 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia , 5; 19 (trad. rom. O . Pop, pp. 57; 79).
237 C. VOICU , Patrologie, vol. II, p. 397.
238 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. 49. Unii cercetători consideră că scopul celor două călătorii
ale Sfântului Niceta la Roma a fost acela de a fi însărcinat cu o misiune specială atât din partea papei
Siriciu (384 -399), cât și din partea papei Inocențiu I (401 -417), pentru episcopii din Illyricum. cf. Ioan
STANCIU , „Călătoriile episcopului Niceta de Remesiana în Italia”, în Unirea LIV (1944), nr. 11, p. 2.

85
dramele și suferințele pe care locuitorii de la S ud de Dunăre le-au trăit din cauza invaziei
goților, precum și de luptele doctrinare pricinuite de arieni și de macedonieni în Biserică.
Paulinus de Nola îi relatează prietenului său Sulpicius Severus , pe la anul 400, că
preze nța lui Niceta la Roma a fost salutată cu multă admirație de către romani: „[…]
vrednicul ui de cinstire și prea învățatului episcop Nic eta, care pe bună dreptate admir at
de către romani venise din Dacia […]”239. Copleșit de personalitatea acestui mare și
prestigios părinte, Paulinus îl invită să -i fie oaspete în modesta lui mâ năstire din Nola,
unde aveau să -și povestească fiecare necazurile și greutățile prin care au trecut până
atunci. Este necesar să punctăm în acest context și câteva date biografice despre
episcopul Paulinus de Nola.
Meropius Pontius Anicius Paulinus s-a născut în anul 353 (354) într-o nobilă
familie senatorială romană, la Burdigala (Bordeaux) , devenind un im portant scriitor și om
politic, pregătit la școala celebrului poet Ausoniu, în timpul domniei împăratului
Constans (350-361) și sub pontificatul p apei Liberiu (352-366)240. El se căsătorește cu o
nobilă foarte bogată, pe nume Terasia , și ocupă funcțiile de senator, de consul (378) și de
guvernator al Campaniei (379). Scârbit de lumea păgână și îndurerat de moartea fiului
său, Paulinus renunță la toate aceste demnități, se c onvertește la creștinism și primește
sfânta taină a B otezul ui (390), fiind încredințat că „cine a iubit lumea, cu dânsa va
pieri”241. El avea să -și găsească pacea și liniștea în sânul sfintei Biserici. În anul 394 va fi
hirotonit preot, apoi se retrage împreună cu soția sa la Nola în Campania (395), unde va
duce o viață de nevoințe în apropierea mormântului Sfântului Felix. Va ajunge e piscop al
orașului Nola (409) și va păstori aici până în anul 431, când a plecat din această lu me,
după 22 de ani de episcopat242.

239 PAULINUS DE NOLA, Epistola XXIX, 14, în PL 61, col. 321 D. (trad. rom.O. POP, Niceta de
Remesiana – Monografie, p. 48).
240 Cezar VASILIU , „Paulin de Nola (353 -431). La 1550 ani de la moarte”, în Glasul Bisericii, XLI
(1982), nr. 9 -10, pp. 692 -693.
241 PAULINUS DE NOLA, Epistola XXV , 2, în PL 61, col. 301 B: „qui mundum dilexerunt, cum ipso et
peribunt”.
242 I. G. COMAN , Patrologie, pp. 175 -176. Lucrări de referință pentru viața și activitatea lui Paulinus de
Nola: François LAGR ANGE , Histoire de Saint Paulin de Nole, vol. I și II, Ed. Libraire Poussielgue Fréres,
Paris, 1881; Dennis E. TROUT , Paulinus of Nola. Life, Letters, and Poems, California, 1999; R. RUS,
Dicționar encicloped ic…, pp. 654 -655; N. IORGA , Cărți reprezentative… , vol. I, pp. 43 -61; GRIGORIE
DIALOGUL , Patericul, Traducere din limba latină și postfață de Remus Rus, Ed. Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 2007, pp. 113 -118.

86
Retras la Nola împreună cu soția sa Terasia, Paulinus avea să trăiască experiența
vieții duhovnicești alături de protectorul s ău, Sfântul Felix de Nola, care a fost martirizat
în timpul persecuțiilor împăratului Decius pe la anul 250243. Biserica de aici , care
adăpostea trupul martirului , avea să fie locul de renaștere spirituală și începutul unei noi
vieți după care Paulinus tânje a atât de mult, dar și un loc de pelerinaj pentru episcopul
Niceta.
Pentru Paulinus de Nola , Sfântul Felix „este mai mult decât un mijlocitor
îndepărta t în fața tronului lui Dumnezeu ; el este un păzitor al identității lui Paulin us și,
uneori, aproape o pe rsonificare a acelei identități244”. Prăznuirea lui la data de 14 ianuarie
a fiecărui an îi dă prilejul de a consolida biserica ș i mormântul martirului în vederea
primirii pelerinilor la acest mare praznic. Pentru ei, Paulinus va construi o serie de edificii
în jurul bisericii Sfântului Felix, unde avea să primească cu dragoste părintească pe toți
cei ce vor poposi acolo245. La fiecare celebrare a Sfântului Felix, Paulinus avea să
compună câte un poem, lăudând viața și nevoințele acestui martir , precum și
nenum ăratele minuni ce se făceau la racla moaștelor sale. Din cele 24 de poeme păstrate
până astăzi, 14 îi sunt dedicate mar tirului Felix, preotul din Nola și au fost redactate între
anii 395 -408246.
Aici, în acest loc de pelerinaj, de rugăciune și de meditație, transfigurat de
prezența martirului Felix, care făcea nenumărate minuni, avea să -l primească Paulinus pe
episcopul Niceta din Remesiana. Prietenia lor avea să fie pecetluită de acest martir care
și-a jertfit viața pentru Iisus Hristos. Admirația și dragos tea pe care Paulinus le avea față
de acest episcop nu pot fi descrise în cuvinte. Paulinus îl numește „părinte și învățător”
al său și pe bună dreptate, căci el venea tocmai din acele ținuturi greu încercate de
ereziile lui Arie și Macedonie, unde un epis cop trebuia să vegheze permanent pentru

243 Mai multe informații cu privire la viața și martiriul Sfântului Felix de Nola, a se vedea: Alban
BUTLER , Vidas de los Sa ntos, vol. I, Traducida y adaptada al español por Wifredo Guinea, México, 1965,
pp. 92 -93; G. TIMUȘ , Dicționar aghiografic…, pp. 285 -286; Ambrose COLEMAN , Felix of Nola, în The
Catholic Encyclopedia, vol. 6, New York, 1909, p. 33; Boninus MOMBRITIUS , Sanctuarium seu Vitae
Sanctorum, vol. I, Paris, 1910, pp. 543 -544; Calendarul tuturor sfinților de peste an și locurile din Italia
unde se pot cinsti moaștele lor 2014, Realizat cu binecuvântarea Preasfinț itului Părinte Episcop Siluan al
Episco piei Ortodoxe Române a Italiei, Roma, 2014, p. 25, nota 19.
244 Peter BROWN , Cultul sfinților, Ed. Amarcord, Timișoara, 1995, p. 65.
245Antonio V. NAZZARO , „Paolino di Nola e il pellegrinaggio al Santuario di san Felice”, în Koinonia,
55 (2011), p. 206; C. VASILIU , „Paulin de Nola…”, p. 649.
246 I. G. COMAN , Patrologie, p. 175.

87
menținerea dreptei credințe în rândurile credincioșilor săi. În schimb, Paulinus când îl
întâlnește pe Niceta avea doar patru ani de vechime în preoție și se poate spune că el încă
își consolida credința. Istoricul r omân Nicolae Iorga, îl caracteriz ează pe Paulinus de
Nola astfel :
„Paulin nu este ca Augustin, un codificator al creștinismului, un apărător al religiei celei
noi prin lupta împotriva ereziei sau a acelei filosofii care cuprinde în ea rezidurile, oricât
de purificate, ale vechiului păgânism. […] Pentru sufletul său creștinismul este fixat
odată pentru totdeauna: el stă afară de întrebările care se pot deștepta în legătură cu
credința. Credința lui este o credință simplă, sigură și definitivă. […] Creștinism ul este o
religie care -l liniștește și care trebuie să liniștească împreună cu dânsul epoca lui întreagă,
o religie care dă pace și siguranță sufletelor. Această religie va fi, fără îndoială,
dezvoltată în ce privește elementele ei teologice de oamenii car e au cunoștințele și
chemarea specială”247.
Despre Pa ulinus de Nola ne vorbește și Fericitul Augustin în lucrarea sa De
Civitate Dei, evocându -l ca pe un om „de -o sfințenie rară”, care a părăsit toate
demnitățile și bo gățiile trecătoare, alegând să -L slujească pe Iisus Hristos, singura sa
bogăție din această lume . Augustin ne relatează încercările prin care a trecut acest părinte
în timpul năvălirilor barbare, experiență similară cu cea a Sfântului Niceta:
„Căci dacă mulți s -au bucurat că și-au păstra t bogățiile, unde s -a întâmplat ca vrăjmașul
să n-aibă drum, cu cât mai siguri și mai lipsiți de griji s -au putut bucura, cei care,
povățuiți de Dumnezeu, s -au dus acolo unde nimeni nu avea acces ! Acolo, de unde
Paulinus al nostru, episcopul din Nola, din vrerea sa cel mai sărac, din omul cel bogat și
de-o sfințenie fără seamăn, atunci când barbarii au pustiit și Nola însăși, pe când se găsea
în mâinile lor, se ruga în inima sa, cum am auzit chiar din gura lui, după aceea :
«Doamne, să nu fiu chinuit pentru aur sau argint. T u știi unde sunt toate ale mele ». Căci
Paulinus își avea toate ale sale unde Mântuitorul îi arătase să le ascundă și să -și adune
comori. El, care pr orocise urgiile care vor veni peste lumea aceasta”248.
Considerăm că Niceta i -a fost un spr ijin și că a contribuit mult la d ezvoltarea
teologică a episcopului Paulinus, deoarece el a fost un codificator al creștinismului , dar și
un apărător. În acest context putem fi siguri că Paulinus a cunoscut opera teologică a lui
Niceta , precum și contribuț ia pe care acesta a avut -o la dezvoltarea teologiei. Credem că

247 N. IORGA , Cărți reprezentative… , vol. I, pp. 46 -47.
248 FERICITUL AUGUSTIN , Despre Cetatea lui Dumnezeu, Cartea I, 10, vol. I. p. 76.

88
aceasta este cheia prieteniei dintre cei doi și , de aici , decurge prețuirea și admirația lui
Paulinus pentru episcopul Niceta. Uniți prin credință, prietenia lor rămâne până astăzi un
model demn de urmat pentru fiecare slujitor al lui Hristos , așa cum ne încredințează
Paulinus:
„Strânși, fără sfârșit, la piept ul tău scump,
Să rămânem uniți cu lanțul credinței
Și oriunde te vei îndrepta îți vom fi tovarăși
Cu mintea smerită”249.
Datorită lui Paulinus de Nola, Niceta de Remesiana va fi cunoscut în rândurile
celor mai de seamă personalități ale lumii occident ale și aici ne referim la : Sfântul
Ambrozie al Mediolanului, Fericitul Augustin și Fericitul Ieronim , precum și la Sulpicius
Severus, cu care Paulinus a corespondat250. Nu avem nici o dovadă că Niceta i -a cunoscut
personal pe acești părinți, dar cu siguranță ei au auzit despre erudiția sa de la Paulinus de
Nola, care îi închină Sfântului Niceta două poeme, scrise cu ocazia celor două vizite
făcute la Nola. Poemele Carmen XVII și XXVII, reprezintă singurele surse biografice,
care scot în evidență personalitate a episcopului Niceta , precum și activitatea sa pastorală
desfășurată la Sud de Dunăre în Episcopia Remesiana.

1.6. Prima călătorie a Sfântului Niceta la Nola (398)

În jurul anului 398, Niceta de Remesiana face o primă călătorie la Roma și , de
acolo , la Nola, unde va lega o strânsă prietenie cu Paulinus. După cum am arătat mai sus,
scopul călătoriei ne rămâne necunoscut, dar când Niceta se întoarce în patria sa, Paulinus
îi dedică poemul Carmen XVII, cu titlul De reditu Nicetae episcopi251, care conține 340
de versuri scrise în metru safic252. Poemul e ste de o mare valoare pentru cercetătorii vieții
Sfântului Niceta. El furnizează cele mai prețioase informații cu privire la identitatea lui
Niceta, dar face referire și la itinerariul călătoriei sale , precum și la opera sa de
evanghelizare printre popoarele barbare de la Sud de Dunăre.

249 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 285 -288 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 264).
250 I. G. COMAN , Patrologie, p. 175.
251 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII , în PL 61, col. 483 -490.
252 Traian DIACONESCU , „Sf. Paulinus de Nola, Carmen XVII, Introducere”, în Studii Teologice, IV
(2008), nr. 4, p. 238.

89
În introducere, Paulinus descrie în cuvinte pline de dramatism despărțirea de
prietenul și de învățătorul său Niceta, pe care și -ar fi dorit să -l păstreze alături cât mai
mult timp, dar responsabilitatea de episcop îl obligă pe acesta să fie prezent în mijlocul
credincioșilor săi din Remesiana cât mai repede:
„Pleci acum și, grăbindu -te ne lași?
Pleci acum departe, căci te cheamă țara
Pe care o cultivi? Dar și aici rămâi
O, Sfi nte Niceta, deoarece, chiar plecat, noi te
Păstrăm în suflet”253.
Versurile 17 -24 fac referire la regiunile pe care Niceta le va străbate pentru a
ajunge în patria sa. Astfel străbătând ținutul Apulia (azi Puglia), va trece prin localitatea
Canusia (azi Cano ssa), apoi străbătând Adriatica și Marea Egee, avea să ajungă prin
Macedonia la Tesalonic:
„Vei merge departe până la Dacii de sub Ursă,
Te vei d uce să fi văzut de Epirul geamăn
Și vei pătrunde prin valurile Egee până la Tesalonic.
Dar acum te petreci pe prima cale largă,
Prin țarini din Apulia, printr -o câmpie lungă,
Pe unde localnicii fierb în purpură canusină
Lâna lucrată”254.
În continuare255, itinerariul călătoriei lui Niceta , descris în versurile 189-196,
continuă pe uscat. Paulinus ne relatează că , de la Tesalonic, Niceta își va continua
călătoria trecând prin ținuturile Philipi, Tomi și Scupi, până la reședința sa episcopală din
Remesiana, în Dacia Mediterranea:
„Dar, după străbaterea mării, iarăși rămâne
Truda căilor pe uscat, ca să ajungi la
Fericitele țărmuri la care tu ai fost hărăzit ca
Preot.

253 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 1; 5-8 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 253).
254 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 17-24 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 254).
255 Pentru clarificarea itinerariului urmat de Sfântul Niceta în Balcani am folosit o hartă care se găsește
în Anexă.

90
Tu vei păși prin ogoarele filipice
Ale macedon ienilor și prin cetatea tomitană,
Și, oaspete al Dardaniei, vei ajunge la Scupi, vecini
Ai patriei tale”256.
Dar în acest itinerariu, toponimul „tomitanam urb em”, ce apare în majoritatea
manuscriselor lui Paulinus, a ridicat multe semne de întrebare pentru cercetători. În anul
1727, istoricul italian A. Pagi consider a că toponimul „tomitanam urbem” este o eroare
de copist și propune a înlocuirea lui cu toponimul „stobitanam urbem”, o variantă mult
mai plauzibilă, în ceea ce privește direcția Tesalonic, Stobi, Scupi, Naissus și
Remesiana257.
Considerăm și noi că această ipoteză e ste mult mai aproape de adevăr, întrucât o
deplasare a lui Niceta de la Tesalonic la Tom is e greu de crezut în condițiile de atunci și ,
nu trebuie să uităm , că el venea tocmai din Sudul Italiei , iar destinația propriu -zisă era
Remesiana.
Cercetătorul, la o analiză mai profundă a poemului , poate sesiza că întoarcerea lui
Niceta în episcopia sa Remesiana a fost determinată de rugămințile credincioșilor săi.
Paulinus scrie în acest sens câte va versuri, care sunt relevante :
„De aceea și noi, deși fără voie, suntem strânși
Să cedăm dorinței venite de la rugile drepte
Ale fiilor tăi care cer, pe bun ă dreptate, pe -al lor
Părinte”258.
Pe de altă parte , consider că trebuie să avem în vedere și timpul cât un episcop
putea absenta din eparhia sa. Canonul 11 al Sinodului de la Sardica din anul 343 a pus în
discuție această problemă și s -a hotărât ca un episcop să nu poată absenta din eparhia sa
un timp m ai îndelunga t de trei săptămâni :
„Avem datoria să hotărâm și că, dacă un episcop vine dintr -o altă cetate, sau dintr -o
eparhie în altă eparhie […] trebuie să se hotărască timpul spre acest scop, deoarece a nu
primi pe episcop s -a socotit a fi lucru neomenesc și bădăra n. Căci vă aduce -ți aminte că

256 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 189 -196 (trad. rom. T. Diaconescu, pp. 260 -261).
257 A. PAGI, Critica historico -chronologica in unuversos Annales eclesiasticos eminentissmi Cesaris
cardinalia Baronni, vol. II, Antverpiae, 1727, p. 13, apud. D. M. PIPPIDI , Niceta de Remesiana și originile
creștinismului…, p. 506; D. RUSCU , Un mit al originilor…, p. 358, nota 33.
258 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 65-68 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 256).

91
în vremea trecută p ărinții noștri au hotărât că, dacă un mirean petre când în cetate în trei
zile de d umnică în trei săptămâni nu ar merge la serviciul divin, să se înlăture de la
împărtășire. Deci dacă pentru mireni aceasta s -a legiuit, nu trebuie, și nu se cuvine, dar
nici nu folosește ca episcopul, dacă nu ar avea nici o nevoie mai grea, sau treabă
anevoioasă, să lipsească timp mai îndelungat de la biserica sa și să mâhnească poporul ce
i s-a încredințat”259.
Credem că Niceta a rămas la Paulinus mai mult de trei săptămâni , iar întoarcerea
sa la Remesiana, pe o cale cât mai scurtă posibil, trebuie înțeleasă ca pe o îndatorire față
de credincioșii săi , care îl așteptau. De aceea , excludem posibilitatea prezenței lui Niceta
și la Tomis și , considerăm că toponimul „tomitanam urbem”, prezent în numeroasele
manuscrise ale operei lui Paulinus, ar fi o eroare de copist.
Paulinus urmărește imaginar traseul lui Niceta spre Remesiana și , prin invocații și
comparații biblice, se roagă ca D omnul să -i facă parte de o mare blândă260. Este invocat
îngerul Raphael, care să -i fie însoțitor și călăuzitor lui Niceta, așa cum i -a fost și lui Tobie
în ținutul mezilor261. Întreaga natură se pleacă în fața acestui preot al lui Iisus Hristos
pentru a -i ușur a istovitoarea călătorie :
„Pentru tine, [Domnul] schimbând câmpiile în cale,
Să comprime munții abrupți și să umple
Văile adânci, să niveleze hârtoape și să unească
Hăuri”262.
Niceta este , asemenea psalmistului David, intonând pe Marea Adriatică psalmi. El
merge fără să se scufunde, căci c orabia este întărită cu semnul C rucii lui Hristos. Alături
de ceilalți vâslași, el va intona imnuri preamărind , astfel , divinitatea lui Hristos263.
Fericite sunt popoarele, ne relatează Paulinus, care vor fi vizitate de acest episcop,
prezența lui acolo fiind asemenea vizitei lui Hristos, căci Niceta este slujitorul Lui:
„Norocos pământul și fericite popoarele
Pe care, plecând de la noi, le vei ajunge.
Pe ace stea, atingându -le cu piciorul și graiul

259 N. MILAȘ, Canoanele Bisericii O rtodoxe…, vol. II, p. 137.
260 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 26 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 254).
261 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 141 -144 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 258).
262 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 81 -84 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 256).
263 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 102; 105 -108; 114 -115 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 257); D.
RUSCU , Un mit al ori ginilor…, p. 359.

92
Hristos vizita -le-va”264.
În continuare, Paulinus realizează , prin iscusința versurilor sale, tabloul moral al
episcopului Niceta. Pentru Paulinus, Niceta rămâne un model de duhovnic, un părinte
sfânt , a cărui viață s e aseamănă cu a îngerilor. El trăiește în lume, dar se ridică deasupra
deșertăciunilor ei. El este robul lui Hristos, care se străduiește să lupte împotriva
patimilor și , întrarmat cu puterea C rucii, biruiește războaiele minții. Paulinus vede în
Niceta un adevărat anahoret și mărturisitor, care îl contemplă pe Hristos în lumina curatei
credințe:
„Căci Niceta este, deopotrivă, fugar ;
Ceea ce patriarhul a făcut o singură dată
Acesta face mereu, fugind din lume în cetatea
Înaltelor ceruri.
Și cu o viață peste nori, se străduiește
Să urce vestitele trepte de unde acela
Vede îngerii care zboară într -o parte
Și-n alta.
Grăbindu -se, pe scările crucii, spre astre
Pe unde Dumnezeu, luminând, spre pământ, privește
Din tronul Său lucitor feluritele munci și războaiele
Minții.
Și tu, Niceta, bine numit învingător al trupului,
Care contemplă pe divinul Hristos în lumina
Curatei credințe”265.
Versurile lui Paulinus sunt sincere și extrem de sugestive, în ceea ce privește
sfințenia acestui episcop, precum și meritele sale. Ele au menirea de a scoate în evidență
calitățile morale a le unui adevărat sacerdot, care , după cum vom vedea, a primit de la
Dumnezeu darul de a umaniza lumea barbară prin credință. Asemenea lui Hristos și prin
Hristos , el face să locuiască împreună lupul cu vițelul (v. 253) și să pască în iarbă leul cu
boul (v. 254 -255). El deschide cu multă ușurință burta viperelor (v. 255) și îmblânzește

264 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 13 -16 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 253).
265 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 149 -152; 153 -156; 157 -160; 161; 167 -168 (trad. rom. T.
Diaconescu, p. 259).

93
deopotrivă cruzimea fiarelor (v. 258). Paulinus se pleacă în fața lui Niceta și îl venerează
ca pe un sfânt , care a fost investit de Dumnezeu cu daruri speciale :
„Slavă, o, Niceta, bun slujitor al lui Hristos
Care ți -a dăruit harul să preschimbi
Pietre în astre și să înalți, din stâncă vie,
Temple sfințite.
Tu străbați codrii neumblați și creste întinse
Când cauți calea și, înfrângând pădurea stearpă
A minții necultivate, tu o preschimbi în
Ogoare mănoase.
Prin tine, într -un ținut tăcut al lumii,
Barbarii învață să cânte, cu inimă
Romană, pe Hristos și să trăiasă puri
În pace blândă”266.
Dar cine erau acei barbari care au ajuns prin Niceta să părăsească lumea păgână și
să-L venereze pe Hristos? Nu erau alții decât bessii, sciții, geții și dacii din ambele
ținuturi, popoare care , în conformitate cu stadiul actual al cercetărilor , trebuie l ocalizate
la Sud de Dunăre, în împrejurimile Remesianei. Printre aceștia , Niceta avea să desfășoare
o fructuoasă misiune de evanghelizare și romanizare, fiindu -le părinte și învățător :
„Pe unde Boreas, pe țărmul ripheic,
Leagă fluvii cu ghețuri groase,
Aici tu dezlegi, cu focul din ceruri, mințile
Înțepenite de geruri”267.

266 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 237 -244; 2 61-264 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 263).
267 Despre această regiune pe care o descrie Paulinus prin motive poetice vorbesc și alte surse, pe care
considerăm că Paulinus le -a cunoscut: Descrierea întregului pământ și a locuitorilor săi, LVII, în Fontes
Historiae Dacoromane, vol. II, Publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hîncu,
Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970 , p. 21:
„După Italia vom arăta provinciile și orașele pe care le -am trecut cu vederea: provinciile Moesia și Dacia,
care de bună seamă că se îndestulează singure, dar sunt bântuite de mari friguri; orașul lor cel mai
important se numește Naissus . […] Ceea ce se află alăturea, dincolo de fluviul Dunărea, e neam ul barbar
al sarmaților” . RUFIUS FESTUS AVIENUS , Descrierea pământului, 435; 440; 456; 460 , în Fontes Historiae
Dacoromane, vol. II, p. 51: „ Din năprasnicele întunecimi barbare izvorăște și Dunărea . […] De aici
înainte , pe unde șuieră suflarea acvilonulu i înghețat, stăpânesc sarmații, germanii, getul, fioroșii bastarni
și neamurile dacilor, stăpânește aprigul alan și scitul , locuitor al țărmului tauric. [ …] Moesul, aflat mai

94
Căci totodată besii cei duri, prin țarini
Și prin suflete mai năpraznici ca viforul,
Acum, oi păstorite de tine, se adună -n
Locașul păcii.
Toate ținuturile lui Boreas te numesc «tată»,
La cuvintele tale scitul se îmblânzește
Și, călcându -și firea, părăsește, sub îndrumarea ta,
Sălbatice simțiri.
Și geții aleargă și dacul din ambele ținuturi,
Cel care cultivă pământul în țara de mijloc
Și cel cu căciulă și cu boi mulți, vecin al
Mănosu lui țărmur”268.
Versurile de mai sus au generat în istoriografia română multe dispute în ceea ce
privește aria misionară a Sfântului Niceta. Înterpretând în mod diferit versurile lui
Paulinus, „Vei merge departe pân ă la Dacii de sub Ursă” (v. 17), „Și geții aleargă și dacul
din ambele ținuturi” (v. 249), unii cercetători au ajuns la concluzia că Sfântul Niceta de
Remesiana a fost activ pe ambele maluri ale Dunării, deci atât la Nord cât și la Sud de
Dunăre. Între cei care au susținut un apostolat a lui Niceta și la Nord de Dunăre, se
numără : istoricul Vasile Pârvan269, Constantin C. Giurescu270, Radu Vulpe271, Ioan G.
Coman272 și Ovidiu Pop273.
În stadiul actual al cercetărilor s -a renunțat însă la această teză. În anul 1967 ,
arheologul D. M. Pippidi , aplecându -se asupra ariei misionare a Sfântului Niceta ,
conchide: „Singura atitudine recomandabilă în această nesiguranță e aceea de a nu ține
seamă, în delimitarea ariei apostolice a lui Niceta, decât de toponimele și etnicele precis
identificabile, și acestea, fără e xcepție, situează activitatea episcopului Remesianei printre

sus cu ogorul său, se mișcă în apropiere de Boreas și îi depășește mult pe trac i, pe o fâșie întinsă, în
spatele lor”.
268 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 201 -208; v. 245 -252 (trad. rom. T. Diaconescu, pp. 261; 262 –
263).
269 V. PÂRVAN , Contribuții epigrafice…, p. 167.
270 C. C. GIURESCU , Istoria Românilor…, vol. I, p. 226.
271 R. VULPE , Histoire ancienne… , p. 197.
272 I. G. COMAN , „Aria misionară a Sfântului Niceta”, pp. 344 -345; 356.
273 O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie , pp. 50 -51.

95
besii, goții și daco -romanii din dreapt a Dunării, în imediata apropier e a scaunului său
episcopal”274.
Concluzia la care a ajuns arheologul D. M. Pippidi rezolvă practic un subiect
destul de contr oversat pentru istoriografia română , iar punctul său de vedere a fost asumat
de majoritatea cercetătorilor mai noi. Astfel , în anul 2001 , academicianul Dumitru
Protase constata că „teza mai veche, după care Niceta de Remesiana ar f i predicat și la
Nordul D unării , nu se mai poate susține ”275. În 2010 Dan Ruscu concluziona și el:
„Activitatea misionară a lui Niceta, despre care nu putem afla nici un fel de amănunte
care să detalieze un tablou extrem de general, poate fi așadar doar bănuită. Deducerea, în
acest context , a unei eventuale misiuni sau influențe a lui Niceta la Nordul Dunării este
mai mult decât problematică”276. Mai mult, părintele profesor Mircea Păcurariu , în
manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, preciza : „Chiar dacă nu a predicat în
Nordul Dunării, activitatea Sfântului Niceta s -a desfășurat într -o regiune populată cu
daco -romani în jurul Remesianei, căci numai pentru aceștia putea să predice și să scrie în
latinește”277.
În ceea ce ne privește pe noi, considerăm că aria misionară a Sfântulu i Niceta nu
s-a putut extinde în mod cert și la Nord de Dunăre . Verbul la viitor „vei merge” împreună
cu prepoziția „până la” nu ne îndreptățesc să credem că ținuturile nordice unde locuiau
„Dacii de sub Ursă” a fost ultima destinație a Sfântului Niceta, p entru că știm din text că
ultima sa destinație a fost „părinteasca cetate” , Remesiana:
„Tot astfel Domnul îl va ajuta pe Niceta
În toate, pe oricare țărm își va duce pasul
Cât va merge vesel, după dorință, spre părinteasca
Cetate”278.
Referințele lui Pauli nus la „dacul din ambele ținuturi” fac referire , în mod cert , la
dacii care locuiau în provinciile Dacia Medit erranea și Dacia Ripensis. Însă , nu excludem
posibilitatea ca dacii din Nordul Dunării să fi ascultat predica Sfântului Niceta, dar cu
siguranță pe teritoriul episcopiei sale.

274 D. M. PIPPIDI , Niceta de Remesiana și originile creștinismului…, p. 512.
275 D. PROTASE , Istoria R omânilor, vol. II, p. 599.
276 D. RUSCU , Un mit al originilor…, p. 362.
277 M. PĂCURARIU , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 122.
278 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 53 -56 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 255).

96
Acestea ar fi informațiile pe care Paulinus de Nola ni le lasă cu privire la Niceta
de Remesiana. În orice caz , din poemul Carmen XVII se desprind cele mai sincere
sentimente de prietenie pe care Paul inus le -a avut față de acest venerabil episcop . Pentru
Paulinus, Niceta este ceea ce a fost Ambrozie al Mediolanului pentru Fericitul Augustin:
sprijin, ajutor și întărire în credință. Numai prin această prețuire a unuia față de altul,
putem înțelege cum părinții „secolului de a ur” au reușit să păstreze unitatea credinței
între ei și în mijlocul credincioșilor păstoriți de ei, într -o perioadă marcată de lungi
controverse doctrinare.

1.7. A doua călătorie a Sfântului Niceta la Nola (402)

Timp de aproape patru ani știrile cu pri vire la viața și activitatea Sfântului Niceta
lipsesc cu desăvârșire. Dar , în jurul anului 402 , Niceta se reî ntoarce din nou la
Paulinus279, care , de această dată , îi dedică un nou poem , Carmen XXVII , ce conține 647
de versuri scrise în metru safic. Poemul are ca temă centrală celebrarea sărbătorii
Sfântului Felix la data de 14 ianuarie , dar surprinde și ce -a de-a doua vizită a Sfântului
Niceta la Nola280, după o absență de patru ani:
„Voi întreba fără încetare: Spune, te -ai întors? Zic eu.
Te am aici, Niceta? Pân-acum înfrigurat și cu durere
În suflet te -am așteptat și zi și noapte, fără încetare,
De patru ani281, venit -ai, în sfârșit, înapoi la mine
Și mulțumesc că te -a adus Hristos, chiar mai târziu”282.
Revenirea Sfântului Niceta după patru ani produce în sufl etul lui Paulinus bucurii
de nedescris. În prezența martirului Felix și alături de Sfântul Niceta, el trăiește o „dublă
sărbătoare” . Și, de această dată , el va co mpune versuri, exprimându -și admirația și
prețuirea sinceră față de păr intele și învățătorul s ău spiritual :
„Eu te salut, o zi iubită, a mea lumină, te salut.
O sărbătoare, ce -acum vii cu atâta strălucire,

279A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. 49.
280A. V. NAZZARO , „Paolino di Nola e il pellegrinaggio…”, p. 212.
281 Sfântul Niceta îl vizitase pe Paulinus la Nola în 398, deci cea de-a doua vizită a fost în anul 402.
282 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II), v. 330 -334 (trad. rom. E. Cristea, p. 119).

97
Fiindcă la praznicul lui Felix, l -aduci și pe Niceta,
Pentru ca să am azi, din dragoste pentru amândoi,
O dublă sărbătoare, când a plecat din trup martirul
Și s-a urcat la ceruri și -a revenit la noi, nevătămat,
Păstorul și mulțumire ne -a făcut, și l -am primit
Ca pe -un Hristos ce locuiește în trup umil”283.
Acest venerabil episcop venea tocmai din ținuturile barbare pentru a aduce
ofrande și cinst ire Sfântului Felix, într -o perioadă în care întreg Occidentul era
destabilizat politic și tremura de frica vizigoților. Aceștia , în anul 401, conduși de Alaric,
pătrund în granițele Imperiului și se îndreptau spre Roma284. Pericolul era iminent.
Totuși , nimic nu -l împiedică pe Niceta, nici frigul, nici războaiele, nici goții, să participe
la acest praznic sfânt, după cum ne relatează Paulinus:
„Cât m -am temut că te -a oprit dușmanul în provincii,
Iar nori grei de războaie te vor împiedica să vii!
Dar tu ai tr ecut peste piedici, lanțuri ce ne țineau departe
Unul de altul ai rupt, nici marea, nici osteneala,
Nici goții, nici frigul, greu de îndurat, nu te -au oprit”285.
În ciuda vremurilor grele, Paulinus a reușit să încheie lucrările începute la
edificiul ce adăp ostea mormântul Sfântului Felix. Paulinus îl invită acum pe Niceta să
vadă frumusețea noilor construcții286 și să-și spună părerea asemenea unui specialist :
„În grabă, vreau să povestesc și să -i arăt părintelui
Tot ce -am făcut în vremea când a fost departe.
Cui, mai bine, aș putea să -i spun ce -am săvârșit,
Să amintesc cele făcute pentru noi de către Felix,
Dacă nu celui ce îmi poartă grijă? Învățător, părinte,
Va încuviința ce -i bun, va osândi ce -i rău,
Va îndrepta greșala și, cu blândețe, va îndruma,
Va ajuta cu rugăciuni lucrarea, va binecuvânta ca preot,

283 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (I), v. 148 -155 (trad. rom. E. Cristea, pp. 109 -110).
284 D. TUDOR , Enciclopedia civilizațiilor…, p. 819.
285 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II), v. 335 -339 (trad. rom. E. Cristea, p. 119).
286 A. V. NAZZARO , „Paolino di Nola e il pellegrinaggio…”, p. 212.

98
Și va străbate în lung și -n lat biserica lui Felix, și -așa
Îl va purta pe Felix în pieptul său, în suflet,
Și, plin de prețuire, se va simți ca acasă”287.
Poemul continuă cu o descriere amănunțită a sp ațiului unde era poziționată
bazilica Sfântului Felix , o galerie susținută de patru coloane, care acum avea un acoperiș
nou și tencuială, deși înainte era un „portic d ărăpănat”288. În centrul acestei galerii , se
înălța , scăldată de lumină , bazilica ce adăpost ea mormântul Sfântului Felix, pe care
Paulinus a renovat -o, ajutat fiind de doi tâmplari și de un pictor „ce a zugrăvit chipuri
divine”. Urmează acum o descriere a mărețului edificiu:
„Biserica ce -adăpostește mormântul preasfântului martir
Și-a lepădat vec himea și haine noi a îmbrăcat.
Trei mâini de meșteri i -au dat multele podoabe,
În primul rând, tâmplari și lucrători în marmură,
Apoi un pictor care a zugrăvit chipuri divine.
Privește, ce splendoare, cum în lăcașul renăscut
Surâde lemnul sculptat pe tavan scânteietor și pare
A fi nu lemn, ci fildeș. Iar lustrele înălțate până sus,
La acoperiș, sunt prinse în chingi încolăcite de aramă,
De care atârn ă facle, legate -n funii, cu firavă lumină
În întuneric, lumină ce pâlpâie în adierea lină.
Bolta, ținută înai nte de piloni, stă pe coloane,
Banala cărămidă s -a înlocuit cu o marmură scumpă”289.
Urmează , apoi, o descriere a chi liilor construite pentru adăpostul pelerinilor
adunați la praznicul Sfântului Felix, care mânați „de dorul rugăciunii să nu
benchetuiască”290 și, mai ales , în prezența Sfântului Felix, ocrotitorul acelui loc, dar și în

287 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II), v. 350 -360 (trad. rom. E. Cristea, pp. 119 -120).
288 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II), v. 363 -364 (trad. rom. E. Cristea, p. 120). Pentru o
prezentare pe larg a tuturor edificiilor cons truite de Paulinus de Nola, a se vedea: Helena Junod –
AMMERBAUER , „Les constructions de Nole et l' esthétique de Saint Paulin”, în Revue d'etudes
Augustinienns et Patristiques, vol. 24, 1978, nr. 1 -2, pp. 22 -57.
289 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II), v. 382-394 (trad. rom. E. Cristea, pp. 120 -121).
290 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II), v. 395 -399 (trad. rom. E. Cristea, p. 121).

99
prezența diferitelor relicve prezente în edificiu291. Mulțumind pentru toate aceste
realizări, Paulinus îl invită pe Niceta să intre în sanctuar pentru a celebra împreună
sărbătoar ea Sfântului Felix, unde împreună vor cânta psalmi și imne divinului Hristos:
„Intră aici, ca preot, cântând și psalmii și imne
Și rugăciunea mea o du la Domnul, iar bucuria ta
Unește -o cu a mea, la prăznuirea sfântului patron.
La timpul potrivit, te vei r uga pentru cel păcătos,
Iar Domnul se va bucura de cinstea pentru mucenic.
Cu Felix călăuză, rugile tale vor avea un drum ușor,
Căci sfântul va ajunge înaintea ta la cerurile înalte,
Pe când tu vei cânta sfințiții psalmi și ofranda ta smerită
O vei aduce, Hristos va coborî domol din cerul cel înalt,
S-acopere popor, biserică cu o sfântă întunecime”292.
Bazilica ce adăpostea mormântul Sfântului Felix era acum în haină de sărbătoare,
împodobită peste tot cu picturi, reprezent ând scene din Vechiul și din Noul T estament,
descrise de g azdă ca fiind „adevărul în forma fără viață ” (v. 511 -518). În continuare ,
Paulinus ține locul exegetului, explicându -i lui Niceta motivele care l -au determinat să
picteze lăcașul cu „chipuri omenești ”, acest obicei fii nd rar întâlnit prin acele locuri .
Versurile , pe care le vom reproduce mai jos , sunt de o mare importanță pentru
începuturile iconografiei b isericești în spațiul occidental :
„Poate, vei întreba ce m -a împins să iau o hotărâre
Ca aceasta, cum rar se întâmplă, de a picta sfântul lăcaș
Și a înfățișa imagini asemeni cu chipuri omenești.
Ascultă, și -n câteva cuvinte îți voi dezvălui motivul.
Faima sfântului Felix, se știe, adună aici mare mulțime,
Din care cea mai mare parte este norodul ce -n neștiință
Nu și -a pierdut credinț a, dar sunt neștiutori de carte.
Aceasta, obișnui tă de multă vreme cu sărbători păgâne

291 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II) (III), v. 406 -449 (trad. rom. E. Cristea, pp. 121 -122 (II) și
pp. 98 -100 (III); H. J. AMMERBAUER , „Les constructions de Nole…”, p. 27; A. V. NAZZARO , „Paolino di
Nola e il pellegrinaggio…”, p. 212.
292 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), v. 500 -509 (trad. rom. E. Cristea, p. 100).

100
Și pântecul ca Dumnezeu, se convertește la Hristos,
Când vede cu uimire ce lucruri minunate au făcut sfinții.
Privește ce oameni mulți se strâng de pretutindeni,
Și cum pășesc smeriți, duși de -a lor minte neînvățată,
Ei și-au lăsat în urmă casa, nesocotesc iarna și frigul,
Credința -i încălzește. Iată -i acum aici, în număr mare,
Noaptea întreagă priveghează cuprinși de bucurie,
Ardoarea alungă somnul, cum torța alungă bezn a.
O, să dea Domnul ca bucuria să vină din râvnă adevărată,
Să nu ciocnească cupe cu vin în sfintele lăcașuri.
Dar mai degrabă gloata să țină post și doar apoi
Să-aducă jertfă și să înalțe imnuri sfinte cu glas curat,
Cu multă vrednicie să laude pe Domnul în cântări”293.
Paulinus vrea să scoată în evid ență funcția didactică a picturilor. Pentru cei
neștiutori de carte, picturile devin cărți a ccesibile și inteligibile pentru fiecare credincios,
scrise , în loc de litere, cu persoane și cu lucruri294. Ele nu a u rolul de a încânta privirea
prin culoare , de aceea deasupra lor au scrise titluri care să explice istoriile sfinte, ce
îndeamnă la fapte bune. Aceste reprezentări, ne spune Paulinus, mai aveau drept scop să -i
distragă pe credincioși de la obiceiul păgân d e a închina cupe cu vin în prezența
mormântului Sfântului Felix295, ceea ce ar însemna un adevărat sacrilegiu:
„Pentru privire, ni s -a părut folositor să acoperim
Cu multe picturi sfinte toate bisericile lui Felix,
Dar ne -am temut ca nu cumva țăranii, uimiți peste măsură,
Să fie cuprinși de o încântare produsă de culori,
Icoanele au titluri puse deasupra ca ele să explice
Ce mâna a pictat; când oamenii le -arată noilor veniți
Sau le văd ei înșiși, sau când, târziu, își amintesc de hrană,
Postul devine atunci m ult mai plăcut în ochii lor.

293 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), v. 542 -562 (trad. rom. E. Cristea, pp. 101 -102).
294Melchisedec ȘTEFĂNESCU , Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor, Ed. Partener, Galați,
2010, p. 15.
295 A. V. NAZZARO , „Paolino di Nola e il pellegrinaggio…”, pp. 212 -213.

101
Ei petrec timpul cu mai mult folos, iarăși pictura
Le înșeală foamea; iar când citesc istoriile sfinte,
Evlavioși, primesc faptele bune în suflet prin exemple,
Și se dezmeticesc cei amețiți de băutură și în trezie
Nu-și mai adu c aminte să -nghită deodată atâta vin.
Când își petrec mare parte din zi privind icoane,
Răresc pocalele cu vin, fiindcă cu lucruri minunate
Își petrec vremea, și au puține ore ca să stea la masă”296.
Poemul se încheie cu o rugăciune de mulțumire pe care Paulinu s o aduce
împreună cu Niceta Domnului Hristos:
„Ajută -mă, Niceta, iar rugăciunea mea să fie și a ta,
Și toți ce aici v -ați strâns, la această sfântă sărbătoare,
să mulțumiți și cu credință -n Domnul, spuneți cu mine:
Ție, Doamne Hristoase, fără price pere acestea le -am făcut”297.
Aici se întrerup, dacă putem spune așa, confesiunile lui Paulinus de Nola cu
privire la prietenul său Niceta, episcopul Remesianei. În ce ea ce ne privește, nu putem
decât să -i fim recunoscători pentru informațiil e ce fac referi re la viața și activitatea
acestui prelat. Din poemel e XVII, XXVII și din Epistola XXIX, constatăm că avem de -a
face cu o distinsă personalitate a mediului occidental, care a avut un rol esențial în
procesul de încreștinare și romanizare a popoarelor barba re de la Sud de Dunăre.
Mărturiile lui Paulinus sunt foarte prețioase. Ele scot în evidență portretul moral
al acestui episcop, viața sa sfântă, curăția, demnitatea, jertfelnicia, intensa sa activitate
pastoral -misionară la Sud de Dunăre , într-o lume răm asă încă pe jumătate barbară,
precum și erudiția sa.

1.8. Ultimele mențiuni cu privire la Niceta de Remesiana

Ultimele surse care fac referire la Sfântul Niceta de Remesiana sunt două epistole
ale papei Inocențiu I (402-417). Este vorba de Epistola XVI298, scrisă în anul 404, pe care

296 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), v. 580 -595 (trad. rom. E. Cristea, pp. 102 -103); H. J.
AMMERBAUER , „Les constructions de Nole…”, p. 29.
297 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), v. 636 -639 (trad. rom. E. Cristea, p. 104).

102
papa Inocențiu I o adresează epi scopului Martianus de Naissus , în care Sfântul Niceta e
numi t „fratem nostrum Nicetam ” și cea de -a doua, Epistola XVII299, adresată
mitropolitului Rufus al Tesalonicului în anul 414. În această ep istolă , numele lui Niceta
apare , potrivit manuscriselor , sub două forme: „Nicete sau Nicetio”.
Ambele scrisori sunt de mare importanță, pentru că ele ne arată că Niceta mai era
încă în viață cel puțin în anul 414, dar ele oferă și informații de o mare îns emnătate
despre problemele bisericești cu care se confruntau episcopii de la Sud de Dunăre , și
anume erezia lui Bonosus , episcop de Sardica (380 -390), care nega pururea -fecioria
Maicii Domnului , împreună cu ereticul Helvidius din Roma . După anul 414 , Sfânt ul
Niceta dispar e practic din documentele istorice și , cel mai probabil , după acest an trebuie
plasată și data morții sale300.
După moartea Sfântului Niceta , scaunul episcopal al Remesianei a fost ocupat de
un episcop pe nume Diogenian, despre care știm că a luat parte la Sinodul tâlhăresc de la
Efes din anul 449. Actele sinodale consemnează și prezența unui episcop: „Diogenian,
Episcopul Remezianei din Dacia”301. După această dată și Episcopia Remesiana dispare
din documentele vremii.
Imediat după moartea sa, episcopul Niceta de Remesiana a fost trecut în rândul
sfinților, pentru că îl găsim menționat în Martirologiul Roman al Fericitului Ieronim
(347-420), un de Sfântul Niceta este prăznuit la data de 22 iunie, alături de prietenul său
Paulinus de Nola: „ In Nola civitate, natalis Sancti Paulini episcopi et conferoris. Et alibi
depositio sancte memorie Niceti Episcopi ”302. Însă, după revizuirea Martirologiului
Roman, făcută de Cardinalul Baronius (1538 -1607), ziua de prăznuire a Sfântului Niceta
a fost mutată pe 7 ianuarie: „ In Dacia Sancti Nicetae Episcopi, qui feras et barbaras
gentes Evangelii praedicatione acarieni reddidit ac mansuetas ”303, dată de prăznuire , pe
care o menține până astăzi Biserica Romano -Catolică.

298 PAPA INOCENȚIU I, Epistola XVI, De suspiciendis cleri cis quos Bonosus, antequam damnaretum,
ordinasse cognoscitur, în PL 20, col. 520 B.
299 PAPA INOCENȚIU I, Epistola XVII, în PL 20, col. 527 A.
300 P. RESSA , „Niceta di Remesiana e l'eresia”, p. 154.
301 J. ZEILLER , Les origines chrétiennes…, p. 160; V. PÂRVAN , Contribuții epigrafice…, p. 51; G. M.
IONESCU , Istor ia Bisericii Românilor…, p. 294; I. RĂMUREANU , M. ȘESAN , T. BODOGAE , Istoria
Bisericii Universale, vol. I, p. 354-355.
302 FERICITUL IERONIM , Martyrologium, în PL 30, col. 463 D.
303 C. BARONIO , Martyrologium.., p. 17.

103
În Biserica Ortodoxă Română, Niceta de Remes iana este prăznuit ca sfânt
mărturisitor . În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Orto doxe Române, prin A ctul
Sinodal emis la data de 20 iunie, a hotărât canonizarea Episcopului Niceta de Remesiana,
precum și a altor sfinți din spațiul carpato -danubiano -pontic . Ziua de prăznuire a
Sfântului Niceta s -a fixat la data de 24 iunie a fiecărui an:
„Sfântul Sinod, chemând în ajutor pe Preabunul Dumnezeu, a hotăr ât la 20 iunie
1992 ca acești sfinți să fie cinstiți în întreaga Biserică Ortodoxă Română prin
generalizarea cultului lor și să fie înscriși în calendarul tuturor eparhiilor din cuprinsul
Patriarhiei Române, în zilele care s -au statornicit, precum și în că rțile de cult cu slujbele
care li s -au întocmit”304.
În anul 1997, Comisia pentru canonizar ea Sfinților Români a definitivat Slujba
Sfântului Niceta de Remesiana305și, începând cu anul 2012, a fost tipărită cu
binecuv ântarea Preafericitului Părinte Daniel , Pat riarhul Bisericii Ortodoxe Române, în
noua ediție a Mineiului pe luna iunie306. În anul 2013, Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă a Patri arhiei Române, a tipărit Viața și Acatistul Sfântului Ierarh
Niceta de Remesiana307, pentru a fi la îndemâna celor care a u evlavie față de Sfântul
Niceta și doresc să -i cânte slujba.
De asemenea, Sfântul Niceta de Remesiana este recunoscut ca sfânt și , menționat
în sinaxarele următoarelor Biserici Ortodoxe: în Patriarhia Ecumenică de Constantinopol,
în Biserica Ortodoxă din Grecia (într-un sinaxar athonit editat de Mânăstirea Simonos
Perta, ziua de prăznuire a Sfântului Niceta este pe 24 iunie), în Biserica Ortodoxă Bulgară

304 „Act Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind cano nizarea unor Sfinți Români”, în
Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), nr. 7 -10, pp. 13 -14.
305 Augustin RUSU, „Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. S umarul ședințe de lucru
din 10 -11 decembrie 1997” , în Biserica Ortodoxă Română, CXV (1997), nr. 7 -12, p. 353: „ Sfântul Sinod
hotărăște: «Aprobă Slujba și Acatistul Sfântului Niceta Remesianul, prăznuit la 24 iunie, urmând ca acestea
să fie tipărite și publ icate în cărțile de cult cu ocazia reeditării acestora, eventualele îmbunătățiri ale acestor
texte liturgice putând fi aduse cu prilejul altor ediții»”.
306 Mineiul pe Iunie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Român e, București,
2012, pp. 292 -310; http://ziarullumina.ro/actualitate -religioasa/noua -editie -mineiului -pe-iunie (24.07.
2014). De asemenea, trebuie să remarcăm faptul că Sfântul Niceta de Remesiana este menționat alături de
alți Sfinți Români și în ectenia rostită la Vecernia cu Litie cf. Liturghier, Tipărit cu aprobarea Sfântului
Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 56.
307 Viața și Acatistul Sfântului Ierarh Niceta de Remesiana (24 iunie), Coord. Chiril Lovin, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013, 56 p.

104
la data de 24 iunie (Sf. Ier. Nichita Remesianski), în Biserica Ortodoxă Sârb ă la data de
24 iunie (Sf. Ier. Nichita, episcopul Remesianei)308.

308 Chiril LOVIN , „Sfinți Româ ni în calendarul liturgic al altor biserici ortodoxe”, în Ortodoxia, VI
(2014), nr. 3, pp. 106 -117.

105
3. OPERELE SFÂNTULUI NICETA DE REMESIANA

3.1. Istoria tra nsmiterii textelor nicetaniene

Scriitor proeminent, înzestrat cu acuratețea credinței și cu simțul responsabilității
pastorale , Sfântul Niceta de Remesiana a marcat literatura creștină de la sfârșitul
secolului al IV -lea și început ul secolului al V -lea, desfășurâ nd o intensă activitate
pastoral -misionară între daco -romanii de la Sud de Dunăre, atât prin predica orală cât și
prin va loroasele sale tratate teologice scrise în limba latină, câștigându -și astfel reputația
de „Doctor Ecclesiae”309.
Dacă viața sa ne este mai puțin cunoscută, opera sa , cât s -a păstrat, ne oferă
posibilitatea să -l cunoa ștem din interior spre exterior: un băr bat venerabil, chemat de
Dumnezeu la înalta demnitate de arhiereu , pentru a desăvâ rși opera de mântuire printre
păgâni în lumina adevărului. În acest sens , opera sa este grăitoare, vorb ind despre tainele
sufletului său, despre dorința sa „ca toți să fie un a” (In. 17, 21) în Iisus Hristos.
Episcopul Niceta se dovedește a fi un îndrăgostit de Dumnezeu și de oameni, un
suflet sensibil , pur și nobil , care a adă pat cu vinul înțelepciunii sale pe tot omul „atât liber
cât și rob, bărbat sau femeie, bogat sau săr ac, cetățean roman sau slugă”310, ferindu -i, prin
învățătura sa , de erorile păgânilor, ale iudeilor , ale arienilor și ale macedonienilor . Iată un
text reprezentativ în acest sens :
„Dacă păgânii te îndeamnă să te închini iarăși la mai mulți tați, tu păstrează -ți fericita
mărturisire, căci ai mărturisit pe Unul Dumnezeu -Tatăl; nici firea nu îngăduie ca un
singur om să aibă mai mulți tați. Dacă iudeul te îndeamnă să crezi că Hristos nu este Fiul
lui Dumnezeu, să -ți fie ție ca un vrăjmaș de înfruntat, dacă ai o atât de bună cunoaștere a
Scripturii, ori de ocolit, dacă -ți lipsește priceperea. La fel, dacă vreun eretic, în chip de
creștin, ți -ar arăta pe Hristos ca pe o făptură sau ar vrea să te convingă că Duhul Sfânt

309 Un manuscris ce datează din secolul al IX -lea îl așează pe Sfântul Niceta între Ilarie de Pictavium și
Fericitul Ieronim cf. Ordo de catehizandis rudibus, în Monacensis Cod. Lat. 6325, sec. IX, f. 139: „Apoi
trebuie spus pe scurt în ce fel poate să fie înțeles însuși Simbolul credinței, după cum l -au tâlcuit și
învățătorii Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, adică fericitul Atanasie, Ilarie, Niceta, Ieronim, A mbrozie,
Augustin, Ghenadie, Fulgențiu, Isidor și ceilalți, sau cum ne -au învățat venerabilii învățători și înaintași ai
noștri” , apud. Ș. C. Alexe, „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea…”, p. 482; A. SOROCEANU ,
Niceta von Remesiana…, pp. 41 -42; J. ZEILLER , Les origines chrétiennes…, pp. 549 -550.
310 NICETA DE REMESIANA , Libelli instructionis, Cartea I, Fragm. I (trad. rom. O. Pop, p. 21).

106
este străin de slava Tatălui și a Fiului, să fie pentru tine ca un păgân și vameș, căci te
împinge spre idolatrie, de vreme ce te îndeamnă să te închini la o făptură”311.
Un scriitor bisericesc care a avut privilegiul de a -l cunoaște pe Sfântul Niceta de
Remesiana în mod direct a fost Paulinus de Nola , de la care aflăm și despre erudiția
acestui episcop. Cu siguranță că Paulinus a cunoscut opera Sfântului Niceta în timpul
celor două vizite pe care acesta le -a făcut la Nola. Num ai așa ne putem explica admirația
pe care Paulinus o avea față de el , numindu -l „părinte” și „în vățător” al său, un om
capabil să -i descifreze și lui tainele credinței. Paulinus îl descrie pe Niceta ca pe un
savant, punându -se pe sine în postura unui novic e dornic de inițiere:
„Primește -mă, la sânul tău
Cel părintesc, sfinte Niceta, să -mi reazem capul
De pieptul tău învățat și să -l așez pe inima ta bună,
Presară -ți sarea înțelepciunii asupra neștiinței mele
Scaldă -mi simțurile însetate din nesecatul tău izvor”312.
Însă, Paulinus de Nola , nu menționează nicăieri operele acestui prelat care, după
cum vom vedea , au fo st destul de apreciate la vremea lor și recomandate atât c lericilor cât
și credincioșilor spre zidirea sufletească. Câteva fragmente din operele Sfântului Niceta s –
au descoperit la Eugenius de Cartagina (†505) în Liber fidei Catholicae și la Isidor de
Sevilla (†636) în De ecclesiasticis Officiis , însă niciunul dintre ei nu -l menționează pe
Niceta ca sursă313.
Mărturiile cele mai vechi despre operele sale teologice , precum și despre
importanța pe care au avut -o în viața bisericească de atunci se datorea ză p reotul ui
Ghenadie de Marsilia și lui Cassiodor , doi scriitori bisericești de prestigiu, care
consemnează contribuția pe care Sfântul Niceta a avut -o, alătur i de alți scriitori
bisericești , în elaborarea unor tratate teologice pentru apărarea Ortodoxiei și în
combaterea ereziilor ce amenințau atunci Biserica.
Ghenadie de Marsilia relatează următoarele:
„Niceta, Episcop a l cetății Remesianei, a compus într -o limbă simplă și elegantă șase
cărticele de învățătură pentru aspiranții la Botez. Între acestea, cea dintâi conține felul în

311 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 9 (trad. rom. O. Pop, p. 97).
312 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (II), v. 324-328 (trad. rom. E. Cristea, pp. 118 -119).
313 A. SOROCEANU , Niceta von Remesiana…, pp. 38 -39; 40.

107
care trebuie să se poarte aspiranții, care doresc să ajungă la harul Botezului. Cea de -a
doua este despre rătăcirile păgânilor, în care se spune că aproape de vremea sa un
oarecare cap de familie, Melodius, din pricina dărniciei, și un țăran , Gadarius, din pricina
forței [vitejiei] , au fost așezați în rândul zeilor de către păgâni. Cartea a treia tratează
despre credința într -o singură maiestate, a patra este împotriva horoscopului, a cincea
despre Simbol, a șasea despre jertfa mielului pascal. A compus și o cărticică adresată unei
fecioare căzute, ca stimulent al corectării pentru toate cele aflat e în cădere”314.
Cassiodor relatează următoarele:
„Dacă ci neva dorește cu tot dinadinsul să afle pe scurt despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh
și nu vrea să se ostenească cu o lectură lungă, cite ască cartea episcopului Niceta [ -us] pe
care a scris -o despre c redință și, pătruns de limpezimea învățăturii cerești, va ajunge la
contemplarea divină datorită scurtimii avantajoase. O, tărie neprețuită, prin care s -a
deschis cerul Creatorului, a strălucit, deschisă pentru inimile credincioșilor, Sfânta
Treime, iar pă gânii, care luaseră în stăpânire o cinstire ce nu le aparținea, s -au retras
opriți de adevăratul Stăpân”315.
Pe lângă aceste oper e atribuite Sfântului Niceta , a căror paternitate rămâne
indiscutabilă, critica de specialitate , de-a lungul istoriei , a mai pus pe seama lui Niceta de
Remesiana alte trei omilii : De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus ,
De vigili is servorum Dei , De psalmodiae bono și celebrul imn trinitar Te Deum
laudamus, opere descoperite de diverși cercetători în diferite manuscri se din bibliotecile
occidentale, dar care nu sunt menționate de Ghenadie și Cas siodor.
După cum vom vedea , istoria a fost destul de nedreaptă cu opera Sfântului Niceta,
multe din manuscrisele ce conțineau operele sale au fost distruse , cel mai pro babil , în
timpul năvălirilor barbare, iar puținele copii care s -au păstrat și care au fost răspândite în
spațiul occidental au fost puse pe seama altor părinți și scriitori bisericești , precum :
Niceta de Aquileia (454-485) sau Nicetius de Treves (527-566). Abia la sfârșitul
secolului al XIX -lea este redescoperit acest scriitor316.
Teologul britanic A. E. Burn , interesat direct de recuperarea operei Sfântului
Niceta de Remesiana, în cercetările pe care le -a făcut , a constat at că multe din copiile cu

314 GHENADIUS DE MARSILIA , De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073 -1074 A. (trad. rom. O.
Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 53).
315 CASSIODO RUS, Institutiones divinarum et humanarum litterarum, XVI, în PL 70, col. 1132 C. (trad.
rom. O. Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, pp. 60 -61).
316 P. RESSA , „Niceta di Remesiana e l'eresia”, p. 154.

108
operele Sfântului Niceta au supraviețuit până în secolul al X -lea, fiind răspândite până în
Spania. Cercetând lucrarea lui G. Becker, Cathalogi Bibliothecarum antiqui, Bonn, 1885,
pp. 67, 108, 160, autorul constată că o mare parte din lucrări le Sfântului Niceta sunt
menționate în trei cataloage antice:
 Catalogul Manuscriselor lui Bobbio (sec. X), la cota 233 menționează: Librum
instructionis Nicetae episcopi I.
 Catalogul Manuscriselor de la Mănăstirea Sfântul Nazarius din Lorsch (sec. X), la
cota 370 mențio nează: Liber Niceti de Aequalitate, Dei Patris et Dei Filii lib. I, et
eiusdem De Spiritu Sancto in uno codice.
 Catalogul Bibliotecii Porhpuse (sec. XI), la cota T 11. XII menționează: Nicetae
episcopi, De ratione fidei I. eiusdem De Spiritus Sancti potent ia lib. I. eiusdem De
diversis appellationibus Domino nostro Iesu Christo convenientibus317.
Începând cu secolul al XVII -lea, opera Sfântului Nicet a de Remesiana a fost
reeditată sub nume diferite . Așa se face că , în anul 1659 , Luc d’Achery va publica De
vigiliis servorum Dei și De psalmodiae bono , atribuindu -le episcopului Nicetius de
Treves318.
În secolul al XVIII -lea, mai exact în anul 1799, prin osteneala cardinalului
Stefano Borgia (1731 -1804) , se va edita tratatul Explanatio Symboli, scriere atribuită
episcopului Niceta de Aquilea319. În secolul al XIX -lea majoritatea tratatelor Sfântului
Niceta au fost atribuite de către cardinalul A. Mai320 episcopilor Niceta de Aquilea și
Nicetius de Tr èves și, mai apoi , publicate tot sub acest e nume în Patrologia Latin ă a lui J.
P. Migne321, însoțite de disertația academică a lui Petri Braida e322.

317 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp. XVI -XVII.
318 LUCd’ACHERY , Tratatum Nicetii Episcopi – De vigiliis servorum Dei; Tratatum Nicetii Episcopi –
De bono psalmodiae, în Spicilegium, Tom. III, Paris, MDCLIX, pp. 1 -12.
319 Explanatio Symboli e codice bibliothecae Chisianae, Opera Stephani Cardinalis Borgiae, Patavii,
1799; A. SOROCEANU , Niceta von Remesiana…, p. 54.
320 S. Episcoporum Nicetae et Paulini scripta ex Vaticanis Condicibus edita (Hg. Cardinal A. Mai).
Accedit eiusdem S. Nicetae opusculum aliud Chisiani Codicis ope emandatum. Item episcopologii
Aquil eiensis antiquum fragmentum ex Codice Vaticano editum, Romae, 1827; A. SOROCEANU , Niceta von
Remesiana…, p. 55.
321 S. NICETAE EPISCOPI AQUILIENSIS , De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia, De diversis
appellationibus D. N. Jesu Christo convenientib us, Explanatio Symboli, Fragmenta sex, în PL 52, col. 837 –
876; S. NICETIUS EPISCOPUS TREVIRENSIS , Opusculum De Vigiliis servorum Dei, Opusculum De
Psalmodiae bono, în PL 68, col. 361 -376.
322 Petri BRAIDAE , Dissertatio in S. Nicetam, în PL 52, col. 876 -1134.

109
În anii care au urmat , cercetările au fost reluate de călugărul benedictin G. Morin,
care ajunge la concluzia că Sfântul Niceta de Remesiana este autorul direct al imnului Te
Deum laudamus323, imn atribuit pe nedrept Sfântului Ambrozie al Mediolanului sau
Fericitului Augustin. Tot domnia sa va publica , în anul 1897 , în Revue Bénédictine ,
Epistula ad virginem lapsam324 și tratatul De p salmodiae bon o325, opere a căror
paternitate este atribuită Sfântului Niceta de Remesiana.
La începutul secolului al XX -lea, respectiv în anul 1905, teologul britanic Andrew
Ewbanc Burn , în urma cercetărilor făcute la bibliotecile din Franța, din Italia și din
Austria , a scos la lumină noi manuscrise ale operelor Sfântului Niceta și , după o analiză
minuțioasă , realizează prima ediție cu operele acestui sf ânt, care până astăzi a rămas
necontestată . În această nouă ediție, autorul atribuie Sfântului Niceta, episcop de
Remesiana, paternitatea asupra următoarelor lucrări: De diversis appellationibus, Libelli
instructionis, De vigiliis servorum Dei , De psalmodiae bono și imnul Te Deum laudamus ,
iar în Opera dubia include De ratione paschae și Ad lapsam virginem libellus. Trebuie să
menționăm că , în această ediție , autorul include în Introducere un studiu foarte amănunțit
despre viața și activitatea episcopului Niceta de Remesiana326.
În anii care au urmat , profesorul și istoricul bisericesc Cuthbert Hamilton Turner
va publica , între anii 1921 -1923 , sub nu mele Sfântului Niceta de Remesiana , două din
omiliile sale : De vigiliis327 și De psalmodiae bono328, aducând unele corecturi ediției
publicate de Burn.
Dato rită frumuseții conținutului , dar și a profundei sale teologii, în epoca
contemporană , opera Sfântului Niceta de Remesiana se bucură de o largă circulație în
toată lumea , fiind tradusă în limbile : franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă ,

323 Dom Germain MORIN , „L’auteur du Te Deum”, în Revue Bénédictine, nr. 7, 1890, pp. 151 -159;
Dom Germain MORIN , „Nouvelles recherches sur l’auteur du Te Deum”, în Revue Bénédictine, nr. 11,
1894, pp. 49 -77.
324 Dom Germain MORIN , „L’ «Epistula ad virginem lapsam» de la collection de Corbie. Opuscule
inédit de la fin du IVe siécle”, în Revue Bénédictine, nr. 14, 1897, pp. 193 -202.
325 Dom Germain MORIN , „Le «De psalmodiae bono» de l’évêque saint Niceta: rédaction primitive
d’après le ms. Vatic. 5729”, în Revue Bénédictine, nr. 14, 1879, pp. 385 -397.
326 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp. I-CIX (Introducere), iar operele, pp. 1 -156.
327 Cuthbert Hamilton TURNER , „Niceta of Remesiana I. De vigiliis and De psalmodiae bono list of
manuscripts cited”, în Journal of Theological Studies, vol. os – 22, 4 July 1921, pp. 305 -320.
328 Cuthbert Hamilton TURNER , „Niceta of Remesiana II. De psalmodiae bono” în Journal of
Theological Studies, vol. os – 24, 25 April 1923, pp. 225 -252.

110
precum și în limba română, de către renumiți cercetători , precum : Gerald G. Walsh329,
Klaus Gamber330, Calogero Riggi331, Carmelo Granado332 și Ovidiu Pop333.
Tocmai pentru că a fost de origine daco -roman ă și pentru că a activat în spațiul
sud-dunărean, teologia românească trebuie să recupereze, dar și să promov eze opera
acestui sfânt părinte ca pe o moștenire sacră . Citită în secolul XXI, opera Sfântului Niceta
de Remesiana trebuie percepută ca un testament al cărui conținut îndeamnă Biserica
Ortodoxă Română , și nu numai, la unitatea dogmatică și liturgică, precum și la trăirea
unei vieți duhovnicești după p receptele evanghelice.
Într-o lume secu larizată și secătuită de adevăr , în care credința a devenit un interes
și nu o realitate sacră, într -o lume în care au supraviețuit cu succes adepții lui Arie și ai
lui Macedonie prin așa -zisele „Biserici apostolice”, care până astăzi Î i pun pe Fiul și pe
Duhul Sfânt în rândul creaturilor, învățătura Sfântului Niceta este actuală și, în acelaș i
timp, necesară Bisericii. Plecat dintre noi cu trupul , dar rămas între noi cu duhul, Sfântul
Niceta ne -a lăsat o moștenire sfântă : credința în Dumn ezeu Tatăl, Fiul și Sfântu l Duh,
mărturisită și reflectată în operele sale.
Privită în ansamblul ei, opera Sfântului Niceta prezintă particularități dogmatice,
liturgice și morale. Din punct de vedere dogmatic, autorul s -a străduit să apere
dumnez eirea Fiului și a Sfântului Duh în fața ereziilor lui Arie și Macedonie. Din punct
de vedere liturgic, autorul prezintă viața liturgică sacramentală din vremea sa , tratând în
două omilii problema celebrării privegherilor și a cânt ării psalmilor în Biserică. Din
punct de vedere moral, autorul tratează , într-o scr isoare adresată unei călugărițe , despre
păcatul desfrânării de care aceasta se făcea vinovată, oferind prețioase informații despre

329 NICETA OF REMESIANA : Writings, translated by Gerald G. Walsh; Sulpicius Severus: writings,
translated by Bernard M. Peebles; Vicent of Lerins: commonitories, translated by Rudolph E. Morris;
Prosper of Aquitaine: Grace and free will, translated by J. Reginald Oʹ Donnell, în col. Fathers of the
Church, vol. 7, New York, 1949, 443 pp.
330 Klaus GAMBER , Niceta von Remesiana, Instructio ad Competentes. Frühchristliche Katechesen aus
Dacien, în Textus Patristici et Liturgici, nr. 1, 2, 5, 7, Regensburg: Verlag Friedrich Pustet, 1964 -1969;
Klaus GAMBER , Niceta von Remesiana, De lapsu Susannae, Regensburg: Verlag Friedrich Pustet, 1969,
139 pp.
331 NICETA DI REMESIANA , Catechesi preparatorie al battesimo, în Collana di Testi Patris tici, vol. 53,
Traduzione, introduzione e note a cura di Calogero Riggi, Roma: Cittá Nuova, 1985, 139 pp.
332 NICETAS DE REMESIANA , Catecumenado de adultos, în col. Biblioteca de Patristica, vol. 16,
Introducción, traducción del latin y notas de Carmelo Gran ado, Madrid (España): Ciudad Nueva, 1992, 144
pp.
333 NICETA DE REMESIANA , Opere, Traducere din limba latină, introducere și note de Ovidiu Pop, Ed.
Sophia, București, 2009, 243 pp.

111
Taina P ocăinței și aplicabilitatea ei în v iața duhovnicească. În concluzie, opera Sfântului
Niceta de Remesiana se adresează atât catehumenilorcât și credincioșilor.

3.2. Operele

3.2.1. Opere dogmatice

Scrieri le dogmatice ale Sfântului Niceta de Remesiana cuprind două lucrări
importante : manualul Libelli instructionis și omilia De diversis appellationibus D. N. Iesu
Christo convenientibus, care, în general , tratează probleme legate d e: triadologie,
hristologie, pnev matol ogie, mariologie, ecles iologie și eshatologie .

3.2.1.1. Libelli instr uctionis (Cărticele de învățătură)

Din întreg corpu sul de scrieri nicetaniene , Libelli instructionis repre zintă cea mai
importantă operă a Sfântului Niceta , care i -a adus celebritate în lumea eclezială. Lucrarea
este un catehism destinat candidaților la botez și prezintă metoda inițierii creștine a
bisericii din Remesiana , aplicată catehumenilor în timpul păstoririi Sfântului Niceta.
Aceast ă lucrare a fost sc risă în limba latină și conține șase cărți, unele păstrate în
întregime , iar altele doar fragmentar într-un vechi manuscris intitulat „Ordo de
catrechizandis rudibus vel quid sint singula quae geruntur in sacramento baptismatis ”.
Teologul A. E. Burn334 datea ză această lucrare între anii 370-375, în timp ce W.
A. Patin335 consideră că a fost scrisă după anul 381. În oric e caz, scrierea este în strânsă
legătură cu hotărârile dogmatice ale celor două Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) și
de la Constantinopol (381), deoarece întreaga învățătură dogmatică a Sfântului Niceta
este în conformitate cu aceste hotărâri. În ceea ce privește scopul scrierii, autorul a
urmărit combaterea ereziilor lui Arie și Macedonie, precum și dovedirea dumnezeirii
Fiului și a Sfântului Duh.

334 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp. LXIX -LXX.
335 Wilhelm August PATIN , Niceta, Bischof von Remesiana als Schriftsteller und Theologe, München,
1909, p. 33.

112
1. Libellus primus , păstrat ă doar fragmentar , prezintă rămășițele unei splendide
cateheze morale, pe care Sfântul Niceta a rostit -o catehumenilor și , care poate fi numită
Procateheza .
Fragmentul I: Autorul îl invită pe ca tehumen la o călătorie de inițiere după
regulile Sfintei Scripturi. Însă această inițiere presupune o renunțare totală la tot ce este
rău. În acest demers , credința și faptele bune sunt esențiale. La capătul drumului , cel
inițiat este înscris ca moș tenitor al Împărăției cerurilor prin administrarea Tainei Sfântului
Botez. Fragmentul II este consacrat catehumenilor. În reflecția sa teologică, Sfântul
Niceta îl prezintă pe catehumen ca pe un oaspete și apropiat al credincioșilor, având
dorința de a înțelege t ainele lui Dumnezeu. Tocmai această dorință îi conferă dreptul de a
fi numit credincios. Fragm entul VI face referir e la ritul exorcismelor , esențial în procesul
de inițiere.
2. Libellus secundus păstreză doar două fragmente.
Fragmentul IV conține câteva referiri la riturile prebaptismale. Exorcismele și
lepădările de satana sunt rituri obligatorii pentru fiecare candidat la Taina Sfântului
Botez . Totodată, catehumenul este îndemnat să rostească zilnic Simbolul de credință,
Rugăciunea Domnească și să se în semneze cu semnul Sfintei Cruci pentru a putea lupta
împotriva asalturilor și a ispitelor demonice. Fragmentul V redă definiția Simbolului de
credință , care este „sfânta mărturisire”. Fiecare catehumen este dator să îl învețe și să îl
păstreze în secret. T ot în acest fragment , autorul ne prezintă cele trei trepte ale instituției
catehumenatului: prima treaptă este cea a catehumenilor, a doua a aspiran ților, iar a treia
a celor botezați .
Fragmentele păstrate din cele două cărți ale catehismulu i Sfântului N iceta de
Remesiana se regăsesc în diferite manuscrise ale bibliotecilor din Germania, din Austria
și din Franța , fiind studiate de către teologul A. E. Burn, care a făcut și o prezentare a lor.
Considerăm că o menți onare a lor în lucrarea de față este un lucru esențial și , în acelaș i
timp, benefic pentru fiecare cercetător:
 Cod. Lat. Monacensis 6325 ( Fris. 125), sec. IX; Cod. Lat. Monacensis 6324
(Fris. 124), sec. X , aflate la Biblioteca n ațională a Bavariei din München
(Germania) .
 Cod. Vindob . 1370, sec. X , aflat la Biblioteca națională a Austriei .

113
 Cod. Rotomag . 469 A 214, sec. XI -XII, aflat la Rouen Nouvelles Bibliothèques
(Franța)336.
3. Libellus tertius s-a păstrat în întregime și conține două tratate dogmatice ale
Sfântului Niceta, intitulate De ratione fidei și De Spiritus S ancti potentia. Ambele tratate
elucidează problema consub stanțialității Fiului și a Duhului Sfânt cu Tatăl, combătând
ereziile lui Arie și Macedonie. Aceste două opuscule exprimă solidaritatea de credință a
Sfântului Niceta cu părinții participanți la cele două Sinoade Ecumenice de la Niceea
(325) și de la Constantinopol (381).
De ratione fidei (Despre rânduiala credinței) este un t ratat de scurtă întindere ,
numărân d doar 7 capitole , care se ocupă , în general , cu probleme de triadologie și
hristologie. Se păstrează în Codex Vaticanus 314, sec. XV337 și combate diferitele erezii
hristologice care negau dumnezeirea Fiului și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl.
Capitolele 1-3 prezintă tensiunile provocate de arieni în legătu ră cu dumnezeirea
Fiului și a raporturilor dintre Tatăl și Fiul. Tensiunile au fost genera te de unele întrebări
întortoche ate ale arienilor : „Cât de mare e Tatăl? Cum este Fiul? Ce fel este Duhul
Sfânt?”338. Se prezintă doctrinele eronate ale lui Sabellius, Photinus , precum și doctrina
lui Arie. În mod special , Sfântul Niceta insistă m ai mult asupra ereziei lui Arie .
Capitolele 4-7 prezintă argumentele scripturistice pe care Sfântul Niceta le aduce
pentru respingerea arianis mului, dovedind că Fiul este deo ființă cu Ta tăl, deci Dumnezeu
adevărat și O m adevărat, având fire dumnezeiască și fire omenească339, așa cum au
hotărât Sfinții Părinți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
De Spiritus Sancti potentia (Despre puterea Sfântului Duh) , cel de -al doilea tratat
al Sfântul Niceta , este scris cu scopul de a apăra dumnezeirea Sfântului Duh , contest ată
de către er eticul Macedonie și de către adepții lui. Tratatul se păstrează în Codex
Coloniensis XXXII (Darmstad. 2029), sec. IX și Codex Vaticanus 314, sec. XV340 și se
întinde pe 22 de capitole. Autorul se vede nevoit să răspundă unor provocări ale

336 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp. LX -LXI.
337 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. LXII.
338 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 31).
339 I. G. COMAN , „Operele literare ale Sfântului Niceta…”, pp. 203 -204.
340 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. LXIII.

114
macedonienilor , care au iscat mari dezbinări în rândul credincioșilor , prin întrebări de
genul: „Ce fel este Sfântul Duh, cât de mare este, născut este ori făcut?”341.
Capitolele 1-2 se ocupă cu expunerea doctrinei maced onienilor și prezintă
tulburările stârnite de aceștia în rândul credincioșilor.
Capitolele 3-18 prezint ă efortul depus de Sfântul Niceta pentru combaterea ereziei
pnevmatomahilor . Sunt oferite numeroase argumente scripturistice atât din Vechiul
Testament c ât și din Noul Testament, prin care autorul dovedește că Sfântul Duh este
Persoană proprie și adevărată, El nu este născut și nici făcut, ci purcede de la Tatăl.
Duhul Sfânt pe toate le lucrează , pe toate le sfințeșt e, pe toate le curăță, de aceea El
trebu ie adorat împreună cu Tatăl și cu Fiul342.
Capitolele 19-22 sunt consacrate concluziilor . Autorul îi îndeamnă pe toți
credincioșii să cinstească deopotrivă pe Tatăl, pe Fiu și pe Sfântul Duh cu ace eași
cinstire: „Mă voi închina așadar Tatălui, mă voi închin a Fiului, mă voi închina Sfântului
Duh, cu una și aceeași cinstire”343.
Critica de specialitate consideră că acest tratat a fost scris înainte de anul 381 sau
chiar în acel an , când la Constantinopol se pregătea al doilea Sinod Ecumenic , la care
aveau să fie combătute tezele lui Macedonie. În acest context trebuie să remarcăm că ,
alături de Sfântul Vasile cel Mare, de Didim cel Orb și de Ambrozie al Mediolanului,
Sfântul Niceta de Remesiana se numără print re primii scriitori bisericești care au al cătuit
tratate telogice cu un amplu caracter apologetic cu privire la P ersoana și dumnezeirea
Sfântului Duh.
4. Libellus quartus s-a pierdut în întregime, iar de la Ghenadie de Marsilia
cunoaștem doar titlul acestei cărți , numită Adversus genethliologi am (Împotriva
horoscopului)344. Este regretabil faptul că această carte s -a pierdut , însă titlul ei este o
mărturie concretă a reminiscențelor păgâne din acel timp . Totuși, într -un fragment (III) ce
aparține Cărții a V -a și care tratează Simbolul de credință, Sfântul Niceta le amintește
catehumenilor despre făgăduințele făcute în fața lui Hristos la Taina Sfântului Botez.
Făgăduințele constau în lepădarea de satana și de toate lucrările lui: „închinarea la idoli,

341 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 49).
342 I. G. COMAN , „Operele literare ale Sfântului Niceta.. .”, pp. 205 -206.
343 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 19 (trad. rom. O. Pop, p. 79).
344 GHENADIUS DE MARSILIA , De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073 -1074 A.

115
oracolele și prevestirile, alaiurile ș i spectacolele, furturile și înșelăciunile, omuciderile și
preacurviile”345, precum și alte practici păgâne. Considerăm că despre toate acestea
Sfântul Niceta a tratat mai detaliat în Cartea a IV -a.
Valoarea acestei cărți , chiar dacă s -a pie rdut, o putem se siza și astăzi, când multe
din superstițiile păgâne au supraviețuit și se practică în continuare prin cărțile de tarot,
prin horoscop, prin ghicitul în cafea sau prin alte practici păgâne , ce stau în strânsă
legătură cu cultul morților și care denaturează dreapta credință.
5. Libellus quintus s-a păstrat în întregime și conține tratatul De Symbolo (Despre
Simbolul de credință), alături de Fragm. III și VII , pe care majoritatea editorilor le
consideră ca făcând parte din tratat. Această scriere conține 14 capitole și este cea mai
veche tâlcuire a Simbolului de credință baptismal al Bisericii din Remesiana.
Cercetătorii consideră că Sfântul Niceta a scris acest tratat în jurul anului 375 sau
după anul 381346. În prezent, tratatul se regăsește într -un număr mare de manuscrise din
secolele XI și X V, catalogate de către teologul A. E. Burn astfel :
 Cod. Chisiansus și Brit. Mus. Royal 7c. II, sec. XI (conțin textul complet) .
 Cod. Sancti Floriani 48, sec. XI.
 Cod. Cotuicensis 97, sec XII.
 Cod. Sanctae Crucis 122, sec. XII.
 Cod. Cremifanensis 313, sec XII.
 Cod. Vindobonensis 768, sec. XII.
 Cod. Chisiansus A VI. 184, sec. XIV.
 Cod. Monacensis latinus , sec. XV347.
Multă vreme s-a crezut că această scriere ar aparține lui Origen348 sau chia r lui
Niceta de Aqui leea349, însă, potrivit stadiul ui actual al cercetărilor , ea este atribuită
Sfântului Niceta, episcop de Remesiana , de către majoritatea editorilor. S-a constatat că ,
în mare parte , acest tratat a fost inspirat din catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al

345 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo , Fragm. III, (trad. rom. O. Pop, p. 109).
346 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. LXX; Ș. C. ALEXE , Sfântul Niceta de Remesiana și
ecumenicitatea…, p. 487; O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 77.
347 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp. LXV -LXVI.
348 ORIGEN , In Symbolum, în Analecta Sacra. Spicilegio Solesmensi Parata , Tom. III, Edit. Joannes
Baptista Card. Pitra, Paris, MDCCCLXXXIII, pp. 582 -588.
349 N. VORNICESCU , Primele scrieri patristice…, p. 85.

116
Ierusalimului, pe car e Sfântul Niceta le -a cunoscut, dar, acest lucru , nu exclude , însă,
originalitatea autorului nostru și , totodată , amprenta stilului său.
Capitolul 1 este o scurtă introducere în care Sfântul Niceta le amintește
catehumenilor de ritualul lepădărilor de satana și de toate lucrările lui. După aceste
lepădări, catehumenul era chemat la unirea cu Hristos și la mărturisirea Simbolului de
credință.
Capitolele 2-7 prezintă învățătura de credință referitoare la persoanele trinitare.
Sunt explica te pe rând articolele din Simbolul de credință care fac referire la Dumnezeu
Tatăl, la Dumnezeu Fiul și la Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl „este atotputernic,
este nenăscut și nevăzut, este neschimbă tor, bun și drept, făcător al cerului și al
pământul ui. El L-a născut pe Fiul din veșnicie, mai înainte de toți vecii, având calitatea
de Tată, căci nu poate exista tată fără fiu ”350. Fiul este Dumnezeu adevărat și Om
adevărat, născut din veci din Tatăl , iar ca om „S-a născ ut din Duhul Sfânt și din Maria
Fecioara, fără apropierea vreunui bărbat ”351.
Sfântul Niceta insistă asupra întrupării reale a lui Hristos, având fire omenească și
fire dumnezeiască. A fost Om adevărat , dar în acelaș i timp era și Dumnezeu adevărat.
Acesta , în zilele lui Ponțiu Pilat a pătimit, a fost răstignit, a murit și a înviat a treia zi din
morți . S-a înălțat la ceruri și șade de -a dreapta Tatălui și , iarăși , va să vină să judece viii
și morții352. Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, este unul singur , dar felurit în puteri și
în lucrări și purcede de la Tatăl, pe toate sfințind și pe toate cercetând353.
Capitolele 8-9 sunt consacrate concluziilor. Candidații la botez sunt îndemnați să
păstreze regula credinței , mărturisind cu tărie credința „î ntr-Unul Dumn ezeu-Tatăl
Atotputernic și în Fiul Lui Iisus Hristos, Domnul nostru, și în Duhul Sfânt”, cerându -li-
se, în acelaș i timp, să se ferească de învățăturile păgânilor, a le iudeilor și a le celorlalți
eretici, care Îi pun pe Fiul și pe Sf ântul Duh în rândul creat urilor și , care propo văduiesc o
altfel de învățătură , străină de tradiția apostolică.

350 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 87); I. G. COMA N, „Operele literare
ale Sfântului Niceta…”, p. 207.
351 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 89).
352 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 5, 6 (trad. rom. O. Pop, pp. 93 -95).
353 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 95); I. G. COMAN , „Operele literare
ale Sfântului Niceta…”, p. 208.

117
Capitolul 10 este consacrat eclesiologiei. Autorul expune învățătura de credință
referitoare la „Sfânta Biserică Universală” . În viziunea episcopului Niceta, Biserica este
una singură și include în trupul ei pe toți drepții care au fost și care vor fi, inclusiv pe
îngeri. Numai în această Biserică se poate dobândi „comuniunea sfinților”354. În
continuare, autorul le cere catehume nilor să creadă în iertarea păcatelor , în învierea
trupului și în viața veșnică .
Capitolele 11-12 fac referire la învierea trupului. Sunt oferite argumente
scripturistice care să întărească această credință. Condiția bobului de grâu , care este
îngropat, p utrezește și apoi încolțește , este și condiția trupului omenesc. Suflet ul rămâne
nemuritor, pe când trupul moare și putrezește, dar la cea de -a doua venire a Domnului el
va înviași , împreună cu sufletul , vor primi fie osândă fie viață veșnică, în funcție d e
faptele bune sau de faptele rele355.
Cu c apitolele 13-14 Sfântul Niceta își încheie tâlcuirea la Simbolul de credință
baptismal , îndemnând u-i pe toți catehumenii să -l păstreze cu sfințenie, deoarece cuprinde
toate tainele credinței adunate din Sfintele Scripturi. De asemen ea, este recomandat a fi
rostit ori de câte ori diavolul îi va îndepărta de la fața lui Dumnezeu, fie prin lăc omie, fie
prin mânie sau prin alte păcate. Cuvintele : „M -am lepădat și mă lepăd de tine, ca și de
îngerii tăi și de lucrările tale, căci am crezut în Dumnezeul viu și Fiul Lui, cu al Cărui
Duh însemnat, am învățat să nu mă mai tem nici de moarte”356, reflectă convingerea și
încrederea pe care catehumenii le -au dobândit în urma inițierii în tainele credinței.
Fragm entele III și VII , considerate de editori ca făcând parte din acest tratat,
păstrează câteva referiri la învierea trupului și la ritul lepădărilor de satana. În ultima
parte a Fragm entului III, Sfân tul Niceta face un aspru rechizitoriu la adresa credincioșilor
care, dintr -o slavă deșartă , purtau o vestimentație pompoasă, devenind astfel ridicoli.
6. Libellus sextus nu se mai păstrează. Din mărturiile preotului Ghenadie de
Marsilia cunoaștem doar titlul De agni Paschalis victima (Despre jertfa Mie lului
pascal)357. Cel mai probabil, episcopul Niceta a continuat aici șirul catehezelor
mistagogice , la care participau neofiții imediat după B otez, în Săptămâna Luminată. În

354 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo , 10 (trad. rom. O. Pop, p. 99); Ș. C. ALEXE , Sfântul Niceta
Remesianul, în vol. Sfinți români și apărători…, p. 216.
355 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 12 (trad. rom. O. Pop, pp. 103 -105).
356 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 14 (trad. rom. O. Pop, p. 107).
357 GHENADIUS DE MARSILIA , De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073 -1074 A.

118
urma faptului că Ghenadie de Mars ilia menționează această scriere între operele Sfâ ntului
Niceta, critica de specialitate a propus identificarea ei cu două opuscule , unul pus pe
seama lui Pseudo Atanasie, De ratione Paschae și altul, pe seama lui Martin de Bracara,
De pasca, însă majoritatea editorilor includ aceste scrieri la Opera dubia a Sfântului
Nicet a, opinie pe care o împărtășim și noi.
Libelli instructionis a episcopului Niceta de Remesiana constituie unul din cele
mai vechi document e, care face refe rire la creștinismul daco -roman de la Sud de Dunăre.
Prin cuvinte simple , autorul reușește să expună învățătura de credință și să explice foarte
profund și convingător tainele inițierii creștine pentru candidații la Botez . Prin această
capodoperă inspirată din catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului,
Sfântul Niceta , în calitate de episcop , răspunde prom pt la îndemnul Mântuitorului Iisus
Hristos : „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui
și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit Eu
vouă ” (Mt. 28, 19 -20). Iar roadele misiunii sale nu au fost în zadar.
Despre intensa sa activitate catehetică și despre cum a reușit acest episcop să
continue opera de convertire la creștinism a neamurilor barbare de la Sud de Dunăre , ne
relatează atât d e frumos prietenul său, episcopul Paulinus de Nola:
„Slavă, o, Niceta, bun slujitor al lui Hristos
Care ți -a dăruit harul să preschimbi
Pietre în astre și să înalți, din stâncă vie,
Temple sfințite ”358.
„Prin tine, într -un ținut tăcut al lumii,
Barbarii învață să cânte, cu inimă
Romană, pe Hristos și să trăiască puri
În pacea blândă”359.

358 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 237 -240 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 262).
359 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 261 -264 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 263).

119
3.2.1.2. De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus (Despre
feluritele numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos)

Este o omilie de scurtă întindere , cu un caracter strict dogmatic, pe car e critica de
specialitate a pus -o pe seama Sfântului Ni ceta de Remesiana. A fost descoperită în marea
Bibliotecă a Vat icanului și se păstrează în două manuscrise: Codex Vaticanus Latinus
314, secolul XV și Codex Vaticanus Latinus 325, secolul XI, acesta din urmă sub numele
Fericitului Augustin360. Patrologul Ioan G. Coman consideră că co nținutul, stilul și
vocabularul îi aparțin Sfântului Niceta361. În decursul anilor, această omilie a fost
atribuită Sfântului Niceta de Remesiana și a fost publicată în numeroase ediții .
Majoritatea cercetătorilor consideră că Sfântul Niceta a redactat -o în tinerețe, respectiv
după anul 366362, însă pentru datarea ei este necesară o analiză mai minuțioas ă.
În ce ea ce ne privește, credem că această omilie este în strânsă legătură cu
tulburările provocate de arieni și semiarieni , în provinciile Illyricului, după Sinodul I
Ecumenic (325). Exilarea lui Arie de cătr e împăratul Constantin cel Mare în provincia
Singidunum nu a fost o soluție favorabilă pentru Biserică , deoarece el avea să -și
răspândească pe mai departe tezele sale , câștigându -și noi adepți în persoana lui Ursacius
de Singidunum, Valens de Mursia, Germinius de Sirmium, Pal ladius de Ratiaria,
Secun dian de Singidunum, acestora alăturându -se și episcopul Auxențiu al Milanului363.
Toți acești episcopi se învecinau , din punct de vedere geografic , cu provincia Remesiana ,
unde era scaunu l episcopal al Sfântului Niceta , și susț ineau cu înflăcărare arianismul ,
provocând mari tulburări în rândurile credincioșilor. Teologia lor punea în umbră însăși
Persoana divino -uman ă a Mântuitorului Iisus Hristos , precum și opera Sa de
răscumpărare.
Acesta trebuie să fi fost contextul în care sfântul Niceta va redacta omilia De
diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, o predică ce urma să răspundă
atât întrebări lor întortoche ate ale arienilor , care nu încetau să se întrebe: „Cât de mare

360 A. E. BURN, Niceta of Remesiana, pp. XLI -XLII.
361 I. G. COMAN , „Operele literare ale Sfântului Niceta…”, p. 218.
362 A. E. BURN, Niceta of Remesiana, p. XLI; W. A. PATIN , Niceta, Bischof von Remesiana…, p. 13; O.
POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 55.
363 I. RĂMUREANU , „Creștinismul în provinciile romane…”, pp. 409; 426; M. COJOC , „Dispute
religioase în Sudul Dunării…”, pp. 602 -603; M . DIACONESCU , Istoria literaturii dacoromane, p. 621.

120
este Tatăl? Cum este Fiul? Ce fel este Duhul Sfânt?”364, cât și să genereze speranța în
acțiunea salvatoare a Fiului lui Dumnezeu pentru om 365. În conformitate cu cele amintite
mai sus, considerăm că Sfântul Niceta a redactat aceas tă omilie între anii 366 sau 378.
Exeget erudit și apărător al teologiei niceene, Sfântul Ni ceta culege d in Sfintele
Scripturi 24 de numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos , care, după cum vom
vedea, sunt în strânsă legă tură cu lucrarea Sa mântuitoare: „E numit Cuvântul, e numit
Înțelepciunea, Lumina, Puterea, Dreapta, Brațul, Îngerul, e n umit Omul; Se numește
Mielul, Oaia, Preotul, Calea, Adevărul, Viața; e numit Vița, Dreptatea, Mântuirea; Se
numește Pâinea, Piatra, Tămăduitorul, Izvorul apei vii, Pacea, Judecătorul, Poarta. Se
numește toate acestea; deși este unul și același Dumnezeu al nostru, Fiul lui Dumnezeu,
ca să se cunoască rânduiala puterii și lucrării Sale”366.
Această omilie nu prezintă un caracter polemic, ci unul mai mult moralizator,
autorul urmărind zidirea sufletească a credincioșilor săi. Potri vit str ucturii, omilia este
împărțită în trei părți, după cum urmează: în prima parte sunt expuse cele 24 de num iri
culese din Sfânta Scriptură; în partea a doua sunt redate sensurile acesto r numiri, iar în
partea a treia cele 24 de numiri își găsesc aplicabilitatea în viața duhovnic ească a
credincioșilor367. Pentru a înțelege metoda , dar și profunzimea acestei omilii , oferim aici
un singur exemplu : „Viață se numește, fiindcă nimicește moartea / De moarte defel să nu
te temi, căci Hristos e Viața credincioșilor”368.

3.2.2. Opere liturgice

Între operele cu caracter liturgic atribuite de către critica de specialitat e Sfântului
Niceta de Remesiana , se numără două omilii : De vigiliis servorum Dei și De psalmodiae
bono , precum și celebrul imn Te Deum laudamus. Datorită faptului că Ghenadie de
Marsilia și Cas siodor nu atribuie aceste lucrări Sfântului Niceta de Remesiana și nici

364 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 31).
365 J. ZEILLER , „Un ancien évêque d'Illyricum…”, p. 358.
366 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus , 1 (trad. rom.
O. Pop, p. 11).
367 N. VORNICESCU , Primele scrieri patristice…, pp. 87 -88; Ș. C. ALEXE , Sfântul Niceta Remesianul, în
Sfinți români și apărători…, p. 214.
368 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus , 1, 2 (trad.
rom. O. Pop, pp. 13; 17).

121
măcar nu le menționează , cercetătorii mai vechi (Luc d ’Achery și J. P. Migne) au atribuit
cele două omilii episcopului Nicetius de Tr èves (sec. VI), iar imnul Te Deum laudamus a
fost pus pe seama lui Ambrozie al Mediolanului ori a Fericitului A ugustin sau pe seama
lui Ila rie de Pictavium369.
După numeroase le cercetări efectuate de învățații Burn, Türner și G. Morin, s-a
ajuns la concluzia că cele două omilii îl au drept autor pe Sfântul Niceta de Remesiana și,
totodată , s-a stabilit de către călugărul benedictin Germain Morin că imnul Te Deum
laudamus aparține tot episcopului daco -roman370. În stadiul actual al cercetărilor, cele
două omilii , precum și imnul Te Deum laudamus, au fost publicate în cele mai recente
ediții sub numele lui Niceta de Remesiana. În cele ce urmează ne vom ocupa de primele
două omilii , considerate de toți cercetătorii adevărate tratate de teologie liturgică . Ambele
predi ci au fost rostite în biserica din Reme siana, însă nu se poate afirma cu exactitate
timpul compunerii lor.

3.2.2.1. De vigiliis servorum Dei (Despre privegherile robilor lui Dumnezeu)

Omilia De vigili is servorum Dei a fost rostită de Sfântul Niceta în biserica din
Remesiana. La prima vedere , această predică are un profund caracter liturgic și
moral izator . În numai 9 capitol e autorul vorbește auditorilor despre această nouă formă
de manifestare , care purta denumirea de „ sanct ae vigili ae”, celebrate î n zilele de sâmbătă
spre duminică , noaptea . Se poate constata că, atât stilul cât și vocabularul, aparțin
Sfântului Niceta .
Cel mai probabil ,omili a a fost alcătuită cătr e sfârșitul secolului al IV -lea, când
această practică liturgi că a fost introdusă în Biserică atât în Răsărit cât și în Apus , în mod
oficial371. Prezenta omilie nu este altceva decât un document important , care atestă
această tradiție liturg ică a serviciului divin nocturn numit „priveghere ”, încă din primele
veacuri creștine. Omilia se regăs ește în diverse manuscrise, catalogate de către
specialistul A. E. Burn astfel:

369 I. G. COMAN , „Operele literare ale Sfântului Niceta…”, p. 220.
370 G. MORIN , „Le «De psalmodiae…”, pp. 385 -397; C. H. TÜRNER , „Niceta of Remesiana I…”, pp.
305-320; C. H. TÜRNER , „Niceta of Remesiana II…”, pp. 225 -252; A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp.
55-91; G. MORIN , „L’auteur du…”, pp. 151 -159; G. MORIN , „Nouvelles recherches…”, pp. 49 -77.
371 Ene BRANIȘTE , Liturgica specială, Ediția a IV -a, Ed. Lumea Credinței, Bucur ești, 2005, p. 80.

122
 Cod. Vaticanus Palatinus 210, sec. VII.
 Cod. Parisinus B. N. Nouv. acq. lat. 1448 (Clunis 33), sec. IX.
 Cod. Parisinus B. N. 13089 ( Sargermanensis 591, 3), sec. XI.
 Codex Bruxellensis 10615 -10729, sec. XII.
 Cod. Cantabrig . Dd. VII. 2, sec. XV 372.
Folosind un stil simplu, dar foarte convingător, Sfântul Niceta face o incu rsiune în
Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție , pentru a dovedi credincioșilor importanța și folosul
slujbelor de priveghere . Nu este o simplă omilie, ci un adevărat tratat de liturgică , în care
ideile, sfaturile, precum și argumentele scripturistice sunt bine sistematizate373.
Omilia este structurată astfel:
Capitolele 1-3 alcătuiesc o scurtă introducere , în care autorul vorbește despre
importanța celebrării slujbei de priveghere în „nopțile de sâmbătă spre duminică”374, dar
și despre folosul duhovnicesc al credincioșilor participanți la acest serviciu divin. De
asemenea, autorul îi combate pe cei care, din motive subiective și neîntemeiate,
nesocoteau sfintele privegheri , care, conform Sfântului Niceta, erau „atât de rodnice în
lucrarea duhovnicească, bogate în rugăciuni, imne și citiri”375.
Capitolele 4-7 sunt consacrate arg umentării. Autorul folosește argum entul istoric
spre a dovedi vechimea ș i importanța slujbei de priveghere. O serie de argumente
scripturistice preluate , atât din Vechiul Testament cât și din Noul Testament, aveau să
susțină și să elucideze această problemă. Episcopul Niceta îi asigură pe credincioșii săi că
practica privegherii este foarte v eche, fiind practicată de către toți sfinții : „Veche este
dăruirea privegherilor, un bun nemijlocit al tuturor sfinților”376. Sunt citate texte din
profetul Isaia: „Sufletul meu în vreme de noapte vegheaz ă spre Tine, Doamne, căci
lumină sunt poruncile Tale pe pământ” ( Is. 26, 9) și din Psalmi i lui David : „La miezul
nopții mă sculam ca să mă mărturisesc Ție, pentru judecățile dreptății Tale” ( Ps. 118, 62);
„Noaptea ridicați mâinile voastre spre cele sfinte și binecuvântați pe Domnul” ( Ps. 133,
2).

372 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. 55.
373 Ioan G. COMAN , Scriitori bisericești din epoca străromână, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 150.
374 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis ser vorum Dei, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 117).
375 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 115).
376 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 119).

123
De asemenea, autorul oferă câteva exemple și din Noul Testament. Amintește de
Ana proorocița , fiica lui F anuel, care se nevoia la templu ziua și noaptea, prin
neîntrerupte rugăciuni și postiri ( Lc. 2, 36 -38). Sun t dați ca exemplu păstorii, care au
primit primii vestea nașterii lui Hristos în timp ce privegheau (Lc. 2, 8-16). Însuși
Mântuitorul îndemna la priveghere : „Deci și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți
Fiul Omului va veni” ( Lc. 12, 40). De asemenea, a u privegheat și Sfinții Apos toli, despre
care Niceta spune că ei au instituit rânduiala privegherii . Astfel , sunt amintiți apostolii :
Petru ( F. Ap. 12, 7 -12), Pavel și Sila ( F. Ap. 16, 25 -26; 20, 7 -11), care își petreceau
nopțile în îndelungate privegheri, cântând imne și psalmi377.
În cap itolul 8, Sfânt ul Niceta , arată foarte profund care sunt foloasele dobândite în
urma practicării privegherilor. Cel mai potrivit timp pentru a priveghea este noaptea,
când, scăpați de grijile de peste zi, credinc ioșii, ajutați de liniștea nopții , înalță lui
Dumnezeu rugăciuni penitențiale . Foloasele privegherii sunt nenumărate, însă efectul
produs de aceasta poate fi perceput doar de cei practicanți:
„Așadar cel ce a gustat înțelege și simte câtă apăsare a pieptul ui este lepădată, câtă
amorțire a minții este izgonită, câtă lumină cuprinde inima celui ce priveghează și se
roagă, ce har, ce prezență bucură toate părțile trupului. Priveghind se îndepărtează toată
spaima, se naște încrederea, slăbește stăpânirea cărnii , patimile se topesc, iubirea se
întărește, nesocotința dă înapoi, se apropie înțelepciunea, mintea se ascute, greșala
slăbește, capul relelor, diavolul, e rănit de sabia Duhului”378.
În cap itolul 9 autorul trasează câteva reguli, care ajută la buna desfășurare a
acestor celebrări nocturne. Pentru Sfântul Niceta, participarea la slujbe le de priveghere nu
este un simplu act de prezență, ci presupune o totală dăruire a credinciosului; privegherea
se face din dragoste curată față de Dumnezeu, im plicând întreaga ființă în actul
rugăciunii: „Numai că, preaiubiților, cine veghează cu ochii, să vegheze și cu inima; cine
se roagă cu suflarea gurii, să se roage și cu mintea, căci nu e de ajuns să veghezi cu ochii
și să dormi cu inima”379. De asemenea, ep iscopul Niceta îi îndemna , pe cei ce participau
la aceste slujbe , la înfrânarea de la băutură și mâncare, căci: „trebuie să avem grijă ca

377 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 4, 5, 6, 7 (trad. rom. O. Pop, pp. 119 -127); I. G.
COMAN , Scriitori bisericești…, p. 149.
378 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 8 (trad. rom. O. Pop, p. 129); I. G. COMAN ,
„Operele literare ale Sfântului Niceta…”, pp. 212 -213.
379 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 9 (trad. rom. O. Pop, p. 131).

124
piepturile celor ce au a veghea să nu fie îngreunate de prisosul mâncării ori băuturii,
încât, râgâind preaplinul de m âncare și băutură, să fim neplăcuți nu doar nouă înșine, ci
să fim judecați nevrednici chiar de harul Sfântului Duh”380. Așa se încheie una dintre cele
mai frumoase omilii rostite de către Sfântul Niceta.

3.2.2.2. De psalmodiae bono (Despre folosul cântării psalmilor)

Nu mai puțină măiestrie dovedește Sfântul Niceta cu cea de -a doua omilie : De
psalmodiae bono, o adevărată capodoperă teologică a literaturii patristice daco -romane.
Alcătuită cu un scop practic și foarte bine definit, celebra omilie a episcopului remesian
se încadrează în palierul teologiei liturgice daco -romane . Câteva informații generale
despre scopul și timpul alcătuirii ei ne oferă chiar Sfântul Niceta:
„Îmi amintesc că, după ce am vorbit despre harul și folosul privegher ilor, am pr omis că,
în următoarea cuvântare, voi vorbi întru lauda și taina imnelor, ceea ce va face, cu voia
lui Dumnezeu, această cuvântare”381.
Scopul pentru care Sfântul Niceta le făgăduiește credincioșilor din Remes iana că
va rosti această omilie a fost elucidarea unor probleme bisericești de natură liturgică.
Autorul dorește să ofere un răspuns competent celor care dezaprobau și condamnau
cântarea psalmilor și a imnelor în Biserică :
„Știu că există unii, nu numai prin părțile noastre, ci și în cele răsăritene, care socotesc de
prisos și nu mai puțin nepotrivită sfintei credințe cântarea psalmilor și a imnelor.
Consideră că e de ajuns a se grăi cu inima, că e lucru neserios dacă se rostește cu
limba”382.
Cel mai probabil, această cuvântare a fost rostită în jurul anului 375 , deoarece tot
din acest an datează o epistolă a Sfântului Vasile cel Mare, Către clericii din
Neocezareea383, din care reiese că episcopul capadocian se confrunta în Răsărit cu
aceeași problemă , ca Sfântul Niceta. Așa cum vom vedea, în aceas tă omi lie, Sfântul
Niceta încearcă să ofere câteva îndrumări cu privire la psalmodie: „Se întâlnesc

380 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei , 9 (trad. rom. O. Pop, p. 131 ).
381 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 133).
382 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 2 (trad. rom. O. Pop, p. 135 ).
383VASILE CEL MARE, Epistola 207 – Către clericii din Neocezareea, III, în Părinți ș i Scriitori
Bisericești, vol. 12, p. 426.

125
considerații ce afectează natura adevărată a cântării religioase, cum se cuvine a se cânta și
formele muzicii creștine”384. Datorită abundenței argumentelor scriptu ristice , dar și a
referințelor patristice, omili a Sfântului Niceta de Remesiana poate fi considerată un
adevărat tratat de muzicologie , cu un amplu caracter apologetic385.
În prezent, omilia De psalmodiae bono se păstrează într -un număr redus de
manuscrise , catalogate de către teologul A. E. Burn astfel:
 Codex Vaticanus Palat . 210, sec. VII.
 Codex Cauensis (Bible de la Cava), sec. VIII.
 Codex Paris . (Nouv. acq. Lat.) 1448 (Clunis 33), sec. IX.
 Codex Paris . 10604, sec. X.
 Codex Paris . 13089 (Sangermanensis 591 , 3), sec. XI.
 Codex Vaticanus 5729 (Bible de Farfa) , sec. XI -XII.
 Codex Bruxellensis 10615 -729, sec. XII386.
Omilia este structurată astfel:
Capitolele 1-2 prezintă o scurtă introducere , în care autorul își anunță tema: să
vorbească despre „lauda și taina imnelor” și să răspundă acuzațiilor care veneau din
Răsărit și din Apus cu privire la cântarea imnelor și a psalmilor, practică liturgică
respinsă de aceștia.
Cei care nesocoteau cântarea psalmilor și a imnelor aduceau drept argument
cuvint ele Sfântului Apostol Pavel către credincioșii din Efes: „Vă umpleți de Duhul
vorbindu -vă în psalmi și imne și cântări duhovnicești, cântând în har și psalmodiind lui
Dumnezeu în inimile voastre” ( Efes. 5, 18 -19). Interpretând greșit acest verset, mulți au
ajuns la conc luzia că trebuie să se cânte doar în taina inimii, iar nu cu vocea, căci ziceau:
„Nu să trăncănim cu mlădierea glasului în felul tragediei, căci lui Dumnezeu, care
cercetează inimile, Îi ajunge dacă se cântă în ascunzișul inimii”387. Sfântul Niceta
respinge această interpretare eronată și , făcând o e xegeză la acest verset, arată că el nu

384 Dicționar de muzică bisericească românească, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013,
p. 592.
385 Z. MATEI, „Necesitatea re spectării regulilor…”, p. 111; N. VORNICESCU , Primele scrieri
patristice…, pp. 86 -87.
386 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. 67.
387 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 2 (trad. rom. O. Pop, p. 135 ).

126
dezaprobă pe cei ce cântă în inimă, dar nici pe cei ce cântă cu vocea, ci, cei ce cântă „să
nu cânte doar cu glasul fără participarea inimii”388.
Capitolele 3-12 sunt consacr ate argumentelor. În acest demers, Sfântul Niceta
apelează la „criteriul istoric”389, făcând o incursiune în Vechiul Testament și în Noul
Testament, spre a arăta că practica psa lmodierii este una foarte veche , fiind utilizată atât
de evrei, cât și de creștin i. Autorul amintește de numeroase personaje biblice , precum:
Moise, Debora, David, Ana – mama lui Samuel, Isaia, Avacum, cei trei tineri din Babilon
aruncați în cuptorul cel cu foc, p recum și de Sfinții Apostoli care , sub insuflarea Duhul
Sfânt, au cântat t ainele lui Dumnezeu prin imne și psalmi390.
Numeroase sunt pasajele biblice cu ajutorul cărora Sfântul Niceta încearcă să
trezească în sufletul credincioșilor săi interesul pentru psalmodie. Le redăm aici pe cele
mai reprezentative: „Toată suflarea să laude pe Domnul” ( Ps. 150, 6); „Jertfa de laudă mă
va slăvi și acolo este calea prin care îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu” ( Ps. 49, 24).
Autorul i nsistă mai mult asupra interpretării psalmilor lui David, fiind copleșit d e
personalitatea acestui rege , pe car e îl socotește „întâiul între cântăreți, cât și vistierie a
cântărilor”391. Nu ezită să vorbească despre efectele acestor rugăciuni de inspirație divină,
rugăciuni care pătrund în inimile credincioșilor, aducând liniște sufletească și trupească:
„Oare ce nu vei găsi în acești p salmi, care să nu fie spre folosul, spre mângâierea
neamului omenesc, fără deosebire de stare, sex, vârstă? ”392.
Pentru Sfântul Niceta, psalmodia sau cântarea bisericească este o jertfă de laudă
pe care creștinul o aduce lui Dumnezeu ca ofrandă pentru binefacerile revărsate asupra
întregii creații. Așa cum îngerii în ceruri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu ( Apoc. 19,
6), așa și pe pământ, după chipul acelora, credincioșii se străduiesc, prin participarea la
sfintele privegheri, bogate î n psalmi, imne și cântări duhovnicești, să cânte minunile
Dumnezeului Celui veșnic. De aceea, Sfântul Niceta îi asigură pe credincioși că „această

388 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 2 (trad. rom. O. Pop, p. 137); Ș. C. ALEXE ,
„Foloasele cânt ării bisericești în comun…”, pp. 168 -169.
389 Z. MATEI, „Necesitatea respectării regu lilor…”, p. 113 .
390 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 3, 4 (trad. rom. O. Pop, pp. 139 -141).
391 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 4 (trad. rom. O. Pop, p. 141 ).
392 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 5 (trad. rom. O. Pop, p. 141).

127
slujire a sfintelor vegheri, dacă este făcută cu cuvenita credință și dăruire, e în comuniune
cu îngerii”393 și în comuniune cu profeții și martirii394.
Capitolele 13-14 sunt consacrate unor sfaturi practice privind execuția cântării
psalmilor și a imnelor dumnezeiești, care să fie pe placul lui Dum nezeu și după T radiția
Bisericii. Pentru Sfântul Niceta, cântarea bisericească presupune dăruire, înțelegere,
împreună -participare, dar și armonie. El respinge în muzica bisericească elementul teatral
și dramatismul395, deoarece psalmodia trebuie să producă în sufletul credincioșilor
sentimentul pocăinței , să liniștească atât sufletul, cât și trupul. Autorul m ilitează pentru o
disciplină desăvârșită la sfintele slujbe , cerând ca vocile tuturor celor ce psalmodiază să
fie la unison. Întreaga ființă se cere a fi im plicată în acest act liturgic , din care este exclus
formalism ul sau formele de pietate false396.
Alte reguli expuse de episcopul Niceta în omilia De psalmodiae bono aveau
menirea de a produce și mai multă armonie. În timpul celebrărilor liturgice, spre a se
evita posibilele neorânduieli între credincioși , cei care nu se puteau potriv i cu vocea
corului ce psalmodia erau sfătuiți să tacă sau să cânte cu vocea scăzută pentru a nu-i
tulbura pe ceilalți, căci „nu este dat tuturor să aibă glas mlădios ori plăcut sunător”397.
La fel ca în omilia De vigiliis servorum Dei, Sfântul Niceta de Remesiana
folosește în aceast ă predică și un izvor patristic pentru a oferi omiliei sale o ș i mai mare
autoritate. El îl citează pe Sfântul Ciprian al Cartaginei care , preocupat și el de cântarea
psalmilor, îl îndemna adesea pe prietenul său, Donat, să cânte psalmi spre slava lui
Dumnezeu. Textul este preluat din tratatul Ad Donatum:
„Să petrecem bucuroși această zi, zice el, și să nu fie nici un ceas al întrunirii lipsit de
harul ceresc. Răsune de psalmi întrunirea, căci bună -ți este țin erea de minte și mlădios
glasul. Ia -ți, ca de obicei, această sarcină; mai bine păstorești pe cei preaiubiți, de ai

393 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 10 (trad. rom.O. Pop, p. 151 ).
394 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono, 11 (trad. rom. O. Pop, p. 151); Z. MATEI,
„Necesitatea respectării regu lilor…”, pp. 113 -114.
395 Dicționar de muzică …, p. 592.
396 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 13 (trad. rom. O. Pop, p. 153); Octavian La zăr
COSMA , „Muzica lui Niceta de Remesiana”, în Noi Tracii, XVIII (1989), nr. 180, p. 2.
397 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 13 (trad. rom. O. Pop, p. 155); Ș. C. ALEXE ,
„Foloasele cântă rii bisericești în comun…”, p. 178; I. G. COMAN , Scriitori bisericești…, p. 154.

128
duhovniceasca auzire. Să ne atragă dulceața credinței, căci cei ce cântă bine au o plăcere
anume ce îndeamnă la credință sufletele ascultăto rilor”398.
E de la sine înțeles că omilia De psalmodiae bono a episcopului Niceta de
Remesiana rămâne până în zilele noastre cea ma i frumoasă și mai veche predică în care
sunt expuse sistematic cele mai prețioase norme de execuție a le psalmodiei . Fiind crea ția
unui strămoș al nostru, daco -roman, astăzi, pentru cr eștinismul românesc, considerațiile
Sfântului Niceta devin , pentru noi , reguli demne de urmat. Trebuie menționat faptul că
până la Sfântul Niceta nu ne este cunoscută o lucrare atât de cuprinzătoare și de bogată în
informații care să e xpună atât de precis și de profund regulile psalmodiei. De aceea,
lucrarea sa poate fi considerată de actualitate.
De asemenea, putem spune că omilia De psalmodiae bono este cel mai vechi
document liturgic ce surprinde viața liturgică în desfășurare a strămoșilor noștri daco –
romani de la S ud de Dunăre. Valoarea inestimabilă a acestui document patristic oferă
veridicitate considerațiilor Sfântului Paulinus de Nola , care î l laudă prin versuri pe
episcopul daco -romanilor, Niceta de Remesiana , pentru rodnica sa activitate pastoral –
misionară:
„Dar acum, chiar și un sălbatic cu urechile
La preotul nostru va devora cântecele
Atât de pioase: hrana prin cântec a săturat
Nesăturatu l pântec”399.

3.2.2.3. Te Deum laudamus (Pe Tine , Dumnezeule , Te lăudăm)

Tot în cadrul operelor liturgice a le Sfântului Niceta de Remesiana se înscrie și
celebrul imn Te Deum laudamus, un imn de preamărire a lui Dumnezeu, care a fost scris
în limba latin ă, în proză ritmică, în așa numitul Cursus Leoninus , răspândit în secolele al

398 CIPRIAN AL CARTAGINEI , Ad Donatum, XVI, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, Traducere
de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și David Popescu, introducere, note și indici
de Nicolae Chi țescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981,
pp. 424 -425.
399 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 133 -136 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 258 ).

129
IV-lea și al V -lea400. Nu cunoaștem cu exactitate vechimea acestui imn și , în ceea ce îl
privește pe autorul său, părerile sunt împărțite, însă potrivit conținutu lui său trinitar,
considerăm că geneza sa trebuie plasată în timpul marilor dispute trinitare și hristologice
de la sfârșitul secolului al IV -lea și începutul secolului al V -lea401.
Pentru că am amintit de conținut, trebuie să subliniem faptul că teologia imnului
Te Deum la udamus este în deplină concordanță cu Simbolul Niceo -Constantinopolitan
sau, mai bine zis, acest Simbol este cântat în proză ritmică , prin frumusețea versurilor
imnului Te Deum laudamus.
De-a lungul istoriei , celebrul imn Te Deum laudamus a constituit ob iectul de
cercetare a l multor istorici, teologi și muzicologi, pentru a i se stabili paternitatea. Fiindcă
acest imn nu este menționat de preotul Ghenadie de Marsilia și de istoricul Cas siodor și
nici de către Paulinus de Nola printre operele episcopului N iceta, paternitatea sa a fost
pusă pe seama altor imnografi de prestigiu , precum: Ambrozie al Mediolanului, Fericitul
Augustin, Sfântul Ilarie de Picavium, a unui episcop cu numele Nicetas sau Nicetius
(probabil Nicetius de Tr èves), a unui călugăr cu numel e Sisebut sau pe seama unui
Abundius a cărui identitate ne este necunoscută402.
Cert este că , în jurul anului 512 , imnul Te Deum laudamus este menționat pentru
prima dată de către episcopul Cezar de Arelate († 542) , în Regula ad Monachos ,ca făcând
parte din lecturile care se cântau la celebrările de duminică403, iar ep iscopul Ciprian de
Toulon ne relatează, cam pe la anii 524-533, că imnul Te Deum laudamus era cunoscut și
cântat de întreaga creștinătate404. Interesant este faptul c ă niciunul dintre acești scriit ori
menționați mai sus nu indic ă numele autorului acestui imn , astfel că el a rămas pe mai

400 N. RUNCAN , „Saint Nicetas of Remesiana's…”, p. 177; Ș. C. ALEXE , Sfântul Niceta de Remesiana și
ecumenicitatea…, p. 495; Maria Grazia BIANCO , "Niceta di Remesiana e il Te Deum." , în … Per accendere
la scintilla dell'anima… , (2013), p. 981.
401 Ș. C. ALEXE , „Imnul Te Deum…”, p. 91.
402 Joseph Peter SWAIN , Historical Dictionary of Sacred Music, The Scarecrow Press, Inc., Oxford,
2006, pp. 212 -213; Ș. C. ALEXE , Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea…, pp. 492 -493; Ș. CUCU,
Literatura latină creștină de la Tertullian…, p. 128; Bernardino LLORCA , Manual de Histor ia Eclesiástica,
Tercera Edición, Ed. LABOR S. A., Madrid, 1951, p. 197.
403 CEZAR DE ARELATE , Regula ad Monachos, 21, în PL 67, col. 1102: „ Omni dominica sex missas
facite. Prima messa semper resurrectio legatur, dum resurrectio legitur, nullus sedeat. Perfectas missas
dicetis matutinos, directaneum: Exaltabo Te, Deus Meus Et Rex Meus, deinde Confitemini, inde Cantemus
Domino, Lauda Anima Mea Dominum, benedictionem, Laudate Dominus De Coelis, Te Deum Laudamus,
Gloria In Excelsis Deo, et capitellum. Omni dominica sic dicatur ”.
404 Ș. C. ALEXE , Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea…, p. 492; N. RUNCAN , „Saint Nicetas
of Remesiana's…”, pp. 177 -178.

130
departe atribuit Sfântului Ambrozie al Mediolanului. Sfântul Benedict de Nursia
amintește și el de imnul Te Deum laudamus în Rânduielile vieții monahale (sec. VI), însă
îl atribuie Sfântului Ambrozie al Mediolanului405.
Cel care a susținut pentru prima dată că paternitatea imnului Te Deum laudamus
trebuie atribuită Sfântului Niceta de Remesiana a fost călugărul benedictin Germain
Morin, care publică în acest sens două studii substanțiale, pledând în favoarea Sfântului
Niceta406. Tezele sale a u rămas valabile până astăzi și au fost acceptate de către
majoritatea cercetătorilor contemporani.
Mai apoi, c ercetările efectuate de către învățatul A. E. Burn au scos la lumină un
număr de zece manuscrise irlandeze, din perioada evului mediu, în care imnul Te Deum
laudamus este pus pe seama unui episcop c u numele de Niceta sau Nicetius. Imnul se
regăsește în urmăroarele manuscrise:
 Manuscrisul din Angers XV, se c. X.
 Cartea Irlandeză a Imnelor de la Mănăstirea Franciscană, Dublin, sec. XI.
 British Museum, Harl, 863, sec. XI , Arundel 60, sec. XI
 Biblioteca Cotton (British Library) – o Psaltire galicană, acum pierdută, sec.
XII407.
 Biblioteca Laurent ină din Floren ța, Plut. XVII. Cod. III, sec. XI , Cod. IX, sec. XI.
Cod. VIII, sec. XIII.
 Cod. Lat. Monacensis 13067 de la Mănăstirea belgiană Hastiere, sec. XI, XII.
 Biblioteca Vaticanului, Cod. Palat. Lat. 35, sec. XIV, XV.
Toate aceste manuscrise păstrează imnul Te Deum laudamus în limba latină și în
proză ritmică. Analiza acestor manuscrise l-a făcut pe Burn să sape mai adânc. El observă
că atât imnele lui Ambrozie al Mediolanului, cât și cele ale lui Ilarie de Picavium sau cele
ale lui Nicetius de Tr èves sunt sc rise în metru ritmic, iar imnul Te Deum laudamus apare
scris în proză ritmică. Mai mult, tradiția potrivit căreia imnul ar fi fost alcătuit de către
episcopul Ambrozie al Mediolanului, cu sprijinul lui Augustin, în noapte a botezului său,

405 BENEDICT DIN NURSIA , Rânduielile vieții monahale, XII, în col. Credința Ortodoxă, Traducere,
studiu introductiv și note de Lăcrămioara Tofan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București,
2012, p. 95: „Cântarea Sfântului Ambrozie” .
406 D. G. MORIN , „L’auteur du…”, pp. 151 -159; D. G. MORIN , „Nouvelles recherches…”, pp. 49 -77.
407 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp. C -CI; J. ZEILLER , „Un ancien évêque d'Illyricum…”, p. 361.

131
cade, deoarece o Psaltire tipărită la Londra, datată din anul 1555 și , care păstrează
Canticum beati Niceti episcopi, menționează următoarele:
„Spun unii că Fericitul Ambrosius, pe când îl boteza pe Sfântul Augustin, a început Te
Deum laudamus iar Augustin i -a răspuns cu a lt vers și, astfel, au compus acest imn. Ceea
ce nu este adevărat, ci au cântat ceva intrat în practică, compus mai înainte de către
Fericitul Niceta, episcopul Vien(n)ei, lucru pe care l -a remarcat Cassiodorus cu privire la
rânduiala Sfintelor Scripturi”408.
Observăm că studierea manuscriselor irlandeze îl determină pe Burn să atribuie
paternitatea imnului Te Deum laudamus Sfântului Niceta de Remesiana. Acesta , făcând o
comparație cu cele două omilii ale lui Niceta , De vigiliis servorum Dei și De psalmodiae
bono, dar și cu alte opere ale acestuia , constată că imnul prezintă asemănări vizibile în
ceea ce privește sti lul și teologia și consideră că există motive puternice de a -l identifica
pe Niceta ( Nicetius) din aceste manuscrise cu Niceta de Remesiana. Toto dată, Burn ia în
seamă și considerațiile lui Paulinus de Nola, care îl prezintă pe Niceta ca pe un scriitor de
imne și talentat interpret al psalmilor. Iată câteva mărturii relevante în acest sens :
În anu l 398, când Sfântul Niceta se întoarce din Nola în Dacia, la reședința sa
episcopală, Paulinus îl conduce imaginar, dedicându -i versuri de o rară frumusețe, în care
se reflectă calitățile sale ca imnograf:
„Și pe tine, care ai mers prin Hydrunt și prin Lupiae
Să te înconjoare cete de frați și surori fecio are
Care cântă, în cor, cu o singură voce, pe Domnul.
Cine ar putea să -mi dăruie aripi ca unei columbe
Să ajung mai degrabă la acele coruri
Care, îndrumate de tine, cântând pe divinul Hristos,
Atinge -vor stele?”409.
În anul 402, când Sfântul Niceta va participa, pentru a doua oară, la sărbătoarea
Sfântului Felix (14 ianuarie) laNola, episcopul Paulinus, prietenul său, îl primea cu aceste
elogii:
„Intră aici, ca preot, cântând și psalmi și imne

408 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. CI; O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 101; J.
ZEILLER , „Un ancien évêque d'Illyricum…”, p. 361.
409PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 85 -92 (trad. rom. T. Diaconescu, pp. 256 -257).

132
Și rugăciunea mea o du la Domnul, iar bucuria ta
Unește -o cu a mea, la prăznuirea sfântului patron.
La timpul potrivit, te vei ruga pentru cel păcătos,
Iar Domnul se va bucura de cinstea pentru mucenic.
Cu Felix călăuză, rugile tale vor avea un drum ușor,
Căci sfântul va ajunge înaintea ta la cerurile înalte,
Pe când tu vei cânta sfințiții psalmi și ofranda ta smerită
O vei aduce, Hristos va coborî domol din cerul cel înalt,
S-acopere popor, biserică cu o sfântă întunecime,
Și să învelească altarul cu un nor alb ca de nea”410.
Prezența numelui Niceta sau Nicetius î n multe din manuscrisele irlandeze,
mărturiile lui Paulinus de Nola cu privire la calitățile imnografice ale lui Niceta, precum
și lucrările sale consacrate psalmodiei, toate ace stea ne determină să credem că Niceta de
Remesiana este autorul de drept al im nului Te Deum laudamus, părere împărtășită de
numeroși cercetători străini, dar ș i români, precum: A. E. Burn, D. Duchesne, M. Schanz,
O. Bardenhewer, H. C. Opitz, Humpel, J. Zeiller, Dom Germain Morin, D. M. Pippidi,
Ioan G. Coman, Mihail Diaconescu, Ilie ș Câmpeanu, Nechita Runcan , George Breazul și
Ion Itu411.
Multă vreme s -a crezut că acest imn a fost compus de episcopul Ambrozie al
Mediolanului412, însă, așa cum am arătat mai sus, Sfântul Ambrozie a compus imne le sale
în me tru ritmic, nu în proză ritmică cum este scris Te Deum laudamus. Totuși, printre
imnele ambroziene semnalăm existența unui Imn către Hristos (XVIII), care ne -a atras
atenția, deoarece prezintă unele asemănări de conținut cu imnul Te Deum laudamus. În
continuare vom încerca să evidențiem acest aspect, făcând o paralelă între cele două
lucrări și, arătând că, deși există asemănări din perspectiva abordării teologice între cele

410 PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII (III), vv. 500 -510 (trad. rom. E. Cristea, p. 100); A. E. BURN,
Niceta of Remesiana…, p. CII.
411 Ș. CUCU, Literatura latină creștină de la Tertullian…, p. 128. A se vedea și Francesco STELLA ,
Poesia e Teologia. L′Occidente latino tra IV e VIII secolo, vol. I, Ed. Jaca Book, Milano, 2001, p. 31;
Gaspare MURA, La teologia dei Padri. Testi dei padre latini greci orientali scelti e ordinati per temi, vol. 5,
Editrice Cittá Nuova, Roma, 1976, p. 279; Petre BRÂNCUȘI , George Breazul și istoria nescrisă a muzicii
românești, Editura Muzicală, București, 1976, p. 287; Ion ITU, Primii noștri poeți, Ed. Orientul Latin,
Brașov, 1994, p. 108; Emil PREDA , Dicționar al sfinților ortodocși, Ed. Lucman, București, 2000, p. 209.
412 Dan NEGRESCU , Patristica Perennia. Părinți de limbă latină, Ed. Universității de Vest, Timișoara,
2004, p. 100.

133
două imne, totuși, maniera în care este scris imnul Te Deum laudamus nu este
circumscrisă tehnicii literare ambroz iene. Vom expune doar acele pasaje care prezintă
asemănări între ele:

(A) Imn către Hristos
La Tine vin toți îngerii cântând
Cereasca slavă să -Ți aducă;
Arhanghelii în coruri lăudând
Cu voci sfințite dumnezeirea o ridică;
Și heruvimii și serafimii doar Ție ,
Și tronurile cu puterea luminării,
Îți bat din cele șase aripi, în tărie;
Răsună toți de chemarea legării. (N) Te Deum laudamus
Ție Îți cântă îngerii cerului și toate puterile,
Ție Îți cântă heruvimii și serafimii cu glas
neîntrerupt:
(A) Imn către Hristos
Sfinte, Sfinte, Sfinte,
Dumnezeule, Doamne, Savaot,
În cer, pe pământ, în minte,
Pline -s de slava Ta, toate -n tot, (N) Te Deum laudamus
Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu
Savaot.
Pline sunt cerurile și pământul de măreția
slavei Tale.
(A) Imn către Hristos
Mulțimea celor mari, pe Tine,
Ei douăzecișipatru numărând,
Pocale având cu mirodenii pline,
Trece în rugă, slavă -Ți purtând.
Pe Tine Te urmează mulțimea fericiților,
Pe Tine, ce ești slavei întâi stătător,
La Tine -i sălașul ceresc al mucenicilor,
Însemnatu le-n palme și de coroană
purtător. (N) Te Deum laudamus
Pe Tine Te laudă corul slăvit al apostolilor,
Pe Tine Te laudă ceata vrednică de laudă a
profeților,
Pe Tine Te laudă oastea strălucită a
martirilor.
Pe Tine Te mărturisește pe tot pământul
Sfânta Biserică.

(A) Imn către Hristos
Tu înălțat din sfântă gură,
Cuvânt al Tatălui ceresc; (N) Te Deum laudamus
Tu, Împărat al slavei, Hristoase,
Tu ești Fiul din veci al Tatălui.

134
Din Tată nu ești doar frântură
Ci Dumnezeu și Fiu firesc;
(A) Imn către Hristos
Hristoase, Doamne, al cerului rege,
Al lumii, Preaînalt Mântuitor,
Ne-ai mântuit de -a morții fărădelege
Prin semnul crucii răsplătitor.
(N) Te Deum laudamus
Tu, învingând ghimpele morții, ai deschis
credincioșilor împărăția cerurilor,
Rugămu -Te așadar, vino în ajutorul robilor
Tăi pe care, cu neprețuitul Tău sânge, i -ai
răscumpărat .413

Am pus, a șadar, cele două imne într -o analiză comparativă, pentru a arăta
similitudinile de conținut teologic dintre ele, însă , considerăm că aceste asemănări nu
sunt edi ficatoare pentru a certifica indubitabil apartene nța imnului Te Deum laudamus la
imnografia ambroziană.
De aceea, î n favoarea paternității Sfântului Nice ta ne exprimăm și noi, deoarece
toate argumentele expuse mai sus converg înspre ea . Teologia sa , exprimată în operele
sale, dragostea sa față de cântarea bisericească , precum și grija de a pă stra comuniunea cu
Biserica Apostolică, toate acestea se regăsesc în imnul Te Deum laudamus .
Ne întrebăm: se poate , oare, să nu fie Sfântul Niceta autorul de dr ept al imnului
Te Deum laudamus , în condițiile în care el vorbește atât de frumos des pre Sfânta
Biserică, care este «comuniunea sfinților» ? Iată și textul relevant în acest sens:
„Ce altceva este Biserica, dacă nu soborul tuturor sfinților? Căci de la înce putul veacului,
fie patriarhii, fie Avraam, Isa ac și Iacov, fie pro orocii, fie apostolii, fie martirii, fie ceilalți
drepți care au fost, care sunt, care vor fi, o singură Biserică sunt, căci, sfințiți de o singură
credință și viețuire, însemnați de un sin gur Duh, au alcătuit un singur trup; capul acestui
trup este Hristos . […] Crede așadar că, în această Una Biserică, vei dobândi
COMUNIUNEA SFINȚILOR. Să știi că aceasta este unica Biserică universală rânduită
pe tot globul pământesc; comuniunea cu aceast a trebuie s -o păstrezi cu tărie”414.
Iar în imnul Te Deum laudamus, se mărturisește:

413AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Imn către Hristos (XVIII), în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
53, Traducere și introducere de Dan Negrescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994, p. 369; NICETA DE REMESIANA , Te Deum laudamus, (trad. rom. O. Pop, pp. 159 –
161).
414 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 99).

135
„Pe Tine Te laudă corul slăvit al apostolilor,
Pe Tine Te laudă ceata vrednică de laudă a profeților,
Pe Tine Te laudă oastea strălucită a martirilor.
Pe Tine Te mărturisește pe tot pământul Sfânta Biserică
Părintele nesfârșitei măreții,
Pe Unul -Născut vrednic de cinstire adevărat Fiu al Tău
Și pe Sfântul Duh Mângâietorul”415.
Toate aceste comparații arată că imnul aparține Sfântului Niceta și că, așa cum
preciza P ărintele Profesor Ioan G. Coman: „ imnul este o teologhisire cântată; e o expresie
muzicală a liniilor mari ale teologiei lui Niceta. Nici una din ideile mari ale teologiei lui
Niceta nu e absentă în imn”416.
Pe de altă parte, dacă ținem cont de contextul în care a păstorit episcopul Niceta
de Remesiana în timpul marilor dispute provocate de ereziile lui Arie și Macedonie,
putem înțelege necesitatea acestui imn trinitar, menit să răsune în adunările credincioșilor
spre a-i feri de pericolul ereziilor . Cunoașt em cât de mult insista acest părinte ca fiecare
credincios să păstreze comuniunea cu Sfânta Biserică Universală. Pentru a păstra această
comuniune, Sfântul Niceta s -a folosit și de cântarea bisericească, manifestându -se pe
tărâmul muzicii în dubla postură: de teoretician și de creator417.
El a compus imnul Te Deum laudamus , pe care l -a folosit , apoi, ca pe o armă
apologetică, de apărare și de popularizare a învățăturii de credință împotriva arienilor.
Știm că ultimele rămășițe ale arianismului au supraviețuit în Illirycum prin prezența unui
grup de episcopi arieni: Ursacius de Singidunum, Valens de Mursia, Germinius de
Sirmium, Palladiu de Ratiaria, Paulus și Gaius, episcopii unor scaune neidentificate,
Domninus de Marcianopolis și Secundian de Sin gidunum. Acestora li se alătură și
Auxențiu al Milanului, care avea și el convingeri ariene , și tot aici trebuie să -l menționăm
pe Bonosius, episco p de Sardica, care nega pururea -fecioria Maicii Domnului418. Toți
aceștia își propagau ereziile în vecinătatea scaunului episcopal al Sfântul ui Niceta .

415 NICETA DE REMESIANA , Te Deum laudamus (trad. rom. O. Pop,pp. 159 -161).
416 I. G. COMAN , Scriitori bisericești…, p. 161.
417 Nicu MOLDOVEANU , Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2010, p. 47.
418 Adrian GABOR , Biserică și Stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Ed. Bizantină, București, [2003?],
p.149; I. RĂMUREANU , „Creștinismul în provinciile romane…”, pp. 409; 425.

136
Știm că Arie , după ce s -a separat de Biserică, a compus o carte de imnuri
religioase numită „Ospăț” , iar imnele lui erau intonate de către arieni atât în biserici cât și
la procesiunile lor, propagând a stfel erezia și înșelând „pe cei mai neînvățați dintre
oameni”419.Astfel a luat naștere imnografia dogmatică și așa se explică și necesitatea
apariției imnului Te Deum laudamus, cu scopul de a apăra dreapta credință.
Din mărturiile istoricului b isericesc Socrates , cunoaștem că Sfântul Ioan Gură de
Aur a luat atitudine împotriva arienilor și a procesiunilor organizate de aceștia la
Constantinopol :
„Arienii își țineau adunările în afara orașului. Astfel că, în fiecare săptămână când era o
sărbătoare, adică sâmbăta sa u duminica, când era obiceiul de a se face adunări în biserici,
ei se întâlneau în piețe publice în preajma porților orașului și cântau ode antifonice
compuse conform credinței ariene. Dimineața, cântând aceleași ode antifonice, treceau
prin centrul orașul ui și mergeau în afara zidurilor cetăț ii spre locul lor de adunare. Ioan
[Hrisostom], preocupat ca nu cumva cei mai puțini credincioși să fie răpiți Bisericii de
asemenea ode, și -a pus câțiva dintre proprii săi oameni în opoziție față de aceia, astfel
încât și aceștia, devotându -se imnelor religioase nocturne, să anihileze efectul arianilor și
să-i întărească pe credincioșii săi în profesarea propriei lor credințe”420.
Iată de ce, î ncepând cu secolul al IV -lea, imnul dogmatic începe să fie acceptat de
Biser ică și consacrat celebrărilor liturgice . Credem că a cesta trebuie să fie contextul în
care episcopul Niceta de Remesiana a compus imnul Te Deum laudamus , imn cu un
puternic caracter trinitar și hris tologic, pe care l-a folosit în misiunea sa pentru a combate
arianismul și macedoni anismul . Numai așa putem înțel ege afirmația episcopului Ciprian
de Toulon , care ne precizează că imnul a primit o consacrare liturgică, fiind cântat zilnic
de întreaga creștinătate. Totodată, imnul Te Deum laudamus „reprezintă un model de
muzică ce a circulat la populația străromână în această perioadă”421. Nu e de mirare că
scriitorul Mihail Diaconescu îl numește „Luceafărul literaturii daco -romane”422.
Din punct de vedere s tructural , imnul cuprinde trei părți: prima parte este o laudă
adresată Tatălui, a doua parte este o mărturisire a Sfintei Treimi , iar ultima parte cuprinde

419 FILOSTORGIU , Istoria Bisericească, II, 2, 2a, Ediție bilingvă, traducere de Dorin Garofeanu, studiu
introductiv și note explicative de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași, 2012, p. 77.
420 Robert F. TAFT, Ritul Bizantin, Traducere din limba engleză de Dumitru Vanca și Alin Mehes, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 37.
421 N. MOLDOVEANU , Istoria muzicii bisericești…, p. 40.
422 M. DIACONESCU , Antologie de literatură…, p. 299.

137
o invocare adresată Fiului. La acestea, cu timpul , s-a mai adăugat și o rugăciune de
dimineață. În cele ce urmează vom reda aici întregul imn , așa cum apar e în Cartea de
Tedeum a Bisericii Ortodoxe Române:
„Pe Tine , Dumnezeu le, Te lăudăm; pe Tine , Domn e, Te mărturisim; pe
Tine, preaveșnicule Părinte, tot pământul Te slăvește .
Ție toți îngerii , Ție cerurile și toate puterile, Ție heruvimii și serafimii , cu
neîncetat glas îți strigă :
Sfânt, Sfânt, Sfânt , Domnul Savaot! Pline sunt cerurile și pământul de
mărirea slavei Tale.
Pe Tine , preaslăvita ceată a apostolilor, p e Tine , lăudatul număr al
proorocilor, p e Tine , Te laudă preaminunata oaste a mucenicilor .
Pe Tine, în toată lumea, Te mărturisește Sfânta Biserică .
Pe Părintele , a Cărui slavă este neajunsă, p e închinatul, adevăratul și Unul-
Născut Fiu l Tău și pe Sfântul Duh Mângâietorul.
Tu ești Împărat ul slavei, Hristoase, Tu ești Fiul pururea vecuitor al
Părintelui.
Tu, voind a mântui pe om, nu Te -ai ferit de pântecele fecioresc.
Tu, biruind boldul morții, ai desc his credincioșilor împărăția cerurilor.
Tu, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu în tru slava Tatălui, ești așteptat să vii
Judecător.
Deci, Ție Îți cerem, ajută robilor Tăi pe care i -ai răscumpărat cu scump
sângele Tău.
Învrednicește -i a împără ți cu sfinții Tăi întru slava Ta cea veșnică.
Mântuiește , Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta, și
paște -o pe dânsa și -nalță -o în veci.
În toate zilele Te vom binecuvânta, și vom lăuda numele Tău în veac și în
veacul veacului.
Învrednicește -ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi.
Miluiește -ne, Doamne, miluiește -ne. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum
am nădăjduit în tru Tine.

138
Spre Tine, Doamne , am nădăjduit, să nu ne rușinăm în veci . Amin ”423.
În prezent, imnul Te Deum laudamus este cântat în cadrul unor solemnități
religioase atât în Biserica Ortodoxă cât și în Biserica Romano -Catolică. Cărțil e noastre de
ritual păstrează acest imn atribuindu -l Sfântului Niceta (Nichita) de Remesiana424.

3.2.3. Opere morale

Sfântul Niceta de Remesiana a scris și o lucrare cu caracter moralizator, care
reflectă purtarea sa de grijă față de cei pe care îi păstorea în calitate de episcop. Este
vorba de Ad virginem lapsam (Către o fecioară căzută), s criere a cărei paternitate rămâne
încă incertă. Critica de specialitate atribuie această lucrare și lui Ambrozie al
Mediolanului425, Fericitului Ieronim426, cât și lui Niceta de Aquileea427.
Cert este că Sfântul Niceta a scris și el o astfel de lucrare, după cum menționează
preotul Ghenadie de Marsilia: „ A compus și o cărticică adresată unei fecioare căzute, ca
stimulent al corectării pentru toate cele aflate în cădere”428. Cartea la care face referire
Ghen adie a fost descoperită de către cercetătorul A. E. Burn în Manuscrisul d′Epinal 68,
ce datează din secolele VII -VIII și care păstrează lucrarea sub titlul: Epistula Nicetae
episcopi de lapsu Susannae devotae et cuiusdam lectoris429.
Cu toate acestea, în ed iția sa Burn va publica două variante ale acestei lucrări,
ambele fiind incluse la opera dubia a Sfântului Niceta. Prima varian tă este De lapsu
virginis, editată după manuscrisele: Ms. d′Autun 17 A (sec. X) și Ms. d′Epinal 68 (sec.

423 CARTE DE TEDEUM , Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului
Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1973, pp. 13 -14.
424 Molitfelnic, Publicat cu aprobarea Sfântului Sinod și binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013, p.
125; Slujba Învierii • Carte de Tedeum, Tipărite cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodo xe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 182.
425 SANCTI AMBROSII , De lapsu virginis consecrate, în PL 16, col. 383 -400.
426 FERICITUL IERONIM , Epistola XXII, 6, 13, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9, Traducere
din limba latină de Diana Maria Diaconescu, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 160 –
162; 168 -169.
427 SAN NICETA ARCIVESCOVO D ' AQUILEJA , Sermone: Ad una vergine, Volgarizzato dal Prof.
Giuseppe Onorio Marzuttini, Padova, MDCCCXXXVIII, pp. 3 -31.
428 GHENADIUS DE MARSILIA , De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073 -1074 A. (trad. rom. O.
Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 53).
429 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. CXXXI; J. ZEILLER , Les origines chrétiennes…, p. 551.

139
VII-VIII)430 și, apoi, inclusă în Patrologia lui J.P. Migne, la opera ambroziană, iar cea de –
a doua variantă este o epistolă descoperită de către călugărul benedictin Germain Morin
în Codex Parisinus lat. 12097 (sec. VI), având ca titlu: Epistula ad virginem lapsam431 și
numită în diferite ediții Epistola din Manuscrisul Corbeiense.
Cele două texte amintite mai sus au fost publicate pe ntru prima dată în limba
română de către Ovidiu Pop, incluzându -le în ediția sa la opera dubia432.

3.2.3.1. Ad virginem lapsam (Către o fecioară căz ută)

Epistola Ad virginem lapsam , conține 52 de capitole ș i tratează cazul unei
călugărițe pe nume Suzana, care a păcătuit cu un citeț al cărui nume nu este dat, încălcând
astfel votul monahal al fecioriei. Această abatere de la regulamentul monahal este
sancționată de autor și de întreaga comunitate liturgică, fapta constituind un mare
sacrilegi u. Episcopul care a consacrat -o deplânge a ceastă situație dramat ică, încercând să
evidențieze gravitatea păcatului , precum și vrednicia din care a u căzut amândoi433. Din
cauza acestei nelegiuiri, ambii inculpați sunt mustrați de episcop atât pentr u încălcarea
regulilor monahale cât și pentru smintea la produsă în Biserică.
Autorul adresează mustrări fiecăruia în parte. Călugăriței Suzana îi amintește de
ziua când a fost consacrată, când episcopul i -a pus vălul în prezența tuturor membrilor
Bisericii: catehumeni și credincioși, devenind astfel fecioara lui Dumnezeu, mireasa lui
Hristos, templu al Domnului și locu ință a Sfântului Duh. Însă , după săvârșirea acestei
nelegiuiri, ea a căzut din toate acestea:
„Din fecioara lui Dumnezeu ai devenit stricăciunea diavolului, din mireasa lui Hristos o
desfrânată blestemată, din locuința Sfântului Duh casă de pierzanie a diavolului, din
templul Domnului altar al necurăției”434.
Cu același ton de severitate este întâmpinat și citețul, pe care autorul în numește
„fiu al șarpelui, slujitor al diavolului și pâng ăritor al templului lui Dumnezeu”,

430 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp. 112 -131.
431 D. G. MORIN , „L’«Epistula ad virginem lapsam» de la collection de Corbie. Opuscule inédit de la
fin du IV e siècle”, în Revue Bénédictine, nr. 14, 1897, pp. 193-202, cf. A. E. BURN, Niceta of Remesiana…,
p. CXXXIV, iar textul epistolei la pp. 131 -136; I. G. COMAN , Scriitori bisericești…, p. 165.
432 NICETA DE REMESIANA , Opere, pp. 194 -243.
433 N. RUNCAN , „Saint Nicetas of Remesiana's…”, p. 176.
434 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 199) ; I. G. COMAN , Scriitori
bisericești…, pp. 165 -166.

140
comparându -l cu Baltazar, regele perșilor, care a pângărit vasele sfinte din templu435. Și,
deoarece „o nelegiuire mare are nevoie de o pedeapsă pe măsură de mare”436, ambilor
penitenți, acum căzuți din treapta vredniciei lor , episcopul le recomandă lucrarea
pocăinței, îndemnându -i la lacrimi, la post, la rugăciune și introspecție437.
Ultima parte a lucrării este consacrată rugăciunii sau modelelor de rugăciune, ca
prin această terapie spirituală cei doi să primească iertarea p ăcatelor și , apoi, unirea cu
Hristos.
Într-adevăr, textul epistolei este extrem de profund și sensibilizează . Din cuprinsul
epistolei se poate sesiza tactul pastoral , dar și autoritatea pe care episcopul o are și pe
care trebuie să și -o exercite în astfe l de probleme . În calitate de superior al așezămintelor
monahale , episcopul Niceta mustră și pedepsește imoralitatea, dar , în calitate de părinte
duhovnicesc, el iartă și propune drept cale de vindecare pocăința. Considerăm că , atât
pentru monahi cât și pentru credincioșii de rând, această scriere est e de actualitate și , așa
cum spunea Ghenadie de Marsilia, un stimulent al corectării pentru toți cei aflați în
cădere.
În ceea ce privește paternitatea acestei epistole, A. E. Burn438, W. A. Patin439 și F.
Cayré440 se pronunță în favoarea Sfântului Niceta de Remesiana , bazându -se pe faptul că
textul epistolei prezintă asemănări de stil și de ton cu lucrarea De Symbolo și cu imnul Te
Deum laudamus a Sfântului Niceta. Întrucât argumentele lor sunt concludent e, ne
exprimăm și noi în favoarea Sfântului Niceta . Așa cum voi arăta în capitolul următor,
această lucrare este importantă , deoarece din cuprinsul ei putem extrage câteva e lemente
care reliefează aplica bilitatea Tainei Pocăinței.

3.2.3.2. Epistola din manuscrisul Corbeiense

Epistola din manuscrisul Corbeiense a fost descoperită de către călugărul
benedictin Germain Morin și datează din secolul al VI-lea. Textul nu este împărțit pe

435 NICET A DE REMESIANA , Ad virginem lapsam, 39 (trad. rom. O. Pop, p. 219); O. POP, Niceta de
Remesiana – Monografie, p. 118.
436 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam ,37 (trad. rom. O. Pop, p. 219).
437 O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 118.
438 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. CXXXVI.
439 W. A. PATIN , Niceta, Bischof von Remesiana…, pp. 20 -23.
440 F. CAYRÉ , Précis de Patrologie, Ediția a II -a, vol. I, Paris, Tournai, Rome, 1927, p. 519.

141
capitole , iar partea de introducere lipsește. Manuscrisul nu este semn at de autor , însă din
cuprinsul epistolei știm că autorul este un episcop. Dom Morin, în r ecenzia făcută acestui
document , constată că avem de -a face cu o scrisoare și nu cu un tratat de morală, așa cum
este în cazul operei De lapsu virginis. Aici stilul e ste mai brut, tonul calm și limbajul mai
puțin impresionant441.
Această epistolă tratează un subiect diferit față de opera precedentă. Autorul ne
relatează cazul unei călugărițe consacrate, care a renunțat la viața monahală în favoarea
căsătoriei. Renunțare a la voturile monahale și întoarcerea în lume vor fi aspru judecate de
episcopul locului, care îi scrie inculpatei o scrisoare de a tenționare, prin care îi cere să
renunțe la ace st păcat și să se întoarcă în mâ năstire . Episcopul ține să evidențieze că doar
cei liberi se pot căsători și nicidecum călugării, fiindcă S criptura nu a spus: „Va lăsa omul
pe Dumnezeu -Tatăl și Biserica Mamă și fecioara închinată lui Dumnezeu pe Fiul Mire și,
cu credința în Hristos frântă, va trece la om și se va lipi în rușine cu b ărbatul dinainte
dorit ”442.
Deoarece legile bisericești condamnau căsătoria unei fecioare consacrate, ea va
apela la un funcționar imperial pentru a cere îngăduința oficierii căsătoriei . Însă, imediat
după depunerea petiției , magistratul moare. Chiar dacă a p rimit îngăduința de la acesta ,
episcopul nu ezită să -i amintească celei consacrate despre judecata lui Dumnezeu și
despre faptul că această căsătorie este nelegitimă și nu este după voia lui Dumneze u: „Iar
faptul că ți s -a părut a primi de la o persoană regală, prin rugăminți, după cum am auzit,
îngăduința unei astfel de nunți, să nu te facă nepăsătoare la judecata lui Dumnezeu”443.
În ultima parte, autorul epistolei, ca părinte spiritual , o îndeamnă pe fi ica sa
duhovniceasc ă la pocăință, cerându -i să renunțe la căsătorie și să se î ntoarcă în mâ năstire
deoarece, precizează el: „chiar de vei ieși dezlegată prin îngăduința a mii de regi muritori,
vei rămâne totuși legată, vinovată față de Hristos, dacă nu te va ierta Hristos În suși, Care
a fost rănit și disprețuit”444.
Ultimele rânduri sunt consacrate unor rugăciuni preluate în mare parte din psalmi
și pe care episcopul le recomandă pentru îndreptarea celei căzute în păcat . El speră că , în

441 A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, pp. CXXXIV -CXXXV.
442 Epistola din Manuscrisul Corbeiense, (trad. rom. O. Pop, p. 233).
443 Epistola din Manuscrisul Corbeiense, (trad. rom. O. Pop, p. 235).
444 Epistola din Manuscrisul Corbeiense, (trad. rom. O. Pop, p. 239).

142
cele din urmă, fecioara consacrată de el se va întoarce , pentru a -și respecta făgăduințele
făcute în fața lui Hristos:
„Îți doresc astfel de rugăciuni către Hristos și adevărată îndurare de la El, care să te
izbăvească de judecata Domnului Însuși, fiică până atunci a durerii mele, până când te vei
întoar ce ca roabă smerită la Acela, Că ruia prin lucrarea slujirii mele te -am consacrat ca
mireasă fecioară pentru vecie, ca să -mi fii fiică a mângâierii și bucuriei”445.

3.3. Concluzii

După cum am putut constata, opera Sfântului Niceta de Remesiana cuprinde un
bogat și profund material teologic, împărțit pe trei paliere ale teologiei contemporane:
teologie liturgică, teologie d ogma tică și teologie m orală. Întreaga sa operă iz vorăște din
sentimentul responsabilității pastorale , activitatea sa literară fiind una de necesitate.
Sfântul Niceta nu este un teolog de talia lui Augustin sau Ieronim, care să
elaboreze tratate teologice , în adevăratul sens al cuvântului. Întreaga sa teologi e poartă
amprenta unui conștiincios misionar, precum și a unui catehet desăvârșit, care , prin
creația sa literară, a contribuit la răspândirea și consolidarea creștinismului da co-roman
de la Sud de Dunăre.
Episcop al cetății Remes iana, Sfântul Niceta se dovedește a fi un ierarh cu o largă
orientare culturală și spirituală, reușind să facă față tuturor vicisitudinilor vieții și
punându -se pe sine în slujba semenilor săi și a Bisericii. În general, misiunea sa a vizat
convertirea la creștinism a bessilor, a sciților, a goților și a dacilor de la Sud de Dunăre ,
motiv pentru car e va compune lucrarea Libelli instructionis, un manual de inițiere în viața
creștină, dedicat candidaților la Taina Sfântul ui Botez. A combătut prin scrierile sale
arianismul ș i macedonianismul. De asemenea, s -a străduit să înlăture superstițiile și
practi cile păgâne , care încă mai își făceau simțită prezența în rândurile credincioșilor.
Pentru a menține unitatea spirituală, Sfântul Niceta recomanda practica
privegherilor , precum și psalmodia, acestea fiind mijloace de purificare și de întărire în
dreapta credință. În acest sens , omiliile De vigiliis servorum Dei și De psalmodiae bono
au avut un rol esențial în zidirea duhovnicească a tuturor credincioșilor săi.

445 Epistola din Manuscrisul Corbeiense, (trad. rom. O. Pop, p. 243).

143
În calitate de imnograf , de autor al imnului Te Deum laudamus, Sfântul Niceta de
Remesiana s-a remarcat pe tărâmul muzicii în ipostaza de teoretician și de creator. El se
numără printre primii imnografi care oferă detalii despre execuția cântării psalmilor și a
imnelor dumnezeiești, dezbătând , mai cu seamă în omilia De psalmodiae bono , probleme
legate de modul cum trebuie să se cânte în Biserică .
Operele sale sunt scrise în limba latină , într-un stil foarte simplu și clar, folosind
ca izvoare Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Așa cum am spu s, operele sale au fost
scrise din necesitate, fiin d folosite în activitatea sa pastoral -misionară. Conținutul lor,
precum și diversitatea problemelor teologice pe care autorul le abordează, îl numără pe
acesta printre „doctores ecclesiae ”. Până astăzi operele sale sunt de actualitate și
răspândite peste tot în întreaga creștinătate.

144
4. TEOLOGIA NICETANIANĂ

Datorită recuperării , în mare parte , a operelor Sfântului Niceta de Remesiana,
putem vorbi astăzi , așa cum am anticipat deja în titlul prezentului capitol , despre
Teologia nicetaniană . Episcop ul cetății Remesiana lasă Bisericii o bogată și profundă
operă teologică , izvorâtă din sentimentul responsabilității sacerdotale și a dragostei față
de păstoriții săi. Despre învățătura sa teologică , dar și despr e elocința lui , s-a auzit până la
Roma446, iar antichit atea târzie îl elogiază pentru teologia sa , scrisă într -un stil simplu și
elegant447.
S-a spus că Sfâ ntul Niceta nu a fost un teolog de talia lui Augustin , Ieronim ori a
Sfântului Ambrozie al Mediolanului, însă trebuie să ținem seama de faptul că și teologia
lui are un specific aparte . De la început trebuie să menționăm că teologia Sfântului Niceta
este pur ortodoxă . Scriind într-un stil simplu și , în același timp , sistematic, prestigiosul
episcop de Remesiana abordează teme dogmatice dintre cele mai variate, legate de
triadologie, de hristologie, de pnev matologie, de mariologie, de eclesiologie și,
bineînțeles, de eshatologie . Întreaga sa înv ățătură teologică are la bază Sfânta Scriptură și
Sfânta Tradiție , urmând calea Sfinților Pări nți de la Sinodul I Ecumenic448.
Din p erspectiva teologiei dogmatice, Niceta de Remesiana a susținut cu toată
hotărârea consubsta nțialitatea Persoanelor Preasfintei Treimi. A combătut arianismul și
macedoneanismul , precum și ereziile lui Sabellius și Photin us449. Astfel, e l învață că Iisus
Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat , având fire dumnezeiască și fire
omenească. De asemenea, D uhul Sfânt est e Persoană dumnezeiască , fiind consubstanțial
cu Tatăl și cu Fiul. Teologia sa convinge prin argumentație , demonstrând unitatea de
ființă a celor trei Persoane ale Preas fintei Treimi și mărturisi nd că există un singur
Dumnezeu întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh :

446 PAULINUS DE NOLA, Epistola XXIX , în PL 61, col. 321 C: „[…] venerabili episcopo atque
doctissimo Nicetae, qui ex Dacia Romanis merito admirandus advenerat […]”.
447 I. G. COMAN , Scriitori bisericești…, p. 133.
448 Constantin I. BĂJĂU , Patrologie, Reprografia Universității din Craiova, Craiova, 2000, p. 229.
449 P. RESSA , „Niceta di Remesiana e l'eresia”, pp. 167 -169.

145
„Această credință în Treime să o întăriți, fraților, în inim ile voastre, crezând într -Unul
Dumnezeu -Tatăl Atotputernic și în Fiul Lui , Iisus Hristos, Domnul nostru , și în Duhul
Sfânt”450.
În reflecția sa teologică , Sfântul Niceta nu neglijează nici elementele mariologice ,
fără de care nu se poate vorbi despre întruparea Logosului dumnezeies c. De asemenea,
eclesiologia constituie un subiect aparte în teol ogia Sfântului Niceta. El defineșt e Sfânta
Biserică drept „comu niunea sfinț ilor”451. Cine este în afara acestei comuniuni nu face
parte din B iserica lui Hristos. Toți cei care s-au depărtat de la această comuni une sunt
considerați eretici452. Elementele legat e de eshatologie sunt ferm trasate. Fiecare
catehumen și credinc ios trebuie să creadă în învierea trupului și în viața veșnică: „De
moarte defel să nu te temi, căci Hristos e viața credincioșilor”453.
Întreaga te ologie a Sfântului Niceta cheamă la speranță , la iubire și la comuniune .
Atât catehumen ii, cât și credincio șii, sunt inițiați în tainele credinței. Renunțarea la tot
ceea ce este rău , schimbarea vieții și împlinirea faptelor bune, participarea la viața
sacramentală a Bisericii prin riturile de inițiere și prin slujbele de priveghere , toate
acestea au constituit pentru episc opul Niceta o preocupare constantă.
Prin teologia sa , Sfântul Niceta se adreseaz ă tuturor claselor sociale; el învață,
instruiește și mângâie , în același timp , pe cel inițiat. C redința în înviere dă sens vieții
pământești efemere . Trecerea de la un plan de e xistență la un alt plan de existență este
exprimată de către episcop prin cuvi nte ce inspiră încredere și speranță : „De te temi de
pieirea trupului și te înspăimântă moartea acestei vieți, adu -ți aminte că este Învierea;
poate ridica ceea ce a căzut”454. Nimic din cele pământești și muritoare nu trebuie să -l
întristeze sau să -l rețină pe credincios: „Fie sufletul pururi în cer, nădejdea în înviere,
năzuința în făgăduință”455.
Eforturile Sfântului Niceta de a menține ortodoxia credinței în cuprinsul
episcopiei sale sunt considerabile. Pe de o parte , el reușește să țină piept arianismului și

450 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo , 8 (trad. rom. O. Pop, p. 95).
451 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 99).
452 Mircea BASARAB , Biserica în dialog. Studii biblice. Ed. Limes, Cluj -Napoca, 2009, p. 22 (cap.
„Comuniunea sfinț ilor. Considerații teologice ”).
453 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, 2 ( trad.
rom. O. Pop, p. 17).
454 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, 2 (trad. rom.
O. Pop, p. 19).
455 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 14 (trad. rom. O. Pop, p. 107).

146
macedoneanismului , într -o perioadă în care disputele teologi ce pe această temă erau în
vogă. Pe de altă parte, episcopul Niceta , prin întreaga sa operă teologică , răspunde tuturor
problemelor pastorale cu care se con frunta comunitatea creștinilor pe ca re o păstorea . De
aceea , am afirmat mai sus că opera sa teologică a fost una de necesitate pastorală , având
un amplu caracter apologetic , explicând cât mai limpede înv ățătura de credință a Bisericii
și urmărind zidirea sufletească a păstoriților săi.
Sfântul Niceta nu a fost un mare orator , precum contemporanii săi Ambrozie , sau
Augustin. Din puținele sale scrieri , care ni s -au păstrat până astăzi și care a u fost alcătuite
într-un stil simplu și limpede, putem constata că el a reușit să mențină ortodoxia credinței
și să intensifice viața duhovnicească între credincioșii săi. Într-o perioadă marcată de
schisme și de erezii ce ame nințau unitatea Bisericii, reflecțiile sale teologice, expuse în
operele sale, rămân un punct de reper pentru fiecare sacerdot.
Sfântul Niceta nu s-a mulțumit a fi doar un simplu episcop. Din conținutul unor
documente care pun în lumină viața și activitatea lui, putem constata că a fost unul din cei
mai activi misionari în partea de Sud a Dunării , propovăduind cuvântul Evangheliei la
barbari, reușind instruirea catehumenilor și a credincioș ilor în dreapta credință și
contribuind în mod decisiv la sporirea vieții duhovnicești în episcopia sa.
Calitățile sale teologice, ortodoxia credinței și râvna sa pentru adevăr îl înscriu în
galeria marilor Dascăli ai Bisericii , alături de contemporanii săi : Grigorie Teologul,
Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mar e, Chiril al Ierusalimului, Ambr ozie
al Mediolanului, Paulinus de Nola, Augustin și Ieronim456.
Episcopul Niceta de Remesia na a fost un teolog înțelept. El nu s -a lăsat ispitit de
speculațiile teologice ce au determinat apariți a și răspândirea ereziilor.A lături de ceila lți
episcopi rămași ortodocși , îl vedem implicat în eliminarea ultimelor rămășițe ale
arianismului din regiunea Illyric ului. A luptat împotriva superstițiilor și a păgânismului ,
care încă își mai făcea simțită prezența printre credincioși. El s e numără printre primii
părinți și scriitori bisericești care a u lăsat o tâlcuire a Simbolului de credință baptisma l,
dar și un tratat substanțial Despre Duhul Sfânt , în care îi combate pe macedonieni.
Teologia sa face apel la credința lucrătoare prin fapte și iubire. În acest sens ,
episcopul Niceta militează pentru unitatea dogmatică și liturgică a Bisericii lui Hristos,

456 N. RUNCAN , „Saint Nicetas of Remesiana's…”, pp. 163 -164.

147
condamnând aspru pe cei care aveau să tul bure pacea Bisericii prin întrebări nefolositoare
și iscoditoare:
„Fericitul apostol prevedea încă de atunci că aveau să existe oameni care, din dorința de a
iscodi și din pricina într ebărilor nefolositoare, aveau să lase la o parte grija pentru faptele
bune și aveau să piardă pacea pe care Domnul o lăsase Bisericii S ale”457.
Sfântul Niceta de Remesiana s -a impus și prin lucrările sale de teologie liturgică.
Omiliile sale cu privire la ritul privegherilor ș i la cântarea psalmilor în cadrul S inaxei
euharistice abundă în informații menite să soluționeze problemele cu caracter liturgic , cu
care se confrunta comunitatea d in Remesiana. Ele oferă sfaturi și norme canonice, având
ca scop îndrepta rea neregulilor , precum și a practicilor exagerate , care denaturau viața
sacramentală a comunității.
În calitate de episcop , Sfântul Niceta contribuie la edificarea sufletească a
păstoriților săi, recomandând ca mijloace de purificare și zidire suflet ească privegherea și
psalmodia. Astfel, putem spune că activitatea sa teologică a avut o permanentă
actualitate, omiliile sale putând fi incluse în tezaurul Ortodoxiei ecumenice .
În reflecția sa teologică Sfântul Niceta face refer ire și la viața monahală de la S ud
de Dunăre. Prez ența, în cuprinsul operei sale, a unei epistole Către o fecioară căzută
certifică acest lucru și dov edește existența monahismului chinovial în eparhia pe care el o
păstorea458. În calitate de superior al așezămintelor monahale, Sfântul Niceta s -a îngri jit
ca membrii comunităților monastice să ducă o viață îngerească , transfi gurată prin asceză ,
prin post și prin rugăciune, el însuși fiind monah. Episcopul Paulin us de Nola ni -l descrie
pe Sfântul Niceta ca pe un monah de vocație, fiind un om al rugăciunii și având o viață
duhovnicească ireproșabilă:
„Și cu o viață peste nori, se străduiește
Să urce vestitele trepte de unde acela
Vede îngerii care zboară într -o parte
Și-n alta.
Grăbindu -se, pe scările crucii, spre astre
Pe unde Dumnezeu, luminând, spre pământ, pr ivește

457 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 29).
458 Mai multe i nformații cu privire la existența și la răspândirea m onahismului în Occident, a se vedea:
Ludwig HERTLING , Istoria Bisericii, Ediție îngrijită și traducere de Emil Dumea, Ed. Ars Longa, Iași, 1998,
pp. 117 -122.

148
Din tronul Său lucitor feluritele munci și războaiele
Minții”459.
Mult zel a depus Sfântul Niceta pentru a menține pacea și liniștea în mânăstirile
din cuprinsul eparhiei sale. Epistola Către o fecioară căzută dovedește acest lucru,
scoțând în evidență trăsătur ile sale sufletești, tactul pastoral , precum și dragostea și
căldura sufletească cu care acționa în diferite împrejurări de natură pastorală . Prin viața sa
exemplară , el s-a străduit să fie un model de trăire creștină atât pentru credincio șii cât și
pentru clericii aflați sub ascultarea sa . Prietenul său , Paulin us de Nola , ne descrie modul
în care Sfântul Niceta a reușit să introducă monahismul chiar și în cele mai sălbatice
ținuturi ale eparhiei sale, transformându -i pe temuții tâlhari în călugări:
„O, ce schimbare! Ce -nfățișare bine rânduită!
Munți neumblați înainte și sălbateci
Ocrotesc acum tâlhari schimbați în monahi,
Vlăstari ai păcii.
Cândva pământ al sângelui, acum al vieții,
Puterea pioasă a lotrilor se îndreaptă spre cer,
Iar Hristos se alătură tâlharilor care stăpânesc
Celesta împărăție.
Unde fusese cândva năravul de fiare,
Acum stă -n putere rânduiala de îngeri
Și omul cel drept se ascunde în grota în care
Trăit -a tâlharul”460.
Părintele p rofesor Ioa n G. Coman consideră că Niceta de Remesiana ar fi tradus
Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, aplicându -le în eparhia sa. Astfel ,
monahismul geto-daco -roman se putea inspira d in practica monahală a acestui p ărinte
capadocian, pe care, de altfel, Sfântul Niceta îl cite ază în opera sa461. Toate cele amintite
mai sus ne determină să credem că Sfântul Niceta a fost un mare teolog , cu o bogată
activitate pastorală și, unul dintre cei mai sârguincioși scriitori bisericești din spațiul sud-
dunărea n, dovedind un har de păstor neîntrecut.

459 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 151 -158 ( trad. rom. T. Diaconesc, p. 259).
460 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 215 -226 (trad. rom. T. Diaconescu, pp. 261 -262).
461 I. G. COMAN , Scriitori bisericești…, p. 127.

149
În cele ce urmează vom încerca să pătrundem în universul teologie i nicetani ene.
În acest demers , vom aborda teologia nicetaniană din perspectiva liturgică, dogmatică și
morală , împărțire care ne aparține . Cons iderăm că o astfel de abordare este necesară ,
deoarece figura morală a Sfântul ui Niceta de Remesiana cât și teologia sa , sunt încă prea
puțin cunoscute în spațiul teologic românesc , dar și internațional.

4.1. Teologia liturgică

De la episcopul Niceta de Remesiana ne -au rămas câteva pa gini bogate de
teologie liturgică , în care autorul expune pe larg viața sacramentală a comunității creștine
din Remesiana. Până în prezent acestui scriitor bisericesc nu i -au fost recunoscute
contribuțiile în domeniul teologiei liturgice, fiind ignorat în tratatele de speciali tate
aproape cu desăvârșire. Însă, așa cum v om vedea, informațiile pe care le avem de la ac est
autor sunt foarte valoroase pentru cunoaș terea creștinismului daco -roman și a valențelor
sale liturgice.
Câteva lucrări, precum: Libelli in structioni s, omilii le: De vigili is servorum Dei și
De psalmodiae bono, precum și imnul Te Deum laudamus, scot în evidență preo cupările
liturgice ale e piscopului Niceta de Remesiana. În a ceste scrieri autorul vorbește despre
riturile de inițiere aplicate catehumenilor care urmau să primească Taina Botezului în
noaptea Sfintelor Paști. Tot aici autorul vorbește despre importanța celebrării slujbelor de
priveghere și despre psalmodie în două omilii. Întreg ul corpus de scrieri liturgice ne oferă
informații de o mare valoare cu privire la slujirea litu rgică din E piscopia Remesiana.

4.1.1. Inițierea creștină la Sud de Dunăre după Sfântul Niceta de Remesiana

Perioada episcopatului Sfântului Niceta coincide cu epoca de aur a disciplinei
catehumenatului, respec tiv sfârșitul secolului al IV -lea și începutul secolului al V -lea,
când are loc convertirea în masă a păgânilor la creștinism. Potrivit surselor antichității,
Sfântul Niceta a avut un rol esențial în creștinarea daco -romanilor de la Sud de Dunăre.
O afir mație a Fericitului Augustin cu privire la încreștinarea masivă a barbarilor e
mai mult decât binevenită în acest context . Iată ce scria Fericitul Augustin , către sfârșitul

150
anului 391, când a compus lucrarea De vera religione (Despre adevărata religie): „După
atâta sânge, atâtea ruguri și atât ea crucificări ale martirilor, b isericile s -au înmulțit cu atât
mai mult până la populațiile barbare”462, iar Fericitul Ieronim ne încredințează că „bessii
și popoarele îmbrăcate în piei de animale și -au transformat ți pătul și urletu l în melodia
dulce a C rucii”463. De asem enea, Sfântul Chiril al Ierusal imului vorbește în catehezele
sale baptismale despre convertirea în masă a perșilor, a sciților și a egiptenilor : „Pe toți v –
a strâns C rucea, trofeul mântuitor al lui Iisus . Crucea i -a robit pe perși și i -a îmblânzit pe
sciți! Crucea a dăruit egiptenilor cunoștința de Dumnezeu în locul închinării la pisici și la
câini și în locul rătăcirilor de multe feluri ”464. Daco -romanii din s udul Dunării au
cunoscut binefacerile creștinis mului prin epi scopul lor, Niceta de Remesiana, așa cum ne
informează prietenul său , Paulin us de Nola:
„Într -un ținut tăcut al lumii,
Barb arii învață să cânte, cu inimă
Romană, pe Hristos și să trăiască puri
În pacea blândă”465.
Astfel de mărturii sunt în strâns ă legătură și cu inițierea creștină care se făcea la
Sud de Dunăre , prin slujirea misionară a Sfântul ui Niceta de Remesiana. În cele ce
urmează vom încerca să abordăm acest subiect, pe baza surselor care certifică și detaliaz ă
progr amul inițierii creștine folosit de către Sfântul Niceta .

4.1.1.1. Instituția Catehumenatului

După ce creștinismul de venise religie licită și, tot mai multe neamuri păgâne
părăseau închinarea la idoli și aderau la învățătura lui Iisus Hristos , Biserica a fost
nevoită să conceapă un sistem de pr edare a învățăturii evanghelice , transmisă de către
Mântuitorul Iisus Hristos prin Sfinții Apostoli. Acest sistem s -a numit „catehumenat” ,

462 FERICITUL AUGUSTIN , Despre adevărata religie, 5, Traducere din latină de Adrian Bejan, studiu
introductiv și note de Alin Tat, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 39.
463 FERICITUL IERONIM , Epistola LX, 4, în PL 22, col. 592: «Bessorum ferita s et pellitorum turba
populorum […] stridorem suum in dulce Crucis fregerunt melos» , apud. I. G . COMAN , Scriitori
bisericești…, p. 113.
464 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza XIII, 40, Traducere din limba greacă și note de Dumitru
Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, p. 220.
465 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 259 -262 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 263).

151
instituție necesară B isericii primare, care avea rolul de a-i iniția pe pă gâni în tainele
credinței466.
Despre acest sistem și despre modul cum funcționa avem mărturii încă din secolul
al II-lea, de la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful:
„Vă vom explica acum modul în care, înnoiți prin Hristos, ne -am consacrat pe noi înșine
lui Dumnezeu. […]Toți cei ce s -ar încredința și ar crede că lucrurile acestea învățate și
propovăduite de către noi sunt adevărate și care făgăduiesc că vor putea trăi așa, sunt
învățați să se roage și să ceară de la Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor pe care le -au
săvârșit mai înainte, în timp ce noi, la rândul nostru, ne rugăm și postim laolaltă cu ei.
Apoi, ei sunt conduși de către noi undeva unde este apă și sunt renăscuți acolo, în același
fel în care noi înșine am fost renăscuți; ei primesc atunci o baie în apă, în numele
Părintelui tuturor și Stăpânului Dumnezeu și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al
Sfântului Duh”467.
În următoarele două secole, o serie de documente liturgice fac referire la instituția
catehumenatului , prin care se realiza inițierea creștină. Amintim , în treacăt : tratatul De
baptismo al lui Tertulian, Tradiția A postolică atribuită lui Ipolit Romanul, tratatul De
mysteriis al lui Ambrozie al Mediolanului, Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement
Romanul, lucrarea De catechizandis rudibus a Fericitului Augustin, Catehezele
baptismale și mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, Catehezele baptismale ale
Sfântului Ioan Gură de Aur, Catehezele baptismale și mistagogice ale lui Teodor de
Mopsues tia, tratatul Despre Botez al Sfântului Vasile cel Mare, precum și celebrele
tâlcuiri ale Rugăciunii Domnești rămase de la Tertulian, de la Ciprian al Cartaginei și de
la Origen. Tot aici vom adăuga și tâlcuir ile Simbolului de credință baptismal rămase de la
Ambrozie al Mediolanului , de la Fericitul Augustin, de la Chiril al Ierusalimului și de la
Niceta de Remesiana.
Toate aceste document e ne prezintă modul în care se desfășura inițierea crești nă
în diferitele centre ale creștinătății și vi za catehizarea candidaților la B otez, la nivel

466 I. RAMUREANU , M. ȘESAN , T. BODOGAE , Istoria Bisericii Universale, vol. I, p. 236; Cristian
BADILIȚ Ă, Ritualul catehezei în creștinismul timpuriu, în Studiu introductiv la AUGUSTIN , Prima cateheză.
Inițiere în viața creștină, Traducere de George Bogdan Țâră, introducere de Lorenzo Perrone, Ediție
îngrijită de Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, Iași, 2002, p. 5.
467 IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOSOFUL , Apologia I, LXI, în col. Părinți și Scriitor i Bisericești, vol. 2,
Traducere, introducere și indice de Teodor Bodogae, Olimp Căciulă și Dumitru Fecioru, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 66.

152
doctrinar, ritualic și mistagogic, prin transmiterea vie a tezaurului credinței468. Tot în
această perioadă și cu același scop, Sfântul Niceta de Remesiana va compune lucrarea
Libelli i nstructionis, un m anual destinat candidaț ilor la B otez, în care prezintă ritu alul de
inițiere creștină a Bisericii din Remesiana.
Toate riturile baptismale prezentate de Sfântul Niceta în Libelli i nstructionis îl
arată pe acesta ca practicant al tradiției liturgice a Bisericii apusene, folosind surse
precum: Tradiția Apostolică (cap. XIV -XXI) și Constituțiile Sfinților Apostoli prin
Clement Romanul (cartea a VII -a), dar lucrarea conține și pasaje preluate din Catehezele
baptismale și mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalim ului.
Nu excludem posibilitatea ca Sfântul Niceta să fi cunoscut tratatele De mysteriis
și De sacramentis ale Sfântului Ambrozie al Mediolanului și , fără îndoială , tratatul De
baptismo al apologetului Tertulian. Însă, cum opera Sfântului Niceta s -a păstrat doar
fragmentar, numai unele aspecte liturgice pot fi sesizate și analizate , urmând să facem
anumite completări din sursele amintite mai sus.
Vrednic urmaș al Sfinților Apostoli , Sfântul Niceta de Remesiana își va desfășura
activitatea sacerdotală la daco -romanii din Sudul Dunării , împlinind astfel îndemnul
Mântuitorului Iisus Hristos: „ Mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit
vouă” ( Mt. 28, 19-20). Însă, pentru a împlini acest dezide rat, episcopul Niceta a trebuit să
depună o muncă asiduă , susținută de convertire a la creștinism a populațiilor barbare
aflate în jurisdicția episcopiei sale.
Știm că în anul 380 împăratul Teodosie I împreună cu împăratul Grațian au dat
lovitura de grație păgânismului. La data de 28 februarie 380, împăratul Teodosie I va
emite un edict , la Tesalonic , prin care numește creștinism ul religia oficială a Statului
Roman469. Începând cu anul 381 , cultul păgân a fost interzis împreună cu toate
sacrificiile, iar începând cu anul 386 toate templele păgâne din Asia și din Egipt au fost
închise. Astfel , creștinismul devine singura religie legală a Statului R oman470.

468 C. BADILIȚ Ă, Ritualul catehezei…, p. 7.
469 Textul edi ctului îl regăsim la A. GABOR , Biserică și Stat…, p.100.
470 I. RAMUREANU , M. ȘESAN , T. BODOGAE , Istoria Bisericii Universale, vol. I, pp. 264 -265; A.
GABOR , Biserică și Stat…, pp. 328 -341; Eugen CIZEK, Istoria Romei, Ed. Paideia, București, 2002, p. 556.

153
În aceste c ondiții , majoritatea păgân ilor cer eau aderarea la creștinism , iar Biserica
trebuia să asigure instruirea noilor candidați în tainele credinței . În conformitate cu
diferitele tradiții locale , perioada de pregătire a catehumenilor varia de la 1 la 3 ani, în
funcție de modul cum candidatul la botez asimila învățătura Bisericii și de modul cum
trăia după preceptele evanghelice471. Pe parcursul acestei perioade catehumenii erau
inițiați în tainele credinței prin diferite ritualuri speciale , precum: exorcisme, rugăciuni și
tâlcuiri ale Sfintei Scripturi472.
Potrivit lui Jean Daniélou , perioada catehumenatului avea două etape importante:
„în timpul primei etape, cel care dorește să se convertească este instruit și învățat să
trăiască creștineș te; apoi, când cunoaște credința creștină și a dovedit că este capabil să
trăiască creștinește, este admis la o pregătire imediată cu caracter liturgic”473.
Pentru episcopul Niceta , orice doritor care alearga spre credință , venind de la
întuneric la lumină , trebuia să fie el însuși convins de aceas ta, apoi să fie instruit în cele
ale credinței , pentru a înțelege tainele Bisericii , precum și modul de viețuire creștin:
„Este nevoie așadar ca cei ce aleargă spre credință să cerceteze învățăturile trebuincioase ,
pe care le pot înțelege și reține chiar și mințile simple, nu învățături alcătuite din propria
cugetare, ci adunate din propovăduirea Sfintei Scripturi, prin care sunt învățați cei aleși
pentru Botez, ca să știe ce au pierdut și să înțeleagă mai bine ce doresc și să cunoască mai
precis ce vor primi, ori ce trebuie să păzească; căci mare lucru este ceea ce vor, important
ceea ce doresc, fie că i -a însuflețit Dumnezeu, fie că i -a sfătuit și îndemnat vreun om”474.
Observăm , așadar , că teologia baptismală a Sfântului Niceta de Remesiana
vizează două aspecte: pe de o parte, instituția catehumenatului prin care catehumenii erau
inițiați și preg ătiți pentru a deveni eligibili în vederea primirii Sfântului Botez; pe de altă
parte, Sfântul Niceta pune accentul pe soluționarea disputelor cu arienii și cu
macedonienii, care amenințau atunci unitatea și pacea întregii Biserici. Doctrina lor
trebuia combătută , iar credincioșii instruiți în tainele credinței.

471 IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XVII, în Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I, Ed.
Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 579; Constantin VOICU , Botezul în tradiția patristică, Ed. Agnos,
Sibiu, 2011, p. 87.
472 Alexander SCHMEMANN , Din apă și din Duh. Un studiu liturgic al Botezului, Traducere din limba
engleză și prefață de Alexandru Mihăilă, Ed. Sophia, București, 2009, p. 21.
473 Jean DANIÉLOU , Biserica primară (De la origini până la sfârșitul secolului al treilea), Traducere
din limba franceză d e George Scrima, Ed. Herald, București, 2008, p. 87.
474 NICETA DE REMESIANA , Libellus instructionis, Cartea I, Fragm. I (trad. rom. O. Pop, p. 21).

154
4.1.1.2. Treptele C atehumenatului

Cunoaștem din Tradiția A postolică modul în care păgâni i care doreau să
îmbrățișeze credința creștină erau accept ați la catehumenat . Candidatul trebuia să se
prezinte în fața episcopului , împreună cu garanții săi, pentru a depune mărturie despre
motivul d orinței de a deveni creștin, fiind cercetat cu privire la condiția socială și la
meseria pe care o practica . Erau excluși de la acest examen cei care practicau meserii
incompati bile cu principiile evanghelice și nu doreau să renunțe la ele475. O astfel de
cercetare era necesară pentru ca episcopul sau preotul care săvârșea „ispitirea canonică” ,
să se convingă de bunele intenții ale candidatului .
Uneori mulți dintre cei care doreau să îmbrățișeze creștinismul făceau această
alegere pentru dobândirea unor demnități sau favoruri. Pe unii ca aceștia Fericitul
Augustin îi numea „prefăcuți”, fiind excluși de la catehumenat:
„Într -adevăr, se întâmplă foarte rar, ba chiar deloc, să ne caute cineva care dorește să
devină creștin fără a fi fost pătruns într -un fel de frica de Dumnezeu. D acă dorește însă să
devină creștin pentru a căuta să obțină un avantaj din partea unor oameni cărora consideră
că nu le va putea fi pe plac într -alt mod sau dacă dorește să scape de ceva neplăcut din
partea unor oameni de a căror supărare sau dușmănie se t eme, înseamnă că acela nu vrea
să devină creștin, ci mai degrabă vrea să se prefacă. Credința nu este fapta unui trup care
face închinăciuni, ci a unui suflet care crede”476.
Sfântul Chiril al Ierusalimului îi îndemna la fel pe cei care se pregăteau să
primească Taina Sfântului Botez :
„Bună este intenția voastră! Iar ei îi urmează nădejdea . […] Dacă voința ți -e sinceră,
atunci Dumnezeu te cheamă. Da r dacă ești cu trupul aici, însă nu ești și cu mintea, nici un
folos nu ai . […] Să nu se găsească cine va dintre voi care să pună la încercare harul! Să nu
răsară cumva vreo rădăcină amară și să producă tulburare! Să nu intre aici cineva dintre
voi zicând: «Haide să vedem ce fac cei credincioși! Am să intru să văd, ca să aflu cele ce
se petrec acolo!». Aște pți să vezi, dar nu te aștepți să fii văzut? Crezi oare că tu iscodești
cele ce se petrec aici, dar Dumnezeu nu iscodește inima ta?”477.

475 IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XV-XVI (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I,
pp. 578-579).
476 AUGUSTIN , Prima cateheză, V, 9 (trad. rom. G. B. Țâră, p. 53).
477 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Procateheza, 1, 2 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 5 -6).

155
Așa cum observăm și la Sfântul Niceta de Remesiana, cei care se angajau în acest
demers erau admiși în prima fază a catehumenatului , care deschidea drumul către B otez –
poarta spre Împărăția lui Dumnezeu :
„Cine a oferit această binefacere nu a putut gândi ceva mai bun. Căci ce poate fi mai bun
ca această hotărâre, atunci când omul din necredincios devine credincios, din păcătos se
face drept, din rob om liber, din străin apropiat, din dușman se schimbă în prieten al lui
Dumnezeu iar, în cele din urmă, este preschimbat după asemănarea lui Dumnezeu și este
înscris ca moștenitor al Împărăției cerurilor?”478.
Că Botezul este p oarta spre Împărăția lui Dumnezeu o mărturisește și Sfântul
Ambrozie al Mediolanului când spune : „Nimeni nu intră în Împărăția lui Dumnezeu decât
numai prin Taina Botezului”479.
Schimbarea vieții și renunțarea la tot ce este rău sunt exigențele pe care epis copul
Niceta le pretinde oricărui candidat, indiferent de condiția socială, fie că era om liber sau
rob, bă rbat sau femeie, bogat sau sărac , cetățean roman sau slugă, deoarece cel care prin
credință doreș te să se nască din apă și din D uh trebuie să împline ască cuvântul Scripturii:
„Dezbrăcați -vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui și vă îmbrăcați cu cel nou,
care se în noiește în cunoașterea Celui ce l -a zidit” ( Col. 3, 9-10)480.
Sfântul Niceta de Remesiana enumeră trei faze sau trep te care trebuiau p arcurse
de catehumeni imediat după acceptarea lor în această instituție . Cele trei trepte sunt:
treapta catehumenilor, treapta aspiranților și treapta celor botezați sau a neofiților .
4.1.1.2.1. Treapta catehumenilor

În prima fază, cel admis în instituția catehumenatului primea numele de
„catehumen”481. Potrivit Sfântului Niceta, catehumenul „este ca un oaspete și vecin al
credincioșilor, care ascultă de afară tainele și nu pricepe; ascultând harul, și neî nțelegând;
dar chiar de aici încep e a fi numit credincios”482. Episcopul îl însemna pe frunte cu
semnul Sfintei Cruci și își punea mânile sale peste capul lui .

478 NICETA DE REMESIANA , Libellus instructionis, Cartea I, Fragm. I (trad. rom. O. Pop, p. 21).
479 AMBRO ZIE AL MEDIOLANULUI , De Abraham, Cartea a II -a, VII, 79, în PL 14, col. 519.
480 NICETA DE REMESIANA , Libellus instructionis, Cartea I, Fragm. I (trad. rom. O. Pop, pp. 21 -23).
481 Cuvântul „catehumen” provine din latinescul catehumenus și desemna pe acele per soane care erau
inițiate și instruite în credința creștină în vederea primirii Sfântului Botez, cf. Ene BRANIȘTE , Ecaterina
BRANIȘTE , Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2001, p. 92.
482 NICETA DE REMESIANA , Libellus instructionis, Cartea I, Fragm. II (trad. rom. O. Pop, p. 23).

156
Aceeași descriere a „catehumenului” o întâlnim și la Sfântul Chiril al
Ierusalimului:
„Până acum erai numit catehumen; cuvintele dumnezeiești răsunau în afară de tine de jur –
împrejur. Auzeai de nădejde, dar nu o știai. Auzeai de taine, dar nu le înțelegeai. Auzeai
Scripturile, dar nu cunoștiai adâncul lor”483.
Din acest moment , catehumenul devenea audient (ascultător)484. Tot acum , fiecare
catehumen era exorcizat , primea grăunțe de sare și era uns cu untdelemn sfințit : „Căci
aceștia mai întâi se exorcizează, apoi primesc grăunte de sare și sunt unși”485.
În ceea ce privește ritul exorcizării, Sfântul Niceta considera că e liberarea de sub
puterea diavolului se realiza doar prin rugăciunile de exorcizare rostite de către episcop
sau preot . Fiecare catehumen sau energumen trebuia să fie exorcizat în vederea eliberării
de ceea ce Sfântul Niceta numește „pompa diaboli” , deoarece răul nu este n umai lipsa
binelui , ci, așa cum explică părintele Alexander Schmemann, „este exact o prezență:
prezența a ceva întunecat, irațional și foarte real ; este prezența unei puteri întunecate care
poate fi într -adevăr foarte activă, inteligentă și chiar creativă”486.
Apologetul latin T ertulian ne oferă mai multe detalii despre acțiunile violente ale
diavolului , ajutându -ne să înțelegem necesitatea ritului de exorcizare :
„Astfel [diavolul] pândește, atacă, asediază, încercând fie să ia ochii prin vreo poftă
carnal ă, fie să prindă sufletul în rețeaua plăcerilor acestei lumi, fie să răstoarne credința
prin frica de putere pământească; nu cruță nici smintelile, nici ispitele”487.
Astfel , actul de exorcizare , prin punerea mâinilor episcopului, prin suflare și prin
însemnare a cu semnul Sfintei Cruci , presupunea izgonirea definitivă a duhului necurat –
forța vitală a omului păcătos . Sfântul Niceta acordă o atenție specială exorcismelor ,
asemănându -le cu cuvintele arzătoare ale Domnului, cuvinte care ard și curățesc ca prin
foc pe cei care se leapădă de puterea întunericului și acced la îm părăția lui Dumnezeu :

483 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Procateheza, 6 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 8 -9).
484 C. BADILIȚ Ă, Ritualul catehezei…, p. 9. Despre cum se făcea instruirea elementară a catehumenilor
și care erau temele principale, a se vedea: Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement, VII, 39 (trad. rom. I.
Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I, p. 729).
485 NICETA DE REMESIANA , Libellus instructionis, Cartea II (trad. rom. O. Pop, p. 25).
486 A. SCHMEMANN , Din apă și din Duh…, p. 34.
487 TERTULIAN , Despre pocăință, VII, 9, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, Traducere de
Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, introducere, note și indici de N.
Chițescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 216.

157
„Exorcizarea este cuvântul de mustrare rostit împotriva duhului necurat din
energumeni488 ori catehumeni, pr in care să se izgonească din ei puterea preaticăloasă și
răutățile înrădăcinate ori vătămarea silnică a diavolului. Aceasta arată acel lunatic pe care
l-a mustrat Iisus și a ieșit din el diavolul. Se purifică de puterea diavolului și li se insuflă
să se le pede de el și, scoși din puterea întunericului, să treacă, prin Taina Botezului, în
împărăția Domnului lor”489.
Pentru fiecare catehumen începea de acum lupta cea duhovnicească, deoarece
eliberarea de sub robia diavolului însemna restaurarea omului căzut pr in păcat490. Spune
în continuare p ărintele Schmemann că eliberarea de sub ro bia diavolului nu se face fără

488 Energumeni: persoane considerate a fi posedate de diavolul. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne
descrie modul cum, la persoanele posedate, spiritele demonice pun stăpânire pe om, anihilându -i
personalitatea și făcându -l să treacă prin diferite stări depresive. De aceea, atât energumenii, cât și
catehumenii, erau exorcizați în vederea eliberării d e sub puterea celui rău. Iată cum descrie Sfântul Chiril
acest tablou al demonizaților: „Căci demonul necurat, când vine asupra sufletului omului – dar să
izbăvească de el Domnul sufletul ascultătorilor, ca și al celor ce nu sunt aici – , vine ca un lup se tos de
sânge, gata să sfâșie oaia. Venirea lui este foarte sălbatică, simțirea cu totul împovărată, iar mintea
întunecată; se năpustește spre unul asupra căruia n -are nici un drept și răpește un bun străin; se silește să
întrebuințeze un trup străin și o u nealtă străină ca și cum ar fi ale sale proprii. Pe cel care stă îl doboară la
pământ – căci aceasta este o însușire proprie firii celui ce a căzut din cer – și îi încurcă limba, și îi strâmbă
buzele, de scoate spumă din gură în loc de cuvinte; omul se înt unecă; nenorocitul om este cuprins de
groaznice tremurături înainte de moarte. Cu adevărat, demonii sunt dușmani ai oamenilor; se poartă cu
oamenii fără rușine și fără de milă” ( CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza XVI, 15, trad. rom. D. Fecioru,
p. 281).
489 NICETA DE REMESIANA , Libellus instructionis, Cartea II, (trad. rom. O. Pop, p. 27). Despre
importanța și scopul exorcismelor vorbesc numeroși părinți ai Bisericii primare. Sfântul Ioan Gură de Aur
explica ritul exorcismelor astfel: „Trebuie să știți pentru ce – după învățătura primită în fiecare zi – vă
conducem la cei ce vă exorcizează prin viu grai. Nu în zadar, nici pe degeaba se face acest lucru; ci fiindcă
urmează să -L primiți locuind în voi pe Împăratul ceresc, tocmai de aceea, după dăscălirea din part ea
noastră, vă iau cei rânduiți pentru acest lucru și, după cum o casă în care împăratul urmează să vină este
bine aranjată, așa și ei vă curăță mintea prin acele înfricoșate cuvinte, alungând toată meșteșugirea celui rău
și o fac vrednică de prezența Împă ratului. Căci nu e cu putință, chiar dacă vreun demon ar fi sălbatic și
crud, ca, după acele glăsuiri înfricoșătoare și după invocarea Stăpânului tuturor, să nu se depărteze de voi
cu multă grăbire. Pe lângă aceasta, exorcismul vă aduce în suflet o mare ev lavie și vă pornește spre multa
străpungere a inimii. […] Mare câștig aduc cuvintele și invocațiile acelea înfricoșătoare și minunate. […]
După cum cei ce suferă o robie trupească arată și prin înfățișare rușinea stării în care se află, așa și aceștia,
fiind prizonieri ai diavolului – fiindcă urmează să fie sloboziți de sub tirania aceluia și să intre sub jugul cel
bun – mai întâi, prin înfățișare, își amintesc de starea lor de mai înainte, ca să știe de unde au scăpat și la
cine aleargă și ca acest fap t să le fie prilej pentru o mai mare mulțumire și dispoziție binevoitoare” ( IOAN
GURĂ DE AUR, Cateheze baptismale – Cateheza aceluiași către cei ce urmează a fi luminați și lămurire
clară a celor săvârșite în chip simbolic și închipuite în dumnezeiescul bo tez, 12, 14, Traducere din limba
greacă veche de Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003, pp. 48 -50). Despre ritul exorcismelor
vorbește și Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Primește cu râvnă exorcismele! Și dacă ți se suflă peste față și
dacă eșt i exorcizat, acestea sunt spre mântuirea ta. Gândește -te că aurul în stare brută și necurat este
amestecat cu diferite materii: cu aramă, cositor, fier și plumb. Noi căutăm să avem numai aurul; iar aurul nu
poate fi curățit fără foc de materiile străine lu i. Tot astfel, fără exorcisme nu poate fi curățit sufletul.
Exorcismele sunt dumnezeiești, căci sunt adunate din dumnezeieștile Scripturi” ( CHIRIL AL
IERUSALIMULUI , Procateheza, 9, trad. rom. D. Fecioru, pp. 10 -11).
490 A. SCHMEMANN , Din apă și din Duh…, p. 40.

158
această luptă duhovnicească. De aceea, prin exorcism „vorbim diavolului, exorcismul
manifestă cu adevărat și face ceea ce anunță; întărește ceea ce afirmă; umple iarăși
cuvintele cu energia dumnezeiască de la care ele provin. Iar exorcismul face toate acestea
pentru că este rostit în numele lui Iisus Hristos ”491.
Despre acea stă luptă duhovnicească amintește și episcopul Niceta catehumenilor
săi, întărindu -i și povățuindu -iprin aceste cuvinte :
„Ori de câte ori dușmanul va ispiti cugetul tău cu teama ori cu lăcomia ori cu mânia,
răspunde -i neînduplecat, zicând: «M -am lepădat și mă lepăd de tine, ca și de îngerii tăi și
de lucrările tale, căci am crezut în Dumnezeul viu și Fiul Lui, cu al Cărui Duh însemnat,
am învățat să nu mă mai tem de moarte». Astfel vă va apăra mâna lui Dumnezeu, astfel
Duhul Sfânt al lui Hristos va păzi intrare a voastră de acum și până în veac”492.
După punerea mâinilor și după însemnarea cu semnul S fintei C ruci, catehumenii
primeau grăunțe de sare. Acest ritua l îl întâlnim numai în Apus și este menționat de către:
Niceta de Remesiana, Isidor de Sevill a493 și Fericitul Augustin494. Semnificația acestui rit
este una cât se poate de profundă. Învățătura lui Hristos predată catehumenilor este
asemănată cu sarea, simbolul curăției, al înțelepci unii și al gustului desăvârșit. Utilizată
ca simbol în actul prebaptismal, sarea făcea aluzie la ceea ce Î nsuși Iisus Hrist os le
spunea ucenicilor Săi în Predica de pe M unte: „Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea
se va strica, cu ce se va mai săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și
călcată în picioare de oameni ” (Mt. 5, 13).
Prin ritul grăunțelor de s are li se amintea catehumenilor că, din moment ul
încorporării lor în Biserică , ei trebuie să se lepede de orice deșertăciune sau plăcere
lumească , dovedind prin faptele cele bune calitatea de credincioși. Mai precis, li se cerea
să fie puri ca sarea. De asemenea, învățăturile evanghelice trebuiau asimilate așa cum
erau predate de către cateheți , fără omisiuni și lipsite de erezii. Pe de altă parte, î n sens

491 A. SCHMEMANN , Din apă și din Duh…, pp. 37 -39.
492 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 14 (trad. rom. O. Pop, p. 107).
493 ISIDORUS HISPALIENSIS , De ecclesiasticis Officiis, II, 21, 2, în PL 83, col. 814. Isidor de Sevilla
amintește de acest ritual ca fiind prezent și în Spania, însă informațiile sale sunt preluate de la Sfântul
Niceta de Remesiana, a cărui operă se pare că a cunoscut -o, cf. O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie,
p. 63; A. SORO CEANU , Niceta von Remesiana…, p. 40.
494 FERICITUL AUGUSTIN , Confessiones, Cartea I, XI, 17, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 64,
p. 71: „Căci auzisem eu, copil fiind, despre viața veșnică făgăduită nouă, prin smerenia Domnului
Dumnezeului no stru, Care coborâse la mândria noastră, și deja mă însemnam cu semnul Crucii Lui, și eram
îmbunătățit de sarea Lui chiar din pântecele mamei mele, care a nădăjduit mult la Tine”.

159
spiritual , sarea era percepută și ca o hrană spirit uală, care anticipa încă de pe acum Sfânta
Taină a Euharisti ei495.
Iată cum expl ică episcopul Niceta de Remesiana însemnătatea sau simbolismul
acestui ritual:
„Pentru aceea s -a rânduit de către Părinți să se dea grăunțe de sare în slujire
catehumenilor, ca g ustul lor să simtă balsamul înțelepciunii și să nu piardă gustul lui
Hristos; nici să nu se smintească și să privească în urmă ca nevasta lui Lot, pentru ca să
nu rămână ei înșiși, dând rău exemplu, să -i îmbălsămeze pe alții. La fel precum aceea
care, pe c ând scăpa din Sodoma, oprită în drum, a privit în urmă și a rămas acolo,
devenită statuie de sare [ Fac.19, 26]. Cu acest semn s -ar îmbălsăma cei care, prin
credință, se leapădă de lume, de faptele și de dorințele ei: ca să nu -și mai amintească de
vechea po rnire sufletească, nici să fie atrași în capcanele lumii acesteia, pentru că, după
vorba Mântuitorului, cel ce pune mâna pe plug și privește în urmă, nu poate fi vrednic de
Împărăția cerurilor [ Lc.9, 62]”496.
Pe parcursul celor trei ani , catehu menii beneficiau de o instruire sistematică și
puteau participa la Liturghia cuvântului sau „a catehumenilor ”, până la momentul citirii
și explicării Sfintei Evanghelii . Viața și purtarea lor trebuiau să fie ireproșabile pentru a
putea fi demni de marea taină a sfântului Botez. Acestei categorii de catehumeni i se
adresa marele apologet Tertulian astfel:
„Așadar, nimeni să nu se amăgească pe sine că se numără printre auditorii novici, ca și
cum în această situație ți -ar fi încă permis să greșești; de îndată ce L -ai cunoscut pe
Domnul, teme -te; de îndată ce ai ajuns în fața Lui, respectă -L; De ce L -ai cunoscut dacă
te întorci la aceleași fapte de a căror vinovăție înainte n -aveai cunoștință? Ce te
deosebește de un adevărat slujitor al lui Dumnezeu? Există cumva un alt Hristos pentru
cei botezați și un Altul pentru cei care doar ascultă?”497.
Însă pentru a putea avansa într-o altă treaptă a catehumenatului ce deschidea calea
către B otez, la sfârșitul celor trei ani de instruire , catehumenii, în prezența garanților lor,
erau supuși unui nou examen de cercetare în fața episcopului:

495 Mai multe informații despre vechimea și semnificația acestui ritual: Camill e TAROT , „De l'Antiquité
au monde Moderne: Le sel du baptême. Avatar d'un rite, complexité d'un symbole”, în Journal d'
Agriculture Traditionnelle et de Botanique Appliqué , XXXV (1988), nr. 1, pp. 281 -302 (pentru problema
de fața sunt relevante pp. 292 -302).
496 NICETA DE REMESIANA , Libellus instructionis, Cartea II (trad. rom. O. Pop, p. 27).
497 TERTULIAN , Despre pocăință, VI, 14, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 214.

160
„Când sunt aduși cei care vor primi botezul, să se cerceteze viața lor: dacă au trăit în
cuviință cât timp au fost catehumeni, dacă au cinstit pe văduve, dacă au vizitat pe
bolnavi, dacă au f ăcut toată fapta bună. Și cei care i -au adus să dea mărturie pentru
fiecare: a făcut așa, a auzit Evanghelia!”498.
La finalul acestei cercetări, cei care îndeplineau toa te condițiile intrau î n a doua
fază a catehumenatului devenind competentes (aspiranți) la Sfântul Botez.

4.1.1.2.2. Treapta aspiranților la nașterea „din apă și din Duh”

Catehumenii care au devenit aspiranți intrau într -o perioadă de pregătire specială,
care dura aproximativ 40 de zile și coincidea cu perioada Postului Mare499. Potrivit
Sfântul ui Niceta , „sunt aspiranți cei care, după însușirea credinței, după cumpătarea în
viață, se grăbesc de acum să primească slava lui Hristos”500. Această nouă categorie
bene ficia zilnic de o instruire de trei ore , punându -se accentul pe cateheza dogmati că.
Erau explicat e: Simbolul de credință și Rugăciunea Domnească . Importanța cunoașterii și
înțelegerii mărturisirii baptismale era esențială în această nouă treaptă a catehumenatului.
În viziunea Sfântul ui Niceta , Simbolul de credință este atât o expunere sistematică
a dogmelor cât și o mărturisire de credință . Fiecare aspirant era îndemnat să -l învețe și să
păstreze în secret această învățătură : „Simbolul este menit să amintească credința și este
sfânta mărturisire, care se păzește și se învață de către toți împreună”501.
La final, aspiranții erau concediați prin punerea mâinilor episcopului și prin
rostirea exorcisme lor. Totodată , li se recomanda practica rugăciunii, a postului, precum și

498 IPOLIT DIN ROMA , Tradiția Apostolică, XX (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I, pp.
579-580).
499 C. BADILIȚ Ă, Ritualul catehezei…, p. 9
500 NICETA DE REMESIANA , Libelli instructionis, Cartea II (trad. rom. O. Pop, p. 27).
501 NICETA DE REMESIANA , Libelli instructionis, Cartea II, Fragm. V (trad. rom. O. Pop, p. 25).
Observăm și la Sfântul Niceta utilizarea „disciplinei arcane”, care interzicea dezvăluirea misterelor
credinței, aspiranților la Botez, dar și neofiților, iudeilor sau păgânilor, dar nici măcar catehumenilor, cf. E.
BRANIȘTE , Dicționar explicativ…, p. 140, iar Sfântul Chiril al Ierusalimului amintește de ea în catehezele
sale baptismale: „Când se rostește cateheza și un catehumen te întreabă ce -au spus învățătorii, nu spune
nimic celui de afară! Căci taină îți predăm și nădejdea veacului ce va să fie . Păstrează taina pentru cel care
te răsplătește! […] Bagă de seamă ca nu cumva să spui ceva! Nu pentru motivul că învățăturile nu sunt
vrednice de a fi spuse, ci pentru că auzul nu este vrednic de a le primi. Erai și tu odinioară catehumen, și
nu-ți istoriseam nimic din învățăturile de acum. Când vei afla, prin experiență, măreția învățăturilor, atunci
vei cunoaște că sunt nevrednici catehumenii să le asculte” ( CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Procateheza, 12,
trad. rom. D. Fecioru, pp. 12 -13).

161
rostirea zilnică a Simbolului de cr edință și însemnarea permanentă cu semnul Sfintei
Cruci:
„Ca fiecare doritor să ajungă în deplinătate la credință și la Botez, trebuie să fie în egală
măsură pregătit și învățat cu privire la credință, după cum se află chiar în Simbol, pentru
a ține minte scurtimea Simbolului, p e care să -l spună în sinea sa, înainte de a dormi, când
s-a sculat din somn, pe care să -l aibă în minte în orice clipă; la fel Rugăciunea
Domnească și semnul C rucii cu care să se întărească împotriva diavolului”502.
Parcurgând perioada Postului Mare, în a cincea zi din Săptămâna Patimilor (joi),
aspiranților li se cerea să se îmbăieze și să postească în zilele de vineri și sâmbătă ,
deoarece urmau a fi botezați503, iar în Sâmbăta Mare se înfățișau în fața episcopului , unde
erau exorcizați și însemnați din nou cu semnul Sfintei C ruci la frunte, la urechi și la
nări504. Urma acum săvârșirea rituri lor prebaptismale , precum: lepădările de satana,
unirea cu Hristos și mărturisirea publică a Simbolului de credință.
Din Tradiția Apostolică știm că preotul îi cerea asp irantului să se lepede de
satana , fiind întors cu fața spre apus: „ Mă lepăd de tine, satana, și de toată slujirea ta și de
toate lucrurile tale!”. A poi candidatul era uns cu „untd elemnul exorcismului” , rostindu -se
formula: „Orice duh să se depărteze de la tine!”505. Întoarcerea cu fața spre apus însemna
o eliberare de sub robia satanei și o lepădare de întuneric și de tot ceea ce este rău506.
Despre toate aceste rituri amintește și Sfântul Niceta:
„Cine crede în Hristos și -L urmează pe El, Care duce la adevăra ta viață, după cum
poporul lui Israel, urmându -l pe Moise, a intrat în țara făgăduinței, acela cu credință,
îndrumat de către Hristos, se leapădă de vrăjmaș și de îngerii lui, de toată iscodirea

502 NICETA DE REMESIANA , Libelli instructionis, Cartea II, (trad. rom. O. Pop, pp. 23 -25).
503 „Dar cel ce urmează să fie botezat să postească înainte de Botez, fiindcă și Domnul, fiind botezat
mai întîi de Ioan, a șezut după aceea în pustie și a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți”,
Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement, VII, 22 (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I, p.
718).
504 IPOLIT DIN ROMA , Tradiția Apostolică, XX (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I p.
580).
505 IPOLI T DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XXI (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I p.
581). Ritualul lepădării de satana îl întâlnim și la Sfântul Ambrozie al Mediolanului: „Te lepezi de satana și
de duhurile lui?” Acesta răspundea: „Mă lepăd”, apo i continua: „Te lepezi de lume și de desfătările ei?”
Candidatul răspundea: „Mă lepăd”, AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , De Sacramentis, Cartea I, cap. II, 5,
Traducere și studiu introductiv de Ene Braniște, în Studii Teologice , XIX (1967), nr. 9 -10, p. 571. La
Sfântul Chiril al Ierusalimului lepădările de satana constau în următoarele formule: „Mă lepăd de tine,
Satano! Și de toate lucrurile tale! Și de toată trufia ta! Și de toată slujirea ta!”, CHIRIL AL IERUSALIMULUI ,
Cateheze mistagogice, I, 4, 5, 6, 7, 8 (tr ad. rom. D. Fecioru, pp. 343 -345).
506 A. SCHMEMANN , Din apă și din Duh…, pp. 42 -43.

162
vrăjitorească ce stăruie prin îngerii satanei. Apoi se leapăd ă de faptele rele, adică de
lucrările lui, de idoli, ghiciri și preziceri, alaiuri și spectacole, desfrânare și beție, dănțuiri
și minciuni. Acestea sunt legăturile șerpuitoare care înlănțuiesc sufletele oamenilor și le
duc în temnița iadului”507.
Lepădându -se de s atana și de toate lucrurile lui, aspirantul, întorcându -se cu fața
spre răsărit, considerat a fi ținutul luminii și al Raiului sădit de către Dumnezeu spre
răsărit , făcea acum unirea cu Hristos . Acest rit însemna o convertire totală a candidatului ,
dar și mărturisirea credinței în singurul și adevăratul Dumnezeu508. Urma acum
mărturisirea Simbolului de credință. Spune Sfântul Niceta: „Așadar omul, dezlegându -se
de aceste rele, aruncând în urma sa lanțurile acestea, ca și cum le -ar zvârli în obrazul
dușmanului, grăiește de acum cu glas curat:
„Credo in Deum Patrem O mnipotentem creatorem caeli et terrae et in Filium
eius Iesum Christum natus ex Spiritu Sancto et ex Maria Virgine, passus sub
Pontio Pilato, tertia die resurrexit vivus a mortuis, ascendit ad caelos, sedet ad
dexteram Patris, unde venturus est iudicare vivos et mortuos. Et in Spiritum
Sanctum, Sanctam Ecclesiam Catholicam, communionem sanctorum,
remissionem peccatorum, carnis resurrectionem et vitam aeternam”.
„Cred în Dumnezeu, Tatăl Atotput ernic, făcătorul cerului și al pământului și în Fiul Lui,
Iisus Hristos născut din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, care sub Ponțiu Pilat a pătimit și a
înviat a t reia zi din morți, S -a înălțat la ceruri, șade de -a dreapta Tatălui, și iarăși va să
vină să ju dece vii i și morți i. Și în DuhulSfânt , Sfânta Biserică Universală, comuniunea
sfinților, iertarea păcatelor, învierea trupului și în viața veșnică”509.

507 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo 1 (trad. rom. O. Pop, p. 85). Trebuie să semnalăm o asemănare
între textul de mai sus al Sfântului Niceta și cel al Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Slujire a diavolului
este rugăciunea făcută în templele idolilor și toate slujbele ce se fac în cinstea idolilor neînsuflețiți:
aprinderea făcliilor și tămâierea la izvoare sau la râuri. În adevăr, unii oameni, înșelați de vise sau de
demo ni, se duc la râuri sau la izvoare cu gândul că au să găsească acolo tămăduirea bolilor trupești. […] Tot
slujiri ale diavolului sunt și: ghicirea făcută cu ajutorul zborurilor păsărilor, ghicirea viitorului, prevestirile,
talismanele, inscripțiile pe pl ăci de metal, vrăjitoriile, alte înșelătorii și toate câte sunt la fel cu acestea. Fugi
de ele!” ( CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheze mistagogice, I, 8, trad. rom. D. Fecioru, p. 345).
508 Jean Claude LARCHET , Viața sacramentală, Ed. Basilica, București, 2015, p. 42.
509 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, (trad. rom. O. Pop, pp. 86 -101). De fapt, Sfântul Niceta
reproduce cu fidelitate Crezul Roman -Apostolic.

163
4.1.1.2.3. Treapta neofiților celor născuți din „din apă și din Duh”

Îndată după săvârșirea acestor rit uri prebaptismale , urma celebrarea Botezul ui
propriu -zis. De remarcat că , Sfântul Niceta de Remesiana nu detaliază ac est moment
special în catehezele sale baptismale. Potrivit Tradiției Apostolice știm că săvârșirea
Botezului se făcea în sâmbăta Paștilor, la cântatul cocoșului. Atunc i se sfințea apa și
untdelemnul, întregul ceremonial având loc în edificiul numit „ baptisteriu ”510.
După cum spuneam și anterior, e piscopul Niceta nu face o detaliere a acestui
ritual. Din câteva pasaje, însă, ne pute m da seama de profunzimea teologiei sale
baptismale. Asemenea altor martori ai Tradiției bisericești , Sfântul Niceta mărturisește că
Botezul se face în numele Preasfintei Treimi: „De ce , așadar , credincioșii să nu cinstească
pe deplin Treimea, spre Care nă zuiesc cu credință, în numele Căreia socotesc a fi
renăscuți, cu cuvântul Căreia se mândresc a fi numiți?”511.
Totodată, Sfântul Niceta consideră Botezul drept „renaștere” , ce are ca efect atât
iertarea păcatului strămoșesc cât și iertarea păcatelor personale săvârșite până în
momentul primirii lui: „Aceasta este rânduiala harului, căci credincioșii, mărturisind pe
Dumnezeu Hristos, dobândesc prin Botez iertarea tuturor păcatelor lor. De aici se
vorbește și despre renaștere, căci omul se face mai nevinovat și mai curat decât se naște
din pântecele mamei lui”512.
Așa se explică unul dintre titlurile conferite Mântuitorului Iisus Hristos de c ătre
Sfântul Niceta : „Izvorul apei vii – fiindcă prin îmbăierea renașterii ( Tit 3,15) îi spală și îi
aduce la viață pe cei păcătoși”513. Prin această nouă viață, catehumenul este încorporat în
Sfânta Biserică Apostolică , dobândind calitatea de credincios și fiu al lui Dumnezeu.
Aceeași teologie baptismală o întâlnim și la Sfântul Ciprian al Ca rtaginei:

510 IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XXI (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I , p.
580). Baptisteriu – loc special amenajat pentru săvârșirea tainei Sfântului Botez, o construcție anexă lângă
vechile basilici creștine. Orice baptisteriu era alcătuit din două părți: prima parte era un pridvor în care se
făceau lepădările de satana și apoi se m ărturisea Simbolul de credință și cea de -a doua parte în care era
construit bazinul cu apă, având formă circulară sau dreptunghiulară. În interiorul baptisteriului pereții erau
zugrăviți cu scene baptismale precum: Botezul Domnului sau porumbelul zburând p este apele potopului,
având în cioc o ramură de măslin, simbolizând pogorârea Duhului Sfânt, cf. E. BRANIȘTE , Dicționar
enciclopedic…, p. 56; E. BRANIȘTE , Liturgica generală…, pp. 644 -649.
511 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 22 (trad. rom. O. Pop, p. 83).
512 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 101).
513 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, (trad. rom.
O. Pop, p. 15).

164
„Dacă suntem fiii lui Dumnezeu, dacă am început să fim templele Lui, dacă primind
Duhul Sfânt trăim în sfințenie duhovnicească; dacă ne ridicăm ochii de la pământ la cer,
dacă ne înălțăm inima plină de Dumnezeu și de Hristos la cele sublime și d umnezeiești,
să nu săvârșim decât fapte demne de Dumnezeu și de Hristos. […] Cei ce am murit în
Botez și am fost înmormântați potrivit păcatelor trupești ale vechiului om, cei ce ne -am
ridicat cu Hristos prin renașterea cerească, să gândim și să săvârșim cele ce sunt ale lui
Hristos”514.
Chiar în același mod ne prezintă și Sfântul Chiril al Ieru salimului efectele tainei
Sfântului Botez:
„Mare lucru este Botezul care vă stă înainte! Preț de răscumpărare pentru cei robiți,
iertare păcatelor, moarte păcatului , renaștere sufletului, haină luminată, pecete sfântă care
nu se poate strica, car către cer, desfătare a paradisului, pricinuitor al Împărăției, harismă
a înfierii”515.
Chiar dacă nu ni s -a păstrat rânduiala Tainei Sfântului Botez practicată de către
Sfântul Niceta, putem considera că aceasta era identică celei din Tradiția Apostolică a lui
Ipolit din Roma516 sau asemănătoare cu descrierea pe care o face Sfântul Ambrozie al
Mediolanului în tratatul De Sacramentis. Ambele surse prezintă tradiția baptismal ă
apuseană pe care a practicat -o și Sfântul Niceta de Remesiana . Vom reda , aici, doar un
pasaj din trat atul Sfântului Ambrozie privind modul de celebrare al Sfântului Botez :
„Ai fost întrebat: Crezi în Dumnezeu -Tatăl, Atotțiitorul? Ai răspuns: Cred! Și te-ai
scufundat, adică ai fost îngropat. Și iarăși ai fost întrebat: Crezi în Domnul nostru Iisus
Hristos și în Crucea Lui? Ai răspuns: Cred! Și te -ai scufundat [din nou], de aceea ai și
fost îngropat în Hristos; căci cine se îngroapă cu Hristos, cu Hristo s înviază. Și pentru a
treia oară ai fost întrebat, pentru ca întreita mărturisire să te dezlege de multele căderi ale
vieții de mai înainte”517.

514 CIPRIAN AL CARTAGINEI , Despre gelozie și invidie, XIV, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
3, p. 502.
515 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Procateheza, 16 (trad. rom. D. Fecioru, p. 15).
516 IPOLIT DIN ROMA , Tradiția Apostolică, XXI (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I , pp.
580-582).
517 AMBRO ZIE AL MEDIOLANULUI , De Sacramentis, Cartea II, cap. VII, 20 (trad. rom. E. Braniște, p.
578). Pentru ritualul Botezului în Apus la Sfinții Ambrozie al Mediolanului și Fericitul Augustin, a se
vedea: Șchiopu A. IULIAN , „Rânduiala și explicarea slujbei Botezului și a Mirungerii la Sfântul Ambrozie
al Milanului și la Teodor de Mopsuestia”, în Studii Teologice, XX (1968), nr. 7 -8, pp. 543 -557; C. VOICU ,
Botezul în tradiția…, pp. 152 -166.

165
Imediat după săvârșirea Botezului , neofiții primeau ungerea cu Sfântul și Marele
Mir, ca o întărire și desăvârș ire a Botezului . Această u ngere constituia, ca și astăzi ,
„Pecetea darului S fântului Duh”. Iată ce ne spune Sfântul Ambrozie al Mediolanului
despre această ungere post-baptismală și despre semnificațiile ei:
„Urmează pecetea duhovnicească, care ați asculta t că se citește astăzi; pentru că ceea ce
rămâne după botez, se face ca o desăvârșire, atunci când, la invocarea preotului, se
revarsă Duhul Sfânt, Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, Duhul sfatului și al puterii,
Duhul cunoașterii și al evlaviei, Duhul temerii de Cel Sfânt: ca cele șapte virtuți ale
Duhului. […] Acestea sunt cele șapte virtuți cu care ești pecetluit”518.
După finalizarea acestor ritualuri, neof iții erau duși la sfântul a ltar pentru a
participa la celebrarea dumnezeieștii Euharistii și a se împărtăși cu Trupul și Sângele
Domnului. De acum , ei puteau participa fără nici o restricție la toate actele cultului
eclesial, întrucât prin Botez ei au devenit membri ai comunității euhar istice , fiind
încorporați în Trupul mistic al lui Hristos. Pe tot parcursul s ăptămânii l uminate , neofiții
beneficiau zilnic de o instrucție cu caracter mistagogic, prin care li se explicau cele trei
Taine ale inițierii creștine: Botezul, Mirunge rea și Euha ristia. Din păcate, catehezele
mistagogice ale Sfântului Niceta nu ni s -au păstrat deloc .
Din cele expuse pâ nă acum, putem concluziona că lucrarea Libelli instructionis a
Sfântului Niceta de Remesiana este un important document liturgic, de origine dac o-
romană, care pune în lumină riturile inițierii creștine aplicate de către Sfântul Niceta în
cuprinsul eparhiei sale. Modul în care expune r itualul baptismal ni-l prezintă ca pe un
reprezentant al tradiției liturgice romane. Deoarece lucrarea sa ni s -a păst rat doar
fragmentar, nu am putut reconstitui întregul proces de i nițiere. Cu toate acestea,
fragmentele păstrate ne ajută să apreciem valoarea teologică și mistagog ică a catehezelor
sale baptismale , câte s -au păstrat până în zilele noastre .
Prin lucrarea cu titlul Libelli instructionis episcopul Niceta de Remesiana se poate
număra printre cei mai mari mista gogi apuseni, alături de Ambroz ie al Mediolanului și de
Augustin, iar în Răsărit alături de : Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Vasile cel

518AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , De Sa cramentis, Cartea III, cap. II, 8, 10 (trad. rom. E. Braniște, p.
578); IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, XXI (trad. rom. I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei, vol. I , p.
581). În Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement , VII, 22 (trad. rom. I. Ică j r., în Canonul Ortodoxiei,
vol. I , p. 718) , fiecare rit are o semnificație aparte. Astfel ungerea cu untdelemn sfințit este o împărtășire a
Duhului Sfânt, apa botezului este considerată un simbol al morții, iar ungerea cu Marele Mir o pecete a
legămintelor .

166
Mare și Teodor de Mopsuestia. Moștenirea literară rămasă de la episcopul Nic eta este
deosebit de importantă atât pentru istoria cultului c reștin din episcopia Remesiana, cât și
pentru cunoașterea originilor creștinismul ui daco -roman de la S ud de Dunăr e. Întreaga
operă liturgică a episcopului Niceta dovedește răspândirea creștinismului în ținuturile
sud-dunărene , precum și existența preoției sacramentale .
Întrea ga teologie baptismală reflectată în operele părinților bisericești din epoca
Sfântului Nice ta de Remesiana se regăsește și astăzi în rânduielile baptismale răsăritene și
apusene. Acesta este un fapt esențial, deosebit de important, întrucât , astfel , se certifică
continuitatea litu rgică baptismală din timpurile B isericii primare până astăzi. Astfel,
Biserica este și rămâne fidelă tradiției liturgice care i -a animat viața sacramentală de -a
lungul întregii sale is torii.

4.1.2. Ritul privegherii în Episcopia Remesiana

După ce împăratul Constantin cel Mare a acordat Bisericii libertatea de exis tență
legală, cultul creștin a trecut printr -un proces de dezvoltare și reglementare , atât în Apus
cât și în Răsărit , fixându -se, în baza tradiției apostolice, timpul pe ntru celebrările liturgice
din fiecare perioadă a anului bisericesc.
Rânduielile litur gice nu au fost, deci, atunci constituite, ci doar foarte clar
reglementate. Din tradiția Bisericii cunoaștem numeroase mărtu rii care fac referire la
timpul și ceasurile de rugăci une ale creștinismului primar. Apologetul Tertulian
recomanda , la începutul secolului al treilea, săvârșirea rugăciunii în diferite momente ale
unei zile :
„Privitor la timpul rugăciunii nu va fi de prisos să ținem seamă și de cele câteva ore,
vorbesc despre acestea comune, care împart timpul zilei: a treia, a șasea ș i a noua, pe care
le găsim consemnate în Sfânta Scriptură ca ore deosebite. […] Să nu ne rugăm mai puțin
de trei ori pe zi, datori fiind Celor trei: Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Aceasta în afară
de rugăciunile obijnuite, pe care suntem datori să le facem la începutul zilei și al nopții,
fără vreun sfat de la cineva”519.
Sfântul Ciprian al Cartaginei enumeră și el aceleași momente de rugăciune,
adăugând în plus rugăciunea făcută noaptea , sub formă de priveghere . Episcopul

519 TERTULIAN , Despre rugăciune, XXV, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, pp. 243 -244.

167
Cartaginei ne dă o explicație foarte profund ă cu privire la rostul și folosul rugăciunilor de
la miezul nopții:
„Și când vine noaptea, potrivit legilor universului, care fac să alterneze între ele zilele și
nopțile, este de tot folosul pentru credincioși să se roage și în întunericul n opții, fiindcă
pentru fiii luminii și noaptea este zi. Când este fără lumină cel ce are lumină în inimă?
Când n -are soare și zi cel pentru care Hristos este soare și zi? Cei ce suntem totdeauna cu
Hristos, adică în lumină, să nu încetăm nici noaptea cu rug ăciunile noastre”520.
Iar Fericitul Ieronim, pe la anul 384, într-o epistol ă adresată monahiei Eustochia,
confirmă generaliza rea celor șapte laude , precizând importanța și rostul rugăciunilor de la
miezul nopții:
„Fii greierul nopților! Spală -ți așternutul cu lacrimile tale! Veghează și fii precum pasărea
în singurătate! […] Nu e nimeni care să nu cunoască al treilea ceas, al șaselea, al nouălea,
revărsatul zorilor și înserarea. […] În timpul nopților, trebuie să te scoli de două, trei ori
spre a cugeta la textele din Scripturi pe care le știm pe de rost”521.
Putem observa cu m Biserica a păstrat în practica ei liturgică rugăciunea de la
miezul nopții, astfel luând naștere slujba de priveghere – sanctae vigiliae , care , începând
cu secolul al IV -lea, se va i mpune atât în mâ năstiri cât și în bisericile episcopale.
Atât în evlavia vechi -testamentară cât și în Noul Testament , avem numeroase
exemple c u privire la rugăciunea de priveghere . Astfel , psalmistul David se ruga lui
Dumnezeu, spunând: „Doamne, Dumnezeu l mântuirii mele, ziua am strigat și noaptea
înaintea Ta. Să ajungă înaintea Ta rugăciunea mea; pleacă urechea Ta spre ruga mea,
Doamne” ( Ps. 87, 1 -2), și tot el îndem na poporul: „Noaptea ridicați mâ inile voastre spre
cele sfinte și binecuvântați pe Domnul” ( Ps. 133, 1). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel
îi sfătuia pe credincioșii din Efes: „Faceți în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni
și de cereri, și întru aceasta priveghind cu toată stăruința și rugăciunea pentru toți sfinții”
(Ef. 6, 18), iar în Faptele Apostolilor n i se relatează că Pavel și Sila, fiind închiși în
temniță, s -au rugat la miezul nopții, lăudând pe Dumnezeu în cântări ( FA.16, 25).
Mântuitorul Î nsuși a practicat privegherea, petrecând multe nopți în rugăciune
stăruitoare către Dumnezeu (Lc. 6, 12) , iar pe ucenicii Săi îi îndemna cu astfel de cuvinte:

520 CIPRIAN AL CARTAGINEI , Despre Rugăciunea Domnească, XXXIV -XXXV, în col. Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 3, pp. 484 -485.
521 FERICITUL IERONIM , Epist ola XXII, 18; 37, în col. Părinți și Scriitori Bisericești , vol. 9, pp. 172 și
199.

168
„Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci du hul este osârduitor, dar trupul
neputincios” ( Mt. 26, 41) . De asemenea, când S -a rugat în grădi na Ghetsimani, în ainte de
patima Sa , îi îndemna pe cei trei apostoli , care erau împreună cu El: „Rămâneți aici și
privegheați împreună cu Mine” ( Mt. 26, 38).
Potrivit îndemnului Mântuitorului: „Privegheați deci, că nu știți în care zi vine
Domnul vostru” (Mt. 24, 42) , primii creștini trăiau cu nădejdea că Fiul Omului va v eni a
doua oară la miez de noapte . De aceea, ei petreceau noapte de noapte, dar, în special, în
nopțile de sâmbătă spre duminică în priveghere, cerând de la Dumnezeu ier tarea
păcatelor și așteptând parus ia. Despre aceste celebrări nocturne și despre timpul săvârșirii
lor îl înștiința proconsulul Pliniu s cel Tânăr al Bitiniei pe împăratul Traian , prin anii 111 –
113:
„Afirmau însă că singura lor vină sau greșeală era că obișnuiau să se adune într -o zi
anumi tă în zori, să înalțe pe rând cântare lui Cristos ca unui zeu. […] După toate acestea
obiceiul era să se despartă și să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană
nevinovată”522.
Sfântul Cip rian al Cartaginei încuraja aceas tă practică a rugăciun ilor de noapte ,
îndemnându -i pe credincioși să participe la ele , deoarece , în acest fel , ei aveau să -L imite
pe Iisus Hristos: „dacă El toată noaptea veghea în rugăciuni neîntrerupte, cu atât mai mult
noi trebuie să veghem noaptea în repetate rugăciuni!”523. Iar în secolul al IV -lea, Sfântul
Ioan Gură de Aur face o descriere a acestei rânduieli , păstrată de către călugării din
mânăstirile lui:
„Se face ziuă – sau mai bine zis, chiar și mai înainte de ziuă, cocoșul a cântat –, și nu vei
vedea petrecându -se ceea ce se petrece într -o casă, unde slugile dorm duse, ușile sunt
încuiate, toți stau culcați ca niște morți, iar îngrijitorul de catâri trage clopotele. Nimic din
toate acestea nu vei vedea acolo, ci de îndată cu toții alungând de la ei somnul, se scoală
cu evlavie, proestosul deșteptându -i pe ei, și stau apoi la locul cel sfânt, și întinzându -și
cu toții mâinile spre cer, cântă sfintele și dumnezeieștile imnuri. […] Acestea le spun ei
cântând împreună cu îngerii, fiindcă și îngerii cântă atunci”524.

522 PLINIU S CEL TÂNĂR , Epistola X, 96, în vol. Opere complete, Traducere, note și prefață de Liana
Manolache, Ed. Univers, București, 1977, p. 344.
523 CIPRIAN AL CARTAGINEI , Despre Rugăciunea Domnească, XXVIII, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 3, p. 481.
524 IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Epistola I către Timotei, XIV, Ed. Nemira, București, 2005, pp. 112 –
113.

169
De asemenea , Sfântul Vasile cel Mare, în anul 375, într -o scrisoare Către clericii
din Neoce zareea, confirma că practica priveg herii și a psalmodiei s -a extins în Egipt, în
Libia, în Teba, în Palestina, în Arabia, la fenicieni și sirieni, ajungând până la Euf rat525.
În Apus ul creștin , cel care introduce în cult cântarea antifonică, i mnele și slujbele de
priveghere este Sfântul Ambrozie al Mediola nului. Iată cum descrie diaconul Paulin,
biograful său acest moment:
„În această vreme, au început a fi celebrate, pentru prima dată, antifoanele, imnele și
privegherile în Biserica Mediolanului. Devotamentul celebrării acesteia există până în
ziua de astăzi, nu numai în aceeași Biserică, ci prin toate provinciile Occidentului”526.
Așa cum am putut vedea, practica prive gherii este încurajată și apărată de cei mai
de seamă rep rezentanți ai istoriei bisericești , fiind ră spândită atât în mediul monahal cât și
în rândurile credincioșilor de parohie . În secolul IV, alături de Ioan Gură de Aur, de
Vasile cel Mare și de Ambrozi e al Mediolanului, Niceta de Remesiana a avut un rol
esențial în răspândirea și apărarea slujbelor de priveghere în spațiul occidental, respectiv ,
în episcopia sa, Remesiana. Omilia De vigili is servorum Dei este un a devărat tratat de
liturgică , în care Sfâ ntul Niceta apără practica numită de el sanctae vigiliae – sfintele
privegheri527.
Citind Epistola 207 – Către clericii din Neocezareea a Sfântului Vasile cel Mare,
redactată în anul 375 , putem constata că Sfântul Ni ceta se confrunta cu aceleași
probleme : priveg herile celebrate în nopțile de sâmbătă spre duminică erau contestate de
către majoritatea credincioșilor și socotite ca fiind de prisos. Durerea era și mai mare,
căci această opoziție venea din partea unor credincioși , iar nu a păgânilor528. Niceta își
exprimă nemulțumirea , ținând în basilica din Re mesiana o omilie prin care apăra și
încuraja această practică liturgică :

525 VASILE CEL MARE, Epistola 207, III, în col. Părinți ș i Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 426.
526 PAULINUS , Vita Sancti Ambrosii, în PL 14, col. 31.
527 C. GRANADO , în „ Introducción”, la NICETAS DE REMESIANA , Catecumenado de adultos, p. 21.
528 O. Pop, Sfântul Niceta de Remesiana – Monografie, p. 87. Cu mult înainte de Sfântul Niceta,
apologetul latin Tertulian își exprima și el nemulțumirea față de unii credincioși care susțineau că
„privegherea trebuie să înceteze după ce a fost primit trupul Domnului”. Autorul combate această părere
greșită r ecomandând rânduiala privegherii, pe care o numește „disciplină militară”, Despre rugăciune,
XIX, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 239.

170
„Recunosc că mă și mir că sunt unii care socotesc fie fără de folos, fie de prisos ori, ceea
ce e mai rău, nepotrivite sfintele priveghe ri, atât de rodnice în lucrarea duhovnicească,
bogate în rugăciuni, imne și citiri”529.
După ce îi mustră pe cei care disprețuiau rânduial a privegherii, Sfântul Niceta
menționează și motivele pentru care unii refuzau aceste slujbe : „fie sunt leneși ori
somnoroși, fie bătrâni ori neputincioși , ca să nu las a se înțelege despre ei ceva mult mai
rău”530. Însă , scopul privegherii este unul mult mai profund și duhovnicesc. Petrecerea a
două nopți pe săptămână în rugăciuni, imne și lecturi, este văzută de către episcopul
Remesianei „ca o curățire a celor cinci zile și chiar nopți, în care ne îngreunăm de
amorțirea trupului ori suntem murdăriți de treburile lumești”531. Aceste momente liturgice
erau consacrate slujirii lui Dumnezeu , deoarece p rin rugăciune, cântare și meditație,
credincioșii se purifică de păcate și sporesc în viața cea duhovnicească.
Sfântul Chiril al Ierusalimului îi îndemna și el pe credincioșii săi să nu ezite a
folosi noaptea pentru rugăciune și contemplație:
„Care timp este mai folositor înțele pciunii decât noaptea? Noaptea de multe ori ne
imaginăm cele cu privire la Dumnezeu. Noaptea citim și contemplăm cuvintele
dumnezeiești! Când oare se îndreaptă mai mult mintea noastră spre cântare de psalmi și
rugăciune? Oare nu noaptea? Când ne aducem ami nte mai adesea de păcatele noastre? Nu
noaptea?”532.
Mai departe, episcopul Niceta oferă câteva citate scripturistice , prin care combate
indiferența credincioșilor săi față de sfintele privegheri : „Du -te, leneșule, la furnică și
urmărește căile sale!” ( Pilde 6, 6), iar celor robiți de prea mult somn le amintește: „Până
când dormi, leneșule? Când te vei scula din somn? Desigur, dormi puțin, șezi puțin ,
lenevești puțin, stai puțin cu mâinile încrucișate pe piept. Apoi va veni peste tine sărăcia
ca un trecă tor și nevoia ca un bun alergător” ( Pilde 6, 9-11). Iar apoi, ca un părinte
purtător de grijă și iertător, cunoscând slăbiciunile fiilor săi duhovnicești , îi îndeamnă la
trezvie . Sfântul Niceta ne uimește prin retorică, cuvântul său fiind aspru, dar și
mângâietor; mai întâi te introduce într-o stare de introspecție , iar apoi te liniștește prin
blândețea și înțelepciunea sfaturilor sale duhovnicești :

529 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 115).
530 NICETA DE REMESIAN A, De vigiliis servorum Dei, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 115).
531 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 117).
532 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza IX, 7 (trad. rom. D. Fecioru, p. 123).

171
„De ești sfânt [adică botezat], iubește privegherile, pentru ca, păzind prin priveghere
vistieria ta, să te păstrezi în sfințenie. De ești păcătos, aleargă mai grabnic, pentru ca,
priveghind și rugându -te, să te purifici”533.
După toată aceast ă introducere sugestivă, dascălul vieții în Hristos încearcă să
demonstreze temeinicia, vechimea și folosul sfintelor priv egheri , aducând mărtur ii din
Sfânta Scriptură . El ține să demonstreze că practica privegherii este foarte veche și
constituie un bun comun al tuturor sfinților. Nu trebuie să uităm că Sfântul Niceta
numește Biserica „comuniunea tuturor sfinților”, fiind al cătuită din : patriarhi, pro oroci,
apostoli, martiri și toți drepții „care au fost, care sunt și care vor fi” . Nu-i exclude de aici
nici chiar pe îngeri – toți împreună formând „communionem sanctorum”534. Deci , prin
participarea la sfintele privegheri, episcopul Niceta , în reflecția sa teologică, vede
realizarea acelei comuniuni .
Multe sunt exemplele scripturistice amintite de către autor prin care dore ște să
apere această practică . Sunt citate texte din profetul Isaia : „Sufletul meu în vreme de
noapte veghează spre Tine, Doamne, căci lumină sunt poruncile Tale pe pământ” ( Is. 26,
9) și, mai ales , din Cartea Psalmilor : „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am
strigat și noaptea înaintea Ta” ( Ps. 87, 2); „Adusu -mi-am aminte în noapte de numele
Tău, Doam ne, și am păzit legea Ta” ( Ps. 118, 55); „Noaptea ridicați mâinile voastre spre
cele sfinte și binecuvântați pe Domnul” ( Ps. 133, 2); „La miezul nopții mă sculam ca să
mă mărturisesc Ție, pentru judecățile dreptății Tale” ( Ps. 118, 62); „În ziua necazului
meu pe Domnul am căutat cu mâinile mele, noaptea înaintea Lui și n -am slăbit” ( Ps. 74,
3); „Bine este a mărturisi pe Domnul și a cânta numele Tău, Preaînalte, pentru a vesti
dimineața mila Ta și adevărul noaptea” ( Ps. 91, 2 -3), dar, mai presus de toa te, îl dă ca
exemplu pe D omnul nostru Iisus Hristos , Care petrecea nopțile în priveghere , împreună
cu ucenicii Săi. Când ei au adormit în grădina Ghetsimani, Iisus i-a mustrat : „N-ați putut

533 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servor um Dei, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 119). Întâlnim și la
Sfântul Ioan Gură de Aur aceeași dezamăgire față de ignoranța de care dădeau dovadă unii dintre
credincioșii săi la sfintele slujbe: „Prăznuim pomenirile sfinților și ție ți -e greu să vii la biserică, p referând
să stai acasă? Și totuși trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu
este slăvit și Biserica triumfă. «Dar sunt păcătos», vei spune, «și nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei
sfinți». Tocmai pentru că ești păcătos, vino aici, ca să devii drept”, IOAN GURĂ DE AUR, Participarea la
slujbele bisericii, în vol. Problemele vieții, Ed. Cartea Ortodoxă/Egumenița, p. 165.
534 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 99).

172
un ceas să privegheați cu mine? Privegheați și vă rugați, ca să nu intra ți în ispită” ( Mt. 26,
40-41).
În continuare , Sfântul Niceta recurge la câteva mărturii din timpul B isericii
primare. El amintește de sfinții apostoli care au pri vegheat. Sfântul Apostol Petru a fost
eliberat de î nger noaptea din închisoare și dus în casa Mariei . Toți cei care se găseau
acolo nu dormeau, ci se rugau (FA. 12, 7 -12). Tot Sfântul Apostol Petru îndemna: „Fiți
treji, privegheați, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe
cine să înghită” ( I Petr. 5, 8). Sfinții apos toli Pavel și Sila, fiind întemnițați, pe la m iezul
nopții au cântat imne, preamărindu -L pe Dumnezeu ( FA. 20, 7 -11). Mai mult, fericitul
apostol Pavel îi îndemna și pe credincioșii din Corint: „Privegheați, stați tari în credință,
întăriț i-vă, îmbărbătați -vă” (I Cor. 16, 13). Autorul o amintește și pe Ana, fi ica lui
Fanuel, care zi și noapte se nevoia la t emplu prin rugăciuni și îndelungate postiri ( Lc. 2,
37), iar păstor ii, în timp ce vegheau noaptea pe lângă turma lor, au primit de la îngeri
vestea nașter ii lui Iisus Hristos ( Lc. 2, 8-11). Episcopul Niceta își încheie argumentația ,
spunând: „Ajungă acestea despre vechimea și temeinicia sfintelor privegheri”535.
Asigurându -i pe credincioșii săi de vechimea acestei tradiții de origine apostolică,
Sfântul Niceta de Remesiana vorbește în continuare despre foloasele dobândite de pe
urma participării la sfintele privegheri. Acestea nu erau puține și co ntribuiau la sporirea
duhovnicească a fiecăruia dintre ei:
„Așadar, cel ce a gustat înțelege și simte câtă apă sare a pieptului este lepădată, câtă
amorțire a minții este izgonită, câtă lumină cuprinde inima celui ce priveghează și se
roagă, ce har, ce prezență bucură toate părțile trupului. Priveghind se îndepărtează toată
spaima, se naște încrederea, slăbește stă pânirea cărnii, patimile se topesc, iubirea se
întărește, nesocotința dă înapoi, se apropie înțelepciunea, mintea se ascute, greșeala
slăbește, capul relelor, diavolul, e rănit de sabia Duhului”536.
În încheiere, Sfântul Niceta expune câteva reguli de compo rtament pentru
credincioșii care iau parte la sfintele privegheri. De la bun început, e piscopul Remesianei
exclude formalismul și atrage atenția asupra excesului de mâncare și de băutură , patimă
destul de vizibilă în rândurile credincioșilor săi . El recoma nda înfrânarea de la bucate, dar
și lepădarea de orice gând rău. Pentru ca privegherea să fie plăcută înaintea Domnului și

535 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 4, 5, 6, 7, 8 (trad. rom. O. Pop, pp. 119 -129).
536 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 8 (trad. rom. O. Pop, p. 129).

173
pentru ca s ă se reverse asupra lor harul Sfântu lui Duh, credincioșii trebuiau să participe
cu întreaga lor ființă la această celebrare :
„Numai că, preaiubiților, cine veghează cu ochii, să vegheze și cu inima; cine se roagă cu
suflarea gurii, să se roage și cu mintea, căci nu e de ajuns să veghezi cu ochii și să dormi
cu inima. Ba mai mult, trebuie să avem gri jă ca piepturile celor ce au a veghea să nu fie
îngreunate de prisosul mâncării ori băuturii, încât, râgâind preaplinul de mâncare și
băutură, să fim neplăcuți nu doar nouă înșine, ci să fim judecați nevrednici chiar de harul
Sfântului Duh”537.
Nu putem înc heia fără să menționăm c ă, Sfântul Niceta de Remesiana , la
redactarea acestei omilii , a consultat și alte surse patristi ce. Astfel, îl citează, fără a -l
numi, pe Sfântul Vasile cel Mare. Textul respectiv face referire la înfrânarea de la
mâncare și băutură , pe care Sfântul Niceta o recomanda celor care partici pau la slujba de
priveghere: „Căci a spus un bărbat deosebit între păstori: «După cum fumul pune pe fugă
albinele, tot astfel râgâiala grea respinge și îndepărtează harurile Sfântului Duh»538”.
Textul a fost preluat din omilia Despre post a marelui părinte capadocian539. Acest lucru
este deosebit de important și dovedește că, la sfârșitul secolului al I V-lea, operele
patristice circulau atât în Răsărit cât și în Apus, sfinții părinți citându -se unii pe ceil alți.
Totodată, prezența textului vasilian în omilia Sfântului Niceta ne poate sugera și o
posibilă corespondență între cei doi ierarhi, ei fiind contemporani , întrucât ne sunt foarte
bine cunoscute legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu creștinismul daco -roman540.
Pentru creștin ismul românesc omilia De vigiliis servorum Dei este un izvor
extrem de important , întrucât ne sunt oferite informații prețioase cu privire la slujirea
liturg ică a strămoșilor noștri daco -romani . Celebrarea slujbelor de priveghere la sfârșitul
secolului al IV -lea, atestă răspândirea creștinismului în acele ținuturi dunărene, dar și
intensificarea vieții duhovnicești a credincioșilor . Pe de alt ă parte, așa cum preciza și
Ovidiu Pop, mărturiile lui Niceta expuse în această omilie sunt importante pentru

537 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 9 (trad. rom. O. Pop, p. 131).
538 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 9 (trad. rom. O. Pop, p. 131).
539 VASILE CEL MARE, Omilia I, Despre post, 11, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17,
Traducere, introducere, note și indici de Dumitru Fecioru, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al B isericii
Ortodoxe Române, București, 1986, p. 357.
540 Pentru acest subiect, a se vedea: Ștefan GUȘĂ, Influiența Sfântului Vasile cel Mare asupra
monahismului românesc, Ed. Vasiliana ̓98, Iași, 2007; Ștefan C. ALEXE , „Sfântul Vasile cel Mare și
creștinismul românesc în secolul al IV -lea”, în Studia Basiliana, vol. II, Ediția a II -a, revăzută, adăugită și
îngrijită de Emilian Popescu și Adrian Marinescu, Editura Basilica , București, 2009, pp. 49 -59.

174
cunoașterea situației reale a problemelor cu care se confrunta comunitatea creștină
păstorită de către episcopul Niceta de Remesiana541.

4.1.3. Psalmodia sau m uzica bisericească la Sfântul Niceta de Remesiana

Muzica constituie unul dintre cele mai mari daruri cu care Dumnezeu l -a înzestrat
pe om spre a -i înfrumuseța viața. Această „artă vie”542 s-a născut odată cu lumea, căci
Dumnezeu îi mărturisește dreptului Iov: „Când s -au făcut ste lele, lăudatu -M-au cu glas
mare toț i îngerii Mei” ( Iov, 38,7). Deci , primii care s -au folosit de acea stă artă au fost
îngerii și, mai apoi , oamenii. Încă din vechime și până în zilele noastre, nu a existat popor
care să nu valorifice și să prețuiască această artă. Îndeosebi, prin muzică , oamenii și -au
exprimat durerile și bucuriile, și -au venerat eroii și martirii, prin cântece de bucurie sunt
primiți nou -născuții în lume și prin cântece de durere ne despărțim de cei dragi ai noștri.
Putem spune că întreaga viață este un praznic celebrat pri n muzică, întrucât ea oferă
omului bucurii spirituale.
Omul a cultivat această „artă vie”, folosindu -o în cadrul ceremoniilor religioase,
ca pe un mijloc de adorare a lui Dumnezeu . Așa s -a născut muzica sacră, pe care o
întâlnim atât la păgâni543, cât și la evrei, dar și în creștinism. Din punct de vedere creștin,
muzica bisericească utilizată în cadrul celebrărilor liturgice face posibilă comuniunea
dintre om și Dumnezeu; omul se deschide spre Dumnezeu prin cântare și Dumnezeu îi
primește cântarea ca pe o ofrandă. În acest sens, părintele p rofesor Vasile Stanciu
preciza:
„Prin cântare, creștinul participă direct la lucrarea Bisericii în actele ei de preamărire a lui
Dumnezeu și se integrează în trupul tain ic al Bisericii, în vederea realizării comuniunii c u
Capul ei, care este Iisus Hristos. Cântarea având și calitatea de a sensibiliza rugăciunea,
oferă creștinului posibilitatea să participe în chip mai intens și mai angajat la viața
liturgică a Bisericii. Prin această participare vie se înlesnește simțitor realizarea apropierii
și comuniunii dintre om și Dumnezeu ca persoane în iubire. De aici se poate desprinde

541 O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 91.
542 Grigore CONSTANTINESCU , Irina BOGA, O călătorie prin istoria muzicii, Ediția a II -a, Ed. Didactică
și Pedagogică, București, 2008, p. 7.
543 Pentru o perspectivă a modului în care era percepută muzica în antichitatea greacă, a se vedea
Cristian DUMEA , „Fund amente filosofice ale muzic ii în antichitatea clasică”, în Caietele Institutului
Catolic, IX (2010), nr. 2 (16) , pp. 203 -227.

175
ideea că muzica bisericească se dovedește a fi un puternic factor misionar menit să
contribuie la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, la intensi ficarea rugăciunii și la
întărirea unității Bisericii, cât și la întărirea comuniunii dintre membrii Bisericii”544.
Despre vechimea și caracterul sacru al cântării bisericești avem numeroa se
mărturii, atât în Sfânta Scriptură cât și în Tradiția Bisericii Universale. Din istoria
poporului evreu cunoaștem că Moise împreună cu poporul, după ce au trecut în chip
miraculos prin Marea Roșie, au înălțat lui Dumnezeu cântare de laudă: „Să cântăm
Domnului, căci cu slavă s -a proslăvit” ( Iș. 15, 1). David, care a alcătuit o parte însemnată
a psalmilor, Îl lăuda pe Dumnezeu, împreună cu tot poporul: „Lăudați pe Domnul, că
bine este a cânta; Dumnezeului nostru plăcută îi este cântarea” ( Ps. 146, 1) și, iarăși:
„Cântați Dumnezeului nostru, cânta ți; cântați Împăratului nostru, cântați. Că Împărat a tot
pământul este Dumnezeu; cântați cu înțelegere” ( Ps. 46, 6 -7). Tot aici, amintim Cântarea
proorocului Isaia ( Is. 26, 9 -20) și a pro orocului Iona ( Iona 2, 3-10), precum și Cântarea
celor trei tineri d in Bablion ( Dn. 3, 24 -90).
În Noul Testament ne este redată cântarea cetelor îngerești la nașterea lui Iisus :
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” ( Lc. 2,
14). Însuși Mântuitorul și sfinții a postoli au cântat p salm i și imne de slavă lui Dumnezeu
la Cina cea de Taină ( Mt. 20, 30; Mc. 14, 26), iar marele Apostol Pavel îi îndemna pe
creștinii din Efes: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești,
lăudând și cântând Domnului, în inimile voast re” ( Ef. 5, 19). Așadar, textele biblice
abundă în astfel de exemple, întărind această practică a cântării psalmilor și a imnelor
sacre.
Odată cu răspândirea creștinismului și cu dezvoltarea cultului divin public,
muzica bisericească a cunoscut o lar gă în trebuințare , Sfinții Părinți recunoscându -i
caracterul divin și originea divină545. Efectele muzicii sacre l -au determinat pe Sfâ ntul
Ioan Gură de Aur să prețuiască această formă de manifestare a spiritului uman:

544 Vasile STANCIU , „Cântarea cultică ortodoxă, mijl oc de activitate misionară”, în Studii Teologice,
XXXVII (1985), nr. 7 -8, p. 541 .
545 V. STANCIU , „Cântarea cultică ortodoxă…”, p. 541.

176
„Nimic nu reușește să înalțe într -atât sufletul, și oarecum să -l înaripeze, să -l ridice de pe
pământ, să -l desfacă de legăturile trupului […] ca o melodie vocală, sau cântare inspirată,
alcătuită perfect ritmic”546.
De asemenea, episcopul Am brozie al Mediolanului , unul din cei mai prolifici
imnografi ai Bisericii primare, considera cântarea bisericească un mijloc de realizare a
comuniunii credincioșilor, dar și un factor ce produce armonie în viața soci ală:
„Cântarea este chezășia păcii și armoniei, un fel de chitară care scoate o singură cânt are
din glasuri felurite și deosebite. Ea adună pe cei despărțiti, unește pe cei dezbinați,
împacă pe cei certați. Cu adevărat mare legătură de unitate este strângerea tuturor
credincioșilor într -un singur cor! Sunetele sunt deosebite, dar simfonia este un a […]”547.
Mult mai profund este S fântul Vasile cel Mare , care vede în cântarea psalmilor un
mijloc terapeutic, prin care credincioșii depășesc barierele urii și ale vrăjmășiei dintre ei,
învățând să trăiască în dragoste și comuniune:
„Psalmul înmoaie mân ia sufletului și îl înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă
prietenii, îi unește pe cei dezbinați, îi împacă pe cei învrăjbiți. Prin urmare, cine se mai
poate socoti vrăjmaș al celui împreună cu care a înălțat același glas către Dumnezeu?
Cântatul psalm ilor aduce, așadar, cel mai mare bun: dragostea. Cântatul împreună este ca
o cunună care conduce la unire, armonizând poporul în simfonia unui singur cor”548.
Până spre sfârșitul secolului al IV -lea, Biserica a reușit să introducă în cultul divin
două forme de exprimare a cântării psalmilor. Este vorba de cântarea responsorică sau
responsorială și cântarea antifonică sau psalmodierea549, ambele forme necesitând
implicarea directă atât a psaltului (solistului), cât și a cre dincioșilor participanți la sfintele
slujbe .
Cântarea responsorică îl avea ca solist principal pe psalt. Acesta intona recitativ
întreg psalmul, urmând ca apoi credincioșii să se unească într -un singur cor la diferite
refrene, precum: „Că în veac este mila Lui” sau „Aliluia”. Mărturii cu priv ire la această

546 IOAN GURĂ DE AUR, Expositio in Psalmum XLI, în PG 55, col. 155.
547AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Ennaratio in Psalm I, în PL 14, col. 968 -969.
548 VASILE CEL MARE, Omilia la Psalmul I, 2, în col. Părinți și S criitori Bisericești, vol. 4 , Tradu cere
din limba greacă de Policarp Pîrvuloiu și Dumitru Fecior u, studiu introductiv de Policarp Pârvuloiu și note
de Dumitru Fecioru și Adrian Muraru, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 366.
549Vasile STANCIU , „Particularități ale recit ativului liturgic bizantin”, în Anuarul Facultății de Teologie
Ortodoxă 1998 -2000, din Cluj -Napoca, nr. V, 2000, p. 256; Carmen STOIANOV , Mihaela MARINESCU ,
Istoria Muzicii Universale, Ediția a II -a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009, p. 48;
Alexandre SCHMEMANN , Euharistia – Taina Împărăției, Traducere de Boris Răduleanu, Ed. Anastasia,
București, 1993, p. 80.

177
modalitate de execuție a psalmodiei întâlnim la Sfântul Ioan Gură de Aur : „În vechime,
de pildă, se adunau toți la un loc și răspundeau în obște; aceasta o facem și acum. […] Iar
psaltul cântă singur și, chiar dacă toți îi răspund, glasul lor iese ca dintr -o singură
gură”550, dar și la Fericitul Augustin:
„Uneori însă, căutând să mă feresc cu prea mare ardoare de această înșelare, greșesc din
cauza prea marii severități, uneori chiar foarte mult, încât doresc să fie îndepărtată de la
urechile mele toată melodia plăcutelor cântări de care este însoțită Psaltirea lui David, și
de la urechile întregii Biserici, și mi se pare mai sigur ceea ce mi s -a spus de Atanasie,
episcopul Alexandriei, care făcea ca cititorul psalmului să cânte cu o atât de moderată
mlădiere a vocii încât să pară mai mult că citește decât cântă”551.
Cântarea antifo nică presupunea ca psalmii să fie cântați de către toți credincioșii,
fiind împărțiți în două cete (bărbați și femei, între femei fiind incluși și copii i). La final,
ambele cete se uneau, intonând împreună un refren doxologic552. O astfel de practică
întâlni m la Sfântul Ambrozie, care a introdus în practica liturgică a Bisericii milaneze
cântarea antifonică. În acest sens, el îi îndemna pe credincioși să petreacă:
„Nu în cântece care picură otrava morții, așa cum fac comedianții pe scenă, prin care
încărcăm c ugetul cu imagini senzuale, ci cu cântări bisericești în comun, în care să răsune
glasul întregului popor, aducând laudă lui Dumnezeu, desfătându -se într -o viață
curată”553.
În aceas tă perioadă, în paralel cu psalmo dia, se va introduce în cultul eclesial
cântarea imnelor sa cre, acele „compoziții poetice” alcătuite de imnografi prestigioși și ,
care erau întrebuințate atât în cultul divin, cât și în lupta împotriva ereziilor hristologice
de la începutul veacului al IV -lea554. În acest sens, cunoaștem contribuția imensă pe care

550 IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, Ed. Sofia, București, 2005, pp. 392;
394.
551 FERICITUL AUGUSTIN , Confessiones , X, 33, în col. Părinți ș i Scriitori Bisericești, vol. 64, p. 230.
552 Pentru o mai profundă înțelegere a modului de execuție a psalmodiei, atât responsorial cât și
antifonic, menționăm următoarele studii : Julius TYCIAK, Teologia imnelor bizantine. Perspectivele
teologice ale liturghiei bizantine, Traducere, studiu introductiv, adaptare și note de Mircea Oros, Ed.
Studia, Cluj -Napoca, 2009, pp. 9 -11; Petre VINTILESCU , Poezia imnografică, Ediția a II -a, Ed. Renașterea,
Cluj-Napoca, 2005, pp. 120 -135; Juan MATEOS , Celebrarea cuvântului în liturghia bizantină, Traducere și
note de Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2007, pp. 1 -12; V. STANCIU , „Particularități ale
recitativului… ”, pp. 256 -257.
553AMBROZIE AL MEDIOLA NULUI , Tâlcuiri la Sfânta Scriptură: Hexaemeron III, 5, în col. Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 52, T raducere realizată de Teodor Bodogae, Nicolae Neaga și Maria Hetco, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2 007, pp. 38 -39.
554 P. VINTILESCU , Poezia imnografică, p. 8; Ion ISĂROIU , „Cântarea psalmilor și cântarea imnelor în
biserica creștină primară”, în vol. Preotul Compozitor Gheorghe Șoima (1911 -1985). Simpozionul Național

178
au avut -o talentații imnografi : Clem ent Alexandrinul (†215), Antinoghen Martirul,
episcopul Sevastiei (†311), Atanasie, episco pul Alexandriei (†373), Efrem Sirul (†37 3),
Grigorie de Nazianz (†389), Ambrozie, episcopul Mediolanului (†397)555 și, nu în ultimul
rând, episcopul Niceta de Remesian a (†414).
Știm că Sfântul Niceta de Remesiana a fost: „poet, teolog dogmatic, autor de
scrieri mistice, muzicolog, teoretician preocupat de unele probleme estetice”556. În
rodnica sa activitate misionară, a folosit toate mijloacele pastorale pentru a spori viața
duhovnicească a credincioșilor săi. Printre aceste mijloace se numără și cântarea
bisericească, pe care a prețuit -o și a cultivat -o, oferind credincioșilor săi câteva norme
elementare de execuție a cântării psalmilor și a imnelor la sfintele slujbe557.
Paulinus de Nola, prietenul și admiratorul său, n e vorbește foarte frumos despre
meritele ace stui mare episcop în Carmen XVII. El ne relatează cum Sfântul Niceta, prin
predică și prin cântare, a reuși t să-i converteasc ă la Hristos pe barbarii de la S ud de
Dunăre, aflați în cuprinsul episcopiei sale:
„Prin tine, într -un ținut tăcut al lumii,
Barbarii învață să cânte, cu inimă
Romană, pe Hristos și să trăiască puri
În pacea blândă”558.
Elogiile lui Paulinus nu sunt exagerate. Într -adevăr, Sfântul Niceta a contribuit
mult la sporirea vieții liturgice a eparhiei sale. C orpusul său d e scrieri păstrează omilia
De psalmodiae bono , prin care încearcă să ofere câteva lămuriri cu privire la cântarea
psalmilo r și a imnelor dumnezeiești în cadrul privegherilor. Așa cum se va vedea , tema
omiliei , anunțată de către episcop , oferă informații prețioase despre modul execuției
cântării bisericești latin e, în spațiul daco -roman de la sfârșitul secolului al IV -lea și
începutul secolului al V -lea:

de Muzicologie, Sibiu, 4 decembrie 2010, Ediție î ngrijită de Vasile Grăjdian, Ed. Universității „Lucian
Blaga”, Sibiu, 2010, pp. 118 -121.
555 E. BRANIȘTE , Liturgica Generală…, pp. 478 -479.
556 M. DIACONESCU , Antologie de literatură… , p. 293.
557 Ș. C. ALEXE , „Foloasele cânt ării bisericești în comun…”, p. 167; V. STANCIU , „Cântarea cultică
ortodoxă…”, p. 542.
558 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 261 -267 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 263 ).

179
„Îmi amintesc că, după ce am vorbit de harul și de folosul privegherilor, am promis că, în
următoarea cuvântare, voi vorbi întru lauda și taina imnelor, ceea ce va face, cu voia lui
Dumnezeu, această cuvântare”559.
Pentru a împl ini acest deziderat, Sfântul Niceta insistă mult asupra participării
credincioșilor și a catehumenilor la slujbele de priveghere, pe care le socotea „atât de
rodnice în lucrarea duhovnicească, bogate în rugăciuni, imne și citiri”560. Însă , unii
credincioși , au fost extrem de ret icenți față de aceste rânduieli, astfel încât nu numai că
disprețuiau sfintele privegheri561, dar socoteau de prisos cântarea psalmilor și a imnelor la
sfintele slujbe :
„Știu că există unii, nu numai prin părțile noastre, ci și în cele răsăritene, care socotesc de
prisos și nu mai puțin nepotrivită sfintei credințe cântarea psalmilor și a imnelor.
Consideră că e de ajuns a se grăi cu inima, că e lucru neserios dacă se rostește cu
limba”562.
Dar, aceste acuzații, venite atât din R ăsărit cât și din A pus, nu -și aveau justificare.
Sfântul Niceta era conștient că practica celebrării slujbei de priveghere, la care se utiliza
din ce în ce mai mult psalmodia, nu era străină de tradiția liturgică a Bisericii, atât în
Răsărit, cât și în A pus. Într -o scrisoare a Sfântului Vasile cel Mare, Către clericii din
Neoce zareea, din a nul 375, acesta va răspunde unor acuzații similare, arătând că practica
privegherii și a psalmodiei s -a întins în Egipt, în Libia, în Teba, în Palestina, în Arabia, la
fenicieni ș i la sirieni, ajungând până la Eufrat:
„Răspunzând la acuza cântării în psalmi, prin care calomniatorii sperie îndeosebi pe
oamenii mai simpli, iată ce am de spus: obiceiurile care predomină astăzi în toate
Bisericile lui Dumnezeu sunt asemănătoare și se a rmonizează între ele. De cu noapte
poporul se scoală să meargă la locașul de rugăciune, unde cu oboseală, cu mâhnire și cu
lacrimi stăruitoare, se mărturisește Domnului, apoi se ridică să treacă de la rugăciuni la
cântarea de psalmi. Aici, împărțiți în dou ă cete, credincioșii cântă pe rând psalmi, dând
astfel mai multă tărie în meditare la cuvintele Scripturii și concentrându -și în același timp
atenția spre o mai statornică îndrumare a gândurilor și a simțămintelor. Apoi se schimbă:

559 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 133); Dicționar de muzică
bisericească…, pp. 591 -592.
560 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei , 1 (trad. rom. O. Pop, p. 115 ).
561 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 115): „Recunosc că mă și
mir că sunt unii care socotesc fie fără de folos, fie de prisos ori, ceea ce e mai rău, nepotrivite sfintele
privegheri, atât de rodnice în lucrarea duhovnicească, bogate în rugăciuni, imne și citiri”.
562 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 2 (trad. rom. O. Pop, p. 135 ).

180
se încredințează unuia g rija de a începe cântarea și ceilalți îi răspundem. Astfel, după ce
am petrecut noaptea prin alternarea cântării cu rugăciunea, când lumina zilei începe să
lucească, tot poporul într -o gură și o inimă înălțăm spre Dumnezeu psalmul de mărturisire
din care f iecare ne însușim îndemnuri de pocăință. Dacă din pricina acestor obiceiuri vă
separați de noi, atunci va trebui să vă separați și de egipteni, de locuitorii celor două
Libii, apoi de tebani, de palestinieni, de arabi, de fenicieni, de sirieni și de cei ce locuiesc
pe țărmurile Eufratului, cu un cuvânt de toți cei care cinstesc privegherile de noapte,
rugăciunile și cântările în comun”563.
De ace astă practică liturgică n u erau străini nici creștinii din Apus . Fericitul
Augustin ne descrie modul în care episcopul Ambrozie al Milanului a introdus în Biserică
psalmodia și slujba de priveghere. Augus tin ne relatează că , în anul 386 , credincioșii din
Milan o se adunau noaptea la biserică pentru priveghere, unde cântau imne și p salmi, după
obiceiul celor din R ăsărit:
„Nu de mult timp, Biserica din Milano începuse să sărbătorească acest gen de mângâiere
și de îndemn când inimile și vocile fraților care cântau se uneau cu mare zel. Desigur,
trecuse un an sau nu mai mult de când Iustina, mama împăratului Valentinia nus, care era
copil, persecuta pe Ambrozie, omul Tău, din cauza ereziei sale, la care fusese atrasă de
arieni. Mulțimea credincioasă făcea noaptea de veghe în biserică, pregătită să moară cu
episcopul lor, servul Tău. […] Atunci s -a instituit obiceiul ca să se cânte imnuri și psalmi,
după obiceiul părților din Răsărit, pentru ca poporul să nu se nimicească de neplăcerea
tristeții, iar de atunci au fost păstrate până astăzi de multe și aproape de toate comunitățile
Tale din celelalte părți ale pământului”564.
Revenind la Sfântul Niceta de Remesiana , cei care nesocoteau cântarea psalmil or
și a imnelor aduceau drept argument cu vintele Sfântului Apostol Pavel către credincioșii
din Efes: „Vă umpleți de Duhul vorbindu -vă în psalmi și imne și cântări duhovnicești ,
cântând în har și psalmodiind lui Dumnezeu în inimile voastre” ( Efes. 5, 18 -19).
Interpretând greșit acest text , mulți au ajuns la concluzia că trebuie să se cânte în taina
inimii, iar nu și cu vocea, căci ziceau: „nu să trăncănim cu mlădierea glasului î n felul

563 VASILE CEL MARE, Epistola 207, III, în col. Părinți ș i Scriitori Bisericești, vol. 1 2, p. 426.
Recomandăm și studiul lui Nicu MOLDOVEANU , „Sfântul Vasile cel Mare și muzica bisericeasc ă”, în
Studia Basiliana, vol. I, Ediția a II -a, revăzută, adăugită și îngrijită de Emilian Popescu și Adrian
Marinescu, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 523 -524.
564 FERICITUL AUGUSTIN , Confessiones, IX, cap. VII, 15, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 64,
pp. 193 -194.

181
tragediei, căci lui Dumnezeu, care cercetează inimile, Îi ajunge dacă se cântă în
ascunzișul inimii”565.
Sfântul Niceta respinge această interpretare eronată, astfel încât omilia sa De
psalmodiae bono capătă un caracter apologetic566. Făcând o exegez ă la acest verset,
Sfântul Niceta precizează că el nu dezaprobă pe cei ce câ ntă în inimă, dar nici pe cei care
cântă cu vocea, ci fiecare trebuie să se străduiască „să nu cânte doar cu glasul fără
participarea inimii”567. Observăm cum omilia De psalmodiae bono păstr ează aceeași
structură ca și omilia De vigiliis servorum Dei568.
Adresând această cuvântare oamenilor simpli, care proveneau, de cele mai multe
ori, din rândurile păgânilor și , care erau n ecunoscători ai textului biblic , episcopul Niceta
face, în argumentarea sa, o incursiune în Sfânta Scriptură , pentru a arăta că practica
psalmodierii este una foarte veche , fiind utilizată atât de evrei cât și de creștini. Autorul
amintește de numeroase personalități biblice , precum: Moise, Debora, David, Ana – mama
lui Samuel, Isaia, Avacum, de cei trei tineri din Babilon aruncați în cuptorul cel cu foc,
precum și de Sfinții Apostoli, care, sub insuflarea Duhul ui Sfânt, au cântat tainele lui
Dumnezeu prin imne și prin psalmi569.
Numeroase sunt pasajele biblice p rin care Sfântul Niceta încearcă să trezească în
sufletul credincioșilor săi interesul pentru psalmodie. Insistă mai mult asupra psalmilor
lui David, fiind copleșit de personalitatea acestui rege, pe care îl socotește „întâiul între
cântăreți, cât și visti erie a cântărilor”570. El vorbește cu toată convingerea despre efectele
acestor rugăciuni de inspirație divină, care pătrund în inimile credincioșilor, aducând
liniște sufletească și trupească:
„Oare ce nu vei găsi în acești psalmi, care să nu fie spre folos ul, spre mângâierea
neamului omenesc, fără deosebire de star e, sex, vârstă? Sugarul are în p salmi ce să sugă,
pruncul cu ce să se joace, copilandrul încotro să -și îndrepte drumul, tânărul ce să urmeze,
vârstnicul pentru ce să se roage. Femeia învață rușine a, orfanii își găsesc părintele,
văduvele pe apărător, săracii un sprijin, străinii o pavăză, regii și judecătorii aud de ce să
se teamă. Psalmul mângâie pe cel trist, pe fericit îl potolește, pe mânios îl îmblânzește, pe

565 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 2 (trad. rom. O. Pop, p. 135 ).
566 Z.MATEI, „Necesitatea re spectării regulilor…”, p. 111.
567 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 2 (trad. rom. O. Pop, p. 137 ).
568 C. GRANADO , „Introducción”, la NICETAS DE REMESIANA , Catecumenado de adultos, p. 23.
569 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 3, 4 (trad. rom. O. Pop, pp. 139 -141).
570 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 4 (trad. rom. O. Pop, p. 141 ).

182
sărac îl înviorează, pe bogat îl m ustră să se cerceteze. Pentru toți cei care -l primesc,
psalmul se dovedește a fi leacul potrivit; dar nu -l lasă nici pe păcătos, căci îi aduce
îndreptare în mod mântuitor prin lacrima pocăinței. Domnul nostru a făcut prin David,
robul Său, această băutură plăcută la gust prin cântare și folositoare vindecării rănilor prin
puterea ei. Căci cu plăcere se ascultă psalmul atunci când se cântă. El pătrunde sufletul în
timp ce -l desfată. Cu ușurință se reține de se cântă mai des. Și, ceea ce asprimea legii nu
putea scoate din sufletul omului, acesta îndepărtează prin dulceața cântării. Căci tot ceea
ce au primit profeții și însăși Evanghelia, se află în aceste cântări ale celor ce cu plăcută
dulceață le dau glas”571.
Pentru Sfântul Niceta, psalmodia sau cântarea bi sericească este o jertfă de laudă
pe care creștinul o aduce lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra întregii
creații. Așa cum îngerii în ceruri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu ( Apoc. 19, 6), așa și
pe pământ, după chipul acelora, credincioșii s e străduiesc, prin participarea la sfintele
privegheri bogate în psalmi, în imne și în cântări duhovnicești, să cânte minunile
Dumnezeului C elui veșnic. De aceea, Sfântul Niceta îi asigură pe credincioși că „această
slujire a sfintelor vegheri, dacă este f ăcută cu cuvenita credință și dăruire, e în comuniune
cu îngerii”572 și în comuniune cu profeții și cu martirii:
„De vreme ce astfel stau lucrurile, fraților, să împlinim sincer, cu încă mai multă credință,
lucrarea imnelor, fiind încredințați că am dobândit mare slavă de la Dumnezeu, ca unii
cărora, dimpreună cu atâția și astfel de sfinți, mă refer la profeți și la martiri, ni s -a
îngăduit să cântăm minunile Dumnezeului Celui veșnic. Lui mărturisim împreună cu
David că este bun. Cu Moise cântăm pe Sfântul Duh Domnul, în acele mari cântări.
Împreună cu Ana, ce poartă chipul Bisericii, stearpă odinioară, iar acum rodit oare, ne
întărim sufletele în lauda lui Dumnezeu. Cu Isaia veghem de cu noapte. Cântăm psalmi
cu Avacum. Cu Iona, cu Ieremia, preasfinți părinți, cântăm rugându -ne. Ba mai mult, ca

571 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 5 (trad. rom. O. Pop, pp. 141 -143).
572NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 151). Sfântul Maxim
Mărturisitorul vede și el în cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”, cântată de tot poporul,
anticiparea comuniunii noastre cu îngerii: „Rostirea întreită a cântării sfințeniei dumnezeiești de către tot
poporul credincios preînchipuiește unirea și deopotrivă cinstea pe care o vom avea, în veacul viitor, cu
puterile netrupești și spirituale”, MAXIM MĂRTURISITORUL , Mystagogia, XIX, Introducere, traducere, note
și două studii de Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2000, p. 34; Dumitru STĂNILOAE , „Cântarea liturgică comună mijloc de întărire a unității în
dreapta credință”, în Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 1, p. 71.

183
cei aruncați în cuptor, chemând toată făptura, împreună cu cei trei tineri binecuvântăm pe
Creatorul a toate. Cu Elisabeta sufletul nostru preamărește pe Domnul”573.
Dacă citim cu atenție textul de mai sus, pu tem observa că Sfântul Niceta oferă
păstoriților săi o listă a cântărilor biblice folosite în cadrul privegherilor de sâm bătă
noaptea spre duminică . În mare parte , aceste cântări sunt preluate din Vechiul Testament,
dar și din Noul Testament:
 Cântarea de mulțumire a lui Moise și a surorii sale Miriam, după trecerea prin
Marea Roșie : „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S -a preaslăvit! ” (Iș. 15, 1 -19).
 Cântarea lui Mois e, prin care el mustră poporul I srael pentru căderea în idolatrie:
„Ia aminte, cerule, și voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele !” (Dt. 32,
1-43).
 Cântarea de mulțumire a Sfintei Ana, mama lui Samuil : „Bucuratu -s-a inima mea
întru Domnul, înălțată a fost fruntea mea de către Domnul Dumnezeul meu…” (I
Rg. 2, 1-10).
 Cântarea pr oorocului Isaia: „Sufletul meu Te -a dorit în vreme de noapte, duhul
meu năzuiește spre Tine” (Is. 26, 9 -21).
 Cântarea pr oorocului Avacum: „Doamne, auzit -am de faima Ta și m -am temut de
punerile Tale la cale, Dumnezeule!” (Avc.3, 1-19).
 Cântarea pr oorocului Iona , când se afla în pântecele chitului : „Strigat -am către
Domnul în strâmtorarea mea, și El m -a auzit; din pântecele locuinței morților
către El am strigat, și El a luat aminte la glasul meu! ” (Iona 2, 3-10).
 Cântarea prooroc ului Ieremia: „Cutreierați ulițele Ierusalimului, uitați -vă,
cercetați și căutați prin piețele lui…” (Ir. 5, 1-22).
 Cântarea celor trei tin eri ev rei aruncați în cuptorul cu foc din Bab ilon:
„Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeul părinților noștri, și lăudat și preaslăvit
este numele Tău în veci” (Tin. 1, 2-67).
 Cântarea Elisabetei (imnul Magnificat , pe care Sfântul Niceta îl atribuie
Elisabetei , și nu Fecioarei Maria ): „Mărește sufletul meu pe Domnul… ” (Lc.1, 46 –
55)574.

573 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 11 (trad. rom. O. Pop, p. 151 ).

184
Toate aceste cântări menționate de Sfântul Niceta erau întrebuințate în serviciul
Utreniei, alături de celelalte lecturi biblice și de psalmii cântați atât antifonic cât și
respo nsoric și , alcătuiau rânduiala privegherii de noapte. Cercetătorul A. E. Burn ,
comparând lista de cântări rămasă de la Sfântul Niceta cu listele folosite în bisericile din
Constantinopol, din Milano și din Galia , din aceea și perioadă , consideră că episcopu l
Remesianei folosea aceleași cântări întrebuințate de B iserica din C onstantinopol,
adăugând în plus Cântarea profetului Ieremia (probabil versetele 5, 1-22), ca în B iserica
galicană575.
Lista câ ntărilor biblice la care face pomenire Sfântul Niceta ne poat e sugera un
crâmpei din rânduiala slujbei de priveghere celebrată în biserica din Remesiana . Alături
de aceste cântări , se adăugau anumiți psalmi , precum și diferite imne. Niceta amintește și
de intervenția diaconului , care rostea ectenii pentru diferitele categorii de catehumeni , de
energumeni și de credincioși576.
Sfântul Niceta considera psalmodia modalitatea de fixare și de asimilare a
dogmelor Bisericii de către credincioși. Deci , psalmodia, pe lângă rolul educativ moral –
religios, era și un mijloc de lămurire și de întărire a unității în dreapta credință577, într-o
perioadă plină de fră mântări și de dezbinări religioase , provocate de către arieni și de

574 Sfântul Niceta de Remesiana atribuie în mod direct Elisabetei imnul lucanic Magnificat : „Cum
Elisabeth Dominum anima nostra magnificat/Cu Elisabeta sufletul nostru preamărește pe Domnul”, De
psalmodiae bono, 11 (trad. rom. O. Pop, pp. 150 -151). Această afirmație o întâlnim și în operele unor
scriitori bisericești, precum: Sfântul IRINEU DE LYON, Adversus hae reses, IV, 7, 1, în PG 7, col. 991, la
ORIGEN , Homiliae in Lucam – Homilia VII in Lucam, în PG 13, col. 1817 C (Traducerea românească:
Origen, Din Omiliile la Evanghelia după Luca, VII, 3, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 7,
Traducere de Teod or Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Lațcu, studiu introductiv și note de Teodor Bodogae,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 88 : ,,Se poate citi,
după cum am găsit într -un mare număr de exemplare, că și fer icita Fecioară a pro orocit. Dar tot așa știm,
după alte manuscrise, că și Elisaveta a fost aceea care încă a rostit pror oociile ei ” și la CHIRIL AL
IERUSALIMULUI , Cateheza XVII, 7 (trad. rom. D. Fecioru, p. 298): „Elisabeta s -a fericit pe sine însăși”. Mai
multe informații cu privire la această problemă găsim în următoarele studii: Thomas BARNS , „The
Magnificat in Niceta of Remesiana and Cyril of Jerusalem”, în The Journal of Theological Studies, vol.
VII, 1906, pp. 449 -453; R. LAURENTIN , „Traces d' allusio ns étymologiques en Luc 1 -2”, în Biblica, 38,
1957, pp. 1 -23; François JACOBÉ , „L'origine du Magnificat”, în Revue d'Histoire et de Littérature
Religieuses, tom. II, 1897, pp. 424 -432; W. WHITE JR., Magnificat, în Enciclopédia da Biblia, vol. 4, Ed.
Cultura Cristă, São Paulo, 2008, pp. 52 -53. A se vedea și Răzvan PERȘA , Mărește suflete al meu pe Domnul
– Imn Mariologic, sau nu? Lc. 1, 47 -55, la: http://persarazvan.blogspot.ro/2011/06/mareste -suflete -al-meu-
pe-domnul -imn.html (14.07.2015).
575 A. E. BURN, Niceta of Remesiana, pp. XCIV -XCV.
576 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono, 14 (trad. rom. O. Pop, p. 157).
577 V. STANCIU , „Cântarea cultică ortod oxă…”, p. 550.

185
către macedonieni. În acest sens el va compune imnul Te Deum laudamus , pe care , cu
siguranță , îl utiliza la sfintele privegher i și pentru a combate doctrina ariană.
Este bine cunoscută lupta pe care episcopul Niceta a dus-o împotriva ereziilor.
Pentru a menține dreapta credință în mijlocul credincioșilor săi, acest venerabil episcop
recomanda psa lmodia și îi îndemna , adesea , pe aceștia să cânte „cu înțelegere ”, adică nu
numai cu vocea, ci și cu m intea, spre a putea înțelege învățăturile și dogmele Bisericii:
„Căci tot ceea ce au primit profeții și însăși Evanghelia, se află în aceste cântări ale c elor
ce cu plăcută dulceață le dau glas. Se arată Dumnezeu, se iau în râs închipuirile, se
impune credința, se alungă necredința, se aduce dreptatea, se stăvilește nedreptatea, se
laudă milostenia, cruzimea dă înapoi, se caută adevărul, se osândește minciu na, se
condamnă înșelăciunea, se laudă curăția, trufia e înlăturată, smerenia e înălțată, se predică
pocăința, se vădește pacea de urmat, se cere apărare împotriva dușmanilor, se făgăduiește
răzbunare, se hrănește nădejdea sigură. Și, ceea ce este mai pres us de toate acestea,
psalmii sunt cântați ca taine ale lui Hristos. Căci se arată și nașterea Lui și împotrivirea
mulțimii necredincioase, se numește și moștenirea neamurilor, se cântă puterile
Domnului, se zugrăvește pătimirea vrednică de cinstire, se ara tă Învierea plină de slavă,
nu se trece sub tăcere nici chiar faptul că a șezut de -a dreapta. Apoi se arată venirea cu
foc a Domnului, se dezvăluie judecata înfricoșătoare a viilor și a morților. Ce să mai
spun? Se descoperă chiar trimiterea Duhului creato r și înnoirea pământului: după acestea
va urma împărăția veșnică a celor drepț i în slava Domnului, precum și osânda nesfârșită a
păcătoșilor. Acestea sunt cântările pe care le cântă lui Dumnezeu Biserica. Acestea sunt
cele pe care le înalță chiar cu glas a ceastă adunare a noastră. Acestea nu numai că nu -l
slăbesc pe cel ce cântă, ci dimpotrivă, îl întăresc. Nu stârnesc desfrânarea, ci o potolesc.
Vezi dacă mai poate exista îndoială că și cântările plac lui Dumnezeu, atunci când tot ce
se face privește spre slava Creatorului”578.
Viața duhovnicească a comunității din Remesiana se va îmbunătăți substanțial
avându -l în mijlocul lor pe episcopul Niceta. Prezența sa la câ rma B isericii din
Remesiana a făcut posibilă păstrarea comuniunii credincioșilor, dar și conve rtirea
păgânilor la dreapta credință și in tegrarea lor în sânul Bisericii . În calitate de arhiere u, el
și-a înțeles rolul său de mijlocitor între Dumnezeu și oameni, urmărind desăvârșirea

578 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 5, 6, 7 (trad. rom. O. Pop, pp. 143 -145); Z. MATEI,
„Necesitatea respectării regulilor …”, p. 115.

186
fiecăruia și a tuturor la un loc în plinătatea Trupului lui Hristos579. Catehet desăvârșit, dar
și duhovnic de o în altă ținută spirituală, episcopul Niceta a căutat să dezvolte în sufletele
credincioșilor săi „gustul pentru practicarea celor două mijloace de curăție și înălțare,
potrivite sufletului simplu, care sunt privegh erea și cântarea în comun”580.
Introducerea slujbei de priveghere în nopțile de sâmbătă spr e duminică nu s -a
făcut fără împot riviri, dar Sfântul Niceta reușește treptat , prin tactul său pastoral , să adune
cât mai mulți credincioși care să participe la aceas tă sfân tă celebrare atât de bogată în
rugăciuni, în imne și în citiri . După cum vom arăta , scopul acestor adunări este justificat
de către episcop ca având un rol purificator, esențial în procesul de desăvârșire581.
Pentru Sfântul Niceta, participarea la ac este slujbe de priveghere nu este un
simplu act de prezență, ci presupune o totală dăruire a credinciosului; ea se face din
dragoste curată față de Dumnezeu, implicând întreaga ființă în actul rugăciunii:
„Numai că, preaiubiților, cine veghează cu ochii, să vegheze și cu inima; cine se roagă cu
suflarea gurii, să se roage și cu mintea, căci nu e de ajuns să veghezi cu ochii și să dormi
cu inima”582.
Aceleași reguli sunt valabile și în cazul psalmodiei. Psalmodia sau muzica
bisericească este mijlocul prin c are credincioșii se transpun într-un plan spiritual potrivit
pentru comuniunea cu Dumnezeu. Ea oferă credinciosului bucurii spirituale, având
menirea de a fi „modestă slujitoare” a cultului Bisericii în scopul cinstirii lui
Dumnezeu583. Ca și în cazul priveg herii, Sfântul Niceta recoman dă credincioșilor
psalmodia, precum și câteva reguli de execuție a ei , pentru a fi pe placul lui Dumnezeu și
după tradiția Bisericii.
Pentru Sfântul Niceta, cântarea bisericească presupune dăruire, înțelegere,
împreună -participare, armonie. El respinge , în muzica bisericească , elementul teatral și
dramatismul584, deoarece psalmodi a trebuie să producă în sufletele credincioșilor
sentimentul pocăinței. Militează pentru o disciplină serioasă , cerând ca vocile tuturor

579 IRINEU , MITROPOLITUL OLTENIEI , „Responsabilitatea episcopului față de harul arhieriei sale și față
de hirotoniții săi”, în Almanah Bisericesc – Episcopia Giurgiului, 2011, Ed. Episcopiei Giurgiului, p. 76.
580 Ș. C. ALEXE , „Foloasele cântării bisericești în comun …”, p. 168.
581 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei , 3 (trad. rom. O. Pop, pp. 117 -119).
582 NICETA DE REMESIANA , De vigiliis servorum Dei , 9 (trad. rom. O. Pop, p. 131).
583 Domin ADAM , „Cântarea Biseri cii noastre ortodoxe”, în Altarul Reîntregirii, XI (2006), nr. 1, p.
134.
584 Dicționar de muzică bisericească …, p. 592; O. L. COSM A, „Muzi ca lui Niceta…”, p. 2.

187
celor ce psalmodiază să fie la unison. Întreaga ființă se cere a fi im plicată în acest act
liturgic , din care este exclus formalismul sau formele de evlavie false:
„Numai că, preaiubiților, pentru a nu supăra pe Dumnezeu, să cântăm cu simțirea
încordată ș i cugetul treaz, lăsând de o parte poveștile fără rost. Căci astfel ne îndeamnă
psalmul zicând: «Că Împărat a tot pământul este Dumnezeu, cântați cu înțelegere» [Ps.
46, 8] , adică cu atenție, pentru a cânta nu numai cu suflarea, adică cu glasul, ci și cu
mintea, și pentru a și cugeta ceea ce cântăm, pentru ca mintea, furată de povești și de
gânduri străine, să nu aibă osteneală zadarnică. Chiar sunetul ori melodia să se cânte
potrivit sfintei credințe, nu ca una ce redă suferințe de tragedie, ci exprimă în voi
adevărata creștinătate; nu ca una ce miroase a ceva teatral, ci produce căința păcătoșilor.
Iar glasurile voastre, ale tuturor, nu trebuie să fie stridente, ci la unison. Nu unul să tragă
înainte prostește ori unul să se smerească, iar altul să ridice glasul; ci fiecare să se
străduiască cu smerenie a -și potrivi vocea la sunetul corului aflat în armonie, fără a o
scoate în evidență ori a o prelungi, ca pentru a o arăta dintr -o prostească și nepotrivită
fală ori pentru a dori să placă oamenilor. Căci noi trebuie să împlinim totul ca înaintea lui
Dumnezeu, nu din dorința de a plăcea oamenilor”585.
Sfântul Ciprian al Cartaginei arată și el , în tratatul Despre Rugăciunea
Domnească , cum trebuie practicată rug ăciunea și cântarea imnelor și care trebuie s ă fie
atitudinea credinciosului în b iserică la sfintele privegheri :
„Când ne rugăm, vorba și ruga noastră să fie cu smerenie, în liniște și cuviință, gândindu –
ne că ne aflăm în fața lui Dumnezeu. Trebuie să plăcem ochilor divini și prin ținuta
corpului și prin felul vocii. Căci după cum cel care vorbește tare dovedește lipsă de
cuviință, la fel cel care se roagă trebuie să arate respect și modestie. […] Când ne adunăm
la un loc cu frații noștri și facem jertfele divine cu preotul lui Dumnezeu, nu trebuie să
uităm respectul și disciplina pe care le datorăm, să facem rugăciuni pretutindeni, cu
cuvinte nepotrivite, ci să ne adresăm lui Dumnezeu cu smerenie, nu cu glas zgomotos,

585 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 13 (trad. rom. O. Pop, p. 153 ). Datorită unor
exagerări și neorânduieli apărute în Biserică privind execuția psalmodi ei, în anul 360, un sinod local ținut la
Laodiceea a hotărât că „nimeni nu trebuie să cânte în Biserică, cu excepția psalților canonici rânduiți pentru
a cânta psalmii, care urcă în a mvon și care cântă după carte” (c an. 15), însă majoritatea c elor ce au
comentat acest canon consideră că „prin aceasta nu se interzice p oporului să cânte, ci se dă îndrumarea ca
acesta să cânte secondând pe cântărețul (psaltul) oficial”, cf. Ioan N. FLOCA , Canoanele Bisericii Ortodoxe.
Note și comentarii, 1991, p. 206.

188
fiindcă Dumnezeu nu ascultă vocea noastră, ci inima noastră, și nu are nevoie de strigă te
Cel ce ne cunoaște gândurile”586.
La fel ca episcopul Niceta, Sfântul Vasile cel Mare recomanda și el ca psalmodia
să fie făcută în chip armonios și din inimă curată:
„Nu tot cel ce are în gură cuvintele psalmului cântă Domnului, ci cei care înalță, din
inimă curată, cântările de psalmi. Toți câți sunt cuvioși și păstrează dreptatea cea către
Dumnezeu, toți aceia pot să cânte lui Dumnezeu psalmi în chip armonios, urmând
ritmurile cele duhovnicești. Dar câți nu stau aici în biserică venind de la desfrânări ! Câți
nu vin de la hoții! Câți nu ascund în inimile lor viclenie și minciună! Se pare că au în
gura lor cântare de psalmi, dar nu cântă cu adevărat psalmi. Căci psalmul acesta, pe care
îl tâlcuim, cheamă pe cel cuvios să cânte psalmi. […] Curățiți -vă in imile, ca să rodiți cu
duhul, pentru ca, ajungând cuvioși, să puteți cânta cu pricepere psalmi Domnului”587.
Alte reguli , expuse de către episcopul Niceta în omilia De psalmodiae bono ,aveau
menirea de a produce și mai multă armonie. În tim pul celebrărilor l iturgice, pentru a se
evita orice neorânduială, cei care nu -și puteau potrivi vocea cu tonalitatea corului ce
psalmodia erau sfătuiți să tac ă sau să cânte mai încet pentru a nu-i tulbura pe ceilalți, căci
„nu este dat tuturor să aibă glas mlădios ori plăcu t sunător”588.
Câteva îndemnuri, care sunt valabile și în zilele noastre, le oferă Sfântul Niceta cu
multă căldură tuturor credincioșilor, pentru ca toată lauda să fie plăcută lui Dumnezeu :
„Iar atunci când se cântă, să se cânte de către toți, când se face rugăciunea, să se facă de
către toți. Când se face citirea, să fie ascultată în liniște, de asemenea, de către toți, pentru
ca, în timp ce citețul citește, vreun altul, rugându -se, să nu facă tulburare cu glas strigător.
Iar dacă ai întârziat când se săvâr șește citirea, doar închină -te lui Dumnezeu și, cu semnul
Crucii pe frunte, pleacă -ți cu atenție urechea. Se întinde vremea rugăciunii cât timp ne
rugăm cu toții, se întinde vremea cât timp vei fi dorit și, ori de câte ori vei fi dorit să te
rogi singur, s ă nu pierzi citirea din grija pentru rugăciune, căci pe aceea n -o poate avea la
îndemână oricine mereu, în vreme ce putința de a ne ruga e lesnicioasă. Și să nu socoți că
este mic folosul din ascultarea sfintei citiri, de vreme ce însăși rugăciunea devine mai
bogată, când mintea aleargă întărită de imaginile lucrurilor sfinte, imagini pe care abia le –

586 CIPRIAN AL CARTAGINEI , Despre Rugăciunea Domnească, IV, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 3, p. 465.
587 VASILE CEL MARE, Omilie la Psalmul XXIX, 3, în Părinți ș i Scriitori Bisericești, vol. 17, pp. 239 –
240; N. MOLDOVEANU , „Sfântul Vasile cel Mare…”, p. 527.
588 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 13 (t rad. rom. O. Pop, p. 155 ).

189
a auzit. […] De aceea și diaconul cu glasul limpede, ca la o înștiințare, ne îndrumă pe toți
ca, fie în rugăciune, fie în cântare, fie în ascultarea citirilo r, să se păstreze de către toți
unirea”589.
Ca și în cazul omiliei De vigiliis servorum Dei, Sfântul Niceta de Remesiana
folosește în această predică și un izvor patristic pentru a oferi expunerii sale o și mai mare
autoritate. În această predică îl citează pe Sfântul Ciprian al Cartaginei care, preocupat
fiind și el de cântar ea psalmilor, îl îndemna pe prietenul său Donat să cânte psalmi spre
slava lu i Dumnezeu:
„Să petrecem bucuroși această zi, zice el, și să nu fie nici un ceas al întrunirii lipsit de
harul ceresc. Răsune de psalmi întrunirea, căci bună -ți este ținerea de minte și mlădios
glasul. Ia -ți, ca de obicei, această sarcină; mai bi ne păstorești pe cei preaiubiți de ai
duhovniceasca auzire. Să ne atragă dulceața credinței, căci cei care cântă bine a u o
plăcere anume, ce îndeamnă la credință sufletele ascultătorilor”590.
Cu acest pasaj se sfârșește una din tre cele mai frumoase omilii din literatura
patristică daco -romană, rostită de către episcopul Niceta de Remesiana. Așa cum
evidenția părintele profe sor Ștefan C. Alexe, această omilie „se impu ne prin bogăția de
sfaturi și p recepte privitoare la cântarea de obște”591. Putem spune că este cel mai vechi
document ce surprinde viața liturgică în desfășurare a strămoșilor noștri daco -romani .
Valoarea inestima bilă a acestui document patristic oferă veridicitate considerațiilor
Sfântului Paulinus de Nola, care îl laudă pe episcopul d aco-roman, pentru rodnica sa
activitate pastoral -misionară:
„Dar acum, chiar și un sălbatic cu urechile
La preotul nostru va devora cântecele
Atât de pioase: hrana prin cântec a săturat
Nesăturatul pântec”592.

589 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono , 13, 14 (trad. rom. O. Pop, pp. 155 -157). Sfântul
Ciprian al Cartaginei recomanda și el credincioșilor ca rugăciunea să fie făcută fără împrăștierea minții și
cu toată evlavia cuvenită: „ Pe Domnul nu trebuie să -L roage sunetul vocii, ci cu toată seninătatea sufletul și
simțirea noastră. Este totală indecență ca, atunci când Îl rogi pe Domnul, să -ți zboare gândul în altă parte,
să cugeți la lucruri care n -au nimic comun cu rugăciunea, ca și cum ai putea în același timp să vorbești cu
Domnul și să te gândești la altceva”, CIPRIAN AL CARTAGINEI , Despre Rugăciunea Domnească, XXX, în
col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 482.
590 CIPRIAN AL CARTAGINEI , Ad Donatum, XVI, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, pp. 424 –
425.
591 Ș. C. ALEXE , „Foloasele cântării bisericești în comun …”, p. 181.
592 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 133 -136 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 258).

190
Teologia liturgică a Sfântului Niceta de Remesiana face dovada intensei activitați
pastoral -misionare a episcopului daco -roman. De asemenea, ea pune în lumină marile
frământări politice și doctrin are de la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al
V-lea. Acolo, „într -un ținut tăcut al lumii”, barbarii păstoriți de către Niceta aveau să
audă acest îndemn al episcopului lor: „Dacă sufletul tău îndură întunericul, caută pe
Hristos, căci El este Lumina”593. Această chemare călduroasă a făcut ca mulț imile de
păgâni să creadă în Hristos și să ceară Botezul. Grija episcopului remesian față de această
lucrare sacramentală se reflectă atât de profund în lucrarea Libelli i nstruct ionis, un
catehism destinat candidaților la Botez, care ne dovedește că la sfârșitul secolului al IV –
lea creștinismul înregistrase progrese importante în episcopia Remesiana. Într-adevăr ,
teologia liturgică a Sfântului Niceta ne dezvăluie secvențe din viaț a creștină a strămoșilor
noștri daco -romani, exprimată în: rugăciune, lectură duhovniceas că, post, priveghere și
psalmodie.
Trebuie să menționăm faptul căepiscopul Niceta n u este doar un simplu martor al
experiențelor liturgice din cuprinsul eparhiei sale , deoarece p rin o pera sa liturgică , el ne
transmite practica baptismală de origine apostolică, păstrată până astăzi în Răsăritul
ortodox. Totodată, se dovedește a fi n u doar un practicant al acestor ritual uri, ci și o
persoană care a avut o contribuție imp ortantă la dezvoltarea lor . Pentru creștinismul
românesc , opera l iturgică a Sfântului Niceta de Remesiana este extrem de valoroasă . În
scrierile sale el vorbește despre „baia nașterii din nou” a strămoșilor noștri, arătând cum
au trecut „de la moarte la vi ață” și cum „din păgâni au devenit creștini”.

4.2. Teologia dogmatică

Teologia dogmatică a Sfântului Niceta de Remesiana este expusă sistematic în
lucrarea Libelli instructionis , respectiv în Libelli III și V, în care sunt păstrate tratatele:
De ratione fidei (Despre rânduiala credinței) și De Spiritus Sancti potentia (Despre
puterea Sfântului Duh), precum și tratatul De Symbolo (Despre Simbolul de credință).
Întreaga sa operă dogmatică este rezultatul uriașelor frământări teologice provocate de

593 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationobus D. N. Iesu Christo convenientibus, 2 (trad.
rom. O. Pop, p. 15).

191
arieni ș i de macedonieni în jurul Persoanelor Preasfintei Treimi. Prin cele trei tratate,
amintite mai sus, autorul își dovedește „vocația sa literară, claritatea și expresivitatea
stilului, precum și tactul său pastoral”594.
Astfel, teologia sa dogmatică tratează, foarte sistematic, probleme legate de :
triadologie, hristologie, pnevmatologie, mariologie, eclesiologie și eshatologie. Fiecare
operă a episcopului de Remesiana începe printr -o expunere a problemelor de ordin
general și teologic, urmând apoi par tea aplicativă, practică, morală, exemplificată prin
diferite exemple concludente. Textul său nu este complicat și nici filosofic. Autorul evită
speculațiile de ordin teologic, deoarece se adresa oamenilor simpli și, d e cele mai multe
ori neștiutori de car te. Toate frazele sale abundă în diverse comparații, a ntiteze,
paralelisme, metafore, jocuri de cuvinte și aliterații595. Învățătura sa teolog ică adresată
atât catehumenilor cât și credincioșilor, este în totalitate preluată din Sfânta Scriptură și
din Sfânt a Tradiție596, căile de transmitere ale revelației:
„Este nevoie așadar ca cei ce aleargă spre credință să cerceteze învățăturile trebuincioase,
pe care le pot înțelege și reține și mințile simple, nu învățături alcătuite din propria
cugetare, ci adunate din propovăduirea Sfintei Scripturi”597.
Așa cum am precizat și în capitolul anterior, întreaga operă literară a Sfântului
Niceta a fost scrisă din necesitate pastorală, în împrejurările grele prin care avea să treacă
Biserica la sfârșitul secolului al IV -lea și începutul secolului al V -lea, din pricina ereziilor
virulente ale lui Arie și Macedonie, care negau dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh.
Alături de Sfântul Atanasie cel Mare și de Sfântul Ambrozie al Mediolanului, episcopul
Niceta de Remesiana va lupt a, prin predica și prin scrierile sale, împotriva acestor erezii,
care își făceau simțită prezența și în jurisdicția episcopiei sale, producând dezbinări și
schisme între credincioșii săi.
După cum vom arăta, teologia dogmatică a Sfântului Niceta are ca obiectiv
dovedirea dumnezeirii, deoființimii și egalității Fiului și a Sfântului Duh cu Tatăl,
contestată de către eretici. În acest sens, în operele sale dogmatice, autorul va combate
învățăturile greșite ale lui Arie și Macedonie, dar și doctrinele unor secte a ntitrinitare,
răspândite încă din secolul al II -lea și al III -lea prin Sabellius Patripassianul, condamnat

594 M. DIACONESCU , Antologie de literatură…, p. 295.
595 M. DIACONESCU , Antologie de literatură…, p. 303.
596 Ș. C. ALEXE , „Sfântul Niceta de Remesiana ș i ecumenicitatea…”, p. 499.
597 NICETA DE REMESIANA , Libelli instructionis, Cartea I, Fragm. I (trad. rom. O. Pop, p. 21).

192
de papa Calist în anul 220 ca susținător principal al modalismului monarhianist și prin
Photinus, episcop de Sirmium, condamnat în anul 351 pe ntru negarea preexistenței
Logosului ca entitate distinctă de Tatăl598.

4.2.1. Triadologia la Sfântul Niceta de Remesiana

În reflecția sa teologică, Sfântul Niceta de Remesiana va expune învățătura despre
Sfânta Treime, mărturisind că există un singur Du mnezeu întreit în Persoane: Tatăl, Fiul
și Sfântul Duh, în numele Căreia „oamenii renăscuți prin credință și sfințiți după canonul
Evangheliei […], își pun nădejdea în Împărăția cerurilor”599. În conformitate cu învățătura
Bisericii, Sfântul Niceta sublini ază faptul că cele trei Persoane au în comun ființa sau
substanța, însă nu trebuie confundate între ele. Astfel, Tatăl nu este nici Fiul, nici Sfântul
Duh; Fiul nu este nici Tatăl, nici Sfântul Duh; Sfântul Duh nu este nici Tatăl, nici Fiul, ci,
toate cele trei Persoane sunt o singură Dumnezeire:
„Fie, așadar, după mărturisirea Botezului, deplină credința în Treime, unică dăruirea
pioșeniei; și să nu credem, după obiceiul păgânilor, în osebirea puterilor ori să
presupunem în Treime o creație. Dar să nu căde m nici în păcatul iudeilor, care -L
tăgăduiesc pe Fiul lui Dumnezeu, care nu se închină la Duhul, ci, mai degrabă, aducând
închinare și preamărire Treimii desăvârșite, cum o spunem tainic cu gura noastră, astfel
să avem și cugetul: Unul Sfânt, adică Duhul, unul Domnul Iisus Hristos în slava lui
Dumnezeu Tatăl, Amin. Căci una este credința Treimii”600.
Dar, această mă rturisire de credință , avea să fie pusă la îndoială de către cei care
căutau pe cale rațională să pătrundă ființa și tainele lui Dumnezeu. Episco pul Niceta se
miră de insistența unor eretici și chiar credincioși care, din cauza întrebărilor întortochiate
și nefolositoare, aveau să producă dezbinări și neînțelegeri în sânul Sfintei Biserici,
atingând direct și în esență dogma Sfintei Treimi:

598 P. RESSA , „Niceta di Remesiana e l'eresia”, pp. 167 -168.
599 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 29).
600 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti pot entia, 22 (trad. rom. O. Pop, pp. 83 -85). Fericitul
Augustin face și el o distincție între persoanele Sfintei Treimi. În secțiunea Despre taina Treimii , episcopul
Hiponei mărturisește că „Treimea este un singur Dumnezeu: ceea ce nu înseamnă că Tatăl este a celași cu
Fiul și cu Sfântul Duh, ci că Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul, Duhul Sfânt este Duhul Sfânt, această Treime
fiind un singur Dumnezeu”, FERICITUL AUGUSTIN , Despre credință și Crez, IX, 16, în col. Credința
Ortodoxă, Traducere din limba latină și note de Miruna Tătaru -Cazaban și Bogdan Tătaru -Cazaban, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 53 -54.

193
„Acești a sunt cei care, deși nu pot cuprinde și înțelege facerea cerului, se străduiesc să -L
cuprindă și să -L măsoare pe Însuși Dumnezeu Creatorul și Îl supun cercetării pe Cel pe
care trebuie să -L adore pur și simplu datorită măreției lucrărilor și a necuprinder ii atâtor
lucruri, și discută despre felul și mărimea Tainei Lui, zicând: «Cât de mare e Tatăl? Cum
este Fiul? Ce fel este Duhul Sfânt?» Vai, omule, tu, care nu te cunoști nici măcar pe tine
însuți, îndrăznești să măsori cele dumnezeiești?”601.
Parcă parafr azându -l pe Niceta, Sfântul Ioan Gură de Aur se miră și el de
întrebările iscoditoare ale unor credincioși, care, în loc să fie preocupați de viețuirea
duhovnicească, caută să pătrundă și să măsoare adâncul cel mare al lui Dumnezeu:
„Ce să spun de flecăre lile credincioșilor noștri? Nu sunt mai mici decât atacurile
ereticilor și ale păgânilor, ci dau chiar mai multă bătaie de cap învățătorului Bisericii.
Unii credincioși iscodesc, din simplă curiozitate și fără rost, acelea care nu le sunt de
vreun câștig d e le-ar afla și nici nu -i cu putință să le afle. Alții, iarăși, cer lămuriri despre
judecățile lui Dumnezeu și se silesc să măsoare adâncul cel mare al lui Dumnezeu. […]
Vei găsi însă puțini credincioși care să se intereseze de dreapta credință și de o bun ă
viețuire; cei mai mulți iscodesc și caută acelea care nu pot fi găsite; și mânie pe
Dumnezeu de le caută”602.
Tot în acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz deplânge curiozitatea celor care , pe
cale rațională, căutau să cunoască natura și ființa lui Dumnezeu. Pe unii ca aceștia
părintele capadocian îi încredința că: „Ce este Dumnezeu, după natura și ființa Lui, nici
n-a descoperit vreodată vreun om și, desigur, nu este cu putință să descopere ”603.
Problemele teologice de natură trinitară expuse de Sfântul Niceta în tratatul De
ratione fidei gravitau în jurul unor erezii care negau persoanele Sfintei Treimi. Astfel, el
combate tezele lui Sabellius, reprezentant principal al modalismului monarhia nist, care
susținea unicitatea lui Dumnezeu, dar considera că persoanele Sfintei Treimi sunt doar
forme sau modalități de manifestare ale aceluiași Dumnezeu604. Episcopul Niceta ne
relatează că Sabellius a îndrăznit, în mod necugetat, să afirme că Tatăl este și Fiul și

601 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 31).
602 IOAN GURĂ DE AUR, Despre preoție, Cartea a IV -a, 5, Traducere, introducere și note de Dumitru
Fecioru, Ed. Sophia, București, 2004, p. 137.
603 GRIGORIE DE NAZIANZ , Cuvântări teologice, II, 17 (trad. rom. G. Tilea, p. 52).
604 Bemard SESBOÜÉ , Histoire des dogmes , tom. I, Ed. Desclée, Paris, 1994, p. 179; Manlio SIMONETTI ,
„Sabellio e ilsabellianismo”, în Studi Storico -Religiosi , 1980, nr. 4, pp. 7 -28.

194
Sfântul Duh, că Treimea este doar cu numele și nu în mod real în persoane distincte ,
ajungând să -și închipuie că Tatăl Însuși S -a întrupat și a pătimit605.
Tot în acest context, episcopul Niceta se arătă îngrijorat și de învățăturile
răspândite de Photinus, episcop de Sirmium606, care „auzind de întruparea, smerenia și
chiar de acea pătimire a Unuia -Născut Fiu al lui Dumnezeu, aducătoare nouă de
mântuire, L -a socotit doar om”607, tăgăduindu -I dumnezeirea. Darnici după condamnarea
tezelor lor, Biseric a nu a avut parte de liniște. Dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh avea
să fie contestată pe mai departe de către ereticii Arie și Macedonie, care puneau în rân dul
creaturilor atât pe Fiul, cât și pe Sfântul Duh.
Sfântul Niceta expune în continuare tez ele răspândite de către preotul Arie,
arătând că el nu s -a mulțumit cu cuvintele Evangheliei și cu predicile apostolilor, care
vorbesc despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și, atunci când a voit să cerceteze cum și în ce
fel a fost nașterea din veșnicie a Fiu lui din Tatăl, a căzut în greșeala de a tăgădui atât pe
Tatăl, cât și pe Fiul:
„Căci pe de o parte neagă pe Tatăl, deoarece afirmă că El nu a putut zămisli de la Sine
Fiu propriu și adevărat, iar pe de alta tăgăduiește pe Fiul, atunci când spune că a fost mai
curând făcut de oriunde și din nimic existent decât născut și că este o făptură oarecare, ce
a binemeritat a fi numit Fiul din pricina iubirii, dar că nu există cu adevărat Fiul, Care să
se fi născut din Tatăl. Acesta este motivul pentru care L -a consi derat de altă ființă, ca să
nu se creadă defel că este Fiul adevărat al Tatălui”608.
Multă tulburare au produs aceste învățături care s -au răspândit foarte repede în
întreaga Biserică Universală. Făcând referire la ereziile menționate de Sfântul Niceta,
Fericitul Augustin, în lucrarea sa Despre credință și Crez , ne informează că Biserica î i
exclude din comuniune pe cei care susțin atât modalismul monarhianist a lui Sabellius,
cât și pe cei care susțin erezia lui Arie și afirmă că Fiul este doar o simplă creatură:
„Prin urmare, credința universală îi exclude mai întâi pe toți cei care afirmă că Fiul este
același cu Tatăl, căci Cuvântul Însuși nu ar putea fi „la Dumnezeu” [ In. 1, 1 -2], dacă nu

605 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 31).
606 Mai multe informații despre episcopul Photinus de Sirmium găsim la istoricul biser icesc SOZOMEN ,
Historia ecclesiastica, IV, 6, în PG 67, col. 1119 -1123 și la istoricul bisericesc SOCRATES , Historia
ecclesiastica, II, 29, în PG 67, col. 275 -278.
607 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 2 (trad. rom. O. Pop, pp. 31 -33); A. SOROCEANU , Niceta
von Remesiana…, p. 109.
608 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 3 (trad. rom. O. Pop, pp. 33 -35).

195
ar fi vorba de Dumnezeu –Tatăl, iar Cel ce este singur nu este egal cu nimeni. Sunt excluși
și cei care afirmă că Fiul este o creatură, chiar dacă diferă de celelalte. Oricât de mare ar
spune ei că este această creatură, de vreme ce este creată, înseamnă că este zidită și
făcută”609.
La fel, urmașii lui Macedonie care negau dumnezeirea Sfântului Duh nu s-au
mulțumit cu hotărârea luată la Sinodul de la Nicee a (325), unde s -a mărturisit: „Credem
și în Duhul Sfânt ”, ci, prin întrebă ri de genul : «Ce fel este Sfântul Duh? Cât de mare
este? Născut este ori făcut?», au ajuns la concluzia că „Duhul Sfânt este o creație și L -au
disprețuit ca pe un slujitor”610.
Lista diferitel or erezii antitrinitare nominalizate de episcopul Niceta în tratatele
De ratione fidei și De Spiritus Sancti potentia dovedește că acesta era la curent cu
fenomenul eretic, prezent și în sânul episcopiei sale. În calitate de episcop al cetății
Rem esiana, el s -a străduit să mențină Ortodoxia credinței în rândurile păstoriților săi. În
tratatele sale de teologie dogmatică el a apărat dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh.
Modul cum înțelege închinarea adusă persoanelor Preasfintei Treimi reiese clar din însăși
mărturisirea sa: „Mă voi închina așadar Tatălui, mă voi închina Fiului, mă voi închina
Sfântului Duh, cu una și aceeași cinstire”611.
Trebuie menționat faptul că încercările episcopului Niceta de combatere a
ereziilor antitrinitare, pe de o parte și, de proclamare a învățăturilor fundamentate pe
Sfânta Scriptură cu privire la persoanele Sfintei Treimi, pe de altă parte, nu sunt singulare
în climatul teologic al veacului al IV -lea, care, de altfel, așa cum se știe, a fost puternic
marcat de intermi nabile dispute teologice legate de precizarea și definirea dogmatică a
persoanelor Sfintei Treimi. În acest sens, misiunea episcopului Niceta prezintă numeroase
afinități și similitudini cu strădaniile altor venerabili episcopi ai vremii de combatere a
aceluiași fenomen ereziarh, care bulversa conștiințele și agita spiritele creștinilor și în alte
centre u rbane sau rurale din cuprinsul Imperiului Roman .
În acest context amintim de m aniera în care Sfântul Ioan Gură de Aur, asemeni
contemporanului să u, Nice ta, răspunde provocărilor virulente venite din partea ereticilor
antitrinitari. În legătură cu pericolul a cestor erezii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu întâ rzie

609 FERICITUL AUGUSTIN , Despre credință și Crez, IV, 5 (trad. rom. M. Cazaban, pp. 32 -33).
610 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 1 (trad . rom. O. Pop, p. 49).
611 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 19 (trad. rom. O. Pop, p. 79): „Adorabo ergo
Patrem, adorabo Filium, adorabo Spiritum sanctum, una eademque ueneratione”.

196
să atrag ă atenț ia asupra vigilen ței, precum ș i a subtilităților teologice de care trebuie să
țină cont orice episcop, care are datoria să apere dreapta credinț ă:
„Mare este primejdia în lupta cu acești eretici! Îngustă și anevoi oasă este calea și
mărginită, de o parte și de alta, de prăpăstii adânci. Frica nu e mică. Te temi ca nu cumva,
lovind pe unul, să fii rănit de celălalt. Dacă spui că este o singură Dumnezeire, Sabellie
spune îndată că tot așa mărturisește și el; dacă o desparți, spunând că altul este Tatăl și
altul este Fiul și altul este Duhul cel Sfânt, se înfățișează Arie, care de la deos ebirea
dintre persoanele Dumnezeirii te duce la deosebirea de ființă. De aceea, în lupta pe care o
ai de dus cu acești eretici trebuie să știi să te ferești și de nelegiuitul amestec făcut de
Sabellie între persoanele Dumnezeirii, dar să fugi și de nebunea sca deosebire făcută de
Arie în ființa Dumnezeirii; să mărturisești că una este Dumnezeirea Tatălui și a Fiului și a
Sfântului Duh, dar să adaugi totodată că această unică Dumnezeire are trei ipostase”612.
Asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, episcopul Ambr ozie al Mediolanului
semnala într -o omilie pericolul venit din partea ereticilor antitrinitari, care , prin
interpretarea eronată a unor texte scripturistice, aveau să altereze învățătura de credință
despre Sfânta Treime. Adresându -se catehumenilor, episcop ul milanez îi sfătuiește să -și
însușească corect învățăturile mărturisite de Biserică, respingând în acest fel ereziile:
„Cineva este păgân, și tinde spre credință; este catehumen sau «chemat», vrea să -și
câștige o mai deplină pătrundere a învățăturii și a credinței. Unul ca acesta trebuie să aibă
grijă ca nu cumva în timp ce vrea să învețe, să cunoască și lucruri greșite: să învețe de la
Fotin, să învețe de la Arie sau să învețe de la Sabellius, să se încredințeze unor dascăli de
felul acestora . […] Să c erceteze, deci, întâi cu ochii minții ce cale va apuca, să vadă unde
e adevărata viață, să pătrundă, cu alte cuvinte, tainele Sfintelor Scripturi, ca să nu fie dus
în rătăcire de niciun tălmăcitor strâmb. Sabellius îi citește acestuia: „Eu sunt întru Tatăl și
Tatăl întru Mine” [ In. 14, 10] și spune că există în Dumnezeire o singură persoană. Fotin
citește că: „unul este și mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus” [ I
Tim. 2, 5] și, în altă parte: „De ce vreți să Mă ucideți pe Mine, omul?” [ In. 8, 40]. Citește
și Arie că a zis: „pentru că Tatăl este mai mare decât Mine” [ In. 14, 28]. Se citează de
fapt exact, dar trebuie să înțeleagă [catehumenul] în sinea lui înainte în ce ordine de idei
s-a spus, ca să poată pricepe limpede înțelesul cuvint elor”613.

612 IOAN GURĂ DE AUR, Despre preoție, Cartea a IV -a, 4 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 136 -137).
613 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Rai, 58, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 52, p. 99.

197
Aflat în fața atâtor dificultăți teologice care necesitau o interpretare corectă și
atentă a textelor scripturistice, episcopul Niceta, mergând pe linia tradiției patristice, va
oferi credincioșilor săi răspunsuri competente la aceste probleme, ca re au provocat
nesfârșite dispute în Biserică. În fața atâtor pericole de ordin doctrinar, el adresează
credincioșilor săi întrebarea: „Ce va face între aceste î mpresurări credința Bisericii?”614.
Și, răspunsul nu întârzie să apară, fiind oferit tot de episc op. Acesta consideră că singura
cale de a cunoaște adevărul este cercetarea Scripturilor, precum și respingerea filosofiei
întortochiate care poate denatura adevărul.
Sesizăm , aici, una din metodele la care Sfântul Niceta apela în astfel de
împrejurări. În discursul său, pentru a se bucura de credibilitate în fața credincioșilor, el
folosește ca argument Sfânta Scriptură , pe care o va interpreta în lumina Sfintei Tradiții.
El a înțel es că , în misiunea sa pastorală, dogmele Bisericii trebuie păstrate așa cum au
fost predate de sfinții apostoli și urmașii lor. Chiar dacă nu a elaborat un tratat destinat în
întregime Sfintei Treimi, elementele teologice care fac referire la această dogmă se
regăsesc în tratatele consacrate celor două persoane treimice: Fiul și Sfântul Duh , precum
și în tâlcuirea Simbolu lui de credință baptismal615.
Așa cum vom arăta , episcopul Niceta, în demersul său teologic de abordare a
dogmei Sfintei Treimi, insistă ma i mult asupra unității de ființă a celor trei persoane
treimice, acest lucru plasându -l printre teologii de marcă din spațiul occidental616.

4.2.1.1. Învățătura despre Dumnezeu -Tatăl

Învățătura de credință cu privire la Dumnezeu -Tatăl este expusă în artic olul I al
Simbolului de credință nicetanian unde se mărturisește: «Cred într -Unul Dumnezeu,
Tatăl, Atotputernicul, făcătorul cerului și al pământului»617. Plecând de la această
mărturisire, episcopul Niceta teologhisește că Dumnezeu -Tatăl este atotputernic ș i
nenăscut, Care din nim ic S-a ivit și Care nu are un început. El este nevăzut, deoarece nici
un ochi trupesc nu -L poate vedea; este necuprins, dar pe toate le cuprinde; este

614 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 51).
615 Ș. C. ALEXE , Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea…, p. 512.
616 O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 174.
617 «Credo in Deum Patrem omnipotentem, creatorem caeli et terrae».

198
neschimbător și nu îmbătrânește în timp, fiind în afară de timp; este veșnic trăi tor și
nimeni nu -L înlocuiește; este bun și drept, creator al cerului și al pământului618.
Continuând mărturisirea, Sfân tul Niceta arată că Același Dum nezeu L -a născut
din veșnicie pe Fiul și , de aceea , trebuie neapărat numit și Tată, deoarece este și Tată a l
Fiului, căci nimeni nu este tată fără de fiu. Așadar, pentr u Sfântul Niceta, Dumnezeu este
„Tatăl Cuvântului viu, al adevăratei Puteri și Înțelepciuni”, Care, înainte de toți vecii, înaintea
oricărui început, înainte de orice vreme, a născut din Sine pe Fiul, Duh pe Duh, Dumnezeu pe
Dumnezeu «în Care s -au întemeiat toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele
nevăzute» [ Col. 1, 16], după cum menționează evanghelistul Ioan: «Toate prin El s -au făcut și
fără El nimic nu s -a făcut» [ In. 1, 3]619.
Prin toate aceste afirmații dogmatice, episcopul Niceta avea în vedere atât
combaterea doctrinei iudeilor, care credeau că există numai un singur Dumnezeu, însă
fără a -I adăuga și însușirea de Tată620, cât și combaterea ereziei arienilor, care consi derau
că Fiul nu este născut din ființa Tatălui, socotindu -L doar o simplă creatură:
„Astfel, tocmai pe Fiul, despre care Arius spusese că este de oriunde, dar nu de la Tatăl,
nici din ființa Tatălui, adică din însuși ceea ce este Dumnezeu, Sfinții noștri Părinți L -au
mărturisit «născut din Tatăl, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină
din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o ființă cu
Tatăl», desigur, pentru a nu se crede vreo deosebire în Fiul. În realita te, dacă este
adevăratul Fiu al lui Dumnezeu și cu adevărat S -a născut din Tatăl, nu trebuie în nici un
chip socotit de altă ființă decât a Aceluia al Cărui Fiu este, astfel încât după cum T atăl
este Dumnezeu, tot astfel și Fiul este Dumnezeu, și precum Ta tăl este Lumină, tot astfel
Lumină este și Fiul”621.
Este interesant de observat faptul că toate însușirile pe care Sfântul Niceta le
atribuie lui Dumnezeu -Tatăl, în tratatul De Symbolo , se regăsesc și la Sfântul Chiril al
Ierusalimului, atât sub aspectul c onținutului cât și al exprimării dogmatice. Astfel, Sfântul
Chiril subliniază faptul că numirea de Tată implică și numirea de Fiu și invers: „căci dacă
e Tată, negreșit că e Tatăl Fiului; și dacă e Fiu, negreșit că e Fiul Tatălui”622.

618 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 87).
619 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 87).
620 I. G. COMAN , Scriitori bisericești…, p. 143.
621 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 3 (trad. rom. O. Pop, pp. 35 -37).
622 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza VII, 4, (trad. rom. D. Fecioru, p. 106).

199
Acest lucru dovedește c ă autorul nostru s -a inspirat, în mare parte, din catehezele
sale baptismale. În cateheza a IV -a baptismală, Sfântul Chiril ne prezintă învățătura sa
despre Dumnezeu -Tatăl, aproape identic , precum Sfântul Niceta:
„Este numai un singur Dumnezeu, nenăscut, fără de început, neschimbat, nemutat. Nu s -a
născut din altul și nici nu are pe un altul moștenitor al vieții. Nu -Și are începutul
existenței în timp și nici nu Se sfârșește vreodată. Este bun și drept. […] El este creatorul
multora. Dar, înainte de veci , Tatăl unuia singur, numai al unuia singur: Unul -Născut Fiul
Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care a făcut toate, cele văzute și cele nevăzute.
Acest Tată al Domnului nostru Iisus Hristos nu este circumscris în vreun loc, nici nu este
mai mic decât cerul. […] El este în toate și în afară de toate. […] Cunoaște mai dinainte
viitorul și este mai puternic decât toate. Cunoaște totul și face ce voiește. Nu este supus
legilor firii, nici devenirii, nici soartei, nici destinului. Este desăvârșit în tot ul și posedă în
chip egal orice fel de virtute. Nu Se micșorează, nici nu crește, ci este totdeauna la fel. A
pregătit osândă pentru păcătoși și cunună pentru drepți”623.
Vorbind despre nașterea din veci a Fiului din Tatăl, Sfântul Nic eta insistă asupra
faptului că Tatăl nu a suferit vreo pătimire ori micșora re a ființei și a măreției Sale , ci, L –
a născut pe Fiul mai înainte de toți vecii „desăvârșit, nu amestecat, ci osebit”. Totuși,
spune Sfântul Niceta, Fiul are în Sine toate câte su nt ale Tatălui: „Desigur puterea,
desigur tăria, bunătatea, nestricăciunea, slava și veșnicia”. Așadar, la naștere, ființa
dumnezeiască nu s -a împărțit, ca și cum ar părea că Tatăl S -a împuținat în Fiul și Fiul în
Tatăl, deoarece, Domnul Însuși spune: «Toț i să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl»
[In. 5, 23]624. De aceea, Tatăl nu dușmănește pe Fiul pentru slavă:
„Crede -mă, cinstirea Fiului este mărirea Tatălui; cu cât mai mult vei acorda [cinstire]
Unului -Născut, cu atât vei mări slava Tatălui. Tatăl bun nu dușmănește pe Fiul pentru
slavă, căci toată slava Fiului se răsfrânge asupra Tatălui. Acesta este înțelesul deplin,
aceasta [este] închinarea credincioșilor, aceasta [este] dorința sfinților”625.
Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că Sfântul Niceta Îl numește pe
Dumnezeu -Tatăl „Creator al cerului și al pământului”, arătând prin aceasta că este Cauza
tuturor celor existente, deoarece, El pe toate le cuprinde . Atribuindu -I această însușire,
episcopul Remesianei nu uită să precizeze faptul că , în actul creației , participă deopotrivă

623 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza IV, 4, 5 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 51 -52).
624 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 4 (trad. rom. O. Pop, pp. 37 -39).
625 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 5 (trad. rom. O. Pop, p. 39).

200
toate cele trei Persoane dumnezeiești, deoarece creația nu este în afara Tre imii. Astfel,
tâlcuind versetul „Cu Cuvântul Domnului s -au întemeiat cerurile și cu Duhul gurii Lui,
toată puterea lor” [ Ps. 32, 6], el afirmă că toate cele trei Persoane au participat la actul
creației, deoarece „Tatăl creează toate, ori de câte ori creea ză Cuvântul Lui și Duhul
Lui”626. Această afirmație o regăsim și la Sfântul A tanasie cel Mare, care arată că : „Tatăl
face toate prin Fiul în Duhul Sfânt”627, iar Sfântul Irineu de Lyon ne mărturisește că cele
două mâini ale lui Dumnezeu sunt „Fiul și Sfântul D uh”628.
În calitate de Creator al Universului, Dumnezeu -Tatăl își manifestă iubirea și
purtare a Sa de grijă față de întreaga creație, „fiind bun și drept”629. El nu stă departe de
creația Sa, ci este în strânsă comuniune cu ea. Sfântul Irineu al Lyonului spune că „nu
există niciun om care să nu fi primit darurile Sale și nicio existență care să nu fie
îmbogățită de către Dumnezeu”630. De aceea, Sfântul Niceta Îl mai numește pe
Dumnezeu -Tatăl și „Para cletul” – adică apărător și mângâ ietor, ace st nume fiind com un
atât Fiului cât și Sfântului Duh631. Această comuniune dintre Dumnezeu și creația Sa este
expusă în prima parte a imnului Te Deum laudamus , unde întreaga creație aduce
doxologie Părintelui ceresc pentru aducerea ei de la neexistență la existență:
„Pe Tine , Dumnezeule , Te lăudăm, pe Tine Do amne Te mărturisim,
Pe Tine Părinte veșnic Te slăvește tot pământul,
Ție Îți cântă toți îngerii cerului și toate puterile,
Ție Îți cântă heruvimii și serafimii cu glas neîntrerupt:
Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Sav aot.
Pline sunt cerurile și pământul de măreția slavei Tale”632.

626 NICETA DE REMESIANA , De Spiri tus Sancti potentia, 8 (trad. rom. O. Pop, p. 65).
627ATANASIE CEL MARE, Epistola I către Serapion, 28, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 16, p.
58.
628 IRINEU DE LYON, Contra haereses, IV, Prefatio, 4, în PG 7, col. 975: „[…] et per Manus Ejus
plasmatus est, hoc est per Filium et Spiritum […]”.
629 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 87).
630 IRINEU DE LYON, Contra haereses, IV, 11, în PG 7, col. 1002 B.
631 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 16 (trad. rom. O. Pop, p. 73).
632 NICETA DE REMESIANA , Te Deum laudamus, v. 1-6 (trad. rom. O. Pop, p. 159): „ Te Deum laudamus
te Dominum confitemur, Te aeternum Patrem omnis terra ueneratur, Tibi omnes angeli tibi caeli et
uniuersae potestates, Tibi cherubin et seraphin incessabili uoce proclamant: Sanctus, Sanctus, Sanctus
Dominus Deus Sabaoth. Pleni sunt caeli et terra maiestatis gloriae Tuae ”.

201
Acesta este modul în care episcopul de Remesiana expune învățătura de credință
despre Dumnezeu -Tatăl, reflecțiile sale teologice fiind în conformitate cu tradiția
patristică de până atunci.

4.2.1.2. Învățătura despre Dumnezeu Fiul

Persoana divino -umană a Fiului lui Dumnezeu, Unul din Treime, ocupă un loc
extrem de important în teologia Sfântului Niceta de Remesiana. Afirmațiile sale
dogmatice expuse în cele două tratate De ratione fidei și De Symbolo cu privire la a doua
Persoană a Sfintei Treimi au drept obiectiv elucidarea problemelor hristologice legate de
consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu și Nașterea
Sa din Sfânta Fecioară Maria în chip minunat și prin puterea Sfântului Duh, lucrarea Sa
mântuitoare și revenirea Sa în slavă la Parusie pentru a judeca viii și morții , așa cum
reiese și din câteva versuri ale imnului trinitar Te Deum laudamus :
„Tu ești Fiul din veci al Tatălui,
Tu nu Te -ai înfiorat de pântecele Fecioarei, ca să izbăvești omul,
Tu, învingând ghimpele morții, ai deschis credincioșilor împărăția cerurilor,
Tu șezi de -a dreapta lui Dumnezeu în slava Tatălui,
Ești socotit Judecătorul Ce va să vină”633.
Observăm că întreaga învățătură hrist ologică a Sfântului Niceta gravitează în jurul
tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care „la plinirea vremii” ( Gal. 4, 4), S -a întrupat de
la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria , a luat trup asemenea nouă, rămânând în același
timp Dumnezeu, după cum mărtur isesc și Scripturile: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n -a
socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S -a deșertat pe Sine, chip de rob luând,
făcându -Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându -Se ca un om, S -a smerit pe Sine,
ascultător făcând u-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” ( Filip . 2, 6 -8).
Această taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu ne este descrisă de episcopul
Niceta foarte profund în tratatul De Symbolo:
„Acesta, pentru a noastră mântuire, a pogorât de la Tatăl din ceruri și a luat trup
asemenea nouă. Născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, fără apropierea vreunui

633 NICETA DE REMESIANA , Te Deum laudamus, v. 15 -19 (trad. rom. O. Pop, p. 161).

202
bărbat. S -a născut trup din trup, prin puterea Duhului Sfânt; rămânând Dumnezeu, S -a
făcut om, ca să poată fi oamenilor spre vedere și învățătură și mântuire; căci altfel
dumnezeirea nu putea fi înțeleasă de către oameni decât prin luarea unui trup văzut”634.
Observăm că Sfântul Niceta, în reflecția sa teologică, folosește terminologi a
utiliz ată de către Sfinții Părinți la Sinodul de la Niceea (325). El insistă asupra faptului că
Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, S -a născut din veci din Tatăl, adică din ființa
Tatălui, fiind coetern și deoființă cu Tatăl635, iar ca om S -a născut „din Sfânta ș i
Neprihănita Fecioară”, precum se vestise mai dinainte prin prooroc: „Iată, Fecioara va
avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emmanuel, care se tâlcuiește: cu
noi este Dumnezeu” ( Is. 7, 14):
„Crede deci că este împreună cu noi acest Dumn ezeu, Care S -a născut din Fecioara,
Dumnezeu din Tatăl, dinaintea vecilor, om din Fecioara, pentru oameni”636.
Făcând referire la erezia dochetistă care susținea că Iisus Hristos S -a întrupat într –
un corp aparent637, Sfântul Niceta subliniază faptul că întruparea s -a produs în mod real și
nu aparent, „căci dacă întruparea este neadevărată, neadevărată va fi și mântuirea pentru
oameni. Iar dacă este adevărată în Hristos, la fel este întruparea în El”638.
Aceeași reflecție teologică o regăsim și la Fericit ul Augustin. El arată că, la
naștere,
„natura umană a fost asumată în întregime de Cuvântul lui Dumnezeu, adică a fost
asumat și trupul și sufletul și duhul […]. Căci, din moment ce această asumare s -a împlinit
pentru mântuirea noastră, trebuie să fim a tenți ca nu cumva să credem că o parte sau alta
a ființei noastre nu a fost cuprinsă [în această asumare], pentru că atunci nu ar mai fi
cuprinsă nici în [iconomia] mântuirii”639.

634 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 89).
635 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 35).
636 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 89). Sfântul Ambrozie al
Mediolanului utilizează aceeași exprimare teologică cu privire la taina întrupării: „Căci nu este alt Hristos,
ci unul singur Care S -a născut din Tatăl mai înainte de veci, ca Fiu al lui Dumnezeu; S -a născu t în timp ca
om, prin asumarea naturii umane”, AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Duhul Sfânt, Cartea a III -a,
XXII, 169 (trad. rom. V. Răducă, p. 217).
637 Christian DUQUOC , Cristologia. Ensayo dogmatico sobre Jesus de Nazaret el Mesias, Ediciones
Sigueme, Salamanca, 1974, p. 45; Pietro PARENTE , Antonio Piolanti, Salvatore Garofalo, Diccionario de
Teología Dogmática, Version del italiano por Francisco Navarro, Editorial Litúrgica Española, Barcelona,
1955, p. 111.
638 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 4 (trad. ro m. O. Pop, p. 91).
639 FERICITUL AUGUSTIN , Despre credință și Crez, IV, 8 (trad. rom. M. Cazaban, p. 41).

203
Tot în acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului, vorbind despre întruparea reală a
Fiului lui Dumnezeu, se exprimă aproape în aceiași termeni precum Sfântul Niceta:
„Crede că Însuși Fiul, Unul -Născut al lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre S-a pogorât
din cer pe pământ și, luând natura noastră omenească cu toate afectele ei, S -a născut din
Sfânta Fecioară și de la Duhul Sfânt. Întruparea nu s -a făcut în chip aparent și iluzoriu, ci
real. N -a trecut părelnic prin Fecioară, ci S -a întrupat cu adevărat din ea, a fost alăptat cu
adevărat de ea, a mâncat cu adevărat ca și noi și a bă ut cu adevărat întocmai ca noi. Dacă
înomenirea Sa ar fi o nălucire, atunci nălucire este și mântuirea”640.
Obișnuit cu subtilitățile teologice ale arienilor, Episcopul Niceta face o exegeză la
anumite citate scripturistice din Evanghelia după Ioan, texte cu ajutorul cărora arienii își
susțineau tezele lor împotriva dumnezeirii Fiului. El arată că unele texte , precum: „Tatăl
este mai mare ca Mine” ( In. 14, 28) sau „Nu am venit să fac voia Mea” ( In. 6, 38) sau
„Fiul nu poate să facă nimic de la Sine” ( In. 5, 19), toate acestea nu -L slăbesc pe Fiul și
nici nu -L micșorează, ci -L deosebesc de Tatăl. Adevărata Sa dumnezeire reiese chiar din
cuvintele Lui, atunci când spune: „Eu am ieșit din Dumnezeu Tatăl” ( In. 16, 28) și „Eu
sunt în Tatăl și Tatăl în Mine” ( In. 10, 38) și, iarăși: „Eu și Tatăl una suntem” ( In. 10, 30)
și „Cine mă vede pe Mine, a văzut și pe Tatăl” ( In. 14, 9) și „Precum Tatăl scoală morții
și dă viață, tot așa și Fiul dă viață celor ce voiește” ( In. 5, 21)641.
Asumându -Și natura umană cu toate afectele ei, Iisus Hristos „are în umanitatea
Sa personală un mediu prin care trăiește durerile întregii umanități și toți se pot împărtăși
prin umanitatea lui personală, de viața Lui dumnezeiască”642. Numai așa Hristos coboară
la noi venind în maximă apropi ere de noi, din iubire dumnezeiască, ca să refacă
comuniunea omului cu Dumnezeu și pentru a ne face „părtași ai firii celei dumnezeiești”
(2 Ptr . 1, 4)643. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa subliniind scopul Întrupării Fiului lui
Dumnezeu, spune:
„Firea noas tră cea slăbănogită, într -adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de
istoveală aștepta pe Cel ce -i va întinde mâna, cel ce -și pierduse viața aștepta pe Dătătorul
ei, cel ce se depărtase de părtășia binelui avea nevoie de îndrumătorul care să -l readucă
de unde plecase, tânjea după lumină cel ce zăcea la întuneric, cel căzut în robie își aștepta

640 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza IV, 9 (trad. rom. D. Fecioru, p. 54).
641 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 5 (trad. rom. O. Pop, p. 41).
642 Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 26.
643 Valer BEL, „Iisus Hristos, Lumina Lumii”, în Tabor, IX (2015), nr. 7, p. 18.

204
izbăvitorul, cel legat aștepta pe Cel care să -l dezlege, cel din jugul sclaviei, pe
slobozitorul său. Erau aceste lucruri atât de mici și de neînsemnate, încât să n u poată
îndemna pe Dumnezeu să coboare și să cerceteze pe oameni cum cercetează un doctor pe
bolnavii săi, mai ales în starea nenorocită și vrednică de milă în care se găsea
omenirea?”644.
A doua idee centrală a hristologiei nicetaniene este legată de reali tatea celor două
firi în Iisus Hristos: dumnezeiască și omenească. Potrivit Sfântului Niceta, „Hristos
trebuie crezut în amândouă firile: Dumnezeu și om. Deoarece, după cum e recunoscut om
după pătimiri, tot astfel Se arată Dumnezeu după lucrările dumnezei ești”645. Astfel,
realitatea trupului Său reiese clar din actele pur omenești. Ca om adevărat, Hristos a
simțit foamea, a dormit, a lăcrimat, S -a întristat, a suferit crucea, patimile și
înmormântarea. Ca Dumnezeu adevărat, a săturat cinci mii de oameni cu c inci pâini și doi
pești, a potolit furtuna pe mare, L -a înviat pe Lazăr mort de patru zile și nu în ultimul
rând, a înviat El Însuși. Toate aceste l ucrări dovedesc atât omenitatea cât și dumezeirea
Sa reală, ambele firi fiind unite în Ipostasul Său cel dum nezeiesc:
„În El [în Ipostasul Său] se află amândouă firile: omul, ceea ce se vedea, Dumnezeu, ceea
ce nu se vedea: mâncând ca om și săturând cinci mii de oameni cu cinci pâini, ca
Dumnezeu; însetat ca om și împărțind apa vieții ca Dumnezeu; dormind ca om în corabie,
dar poruncind vânturilor și mării, ca Dumnezeu; răstignindu -Și mâinile pe cruce ca om,
dar făgăduind raiul tâlharului ce se mărturisea, ca Dumnezeu; primind în cele din urmă
moartea, dându -Și trupul întru smerenie ca om, dar ridicând din mormân t un mort de
patru zile, ca Dumnezeu”646.
Putem observa cum Sfântul Chiril al Ierusalimului întrebuințează aceleași
exemple pentru a sublinia realitatea celor două firi în Persoana lui Iisus Hristos:
„Hristos avea o îndoită fire: om în ceea ce se vedea, dar Dumnezeu în ceea ce nu se
vedea. Ca om a mâncat cu adevărat ca și noi [ căci avea to ate afectele trupului ca și noi] ,
dar ca Dumnezeu a hrănit cu cinci pâini cinci mii de bărbați. Ca om a murit cu adevărat,

644 GRIGORIE DE NYSSA , Marele Cuvânt Catehetic, 15, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30,
Traducere și note de Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortod oxe Române,
București, 1998, p. 310.
645 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 4 (trad. rom. O. P op, p. 91): „ Vtrumque ergo credendus est
Christus, et Deus et homo; quia sicut homo ex passionibus agnoscitur ita Deus ex diuinisoperibus
manifestarur ”.
646 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 91).

205
dar ca Dumnezeu a înviat pe cel mort de patru zil e. Ca om a dormit cu adevărat în
corabie, dar ca Dumnezeu a mers pe ape”647.
Episcopul Niceta se oprește și asupra unor texte scripturistice care necesitau o
interpretare mai prudentă. Astfel, cuvintele rostit e de către Mântuitorul în grădina
Ghetsimani: „Întristat este sufletul meu până la moarte” ( Mt. 26, 38) nu însemnează că
dumnezeirea Sa se temea de moarte, ci că umanitatea Sa era afectată de întristare. La fel
crucea, pătimirea , înmormântarea, ele nu sunt o dovadă de neputință sau de slăbiciune în
Iisus Hristos, deoarece, când spune iudeilor: „Dărâmați templul acesta și Eu în trei zile îl
voi ridica” ( In. 2, 19), El făcea referire la trupul Său. Însă tot El zice: „Am puterea să -Mi
dau sufletul și am puterea să-l iau din nou” ( In. 10, 18), ceea ce sugerează puterea Sa de a
birui moartea ca Dumnezeu adevărat. De aceea, Sfântul Niceta făcând referire la arieni,
concluzionează:
„Dacă ridică templul trupului Său, dacă are puterea de a -Și da sufletul prin pătimir e și de
a-l recăpăta prin înviere, încetează bănuiala slăbiciunii în Hristos, atunci când se arată
deslușit măreția unei astfel de puteri”648.
În acest fel, episcopul Niceta ne dă mărturie despre existența celor două firi în
Persoana lui Iisus Hristos. El t eologhisește că Iisus Hristos este Același ca Persoană cu
Logosul divin dinainte de întrupare, căci: „trebuie crezută și înfățișarea în care veșnic a
fost, și înfățișarea robului, care pentru robi a fost luată”649.
Din cauza tulburărilor provocate de către arieni în jurul Persoanei Mântuitorului
Iisus Hristos, Sfântul Niceta insistă , în tratatul De ratione fidei , asupra relației dintre
Tatăl și Fiul. Pornind de la cuvintele „Eu si Tatăl una suntem” ( In. 10, 30), episcopul
Remesianei arată că „Iisus Hristos s e află în slava lui Dumnezeu Tatăl, că trăiește cu
Tatăl, că împărățește cu Tatăl într-una și aceeași domnie”650. De asemenea, e l arată că
„una este voința Tatălui și a Fiului, una împreună lucrarea și iarăși unul harul, aceeași
cârmuirea”, folosind în acest sens citate din epistolele pauline: „Har vouă și pace de la
Dumnezeu -Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos” ( Filip . 1, 2) sau „Însuși Dumnezeu și

647 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza IV, 9 (trad. rom. D. Fecioru, p. 54).
648 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 6 (trad. rom. O. Pop, p. 43).
649 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 43).
650 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 45).

206
Tatăl nostru , și Domnul nostru Iisus să îndrepte ze calea noastră către voi” ( I Tes . 3, 11),
pentru a sublinia și mai mult unitatea de voință și putere a Tatălui și a Fiului651.
O altă particularitate a hristologiei nicetaniene este legată de slujirea arhierească a
Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Niceta ne spune că , în calitate de Răscumpărător al
neamului omenesc, Iisus Hristos „a pătimit în trup, după cum arată apostolul, pentru ca
prin rănile Sale să vină neamului omenesc mântuirea, precum mai înainte spusese Isaia
proorocul: «El a pătimit pentru păcatele noastre și prin rănile Sale noi toți ne -am
vindecat» [ Is. 53, 5]. Pentru păcatul nostru a pătimit Hristos, ca să ni se facă nouă
dreptate”652. De aceea , în omilia De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo
convenientibus , Sfântul Niceta Îl numește pe Hristos Răscumpărarea : „pentru că ne -a
răscumpărat cu prețul sângelui Său pe noi, odinioară pierduți”, dar și Preot : „fie că pentru
noi Și -a oferit trupul ofrandă și jertfă lui Dumnezeu -Tatăl, fie că binevoiește a Se oferi în
numele nostru în fiece zi”653.
Mărturiile episcopului daco -roman nu se opresc aici. Pentru a îndepărta orice
îndoială din sufletele credincioșilor săi, Niceta insistă asupra timpului pătimirii Domnului
Iisus Hristos: „A pătimit sub Ponțiu Pilat”, guvernatorul Siriei și a Palestinei654. De ce era
importantă această precizare, ne spune chiar el:
„Iar aceasta se pune înadins, căci unii eretici, amăgiți de înșelăciuni diavolești, trăncănesc
despre tot felul de hristoși. Ți s -a arătat așadar și timpul pătimirii, ca să nu admiți că s -a
răstignit vreun altu l afară de acel Hristos Care cu adevărat a pătimit sub Ponțiu Pilat
pentru mântuirea lumii”655.
Argumentul istoric folosit de episcopul Niceta pentru a dovedi realitatea pătimirii
Domnul ui a fost utilizat de numeroși p ărinți ai Bisericii în operele lor. Guvernatorul Pilat
din Pont nu a rămas în conștiința Bisericii doar judecătorul de drept al Mântuitorului, ci și
un martor important al nevinovăției Lui. Astfel, Sfântul Chiril al Ierusalimului depune o
mărturie extrem d e importantă în acest sens: „Dar pentru ce să aduc martor numai pe

651 NICETA DE REMESIANA , De ratione fidei, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 45).
652 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 5 (trad. rom. O. Pop, p, 93).
653 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D.N. Iesu Christo convenientibus, 1 (trad. rom.
O. Pop, p. 13).
654 Despre personalitatea guvernatorului Pilat din Pont, a se vedea: PETRONIU FLOREA , „Pilat din Pont.
Pastorală la Învierea Domnului – 2015”, în Tabor, IX (2015), nr. 4, pp. 13 -16; Iosif CÂMPIANU , „În zilele
lui Pilat din Pont…”, în Foaia Diecezană, L (1935), nr. 17, pp. 7 -8.
655 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 5 (trad. rom. O. Pop, p. 93).

207
profet? Ia martor și pe Pilat, care L -a condamnat! Pilat a spus: «Nu găsesc nici o vină în
Omul Acesta» [ In. 18, 38]. Iar după ce L -a dat iudeilor, și -a spălat mâinile și a zis:
«Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia » [ Mt. 27, 24]656”, iar într -un alt loc,
făcând referire la cei care tăgăduiau răstignirea, același părinte mărturisește:
„Vor sta împotriva ta și cei care L -au legat și L -au dus. Vor sta împotriva ta și Irod și
Pilat, spu nându -ți cam aceste cuvinte: Pentru ce tăgăduiești pe Cel hulit pe timpul nostru
de iudei, despre care știam că n -are nici un păcat? Eu, Pilat, mi -am spălat atunci
mâinile”657.
Tot în acest sens, Fericitul Augustin preciza: „Credem, deci, în Cel Care, sub
Ponțiu Pilat, a fost răstignit și îngropat. Trebuia, deci, să se adauge și numele
judecătorului pentru a se cunoaște vremea în care a trăit”658. Pătimirea reală a Domnului
este susținută și de către Sfântul Epifanie de Salamina în lucrarea sa Ancoratus , unde
mărturisește că: „Iisus Hristos S -a înomenit și a fost răstignit pentru noi în vremea lui
Ponțiu Pilat, și a pătimit și a fost îngropat”659.
Episcopul Niceta îi îndeamnă pe credinc ioșii săi să nu se rușineze de c rucea lui
Hristos și de patimile Lui, deoarece toate acestea au fost prevestite de profeți. În calitate
de Mântuitor, opera Sa de răscumpărare se identifică cu Persoana Sa, ca Dumnezeu și
Om adevărat. De aceea , Sfântul Niceta , spune că: „Trebuie să dăm crezare și pătimirii în
trup, și lipsei de suferi nță în dumnezeire, pentru a nu fi socotiți nici necredincioși, nici
nerecunoscători”660, iar în tratatul De Symbolo zice: „Și nu ai a te îndoi, dacă înțelegi în
ce slujire a pătimit Hristos. Nu a pătimit în dumnezeire, ci în trup. Căci Dumnezeu nu
poate păti mi niciodată”661.
Continuând tâlcuirea Simbolul ui de credință , episcopul Niceta mărturisește că
„Hristos a treia zi a înviat din morți”, deoarece nu putea fi stăpânit de moarte Cel Care
are putere asupra vieții și asupra morții. Acest Hristos „S -a înălțat la ceruri”, de unde Se
și pogorâse și , „Șade de -a dreapta Tatălui”, după cum se arată în psalmul lui David: „Șezi
de-a dreapta Mea până ce voi pun e pe vrăjmașii Tăi așternut pici oarelor Tale” ( Ps. 109,

656 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza XIII, 3 (trad. rom. D. Fecioru, p. 189).
657 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza XIII, 38 (trad. rom. D. Fecioru, p. 218).
658 FERICITUL AUGUSTIN , Despre credință și Crez, V, 11 (trad. rom. M. Cazaban, p. 47).
659 EPIFANIE AL SALAMINEI , Ancoratus, 118, Ediție bilingvă, traducere și note de Oana Coman, studiu
introductiv de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași, 2007, p. 331.
660 NICETA DE REMESIAN A, De ratione fidei, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 43).
661 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 5 (trad. rom. O. Pop, p. 93).

208
8)662. Înălțat la cer cu trupul Său îndumnezeit, Hristos „Iarăși va să vină să judece viii și
morții”. Tocmai pentru că Persoana Sa a fost atât de mult contestată de către eretici sau
păgâni, Sfântul Niceta insistă asupra acestor ultime referințe din Simbol, pentru a -L
prezenta pe Hristos și în ipostaza de Jude cător. Acesta va reveni în slavă la Parusie pentru
a răsplăti fiecăruia după faptele lui:
„Crede că Însuși acest Hristos, Dumnezeul nostru, va veni cu îngerii și puterile cerurilor,
să-i judece atât pe vii, cât și pe cei mai înainte morți, ca să dea «fiecă ruia după faptele
lui» [ Rom. 2, 6]; aceasta înseamnă să -i așeze pe cei drepți în viața veșnică, iar pe
necredincioși să -i supună la osânda veșnică”663.
Putem , așadar ,afirma că întreaga hristologie a Sfântului Niceta este o adevărată
mărturisire de credință, care are în centru Persoana divino -umană a lui Hristos Cel înviat
și înălțat. El a înțeles că numai prin Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat „viața lui
Dumnezeu intră în viața omenirii, prefăcând starea ei veche într -o stare nouă și
pregătindu -i o st are viitoare, cea a împărăției veșnice a lui Dumnezeu. În Iisus Hristos ne
este dat tot conținutul adevărului despre Dumnezeu și despre om, toată revelația lui
Dumnezeu și a omului, accesibilă în viața pământească”664. Nu e de mirare că Paulinus de
Nola ni -l prezintă pe acest episcop ca pe un sfânt, „care contemplă pe divinul Hristos în
lumina curatei credințe”665.
Prin urmare , pentru Sfântul Niceta de Remesiana, Iisus Hristos este Dumnezeu
adevărat și om adevărat. Prin asumarea condiției umane și a jertfei de pe Sfânta Cruce,
Iisus Hristos a venit în maximă apropiere de noi și rămâne pururea cu noi. „El ne
întâmpină pe toate căile vieții noastre ca să ne ridice pe culmile desăvârșirii Sale, dându –
ne posibilitatea de a ne vindeca firea noastră slăbită de păcat”666. De aceea, episcopul
Niceta, pentru a reliefa lucrarea Sa mântuitoare, se folosește de 24 de numiri667 potrivite
Domnului nostru Iisus Hristos, arătându -ne și sensurile lor:

662 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 6 (trad. rom. O. Pop, p. 93).
663 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 6 (trad. rom. O. Pop, p. 95).
664 V. BEL, „Iisus Hristos…”, p. 17.
665 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 167 -168 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 259).
666 V. BEL, „Iisus Hristos…”, p. 18.
667 Redăm în limba latină cele 24 de numiri: „ Verbum, Sapienția, Lux, Virtus, Dextera, Brachium,
Angelus, Homo, Ag nis, Ovis, Sacerdos, Via, Veritas, Vita, Vitis, Iustitia, Redemptio, Panis, Lapis, Medicus,
Fons Aquae Vivae, Pax, Iudex, Ianua ”.

209
„Se numește Cuvântul [ In. 1, 1], fie că S -a născut fără pătimire de la
Dumnezeu -Tatăl, fie pentru că nașterea Lui s -a petrecut fără micșorarea ființei
părinteș ti. Căci nici omul nu pare a suferi vreo micșorare când rostește un cuvânt.
Ori e numit Cuvântul, pentru că prin El a vorbit mereu Dumnezeu -Tatăl, atât
îngerilor, cât ș i oamenilor.
Se numește Înțelepciunea [ I Cor .1, 24], pentru că prin El s -au așezat toate
cu înțelepciune la început.
Lumina [ In. 1, 9] e numit, căci El Însuși a luminat întunericul cel dintâi al
lumii și, prin venirea Sa, a pus pe fugă nopțile minților ome nești.
Puterea [ I Cor . 1, 24] S e numește, pentru că nici o făptură nu -L poate
întrece.
Dreapta [ Ps. 44, 6] și Brațul [ Is. 53, 1; In. 12, 38] S e numește, căci prin El
s-au făcut toate și de El Însuși toate sunt ținute.
Îngerul marelui sfat [ Is. 9, 5] e numi t, căci El e vestitorul voinței părintești.
E numit Fiul Omului [ Mt. 8, 20], căci pentru noi, oamenii, a binevoit Să se
nască om.
E numit Mielul [ Is. 53, 7; In. 1, 29] datorită neasemuitei Sale nevinovății.
Se numește Oaia [ Is. 53, 7], pentru a se arăta pă timirea Lui.
Se numește Preot [ Evr. 5, 6], fie că pentru noi Și -a oferit trupul ofrandă și
jertfă lui Dumnezeu -Tatăl, fie că binevoiește a Se oferi în numele nostru în fiece zi
[Efs. 5, 2].
Se numește Calea [ In. 14, 6], pentru că prin El Însuși mergem spre
mântuire.
Adevărul [ In. 14, 6], căci respinge minciuna.
Viața [ In. 14, 6] Se numește, fiindcă nimicește moartea.
Vița [ In. 15, 1] de vie e numit fiindcă, întinzînd pe Cruce corzile brațelor
Sale, a oferit lumii bogata roadă a dulceții.
Dreptatea [ Rm. 1, 1 7; I Cor . 1, 30] e numit, fiindcă prin chezășia numelui
Său îi îndreptează pe păcătoși.
Răscumpărarea [ I Cor . 1, 30] Se numește, pentru că ne -a răscumpărat cu
prețul sângelui Său pe noi, odinioară pierduți.

210
Pâinea [ In. 6, 35; 48; 51] Se numește, căci a pot olit foamea neamurilor prin
Evanghelia Lui.
Piatra [ Mt. 21, 42; I Ptr . 2, 7] Se numește, pentru că nici șarpele n -a lăsat
urmă în El și Însuși ne -a oferit apărare.
Tămăduitorul [ Mt. 9, 12; Ps. 102, 3] Se numește, pentru că a vindecat
neputințele și rănile noastre prin venirea Lui.
Izvorul apei vii [ Ir. 2, 13; In. 4, 14] e numit, fiindcă prin îmbăierea
renașterii îi spală și -i aduce la viață pe păcătoși.
Pacea [ Is. 9, 5; Rm. 5, 10] Se numește, pentru că -i adună la un loc pe cei
învrăjbiți și ne -a împăcat cu Dumnezeu -Tatăl.
Învierea [ In. 11, 25; I Cor . 15, 12 -22] e numit, fiindcă El Însuși va ridica
toate trupurile din morminte.
Judecătorul [ II Tim . 4, 8; I Ptr. 4, 5] e numit, căci El Însuși are să judece viii
și morții.
Poarta [ In. 10, 9] Se numește, pentru c ă prin El Însuși se face intrarea
credincioșilor în Împărăția cerurilor”668.
Prin lucrarea Sa mântuitoare, Iisus Hristos S -a făcut toate pentru toți. Toate
numirile , pe care episcopul Niceta le folosește în omilia De diversis appellationibus D. N.
Iesu Chri sto convenientibus , scot în evidență acest aspect. Ca Dumnezeu întrupat, Iisus
Hristos rămâne ținta desăvârșirii noastre finale, dar și calea care ne duce către această
țintă669. În calitate de Mântuitor, El participă la restaurarea întreg ii creații și refac e
comuniunea omului cu Dumnezeu. De aceea, episcopul Niceta îi îndeamnă pe
credincioșii săi să -și pună toată nădejdea în El, îndemnându -i la evlavie:
„Așadar, de vreme ce unul Domn este desemnat cu atâtea nume și denumiri,
ai credință, credinciosule, și pu ne-ți cu toată puterea nădejdea ta în El!
Căci, ca să -L cunoști pe Tatăl, El este pentru tine Cuvântul.
De vrei să cunoști cu adevărat, caută -L pe El, căci este Înțelepciunea.
Dacă sufletul tău îndură întunericul, caută pe Hristos, căci este Lumina.
Ești slăbit? Ai scăpare, căci este Tămăduitorul și Tăria.

668NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D.N. Iesu Christo convenientibus, 1 (trad. rom.
O. Pop, pp. 11 -15).
669V. BEL, „Iisus Hristos…”, p. 18.

211
Vrei să știi prin cine s -a făcut lumea și de cine sunt toate ținute? Fii
încredințat că este El, căci e numit Brațul și Dreapta.
Simți vreo teamă? În toate îți va fi alături ca un Înger.
De-ți va fi fost greu să te -ndrepți cu privirea spre măreția Unuia -Născut, nu
deznădăjdui, căci S -a făcut și Om, pentru ca omenirea să se apropie cu ușurință de
El.
De vei fi fost neprihănit, îți va sta alături ca un Miel.
Dacă te supără vreo prigonire din partea păgânilor, ai credință, căci și El a
fost jertfit ca o Oaie; iar ca Preot al Tatălui, pe tine te va sprijini punându -te înainte.
De nu cunoști calea mântuirii, caută -L pe Hristos, căci El este Calea
sufletelor.
Dacă vrei să cunoști adevărul, ascultă -L pe E l, căci este Adevărul.
De moarte defel să nu te temi, căci Hristos e Viața credincioșilor.
Te încântă plăcerile lumii acesteia? Întoarce -te și mai mult spre crucea lui
Hristos, ca să te înviorezi de dulceața Viței Lui, ce S -a răstignit pe cruce.
Ești păcăt os pierdut? Trebuie să fii înfometat de Dreptate, însetat de
Răscumpărătorul, căci Hristos este: satură, căci este Pâinea.
Dacă șovăiești în vreo privință, întărește -ți pasul în El, căci este Piatra și -ți
va oferi apărare ca un zid.
Ești slab și neputincio s? Cere -I Lui leac, căci este Tămăduitorul.
Simți văpaia păcatelor ori ești unul cu totul subjugat? Aleargă la Izvorul
vieții, ca văpaia ta să fie stinsă și sufletul tău să dobândească veșnicia.
Dacă te chinuie mânia și te hărțuiește dușmănia, apropie -te de Hristos, căci
este Pacea, ca să te împaci cu Tatăl și să iubești pe tot omul la fel cum socoți că
trebuie să fii iubit tu.
De te temi de pieirea trupului și te înspăimântă moartea vieții acesteia, adu –
ți aminte că este Învierea; poate ridica ceea ce a că zut.
Dacă te atrage plăcerea păcatului și te îmbie ispitele cărnii, gândește -te mai
înainte că e Judecătorul drept, este Cel ce cântărește cu asprime, e Cel ce pregătește
focul veșnic; și nu -ți va mai plăcea ție, păcătosul, să păcătuiești.

212
În sfârșit, frat e, dacă te -a cuprins deznădejdea privind împărțirea dreptății,
așteptarea slavei cerești, gândește în cugetul tău credincios că El este Poarta; căci
prin El, ridicat din morți, vei pătrunde și tainele cerurilor, și te vei alătura cetei
îngerilor; și vei au zi acele cuvinte dorite: «Bine, slugă bună și credincioasă, fiindcă
ai fost credincioasă întru cele puține, intră în bucuria Domnului tău; stăpânește
împărăția care ți -a fost pregătită de la întemeierea lumii» [ Mt. 25, 33]. Amin”670.
Trebuie spus faptul că prezența diferitelor numiri atribuite Domnului nostru Iisus
Hristos în hristologia nicetaniană nu este deloc întâmplătoare și lipsită de importanță, ci
este în strânsă legătură cu tulburările provocate de arieni în regiunile illyriene, în perioada
premergă toare Sinodului II Ecumenic (381). Izvoarele istorice din acea vreme amintesc
de existența unor episcopi arieni care negau dumnezeirea Fiului. Este vorba de : Ursacius
de Singidunum, Valens de Mursa, Dominus d e Marcianopolis, Pal ladius de Rat iaria,
Secundia nus de Singidunum și Germinius de Sirmium671, care atât din punct de vedere
geografic cât și jurisdicțional, se învecinau cu episcopia Remesiana păstorită de Sfântul
Niceta.
Credem că acesta este contextul în care episcopul Niceta de Remesiana va
compune om ilia De diversis appellationibus D.N. Iesu Christo convenientibus , ca un
răspuns la tezele arienilor. Majoritatea cercetătorilor consideră că această omilie a fost
scrisă în jurul anului 366672.
Așa cum am putut observa, în această lucrare , autorul nostru apără dumnezeirea
Fiului, utilizând 24 de numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos, toate preluate din
Sfânta Scriptură. Fiecare numire are rolul de a scoate în evidență lucrarea mântuitoare a
Fiului lui Dumnezeu, Care S -a întrupat pe ntru răscumpărarea întregii umanități: „Se
numește toate acestea; deși este Unul și același Dumnezeu al nostru, Fiul lui Dumnezeu,
ca să se cunoască rânduiala puterii și lucrării Sale”673.
Cunoaștem din tradiția patristică a Bisericii Universale numeroși pă rinți și
scriitori b isericești, care au abordat în operele lor teologia numelor lui Iisus Hristos cu

670 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, 2 (trad. rom.
O. Pop, pp. 15 -19).
671 M. COJOC , „Dispute religioase în sudul Dunării…”, pp. 603 -605.
672 A. SOROCEANU , Niceta von Remesiana…, p. 117.
673 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, 1 (trad. rom.
O. Pop, p. 11).

213
scopul de a dovedi atât dumnezeirea Sa cât și lucrarea Sa mântuitoare. Dintre cei mai
importanți îi amintim , aici, pe: Origen, Chiril al Ierusalimului, Gri gorie de Nazianz,
Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Ilarie de Pictavium și papa Damasus674. Putem
observa cum majoritatea numiri lor Mântuitorului Iisus Hristos utilizate de către acești
părinți se regăsesc și în opera episcopului Niceta de Remesiana.
Astfel, scriitorul bisericesc Origen în lucrarea Despre principii utilizează pentru
Persoana Mântuitorului Iisus Hristos următoarele numiri: „Este numit Înțelepciune, Întâi –
Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul, Viața, Cale, Înviere, Chipu l lui Dumnezeu cel
nevăzut, Lumina cea adevărată, Atotputernicul, Fiul, Ușa, Dreptatea, Sfințirea,
Răscumpărarea”675. Concluzionând, a utorul ne încredințează că toate aceste expresii ne
vorbesc d espre lucrările și puterile Lui .
Sfântul Chiril al Ierusalimului ne oferă și el o listă foarte s umară cu numirile
dumnezeiești, majoritatea întâlnite și la Sfântul Niceta. Pentru Sfântul Chiril al
Ierusalimului, Iisus Hristos se numește: „Ușă, Cale, Oaie, Păstor, Leu, Piatră, Hristos,
Mort, Fiul Omului, Domn, Iisus, Fiu”676. Autorul subliniază faptul că, deși numirile Lui
sunt multe, totuși Iisus Hristos este o singură Persoană.
„El vine în ajutorul fiecărui om în felurite chipuri. Pentru cei care au nevoie de bucurie
este Vie. Pentru cei care au nevoie să intre este Ușă. P entru cei stăruitori în rugăciuni El
este Arhiereu mijlocitor. Pentru cei păcătoși este Oaie. Hristos se face tuturor toate,
pogorându -se la slăbiciunile noastre ca un doctor bun și învățător milostiv. Este Domn cu
adevărat, având vrednicia domniei prin fi re”677.
Episcopul Ierusalimului mai precizează că Iisus Hristos este numit cu două nume.
Cu numele de Iisus, pentru că mântuiește, și cu numele de Hristos, deoarece El este
Preot678.

674 A se vedea Carmelo GRANADO , Los mil nombres de Jesús. Textos espirituales de los primeros
siglos, Ed. Narcea, Madrid, 1988.
675 ORIGEN, Despre principii, Cartea I, Despre Hristos, 1; 3; 4; 6; 10; 13, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 8, Studiu introductiv, traducere, note de Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 55; 57; 58; 61; 66; 69; Nicolae BUZESCU ,
„Titlurile (denumirile) lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la Orig en”, în Mitropolia Olteniei, XXXIV (1982),
nr. 10 -12, pp. 674 -688.
676 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza X, 3-4 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 130 -132).
677 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza X, 5 (trad. rom. D. Fecioru, p. 132).
678 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Catehez a X, 11 (trad. rom. D. Fecioru, p. 136).

214
Teologia numelor lui Iisus Hristos o regăsim și la Sfântul Grigorie de Nazianz în
Cuvântarea a IV -a Teologică . Pentru acest părinte, Iisus Hristos poate fi numit: „Fiu,
Unul -Născut, Cuvânt, Adevăr, Icoană, Lumină, Viață, Dreptate, Sfințire, Răscumpărare,
Înviere, aceste denumiri fiind comune atât Celui care este mai presus de noi, cât și Celui
care S -a făcut om din cauza noastră”679, iar denumirile de : Om, Fiu al Omului, Hristos,
Cale, Ușă, Păstor, Oaie, Miel, Arhiereu, Melchisedec, Rege, Pace, sunt cele care
subliniază întruparea Sa reală680.
Vorbind despre întruparea Logosului veșnic pentru mântuirea noastră, Sfântul
Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, utilizează și el pentru Persoana
Mântuitorului Hristos câteva numiri:
„Așadar, după cum Dom nul nostru Iisus Hristos este n umit Viață, Cale, Pâine, Viță,
Lumină adevărată și chemat cu alte nenumărate numiri, tot așa este numit și Sabie care
taie partea pătimașă a sufletului și omoară mișcările care ne duc spre poftă. Apoi, pentru
că Dumnezeu -Cuvâ ntul avea să se unească cu slăbiciunea trupului, a fost adăugat și
frumosul [cuvânt] Puternic, pentru că acesta înfățișează dovada celei mai mari puteri a lui
Dumnezeu: putința de a ființa în firea omenească”681.
Alte numiri întrebuințate tot de acest părint e se regăsesc în tratatul Despre Sfântul
Duh, unde Iisus Hristos este numit: Fiu adevărat, Dumnezeu Unul -Născut, Puterea lui
Dumnezeu, Înțelepciunea, Cuvântul, Păstor, Împărat, Doctor, Mire, Cale, Poartă, Izvor,
Pâine, Secure, Piatră682.
Sfântul Grigorie de Nyssa face și el referire la câteva numiri care îi sunt atribuite
Domnului nostru Iisus Hristos. Vorbind despre întrupare, episcopul Grigorie ne spune că
Iisus Hristos poate fi numit: „Cort, Doctor, Păstor, Apărător, Înger, Pâine, Vie, Cale, Ușă,
Casă, Ap ă, Piatră, Izvor, spre arătarea puterii dumnezeiești”683.
Teologia numelor atribuite Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu este specifică
doar hristologiei orientale. Au utilizat -o și numeroși părinți din Apus pentru a pune capăt
pentru totdeauna ereziei lui Arie. În acest sens, am putea cita fragmente din operel e unor

679 GRIGORIE DE NAZIANZ , Cuvântări teologice IV, 20 (trad. rom. G. Tilea, pp. 106 -108).
680 GRIGORIE DE NAZIANZ , Cuvântări teologice IV, 21 (trad. rom. G. Tilea, pp. 108 -109).
681 VASILE CEL MARE, Omilia la Psalmul XLIV, 5, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 4, p. 507.
682 VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, 8, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 32.
683 GRIGORIE DE NYSSA , Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în col. Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 29, Traducere de Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 79.

215
venerabili părinți occidentali , precum: Ambrozie al Mediolanului684, Ilarie de
Pictavium685, Fericitul Augustin686, Isidor de Sevilla687 sau papa Damasus. Ne vom limita
doar la papa Damasus (366 -384), deoarece în timpul pontificatului său își desfășura
activitatea și episcopul Niceta de Remesiana.
Papa Damasus se numără printre cei mai importanți părinți din spațiul occidental,
care a susținut cu toată convingerea lupta împotriva arianismului. În perioada
pontific atului său a prezidat numeroase sinoade , în care a apărat dumnezeirea Fiului lui
Dumnezeu. Astfel, actele Sinodului de la Roma din anul 382, prezidat de către însuși
papa Damasus, fac referire și la semnificația numelor atribuite Domnului nostru Iisus
Hristos:
„Înțelesul numelui lui Hristos este mu ltiform: Se numește Domn, fiindcă este Hristos;
Cuvânt, fiindcă este Fiul lui Dumnezeu și Unul -Născut din Tatăl; Om, fiindcă S -a născut
din Fecioară; Preot, fiindcă S -a oferit ca jertfă; Păstor, fiindcă este protector; Cale, fiindcă
prin El s -a intrat dire ct în viață; Miel, fiindcă a pătimit; Piatra din capul unghiului, fiindcă
este zidire; Învățător, fiindcă este îndrumător în viață; Soare, fiindcă luminează; Adevăr,
fiindcă este de la Tatăl; Viață, fiindcă este creator; Pâine, fiindcă este trup; Samarinea n,
fiindcă este apărător și milostiv; Hristos, fiindcă este uns; Iisus, fiindcă este Mântuitor;
Dumnezeu, fiindcă este din Dumnezeu; Înger, fiindcă este vestitor; Făgăduință, fiindcă
este mijlocitor; Mlădiță de vie, fiindcă am fost mântuiți prin sângele Lu i; Stâncă, fiindcă
este tărie; Floare, fiindcă este ales; Profet, fiindcă descoperă cele viitoare”688.
Tot de la acest părinte ni s -a păstrat și o frumoasă poezie , cu titlul De cognomentis
Salvatoris , în care episcopul Romei utilizează 45 de numiri potrivit e Domnului nostru
Iisus Hristos, toate fiind preluate din Sfânta Scriptură:
„Spes, Vita, Salus, Ratio, Sapienția, Lumen,
Judex, Porta, Gigas, Rex, Gemma, Propheta, Sacerdos,
Messias, Sabaoth, Rabbi, Sponsus, Mediator,
Virga, Columna, Manus, Petra, Filius, Emmanuelque,

684 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , De Virginitate, I, XVI, 99, în PL 16, col. 305 C.
685 ILARIE DE PICTAVIUM , Liber de Patris et Filii unitate, în PL 10, col. 886 B C D.
686 FERICITUL AUGUSTIN , Sermo CXLII, 2, în PL 38, col. 778.
687 ISIDOR DE SEVILLA , Etymologiarum, VII, 2, în PL 82, col. 264 -268.
688 SANCTI DAMASI PAPAE , Epistola IX – De explanatione fidei. Ex concilio urbis Romae sub Damaso
papa, în PL 13, col. 373 -374 (trad. rom. Ș. C. ALEXE , Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea…, p.
524, nota 321).

216
Vinea, Pastor, Ovis, Pax, Radix, Vitis, Oliva,
Fons, Paries, Agnus, Vitulus, Leo, Propiatiator,
Verbum, Homo, Rete, Lapis, Domus, Omnia, Christus, Iesus ”689.
Așa cum am putut vedea, hristologia Sfântului Niceta de Remesiana are în centru
Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, considerată ca Logos, în cadrul Sfintei Treimi,
precum și lucrarea Sa mântuitoare pentru întreaga umanitate. Pentru episcopul Niceta,
Iisus Hri stos este Dumnezeu adevărat și O m adevărat. Ca Dumnezeu adevărat S -a născut
din veci din Tatăl690, fiind consubstanțial și coetern, iar ca om S -a născut din Sfânta și
Neprihănita Fecioară Maria, fără apropierea vreunui bărbat. S -a născut trup din trup,
întruparea fiind reală, iar nu aparentă, căci dacă întruparea este neadevărată, neadevărată
va fi și mântuirea întregului neam omenesc.
Pe această cale, constatăm că întreaga învățătură hristologică a episcopului Niceta
este în conformitate cu tradiția patristică de până atunci. Ortodoxia credinței sale, dar și
zelul său misionar, a făcut posibilă menținerea dreptei credințe în eparhia sa Remesiana.
Totodată, el reușește să oprească, prin predica sa, influența episcopilor arieni și
pnevmatomahi de la Sud de Dunăre, ca Palladiu de Ratiaria, Ursaciu sde Singidunum,
Valens de Mursa și Fotin de Sirmium691, care negau atât dumnezeirea Fiului cât și pe cea
a Duhului Sfânt, restabilind liniștea și pacea în sânul Sfintei Biserici.

4.2.1.3. Învățătura despre Dumnezeu Duhul Sfânt

În cea de -a doua jumătate a veacului al IV -lea, Biserica avea să fie zguduită , din
nou, de una din cele mai virulente erezii, susținută de către Macedoni e, episcopul
Constantinopolului și, mai apoi , de diaconul său Maratoniu, care negau de această dată
dumnezeirea Sfântului Duh, egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul692.
Răspândită mai întâi în părțile Răsăritului, această erezie avea să cuprindă în scurt timp
întreaga Biserică, producând dezbinări și confuzii în rândurile credinc ioșilor. Izvoarele

689 SANCTI DAMASI PAPAE , Carmen VI – De cognomentis Salvatoris, în PL 13, col. 378 B, apud. Ș. C.
ALEXE , Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea…, p. 523.
690 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 5 (trad. rom. O. Pop, p. 57).
691 Ioan G. COMAN , „Și Cuvântul trup S -a făcut”, Ed. Mitropolia Banatului, Timișoara, 1993, p. 225.
692 P. PARENTE , Diccionario de Teología…, p. 223.

217
istorice din această perioadă îi păstrează pe luptătorii împotriva Duhului Sfânt sub
denumirea de pnevmatomahi, macedonieni sau maratonieni693.
Împotriva acestei erezii s -au ridicat numeroși părinți ai Bisericii atât din Răsărit,
cât și d in Apus, pentru a apăra dumnezeirea Sfântului Duh, a treia Perso ană din Sfânta
Treime. Până la condamnarea definitivă a macedonienilor la Sinodul al II -lea Ecumenic,
ținut la Constantinopol în anul 381694, Sfinții Părinți au expus pe larg doctrina cu privire
la Persoana Sfântului Duh în tratate de o înaltă ținută teologică. Dintre aceștia , amintim
aici pe : Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa,
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Grigorie de Nazianz, Didim din Alex andria,
Sfântul Ambrozie al Mediolanului și Fericitul Augustin. Așa cum vom vedea, alături de
acești părinți, episcopul Niceta de Remesiana va avea un rol important, atât în formularea
doctrinei cu privire la Persoana Sfântul ui Duh, cât și în apărarea dumn ezeirii Sale.
Este cunoscut faptul că , în Biserică , s-a menținut dintotdeauna credința că cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi sunt egale și consubstanțiale. De aceea, așa cum putem
observa din Învățătura celor doisprezece apostoli , creștinii erau boteza ți „în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”695, iar Clement Romanul , făcând referire la
persoanele Preas fintei Treimi, zice în Epistola adresată corintenilor că: „Viu este
Dumnezeu și viu este Domnul Iisus Hristos și Duhul cel Sfânt, credința și nădejdea celor
aleși”696. Însă, după ce arienii au negat dumnezeirea lui Iisus Hristos, fiind condamnați la
Sinodul I Ecumenic de la Niceea în anul 325, macedonienii au început să nege și
dumnezeirea Sfântului Duh, socotindu -L o simplă creatură. Era necesară astfel și
combaterea lor.
Primele informații cu privire la această erezie ne sunt oferite de către Sfântul
Atanasie cel Mare în Epistola I către Serapion , din anul 359. Autorul semnala atunci
prezența unui grup eretic, care susținea că Duhul Sfânt este o creatură, fiind unul dintre
duhurile slujitoare, dar care se deosebește de îngeri numai prin grad:

693 I. RĂMUREANU , „Sinodul al II -lea Ecumenic…”, p. 327.
694 Mai multe informații cu privire la Sinodul II Ecumenic: Giuseppe ALBERICO , Historia de los
Concilios Ecumenicos, Ediciones Sígueme , Salamanca, 1993, pp. 55 -66.
695 Învățătură a celor doisprezece apostoli, VII, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1,
Traducere, note și indici de D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1979, p. 2 8.
696 CLEMENT ROMANUL , Epistola către Corinteni (I), LVIII, 2, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 1, p. 76.

218
„Unii părăsind pe arieni pentru hula lor împotriva Fiului, cugetă împotriva Duhului și zic
nu numai că El este creatură, ci și că e unul dintre duhurile slu jitoare și se deosebește de
îngeri numai prin treaptă. Iar aceasta e numai o luptă prefăcută față de arieni. De fapt e o
adevărată împotrivire față de dreapta credință. Căci precum aceia, tăgăduind pe Fiul,
tăgăduiesc și pe Tatăl, așa și aceștia, grăind ră u de Duhul Sfânt, grăiesc rău și de Fiul.
Cele două părți și -au împărțit împotrivirea față de adevăr: unii cugetând împotriva
Cuvântului, ceilalți împotriva Duhului, îndreaptă aceeași hulă împotriva Sfintei
Treimi”697.
În aceste condiții Biserica a fost nevoită să combată o nouă erezie tot atât de
periculoasă precum arianismul. Majoritatea părinților răsăriteni au mărturisit atunci
dumnezeirea Sfântului Duh, egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul.
Efortul depus în a combate erezia lui Macedonie nu a fost în zadar. Reflecțiile lor
teologice vor avea un rol important în formularea ultimelor articole din Simbolul de
credință , privitoare la Persoana Sfântului Duh, în cadrul celui de -al doilea Sinod
Ecumeni c ținut la Constantinopol în anul 381.
După Sfântul Atanasie cel Mare, primul care ia atitudine împotriva
macedonienilor este Sfântul Vasile cel Mare, care va scrie împotriva acestora tratatul
Despre Duhul Sfânt . Potrivit acestuia, Duhul Sfânt este a trei a Persoană a Sfintei Treimi,
consubstanțial cu Tatăl și c u Fiul. El este „izvorul sfințe niei”, căci „precum Tatăl este
sfânt prin fire și Fiul este sfânt prin fire, la fel și Duhul adevărului este sfânt prin fire. De
aceea a și fost considerat demn de numi rea proprie de Sfânt”698. Același părinte
capadocian învă ța că Duhul Sfânt „a existat, a preexistat și a coexistat cu Tatăl și cu Fiul
mai înainte de veci”699, fiind consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul700.

697ATANASIE CEL MARE, Epistola I către Serapion, 1, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 16, p.
23. Mai multe amănunte cu privire la pnevmatologia Sfântului Atanasie cel Mare: Irineu POPA, „Învățătura
Sfântului Atanasie cel Mare despre Sfântul Duh”, în Mitropolia Olteniei, XL (1988), nr. 3, pp. 16 -29.
698 VASILE CEL MARE, Împotriva lui Eunomie, III, 2, în col. Părinți și Scriitori Bis ericești, vol. 4, p.
175.
699 VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, XIX, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 63.
700 VASILE CEL MARE, Epistola VIII, 11, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 141. Mai
multe amănunte cu privire la pnevmatologia Sfântului Vasile cel Mare: Ioan CHIRVASIE , „Învățătura despre
Sfântul Duh la Sfântul Vasile cel Mare”, în Studii Teologice, X (1958), nr. 7 -8, pp. 675 -684; Ioan G.
COMAN , „Elementele demonstra ției în tratatul «Despre Sfântul Duh» al Sfântului Vasile cel Mare”, în
Studii Teologice, XVI (1964), nr. 5 -6, pp. 275 -302; Ion POPESCU , „Persoana și lucrarea Sfântului Duh în
scrierea Sfântului Vasile cel Mare, De Spiritu Sancto”, în Studii Teologice, XLII (1990), nr. 4, pp. 27 -40.

219
Învățătura despre Sfântul Duh o întâlnim și la Sfântul C hiril al Ierusalimului. El îi
combate, în catehezele sale baptismale, pe ereticii macedonieni arătând că Sfântul Duh
trebuie cinstit împreună cu Tatăl și cu Fiul:
„Crede și în Duhul cel Sfânt și ai despre El aceeași credință pe care ai primit s -o ai despre
Tatăl și Fiul. […] Tu învață că unul este acest Duh Sfânt, neîmpărțit și atotputernic. Multe
lucrează, dar nu se împarte. Sfântul Duh cunoaște tainele, cercetează toate, și adâncurile
lui Dumnezeu. S -a pogorât peste Domnul Iisus Hristos în chip de porum bel. A lucrat în
lege și profeți. Pecetluiește și acum sufletul tău în taina botezului. Toată firea spirituală
are nevoie de sfințirea Sfântului Duh. Dacă cineva va îndrăzni să -L hulească, nu -i iertat
nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. Este cinstit cu slava Dumnezeirii împreună
cu Tatăl și cu Fiul”701.
De asemenea, Sfântul Grigorie de Nazianz i-a combătut pe adversarii Duhului
Sfânt în Cuvântarea a V -a Teologică , rostită în anul 380 la Constantinopol, subliniind
dumnezeirea Sfântului Duh:
„Noi însă, cu atâta tărie ne încredem în dumnezeirea Duhului, pe care îl adorăm, încât și
teologia Duhului vom începe -o de aici […]. Era lumina cea adevărată, care luminează pe
tot omul care vine în lume, Tatăl. Era lumina cea adevărată, care luminează pe to t omul
care vine în lume, Fiul. Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în
lume, celălalt Mângâietor. Era și era și era, dar Una era. Lumină și lumină și lumină, dar
o singură lumină, un Dumnezeu. […] Și acum, noi am și văzut -o și o și predicăm,
înțelegând pe Fiul lumină din lumina Tatăl în lumina Duhul, scurta și simpla teologie a
Treimii. […] Noi predicăm ceea ce am înțeles. Ne vom urca pe munte înalt și vom striga,
dacă de jos nu vom fi auziți. Vom înălța pe Duhul, nu ne vom te me”702.
În Occident, tezele lui Macedonie aveau să fie combătute abia după anul 380, în
timpul pontificatului papei Damasus. Acesta , îngrijorat de situația Bisericii din Răsărit,
va convoca un Sinod la Roma în anul 380, unde , împreună cu toți episcopii Bisericii
Apusene , a anatematizat învățăturile eretice ale sabelienilor, ale arienilor, ale
eunomienilor, precum și pe cele ale macedonienilor, ale apolinariștilor și ale
fotinienilor703. Textul anatemelor, în număr de 24, se păst rează în Mărturisirea credinței
sobornicești , pe care a trimis -o papa Damasus către episcopul Paulin de Antiohia pe când

701 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza IV, 16 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 57 -58).
702 GRIGORIE DE NAZIANZ , Cuvântări teologice, V, 3 (trad. rom. G. Tilea, p. 111).
703 A. SOROCEANU , Niceta von Remesiana…, p. 112; I. RĂMUREANU , „Sinod ul al II -lea Ecumenic…”,
p. 338.

220
era la Tesalonic, în Macedonia. Vom reda, în cele ce urmează, doar textul anatemelor
care fac referire la luptătorii împotriva Duhului Sfânt, cunoscuți și în Apus sub numele de
macedonieni:
 „Deoarece după Sinodul de la Niceea (325) s -a ivit această rătăcire, așa încât unii
să îndrăznească să spună cu gura lor plină de urâciune că Duhul Sfânt a fost făcut
prin Fiul, noi anatematizăm pe cei care nu propovăduiesc cu tot curajul că Duhul
Sfânt există din una și aceeași substanță și putere, cu Tatăl și cu Fiul (I).
 Anatematizăm pe macedonieni, care, provenind din rădăcina lui Arie, n -au
schimbat necredința acestuia, ci numai denumirea ei (IV).
 Iar dacă cineva nu va zice că Sfântu l Duh este cu adevărat și sigur din
dumnezeiasca Ființă ca și Fiul și Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, să fie
anatema! (XVI) .
 Iar dacă cineva nu va zice că Duhul Sfânt toate le poate și toate le știe și este
pretutindeni , ca și Fiul și Tatăl, să fie anatema! (XVII).
 Dacă cineva va zice că Sfântul Duh este o creatură, sau că a fost făcut din Fiul, să
fie anatema! (XVIII).
 Dacă cineva nu va zice că Tatăl a făcut prin Fiul Care S -a întrupat și prin Sfântul
Duh, adică cele vă zute și cele nevăzute, să fie anatema! (XIX).
 Dacă cineva nu va zice că este o Dumnezeire, o Stăpânire și o Putere, o Slavă și o
Domnie și o Împărăție, o Voință și un adevăr, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh, să fie anatema! (XX).
 Dacă cineva nu va zice că Sfântul Duh este închinat de toată creatura ca și Fiul și
ca și Tatăl, să fie anatema! (XXII)”704.
Împotriva ereziei macedonienilor a luat atitudine și Sfântul Ambrozie, episcopul
Mediolanului. Acesta , în anul 381 , a compus tratatul De Spiritu Sancto , în trei cărți, pe
care le adresează imperatorului Grațian, pentru a lămuri controversele iscate în jurul
Persoanei Sfântului Duh. Potrivit Sfântului Ambrozie, „Duhul Sfânt nu este în rândul
tuturor, ci deasupra tuturor”705. El este Dumnezeu adevărat, consubstanțial cu Tatăl și cu

704 SANCTI DAMASI PAPAE , Epistola IV – Confessio Fidei Catholicae quam papa Damasus misit ad
Paulinum Antiochenum episcopum, în PL 13, col. 358 -364 (trad. rom. La TEODORET EPISCOPUL CIRULUI ,
Istoria bisericească, V, 11 , în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 44, pp. 214 -216).
705AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Duhul Sfânt, Cartea I, I, 19 (trad. rom. V. Răducă, p. 39).

221
Fiul: „Așa după cum Tatăl și Fiul sunt una, fiindcă Fiul are pe toate pe care le are Tatăl,
la fel și Duhul este una cu Tatăl și cu Fiul, fiindcă și El le -a cunoscut pe toate ale lui
Dumnezeu”706. Același părinte va susține că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi
dețin aceeași Dumnezeire, căci: „Dumnezeu -Tatăl are Dumnezeirea, are Dumnezeirea și
Fiul în care sălășluiește plinătatea Dumnezeirii; are Dumnezeirea și Duhul”707.
Episcopul Ambrozie subliniază faptul că „Sfântul Duh purcede din Tatăl și
mărturisește despre Fiul”708. El este Creator și nu creatură, căci „Cel care este împreună
lucrător cu Tatăl și cu Fiul este, fără îndoială, Creator”709. Duhul Sfânt lucrează atât în
lumea văzută cât și în cea nevăzută: „El revarsă harul Său nematerial în cele materiale,
dar nu este nici din natura creaturilor nevăzute, căci și ele primesc sfințenia Lui și prin El
întrec în strălucire celelalte creaturi care sunt în lume. Fie îngerii, fie domnii, fie stăpân ii,
întreaga creație așteaptă harul Sfântului Duh”710. În concluzie, episcopul Milanului apără
dumnezeirea Sfântului Duh, arătând că El trebuie cinstit împreună cu Tatăl și cu Fiul, în
virtutea deoființimii lor711.
La Fericitul Augustin nu vom întâlni o lucra re consacrată propriu -zis Persoanei
Sfântului Duh, însă , în majoritatea operelor sale , el apără dumnezeirea Sfântului Duh
utilizând termenul de „ consubstantialis ”, ceea ce denotă faptul că s -a inspirat din teologia
trinitară capadociană. Pnevmatologia sa e ste împletită cu considerații teologice despre
Tatăl și Fiul, insistând mai mult asupra unității de substanță în cadrul Sfintei Treimi712,
reflecție specifică teologiei occidentale.
Totuși, în tâlcuirea pe care o face la Simbolul de credință , în lucrarea in titulată
Despre credință și Crez , Augustin mărturisește că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat,
consubstanțial și coetern cu Tatăl și cu Fiul:

706 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Duhul Sfânt, Cartea III, XIX, 146 (trad. rom. V. Răducă, p.
208).
707 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Duhul Sfânt, Cartea III, XIX, 147 (trad. rom. V. Răducă, p.
209).
708 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Duhul Sfânt, Cartea I, I, 25 (trad. rom. V. Răducă, p. 41).
709 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Duhul Sfânt, Cartea III, XVIII, 142 (trad. rom. V. Răducă, p.
207).
710 AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Duhul Sfânt, Cartea I, V, 62 (trad. rom. V. Răducă, p. 55).
711 Mai multe amănunte cu privire la pnevmatologia Sfântului Ambrozie: Mircea NIȘCOVEANU ,
„Învățătura Sfântului Am brozie despre Duhul Sfânt”, în Studii Teologice, XVI (1964), nr. 7 -8, pp. 458 -468.
712 Constantin CORNIȚESCU , „Fericitul Augustin despre Sfântul Duh”, în Studii Teologice, XVII
(1965), nr. 5 -6, pp. 334 -335.

222
„După ce am tratat și am propus credinței nașterea dumnezeiască a Domnului nostru și
iconomia Sa umană, Crezul ada ugă, pentru a completa credința noastră în Dumnezeu, și
pe Duhul Sfânt, Care nu are o natură inferioară în raport cu Tatăl și cu Fiul, ci, dacă pot
spune astfel, este consubstanțial și împreună -veșnic, căci Treimea este un singur
Dumnezeu: ceea ce nu însea mnă că Tatăl este același cu Fiul și cu Sfântul Duh, ci că
Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul, Duhul Sfânt este Duhul Sfânt, această Treime fiind un
singur Dumnezeu”713.
Tot în această lucrare, Fericitul Augustin face referire la purcederea Duhului Sfânt
din ființa Tatălui. El ține să sublinieze faptul că Tatăl este singurul principiu, atât al
Fiului cât și al Sfântului Duh, întrucât Fiul se naște din veci din Tatăl, fiind Unul -Născut,
iar Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl:
„Însă marii și învățații exegeț i ai dumnezeieștilor Scripturi încă nu au discutat despre
Duhul Sfânt la fel de mult și de detaliat încât să ne fie ușor de înțeles ceea ce Îi este
propriu Duhului Sfânt și ne face cu putință să nu -L numim nici Fiu, nici Tată, ci doar
Duh Sfânt. Aceștia în vață că El este darul lui Dumnezeu, ca să credem că Dumnezeu nu
poate să facă un dar care să -I fie inferior. Totuși, ei susțin că Duhul Sfânt nu este născut
din Tatăl, ca Fiul, pentru că Hristos este unic, și cu atât mai puțin din Fiul, pentru că ar fi
nepotul Tatălui Preaînalt, ceea ce nu înseamnă că nu Își datorează ființa nimănui, pentru
că o are de la Tatăl, de la Care sunt toate. Aceasta pentru a nu ajunge la două principii
fără principiu, ceea ce ar fi în gradul cel mai înalt fals și absurd, nefiind [ un lucru]
specific credinței universale, ci greșelii unor eretici”714.
Așa cum am arătat , învățătura Sfinților Părinți cu privire la Persoana Sfântului
Duh a avut drept obiectiv combaterea ereziei macedonienilor care negau dumnezeirea
Sfântului Duh, egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul. Acesta este
contextul în care episcopul Niceta de Remesiana , îngrijorat de tulburările provocate de

713 FERICITUL AUGUSTIN , Despre credință și Crez, IX, 16 (trad. rom. M. Cazaban, pp. 53 -54).
714FERICITUL AUGUSTIN , Despre credință și Crez, IX, 19 (trad. rom. M. Cazaban, pp. 62 -63). Mai
multe amănunte cu privire la pnevmatologia Fericitului Augustin: F. CAVALLERA , La doctrine de Saint
Augustin sur l′Éspirit -Saint á propos de De Trinitate , în vol. Recherches de Théologie ancienne te
medieval, Louvain, 1930, pp. 379 -380; C. CORNIȚESCU , „Fericitul Augustin…”, pp. 334 -344; Ștefan C.
ALEXE , „Concepția Fericitului Augustin despre păcat și har”, în Studii Teologice , VIII (1956), nr. 5 -6, pp.
330-348; Ioan ICĂ, „Doctrina Fericitului Augustin despre Sfânta Treime după tratatul „De Trinitate”, în
Studii Teologice, XIII (1961), nr. 3 -4, pp. 166 -167.

223
macedonieni în cuprinsul eparhiei sale, va redacta tratatul De Spiritus Sancti potentia ,
pentru a lămuri controversele iscate în jurul Persoanei Sfântului Duh715.
Așa cum reiese din introducere, Sfântul Niceta a compus acest tratat la
rugămintea și cererea credincioșilor săi:
„Urmează să expun, după cuprinderea minții, ce înțeleg eu despre a treia Per soană, adică
Sfântul Duh, căci îmi dau seama că mulți au foarte mari îndoieli în această privință. Și,
deși ar fi o îndrăzneală a cerceta pe Cel care este alăturat în mărturisire Tatălui și Fiului,
după învățătura Domnului și mărturisirea noastră în Botez, totuși, deoarece mulți înțeleg
lucruri diferite și ni se cere o deslușire, trebuie neapărat să o dăm; și nu din altă parte,
decât din izvoarele Sfintelor Scripturi”716.
De fapt, opera de care ne vom ocupa în cele ce urmează este o continuare a
tratatului De ratione fidei , în care episcopul Niceta prezintă , în 22 de capitole, doctrin a cu
privire la consubstanțialitatea celor trei Persoane Treimice, însă de data aceasta, accentul
cade pe Persoana și lucrarea Sfântului Duh717.
Punctul de plecare al episcopului Niceta este hotărârea luată de către Sfinții
Părinți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), unde s -a mărturisit: „Credem și în
Duhul Sfânt” . La timpul respectiv această mărturisire de credință era suficientă pentru a
înțelege că Duhul Sfânt trebuie cins tit împreună cu Tatăl și cu Fiul. C u toate acestea,
„macedonienii” și cei care li se alătură acestora, „au crezut că Duhul Sfânt este o creație
și L-au disprețuit ca pe un slujitor”718. Aceștia sunt cei care tulbură Biserica punând
întrebări iscoditoare și z icând: „Ce fel este Sfântul Duh? Cât de mare este? Născut este
ori făcut? […] și, cu adevărat, după vorba apostolului, au provocat o nesfârșită dispută în
Biserici”719.
Îngrijorarea episcopului Niceta era îndreptățită, deoarece , prin astfel de întrebări
ridicole și iscoditoare, credincioșii erau împinși la blasfemie. În continuare, Sfântul
Niceta demască psihologia ereticilor macedonieni, explicând erorile lor:
„Căci cei răzvrătiți împotriva Duhului Sfânt întreabă: «Născut este Duhul Sfânt ori
nenăscut?» I ată două capcane întinse de -a dreapta și de -a stânga: în orice parte vei dori să

715 GERANDO DI NOLA, Lo Spirito Sancto nella testimonianza dei Padri e de gli Scrittori cristiani (I -V
sec.), Introduzione a cura di Lorenzo Dattrino, Città Nuova, Roma, 1999, p. 542.
716 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 47).
717 C. GRANADO , în „Introducción”, la NICETAS DE REMESIANA , Catecumenado de adultos, p. 17.
718 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 1 (trad. rom. O. Pop, p. 49).
719 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 2 (trad. rom. O. Pop, p. 49).

224
pășești cu răspunsul, vei fi prins. De vei spune: Este născut, va zice că «Fiul lui
Dumnezeu nu mai este Unul -Născut, prin faptul că există și un al doilea născut din
Tatăl». Iar de vei spune: Nu este născut, îți va răspunde: «Deci va exista și un al doilea
Tată nenăscut și, în consecință, nu este un singur Dumnezeu Tat ăl, de la Care toate s -au
făcut ». Iar după ce va fi închis calea răspunsului din ambele părți, îndată te trage pe
drumul cel mai scurt în prăpastie, încât va spune: «Prin urmare, dacă Duhul nu este nici
născut din Tatăl, nici nenăscut, rămâne să Se numească creatură»”720.
Pentru a contracara tezele greșite ale macedonienilor, Sfântul Niceta apelează la
autoritatea Sfintei Scripturi din care extrage cele mai pertinente argumente, dovedi nd
astfel originea și natura Sfântului Duh. Însuși Domnul a spus în Evanghelie apostolilor
Săi: „Vă voi trimite Mângâietor de la Tatăl, Duhul adevărului” [ In. 15, 26]. Dar de unde
este, nu știi. De vrei să știi, ascultă -L pe El Însuși, care spune: „Acesta purcede de la
Tatăl” [ In. 15, 26]. Așadar, Hristos n -a spus nici că a fost născut, nici că a fost făcut
Duhul Sfânt, ci numai că „purcede” de la Tatăl721.
Sfântul Niceta insistă asupra unor pasaje biblice precum: „Toate s -au făcut prin El
și nimic nu s -a făcut fără El” [ In. 1, 3] sau „Întru El s -au întemeiat toate câte -s în ceruri și
pe pământ, văzute și nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri: toate s –
au făcut pr in El și întru El” [ Col. 1, 16], însă , din toate acestea , nu reiese faptul că Duhul
Sfânt este numărat printre creaturi sau că ar fi o creatură ieșită din mâinile Logosului, așa
cum încercau să învețe macedonienii722. Dimpotrivă, dacă Duhul Sfânt ar fi fost creat ori
făcut, atunci ar fi fost enumerat de către apostol primul, între toate celelalte723.
Însă Duhul Sfânt nu este o creatură, ci este „Domn”. El purcede din veci din Tatăl
și este Dumnezeu adevă rat724. Aceasta o spune și apostolul Pavel tesalonicenilor :
„Domnul să îndrepte inimile voastre în dragostea lui Dumnezeu și în îndurarea lui
Hristos” [ II Tes . 3, 5], iar într -un alt loc, spune: „Domnul este Duh, și unde este Duhul
Domnului, acolo este libertatea” [ II Cor . 3, 17], căci „Nu ați primit cu teamă iar ăși un
Duh al robiei, ci ați primit Duhul înfierii” [ Rom. 8, 15]. Așadar, spune Sfântul Niceta:
„dacă Duhul mă face liber și fiu și moștenitor în nume propriu al dumnezeirii Sale, voi fi

720 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 2 (trad . rom. O. Pop, pp. 49 -51).
721 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 51).
722 I. G. COMAN , Scriitori bisericești…, p. 139.
723 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 3, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 53).
724 GERANDO D I NOLA, Lo Spirito Sancto nella…, p. 542.

225
lipsit de credință de -L voi numi rob pe Cel ce m -a făcut liber, căci robie se află numai
între făpturi, însă în Treime există numai domnie și libertate”725.
În calitate de episcop al cetății Remesiana, Sfântul Niceta rostește una dintre cele
mai profunde declarații de credință în divinitatea Sfântului Duh. Mărturisirea sa este
ortodoxă și plină de evlavie, respectând tradiția apostolică:
„Credem așadar că Sfântul Duh Mângâietor purcede de la Tatăl, dar nu este Fiu, nici Fiul
Fiului, ceea ce caută nechibzuiții să dovedească, ci Duhul adevărului, despre a Cărui
purcedere nu e îngăduit nimănui să știe ce fel ori câtă este. […] Știm că Duhul acesta este
în Persoană proprie și adevărată, izvorul sfințirii, lumina sufletelor, împărțitorul harului.
Duhul acesta sfințește, nu este sfințit, luminează, nu este luminat, și nici o făp tură nu va
putea ajunge la veșnicie, ori să se numească cu adevărat sfântă, fără de Duhul acesta”726.
Episcopul Niceta insistă asupra lucrării dumnezeiești a Sfântului Duh în creație.
El arată că așa cum Tatăl și Fiul nu pot fi cunoscuți decât prin lucrăril e lor, tot astfel și
Duhul Sfânt nu poate fi cunoscut decât prin măreția lucrărilor Sale. Acest Duh Sfânt este
Unul singur, dar felurit în puteri și lucrări. El împarte daruri fiecăruia , după cum voiește.
El a așezat profeți și a făcut apostoli. El sfințeș te sufletele și trupurile credincioșilor727. El
a lucrat și lucrează mereu împreună cu Tatăl și cu Fiul, nu numai în Botez, ci și în toate
celelalte728. El a sfințit însuși templul în care S -a sălășluit Cuvântul Domnului. A fost
prezent și la Botez, pogorându -se, în chip de porumbel, peste Fiul lui Dumnezeu. De
asemenea, Duhul Sfânt are puterea de a ierta păcatele, împreună cu Tatăl și cu Fiul729.
Același Duh Sfânt este prezent și în Taina Botezului nostru730. Împreună cu Tatăl
și cu Fiul participă la întreaga creație, căci „Tatăl creează toate, ori de câte ori creează
Cuvântul Lui și Duhul Lui”731. Este preștiutor și cunoscător al celor ascunse732. Este
prezent pretutindeni și sălășluiește în sfinți733. Duhul Sfânt este Cel care va veni să judece
toată făptura. El îl va judeca și pe Antihrist și îl va ucide cu Duhul gurii Sale734.

725 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 55).
726 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 5 (trad. rom. O. Pop, p. 57).
727 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 7 (trad. rom. O. Pop, p. 95).
728 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 6 (trad. rom. O. Pop, p. 61).
729 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 5 (trad. rom. O. Pop, p. 59).
730 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 6 (trad. rom. O. Pop, p. 61).
731 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 8 (trad. rom. O. Pop, p. 65).
732 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 65).
733 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 12 (trad. rom. O. Pop, pp. 67 -69).
734 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 13 (trad. rom. O. Pop, p. 71).

226
Împreună cu celelalte două Persoane al e Sfintei Treimi, Duhul Sfânt este bun735.
Este numit și „Paracletul”, adică mângâietorul, denumire comună atât Tatălui, cât și
Fiului, deoarece: „Ori de c âte ori mângâie, Mângâietor e numit Tatăl, Mângâietor Fiul și
Sfântul Duh, dar noi avem parte de o singură mângâiere a Treimii, precum de o singură
iertare a păcatelor”736.
Dar cu toate că Duhul Sfânt este bun și drept, El poate fi și pedepsitor și
înfricoș ător. El pedepsește păcatele, ca în cazul Ananiei și al Safirei, care dosind o parte
din banii cu care au vândut țarina, au mințit Duhului Sfânt și au murit amândoi.
Concluzia episcopului Niceta este fermă: „Este așadar vădit că cel ce minte Sfântului
Duh minte lui Dumnezeu; și cel ce crede în Duhul Sfânt crede în Dumnezeu”737. Tot în
această ordine de idei, Sfântul Niceta atrage atenția asupra neiertării păcatelor săvârșite
împotriva Sfântului Duh: „Iată ce înfricoșătoare osândă! Spune că este de neiertat pă catul
pentru cel ce va fi zis cuvânt împotriva Sfântului Duh”738. Din toate acestea, spune
Sfântul Niceta, se poate vedea limpede ce este Sfântul Duh.
În capitolul al 18 -lea, Sfântul Niceta concentrează într -o singură frază întreaga
învățătură teologică re feritoare la originea, natura și lucrarea Duhului Sfânt. Stilul său
este simplu, dar foarte clar și convingător. Reflecțiile sale teologice cu privire la cea de -a
treia Persoană a Sfintei Treimi, dovedesc că Sfântul Duh este Dumnezeu adevărat
deoființă cu Tatăl și cu Fiul:
„Voi face, așadar, o revedere a celor spuse: dacă Sfântul Duh purcede de la Tatăl, dacă
eliberează, dacă sfințește, dacă este Stăpân precum a zis apostolul, dacă creează cu Tatăl
și Fiul, dacă dă viață, dacă are preștiință precum Tatăl și Fiul, dacă revele ază, dacă este
pretutindeni, dacă umple globul pământesc, dacă locuiește în cei aleși, dacă mustră
lumea, dacă judecă, dacă este bun și drept, dacă despre El se spune «acestea le spune
Duhul Sfânt», dacă a rânduit profeți, dacă a trimis apostoli, dacă este mângâietor, dacă
spală [de păcate] și îndreptează, dacă -i pierde pe ispititorii Săi, dacă cel care -L va fi hulit
nu are iertare nici în acest veac, nici în cel ce va să fie, ceea ce desigur aparține lui
Dumnezeu; dacă astfel sunt acestea, dar tocmai fiind că sunt adevărate, de ce mi se cere să

735 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 14 (trad. rom. O. Pop, p. 71).
736 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 16 (trad. rom. O. Pop, p. 73).
737 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 17 (trad. rom. O. Pop, p. 75).
738 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 17 (trad. rom. O. Pop, p. 75).

227
spun ce este Duhul Sfânt, de vreme ce, prin măreția lucrărilor, El Însuși Se arată ce
este”739.
În partea finală a tratatului, episcopul Niceta subliniază faptul că Sfântului Duh I
se cuvine aceeași adorare ca și Tatăl ui și Fiului: „Mă voi închina așadar Tatălui, mă voi
închina Fiului, mă voi închina Sfântului Duh, cu una și aceeași cinstire”740. Însă această
adorare nu se face aparte, ci împreună cu celelalte Persoane Treimice, căci „atunci când
ne închinăm Tatălui, avem credința că ne închinăm deopotrivă și Fiului și Sfântului Duh,
căci și atunci când chemăm pe Fiul, socotim că -L chemăm pe Tatăl; și când ne rugăm
Tatălui, socotim că suntem auziți de Fiul […] și atunci când ne închinăm Duhului, ne
închinăm cu siguranță Aceluia al căruia este Duhul”741.
Tratatul De Spiritus Sancti potentia al episcopului Niceta de Remesiana se
dovedește a fi o adevărată mărturisire de credință în dumnezeirea Sfântului Duh742.
Reflecțiile sale teologice prezintă asemănări vizibile cu teologia Sfinților Vasile cel Mare,
Grigorie Teologul și Ambrozie al Mediolanului, folosind de cele mai multe ori aceleași
texte și argumente scripturistice743. Credem că Sfântul Niceta, prin acest tratat, a reușit să
dovedească dumnezeirea Sfântului Duh și să liniș tească conștiințele credincioșilor săi,
care erau atât de bulversate de erezia macedonienilor.
În ultima parte a tratatului De Symbolo , episcopul Niceta de Remesiana le cere
atât catehumenilor, cât și credincioșilor, să păstreze cu sfințenie „ regula fidei ”744, așa
cum au primit -o la Sfântul Botez, mărturisind credința în Sfânta Treime:
„Această credință în Treime s -o întăriți, fraților, în inimile voastre, crezând într -Unul
Dumnezeu -Tatăl Atotputernic și în Fiul Lui, Iisus Hristos, Domnul nostru, și în Duhul
Sfânt, lumină adevărată, sfințitorul sufletelor, chezășia moștenirii noastre care, de ne vom
fi îndreptat spre El, ne va duce la tot adevărul și ne va uni cu cele cerești”745.
Totodată , Sfântul Niceta , atrage atenția asupra învățăturilor greșite răspândite de
către păgâni, de către iudei, de către arieni și de către macedonieni. Deoarece lupta cu

739 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 18 (trad. rom. O. Pop, p. 77).
740 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 19 (trad. rom. O. Pop, p. 79).
741 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 21 (trad. rom. O. Pop, pp. 81 -83).
742 C. GRANADO , în „Introducción”, la NICETAS DE REMESIANA , Catecumenado de adultos, pp. 17 -18.
743 Gheorghe A. NICOLAE , „Învățătura despre Sfântul Duh din tratatul «De Spiritus Sancti potentia» al
Sfântului Niceta de Remesiana”, în Ortodoxia , XVI (1946), nr. 2, p. 247; I. G. COMAN , Scriitori
bisericești…, p. 141.
744 Regula credinței sau Simbolul de cr edință.
745 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 8 (trad. rom. O. Pop, pp. 95 -97).

228
aceștia nu este deloc ușoară, creștinii trebuie să -și păstreze mărturisirea credinței, așa cum
au primit -o de la Sfinții Părinți:
„Dacă păgânii te îndeamnă să te închini iarăși la mai mulți tați, tu păstrează -ți fericita
mărturisire, căci ai mărturisit pe Unul Dumnezeu -Tatăl, căci nici firea nu îngăduie ca un
singur om să aibă mai mulți tați. De asemenea, dacă iudeul te îndeamnă să crezi că
Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, să -ți fie ca un vrăjmaș de înfruntat. Orice eretic care
hulește împotriva lui Hristos spunând că este o creatură sau care spune că Duhul Sfânt
este străin de slava Tatălui și a Fiului, să -ți fie ție ca un păgân și vameș, deoarece te
împinge la i dolatrie, de vreme ce te îndeamnă să te închini la o făptură”746.
Aceeași atitudine este recomandată și în cazul celor care tulbură credința prin
întrebări întortochiate: „Aleargă înapoi la zidul credinț ei tale și spune după apostol: « M-
am spălat, m -am sfinț it, m -am îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul
Dumnezeului nostru » (I Cor. 6, 11) ”747.
Pentru Sfântul Niceta, asimilarea de către credincioși a învățăturilor expuse în
Simbolul de credință este un lucru esențial. Chiar dacă acest Simbol, mă rturisit în fața
îngerilor și a oamenilor, este scurt, în el sunt cuprinse toate tainele mântuirii adunate din
Sfintele Scripturi748. Astfel, credincioșii botezați în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh trebuie să păstreze această mărturisire în sufletele lor și, ori de câte ori
diavolul le va ispiti cugetele cu team ă ori cu lăcomi esau cu mâni e, ei să -i răspundă
neînduplecat, așa cum au făcut la Sfântul Botez:
„M-am lepădat și mă lepăd de tine, ca și de îngerii tăi și de lucrările tale, căci am c rezut
în Dumnezeul viu și în Fiul Lui, cu al Cărui Duh însemnat, am învățat să nu mă mai tem
nici de moarte”749.
Ca și o concluzie la cele expuse până acum, putem afirma că episcopul Niceta de
Remesiana a reușit să țină piept cu cele mai virulente erezii a ntitrinitare de la sfârșitul
secolului al IV -lea și începutul secolului al V -lea. Pe toată perioada episcopatului său, el
a menținut Ortodoxia în cuprinsul eparhiei sale mărturisind credința în Dumnezeu Tatăl,
Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Sfântul Duh, așa cum au mărturisit -o Sfinții Părinți la

746 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 9 (trad. rom. O. Pop, p. 97).
747 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 9 (trad. rom. O. Pop, p. 97).
748 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 13 (trad. rom. O. Pop, p. 105).
749 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 14 (trad. rom. O. Pop, p. 107).

229
primele două Sinoade Ecumenice. Reflecțiile sale teologice sunt în deplină concordanță
cu învățătura de credință expusă în Simbolul Niceo -Constantinopolitan750.

4.2.2. Aspecte mariologice în opera Sfântului Niceta de Remes iana

Învățătura despre Maica Domnului o întâlnim și în scrierile Sfântului Niceta de
Remesiana , fiind în strânsă legătură cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Practic, nu putem
spune că Sfântul Niceta i -a consacrat Maicii Domnului un tratat special, dar din corpusul
său de scrieri reiese foarte clar rolul major pe care aceasta l -a avut în iconomia mântuirii.
Autorul face referire la Maica Domnului în tratatele : De Symbolo și De Spiritus Sancti
potentia , precum și în celebrul imn trinitar Te Deum laudamus .
Pentru Sfântul Niceta de Remesiana, Maica Domnului este „Sfânta și Neprihănita
Fecioară”751, cea care L -a născut cu trup pe Fiul lui Dumnezeu. Autorul subliniază faptul
că nașterea s -a petrecut în chip minunat și a fost una reală, Fecioara Maria zămislind în
pântece de la Duhul Sfânt, fără apropierea vreunui bărbat:
„Acesta, pentru a noastră mântuire, a pogorât de la Tatăl din ceruri și a luat trup
asemenea nouă. Născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, fără apropierea vreunui
bărbat. S -a născut trup din trup, prin puterea Duhului Sfânt; rămânând Dumnezeu, S -a
făcut om, ca să poată fi oamenilor spre vedere și învățătură și mântuire; căci altfel
dumnezeirea nu putea fi înțeleasă de către oameni decât prin luarea unui trup văzut”752.
Sfântul Niceta insistă a supra întrupării reale a Fiului lui Dumnezeu, acest fapt
fiind deosebit de important pentru iconomia mântuirii. El afirmă că Iisus Hristos S -a
născut din „Sfânta și Neprihănita Fecioară”, ca să ne încredințeze nouă „Taina Sfintei
Nașteri”, așa cum se vesti se mai dinainte de către profetul Isaia: „Iată, Fecioara va avea
în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Em manuel, care se tâlcuiește: cu noi
este Dumnezeu” ( Is. 7, 14; Mt. 1, 23):
„Crede deci că este împreună cu noi acest Dumnezeu, Care S -a născut din Fecioara,
Dumnezeu din Tatăl, dinaintea vecilor, om din Fecioara, pentru oameni. Cu adevărat

750 Câteva studii de referință pentru Simbolul Niceo -Constantinopolitan: I. RĂMUREANU , „Sinodul al
II-lea Ecumenic…”, pp. 363 -376; Alexandru ROȘU, „Mărturisirea credinței în Sfântul Duh în crezurile
Bisericii înainte de anul 381”, în Ortodoxia, II (2010), nr. 4, pp. 138 -182.
751 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 89).
752 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 3 (trad. rom. O. Pop, p. 89).

230
întrupat, nu aparent, după cum unii eretici rătăciți, necinstind Taina lui Dumnezeu, spun
că întruparea Domnului s -a făcut în închipuire, că n -ar fi fost cu adevărat ceea ce se
vedea, ci ar fi înșelat ochii oamenilor”753.
Din cele expuse mai sus, se poate observa cum Sfântul Niceta ezită să o numească
pe Maica Domnului „Născătoare de Dumnezeu” (T heotokos), chiar dacă acest apelativ a
fost utilizat de către numeroși Părinți ai Bisericii contemporani cu el, precum: Sfântul
Atanasie, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Grigorie de Nazianz, Epifa nie de
Salamina, Didim cel Orb, Ambrozie al Mediola nului și mulți alții754. Cu toate acestea, el
preferă să rămână la numirea de „Sfânta și Neprihănita Fecioară”, subliniind prin aceasta
pururea fecioria Maicii Domnului , precum și sfințenia ei755.
Nu întâmplător Sfântul Niceta utilizează pentru Maica Domnului apelativul de
„Sfânta și Neprihănita Fecioară”. Cunoaștem din documentele vremii că, la sfârșitul
secolului al IV -lea, Episcopia Sardica (în apropiere de Remesiana) era păstorită de către
un episcop pe nume Bonosus. Acesta, împreună cu ereticul Helvidius din Roma756 nega
pururea fecioria Maicii Domnului. Un sinod întrunit la Capua în anul 391 , a dezbătut și
învățătura eretică răspândită de episcopul Bonosus, însă membrii sinodali au considerat
că el trebuie judecat de c ătre mitropolitul Tesalonicului în jurisdicția căruia se afla.
Condamnat fiind de către papa Damasus și izgonit din episcopia sa, episcopul Bonosus
cere sprijin Sfântului Ambrozie, care l -a sfătuit să accepte hotărârile sinodului, însă totul
a fost în zadar757. El nu a renunțat la tezele sale și astfel a fost condamnat definitiv.
În anul 414, papa Inocențiu I, într -o epistolă adresată mitropolitului Rufus al
Tesalonicului758, considera că preoții care au fost hirotoniți de episcopul Bonosus pot fi

753 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 4 (trad. rom. O. Pop, p. 89).
754 Adrian Lucian DINU, Maica Domnului în teologia Sfinților Părinți, Ed. Trinitas, Iași, 2004, p. 62.
755 Georges GHARIB , Ermanno M. TONIOLO , Luigi GAMBERGO , GERARDO di Nola, Testi mariani del
primo millennio, vol. III, Direzione e coordinamento di Luigi Gambero, Cittȁ Nuova Editrice, Roma, 1990,
p. 241.
756 Informații cu privire la Helvidius și doctrina sa găsim la: FERICITUL IERONIM , De perpetua
virginitate B. Mariae, Adversus Helvidium, în PL 23, col. 193 -216. Această lucrare a fost tr adusă recent și
în limba română : FERICITUL IERONIM , Trei vieți de monahi, Împotriva lui Helvidius, Epistole, Introducere,
traducere și note de Constanti n Răchită și Ioana Costa, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 2011, pp. 142 -184.
757AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Epistola LVI (Scrisoare despre procesul lui Bonosus, care trebuie
judecat potrivit hotărârii date de Sinodul de la Capua), în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 53, pp.
236-237.
758 PAPA INOCENȚIU I, Epistola XVII, în PL 20, col. 527.

231
reprimiți în Biserică numai dacă se dezic de ereziile lui759. Acestea sunt singurele
informații cu privire la acest episcop. Sfântul Niceta nu -l pomenește deloc în scrierile sale
pe episco pul Bonosus și nici nu face vre o referire la învățăturile lui. Cert este că Sfântul
Niceta a acce ntuat în scrieril e sale pururea -fecioria Maicii Domnului, probabil din aceste
motive.
Sfântul Epifanie de Salamina este primul scriitor bisericesc care a folosit pentru
Maica Domnului epitetul de „Pururea Fecioară” și tot el îi numește pe luptătorii
împotriva Mariei „ant idicomarianiți”, deoarece aceștia susțineau că după ce L -a născut pe
Mântuitorul, Fecioara Maria a avut relații cu dreptul Iosif760.
Astfel, învățătura Sfântului Niceta cu privire la Maica Domnului este nedespărțită
de taina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pentru el, curăția trupească a Maicii Domnului
este mai presus de orice îndoială și , totodată , dovada concretă a dumnezeirii Logosului
lui Dumnezeu, Care a luat trup omenesc din „Sfânta și Neprihănita Fecioară Maria”.
În tratatul De Spiritus Sancti potenti a, episcopul Niceta afirmă că trupul pe care l –
a primit Logosul divin din Fecioara Maria a fost rânduit de Însuși Duhul Sfânt, astfel
împlinindu -se ceea ce îngerul Gabriel a zis către ea: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine
și puterea Celui Preaînalt te v a umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine,
Fiul lui Dumnezeu se va chema” sau „ce s -a zămislit într -însa este de la Duhul Sfânt”
(Lc. 1, 35; Mt. 1, 20): „Îndrăznesc a spune: însuși templul Domnului, adică trupul pe care
l-a primit din Fecioara, a fost cu siguranță rânduit prin Însuși Duhul. […] Iată, am aflat că
însuși templul în care S -a sălășluit Cuvântul Domnului a fost sfințit de Duhul”761.
O ultimă mențiune privitoare la Fecioara Maria și rolul pe care l -a avut în
iconomia mântuir ii o întâlnim în celebrul imn Te Deum laudamus . Sfântul Niceta a
evidențiat , prin versurile sale, faptul că Fecioara Maria L -a purtat în pântecele său pe
Mântuitorul Hristos, pe Împăratul și Fiul din veci al Tatălui și L -a născut pentru
mântuirea întregii umanități. Versurile sale scot în evidență atât aspectul asumării depline
a firii umane, cât și chenoza Mântuitorului prin sălășluirea Sa în pântecele Fecioarei

759 Pentru Sinodul de la Capua: Charles Joseph HEFELE , A History of the Councilis of the Church, from
the Original Documents, A.D. 326 to A.D . 429, vol. II, Translated by Henry N. Oxsenham,Edinburgh: T. &
T. Clark, 1876, p. 394; A. E. BURN, Niceta of Remesiana…, p. 51; J. ZEILLER , Les origines chrétiennes…, p.
349; R. RUS, Dicționar enciclopedic…, pp. 116 -117.
760 EPIFANIE AL SALAMINEI , Ancoratus, 13 (trad . rom. O. Coman, p. 83).
761 NICETA DE REMESIANA , De Spiritus Sancti potentia, 5 (trad. rom. O. Pop, pp. 57 -59).

232
Maria. Într -o manieră poetică, Sfântul Niceta reușește să surprindă și să redea pentru
credinci oșii simpli, o teologie profundă a tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu, în care
Fecioara Maria a avut un rol substanțial:
„Tu, Împărat al slavei, Hristoase,
Tu ești Fiul din veci al Tatălui,
Tu nu Te -ai înfiorat de pântecele Fecioarei, ca să izbăvești om ul,
Tu, învingând ghimpele morții, ai deschis credincioșilor împărăția
cerurilor”762.
Chiar dacă Sfântul Niceta nu ne oferă amănunte cu privire la viața Sfintei
Fecioare Maria și nu se exprimă în mod direct asupra preacinstirii ei, așa cum au făcut
ceilalți părinți contemporani cu el, totuși, din cele expuse până acum, putem fi siguri că
el a cinstit -o pe Maica Domnului din moment ce o numește „Sfânta și Neprihănita
Fecioară”. Ba mai mult, prezența Fecioarei Maria în versurile imnului Te Deum laudamus
ne în dreptățesc să credem acest lucru.

4.2.3. Aspecte eclesiologi ce în opera Sfântului Niceta de Remesiana

Un aspect deosebit de important în teologia Sfântului Niceta de Remesiana îl
ocupă învățătura despre Sfânta Biserică Universală. În tâlcuirea pe care o face la
Simbolul de credință, autorul nostru ne oferă câteva idei fundamentale despre ființa și
înțelesul Bisericii lui Hristos763.
Pentru episcopul Niceta, Biserica nu este o organizație oarecare, ci „soborul
tuturor sfinților”764. Ea poate fi considerată m ediul prielnic al credinței, deoarece aici
credinciosul se naște pentru o nouă viață, crește și se întărește în credință, potrivit
Sfântului Duh765. În viziunea Sfântului Niceta, Biserica este Trupul lui Hristos , unde sunt
cuprinși toți drepții „care au fost , care sunt și care vor fi”, inclusiv și îngerii:
„Ce altceva este Biserica, dacă nu soborul tuturor sfinților? Căci de la începutul veacului,
fie patriarhii, fie Avraam, Isaac și Iacov, fie proorocii, fie apostolii, fie martirii, fie ceilalți

762 NICETA DE REMESIANA , Te Deum laudamus, v. 14 -17 (trad. rom. O. Pop, p. 161).
763 I. G. COMAN , „Și Cuvântul Trup…”, p. 252.
764 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 99).
765 Boris BOBRINSKOY , Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj -Napoca, 2002, p. 39.

233
drepți care au fost, care sunt, care vor fi, o singură Biserică sunt, căci, sfințiți de o singură
credință și viețuire, însemnați de un singur Duh, au alcătuit un singur trup; capul acestui
trup este Hristos, după cum se spune și se află scris [ Ef. 1, 22; 5, 23; Col. 1, 18]. Adaug
încă mai mult. Chiar îngerii, chiar puterile și tăriile de sus se unesc în această Una
Biserică, căci ne spune Apostolul că: «întru Hristos s -au împăcat toate, nu numai cele ce
se află pe pământ, ci chiar și cele din cer» [ Col. 1, 20]766.
Sfântul Niceta de Remesiana apelează la teologia paulină pentru a reliefa ființa și
natura Bisericii. Între Hristos și Biserică există o legătură indisolubilă, deoarece Hristos
este Capul întregii Biserici și „plinirea Celui ce plinește toate întru toți” ( Ef. 1, 22 -23). În
acest sens, Biserica – prin natura sa hristologică – reproduce istoria mântuirii, constituind
prelungirea și actualizarea în lume a tainei mântuirii767. Numai în această Biserică, spune
Sfântul Niceta, se poate dobândi „comuniunea sfinților ” și numai în această Biserică este
posibilă mântuirea:
„Crede așadar că, în această Una Biserică, vei dobândi comuniunea sfinților. Să știi că
aceasta este unica Biserică Universală rânduită pe tot globul pământesc; comuniunea cu
aceasta trebuie să o păst rezi cu tărie”768.
Reflecțiile teologice ale Sfântului Niceta le regăsim și la Sfântul Chiril al
Ierusalimului, însă într -o formă mult mai dezvoltată. Pentru acest părinte, Biserica este
cea care cheamă și strânge la un loc pe toți oamenii, fiind sobornicea scă:
„Biserica se numește sobornicească pentru că se întinde peste toată lumea, de la un capăt
al pământului până la celălalt, pentru că învățătura ei este sobornicească și desăvârșită: dă
toate învățăturile trebuincioase omului ca să cunoască atât cele vă zute, cât și cele
nevăzute, cele cerești și cele pământești; pentru că supune credinței în Dumnezeu tot
neamul omenesc, atât conducători și supuși, cât și învățați și neînvățați; pentru că
îngrijește și vindecă îndeobște orice fel de păcate săvârșite prin suflet și trup și pentru că
are în stăpânirea sa tot felul de virtuți în fapte și în cuvinte și împărtășește felurite daruri
duhovnicești”769.
Tot în tratatul De Symbolo , Sfântul Niceta îi avertizează pe credincioșii săi de
existența unor așa -zise biserici ale maniheilor, ale catafriguarilor, ale marcioniștilor ori
ale celorlalți eretici sau schismatici, care , lepădând învățătura cea dreaptă lăsată de

766 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 99).
767 B. BOBRINSKOY , Taina Bisericii, pp. 38 -39.
768 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 99).
769 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza XVIII, 23 (trad. rom. D. Fecioru, p. 333).

234
Mântuitorul prin Sfinții Apostoli, propovăduiesc acum învățături diavolești, periclitând
prin aceasta credin ța și unitatea Sfintei Biserici Apostolice. Acestea „nu mai sunt biserici
sfinte, spune Sfântul Niceta, de vreme ce, stăpânite de învățături diavolești, cred altfel,
făptuiesc altfel de cum a poruncit Domnul Hristos, altfel de cum au lăsat apostolii”770.
Atenționarea episcopului Niceta era justificată, deoarece păstrarea comuniunii cu
Sfânta Biserică Universală era responsabilitatea fiecărui episcop în parte. Cu același
înțeles scria și Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei: „Nu Îl poți avea pe Dumnezeu ca
Tată dacă nu ai Biserica drept Mamă”771, iar Fericitul Augustin considera că ereticii și
schismaticii nu fac parte din Biserica Universală, întrucât aceștia se rup din iubirea
fraternă, fiind în afara comuniunii cu Biserica lui Hristos:
„Credem într -una Sfânt ă Biserică, adică Universală, pentru că ereticii și schismaticii își
numesc adunările tot Biserici, dar prin greșelile lor cu privire la Dumnezeu, ereticii
încalcă de fapt credința, iar schismaticii, prin separările lor nedrepte, se rup din iubirea
fratern ă, chiar dacă cred ceea ce credem și noi. De aceea nici ereticii nu fac parte din
Biserica Universală – pentru că aceasta Îl iubește pe Dumnezeu – și nici schismaticii,
pentru că [Biserica] îl iubește pe aproapele”772.
În concluzie, Sfântul Niceta de Remesiana militează pentru păstrarea comuniunii
credincioșilor cu Sfânta Biserică Universală, singura prin care se poate dobândi
comuniunea cu toți sfinții. Numai această Biserică este cea adevărată și păstrătoare a
adevărul ui dumnezeiesc și numai în această Biserică, credincioșii împreună cu toți sfinții
și cu puterile îngerești, pot înălța slavoslovii Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Aceste
reflecții teologice ale episcopului Niceta se pot regăsi în câteva versuri ale im nului Te
Deum laudamus :
„Pe Tine Te laudă corul slăvit al apostolilor,
Pe Tine Te laudă ceata vrednică de laudă a profeților,
Pe Tine Te laudă oastea strălucită a martirilor.
Pe Tine Te mărturisește pe tot pământul Sfânta Biserică
Părintele nesfârșitei mă reții,
Pe Unul -Născut vrednic de cinstire adevărat Fiu al Tău

770 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, pp. 99 -101); P. RESSA , „Niceta di
Remesiana e l'eresia” , p. 166.
771 B. BOBRINSKOY , Taina Bisericii, p. 39.
772 FERICITUL AUGUSTIN , Despre credință și Crez, IX, 21 (trad. rom. M. Cazaban, pp. 71 -72).

235
Și pe Sfântul Duh Mângâietorul”773.

4.2.4. Aspecte eshatologice în opera Sfântului Niceta de Remesiana

Ca majoritatea părinților și scriitorilor b isericești din veacul al IV -lea, Sfântul
Niceta de Remesiana nu neglijează învățătura despre învierea morților și viața cea
veșnică, acestea fiind temelia credinței creștine și țelul său suprem. Fiecare credincios
încorporat în Biserică prin Taina Sfântului Botez este îndemnat să creadă cu tărie în
învierea trupului său și în viața cea veșnică, căci pentru un adevărat credincios moartea
nu este înțeleasă ca o nimicire, ci ca o trecere dintr -un plan de existență la un alt plan de
existență:
„Crezi cu tărie și în învierea trupului tău și în viața veșnică. Căci, de bună seamă, dacă nu
crezi aceasta, zadarnic crezi în Dumnezeu. Căci tot ceea ce credem, credem pentru
învierea noastră. Altminteri, «dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, după
cum spune apostolul, suntem, cu siguranță, mai de plâns de cât toți oamenii» [ I Cor . 15,
19], de vreme ce pentru aceasta a luat trup omenesc Hristos, ca să acorde ființei noastre
muritoare împărtășirea din viața veșnică”774.
Deoarece existau și atunci mulți eretici care negau credința în înviere, Sfântul
Niceta insistă asupra unor pasaje biblice din care reiese clar învierea trupurilor: «Căci
pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți, și peste vii»
[Rom. 14, 19], iar proorocul Isaia zice lămurit: «Morții se vor ridica și vor ieș i cei din
morminte, iar cei de pe pământ se vor bucura» [ Is. 26, 19]. Însuși Mântuitorul spune în
Evanghelie: «Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi»
[In. 11, 27], iar într -un alt loc spune: «Adevăr grăiesc vouă, vine ceasul în care morții, cei
ce se află în morminte, vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor ieși cei ce au făcut cele
bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei» [ In. 5, 28 –
29]. Chiar și Sfântul Apostol Pavel întăre ște această învățătură când spune: «Căci trebuie
ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace
în nemurire» [ I Cor . 15, 53]775.

773 NICETA DE REMESIANA , Te Deum laudamus, v. 7-13 (trad. rom. O. Pop, pp. 159 -161).
774 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 101).
775 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 11 (trad. rom. O. Pop, pp. 101 -103).

236
Este interesant și , în același timp , foarte profund modul cum episcopul Niceta
vorbește despre starea sufletelor după moarte și despre revenirea Mântuitorului în slavă la
Parusie pentru a judeca lumea. Potrivit Sfântului Niceta, omul este o ființă dihotomică,
alcătuit din trup si suflet. Trupul este muritor, pe când sufletul este și rămâ ne nemuritor.
Dacă prin moarte cele două se despart, la înviere se vor uni iarăși, pentru a primi răsplată
sau pedeapsă în ziua judecății:
„Când omul părăsește această viață, nu sufletul moare, ci numai trupul, părăsit de suflet:
și, în vreme ce trupul putrezește în mormânt, sufletul se păstrează, fie în loc de lumină,
fie în loc de tristețe, după purtarea sa, astfel încât, în ziua venirii Domnului din cer, când
va veni cu îngerii Lui sfinți, înviind pe toți, vor fi chemate și sufletele în trupuri și se va
face osebirea dreaptă a celor buni și a celor răi. «Atunci cei drepți vor străluci ca soarele
în împărăția Tatălui lor» [ Mt. 13, 43], iar cei necredincioși și nedrepți vor ajunge în
întunericul iadului, unde «va fi plângerea și scrâșnirea dinților» [ Mt. 13, 42], precum se
află scris”776.
Autorul apelează la exemple și imagini din viața de zi cu zi a credincioșilor,
pentru a dovedi realitatea învierii trupului. În acest sens, el citează exemplul cu bobul de
grâu utilizat și de Sfântul Apostol Pavel:
„Iată bobul de grâu, mort, este semănat uscat în pământ și, umezit de roua cerului, tocmai
când a putrezit, atunci prinde viață și încolțește. Cuget dar: Cel ce, pentru om, aduce la
viață bobul de grâu, va putea învia și pe omul semănat în pământ? Desigur că poa te și
vrea! Căci, după cum bobul trebuie să încolțească datorită ploii, tot astfel trebuie ca
trupul să fie adus la viață de roua Duhului, precum grăiește Isaia către Domnul: «Roua ce
vine de la Tine este vindecare pentru ei» [ Is. 26, 19]”777.
Îndată, după înviere, trupurile sfinților nu vor mai cunoaște durerea și nici nu se
vor mai teme de moarte, deoarece trupurile celor înviați vor deveni nestricăcioase,
nemuritoare și îmbrăcate în slavă, asemenea trupului lui Hristo s Cel înviat și înălțat la
cer. Celor care s -au străduit în această lume să trăiască du pă învățăturile lui Hristos,
episcopul Niceta l e făgăduiește că, vor viețui cu Hristos în cer, căci: „Aceasta este viața
veșnică și fericită în care crezi; aceasta este răsplata întregii credințe și a bunei slujiri;
aceasta este nădejdea pentru care ne naștem”. De asemenea, în acestea au crezut și au
nădăjduit atât proorocii, cât și apostolii și martirii, care au îndurat atâtea suferințe și au

776 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 11 (trad. rom. O. Pop, p. 103).
777 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 12 (trad. rom. O. Pop, pp. 103 -105).

237
primit moartea cu bucurie pentru Hristos. Însă , această viață , nu o vor avea „nici păgânul,
nici iudeul necredincios, dar nici creștinul robit relelor și nelegiuirilor, căci s -a pregătit
numai celor credincioși și trăitori în curăție”778.
Sfântul Niceta de Remesiana nu aprofundează mai mult acest subiect, însă ,
întreaga s a învățătură eshatologică se poate rezuma într -o frază extrem de frumoasă și de
sugestivă, pe care o întâlnim în omilia De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo
convenientibus :
„De moarte defel să nu te temi, căci Hristos e Viața credincioșilor. De t e temi de pieirea
trupului și te înspăimântă moartea vieții acesteia, adu -ți aminte că este Învierea; poate
ridica ceea ce a căzut. Dacă te atrage plăcerea păcatului și te îmbie ispitele cărnii,
gândește -te mai înainte că e Judecătorul drept, este Cel ce c ântărește cu asprime, e Cel ce
pregătește focul veșnic; și nu -ți va mai plăcea ție, păcătosul, să păcătuiești. În sfârșit,
frate, dacă te -a cuprins deznădejdea privind împărțirea dreptății, așteptarea slavei cerești,
gândește în cugetul tău credincios că E l este Poarta; căci prin El, ridicat din morți, vei
pătrunde și tainele cerurilor, și te vei alătura cetei îngerilor; și vei auzi acele cuvinte
dorite: «Bine, slugă bună și credincioasă, fiindcă ai fost credincioasă întru cele puține,
intră în bucuria Domn ului tău; stăpânește împărăția care ți -a fost pregătită de la
întemeierea lumii» [ Mt. 25, 33]”779.
Întreaga învățătură eshatologică a Sfântului Niceta prezintă asemănări, atât sub
aspectul conținutului cât și al exprimării dogmatice, cu eshatologia Sfântulu i Chiril al
Ierusalimului780, însă autorul nostru reușește să -și păstreze originalitatea , precum și stilul
său propriu. Reflecțiile sale teologice sunt convingătoare și în conformitate cu tradiția
patristică de până atunci.
Teologia d ogmatică a Sfântului Ni ceta de Remesiana constituie , pentru
creștinismul daco -roman , cea mai frumoasă zestre spirituală, moștenită de la un strămoș
al nostru. Opera dogmatică a Sfântului Niceta acoperă aproape toate palierele teologiei
contemporane: triadologie, hristologie, pne vmatologie, mariologie, eclesiologie și
eshatologie. Așa cum am putut vedea, el a reușit să țină piept cu cele mai virulente erezii

778 NICETA DE REMESIANA , De Symbolo, 12 (trad. rom. O. Pop, p. 105).
779 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, 2 (trad. rom.
O. Pop, pp. 17 -19).
780 CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Cateheza XVIII, 1 -20 (trad. rom. D. Fecioru, pp. 320 -332).

238
antitrinitare de la sfârșitul secolului al IV -lea și începutul secolului al V -lea:
sabelianismul, fotinianismul, arianismul și macedonianismul.
Pe toată perioada episcopatului său el a apărat Ortodoxia în cuprinsul eparhiei sale
mărturisind credința în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Sfântul Duh, așa
cum au mărturisit -o Sfinții Părinți la primele două Sinoade Ecumeni ce. Totodată, el s -a
străduit să mențină unitatea Bisericii, pe care o prezintă ca o c omuniune a tuturor
sfinților. Reflecțiile sale teologice sunt în deplină concordanță cu învățătura de credință
expusă în Simbolul Niceo -Constantinopolitan.

4.3. Teologia morală

Între operele care ne -au rămas de la episcopul Niceta de Remesiana se numără și
o epistolă cu titlul Ad virginem lapsam (Către fecioara căzută), pe care noi am inclus -o în
categoria operelor sale morale. Această epistolă este departe de a putea f i considerată un
adevărat tratat de teologie morală, dar, așa cum vom vedea, conținutul ei prezintă un
profund caracter moral și poate fi încadrată în acest palier.
De-a lungul timpului, această epistolă a ridicat multe semne de întrebare vizavi de
patern itatea ei, fapt ce a determinat încadrarea ei în seria operelor incerte ale Sfântului
Niceta. Mai mult, confuzia în ceea ce privește paternitatea nicetaniană a acestei epistole
s-a datorat și faptului că genul acesta de literatură epistolară, în care o fec ioară consacrată
cade în desfrânare, este întâlnit și la alți scriitori bisericești, cum ar fi : Sfântul Ioan Gură
de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Fericitul August in, Fericitul
Ieronim și Niceta de Aquileea781.
Totuși, din mărturii le pe care le deținem de la preotul Ghenadie de Marsilia știm
că Sfântul Niceta „a compus și o cărticică adresată unei fecioare căzute ca stimulent al
corectării pentru toate cele aflate în cădere”782, ceea ce constituie un argument solid în
atribuirea acest ei lucrări episcopului de Remesiana.

781 O analiză extrem de amplă și de bine argumentată vizavi de paternitatea acestei lucrări găsim în
studiul lui Marco RICUCCI , „Il De lapsu Susannae e il suo contesto storico -letterario”, în Annall della
Facoltá d ell Lettere e Filosof ia dell′Universitá degll Studi di Milano, vol. LVIII, Fascicolo III, 2005, pp.
375-395.
782 GHENADIUS DE MARSILIA , De viris illustribus, XXII, în PL 58, col. 1073 -1074 A (trad. rom. O. Pop,
Niceta de Remesiana – Monografie, p. 53).

239
Destinatara acestei epistole este o fecioară pe nume Suzana, care a căzut în
păcatul desfrânării cu un citeț al cărui nume rămâne necunoscut, încălcând astfel votul
monahal al fecioriei. Pe parcursul a 52 de capitole, a utorul va face un aspru rechizitoriu
celor doi, îndemnându -i la pocăință. Conținutul epistolei este extrem de important și , în
același timp , foarte valoros, deoarece, pe de o parte, ne oferă posibilitatea de a cunoaște
câteva aspecte legate de desfășurarea și dinamismul vieții spirituale a monahismul daco –
roman de la sfârșitul secolului al IV -lea, iar pe de altă parte, ep istola face referire la
aplica bilitatea Tainei Pocăinței în spațiul monahal occidental.
În cele ce urmează, vom încerca să scoatem în evid ență câteva probleme legate de
viața duhovnicească a monahismului daco -roman, folosindu -ne de epistola Ad virginem
lapsam a Sfântului Niceta de Remesiana.

4.3.1. Sfântul Niceta de Remesiana și monahismul daco -roman

Episcopul Niceta de Remesiana a fost preocupat în mod direct de viața monahală
din cuprinsul eparhiei sale, el însuși fiind monah. Prezența în operele sale a unei epistole
adresate unei fecioare căzute este o dovadă concretă a răspândirii monahism ului în
ținuturile dunărene. Totodată, existența monahismului în aceste regiuni presupunea , în
mod obligatoriu , și un regulament după care călugă rii să -și conducă viața .
Cunoaștem din documentele antichității că cele mai vechi Regulamente monahale
își aveau origin ea în orientul creștin și , au fost alcătuite de către primii monahi eremiți ,
precum : Sfântul Antonie cel Mare sau cuviosul Pahomie cel Mare, primul întemeietor al
monahismului chinovial. Acestora li se alătură și Sfântul Vasile cel Mare , care a compus
Regu lile mari și Regulile mici ale vieții monahale. Acestea au circulat mai apoi în toate
părțile răsăritului creștin, fiind acceptate de toate mânăstirile783.
În Apus, monahismul a fost răspândit și întărit de către mari personalități , precum :
Sfântul Ambrozi e al Mediolanului, Sfântul Ioan Casian, Fericitul Augustin și Sfântul
Benedict de Nursia . Acesta din urmă a reorganizat în secolul al VI -lea viața monahală și

783 Ierotei VLAHOS , mitropol it de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viață profetică, apostolică și
martirică, Traducere de monahul Calist, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005, pp. 221; 226.

240
este autorul unor noi Reguli monahale, acestea nefiind altceva decât o continuare a
tradiției mon ahale răsăritene784.
Părintele profesor Ioan G. Coman consideră că Sfântul Niceta de Remesiana ar fi
tradus în limba latină Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, pe care le -ar fi
aplicat mai apoi în toate mânăstirile din cuprinsul eparhiei sale785. Afirmația marelui
nostru part rolog este cât se poate de pertinentă, deoarece Sfântul Niceta utilizează în
operele sale numeroase pasaje din scrierile părintelui capadocian: „Niceta a putut lua
cunoștință și de Regulile monahale, printre alte opere , ca: Despre Sfântul Duh, Despre
post, Scrisori, Omilii la psalmi. Niceta va fi t radus, în același timp cu Rufin și, va fi
aplicat aceste Reguli monahilor săi geto -scito -daci; în orice caz el va fi dezvoltat o
intensă activitate de organizare mânăstirească”786. Chia r și modul în care Sfântul Niceta
ne descrie ritualul slujbelor de priveghere și al psalmodiei, dovedește faptul că acesta s -a
inspirat din practica monahală a marelui părinte capadocian. De aceea , putem afirma că
monahismul daco -roman este de tradiție răs ăriteană.
Despre vocația monahală a Sfântului Niceta ne vorbește mai multe prietenul său,
Paulinus de Nola, care avea multă stimă și dragoste pentru acest episcop. În Carmen
XVII, dedicat în întregime lui Niceta, Paulinus de Nola ne descrie viața curată și
desăvârșită a acestui monah , care, între timp , devenise episcop. Paulinus vede în Niceta
un adevărat înger în trup, un om care se străduiește prin nevoințele sale duhovnicești să -și
potolească războaiele minții. Este numit „învingător al trupului”, deoa rece viața
monahală este prin excelență o viață de jertfă închinată lui Iisus Hristos și semenilor :
„Căci Niceta este deopotrivă, fugar;
Ceea ce patriarhul a făcut o singură dată

784 E. CAIRNS , Creștinismul de -a lungul secolelor…, p. 148. Majoritatea Regulilor monahale rămase de
la acești părinți le avem traduse și în limba română. Pentru Regulile monahale ale Sfinților Pahomie cel
Mare, Ioan Casian și Vasile cel Mare, recomandăm culegerea: Rânduielile vieții monahale, Ed. Sophia,
București, 2001. Ediții mai noi: VASILE C EL MARE, Regulile mari, Traducere în limba română de Iorgu
Ivan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009; VASILE CEL MARE, Regulile mici,
Traducere în limba română de Iorgu Ivan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010;
Sfântul BENEDICT DIN NURSIA , Rânduielile vieții monahale, în col. Credința Ortodoxă, Traducere, studiu
introductiv și note de Lăcrămioara Tofan, Ed. I nstitutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012;
FERICITUL AUGUSTIN , Regula ad servos Dei, în PL 32, col. 1377 -1384 (trad. rom. Arsenie Obreja, în vol.
Opuscule, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2011, pp. 168 -183).
785 I. G. COMAN , Scriitori bisericeșt i…, p. 127; I. G. COMAN , „Operele literare ale Sfântului Niceta…”,
p. 231.
786 I. G. COMAN , Scriitori bisericești…, p. 123.

241
Acesta face mereu, fugind din lume în cetatea
Înaltelor ceruri.
Și cu o viață peste nori, se străduiește
Să urce vestitele trepte de unde acela
Vede îngerii care zboară într -o parte
Și-n alta.
Grăbindu -se, pe scările crucii, spre astre
Pe unde Dumnezeu, luminând, spre pământ, privește
Din tronul Său lucitor feluritele munci și răzb oaiele
Minții.
Și tu, Niceta, bine numit învingător al trupului,
Precum fu numit acel Israel
Pentru că a văzut în adâncul sufletului său pe
Semănătorul din ceruri”787.
Putem fi siguri că Sfântul Niceta a prețuit mult viața monahală și , în aceeași
măsură , pe cei care îmbrățișau acest mod de viață ascetic. La întoarcerea lui din prima
vizită făcută în Nola, potrivit relatării lui Paulinus , el a cercetat mânăstirile din
Hidruntum (azi Otranto) și din Lupiae (azi Lece), localități cu o viață monahală
înfloritoar e la acea vreme. Acest lucru dovedește legăturile pe care Sfântul Niceta le avea
atât c u monahismul răsăritean cât și cu cel apusean. În aceste așezăminte monahale o
mulțime de călugări, ne spune Paulinus, l -au întâmpinat pe Niceta bucurându -se de vizita
lui:
„Și pe tine, care ai mers prin Hydrunt și prin Lupiae
Să te înconjoare cete de frați și surori fecioare
Care cântă, în cor, cu o singură voce, pe
Domnul”788.
Mult zel a depus Sfântul Niceta pentru a menține pacea și liniștea în mânăstirile
din cuprinsul eparhiei sale. Epistola Ad virginem lapsam ne dovedește acest lucru,
scoțând în evidență trăsăturile sale sufletești, tactul pastoral, precum și dragostea și

787 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 149 -164 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 259).
788 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 85 -88 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 256).

242
căldura sufletească , cu care acest episcop acționa în diferite împrejurări. Prin viața sa
exempla ră, el s -a străduit să fie un model de trăi re creștină atât credincioșilor cât și
clericilor aflați în jurisdicția episcopiei sale.
Tot prietenul său, Paulinus de Nola, ne descrie modul în care Sfântul Niceta a
reușit să introducă monahismul chiar și în cele mai sălbatice ținuturi ale eparhiei sale,
transformându -i pe temuții tâlhari în călugări. Întreg ul spațiu misionar al Sfântului Niceta
apare acum transfigurat de prezența acestor monahi care, părăsind năravul de fiară și
îmbrăcând chipul îngeresc, au făcut ca peste tot să domnească pacea și liniștea lui Iisus
Hristos:
„O, ce schimbare! Ce -nfățișare bine rânduită!
Munți neumblați înainte și sălbateci
Ocrotesc acum tâlhari schimbați în monahi,
Vlăstari ai păcii.
Cândva pământ al sângelui, acum al vieții,
Puterea pioasă a lotrilor se îndreaptă spre cer,
Iar Hristos se alătură tâlharilor care stăpânesc
Celesta împărăție.
Unde fusese cândva năravul de fiare,
Acum stă -n putere rânduiala de îngeri
Și omul cel drept se ascunde în grota în care
Trăit -a tâlharul”789.
Pe de altă parte, credem că întreaga lucrare misionară a Sfântului Niceta a fost
susținută de prezența acestor călugări, fiecare contribuind la sporirea vieții duhovnicești
și la păstrarea unității dogmatice și litrugice în Biserică.

4.3.2. Luptele duhovnicești și provocările vieții monahale

Răspândirea monahismului în spațiul sud -dunărean la sfârșitul secolului al IV -lea
a favorizat întemeierea de mânăstiri , în care monahii să poată viețui împreună și să se
nevoiască pentru viața în Hristo s. Din Regulamentele monahale rămase de la părinții

789 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 215 -226 (trad. rom. T. Diaconescu, pp. 261 -262).

243
menționați mai sus, aflăm că monahii consacrați îmbrățișau două moduri de viețuire: unii
alegeau viața eremitică, viețuind în sihăstrie, iar alții îmbrățișau viața chinovială, trăind
mai mulți într -o mână stire și după un anumit regulament790.
Din informațiile pe care le avem de la Paulinus de Nola, dar și din cuprinsul
epistolei Ad virginem lapsam, constatăm că în eparhia Sfântului Niceta monahii
consacrați îmbrățișau atât modul de viață eremitic, cât și cel chinovial. Existau mânăstiri
de călugări, dar și de călugărițe791. Retrași în aceste oaze de liniște și de spiritualitate,
departe de lume și de tot ce e lumesc, monahii Sfântului Niceta viețuiau în curăție și în
pace netulburată, nevoindu -se pentru a aj unge la îndumnezeire792.
Prin vocația sa, monahul este , prin excelență , un ostaș al lui Hristos. El nu se
încurcă cu treburile cele lumești, ci stă departe de ele , aspirând mereu la desăvârșire. „Cu
alte cuvinte, monahism înseamnă strădanii eroice, renunțar e voluntară la viața proprie
pentru Hristos”793. Lupta cu patimile și cu gândurile cele rele este lucrarea neîncetată și
până la moarte a fiecărui călugăr. Mânăstirea devine , astfel , arena de luptă
duhovnicească, dar și edificiul în care călugărul exersează permanent exercițiile
spirituale, străduindu -se prin post, prin rugăciune, prin muncă, prin ascultare și prin
contemplație „să șteargă stigmatele stricăciunii adamice și, recâștigându -și frumusețea
cea dintâi, să cucerească cetatea desăvârșirii”794.
De la S fântul Ioan Gură de Aur ne-a rămas cea mai frumoasă descriere a vieții și a
nevoințelor monahale. Făcând referire la monahii din pustiul Egiptului, Sfântul Ioan Gură
de Aur ne relatează că , pe vremea sa , acesta era populat cu „nenumărate cete de îngeri în
trup omenesc, popoare de mucenici și roiuri de fecioare”795, care și -au închinat în
întregime viața lui Iisus Hristos:
„De aceea locuitorii Egiptului, pe lângă curăția dogmelor arată mare râvnă și pentru viața
creștină. S -au despărțit de toate averile, s -au răstignit cu totul pentru lume și merg încă și
mai departe că își agonisesc, cu lucrul mâinilor lor, hrana cea de trebuință. Nu pretind,

790 I. VLAHOS , Monahismul ortodox…, p. 225.
791 I. G. COMAN , Scriitori bisericești…, p. 127.
792 PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, v. 263 -264 (trad. rom. T. Diaconescu, p. 263).
793 Irineu POP-BISTRIȚEANU L, „Monahismul – Școală a jertfei și sfințeniei”, în Anuar, vol. V, 1998 –
2000, Ed. Arhidiecezana, Cluj -Napoca, p. 162.
794 I. Pop -BISTRIȚEANU , „Monahismul – Școală a jertfei…”, p. 163.
795 IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, VIII, 4, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23,
Traducere, introducere, indici și note de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1994, p. 106.

244
pentru că postesc și priveghează, să stea degeaba toată ziua, ci nopțile și le petrec în sfinte
cântări și privegheri, iar zilele și le cheltuiesc împletind rugăciunea cu lucrarea mâinilor,
urmând râvna apostolului Pavel”796.
Iată de ce și Sfântul Niceta de Remesiana recomanda monahilor , dar și
credincioșilor săi privegherea și psalmodia, acestea fiind mijloace de purifica re și de
sporire a vieții duhovnicești. El considera că starea de veghe și rugăciunea curată este
„liturghia monahilor”, care neîncetat se aduce lui Dumnezeu pentru întreaga creație,
împreună cu puterile cele cerești:
„De aici nimeni nu trebuie să se îndoi ască că această slujire a sfintelor vegheri, dacă este
făcută cu cuvenita credință și dăruire, e în comuniune cu îngerii, despre care știm că, fără
somn, fără abatere, laudă neîntrerupt pe Dumnezeu în ceruri și binecuvântează pe
Mântuitorul”797.
Retragerea monahilor într -o mânăstire nu trebuie , însă, înțeleasă ca o izolare
totală de lume și nici nu est e efectul unui egoism exacerbat ci, d impotrivă, împodobiți
fiind cu puritatea suflet ului și a trupului, cu sărăcia și cu ascultarea de bunăvoie, călugării
devin „îngeri în trup”, viața lor fiind închinată pentru totdeauna lui Dumnezeu și
semenilor lor prin iubire. În acest sens, Preasfințitul Părinte Irineu Pop -Bistrițeanul
spunea: „Dacă monahismul părăsește lumea, aceasta o face ca să o binecuvinteze din
pustie și să o poarte în rugăciune neîncetată. Ajungând la o înaltă trăire duhovnicească,
monahul desăvârșit poate să se întoarcă la oameni și să le vestească ceea ce a văzut în
Dumnezeu”798. Dar, viața monahală presupune și multe isp ite, iar uneori chiar și căderi,
nimeni nefiind scutit de toate acestea.
Având experiența vieții monahale, Sfântul Niceta de Remesiana s -a străduit să
păstreze în mânăstirile sale viața autentică monahală, așa cum a cunoscut -o de la
înaintașii săi. În calitate de episcop al cetăț ii Remesiana, toate mânăstirile din cuprinsul
eparhiei sale se aflau sub ascultarea sa canonică. Era în firea lucrurilor să intervină direct,
atunci când , în una din mânăstirile sale , se petreceau fapte care contraveneau
regulamentului monahal.

796 IOAN GURĂ DE AUR, Omil ii la Matei, VIII, 5, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 107.
797 NICETA DE REMESIANA , De psalmodiae bono, 10 (trad. rom. O. Pop, p. 151).
798 I. Pop -BISTRIȚEANU L, „Monahismul – Școală a jertfei…”, p. 167.

245
În acest sens, epistola Ad virginem lapsam ne prezintă un subiect cât se poate de
dureros și real, care s -a petrecut într -o mânăstire a Sfântului Niceta. O fecioară consacrată
și-a încălcat votul monahal al fecioriei căzând în păcatul desfrânării cu un cit eț. Ace astă
faptă a produs multă tulburare în sânul comunității, dar și în sufletul episcopului Niceta,
păstorul și îndrumătorul ei spiritual, care interpretează această cădere ca un eșec al său
personal , ca preot și ierarh799. Fapta imorală a călugăriței co nstituia un sacrilegiu și, în
același timp, o defăimare adusă votului scump al fecioriei, asumat de către aceasta în fața
întregii comunități:
„O fecioară de vază, închinată lui Hristos, în cunoștință, s -a prăvălit în prăpastia rușinii,
«a primit silnicia și a zămislit nelegiuirea» [ Ps. 7, 15]: s -a pierdut pe sine și a pătat
Biserica. De aici tot sufletul creștin a primit o grea rană; căci s -au dat cele sfinte la câini
și mărgăritarele s -au pus înaintea porcilor [ Mt. 7, 6]; căci numele sfințeniei a fost sfâ șiat
de oameni turbați și votul scump al fecioriei a fost călcat în picioare de cei murdari și
întinați”800.
Durerea episcopului Niceta se amplifică și mai mult când constată că nu numai
credincioșii au fost smintiți de această faptă, ci chiar și păgânii și iudeii au hulit atunci
Biserica lui Hristos, bucurându -se de pe u rma acestei căderi a fecioarei: „Câte buze, chiar
ale credincioșilor, nu s -au murdărit hulind calea Domnului! Păgânii și -au deschis gura
împotriva noastră; sinagoga iudeilor a săltat de bucu rie din pricina necinstei tale”801.
Sminteala produsă de fecioară era prea mare ca episcopul Niceta să nu intervină pentru a
soluționa această problemă.
Primind la călugărie numele de Suzana, simbolul curăției și al fecioriei
desăvârșite, călugărița căzută intra acum în ceata făcătorilor de rele, a celor care în mod
conștient își încalcă făgăduințele făcute în fața lui Dumnezeu. De aceea ea nu mai poate fi
numită fecioara Suzana, deoarece căzând în această nelegiuire s -a făcut pe sine „capul
relelor”, așa cu m o numește autorul802.
Prin câteva propoziții scurte, Sfântul Niceta îi amintește fecioarei căzute starea de
dinaintea păcatului: „Erai fecioara lui Dumnezeu, erai mireasa lui Hristos, erai templul

799 M. DIACONESCU , Antologie de literatură…, p. 303.
800 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 3 (trad. rom. O. Pop, pp. 195 -197).
801 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 30 (trad. rom. O. Pop, p. 215).
802 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 5 (trad. rom. O. Pop, p. 197).

246
Domnului, erai locuința Sfântului Duh”803. Însă , nimic din toate acestea nu mai era acum.
Păcatul a lipsit -o pe fecioară de slava lui Dumnezeu și de cinstea fecioriei. Ea a căzut și
chipul i s -a întunecat. Din slujitoarea lui Dumnezeu a devenit acum slujitoarea diavolului:
„Din fecioara lui Dumnezeu ai devenit str icăciunea diavolului, din mireasa lui Hristos o
desfrânată blestemată, din locuința Duhului Sfânt casă de pierzanie a diavolului, din
templul Domnului altar al necurăției. Ție, care fuseseși precum o stea strălucitoare în
mâna Domnului, ca și căzând din în altul cerului, ți s -a stins lumina”804.
Dezamăgit și întristat de căderea fi icei sale duhovnicești, episcopul Niceta îi
amintește fecioarei de curăția sfinților apostoli, a sfinților prooroci – în special de Ilie și
Daniel -, precum și a sfinților îngeri. Ea nu a urmat însă pildele lor și nici viața lor curată
și sfântă. Nu a ținut cont nici de pilda fericitei Tecla și nici de vitejia și credința Suzanei
care, acuzată pe nedrept de doi judecători, nu a cedat în fața ispitei, păstrându -și chiar cu
prețul vieț ii curăția trupească și sufletească805. Cu toate acestea autorul se miră că fapta
nelegiuită a fost tăinuită chiar de către fecioară. El lasă să se înțeleagă că ea însăși și -ar fi
dorit aceasta de vreme ce nu l -a dat în vileag pe dușmanul nevinovăției sale, repetând
nelegiuirea chiar de trei ori:
„Dar poate te -ai rușinat, ca nu cumva mulți să afle că ai fost siluită. Și de ce te -ai temut,
de vreme ce nu exista decât teama ca tăcând să adaugi la necinstire și vina? Fie! Rușinea
te-a împiedicat să mărturisești. Dar ce este cu a doua, cu a treia împreunare, ce este cu
desele uniri dezgustătoare?”806.
Căderea fecioarei a produs multă du rere și în sânul familiei sale. Vestea
nelegiuirii ei a căzut ca o sabie grea peste părinții și frații ei, care au trimis -o în mână stire
cu cinstea fecioriei, ca pe o jertfă curată și neprihănită. Acum, în fața unei astfel de rușini,
ei „plâng o moartă, care nu e moartă, jelesc o vie, care nu e vie: adic ă moartă întru slava
fecioriei, vie întru rușinea ticăloșiei”807. Starea de deznădej de a familiei sale este
exprimată de autor prin cuvinte patetice și pline de dramatism:
„Tatăl tău se rușinează de trupul său, din care te -ai semănat; mama își blestemă pântecele
din care, din nefericire, ai venit în această lume. Și nu găsesc stavilă dure rii lor, doar dacă
au cumva mângâierea că nici ca tată, nici ca mamă nu te -au silit să mărturisești fecioria,

803 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 6 (trad. rom. O. Pop, p. 197).
804 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 7 (trad. rom. O. Pop, p. 199).
805 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 10, 11, 12 (trad. rom. O. Pop, p. 201).
806 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 13 (trad. rom. O. Pop, p. 203).
807 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 16 (trad. rom. O. Pop, p. 205).

247
pe care însăți și din propria -ți voință ai mărturisit -o. Nu înțelegi, nenorocito, cât ți -a
crescut povara judecății, pentru că n -ai păzit ceea ce de bună voie ai făgăduit? Prin ce
încolăciri te -a înlănțuit acel prea ticălos șarpe? Cu ce otrăvuri te -a înveninat cel care a
înșelat -o pe Eva, de te -a lovit cu atâta orbire, a adus atâta uitare în sufletul tău?”808.
Episcopul Niceta îi amintește fecioarei Suzana de ziua hirotesiei și a primirii ei în
obștea monahală. Consacrarea s -a făcut în ziua sfântă a Învierii Domnului, când întreaga
comunitate creștină a luat act de legământul ei făcut în fața lui Hristos, printre luminile
neofiților, printre candidați i la Împărăția cerurilor , în mijlocul cărora pășea ca o regină
pentru a se cununa cu regele Hristos. Autorul redă ad litteram chiar un fragment din
cuvântarea ținută atunci. Pasajul este extrem de important pentru istoria monahismului
daco -roman:
„Ia seama , fiica mea, privește, fecioară, cât popor s -a adunat pentru slava Mirelui și
Domnului tău! Trebuie să păzești credința pe care ai făgăduit -o înaintea atâtor martori. Să
cugeți mereu Cui ți -ai închinat fecioria. Se cade ca mai degrabă să -ți verși sângele o dată
cu suflarea decât să -ți pierzi cinstea”809.
Îndată după acest ritual și după multe cuvinte de laudă la adresa fecioriei,
călugărița Suzana a fost acoperită cu vălul sfânt, în timp ce tot poporul a strigat la unison:
Amin ! Consacrarea ei în rândul fecio arelor a provocat o bucurie nespus de mare , atunci ,
întregii comunități monahale . Însă , acum, amintirea acestei hirotesii produce episcopului
Niceta multă durere și chiar regret pentru cele întâmplate :
„Sunt podit de lacrimi când îmi amintesc aceste lucru ri, sunt îm puns de spini când iau
seama la aceste pilde omenești. Căci dacă, făcută fiind cununia între zece martori, iar
căsătoria împlinită, orice femeie unită cu un bărbat muritor cade nu fără primejdie în
desfrânare, ce se întâmplă atunci când se desfa ce din desfrânare unirea săvârșită
duhovnicește, în prezența a nenumărați martori ai Bisericii, înaintea cetelor îngerești ale
cerului. Nu știu dacă se poate găsi pentru ea moarte ori pedeapsă potrivită”810.
Aflându -se în această situație, fecioarei căzute nu i se mai potrivesc nici măcar
cuvintele pline de înțelepciune ale Sfântului Apostol Pavel: „Mai bine este să se
căsătorească decât să ardă” [ I Cor. 7, 9], deoarece aceste vorbe sunt potrivite pentru
fecioarele necăsătorite, pentru cele care încă nu poar tă văl. „Dar cea care s -a cununat cu

808 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 17, 18 (trad. rom. O. Pop, p. 205).
809 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 19 (trad . rom. O. Pop, pp. 205 -207).
810 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 20 (trad. rom. O. Pop, p. 207).

248
Hristos, spune Sfântul Niceta, de acum s -a și căsătorit, de acum s -a unit cu un bărbat
nemuritor”, care este Iisus Hristos811. În acest sens Sfântul Vasile cel Mare spunea:
„Desfrânările călugărilor nu trebuie socotite c ăsătorii, ci unirile lor trebuie oprite pe orice
cale, căci acest lucru e și spre întărirea Bisericii, dar și spre a nu se da prilej ereticilor să
bârfească împotriva noastră”812.
Episcopul Niceta se dovedește a fi un iscusit duhovnic. Într -o problemă atât de
delicată, el încearcă să vindece rănile sufletești apelând la introspecție. Folosind acest
procedeu psihologic, el pătrunde adânc în conștiința fecioarei căzute preze ntându -i
faptele ei de dinaintea căderii, tocmai pentru a culege roadele pocăinței:
„Mă-întorc iarăși la tine, care ai îngăduit uitarea atâtor bunătăți și te -ai făcut sălaș atâtor
răutăți. Cum dar, în acea faptă rușinoasă, nu -ți veneau în minte înfățișarea feciorească,
venirea la biserică în mijlocul cetelor de fecioare? Cum nu -ți rănea ochi i lumina
privegherilor, nu -ți străpungeau urechile cântările imnelor duhovnicești, nu -ți tulbura
sufletul tăria citirilor cerești? Iată, de aceea, strigând cu toată puterea, a spus apostolul:
«Fugiți de desfrânare! Căci orice păcat pe care -l va săvârși omu l este în afară de trup.
Cine însă se dedă desfrânării, păcătuiește în însuși trupul său» [ I Cor. 6, 18]. Și când se
spune în trupul său, arată că totuși el păcătuiește în Hristos”813.
Căderea fecioarei Suzana îl afectează direct pe Sfântul Niceta, deoarece el era
păstorul și îndrumătorul ei spiritual. El o încredințează pe fecioară că nimic din ce era în
sarcina păstorului sufletesc nu i s -a refuzat nici ei, nici celorlalți viețuitori din mânăstire:
„Iubirea duhovnicească s -a arătat, sfânta îndrumare nu a l ipsit”814, însă totul a fost în
zadar. Sacerdotul nostru deplânge acum această situație utilizând un și r de lamentații
autoacuzatoare, din care reiese foarte clar sentimentul responsabilității sale pastorale:
„Zadarnic am arătat imnul fecioriei în care să câ nți atât slava hotărârii, cât și păstrarea ei.
Am semănat alături de drum, am semănat în spini, am semănat în pietriș, căci fie păsările,
adică demonii, au smuls cuvintele mele din inima ta, fie au fost înăbușite de gândurile
tale rele, fie s -au năruit de prea marea văpaie a poftei [ Lc. 8, 5-8]. Vai mie, căci unde
socoteam că voi zidi aur, argint, pietre scumpe, am aflat că am lucrat lemn, fân, paie,

811 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 21 (trad. rom. O. Pop, p. 207).
812 VASILE CEL MARE, Epistola 188, Către Amfilohiu, despre canoane, 7, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 12, p. 378.
813 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 22 (trad. rom. O. Pop, p. 209).
814 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 28 (trad. rom. O. Pop, p. 213).

249
lucruri care vor arde! [ I Cor. 3, 12]. Voi spune și eu după profet: «Vai mie, căci am ajuns
precum cel ce cu lege paie la seceriș! [ Mih. 7, 1]»”815.
Episcopul Niceta nu -l trece cu vederea nici pe tânărul citeț care a îndrăznit să
corupă o fecioară consacrată lui Iisus Hristos. D in cauza nelegiuirii sale este numit de
episcop fiu al șarpelui, slujitor al diavolului și pângăritor al templului lui Dumnezeu.
Păcatul său este mult mai mare deoarece, pe lângă desfrânare, el se face vinovat de
pângărirea unui vas consacrat în întregime Domnului. Fapta sa constituia un adevărat
sacrilegiu și necesita o sancțiune din partea episcopului :
„Iar despre tine ce să spun, fiu al șarpelui, slujitor al diavolului, pângăritor al templului
lui Dumnezeu, care printr -o singură nelegiuire ai săvârșit două păcate: destrăbălarea și
pângărirea? Pângăr irea mai cu seamă când, cu îndră zneală ne bună, ai murdărit vasul
închinat lui Hristos, consacrat Domnului”816.
Autorul epistolei îl compară pe citeț cu regele perșilor, Baltazar, care a îndrăznit
să pângărească vasele sfinte din templul lui Dumnezeu, folosindu -le la ospețele sale
orgiastice, împre ună cu prietenii și cu țiitoarele sale [ Dan. 5, 30]. Mustrându -l încă o
dată, episcopul Niceta îl numește „pierdut și totodată pierzător”, deoarece a îndrăznit să
se atingă de ceea ce era afierosit lui Dumnezeu, uitând de jurământul său de castitate și
disprețuind judecata divină: „Era mai bine să nu te fi născut deloc, spune Sfântul Niceta,
decât să te naști astfel, încât gheena să te ceară pentru sine ca fiu al ei”817.
Așa cum am putut constata, faptele celor doi erau destul de grave având în vedere
poziția pe care o aveau în sânul Bisericii. Atât pentru călugărița Suzana, cât și pentru
tânărul citeț, încălcar ea votului monahal al fecioriei însemna o trădare adusă lui Iisus
Hristos și implicit Bisericii Sale. Episcopul Niceta încearcă să -i conștientiz eze pe cei doi
asupra gravității păcatului îndemnându -i la pocăință sinceră .

4.3.3. Valoarea morală a pocăinței în Epistola Ad virginem lapsam

Pentru Sfântul Niceta de Remesiana pocăința este leacul cel mai bun și mijlocul
cel mai eficient prin care păcăto sul se poate vindeca de patimile sale, primind iertare de la

815 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 29 (trad. rom. O. Pop, p. 213).
816 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 39 (trad. rom. O. Pop, p. 219).
817 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 39 (trad. rom. O. Pop, p. 219).

250
Dumnezeu. În refl ecția sa teologică, Niceta aseamănă păcatul cu o „bubă coaptă”, care
produce multă suferi nță și dezechilibru în viața duhovnicească, îndepărtându -l pe om de
Dumnezeu. Numai eliberarea de aceasta poate aduce alinare și vindecare: „Căci o bubă
coaptă, oricât de grea, răspândindu -se în văzduh, de va fi fost deschisă, va aduce alinarea
pătimirii”818. „După cum microbii bolilor otrăvesc trupul, la fel microbii păcatelor
otrăvesc su fletul omului și după cum trupul nu se poate împăca cu boala, la fel sufletul nu
se poate împăca în nici un chip cu otrava păcatului. Leacul de curățire și ispășire a
păcatului este Pocăința”819.
Iată de ce, Sfântul Niceta , recomandă pocăința atât fecioarei căzute cât și citețului,
pentru îndreptare. Potrivit Sfântului Niceta, pocăința trebuie făcută pe măsura gravității
păcatelor, „căci și măsura căinței trebuie avută după povara din cuget. Căința nu trebuie
să se petreacă doar în cuvinte, ci și în fapte ”820. Practic , Sfântul Niceta , recomandă câteva
mijloace ascetice pe care fecioara căzută trebuie să le adopte în vederea iertării păcatelor:
„Mai întâi trebuie să te lepezi de orice grijă a vieții acesteia și, socotindu -te ca moartă,
gândește în ce fel ai putea învia. Apoi trebuie să îmbraci veșmânt cernit și să pedepsești
mintea și fiece parte a trupului vrednică de pedeapsă. Să ți se taie cosițele, care, prin
mândria deșartă, au dat prilej desfrânării. Să ți se umple de lacrimi ochii, care au privit pe
bărbat în mod necurat. Să -ți pălească fața, care s -a aprins cândva fără rușine. Într -un
cuvânt, tot trupul să -ți fie nevoit prin nepurtare de grijă și postiri, să tremure presărat cu
cenușă și înveșmântat în piei de capră, căci rău i -a plăcut frumusețea. Inima să ți se
topească precum ceara, nevoindu -se în postiri, căci ai fost învinsă de dușman. Chiar
simțirea să -ți fie chinuită, căci, atât timp cât a stăpânit părțile trupului, a avut rea
cârmuire”821.
Trebuie spus că pasajul de mai sus a fost preluat de către Sfân tul Niceta din
tratatul Despre pocăință a apologetului Tertulian, autorul nostru folosind parafraza.
Asemănările dintre cei doi sunt uimitoare și prea vizibile pentru a nu le sesiza. Pentru
Tertulian, mărturisirea sau exomologheza , cum o mai numește el, e ste disciplina prin care
penitentul își mărturisește Domnului păcatele sale, atrăgându -și prin aceasta mila lui
Dumnezeu și iertarea păcatelor. Actele de penitență sunt redate precum Sfântul Niceta:

818 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 1 (trad. rom. O. Pop, p. 195).
819 Ilarion FELEA , Pocăința, Ed. Scara, București, 2000, p. 5.
820 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 34 (trad. rom. O. Pop, p. 217).
821 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 35 (trad. rom. O. Pop, p. 217).

251
„Așadar, exomologheza este învățătura care cere omului să se prosterneze și să se
umilească, atrăgându -și pe această cale chemarea îndurării. Cât despre îmbrăcăminte și
hrană i se cere păcătosului să se culce pe un sac și în cenușă, să -și îmbrace corpul în
zdrențe, să lase sufletul pradă întristării, să schimbe prin aspre deprinderi pe cele ale
păcatului, să nu cunoască decât o mâncare simplă, numai cu apă, potrivită sufletului, nu
pântecului; adesea postul să însoțească rugăciunile, să geamă, să lăcrimeze, să se jelească
zi și noapte către Domnul Dumnezeul său, să se arunce la picioarele preoților, să
îngenuncheze înaintea celor plăcuți lui Dumnezeu, să facă pe toți frații săi mijlocitori ai
iertării sale. Exomologheza împlinește toate acestea ca să se aducă pocăința, ca să
cinstească pe Dumnezeu de teama primejdiei, ca, pronunțându -se ea însăși împotriva
celui păcătos, să -l judece în numele lui Dumnezeu și nu zic să înșele, ci să șteargă
pedeapsa veșnică printr -o vremelnică remușcare. Căci îngenunchindu -l pe om îl înalță și
mai mult, întinându -l îl face și mai curat, acuzându -l și osândindu -l îl achită. Cu cât te vei
cruța mai puțin, cu atât mai mult, crede -mă, te va cruța Dumnezeu”822.
Vorbind despre pocăință, Sfântul Vasile cel Mare considera că „cel ce s -a întinat
de vreun păcat, deși își pierde curăția, totuși nu este lipsit de nădejdea de a se curăți prin
căință”823, de aceea, în Epistola 199, adresată lui Amfilohiu de Iconiu, părintele
capadocian hotăra cu privire la fecioarele căzute următoarele:
„În privința fecioarelor căzute, care, după ce făgăduiesc Domnului că vor trăi în curăție,
cad sub patimile trupului și -și încalcă astfel legământul, Părinții noștri, procedând cu
bunătate și cu blândețe față de neputințele celor care alunecă spre rău, au stabilit că ele ar
putea fi reprimite în comuniunea Biseri cii după ce vor fi făcut penitență vreme de un an,
pentru că se aseamănă cazul lor cu al celor care se căsătoresc a doua oară. […] fecioara va
cădea sub osânda unei adultere. Și după cum numim adulter pe cel care viețuiește
împreună cu o femeie străină, faptă pentru care nu -l primim la cuminecătură, până ce nu
se va fi lăsat cu totul de păcat, tot așa vom hotărî și când e vorba de fecioară”824 .
Sfântul Niceta nu precizează în epistola sa perioada de penitență pentru fecioara
căzută, dar putem crede că tot la fel proceda și el în astfel de situații. În concepția sa „o
rană mare are nevoie de lecuire adâncă și bogată; o nelegiuire mare are nevoie de o

822 TERTULIAN , Despre pocăință, IX, 3 -6, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 218.
823 I. FELEA , Pocăința, p. 90.
824 VASILE CEL MARE, Epistola 199, Către Amfilohiu, despre canoane, 18, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 12, p. 401.

252
pedeapsă pe măsură de mare”825. De aceea, în calitate de părinte duhovnicesc, o
îndeamnă pe fecioară la pocăin ță sinceră făgăduindu -i în schimb mântuirea, care vine
numai de la Dumnezeu:
„Dar tu, care ai intrat în lupta pocăinței, stăruiește, nenorocito; agață -te cu putere ca
înecatul de scândură/pai, nădăjduind că însăți te vei mântui din adâncul păcatelor. Și să
nu socoți că ți se poate da iertarea de către lumea omenească, căci te înșeală oricine îți va
fi făgăduit aceasta. Tu, care însăți ai păcătuit împotriva Domnului, doar de la El cere
îndreptarea”826.
Câteva îndemnuri la pocăință îi sunt adresate și tânărulu i citeț:
„Totuși, spune Sfântul Niceta, ca să nu i se refuze din partea păstorului chiar oii bolnave
ori pe moarte leacul, îți dau un sfat: să cauți singur temnița pocăinței, să -ți acoperi trupul
cu lanțuri, cu geamăt și privegheri să -ți chinui sufletul, s ă ceri sprijinul sfinților, zăcând la
picioarele celor aleși, pentru ca «inima ta nepocăită să nu -ți adune mânie în ziua mâniei și
a dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va da fiecăruia după faptele lui» [ Rom. 2, 6]. Și să
nu te așezi în numărul celor pe care-i deplânge Pavel: «care au păcătuit înainte și nu s -au
pocăit de necurăția și de desfrânarea și de necumpătarea pe care le -au făcut» [ II Cor. 12,
21]”827.
Episcopul Niceta îl sfătuiește pe citeț să lepede degrabă din inima lui ademenirile
șarpelui, să se închidă în temnița pocăinței și, prin jeluire și lacrimi neîntrerupte, să -și
dobândească îndreptarea. De acum , el, trebuie să aibă pururea în fața ochilor săi spusele
apostolului Pavel: „Noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos, c a să ia
fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” [ II Cor. 5, 10]828.
Ultima parte a epistolei (cap. 43 -52) este consacrată unor rugăciuni penitențiale,
preluate în mare parte din psalmi și din profeți. Textele sunt alese cu grijă de autor, având
menirea să producă în sufletul fecioarei căzute efectul pocăinței. Episcopul Niceta se
adresează , din nou , fecioarei prin cuvintele proorocului Ieremia: „Cine te va mângâia,
fecioară, fiică a Sionului? Căci nețărmurită ca marea este năruirea ta! Var să-ți inima ta ca
apa înaintea feței Domnului” [ Plângeri 2, 13; 19]; ridică -ți spre El mâinile întru ștergerea
păcatelor tale. Niceta știe cât de greu este să guști din amărăciunea păcatului, dar mai știe

825 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 37 (trad. rom. O. Pop, p. 219).
826 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 38 (trad. rom. O. Pop, p. 219).
827 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 40 (trad. rom. O. Pop, p. 221).
828 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 42 (trad. rom. O. Pop, pp. 221 -223).

253
că „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o urgiseș te” [ Ps. 50, 18], de aceea, el
recomandă fecioarei citirea zilnică a psalmului 50, rugăciunea de pocăință a psalmistului
David829.
În cele ce urmează, Niceta ia glas de profet și vorbește în numele fecioarei
nefericite, exprimându -și deznădejdea prin nesfâr șite lamentații:
„Cine va da capului meu apă și ochilor mei izvorul lacrimilor” [ Ier. 9, 1], ca să deplâng
rănile sufletului meu? Mi s -au prefăcut praznicele în jeluire și cântările în plângeri [ Am.
8, 10], a dispărut sunetul imnelor și bucuria psalmilor și le-au urmat scrâșnetul dinților și
plânsul ochilor. „Am amuțit și m -am smerit și nici de bine n -am grăit și durerea mea s -a
înnoit. În fierbântatu -s-a inima mea înăun trul meu și în cugetul meu se aprinde focul” [ Ps.
38, 3 -4]. „Teama și tremurul au venit asupra mea și m -a învăluit întunericul. Adândul m –
a împresurat, în urmă a cufundat capul meu în prăpăstiile munților” [ Iona 2, 5-6]830.
Prin exclamația „Vai mie!”, fecioara recunoaște că a greșit mai rău decât cetățile
Sodoma și Gomora [ Fac. 19, 24], căci acestea au păcătuit neștiind legea, însă ea a
păcătuit față de Domnul, după ce primiseră harul. Căci , dacă greșește omul față de om, va
fi cine să -l ajute, însă ea a păcătuit față de Domnul și ce mijlocitor va găsi? De aceea ,
nedreptatea a coborât pe capul său și amarnic s -a prăbușit din cauza necurăției sale831.
Experiența păcatului este un rău teribil și o deznădăjduiește pe fecioară. Fructul
păcatului este rău și mai amar ca fierea: „Vai cât de crud este rodul desfrânării! Mai amar
ca fierea, mai crunt ca sabia. Cum de am ajuns la pustiire? Pe dată m -am stins, am pierit
din pricina nelegiuirii mele”. Chipul ei s -a făcut de nimic în cetatea Domnului [ Ps. 72,
19-20], iar numele său a fost șters din cartea vieții [ Ps. 101, 7 -8]. Din înger în trup și din
fecio ară a lui Dumnezeu, a ajuns acum ca bufnița de pe zid, ca pasărea singuratică pe
clădire [ Ps. 101, 7 -8]. Ajuns -a ca un vas stricat, auzind ocara tuturor celor care locuiesc
împrejurul său [ Ps. 30, 12 -13]. Nefericita fecioară își deplânge soarta și clipa în care a
văzut pentru prima dată lumina zilei: „Vai de ziua aceea în care m -a născut nefericita
mamă și m -a primit lumina aceasta crudă! Trebuia să nu mă fi născut decât să ajung astfel
de poveste în rândul păgânilor” [ Iov 3, 3]. Ea recunoaște cu durere că din pricina ei s -a

829 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 43 (trad. rom. O. Pop, p. 223).
830 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 44 (trad. rom. O. Pop, p. 223).
831 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 45 (trad. rom. O. Pop, pp. 223 -225).

254
iscat tulburare pentru toți slujitorii Domnului și pentru toți cei ce -L cinstesc cu
vrednicie832.
Disperarea fecioarei atinge acum cote maxime, tragedia căpătând dimensiuni
universale833. Întreaga creație este chemată să participe la suferi nța ei, căci păcătoșii nu
au pace, ci pururea sunt nefericiți, asupra lor rămânând pedeapsa crudă a tartarului și
iadul:
„Jeluiți -mă, munți și dealuri, jeluiți -mă, izvoare și râuri, căci eu sunt fiica plângerii!
Jeluiți -mă, fiare din păduri, târâtoare ale pământului și zburătoare ale cerului și tot
sufletul ce te bucuri de viață! Căci voi sunteți fericite, fiare și zburătoare, care nu aveți
nici o teamă de iad, nici nu trebuie să dați seama după moarte; asupra noastră rămâne
pedeapsa crudă a tartarului, căc i, deși avem înțelegere, greșim; de aceea păcătoșii nu au
pace”834.
Îngrozită fiind de faptele sale, fecioara Suzana își mărturisește păcatul cu regret,
recunoscându -și vina:
„Păcatul meu, nelegiuirea mea nu sunt asemenea greșelilor omenești, căci e vorba de
lipsă de evlavie. Făgăduind să păstrez trupul în feciorie și mărturisind înaintea tuturor
curăția, am mințit Domnului. De aceea nu cutez să -L chem pe Domnul Preaînalt, pentru
că închisă este gura celor greșiți”835.
Totuși, spune fecioara, voi striga către Domnul, cât mai este timp, cât mi se mai
dă loc, căci în moarte nu mai este amintire și în iad nu este mărturisire: „Doamne, nu cu
mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuțimea Ta să mă pierzi. Că săgețile Tale s -au
înfipt în mine și nu este vindecare în trupul meu de la fața mâniei Tale; nu este pace în
oasele mele de la fața păcatelor mele. Căci fărădelegile mele au covârșit capul meu și ca
o sarcină grea apăsat -au peste mine. Împuțitu -s-au și au putrezit rănile mele de la fața
nebuniei mele. Chinuitu -m-am în nenorociri și m -am gârbovit până în sfârșit, răcnesc din
geamătul inimii mele. Inima mea s -a tulburat în mine, părăsitu -m-a tăria mea și lumina
ochilor mei nu este cu mine” [ Ps. 37, 1 -10]836.
Unele pasaje scripturistice sunt extrem de sugestive pent ru starea sufletească în
care se afla fecioara Suzana. Ea își recunoaște nimicnicia în fața lui Dumnezeu spunând:

832 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 46 (trad. rom. O. Pop, p. 225).
833 O. POP, Niceta de Remesiana – Monografie , p. 119.
834 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 47 (trad. rom. O. Pop, pp. 225 -227).
835 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 48 (trad. rom. O. Pop, p. 227).
836 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 49 (trad. rom. O. Pop, p. 227).

255
„Ce folos ai de sângele meu de mă cobor în stricăciune?” [ Ps. 29, 9] sau „Oare morților
vei face minuni? Sau cei morți se vor scula și Te vor lăuda pe Tine?” [ Ps. 87, 11]. Însă ,
ea știe de făgăduința Domnului , Care a zis: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci
întoarcerea lui și să fie viu” [ Iez. 33, 11]. De aceea, încrezătoare fiind în bunătatea lui
Dumnezeu, se roagă cu credință:
„La Tine, Dum nezeul meu, este întoarcerea mea, căci singur Tu poți înnoi toate și
rechemi sufletele din iad. Tu îi dezlegi pe cei înlănțuiți. Tu, Dumnezeule, îi ridici pe cei
legați la stâlp, îi luminezi pe orbi, îi scoli pe morți”837.
Deoarece în iad nu este izbăvire și nimeni nu se mai poate mărturisi, fecioara se
roagă Domnului pentru iertare: „Adu -ți aminte, Doamne, că sunt țărână, vezi smerenia
mea și osteneala mea și iartă -mi toate păcatele mele” [ Ps. 24, 19], „Iartă -mi mie, ca să mă
izbăvesc, înainte de a mă duce și de a nu mai fi” [ Ps. 38, 18], căci în iad nu va fi
mărturisire838.
Epistola se încheie cu o rugăciune fierbinte adresată lui Dumnezeu, Părintele
îndurărilor și al milostivirii, Singurul Care poate să ierte și să treacă cu vederea păcatele
celor căzuți , Singurul Care nu ține minte răul :
„Puternic ești, Doamne, să rupi sacul și să mă încingi cu veselie [ Ps. 29, 11], să fărâmi
lanțurile mele, cu care sunt strâns legată! Tu, Care n -ai disprețuit -o pe Rahab desfrânata
[Iosua 6, 17]. Îndepărtează de la mine mâ nia Ta, Doamne, căci crunt Ți -am păcătuit, până
vei îndrepta soarta mea și mă vei scoate la lumină. Dumnezeule al puterilor, dă împlinire
pocăinței, stăruință mărturisirii, să nu mă împietrească amăgitorul sufletului.
Dumnezeule, acest dar doresc să mi se dea din izvorul Tău, ca să mă mărturisesc în veci
Ție, Care viețuiești și împărățești în Treime, în vecii vecilor. Amin!”839.
Valoarea morală a pocăinței a fost recunoscută de numeroși părinți și s criitori
bisericești din veacul al IV -lea, contemporani cu S fântul Niceta de Remesiana. Reflecțiile
lor teologice pe această temă sunt numeroase și de actualitate. Unii dintre ei au compus
adevărate tratate închinate pocăinței, iar alții au vorbit despre binefacerile ei în
numeroasele lor omilii și epistole.
Episc opul Asterie al Amasiei (sec. IV) , într -una din omiliile sale, subliniază rolul
și importanța majoră a pocăinței în viața duhovnicească:

837 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 50 (trad. rom. O. Pop, p. 229).
838 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 51 (trad. rom. O. Pop, pp. 229 -231).
839 NICETA DE REMESIANA , Ad virginem lapsam 52 (trad. rom. O. Pop, p. 231).

256
„Aceasta este pocăința: iertarea și nimicirea păcatelor săvârșite fie cu fapta, fie cu gândul,
potrivit unei dispoziții sufletești. Cel care -și dă seama de folosul pocăinței, dar se învârte
mereu în noroiul fărădelegii, se aseamănă robului care deși cunoaște mânia stăpânului
său, totuși continuă în ochii stăpânului său să facă răul și -și întărește păcatul. Fii sensibil
față de boala ce te înconjoară! Zdrobește -ți inima cât poți de mult! Caută -ți frați i uniți cu
tine prin aceleași sentimente ca să -ți ajute în jalea ta pentru a te izbăvi! Arată -mi lacrimile
tale amare și îmbe lșugate, ca să amestec cu ele și pe ale mele! Ia pă rtaș al durerii tale și
pe preot, ca pe un părinte! […] Ai mai multă încredere în părintele care te -a născut după
Dumnezeu decât în părinții trupești. Arată -i preotului, fără să roșești, păcatele tale
ascunse! Dezgolește -i lui faptele sufletului, pe care nu poți să le spui altora, arătându -i, ca
unui doctor, boala ta cea ascunsă! Preotul se va îngriji ca să nu -ți fie pătată nici cinstea ta,
dar se va îngriji și de vindecarea ta!”840.
Cu mult mai profund a vorbit despre rolul pocăinței Sfân tul Ioan Gură de Aur,
arhiepiscopul Constantinopolului. Pentru acest părinte, pocăința este singurul leac pentru
mântuire, însă , ea, trebuie însoțită mereu de fapte bune, pe măsura gravității păcatelor:
„Dar pentru ca să ne pu tem deștepta, avem nevoie de pocăință adâncă și de multe lacrimi,
ca să dobândim iertare, pentru că am păcătuit – dar nu simțim păcatul – și pentru că
păcatele noastre -s mari, mai mari decât iertarea. […] Totuși, chiar dacă păcatele noastre -s
mai mari decât iertarea, dacă ne pocăim vom fi încununați. Iar prin pocăință nu înțeleg
numai depărtarea de păcatele de mai înainte, ci și săvârșirea de fapte bune, mai mari
decât păcatele. […] De pildă: Ai răpit averile altora? Dă -le și pe ale tale! Te -ai desfrânat
mult? Depărtează -te și de femeia ta anumite z ile, înfrânează -te! Ai ocărât și ai bătut pe
cei din jurul tău? Binecunvâ ntează pe cei ce te ocărăsc și fă bine celor ce te bat! Că nu -i
de ajuns pentru însănătoșirea noastră să scoatem numai săgeata din trup, ci trebuie să
punem și leacuri pe rană. Ai che fuit și te -ai îmbătat mai înainte? Postește și bea numai
apă, ca să speli vătămarea pricinuită de chefuri și beție! Te -ai uitat cu ochi pofticioși la
frumusețe străină? Nu te mai uita deloc la vreo femeie, ca să fii în mai mare siguranță”841.
Sfântul Vasile cel Mare sublinia și el importanța mărturisirii păcatelor și a
pocăinței. În Comentariul la Cartea Profetului Isaia, părintele capadocian preciza:
„Păcatul de dinainte se face ocazie de păcat. De aceea, dacă ne dezgolim păcatul prin

840 ASTERIE AL AMASIEI , Îndemn la pocăință, în vol. Omilii și predici, Traducere din limba greacă
veche și note de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, pp. 187 –
188.
841 IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, X, 6, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 128.

257
mărturis ire, l -am făcut iarbă uscată, vrednică să fie consumată de focul curățitor”842.
Potrivit Sfântului Vasile, pocăința durează întreaga viață, deoarece în toată clipa
păcătuim, fie cu fapta, fie cu cuvântul sau cu gândul:
„Pocăința nu trebuie să înceteze în cursul vieții întregi, căci cine e fără păcat? În toată
clipa păcătuim, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă nu cu cuvântul apoi cu gândul.
Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conștiința, iar conștiința trebuie să fie mereu
curată. Dacă trebuie să fie păstrată în curățenie, dar totuși zilnic se pătează, atunci în toată
ziua trebuie să o și curățim”843.
Tot în acest context, merită să amintim și hotărârea pe care papa Inocențiu I
(†417) a luat -o în ceea ce privește reprimirea penitenților în sânul Bi sericii. După ce au
făcut pocăință, pe măsura greșelilor lor, aceștia erau reprimiți de episcop și împărtășiți cu
sfintele taine în noaptea Sfintelor Paști:
„Cei care fac pocăință, oricare ar fi gravitatea greșelilor pentru care se află în starea
aceasta, dacă nu mai survine nici o boală, trebuie să fie împăcați după obiceiul roman în
Joia care precede Paștile. Aprecierea gravității greșelilor aparține episcopului, ținând cont
de voința vinovatului. Lui îi aparține să poruncească dezlegările, când vede că p enitentul
face o ispășire potrivită. Dacă survine o boală de moarte, vinovatul trebuie dezlegat
înainte de Paști, ca să nu plece [din viața aceasta] necuminecat”844.
Valoarea morală a epistolei Ad virginem lapsam se poate sesiza din însăși
conținutul ei. Ce le 52 de capitole conțin numeroase idei și texte care reflectă teologia
Sfântului Niceta despre Taina Pocăinței. Pentru acest părinte, pocăința nu este altceva
decât înnoirea vieții și hotărârea definitivă de a nu mai păcătui. Intensitatea pocăinței
trebui e să fie proporțională cu gravitatea păcatului săvârșit de către penitent. Episcopul
Niceta este dur cu păcatul, dar plin de compasiune și înțelegere față de cei păcătoși.
Pentru el pocăința sinceră rămâne singurul remediu și singura cale de refacere a
comuniunii omului cu Dumnezeu. Îndemnurile sale părintești sunt valabile și astăzi, fiind
pline de speranță și de încredere în milostivirea lui Dumnezeu:

842 VASILE CEL MARE, Comentariu la Cartea Profetului Isaia, IX, 230, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, SN, vol. 2, Traducere din limba greacă, i ntroducere și note de Alexandru Mihăilă, Ed. Basilica
a Patriarhiei Române, București, p. 270.
843 I. FELEA , Pocăința, p. 91.
844 INOCENȚIU I, Epistola XXV, 7, în PL 20, col. 559 B (trad. rom. I. FELEA , Pocăința, p. 111).

258
„Simți văpaia păcatelor ori ești unul cu totul subjugat? Aleargă la Izvorul vieții, ca văpaia
ta să fie s tinsă și sufletul tău să dobândească veșnicia”845.
În ceea ce privește Epistola din manuscrisul Corbeiense, pe care nu am analizat -o aici
deoarece o considerăm ca nefăcând parte din opera autentică a Sfântului Niceta de
Remesiana, trebuie să spunem că prezin tă același caracter moral ca și epistola Ad
virginem lapsam. Autorul, care până astăzi ne rămâne necunoscut, scoate în evidență
importanța pocăinței și reabilitarea fecioarei căzute. Soluția propusă de destinatarul
epistolei este aceea că, numai în Biseric ă păcătosul poate să se curățească de păcatele sale
și să primească iertare de la Dumnezeu. Autorul vrea să sugereze că în afara Bisericii nu
există mântuire pentru nimeni. Acest gen epistolar a fost folosit frecvent de către Sfinții
Părinți tocmai pentru a sublinia importanța Pocăinței în viața duhovnicească.

845 NICETA DE REMESIANA , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, 2 (trad. rom.
O. Pop, p. 19).

259
CONCLUZII FINALE

Cercetarea temei de față ne -a oferit șansa de a cunoaște una dintre cele mai
proeminente personalităț i ale creștinismului daco -roman de la sfârșitul secolului al IV -lea
și începutul secolului al V -lea, și anume, p e episcopul Niceta de Remesiana a cărui
activitate pastoral -misionară s -a desfășurat între anii 366 și 414.
Episcop, scriitor, teolog și talentat imnograf, a cest venerabil părinte a rămas în
conștiința Bisericii c a fiind unul dintre cei mai mari misionari de la Sud de Dunăre, care a
păstorit episcopia Remesiana într -o perioadă de mari frământări politice și bisericești,
reușind să mențină flacăra vie a credinței între credincioșii săi, dar și să îi convertească la
creștinism pe majoritatea barbarilor aflați în jurisdicția episcopiei sale.
Iată de ce, în demersul nostru științific, ne -am îndatorat să evidențiem în linii mari
personalitatea complexă a acestui părinte și scriitor bisericesc, contemporan cu cei mai de
seamă stâlpi ai Orto doxiei de la sfârșitul veacului al IV -lea: Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Ambrozie al Mediolanului,
Paulinus de Nola, Fericitul Augustin și Fericitul Ieronim.
Cercetările intreprinse de noi confirmă faptul că Niceta de care vorbim și pe care
îl elogiază Paulinus de N ola în cele două poeme ale sale nu este altul decât episcopul de
Remesiana, care , nicidecum , nu trebuie confundat cu Sfântul Nichita Romanul sau cu
Sfântul Sava Gotul, mențion ați în Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane . Dimpotrivă,
toate izvoarele antichității târzii arată că Niceta de Remesiana este părintele și scriitorul
bisericesc latin despre a cărui activitate teologică ne oferă mărturii atât preotul Ghenadie
de Marsil ia, cât și istoricul bisericesc Cassiodor și, pe care , Fericitul Ieronim îl
menționează în Martirologiul Roman ca fiind trecut în rândul sfinților , imediat după
moartea sa.
Făcând o cercetare minuțioasă bibliografiei consacrate Sfântului Niceta, am ajuns
la concluzia că majoritatea cercetătorilor autorizați au emis păreri destul de contradictorii
în ceea ce privește viața și activitatea episcopului Niceta de Remesiana, mai cu seamă
atunci când au încercat să delimiteze „aria misionară” a acestui episcop daco -roman,
uneori ajungându -se la exagerări și interpretări personale, care nu au acoperire în
izvoarele de specialitate. De aceea, am încercat, pe cât a fost posibil, să facem lumină în

260
ceea ce privește problemati ca acestui subiect contro versat, denumit de către istoriografii
români „apostolatul Sfântului Niceta”.
Ținând cont de părerile cercetătorilor avizați, dar și pe baza izvoarelor
nicetaniene, am ajuns la concluzia că aria misionară a Sfântului Niceta trebuie limitată
doar în jurisd icția episcopiei sale, aducând următoarele argumente în acest sens:
 Canonul 2 al Sinodului II Ecumenic (381) prev edea ca « episcopii puși peste o
dieceză, să nu se întindă (treacă) asupra bisericilor din afara hotarelor lor, nici
să tulbure bisericile» , iar Canonul 3 al Sinodului loca l de la Sardica (343)
prevedea « ca nici unul dintre episcopi să nu treacă de la eparhia sa în altă
eparhie, în care se găsesc episcopi, fără numai de s -ar chema de frații cei ce
sunt într -însa» .
 Mai mult, î ntre episcopia Remesia na și Dacia Traiană era o distanță
considerab ilă și , totodată , existența la ac ea vreme a unor scaune episcopale la
Sud de Dunăre , făcea imposibilă o misiune a Sfântului Niceta în afara
jurisdicției sale.
 Totodată, dacă ținem cont de contextul politic și eclesiastic în care a trăit
episcopul Niceta, dar și de tulburările provocate de arieni și de macedonieni la
sfârșitul secolului al IV -lea, considerăm că prezența permanentă a episcopului
în eparhia sa era o necesitate, deoarece rolul major al fiecărui episcop este
acela de a menține în jurisdicția sa dreapta credință, ceea ce Sfântul Niceta a
reușit.
În baza celor afirmate mai sus, considerăm că aria misionară a Sfântului Niceta nu
s-a putut extinde și la N ord de Dunăre. Referințele lui Paulinus la „dacul din ambele
ținuturi”, se referă în mod cert, la dacii care loc uiau în provinciile Dacia Medit erranea și
Dacia Ripensis. Însă, n u excludem posibilitatea c a dacii din Nordul Dunării să fi ascultat
predica Sfâ ntului Niceta, dar mai mult ca sigur în jurisdicția episcopiei sale. Din punctul
nostru de vedere, această problemă mai poate fi subiectul unor noi cercetări științifice
doar în lumina unor descoperiri arheologice sau a unor noi manuscrise nicetaniane , care
să certifice acest lucru.
În ceea ce privește activitatea didacti co-catehetică, am putut constata faptul că
Sfântul Niceta de Remesiana , a fost un scriitor talentat, lăsându -ne ca moștenire o operă

261
extrem de valoroasă cu caracter liturgic, dogmatic și mo ral, împărțire care ne aparține.
Întreaga sa operă a fost scrisă în limba latină și a fost apreciată la timpul respectiv de
către Ghenadie de Marsilia și de către istoricul bisericesc Cas siodor. Trebuie să subliniem
faptul că întreaga o peră teologică a Sfâ ntului Niceta a fost scrisă din necesitate pastorală,
autorul reușind să soluționeze problemele de ordin liturgic, dogmatic și moral , cu care se
confrunta în episcopia sa , Remesiana.
În întregul lor, operele Sfântului Niceta au avut ca sursă de inspirație Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție, uneori făcându -se vizibilă influența părinților răsăriteni ,
precum: Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie
Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Ioan Gură de Aur, dar și infl uența unor
părinți și scriitori bisericești din spațiul occidental , precum: Tertulian, Ciprian al
Cartaginei, Ambrozie al Mediolanului sau Fericitul Augustin , aspecte pe care le -am
evidențiat în lucrarea de față.
Datorită profunzimii sale teologice , opera Sfântului Niceta de Remesiana a
contribuit substanțial la răspând irea creștinismului în spațiul sud -dunărean, dar și la
combaterea ultimelor rămășițe ale păgânismului, precum și a ereziilor lui Arie și
Macedonie , care amenințau atunci Biserica. Din acest punct de vedere, p utem spune că
opera Sfântului Niceta are și un profund caracter apologetic , datorită faptului că ea
răspunde pertinent tuturor provocărilor de ordin doctrinar din perioada respectivă. Numai
în acest context putem înțelege apariția imnului Te Deum laudamus, imn trinitar și
doxologic, pe care Sfântul Niceta l -a folosit împotriva ereticilor care denaturau dreapta
credință.
Am sesizat la Sfântul Niceta un simț al responsabilității pastorale extrem de
rafinat. Prin talentul sau oratoric, dar ș i printr -o cunoaștere desăvârșită a învățăturilor
bisericești, el intervine imediat, ori de câte ori Biserica era amenințată cu erezia sau când
în cultul divin se strecura vre o inovație liturgică, menită să denatureze tradiția apostolică.
Astfel , îl vedem pe Sfântul Niceta luând atitudine împotriva celor care socoteau a fi
nefolosit oare sau de prisos rânduiala sfintel or privegheri , precum și a psalmodiei, apărând
cu toată convingerea aceste tradiții bisericești perene , menite să sporească viața
duhovniceasc ă a păstoriților săi.

262
Asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur sau Sfântului Vasile cel Mare, episcopul
Niceta de Remesiana a manifestat o grijă deosebită față de păstoriții săi. Aprofundând
opera acestui scriitor bisericesc, îl vedem profund implicat atât în v iața socială, cât și în
viața duh ovnicească a păstoriților săi.
Întreaga sa activitate pastoral -misionară a fost închinată slujirii catehumeni lor, a
credincioș ilor și a monah ilor aflați în jurisdicția episcopie i sale, având în sufletul său
cuvintele Sfânt ului Apostol Pavel: „Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de
timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga -răbdare și învățătură” ( II. Tim. 4, 2),
bine știind că „Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de t oți,
destoinic să dea învățătură, îngăduitor, certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, ca
doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului, și ei să scape din cursele
diavolului, de care sunt prinși, pentru a -i face voia” ( II. Tim. 2, 24 -26).
Dacă , până în prezent , Pr. Ștefan C. Alexe a cercetat viața și activitatea
episcopului Niceta din perspectiva ecumenicității patristice a secolelor IV și V, iar Ovidiu
Pop ne -a oferit o analiză substanțială a operelor Sfântului Niceta at ât din punct de vedere
teologic cât și din punct de vedere literar, abordând teme , precum: lexicul nicetan,
morfologia și sintaxa frazei, în general probleme legate de limba și stilul Sfântul ui
Niceta, am considerat că era necesară o nouă abordare a teologiei nic etanien e, de această
dată, dintr -o nouă perspectivă.
După ce am împărțit opera sa pe cele trei paliere ale teologiei contemporane:
teologie liturgică, teologie dogmatică și teologie morală, am recurs la o analiză
mistagogică și teologică, care să pună în lumină caracterul liturgic, dogmatic și moral al
operelor Sfântului Niceta.
Din punct de vedere liturgic, am insistat asupra instituției Catehumenatului și a
riturilor de inițiere creștine în spațiul Sud Dunărean, cu precădere, în episcopia
Remesiana, subi ect neabordat până în prezent în literatura de specialitate. Încreștinarea
masivă a popoare lor barbare de la Sud de Dunăre l-a determinat pe episcopul Niceta să
compună un set de omilii și cateheze , care să -i pregătească pe catehumeni în vederea
primirii S fântului Botez. Așa a luat ființă lucrarea Libelli instructionis, în care este
descris întregul proces de inițiere, care se derula pe parcursul Postului Mare și se încheia
la sfârșitul Săptămânii Luminate.

263
Întregul proces de inițiere avea drept obiectiv e xplicarea Simbolului de credință
baptismal și a principalelor taine de inițiere administrate neofiților: Botezul, Mirungerea
și Euharistia. Prin această activitate pastoral -misionară, Sfântul Niceta se înscrie printre
cei mai de seamă cateheți ai Bisericii , alături de Sfântul Chiril al Ierusalimului, de Sfântul
Ioan Gură de Aur, de Amborzie al Mediolanului , de Fericitul Augustin și de Teodor de
Mopsuestia, de la care ne -au rămas cele mai frumoase comentarii liturgice și mistagogice
din literatura creștină a veacului al IV -lea. Tot aici , am insistat asupra ritualul ui slujbei de
priveghere și al psalmodiei , introduse de către Sfântul Niceta în episcopia Remesiana,
rituri care ne dau mărturie despre viața duhovnicească a strămoșilor noștri daco -romani,
experiat ă prin : rugăciune, post, priveghere, psalmodie și lectură duhovnicească.
Considerăm că toate aceste îndatoriri de natură liturgică au stat la baza succesului
pe care Sfântul Niceta l -a avut în misiunea de încreștinare a popoare lor barbare de la Sud
de Dunăre, iar cele spuse de către Paulinus că „barbarii învață să cânte pe Hristos cu
inimă romană”, sunt afirmații cât se poate de pertinente și adevărate.
Din punct de vedere dogmatic, am constatat că reflecțiile teologice ale episcopului
Niceta sunt în co nformitate cu întreaga Tradiție Apostolică, poziția sa fiind mereu de
partea adevărului revelat în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Tratatele sale de
teologie dogmatică expun într -un stil foarte simplist, dar sistematic, diverse învățături cu
privir e la triadologie, la hristologie, la pnevmatologie, la mariologie, la eclesiologie și la
eshatologie, autorul evitând speculațiile de ordin teologic și , urmărind cu orice preț
zidirea sufletească a păstoriților săi. De altfel, întreaga sa mărturisire de credință este
sintetizată în tâlcuirea pe care a făcut -o la Simbolul de credință, unul din tre cele mai
vechi documente dogmatice din spațiul daco -roman.
În acest context, p utem afirma că Sfântul Niceta de Remesiana poa te fi numit, pe
drept cuvânt, „Gura de Aur a Ortodoxiei de la Sud de Dunăre”, deoarece el a reușit , prin
erudiția sa , să țină piept celor mai virulente erezii care amenințau atunci Biserica, la
sfârșitul secolului al IV -lea și începutul secolului al V -lea, menținând și apărând dreapta
credință în episcopia sa, Remesiana.
În ceea ce privește partea de teologie morală, am reușit să evidențiem câteva
aspecte l egate de monahismul daco -roman, din timpul păstoririi Sfântului Niceta,
referindu -ne în mod special la Taina Pocăinței. Subiectul propus ne-a oferit șansa de a -l

264
cunoaște pe episcopul Niceta și în calitate de duhovnic și superior al așezămintelor
monahale din spaț iul daco -roman, care a contribuit substanțial la răspândirea și
organizarea monahismului chino vial în mânăstirile din cuprinsul eparhiei sale. În acest
sens, el a vegheat în permanență la respectarea regulamentului monahal, intervenind
întotdeauna pentru soluționarea problemelor de ordin disciplinar sau canonic.
Episcop, teolog, scriitor și talenta t imnograf, Sfântul Niceta de Remesiana își
merită locul între cei mai de seamă părinți și scriitori bisericești de la sfârșitul secolului al
IV-lea și începutul secolului al V -lea. Intensa sa activitate pastoral -misionară, dragostea
sa părintească și zelu l său misionar, au făcut ca numele său să fie înscris pentru totdeauna
în conștiința Bisericii Universale .
Faptul că , până astăzi , atât Biserica Ortodoxă, cât și Biserica Romano -Catolică
prăznuiesc cu bucurie ami ntirea sa trebuie să fie un prilej de reflecție pentru cele două
Biserici surori, reflecție care să conducă la reconciliere și comuniune , deoarece, în
concepția Episcopului Niceta de Remesiana, Biserica nu este altceva decât
„Communionem Sanctorum” , rânduită de către Domnul nostru Iisus Hristo s pe tot globul
pământesc. În această Biserică „una, sfântă, sobornicească și apostolică ”, Sfântul Niceta
a fost părinte și învățător și , aici, el a predicat Evanghelia lui Hristos „pentru tot omul,
atât liber, cât și rob, bărbat sau femeie, bogat sau săra c, cetățe an roman sau slugă”.
Chiar dacă , niciodată , nu vom ști care au fost cu adevărat frământările sale , câte
au fost nevoințele sale și prin câte greutăți a avut de trecut, Sfântul Niceta va rămâne un
model demn de urmat pentru fiecare episcop, preot, teolog sau credincios al Bisericii lui
Hristos. Considerăm că prietenia sa cu episcopul Paulinus de Nola, dar și cele două vizi te
ale Sfântului Niceta la Roma sunt de o mare însemnătate pentru întreaga creștinătate , atât
pentru Biserica Ortodoxă, cât și pentru Biserica Romano -Catolică, mai ales în ceea ce
privește dorința de reconciliere dintre cele două Biserici apostolice.
Poate că tocmai acest lucru va face posibil în viitorul apropiat efectuarea unor noi
cercetări care să scoată în evidență necesi tatea reconcilierii dintre cele două B iserici
apostolice , în lumina teologiei Sfântului Niceta de Remesiana și a prieteniei sale cu un
prelat occidental, dat fiind faptul că , în anul 1999, suveranul pontif, papa Ioan Paul al II –
lea, a vizitat pentru prima dată România, unde a fost primit cu dragoste părintească de
către Preafericitul Patriarh Teoctist , iar în anul 2002, Patriarhul Teoctist, răspunzând

265
invitației făcute de către papa Ioan Paul al II -lea, se afla și el într -o vizită la Roma . Cele
două vizite apost olice sunt o mărturie vie și o dorință concretă de refacere a unității
Bisericii , așa cum și -a dorit dintotdeauna episcopul Niceta de Remesiana.
În încheiere, sperăm ca această teză d e docto rat să fie o modestă contribuție în
istoriografia română în ceea ce privește cunoașterea vieții și activității pastoral -misionare
a episcopului daco -roman, Niceta de Remesiana, activitate care se împletește în mod
profund cu Istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar și cu trecutul glorios al strămoșilor
noștri daco -romani. Totodată, menționăm faptul că lucrarea nu se vrea a fi eshaustivă , ci
o considerăm a fi o modestă contribuție în istoriografia română de specialitate , în ceea ce
privește creionarea cât mai obiectivă a identității episcopului Niceta de Remesiana și a
problemelor legate de activitatea sa pastoral -misionară în spațiul dunărean .

266
ANEXĂ846

846 Itinerariul Sfântului Niceta de Remesiana; harta a fost preluată în 13.01.2016 de pe site -ul:
https://it.wikipedia.org/wiki/Diocesi_di_Remesiana#/media/File:Balk ans_6th_century.svg .

267

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

1. AMBROSII SANCTI , De lapsu virginis consecrat ae, în PL 16, col. 383 -400.
2. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , De Abraham, în PL 14, col. 519.
3. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , De Sacramentis, Traducere și studiu introductiv de
Ene Braniște, în Studii Teologice, XIX (1967), nr. 9 -10, pp. 565 -599.
4. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , De Virginitate, în PL 16, col. 305 C.
5. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Duhul Sfânt, Traducere, introducere,
studiu introductiv și note de Vasile Răducă, Ed. Anastasia, București, 1997.
6. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Despre Rai, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 52, Traducere realizată de Teodor Bodogae, Nicolae Neaga și Maria Hetco,
Ed. Inst itutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2007.
7. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Ennaratio in Psalm I, în PL 14, col. 968 -969.
8. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Epistolele 8, 9, 10, 11, 12, 13, 56, în col. Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 53, Traducere și note de David Popescu, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
9. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Imn către Hristos (XVIII), în col Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 53, Traducere și note de Da vid Popescu, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
10. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI , Tâlcuiri la Sfânta Scriptură: Hexaemeron, în col.
Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 52, Traducere realizată de Teodor Bodogae,
Nicolae Neaga și Maria Hetco, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2007.
11. AMMIANI MARCELLINI , Bellum Gothicum, în Fontes Historiae Daco -Romanorum,
vol. 13, Text, traducere și comentarii de G. Popa -Lisseanu, Ed. Tipo grafia
Bucovina, București, 1939.
12. ASTERIE AL AMASIEI , Îndemn la pocăință, în vol. Omilii și predici, Traducere din
limba greacă veche și note de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 2008.
13. ATANASIE CEL MARE, Epistola c ătre Epictet, episcopul Corintului, în col. Părinți
și Scriitori Bisericești, vol. 16, Traducere, introducere și note de Dumitru

268
Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1988.
14. ATANASIE CEL MARE, Epistola I c ătre Serapion, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 16, Traducere, introducere și note de Dumitru Stăniloae, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
15. AUGUSTIN FERICITUL , Confessiones, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 64,
Traducere și indici de Nicolae Barbu, introducere și note de Ioan Rămureanu, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.
16. AUGUSTIN FERICITUL , Despre adevărata religie, Traducere din l atină de Adrian
Bejan, studiu introductiv și note de Alin Tat, Ed. Humanitas, București, 2007.
17. AUGUSTIN FERICITUL , Despre Cetatea lui Dumnezeu, vol. I, Traducere din limba
latină, notiță introductivă, note și tabel cronologic de Paul Găleșanu, studiu
intro ductiv de Gheorghe Vlăduțescu, Ed. Științifică, București, 1998.
18. AUGUSTIN FERICITUL , Despre credință și Crez, în col. Credința Ortodoxă,
Traducere din limba latină și note de Miruna Tătaru -Cazaban și Bogdan Tătaru –
Cazaban, Ed. Institutului Biblic și de Mis iune Ortodoxă, București, 2010.
19. AUGUSTIN FERICITUL , Predică despre căderea Romei, Traducere din limba latină
și note explicative de Corneliu Clop, în Studii Teologice, IV (2008), nr. 2, pp.
213-226.
20. AUGUSTIN FERICITUL , Regula ad servos Dei, în PL 32, col. 1377 -1384, Traducere
în limba română de Arsenie Obreja, în vol. Opuscule, Ed. Oastea Domnului,
Sibiu, 2011.
21. AUGUSTIN FERICITUL , Sermo CXLII, în PL 38, col. 778.
22. AUGUSTIN , Prima cateheză. Inițiere în viața creștină, Traducere de George
Bogdan Țâră, introducere de Lorenzo Perrone, Ediție îngrijită de Cristian Bădiliță,
Ed. Polirom, Iași, 2002.
23. BARONIO CESARE , Martyrologium Romanum, Ex Typographia Dominici Bafae,
Roma, MDLXXXVI.
24. BEDAE VENERABILIS PRESBYTERI , Martyrologium, Ex oficina Christophori
Plantini, MDLIIII.
25. BENEDICT DIN NURSIA , Rânduielile vieții monahale, în col. Credința Ortodoxă,
Traducere, studiu introductiv și note de Lăcrămioara Tofan, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.
26. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ , Ediție jub iliară a Sfântului Sinod, Tipărită cu
binecuvântarea și prefața Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii

269
Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2001.
27. BOLLANDUS Joannes, Acta Sanctorum, tomul I, Paris, 1863.
28. BRAIDAE Petri, Dissertatio in S. Nicetam, în PL 52, col. 876 -1134.
29. CASSIODOR , Istoria bisericească tipărită, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 75, Traducere de Liliana și A. Manolache, introducere și note de Ștefan C.
Alexe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1998.
30. CASSIODORUS , Institutiones divinarum et humanarum litterarum, în PL 70, col.
1132 C .
31. CEZAR DE ARELATE , Regula ad Monachos, în PL 67, col. 1102.
32. CHIRIL AL IERUSALIMUL UI, Cateheze, Traducere din limba greacă și note de
Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2003.
33. CIPRIAN AL CARTAGINEI , Ad Donatum, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
3, Traducere de Nico lae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și
David Popescu, introducere, note și indici de Nicolae Chițescu, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
34. CIPRIAN AL CARTAGINEI , Despre gelozie și invidie, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 3, Traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul
Papadopol și David Popescu, introducere, note și indici de Nicolae Chițescu, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bu curești, 1981.
35. CIPRIAN AL CARTAGINEI , Despre Rugăciunea Domnească, în col. Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 3, Traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol și David Popescu, introducere, note și indici de
Nicolae Chițescu, Ed . Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1981.
36. CLEMENT ROMANUL , Epistola către Corinteni (I), în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 1, Traducere, note și indici de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
37. Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement, Traducere de Ioan Ică jr., în Canonul
Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008.
38. DAMASUS SANCTUS PAPA, Carmen VI, De cognomentis Salvatoris , în PL 13, col.
378 B.
39. DAMASUS SANCTUS PAPA, Epistola IV, Confessio Fidei Catholicae quam papa
Damasus misit ad Paulinum Antiochenum episcopum, în PL 13, col. 358 -364.

270
40. DAMASUS SANCTUS PAPA, Epistola IX, De explanatione fidei. Ex concilio urbis
Romae sub D amaso papa, în PL 13, col. 373 -374.
41. Descrierea întregului pământ și a locuitorilor săi, în Fontes Historiae
Dacoromane, vol. II, Publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu
Hîncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii So cialiste
România, București, 1970.
42. DIDIM DIN ALEXANDRIA (CEL ORB), Despre Duhul Sfânt, Studiu introductiv,
traducere și note de Vasile Răducă, Ed. Sophia, București, 2001.
43. DIDYMUS ALEXANDRINUS , De Spiritu Sancto, în PG 39, col. 1034 -1086.
44. EPIFANIE AL SALAM INEI, Ancoratus, Ediție bilingvă, traducere și note de Oana
Coman, studiu introductiv de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași, 2007.
45. FILOSTORGIU , Istoria Bisericească, Ediție bilingvă, traducere de Dorin Garofeanu,
studiu introductiv și note explicative de Dr agoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași, 2012.
46. GHENADIUS DE MARSILIA , De viris illustribus, în PL 58, col. 1073 -1074 A.
47. GRIGORIE DE NAZIANZ , Cuvântări teologice, Traducere din greacă, cuvânt înainte
și note de Gheorghe Tilea, Ed. Herald, București, 2008.
48. GRIGORIE DE NYSSA , Despre Sfântul Duh împotriva pnevmatomahilor
macedonieni, Traducere de Ana -Maria Barbu, în Studii Teologice, XLV (1993),
nr. 5-6, pp. 5 -19.
49. GRIGORIE DE NYSSA , Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute,
în col. Părinți și Scriito ri Bisericești, vol. 29, Traducere de Dumitru Stăniloae și
Ioan Buga, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1982.
50. GRIGORIE DE NYSSA , Marele Cuvânt Catehetic, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 30, Traduc ere și note de Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
51. GRIGORIE DIALOGUL , Patericul, Traducere din limba latină și postfață de Remus
Rus, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2007.
52. IERONIM FERICITUL , De perpetua virginitate B. Mariae, Adversus Helvidium, în
PL 23, col. 193 -216.
53. IERONIM FERICITUL , Epistola LX, în PL 22, col. 600.
54. IERONIM FERICITUL , Epistola XXII, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9,
Traducere din limba latină de Diana Maria Diaconescu, Ed. Basilica a Patriarhiei
Române, București, 2013.

271
55. IERONIM FERICITUL , Martyrologium, în PL 30, col. 463 D.
56. IERONIM FERICITUL , Trei vieți de monahi, Împotriva lui Helvidius, Epistole,
Introducer e, traducere și note de Constantin Răchită și Ioana Costa, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011.
57. ILARIE DE PICTAVIUM , Fragmentum historicum, în PL 10, col. 719 B.
58. ILARIE DE PICTAVIUM , Liber de Patris et Filii unitate, în PL 10, c ol. 886 B C D.
59. INOCENȚIU I PAPA, Epistola XVI, De suspiciendis clericis quos Bonosus,
antequam damnaretum, ordinasse cognoscitur, în PL 20, col. 520 B.
60. INOCENȚIU I PAPA, Epistola XVII, în PL 20, col. 527 A.
61. INOCENȚIU I PAPA, Epistola XXV, în PL 20, col. 55 9 B.
62. IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze baptismale, Traducere din limba greacă veche de
Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003.
63. IOAN GURĂ DE AUR, Despre preoție, Traducere, introducere și note de Dumitru
Fecioru, Ed. Sophia, București, 2004.
64. IOAN GURĂ DE AUR, Expositio in Psalmum XLI, în PG 55, col. 155.
65. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Epistola I către Timotei, Ed. Nemira, București,
2005.
66. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
23, Traducere, introducere, indici și note de Dumitru Fecioru, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
67. IOAN GURĂ DE AUR, Participarea la slujbele bisericii, în vol. Problemele vieții,
Traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Cartea
Ortodoxă/Egumenița, f. a.
68. IOAN GURĂ DE AUR, Scrisori din exil, despre deprimare, suferință și providență.
Către Olimpiada și cei rămași credincioși, Ediția a II -a, vol. realizat de Ioan I. Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008.
69. IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Ep istola întâi către Corinteni, Ed. Sofia,
București, 2005.
70. IORDANES , Getica, în Fontes Historiae Daco -Romanorum, vol. 14, Text,
traducere și comentarii de G. Popa -Lisseanu, Ed. Tipografia Bucovina, București,
1939.
71. IPOLIT DIN ROMA, Tradiția Apostolică, Trad ucere de Ioan Ică jr., în Canonul
Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008.
72. IRINEU DE LYON, Adversus haereses, în PG 7, col. 991.

272
73. ISIDOR DE SEVILLA , Etymologiarum, în PL 82, col. 264 -268.
74. ISIDORUS HISPALIENSIS , De ecclesiasticis Officiis, în PL 83, col. 814.
75. ITINERARIUM ANTONINI AUGUSTI ET HIEROSOLYMITANUM , Editores Carlo Benedicto
Hasio, Berolini, MDCCCXLVIII.
76. IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOSOFUL , Apologia I, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 2, Traducere, introducere și indice de Teodor Bodogae, Olimp Căciulă și
Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1980.
77. Învățătură a celor doisprezece apostoli, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
1, Traducere, note și indici de D umitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
78. LUCIAN DIN SAMOSATA , Cum trebuie scrisă istoria, în vol. Scrieri alese, Traducere
și note de Radu Hî ncu, Ediția a II -a, Ed. Univers, București, 1983.
79. MAXIM MĂRTURISITORUL , Mystagogia, Introducere, traducere, note și două studii
de Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2000.
80. NICETA SAN ARCIVESCOVO D ' AQUILEJA , Sermone: Ad una vergine, Volgarizzato
dal Prof. Giuseppe Onorio Marzuttini, Padova, MDCCCXXXVIII.
81. NOUL TESTAMENT CU PSALMII , Tipărit sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
82. ORIGEN , Despre principii, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 8, Studiu
introductiv, traducere, note de Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
83. Orige n, Din Omiliile la Evanghelia după Luca, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 7, Traducere de Teodor Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Lațcu,
studiu introductiv și note de Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe R omâne, București, 1982.
84. ORIGEN , Homiliae in Lucam, în PG 13, col. 1817 C.
85. ORIGEN , In Symbolum, în Analecta Sacra. Spicilegio Solesmensi Parata , Tom. III,
Edidit. Joannes Baptista Card. Pitra, Paris, MDCCCLXXXIII.
86. PAULINUS DE NOLA, Carmen XVII, în PL 61, co l. 483 -490, Traducere în limba
română de Traian Diaconescu, în Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp. 237 -267.
87. PAULINUS DE NOLA, Carmen XXVII, în PL 61, col. 648 -663, Traducere în limba
română de Eugenia Cristea, Paulinus de Nola, Poemul XXVII (I), în Altarul

273
Banatului, SN, XXIV (LXIII) 2013, nr. 10 -12, pp. 105 -111; Paulinus de Nola,
Poemul XXVII (II), în Altarul Banatului, SN, XXV (LXIV) 2014, nr. 1 -3, pp.
115-122; Paulinus de Nola, Poemul XXVII (III), în Altarul Banatului, SN, XXV
(LXIV) 2014, nr. 4 -6, pp. 98 -104.
88. PAULINUS DE NOLA, Epistola XXIX, în PL 61, col. 321 D.
89. PAULINUS DE NOLA, Epistola XXV , în PL 61, col. 301 B.
90. PAULINUS , Vita Sancti Ambrosii, în PL 14, col. 31.
91. PLINIUS CEL TÂNĂR , Opere complete, Traducere, note și prefață de Liana
Manolache, Ed. Univers, București, 1977.
92. PROCOPII CAESARIENSIS , De Aedificiis, în Fontes Historiae Daco -Romanorum,
vol. 15, Text, traducere și comentarii de G. Popa -Lisseanu, Ed. Tipografia
Bucovina, București, 1939.
93. Rânduielile vieții monahale, Ed. Sophia, București , 2001.
94. RUFIUS FESTUS AVIENUS , Descrierea pământului, în Fontes Historiae
Dacoromane, vol. II, Publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu
Hîncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1970 .
95. SOCRATES , Historia ecclesiastica, în PG 67, col. 275 -278.
96. SOZOMEN , Historia ecclesiastica, în PG 67, col. 1119 -1123.
97. TEODORET EPISCOPUL CIRULUI , Istoria bisericească, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 44, Traducere de Vasile Sibiescu, Ed. In stitulului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
98. TERTULIAN , Despre pocăință, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3,
Traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David
Popescu, introducere, note și indici de Nicolae Chițescu, Ed. Institulului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
99. TERTULIAN , Despre rugăciune, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3,
Traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, P aul Papadopol, David
Popescu, introducere, note și indici de Nicolae Chițescu, Ed. Institulului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
100. VASILE CEL MARE, Comentariu la Cartea Profetului Isaia, în col. Părinți și
Scriitori Biseric ești, vol. 2, Traducere din limba greacă, introducere și note de
Alexandru Mihăilă, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
101. VASILE CEL MARE, Despre Duhul Sfânt, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
12, Traducere, introducere, note și indici de Constantin Cornițescu și Teodor

274
Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1988.
102. VASILE CEL MARE, Epistolele 8, 188, 199, 207, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 12, Traducere, introducere, note și indici de Constantin
Cornițescu și Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1988.
103. VASILE CEL MARE, Împotriva lui Eunomie, în co l. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 4, Traducere din limba greacă de Policarp Pîrvuloiu și Dumitru Fecioru,
studii introductive și note de Policarp Pîrvuloiu, Ed. Basilica a Patriarhiei
Române, București, 2011.
104. VASILE CEL MARE, Omilia I, Despre Post, în col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 17, Traducere, introducere, note și indici de Dumitru Fecioru, Ed. Institutul
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
105. VASILE CEL MARE, Omilie la Psalmul XXIX, în col. Părinți ș i Sc riitori
Bisericești, vol. 17, Traducere, introducere, note și indici de Dumitru Fecioru, Ed.
Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
106. VASILE CEL MARE, Omilii la Psalmii I, XLIV, în col. Părinți și Scriitori
Bisericești , vol. 4, Traducere din limba greacă de Policarp Pîrvuloiu și Dumitru
Fecioru, studiu introductiv de Policarp Pârvuloiu și note de Dumitru Fecioru și
Adrian Muraru, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011.
107. VASILE CEL MARE, Regulile mari, Traduce re în limba română de Iorgu Ivan, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
108. VASILE CEL MARE, Regulile mici, Traducere în limba română de Iorgu Ivan, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.

Operele Sfântului Niceta de Remesiana – ediții în limbi străine
1. Explanatio Symboli e codice bibliothecae Chisianae, Opera Stephani Cardinalis
Borgiae, Patavii, 1799.
2. GAMBER Klaus, Niceta von Remesiana, De lapsu Susannae, Regensburg: Verlag
Friedrich Pustet, 1969.
3. GAMBER Klaus, Niceta von Remesiana, Instructio ad Competentes.
Frühchristliche Katechesen aus Dacien, în Textus Patristici et Liturgici, nr. 1, 2,
5, 7, Regensburg: Verlag Friedrich Pustet, 1964 -1969.

275
4. LUC d’ACHERY , Tratatum Nicetii Episcopi – De vigiliis servorum Dei; Tratatum
Nicetii Episcopi – De bono psalmodiae, în Spicilegium, Tom. III, Paris,
MDCLIX.
5. MORIN Dom Germain, „L’«Epistula ad virginem lapsam» de la collection de
Corbie. Opuscule inédit de la fin du IVe siècle”, în Revue Bénédictine, nr. 14,
1897, pp. 193 -202.
6. MORIN Dom Germain, „Le «D e psalmodiae bono» de l’évêque s aint Niceta:
rédaction primitive d’après le ms. Vatic. 5729”, în Revue Bénédictine, nr. 14,
1879, pp. 385 -397.
7. NICETA DI REMESIANA , Catechesi preparatorie al battesimo, în Collana di Testi
Patristici, vol. 53, Traduzione, introduzione e note a cura di Calogero Riggi,
Roma: Citt à Nuova, 1985.
8. NICETA OF REMESIANA : Writings, translated by Gerald G. Walsh; Sulpicius
Severus: writings, translated by Bernard M. Peebles; Vicent of Lerins:
commonitories, translated by Rudolph E. Morris; Prosper of Aquitaine: Grace
and free wil l, translated by J. Reginald O ’Donnell, în colecția: Fathers of the
Church, vol. 7, New York, 1949.
9. NICETAS DE REMESIANA , Catecum enado de adultos, în col. Biblioteca de
Patristica, vol. 16, Introducción, traducción del latin y notas de Carmelo Granado,
Madrid (España): Ciudad Nueva, 1992.
10. S. Episcoporum Nicetae et Paulini scripta ex Vaticanis Condicibus edita (Hg.
Cardinal A. Mai). Accedit eiusdem S. Nicetae opusculum aliud Chisiani Codicis
ope emandatum. Item episcopologii Aquileiensis antiquum fragmentum ex Codice
Vaticano editum, Romae, 1827.
11. S. NICETAE EPISCOPI AQUILIENSIS , De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia,
De divers is appellationibus D. N. Jesu Christo convenientibus, Explanatio
Symboli, Fragmenta sex, în PL 52, col. 837 -876.
12. S. NICETAS AQUILEIENSIS , De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo
convenientibus, în PL 52, col. 863 -866.
13. S. NICETIUS EPISCOPUS TREVIRENSIS , Opusculum De Vigiliis servorum Dei,
Opusculum De Psalmodiae bono, în PL 68, col. 361 -376.
14. TÜRNER Cuthbert Hamilton, „Niceta of Remesiana II. De psalmodiae bono” în
Journal of Theological Studies, vol. os – 24, 25 April 1923, pp. 225 -252.
15. TÜRNER Cuthbert Hamilton, „Niceta of Remesiana I. De vigiliis and De
psalmodiae bono list of manuscripts cited”, în Journal of Theological Studies, vol.
os – 22, 4 July 1921, pp. 305 -320.

276
Operele Sfântului Niceta de Remesiana – ediții în limba română
1. ALEX E Ștefan C. , NICETA DE REMESIANA , Despre credința creștină ortodoxă, în
Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr. 9 -10, pp. 783 -787.
2. ALEXE Ștefan C. , NICETA DE REMESIANA , Despre diferitele numiri ale Domnului
nostru Iisus Hristos, în Mitropolia Olteniei, XXV (1 973), nr. 7 -8, pp. 587 -588.
3. ALEXE Ștefan C. , NICETA DE REMESIANA , Despre Duhul Sfânt, în Mitropolia
Olteniei, XXV (1973), nr. 11 -12, pp. 970 -980.
4. ALEXE Ștefan C., NICETA DE REMESIANA , Despre folosul cântării de psalmi, în
Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 7-8, pp. 622 -628.
5. ALEXE Ștefan C. , NICETA DE REMESIANA , Despre privegherea creștinilor, în
Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 3 -4, pp. 294 -299.
6. ALEXE Ștefan C. , NICETA DE REMESIANA , Despre Simbolul de credință, în
Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 1-2, pp. 63 -69.
7. ENĂCEANU Ghenadie, Te Deum laudamus, în Biserica Ortodoxă Română, VIII
(1884), nr. 11, pp. 835 -836.
8. NICETA DE REMESIANA , Opere, Traducere din limba latină, introducere și note de
Ovidiu Pop, Ed. Sophia, București, 2009.
9. POPESCU Nicolae M., „De la priveghere la privighetoare”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXI (1943), nr. 4 -6, pp. 207 -224.
10. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Din operele Sfântului Nichita: Despre credință ”, în
Vestitorul, II (1926), nr. 12, pp. 4 -7.
11. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Nichita Reme sianul, Despre folosul cântării (I)”, în
Vestitorul, V (1929), nr. 1, pp. 6 -8.
12. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Nichita Remesianul, Despre folosul cântării (II)”, în
Vestitorul, V (1929), nr. 2, pp. 7 -8.
13. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Nichita Remesianul, Despre privegheri le slugilor lui
Dumnezeu ”, în Vestitorul, IV (1928), nr. 24, pp. 8 -11.
14. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Nichita Remesianul, Despre Simbolul credinții ”, în
Vestitorul, IV (1928), nr. 23, pp. 5 -7.
15. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita de Remeziana. La 15 veacuri de la
moartea lui, De diversis appellationibus ”, în Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 6,
pp. 173 -177.
16. TĂUTU Aloisiu Ludovic, Sfântul Niceta de Remesiana, Ed. Logos `94, Oradea,
1995.

277
Dicționare și Enciclopedii
1. AMANN E., Nicétas de Rémésiana, în Dictionnaire de Théologie Catholique, vol.
11, I, Paris, 1931.
2. BRANIȘTE Ene, BRANIȘTE Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe
religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2001.
3. COLEMAN Ambrose, Felix of Nola, în The Catholic Encyclopedia, vol. 6, New
York, 1909.
4. DAICONOVICI Corneliu, Enciclopedia română, vol. III, Ed. și Tiparul lui W.
Krafft, Sibiu, 1904.
5. Dicționar de muzică bisericească românească, Ed. Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2013.
6. GRENZ Stanley J., GURETZKI David , NORDLING Cherith, Dicționar de termeni
teologici, Ed. Logos, Cluj -Napoca, 2005.
7. PARENTE Pietro, PIOLANTI Antonio, GAROFALO Salvatore, Diccionario de
Teología Dogmática, Version del italiano por Francisco Navarro, Editorial
Litúrgica Española, Barcelona, 1955 .
8. PĂCURARIU Mirce a, Dicționarul teologilor români, Ediția a II -a, Ed.
Enciclopedică, București, 2002.
9. PREDA Emil, Dicționar al sfinților ortodocși, Ed. Lucman, București, 2000.
10. RUS Remus , Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Ed.
Lidia, Bucureșt i, 2003.
11. SWAIN Joseph Peter, Historical Dictionary of Sacred Music, The Scarecrow Press,
Inc., Oxford, 2006.
12. TIMUȘ Gherasim, Dicționar aghiografic cuprinzând pe scurt Viețile Sfinților, Ed.
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1898.
13. TUDOR Dumitru, Enciclopedia civilizațiilor romane, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1982.
14. WHITE W. JR., Magnificat, în Enciclopédia da Biblia, vol. 4, Ed. Cultura Cristă,
São Paulo, 2008.

278
Cărți de cult
1. CARTE DE TEDEUM , Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea
Preafericitului Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.
2. LITURGHIER , Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea
Preafericitulu i Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.
3. MINEIUL PE IUNIE, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2012.
4. MINEIUL PE SEPTEMBRIE , Ediția a V-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984.
5. MOLITFELNIC , Publicat cu aprobarea Sfântului Sinod și binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013.
6. SLUJBA ÎNVIERII • CARTE DE TEDEUM , Tipărite cu aprobarea Sfântului Sinod și cu
binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2002.
7. VIAȚA ȘI ACATISTUL SFÂNTULUI IERARH NICETA DE REMESIANA (24 IUNIE ), Coord.
Chiril Lovin, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013.

Lucrări de specialitate
1. ALBERICO Giuseppe, Historia de los Concili os Ecumenicos, Ediciones Sígueme,
Salamanca, 1993.
2. ALEXE Ștefan C., „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din
secolele IV și V”, în Studii Teologice, XXI (1969), nr. 7 -8, p. 455 ( Teză de
Doctorat).
3. ALEXE Ștefan C., Sfântul Niceta Remesi anul, în vol. Sfinți români și apărători ai
legii strămoșești, Lucrare alcătuită din încredințarea Sfântului Sinod sub directa
purtare de grijă a Înalt Prea Sfințitului Nestor, Arhiepiscop al Craiovei și
Mitropolit al Olteniei, Ed. Institutului Biblic și d e Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987.
4. AUGUSTINUS Paul, Sancti Nicetae Remesiane civitatis e piscopi et Romenorum
apostoli v ita et doctrina, Roma, 1934.

279
5. BASARAB Mircea, Biserica în dialog. Studii biblice. Ed. Limes, Cluj -Napoca,
2009.
6. BĂJĂU Constantin I., Patrologie, Reprografia Universității din Craiova, Craiova,
2000.
7. BĂLAN Ioanichie, Patericul românesc, Ediția a V -a, Ed. Mănăstirea Sihăstria,
2005.
8. BĂRBULESCU Mihai, DELETANT Dennis , HITCHINS Keith, PAPACOSTEA Șerban,
TEODOR Pompiliu, Istoria României, Ediție revăzută și adăugită, Ed. Corint,
București, 2012.
9. BOBRINSKOY Boris, Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj -Napoca, 2002.
10. BOTA Ioan M., Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini
până astăzi, Ediția a II -a, Ed. Viața creștină, Cluj -Napoca, 2003.
11. BRANIȘ TE Ene, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și
pictură creștină , Ediția a IV -a, Ed. Partener, Galați, 2008.
12. BRANIȘTE Ene, Liturgica specială, Ediția a IV -a, Ed. Lumea Credinței, București,
2005.
13. BRÂNCUȘI Petre, George Breazul și istoria nescrisă a muzicii românești, Ed.
Muzicală, București, 1976.
14. BRÎNZEU Nicolae, Noțiuni de Istorie, Liturgică și Constituție. Manual de religiune
pentru clasa IV. a școalelor secundare și pentru învă țământul profesional, Ediția
a II-a, Ed. Tipografia Husvéth și Hoffer, Lugoj, 1927.
15. BROWN Peter, Cultul sfinților, Ed. Amarcord, Timișoara, 1995.
16. BURN Andrew Ewbanc, Niceta of Remesiana. His life and works, Cambridge,
1905.
17. BUTLER Alban, Vidas de los Santo s, vol. I, Traducida y adaptada al español por
Wifredo Guinea, México, 1965.
18. BUZAȘI Ion, Poezia religioasă românească, Ed. Dacia XXI, Cluj -Napoca, 2011.
19. CAIRNS Earle E., Creștinismul de -a lungul secolelor. O istorie a bisericii creștine,
Ed. Cartea Creștin ă, Oradea, 2007.
20. Calendarul tuturor sfinților de peste an și locurile din Italia unde se pot cinsti
moaștele lor – 2014, Realizat cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop
Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Roma, 2014.
21. CAVALLERA F., La doctrine de Saint Augustin sur l′Éspirit -Saint á propos de De
Trinitate , în vol. Recherches de Théologie ancienne et medieval, Louvain, 1930.

280
22. CAYRÉ F., Précis de Patrologie, Ediția a II -a, vol. I, Paris, Tournai, Rome, 1927.
23. CIOBANU Ștefan , Istoria Literaturii Române vechi, vol. I, Ed. Imprimeria
Națională, București, 1947.
24. CIZEK Eugen, Istoria Romei, Ed. Paideia, București, 2002.
25. COMAN Ioan G., „Și Cuvântul trup S -a făcut”, Ed. Mitropolia Banatului,
Timișoara 1993.
26. COMAN Ioan G., Patrologie, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.
27. COMAN Ioan G., Scriitori bisericești din epoca străromână, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
28. CONSTANTINESCU Grigore, BOGA Irina, O călătorie prin istoria muzicii, Ediți a a
II-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2008.
29. CONSTANTINIU Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers
Enciclopedic Gold, București, 2014.
30. CUCU Ștefan, Literatura latină creștină de la Tertullian la Fericitul Augustin, Ed.
„Ovidius” University Press, Constanța, 2003.
31. DANIEL , Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și spiritualitate, Ed.
Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010.
32. DANIÉLOU Jean, Biserica primară (De la origini până la sfârșitul secolului al
treilea), Tradu cere din limba franceză de George Scrima, Ed. Herald, București,
2008.
33. DIACONESCU Mihail , Antologie de literatură dacoromană, Texte comentate, Ed.
Corifeu, București, 2003.
34. DIACONESCU Mihail, Istoria literaturii dacoromane , Ed. Alcor Edimpex,
București, 1 999.
35. DINU Adrian Lucian, Maica Domnului în teologia Sfinților Părinți, Ed. Trinitas,
Iași, 2004.
36. DOBRESCU Nicolae, Introducerea creștinismului la Români , în vol. Cursurile de
vară din Vălenii de Munte, II (1909), Vălenii de Munte, 1910.
37. DUMITRAȘCU Nicu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare în contextul
controverselor ariene și post -ariene, Ed. Napoca Star, Cluj -Napoca, 1999.
38. DUQUOC Christian, Cristologia. Ensayo dogmatico sobre Jesus de Nazaret el
Mesias, Ediciones Sigueme, Salamanca, 1974.
39. ERBICEANU Constantin, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei
Mitropolitane din Iași, urmată de o serie de documente, de facsimile și de

281
portrete privitoare la Istoria Națională și Bisericească a Românilor , Ed.
Tipografia Cărților Bisericești, Bucur ești, 1888.
40. EVANS Arthur J., Ancient Illyria, an archaeological exploration, Ed. I. B. Tauris,
London – New -York, 2006.
41. FELEA Ilarion, Pocăința, Ed. Scara, București, 2000.
42. FLOCA Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, 1991.
43. FLORU Ion S., Istoria Românilor pentru cursul superior de liceu, Ediția a V -a, Ed.
Librăriei SOCEC & Co., S. A., București, 1930.
44. GABOR Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Ed. Bizantină,
București, [2003?].
45. GEORGESCU Ioan, Istoria Biseric ii creștine universale cu deosebită privire la
trecutul bisericii românești unite cu Roma, Ediția a III -a, Ed. Tipografia
Seminarului Teologic Greco -Catolic, Blaj, 1931.
46. GERANDO DI NOLA, Lo Spirito Sancto nella testimonianza dei Padri e degli
Scrittori cri stiani (I -V sec.), Introduzione a cura di Lorenzo Dattrino, Città Nuova,
Roma, 1999.
47. GHARIB Georges, TONIOLO Ermanno M., GAMBERGO Luigi, GERARDO di Nola,
Testi mariani del primo millennio, vol. III, Direzione e coordinamento di Luigi
Gambero, Cittȁ Nuova E ditrice, Roma, 1990.
48. GIURESCU Constantin C., GIURESCU Dinu C., Istoria Românilor din cele mai
vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatroz, București, 1971.
49. GIURESCU Constantin C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la
moartea lui Alexandru cel B un (1432), Ediția a V -a, Ed. Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, București, 1946.
50. GRANADO Carmelo, Los mil nombres de Jesús. Textos espirituales de los
primeros siglos, Ed. Narcea, Madrid, 1988.
51. GUȘĂ Ștefan, Influiența Sfântului Vasile cel Mare asu pra monahismului
românesc, Ed. Vasiliana ̓98, Iași, 2007.
52. GUȘETOIU Dumitru, Probleme de istorie națională, Ed. Tipografia „Gutemberg”,
Râmnicu – Vâlcea, 1936.
53. HEFELE Charles Joseph, A History of the Councilis of the Church, from the
Original Documents, A.D . 326 to A.D. 429, vol. II, Translated by Henry N.
Oxsenham, Edinburgh: T. & T. Clark, 1876.
54. HERTLING Ludwig, Istoria Bisericii, Ediție îngrijită și traducere de Emil Dumea,
Ed. Ars Longa, Iași, 1998.

282
55. HÜMPEL Ernst, Nicetas, Bischof von Remesiana, Bonn, 1895.
56. ICĂ Ioan jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008.
57. IONESCU Gheorghe M ., Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană, 44 – 678,
p. Christ., vol. I, Ed. Universala, București, 1906.
58. IORGA Nicolae, Cărți reprezentative în viața omenirii, Ediția a II -a, vol. I, Ed.
Tip. „România Nouă”, București, 1924.
59. IORGA Nicolae, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936.
60. IORGA Nicolae, Istoria vieții bizantine, Traducere de Maria Holban, Ed.
Enciclopedică Română, București, 1974.
61. ISĂR OIU Ion, Cântarea psalmilor și cântarea imnelor în biserica creștină
primară , în vol. Preotul Compozitor Gheorghe Șoima (1911 -1985). Simpozionul
Național de Muzicologie, Sibiu, 4 decembrie 2010, Ediție îngrijită de Vasile
Grăjdian, Ed. Universității „Lucia n Blaga”, Sibiu, 2010.
62. ISTVÁN Fábián, Imperiul și Barbaricum: relațiile politice militare și ideologice
ale terit oriilor de la nordul Dunării de Jos cu Imperiul Roman (sec. IV -VII), Ed.
Napoca Star, Cluj -Napoca, 2008.
63. ITU Ion, Primii noștri poeți, Ed. Orie ntul latin, Brașov, 1994.
64. LAGRANGE François , Histoire de Saint Paulin de Nole, vol. I și II, Ed. Libraire
Poussielgue Fréres, Paris, 1881.
65. LAPORTE Jean, Părinții Latini ai Bisericii, Traducere din limba franceză de Diana
Rusu, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu -Lăpuș, 2009.
66. LARCHET Jean Claude, Viața sacramentală, Ed. Basilica, București, 2015.
67. LLORCA Bernardino, Manual de Historia Eclesiástica, Tercera Edición, Ed.
LABOR S.A., Madrid, 1951.
68. LUPU Nicolae, Originea Românilor, București, 1941.
69. LUPU Nicolae, Religia strămoșilor din timpurile cele mai vechi, până la căderea
imperiului Asaneștilor din Peninsula Balcanică (1250), Ed. Tipografia
Seminarului Greco -Catolic, Blaj, 1935.
70. MACREA Mihail, Viața în Dacia Romană, Ed. Științifică, București, 1969.
71. MAIOR Petru, Istoria Bisericii Românilor, Ediție îngrijită și studiu introductiv de
Ioan Chindriș, Ed. Viitorul Românesc, București, 1995.
72. MATEOS Juan, Celebrarea cuvântului în liturghia bizantină, Traducere și note de
Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2007.

283
73. METEȘ Ștefan, Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania
și Ungaria, vol. I, Ediția a II -a, Ed. Librăriei Arhidiecezane, Sibiu, 1935.
74. MILAȘ Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. II, Ed.
Tipografia Diecezană, Arad, 1934.
75. MOLDOVEANU Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2010.
76. MOMBRITIUS Boninus, Sanctuarium seu Vitae Sanctorum, vol. I, Paris, 1910.
77. MURA Gaspare, La teologia dei Padri. Testi dei padr e latini greci orientali scelti
e ordinati per temi, vol. 5, Editrice Cittá Nuova, Roma, 1976.
78. NEGRESCU Dan, Patristica Perennia. Părinți de limbă latină, Ed. Universității de
Vest, Timișoara, 2004.
79. NISTOR Ion I., Istoria Românilor, vol. I, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București,
2002.
80. PAGI A., Critica historico -chronologica in unuversos Annales eclesiasticos
eminentissmi Cesaris cardinalia Baronni, vol. II, Antverpiae, 1727.
81. PATIN Wilhelm August, Niceta, Bischof von Remesiana als Schriftsteller und
Theolog e, München, 1909.
82. PĂCURARIU Mircea , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, București, 1980.
83. PĂCURARIU Mircea, Sfinții daco -romani și români, Ediția a III -a, Ed. Trinitas,
București, 20 07.
84. PĂTRAȘCU Damian Gheorghe, Patrologie și Patristică, secolele IV -V, vol. III, Ed.
Serafica, Roman, 2008.
85. PĂTRAȘCU Damian Gheorghe, Patrologie și Patristică, secolele IV -V, vol. II, Ed.
Serafica, Roman, 2008.
86. PIPPIDI Dionisie M., Niceta din Remesiana și originile creștinismului daco –
roman , în vol. Contribuții epigrafice la istoria veche a României, Ediția a II -a,
Ed. Științifică, București, 1967.
87. POP Ovidiu, Latina secolelor al IV -lea și al V -lea, cu aplicație la Sfântul Niceta
de Remesiana , în vol. Timp și spațiu – o abordare din perspectiva științelor
umaniste, Ed. Universității din București, 2006.
88. POP Ovidiu, Sfântul Niceta de Remesiana -Monografie, Ed. Universității din
București, București, 2007 (Teză de Doctorat).

284
89. POPOVICI Eusebiu, Istoria Bisericeas că Universală și Statistică Bisericească,
Traducere de Atanasie Mironescu, Ediția a II -a, Ed. Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1926.
90. PROTASE Dumitru, SUCEVEANU Alexandru, Istoria Românilor, vol. II, Ed.
Enciclopedică, București, 2001.
91. RĂMUREANU Ioan, ȘESAN Milan, BODOGAE Teodor, Istoria Bisericii Universale,
vol. I, Ediția a III -a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987.
92. RUSCU Dan, Un mit al originilor în istoriografia Greco -Catolică: Sfântul Niceta
din Remesiana , în vol. Istoria culturii, Cultura Istoriei, Omagiu Profesorului
Doru Radosav la vârsta de 60 de ani , Ed. Argonaut, Cluj.Napoca, 2010.
93. SCHMEMANN Alexander, Din apă și din duh. Un studiu liturgic al Botezului,
Traducere din limba engleză și prefață de Alexandru Mihăilă, Ed. Sophia,
București, 2009.
94. SCHMEMANN Alexander, Euharistia – Taina Împărăției, Traducere de Boris
Răduleanu, Ed. Anastasia, București, 1993.
95. SCRIBAN Filaret, Istoria bisericească a românilor pe scurtu, Ed. Tipografia Adolf
Bermann, Iași, 1871.
96. SENJAK Zoran, Niceta von Remesiana. Christliche Unterweisung und christliches
Leben im spätantiken Dacien, Freiburg i. Br., 1975 (Teză de Doctorat).
97. SESBOÜÉ Bemard, Histoire des dogmes , Tom. I, Ed. Desclée, Paris, 1994.
98. SOROCEANU Alina , Niceta von Remesiana. Seelsorge und Kirchenpolitik im
spätantiken unteren Donauraum, în col. Zivilisationen & Geschichte, vol. 23, Ed.
Peter Lang, Frankfurt am Main, 2013 (Teză de Doctorat).
99. STAN Liviu, Sfinții români, Ed. Tiparul Tipografiei Arhidiecez ane, Sibiu, 1945.
100. STĂNESCU Dumitru, Vechile episcopii la români, Ed. „Ancora” S. Benvenisti &
Co., București, 1927.
101. STĂNILOAE Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997 .
102. STELLA Francesco, Poesia e Teologia. L′Occidente latino tra IV e VIII secolo, vol.
I, Ed. Jaca Book, Milano, 2001.
103. STOIANOV Carmen, MARINESCU Mihaela, Istoria Muzicii Universale, Ediția a II –
a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.
104. SUCIU Vasil e, Teologia Dogmatică Fundamentală. Tradițiunea și Biserica, Ediția
a II-a, vol. II , Ed. Tipografia Seminarului Greco -Catolic, Blaj, 1927.

285
105. ȘINCAI Gheorghe, Cronica românilor, vol. I, Ediție îngrijită de Florea Fugariu,
prefață, tabel cronologic și note de Manole Neagoe, Ed. Minerva, București,
1978.
106. ȘTEFĂNESCU Melchisedec, Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor, Ed.
Partener, Galați, 2010.
107. TAFT Robert F., Ritul Bizantin, Traducere din limba engleză de Dumitru Vanca și
Alin Mehes, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008.
108. TROUT Dennis E., Paulinus of Nola. Life, Letters and Poems, California, 1999.
109. TYCIAK Julius , Teologia imnelor bizantine. Perspectivele teologice ale liturghiei
bizantine, Traducere, studiu introductiv, adaptare și note de Mircea Oros, Ed .
Studia, Cluj -Napoca, 2009.
110. VINTILESCU Petre, Poezia imnografică, Ediția a II -a, Ed. Renașterea, Cluj –
Napoca, 2005.
111. VLAHOS Ierotei , Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viață profetică,
apostolică și martirică, Traducere de monahul Calist, Ed. Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2005.
112. VOICU Constantin, Botezul în tradiția patristică, Ed. Agnos, Sibiu, 2011.
113. VOICU Constantin, Patrologie, vol. I, Ed. Basilica, București, 2009.
114. VOICU Constantin, Patrologie, vol. II, Ed. Basilica, București, 2009.
115. VORNICE SCU Nestor, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV -XVI,
Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984.
116. VULPE Radu, Histoire ancienne de la Dobroudja, București, 1935.
117. ZEILLER Jacques, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de
lʹempire romain, Roma, 1967.

Studii și articole
1. „Act Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor
Sfinți Români”, în Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), nr. 7 -10, pp. 7 -17.
2. ADAM Domin, „Cântarea Bisericii noastre ortodoxe”, în Altarul Reîntregirii, XI
(2006), nr. 1, pp. 131 -187.
3. ALBERT Ovidiu, „Nicetas von Remesiana als «missionar»”, în Studia Antiqua et
Archaeologica, IX, Iași, 2003, pp. 359 -372.
4. ALEXE Ștefan C., „1600 de ani d e la moartea Sfântului Sava”, în Biserica
Ortodoxă Română, XC (1972), nr. 5 -6, pp. 556 -568.

286
5. ALEXE Ștefan C., „Concepția Fericitului Augustin despre păcat și har”, în Studii
Teologice, VIII (1956), nr. 5 -6, pp. 330 -348.
6. ALEXE Ștefan C., „Foloasele cântării bisericești în comun după Sfântul Niceta de
Remesiana”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 1 -2, pp. 165 -182.
7. ALEXE Ștefan C., „Imnul «Te Deum» și creștinismul românesc”, în Îndrumător
Bisericesc, Buzău, nr. 2, 198 3, pp. 91 -93.
8. ALEXE Ștefan C., „Sfântul Vasile cel Mare și creștinismul românesc în secolul al
IV-lea”, în Studia Basiliana, vol. II, Ediția a II -a, revăzută, adăugită și îngrijită de
Emilian Popescu și Adrian Marinescu, Ed. Basilica , București, 2009, pp. 49-59.
9. AMMERBAUER Helena Junod, „ Les constructions de Nole et l' esthétique de Saint
Paulin”, în Revue d'etudes Augustinienns et Patristiques, vol. 24, 1978, nr. 1 -2,
pp. 22 -57.
10. BARNEA Ion, „Pippidi, D. M., Niceta di Remesiana e le origini del cristianesim o
daco -romano”, în Biserica Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 1 -2, pp. 91 -92
(Recenzie).
11. BARNS Thomas, „The Magnificat in Niceta of Remesiana and Cyril of
Jerusalem”, în The Journal of Theological Studies, vol. VII, 1906, pp. 449 -453.
12. BĂLAN Nicolae, „Sfânt ul Ioan Gură de Aur”, în Revista Teologică, I (1907), nr.
11, pp. 389 -403.
13. BĂNESCU Nicolae, „Pr. Nicolae M. Popescu, De la priveghere la privighetoare,
București, 1943”, în Revista Istorică, vol. XXIX, (1943), nr. 7 -12, p. 296
(Recenzie).
14. BEL Valer, „Iisus Hristos, Lumina Lumii”, în Tabor, IX (2015), nr. 7, pp. 15 -19.
15. BIANCO Maria Grazia, "Niceta di Remesiana e il Te Deum.", în …Per accendere
la scintilla dell'anima…, (2013), pp. 981-995.
16. BLASEN Philippe Henri , „Niceta of Remesiana, a Missionary in Dacia and a
Father of the Romanian C hurches? Rereading Paulinus of Nola, Ghenadius of
Massilia and Ovid”, în Studia Universitatis ”Babeș Bolyai”. Theologia
Catholica, vol. 57, (2012), nr. 1 -2, pp. 39 -49.
17. BULEA I., „P reot Dr. Liviu Stan – Sfinții români”, în Foaia Diecezană, LXI
(1946), nr. 7 -8, pp. 4 -5 (Recenzie).
18. BUZESCU Nicolae, „Titlurile (denumirile) lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la
Origen”, în Mitropolia Olteniei, XXXIV (1982), nr. 10 -12, pp. 674 -688.
19. CÂMPIANU Iosif, „În zilele lui Pilat din Pont…”, în Foaia Diecezană, L (1935),
nr. 17, pp. 7 -8.

287
20. Chiril LOVIN , „Sfinți Români în calendarul liturgic al altor biserici ortodoxe”, în
Ortodoxia, VI (2014), nr. 3, pp. 106 -117.
21. CHIRVASIE Ioan, „Învățătura despre Sfântul Duh la Sfântul Vasile cel Mare”, în
Studii Teologice, X (1958), nr. 7 -8, pp. 675 -684.
22. COJOC Marin, „Dispute religioase în sudul Dunării în sec. IV -V”, în Biserica
Ortodoxă Română, CXXI (2003), nr. 1 -6, pp. 602 -615.
23. COMAN Ioan G., „Aria misionară a Sfântulu i Niceta de Remesiana”, în Biserica
Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 5 -8, pp. 337 -356.
24. COMAN Ioan G., „Elementele demonstrației în tratatul «Despre Sfântul Duh» al
Sfântului Vasile cel Mare”, în Studii Teologice, XVI (1964), nr. 5 -6, pp. 275 -302.
25. COMAN Ioan G., „Misionari creștini în Scytia -Minor și Dacia în secolele III -VI”,
în Mitropolia Olteniei, XXXI (1979), nr. 4 -6, pp. 255 -276.
26. COMAN Ioan G., „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în Studii
Teologice, IX (1957), nr. 3 -4, pp. 200 -232.
27. CONSTANTINESCU N. A., „Noua Istorie a Românilor de Nicolae Iorga”, în Revista
Istorică, XXIII (1937), nr. 4 -6, pp. 105 -122 (Recenzie).
28. CORNIȚESCU Constantin, „Fericitul Augustin despre Sfântul Duh”, în Studii
Teologice, XVII (1965), nr. 5 -6, pp. 334 -344.
29. COSMA Octavian Lazăr, „Muzica lui Niceta de Remesiana”, în Noi Tracii, XVIII
(1989), nr. 180, pp. 1 -6.
30. COTOȘMAN Gheorghe, „Limba liturgică în Biserica românească din Banat”, în
Foaia Diecezană, LXI (1946), nr. 44 -45, pp. 2 -4.
31. DIACONESCU Traian, „Sf. Pauli nus de Nola, Carmen XVII, Studiu introductiv”,
în Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp. 237 -242.
32. DICULESCU Constantin C., „Contribuție la vechimea creștinismului în Dacia. Din
istoria religioasă a gepizilor”, în Anuarul Institutului de Istorie Națională, vol. 3,
(1924 -1925), Cluj, 1926, pp. 356 -376.
33. DÎNCĂ Lucian, „Definirea dogmatică a credinței în dumnezeirea lui Iisus Cristos:
„Cazul lui Arie” la conciliul din Niceea, în 325”, în Caietele Institutului Catolic ,
XI (2012), nr. 1 -2 (19 -20), pp. 73 -89.
34. DUME A Cristian, „Fundamente filosofice ale muzicii în antichitatea clasică”, în
Caietele Institutului Catolic, IX (2010), nr. 2 (16) , pp. 203 -227.
35. ENĂCEANU Ghenadie, „Un Sbornic. Istoria Te -deumurilor în Biserica creștină și
specialmente în cea română”, în Biserica Ortodoxă Română, VIII (1884), nr. 11,
pp. 830 -850.

288
36. FLOCA Ioan N., „Canoanele Sinodului de la Sardica”, în Studii Teologice, XXIII
(1971), nr. 9 -10, pp. 720 -726.
37. FLOREA PETRONIU , „Pilat din Pont. Pastorală la Învierea Domnului – 2015”, în
Tabor, IX (2015), nr. 4, pp. 13 -16.
38. GAȘPAR Iustin, „Sinodul al II -lea Ecumenic din Constantinopole (381) și viața
creștină din Scythia Minor -Dobrogea de astăzi”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, LVII (1981), nr. 4 -6, pp. 272 -278.
39. GUDEA Nicolae, „Prăbușirea apărări i romane de frontieră la Dunărea de Mijloc și
de Jos după 378 cu privire specială la Dacia Ripensis”, în Revista Bistriței, vol.
23, 2009, pp. 85 -103.
40. ICĂ Ioan, „Doctrina Fericitului Augustin despre Sfânta Treime după tratatul „De
Trinitate”, în Studii Te ologice, XIII (1961), nr. 3 -4, pp. 166 -188.
41. IOAN RĂMUREANU , „Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I
ecumenic până la moartea lui Arie”, în Studii Teologice, XIII (1961), nr. 1 -2, pp.
13-31.
42. Ioan RĂMUREANU , „Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348 -358. Condamnarea
lui Fotin de Sirmium”, în Studii Teologice, XV (1963), nr. 5 -6, pp. 266 -316.
43. IOAN RĂMUREANU , „Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Condamnarea
ereziei lui Arie. Simbolul niceean”, în Studii Te ologice, XXIX (1977), nr. 1 -2,
pp. 15 -60.
44. IONESCU Ioan, „Pomenirea Sfântului martir Sava Gotul”, în Mitropolia Olteniei,
XXIV (1972), nr. 3 -4, pp. 180 -193.
45. IRINEU , Mitropolitul Olteniei, „Responsabilitatea episcopului față de harul
arhieriei sale și față d e hirotoniții săi”, în Almanah Bisericesc – Episcopia
Giurgiului, 2011, Ed. Episcopiei Giurgiului, pp. 75 -91.
46. IULIAN Șchiopu A., „Rânduiala și explicarea slujbei Botezului și a Mirungerii la
Sfântul Ambrozie al Milanului și la Teodor de Mopsuestia”, în Studii Teologice,
XX (1968), nr. 7 -8, pp. 543 -557.
47. JACOBÉ François, „L'origine du Magnificat”, în Revue d'Histoire et de Littérature
Religieuses, tom. II, 1897, Paris, pp. 424 -432.
48. LASCU Nicolae, „Periodul întunecat în istoria românilor”, în Biserica Ortodoxă
Română, IX (1885), nr. 9, pp. 696 -709.
49. LAURENTIN R., „Traces d' allusions étymologiques en Luc 1 -2”, în Biblica, 38,
1957, pp. 1 -23.

289
50. LAZĂR Liviu, „Împăratul Constantin cel Mare și Sinodul I Ecumenic de la Niceea
(325)”, în Mitropolia Olteniei, LXI (2009), nr. 5-8, pp. 150 -157.
51. Lisseanu G. Popa, „Limba română în izvoarele istorice medievale”, în Analele
Academiei Române. Memoriile Secțiunii Literare, Seria III, Tomul IX, (1938 –
1940), București, 1941, pp. 259 -315.
52. Litzica C., „Contribuțiuni la topografia balcanică în Evul Mediu. Procopie din
Cesarea”, în Ioan Neculce, Fascicola 6, (1926 -1927), Ed. Institutul de Arte
Grafice „Viața Românească”, Iași, 1927, pp. 1 -84.
53. LUPȘA Ștefan , „Dr. Nicolae LUPU, Religia strămoșilo r…”, în Revista Teologică,
XXVIII (1938), nr. 7 -8, pp. 341 -355 (Recenzie).
54. LUPȘA Ștefan, „Dr. Nicolae LUPU, Religia strămoșilor…”, în Revista Teologică,
XXVIII (1938), nr. 9, pp. 397 -410 (Recenzie).
55. LUPȘA Ștefan, „Suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur , pe scaunul patriarhal din
Constantinopole”, în Revista Teologică, XXIII (1933), nr. 1 -2, pp. 17 -34.
56. LUPU Nicolae, „Sfântul Niceta din Remesiana. Câteva însemnări pe marginea
unei chestiuni istorice controversate”, în Unirea, XXXVII (1927), nr. 43, pp. 2 -3.
57. LUPU Nicolae, „Sfântul Niceta din Remesiana. Câteva însemnări pe marginea
unei chestiuni istorice controversate”, în Unirea, XXXVII (1927), nr. 44, pp. 2 -3.
58. MAIOR Iuliu, „Grăunțe sufletești. Cine ne -a încreștinat pe noi Rom ânii”, în
Unirea Poporului, X (1928), nr. 22, pp. 2 -3.
59. MANGÎRU B., „Constantinopolul”, în Biserica Ortodoxă Română, XXXVI
(1912), nr. 8, pp. 759 -767.
60. MATEI Zaharia, „Necesitatea respectării regulilor de interpretare a cântării
bisericești după De psalmodia e bono a Sfântului Niceta de Remesiana”, în
Almanah Bisericesc al Episcopiei Giurgiului, 2011, pp. 108 -123.
61. MIHĂESCU Haralambie, „La diffusion de la langue latine dans le sud -est de
l'Europe”, în Revue des Études Sud -Est Européennes, tome XI, nr. 3, 1973, pp.
423-441.
62. MIHĂESCU Haralambie, „Niceta von Remesiana: Introductio ad competentes,
Frühchristliche aus Dacien” , în Revue des Études Sud -Est Européennes, Tom.
VII, (1969), nr. 2, pp. 423 -426 (Recenzie).
63. MOCANU Petre, „Răspândirea creștinismului – între a ct politic și misiune sacră”,
în Revista de Științe Politice, 2008, nr. 18 -19, pp. 139 -148.
64. MOLDOVEANU Nicu, „Sfântul Vasile cel Mare și muzica bisericească”, în Studia
Basiliana, vol. I, Ediția a II -a, revăzută, adăugită și îngrijită de Emilian Popescu

290
și Adrian Marinescu, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp.
523-524.
65. MORIN Dom Germain, „L’«Epistula ad virginem lapsam» de la collection de
Corbie. Opuscule inédit de la fin du IV e siècle”, în Revue Bénédictine, nr. 14,
1897, pp. 193 -202.
66. MORIN Dom Germain, „L’auteur du Te Deum”, în Revue Bénédictine, nr. 7,
1890, pp. 151 -159.
67. MORIN Dom Germain, „Nouvelles recherches sur l’auteur du Te Deum”, în
Revue Bénédictine, nr. 11, 1894, pp. 49 -77.
68. NAZZARO Antonio V., „Paolino di Nola e il pellegrin aggio al Santuario di san
Felice”, în Koinonia, 55 (2011), pp. 197 -226.
69. NĂSTUREL Petre , „Les actes de Saint Sabas le Goth”, în Revue des Études Sud –
Est Européennes, vol. 7, 1969, nr. 1, pp. 175 -185.
70. NICOLAE Gheorghe A., „Învățătura despre Sfântul Duh din tratatul «De Spiritus
Sancti potentia» al Sfântului Niceta de Remesiana”, în Ortodoxia , XVI (1946),
nr. 2, pp. 240 -248.
71. NIȘCOVEANU Mircea, „Învățătura Sfântului Ambrozie despre Duhul Sfânt”, în
Studii Teolo gice, XVI (1964), nr. 7 -8, pp. 458 -468.
72. PĂCURARIU Mircea, „Ștefan C. Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana și
ecumenicitatea patristică din secolele IV -V. Teză de doctorat în Teologie,
București, 1969, 141 pp. (Extras din „Studii Teologice”, an. XXI, nr. 7 -8, 1969)”,
în Mitropolia Ardealului, XV (1970), nr. 7 -8, pp. 558 -560 (Recenzie).
73. PETROVIŠ Vladimir P., FILIPOVIŠ Vojislav, „Epigraphic and Archaeological
Evidence Contributing ti Identifying the Location and Character of Timacum
Maius”, în Balcanica, XLIV, B elgrade, (2013), pp. 35 -49.
74. POP Irineu -BISTRIȚEANU L, „Monahismul – Școală a jertfei și sfințeniei”, în
Anuar, vol. V, 1998 -2000, E d. Arhidiecezana, Cluj -Napoca, 2000, pp. 161 -168.
75. POP Ovidiu, „Elemente ale cotidianului în opera Sfântului Niceta de Remesian a”,
în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Universitatea din București, Ed.
Universității din București, 2007, pp. 487 -498.
76. POP Ovidiu, „Hymnus Te Deum laudamus Pe Tine Dumnezeule Te lăudăm”, în
Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Universitatea B ucurești, Ed.
Universității din București, 2006, pp. 601 -610.
77. POPA Irineu, „Învățătura Sfântului Atanasie cel Mare despre Sfântul Duh”, în
Mitropolia Olteniei, XL (1988), nr. 3, pp. 16 -29.

291
78. POPESCU Ion, „Persoana și lucrarea Sfântului Duh în scrierea Sfântului Vasile cel
Mare, De Spiritu Sancto”, în Studii Teologice, XLII (1990), nr. 4, pp. 27 -40.
79. POPESCU Nicolae M., „De la priveghere la privighetoare”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXI (1943), nr. 4 -6, pp. 207 -224.
80. RĂMUREANU Ioan, „Creștinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la
sfârșitul secolului IV”, în Studii Teologice, XVI (1964), nr. 7 -8, pp. 408 -450.
81. RĂMUREANU IOAN, „Religia solară a împăratului Iulian Apostatul”, în Studii
Teolo gice, XXXIX (1987), nr. 6, pp. 38 -61.
82. RĂMUREANU Ioan, „Sinodul al II -lea Ecumenic de la Constantinopol (381).
Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul Constantinopolitan”, în
Studii Teologice, XXI (1969), nr. 5 -6, pp. 327 -286.
83. RĂMUREANU Ioan, „S inodul de la Sardica din anul 343 importanța lui pentru
istoria pătrunderii creștinismului la geto -daco -romani, în Studii Teologice, XIV
(1962), nr. 3 -4, pp. 146 -182.
84. RELI Simeon, „Originea și vechimea creștinismului la Români”, în Candela,
XLVII (1936), nr. 1-12, pp. 17-70.
85. RESSA Pietro, „Niceta di Remesiana e l'eresia”, în Classica & Christiana, nr. 1,
2006, pp. 153 -172.
86. RICUCCI Marco, „Il De lapsu Susannae e il suo contesto storico -letterario”, în
Annall della Facoltá d ell Lettere e Filosofia dell′Unive rsitá de ll Studi di Milano,
vol. LVIII, Fascicolo III, 2005, pp. 375 -395.
87. RIZEA Ion, „Biserica și imperiul bizantin în timpul împăratului Constantin cel
Mare”, în Mitropolia Olteniei, LXIII (2011), nr. 9 -12, pp. 153 -172.
88. ROȘU Alexandru, „Mărturisirea credi nței în Sfântul Duh în crezurile Bisericii
înainte de anul 381”, în Ortodoxia, II (2010), nr. 4, pp. 138 -182.
89. ROȘU Mihai, „Sinodul de la Sardica (343 d. Hr.)”, în Teologie și viață, XXII
(LXXXIX), 2013, nr. 1 -4, pp. 126 -144.
90. RUDNEANU Constantin, „Dr. Simeo n Reli: Originea și vechimea creștinismului la
Români”, în Foaia Diecezană, LII (1937), nr. 28, pp. 3 -4 (Recenzie).
91. RUNCAN Nechita, „Saint Nicetas of Remesianaʼs Missionary Work on the Right
and the Left Side of Danube River”, în vol. The Christian Mission On The
Romanian Territory During The First Centuries Of The Church , în col. Pontica
Christiana , Constanța, 2009, nr. 1, pp. 160 -185.

292
92. RUSU Augustin , „Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Sumarul ședinței de lucru din 10 -11 decembrie 1997 ”, în Biserica Ortodoxă
Română, CXV (1997), nr. 7 -12, pp. 348 -382.
93. SIMONETTI Manlio, „Sabellio e ilsabellianismo”, în Studi Storico -Religiosi , 1980,
nr. 4, pp. 7 -28.
94. SIVAN Hagith, „Nicetas' (of Remesiana) Mission and Stilicho's Illyricon
Ambition: Notes on Paulinus of Nola Carmen XVII (Propemticon)”, în Revue
d'etudes Augustinniens et Patristiques, vol. 41, nr. 1, 1995, pp. 79 -90.
95. STANCIU Ioan, „Călătoriile episcopului Niceta de Remesiana în Italia”, în Unirea
LIV (1944), nr. 11, p. 2.
96. STANCIU Vasile, „Cân tarea cultică ortodoxă, mijloc de activitate misionară”, în
Studii Teologice, XXXVII (1985), nr. 7 -8, pp. 539 -553.
97. STANCIU Vasile, „Particularități ale recitativului liturgic bizantin”, în Anuarul
Facultății de Teologie Ortodoxă (1998 -2000), din Cluj -Napoca, nr. 5, 2000, pp.
255-258.
98. STĂNILOAE Dumitru, „Cântarea liturgică comună mijloc de întărire a unității în
dreapta credință”, în Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 1, pp. 58 -72.
99. STOIAN Iorgu, „ Auxentius, episcop arian de Durostor”, în Biserica Ortodoxă
Română, LVI (1938), nr. 7 -8, pp. 329 -355.
100. TAROT Camille, „De l’Antiquité au monde Moderne: Le sel du baptême. Avatar
d’un rite, complexité d’un symbole”, în Journal d’ Agriculture Traditionnelle et
de Botanique Appliqué , XXXV (1988), nr. 1, pp. 281 -302.
101. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Izvoare de mâna întîi despre Sfântul Nichita
Remezianul (I)”, în Cultura Creștină, XIV (1925), nr. 9, pp. 322 -326.
102. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Izvoare de mâna întîi despre Sfântul Nichita
Remezianul (II)”, în Cultura Creștină, XIV (1925), nr. 10, pp. 377 -382.
103. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia noastră”, în
Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 4, pp. 105 -114.
104. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia noastră”, în
Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 5, pp. 139 -147.
105. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita de Remeziana (la 15 veacuri de la
moartea lui)”, în Cultura creștină, XIII (1924), nr. 6, pp. 170 -172.
106. TĂUTU Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita Remezianul, apostolul latinității
noastre”, în Vestitorul, I (1925), nr. 12, pp. 2 -4.

293
107. TÂRZIU Constantin, „Scurtă privire istorică asupra Bisericii Ortodoxe Române
din Banat”, în Foaia Diecezană, LII (1937), nr. 17, pp. 3 -4.
108. TIMUȘ Gherasim, „Paulin de Nola”, în Biserica Ortodoxă Română, XVI (1892),
nr. 6, pp. 453 -473.
109. VASILIU Cezar, „Paulin de Nola (353 -431). La 1550 ani de la moarte”, în Glasul
Bisericii, XLI (1982), nr. 9 -10, pp. 692 -706.
110. VÂLCU Virgil, „Convocarea Sinoade lor ecumenice”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, LX (1979), nr. 7 -8, pp. 478 -491.
111. XENOPOL Alexandru D., „Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco –
roman” , în Noua Revistă Română. Politica, Literatura, Știința și Arta, vol. 10,
(1911), nr. 1, pp. 2 -3 (Recenzie).
112. ZEILLER Jacques, „Un ancien évêque d'Illyricum, peut -être auteur du Te Deum,
Saint Niceta de Remesiana”, în Comptes -rendus des séances de l'Académie des
Inscriptions et Belles -Lettres, LXXXVI (1942), nr. 4 -6, pp. 357 -358.

Adrese web
1. http://ziarullumina.ro/actualitate -religioasa/noua -editie -mineiului -pe-iunie
(24.07. 2014).
2. http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/10/testamentul -olograf -al-pr-prof-dr-
ioan-g-coman (30.06.2014).
3. http://persarazvan.blogs pot.ro/2011/06/mareste -suflete -al-meu-pe-domnul –
imn.html (14.07.2015).
4. https://it.wikipedia.org/wiki/Diocesi_di_Remesiana#/media/File:Balkans_6th_ce
ntury.svg (13.01.2016).

294
CURRICULUM VITAE

INFORMAȚII PERSONALE

Rojneac Vasile

Str. Cojocnei, nr. 5, ap. 92, et. I, sc. I, Cluj -Napoca – România
0264263259 0741011988
vasilerojneac@yahoo.ro

Sexul Masculin | Data nașterii 30.05.1984 | Naționalitatea română

EXPERIENȚA
PROFESIONALĂ

EDUCAȚIE ȘI FORMARE

2007-2016
2009-2010
2008-2009

Cântăreț bisericesc la Parohia Sfântul Prooroc Ilie, Cluj -Napoca
Profesor de Religie la „Liceul Pentru Deficienți de Vedere”, Cluj -Napoca
Profesor de Religie la „Școala Generală Emil Isac”, Cluj -Napoca

2012-2015

2010-2012

2009-2010

2004-2008
1999-2004
1991-1999 Cursurile de Doctorat, Școala doctorală „Isidor Todo ran”, Facultatea
de Teologie , Universitatea Babeș -Bolyai, Cluj -Napoca –
Specializarea Istoria Bisericii Ortodoxe Române cu Noțiuni de
Paleografie
Cursurile de Masterat ale Facultății de Teologie Ortodoxă,
Universitatea Babeș -Bolyai, Cluj -Napoca , Specializarea Pastorație
și Duhovnicie
Facultatea de Teologie Ortodoxă , Universitatea Babeș -Bolyai, Cluj –
Napoca, Specializarea Teologie Pastorală
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj -Napoca, Specializarea
Teologie Didactică – Limba și Literatura Româ nă
Seminarul Teologic Liceal Ortodox, Cluj -Napoca
Școala Generală cu clasele I -VIII, Com. Iclod

295
COMPETENȚ E PERSONALE

ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ

1. V asile ROJNEAC , Sfântul Niceta de Remesiana (366 -414), în Renașterea XXIV
(2013), nr. 6, p. 8.
2. V asile ROJNEAC , Contextul politic și ecleziastic în care a trăit Episcopul Niceta de
Remesiana, în Tabor VIII (2014), nr. 7, pp. 34 -44.
3. V asile ROJNEAC , Muzica bisericească la Sfântul Niceta de Remesiana, în Tabor IX
(2015), nr. 6, pp. 23 -33.

Limba maternă Română

Alte limbi străine cunoscute ΙNΤELEGERE VORBIRE SCRIERE
Ascultare Citire Participare la
conversație Discurs oral
Engleză A1 A1 A1 A1 A1

Franceză A1 A1 A1 A1 A1

296

Declarație

Subsemnatul Rojneac Vasile, candidat la titlul de doctor în teologie, declar că
pentru întocmirea lucrării cu titlul Sfântul Niceta de Remesiana – Viața și activitatea, pe
care o prezint ca teză de doctorat, n -am folosit alte lucrări în afară de cele menți onate în
note și în bibliografie, că lucrarea nu este plagiată, ci îmi aparține în întregime, fiind
rodul propriei mele munci și redactată sub atenta îndrumare a Pr. Prof. Univ. Dr.
Alexandru Moraru, căruia îi aduc pe această cale mulțumirile mele.

Cluj-Napoca

Semnătura