Teologia liturgică este știința teologică care urmărește să descrie nu doar desfășurarea, structura, istoria rânduielilor de cult, cât mai ales… [601661]

1 Teologie Liturgică
Suport de curs

Noțiuni introductive
Teologia liturgică este știința teologică care urmărește să descrie nu doar desfășurarea, structura,
istoria rânduielilor de cult, cât mai ales semnificația lor teologică . O primă etapă pe care o cere
este în mod necesar înțelegerea și cunoașterea formelor exterioare de manifestare ale cultului,
pentru ca mai apoi să poată fi ses izată semnificația teologică ascunsă sub formele de cult.
Teologia liturgică se ocupă cu explicarea și totodată inițierea în aspectul nevăzut, tainic al
prezenței lui Dumnezeu în și prin intermediul cultului în viața Bisericii. Teologia liturgică nu
ignor ă aspectele văzute, formele văzute de evoluție ale cultului, ci pornind de la ele încearcă să
inițieze pe om în taina prezenței lui Dumnezeu. Ea are o funcție mistagogică, (Μυστήριου –
mister, taină + άγω -a aduce = mistagogie) ea având menirea să treacă din colo de scoarța
vârtoasă a formelor externe de manifestare a cultului și să îl inițieze pe credincios în taina
prezenței lui Dumnezeu. Teologia liturgică își propune să rezolve tensiunea dintre văzut și
nevăzut, dintre creat și necreat, dintre sensibil și inteligibil prin accentuarea necesității studiului
atât a formelor de manifestare ale cultului, cât și a semnificației lui profund teologice.
INTRODUCERE ÎN TEOLOGIA LITURGICĂ

Ce este Teologia liturgică?

În manualele noastre de teologie, Liturgica apare definită ca o disciplină a Teologiei Practice
care se ocupă cu studiul metodic și sistematic al cultului divin public al Bisericii creștine.1
Termenul de Liturgică a fost consacrat în curricula teologică ca fiind știința care se ocupă cu
istoria și explic area cultului divin, însă etimologia lui nu derivă însă de la cuvântul cult, ci de la
cel de Liturghie. Aceasta nu pentru faptul că se referă doar la Sf. Liturghie, ci pentru că, în
înțelesul vechi, cuvântul liturghie era aplicat la orice act religios din sfera cultului divin public.
Termenul grec λειτουργία înseamnă slujire comună a poporului, și este compus din două
substantive și anume, din: ἔργον , care înseamnă faptă, treabă, lucrare, îndeletnicire, și din:
λήϊτος , care provine de la ληός sau în dialec t atic λαός , și care definește orice slujire publică.
Verbul λειτουργεῖν înseamnă a săvârși ceva pentru popor, iar λειτουργία era o acțiune, o lucrare
îndeplinită în folosul poporului.2 Cu acest sens este folosit des termenul atât în Vechiul cât și în
Noul Testament3 dar prin analogie cu înțelesul pe care îl avea acest substantiv în lumea antică,

1 Ene Braniște, Liturgica Generală , ed. Institutului Biblic de Misiune, București 1993, p. 11
2 Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat , București, 1972, p. 140.
3 În Sep tuaginta verbul „λειτουργεῖν” este folosit de 42 de ori și se referă exclusiv la slujba cultică adusă lui
Dumnezeu. Regele Iosia le spune leviților: „Voi trebuie acum să slujiți (λειτουργεῖν) Domnului Dumnezeului
vostru și poporului Său, Israel” II Cronici 35, 3. Cu acest înțeles de slujire adusă lui Dumnezeu este folosit acest
verb și în Noul Testament: Luca 1, 8 -10, Fapte 13,2, Evrei 9, 21. Termenul λειτουργία apare în epistolele pauline

2 termenul de „Liturghie” a ajuns să definească în creștinismul primar în mod generic toate actele
cultice prin care se exprima atât mulțumirea sau recunoștința popo rului credincios adusă lui
Dumnezeu dar și lucrare sfințitoare a lui Dumnezeu pentru popor.4 Cu timpul însă acest termen a
ajuns să definească în chip exclusiv săvârșirea Jertfei euharistice.5 Dacă în trecut, Liturgica era
văzută ca una din disciplinele te ologice „practice”, ce putea fi detașată de celelalte materii
teologice, ea limitându -se doar la descrierea rânduielii slujbelor și la explicarea lor, în prezent,
odată cu descoperirea și editarea a noi manuscrise liturgice, cu apariția posibilității anali zei lor
comparate precum și a necesității integrării lor în contextul istoric, dogmatic și spiritual în care
au apărut și au fost folosite, liturgica a devenit o știință interdisciplinară care trebuit să țină cont
atât de datele istoriei, ale patrologiei, ale dogmaticii și ale spiritualității, primind astfel și un nou
nume: Teologie liturgică.
Termenul acesta a fost consacrat în uzul teologic chiar prin titlul unei renumite lucrări a
părintelui Alexander Schmemann numită: Introducere în teologia liturgică,6 și care a fost
aprofundat mai apoi prin studiile lui Robert Taft7, Aidan Kavanagh8, David Fagerberg9, Paul
Bradshaw10, Kevin W. Irwin11.
Dacă în trecut domeniul liturgicii a fost redus arbitrar la studiul tipicului și al istoriei cultului,
rupte însă de ce lelalte materii teologice, în prezent el a primit o dimensiune interdisciplinară
cuprinzând în sine ca într -un tot dogmatica, patristica, istoria și spiritualitate, ajungând să fie
theologia prima, adică sursa a toată teologia, fiind expresia teologiei ca experiență de viață
exprimată într -un discurs academic profund, vast, complex și relevant pentru realitățile pastorale
ale vieții Bisericii. 12
„Teologia liturgică nu este o parte a teologiei, spune Pr. Alexander Schmemann, și anume acea
care se ocupă cu st udiul Liturghiei în sine, având ca obiect studiul Liturghiei, ci ea este în primul
rând și mai presus de toate încercarea de a cuprinde întreaga teologie ca fiind descoperită în și
prin Liturghie….”13, căci „Liturghia, fiind expresia plenară a vieții Biseri cii, a credinței și a vieții

referitor la slujirea arhierească a Mântuitorului, precum în Evrei 8 ,2 ; 5, 1,4. A se vedea: Pr. Petre Vintilescu,
Liturghierul explicat.. , p. 140.
4 Gregory Dix, The Shape of Liturgy , Londra, 1945, p. IX; IPS Dr. Daniel Ciobotea, Liturghie Euharistică și
Filantropie creștină – necesitatea unității dintre ele, Candela Mol dovei an XII (2003), nr. 10, p. 4.
5 Robert Taft (ed.), Liturgy , în: The Oxford Dictionary of Byzantium, Oxford , 1991, p. 1240 -1241.
6 Fr. Alexander Schmemann, Introduction to Liturgicul Theology, Crestwood, NY: St. Vladimir's Seminary Press, 1966;
A se ve dea traducerea românească: Alexander Schmemann, Introducere în Teologia liturgică , traducere de ierom.
Vasile Bârzu, București: Editura Sofia, 2002.
7 Robert Taft, Anton Baumstark’s Comparative Liturgy Revisited , în: R. Taft, Gabriele Winkler (eds.), Compa rative
Liturgy Fifty Years after Anton Baumstark (1872 -1948), (=Orientalia Christiana Analecta 265), Roma, 2001, p.
191-232.
8 Aidan Kavanagh, On LiturgicalTheology , The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1992.
9 David Fagerberg, Theologia Prima. W hat is Liturgical Theology? , Hillenbrand Books: Chicago/Mundelein,
Illinois, 2004.
10 Paul Bradshaw, The Search for the Origins of Christian Worship, Sources and Methods for the Study of Early
Liturgy , Oxford University Press, Oxford/New York, p.14 -20.
11 Kevin W. Irwin, Context and Text, Method in Liturgical Theology , The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota,
1994.
12 David Fagerberg, Theologia Prima… , p. 41.
13 Fr. Alexander Schmemann, Liturgical Theology, Theology of Liturgy, and Liturgical Reform , St. Vladimir's
Quarterly 13, 4, (1969), p. 218.

3 ei, trebuie să devină sursa principală a gândirii teologice, un fel de locus theologicus prin
excelență, o condiție ontologică a teologiei, un izvor și o normă vie a oricărui demers teologic.”14
Astfel, sarcina teologiei liturgi ce constă în opinia aceluiași teolog în „a oferi o bază teologică
pentru explicarea cultului și a întregii tradiții liturgice a Bisericii. Aceasta înseamnă în primul
rând să găsim și să definim conceptele și categoriile care sunt capabile să exprime cât ma i deplin
posibil natura esențială a experienței liturgice a Bisericii; în al doilea rând, să conectăm aceste
idei la sistemul de concepte pe care teologia îl folosește pentru a explica credința și doctrina
Bisericii; în al treilea rând, să prezentăm datele separate ale experienței liturgice ca un întreg
coerent, în ultimă analiză, ca regulă de rugăciune sălășluind în Biserică și determinând regula ei
de credință…. Fără teologia liturgică, înțelegerea credinței și doctrinei Bisericii noastre este
sortită să rămână incompletă.”15
Ceea ce anunța programatic în 1966 Părintele Alexander Schmemann a ajuns un imperativ al
teologiei ortodoxe contemporane. Astfel, în pofida separării prea tranșante între disciplinele
teologice și divizarea lor după modelul occidental în cele patru ramuri (istorice, biblice,
sistematice și practice), astăzi teologia biblică, istoria, doctrina, spiritualitatea și experiența
liturgică tind să conveargă într -un unic discurs teologic.16 Termenul de Teologie liturgică vrea să
definească tocma i această nouă viziune integrală și integratoare a unității ontologice dintre toate
disciplinele teologice care trebuie să aibă ca sursă viața liturgică și sacramentală a Bisericii.
Liturghia Bisericii este mai mult decât un ansamblu de rituri sau acte lit urgice. Ea reprezintă
sursa și izvorul teologhisirii, exprimând în modul cel mai adecvat posibil unitatea și coerența
vieții celei noi a lui Hristos din sânul Bisericii Sale. Dogma atât mărturisită cât și trăită sunt este
în conformitate cu Euharistia, iar Euharistia este în conformitate cu doctrina, după cum spunea
Sfântul Irineu al Lyonului, cu alte cuvinte în viața Bisericii, „Lex credendi est lex orandi” și
„Lex orandi lex est credendi”.17

Teologia liturgică, definită ca Theologia prima, ca sursă indisp ensabilă pentru tot discursul
teologic, a devenit un termen teologic emblematic prin care se dorește să se exprime într -un mod
unic cuprinderea și polarizarea tuturor domeniilor teologice în jurul celebrării euharistice.
Teologia biblică, teologia istorică , patristica, dogmatica, ascetica, spiritualitatea toate își au
izvorul în celebrarea euharistică. Astfel, sintetic întreaga teologie este adunată în Liturghie iar
aceasta este exprimată și explicată prin intermediul tuturor acestor discipline teologice.

Definiție. Conform majorității definițiilor, mai mult sau mai puțin scolastice, Liturgica este acea
disciplină a Teologiei Practice care se ocupă cu studiul metodic și sistematic al cultului divin
public al Bisericii creștine,18

14 Idem, Theology and Liturgical Tradition , în: Massey Shepherd (ed.), Worship in Scripture and Tradition, Oxford:
Oxford University Press, 1963, p. 166, p. 175.
15 Pr. Alexandru Schmemann, Introducere …p. 57, p. 60 .
16 Karl Christian Felmy, Die orthodoxe Theologie der Gegenwart. Eine Einführung , Darmstadt, 1990, p. 6. A se
vedea traducerea românească de Pr. Prof. Ioan Ică: Karl Chr. Felmy, Dogmatica experienței eclesiale. Înnoirea
teologiei ortodoxe contemporane , Sib iu, 1999. A se vedea: Conf. Dr. Ciprian Ioan Streza, The Holy Liturgy as
Sacrament of Trinitarian Love. Main Aspects of Dumitru Stăniloae´s Liturgical and Ascetical Theology ,
International Journal of Orthodox Theology 4:4 (2013), p. 58 -110.
17 Sf. Irineu, Adversus Haeresis, V, 2, 3, P.G. 67,1126 -1127.
18 Ene BRANIȘTE , Liturgica Generală , ed. IBM, București 1993, p. 11

4 Etimologie. Termenul tehn ic care definește știința cultului divin public – Liturgica – nu derivă de
la cuvântul cult ci de la cel de liturghie. Aceasta nu pentru faptul că se referă doar la Sf.
Liturghie ci pentru că, în înțelesul vechi, cuvântul liturghie era aplicat la orice act religios din
sfera cultului divin public.
Termenul grec λειτουργία înseamnă slujire comună a poporului, și este compus din două
substantive și anume, din: ἔργον , care înseamnă faptă, treabă, lucrare, îndeletnicire, și din:
λήϊτος , care provine de la ληός sau în dialect atic λαός , și care definește orice slujire publică.
Verbul λειτουργεῖν înseamnă a săvârși ceva pentru popor, iar λειτουργία era o acțiune, o lucrare
îndeplinită în folosul poporului. 19 Cu acest sens este folosit des termenul atât în Vechiul cât și în
Noul Testament 20 dar prin analogie cu înțelesul pe care îl avea acest substantiv în lumea antică,
termenul de „Liturghie” a ajuns să definească în creștinismul primar în mod generic toate actele
cultice prin care se exprima atât mulțumirea sau rec unoștința poporului credincios adusă lui
Dumnezeu dar și lucrare sfințitoare a lui Dumnezeu pentru popor. 21 Cu timpul însă acest termen
a ajuns să definească în chip exclusiv săvârșirea Jertfei euharistice. 22
Etimologic, cuvântul «liturghie» derivă de la ver bul grecesc λειτουργέω = a îndeplini un
serviciu, o lucrare sau o acțiune asumată liber de către o persoană (sau familie) în folosul
comunității sau cetății. Cu acest sens este folosit de Andocide de Atena (468 -391 a.H.), de
Aristot (384 -322), Demostene (3 84-322 a.H.) și Xenofon (343 -355 a.H.), având uneori și nuanța
de slujire în locul cuiva (cf. Dicționar gr. -fr. Baylle). Deși inițial cuvântul desemna o lucrare
publică, benevolă, săvârșită în mod liber, cu timpul devine o lucrare (civilă sau religioasă)
săvârșită de un oficial public, angajat în slujba comunității.
Septuaginta introduce cuvântul λειτουργιας în domeniul religios, definind orice lucrare cultuală
publică săvârșită de preoți și leviți. Spre deosebire de acestea, actele de cult particulare
(personale) sunt denumite în Septuaginta λατρεια .
În Noul Testament cuvântul liturghie, în sensul său vechi testamentar de lucrare sacră, este mai
puțin folosit datorită legăturii sale prea mari cu preoția levitică. (Excepție este textul din
Fap.13,2). (Aceea și presiune a suferit -o cuvântul preot = ιερευς ). În scrierile Pauline cuvântul
liturghie apare asumând sensul de lucrare, dar cu nuanțe diferite: a) slujirea lui Hristos privită ca
preoție supremă (Evr. 8,2 -6); b) slujirea cuvântului (Rom. 15,16; Fil. 2,1 7); c) slujirea ca lucrare
socială de ajutorare (Rom. 15,27).
Începând cu Didahia (14) cuvântul liturghie -liturghisire este aplicat jertfei euharistice,
extinzându -se apoi asupra celorlalte lucrări sacre. Liturghia, în sensul larg, devine orice act
public sacru prin care slujitorii puși / aleși în serviciul comunității intră în dialog cu Dumnzeu
Evoluția istorică a cuvântului liturghie a fost diferită în Răsărit ți Apus. Astfel în lumea ortodoxă
cuvântul a fost aplicat mai mult “Sfintei și Dumnezeieștii Lit urghii” iar în apus a dispărut
aproape cu totul fiind înlocuit de cuvântul oficium, ministerium etc. Reapariția cuvântului
liturghie în apus este legată de cercetările litugice științifice în evul mediu și, în sensul său cel

19 Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat , București, 1972, p. 140.
20 În Septuaginta verbul „λειτουργεῖν” este folosit de 42 de ori și se r eferă exclusiv la slujba cultică adusă lui
Dumnezeu. Regele Iosia le spune leviților: „Voi trebuie acum să slujiți (λειτουργεῖν) Domnului Dumnezeului
vostru și poporului Său, Israel” II Cronici 35, 3. Cu acest înțeles de slujire adusă lui Dumnezeu este fol osit acest
verb și în Noul Testament: Luca 1, 8 -10, Fapte 13,2, Evrei 9, 21. Termenul λειτουργία apare în epistolele pauline
referitor la slujirea arhierească a Mântuitorului, precum în Evrei 8,2 ; 5, 1,4. A se vedea: Pr. Petre Vintilescu,
Liturghierul exp licat.. , p. 140.
21 Gregory Dix, The Shape of Liturgy , Londra, 1945, p. IX; IPS Dr. Daniel Ciobotea, Liturghie Euharistică și
Filantropie creștină – necesitatea unității dintre ele, Candela Moldovei an XII (2003), nr. 10, p. 4.
22 Robert Taft (ed.), Liturgy , în: The Oxford Dictionary of Byzantium, Oxford, 1991, p. 1240 -1241.

5 mai adevărat după Conciliul II Vatican. Azi, păstrând sensul originar, cuvântul “liturghie” este
aplicat în teologia apuseană oricărei lucrări religioase, oricărui act de cult public.

Teologia liturgică este știința teologică care urmărește să descrie nu doar desfășurarea, structura,
istoria rânduielilor de cult, cât mai ales semnificația lor teologică. O primă etapă pe care o cere
este în mod necesar înțelegerea și cunoașterea formelor exterioare de manifestare ale cultului,
pentru ca mai apoi să poată fi sesizată semnificația teologi că ascunsă sub formele de cult.
Teologia liturgică se ocupă cu explicarea și totodată inițierea în aspectul nevăzut, tainic al
prezenței lui Dumnezeu în și prin intermediul cultului în viața Bisericii. Teologia liturgică nu
ignoră aspectele văzute, formel e văzute de evoluție ale cultului, ci pornind de la ele încearcă să
inițieze pe om în taina prezenței lui Dumnezeu. Ea are o funcție mistagogică, ( Μυστήριου –
mister, taină + άγω-a aduce = mistagogie) ea având menirea să treacă dincolo de scoarța vârtoasă
a formelor externe de manifestare a cultului și să îl inițieze pe credincios în taina prezenței lui
Dumnezeu. Teologia liturgică își propune să rezolve tensiunea dintre văzut și nevăzut, dintre
creat și necreat, dintre sensibil și inteligibil prin accentuar ea necesității studiului atât a formelor
de manifestare ale cultului, cât și a semnificației lui profund teologice.

Pentru rațiuni de ordin didactic, urmărind și împărțirea dată de marele nostru liturgist Ene
Braniște, în facultatea noastră materia Litur gicii a fost împărțită pentru studiu astfel:
Liturgica Generală. Având mai mult un caracter de introducere în Studiul liturgic, se ocupă cu
chestiuni generale ale cultului: definiții, izvoare, scopuri, funcțiuni, termeni, persoanele care se
ocupă cu săvârș irea cultului, timpurile, locurile și obiectele liturgice, etc.
Liturgica Specială. Se ocupă cu studiul amănunțit al fiecărei forme de cult din cadrul Bisericii
Ortodoxe. Această parte a Liturgicii nu este însă doar o expunere expozitivă a rânduielilor
(tipicul) ci se va ocupa și de apariția și evoluția istorică, precum și de elucidarea conținutului
teologic și simbolic al diferitelor forme de cult.
Practica Liturgică. Este o materie de natură practică și vizează însușirea unor deprinderi și
aplicării core cte a practicilor de ritual ale Bisericii Ortodoxe.

Metoda.
În studiul Liturgicii poate fi folosită metoda descriptivă (tipiconală) pentru cunoașterea formei în
care se săvârșește cultul; metoda istorică, pentru studierea evoluției cultului, conform dat elor
puse la dispoziție de disciplinele istorice și informațiilor interne obținute din izvoarele liturgice
la îndemână. Metoda comparativă, este o metodă mai nouă care are în vedere studierea prin
comparație a slujbelor Bisericii Ortodoxe cu a celorlalte c onfesiuni creștine.
Deoarece în cult se manifestă viața interioară a Bisericii și credința ei, fixată în dogme, precum și
comemorarea mistico -simbolică a unor evenimente din viața și activitatea Mântuitorului, metoda
de expunere a Liturgicii capătă un cara cter teologico -simbolic și speculativ.
În prezentul curs vom încerca o metodă de sinteză a celor pomenite încercând, atunci când este
cazul, și o abordare liturgico -pastorală pentru a evalua efectul, oportunitatea și înțelegerea
serviciilor liturgice de c ătre credinciosul zilelor noastre.
Deși fiecare dintre slujbele care vor fi prezentate vor fi analizate separat, se va avea permanent în
vedere legătura lor cu Sfânta Liturghie ca izvor și rădăcină formală a acestora. De asemenea
trebuie avut permanent în vedere aspectul unitar, privindu -se omogen aspectul teologic,
celebrativ, mistagogic și pastoral. Se știe că actul liturgic este misterul (= taina planului de

6 mântuire a lumii axat pe jertfa Domnului Hristos, răsfrântă în viața Bisericii) celebrat (= actul
prin care, în mod vizibil, prin semne și acțiuni simbolice și sensibile pune în lucrare harul
mântuitor) în vederea mântuirii omului (= ca persoană încorporată în trupul tainic al Bisericii).

2. Efectele secularismului asupra Bisericii: criza liturgică

Secularismul ca o erezie a lumii moderne este o mare provocare pentru viața Bisericii.
Pentru Părintele Schmemann unul dintre cele mai dureroase „ semne ale vremurilor ” este faptul
că Ortodoxia tinde tot mai mult în societatea actuală să își piardă propria ei viziune și identitate,
și copleșită de materialismul lumii moderne reușește greu să mai fie „aluatul care să dospească
toată frământătura”.
Noua situație creată este numită de marele teolog prin termenul generic de„criză liturgică”23 și ea
se caracteriz ează printr -o serie de disfuncții sau anomalii care pot fi astfel sistematizate:
a. Sub influența secularismului cultul Bisericii este redus la un ansamblu de rituri și ceremonii cu
o dublă funcție: ca obiect de adorație in sine însuși și pentru satisfacer ea unor necesități practice
ale credincioșilor. Biserica a devenit astfel o societate de prestări de servicii religioase24 ea a
devenit o funcție a cultului.
b. Slujbele sunt rupte de Liturghie și sunt reduse și schematizate pentru a oferi cât mai facil
„ajutorul spiritual” pe care îl cer credincioșii. Cultul nu mai sesizat de credincioși ca o revelare și
o realizare a Bisericii și ca un mediu de împărtășire cu Hristos la Cina Împărăției cerurilor ci este
perceput adesea dintr -o perspectivă pietistă și ind ividualistă. Criza liturgică bazată pe opoziția
dintre cultul public și cel privat a culminat în epoca contemporană într -o acută și gravă criză a
vieții bisericești. Astfel, părintele Schmemann constată că în conștiința credincioșilor distincția
între cult ul public și cultul privat răspunde doar unor necesități individuale. De pildă, tainele
Botezului, Mirungerii și Cununiei, nemaivorbind de celelalte servicii (recviemuri) și de slujbele
funerare, au căzut în categoria ceremoniilor private. Această distincț ie între cultul colectiv și cel
privat este generată de o contradicție cu privire la vechiul și fundamentalul concept de «cult
creștin», ca act public al Bisericii în care nu este și nu poate fi ceva privat.
c. În interpretarea contemporană a cultului și în special a Liturghiei Părintele Alexander
Schmemann a propus o depășire a simbolismului analogic -istoric redus la o funcție descriptivă a
evenimentelor legate de viața Mântuitorului Iisus Hristos prin întoarcerea la viziunea
creștinismului primar asupra Liturghiei experiată ca Taină a lumii viitoare, ca Cina de la masa
Împărăției.25 În opinia sa, criza liturgică se datorează și unei hermeneutici greșite cu privire la
rolul simbolului în cult, care este văzut ca o reprezentație sau o ilustrație sacră26 având doar o
valoare descriptiv -istorică. Simbolul este însă un mod de prezență și de lucrare a lui Dumnezeu
în și prin intermediul materiei văzute, a actelor cultice, și de aceea el are o valoare revelatorie,
epifanică de a uni pe Dumnezeu cu omul. În acest se ns, Liturghia este interpretată ca o serie de
lucrări sacramentale, numite Taine prin care omul se unește cu Dumnezeu și participă la viața
divină.
d. Pierderea dimensiunii relației personale între membrii Bisericii ceea ce a dus la
dispariția parohiei ca și comuniune în Hristos dintre credincioșii. Parohia a devenit o instituție

23 Idem , Theology and Eucharist , în “St. Vladimir's Theological Quarterly” 4 ( 1963 ), p. 20-23.
24 Idem, Theology and Liturgical Tradition , în Massey Shepherd (ed.), “Worship in Scripture and Tradition”, Oxford, Oxford
University Press, p. 172.
25 Idem, Euharistia, Taina Impărăției , traducere de Pr. Boris Răducanu, Ed. Anastasia, București,1992, p. 73 -74
26 David W. Fagerberg, Theologia Prima. What is Liturgical Theology? , Hillenbrand Books, Chicago/Mundelein, Illinois, 2004,
p. 88.

7 seculară, care este bine organizatăși eficientă, dar este „a -liturgică”, ea nu mai are la baza ei
împărtășirea de Hristos și nici filantropia creștină primară. Odată cu faptul că Liturghia nu mai
pătrunde în totalitatea vieții și nu își mai afirmă menirea de a -l pregăti pe om pentru viața
viitoare, Biserica a pierdut abilitatea de a comunica propria sa viziune asupra vieții și devine
irelevantă și incapabilă de a schimba lumea dar și de a se apăra in fața ereziei secularismului.

Toate aceste simptome sunt însă mascate de un „ optimism oficial obligatoriu ” arătat în
primul rând într -o frenezie faraonică a zidirii de noi locașuri de cult. Părintele Schmemann
vorbeste astfel despre o Ortodoxie seculară în care pentru a avea succes pe plan bisericesc se
consideră că trebuie „ să construiești biserici mai mari și mai bune și tot felul de facilități, să ții
comunitatea ocupată și fericită, să oferi slujbe ordonate, să afirmi constant că O rtodoxia este
credința adevărată ”.27 Biserica suferă și ea ca și societatea o mutație devinind o societate de
prestări de servicii religioase, fără a mai afirma cu tărie imperativul schimbării vieții și al
pregătirii pentru eshaton. Toate acestea generează un „tragic nominalism, care pătrunde întreaga
viață a Bisericii și o împiedică să -și îndeplinească misiunea esențială, sarcina de a judeca,
evalua, inspira, schimba și transforma toată viața omului, de a genera acea tensiune creativă
întrea ea și lume, car e o transformă în „sarea pământului ”.28
Marele liturgist rus atrage atenția că nici clerul nu este în nici un caz imun la
secularismul cultural pătrunzător și poate fi primul care propagă filozofia secularistă a religiei.
Tendința ușoară de a pune accentul pe criteriile externe rezultă într -o reducere a Ortodoxiei: „ la
o canonicitate formală sau la corectitudine liturgică externă sau în final la succes ca atare ”.29 În
general mirenii pun accentul pe criterii exterioare, socotind că modul ortodox de viață cere
frecventarea regulată a slujbelor, păstrarea unui minimum de reguli externe, contribuția
financiară față de Biserică, pe scurt o viață care constă în principal din îndeplinirea datoriilor
religioase formale ale unei persoane. Religia este înțeleasă „ în termenii unor „tabuuri” sacre,
prescripții și obligații legale, corectitudine rituală și „validitate” canonică ”.30
Când Ortodoxiei i se igonoră puterea de a transforma în mod real o persoană din
interior, atunci ea ușor este cuprinsă de o logică seculară car e Pr. Schmemann o denunță cu
următoarele cuvinte: „ cineva nu poate fi ortodox în Biserică și „secularist” în viață. Mai
degrabă sau mai târziu va deveni secularist și în Biserică ”.31 Biserica Ortodoxă devine într -o
societate seculară o „ Biserică de duminică ”. Viața liturgică care este limitată la duminici și alte
câteva zile obligatorii, cum ar fi Crăciunul sau Paștile, este simptomatică pentru declinul sau
căderea din pietatea liturgică, care odinioară intervenea mult mai vital în alcătuirea și
desfășurarea vieții de zi cu zi. „ Sărbătorile și ajunurile lor, „tristețea strălucitoare” a slujbelor
Postului, frumusețea cerească unică a ciclului mariologic, căldura, comemorarea aproape
personală a sfinților, crescendo -ul prelung și solemn al Săptămânii Mari – toate acestea sunt
virtual absente din viața liturgică reală ”.32
La nivelul parohiei un exemplu foarte practic al acestei pierderi este reflectat în
administrarea Bisericii.33 Dacă „conținutul” administrării Bisericii înseamnă a veghea la succesul

27 Pr. Alexander Schmemann, Problems of Orthodoxy in America: III. The Spiritual Problem …., p. 171.
28 Idem, Biserică, lume, misiune …, p. 25.
29 Idem , Problems of Orthodoxy in America. III. The Spiritual Problem …, p. 175.
30 Idem , Pentru viața lumii , p. 161.
31 Idem , Problems of Orthodoxy in America. III. The Spiritual Problem …, p. 176.
32 Idem, Problems of Orthodoxy in America. II. The Liturgical Proble m, în “ St. Vladimir's Theological Quarterly” , vol. 8, nr. 4,
1964 , p. 164.
33 Ibidem, p. 174.

8 material al parohiei, de ce ar trebui ca un preot să fie mai competent decât un grup de
profesioniști? Părintele Schmemann observă că această chestiune arată faptul că atât clerul, cât și
mirenii au acceptat ideile seculare de administrație. Ce înțelege părintele Schm emann prin
aceasta? El afirmă că acest sector al vieții Bisericii, administrația și management -ul economic,
văzut în termeni strict seculari, nu a fost relaționat cu scopul Bisericii așa cum este revelat în
Liturghie. De exemplu, banii și ofranda rămân făr ă legătură cu Euharistia și Euharistia cu
întreaga viață. Totuși este datoria preotului să transforme ofranda sau darul într -un act religios,
deoarece „ el oferă jertfa Bisericii lui Dumnezeu ”34.
Totuși părintele Schmemann afirmă că parohia așa cum există ea astăzi, cu
„funcționari, decizii, finanțe, proprietăți, datorii, întâlniri, alegeri etc. ” este mai degrabă un
fenomen recent. Ceea ce creștinul ortodox consideră astăzi ca fiind normativ în Biserică, nu a
fost perceput întotdeauna astfel. Timp de secole B iserica a fost centrul religios al unei mai mult
sau mai puține „naturale” comunități a unui sat sau al unui district al unui oraș. „ În interiorul
acestei comunități Biserica nu avea alte funcții, ci doar aceea de a face în mod literal pe Hristos
prezent: în predică, sacramente, cult, educație – și de a face viața enoriașilor ca și creștini
pătrunsă de Hristos, atât cât este posibil ”.35 Rolul primordial al parohiei era exclusiv euharistic,
la momentul apariției acestei forme de organizare bisericească ea con stituind „ produsul unei
nevoi ” determinate atât de creșterea bruscă a numărului creștinilor, cât și de necesitatea săvârșirii
permanente a Euharistiei în condițiile în care episcopii nu mai puteau face față situațiilor
existente. Evoluția și dezvoltarea ul terioară a sistemului bisericesc parohial nu s -a îndepărtat în
esență de această caracteristică și funcție a sa, doar perceperea sa de către credincioși (de multe
ori chiar și de către clerici) s -a modificat. „ Comuniunea în Hristos ” ca și particularitate a
parohiei a rămas validă. „ În tradiția ortodoxă parohia există în lume nu ca o corporație
religioasă pentru dirijarea și realizarea unor forme și convenții religioase, ci ca o comunitate
integrală, independentă și neinfluențată de societățile lumești, de v iața și scopurile lor. Fiindcă
parohia ca Biserică „într -un loc” își are propria ei viață, propriul ei scop ”.36
În concepția părintelui Schmemann „organizația parohială” a înlocuit Biserica. Clerul și
mirenii sunt în mod ironic parte a unui sistem pe care e i înșiși l -au creat: „ ei sunt literal zdrobiți
de o construcție în care ei au investit atât de mult din energia, sufletul și dragostea lor ”.37 Dat
fiind faptul că în interiorul parohiei există un eșec în a încorpora viziunea ortodoxă despre lume,
care este transmisă în Liturghie, cu atât mai mult va fi dificil ca aceasta să aibă vreun impact
asupra altor aspecte ale vieții de familie, profesiei, educației și recreerii. Liturghia a devenit „ o
mașină neconectată la roți, care produce o energie care nicăieri nu devine mișcare, lumină sau
căldură ”.38 Părintele Schmemann rezumă astfel transformarea care a avut loc în înțelegerea
fundamentală a Liturghiei: „ chestiunea care stă la baza întregii experiențe liturgice a
Ortodoxiei, „ce descoperă aceasta în legătură cu m ine și viața mea, ce înseamnă aceasta pentru
activitatea mea și relația mea cu oamenii, natura și timpul”, este înlocuită puțin câte puțin de o
chestiune complet diferită: „cât de mult din Liturghie este nevoie pentru a mă pune pe mine într –
o „stare (poziț ie) bună?”” Și unde religia devine o problemă de obligație și de bunăstare,
inevitabil toate chestiunile privind practicile „bune” și „rele” dobândesc un fel de independență

34 Ibidem.
35 Ibidem , p. 182.
36 Pr. Gheorghios Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, traducere de pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu,
2004, p. 39.
37 Ibidem, p. 186.
38 Idem , Problems of Orthodoxy in America. II. The Liturgical Problem .., p. 175.

9 față de implicațiile lor morale, existențiale, cu adevărat religioase ”.39 Ceea ce î ncă de la început
era rodul real al Liturghiei, adică „ amestecul unic de bucurie și pocăință ”, care provoacă și
transformă întreaga viață a unei persoane, acum este absent. Din punct de vedere strict formal
„Liturghia este încă centrul vieții Bisericii, in discutabil și necontestat. Dar de fapt este un centru
fără periferie, o inimă fără nici un control asupra circulației sângelui, un foc fără nimic de
purificat și consumat, deoarece acea viață care trebuie cuprinsă de ea a fost satisfăcută cu ea
însăși și a ales alte lumini care să o ghideze și să -i dea formă ”.40
Pierderea relevanței Liturghiei pentru viața noastră actuală a afectat de asemenea și
raportarea persoanei ortodoxe la păcat. Înțelegerea păcatului nu mai este înrădăcinată într -o
„viziune totală a v ieții descoperită în cult, ci altundeva – în „bunul simț”, regula de aur, idealul
moderației… ”.41 Părintele Schmemann afirmă că în trecut creștinul ortodox nu era mai moral, dar
„cel puțin el știa că este un păcătos ”42. Dacă cineva crede că opusul păcatulu i este urmarea unui
set de reguli și obligații impuse de vreo autoritate bisericească mai mare, atunci nu va reuși să
înțeleagă rădăcinile mai adânci ale păcatului ca mod de viață, ca orientare, o existență înaintea
faptelor. Din acest motiv „ este, într -adevăr, mult mai ușor să trăiești și să respiri în cadrul unor
distincții clare între sacru și profan, natural și supranatural, pur și simplu; este ușor să înțelegi
religia în termenii unor „tabuuri” sacre, prescripții și obligații legale, corectitudine ritu ală și
„validitate” canonică ”.43
În fața secularismului societății moderne, părintele Schmemann afirmă că Ortodoxia a
răspuns în două moduri mutual exclusive: pe de o parte prin negativismul pesimist al „ profetului
super -ortodox al destinului apocaliptic ” și, pe de altă parte, prin „ pozitivismul optimist al
apuseanului entuziast al creștinismului secular ”.44 Prima abordare include pe cei care resping
„europenizarea” Ortodoxiei, în timp ce a doua abordare renunță la mult din Ortodoxie „ în numele
intergrării e uropene ”. Superortodoxul se retrage într -un „ trecut creat artificial ” și crede că
numai printr -o astfel de retragere poate Biserica să -și păstreze credința în fața apostaziei. Acești
ortodocși conservativi în mod profund sunt atașați de tot ceea ce este ac operit de strălucirea slava
pravoslavnică a trecutului fără a încerca o înțelegere a provocărilor prezentului. Cealaltă
categorie de creștini deschiși modernității nu fac decât să mărturisească predarea lor totală în fața
secularismului contemporan.
Părin tele Schmemann susține că ambele grupuri fac astfel dovada faptului că nu înțeleg
menirea adevărată a Ortodoxiei care trebuie să fie „ într-o tensiune creativă cu lumea în care
trăiește ”45, care trebuie să chestioneze toate „valorile” și modurile de viață al e lumii și să le
reevalueze și să le schimbe, punându -le în raport cu Adevărul Absolut descoperit în Biserică.46
Părintele Schmemann consideră că ceea ce este nevoie să facem nu înseamnă nici să acceptăm,
nici să respingem lumea în care trăim, ci pur și sim plu să o înfruntăm ca și creștini ortodocși. A
înfrunta lumea înseamnă a lega întregul vieții noastre de credință (a pune întregul vieții noastre
în raport cu credința): „ ideea centrală și atotcuprinzătoare și inspirația Ortodoxiei că întrega
viață nu numa i că aparține lui Dumnezeu, ci trebuie făcută asemenea cu Dumnezeu și centrată
în jurul lui Dumnezeu, transformată în comuniune cu Dumnezeu și, astfel nici un „sector” al

39 Ibidem.
40 Ibidem.
41 Ibidem, p. 165.
42 Ibidem .
43 Idem, Pentru viața lumii , p. 161.
44 Idem, Pentru viața lumii , p. 160.
45 Idem, Problems of Orthodoxy in America. II. The Liturgical Problem , p. 184.
46 Ibidem.

10 activității și creativității umane, fie cel mai „secular” sau „profan”, nu poate fi n eutru, nici
incapabil de a fi sanctificat, i.e. transformat în comuniune cu Dumnezeu ”.47 Astfel Ortodoxia
revendică necesitatea unui mod de viață atotcuprinzător, o „ viziune totală și cuprinzătoare
asupra lumii ”48.

3. Redescoperirea dimensiunii liturgice a persoanei și existenței umane – soluția pentru
depășirea efectelor secularismului și pentru ieșirea din criza liturgică contemporană

Părintele Schmemann consideră că unica soluție pentru depășirea tuturor problemelor generate
de pătrunderea secularismul ui în societatea contemporană dar și în Biserică este revenirea la
viețuirea și credința creștinilor primelor veacuri pentru care cel mai important eveniment al
existenței lor cotidiene era participarea la Jertfa Euharistică. În opinia sa, prin Sfânta Litu rghie
Biserica se afirmă ca Trup al lui Hristos și ca Taină a Împărăției cerurilor și tot prin ea Hristos îi
unește cu Sine pe toți în misiunea, jertfa și învierea Lui, de aceea Sfânta Liturghie este și locul
prin excelență unde creștinii se pregătesc pent ru misiune. Căci a fi în comuniune cu Hristos cel
răstignit și înviat înseamnă a fi pătruns de iubirea lui față de lumea pentru mântuirea căreia El și –
a dat viața și a te angaja în slujba înfăptuirii Împărăției lui Dumnezeu.
Secularizarea vieții bisericeșt i a generat o rupere a Euharistiei de celelalte Taine, o denaturare a
caracterului eshatologic al cultului și o exagerare a simbolismului și a formelor externe ale
slujbelor bisericești. Pentru a ieși din această situație, pentru ca Ortodoxia să își găseas că din nou
avântul ei misionar și pentru ca ea sa devină din nou „calea spre Împărăție”, Părintele
Schmemann propune următoarele soluții:
1. Sfânta Liturghie trebuie să fie Taina Bisericii prin excelență – prin care se realizează și se
desăvârșește Biseri ca și prin care credincioșii participă real la Cina euharistică a Împărăției
cerurilor. Biserica se manifestă și realizează prin Taina Sfintei Euharistii, dar ea are și un rol
misionar: acela de a se extinde în lume și de a cuprinde în mod real și actual î ntreaga umanitate
în trupul mistic al lui Hristos Sfânta Liturghie nu trebuie să sufere o instrumentalizarea seculară
care o transformă într -un mijloc de rezolvare a unor necesități materiale și spirituale ale
credincioșilor.
2. Sfânta Euharistie trebuie să fie din nou legată de toate Sfintele Taine ale Bisericii fiind
împlinirea și încoronarea lor;
3. Depășirea în interpretarea cultului și a Liturghiei a simbolismului analogic -istoric redus la o
funcție descriptivă a evenimentelor legate de viața Mântui torului Iisus Hristos prin întoarcerea la
viziunea creștinismului primar asupra Liturghiei experiată ca Taină a lumii viitoare, ca Cina de la
masa Împărăției.
3. Biserica trebuie să fie percepută de toți credincioșii ca fiind Taina divino -umană în care
elementul uman compus din clerici și laici constituie o structură dialogică bazată pe conslujire
(adunarea euharistică, rugăciunile sunt rostite la plural, dialogul liturgic dintre preot și
credincioși, și revenirea la unele practici din Biserica primară: sărutarea păcii – aducerea și
oferirea darurilor de credincioși);
4. Pentru ca Sfânta Liturghie să -și poată atinge cu adevărat scopul ei este ne voie să se revină la
practica veche a rostirii rugăciunilor preotului cu glas tare; să fie urmărită prin cateheze
înțelegerea corectă de către preoți și credincioși a Liturghiei ca Taină a Împărăției cerurilor, să
fie promovată participarea prin implicare a tuturor credincioșilor în săvârșirea Sfintei Liturghii,

47 Ibidem, p. 173.
48 Ibidem .

11 prin aducerea darurilor, prin cântările liturgice și în final prin împărtășirea euharistică „cu
cugetul curat"; să fie adăugată la această împărtășire euharistică și împărtășirea duhovnicească de
Hristos prin virtuți și rugăciune, prin care credincioșii pot conștientiza și simți prezența lui
Hristos.
5. Redescoperirea dimensiunii social umanitare a Sfintei Liturghii. Unirea cu Hristos și unirea cu
săracii sunt două aspecte ale unei unice realități. Milostenia este atât criteriu de acces la Taina
Sfintei Euharistii cât și consecință a împărtășirii cu Trupul lui Hristos. Unirea cu Hristos este
intrarea într -un mod de viață caracterizat de logica dăruirii de Sine a altruismului creștin dar și a
mărturis irii adevărului Evangheliei lui Hristos.
Individualismul, ca egoism al lumii seculare moderne și Euharistia se exclud reciproc. În general
se subliniază ideea unei continuități dintre Liturghie și viața cotidiană, dar sintagma Liturghie
după Liturghie ris că să păstreze tragica separare între două compartimente ale modului de viață
creștin și anume viața liturgică și viața socială a Bisericii.
Socialul și Liturgicul trebuie să alcătuiască o unitate între ele iar în acest sens trebuie să fie
înțeleasă și int erpretată expresia: „Liturghie după Liturghie”. Nu există decât o singură Liturghie,
o singură participare la iubirea Sfintei Treimi, un singur dialog de iubire între Dumnezeu și om
care cuprinde toate aspectele vieții noastre și un singur imperativ al măr turisirii adevărului
Evangheliei. Așadar, toate actele vieții pământești nu reprezintă o faptă bună oarecare, una dintre
multele pe care săvârșindu -le ne câștigăm vreun merit sau o vrednicie înaintea lui Dumnezeu, ci
ea este însușirea și gustarea vieții ce lei noi a lui Hristos, care ne preschimbă și ne preface
ontologic pe fiecare din noi. Intrat în acest circuit al iubirii jertfelnice al Sfintei Treimi omul
simte că toate sunt daruri și că ele trebuie întoarse Dăruitorului și înțelege prin smerenie că nu
face nimic altceva decât „ceea ce este dator să facă” (Lc 17,10).

Metoda cercetării liturgice
Ca orice știință teologică, care se folosește de informații, date, concepte teoretice, teologia
liturgică folosește o varietate de concepte de cercetare (metod ă = μέτα + όδος – împreună
îndrumător) există o metodă descriptivă, o altă metodă comparativ -istorică și o alta, teologică.
Problematica cultului religios
Cultul este „dialogul viu și personal al omului cu Dumnezeu” ( δια-λόγου, δια cere genitivul) în
care Dumnezeu își revarsă și își manifestă toată bunătatea și dragostea Lui, iar omul răspunde
acestei iubiri prin jertfirea întregii sale ființe și simțiri Dăruitorului.
(Omul este înzestrat cu o capacitate de a -L simți pe Dumnezeu .)
Cultul vine de la verbul colo, colere , a cultiva, a îngriji și prin excelență poate fi definit ca și
grijă pentru legătura aceasta vie și personală a omului cu Dumnezeu. În dialogul acesta viu și
personal se petrece un schimb, omul se umple de toată curăția umanității lui Hristos, iar Hristos
primește sentimentele curate ale omului ca pe o ofrandă cuvântătoare, duhovnicească.

12 Cult intern & cult extern
Esența cultului este latura lui esoterică, interioară a prezenței lui Dumnezeu în inima omului, a
imperativului „zugrăvirii” chipului lui Hristos a trecerii de la chip la asemănare prin paza
sfintelor porunci și prin viața sacramentală de așa manieră încât prin această liturghie interioară
să se nască în fiecare dintre noi un nou hristos, un frate al lui Hristos, prin viața cea nouă săd ită
prin botez și prin darurile personale ale fiecăruia dintre noi.
Cultul extern nu e decât manifestarea văzută a liturghiei interioare.
Cele două aspecte trebuie să rămână într -un echilibru; dacă se pune prea mult accent pe formele
exterioare se ajunge l a formalism, iar dacă se pune exclusiv accent pe formele interioare se
ajunge la pietism și mai ales la forme denaturate de viață spirituală (bigotism liric).
În momentul în care se accentuează formele externe fără să fie dublate de o simțire a prezenței
lui Dumnezeu se ajunge la formalism și mai ales la rutină.
Raportul între cultul intern și cel extern trebuie să fie stabilit de structura dihotomică a omului
care pe de o parte simte nevoia exteriorizării trăirii interioare, iar pe de altă parte a obiectiv ării și
fundamentării actelor externe de manifestare. Cultul public și cel particular sunt două realități ale
unui singur dialog viu și personal cu Dumnezeu. Viața interioară personală este cea care
deschide omul spre înțelegerea și gustarea ritualului văz ut, iar ritualul văzut este cel prin care
Dumnezeu dă putere omului de a se apropia mai mult de El în viața spirituală, săvârșind o
adevărată „ liturghie după liturghie ”.
Rădăcina unui cult extern sănătos este o viață interioară cu adevărat sănătoasă.
Omul săvârșește o adevărată liturghie după liturghie punând în lucrare darurile pe care le
primește prin viața sacramentală, iar această lucrare a darurilor îi arată omului profunzimile vieții
sacramentale și îl sensibilizează la prezența și lucrarea harului pr in Sfintele Taine. Noi primi prin
Sfintele Taine toată puterea de a pune în lucrare darurile primite de la Dumnezeu; trebuie doar
să dăm voința noastră acestei lucrări, iar pe măsură ce punem în lucrare darurile simțim tot mai
mult prezența lui Dumnezeu în actele văzute. Există un raport indestructibil între viața etico –
ascetică ( păzirea poruncilor ) și viața sacramentală.
Scopurile sau funcțiile cultului ortodox
Scopul cultului ortodox este să -l apropie pe om de Dumnezeu. Și aceasta se întâmplă prin
coborâ rea lui Dumnezeu la om care aduce cu sine urcarea omului la Dumnezeu și de aceea
distingem trei funcții ale cultului ortodox:
a) o funcție harismatică sau sfințitoare
b) o funcție latreutică sau de laudă
c) o funcție didactică

13 ! Inițiativa a parține întotdeauna lui Dumnezeu; El așteaptă răspunsul omului !
Scopul harismatic este funcția principală a cultului ortodox. În biserică și prin cult, Dumnezeu a
ales să creeze un mediu de comuniune între om și Dumnezeu și El a ales acest mediu și îl dor ește
a fi un izvor de revărsare al darurilor Sale. Cultul este în primul rând un dar al lui Dumnezeu.
Dumnezeu vrea și El dorește să -Și reverse mila Sa prin formele văzute ale cultului Bisericii.
Revărsarea harului prin actele văzute ale Bisericii (imne, r itualuri, ș.a.) arată nu doar dragostea
și interesul viu al lui Dumnezeu pentru om, dar mai ales adaptabilitatea și coborârea lui
Dumnezeu până la cele mai mici realități ale vieții umane, pentru că omul și Dumnezeu își sunt
reciproc modele (cf. Sf. Maxim ) și pentru că viața omului este indestructibil legată de
Dumnezeu.
Scopul latreutic al cultului este partea umană a sinergiei, adică este acea manifestare a cultului
care pleacă dinspre om spre Dumnezeu și se arată prin răspunsul firesc al omului la drago stea pe
care o revarsă Dumnezeu în cult. Este o manifestare a „personalității noastre religioase” prin care
în primul rând Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, în al doilea rând Îi mulțumim și abia în al treilea
rând Îi cerem. Întâi Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, ia r binecuvântarea exprimă sentimentul de
adorare și de cinstire care I se cuvine doar lui Dumnezeu. A binecuvânta este echivalent cu a
adora, a slăvi. Lauda lui Dumnezeu este o laudă care izvorăște din iubire. Noi Îl lăudăm pe
Dumnezeu pentru că gustăm din iubirea Lui. După laudă urmează imediat mulțumirea.
Mulțumirea personalizează lauda, iar apoi cererea împlinește această comuniune a omului cu
Dumnezeu arătând dependența și necesitatea stringentă a omului de Dumnezeu.
Ortodoxia se distinge prin faptul de a acorda o importanță mare în primul rând scopului
harismatic al cultului căci în această revărsare a iubirii lui Dumnezeu prin actele cultice omul
poate și să mulțumească, și să Îl laude pe Dumnezeu (scopul latreutic), dar poate să și cunoască
pe Dumnezeu , voia Lui și poruncile Lui (scopul didactic).
Ortodoxia a pus întotdeauna accent pe caracterul personal și personalizant al relației omului cu
Dumnezeu. Harul, care este iubirea lui Dumnezeu este unica realitate și singura în care omul își
află împlinirea vocației sale, unica sa creștere și îmbogățire; de aceea întâietatea o are
întotdeauna harul. El este cel care îl mișcă, îl luminează, îl hrănește și îl învață pe om și așteaptă
răspunsul omului, așteaptă rezonanța la această iubire. Harul este ambianța î n care omul se poate
arăta și manifesta ca un partener de dialog cu Dumnezeu.
Trăsăturile generale ale cultului ortodox și caracterele sale specifice în comparație cu cultul
celorlalte confesiuni creștine
1. Vechimea formelor de cult
2. Caracterul sacrificial și ierarhic
3. Uniformitatea și stabilitatea cultului
4. Bogăția, varietatea și frumusețea formelor sale externe
5. Caracterul eclesiologic sau comunitar
6. Simbolismul sau caracterul epifanic și eshatologic
7. Caracterul universal sau cosmic al cultului

14 & Importanța cul tului în viața religioasă ortodoxă
Aceste trăsături stabilite sau identificate în literatura liturgică trebuie să fie înțelese ca un tot
unitar. Ele constituie „pietrele” unei arhitecturi de o profunzime și o frumusețe unică și sunt
strâns legate între ele și nu pot fi scolastic tratate separat.
I Vechimea formelor și a rânduielilor de cult
Cultul este în esența lui un dat, căci esența lui constituie dialogul omului cu Dumnezeu . Dar în
același timp este ceva ce a evoluat, căci formele de manifestare au cuno scut o evoluție în
decursul istoriei în funcție de realitățile sociale, dar și teologice ale fiecărei epoci istorice în
parte.
În formele sale fundamentale, cultul ortodox păstrează o vie legătură cu începuturile
creștinismului fiind structurat pe ceva săv ârșit, pe actele săvârșite de Mântuitorul și Sfinții
Apostoli, acte care au fost îmbrăcate în mod diferit în cuvinte, în epoci și arii geografice diferite.
Istoria cultului creștin nu începe cu epoca Noului Testament. Rădăcinile lui trebuie să fie căutate
în profunzimea și unicitatea cultului iudaic practicat de Mântuitorul și de Sfinții Apostoli, cult pe
care Mântuitorul l -a umplut de un sens nou dându -i un caracter unic și universal fiind destinat
noului popor ales asupra căruia Dumnezeu își revarsă toată atenția Lui vrând astfel să -l atrag la
fericita viață a comuniunii cu Sine. Aceasta este noua și unica perspectivă a cultului creștin.
Dumnezeul poporului Său este viu și lucrător așa cum a fost și cu poporul ales și în Biserică prin
Întruparea, Jertfa, Î nvierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu.
Vechimea formelor de cult arată exigențele duhovnicești care au stat la baza formării lui, iar
creștinii fiecărei epoci au menirea de a se ridica la măsura acestor exigențe și nu de a coborî
cultul la nivelul sărăc iei spirituale prin care ei ar putea trece .
II Caracterul sacrificial și ierarhic
Acesta se referă la un fapt fundamental afirmat de Sfântul Chiril al Alexandriei: „Noi nu putem
intra în Împărăția lui Dumnezeu decât în stare de jertfă”, adică de deplină pr edare lui Dumnezeu
așa cum este umanitatea lui Hristos. Astfel, esența cultului este această revărsare a iubirii
jertfelnice a lui Dumnezeu făcută posibilă nouă prin moartea și învierea lui Hristos, revărsare de
iubire care vrea să ne atragă la sine, să ne imprime și nouă starea de jertfă a umanității lui
Hristos. Dialogul de iubire între om și Dumnezeu este un dialog plin de exigențe, dăruirea totală
a lui Hristos ca om Tatălui este modelul și izvorul dăruirii noastre personale. Și Dumnezeu nu se
oprește a ici: după înălțarea Mântuitorului la cer El a vrut să permanentizeze această chemare la
împroprierea jertfei Sale prin întemeierea ierarhiei bisericești. Apostolii și urmașii acestora sunt
cei care continuă lucrarea Mântuitorului ca unii care sunt primii c are s-au umplut de starea lui de
jertfă și astfel Îl propovăduiesc pe Cel căruia și -au dăruit toată viața.
IV Uniformitatea și stabilitatea cultului

15 Până în secolul al IV -lea cultul era caracterizat de improvizație, rugăciunile fiind rostite în mod
liber f ără a avea un text scris, dar ele respectau o anumită schemă generală de rugăciune.
Odată cu apariția ereziilor, textele liturgice sunt așternute în scris dorindu -se astfel să se creeze o
uniformitate și o stabilitate a cultului. S -a dorit ca acest dialog viu și personal cu Dumnezeu să
fie exprimat prin forme definitiv stabilite, ușor accesibile și de înțeles pentru toți creștinii ducând
astfel la păstrarea unității de credință și de mărturisire a adevărului tradiției apostolice.
Se pune întrebarea: „E posi bilă improvizarea în cult în ziua de astăzi?”
Totalitatea experienței duhovnicești pe care omul a avut -o și o are cu Dumnezeu este păstrată în
tradiția vie a Bisericii, iar acest tezaur s -a cristalizat în cărțile de cult, slujbele Bisericii, scrierile
părinților în care litera, forma văzută a fost atât de bine aleasă încât aceasta să ridice pe om la
simțirea lui Dumnezeu, la realitatea vieții veșnice.
A improviza sau a introduce ceva nou în aceste forme consacrate ale tradiției bisericești
presupune în pri mul rând împroprierea, trăirea și experierea mai întâi a acestor forme consacrate
și abia mai apoi exprimarea și compunerea altor forme de rugăciune.
Modelul clasic pentru aceste exigențe este scrierea/compunerea anaforalei euharistice ce poartă
numele Sfâ ntului Vasile cel Mare. Acesta a cunoscut, a trăit această tradiție și a prelucrat textul
unei liturghii mai vechi din Cesareea Capadociei adăugându -i conținut scripturistic și dogmatic
făcând din ea cel mai frumos conținut al Răsăritului Ortodox.
Uniformi tatea și unitatea cultului ortodox o dă prezența și lucrarea Sfântului Duh care vine acolo
unde se exprimă și se trăiește adevărul tradiției apostolice primare.
Bogăția, varietatea și frumusețea formelor de cult
În esența sa, cultul are origine apostolică și păstrează frumusețea și bogăția cultului primar, chiar
dacă formele lui de exprimare (texte, imne, gesturi, acte liturgice) au cunoscut o evoluție
continuă în decursul istoriei. Când vorbim despre bogăție și varietate în cult ne referim în primul
rând l a o bogăție esoterică, interioară pe care o comunică cultul ortodox, bogăție care și -a găsit
forme de exprimare adecvate frumuseții sufletului uman de așa manieră încât prin cult omul
participă cu toate puterile sale sufletești la dialogul viu și personal pe care Dumnezeu îl dorește.
Icoanele, gesturile, acele liturgice, tămâierea, folosirea materiei în cult, arhitectura bisericească,
toate acestea au menirea să exprime bogăția interioară a cultului și să -l atragă pe om la ea. DAR!
Lipsa de finețe spiritual ă poate duce la ne -simțirea prezenței lui Dumnezeu în cult prin
intermediul acestei bogății atât interioare, cât și exterioare a cultului. Există riscul de a reduce
frumusețea și bogăția la sărăcia spirituală a vremii privând astfel sufletul de bucuria la care
oamenii vor fi părtași în viața viitoare.
Caracterul eclesiologic și comunitar al cultului
Cultul ortodox se distinge prin faptul că rugăciunile sau adresarea făcută lui Dumnezeu sau
dialogul în care suntem angajați cu Dumnezeu este făcut întotdeauna în numele unui eu colectiv

16 și nu se au în vedere în primul rând nevoile personale ci cele ale colectivității, ale comunității.
Întotdeauna în biserică ne rugăm toți pentru nevoile tuturor. Raportul între aspectul personal al
rugăciunii adresate lui Dumneze u în cult și cel comunitar trebuie să fie unul complementar în
sensul că relația vie personală a omului cu Dumnezeu nu poate exclude relația cu semenii,
precum și rugăciunea împreună cu ei. (Dacă doi sau trei se vor învoi pe pământ…) Sărăcia lumii
actuale constă în faptul că atomicizarea sau fragmentarea comunităților a dus și la dispariția
înțelegerii sensului comunitar al cultului ortodox. Celebrarea cultică consacră o comunitate (!
Cum ar trebui să fie la capelă ), o sfințește îi sensibilizează pe membrii ei spre o atenție și mai
mare față de Dumnezeu și a unuia față de celălalt. Raportul între spiritualitate și comuniune, între
desăvârșirea personală și viața în comunitate este dat în exclusivitate de sinceritatea și atenția
apropierii de Dumnezeu. Orice tip de formalism aduce cu sine individualizarea cultului,
supunerea formelor cultului intereselor materiale și pierderea sensului comunitar al cultului, ceea
ce se arată în dispariția parohiilor și a comunităților.
Simbolismul sau caracterul epifanic și es hatologic al cultului ortodox
Raportul între Dumnezeu și lume este ajutat de a fi înțeles în cult prin intermediul simbolului.
Simbolul este ceva material ce trimite spre altceva spiritual. Simbolul este o scară care ajută
spiritul uman să urce la o realit ate spirituală. Simbolul este descoperirea a unui altceva real care
depășește realitatea văzută. Deci: SIMBOLUL UNEȘTE DOUĂ REALITĂȚI: UNA VĂZUTĂ,
EMPIRICĂ ȘI ALTA NEVĂZUTĂ, SPIRITUALĂ. Aceste două realități nu sunt unite în chip
logic, adică aceasta însea mnă aceasta, și nici prin asemănare, aceasta preînchipuie aceasta și nici
prin raportul de cauză -efect adică aceasta este cauza aceleia, ci în simbol cele două realități sunt
unite în mod epifanic, în sensul că prin simbol realitatea văzută o descoperă și o face prezentă pe
cea nevăzută. Cultul ortodox este plin de simboluri căci prin fiecare act văzut se împărtășește
credincioșilor realitatea nevăzută a Împărăției cerurilor. Astfel, simbolul liturgic (gesturile, actele
preotului, icoanele, picturile, etc.) sunt mai întâi de toate teofanii, descoperiri ale prezenței lui
Dumnezeu în și prin cult.
După Înălțarea la cer a Mântuitorului noi nu ne mai putem atinge de Hristos trupește, ci Hristos
își continuă lucrarea Sa asupra noastră prin intermediul materiei v ăzute care devine un mediu de
manifestare a prezenței Sale. Prezența nevăzută a lui Dumnezeu în Biserică poate fi sesizată și se
descoperă prin intermediul simbolului.
Caracterul universal sau cosmic al cultului
Prin această trăsătură se subliniază faptul că în cultul ortodox se cuprinde întreaga viață a omului
în momentele cele mai felurite și cu momentele cele mai variate, astfel încât cultul ortodox
ajunge să îmbrățișeze sau să înglobeze întreaga viață a omului în toate aspectele ei asupra cărora
Dumneze u vrea să își reverse bunătatea.
Toate lucrările sacramentale sau văzute ale Bisericii sunt taine! Prin ele Dumnezeu lucrează în
Biserică și prin Biserică în întreaga lume. Și prin ele, Dumnezeu vrea să transforme întreaga
lume.

17 Importanța cultului în via ța religioasă
Ortodoxia mai înainte de toate este Ortodoxie prin cultul ei. În cult este cuprinsă întreaga ei
istorie, întreaga ei învățătură dogmatică, întreaga ei experiență spirituală, iar prin cult Ortodoxia
are marea misiune de a pregăti pe om pentru viața de veci. Cultul este un tezaur de neprețuit al
Ortodoxiei căci are în centrul ei Sfânta Liturghie prin care trecutul, prezentul și viitorul sunt
unite într -un prezent continuu care este prezentul vieții veșnice. Sărbătorile ortodoxe nu sunt
nimic alt ceva decât înveșnicirea timpului sau pregustarea încă de acum a bucuriei veacului viitor.
Istoria cultului
1. Cultul iudaic ca origine și sursă a cultului creștin;
2. Cultul creștin în epoca apostolică;
3. Cultul creștin în epoca persecuțiilor;
4. Cultul creștin în pe rioada iconoclastă;
5. Cultul creștin după perioada iconoclastă
– Cultul Bisericilor din Orient
– Cultul Bisericilor din Apus
– Cultul Bisericilor protestante și neoprotestante
1. Cultul iudaic ca origine și sursă a cultului creștin
În că utarea originilor cultului creștin trebuie pornit de la structura și conținutul cultului iudaic pe
care Mântuitorul l -a practicat, dar l -a umplut de un sens nou, marcând astfel transformarea unui
ritual simbolic în Sfinte Taine (în cultul Legii celei Vechi toate actele liturgice aveau o
semnificație simbolică punându -l pe om în legătură cu Dumnezeu și aceasta întotdeauna din
perspectiva unui legământ a lui Dumnezeu cu poporul Său.) Mântuitorul împlinește și săvârșește
toate aceste acte cultice iudaice, dar El aduce și desăvârșirea lor eshatologică umplându -le de un
conținut și un sens nou.
După Înălțarea la cer a Mântuitorului, apostolii nu s -au mai putut atinge trupește de Hristos, dar
repetând actele cultice lăsate de Mântuitorul au ajuns să se împărtășeas că de un nou mod de
prezență a lui Iisus Hristos Cel răstignit și înviat. Sfinții Apostoli și primii creștini, continuând
ceea ce a făcut Mântuitorul se împărtășeau de prezența Lui. Cultul a păstrat sensul acesta nou,
dar cu timpul i -a găsit alte forme de expresie, astfel încât, foarte devreme, în primul secol,
Biserica creștină a început să -și alcătuiască propria imnografie, propriile texte liturgice datorită
improvizării care exista în cult. Se improviza pe o schemă dată păstrată din epoca Sfinților
Apost oli, iar cel care rostea rugăciunea trebuia să aibă abilitatea de o face (în primul rând
abilitatea duhovnicească). Caracterul nocturn al cultului primar este evident din Faptele
Apostolilor.
În epoca persecuțiilor cultul nu și -a dezvoltat formele lui de e xpresie, ci au început să apară
primele formulare sau texte liturgice scrise, apărând primele culegeri de texte liturgice numite

18 Rânduieli bisericești . Se remarcă o diversitate de texte liturgice care cu timpul a ajuns să fie
uniformizată dând naștere cult ului pe care îl ave astăzi. După Edictul de la Milan (313) cultul
creștin a devenit cultul oficial public și a cunoscut o dezvoltare fără precedent a formelor lui de
expresie. Acum, în secolul al IV -lea diferitele familii liturgice create prin fixarea în s cris a
textului cultic, se unifică, iar variantele textelor cultice mai puțin folosite sau mai puțin
cunoscute sunt înlăturate, iar bisericile locale se grupează în jurul scaunelor patriarhale care
ajung să impună cultul lor în toate regiunile asupra căror a și-au exercitat jurisdicția. La început
nu a existat o uniformitate de expresie cum s -ar putea crede, postulându -se existența unei
liturghii apostolice scrise (cea atribuită Sfântului Apostol Iacob), ci a existat o uniformitate în
structura cultului, dar o diversitate în formele lui de expresie, dat fiind faptul că până în secolul
al IV -lea cultul se baza pe improvizații. Abia după ce apar textele scrise cultul începe să se
uniformizeze, să se standardizeze de așa manieră încât acest proces de omogenizare al cultului
început odată cu luptele anieretice din secolul al IV -lea să fie împlinită prin impunerea de către
împărații bizantini a cultului metropolei de așa manieră, încât numeroasele tradiții liturgice
locale au fost înlocuite iar textele liturgice pă strate până în ziua de astăzi să fie cele consacrate,
acceptate, dar și impuse de autoritatea bisericească, dar și cea imperială.
Liturghiile păstrate până în ziua de astăzi sunt rezultatul unui lung proces de evoluție și de
cizelare căci ierarhi de seamă ai Bisericii precum Sf. Vasile sau Sf. Ioan Gură de Aur au brodat
pe schema liturghiei epocii lor îmbogățind astfel pe textul liturgic cu conținut dogmatic.
Liturghiile poartă numele acestor Sfinți Ierarhi nu pentru că ei sunt autorii lor, ci pentru că sun t
cei care le -au dat forma finală de expresie. Liturghia, ca și cultul, izvorăște din tradiția Bisericii.
Ea este operă a întregii Biserici, ale plinătății eclesiale. Iar sarcina creștinismului zilelor noastre
este de a regăsi și retrăi plenar această expe riere a prezenței Duhului Sfânt în și prin textul cultic
de așa manieră încât cultul ortodox să se impună de la sine și să nu fie impus prin mijloace
externe.
Rolul și funcțiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului în biserica veche și cultul ortod ox de
astăzi
Având o constituție dihotomică, alcătuit fiind din trup și din suflet, omul intră în legătură cu
Dumnezeu, atât prin lucrurile nevăzute, sau partea noetică a cultului, cât și prin lucrurile, actele
sau slujitorii văzuți. Și aceasta pentru a da un caracter obiectiv relației cu Dumnezeu, pentru a -l
scoate pe om din subiectivitatea personală și a -l ancora în stabilitatea și consistența unei relații
obiective cu Dumnezeu. Ierarhia bisericească are menirea de a mijloci legătura cu Dumnezeu, de
a duc e jertfa nesângeroasă pentru păcatele poporului și mai ales de a -L face prezent pe Hristos
prin toate actele cultice văzute.
Rolul ierarhiei este în primul rând unul mistagogic de iniția poporul în taina prezenței lui Hristos
de așa manieră încât percepția creștinismului și simțirea prezenței lui Dumnezeu să fie făcută
într-un mod personal, bazându -se pe ascultare și pe smerenie. Arătând că progresul în creștinism
înseamnă creșterea comuniunii între persoane prin gustarea din comuniunea interpersonală a
Sfintei Treimi. Relația omului cu Dumnezeu este o relație personală, iar ierarhia bisericească
trebuie să poată transmite iubirea lui Dumnezeu într -o formă personalizată de așa manieră încât
prin toate lucrările văzute să fie împărtășit credincioșilor Hristos , Persoană vie care prin Sfântul
Duh ne face pe toți fii ai Tatălui.

19 În Persoana preotului și a arhiereului trebuie să coincidă atât autoritatea duhovnicească, cât și cea
ierarhică de așa manieră încât în toate lucrările ierarhiei să fie prezent Hristos, i ar credincioșii să
vadă în ierarhie prezența și lucrarea lui Hristos.
Câteva cuvinte despre clerul inferior:
Există o categorie ajutătoare a clerului alcătuită din ipodiaconi, cântăreți și citeți. Alături de ei
pot fi menționate și diaconițele care primeau și ele o consacrare prin hirotesire alături de fecioare
și văduve. Rolul acestor persoane ajutătoare era de a facilita și de a ușura sarcinile mereu
crescânde ale clerului superior. Exorciștii, cunoscuți în secolul al III -lea erau cei ce aveau
harisma deo sebită de a alunga diavolii. Ușierii stăteau la ușile bisericii și le închideau în timpul
persecuțiilor ca nimeni să nu mai intre.
Rolul credincioșilor laici este acela de a se constitui în membre ale trupului Bisericii. Clerul
împreună cu laicii alcătuies c Biserica. Preoții sunt aleși dintre cei laici, iar laicii sunt sprijinul,
dar și cununa sau lauda preoției. Există o sinergie tainică între cler și popor căci grija pastorală a
clerului sădește o viață spirituală deosebită în popor, iar roadele acestei v ieți spirituale se întorc
și îl ajută pe preot în slujirea lui față de Dumnezeu.