DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL -Manual de studiu individual – 2 3 DIANA UNGUREANU DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL -Manual de studiu individual – 4… [601583]

1 DIANA UNGUREANU

DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
-Manual de studiu individual –

2

3 DIANA UNGUREANU

DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
-Manual de studiu individual –

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediții aparțin
Editurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată făr ă acordul scris al Editurii Pro
Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

5 CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………….. …………………………………………… …………………………… 11

Unitatea de învățare 1
Definiția și obiectul Dreptului Comerțului Internaț ional
11
1.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… … 12
1.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re ………………………………………… ……………………………. 12
1.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… …………………………………….. 12
1.3.1. Drept material și drept procesual. Definiție; 13
1.3.2. Caracterul patrimonial; caracterul comercial; carac terul internațional al
Dreptului Comerțului Internațional 17
1.3.3. Raporturi cu alte ramuri de drept 17
1.4. Îndrumător pentru autoverificare 18

Unitatea de învățare 2
Principiile Dreptului Comerțului Internațional

2.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… .. 21
2.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re ………………………………………… ……………………………. 22
2.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… …………………………………….. 23
2.3.1. Principiul libertății comerțului; 24
2.3.2. Principiul concurenței loiale 24
2.3.3. Principiul egalității juridice a părților 24
2.3.4.. Principiul libertății convențiilor …………………………………………… ……. 24
2.3.5. Principiul buneiÎcredințe 24

2.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… …………………………………. 25

Unitatea de învățare 3
Izvoarele Dreptului Comerțului Internațional

3.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… … 27
3.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. …………………….. 27
3.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… …………………………………….. 28
3.3.1. Izvoare interne;
3.3.2.Izvoare internaționale;
3.3.3. Importanța uzanțelor comerciale internaționa le;
3.3.4. Raportul juridic de Comerț Internațional. Co ncept. Premise. Caracteristici;
3.3.5. Conținutul și Obiectul Raportului juridic;
3.3.6. Subiectele raportului juridic de Comerț Inte rnațional
…………………………………………… …………………. 30
30
31
3.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… ………………………………….. 34

Unitatea de învățare 4
Subiectele Dreptului Comerțului Internațional

4.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… … 38
4.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. ……………………. 38
4.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… …………………………………….. 38

4.3.1. Statele
4.3.2. Comerciantul persoană fizică
39

6 4.3.3.Comerciantul persoană juridică
42

4.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… …………………………………. 48

Unitatea de învățare 5
Falimentul

5.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… … 52
5.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. …………………….. 53
5.3. Conținutul unității de învățare …………. …………………………………………… …………………………………….. 54
5.1. 1.Procedura falimentului în Comerțul Internațional ; Efectele
falimentului …… 54
5.1.2. Teoria universalității și teoria teritoriali tății ……………………………………… …………. 55
5.1.3. Competența jurisdicțională……………… …………………………… 56
5.1.4. Legea aplicabilă………………………. …………………………. 60
5.1.5. Efectele deschiderii procedurii de insolvenț ă 61
5.1.6. Regulamentul 1346/2000 privind procedurile d e insolvență 61
5.1.7. Legea model UNCITRAL privind insolvența 61
5.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… ………………………………….. 65

Unitatea de învățare 6
Contractele de Comerț Internațional

6.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… … 71
6.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. …………………….. 71
6.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… …………………………………….. 72
6.3.1. Definiția contractului de comerț internațion al
6.3.2. Clasificarea
6.3.3.Strategii și tehnici de negociere; …………………………………………… ……. 72
72
74

6.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… ………………………………….. 74

Unitatea de învățare 7
Încheierea contractelor de Comerț Internațional

7.1 Introducere …………………………….. …………………………………………… …………………………………………… … 77
7.2 Obiectivele și competențele unității de învățar e – timp alocat …………………………….. …………………….. 77
7.3 Conținutul unității de învățare …………… …………………………………………… …………………………………….. 78
7.3.1. Momentul și locul încheierii;. ………………………… 78
7.3.2. Formarea contractului 79
7.3.3. Mijloacele electronice 79
7.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… ………………………………….. 80

Unitatea de învățare 8
Conținutul contractelor

8.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… … 82
8.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. …………………….. 82
8.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… …………………………………….. 83
8.3.1.Clauze generale………………………… ………………………………………….. 83
8.3.2. Clauze speciale……………………….. …………………………………………… ………. 83
8.3.2.1 Clauze privind răspunderea 84
8.3.2.2. Clauze privind adaptarea valorii contractu lui 84
8.3.2.3. Clauze privind menținerea valorii contract ului 85
8.3.2.4. Clauze privind continuitatea relațiilor co ntractuale 86
8.3.2.5. Clauze de alegere a legii aplicabile și cl auza compromisorie 86

7 8.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… …………………………………. 88

Unitatea de învățare 9
Interpretarea și executarea contractelor de Comerț Inte rnațional

9.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… … 92
9.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. …………………….. 92
9.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… …………………………………….. 92
9.1. Contractul de vânzare internațională de mărfuri; 93
9.2. Contractele de transport internațional ………………………………….. 96
9.3. Contractele de finanțare a operațiunilor comerciale internaționale; 105
9.4. Contractele de intermediere 110
9.5. Titlurile de credit în Comerțul internațional 117
9.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… ………………………………….. 117

Unitatea de învățare 10
Mijloace și modalități de plată în Comerțul Interna țional

10.1 Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… .. 121
10.2 Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. ……………………. 122
10.3 Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… ……………………………………. 122
10.3.1. Acreditivul …………………………. ………………………………….. 124
10.3.2. Incasso……………………………… …………………………………………… .. 123
10.3.3. Scrisoarea bancară……………………. ……………………….. 123
10.3.4. Titlurile de credit: cambia, cecÎul și bile tul la ordin
10.4. Îndrumător pentru autoverificare ………… …………………………………………… ………………………………….
Unitatea de învățare 11
Arbitrajul comercial internațional

11.1 Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… .. 128
11.2 Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. ……………………. 128
11.3 Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… ……………………………………. 129
11.3.1. Caracterele arbitrajului ………………………………………….. 130
11.3.2. Procedura arbitrală …………………………………………… …………………………. 132
11.3.3. Sentința arbitrală …………………………………………… … 132
11.3.4. Recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale. Convenția de la New
York 133
10.4. Îndrumător pentru autoverificare ………… …………………………………………… …………………………………. 133
Unitatea de învățare 12
Recapitulare

12.1 Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… ..
12.2 Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. …………………….
12.3 Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… …………………………………….
12.3.1 Încheierea contractelor de Comerț Internațional.
12.3.2.. Conținutul contractelor …………………………………………… …………………………
12.3.3. Interpretarea și executarea contractelor de Comer ț Internațional ………..
12.3.4. Mijloace și modalități de plată în Comerțul Interna țional.

12.3.5. Arbitrajul comercial internațio nal ……………………………………………
12.4. Îndrumător pentru autoverificare ………… …………………………………………… ………………………………….

8
INTRODUCERE

Disciplina Dreptul comerțului interna țional este înscrisă în planul de învățământ în cadrul
disciplinelor cu caracter obligatoriu ca urmare a faptului că una d intre cele mai pregnante tendințe din
domeniul economic și paraeconomic o reprezintă inte rnaționalizarea și globalizarea afacerilor. Deși
această tendință este o componentă a evoluției isto rice a societății umane, începută cu expansiunea
comerțului mondial, se poate argumenta că internați onalizarea reprezintă o reală componentă a
mediului de afaceri contemporan, deoarece ultimele decenii sÎau caracterizat prin extinderea afacerilo r
la nivel planetar și intensificarea celor existent e, apariția unor modificări spectaculoase în ierarh izarea
puterilor economice (la nivel de întreprindere sau chiar la nivel macroeconomic, de state) realizate î n
funcție de abordarea relației national – internatio nal.
Având în vedere multiplicarea raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional, dată fiind
angrenarea unui număr tot mai mare de agenți econom ici în operațiuni comerciale interna ționale și în
acțiuni de cooperare interna țională, pe baza unor criterii și principii moderne, cu parteneri din diverse
medii economice, aceste cunoștințe sunt absolut nec esare în exercitarea oricărei profesii juridice .

Obiectivele cursului

Cursul își propune să prezinte studenților o serie de aspecte teoretice și practice aplicabile
raporturilor juridice de dreptul comerțului interna țional pornind de la bazele conceptuale cu care
operează afacerile internaționale. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de principiile
dreptului comerțului internațional, de particularit ățile contractelor de comerț internațional și de
regulile aplicabile regimului investițiilor străine în România.

Competențe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competen țe generale și
specifice:
1. Cunoaștere și înțelegere (cunoașterea și utilizarea adecvată a noțiunilor sp ecifice
disciplinei)
/checkbld identificarea de termeni, relații, procese, percepe rea unor relații și conexiuni în
cadrul disciplinelor juridice din sfera dreptului i nternațional;
/checkbld utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul dreptului comerțului
internațional;
/checkbld definirea / nominalizarea de concepte ce apar în raporturile de dreptul comerțului
internațional;
/checkbld capacitatea de adaptare în plan juridic la noi sit uații apărute pe sfera activității
economice internaționale
2. Explicare și interpretare (explicarea și interpretarea unor idei, proiecte, p rocese, precum și
a conținuturilor teoretice și practice ale discipli nei)
/checkbld generalizarea, particularizarea, integrarea unor do menii juridice în dreptul
comerțului internațional;
/checkbld realizarea de conexiuni între elementele raportului de dreptul comerțului
internațional;
/checkbld capacitatea de analiză și interpretarea a contracte lor de comerț internațional
/checkbld capacitatea de redactare și negociere a unor clauze contractuale , însușirea unor
tehnici de negociere
/checkbld

9 3. Instrumental4aplicative (proiectarea, conducerea și evaluarea activităților practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici și instr umente de investigare și de aplicare)
/checkbld relaționări între elementele ce caracterizează acti vitatea de contractare la nivel
internațional;
/checkbld descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activității de
contractare la nivel internațional;
/checkbld capacitatea de a transpune în practică cunoștințele dobândite în cadrul cursului;
/checkbld abilități de cercetare, creativitate în domeniul dreptului comerțului internațional;
/checkbld capacitatea de a concepe proiecte și de a le derula activități de negociere
internațională;
/checkbld capacitatea de aplicare în practică a modurilor de soluționare a litigiilor decurgând din
activitatea de comerț internațional
/checkbld capacitatea de utilizare a mijloacelor și modalităț ilor de plată în relațiile comerciale
internaționale
/checkbld
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive și responsabi le față de domeniul științific /
cultivarea unui mediu științific centrat pe valori și relații democratice / promovarea unui sistem de
valori culturale, morale și civice / valorificarea optimă și creativă a propriului potențial în activi tățile
științifice / implicarea în dezvoltarea instituțion ală și în promovarea inovațiilor științifice / anga jarea
în relații de parteneriat cu alte persoane / instit uții cu responsabilități similare / participarea la
propria dezvoltare profesională )
/checkbld implicarea în activități științifice în legătură cu disciplina dreptul comerțului
internațional;
/checkbld acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenom en, comportament, etc. conform
legislației în vigoare;
/checkbld capacitatea de a avea un comportament etic în fața partenerilor contractuali;
/checkbld capacitatea de a aprecia diversitatea și multicultu ralitatea analizei probelor;
/checkbld abilitatea de a colabora cu specialiștii din alte d omenii.

Resurse și mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului ind ividual al studenților, precum și de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicații, necesare
întregirii cunoștințelor practice și teoretice în d omeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezent area
cursului sunt folosite echipamente audioÎvizuale, m etode interactive și participative de antrenare a
studenților pentru conceptualizarea și vizualizarea practică a noțiunilor predate. Activități tutorial e se
pot desfășura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:
1. Clauzele speciale în contractul de comerț internaț ional (1 ora)
2. Legea aplicabilă contractului de comerț internațio nal (1 ora)
3. Regulile INCOTERMS 2010 (1 ora)
4. Arbitrajul comercial internațional (1 ora)

Structura cursului

Cursul este compus din 12 unități de învățare:

Unitatea de învățare 1. Definiția și obiectul Dreptului Comerțului Internaț ional (2 ore)
Unitatea de învățare 2. Principiile Dreptului Comerțului Internațional (2 ore)
Unitatea de învățare 3. Izvoarele Dreptului Comerțului Internațional (4 ore)
Unitatea de învățare 4. Subiectele Dreptului Comerțului Internațional (2 ore)
Unitatea de învățare 5. Falimentul (2 ore)
Unitatea de învățare 6. Contractele de Comerț Internațional. Noțiune. Clasi ficare.
Tehnici și metode de negociere (2 ore)
Unitatea de învățare 7. Încheierea contractelor de Comerț Internațional (2 ore)

10 Unitatea de învățare 8. Conținutul contractelor (2 ore)
Unitatea de învățare 9. Interpretarea și executarea contractelor de Comerț
Internațional (2 ore)
Unitatea de învățare 10. Mijloace și modalități de plată în Comerțul Interna țional
(2 ore)
Unitatea de învățare 11. Arbitrajul comercial internațional (2 ore)
Unitatea de învățare 12. Recapitulare (2 ore)

Teme de control (TC)

Desfășurarea temelor de control se va derula confor m calendarului disciplinei și acestea vor avea
următoarele subiecte:

1. Încheierea contractelor de Comerț Internațional (Momentul și locul încheierii; Formarea
contractului. Mijloacele electronice).Conținutul co ntractelor ( Clauzele generale; Clauzele
specifice). (3 ore)
2. Arbitrajul comercial internațional (Caracterele arb itrajului – procedura arbitrală – sentința
arbitrală – recunaoșterea sentințelor arbitrale). ( 2 ore)

Bibliografie obligatorie:
Î D. Mazilu – Drept comercial internațional. Partea g enerală, Ed. Lumina Lex, 2011.
Î D. Mazilu – Dreptul comercial internațional, Partea specială, Ed. Lumina Lex, 2011.
Bibliografie opțională:
D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (trata t), Ed. Actami, București, 2004
B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed . Lumina Lex , București 2003
V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
Î C. Bârsan, D. Sitaru – Drept comercial internaționa l, Univ. București, 1990.
Î I. Macovei – Dreptul comercial internațional, Ed. J unimea, Iași, 1980.
Î T. R. Popescu – Dreptul comerțului internațional, E d. Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Î Stoian, R. Pencea, L. Brotac – Tehnici de comerț in ternațional, București, 1992.
B. Ștefănescu, I. Rucăreanu – Dreptul comerțului in ternațional, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1983
Metoda de evaluare:
Examenul final se susține sub formă scrisă, pe bază de grile și subiecte în extenso, ținânduÎse
cont de participarea la activitățile tutoriale și r ezultatul la temele de control ale studentului.

11 Unitatea de învățare 1
Definiția și obiectul Dreptului Comerțului Internaț ional

1.1. Introducere
1.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re
1.3. Conținutul unității de învățare
1.3.1. Drept material și drept procesual. Definiție;
1.3.2. Caracterul patrimonial; caracterul comercial; carac terul internațional al Dreptului
Comerțului Internațional
1.3.3. Raporturi cu alte ramuri de drept
1.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Dreptul comerțului internațional este o disciplină de
sinteză, cu o largă deschidere. În contextul global izării, al
revoluției informaționale, tehnico – științifice, p roducerea în
una și aceeași țară a bunurilor și serviciilor nece sare traiului
este, din punct de vedere tehnic, imposibilă, iar d in punct de
vedere economic nerentabilă, fapt ce impune, obiect iv,
participarea statelor la circuitul mondial de valor i materiale și
spirituale.
Participarea trebuie disciplinată, între altele, de reguli
de conduită obligatorii. Revine, în acest sens, dre ptului
comerțului internațional sarcina disciplinării rapo rturilor din
sfera relațiilor de schimb de valori (comerțul prop riu – zis și
activitatea de cooperare și tehnico – științifică i nternațională).
Nu există o definiție sintetică, unanim acceptată a
Dreptul comerțului internațional. Noi considerăm dr eptul
comerțului internațional ca totalitatea normelor ju ridice care
reglementeazã raporturile ce se stabilesc în sfera comerțului
mondial și a cooperãrii economice și tehnicoÎștiinț ifice
internaționale, între state, între state și comerci anți din alte
state, între comercianți din state diferite. Aceste norme provin
din diferite ramuri de drept, dar ele nu reprezintă o
juxtapunere mecanică, un conglomerat de reguli obli gatorii de
conduită.

1 În acest sens, și Conferința de la Helsinki, 1975 pentru cooperare și securitate în Europa, în cadrul
căreia sÎa relevat caracterul pluridisciplinar al d isciplinei.

12 1.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re

Obiectivele unității de învățare :

4 identificarea raportului juridic de dreptul comerțu lui
internațional
Î cunoașterea criteriilor de comercialitate în :
• Sistemul obiectiv
• Sistemul subiectiv
Î cunoașterea elementelor de extraneitate, potrivit : Legii
105/1992, Codului civil, Regulamentelor Uniunii Eur opene

Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să definească termeni precum: e lement
de extraneitate; comercialitate; contract de comerț
internațional; raport juridic de dreptul comerțului
internațional.
– studenții vor putea să diferen țieze contractul comercial
na țional de cea interna țional
– studenții vor putea să descrie particularită țile și
caracteristicile raportului juridic de dreptul come rțului
interna țional;
– studenții vor putea să diferențieze raportul de rep tul
comerțului internațional de raportul aparținând alt or ramuri
juridice.

Timpul alocat unității de învă țare:

Pentru unitatea de învă țare Definiția și obiectul Dreptului
Comerțului Internațional timpul alocat este de 2 ore.
1.3. Conținutul unității de învățare

13 I. NOȚIUNI GENERALE. DEFINIȚIA
DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL.
OBIECTUL DISCIPLINEI.

Dreptul comerțului internațional este o disciplină de
sinteză, cu o largă deschidere. În contextul global izării, al
revoluției informaționale, tehnico – științifice, p roducerea în
una și aceeași țară a bunurilor și serviciilor nece sare traiului
este, din punct de vedere tehnic, imposibilă, iar d in punct de
vedere economic nerentabilă, fapt ce impune, obiect iv,
participarea statelor la circuitul mondial de valor i materiale și
spirituale.
Participarea trebuie disciplinată, între altele, de reguli
de conduită obligatorii. Revine, în acest sens,
dreptului comerțului internațional sarcina discipli nării
raporturilor din sfera relațiilor de schimb de valo ri
(comerțul propriu – zis și activitatea de cooperare și
tehnico – științifică internațională).
Nu există o definiție sintetică, unanim acceptată a
Dreptul comerțului internațional. Noi considerăm dr eptul
comerțului internațional ca totalitatea normelor ju ridice care
reglementeazã raporturile ce se stabilesc în sfera comerțului
mondial și a cooperãrii economice și tehnicoÎștiinț ifice
internaționale, între state, între state și comerci anți din alte
state, între comercianți din state diferite. Aceste norme provin
din diferite ramuri de drept, dar ele nu reprezintă o
juxtapunere mecanică, un conglomerat de reguli obli gatorii de
conduită.
Disciplina prezintă următoarele trăsături esențiale 1:
Î caracterul interdisciplinar sau pluridisciplinar;
Î materie de sine stătătoare.
Caracterul interdisciplinar, Dreptul comerțului
internațional fiind la confluența sistemului națion al de drept
cu dreptul internațional public. SÎa subliniat că î n structura
disciplinei intră norme de drept intern, deopotrivă de drept
public și de drept privat, care pentru fiecare stat în parte
organizează și reglementează comerțul exterior resp ectiv.
Intră în structura materiei norme de drept internaț ional public,
în măsura în care la circuitul mondial de valori ma teriale și
spirituale participă statele. Intră norme de drept de drept
uniform, fie conflictuale, fie materiale.
Deși are un caracter interdisciplinar, deși reprezi ntă o
totalitate de norme juridice din sisteme de drept d iferite,
normele dreptului comerțului internațional sunt ord onate,
aceasta fiind o materie de sine stătătoare, fiind î ndeplinite
criteriile minimale: obiect propriu de reglementare ,
metode și principii.
Obiectul dreptului comerțului internațional este dat

14 de raporturile juridice de comerț internațional (mondial).
Ca expresie a caracterului de sine stãtãtor al
disciplinei, aceste raporturi juridice se caracteri zeazã
prin prezența, concomitent, a douã trãsãturi specif ice:
A. Comercialitatea
B. Internaționalitatea

Comercialitatea
Diferitele sisteme naționale de drept rețin criteri i
diferite pentru definirea comercialitãții:
Î unele sisteme de drept (ex. Dreptul german și
sistemele de influențã germanicã) o definesc în baz a unui
criteriu subiectiv , pornind de la calitatea de comercianți a
participantilor la raporturile juridice în cauzã. A stfel, prezintã
aceastã trãsãturã raporturile juridice la care part icipã
societãțile comerciale și comercianții persoane fiz ice ce au o
firmã înmatriculatã în Registrul comerțului;
Î alte sisteme de drept (ex. Cele de inspirație fra ncezã)
rețin drept criteriu principal natura intrinsecã a actelor și
faptelor juridice sãvârșite . Aceste sisteme procedeazã, de
regulã, la enumerarea prin lege a actelor și faptel or pe care le
calificã drept comerciale, enumerarea nefiind exhau stivã,
revenind doctrinei să stabilească , în completare, criteriile ce
permit ce permit includerea actelor și faptelor jur idice în
categoria actelor de comerț.
Internaționalitatea 4 constã în prezența, în structura
raportului juridic, a unui element strãin, internaț ional, de
extraneitate, de asemenea intensitate încât face po sibilã
supunerea raportului juridic în cauzã, concomitent, la cel
puțin douã sisteme de drept diferite.
În general, internaționalitatea este definitã de
sistemele de drept naționale.
Datoritã faptului cã prezența elementului de
extraneitate antreneazã conflictul de legi, în instrumentele
interstatale care cuprind norme uniforme reglementâ nd
materia comercialã sÎa evidențiat și preocuparea de finirii
internaționalitãții astfel:
Î Convenția de la Viena (1980) privind vânzarea
internaționalã de mãrfuri – se considerã a fi internațional
contractul de vânzare:cumpãrare, dacã vânzãtorul și
cumpãrãtorul își au sediul, domiciliul sau reședinț a pe
teritorii statale diferite;
Î Convenția de la Varșovia (1929) privind
transportul internațional aerian de mãrfuri, cãlãtori,
bagaje – un transport aerian este considerat internațional
dacã locul de încãrcare/îmbarcare și locul de
descãrcare/debarcare se gãsesc pe teritorii statale diferite
sau dacã, deși acestea se gãsesc pe același teritor iu,
aeronava survoleazã un teritoriu terț, cu escalã.

15 Convenția de la Montreal (1997) privind transportul
internațional aerian de mărfuri
Convenția de la Haga ( 1978 )
Convenția de la Otawa (1988)
Metoda de reglementare
În dreptul comerțului internațional se folosesc:
Î Metoda conflictualã, împrumutatã din Dreptul
internațional privat;
Î Metoda dreptului uniform , metodã specificã, ce
câștigã teren, realizatã, în principal, prin efortu l statelor, prin
instrumente interstatale:
Î Geneva – 1930/1931 – cambia, biletul la
ordin, cecul;
Î Haga – 1955, 1964, 1986 – vânzarea
internaționalã de bunuri mobile corporale;
Î Ottawa – 1988 – contractul internațional de
leasing financiar; contractul internațional de
factoring;
Î Regulile de la Hamburg – 1978 –
transporturile maritime sub conosament.
Tendința este de elaborare a normelor
uniforme, în principal, de drept material, dar și
conflictual.

II. Delimitarea dreptului comerțului internațional de alte
discipline
Fiind o disciplină interdisciplinară, dreptul comer țului
internațional trebuie departajat de disciplinele cu care se
interferează sau conexe.

1.Dreptul comerțului internațional – Dreptul intern ațional
privat
Se observã cã dreptul comerțului internațional are o
sferã de cuprindere concomitent mai largã și mai re strânsã în
raport cu dreptul internațional privat: mai largã pentru cã, pe
lângã raporturile cu element de extraneitate stabil ite între
subiecții de drept civil, dreptul comerțului intern ațional
reglementeazã și raporturi stabilite între state; mai restrânsã ,
întrucât, din totalul raporturilor juridice cu elem ent de
extraneitate care fac obiectul de reglementare al d reptului
internațional privat, dreptul comerțului internațio nal
reglementeazã numai pe acelea caracterizate concomi tent și
prin comercialitate.
Punctele de interferențã între cele douã discipline se
regãsesc la nivelul subiecților și al metodei confl ictuale de
reglementare.

16 2.Dreptul comerțului internațional – Dreptul intern ațional
public
Raportat la dreptul internațional public, dreptul
comerțului internațional are, concomitent, o sferã mai largã ,
pentru cã dreptul comerțului internațional reglemen teazã cu
preponderențã raporturi juridice stabilite între co mercianți din
state diferite, subiecte care exced sfera subiectel or dreptului
internațional privat, și mai restrânsã, întrucât din totalitatea
raporturilor juridice legate între state suverane, dreptul
comerțului internațional le reglementeazã numai pe acelea
stabilite în sfera comerțului mondial, în sensul ce l mai
cuprinzãtor al acesteia.
Interferența cu dreptul internațional public se sit ueazã
la nivelul subiectelor și al izvoarelor internațion ale.
În doctrină există și opinii extreme referitoare la
conexiunea acestor discipline. În acest sens, exist ă opinia
(Sitaru) potrivit căreia în structura dreptului com erțului
internațional nu intră normele dreptului internațio nal privat,
deși autorul recunoaște caracterul interdisciplinar și
pluridisciplinar al disciplinei. Majoritatea autori lor români o
consideră nefondată, deoarece specificitatea raport ului de
dreptul comerțului internațional este dată tocmai d e prezența
elementului de internaționalitate care antrenează a plicarea
legii străine.
Această concepție se desprinde și din lucrările
Conferinței de la Helsinki și din lucrările UNCITRA L.
În lucrări recente din literatura străină (franceză ) a fost
exprimată o poziție diametral opusă acesteia, care reduce
dreptul comerțului internațional la normele de drep t
conflictual, acestea dânduÎi substanța.
Considerăm că, în măsura în care se aplică unui rap ort
cu element de extraneitate, normele dreptului inter național
privat se cuprind și în dreptul comerțului internaț ional.
3.Dreptul comerțului internațional – Dreptul comerc ial
Se impune analizarea conexiunilor dintre dreptul
comerțului internațional și dreptul comercial, cu a tât mai mult
cu cât, în mod eronat, a apãrut formularea „Dreptul
comerțului internațional – subramurã a dreptului co mercial”.
Sunt necesare urmãtoarele precizãri:
Î nu toate sistemele de drept cunosc dualitatea
dreptului privat: drept civil – drept comercial; si stemul
elvețian, italian cunosc unitatea dreptului privat; sistemul
francez, belgian, românesc cunosc dualitatea dreptu lui privat;
Î ori de câte ori unui raport de drept al comerțulu i
internațional urmeazã sã i se aplice o lege strãinã , dacã
aceasta aparține unui sistem care nu recunoaște dua litatea
dreptului privat, ci reține unitatea acestuia, lege a aplicabilã va
fi legea civilã; prin urmarea, în situația analizatã ar trebui sã
concluzionãm cã dreptul comertului internațional es te o

17 subramurã a dreptului civil, ceea ce ar fi absurd.
Acest mecanism pune în valoare faptul că în nici un
caz dreptul comerțului internațional este o subramu rã a
dreptului comercial; dreptul comerțului internațion al nu poate
fi subsumat dreptului comercial (acolo unde există) , cu atât
mai mult, cu cât substanța o dau raporturile cu ele ment de
extraneitate în dreptul comerțului internațional.
Dreptul comerțului internațional este o disciplinã de
sine stãtãtoare, în nici un fel subordonatã dreptul ui comercial,
ci supraordonatã.

4.Dreptul comerțului internațional – Dreptul intern ațional
economic
Dreptul internațional economic este o ramurã a
dreptului internațional public.
Dreptul internațional economic cuprinde doar
raporturile juridice din sfera economicã, în care s tatele se
manifestã ca purtãtoare de suveranitate, ca titular e ale puterii,
în exercitarea jure imperii (prin ministrul de externe ).
Dreptul comerțului internațional reglementeazã acel e
raporturi juridice din sfera comerțului mondial, în care statele
participã în exercitarea jure gestionis (ca proprietare de
bunuri, prin ministrul finanțelor).

III. Denumirea disciplinei
În doctrina juridicã apar mai multe denumiri:
1. Drept internațional privat al comerțului
2. Drept internațional comercial sau Drept
internațional al comerțului
3. Drept comercial internațional
4. Dreptul comerțului internațional

1. A fost formulată la finele secolului XIX, începu tul
secolului XX și este neștiințificã: a accepta aceas tã denumire
ar însemna sã recunoaștem existența unui drept inte rnațional
privat unic, aplicabil la nivelul tuturor sistemelo r de drept
existente; însã dreptul internațional privat este o ramurã a
fiecãrui sistem național de drept;

2. Î a accepta aceastã denumire ar însemna sã privi m
dreptul comerțului internaținal ca subramurã a drep tului
internațional public (așa cum existã un drept al mãrii, al
cosmosului, al tratatelor etc.)
Î ar rãmâne în afara reglementãrii raporturile
preponderente de comerț internațional – acelea stabilite
între comercianții (persoane fizice și persoane jur idice) din
diferite state, care exced sfera de reglementare a dreptului
internațional public;
3. – este neștiințificã pentru urmãtoarele motive:

18 • în sistemele de drept care nu cunosc
dualitatea dreptului privat (drept civil/
drept comercial) dreptul comercial
internațional nu ar avea corespondent;
• nu se poate vorbi încã de un drept
comercial unic și unitar, de aplicare
internaționalã: Lex mercatoria
universalis este, încã, un deziderat al
comunitãții internaționale.
• nu tot dreptul comerțului internațional
este un drept uniform; chiar
instrumentele interstatale care cuprind
norme de drept uniform nu leagă toate
statele comunității internaționale.
Dreptul uniform nu acoperă toate
instituțiile de drept al comerțului
internațional.
Pentru aceste considerente denumirea acceptatã de
literatura de specialitatea este Dreptul comerțului
internațional, aceasta fiind în concordanțã cu caracterul
interdisciplinar (ca totalitate de norme juridice d e sorginte
diferită) și de sine stãtãtor al disciplinei.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unității de învățare 1
I. Noțiune. Dreptul comerțului internațion al ca totalitatea normelor juridice care
reglementeazã raporturile ce se stabilesc în sfera comerțului mondial și a cooperãrii
economice și tehnicoÎștiințifice internaționale, în tre state, între state și comercianți din alte
state, între comercianți din state diferite.
II. Caracteristici. Disciplina prezintă următoarele trăsături esențiale 2:
Î caracterul interdisciplinar sau pluridisciplinar;
Î materie de sine stătătoare.
III. Obiectul dreptului comerțului internațional este dat de raporturile juridice de
comerț internațional (mondial).Aceste raporturi jur idice se caracterizeazã prin prezența,
concomitent, a douã trãsãturi specifice:
1. Comercialitatea4 definită după 2 sisteme: sistem ul obiectiv

2 În acest sens, și Conferința de la Helsinki, 1975 pentru cooperare și securitate în Europa, în cadrul
căreia sÎa relevat caracterul pluridisciplinar al d isciplinei.

19 sistemul subiectiv
2. Internaționalitatea: dată de elemen tul de extraneitate4 exemple

IV. Metoda de reglementare.
În dreptul comerțului internațional se folosesc drept metode de reglementare:
Î Metoda conflictualã ;
Î Metoda dreptului uniform.
V. Dreptul comerțului interna țional se delimitează de:
Î Dreptul internațional privat
4 Dreptul internațional public
4 Dreptul comercial
4 Dreptul internațional economic

Concepte și termeni de reținut

• comercialitate;
• internaționalitate;
• dreptul comerțului internațional;
• raport juridic de dreptul comerțului internațional ;
• element de extraneitate;
• contract internațional.

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care sunt elementele definitorii ale raportului de dreptul comerțului interna țional?
2. Prezenta ți caracteristicile dreptul comerțului interna țional, ca ramură de drept .
3. Care sunt diferen țele dintre dreptul comerțului interna țional și dreptul interna țional privat?
4. Care este metoda de reglementare în dreptul comerțu lui interna țional?
5. Ce elemente de extraneitate cunoașteți?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care din următoarele constituie element de extra neitate definitoriu al contractului de transport
internațional:
a) marfa tranzitează frontiera;
b) cetățenia părților;
c) sediul transportatorului;
d) reședința destinatarului.

20 2. Potrivit Convenției de la Viena (1980) privind v ânzarea internaționalã de mãrfuri, se
considerã a fi internațional contractul de vânzareÎ cumpãrare dacă:
a) marfa este vândută pe teritoriul unui alt stat;
b) marfa tranzitează frontiera;
c) marfa este vândută printrÎun intermediar străin;
d) vânzãtorul și cumpãrãtorul își au sediul, domiciliu l sau reședința pe teritorii statale
diferite.

3. Dreptul comerțului internațional :
a) este o parte a dreptului internațional privat;
b) este o parte a dreptului internațional public ;
c) este o parte a dreptului comercial ;
d) este o disciplină autonomă.

4. Dreptul comerțului internațional poate fi defini t ca:
a) totalitatea normelor juridice care reglementeazã ra porturile ce se stabilesc în sfera
comerțului mondial și a cooperãrii economice și teh nicoÎștiințifice internaționale, între
state, între state și comercianți din alte state, î ntre comercianți din state diferite ;
b) totalitatea normelor juridice care reglementeazã ra porturile ce se stabilesc în sfera
relațiilor internaționale ;
c) totalitatea normelor juridice care reglementeazã ra porturile ce se stabilesc între state
sau între state și organizații internaționale ;
d) totalitatea normelor juridice care reglementeazã ra porturile juridice cu element de
extraneitate .

5. Nu reprezintă un caracter al raportului de drept ul comerțului internațional:
a) comercialitatea;
b) internaționalitatea;
c) unilateralitatea;
d) comercialitatea și internaționalitatea.

Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, 2011.
2. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București 2003,
3. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
4. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București, 2004

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare 1: 1) a; 2) d; 3) d; 4) a; 5) c.

21

Unitatea de învățare 2
Principiile Dreptului Comerțului Internațional

2.1. Introducere
2.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re
2.3. Conținutul unității de învățare
2.3.1. Principiul libertății comerțului;
2.3.2. Principiul concurenței loiale
2.3.3. Principiul egalității juridice a părților
2.3.4.. Principiul libertății convențiilor ..
2.3.5. Principiul buneiÎcredințe

2.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

În literatura de specialitate sunt considerate principii
fundamentale ale dreptului internațional public , aplicabile
și comerțului internațional, datorită confluenței a cestor
discipline:
• principiul egalitãții în drepturi a statelor;
• principiul soluționãrii pe cale pașnicã a
diferendelor;
• principiul cooperãrii și al avantajului reciproc;
• principiul pacta sunt servanda;
• principiul neamestecului în treburile interne.

Principii specifice dreptului comerțului inte rnațional
sunt considerate:
• principiul libertãții comerțului, ce presupune
obligația statelor de a asigura libera circulație a
mãrfurilor, persoanelor, serviciilor și
capitalurilor;
• principiul liberei concurențe, ce presupune
obligația statelor de a desființa orice barierã de
naturã sã limiteze sau sã distorsioneze

22 concurența pe o piatã, obligația de a renunța la
monopolurile de stat, obligația de a nu
discrimina între comercianți;
• principiul siguranței comerțului ( siguranța
juridică a tranzacțiilor);
• principiul celeritãții în operațiunile
comerciale, ultimile două fiind desprinse din
practica internațională de comerț .

1.2. Obiectivele și competențele unității de
învățare

Obiectivele unității de învățare :

Î cunoașterea principiilor specifice aplicabile
dreptului comerțului internațional ;
Î identificarea principiilor dreptului
internațional public aplicabile dreptului
comerțului internațional ;
Î aplicarea principiilor specifice aplicabile
dreptului comerțului internațional în relațiile
contractuale și în negocierile internaționale.

Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să definească principii precum:
principiul pacta sunt servanda ; principiul libertãții
comerțului; principiul liberei concurențe etc.
– studenții vor putea să diferen țieze principiile specifice
dreptului comerțului internațional de ce ale dreptu lui
internațional public.

Timpul alocat unității de învă țare:

Pentru unitatea de învă țare Principiile Dreptului
Comerțului Internațional timpul alocat este de 2 ore.

23
1.3. Conținutul unității de învățare

1.1. Introducere
În literatura de specialitate sunt considerate principii
fundamentale ale dreptului internațional public , aplicabile
și comerțului internațional, datorită confluenței a cestor
discipline:
• principiul egalitãții în drepturi a statelor;
• principiul soluționãrii pe cale pașnicã a
diferendelor;
• principiul cooperãrii și al avantajului reciproc;
• principiul pacta sunt servanda;
• principiul neamestecului în treburile interne.

Principii specifice dreptului comerțului inte rnațional
sunt considerate:
• principiul libertãții comerțului, ce presupune
obligația statelor de a asigura libera circulație a
mãrfurilor, persoanelor, serviciilor și
capitalurilor;
• principiul liberei concurențe, ce presupune
obligația statelor de a desființa orice barierã de
naturã sã limiteze sau sã distorsioneze
concurența pe o piatã, obligația de a renunța la
monopolurile de stat, obligația de a nu
discrimina între comercianți;
• principiul siguranței comerțului ( siguranța
juridică a tranzacțiilor);
• principiul celeritãții în operațiunile
comerciale, ultimile două fiind desprinse din
practica internațională de comerț .

1.2. În literatura de specialitate sÎa atras atenția cu
deosebire asupra principiilor:
1.libertății comerțului;
2.concurenței loiale;
3.egalității juridice a părților;
4.libertății convențiilor;
5.buneiÎcredințe.
1.2. Principiul libertatii comertului
Libertatea de a revinde pentru a câstiga
În comerțul internațional, ca de altfel, în orice a ct de comerț
este esențial să se asigure libertatea de a revinde pentru a

24 câstiga.
Necesitatea unui control prin mijloace financiarÎba ncare
Libertatea comerțului implică un anumit control al statului
asupra activității de comerț internațional, desfăsu rată de
persoanele fizicesi juridice, subiecte de drept com ercial.
1.3. Principiul concurenței loiale

Domeniul concurenței comerciale internaționale
În comerțul internațional, relațiile de competiție dintre diversi
agenți economici vizează nu numai atragerea de noi clienți, în
condițiile menținerii vechii clientele,dar si cucer irea de noi
piețe pentru desfacerea mărfurilor, în scopul decla rat de
realizare a unor profituri corespunzătoare.

Principiul libertății concurenței orientează reglem entările
naționale si internaționale în direcția asigurării:
a. libertății de acces pe piață;
b.libertății cererii si ofertei;
c.libertății economice, în general;
d.prevenirii si reprimării actelor anticoncurențial e;
e. reparării prejudiciilor izvorâte din abuzul de l ibertate în
schimburile comerciale internaționale
1.4. Principiul egalității juridice a părților

Raportul de comerț internațional se bazează pe egal itatea
juridică a părților. Fiecare parte contractantă are libertatea să
acționeze potrivit voinței sale, convenind asupra m odului în
care urmează să se deruleze operațiunile de comerț exterior în
care se angajează.
1.5. Principiul libertății convențiilor
Raporturile juridice de comerț internațional se con cretizează în
contractele comerciale internaționale si titlurile de valoare.
Ambele dau expresie voinței juridice a părților, de pinzând de
întinderea puterii lor de decizie, limitele acestei a fiind stipulate
în dispozițiile exprese ale legii. În aceste limite se aplică
principiul libertătii conventiilor.
1.6. Principiul buneiÎcredințe
Atât în dezbaterile Organizației Mondiale a Comerțu luisi
Comisiei Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului
Internațional, cât, mai ales, în procesul încheieri i si realizării
contractelor comerciale internaționale, cu deosebir e în ultimii
ani, buna credintă a fost si este invocată, clamată cu insistență,
subliniinduÎse, de regulă argumentat, importanța pe care o are
pentru finalizarea schimburilor de mărfuri si servi cii în condiții
reciproc avantajoase.

Sinteza unității de învățare
Principii fundamentale ale dreptului internațional

25 public , aplicabile și comerțului internațional, datorită
confluenței acestor discipline sunt:
• principiul egalitãții în drepturi a statelor;
• principiul soluționãrii pe cale pașnicã a
diferendelor;
• principiul cooperãrii și al avantajului reciproc;
• principiul pacta sunt servanda;
• principiul neamestecului în treburile interne.

B. Principii specifice dreptului comerțului interna țional :
• principiul libertãții comerțului, ce presupune
obligația statelor de a asigura libera circulație a
mãrfurilor, persoanelor, serviciilor și
capitalurilor;
• principiul liberei concurențe, ce presupune
obligația statelor de a desființa orice barierã de
naturã sã limiteze sau sã distorsioneze
concurența pe o piatã, obligația de a renunța la
monopolurile de stat, obligația de a nu
discrimina între comercianți;
• principiul siguranței comerțului ( siguranța
juridică a tranzacțiilor);
• principiul celeritãții în operațiunile
comerciale, ultimile două fiind desprinse din
practica internațională de comerț .

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unității de învățare 1:

Concepte și termeni de reținut

• principiul libertãții comerțului ;
• principiul liberei concurențe ;
• principiul siguranței comerțului ;
• principiul celeritãții în operațiunile comerciale ;
• principiul pacta sunt servanda ;
• principiul bunei4credințe.

26 Întrebări de control și teme de dezbatere

1.Care sunt principiile specifice dreptul comerțului interna țional?
2 . Ce se înțelege prin principiul liberei concuren țe?
3.Care sunt diferen țele dintre principiul liberei concurențe și princip iul monopolului?
4.Ce este principiul libertății comerțului?
5. Ce presupune principiul pacta sunt servanda ?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care din următoarele constituie principiu specif ic al dreptului comerțului internațional:
a) principiul libertății comerțului;
b) principiul neamestecului în treburile interne;
c) principiul proporționalității;
e) principiul subsidiarității.

2. Principiul pacta sunt servanda presupune :
a) obligativitatea contractelor încheiate, chiar da că acestea încalcă norme imperative;
b) neamestecul statului în contractul dintre părți;
c) interdependența obligațiilor părților;
d) convenții legal făcute au putere de lege între părț i.

3. În România, după 1989, dreptul comerțului internațional are în centru prin cipiul :
a) libertății comerțului;
b) monopolului;
c) controlului statal al tranzacțiilor;
d) neamestecul statului în contractul dintre părți.

Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, 2011.
2. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București 2003,
3. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
4. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București, 2004

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE 2
Unitatea de învățare 1: 1) a; 2) d; 3) a;

27 Unitatea de învățare 3
Izvoarele Dreptului Comerțului Internațional

3.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… …
3.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. ……………………..
3.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… ……………………………………..
3.3.1. Izvoare interne;
3.3.2.Izvoare internaționale;
3.3.3. Importanța uzanțelor comerciale internaționa le;
3.3.4. Raportul juridic de Comerț Internațional. Co ncept. Premise. Caracteristici;
3.3.5. Conținutul și Obiectul Raportului juridic;
3.3.6. Subiectele raportului juridic de Comerț Inte rnațional

3.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Întrucât disciplina se situeazã la confluența siste melor
naționale de drept cu dreptul internațional public, distingem
între:
1. Izvoare internaționale :
a) cutuma
b) tratatul
2. Izvoare interne :
a) izvoare generale
b) izvoare specifice

1.2. Obiectivele și competențele unității de
învățare

Obiectivele unității de învățare :

4 identificarea izvoarelor dreptului comerțului inter național
Î cunoașterea clasificării izvoarelor dreptul comer țului
internațional;
Î cunoașterea instrumentelor de codificare a dreptu lui
comerțului internațional;
Î cunoașterea instituțiilor care realizează codific area dreptului
comerțului internațional.

28

Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să definească termeni precum:
cutumă, tratat, armonizare, standardizare, unificar e,
uniformizare
– studenții vor putea să diferen țieze cutuma de uzuri,
uzanțe diplomatice etc.
– studenții vor cunoaște importanța izvoarelor în fie care
tip de sistem legislativ;
– studenții vor cunoaște raportul lege generalăÎ lege
specială în dreptul comerțului internațional.

Timpul alocat unității de învă țare:

Pentru unitatea de învă țare Izvoarele Dreptului
Comerțului Internațional timpul alocat este de 2 ore.
1.3. Conținutul unității de învățare

I. Clasificarea izvoarelor dreptului
comerțului internațional
Întrucât disciplina se situeazã la confluența siste melor
naționale de drept cu dreptul internațional public, distingem
între:
1. Izvoare internaționale :
a) cutuma
b) tratatul
2. Izvoare interne :
a) izvoare generale
b) izvoare specifice

1. Izvoare internaționale
a) Cutuma reprezintã o practicã îndelungatã, repetatã,
urmatã de state cu conștiința obligativitãții acest eia.
În mãsura în care cutuma reglementeazã
raporturi de comerț internațional, ea este izvor al dreptului

29 comerțului internațional.
Astfel, de exemplu, transportul de mãrfuri pe
mare are determinãri esențialmente cutumiare – ex. obligațiile
subînțelese ale pãrților au sorginte cutumiarã; independent de
ceea ce se scrie sau nu (în contract), știm: armato rul
(proprietarul navei) rãspunde cu toatã averea sa (d e apă,
uscat) pentru asigurarea unei bune stãri tehnice de navigație a
nevei; navlositorul (expeditorul) este obligat sã a ducã marfa
la locul de încãrcare (dană, cheu „marfa așteaptă n ava”) sau
ex. „ruta cea mai scurtă”.
Cutuma trebuie diferențiatã de uzuri și de
uzanțe internaționale:
• Uzanțele sunt reguli facultative
de conduită, obligatorii dacă
părțile la un contract de vânzare
– cumpărare fac trimitere la ele,
stabilite pe cale de practicã, în
limita dispozițiilor supletive din
legislațiile naționale; se referã
la predarea mãrfii și la
partajarea cheltuielilor de
transport în vãnzarea
internaționalã de mãrfuri;
• Uzurile (în domeniul
diplomatic) sunt reguli de
conduitã a cãror încãlcare nu
produce efecte juridice.

b) Tratatul
Tratatele generale sunt acelea care, ocazional,
conțin și norme aplicabile comerțului internațional .
Ex. Carta Națiunilor Unite cuprinde principii
fundamentale ale relațiilor internaționale: princip iul
cooperãrii și ajutorului reciproc, principiul „pact a sunt
servanda” dacã „rebus sic stantibus”, principiul
egalitãții în drepturi a statelor, principiul soluț ionãrii
pașnice a diferendelor.

Tratatele speciale sunt cele încheiate pentru
reglementarea unor raporturi comerciale
internaționale. Aceste tratate pot fi:
• multilaterale : ex.
Î Convenția de la New York
(1958) – recunoașterea și
executarea sentințelor arbitrale
strãine;
Î Convenția de la Haga (1976) –

30 intermedierea;
Î Convenția de la Geneva (1982)
– transportul multimodal de
mãrfuri;
Î Convenția de la New York
(1974), modificatã prin
Protocolul de la Viena (1980) –
prescriptia extinctivã în
vânzarea internaționalã de
mãrfuri.

• bilaterale – în domeniul comercial,
economic, aeriene, de comerț și
navigație, de transport, pentru evitarea
dublei impuneri, pentru garantarea
reciprocã a investițiilor, pentru
exploatarea în comun a apelor de
frontierã etc.

2. Izvoare interne
Dreptul comerțului internațional fiind pluridiscipl inar,
vor fi izvoare interne de reglementare acelea care cuprind
norme organizând și reglementând comerțul exterior al
statului în cauzã. Prin urmare, izvoarele interne v or fi diferite
în raport de fiecare sistem de drept.

Distingem 3 grupe de sisteme de drept:
• romaniste (sistemele continentale);
• de Common Law;
• islamice.

În cadrul sistemelor romaniste izvoarele principale
sunt legea și actele normative date în baza legii;

Î sunt izvoare generale Constituția,
legile fiscale, legile
administrative, legile penale, care
cuprind și norme aplicabile
raporturilor de comerț
internațional;
Î sunt izvoare speciale :
a) pentru statele care
cunosc dualitatea
dreptului privat – codul
comercial, legile
comerciale speciale,
codul civil (ca drept
comun);
b) pentru statele care nu

31 cunosc dualitatea
dreptului privat –
legiuirea civilã (izvor
principal), uzul (în
mãsura în care
reglementeazã raporturi
juridice de comerț
internațional); unele
state recunosc valoare
de izvor de drept doar
uzurilor legale
(confirmate de drept),
altele și uzurilor
interpretative.

În sistemele de Common Law principalul izvor de
drept este precedentul judiciar ; descrescãtor urmeazã cutuma
și legea . În aceste sisteme de drept se evidențiazã totuși
tendința de reglementare a unor domenii ale comerțu lui
internațional tot mai mult pe cale de lege .
În sistemele islamice izvorul principal de drept este
Coranul și în mai micã mãsurã legea.

II. Codificarea dreptului comerțului internațional

O fac deopotrivă comercianții înșiși prin
asociații internaționale de comerț, de regulă,
organizații neguvernamentale și statele.
Presupune ordonarea și gruparea regulilor juridice în
instituții, pentru o mai ușoarã utilizare a acestor a.
Se materializează în :
1 . Armonizare
2. Standardizare
3. Unificare
4. Uniformizare

1. Armonizarea este rodul asociațiilor internaționale
de comerț și a unor organizații internaționale
neguvernamentale; înseamnă o redactare armonizată a
practicilor. Astfel, Camera de Comerț și Industrie din Paris a
reușit sã armonizeze uzanțele comerciale internaționale
aplicabile la nivel continental; acestea sunt regul i de predare a
mãrfii și de partajare a cheltuielilor de transport în contractul
de vãnzareÎcumpãrare de mãrfuri, reguli formulate p e cale de
practicã, de vãnzãtori și cumpãrãtori, în limita di spozițiilor
supletive din legislațiile lor naționale.
Uzanțele comerciale internaționale au caracter
facultativ; dobândesc caracter obligatoriu dacã int rÎun caz
concret comercianții fac trimitere la ele.

32 O primã încercare de codificare a uzanțelor
comerciale internaționale aparține Camerei de Comer ț
Internațional din Paris și îmbracã forma publicație i
INCOTERMS – 1936 (cu modificãrile ulterioare, ultim a fiind
INCOTERMS 2000).
La nivelul statelor americane uzanțele au fost
codificate întrÎun document elaborat pentru prima o arã în
1946 – RAFTD.

2. Standardizarea este rodul efortului asociațiilor
internaționale de comerț (comercianții cu mai multă
experiență sau având o poziție dominantă) și se materializeazã
în elaborarea de:
Î contracte tip (ex. pentru instalațiile de
energie electrică, pentru transportul pe mare);
Î contracte cadru;
Î modele de contracte;
Î condiții generale;
Î ghiduri de contracte.
Au caracter facultativ; devin obligatorii dacã
partenerii concreți convin sã le aplice.

Unificarea și uniformizarea sunt cele mai importante
operațiuni din procesul de codificare; constituie r odul
eforturilor statelor.
Se materializeazã în adoptarea de Convenții
internaționale reglementând materia comercialã.
Dacã în convenția în cauzã sunt formulate norme de
drept conflictual la nivelul statelor ratificante s au aderente,
se realizeazã un drept uniform. Ex. Convenția de la Haga
(1986) privind legea aplicabilã vânzãrii internațio nale de
mãrfuri: în tãcerea pãrților contractului i se apli cã legea
vânzãtorului; întrucãt vânzãtorul poate avea diferi te cetãțenii,
legea materialã va fi diferitã.
Dacã în convenția în cauzã sunt formulate norme de
drept substanțial la nivelul statelor ratificante s au aderente,
se realizeazã un drept unificat. Ex. Convenția de la Geneva
(1930) privid legea uniformã asupra cambiei; Conven ția de
unificare a reglementãrilor de drept comercial la n ivelul
statelor scandinave (1965).
În condițiile existenței acestui drept unificat nu se mai ridicã
problema conflictului de legi.
Un rol esențial în aceste operațiuni îl au Organiz ațiile
intenaționale.

1. În anul 1966, la nivelul ONU se constituie
UNCITRAL , organism abilitat:
Î sã elaboreze studii privind stadiul de reglementa re a
raporturilor de comerț internațional în fiecare sta t;

33 Î sã stimuleze schimbul de informații între state î n
acest domeniu;
Î sã elaboreze proiecte de convenții în materie
comercialã;
Î sã stimuleze adoptarea de cãtre state a unor
reglementãri aplicabile raporturilor de drept al co merțului
internațional.
Datorãm UNCITRAL:
Î elaborarea unui regulament în materia arbitrajulu i;
Î Convenția de la New York – 1974, privind
prescripția extinctivã în domeniul vânzãrii interna ționale de
mãrfuri;
Î Convenia de la Viena – 1980, privind vânzarea
internaționalã de mãrfuri;
Î Convențiile de la New York Î 1980, privind cambia
și biletul la ordin, și 2002, privind cesiunea inte rnaționalã de
creanțã;
Î Regulile de la Hamburg – 1978, privind transportu l
de mãrfuri pe mare sub conosament etc.

2. Comisia Economicã ONU pentru Europa
elaboreazã contracte tip, contracte cadru, contract e tip (ex.
pentru exportul complex) ghiduri de contractare (ex . pentru
know – how în industria mecanică), condiții general e (ex. 574
D – echipamente industriale), proiecte de convenții , devenite
convenții internaționale prin ratificare.
Datorãm acestei organizații:
Î „Uniforme agreement”,1951, care pune în lucru
sistemul Cãrții verzi;
Î Convenția de la Geneva, 1956 (CMR), privind
transportul rutier cu mijloace auto articulate, cu variantele
ulterioare;
Î Convenția de la Geneva, 1961, convenția europeană
de arbitraj;
Î Convenția de la Berna, cu variantele ei, 1961, 19 90,
– COTIF (CIM, CIV);
Î Convenția de la Viena, 1980, privind vânzarea
internațională de mărfuri.

3. Alte organizații internaționale
Uniunea europeană – statele membre care, în cadrul
comunitar, au încheiat între ele convenții de aplic are a unor
materii de comerț internațional.
Statele membre ale UE, părți la aceste convenții, s e
obligă să aplice convențiile în cauză între ele, câ t și în relațiile
cu terțe state. Statele asociate, ex. România, se o bligă să se
armonizeze cu dreptul comunitar, dar și să aplice a ceste
convenții.
4 Convenția de la Roma – 1980, privind legea

34 aplicabilã obligațiilor internaționale;
Î Convențiile de la Bruxelles din 1968, privind a)
recunoașterea societãților comerciale europene și b )
recunoașterea și executarea sentințelor în materie civilã și
comerciale etc.

4. Organizația de Cooperare și Dezvoltare
Economicã
4 cuprinde state europene, dar și state din afara
spațiului european;
Î a elaborat atât instrumente obligatorii pentru st atele
membre, cãt și instrumente care sunt doar orientati ve pentru
aceste state.

5. Consiliul Europei
4 organizație politicã a statelor europene;
Î Convenția de la Strasbourg – 1964, privind
recunoașterea mutualã a persoanelor juridice europe ne;
Î Convenția de la Istanbul – 1990, privitoare la
faliment.

6. Institutul de la Roma pentru unificarea
dreptului privat – UNIDROIT
4 a elaborat în 1994 principiile fundamentale ale
contractului de comerț international, cu caracter f acultativ,
constituind embrionul lex mercatoria universalis;
Î Convenția de la Geneva – 1983, cu privire la
reprezentarea în vânzarea internaționalã de mãrfuri ;
Î Conventia de la Ottawa – 1988, cu privire la
factoringÎul și leasingÎul internațional.
7. Conferința de la Haga, pentru unificarea
dreptului privat, cãreia îi datorãm:
Î Convenția din 1956, privind recunoașterea
persoanelor juridice strãine (neintratã în vigoare) ;
Î Conventia din 1955, privind legea aplicabilã vânz ãrii
internaționale de mãrfuri;
Î Convenția din 1964, privind formarea contractului
internațional de vânzare de bunuri mobile corporale etc.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

35 Sinteza unității de învățare 1

I. Clasificarea izvoarelor dreptului comerțului int ernațional
Întrucât disciplina se situeazã la confluența siste melor naționale de drept cu dreptul
internațional public, distingem între:
1. Izvoare internaționale :
a) cutuma
b) tratatul
2. Izvoare interne :
a) izvoare generale
b) izvoare specifice

1. Izvoare internaționale
a) Cutuma reprezintã o practicã îndelungatã, repetatã, urmat ã de state cu conștiința
obligativitãții acesteia.
Cutuma trebuie diferențiatã de uzuri și de uzanțe internaționale:
b) Tratatul
Tratatele generale
Tratatele speciale sunt:
• multilaterale :
• bilaterale
2. Izvoare interne
Distingem 3 grupe de sisteme de drept:
• romaniste (sistemele continentale);
• de Common Law;
• islamice
II. Codificarea dreptului comerțului internațional

Presupune ordonarea și gruparea regulilor juridice în instituții, pentru o mai ușoarã
utilizare a acestora.
Se materializează în :
1 . Armonizare
2. Standardizare
3. Unificare
4. Uniformizare

III. Organizații intenaționale cu rol în codificarea dr eptului comerțului internațional
sunt:

1. UNCITRAL ,
2. Comisia Economicã ONU pentru Europa
3. Uniunea Europeană
4. Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economicã
5. Consiliul Europei
6. Institutul de la Roma pentru unificarea dreptulu i privat – UNIDROIT
7. Conferința de la Haga, pentru unificarea dreptul ui privat

Concepte și termeni de reținut

36
• cutumă;
• Armonizare;
• Standardizare;
• Unificare;
• Uniformizare
• UNCITRAL;
.

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care sunt izvoarele dreptului comerțului interna țional?
2. Prezenta ți caracteristicile cutumei, ca izvor al dreptului c omerțului interna țional.
3. Care sunt diferen țele dintre cutumă și uzurile diplomatice ?
4. Care sunt instituțiile cu rol în codificarea dreptu lui comerțului interna țional?
5. Definiți cutuma.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care din următoarele constituie instrument de co dificare a dreptului comerțului interna țional:
a) armonizarea;
b) ratificarea;
c) adoptarea;
d) acceptarea.

2. Cutuma este:
a) un protocol folosit în relațiile diplomatice;
b) un izvor al dreptului comerțului interna țional;
c) o recomandare în relațiile contractuale;
d) o practică fără putere obligatorie, folosită în mod izolat.

3. Dreptul comerțului internațional are ca izvoare :
a) izvoarele dreptului internațional privat;
b) numai tratate internaționale ;
c) în plan internațional, tratate și cutume ;
d) Constituția și legile interne.

4. Codificarea dreptului comerțului internațional e ste opera:
a) Constituțiilor naționale;
b) Organizațiilor internaționale, printre care și UNCI TRAL;
c) Parlamentelor naționale;
d) Tuturor organelor cu putere legiuitoare.

37
5. Nu reprezintă un izvor al dreptului comerțului i nternațional:
a) cutuma;
b) uzul diplomatic;
c) tratatul;
d) legea.

Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, 2011.
2. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București 2003,
3. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
4. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București, 2004

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare 1: 1) a; 2) b; 3) c; 4) b; 5) b.

Unitatea de învățare 4
Subiectele Dreptului Comerțului Internațional

4.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… …
4.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. …………………….
4.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… ……………………………………..
4.3.1. Statele
4.3.2. Comerciantul persoană fizică
4.3.3.Comerciantul persoană juridică
4.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Companiile interna ționale ac ționează întrÎun mediu economic
interna țional cu o serie de caracteristici ce derivă din te ndin țele
înregistrate la nivel interna țional. Globalizarea vie ții economice
este una dintre acestea. Fenomenul de globalizare s au mondializare
a influen țat atât mediul economic interna țional cât și modul de a
desfă șura afaceri ale companiilor care operează la nivel
iunterna țional. Cea mai importantă particularitate a mediulu i de

3 Statele membre ale Organizației Mondiale a Comerțu lui (tr. Marach.), ca și entitățile membre ale UE,
se obligă să își acorde reciproc clauza națiunii ce lei mai favorizate.
4 Ca totalitate a problemelor privind constituirea, funcționarea, reorganizarea persoanei juridice.

38 afaceri inerna țional o reprezintă multiculturalitatea, în sensul c ă o
companie interna țională pentru a avea succes la nivel interna țional
trebuie să se adapteze la specificul cultural al zo nei în care î și
desfă șoară activitatea.

1.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re

Obiectivele unității de învățare :

4 identificarea subiectelor raportului juridic de dre ptul
comerțului internațional
Î cunoașterea criteriilor de stabilire a naționalit ății :
Î cunoașterea criteriilor de delimitare a raporturilor juridice d e
dreptul comerțului internațional în care apare stat ul de alte
raporturi juridice la care participă acesta ;
Î cunoașterea tipurilor de societăți internaționale

Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să definească termeni precum: h olding,
societate europeană, societate multinațională, soci etate
transnațională, grup de interese economice.
– studenții vor putea să diferen țieze tipurile de societăți
internaționale
Î studenții vor putea să diferențieze tipurile de raporturilor
juridice de dreptul comerțului internațional în ca re apare
statul de alte raporturi juridice la care participă acesta

Timpul alocat unității de învă țare:

Pentru unitatea de învă țare Subiectele Dreptului Comerțului
Internațional timpul alocat este de 2 ore.
1.3. Conținutul unității de învățare

Participanții la raporturile juridice de

39 comerț internațional

1. Statele participã la raporturile de comerț
internațional în exercitarea jure gestionis (ca proprietare sau
administratore de bunuri) și sunt reprezentate de m inistrul
finanțelor (când acesta nu participă, persoana dele gată are
nevoie de depline puteri).
2. Comercianții sunt calificați ca atare în fiecare
sistem național de drept.
a) Comercianții persoane fizice
Calitatea de comerciant se determină potrivit fiecărui
sistem național de drept.
Toate sistemele naționale de drept condiționează
calitatea de comerciant de existența deplinei capacități
comerciale.
Unele sisteme de drept (cele de inspirație francezã )
considerã ca fiind comerciant persoana fizicã autor izatã, care
sãvârșește în mod repetat, cu titlu de profesie, în nume
propriu și pe cont propriu, fapte obiective de comerț , în scopul
obținerii mijloacelor de existențã ( criteriul obiectiv ).
Alte sisteme de drept (ex: sistemul german) consid erã
ca fiind comerciant persoana fizicã ce își înmatric uleazã o
firmã în registrul comerțului; aici înmatricularea firmei are
caracter constitutiv.
Accesul la calitatea de comerciant . Toate sistemele
de drept condiționează accesul la profesia comercială de
existența capacității comerciale sau de existența u nei
autorizații.
În unele sisteme de drept momentul dobândirii
capacitãții comerciale coincide cu majoratul civil, cu
dobândirea deplinei capacitãți de exercițiu civile. În alte
sisteme capacitatea comercialã se dobândește la o v ârstã
superioarã celei de dobândire a capacitãții civile depline (ex.
în sistemul englez, la împlinirea vârstei de 23 ani ); în aceste
sisteme existã instituția emancipãrii minorilor, în temeiul
cãreia instanța judecãtoreascã, implicând autoritat ea tutelarã,
recunoaște persoanei care a depãsit vârsta majoratu lui civil,
dar care nu a atins vârsta majoratului comercial, d reptul de a
sta în justiție pentru comerțul sãu, dreptul de a e xercita
comerțul, cu excepția dreptului de a încheia acte d e dispoziție
asupra fondului de comerț.
Legat de această problemă, a accesului la profesiun ea
comercială, în unele sisteme de drept se pune și pr oblema
femeii. În sistemul de drept islamic femeia, indife rent dacã
este sau nu cãsãtoritã, nu are capacitate comercial ã. În alte
sisteme de drept (ex: elvețian, francez, englez) fe meia
cãsãtoritã are o capacitate comercialã limitatã, fi induÎi
necesarã încuviințarea soțului pentru actele de dis poziție

40 asupra fondului de comerț.
În privința strãinilor, sistemele de drept adoptã soluții
diferite privind accesul la profesia de comerciant :
Î cele mai multe nu disting între naționali și stră ini;
Î unele sisteme (ex: libian) nu recunosc strãinilor
capacitate comercialã;
Î unele (ex: sistemele comunitare) condiționeazã
accesul strãinilor la profesiunea comercialã de obț inerea, în
prealabil, de la autoritãțile polițienești, a unui permis de sejur
în statul respectiv;
Î altele limitează, interzicând accesul strãinilor la
anumite profesii comerciale – brokeri, courtieri, a genți,
reprezentanți de comerț (ex: sistemul francez, belg ian);
Î unele conțin și condiții suplimentare (în România ,
cel puțin – domiciliul în România, probarea unei an umite
formațiuni profesionale).
Rigorile profesiei comerciale . Toate sistemele de
drept impun comercianților:
/square4 publicitate asupra comerțului și statutului
personal;
/square4 transparența , prin înscrierea întrÎun registru de
evidență, pentru informarea terților, a
modificărilor operate în statutul personal –
starea civilă, capacitatea, averea persoanelor în
cauză, ascendenții, descendenții aflați în
întreținere (obligația de întreținere primează), a
condamnărilor definitive pentru fapte careÎl
fac nedemn pentru profesia comercială (vizând
onorabilitatea comerciantului);
/square4 un comportament concurențial leal, prin
respectarea ordinii publice, a bunelor
moravuri, a uzanțelor cinstite în comerț, în
toate sistemele de drept comercianții sunt
supuși regulilor concurentei leale, existând și
organisme de reglementare a concurenței;
/square4 o evidențã riguroasã a activitãții lor
comerciale , a cheltuielilor efectuate cu
comerțul. Unele legislații reglementează
registrele pe care un comerciant trebuie să le
țină obligatoriu, ex. în România, în Franța Î
registrul jurnal, registrul inventar, registrul
cartea mare, registrul copier, altele conțin doar
cerința unei înregistrări jurnaliere, ele
permițând înregistrarea în orice formă, cu
condiția să fie cronologică (Germania, Anglia)
/square4 .în situaia încetãrii de plãți comercianții sunt
supuși unei proceduri particulare –
reorganizarea judiciarã și falimentul.
Incompatibilitățile cu profesiunea comercială . Toate

41 sistemele de drept reglementează și incompatibilită țile cu
profesiunea comercială (ex. pentru magistrații de o rice fel,
avocai, notari, ofițerii superiori, funcționarii pu blici superiori,
clerici (în anumite sisteme de drept).
Identificarea comerciantului . Comerciantul se
identificã prin întreprinderea de comerț , aceasta
reprezentând totalitatea mijloacelor umane și mater iale,
asamblate, organizate și exploatate de comerciant î n scopul
obținerii de profit.
Principala componentã a întreprinderii este fondul de
comerț – ansamblul mijloacelor materiale corporale și
incorporale, asamblate, organizate și exploatate de comerciant
în scopul obținerii de profit.
Elementele corporale conținute de fondul de comerț
reprezintã o universalitate de fapt, mobiliarã.
Unele state exclud expres din fondul de comerț
bunurile imobile (ex: Franța); alte sisteme de drep t fac aceastã
excludere pe cale de interpretare; potrivit dreptul ui român
bunurile imobile fac parte din fondul de comerț.
Elementele incorporale ale fondului de comerț sunt
firma, emblema, clientela, vadul comercial, dreptur ile de
proprietate intelectualã. Potrivit dreptului france z fac parte
din fondul de comerț: numele comercial, insigna, dr eptul de
închiriere a spațiului comercial, așalandajul (clie ntela și vadul
comercial), drepturile de proprietate intelectualã.
Legea aplicabilã statutului personal al
comerciantului persoanã fizicã
Se apreciazã în unanimitate, la nivelul dreptului
internațional privat, cã normele aplicabile statutu lui personal,
în general, statutului personal al comerciantului, în special,
este lex personalis.
Unele sisteme de drept (anglo – americane, Rusia)
determinã lex personalis ca fiind lex domicilii , întrucât
domiciliul constituie singurul element care permite aplicarea
unui regim identic tuturor indivizilor de cetãțenii diferite,
aflați pe același teritoriu statal.
Alte sisteme (ex: statele de emigrație) determinã l ex
personalis ca fiind lex patriae (legii cetãțeniei) . Potrivit
acestui sistem statutul personal al apatridului est e supus legii
domiciliului. Dacã o persoanã are mai multe cetãțen ii, statutul
personal al acesteia este supus legii domiciliului; dacã una
dintre cetãțenii este cea românã, se aplicã legea r omânã.
Sistemul lex patriae supune statutul personal al
apatridului legii domiciliului.
Lex personalis reglementează tot ceea ce ține de
capacitate, indică dacă o pesoană are capacitatea d e a încheia
un anumit contract de comerț internațional. O perso ană
capabilă potrivit legii sale naționale va fi capabi lă oriunde sÎ
ar deplasa în spațiu. Persona care, potrivit legii naționale sau

42 legii domiciliului sãu este incapabilă (este lipsit ã de capacitate
de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrâ nsã) este
consideratã incapabilã oriunde sÎar deplasa, cu exc epția
ocrotirii interesului naționalului; actele persoane i incapabile
potrivit lex nationalis, dar capabile potrivit lex loci actus,
încheiate cu resortisanții de bunãÎcredințã ai stat ului locului
de încheiere, aflați în exercițiul profesiei lor ob ișnuite, sunt
valabile, persoana fiind considerată capabilă.
Condiția juridicã a strãinilor (regimul juridic al
străinilor, ca totalitate a drepturilor pe care ace știa le pot avea
în statul vizitat)
Formal, există două regimuri:
Î regimul național ;
Î regimul clauzei națiunii celei mai favorizate.
Regimul național se acordã prin act unilateral de
suveranitate și presupune ca pe teritoriul statului vizitat
strãinii sã aibã aceleași drepturi civile și econom ice ca și
propriul resortisant; comercinatul strãin va avea î n statul
vizitat aceleași drepturi ca și comercianții având ca lege
personalã legea statului în cauzã.
Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate se acordã
numai pe bazã de tratat bilateral sau multilateral, sub condiția
reciprocitãții 3. Mecanismul clauzei este urmãtorul: în baza
acordului, statul A (promitent) se obligã fațã de s tatul B
(beneficiar) sã acorde resortisanților acestuia cel puțin
aceleași drepturi de care se bucurã pe teritoriul s tatului A, la
momentul încheierii acordului cu statul B, resortis anții unui
stat C (favorizat), care la momentul încheierii aco rdului aveau
cele mai multe drepturi.
Este menționat și regimul capitulațiilor (în Franța).
Acesta nu mai este în vigoare, cel puțin, formal.

b) Comercianții persoane juridice

Sfera acestora este determinatã de fiecare sistem
național de drept, cele mai întâlnite fiind societã țile
comerciale.
Societățile comerciale au, de regulă, pesonalitate
juridică. Există în unele sisteme de drept și struc turi fără
personalitate juridică, care au capacitate comercia lă, ex. în
Olanda, (există un gen de SNC), în Germania, Anglia , ele
având dreptul de a sta în justiție pentru comerțul lor.
Se distinge între societãțile comerciale și societã țile
civile. Unele sisteme fac distincția pornind de la specificitatea
capacitãții de folosințã, fiind comerciale societãț ile care au ca
obiect de activitate sãvârșirea de fapte de comerț. Alte
sisteme, legislațiile recente, fac aceastã distincț ie pe baza unui
criteriu formal, considerând ca fiind comerciale so cietãțile
organizate ca SNC, SCA, SCS, SA, SRL.

43 După anul 1985, la nivelul statelor comunitare, în baza
unei Directive, acestea trebuie să își modifice leg islațiile
naționale prin reglementarea SRL cu asociat unic (î n Franța
este reglementată întrepinderea unipersonală cu răs pundere
limitată).
Aceste sisteme disting între societățile de persoan e (pe
criteriul affectio societatis, intuitu personae) și societățile de
capitaluri (au la bază punerea în comun a unui capi tal).
În unele sisteme de drept, asociații în societățile de
persoane trebuie să fie comercianți. Falimentul sau
incapacitatea de plată a unui asociat reverberează asupra
societății și invers.
În privința societăților de capitaluri, toate siste mele de
drept condiționează constituirea lor de un capital minim și de
un număr minim de acționari (și în cazul SRL).
Toate sistemele de drept conțin reglementări cu pri vire
la actul constitutiv al societăților comerciale (st atut, contract
de societate) și la obligația acestora la publicita te, pentru
informarea terților cu privire la elementele de ref erențiale
pentru profesiunea de comerț.
În privința organelor de conducere a societãților
comerciale se face distincție între sistemele de dr ept de
inspirație francezã și cele de inspirație germanã. În sistemele
de inspirație francezã sunt organe de conducere ale
societãților comerciale: Adunarea Generalã, Consili ul de
administrație, președintele Îdirector general, ales de AG și
având atribuțiuni speciale; gestiunea este controla tã de un
corp profesionist (comisarii de conturi, asemănător i
auditorilor la care face referire legislația nostră ).
În sistemele de inspirație germanã organele de
conducere sunt: a) Adunarea Generalã, b) Consiliul de
supraveghere, c) Directoratul (în Legea nr. 31/1990 privind
societățile comerciale, corespondentul acestuia est e comitetul
director). Adunarea Generalã desemneazã Consiliul d e
supraveghere. Când numărul salariaților este mai ma re de o
sută, aceștia fac parte, în procent de 30% din adun area
generală, cu vot consultativ. Consiliul de supraveg here alege
directoratul, acesta din urmă având ca atribuțiuni realizarea
operațiunilor executorii propriu – zise. Gestiunea este
controlată de comisarii de conturi.

Legea aplicabilã statutului organic 4 al societãților
comerciale este legea naționalã.
În majoritatea sistemelor de drept, societățile
comerciale au personalitate juridică. Potrivit drep tului anglo –
american, au personalitate juridică numai societăți le de
capitaluri și cele cu răspundere limitată. Societăț ile de
persoane nu au personalitate juridică, li se recuno aște doar
dreptul de a sta în justiție pentru comerțul lor și de a încheia

44 contracte de comerț. VEZI primul paragraf din această
secțiune!
Sistemele de drept rețin criterii diferite de deter minare
a legii naționale.
Unele sisteme considerã cã societatea comercialã ar e
naționalitatea statului pe teritoriul cãruia își ar e locul
principal de activitate (cota prioritară de afaceri , ex:
Venezuela, Brazilia, Columbia. În aceste sisteme de drept,
societățile comerciale nu se identifică prin sediu, ci doar prin
precizarea statului pe teritoriul căruia își au act ivitatea
principală. Criteriul poate genera inconveniente, m ai ales în
condițiile proliferării dezmembrămintelor, ale glob alizării
economiilor; se poate crea o incertitudine, activit atea
principală, putând varia de la un stat la altul, va fi dificil aÎi
determina locul principal de desfășurare.
Alte sisteme folosesc drept criteriu al naționalitã ții
sediul social principal sau sediul real: societatea comercialã
are naționalitatea statului pe teritoriul cãruia îș i are sediul
social principal sau sediul real (locul unde se gãs ește
administrația centralã, respectiv se dau indicații) ; este criteriul
acceptat de statele continentale (și în Legea nr. 1 05/1992 –
art.40).
Sistemele angloÎamericane folosesc drept criteriu
locul de constituire sau încorporare : societatea comercialã
are naționalitatea statului pe teritoriul cãruia sÎ a constituit în
drept sau sÎa încorporat. Același sistem se aplicã și în
Liechtenstein, Cipru, Malta, Rusia etc.
Alte sisteme de drept folosesc criteriul controlului: o
societate comercialã este consideratã ca având nați onalitatea
acționarului care controleazã capitalul social (car e deține cota
de control asupra capitalului social), iar dacã soc ietatea era
anonimã se considera cã are naționalitatea unicului
administrator sau a majoritãții administratorilor. Criteriul
apare în dreptul francez în perioada primului războ i mondial,
pentru a descoperi capitalul inamicului, este rețin ut azi în
douã instrumente internaționale și pentru pentru de finirea
unor investiții directe ca fonduri străine:
/square4 Tratatul de la Washington – 1965 – diferendele
nãscute în legãturã cu învestițiile internaționale
/square4 Convenția de la Seul – 1985 – Agenția pentru
garantarea investițiilor internaționale
Ambele documente menționate definesc o investiție c a
fiind internațională în baza criteriului controlulu i, care trebuie
să fie aplicat la toate statele părți (Societatea a re naționalitata
acționarului care deține pachetul de control asupra capitalului
social).
România este parte la ambele convenții, însă criter iul
de naționalitate pentru societățile comerciale este cel al
sediului principal (Legea nr. 31/1990, Legea nr. 10 5/1992,

45 art. 40, înainte de abrogarea prin Codul civil).

Recunoașterea persoanelor juridice străine
Persoana juridică este o creație a dreptului dintrÎ un
stat, ce trebuie recunoscută în statul vizitat. Rec unoașterea
persoanelor juridice strãine se face, de regulã, în baza unui
acord bilateral, sub condiția reciprocitãții, sau p rin acte de
suveranitate, de asemenea sub condiția reciprocitãț ii.
În dreptul român societãțile comerciale strãine sun t
recunoscute de plano, dacã au fost legal constituit e potrivit
legii lor naționale.
Datoritã importanței recunoașterii persoanelor juri dice
strãine, în domeniu sÎau adoptat convenții internaț ionale:
/square4 Convenția de la Strasbourg – 1964, sub egida
Consiliului Europei, privind recunoașterea
persoanelor juridice europene;
/square4 Convenția de la Bruxelles – 1968, sub egida
Uniunii Europene, ce are în vedere
recunoașterea societãților comerciale
europene;
/square4 Convenția de la Haga – 1956, privind
recunoașterea persoanelor juridice strãine
(neintratã în vigoare). Importanta: este primul
document ce definește noțiunea de sediu social
principal și de sediu real; este documentul ce
reține drept criterii de naționalitate locul
sediului principal și locul
constituirii/încorporãrii; precizeazã limitele
condiției juridice a societãților comerciale
strãine.

Condiția juridicã a societãților comerciale strãine
Ca și comercianții persoane fizice societãțile
comerciale se pot bucura de regimul național sau de regimul
clauzei națiunii celei mai favorizate , dar cu douã limitãri
prevãzute de Convenția de la Haga, din 1956:
/square4 o societate comercialã valabil constituitã
potrivit legii sale naționale, indiferent de
regimul pe care îl are în țara vizitatã, nu poate
avea mai multe drepturi decât au în aceastã
țarã societãțile comerciale naționale de același
fel;
/square4 o societate comercialã strãinã nu poate avea în
țara vizitatã mai multe drepturi decãt are în
țara sa, potrivit legii sale naționale.

Grupãrile de societãți comerciale

Existã tendința concentrãrii capitalurilor, în scop ul de

46 a domina noi piețe de desfacere, fãrã încãlcarea re gimului
concurentei. Grupãrile de societãți comerciale perm it
asemenea concentrãri.
În dreptul român grupãrile sunt reprezentate de
asociațiile în participațiune, reglementate de art 250 din
Codul comercial, la fel, în Franța, în Italia, unde sunt numite
„participații”.
Se realizeazã pe baze contractuale: un comerciant î și
poate asocia la activitatea sa una sau mai multe pe rsoane
juridice, având drept scop împãrțirea profiturilor realizate și a
pierderilor. Ele nu dau naștere unei noi persoane j uridice.
În afara acestor asociații, există:
1. Concernurile
Sunt specifice sistemului german. Se pot constitui prin
douã modalitãți:
a) dominare
O societate comercialã dominantã dobândește cota de
capital de control asupra uneia sau mai multor soci etãți
dominate, controlând decizia, politica economicã,
compunerea organelor de decizie. Nu rezultã o nouã persoanã
juridicã, societãțile pãstrânduÎși personalitatea j uridicã.
b) încorporare
O societate cumpãrã capitalul altei societãți
(încorporatã), devenind singurul acționar al aceste ia. Practic
conducerea societãții încorporate este asiguratã de organele
de conducere ale societãții dominante, care decid a stfel
politica economicã și comercialã a societãții încor porate
Avantaje:
• se menține personalitatea juridicã a societãții
comerciale controlate;
• societatea dominantã folosește renumele
comercial, piața de desfacere, clientela
societãții controlate.

2. Grupãrile de interese economice
Reprezintă o formă intermediară între asociație și
societate. Sunt specifice sistemului francez. Se co nstituie prin
contract de asociere și nu au scop lucrativ, cheltu ielile lor
fiind acoperite de cãtre asociați; dau naștere unei noi persoane
juridice. Realizeazã în profitul asociaților activi tãți de interes
comun (ex: publicitate comercialã, cercetare științ ificã).
Datoritã eficientei lor, verificatã în practica fra ncezã,
mecanismul a fost extins la nivelul Uniunii Europen e, sub
forma Grupãrii Europene de Interes Economic, consti tuitã cu
participarea de societãți comerciale din diferite s tate
comunitare.

3. Holdingurile
Sunt specifice dreptului englez. O societate financ iarã

47 cumpãrã la piata liberã sau dobândește pãrți social e asupra
mai multor societãți comerciale; în momentul în car e
societatea holding dobândește un procent majoritar în
societatea controlatã (ex: 90 – 95 %), pentru difer ențã
(deținutã de fondator) se deschid negocieri. În fin al societatea
holding devine singurul acționar al societãții cont rolate,
fondatorii acesteia primind în schimb acțiuni asup ra
holdingului.
La nivelul holdingului se realizeazã o politicã uni tarã
pentru toate societãțile încorporate.

Societãțile multinaționale

În afara grupãrilor de societãți comerciale, altã
înstituție a participanților la raporturile juridic e de comerț
internațional o constituie societãțile multinaționa le.
Abordarea impune a le diferenția de societãțile
transnaționale .
Astfel, societãtile transnaționale sunt societãți
naționale care au dezmembrãminte – sucursale și fil iale – în
mai multe state (dezmembrãminte extrateritoriale). Societãțile
transnaționale se constituie potrivit legii lor naț ionale.
Datoritã puterii lor economice societãțile transnaț ionale
ajung, uneori, (mai ales în statele subdezvoltate s au în curs de
dezvoltare) prin dezmembrãmintele lor extrateritori ale, sã se
imixtioneze în politica economicã a statului respec tiv, rațiune
pentru care la nivelul ONU sÎa pus, încã din anii ’ 80,
problema stabilirii unui cod de conduitã a acestor societãți.
Societãțile multinaționale sunt societãți comerciale
constituite prin fuziunea a douã sau mai multe soci etãți
naționale, deci ele provin prin fuziunea capitalulu i din mai
multe state. Ele se pot constitui numai dacã și în mãsura în
care legile naționale ale societãților care fuzion eazã permit
fuziunea cu capitalul strãin.
Se constituie, de regulã, prin act internațional, î n care
se precizeazã naționalitatea, fie în mod direct, fie indirect,
prin indicarea sediului.
Apar probleme când în actul de constituire nu este
precizatã naționalitatea (direct sau indirect) și c ând criteriile
cunoscute pentru determinarea acesteia nu pot fi ap licate.
Practica internaționalã relevã asemenea exemple:
1. Scandinavian Air System, provenitã din fuziunea
societãților de transport din Norvegia, Suedia și D anemarca.
Nici unul dintre criteriile cunoscute nu poate fi a plicat pentru
stabilirea naționalitãții ei, pentru cã, potrivit a ctului
constitutiv, aceasta are activitate principalã în fiecare dintre
statele participante , este înmatriculatã în fiecare dintre
statele participante, cota de participație este ega lã, iar sediul
principal se aflã în cadrul celor trei state.

48 Problema nu se mai ridicã din 1960, pentru cã drept ul
privat scandinav sÎa uniformizat.
2. Air Afrique (sistemul aerian african), înființatã prin
Convenția de la Yaounde – 1951, ca societate multin aționalã
la care participã 18 state africane.
Societatea având 18 naționalitãți, se pune problema
stabilirii naționalitãții atât în raporturile cu te rții, cât și în
raporturile cu partenerii din statele angajate.
ÎntrÎun raport juridic de comerț internațional cu u nul
dintre statele angajate (ex: Tunisia), societatea v a avea
naționalitatea statului respectiv (tunisianã).
Problema se pune cu privire la naținalitatea societ ãții
în raporturile juridice de comerț internațional sta bilite cu
terții; în aceste condiții este obligatoriu ca, ori de câte ori se
contracteazã cu o societate multinaționalã, sã se c earã
precizarea naționalitãții .

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unității de învățare 1
1. Statele participã la raporturile de comerț internațional în exercitarea jure gestionis
(ca proprietare sau administratore de bunuri) și su nt reprezentate de ministrul finanțelor (când
acesta nu participă, persoana delegată are nevoie d e depline puteri).
2. Comercianții sunt calificați ca atare în fiecare sistem național de drept.
a) Comercianții persoane fizice
Calitatea de comerciant se determină potrivit fiecărui sistem național de drept.
Accesul la calitatea de comerciant . Toate sistemele de drept condiționează accesul la
profesia comercială de existența capacității comerc iale sau de existența unei autorizații.
Rigorile profesiei comerciale . Toate sistemele de drept impun comercianților
obligații:
/square4 publicitate asupra comerțului și statutului personal;
/square4 transparența , prin înscrierea întrÎun registru de evidență,
/square4 un comportament concurențial leal;
/square4 o evidențã riguroasã a activitãții lor comerciale ,
/square4 .– reorganizarea judiciarã și falimentul.
Incompatibilitățile cu profesiunea comercială . Toate sistemele de drept
reglementează și incompatibilitățile cu profesiunea comercială (ex. pentru magistrații de orice
fel, avocai, notari, ofițerii superiori, funcționar ii publici superiori, clerici (în anumite sisteme
de drept).
Identificarea comerciantului . Comerciantul se identificã prin întreprinderea de
comerț , aceasta reprezentând totalitatea mijloacelor uman e și materiale, asamblate, organizate
și exploatate de comerciant în scopul obținerii de profit.

49 Principala componentã a întreprinderii este fondul de comerț – ansamblul mijloacelor
materiale corporale și incorporale, asamblate, orga nizate și exploatate de comerciant în scopul
obținerii de profit.
Legea aplicabilã statutului personal al comerciantu lui persoanã fizicã
Se apreciazã în unanimitate, la nivelul dreptului i nternațional privat, cã normele
aplicabile statutului personal, în general, statutu lui personal al comerciantului, în special, este
lex personalis.
Unele sisteme de drept (anglo – americane, Rusia) d eterminã lex personalis ca fiind
lex domicilii , întrucât domiciliul constituie singurul element c are permite aplicarea unui regim
identic tuturor indivizilor de cetãțenii diferite, aflați pe același teritoriu statal.
Alte sisteme (ex: statele de emigrație) determinã l ex personalis ca fiind lex patriae
(legii cetãțeniei) . Potrivit acestui sistem statutul personal al apatri dului este supus legii
domiciliului. Dacã o persoanã are mai multe cetãțen ii, statutul personal al acesteia este supus
legii domiciliului; dacã una dintre cetãțenii este cea românã, se aplicã legea românã.
Condiția juridicã a strãinilor (regimul juridic al străinilor, ca totalitate a dre pturilor
pe care aceștia le pot avea în statul vizitat)
Formal, există două regimuri:
Î regimul național ;
Î regimul clauzei națiunii celei mai favorizate.
b) Comercianții persoane juridice

Sfera acestora este determinatã de fiecare sistem n ațional de drept, cele mai întâlnite
fiind societãțile comerciale.
Societățile comerciale au, de regulă, pesonalitate juridică. Există în unele sisteme de
drept și structuri fără personalitate juridică, car e au capacitate comercială, ex. în Olanda,
(există un gen de SNC), în Germania, Anglia, ele av ând dreptul de a sta în justiție pentru
comerțul lor.
Se distinge între societãțile comerciale și societã țile civile.
Unele sisteme disting între societățile de persoane (pe criteriul affectio societatis,
intuitu personae) și societățile de capitaluri (au la bază punerea în comun a unui capital).
Legea aplicabilã statutului organic 5 al societãților comerciale este legea naționalã.
Sistemele de drept rețin criterii diferite de deter minare a legii naționale:
1. locul principal de activitate
2. sediul social principal sau sediul real;
3. locul de constituire sau încorporare ;
4. criteriul controlului.

Recunoașterea persoanelor juridice străine
Datoritã importanței recunoașterii persoanelor juri dice strãine, în domeniu sÎau
adoptat convenții internaționale:
/square4 Convenția de la Strasbourg – 1964, sub egida Consil iului Europei, privind
recunoașterea persoanelor juridice europene;
/square4 Convenția de la Bruxelles – 1968, sub egida Uniunii Europene, ce are în
vedere recunoașterea societãților comerciale europe ne;
/square4 Convenția de la Haga – 1956, privind recunoașterea persoanelor juridice
strãine (neintratã în vigoare).
Condiția juridicã a societãților comerciale strãine

5 Ca totalitate a problemelor privind constituirea, funcționarea, reorganizarea persoanei juridice.

50 Ca și comercianții persoane fizice societãțile come rciale se pot bucura de regimul
național sau de regimul clauzei națiunii celei mai favorizate , dar cu douã limitãri prevãzute de
Convenția de la Haga, din 1956:
/square4 o societate comercialã valabil constituitã potrivit legii sale naționale, indiferent
de regimul pe care îl are în țara vizitatã, nu poat e avea mai multe drepturi decât
au în aceastã țarã societãțile comerciale naționale de același fel;
/square4 o societate comercialã strãinã nu poate avea în țar a vizitatã mai multe drepturi
decãt are în țara sa, potrivit legii sale naționale .

Grupãrile de societãți comerciale

1. Concernurile
Se pot constitui prin douã modalitãți:
a) dominare
b) încorporare
2. Grupãrile de interese economice
Datoritã eficientei lor, verificatã în practica fra ncezã, mecanismul a fost extins la
nivelul Uniunii Europene, sub forma Grupãrii Europe ne de Interes Economic, constituitã cu
participarea de societãți comerciale din diferite s tate comunitare.

3. Holdingurile
4. Societãțile multinaționale
Abordarea impune a le diferenția de societãțile transnaționale .

Concepte și termeni de reținut

• lex personalis;
• de iure gestionis;
• holding;
• concern;
• societate multinațională;
• grup de interese economice.

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care sunt subiectele dreptului comerțului interna țional?
2. Statul poate constitui subiect al dreptului comerț ului interna țional?
3. Ce este holdingul?
4. Ce este un concern?
5. Cum se determină legea statului organic al societăț ii comerciale?.

Teste de evaluare/autoevaluare

51 1. Care din următoarele constituie subiect al drept ului comerțului internațional:
a) Persoana fizică;
b) Statul în calitatea sa de iure imperii
c) Societățile multinaționale
d) Asociațiile profesionale;

2. În dreptul comerțului internațional, statul:
nu este subiect de drept
este subiect primar
este subiect de drept în calitatea sa de iure imper ii
este subiect de drept în calitatea sa de iure gesti onis.

3. Holdingul poate fi definit ca:
o grupare de societăți specifică dreptului englez
o grupare de societăți specifică dreptului german
un grup de interese european
o societate transnațională.

Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, 2011.
2. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București 2003,
3. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
4. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București, 2004

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
c; 2) d; 3) a

52 Unitatea de învățare 5
Regimul juridic al falimentului în dreptul comerțul ui internațional

5.1. Introducere
5.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re
5.3. Conținutul unității de învățare
5.1. 1.Procedura falimentului în Comerțul Internațional ; Efectele
falimentului ……
5.1.2. Teoria universalității și teoria teritoriali tății ……………………………………… ………….
5.1.3. Competența jurisdicțională……………… ……………………………
5.1.4. Legea aplicabilă………………………. ………………………….
5.1.5. Efectele deschiderii procedurii de insolvenț ă
5.1.6. Regulamentul 1346/2000 privind procedurile d e insolvență
5.1.7. Legea model UNCITRAL privind insolvența

5.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Falimentul internațional este un faliment comportân d
un element de extraneitate, ceea ce înseamnă că sit uația
prezintă puncte de legătură care nu se raportează t oate la un
singur stat, ci la mai multe. 6 Cu toate acestea, unii autori
adoptă o definiție mai strictă a falimentului inter național,
nereținând decât ipoteza în care debitorul are bunu ri în
diferite state.

6 Sylvaine PoillotÎPeruzzetto, Le créancier et la „f aillite européenne”: commentaire de la Convention d es
Communautés européennes relative aux procédures d’i nsolvabilité, JDI 3/1997, p.760
7 CJCE, 22 févr. 1979, Gourdain c/ Nadler, aff. 133/ 78
8 JeanÎLuc Vallens, Faillite, Rép. communautaire Dal loz, p.1
9 Sylvaine PoillotÎPeruzzetto, Le créancier et la „f aillite européenne”: commentaire de la Convention d es
Communautés européennes relative aux procédures d’i nsolvabilité, JDI 3/1997, p.760
10 Jernej Sekoloc, Senior Legal Officer International Trade Law Branch, United Nations Office of Legal A ffairs
(Secretariat of UNCITRAL)Î The UNCITRAL Model Law on CrossÎBorder Insolvency, International Bank
Insolvencies: A Central Bank Perspective, Kluwer La w International, p.337
11 Victor Babiuc, Dreptul comerțului internațional, Ed .Atlas Lex, București, 1994, p.66
12 Arlette MartinÎSerf, La faillite internationale: Un e réalité économique pressante, un enchevêtrement j uridique
croissant, Journal du Droit International, no.1/19 95, p.41
13 idem, p.42
14 Victor Babiuc, Dreptul comerțului internațional, Ed .Atlas Lex, București, 1994, p.62
15 Arlette MartinÎSerf, La faillite internationale: Un e réalité économique pressante, un enchevêtrement j uridique
croissant, Journal du Droit International, no.1/19 95, p.42
16 idem, p.42
17 I.TurcuÎ Creația dreptului european al falimentulu iÎ Revista de Drept Comercial, nr.3/2001,p.24

53 Legea 637/2002 a definit raporturile de drept
internațional privat în materia insolvenței ca repr ezentând
“acele raporturi de drept privat cu element de extr aneitate,
care sunt supuse soluționării ca urmare a deschider ii unei
proceduri de insolvență și în condițiile stabilite de aceasta.”
(art.1 alin.2)

1.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re

Obiectivele unității de învățare :

4 identificarea procedurii de insolvență transfrontal ieră
Î cunoașterea teoriilor universalității și teritori alității
falimentului
Î cunoașterea principalelor instrumente internațion ale în
materia insolvenței transfrontaliere
Î cunoașterea condițiilor de recunoaștere a deschid erii
procedurii de insolvență
Î cunoașterea legii aplicabile falimentului și a co mpetenței
jurisdicționale în materie.

Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să definească termeni precum:
procedură principală, procedură secundară, centru a l
intereselor principale ale debitorului.
– studenții vor putea să diferen țieze procedura principală de
cea secundară de insolvență
– studenții vor putea să descrie domeniul legii aplic abile
falimentului;
– studenții vor putea să diferențieze procedura de in solvență
internă de cea transfrontalieră.

Timpul alocat unității de învă țare:

Pentru unitatea de învă țare Regimul juridic al
falimentului în dreptul comerțului internațional ti mpul
alocat este de 2 ore.

54
1.3. Conținutul unității de învățare

1. Falimentul internațional. Definiție.

În dreptul internațional privat falimentul este def init
lato sensu ca ansamblul procedurilor colective prev ăzute de
sistemele naționale. Curtea de Justiție a Comunităț ilor
Europene a definit procedurile colective ca „proced urile
fondate pe starea de încetare de plăți, de insolvab ilitate sau
pierderea credibilității debitorului, implicând o i ntervenție a
autorității judiciare și conducând la o lichidare o bligatorie și
colectivă a bunurilor sau cel puțin la un control a l acestei
autorități.” 7
ÎntrÎo altă definiție, prin faliment se înțelege
ansamblul procedurilor colective fondate pe insolva bilitatea
debitorului și care au ca obiect reorganizarea într eprinderii
sau lichidarea bunurilor sale, în interesul colecti v al
creditorilor. 8
Termenul adoptat corespunde diferitelor categorii d e
proceduri colective în vigoare în diferite state, i ndiferent de
denumirile lor naționale.
Falimentul internațional este un faliment comportân d
un element de extraneitate, ceea ce înseamnă că sit uația
prezintă puncte de legătură care nu se raportează t oate la un
singur stat, ci la mai multe. 9 Cu toate acestea, unii autori
adoptă o definiție mai strictă a falimentului inter național,
nereținând decât ipoteza în care debitorul are bunu ri în
diferite state.
Recent, Legea 637/2002 a definit raporturile de dre pt
internațional privat în materia insolvenței ca repr ezentând
“acele raporturi de drept privat cu element de extr aneitate,
care sunt supuse soluționării ca urmare a deschider ii unei
proceduri de insolvență și în condițiile stabilite de aceasta.”
(art.1 alin.2)
Unul din rezultatele rapidei dezvoltări a relațiilo r
comerciale internaționale și a investițiilor străin e a fost
creșterea numărului de proceduri de insolvență cu i mplicații
transfrontaliere. Spre exemplu, când o companie ca re posedă
bunuri sau sedii secundare întrÎun număr de state e ste
declarată în faliment întrÎunul dintre aceste state , statele
implicate pot acționa în mod contradictoriu. Tot as tfel, dacă
societatea declarată în faliment se află în poziția de creditor

55 sau de debitor în raport cu persoane fizice sau jur idice străine.

Dacă mai multe state sunt interesate aceasta
înseamnă că, potențial, mai multe tribunale își pot revendica
competența și, plecând de aici, că ne putem găsi în fața unei
pluralități de proceduri inițiate pentru aceeași pe rsoană
juridică în vreme ce în dreptul intern de esența fa limentului
este unicitatea procedurii pentru care un singur tr ibunal este
compentent.
Fiecare dintre aceste tribunale va aplica propria s a
normă conflictuală pentru a determina legea aplicab ilă
falimentului. În fapt, principiul universal este în această
privință aplicarea legii forului, adică legea propr iei instanțe
sesizate. Dacă toate legile ar avea un caracter uni tar nÎar
exista dificultăți, dar legile naționale prevăd sol uții diferite în
ceea ce privește procedura, situația creditorului ș i a
debitorului. Rezultă de aici, un risc de tratament
discriminatoriu. Dar mai ales, de îndată ce instanț ele, aplicând
propria lege, ajung la soluții diferite, statele nu vor accepta
ușor ca o hotărâre pronunțată în străinătate săÎși producă
efectul pe teritoriul lor și vor prefera deschidere a unei
proceduri pe care sÎo controleze în întregime.
Diversele legi naționale în materie sÎau dovedit c el
mai adesea inadecvate pentru a răspunde problematic ii unor
astfel de spețe. Lipsa de armonie între legislațiil e naționale a
creat astfel obstacole în îndeplinirea obiectivelor procedurilor
colective: protejarea intereselor creditorilor, ang ajaților și
debitorului; restructurarea afacerii; evitarea disp ersării averii
debitorului; celeritatea procedurii; și, în eventua litatea
lichidării, maximizarea valorii bunurilor destina te să
satisfacă masa creditorilor. 10
În relațiile comerciale internaționale, falimentul ridică
dificultăți multiple și complexe, pentru că, pe de o parte, el
este la frontiera dreptului persoanelor, a bunurilo r, a
contractelor, iar, pe de altă parte, pentru că atra ge conflicte de
legi și conflicte de jurisdicții. 11
Sintetizând, putem spune că, cele trei întrebări
primordiale pe care le ridică instituția falimentul ui
internațional sunt:
1.Care este instanța competentă să declare și să
organizeze procedura falimentului : Tribunalul de l a
sediul principal sau tribunalul (tribunalele) de la sediul

56 (sediile) secundar(e) ale comerciantului care a(u) devenit
incapabil(e) săÎși onoreze obligațiile?
2. Care este legea aplicabilă falimentului: lex for i, lex
societatis, legea țării în care sunt situate bunuri le urmărite
(lex rei sitae) ori legea contractului(lor) neexecu tate?
3. Care sunt efectele unei hotărâri declarative de faliment
întrÎun alt stat?
Cele mai semnificative rezultate în această materie le
reprezintă Legea Model referitoare la Insolvența
Transfrontalieră, adoptată de Comisia Națiunilor Un ite pentru
Dreptul Comerțului Internațional (UNCITRAL) în anul 1997,
respectiv Regulamentul Consiliului Uniunii Europene
nr.1346/2000 cu privire la procedurile de insolvenț ă, intrat în
vigoare la 31 mai 2002.
Aceste dispoziții au fost preluate și de Legea
637/2002, cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internațional privat în domeniul insolvenței, publicată
în Monitorul Oficial nr.931/19 decembrie 2002, intr ată în
vigoare la 1 iulie 2003, care oferă un răspuns, fie el și
perfectibil, celor trei întrebări care constituie p ilonii
construcției instituției falimentului transfrontali er.

2.Soluționarea conflictului de jurisdicție

2.1. Sisteme doctrinare de determinare a instanței
competente.
Teritorialitate sau universali tate? Unicitate sau
pluralitate?
În soluționarea conflictului de jurisdicție se conf runtă
două concepții: a unității sau a universalității fa limentului și a
pluralității (sau a teritorialității) falimentului.
Dacă se adoptă sistemul unității falimentului , acesta
nu poate fi pronunțat decât de o singură instanță, de regulă
instanța de la domiciliul/ sediul social al debitor ului (de unde
și denumirea de principiul/sistemul/ teoria unități i). Deși
limitează la tribunalul de la domiciliul/sediul soc ial al
comerciantului/societății comerciale competența de a declara

57 falimentul, odată declarat, el acoperă ansamblul pa trimoniului
debitorului, indiferent de țara în care se află el, fiind dotat
deci cu caracter extrateritorial. Hotărârea astfel pronunțată își
va produce efectele în toate statele unde se găsesc creditori
sau bunuri ale debitorului. 12 Ca urmare, legea competentă la
domiciliul sau sediul social al debitorului va cârm ui
declararea, organizarea și efectele falimentului, i ndiferent de
țara în care se află bunurile acestuia, de unde rez ultă
caracterul universal al procedurii.
Dimpotrivă, dacă se adoptă sistemul teritorialități i
falimentului vom avea falimente locale, după locurile în care
se găsesc sediile secundare ale debitorilor și bunu rile
acestora, dar efectele acestora vor fi cantonate în limitele
granițelor statelor în care se pronunță hotărârea. Competența
va aparține tribunalelor din mai multe țări și fali mentele vor fi
cârmuite de legi diferite: teritorialitatea antren ează în mod
necesar pluralitatea falimentului. 13
Potrivit acestei teorii, falimentul poate fi declar at în
orice țară în care există un sediu secundar, o sucu rsală sau
bunuri ale debitorului, putând exista mai multe pro ceduri
falimentare, care se desfășoară în paralel și cu o evoluție
independentă. Ca urmare, fiecare faliment este supu s legii
locale și are aplicație teritorială în statul în ca re sÎa pronunțat
hotărârea; efectele falimentului se limitează la fr acțiunea de
patrimoniu aflată pe teritoriul statului în care ac esta a fost
declarat, iar masa credală este constituită din obl igații
asumate de sediul debitorului din țara lor sau în l egătură cu
bunuri din această țară. 14
ÎntrÎun sistem de strictă teritorialitate, diversel e
proceduri, o dată deschise, sunt separate de o mani eră
absolută, ceea ce înseamnă că bunurile situate într Îo țară vor
fi în mod exclusiv repartizate între creditorii de naționalitatea
acesteia, iar, întrÎunul mai moderat, numai între c reditorii care
au tratat cu stabilimentul debitorului din acea țar ă, ceea ce
poate conduce la inegalități deranjante de tratamen t între
creditori. 15
Atât ca modalitate de executare având ca obiect
totalitatea unui patrimoniu și reunind toți credito rii, cât și ca
procedură de “salvare” a întreprinderii, o procedur ă colectivă
trebuie centralizată la maxim. Doctrina o proclamă în
unanimitate. Dar, fiecare stat face loc cât mai mul t

58 competenței propriilor tribunale și, pe cale de con secință,
aplicării propriei legi, ceea ce înclină balanța în favoarea
pluralității (sau a teritorialității) falimentului. 16
Dreptul comunitar a reținut o construcție
originală care îmbină avantajele celor două teorii.
Această construcție originală a fost preluată și
de Legea 637/2002.
2.2. Proceduri europene principale și proceduri
europene secundare de insolvență.
În Expunerea de motive care a însoțit proiectul Leg ii
637/2002, se arată următoarele: “Titlul II consacră principiul
universalității procedurii de insolvență deschise î ntrÎun
anumit stat, și anume statul în care se află centru l
principalelor interese ale debitoruluiÎ denumită pr ocedură
principală. Potrivit acestui principiu, toate bunur ile
debitorului, oriunde sÎar afla acestea, urmează să fie
administrate, valorificate sau lichidate în cadrul procedurii
principale.
O excepție importantă de la această regulă o
reprezintă procedurile secundare de insolvență, car e pot fi
deschise în statele pe teritoriul cărora debitorul are stabilit
un sediu și ale căror efecte vor fi limitate doar l a bunurile
ce se găsesc pe teritoriul acelor state. Această ex cepție
constituie o aplicare limitată a principiului terit orialității
efectelor procedurii de insolvență, potrivit căruia efectele
unei asemenea proceduri se limitează doar la bunuri le
care se află pe teritoriul statului în care a fost pornită.”
A.Criteriul de competență principal
Criteriul de competență principal este așadar cel
reținut de Regulament, “centrul principalelor inter ese ale
debitorului”. Centrul principalelor interese ale de bitorului
este, până la proba contrarie, după caz:
Î sediul principal al persoanei juridice;
Î domiciliul profesional al persoanei fizice ca re exercită o
activitate economică sau o profesiune independentă;
Î domiciliul persoanei fizice care nu exercită o activitate
economică sau o profesiune independentă;

59 B. Criteriul secundar de competență
Regulamentul, și în consecință și legea română, a
trebuit să țină seama și de criterii de competență secundare,
reținute de mai multe state a căror legislație perm ite
deschiderea unei proceduri pe baza existenției pe t eritoriul lor
doar a unui stabiliment.
Astfel, dacă centrul principalelor interese ale
debitorului este situat pe teritoriul unuia dintre statele
contractante, jurisdicția unui alt stat contractant este
competentă a deschide procedura în situația în care debitorul
posedă un sediu (stabiliment, întreprindere) pe te ritoriul
acelui alt stat contractant. Efectele acestei proce duri sunt
limitate la bunurile debitorului aflate pe teritori ul acelui stat.
Acestea sunt însă criteriile unice, unul principal, iar celălalt
secundar, de competență, cu excluderea oricărui alt criteriu,
cum ar fi, de exemplu, existența pe teritoriul acel ui stat a unor
bunuri ale debitorului (neafectate unei activități economice),
locul încheierii unui contract sau naționalitatea u nui creditor
sau a debitorului.
Deși procedurile secundare au fost impuse în princi pal
de necesitatea protejării intereselor locale, ele pot să
urmărească și alte obiective. Astfel, este cazul at unci când
patrimoniul debitorului este prea complex pentru a fi
administrat în bloc sau atunci când deosebirile înt re sistemele
de drept sunt atât de importante încât pot rezulta dificultăți
din extinderea efectelor legii statului de deschide re asupra
teritoriului celorlalte state în care se află activ ele. Pentru
asemenea motive, sindicul procedurii principale poa te cere
deschiderea unei proceduri secundare în interesul u nei
administrări eficiente a patrimoniului. 17
Atunci când se deschide o procedură principala, ori ce
altă procedură deschisă ulterior reprezintă o proce dură
secundară. Procedura străină secundară trebuie să f ie o
procedură de lichidare.
Procedura prevăzută la alin. (2) nu poate fi d eschisă
înainte de deschiderea unei proceduri străine princ ipale,
potrivit alin. (1), cu excepția cazului în care:
a) o procedură principală nu poate fi deschisă, în
conformitate cu alin. (1), din cauza condițiilor st abilite de
legea statului pe teritoriul căruia se află centrul principalelor
interese ale debitorului;
b) deschiderea procedurii teritoriale este soli citată de un
creditor al cărui domiciliu, reședință sau sediu se găsește pe
teritoriul aceluiași stat în care este stabilit sed iul respectiv ori

60 a cărui creanță izvorăște din actele încheiate la l ocul acelui
sediu.
Această limitare denotă preocuparea de a armoniza
eventualele proceduri diferite și de a favoriza pro cedura
principală, restrângând la minimul necesar cazurile în care
deschiderea procedurilor teritoriale independente e ste cerută
înaintea deschiderii procedurii principale de falim ent.
Instanța sesizată va califica tipul de procedură
deschisă (principală sau secundară) și va caracteri za criteriul
de competență reținut.
După deschiderea procedurii principale de insolvenț ă,
Legea nu se opune cererii de deschidere a unei proc eduri de
faliment în statul membru în care debitorul are un sediu.
Recunoașterea procedurii principale nu împiedică de schiderea
procedurii ulterior de către o instanță a unui alt stat. În acest
caz, procedura ulterioară reprezintă o procedură se cundară.

3. Legea aplicabilă
În dreptul comerțului internațional competența
legislativă este adeseori influențată de cea judici ară.
Falimentul este un exemplu în acest sens, pentru că
determinarea legii falimentului depinde de soluția pe care o
adoptăm în conflictul de competență jurisdicțională , deoarece
instanța competentă, sesizată, va aplica propria le ge de drept
internațional privat care îi va arăta legea aplicab ilă fondului
(lex causae) care poate să difere pentru aceeași ca uză de la o
instanță a unei țări, la o altă instanță, a alteia.
Legea falimentului este legea forului ( lex fori ), ea
având vocație generală pentru soluționarea probleme lor
juridice ale unui faliment. Este soluția pe care o consacră în
unanimitate normele uniforme în materie de faliment , inclusiv
art. 4 din Regulamentul nr. 1346/2000 al Consiliulu i
European. Altfel spus, interdependența dintre compe tența
judiciară și cea legislativă este deplină, soluția conflictului de
legi fiind dată de cea a conflictului de jurisdicți e.
Existența legii falimentului, cu o vocație
generală privind declanșarea, organizarea și
închiderea procesului nu trebuie să ducă însă la
concluzia unei competențe exclusive. Falimentul est e
o instituție complexă și trebuie distins între mate riile
care țin de esența instituției, cum ar fi cele care
asigură protecția creditului, egalitatea între cred itori

61 sau redresarea debitului și care vor fi cârmuite de
legea falimentului și alte domenii, pentru care div erse
puncte de legătură atrag vocația aplicării legii
societății, a legii situării bunurilor, a legii
contractelor etc..
Domeniul legii falimentului este prevazut printrÎo
enumerare cu caracter exemplificativ a aspectelor c e vor fi
supuse legii statului de deschidere. Potrivit acest ui text, legea
falimentului va prevedea condițiile în care procedu ra trebuie
deschisă, desfășurată și închisă, în special:
a) debitorii care fac obiectul procedurii, în r aport cu
calitatea acestora;
b) bunurile care alcătuiesc averea debitorului și regimul
juridic al bunurilor dobândite de debitor ulterior deschiderii
procedurii;
c) atribuțiile debitorului și ale reprezentantu lui român,
respectiv ale lichidatorului european;
d) condițiile în care se poate face compensarea obligațiilor;
e) efectele procedurii în ceea ce privește cont ractele la care
debitorul este parte, aflate în curs de desfășurare ;
f) efectele procedurii asupra acțiunilor indivi duale, cu
excepția proceselor aflate în curs de soluționare;
g) creanțele ce urmează să fie înregistrate la pasivul
debitorului și regimul juridic al creanțelor născut e după
deschiderea procedurii;
h) regulile vizând înregistrarea, verificarea ș i admiterea
creanțelor;
i) regulile care stabilesc distribuția sumelor rezultate din
valorificarea bunurilor, rangul creanțelor și drept urile
creditorilor care au fost parțial dezinteresați dup ă deschiderea
procedurii prin compensațiune sau ca urmare a valor ificării
unui drept real;
j) condițiile și efectele închiderii procedurii , în special în
cazul unui concordat sau plan de reorganizare;
k) drepturile creditorilor ulterior închiderii procedurii;
l) sarcina achitării taxelor și a cheltuielilor de judecată;
m) regulile referitoare la constatarea nulității ,
anularea sau constatarea inopozabilității actelor
juridice care prejudiciază drepturile creditorilor din
adunarea creditorilor.
De la acest principiu, al aplicării lui lex fori, există
însă și excepții:
Î Efectele procedurii asupra unui contract prin car e se
dobândește un drept de proprietate sau de folosință asupra
unui bun imobil sunt determinate în mod exclusiv de legea
statului pe teritoriul căruia se găsește acel bun i mobil .
Î Efectele procedurii de insolvență în ceea ce priv ește
drepturile și obligațiile participanților la un sis tem de plată
sau decontare ori la o piață financiară sunt guvern ate în mod

62 exclusiv de legea statului în care există acel sist em sau acea
piață financiară .
Î Efectele procedurii de insolvență asupra unui co ntract de
muncă sau a altor raporturi de muncă sunt guvernate în mod
exclusiv de legea aplicabilă contractului sau rapor tului de
muncă respectiv .
Î Efectele procedurii de insolvență în ceea ce pri vește
drepturile debitorului asupra unui bun imobil, navă sau
aeronavă, supuse înscrierii întrÎun registru public , sunt
determinate de legea statului sub autoritatea cărui a este
păstrat acel registru .
Î Validitatea actelor de dispoziție cu titlu oneros încheiate de
debitor, după deschiderea procedurii de insolvență, cu privire
la un bun imobil, o navă sau aeronavă supusă înscr ierii întrÎ
un registru public sau valori mobiliare a căror exi stență
presupune înscrierea acestora întrÎun registru prev ăzut de lege
este guvernată de legea statului pe teritoriul căru ia se găsește
bunul imobil ori, după caz, sub autoritatea căruia se păstrează
registrul .
Î Efectele procedurii de insolvență asupra unui pro ces în curs
de soluționare, al cărui obiect îl reprezintă un bu n sau un
drept de care debitorul este desesizat, sunt guvern ate în mod
exclusiv de legea statului în care acel proces se a flă în curs de
soluționare .
Dacă efectele procedurii în ceea ce privește
contractele aflate în curs de desfășurare, asupra a cțiunilor
individuale, precum și regulile vizând înregistrare a,
verificarea și admiterea creanțelor sunt guvernate de legea
falimentului, rațiuni de protecție a unor categorii de creditori,
posesori ai unor creanțe privilegiate, au făcut ca în Lege să se
prevadă că deschiderea procedurii nu afectează drep turile
creditorilor decurgând din:
Î drepturile reale (cu precizarea că este asimilat
dreptului real dreptul înscris întrÎun registru pub lic
și opozabil terților, care dă posibilitatea dobândi rii
unui drept real), constituite în favoarea lor,
anterior deschiderii procedurii, asupra bunurilor
corporale sau necorporale, mobile ori imobile,
individual determinate sau constituite în
universalități, aparținând debitorului și care se
găsesc pe teritoriul unui alt stat la momentul
deschiderii procedurii.
Î invocarea compensării creanței lor cu cea a
debitorului asupra lor, atunci când această
operațiune este permisă de legea aplicabilă
creanței debitorului insolvent.
Î Î drepturile vânzătorului unui bun,
întemeiate pe rezerva dreptului de proprietate,
dacă bunul se găsește la momentul deschiderii

63 procedurii pe teritoriul unui alt stat decât statul de
deschidere.
Aceste dispoziții de protecție nu împiedică însă
formularea acțiunilor de constatare a nulității, în anulare sau
în inopozabilitate care prejudiciază drepturile cre ditorilor din
adunarea creditorilor, acțiuni care vor fi guvernat e de legea
falimentului. Această lege va fi exclusă de la apli care întrÎun
singur caz: acela în care persoana care a benefici at de pe
urma unui act prejudiciabil pentru adunarea credito rilor
dovedește că:
a) acel act este guvernat de legea unui alt sta t decât cea a
statului de deschidere;
b) legea respectivă nu permite în cazul respect iv, sub nici o
formă, atacarea actului.

4. Recunoașterea procedurii europene
de insolvență

Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de
insolvență, adoptată de o instanță a unui stat, com petentă în
conformitate cu prevederile art. 35, este recunoscu tă în toate
celelalte state de îndată ce aceasta își produce ef ectele în
statul de deschidere. Această regulă se aplică și î n cazul în
care debitorul, din cauza calității sale, nu poate fi supus unei
proceduri de insolvență în celelalte state.
Hotărârea de deschidere a procedurii principale
produce, fără îndeplinirea vreunei formalități supl imentare, în
orice alt stat, efectele prevăzute de legea statulu i de
deschidere, cu excepția cazului în care legea preve de altfel,
dacă în acel stat nu este deschisă o procedură secu ndară.
Ca urmare a recunoașterii hotărârii de deschidere a
procedurii principale a unei instanțe, sunt recunos cute fără
îndeplinirea vreunei formalități suplimentare și ur mează a se
executa în conformitate cu dispozițiile legale în m aterie și:
Î hotărârile referitoare la desfășurarea și închidere a
unei proceduri de insolvență, pronunțate de acea
instanță, precum și concordatul sau planul de
reorganizare confirmate de ea;
Î hotărârile care decurg în mod direct din procedura
de insolvență și care au o strânsă legătură cu
aceasta, chiar dacă sunt adoptate de o altă instanț ă;
Î hotărârile de încuviințare a unor măsu ri cu executare
vremelnică, adoptate ulterior formulării cererii de deschidere
a procedurii de insolvență.
Instanțele nu sunt ținute să recunoască sau să execute
aceste hotărâri în măsura în care aceasta ar avea d rept efect
limitarea libertății individuale sau a secretului c orespondenței.
Recunoașterea unei proceduri de insolvență deschis e
în alt stat sau executarea unei hotărâri adoptate î n cadrul unei

64 astfel de proceduri sau în legătură directă cu acea sta va putea
fi refuzată dacă recunoașterea sau executarea ar co ntraveni în
mod manifest ordinii publice de drept internațional privat, în
special principiilor generale ori drepturilor și li bertăților
fundamentale prevăzute de Constituție.

5. Proceduri europene secundare de
insolvență

Recunoașterea procedurii principale nu împiedică
deschiderea procedurii secundare de către o instanț ă a unui alt
stat.
Mai mult, ulterior deschiderii procedurii principal e de
o instanță a unui stat și recunoașterii acesteia în trÎun alt stat, o
procedură secundară de insolvență va putea fi desch isă în acel
alt stat, în măsura în care instanțele acestuia ar fi competente
în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2), f ără
examinarea stării de insolvență a debitorului în ac est stat.
Procedura secundară va putea fi doar una de lichida re,
iar efectele ei se vor limita la bunurile debitoru lui care se
găsesc pe teritoriul celui deÎal doilea stat.
Legea aplicabilă procedurii secundare este legea
statului pe teritoriul căruia aceasta este deschisă , cu excepția
cazurilor când legea prevede altfel.
Dreptul de a solicita deschiderea procedurii secund are
aparține:
a) reprezentantului român sau, după caz, lichid atorului
european desemnat în procedura principală;
b) oricărei alte persoane sau autorități îndrep tățite să
solicite deschiderea unei proceduri de insolvență î n
conformitate cu legea statului pe teritoriul căruia se solicită
deschiderea procedurii secundare.
Efectele procedurii secundare nu pot fi contestate în
celelalte state. Orice limitare a drepturilor credi torilor,
precum suspendarea judecării cererilor sau a acțiun ilor
individuale ori remiterea datoriilor rezultând din această
procedură poate fi opusă, în ceea ce privește bunur ile situate
pe teritoriul unui alt stat, numai creditorilor car e șiÎau
exprimat acordul.
Legea prevede modalitățile concrete de coordonare a
procedurilor secundare cu cea principală.

65 1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unității de învățare 1
I.Falimentul internațional. Definiție.

Legea 637/2002 a definit raporturile de drept inter național privat în materia insolvenței
ca reprezentând “acele raporturi de drept privat cu element de extraneitate, care sunt supuse
soluționării ca urmare a deschiderii unei proceduri de insolvență și în condițiile stabilite de
aceasta.” (art.1 alin.2)
Cele trei întrebări primordiale pe care le ridică i nstituția falimentului internațional
sunt:
1.Care este instanța competentă să declare și să or ganizeze procedura falimentului :
Tribunalul de la sediul principal sau tribunalul (t ribunalele) de la sediul (sediile) secundar(e)
ale comerciantului care a(u) devenit incapabil(e) săÎși onoreze obligațiile?
2. Care este legea aplicabilă falimentului: lex for i, lex societatis, legea țării în care sunt
situate bunurile urmărite (lex rei sitae) ori legea contractului(lor) neexecutate?
3. Care sunt efectele unei hotărâri declarative de faliment întrÎun alt stat?
Cele mai semnificative rezultate în această materie le reprezintă Legea Model
referitoare la Insolvența Transfrontalieră, adoptat ă de Comisia Națiunilor Unite pentru
Dreptul Comerțului Internațional (UNCITRAL) în anul 1997, respectiv Regulamentul
Consiliului Uniunii Europene nr.1346/2000 cu privir e la procedurile de insolvență, intrat în
vigoare la 31 mai 2002.
Aceste dispoziții au fost preluate și de Legea 63 7/2002, cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internațional privat în domen iul insolvenței.
II.Soluționarea conflictului de jurisd icție

2.1. Sisteme doctrinare de determinare a instanței competente.
Dacă se adoptă sistemul unității falimentului , acesta nu poate fi pronunțat decât de o
singură instanță, de regulă instanța de la domicili ul/ sediul social al debitorului (de unde și
denumirea de principiul/sistemul/ teoria unității). Hotărârea astfel pronunțată își va produce
efectele în toate statele unde se găsesc creditori sau bunuri ale debitorului. 18 Ca urmare, legea
competentă la domiciliul sau sediul social al debit orului va cârmui declararea, organizarea și
efectele falimentului, indiferent de țara în care s e află bunurile acestuia, de unde rezultă
caracterul universal al procedurii.
Dimpotrivă, dacă se adoptă sistemul teritorialități i falimentului vom avea falimente
locale, după locurile în care se găsesc sediile sec undare ale debitorilor și bunurile acestora,
dar efectele acestora vor fi cantonate în limitele granițelor statelor în care se pronunță
hotărârea. Competența va aparține tribunalelor din mai multe țări și falimentele vor fi
cârmuite de legi diferite: teritorialitatea antren ează în mod necesar pluralitatea falimentului. 19

18 Arlette MartinÎSerf, La faillite internationale: Un e réalité économique pressante, un enchevêtrement j uridique
croissant, Journal du Droit International, no.1/19 95, p.41
19 idem, p.42

66 legi, ceea ce înclină balanța în favoarea pluralită ții (sau a teritorialității) falimentului. 20
Dreptul comunitar a reținut o construcție original ă care îmbină avantajele celor două
teorii.
2.2. Proceduri europene principale și proceduri eur opene secundare de insolvență.
A.Criteriul de competență principal
Criteriul de competență principal este așadar cel r eținut de Regulament, “centrul
principalelor interese ale debitorului”. Centrul pr incipalelor interese ale debitorului este, până
la proba contrarie, după caz:
Î sediul principal al persoanei juridice;
Î domiciliul profesional al persoanei fizice ca re exercită o activitate economică sau o
profesiune independentă;
Î domiciliul persoanei fizice care nu exercită o activitate economică sau o profesiune
independentă;
B. Criteriul secundar de competență
Dacă centrul principalelor interese ale debitorului este situat pe teritoriul unuia dintre
statele contractante, jurisdicția unui alt stat con tractant este competentă a deschide procedura
în situația în care debitorul posedă un sediu (sta biliment, întreprindere) pe teritoriul acelui alt
stat contractant.
Atunci când se deschide o procedură principala, ori ce altă procedură deschisă ulterior
reprezintă o procedură secundară. Procedura străină secundară trebuie să fie o procedură de
lichidare.
Procedura prevăzută la alin. (2) nu poate fi d eschisă înainte de deschiderea unei
proceduri străine principale, potrivit alin. (1), c u excepția cazului în care:
a) o procedură principală nu poate fi deschisă, în conformitate cu alin. (1), din cauza
condițiilor stabilite de legea statului pe teritori ul căruia se află centrul principalelor interese
ale debitorului;
b) deschiderea procedurii teritoriale este soli citată de un creditor al cărui domiciliu,
reședință sau sediu se găsește pe teritoriul acelui ași stat în care este stabilit sediul respectiv ori
a cărui creanță izvorăște din actele încheiate la l ocul acelui sediu.
III. Legea aplicabilă
Legea falimentului este legea forului ( lex fori ), ea având vocație generală pentru
soluționarea problemelor juridice ale unui faliment . Este soluția pe care o consacră în
unanimitate normele uniforme în materie de faliment , inclusiv art. 4 din Regulamentul nr.
1346/2000 al Consiliului European. Altfel spus, int erdependența dintre competența judiciară
și cea legislativă este deplină, soluția conflictul ui de legi fiind dată de cea a conflictului de
jurisdicție.
Domeniul legii falimentului este prevazut printrÎo enumerare cu caracter
exemplificativ a aspectelor ce vor fi supuse legii statului de deschidere, în special:
a) debitorii care fac obiectul procedurii, în r aport cu calitatea acestora;

20 idem, p.42

67 b) bunurile care alcătuiesc averea debitorului și regimul juridic al bunurilor dobândite de
debitor ulterior deschiderii procedurii;
c) atribuțiile debitorului și ale reprezentantu lui român, respectiv ale lichidatorului european;
d) condițiile în care se poate face compensarea obligațiilor;
e) efectele procedurii în ceea ce privește cont ractele la care debitorul este parte, aflate în
curs de desfășurare;
f) efectele procedurii asupra acțiunilor indivi duale, cu excepția proceselor aflate în curs de
soluționare;
g) creanțele ce urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul juridic al
creanțelor născute după deschiderea procedurii;
h) regulile vizând înregistrarea, verificarea ș i admiterea creanțelor;
i) regulile care stabilesc distribuția sumelor rezultate din valorificarea bunurilor, rangul
creanțelor și drepturile creditorilor care au fost parțial dezinteresați după deschiderea
procedurii prin compensațiune sau ca urmare a valor ificării unui drept real;
j) condițiile și efectele închiderii procedurii , în special în cazul unui concordat sau plan de
reorganizare;
k) drepturile creditorilor ulterior închiderii procedurii;
l) sarcina achitării taxelor și a cheltuielilor de judecată;
m) regulile referitoare la constatarea nulității , anularea sau constatarea
inopozabilității actelor juridice care prejudiciază drepturile creditorilor din adunarea
creditorilor.
De la acest principiu, al aplicării lui lex fori, există însă și excepții:
Î Efectele procedurii asupra unui contract prin car e se dobândește un drept de proprietate sau
de folosință asupra unui bun imobil sunt determinat e în mod exclusiv de legea statului pe
teritoriul căruia se găsește acel bun imobil .
Î Efectele procedurii de insolvență în ceea ce priv ește drepturile și obligațiile participanților la
un sistem de plată sau decontare ori la o piață fin anciară sunt guvernate în mod exclusiv de
legea statului în care există acel sistem sau acea piață financiară .
Î Efectele procedurii de insolvență asupra unui co ntract de muncă sau a altor raporturi de
muncă sunt guvernate în mod exclusiv de legea aplic abilă contractului sau raportului de
muncă respectiv .
Î Efectele procedurii de insolvență în ceea ce pri vește drepturile debitorului asupra unui bun
imobil, navă sau aeronavă, supuse înscrierii întrÎu n registru public, sunt determinate de legea
statului sub autoritatea căruia este păstrat acel r egistru .
Î Validitatea actelor de dispoziție cu titlu oneros încheiate de debitor, după deschiderea
procedurii de insolvență, cu privire la un bun imo bil, o navă sau aeronavă supusă înscrierii
întrÎun registru public sau valori mobiliare a căro r existență presupune înscrierea acestora
întrÎun registru prevăzut de lege este guvernată de legea statului pe teritoriul căruia se găsește
bunul imobil ori, după caz, sub autoritatea căruia se păstrează registrul .
Î Efectele procedurii de insolvență asupra unui pro ces în curs de soluționare, al cărui obiect îl
reprezintă un bun sau un drept de care debitorul es te desesizat, sunt guvernate în mod exclusiv
de legea statului în care acel proces se află în cu rs de soluționare .
Dacă efectele procedurii în ceea ce privește contr actele aflate în curs de desfășurare,
asupra acțiunilor individuale, precum și regulile v izând înregistrarea, verificarea și admiterea
creanțelor sunt guvernate de legea falimentului, ra țiuni de protecție a unor categorii de
creditori, posesori ai unor creanțe privilegiate, au făcut ca în Lege să se prevadă că
deschiderea procedurii nu afectează drepturile cred itorilor decurgând din:
Î drepturile reale (cu precizarea că este asimilat dr eptului real dreptul înscris întrÎun
registru public și opozabil terților, care dă posib ilitatea dobândirii unui drept real),

68 constituite în favoarea lor, anterior deschiderii p rocedurii, asupra bunurilor
corporale sau necorporale, mobile ori imobile, indi vidual determinate sau
constituite în universalități, aparținând debitorul ui și care se găsesc pe teritoriul
unui alt stat la momentul deschiderii procedurii.
Î invocarea compensării creanței lor cu cea a debitor ului asupra lor, atunci când
această operațiune este permisă de legea aplicabilă creanței debitorului insolvent.
Î Î drepturile vânzătorului unui bun, întem eiate pe rezerva dreptului de
proprietate, dacă bunul se găsește la momentul desc hiderii procedurii pe teritoriul
unui alt stat decât statul de deschidere.
Aceste dispoziții de protecție nu împiedică însă fo rmularea acțiunilor de constatare a
nulității, în anulare sau în inopozabilitate care p rejudiciază drepturile creditorilor din adunarea
creditorilor, acțiuni care vor fi guvernate de lege a falimentului. Această lege va fi exclusă de
la aplicare întrÎun singur caz: acela în care pers oana care a beneficiat de pe urma unui act
prejudiciabil pentru adunarea creditorilor dovedeșt e că:
a) acel act este guvernat de legea unui alt sta t decât cea a statului de deschidere;
b) legea respectivă nu permite în cazul respect iv, sub nici o formă, atacarea actului.

IV. Recunoașterea procedurii europene de insolvenț ă

Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență, adoptată de o instanță a
unui stat, competentă, este recunoscută în toate ce lelalte state de îndată ce aceasta își produce
efectele în statul de deschidere. Această regulă se aplică și în cazul în care debitorul, din
cauza calității sale, nu poate fi supus unei proced uri de insolvență în celelalte state.
Hotărârea de deschidere a procedurii principale pr oduce, fără îndeplinirea vreunei
formalități suplimentare, în orice alt stat, efecte le prevăzute de legea statului de deschidere, cu
excepția cazului în care legea prevede altfel, dacă în acel stat nu este deschisă o procedură
secundară.
Recunoașterea unei proceduri de insolvență deschis e în alt stat sau executarea unei
hotărâri adoptate în cadrul unei astfel de procedur i sau în legătură directă cu aceasta va putea
fi refuzată dacă recunoașterea sau executarea ar co ntraveni în mod manifest ordinii publice de
drept internațional privat, în special principiilor generale ori drepturilor și libertăților
fundamentale prevăzute de Constituție.

V. Proceduri europene secundare de insolvență

Recunoașterea procedurii principale nu împiedică de schiderea procedurii secundare de
către o instanță a unui alt stat.
Dreptul de a solicita deschiderea procedurii secund are aparține:
a) reprezentantului român sau, după caz, lichid atorului european desemnat în procedura
principală;
b) oricărei alte persoane sau autorități îndrep tățite să solicite deschiderea unei proceduri de
insolvență în conformitate cu legea statului pe ter itoriul căruia se solicită deschiderea
procedurii secundare.
Legea prevede modalitățile concrete de coordonare a procedurilor secundare cu
cea principală.

Concepte și termeni de reținut

• Procedură principală;

69 • Procedură secundară;
• Centrul principalelor interese ale debitorului;
• Teoria universalității;
• Teoria teritorialității;
• Domeniul legii falimentului.

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Ce presupune teoria universalității falimentului?
2. Ce presupune teoria teritorialității falimentului?
3. Care este domeniul legii falimentului?
4. Care este procedura de recunoaștere a procedurii de insolvență potrivit
Regulamentului 1346/2000?
5. Ce este procedura principală de insolvență? Dar cea secundară?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Procedura principală de insolvență este cea desc hisă:
a) pe teritoriul statului unde se află centrul princip alelor interese ale debitorului.
b) prima, indiferent pe teritoriul cărui stat
c) pe teritoriul statului unde se află principalele bu nuri ale debitorului
d) pe teritoriul statului unde se află situate imobile le debitorului.

2. Procedura secundară e insolvență este cea deschisă:
a) pe teritoriul oricărui stat unde debitorul are b unuri
b) pe teritoriul oricărui stat unde debitorul are u n dezmembrământ
c) pe teritoriul oricărui stat unde debitorul are c reditori
d) pe teritoriul oricărui stat unde debitorul are i mobile.

3. Potr:ivit teoriei universalității, procedura de insolvență deschisă produce efecte:
a) și asupra dezmembrămintelor debitorului
b) asupra societății mamă, dar nu și a filialelor
c) numai asupra dezmembrămintelor fără personalitat e juridică ale debitorului
d) asupra tuturor bunurilor de pe teritoriul statu lui unde a fost deschisă procedura.

4. Centrul principalelor interese ale debitorului e ste, până la proba contrară:
a) sediul principal al persoanei juridice
b) locul înmatriculării societății
c) domiciliul administratorului societății
d) locul situării principalelor bunuri ale debitoru lui.

6. Procedurile de insolvență tranfrontalieră sunt regl ementate, la nivel european de:
a) Regulamentul 44/2001
b) Regulamentul1346/2000

70 c) legea model UNICTRAL
d) Legea 637/2002.

Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, București , 2011.
2. Diana Ungureanu, Falimentul internațional, Ed. Lumina Lex, București, 2004
3. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București 2003,
4. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
5. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București, 2004

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare 5: 1) a; 2) b; 3) a; 4) a; 5) b.

Unitatea de învățare 6
Contractul de Comerț Internațional
Definiție. Clasificare. Metode și tehnici de negoci ere

6.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… …
6.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. ……………………..
6.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… ……………………………………..
6.3.1. Definiția contractului de comerț internațion al
6.3.2. Clasificarea
6.3.3.Strategii și tehnici de negociere; …………………………………………… …….

6.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… …………………………………..

1.1. Introducere
Contractul de comerț internațional nu are o definiț ie sinteticã,
unanim acceptatã.

71 Potrivit doctrinei contractul de comerț internațio nal
este contractul comercial, definit în sistemele naț ionale de
drept, marcat de un element de extraneitate.
Pentru cã elementul de extraneitate face posibilã
aplicarea unei legi strãine, instrumentele juridice
internaționale, cuprinzând norme uniforme în materi e
comercialã, au încercat și o definiție unitarã a
internaționalitãții unui contract.

1.2. Obiectivele și competențele unității de
învățare

Obiectivele unității de învățare :

4 identificarea contractului de dreptul comerțului in ternațional
Î cunoașterea criteriilor de clasificare ale contra ctului de
dreptul comerțului internațional :

Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să definească termeni precum:
contract de comerț internațional; contract mixt;
contract pe termen lung etc..
– studenții vor putea să diferen țieze contractul
comercial na țional de cea interna țional
– studenții vor putea să descrie particularită țile și
caracteristicile contractului de comerț interna țional;
– studenții vor putea să diferențieze contractul de
comerț internațional de contractul aparținând altor
ramuri juridice.

Timpul alocat unității de învă țare:

Pentru unitatea de învă țare Contractul de Comerț
Internațional. Definiție. Clasificare. Metode și te hinici de
negociere timpul alocat este de 2 ore.

72
1.3. Conținutul unității de învățare
CONTRACTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

1. Noțiune

Contractul de comerț internațional nu are o definiț ie
sinteticã, unanim acceptatã.
Potrivit doctrinei contractul de comerț internațio nal
este contractul comercial, definit în sistemele naț ionale de
drept, marcat de un element de extraneitate.
Pentru cã elementul de extraneitate face posibilã
aplicarea unei legi strãine, instrumentele juridice
internaționale, cuprinzând norme uniforme în materi e
comercialã, au încercat și o definiție unitarã a
internaționalitãții unui contract. Astfel:
/square4 contractul de transport este internațional dacã loc ul
îmbarcãrii/încãrcãrii și locul debarcãrii/descãrcãr ii
sunt situate pe teritorii statale deosebite sau dac ã
aeronava transportatoare survoleazã un teritoriu te rț cu
escalã, indiferent de naționalitatea sau cetãțenia
pãrților contractante;
/square4 contractul de intermediere este internațional dacã
sediul reprezentatului și al intermediarului se afl ã pe
teritorii statale diferite;
/square4 contractul de leasing este internațional dacã
utilizatorul și finanțatorul își au sediul, domicil iul sau
reședința pe teritorii statale deosebite.

2. Clasificarea contractelor de comerț internaționa l

Clasificarea prezintã imortanțã întrucât apartenenț a
unui contract la o categorie sau alta reverbereazã asupra
regimului juridic al acestuia.
Criterii de clasificare
/square4 Dupã participanții la contractul de comerț
internațional:
a) contracte de comerț internațional
încheiate între state;
b) contracte de comerț internațional mixte
(încheiate între state, pe deÎo parte, și
comercianți din alte state, pe de altã parte);
c) contracte de comerț internațional
încheiate între comercianți din state

73 diferite.

Contractele de comerț internațional încheiate între
state prezintã urmãtoarele particularitãți:
4 pãrțile contractante trebuie sã aleagã, obligatoriu,
legea aplicabilã contractului;
Î pãrțile contractante trebuie sã aleagã instanța
competentã sã soluționeze litigiile nãscute din ace l contract;
Î pãrțile contractante trebuie sã facã declarație d e
renunțare la imunitatea de jurisdicție, pentru acel contract.

Contractele mixte (semiinternaționale) prezintã
urmãtoarele particularitãți:
4 pãrțile contractante pot alege legea aplicabilã; da cã
nu au fãcutÎo, contractul de comerț internațional v a fi supus
legii în vigoare în statul parte la contract;
Î pãrțile contractante pot alege instanța competent ã sã
soluționeze litigiile nãscute din acel contract; da cã nu au
fãcutÎo, va fi competentã instanța supremã din stat ul parte la
contract;
Î statul parte trebuie sã facã declarație de renunț are la
imunitatea de jurisdicție, pentru acel contract.
Exemplu de contract mixt – împrumutul încheiat de
România cu băncile centrale sau alte bănci din dife rite state
(convenția de împrumut dintre România și banca Japo niei Î
prin voința părților a fost supus legii engleze, in stanța
competentă este instanța supremă din Anglia; în co nvenție
există declarația României de renunțare la imunitat ea de
jurisdicție).
Contracte de comerț internațional încheiate între
comercianți din state diferite sunt cele mai numeroase,
sunt contracte de drept comun.
/square4 Dupã duratã:
a) contracte de comerț internațional pe
termen scurt;
b) contracte de comerț internațional pe
termen mediu;
c) contracte de comerț internațional pe
termen lung.
Încadrarea în categoriile menționate are consecințe
asupra cuprinsului contractului , mai ales pentru cele pe
termen mediu sau lung, în cuprinsul acestora trebui nd sã
figureze clauze de adaptare a valorii contractului.
Aceastã clasificare nu are suport întrÎun instrumen t
internațional de aplicațiune universalã; își gãseșt e suport în
domeniul bancar, unde creditele sunt clasificate, î n raport de
termen, în credite pe termen scurt, mediu sau lung.
În Convenția de la Seul din 1985 – Agenția
multilaterală pentru garantarea investițiilor inter naționale, ca

74 și anterior, în Convenția de la Washington din 1965 –
soluționarea diferendelor dintre state cu privire l a investițiile
străine avem caracterizarea ca investiție directă a unui
contract care are o durată mai mare de 3, 5 ani, ex istând și
până la 20 de ani (Convenția nu ia în calcul invest iția mai
mică de 3 ani)

/square4 Sub aspectul structurii:
a) contracte simple 4 cuprind o singurã
operațiune juridicã (ex. mandatul,
comisionul, curtajul);
b) contracte complexe – cuprind mai multe
operațiuni juridice (ex: barter, franchising,
leasing, consignație).

/square4 Dupã existența reglementãrii lor (după modul de
legalizare):
a) contracte numite – au o reglementare pe
planul legislațiilor naționale, și, de cele mai
multe ori, în instrumentele interstatale (ex:
vânzare, mandat, comision, depozit);
b) contracte nenumite – nu cunosc
reglementare nici în planul dreptului
național, nici în instrumentele interstatale
(ex: barter, consultingÎengineering,
turism); se încearcã reglementarea prin
analogie a acestor contracte, dar soluțiile
nu sunt întotdeauna pertinente.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unității de învățare 6

1. Noțiune

Instrumentele juridice internaționale, cuprinzând n orme uniforme în materie
comercialã, au încercat și o definiție unitarã a in ternaționalitãții unui contract. Astfel:
/square4 contractul de transport este internațional dacã loc ul îmbarcãrii/încãrcãrii și locul
debarcãrii/descãrcãrii sunt situate pe teritorii st atale deosebite sau dacã aeronava

75 transportatoare survoleazã un teritoriu terț cu esc alã, indiferent de naționalitatea sau
cetãțenia pãrților contractante;
/square4 contractul de intermediere este internațional dacã sediul reprezentatului și al
intermediarului se aflã pe teritorii statale diferi te;
/square4 contractul de leasing este internațional dacã utili zatorul și finanțatorul își au sediul,
domiciliul sau reședința pe teritorii statale deose bite.

2. Clasificarea contractelor de comerț internaționa l

Criterii de clasificare
/square4 Dupã participanții la contractul de comerț internaț ional:
a) contracte de comerț internațional încheiate între s tate;
b) contracte de comerț internațional mixte (încheiate între state, pe deÎo parte,
și comercianți din alte state, pe de altã parte);
c) contracte de comerț internațional încheiate între c omercianți din state
diferite.

/square4 Dupã duratã:
a) contracte de comerț internațional pe termen scurt;
b) contracte de comerț internațional pe termen mediu;
c) contracte de comerț internațional pe termen lung.

/square4 Sub aspectul structurii:
a) contracte simple 4 cuprind o singurã operațiune juridicã (ex. mandatul ,
comisionul, curtajul);
b) contracte complexe – cuprind mai multe operațiuni juridice (ex: barter,
franchising, leasing, consignație).

/square4 Dupã existența reglementãrii lor (după modul de leg alizare):
a) contracte numite – au o reglementare pe planul legislațiilor naționale , și, de
cele mai multe ori, în instrumentele interstatale ( ex: vânzare, mandat,
comision, depozit);
b) contracte nenumite – nu cunosc reglementare nici în planul dreptului național, nici în
instrumentele interstatale (ex: barter, consultingÎ engineering, turism); se încearcã
reglementarea prin analogie a acestor contracte, da r soluțiile nu sunt întotdeauna
pertinente.

Concepte și termeni de reținut
• contracte de comerț internațional încheiate între s tate;
• contracte de comerț internațional mixte (încheiate între state, pe deÎo
parte, și comercianți din alte state, pe de altã pa rte);
• contracte de comerț internațional încheiate între c omercianți din state
diferite.
• contracte de comerț internațional pe termen scurt;
• contracte de comerț internațional pe termen mediu;
• contracte de comerț internațional pe termen lung .
• contracte simple
• contracte complexe

76 • contracte numite
• contracte nenumite

Întrebări de control și teme de dezbatere

6. Care sunt elementele definitorii ale contractului d e comerț interna țional?
7. Prezenta ți caracteristicile contractului de comerț interna țional mixte.
8. Care sunt diferen țele dintre contractele de comerț interna țional la care estre participă statele
și celelalte contracte?
9. Care sunt caracteristicile contractului de comerț interna țional pe termen lung ?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care din următoarele constituie element de extra neitate definitoriu al contractului de transport
internațional:
a) marfa tranzitează frontiera;
b. cetățenia părților;
c) sediul transportatorului;
d) reședința destinatarului.

2. Potrivit Convenției de la Viena (1980) privind v ânzarea internaționalã de mãrfuri, se
considerã a fi internațional contractul de vânzareÎ cumpãrare dacă:
a) marfa este vândută pe teritoriul unui alt stat;
b) marfa tranzitează frontiera;
c) marfa este vândută printrÎun intermediar străin;
d. vânzãtorul și cumpãrãtorul își au sediul, domiciliu l sau reședința pe
teritorii statale diferite.

3. Constituie criteriu de clasificare al dreptului com erțului internațional :
a) durata;
b) sediul părților ;
c.cetățenia părților;
d) reședința obișnuită a părților.

Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, 2011.
2. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București 2003,
3. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
4. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București, 2004

77

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare 6: 1) a; 2) d; 3) a

Unitatea de învățare 7
Încheierea contractelor de Comerț Internațional

7.1 Introducere …………………………….. …………………………………………… …………………………………………… …
7.2 Obiectivele și competențele unității de învățar e – timp alocat …………………………….. ……………………..
7.3 Conținutul unității de învățare …………… …………………………………………… ……………………………………..
7.3.1. Momentul și locul încheierii;. …………………………
7.3.2. Formarea contractului
7.3.3. Mijloacele electronice
7.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… …………………………………..

1.1. Introducere
Contractul de comerț internațional nu are o definiț ie sinteticã,
unanim acceptatã.
Potrivit doctrinei contractul de comerț internațio nal
este contractul comercial, definit în sistemele naț ionale de
drept, marcat de un element de extraneitate.
Pentru cã elementul de extraneitate face posibilã
aplicarea unei legi strãine, instrumentele juridice
internaționale, cuprinzând norme uniforme în materi e
comercialã, au încercat și o definiție unitarã a
internaționalitãții unui contract.

1.2. Obiectivele și competențele unității de
învățare

Obiectivele unității de învățare :

4 identificarea modalităților de încheiere a contrac tului de
dreptul comerțului internațional
Î cunoașterea teoriilor privind momentul și locul î ncheierii
contractului de dreptul comerțului internațional :

78
Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să definească termeni precum:
teoria recepțiunii; teoria informațiunii; încheiere a
contractului la distanță etc..
– studenții vor putea să diferen țieze contractul
comercial interna țional încheiat între prezenți de del
între absenți
– studenții vor putea să definească momentul și locul
încheierii contractului de dreptul comerțului
internațional, potrivit fiecărei teorii.

Timpul alocat unității de învă țare:

Pentru unitatea de învă țare Încheierea contractului de
Comerț Internațional timpul alocat este de 2 ore.
1.3. Conținutul unității de învățare

Încheierea contractelor de comerț internațional
Avem mecanismul clasic al ofertei și acceptării ace steia. Perfectarea are loc în
momentul în care acceptarea se suprapune ofertei.

Distingem între:
a) încheierea contractului între prezenți
b) încheierea contractului între absenți

a) Încheierea contractului între prezenți
Momentul încheierii este acela al realizãrii acordului de voințã (al î ncheierii
negocierii, finalizatã cu realizarea acordului de v oințã). Acest moment se precizeazã în
instrumentul scris întocmit pnetru acel contract; d acã nu sÎa confecționat un instrument scris
(uneori nici nu este necesar), momentul se probeazã cu data înscrisã în protocolul ședinței de
negociere, care se întocmește întotdeauna (pentru justificarea cheltuielilor).
Locul încheierii contractului este locul unde sÎa realizat acordul de voințã; locul se
consemneazã în instrumentul scris confecționat; dac ã nu sÎa întocmit un instrument scris locul
se precizeazã în protocolul ședintei de negociere ( este ultima mențiune pe contract).
b) Încheierea contractului între absenți
/square4 încheierea contractului prin corespondențã

79 Acceptarea ofertei trebuie sã circule prin mijloace de siguranțã și rapiditate cel puțin
egale cu acelea prin care a circulat oferta.
Sistemele de drept rețin teorii diferite cu privire la momentul încheierii contractului.
Teoria expedițiunii . Se admite faptul că acceptarea trebuie să circule prin mijloace de
siguranță și securitate cel puțin egale cu acelea c u care a circulat oferta. Diferitele sisteme de
drept rețin teorii diferite cu privire la momentul încheierii contractului.
În sistemele de drept anglo – american, contractul de comerț internațional se cosiderã
încheiat la momentul la care acceptantul a expediat scrisoarea de accep tare; momentul este
probat cu data înscrisã pe ștampila serviciului poș tal de la sediul acceptantului.
Cu privire la locul încheierii contractului de comerț internațional, a cesta este sediul
acceptantului.
Aceastã teorie nu este acoperitoarea pentru ambele pãrți contractante, nu oferã
acestora certitudine cu privire la momentul încheie rii contractului.
Teoria recepțiunii , aplicabilă în legislațiile moderne, ce se regãseș te și în
instrumentele internaționale. Conform acesteia, con tractul se considerã încheiat în momentul
în care ofertantul a primit scrisoarea de acceptare ; momentul se probeazã cu data înscrisã pe
ștampila serviciului poștal de la sediul ofertantul ui.
Locul încheierii contractului este sediul ofertantului.
Teoria informațiunii .Anterior noului Cod civil, dreptul român, ca și ce l portughez,
brazilian, reținea o varietate a teoriei recepțiuni i, teoria informațiunii . Conform acestei teorii
contractul se considerã încheiat în momentul în care, prin orice mijloc, ofertantul sÎa informa t
asupra existenței și conținutului acceptãrii (înain te sau dupã primirea scrisorii de acceptare).
Locul încheierii contractului este, și aici, sediul ofer tantului. Teoria este acoperitoare pentru
ambele pãrți contractante.
Actualmente, noul Cod civil consacră teoria recepți unii.

Oferta de contractare poate fi cu termen sau fãrã termen.
Oferta cu termen nu poate fi revocatã înãuntrul te rmenului, fără daune. Oferta fãrã
termen trebuie menținutã un timp rezonabil, potrivi t naturii contractului și potrivit obiceiului
practicat pe piața ofertantului.
Se acceptã în cvasiÎunanimitatea sistemelor de dre pt cã, atât oferta, cu sau fãrã termen,
cât și acceptarea, pot fi revocate fãrã daune dacã scrisoarea de revocare a ofertei/acceptãrii
ajunge la destinatar înainte sau cel târziu o datã cu scrisoarea de ofertã/acceptare. Excepție
face Marea Britanie unde, potrivit Convenției Poște i Universale (la finele secolului XIX),
poșta fiind reprezentantul destinatarului, depunere a unui înscris la poștã echivaleazã cu
depunerea acestuia în mâna destinatarului; prin urm are, nici oferta, nici acceptarea, odatã
depuse la poștã, nu mai pot fi revocate.

/square4 încheierea contractului prin telefon
Momentul încheierii este cel al convorbirii telefonice, fin alizatã cu acordul de voințã.
În privința locului încheierii soluțiile sunt diferite:
Î în dreptul angloÎamerican locul încheierii este s ediul celui apelat la telefon;
Î în dreptul continental locul încheierii este sedi ul celui care are inițiativa
convorbirii telefonice.
încheierea prin mijloace electronice
Momentul se probează prin data înscrisă pe instrumentul elec tronic (fax, telefon).
Locul se determină potrivit acelorași principii.

80 1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unității de învățare 7
Încheierea contractelor de comerț internațional
Distingem între:
a) încheierea contractului între prezenți
b) încheierea contractului între absenți

/square4 încheierea contractului prin corespondențã
Sistemele de drept rețin teorii diferite cu privire la momentul încheierii contractului.
Teoria expedițiunii .
Teoria recepțiunii ,
Teoria informațiunii .
/square4 încheierea contractului prin telefon
/square4 încheierea prin mijloace electronice

Concepte și termeni de reținut
/square4 Teoria expedițiunii .
/square4 Teoria recepțiunii ,
/square4 Teoria informațiunii .

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care este momentul încheierii contractului de c omerț interna țional prin corespondență?
2. Prezenta ți teoria recepțiunii.
3. Care sunt diferen țele dintre teoria recepțiunii și cea a informațiuni i?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care din următoarele constituie momentul încheierii
contractului potrivit teoriei recepțiunii:
a) momentul în care ofertantul a primit scrisoarea de acceptare
b) momentul în care ofertantul a cunoscut scrisoarea de acceptare
c) momentul în care ofertantul a desfăcut scrisoarea d e acceptare
d) momentul în care ofertantul a expediat scrisoarea de acceptare.

81 2. Care din următoarele constituie momentul încheierii
contractului potrivit teoriei expedițiunii:
a) momentul în care ofertantul a primit scrisoarea de acceptare
b) momentul în care ofertantul a cunoscut scrisoarea de acceptare
c) momentul în care ofertantul a desfăcut scrisoarea d e acceptare
d) momentul în care ofertantul a expediat scrisoarea de acceptare.

3. Care din următoarele constituie momentul încheierii
contractului potrivit teoriei informațiunii:
a) momentul în care ofertantul a primit scrisoarea de acceptare
b) momentul în care ofertantul a cunoscut scrisoarea de acceptare
c) momentul în care ofertantul a desfăcut scrisoarea d e acceptare
d) momentul în care ofertantul a expediat scrisoarea de acceptare.

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare 1: 1) a; 2) d; 3) b;

Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, 2011.
2. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București 2003,
3. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
4. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București, 2004

Unitatea de învățare 8
Conținutul contractelor

8.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… …
8.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. ……………………..
8.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… ……………………………………..
8.3.1.Clauze generale………………………… …………………………………………..
8.3.2. Clauze speciale……………………….. …………………………………………… ……….
8.3.2.1 Clauze privind răspunderea
8.3.2.2. Clauze privind adaptarea valorii contractu lui
8.3.2.3. Clauze privind menținerea valorii contract ului
8.3.2.4. Clauze privind continuitatea relațiilor co ntractuale
8.3.2.5. Clauze de alegere a legii aplicabile și cl auza compromisorie
8.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… ………………………………….

82
1.1. Introducere
Contractul de comerț internațional nu are o definiț ie sinteticã,
unanim acceptatã.
Potrivit doctrinei contractul de comerț internațio nal
este contractul comercial, definit în sistemele naț ionale de
drept, marcat de un element de extraneitate.
Pentru cã elementul de extraneitate face posibilã
aplicarea unei legi strãine, instrumentele juridice
internaționale, cuprinzând norme uniforme în materi e
comercialã, au încercat și o definiție unitarã a
internaționalitãții unui contract.

1.2. Obiectivele și competențele unității de
învățare

Obiectivele unității de învățare :
4 identificarea clauzelor contractului de dreptul co merțului
internațional
Î cunoașterea clauzelor obligatorii și facultative ale
contractului de dreptul comerțului internațional
:

Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să definească termeni precum:
Clauza de hardship; clauza penală; clauza clientulu i
mai favorizat etc..
– studenții vor putea să diferen țieze clauzele obligatorii
de cele facultative ale contractului comercial
interna țional
– studenții vor putea să elaboreze un model de contra ct
de comerț interna țional .

Timpul alocat unității de învă țare:

83
Pentru unitatea de învă țare Conținutul contractului de
Comerț Internațional timpul alocat este de 2 ore.
1.3. Conținutul unității de învățare

Cuprinsul contractului de comerț internațional

Clauzele contractului de comerț internațional
1. Clauze obligatorii, numite și generale
a) Elemente de identificare a pãrților
Î dacã partener este un stat , acesta este reprezentat de ministrul finanțelor. În
contractul de comerț internațional se va preciza st atul, reprezentantul, calitatea în care
reprezintã statul, eventual numãrul scrisorii de îm puternicire, dacã reprezentantul este altul
decât ministrul finanțelor;
Î dacã partener este un comerciant persoanã fizicã, în contract vor fi prevãzute:
numele, prenumele, cetãțenia, domiciliul, actul de identitate, numãrul de înregistrare în
registrul de evidențã;
Î dacã partener este un comerciant persoanã juridicã, în contract vor fi prevãzute:
denumirea, sediul, , eventual numãrul de înmatricul are în registrul de evidențã, naționalitatea,
numele și prenumele persoanei fizice care reprezint ã persoana juridicã, calitatea în care o
reprezintã (administrator, director, procurist), ce tãțenia, domiciliul, actul de identitate ale
acestuia.
b) Precizarea naturii juridice a contractului
În raport de natura juridicã a contractului în cupr insul acestuia pot ființa anumite
obligații subînțelese ale pãrților sau anumite clau ze, ce sunt de esența contractului respectiv.
Ex:
Î clauza de exclusivitate – de esența contractelor de agent, factoring,
concesiune exclusivã, publicitate;
Î clauza de confidențialitate – de esența contract elor de knowÎhow, franchising,
publicitate, consultingÎengineering;
Î clauza de nonconcurențã – de esența contractelor de publicitate comercialã,
sponsorizare, licențã de brevet.
c) Obligațiile pãrților
d) Termenele de executare a obligațiilor
e) Calitatea
f) Modalitãțile de platã

2. Clauze facultative, numite și speciale
a) Clauze referitoare la rãspundere
• Clauza penalã
• Clauzele exoneratoare de rãspundere și limitative d e
rãspundere

84 Acestea au uneori o configurație legalã. Astfel, po trivit Convenției de la Bruxelles
Î 1924 cu privire la transportul pe mare sub conosa ment, avem un catalog al exonerărilor
armatorului (pentru situațiile care afectează marfa , ex. eroarea de navigație) sau potrivit
Convenției de la Berna – 1980,1995, privitoare la t ransportul internațional de mãrfuri pe calea
feratã, avem limitarea rãspunderii cãrãușului în si tuația în care expeditorul nu a declarat sau a
declarat incorect natura și valoarea mãrfii.
• Clauza de forțã majorã
Întrucât sistemele de drept definesc diferir forța majorã, odatã cu înscrierea în
contract a acestei caluze, pãrțile sunt obligate sã consemneze:
Î ce înțeleg prin forțã majorã;
Î durata evenimentului de forțã majorã care, în condi țiile stipulate,
duce la rezilierea contractului fãrã daune;
Î intervalul de timp în care pãrțile trebuie sãÎși co munice
producerea sau încetarea evenimentului de forțã maj orã;
Î cine anume urmeazã sã certifice, pentru fiecare par te, producerea
evenimentului de forțã majorã (în România – Camerel e de
Comerț și Industrie teritoriale).

b) Clauze de menținere a valorii contractului
Contractele de comerț internațional sunt oneroase, sinalagmatice, motiv pentru care,
pentru a menține echivalența prestațiilor, părțile negociază și clauze de menținere a valorii
contractelor.
Cele mai utilizate sunt:

• Clauza de indexare
Presupune stabilirea monedei de platã și exprimarea prețului în unitatea de mãsurã
a materiei prime sau energetice de care depinde exe cutarea acelui contract. Ex: vânzarea de
aluminiu (produs energofag) – prețul va fi exprimat în kwh.
• Clauza de opțiune asupra monedei liberatorii
Presupune exprimarea prețului contractului întrÎo m onedã de cont și precizarea, la
încheierea contractului, a posibilitãții pãrților d e a plãti întrÎuna din mai multe valute
convenite. O asemenea prevedere conservã echilibrul prestațiilor prin aceea cã pãrțile vor
evita riscul schimbului valutar, plãtind în moneda pe care o au în excedent.
• Clauza valutarã
Cunoaște mai multe forme:
Î clauza monovalutarã – indexarea prețului contractului în raport de o
anumitã valutã, consideratã forte pe piața respecti vã, plata putânduÎse fece întrÎo
altã monedã;
Î clauza plurivalutarã (multivalutarã) – indexarea prețului contractului în
raport de media ponderatã a ratelor reciproce de sc himb dintre anumite valute care
formeazã „coșul valutar”;
Î clauza DST – indexarea prețului contractului în raport de Dre pturile Speciale
de Tragere (moneda scripturalã a Fondului Monetar I nternațional, a BIRD). Se
practicã în contractele care au la bazã un împrumut acordat de BIRD.
Î clauza EURO – indexarea prețului în raport de moneda EURO; se utilizeazã
în raporturile cu statele membre ale Comunitãții Eu ropene, dar în afara spațiului
EURO.
• Clauza aur

85 Presupune indexarea prețului în raport de valoarea gramului de aur; nu se
utilizeazã aceastã clauzã în statele care nu coteaz ã aurul.
c) Clauze de adaptare a valorii contractului
Au ca scop restabilirea echilibrului rupt al presta țiilor, cele mai utilizate fiind:
• Clauza clientului mai favorizat
Are un grad mare de automatism, asemãnãtor clauzelo r de menținere a valorii
contractului.
Este utilizatã în contractele de comerț internațion al încheiate pe termen lung.
Mecanismul se declanșazã din inițiativa celui care oferã clauza și se prezintã
astfel: dacã pe durata executãrii unui contract pri mar cel care acordã clauza încheie cu un terț
un contract mai avantajos terțului, clauza presupun e modificarea contractului primar, fãrã
daune, aliniinduÎl la condițiile mai avantajoase of erite terțului. Aceastã clauzã nu presupune
renegocierea contractului.
• Clauza ofertei concurente
Dispare automatismul.
Clauza presupune o oarecare renegociere a contractu lui, ce se declanșazã de cãtre
beneficiarul clauzei care, dacã pe durata executãri i contractului primar primește de la un terț o
ofertã mai avantajoasã, trebuie sã prezinte termeni i acesteia partenerului sãu din contractul
primar, acesta având urmãtoarele posibilitãți:
I. dacã situația financiarã îi permite, va alinia contractul primar la
termenii ofertei concurente , continuânduÎse relațiile din contractul
primar;
II. dacã situația financiarã nu îi permite, existã douã posibilitãți:
1) contractul primar se suspendã , fãrã daune, beneficiarul clauzei urmând
sã încheie contractul cu ofertantul concurent, iar la expirarea noului
contract se vor relua relațiile din contractul prim ar;
2) contractul primar se reziliazã, fãrã daune, iar ben eficiarul ofertei va
încheia contractul cu ofertantul concurent
La formularea acestei clauze pãrțile trebuie sã pr ecizeze în ce limite o ofertã poate fi
consideratã concurentã. Pentru a se constata dacã o ofertã este concurentã trebuie sã se facã o
comparație. Dacã elementul de diferențiere este pre țul, iar celelalte elemente sunt identice,
comparația ușor de relaizat. Dar, de cele mai multe ori, situația este mai complexã, fie când
prețul este identic, dar celelalte elemente diferã (ex. modalitãți de platã, calitate, cantitate,
regularitate, termen), fie când toate elementele, i nclusiv prețul, sunt diferite.
• Clauza de „hardship” (de impreviziune)
Mecanismul acestei clauze are la bazã principiul fu ndamental al dreptului – „pacta
sunt servanda” dacã „rebus sic stantibus”; presupun e schimbarea substanțialã a condițiilor ce
au fost esențiale, determinante la încheierea contr actului: pe durata executãrii contractului
intervine un eveniment independent de fapta și voin ța pãrților contractante, imprevizibil și
insurmontabil pentru acestea, și care face executar ea pe mai departe a contractului pentru una
dintre pãrți extrem de oneroasã.
Dacã în contract este inseratã acestã clauzã, parte a a cãrei obligație nu mai poate fi
executatã decât în condiții foarte oneroase va aduc e la cunoștința celeilalte pãrți producerea
evenimentului.
Dacã partenerul contractual acceptã calificarea eve nimentului ca fiind de
„hardship”, pãrțile vor proceda la renegocierea con tractului, fãrã daune.
Dacã partenerul contractual nu acceptã calificarea evenimentului ca fiind de
„hardship”, pãrțile se vor adresa unei instante de arbitraj ce se va pronunța cu privire la
calificarea împrejurãrii în discuție, pãrțile urmãn d sã respecte hotãrârea arbitralã.

86 Evenimentul de „hardship” nu trebuie confundat cu e venimentul de forțã majorã.
Spre deosebire de „hardship”, ce permite executarea pe mai departe a obligațiilor pãrților, dar
în condiții foarte oneroase pentru una dintre ele, forța majorã face executarea pe mai departe a
contractului absolut imposibilã.
• Clauza de escaladare (renegociere) a prețului
Se practică la contractele pe termen lung. La înche ierea contractului pãrțile
precizeazã prețul, asupra cãruia se plãtește un aco nt, tranșele ulterioare sau chiar prețul în
întregime urmând a fi corectat prin renegociere, la intervale prestabilite.

d) Clauze de continuitate a relațiior contractuale
Î produc efecte dupã încetarea raporturilor contra ctuale;
Î prezența în contract a acestor clauze face ca par tenerii sã nu poatã încheia un
contract de același fel cu un terț decât dacã, fãcâ nduÎși reciproc oferte, unul dintre ei refuzã
încheierea unui nou contract;
Î au menirea de a prezerva o sursă de materie primă , energie, de piață de
desfacere.
• Clauza primului refuz
La expirarea contractului una dintre pãrți nu poate încheia un contract asemãnãtor
cu un terț decât dacã partenerul sãu din contractul primar nu dorește sã încheie un nou
contract de același fel (în condițiile pieței, la z i).
• Clauza primului și ultimului refuz
Partea care dorește sã incheie un nou contract va p rezenta oferta partenerului sãu
din contractul primar de același fel. Dacã acesta r efuzã oferta, ofertantul procedeazã la
renegocieri pe piața respectivã, dupã care prezintã din nou oferta partenerului din contractul
primar. Dacã acesta refuzã din nou încheierea contr actului, se va putea proceda la încheierea
unui nou contract.
5. Forma contractului de comerț internațional

Potrivit Legii nr. 105/1992, forma contractului est e supusã tot lex contractus,
desemnatã în temeiul lex voluntatis, dar contractul se considerã totuși încheiat valabil sub
aspectul formei, dacã aceasta respectã condițiile p revãzute de legea în vigoare la locul
încheierii contractului, în temeiul principiului locus regit actum (de aplicațiune facultativă) .
Parteneri concreți la un contract de comerț interna țional de puține ori știu că pot
desemna legea aplicabilă acestuia.
Nevoia de siguranțã în operațiunile comerciale a im pus elaborarea unui cadru
uniform pentru contractul de comerț internațional (tehnici simplificate de configurare a
clauzelor contractuale). Acesta se poate realiza pe douã cãi:
A. Prin efortul comercianților concreți, reuniți în asociații internaționale, acesta fiind
cadrul contractual uniform de aplicațiune facultati vã;
B. Prin efortul statelor, acesta fiind cadrul unifo rm legal , obligatoriu pentru
resortisanții din aceste state.

A. Cadrul contractual uniform de aplicațiune facult ativã este reprezentat de:
Î contracte tip, contracte standard, contracte mode l
Î contracte cadru
Î ghiduri de contractare
Î condiții generale
Î uzanțe comerciale internaționale (reguli contract uale uniforme sau reguli uniforme
interpretative).

87 Acest cadru este elaborat de asociațiile internațio nale de comercianți sau de
comercianții cu o poziție dominantă pe o piață sau de organisme internaționale
neguvernamentale, dar și guvernamentale.
a) Contractele tip, standard, model sunt elaborate de comercianții cu mai multã
experiențã întrÎo anumitã operațiune sau de asociaț iile internaționale de comercianți.
Contractul are douã pãrți:
Î o parte specialã , diferitã de la un contract la altul și care se
negociază pentru fiecare situație în parte
Î o parte generalã , legatã de natura contractului, de specificitatea
acestuia, care este prefabricatã, pe care parteneru l o acceptã așa
cum este, fãrã a fi vreun impediment ca una sau alt a dintre
clauzele prestabilite sã fie renegociatã
Contractele tip au o largã răspândire.
b) Contractele cadru au o parte generalã, negociabilã în fiecare caz în parte,
cuprinzând doar elementele esențiale, urmând ca ele mentele de amănunt sã fie detaliate
ulterior prin contracte adiacente, având aceeași ca uzã, între aceleași pãrți sau de fiecare parte
cu terții (ex. contractul de cooperare în producție ).

c) Ghidurile de contractare au în vedere atenționarea pãrților asupra clauzelor pe
care trebuie sã le cuprindă contractul, cu formular ea mai multor variante, părțile urmând sã
opteze asupra unei variante (ex. ghidul pentru cont ractul de know – how în industria
….elaborat de CEE – ONU și ).

d) Condițiile generale conțin detalierea unora dintre obligațiile pãrțilo r, în general,
fiind cele care dau specificitatea contractului; pã rțile le acceptã în fiecare caz concret prin
voința lor comunã (ex. CG 188A – CEE – ONU privind obligațiile furniz. de echipament
industrial pentru export; CG 188B – CEE – ONU privi nd furniz. la import de echipament
industrial – detaliază obligațiile beneficiarului).

e) Uzanțele comerciale internaționale. Sunt elaborate de Camera de Comerț
Ininternațională de la Paris și conțin reguli de livrare a mãrfurilor și de partaja re a cheltuielilor
de transport în vânzarea internaționalã.
Părțile contractante concrete pot conveni încheier ea contractului, de exemplu, în
condițiile regulilor INCOTERMS, cu trimitere la una sau alte din clauzele FOB, CIF, FAS etc
sau regulilor RAFTD (elaborate de CC din Washington ).
Există și alte reguli uniforme, de exemplu în dome niul bancar (referitoare la acreditiv,
incasso, garanții bancare), aplicate de bănci între ele, între ele și clienții lor, numai dacă, în
concret, în contract se face trimitere la ele.
Uzanțele comerciale internaționale au caracter fac ultativ.

e) Cadrul uniform legal a fost creat prin voința statelor și este obligato riu pentru
statele ratificante sau aderente. Contractele înche iate întreresortisanții din aceste
state nu pot deroga de la acest cadru uniform legal (ex. un contract de transport de
mărfuri pe calea ferată încheiat în condițiile CIM) .

88

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unității de învățare 8

Clauzele contractului de comerț internațional
1. Clauze obligatorii, numite și generale
a) Elemente de identificare a pãrților
b) Precizarea naturii juridice a contractului
c) Obligațiile pãrților
d) Termenele de executare a obligațiilor
e) Calitatea
f) Modalitãțile de platã

2. Clauze facultative, numite și speciale
a) Clauze referitoare la rãspundere
• Clauza penalã
• Clauzele exoneratoare de rãspundere și limitative d e
rãspundere
• Clauza de forțã majorã
b) Clauze de menținere a valorii contractului
Cele mai utilizate sunt:

• Clauza de indexare
• Clauza de opțiune asupra monedei liberatorii
• Clauza valutarã
Cunoaște mai multe forme:
Î clauza monovalutarã
Î clauza plurivalutarã (multivalutarã
Î clauza DST
Î clauza EURO
Clauza aur
Presupune indexarea prețului în raport de valoarea gramului de aur; nu se
utilizeazã aceastã clauzã în statele care nu coteaz ã aurul.
d) Clauze de adaptare a valorii contractului
• Clauza clientului mai favorizat
• Clauza ofertei concurente

89 • Clauza de „hardship” (de impreviziune)
• Clauza de escaladare (renegociere) a prețului

d) Clauze de continuitate a relațiior contractuale

• Clauza primului refuz
• Clauza primului și ultimului refuz
5. Forma contractului de comerț internațional

Cadrul contractual uniform de aplicațiune facultat ivã este reprezentat de:
Î contracte tip, contracte standard, contracte mode l
Î contracte cadru
Î ghiduri de contractare
Î condiții generale
Î uzanțe comerciale internaționale (reguli contract uale uniforme sau reguli uniforme
interpretative).

Concepte și termeni de reținut
• Clauza penalã
• Clauzele exoneratoare de rãspundere și limitative d e
rãspundere
• Clauza de forțã majorã
• Clauza de indexare
• Clauza de opțiune asupra monedei liberatorii
• Clauza valutarã
Î clauza monovalutarã
Î clauza plurivalutarã (multivalutarã
Î clauza DST
Î clauza EURO
Clauza aur
• Clauza clientului mai favorizat
• Clauza ofertei concurente
• Clauza de „hardship” (de impreviziune)
• Clauza de escaladare (renegociere) a prețului
• Clauza primului refuz
• Clauza primului și ultimului refuz
• contracte tip, contracte standard, contracte model
• contracte cadru
• ghiduri de contractare
• condiții generale
• uzanțe comerciale internaționale

90
Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care este definiția impreviziunii?
2. Prezenta ți clauza de forță majoră.
3. Care sunt diferen țele dintre clauza de forță majoră și clauza de impr eviziune?
4. Ce este clauza penală?
5. Ce clauze de adaptare a valorii contractului cunoaș teți?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele clauze privește răspunderea contractuală:
a) clauza compromisorie
b) clauza de alegere a instanței competente
c) clauza de forță majoră
d) clauza aur

2. Care dintre următoarele clauze privește continuitat ea relațiilor
contractuale:
a) clauza DST
b) clauza de forță majoră
c) clauza primului refuz
d) clauza penală

3. Clauza penală este:
a) o clauză obligatorie
b) o clauză facultativă privind răspunderea
c) o clauză obligatorie privind răspunderea
d) o clauză facultativă privind asigurarea de forță ma joră

4.Clauza aur este o clauză:
a) de adaptare a valorii contractului
b) de menținere a valorii contractului
c) de răspundere
d) de forță majoră.

5. Este o clauză de adaptare a valorii contractului :
a) clauza clientului mai favorizat
b) clauza aur
c) clauza de indexare
d) clauza DST

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare 1: 1) c; 2) c; 3) b; 4) b; 5)a

91

Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, 2011.
2. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București 2003,
3. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
4. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București, 2004

Unitatea de învățare 9
Interpretarea și executarea contractelor de Comerț Inte rnațional

9.1. Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… …
9.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. ……………………..
9.3. Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… ……………………………………..
9.1. Contractul de vânzare internațională de mărfuri;
9.2. Contractele de transport internațional …………………………………..
9.3. Contractele de finanțare a operațiunilor comerciale internaționale;
9.4. Contractele de intermediere

92 9.4. Îndrumător pentru autoverificare …………. …………………………………………… …………………………………..

1.1. Introducere
Contractul de comerț internațional nu are o definiț ie sinteticã, unanim acceptatã.
Potrivit doctrinei contractul de comerț internațio nal este contractul comercial,
definit în sistemele naționale de drept, marcat de un element de extraneitate.
Pentru cã elementul de extraneitate face posibilã aplicarea unei legi strãine,
instrumentele juridice internaționale, cuprinzând n orme uniforme în materie
comercialã, au încercat și o definiție unitarã a in ternaționalitãții unui contract.

1.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re

Obiectivele unității de învățare :
4 identificarea clauzelor diferitelor contracte de d reptul comerțului internațional
Î cunoașterea clauzelor obligatorii și facultative ale diferitelor tipuri de contracte de
dreptul comerțului internațional
:

Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să diferen țieze clauzele obligatorii de cele facultative ale
diferitelor tipuri de contracte comerciale interna țional
– studenții vor putea să elaboreze modele de contract e de comerț interna țional .

Timpul alocat unității de învă țare:

Pentru unitatea de învă țare Interpretarea și executarea contractului de Comerț
Internațional timpul alocat este de 2 ore.
1.3. Conținutul unității de învățare

93
CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE VÂNZARE Î
CUMPĂRARE

Este un contract numit, cu reglementãri în dreptul
intern, în instrumentele interstatale sau la nivelu l
reglementãrilor uniforme de aplicațiune facultativã .
Instrumentele interstatale definesc uniform
internaționalitatea contractului de vânzareÎcumpãra re, astfel:
• Convenția de la Haga, din 1964, privind vânzarea
internaționalã de bunuri mobile corporale, consider ã
cã vânzarea are caracter internațional dacã:
Î vânzãtorul și cumpãrãtorul își au sediul,
domiciliul sau reședința pe teritorii statale
diferite
Î oferta și acceptarea pornesc din teritorii statale
diferite
Î oferta și acceptarea consumânduÎse pe un
teritoriu statal, marfa se predã pe un alt
teritoriu
Î indiferent de locul consumãrii ofertei și
acceptãrii, în executarea contractului marfa se
încredințeazã unei unitãți de transport care o
deplaseazã în spațiu de la un teritoriu la altul.

• Convenția de la Viena, din 1980, privind vânzarea
internaționalã de mãrfuri, reține ca element de
internaționalitate doar condiția ca vânzãtorul și
cumpãrãtorul, în momentul încheierii contractului d e
vânzareÎcumpãrare, sã își aibã sediul, domiciliul s au
reședința pe teritorii statale deosebite.

21 Potrivit dicționarului de comerț exterior, au și s ensul de „mod de organizare și efectuare a unor vân zări
cumpărări de bunuri sau servicii, frecvent utilizat e în relațiile comerciale internaționale”. Au carac ter facultativ
sau obligatoriu , de exemplu, în cazul unor proiecte de dezvoltare, care sunt finanțate cu sprijinul anumitor
insituții financiare internaționale (pentru toate a jutoarele de la Națiunile Unite acordate țărilor în curs de
dezvoltare se organizează licitații).
22 Chiar dacă există o interpunere a consignatarului între consignant și cumpărător, contractul de consi gnație
rămâne o varietate a contractului de vânzare. Ar pu tea fi considerat ca o specie a contractului de comision
(contract de intermediere), dat fiind că în cadrul ambelor contracte debitorul prestației caracteristi ce –
comisionarul/consignatarulÎ încheie actele juridice în contul comitentului/consignantului, însă consignatarul,
spre deosebire de comisionar, încheie numai acte de vânzare , nu și de cumpărare. O caracteristică esențială
pentru încadrarea acestui contract în sfera vânzări i, ca o specie a cesteia, o constituie transmiterea dreptului de
proprietate de la vânzător (consignant) direct la terțul cumpă rător și nu de la consignatar, în baza contractului de
vânzare încheiat între consignatar – terț (consigna tarului iÎa fost dată marfa în depozit, spre a o vi nde, în contul
consignantului). Până în momentul vânzării, consign antul păstrează toate drepturiel ceÎi aparțin asupr a bunurilor
predate consignatarului.
23 Față de terții cumpărători, consignatarul se compo rtă ca un comisionar; este direct obligat față de aceștia, ca și
cum afacerea ar fi a sa proprie. Consignantul nu are are acțiune directă împotriva terților cumpărători, cu care
intermediarul a contractat cash și nici invers.

94 În materie de vânzare existã și norme uniforme:
• realizate prin efortul statal
Î Convenția de la Haga, din 1955 (modificatã
prin Convenția de la Haga din 1986), privind
legea aplicabilã contractului internațional de
vânzare de bunuri mobile corporale
Î Convenția de la Haga, din 1964, privind
formarea contractului internațional de vânzare
de bunuri mobile corporale
Î Convenția de la Haga, din 1964, privind legea
uniformã asupra vânzãrii internaționale de
bunuri mobile corporale
Î Convenția de la New York, din 1974, privind
prescripția extinctivã în materia vânzãrii
internaționale de mãrfuri, modificatã prin
Protocolul de la Viena din 1980
Î Convenția de la Viena, din 1980, privind
vânzarea internaționalã de mãrfuri
Î Convenția de la Geneva, din 1983, în materia
reprezentãrii în vânzarea internaționalã de
mãrfuri

• norme de aplicațiune facultativã
Acestea, pe lângã contractele tip, au în vedere
condițiile generale sau uzanțele comerciale interna ționale,
elaborate de Camera Internaționalã de Comerț din Pa ris,
cunoscute sub denumirea INCOTERMS 2000 (Internation al
Comercial Terms 2000) sau RAFTD, elaborate de Camer a
americană de Comerț.

Definiția contractului
VânzareaÎcumpãrarea comercialã este contractul
încheiat între doi comercianți, prin care vânzãtoru l se obligã
sã transmitã cumpãrãtorului proprietatea asupra unu i bun sau
mai multor bunuri, în schimbul unui preț.

Obligațiile pãrților
1. Vânzãtorul are o obligație de dare și douã obligați i de
facere.
Obligația de dare constã în transmiterea dreptului de
proprietate, ce opereazã diferit: în cazul bunurilo r individual
determinate – la momentul acordului de voințã, în c azul
bunurilor determinate generic – la individualizarea acestora.
Obligațiile de facere:
a) Predarea mãrfii se face la locul și termenul stabilit
în contract .
Dacã pãrțile nu au stabilit locul predãrii, iar mar fa
se gãsește întrÎun depozit, locul predãrii este loc ul
depozitului.Dacã la încheierea contractului marfa n u se afla

95 întrÎun depozit, locul predãrii este sediul vânzãto rului.
Termenul poate avea caracter esențial sau
nenesențial; nerespectarea termenului esențial conduce la
rezilierea contractului, în timp ce în cazul unui t ermen
neesențial se poate acorda un termen de grație.
Termenul poate fi precizat în contract ca o datã
fermã sau ca un interval; nerespectarea termenului stabilit ca
datã fermã conduce la plata de daune moratorii sau la
rezilierea contractului (în cazul termenului esenți al). Dacã
termenul apare ca un interval, alegerea momentului predãrii
în cadrul intervalului rãmâne la latitudinea vânzãt orului.
Dacã termenul nu este precizat în contract, marfa
se predã întrÎun termen rezonabil, apreciat în func ție de natura
mãrfii și potrivit obiceiului de pe piața vânzãtoru lui.
b) Obligația de conformitate presupune predarea
mãrfii în cantitatea cuvenitã și de calitatea stabilitã.
Dacã nu se respectã condițiile de cantitate,
cumpãrãtorul are urmãtoarele posibilitãți:
Î acceptã marfa, dar cu o reducere de preț
Î acceptã cantitatea, acordã un termen pentru
predarea diferenței și percepe daune moratorii
Î acceptã cantitatea și pentru diferențã
procedeazã la o cumpãrare de compensație, pe
cheltuiala vânzãtorului, care va suporta
diferența de preț în plus

Calitatea poate fi indicatã în contract prin mostre ,
caiete de sarcini, standarde, stasuri. Dacã nu sÎa precizat
nimic referitor la calitate, calitatea liberatorie este cea medie,
practicatã pe piața vânzãtorului.
Dacã sÎa precizat calitatea, dar vânzãtorul nu o
respectã, cumpãrãtorul are urmãtoarele posibilitãți :
Î acceptã marfa, cerând o reducere de preț
Î acceptã marfa și o recondiționeazã (cu acceptul
vânzãtorului și pe cheltuiala acestuia)
Î restituie marfa, spre a fi înlocuitã sau
remediatã de vânzãtor, percepând daune
moratorii

2. Cumpãrãtorul are douã obligații de facere.
a) Preluarea mãrfii la locul și la termenul stabilit. Dacã
nu își îndeplinește aceastã obligație, vânzãtorul a re
urmãtoarele posibilitãți:
Î sã reținã marfa în depozitul propriu, pânã la pre luare,
pe cheltuiala cumpãrãtorului
Î sã depunã marfa în depozitul unui terț, pe cheltu iala
cumpãrãtorului
Î dacã marfa este perisabilã, pentru maximizarea
profiturilor și minimizarea pierderilor, va proceda la

96 o vânzare de consumație, pe cheltuiala
cumpãrãtorului, care va suporta diferența de preț î n
minus

b) Obligația de platã a prețului
Prețul trebuie sã fie determinat sau determinabil ș i sã
fie stabilit în moneda convenitã.
În lipsã de stipulație contrarã plata prețului se f ace la
sediul vânzãtorului.
Dacã prețul nu a fost determinat, dar marfa existã la
momentul încheierii contractului, prețul contractul ui va fi
prețul mãrfii pe piața vânzãtorului, la momentul în cheierii
contractului. Dacã marfa nu a existat la momentul î ncheierii
contractului, prețul contractului va fi prețul zile i plãții,
practicat pe piața vânzãtorului; în aceastã situați e prețul se va
orienta dupã:
Î prețul bursei de mãrfuri de pe piața
vânzãtorului sau al celei mai apropiate burse
Î mercurialele prețului de pe piața vânzãtorului
Î în lipsa acestora, uzurile practicate pe piața
vânzãtorului
Î prețurile de la Bursa Internaționalã de Mãrfuri

Legea aplicabilã

Pãrțile pot alege legea aplicabilã contractului
internațional de vânzareÎcumpãrare.
În tãcerea pãrților legea aplicabilã contractului e ste
legea în vigoare la sediul, domiciliul sau reședinț a
vânzãtorului, el fiind debitorul prestației caracte ristice.

VARIETĂȚI ALE CONTRACTULUI
INTERNAȚIONAL DE VÂNZARE Î CUMPĂRARE

1. Vânzarea la bursã

Bursele sunt instituții speculative organizate de s tate
sau sub controlul acestora.
Bursele sunt de douã feluri: burse de mãrfuri și burse
de valori.
Ceea ce este specific vânzãrii la bursa de mãrfuri este
absența mãrfii; de aceea, dacã bursa în cauzã nu are propriile
stasÎuri de calitate, ce trebuie respectate, nu se pot formula
pretenții asupra calitãții mãrfii vândute.
Vânzarea la bursã se realizeazã prin intermediul
brokerilor, courtierilor, ce au obligația de a pãstra secretul
tranzacțiilor.
Fiind instituții speculative, în cadrul vânzãrii la bursã
pot exista și:

97 • Vânzãri „à la hausse” – operații în care
speculeazã cumpãrãtorul, care cumpãrã o marfã
spre a o revinde ulterior, la un preț mai mare;
• Vânzãri „à la baisse” – operații în care speculeazã
vânzãtorul, care vinde marfa la un anumit preț,
spre a o rãscumpãra ulterior la un preț mai mic;
• Vânzãri cu primã – fie vânzãtorul nu are marfa, fie
cumpãrãtorul nu are banii; cel interesat avanseazã
o primã, iar, dacã la termen cel ce a avansatÎo nu
își executã obligația, pierde aceastã primã. Dacã
cel care a primit prima nu își executã obligația la
termen, va plãti dublul primei.
Legea aplicabilã vânzãrii la bursã este legea în vi goare
la sediul bursei.

2. Vânzarea la licitație
Licitațiile 21 se organizeazã, indistinct, în toate statele ,
atât în cele cu economie de piațã, cât și în cele c u ecomomie
planificatã.
Ca particularitate a acestei varietăți de vânzare, marfa
este prezentată:
a) Îfie sub formã de mostre ,. situație în care nu se pot
formula pretenții de calitate pentru viciile aparente ale
mostrei (se prezumă că marfa a fost acceptată în pa rametrii
mostrei);
b) Îfie sub forma documentației tehnice, situația care
impune celui ce a luat cunoștințã de aceasta sã pãs treze
confidentialitatea asupra acelei documentații, chiar dacã nu a
adjudecat.
Tipuri de licitații. Licitațiile pot fi:
închise – participã doar cei invitați, putând fi și unul
singur;
deschise – poate participa orice persoanã interesatã,
care a cumpãrat caietul de licitație și a plãtit ta xa de licitație.

Legea aplicabilã vânzãrii la licitație este legea î n
vigoare la locul organizãrii licitației.

3. Vânzarea în consignație (contractul de consignaț ie)
Literatura juridică nu este uniformă , existând, pe de o
parte, autori care considerã contractul de consigna ție ca o
varietate a contractelor de intermediere , iar pe de altă parte,
autori care integrează vânzarea în consignație cont ractului de
vânzare , ca o varietate a acestuia (și opinia cursului 22 ).

Definiție. Contractul de consignație este contractu l
încheiat între doi comercianți – consignant și cons ignatar – ,
prin care, în schimbul unui comision, consignatarul se obligã

98 sã vândã, pe contul consignantului, marfa primitã d e la acesta
în depozit.
Este un contract complex , un contract numit, care
înglobeazã următoarele operațiuni:
Î un contract de depozit;
Î un contract de comision;
Î un contract de vânzare.

Conținutul contractului
Obligațiile consignantului:
Î obligația de a preda consignatarului (depozitar Î
consignatar) marfa ambalatã, etichetatã și marcatã potrivit
naturii specifice a acesteia ;
Î obligația de a utiliza în cadrul depozitului spațiul
special indicat de consignatar;
Î obligația de a stabili cu consignatarul condițiile
vânzãrii (prețul, sortimentul mărfii, modul de comercializa re
etc.)

Obligațiile consignatarului 23 :
Î obligația de a vinde marfa (dacă marfa are vicii, este
obligat să le comunice consignantului; vânzarea se poate face
doar în numerar, nu și pe credit, dacă a făcutÎo, c onsignatarul
răspunde solidar cu terțul cumpărător; prețul de vâ nzare a
mărfii se stabilește conform clauzelor contractului de
consignație, dacă acestea nu există, atunci se va p roceda
conform legii care reglementează acest contract Î L egea nr.
178/1934, modoficată prin Legea nr. 34/1996);
Î obligația de a pãzi marfa;
Î obligația de a păstra marfa (nu poate, de exemplu,
săÎi schimbe locul de depozitare);
Î obligația de a conserva marfa (ex., Îsă o păstreze în
ambalajele acesteia);
Î obligația de a restitui consignantului marfa la prima
cerere (consignantul poate, oricând, dispune de bun urile date
spre vânzare în consignație).
Î obligația de a ține evidențe separate pentru fiecare
consignant, atât în cadrul depozitului, cât și la v ânzare (ține
de specificitatea acesui contract);
Î obligația de a asigura marfa primitã în depozit, în
profitul consignantului, la un asigurator agreat de consignant;
Î obligația de a remite de îndatã consignantului sumele
încasate din vânzarea mãrfii, altfel suportând acce soriile
acestora (dobânzile, cheltuielile legate de executa rea acestei
obligații în sarcina consignatarului).
Deși consignatarul este comisionar și depozitar, el nu
are un drept de retenție , pentru cã își reține comisionul din
prețul încasat .
Comisionul (remunerația consignatarului) se poate

99 calcula în douã moduri :
Î fie ca diferențã între prețul real de vânzare (mai
mare) și prețul cerut de consignant, modalitate uti lizatã în
cazul în care cererea este mai mare decât oferta;
Î fie ca procent asupra prețului de vânzare, modalitate
utilizatã ori de câte ori oferta este mai mare decâ t cererea.

Legea aplicabilã
a) lex voluntatis Îpãrțile pot alege legea aplicabilã
contractului;
b) dacã nu au determinatÎo, contractul va fi supus legii
în vigoare la sediul debitorului prestației caracteristice , deci
la sediul consignatarului .

CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN
COMERȚUL INTERNAȚIONAL

În materia intermedierii sistemele de drept cunosc
două tendințe:
Î legislația franceză și sistemele de drept de insp irație
franceză rețin ca expresie a reprezentării instituț ia mandatului
civil;
Î în sistemele de commonÎlaw nu există instituția
mandatului civil.
Din această cauză și la nivelul comerțului
internațional instituția intermedierii cunoaște dou ă categorii
de reglementări:
Î intermedierea în dreptul continental
Î intermedierea în dreptul angloÎamerican

A. Intermedierea în dreptul continental

CONTRACTUL DE MANDAT

În dreptul continental, pornind de la mandatul civi l, se
reglementează în legislația comercială mandatul com ercial,
care se încheie între mandant și mandatar, ambii co mercianți,
și prin care mandatarul este împuternicit să închei e pe contul
mandantului acte juridice comerciale.

Caractere specifice
• Mandatul comercial este un contract cu titlu
oneros, spre deosebire de mandatul civil. Mandataru l este
retribuit cu o sumă forfetară, stabilită la încheie rea
contractului.
Ca expresie a caracterului oneros se reglementează în
favoarea mandatarului privilegiul dreptului de rete nție, asupra
bunurilor corporale primite de la mandant, mandatar ul putând

100 uza de acest privilegiu până la momentul la care ma ndantul îi
plătește suma convenită și îi decontează cheltuieli le utile și
necesare.
Mandatarul are obligația să remită de îndată
mandantului orice sumă bănească încasată pentru ace sta.
• Spre deosebire de mandatul civil unde
mandatarul poate acționa în limita împuternicirii p rimite, în
cazul mandatului comercial mandatarul poate depăși limitele
împuternicirii date, fără a avea nevoie de confirma re, dacă
depășirea profită mandantului și dacă se încadrează în
noțiunea de mandat aparent, potrivit obiceiului pra cticat pe
piața mandatarului. Se ocrotesc astfel interesele t erților de
bunăÎcredință care își văd, în acest fel, menținute valide
contractele încheiate cu mandatarul în condițiile d epășirii
limitelor împuternicirii.

Formele mandatului comercial
Mandatul comercial cunoaște două forme:
Î mandatul cu reprezentare – mandatarul încheie
contracte cu terțul în numele și pe contul mandantu lui
(nomine alieno); parte în contractul cu terțul este mandantul și
doar el trebuie să justifice capacitatea comercială necesară
încheierii contractului și doar el are acțiune dire ctă împotriva
terțului pentru executarea contractului.
Î mandatul fără reprezentare – mandatarul încheie
contractul cu terțul în numele său, dar pe contul m andantului
(nomine proprio). Ca specificitate a acestui contra ct,
mandatarul este obligat să încunoștințeze pe terț c u privire la
mandatul său.
Atât mandantul, cât și mandatarul trebuie să aibă
capacitatea comercială necesară încheierii contract ului cu
terțul.
Acțiune împotriva terțului pentru executarea
contractului are atât mandantul, cât și mandatarul.

Legea aplicabilă
Ori de câte ori mandantul și mandatarul își au sedi ile
pe teritorii statale deosebite, contractul de manda t dobândește
caracter internațional.
În acest caz părțile pot alege legea aplicabilă
contractului. În situația în care părțile nu aleg l egea aplicabilă,
practica se confruntă cu trei soluții:
• o soluție minoritară conform căreia se aplică
legea în vigoare la locul încheierii contractului
(dreptul rus);
• altă soluție, tot minoritară, potrivit căreia
contractului de mandat i se aplică legea în
vigoare la sediul mandantului, întrucât de aici
pornesc indicațiile pentru mandatar (dreptul

101 ceh);
• o soluție majoritară, adoptată și de dreptul
român, conform căreia contractului de mandat
i se aplică legea în vigoare la sediul debitorului
prestației caracteristice – sediul mandatarului.

CONTRACTUL DE COMISION

Î este contractul prin care, în schimbul unui comis ion,
comisionarul se obligă să încheie acte juridice în nume
propriu, dar pe contul comitentului.
Comisionul se stabilește procentual, în funcție de
valoarea contractului încheiat cu terțul, comisiona rul având
privilegiul dreptului de retenție.
Întrucât parte în contractul cu terțul este comisio narul
(trebuie să fie comerciant), ambele părți contracta nte trebuie
să aibă capacitatea comercială necesară încheierii contractului
cu terțul.
Spre deosebire de contractul de mandat fără
reprezentare, comisionarul nu trebuie să aducă la c unoștința
terțului calitatea sa de intermediar și modul în ca re lucrează.
Pentru terț existența comitentului este ocultă astf el că
acțiune împotriva terțului poate avea numai comisio narul,
care răspunde față de comitent, în mod uzual, numai pentru
încheierea valabilă a contractului cu terțul, nu și de
îndeplinirea de către terț a obligațiilor sale cont ractuale.
Comisionul „del credere” (du croire) este o varieta te a
contractului de comision. Este contractul prin care , în
schimbul unui provizion (sumă suplimentară față de
comision) comisionarul se obligă să depună toate ef orturile
pentru ca terțul să execute contractul. Comisionaru l răspunde
solidar cu terțul, față de comitent, pentru executa rea
contractului. Comitentul poate obține executarea de la
comisionar, care are acțiune directă împotriva terț ului cu care
a încheiat contractul.

Legea aplicabilă
Părțile pot alege legea aplicabilă contractului de
comision. Dacă nu au făcutÎo, iar contractul este i nternațional,
legea aplicabilă este cea în vigoare la sediul comi sionarului
(debitor al prestației caracteristice).

CONTRACTUL DE CURTAJ
Este contractul prin care, în schimbul unei sume de
bani, numită curtaj, curtierul se obligă să procure
reprezentatului un cocontractant. Curtierul nu se o bligă să
încheie contractul cu terțul, ci doar să aducă repr ezentatului
un partener de afaceri, certificând acestuia identi tatea și
bonitatea terțului.

102 Curtajul se calculează în raport de natura operațiu nii
încheiate cu terțul și de valoarea acesteia și se p lătește după
încheierea operațiunii cu terțul (nu după executare ). Curtierul
nu beneficiază de un drept de retenție.
Curtierul se deosebește de mandatar și de comisiona r
în primul rând pentru că nu încheie actul juridic c u terțul, iar
în al doilea rând pentru că este un intermediar pro fesionist –
comerțul său constă în intermediere. Curtierii sÎau specializat
pe categorii de operațiuni și șiÎau constituit baze de date
privind potențialii clienți.
În prezent asistăm la conturarea unei categorii
particulare de curtieri – dealeri – intermediari în tranzacții cu
valori mobiliare.
Dreptul nostru nu cunoaște o reglementare specială a
acestui contract.

Legea aplicabilă
Dacă părțile nu au ales legea aplicabilă contractul ui de
curtaj, distingem între două soluții:
• contractului i se aplică legea în vigoare la
sediul reprezentatului (dreptul ceh);
• contractului i se aplică legea în vigoare la
sediul curtierului (soluție predominantă).

CONTRACTUL DE AGENT
Recent, în practica internațională a statelor
continentală a apărut un alt intermediar și un alt contract.
Contractul de agent este contractul încheiat între
reprezentat și agent, ambii comercianți, prin care, în schimbul
unui comision agentul se obligă să încheie toate ac tele
reprezentatului sau toate actele juridice de acelaș i fel pe o
anumită piață.
Agentul se comportă ca un mandatar cu reprezentare
și este plătit ca un comisionar, dar este specializ at, este un
profesionist.
Contractul de agent este marcat de clauza de
exclusivitate, care este de esența acestui contract : agentul este
reprezentant exclusiv al partenerului său contractu al, pe piața
respectivă. De altfel, în privința agentului contra ctul are
caracter intuitu personae.
Relația reprezentat – agent are o întindere mare în
timp, de aceea la încheierea contractului trebuie s ă se
precizeze întinderea geografică, materială și tempo rală a
exclusivității.
În favoarea agentului se reglementează dreptul de
retenție.
Contractul de agent prezintă interes atât pentru

103 reprezentat, care nu poate pătrunde pe piața agentu lui decât în
acest mod sau nu i se permite intrarea pe o anumită piață, cât
și agentul pentru că tot comerțul său se bazează pe
comisioanele încasate.
Legea aplicabilă
Părțile pot alege legea aplicabilă contractului de agent.
Dacă nu au făcutÎo, contractul va fi guvernat de le gea în
vigoare la sediul agentului (debitor al prestației
caracteristice).
În anul 1991 Camera de Comerț Internațional a
adoptat norme uniforme de aplicare facultativă în m ateria
contractului de agent, cu soluții precum cele susme nționate.

AUXILIARII DE COMERȚ
În dreptul continental există o categorie de persoa ne
care săvârșesc intermedierea în temeiul unui contra ct de
muncă, numite și auxiliari de comerț. Aceștia sunt:
• procuristul;
• vânzătorul din magazine;
• comisÎvoiajorul.

Procuristul este un salariat al firmei comerciale,
abilitat să încheie în numele și pe contul firmei c ontracte de
comerț, semnânduÎle cu numele său si adăugând menți unea
„prin procură” (face astfel cunoscută terților cali tatea sa de
reprezentant).
Procuristul este plătit cu un salariu la care se po ate
adăuga un procent din valoarea vânzărilor.
Contractul de muncă al procuristului este marcat de
clauza de nonconcurență; el este obligat să nu desf ășoare
concomitent muncă salarială la firme concurente și să nu
desfășoare în nume propriu sau prin persoane interp use un
comerț identic cu al firmei.
Vânzătorul din magazine este salariat al firmei, ab ilitat
cu încheierea contractelor de vânzare în spațiile c omerciale
autorizate ale firmei, încasând banii și dând chita nță.
Puterea sa este limitată la locul unde își desfășoa ră
activitatea. Dacă vânzarea are loc în afara spațiul ui comercial,
vânzătorul își angajează propria răspundere.
Vânzătorul este plătit cu salariu la care se adaugă un
procent aplicat asupra valorii vânzărilor.
ComisÎvoiajorul este salariat al firmei, pentru car e
săvârșește publicitate comercială și operațiuni de curtaj sau de
mandat cu reprezentare.
El poate încheia contracte în numele și pe contul
firmei, semnate cu numele firmei.
ComisÎvoiajorul are un salariu minim garantat, la c are
se adaugă un procent asupra valorii operațiunilor î ncheiate.
Contractul său de muncă este marcat de clauza de

104 nonconcurență.
Contractele de muncă ale auxiliarilor de comerț sun t
supuse legii în vigoare la sediul firmei (angajator ) indiferent
de locul prestării muncii. Unele sisteme de drept c er ca
auxiliarii să aibă cetățenia statului pe al cărui t eritoriu își
desfășoară activitatea.

B. Intermedierea în dreptul angloÎamerican

Dreptul angloÎamerican reglementează toate
contractele de intermediere, cu excepția instituție i mandatului
civil, printrÎo instituție corespunzătoare – contra ctul de
agency.
Acest contract presupune relația dintre reprezentat –
principal și reprezentant – agent, relație ce varia ză în
intensitate de la agentul servant, care acționează strict în
limitele puterii (authority) dată de principal, com portânduÎse
ca mandatarul cu reprezentare din dreptul civil, și până la
agentul independent, care acționează ca un comision ar.
Spre deosebire de intermediarul continental, agentu l
este însărcinat și cu săvârșirea de fapte juridice sau materiale,
în numele și pe contul principalului. Agentul nu be neficiază
de privilegiul dreptului de retenție și nu este nea părat
retribuit. El este obligat să remită principalului tot ceea ce
primește, inclusiv darurile manuale (primite cu tit lu personal),
dacă au fost făcute în scop coruptiv.

Dreptul aplicabil intermedierii internaționale, în
general
• proiectul de convenției de la Lucerna, din
1923, sub auspiciile Asociației Internaționale
de Drept de la Londra, dă prioritate, în absența
lui lex voluntatis, legii în vigoare la sediul
reprezentatului;
• Convenția de la Haga, din 1976, aplicabilă
tuturor formelor de intermediere și
reprezentare, cu excluderea reprezentării din
dreptul familiei, propune următoarele soluții:
Î părțile au dreptul de a alege legea
aplicabilă contractului;
Î în tăcerea părților, contractului i se
aplică legea în vigoare la sediul
intermediarului, cu excepția situației în
care locul de activitate al
intermediarului coincide cu teritoriul
reprezentatului, când legea aplicabilă
va fi cea în vigoare la locul
reprezentatului.

105

CONTRACTELE DE FINANȚARE A COMERȚULUI
INTERNAȚIONAL/PUBLICITATE
COMERCIALĂ/BARTER

CONTRACTUL DE LEASING

Este un contract complex, presupunând o vânzareÎ
cumpãrare, un mandat, o laocațiune și o promisiune
unilateralã de vânzare.
Contractul de leasing poate fi definit ca o cumpãr are
în scop de închiriere, însoțitã de o închiriere în scop de
vânzare. Esența contractului este datã de închirier ea în scop
de vânzare, întrucât o operațiune de închiriere de tip particular
neînsoțitã de promisiunea unilateralã de vânzare nu constituie
leasing.
În forma clasicã leasingul presupune trei pãrți:
• vânzãtorul (producătorul)
• finanțatorul (lisorul) – societate de leasing
• utilizatorul (lisiul)
Între aceste pãrți existã urmãtoarele operațiuni, c are au
suportat mutații esențiale, datoritã interdependenț ei lor în
cadrul contractului de leasing:
1) vânzareaÎcumpãrarea, ce se realizeazã între
producãtorulÎvânzãtor și finanțator (societatea de leasing).
Vânzãtorul executã fațã de finanțator doar obligați a de
dare, obligațiile de facere urmând a fi executate fațã de un
terț în raport cu contractul de vãnzare – utilizatorul . Mai mult,
utilizatorul are acțiune directã împotriva vânzãtor ului cât
privește aceste obligații de facere.
El își poate asuma obligații de conformitate partic ulare,
putând conveni cu utilizatorul nu numai sã remediez e
instalația pentru a funcționa la parametrii conveni ți, ci chiar
sã o perfecționeze.
Cumpãrãtorul (societatea de leasing) are fațã de vâ nzãtor
doar obligația de platã a prețului; obligația de pr eluare se
executã de utilizator pe cheltuiala sa. Plata prețu lui se face în
baza procesuluiÎverbal de predareÎprimire, semnat d e
producãtor și utilizator.

2) mandatul – se încheie între societatea de leasin g
(mandant) și utilizator (mandatar).
Spre deosebire de mandatul clasic, utilizatorul nu primește
nici o indicație de la finanțator; el încheie opera țiunea în
numele și pe contul finanțatorului, dar în interesu l sãu, în
sensul cã parametrii vânzãrii (preț, predare etc.) se negociazã

106 direct de cãtre utilizator în interesul sãu.

3) locațiunea – se încheie între societatea de leas ing
(locator) și utilizator (locatar).
Se deosebește de locațiunea clasicã unde se transmi te
posesia și folosința utilã a lucrului, se asigurã b unul și se
efectueazã reparațiile capitale de cãtre locator, l ocatarul fiind
obligat sã utilizeze bunul potrivit destinației în vederea cãreia
a fost închiriat, sã facã reparațiile curente (loca tive) și sã
plãteascã prețul (chiria).
Aici, finanțatorul are fațã de utilizator doar obli gația de a
transmite folosința bunului, posesia fiind transmis ã de un terț
fațã de raportul de locațiune – vânzãtorul. Ce lelalte
obligații se executã de cãtre locatar, care este ob ligat sã facã
reparațiile capitale, locative, sã asigure instalaț ia la un
asigurător agreat de finanțator și în profitul fina nțatorului,
obligația de a plãti chiria.
Neplata unei rate de chirie conduce la obligația de a
restitui de îndatã instalația în materialitatea sa, pentru restul
ratelor de chirie finanțatorul devenind creditor ch irografar.

4) promisiunea unilateralã de vânzare – ființează î n
sarcina societãții de leasing ce este obligatã ca l a expirarea
perioadei de închiriere sã se conformeze opțiunii
utilizatorului, acesta având dreptul de a alege înt re:
• relocațiunea pe o nouã duratã și cu rate
de chirie mai mici;
• rezilierea contractului de leasing, fãrã
daune și restituirea instalației;
• cumpãrarea instalației la un preț
rezidual.

În contractul de leasing sunt interesate toate cele trei
pãrți implicate:
Î vânzãtorul pentru cã el produce instalația în
cauzã, de mare tehnicitate, de mare valoare, greu
vandabilã cu plata prețului dintrÎo datã.
Î finanțatorul poate fi o bancã sau o societate
specializatã în operațiuni de leasing.
Dacã finanțatorul este o bancã, prin tehnica
leasingului își vede garantat împrumutul acordat
cu dreptul de proprietate asupra instalației, scop
în care, în momentul încheierii contractului și
transmiterii instalației în mâinile utilizatorului,
acesta trebuie sã aplice la vedere, pe instalația
respectivã, însemne indicânduÎl pe finanțator
drept proprietar.
Dacã utilizatorul intrã în faliment,
instalația nu intrã în masa credalã.

107 Pentru datoriile restante (chirie)
finanțatorul devine creditor chirografar (un al
doilea avantaj).
Dacã finanțatorul nu este o bancã prin
aceastã tehnicã poate acorda un împrumut pe
care, fãrã mecanismul leasingului, nu lÎar fi
putut acorda.
Î utilizatorul este cel mai interesat în operațiunea
de leasing. Acesta, fie are închisã piața
creditului, fie apeleazã la acest mijloc pentru
introducerea rapidã și mai ușor de suportat, din
punct de vedere financiar, a tehnologiei de vârf.
El se pune, de asemenea, la adãpost de uzura
moralã a instalației, în sensul cã, în momentul în
care aceasta nu mai reprezintã o tehnologie de
vârf, o va putea restitui finanțatorului, urmând sã
închirieze o altã instalație.

Existã douã forme de leasing:
1. leasingul financiar (financial leasing) –
finanțatorul avansează doar sumele necesare;
opțiunea utilizatorului presupune, de regulã, fie
reînnoirea locației, fie cumpãrarea bunului;
2. leasingul operațional (operating leasing) –
finanțatorul poate fi chiar producãtorul instalație i;
opțiunea constã fie în cumpărarea bunului la un
preț rezidual, fie în reînnoirea locațiunii, fie în
restituirea instalației.

Legea aplicabilã
Pãrțile contractante pot alege legea aplicabilã.
Dacã nu au alesÎo, în practicã existã douã soluții:
Î una minoritarã, ce presupune dezmembrarea
leasingului în operațiile componente și
supunerea fiecãreia dintre acestea legii
pertinente;
Î una majoritarã, ce constã în supunerea
contractului de leasing legii debitorului prestație i
caracteristice – legea în vigoare la sediul
societãții de leasing, cu respectarea normelor de
aplicațiune necesarã de la sediul utilizatorului;
aceastã soluție coincide cu principiul ocrotirii
creditului.

În literatura juridicã și economicã au fost asimila te
leasingului și alte operațiuni având la bazã o loca țiune:
1. Contractul de renting – constã întrÎo închiriere a
mijloacelor de transport, de tip particular.
Societatea de renting (locator) acceptã ca locul de

108 predare și locul de restituire a mijlocului de tran sport sã se
gãseascã pe teritorii statale diferite.
Societatea de renting asigurã serviceÎul și asisten ța
tehnicã și uneori pune la dispoziția locatarului pe rsonal
manipulant (conducãtori auto).

Locatarul:
Î suportã prima de asigurare a bunului (asigurarea
se încheie în profitul locatorului);
Î suportã pagubele rezultând din greșita
manipulare a bunului;
Î asigurã combustibilul și lubrifianții;
Î dacã este cazul, asigurã întreținerea personalului
manipulant, pe durata utilizãrii mijlocului de
transport (nu și salariul);
Î plãtește chiria.
Lipsește în contract posibilitatea locatarului de a
cumpăra mijlocul de transport închiriat. Prin urmar e acest
contract este diferit de contractul de leasing.
Pãrțile pot alege legea aplicabilã contractului. D acã nu
au făcutÎo, contractului i se aplicã legea în vigoa re la sediul
societãții de renting.
2. Contractul de time sharing
Este contractul prin care locatorul închiriazã
concomitent, pe timpi partajați, folosința unui bun mai multor
locatari.
Toate obligațiile locative sunt în sarcina locator ului.
Locatarul are obligația de a plãti ratele de chiri e
convenite și de a accepta partajarea folosinței cu mai mulți
locatari, pe timpi determinați.
Pentru locator nu existã obligația de a vinde bunu l, iar
locatarul nu poate opta pentru cumpãrarea acestuia. Prin
urmare și acest contract este diferit de contractul de leasing.
Legea aplicabilã contractului este cea în vigoare la
sediul locatorului, în tãcerea pãrților.

Singura varietate a contractului de leasing este
contractul de lease:back .
Acesta este contractul în care calitatea de vânzãto r și
utilizator se confundã asupra aceleiași persoane.
Dacã leasingul poate fi considerat și ca un mijloc
rapid de introducere de cãtre utilizator a tehnolog iei avansate,
contractul de leaseÎback este, fãrã excepție, o teh nicã de
creditare pe termen lung, de tip particular.
Prin acest contract utilizatorul vinde finanțatorul ui o
instalație din uzina sa, cu obligația finanțatorulu i de a iÎo
închiria de îndatã și de a iÎo revinde la finele pe rioadei de
închiriere.

109 Contractul presupune trei componente:
• vânzare – încheiatã între producãtor/utilizator
(vânzãtor) și finanațator (cumpãrãtor).
Vânzătorul are obligația de dare, aplicând pe
instalația în cauzã, la vedere, însemne
indicânduÎl pe finanțator ca proprietar.
Cumpãrãtorul are numai obligația de platã a
prețului. Celelalte obligații nu se executã.
• locațiune – încheiatã între finanțator (locator)
și utilizator (locatar). CumpãrãtorulÎfinanțator
este obligat sã închirieze instalația
utilizatorului și numai acestuia, deci contractul
are caracter intuituu personae. Finanțatorul are
numai obligația de a transmite utilizatorului
folosința bunului; celelalte obligații se executã
de cãtre utilizator (locatar).
• promisiune unilateralã de vânzare, asumatã de
finanțator. La finele perioadei de închiriere
finanțatorul are obligația fie de a reînchiria
utilizatorului instalația, cu rate de chirie mai
mici, fie de aÎi revinde acestuia instalația la un
preț rezidual.

Legea aplicabilã
În domeniu existã Convenția de la Ottawa din 1988,
privind leasingul internațional financiar.
Pãrțile pot alege legea aplicabilã contractului. D acã nu
au alesÎo, contractul va fi supus legii in vigoare la sediul
societãții de leasing.

CONTRACTUL DE FACTORING
Este contractul prin care, în schimbul unui comisio n,
factorul cumpãrã de la aderent toate creanțele aces tuia
(constatate prin facturi) sau, cel puțin, unele din tre acestea, pe
care el le agreează.
Contractul apare ca o modalitate de creditare a
aderentului, între momentul plãții facturilor de cã tre factor și
momentul recuperării contravalorii lor de la debito r.
Factorul este o instituție financiarã care, dispunâ nd de
mijloace moderne de evidențã contabilã, de urmãrire și
verificare a activitãții clienților, va fi în mãsur ã sã ofere
aderentului informații asupra clienților posibili. Pentru cã este
interesat ca acești clienți sã fie solvabili el va ține
contabilitatea postului ”Clienți” din evidența ader entului.
Obligațiile pãrților
1. Aderentul:

110 • obligația de a transmite factorului în
proprietate creanțele agreate de acesta .
În executarea acestei obligații aderentul
va subroga pe factor în poziția sa fațã
de debitorul cedat. Aceastã subrogare
presupune menționarea factorului pe
versoÎul fiecărei facturi și notificarea,
în orice formã, a debitorului cedat, cã
se poate elibera plătind factorului;
• întrucât odată cu preluarea creanțelor
factorul preia și riscul insolvabilității
debitorului cedat, aderentul are
obligația de a garanta factorului
existența creanțelor și obligația de a nu
face nimic de naturã a spori riscul
insolvabilității debitorilor cedați ;
• obligația de a plăti factorului un
comision .

2. Factorul:
• obligația de a plăti aderentului
contravaloarea creanțelor cumpărate
Întrucât odată cu creanțele factorul preia și riscu l de
insolvabilitatea a debitorilor cedați, el are drept ul ca, pe baza
acordului cu aderentul, săÎși rețină din contravalo area achitată
un anumit provizion (agio), pe care îl va utiliza d acă unul
dintre debitorii cedați este insolvabil sau îl va r estitui
aderentului dacă nu sÎa ridicat nici un caz de inso lvabilitate.
Specii de factoring
Din punctul de vedere al momentului achitării
creanțelor cedate există:
1. factoring clasic (old line factoring) – factorul
plătește aderentului în momentul preluării creanțel or;
2. factoring la scadență (maturity factoring) – fac torul
plătește la momentul exigibilității creanței

La contractul internațional de factoring există pat ru
părți:
Î aderentul dintrÎo țară
Î banca aderentului (factor la export)
Î clientul aderentului dintrÎo altă țară
Î banca acestuia (factor la import)
Acordul se încheie între factorul la export și fact orul
la import. Creanțele vor fi plătite de factorul la import.
Contractul de factoring este marcat de clauza de
exclusivitate, pe care aderentul trebuie să o asigu re factorului.
Legea aplicabilă

111 Dacă părțile nu au ales legea aplicabilă, practica este
în sensul aplicării legii pertinente pentru creanța cedată, de
regulă, legea aderentului (ca debitor al prestației
caracteristice).
În materia cesiunii de creanță a fost elaborată
Convenția Națiunilor Unite privind cesiunea de crea nță în
comerțul internațional (New York, 2001) care cuprin de norme
uniforme referitoare la această instituție.

CONTRACTUL DE FORFETARE
Forfetarea are în vedere finanțarea sau refinanțare a
unui export făcut pe credit, respectiv un export în cadrul
căruia exportatorul exportă o marfă al cărei preț u rmează a fi
plătit la un anumit interval convenit. Pentru a nuÎ și imobiliza
mijloacele financiare – de regulă valută – în aces t export pe
credit, exportatorul apelează la o refinanțare real izată de o
instituție de forfetare.
În esență, forfetarea constă în vânzarea de către
exportator instituției de forfetare a titlurilor de credit emise și
semnate în beneficiul său de către importator pentr u plata
exportului.
Spre deosebire de contractul de factoring, care
presupune vânzarea de creanțe constatate prin factu ri, ceea ce
se vinde prin contractul de forfetare sunt titluri de credit trase
asupra importatorului ori emise de importatorul deb itor.
Obligațiile părților. Contractul propriuÎzis de forfetare
se încheie între exportatorul dintrÎun contract pri mar de
export pe credit și instituția de forfetare care, d e regulă, este o
bancă.
Exportatorul are următoarele obligații:
a) să execute obligațiile de livrare asumate prin
contractul primar de export, conform acestui contra ct;
b) să transmită în proprietate instituției de forfe tare
prin gir translativ de proprietate titlurile de cre dit remise de
importator;
c) să ceară importatorului și să verifice dacă aces ta a
obținut garantarea titlurilor de credit în cauză (f ie prin aval,
fie prin scrisoare de garanție bancară), de regulă de către o
unitate bancară recunoscută din țara importatorului sau dintrÎ
o țară terță, garant acceptat de instituția de forf etare;
d) săÎși execute întocmai obligațiile asumate prin
contractul primar de import punând la dispoziția in stituției de
forfetare toate documentele atestând această execut are (copii

112 ale facturilor, conosamentelor, scrisorilor de trăs ură,
certificatelor de calitate etc.).
Obligațiile instituției de forfetare sunt:
a) să plătească – în avans Î exportatorului
contravaloarea titlurilor de credit preluate în pro prietate, cu
reținerea discountului și a comisioanelor;
b) să notifice importatorului și garantului calitat ea sa
de beneficiar, fie prin prezentare la acceptare a c ambiei (sau a
scrisorii comerciale de credit), fie prin prezentar e la verificare
a biletului la ordin, aceasta în funcție de regleme ntările în
vigoare în materie de titluri de credit în țara imp ortatorului
sau, după caz, a avalistului ori a garantului.

Delimitări față de tehnici de finanțare conexe.
Forfetarea, ca tehnică bancară de finanțare, trebui e delimitată
de tehnica bancară cea mai apropiată, respectiv de operația de
scontare. După cum se cunoaște, scontul presupune a cordarea
de către o bancă a unui credit pe termen scurt, înt re momentul
prezentării la scontare și scadența înscrisă pe tit lu, unui
beneficiar al unui titlu de credit, în baza preluăr ii de către
bancă a respectivului titlu.
Beneficiarul titlului de credit rămâne față de banc a
plătitoare garant al achitării la scadență a sumei prevăzute în
titlu de către obligatul principal. În acest sens, banca
plătitoare are acțiune în regres împotriva benefici arului
titlului dacă la scadență, obligatul prin titlu nu face plata
integrală. Mai mult, taxa de scont este stabilită u nitar la nivel
național, de regulă de către banca centrală din sta tul respectiv.
Spre deosebire de scont, în ipoteza contractului de
forfetare, instituția de forfetare devine proprieta ra titlurilor de
credit forfetate și, prin aceasta, pierde orice dre pt de regres
împotriva exportatorului girant, pentru ipoteza în care
importatorul sau garantul nu ar plăti la scadență s uma
prevăzută în titlul girat.
Pe de altă parte, taxa de forfetare și comisionul
instituției de forfetare sunt calculate, după cum a m văzut, de
instituția în cauză, în funcție de riscurile asumat e și de nivelul
dobânzii LIBOR, taxă care Î de regulă Î este mai ma re decât
taxa scontului.
Tehnica de forfetare trebuie deosebită și de un alt

113 mijloc de finanțare a exportului reprezentat de fac toring.
După cum se cunoaște, contractul de factoring presu pune
preluarea în proprietate, contra unui comision, a c reanțelor pe
termen scurt acceptate de factor, pe care aderentul exportator
le are asupra unor terți importatori, creanțe ce ur mează a fi
plătite de factor aderentului la preluare sau la sc adența
acestora. În ipoteza operației de factoring deci, a derentul
transmite în proprietate factorului documente comer ciale fără
caracter negociabil, precum creanțele exprimate în facturi sau
în orice alt mod, pe care le are asupra debitorilor , de regulă
importatori, din contracte de vânzare sau export an terior
încheiate.
Factorul, care se bucură de clauza de exclusivitate ,
poate prelua în proprietate toate creanțele aderent ului sau
numai pe cele pe care, verificânduÎle, le acceptă, creanțe, de
regulă, pe termen scurt, până la 3 luni.
Factorul preia și riscul de insolvabilitate a debit orilor
cedați dar, pentru aceasta, își poate constitui un provizion pe
lângă comisionul convenit cu aderentul.
Factorul nu este obligat să notifice debitorului ce dat
cumpărarea creanței de la aderent, obligație care r evine
aderentului.
În sfârșit, factoringul este utilizat, în general, pentru
operații pe termen scurt și chiar operații comercia le de
vânzareÎcumpărare care se consumă pe teritoriul ace luiași stat
întrÎun anumit interval și în care vânzător este ad erentul.
Spre deosebire de factoring, forfetarea are în vede re
operații pe termen mediu, de la 6 luni la 7 ani, op erații care au
la bază contracte de export și poartă numai asupra unor titluri
de credit emise de importator în beneficiul exporta torului
parte în contractul de forfetare. Titlurile de cred it în cauză
trebuie să fie în prealabil garantate, în plus inst ituția de
forfetare trebuind să notifice ea importatorului de bitor sau
garantului titlurilor că plata trebuie săÎi fie făc ută ei și nu
exportatorului.
Forfetarea privește în mod special operații care
presupun plăți transfrontaliere.
Legea aplicabilă. Contractul internațional de forfetare
presupune – între altele – luarea în considerare a regimului
juridic al titlurilor de credit din țara importator ului, precum și

114 a regimului juridic al garantării titlurilor de cre dit din țara
garantului, dacă acesta șiÎar avea sediul sau domic iliul întrÎo
altă țară decât importatorul.
În condițiile regimului diferit al titlurilor de cr edit de
la un stat la altul, condițiile de fond și efectele titlului în cauză
supus forfetării vor trebui să răspundă legislației în materie
din țara importatorului, care reprezintă locul emit erii titlului
și, în principiu, și locul plății și chiar locul av alului sau al
sediului garantului.
Girul titlului trebuie să respecte legislația în ma terie
de la locul girului, care de regulă este țara expor tatorului și a
instituției de forfetare.
Dacă exportatorul din contractul primar și instituț ia de
forfetare își au sediul/domiciliul pe teritorii sta tale diferite,
contractul de forfetare are caracter internațional, fiind supus
cât privește legea aplicabilă, principiilor general e în materie
întrucât în domeniu nu există norme uniforme de apl icațiune
imperativă.
Dacă părțile la contractul internațional de forfeta re nu
au ales legea aplicabilă, contractul este supus, po trivit
Convenției de la Roma din anul 1980 privind legea a plicabilă
obligațiilor contractuale cât și Legii nr. 105/1992 privind
reglementarea raporturilor de drept internațional p rivat, dar și
în lumina practicii internaționale, legii în vigoar e la sediul
debitorului prestației caracteristice, respectiv le gii în vigoare
la sediul instituției de forfetare care acordă în f apt creditul.

CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE
PUBLICITATE COMERCIALĂ

Interesul oricărui comerciant este atragerea clien telei,
aceasta realizânduÎse prin intermediul publicității comerciale.
Publicitatea comercială se poate realiza prin două
modalități:
• direct, de fiecare comerciant, modalitate
nerentabilă, ce presupune ca fiecare
comerciant săÎși constituie un serviciu propriu
specializat, cu forță de muncă având o anumită
calificare și care nu poate fi utilizată continuu,
având în vedere că activitatea de publicitate se
realizează cu intermitențe. Se ajunge , deci, la
imobilizarea de mijloace financiare în activități
temporare și deturnarea preocupărilor de la
activitatea de bază a comerciantului;

115 • indirect, prin intermediul contractului de
publicitate comercială, încheiat cu comercianți
de specialitate – agenții de publicitate.

Etape în realizarea contractului

1. Prima etapă se consumă între anunțător și agenți e și
presupune ca anunțătorul să comunice agenției toate datele,
inclusiv cele de natură confidențială, în măsură să
familiarizeze agenția cu specificul produselor, ser viciilor
anunțătorului; agenția trebuie să păstreze secretul asupra
informațiilor comunicate.
Agenția trebuie să elaboreze mai multe variante de
strategie publicitară.
Etapa se încheie cu alegerea de către anunțător a
variantei optime.

2. A doua etapă presupune realizarea elementelor d e
publicitate în baza strategiei.
Aceste elemente publicitare se realizează fie de
personalul angajat al agenției, fie (dacă agenția n u dispune de
personal specializat), pe bază de subcontracte înch eiate de
agenție în numele și pe contul anunțătorului cu dif eriți
executanți.
În această etapă executanții sunt ținuți de clauza de
nonconcurență – nu au voie să utilizeze în interes propriu și
nici să vândă altor anunțători concurenți elementel e de
publicitate.
Agenția, în numele anunțătorului, trebuie săÎi
plătească pe executanți și să protejeze la locul di fuzării
publicității drepturile de creație intelectuală ale executanților.

3. A treia etapă are în vedere difuzarea elementelo r de
publicitate, difuzare ce se realizează pe bază de s ubcontracte
încheiate de agenție, pe contul anunțătorului, cu d iferiți
suporți (medii de difuzare in masă).
Suporții sunt ținuți de clauza de nonconcurență – s ă nu
difuzeze concomitent elemente de publicitate pentru
anunțători concurențiali.
Agenția are, de asemenea, obligația de aÎi plăti pe
suporți, în numele anunțătorului.

4. A patra etapă presupune ca agenția să testeze
consumatorii pentru a determina eficiența publicită ții și
pentru a corecta strategia de publicitate.
Plata agenției se poate realiza printrÎuna din
următoarele modalități:
Î sistemul cost + onorariu;
Î sistemul cost + redevențe (debursarea

116 cheltuielilor necesare și utile și un procent asupr a
cifrei de afaceri rezultată ca efect al publicități i).
Nu există norme uniforme în materia contractului d e
publicitate comercială. Există doar norme deontolog ice de
aplicare facultativă, deseori uniforme, la nivelul asociațiilor
de suporți.
De asemenea, există în unele sisteme norme de ordi ne
publică și de aplicațiune necesară, care prevăd că nu se
acceptă publicitatea pentru activități care afectea ză bunele
moravuri, pentru explozivi, arme, droguri și, în ge neral,
pentru produse care afectează viața umană, flora, f auna.
Sunt și state care nu permit publicitatea comercia lă
pentru alcool, tutun și produse din tutun precum și pentru alte
produse.

Legea aplicabilă
Dacă părțile nu au ales legea aplicabilă, contract ului
de publicitate i se aplică legea in vigoare la sedi ul agenției de
publicitate (debitor al prestației caracteristice), cu respectarea
normelor de aplicațiune necesară de la locul de act ivitate al
suporților.

CONTRACTUL DE SPONSORIZARE

Este o varietate a contractului de publicitate.
Contractul se încheie între sponsor (comerciant,
întotdeauna) și sponsorizat (o persoană fizică sau juridică ce
desfășoară a activitate fără scop lucrativ, de noto rietate, în
domeniul cultural, științific, sportiv).
În temeiul acestui contract, în schimbul subvențio nării
de către sponsor a activității specifice profilului
sponsorizatului, acesta se obligă, cu prilejul acti vităților
respective, să promoveze imaginea sponsorului.

Obligațiile părților

Sponsorul se obligă:
• să subvenționeze activitatea specifică a
sponsorizatului prin mijloace financiare,
servicii, bunuri;
• să nu se imixtioneze în nici un fel în activitatea
sponsorizatului;
Sponsorizatul se obligă:
• să promoveze imaginea sponsorului cu prilejul
manifestărilor specifice activității sale;
• să permită sponsorului să distribuie, cu prilejul
acestor manifestări, obiecte publicitare
(pliante, tricouri etc.);
• să permită sponsorului să desfacă produsele

117 sale cu prilejul acestor manifestări;
• obligația de nonconcurență – este ținut să nu
facă concomitent publicitate pentru firme
concurente.

Dacă părțile nu au ales legea aplicabilă, contractu l va
fi supus legii în vigoare la sediul sponsorului, cu respectarea
normelor de aplicațiune necesară de la locul de des fășurare a
activității sponsorizatului.
În legislația noastră există o lege a sponsorizării –
Legea nr. 32/1994. Această lege face diferență într e
sponsorizare și mecenat. Potrivit legii sponsorizat ul trebuie să
fie o persoană juridică sau o persoană fizică, dacă activitatea
sa de notorietate este recunoscută de o persoană ju ridică
notorie.

CONTRACTUL DE BARTER (livrare de mărfuri în
contrapartidă)

Este un contract foarte răspândit, mai ales în stat ele în
curs de dezvoltare sau subdezvoltate, ce au o lipsă de deviză
sau au o monedă ce nu este liber convertibilă.
Operațiunea presupune existența unui contract
principal de import în care exportatorul acceptă ca exportul
săÎi fie plătit întrÎo marfă, determinată sortiment al și valoric
la încheierea contractului principal de import, sau in mărfuri
convenite pe o listă, cu parametrii calitativi și d e preț, urmând
ca alegerea din listă să se facă la momentul plății .
În contractul principal de import trebuie fie să se
înscrie o clauză penală, în care să se menționeze p rejudiciul
pe care trebuie săÎl acopere exportatorul care nu a r accepta
marfa în plată, fie contractul să fie însoțit de o scrisoare de
garanție bancară produsă de exportator, ce va fi ut ilizată în
ipoteza în care exportatorul nu ar accepta ca plata săÎi fie
făcută în respectiva marfă.

Legea aplicabilă
De regulă, în contract se stabilește legea aplicabi lă
contractului principal de import și se extinde asup ra întregului
complex contractual. Dacă nu sÎa ales legea aplicab ilă, forul
de jurisdicție va identifica legea după acest mecan ism,
extinzândÎo la întregul complex contractual.
În situația în care relația dintre operațiuni este elastică,
fiecare operațiune va fi supusă legii pertinente.
Contractul de barter nu se confundă cu compensațiil e,
operațiunile paralele, operațiile în lohn sau contr actul de buyÎ
back.
Compensațiile presupun o obligație bănească între
aceleași persoane, care au calitatea de creditor și debitor una

118 față de cealaltă; la un anumit interval are loc reg ularizarea lor
, până la concurența celei mai mici dintre ele.
Operațiunile paralele se încheie între aceiași part eneri,
sunt de natură diferită, fără nici o legătură între ele, între
parteneri existând convenția ca la un anumit moment să se
valorizeze acele obligații și să se compenseze până la
concurența celei mai mici, diferența urmând a se ex ecuta în
valută.
Operațiile în lohn, contractul de buyÎback – vezi
contractele de cooperare.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unității de învățare 8
I.CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE VÂNZARE 4
CUMPĂRARE

Î Convenția de la Haga, din 1964, privind
vânzarea internaționalã de bunuri mobile
corporale,

• Convenția de la Viena, din 1980, privind vânzarea
internaționalã de mãrfuri
• În materie de vânzare existã și norme uniforme:
• realizate prin efortul statal
Î Convenția de la Haga, din 1955 (modificatã
prin Convenția de la Haga din 1986), privind
legea aplicabilã contractului internațional de
vânzare de bunuri mobile corporale
Î Convenția de la Haga, din 1964, privind
formarea contractului internațional de vânzare
de bunuri mobile corporale
Î Convenția de la Haga, din 1964, privind legea
uniformã asupra vânzãrii internaționale de
bunuri mobile corporale
Î Convenția de la New York, din 1974, privind
prescripția extinctivã în materia vânzãrii
internaționale de mãrfuri, modificatã prin
Protocolul de la Viena din 1980

119 Î Convenția de la Viena, din 1980, privind
vânzarea internaționalã de mãrfuri
Î Convenția de la Geneva, din 1983, în materia
reprezentãrii în vânzarea internaționalã de
mãrfuri

• norme de aplicațiune facultativã
Acestea, pe lângã contractele tip, au în vedere
condițiile generale sau uzanțele comerciale interna ționale,
elaborate de Camera Internaționalã de Comerț din Pa ris,
cunoscute sub denumirea INCOTERMS 2000 (Internation al
Comercial Terms 2000, 2010) sau RAFTD, elaborate de
Camera americană de Comerț.

Definiția contractului
Obligațiile pãrților
Legea aplicabilã

VARIETĂȚI ALE CONTRACTULUI
INTERNAȚIONAL DE VÂNZARE Î CUMPĂRARE

2. Vânzarea la bursã
2. Vânzarea la licitație
3. Vânzarea în consignație (contractul de consignaț ie)
II.CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN
COMERȚUL INTERNAȚIONAL

CONTRACTUL DE MANDAT.
CONTRACTUL DE COMISION
CONTRACTUL DE CURTAJ
CONTRACTUL DE AGENT
AUXILIARII DE COMERȚ
Intermedierea în dreptul angloÎamerican

III. CONTRACTELE DE FINANȚARE A
COMERȚULUI INTERNAȚIONAL/PUBLICITATE
COMERCIALĂ/BARTER
CONTRACTUL DE LEASING
CONTRACTUL DE FACTORING
CONTRACTUL DE FORFETARE
CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE
PUBLICITATE COMERCIALĂ
CONTRACTUL DE SPONSORIZARE
CONTRACTUL DE BARTER

120 Concepte și termeni de reținut

• MANDAT.
• COMISION
• CURTAJ
• AGENT
• AUXILIARII DE COMERȚ
• LEASING
• FACTORING
• FORFETARE
• SPONSORIZARE
• BARTER

Întrebări de control și teme de dezbatere:
1. Care sunt obligațiile părților în contractul de com ision?
2. Ce este contractul de agent?
3. Ce este contractul de curtaj?
4. Care sunt obligațiile părților în contractul de lea sing?
5. Ce tip de contract este contractul de consignație?

Teste de evaluare/autoevaluare:
1. Este un contract de intermediere:
a) contractul de forfetare
b) contractul de agent
c) contractul de sponsorizare
d) contractul de barter

2.O clauză subînțeleasă în contractul de agent e ste:
a) clauza de exclusivitate
b) clauza de forță majoră
c) clauza compromisorie
d) clauza penală.

3.Obligația principală a curtierului este de a:
a) procura clienți
b) încheia acte juridice
c) negocia contracte
d) vinde bunuri contra unui comision.

4.Comisionarul:
a) încheie acte juridice în nume propriu, dar pe se ama comitentului
b) încheie acte juridice în numele și pe seama comi tentului

121 c) vinde bunuri contra unui comision
d) negociază contracte

5.Este un contract de finanțare:
a) contractul de agent
b) contractul de curtaj
c) contractul de mandat
d) contractul de forfetare.

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare 9: 1) b; 2) a; 3) a; 4) a; 5)d

Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, 2011.
2. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București 2003,
3. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
4. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București, 2004

Unitatea de învățare 10
Mijloace și modalități de plată în Comerțul Interna țional

10.1 Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… ..
10.2 Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. …………………….
10.3 Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… …………………………………….
10.3.1. Acreditivul …………………………. …………………………………..
10.3.2. Incasso……………………………… …………………………………………… ..
10.3.3. Scrisoarea bancară……………………. ………………………..
10.3.4. Titlurile de credit: cambia, cecÎul și bile tul la ordin
10.4. Îndrumător pentru autoverificare ………… …………………………………………… ………………………………….

1.1. Introducere

122
Datorită frecvenței cu care sunt utilizate în comer țul
internațional sunt reglementate uniform de Camera d e
Comerț Internațional din Paris prin norme de aplica țiune
facultativă, pe care băncile le aplică în majorite.

1.2. Obiectivele și competențele unității de
învățare

Obiectivele unității de învățare :

4 identificarea modalităților internaționale de plată
utilizate în dreptul comerțului internațional
Î cunoașterea mecanismului fiecărui instrument de p lată.

Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să definească termeni
precum: incaso, acreditiv, scrisoare de garanție
etc..
– studenții vor putea utiliza instrumentele
internaționale de plată

Timpul alocat unității de învă țare:

Pentru unitatea de învă țare Modalități
internaționale de plată alocat este de 2 ore.
1.3. Conținutul unității de învățare
MODALITĂȚI INTERNAȚIONALE DE PLATĂ

Aceste modalități sunt:
1. Incaso
2. Acreditivul

123 3. Scrisoarea comercială de credit

1. Incaso
Operațiunea constă în ordinul pe care îl dă
exportatorul băncii sale, ca, pe baza prezentării
documentelor atestând executarea contractului, să
încaseze de la importator, prin banca acestuia,
contravaloarea exportului.
Spre deosebire de plata prin acreditiv
documentar, decontarea prin incaso este relativ sim plă ,
dar negarantată bancar, ea bazânduÎse în esență pe
obligația de plată a cumpărătorului, asumată prin
contractul de comerț internațional, fără să comport e nici
un angajament de plată din partea băncilor implicat e în
derulare. Operațiunea este o simplă vehiculare de
documente, ca atare obligația băncilor ce intervin se
rezumă la prestarea unui serviciu în anumite condiț ii.
Singura protecție a exportatorului este faptul că
importatorul nu poate ridica marfa decât în momentu l
plății, când intră în posesia documentelor.
1. În raport cu momentul în care se face plata
există:
a) incaso cu acceptare prealabilă
b) incaso cu acceptare ulterioară

2. În funcție de natura documentelor care circulă
de la exportator la importator prin cele două bănci
există:
a) incaso simplu (documentele care circulă de la
exportator la importator prin cele două bănci sunt
financiare – cambii, bilete la ordin, cecuri);
b) incaso documentar (documentele sunt
comerciale – facturi, conosamente, documente de
transport – însoțite sau nu de documente financiare ).

1. a) Incasoul cu acceptare prealabilă poate fi:
Î incaso document contra plată
Î incaso document contra acceptare

Etapele derulării plății prin incaso

1. Încheierea contractului de comerț
internațional prin care partenerii au convenit plat a prin
incaso;
2. Livrarea mărfii;
3. Exportatorul prezintă la banca sa setul de
documente atestând executarea contractului (factură ,
document de transport, poliță de asigurare, adesea și
cambii) și stabilește condițiile în care vor fi înm ânate

124 documentele importatorului;
4. Banca exportatorului emite incasoul
documentar pe care îl remite băncii importatorului
împreună cu setul de documente și instrucțiunile pr imite
de la exportator;
5. Banca importatorului notifică acestuia sosirea
documentelor;
6. Importatorul verifică documentele, constată
executarea contractului și ordonă plata. Banca
eliberează importatorului documentele, contra plată
(incaso document contra plată ); dacă odată cu
documentele atestând executarea contractului
exportatorul trimite și cambia trasă asupra
importatorului pe această filieră, importatorul,
verificând documentele, acceptă cambia ( incaso
document contra acceptare );
7. Importatorul ridică marfa.
Dacă importatorul nu acceptă documentele ca
exprimând executarea contractului, banca
importatorului cere instrucțiuni. Dacă nu le primeș te în
90 de zile, ea va returna documentele și va răspund e de
securitatea lor.
1. b) Incasoul cu acceptare ulterioară. Este
utilizat ori de câte ori banca exportatorului și ba nca
importatorului au o bancă corespondent comună, la c are
ambele bănci au conturi.
Mecanismul:
Î exportatorul prezintă băncii sale
documentele atestând executarea
contractului;
Î aceasta îi creditează contul cu
contravaloarea exportului și transmite
documentele băncii corespondent;
Î aceasta creditează contul băncii
exportatorului cu contravaloarea
exportului, debitând contul băncii
importatorului, căreia îi remite
documentele;
Î banca importatorului debitează contul
acestuia și îi prezintă documentele;
Î dacă documentele probează executarea
contractului, importatorul confirmă plata
(acceptarea este ulterioară plății); dacă
importatorul constată că documentele nu
atestă executarea contractului, are acțiune
în regres, pentru repetirea plății, direct față
de exportator.

2. Acreditivul

125 Este cea mai utilizată modalitate de plată.
Este un titlu bancar ce exprimă obligația băncii
și dreptul beneficiarului (importatorul).
Mecanismul se declanșează din inițiativa
importatorului, ce ordonă băncii sale să
comunice băncii exportatorului că pe baza
verificării documentelor atestând executarea
contractului de export poate să facă acesteia
plata din creditul deschis de baca importatorului.
Etapele derulării plății prin acreditiv
În concret, mecanismul realizării acreditivului se
realizează astfel :
1. Existența unui contract în care partenerii au
convenit plata prin acreditiv;
2. Ordinul de deschidere a acreditivului, dat
de importator băncii sale și care cuprinde toate
condițiile de termene și documente pe care trebuie să le
îndeplinească exportatorul pentru a i se face plata ;
3. Deschiderea acreditivului – elaborarea
unui înscris, care constituie însuși acreditivul, p rin care
banca se angajează să efectueze plata în favoarea
exportatorului, în condițiile precizate de importat or;
4. Banca importatorului transmite acest
document băncii exportatorului;
5. Banca exportatorului notifică acestuia
deschiderea acreditivului și îi remite documentul
acreditivului;
6. Livrarea mărfii;
7. Utilizarea acreditivului – exportatorul
prezintă băncii sale documentele ce atestă livrarea
mărfii; banca verifică documentele și efectuează pl ata;
8. Banca plătitoare (banca exportatorului),
remite documentele băncii emitente (banca
importatorului), care le verifică și rambursează bă ncii
plătitoare suma;
9. Banca eliberează importatorului
documentele contra plată;
10. Ridicarea mărfii.

Acreditivul poate fi:
a) revocabil când creditul deschis se poate
revoca oricând din inițiativa importatorului. Banca
importatorului îl atenționează pe exportator prin b anca
sa că se poate vedea plătit dacă prezintă cât mai r epede
documentele atestând executarea contractului. Se
practică ori de câte ori există dubii cu privire la
executarea contractului sau există interesul execut ării de
îndată a contractului.
Banca exportatorului este bancă notificatoare

126 (doar comunică deschiderea acreditivului).
b) irevocabil – creditul se deschide pentru o
anumită durată, neputând fi revocat în acest interv al,
banca importatorului putând face plăți pe baza
confirmării actelor atestând executarea contractulu i.
Banca exportatorului este bancă confirmatoare
(răspunde de executarea acreditivului).

Localizarea plății, ÎdomiciliereaÎ acreditivului
poate fi:
a) în țara exportatorului – favorabil acestuia,
spezele bancare fiind suportate de importator;
exportatorul este plătit imediat ce banca sa verifi că
documentele;
b) în țara importatorului – favorabil acestuia,
spezele bancare fiind suportate de exportator; plat a se va
face după verificarea documentelor de către banca
importatorului, deci mai târziu;
c) într4o terță țară – în situația în care cele
două bănci au o bancă corespondent comună, spezele
bancare partajânduÎse între cei doi.

3. Scrisoarea comercială de credit – constă în
ordinul dat de importator băncii sale ca pe baza
verificării actelor probând executarea contractului de
export să accepte cambia trasă de exportator asupra
importatorului.
Acest mecanism elimină banca exportatorului.
Scrisoarea de credit este domiciliată în țara
exportatorului.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1. Incaso
1. În raport cu momentul în care se face plata există :
c) incaso cu acceptare prealabilă
d) incaso cu acceptare ulterioară

2. În funcție de natura documentelor care circulă de la exportator la importator
prin cele două bănci există:
a) incaso simplu
b) incaso documentar
1. a) Incasoul cu acceptare prealabilă poate fi:

127 Î incaso document contra plată
Î incaso document contra acceptare

Etapele derulării plății prin incaso

1. b) Incasoul cu acceptare ulterioară.
2. Acreditivul
Este cea mai utilizată modalitate de plată.
Este un titlu bancar ce exprimă obligația băncii și dreptul beneficiarului
(importatorul).
Mecanismul se declanșează din inițiativa importator ului, ce ordonă băncii sale
să comunice băncii exportatorului că pe baza verifi cării documentelor atestând
executarea contractului de export poate să facă ace steia plata din creditul
deschis de baca importatorului.
Etapele derulării plății prin acreditiv
Acreditivul poate fi:
a) revocabil
b) irevocabil

Localizarea plății, ÎdomiciliereaÎ acreditivului po ate fi:
a) în țara exportatorului
b) în țara importatorului
c) într4o terță țară
3. Scrisoarea comercială de credit

Concepte și termeni de reținut

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care sunt etapele derulării plății prin incaso?
2.Câte tipuri de incaso cunoașteți?
3. Care sunt etapele derulării plății prin acrediti v?

128
Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, 2011.
2. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București
2003,
3. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
4. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București,
2004

Unitatea de învățare 11
Arbitrajul comercial internațional

11.1 Introducere ……………………………. …………………………………………… …………………………………………… ..
11.2 Obiectivele și competențele unității de învăța re – timp alocat ……………………………. …………………….
11.3 Conținutul unității de învățare ………….. …………………………………………… …………………………………….
11.3.1. Caracterele arbitrajului …………………………………………..
11.3.2. Procedura arbitrală …………………………………………… ………………………….
11.3.3. Sentința arbitrală …………………………………………… …
11.3.4. Recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale. Convenția de la New
York
10.4. Îndrumător pentru autoverificare ………… …………………………………………… ………………………………….

1.1. Introducere
Ca orice litigiu, și litigiul izvorât din contractu l de comerț
internațional este de competența instanțelor judecă torești.
Rezultând dintrÎun contract cu element de
extraneitate, litigiile au caracter internațional.

1.2. Obiectivele și competențele unității de
învățare

Obiectivele unității de învățare :

4 identificarea modalităților de soluționare a litigi ilor de
dreptul comerțului internațional
Î cunoașterea mijloacelor alternative de soluționar e a litigiilor
de dreptul comerțului internațional

129 Competențele unității de învățare :

– studenții vor putea să definească termeni precum:
arbitraj, clauză compromisorie etc..
– studenții vor putea să redacteze o clauză
compromisorie
– studenții vor putea să simuleze etapele procedurii
arbitrale întrÎun proces experimental.

Timpul alocat unității de învă țare:

Pentru unitatea de învă țare Arbitrajul comercial
internațional timpul alocat este de 2 ore.
1.3. Conținutul unității de învățare

Soluționarea litigiilor decurgand din activitatea
de comerț internațional

A. Soluționarea litigiilor de cãtre instanțele jude cãtorești

Legile procedurale cuprind reglementãri în temeiul cãrora se stabilește competența de
soluționare a unor asemenea litigii. În general se recunoaște competența instanțelor de la
sediul pârâtului, afarã numai dacã legea procedural ã nu are în vedere fie o competențã
exclusivã, fie o competențã alternativã.
Indiferent de sediul pârâtului, legile procedurale prevãd cã în litigiile nãscute în
legãturã cu un bun imobil competența aparține insta nței de la locul situãrii bunului.
Alteori legile procedurale prevãd o competențã alt ernativã. Astfel, întrÎun litigiu
izvorât dintrÎun contract de asigurare sau de trans port este competentã:
Î fie instanțã de la sediul asiguratorului
Î fie instanțã de la locul situãrii obiectului asigur ãrii
Î fie instanțã de la locul producerii evenimentului a sigurat,
respectiv
Î fie instanța de la locul încărcări
Î fie instanța de la locul descărcării
Î fie instanța stației din parcurs unde sÎa produs fa prul
prejudiciabil.
Dacã nu sÎa prevãzut o competențã exclusivã sau al ternativã în legea proceduralã,
pãrțile litigante pot conveni, prin convenție de pr orogare de competențã, sã soluționeze

130 litigiile dintre ele la o altã instanțã decât aceea a pârâtului (ex. instanța sediului real, instanța
locului de executare, instanța locului de încheiere a contractului).
În general, soluționarea litigiilor de dreptul com erțului internațional de cãtre instanțele
judecãtorești este:
• greoaie, întrucât instanțele sunt foarte încãrcate și cu lit igiile interne;
• costisitoare pentru pãrți, care pot fi puse în situația ca pentr u una și aceeași
cauzã sã apeleze la serviciile mai multor avocați.
Din aceastã cauzã sÎa simțit nevoia de soluționare a acestor litigii întrÎo manierã mai
rapidã și mai apropiatã nevoile pãrților contractan te, mecanism asigurat de arbitrajul
comercial internațional .

B. Arbitrajul comercial internațional
a) Clasificare:
• Din punctul de vedere al duratei instanței de arbit rare:
Î arbitraj ocazional (adÎhoc) – se constituie și existã pentru soluțion area unui
litigiu determinat
Î arbitraj permanent (instituționalizat) – are o existențã nelimitatã î n timp
Arbitrajul permanent este organizat sub forma unor centre permanente de arbitraj, ce
funcționează în cadrul unor organizații profesional e sau pe lângă o cameră de comerț
națională sau internațională și se clasificã, în funcție de competența ratione
personae , în:
Î arbitraj internațional – competent pentru litigiile dintre parteneri din
orice state ale lumii (ex. Curtea de arbitraj inter național de pe lângã Camera de
Comerț Internațional din Paris);
Î arbitraj regional – competent pentru litigiile dintre partenerii une i
anumite regiuni (ex. Arbitrajul afroÎasiatic de la New Delhi);
Î arbitraj bilateral – competent pentru litigiile dintre partenerii a d ouã
state (ex. Comisia de arbitraj americanoÎcanadianã, Institutul regal de arbitraj de la
Stockholm);
Î arbitraj național, cu competențã internaționalã (ex. Curtea de Arbitraj
Comercial Internațional de pe lângã Camera de Comer ț și Industrie a României).
În funcție de competența ratione materiae, arbitrajul permanent se clasificã în:
Î arbitraj universal – soluționeazã litigii izvorâte din orice contract e de
comerț internațional
Î arbitraj specializat – soluționeazã litigii izvorâte din anumite contra cte
(ex. Arbitrajul maritim de la Londra, Arbitrajul de la Bremen pentru litigii izvorâte
din comerțul cu bumbac).

• Dupã elementele pe care le poate utiliza arbitrul î n soluționarea cauzei (în
funcție de atribuțiile conferite arbitrului):
Î arbitraj în drept (in jure) – arbitrul soluționeazã cauza fãcând apl icarea unei
legi, aleasã de pãrți sau determinatã de arbitru pr in mecanismul conflictual
din lex fori);
Î arbitraj în echitate (ex aequo et bono) – arbitrul soluționeazã cauza f ãcând
aplicarea principiilor generale de drept – bunaÎcre dințã, echitatea (mai ales
în situația contractelor de export complex, coopera re în producție, barter);

131 arbitrii nu au obligația de a aplica normele de dre pt material și nici pe
acelea de procedură.

b) Învestirea instanței arbitrale
Întrucât soluționarea cauzei pe calea arbitrajului reprezintã o procedurã derogatorie
fațã de cea de drept comun, învestirea instanței de arbitraj trebuie sã se facã în forme exprese,
speciale.
Învestirea se poate face:
Î prin voința statelor – existã convenții care obligã ca litigiile din an umite contracte
sã fie soluționate pe calea arbitrajului, stabilind și instanța competentã. Astfel, Convenția de la
Moscova, din 1972, denunțatã de România în 1997, ob ligã ca toate litigiile izvorâte din
contractul de vânzare de mãrfuri încheiat între com ercianți din statele pãrți sã fie soluționate
pe calea arbitrajului, stabilinduÎse și competența de drept comun a instanței de arbitraj de la
sediul pârâtului; sau Convenția România – Coreea, 1 994, ce a stabilit competența arbitrajului
de la sediul pârâtului; sau Convenția de la Bruxell es, 1924, ce a stabilit și competența
soluționrii litigiilor de către arbitraj.
Î prin voința pãrților și cunoaște douã forme:
• Clauza de arbitraj (compromisorie)
Se încheie obligatoriu în formã scrisã, indiferent de forma încheierii contractului în
care figureazã.
Cuprinde voința neechivocã a pãrților contractante de a soluționa un eventual
litigiu nãscut din acel contract pe calea arbitraju lui, desemnânduÎse și instanța de arbitraj
competentã, inclusiv voința de a executa voluntar s entința dată.
Deși clauza de arbitraj are figura juridicã a unei convenții accesorii, grefatã pe
contractul principal de comerț internaional, regimu l sãu juridic se abate de la principiul
„accesorium sequitur principale” în sensul cã, dacã acel contract de comerț internațional este
nul sau anulabil, clauza de arbitraj, sub condiția de a fi redactatã în scris și de a fi cuprins
voința indubitabilã a pãrților de a soluționa litig iile pe calea arbitrajului (cu desemnarea
instantei arbitrale), își pãstreazã validitatea.
• Compromisul – convenție încheiatã între pãrțile litigante, în caz ul în care
contractul din care a izvorât litigiul nu cuprinde clauza de arbitraj, prin care
acestea convin ca litigiul sã fie soluționat de cãt re o instanțã arbitralã. Pãrțile
indicã instanța competentã și, eventual, legea apli cabilã, dacã aceasta nu a fost
prevãzutã în contract, precum și completul de arbit rare.

c) Completul de arbitrare
Completul de arbitrare poate fi format dintrÎun arbitru unic, desemnat de comun acord
de pãrțile litigante sau dintrÎun numãr egal de arb itri desemnați de fiecare parte, aceștia
alegânduÎși un supraarbitru.
Arbitri lucreazã în deplinã imparțialitate în rapo rt cu pãrțile în litigiu și în deplinã
independențã.
Unele instanțe de arbitraj au o listã de arbitri, pãrțile alegând din aceastã listã; tot din
aceastã listã arbitri desemnați numesc un supraarbi tru.
În alte state (SUA, Canada) pãrțile radiazã din li stã persoanele pe care le considerã
incompatibile cu cauza; dintre persoanele neradiate președintele instanței arbitrale
desemneazã completul arbitral.
Dezbaterile au loc în contradictoriu; pãrțile pot fi prezente sau reprezentate.
Se poate folosi orice mijloc de probã.

132 Hotãrârea arbitralã trebuie sã fie motivatã în fap t și în drept. Hotãrârea poate fi
revizuitã pentru acte noi, la aceeași instanțã, rectificatã, pentru erori materiale.
Hotãrârea poate fi atacatã, la instanțã judecãtore ascã ce ar fi fost competentã dacã
pãrțile nu ar fi recurs la arbitraj, cu acțiune în anulare, pentru situațiile prevãzute expres de
legea proceduralã (în dreptul român: art. 364/ C.pr .civ).
Executarea hotãrârii arbitrale se face, de regulã, voluntar.
Apar probleme ori de câte ori una dintre pãrți nu acceptã executarea hotãrârii,
punânduÎse problema executãrii silite.
Dacã executarea silitã se face în țara unde sÎa pr onunțat hotãrârea, se va aplica formula
executorie.
Dacã executarea silitã a hotãrârii arbitrale se fa ce întrÎo altã țarã decãt țara unde a fost
pronunțatã hotãrârea ce trebuie executatã, se pune problema recunoașterii și executãrii
sentinței arbitrale strãine.
Existã în acest sens convenții internaționale:
• Convenția de la New York, din 1958 , ratificatã și de România, privind
recunoașterea și executarea hotãrârilor arbitrale s trãine. Aceasta asimileazã
sentința arbitralã strãinã cu hotãrârea judecãtorea scã strãinã, deci în țara locului
executãrii silite hotãrârea arbitralã strãinã urmea zã sã parcurgã, în fața
instanțelor judecãtorești competente (la instanța j udecătorească din țara locului
de executare) procedura de exequatur, cu condiția ca executarea sentinței
arbitrale strãine sã nu fie nici mai greoaie și nic i mai costisitoare decãt
executarea sentințelor arbitrale naționale;
• Convenția de la Moscova, din 1972, asimileazã sentințele arbitrale strãine,
date la nivelul statelor ratificante, cu hotãrârile judecãtorești naționale,
dispensând sentința arbitralã pronunțatã de o insta nțã de arbitraj dintrÎun stat
parte de parcurgerea procedurii de exequatur;
• Aceeași asimilare existã și în temeiul Convenției de la Bruxelles, din 1968,
privind recunoașterea și executarea sentințelor civ ile și arbitrale europene;
• Convenția de la Washington din 1965 – investițiile străine …….VEZI
• Mai mult, hotãrârile arbitrale pronunțate de Curtea de Justiție Comunitarã de la
Luxemburg, atunci când funcționeazã ca instanțã de arbitraj, sunt direct
executorii în statele comunitare.

d) Arbitrajul în România
Decretul 4 Lege nr. 139/1990 reglementeazã constituirea și fun cționarea pe lângã
Camera de Comerț și Industrie a României a Curții d e Arbitraj Comercial Internațional
(funcționează din anul 1953, fiind reconfirmată în anul 1990), având caracter permanent și
reguli proprii de procedurã, aliniate atât regulilo r procedurale ale Curții de Arbitraj
Internațional de pe lângã Camera de Comerț Internaț ional din Paris, cãt și Regulamentului
uniform de arbitraj adoptat de UNCITRAL.
Curtea are 40 de arbitri (plenul), desemnați, la p ropunerea președintelui, de
președintele Camerei de Comerț și Industrie a Român iei.
Curtea este condusã de un colegiu, ce are un preșe dinte, un vicepreședinte și trei
membri.
Completul arbitral se formeazã pe baza listei de a rbitri; fiecare parte alege un arbitru
principal și supleanți; arbitrii aleg un supraarbit ru.

133 Dacã în termen de 30 de zile de la primirea cereri i de arbitrare pãrțile nu își
desemneazã arbitri, aceștia sunt desemnați din ofic iu de cãtre președintele Curții de arbitraj.
Completul poate fi format și din arbitru unic, dac ã pãrțile doresc; acesta poate fi ales
de pãrți sau desemnat, la solicitarea pãrților.
Hotãrârea este motivatã în fapt și în drept.
În caz de neexecutare se învestește cu formula exe cutorie de catre instanța competentã
și se executã silit. Competența aparține instanței judecãtorești ce ar fi fost competentã sã
judece litigiul în fond.(art. 367 1/ C.pr.civ).

1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unității de învățare 11

A. Soluționarea litigiilor de cãtre instanțele jude cãtorești

B.Arbitrajul comercial internațional
a) Clasificare:
• Din punctul de vedere al duratei instanței de arbit rare:
Î arbitraj ocazional (adÎhoc)
Î arbitraj permanent (instituționalizat) – are o existențã nelimitatã î n timp
Arbitrajul permanent este organizat, în funcție de competența ratione personae , în:
Î arbitraj internațional –
Î arbitraj regional
Î arbitraj bilateral
Î arbitraj național, cu competențã internaționalã
În funcție de competența ratione materiae, arbitrajul permanent se clasificã în:
Î arbitraj universal
Î arbitraj specializat

• Dupã elementele pe care le poate utiliza arbitrul î n soluționarea cauzei (în
funcție de atribuțiile conferite arbitrului):
Î arbitraj în drept (in jure)
Î arbitraj în echitate (ex aequo et bono)
b) Învestirea instanței arbitrale
Învestirea se poate face:
Î prin voința statelor
Î prin voința pãrților și cunoaște douã forme:
• Clauza de arbitraj (compromisorie)
• Compromisul
c) Completul de arbitrare

Existã în acest sens convenții internaționale:

134 • Convenția de la New York, din 1958 ,
• Convenția de la Moscova, din 1972,
• Convenția de la Bruxelles, din 1968, privind recunoașterea și executarea
sentințelor civile și arbitrale europene;
• Convenția de la Washington din 1965 – investițiile străine

Concepte și termeni de reținut
• Clauză compromisorie
• Compromis
• Complet de arbitrare
• Arbitraj ad4hoc
• Arbitraj ex aequo et bono

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Ce este arbitrajul ex aequo et bono ?
2. Ce este arbitrajul ad4hoc?
3. Cum se învestește instanța de arbitraj?

Bibliografie obligatorie
1. D. Mazilu Î Dreptul comerțului internațional, E d. Lumina Lex, 2011.
2. B. ȘtefănescuÎ Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex , București 2003,
3. V. Babiuc Î Dreptul comerțului internațional, Ed . All Beck, București, 1994.
4. D. Sitaru Î Dreptul comerțului internațional (tr atat), Ed. Actami, , București, 2004