Dilema intervențiilor umanitare [601369]

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Ia și
Facultatea de Drept

Dilema intervențiilor umanitare
Drept, interes sau responsabilitate?

Iași, 2014

Necesitatea sau, mai bine spus, responsabilitatea de a proteja un anumit stat sau teritoriu a
reprezentat de -a lungul anilor obiectul dezbaterilor in cadrul Organizației Națiunilor Unite, a
statelor pe parcursul întrevederilor oficiale și neofici ale, a do ctrinarilor de drept sau relații
internaționale precum și, evident, a societății civile. Această dezbatere își are rădăcinile încă din
a doua jumătate a secolului XIX, atunci când Marile Puteri ale Europei au intervenit în Imperiul
Otoman.1 Intervențiile umanitare au avut parte de expunere deosebită la nivel internaționa l
odată cu genocidul din Rwanda, intervenția din fosta Iugoslavie , a celei din Kosovo sau mai
recent, din Libya.
Ideea de intervenție umanitară, cel puțin aparent, are la bază dorința unor state de a proteja
drepturile fundamentale ale omului. Încălcarea acestora sau imposibilitatea unui anume stat de a
le garanta creează o justificare la nivel internațional pentru a interveni forțat, astfel neglijând
suveranitatea statului care reprezi ntă obiectul intervenției. În perioada posterioară celui de -al
Doilea Război Mondial intervențiile umanitare au reprezentat subiectul unor dezbateri intense
datorită poziției divergente a celor mai importanți actori de pe scena politică mondială.
Tensiunea cu privire la acest aspect derivă din incompatibilitatea a 2 principii de drept
internațional și anume : pe de o parte, interzicerea folosirii for ței, iar pe de altă parte, obligația de
a respecta și proteja drepturile fundamentale ale omului.
Consider ac est subiect deosebit de controversat și actual în contextul relațiilor internaționale
postbelice , deoarece poate fi abordat din nenumărate puncte de vedere ce nu pot și nu vor fi
epuizate în această (scurtă) lucrare . Deși România nu a fost ținta unei inter venții umanitare până
în prezent, subiectul lucrării privește oricare stat, cel puțin indirect, pentru că respectarea
drepturilor fundamentale ale omului este un deziderat la nivel internațional. Scopul acestui
referat nu constă în a pleda pentru sau împot riva interv ențiilor umanitare sau a analiza legalitatea
sau ilegalitatea interven țiilor deja survenite. Ceea ce mi-am propus este să arăta că o astfel de
faptă se comite într-un spațiu aflat între juridicitate și antijuridicitate , prin urmare orice
intervenție poate fi analizată ca o justificare sau ca o încălcare, ceea ce o califică drept o dilemă
internațională . Pentru a parcuge această tema, am ales câteva idei pe care le voi trata direct sau
indirect pe parcursul referatului : 1. Este oare Organizația Națiunilor Unite reprezentarea
supremă a voinței colective? Mai există și alte potențiale situații în care voința colectivă să -și
găsească exprimarea în afara acestei instituții ? 2. Putem aborda situația intervențiilor
umanitare dintr -o perspectivă morală? Care ar fi limitele abordării morale? Care ar fi limitele
unei intervenții umanitare lato sensu? 3. Ar putea fi considerate intervențiile umanitare o
amenințare la adresa păcii mondiale?Dacă da, în ce condiții?

1 Rodogno David , autorul publicației “Against Massacre: Humanitarian Interventions in the Ottoman Empire, 1815 –
1914” Princeton University Press 2011 , explic ă motivele care au stat la baza intervențiilor umanitare europene în
Imperiul Otoman .Acesta se afla în pragul colapsulu i, iar puterile e uropene invocau dorința de a proteja localnicii
creștini de la politicile promovate de imperiu, calificate barbare și contrar religiei creștine. Printre altele, autorul
încearcă să analizeze punctele comune între intervențiile umanitare de atunci și cele c ontemporane, ajungând la
concluzia că nu există diferențe notabile.

Contextul legal internaț ional. Interdicția războiului ca normă de jus cogens. Definirea
intervenției umanitare
Dreptul internațional are ca obiectiv, printre altele și controlul deciziei de a folosi forța pe care îl
poate lua un stat în mod independent. Acest obiectiv are o tradiție î nsemnată, avându -și originea
în eforturile statelor la nivel internațio nal de a menține pacea odată cu sfârșitul celui de -al Doilea
Război M ondial. Documentul fundamental care atestă interzicerea recurgerii la război este,
desigur, Carta ONU2, care, în principiu aduce trei mari contribuții în acest aspect: trece în sfera
ilegalității folosirea forței din partea unui singur stat (cu excepția situației în care ripostează unui
atac) , conferă legitimitate deciziilor Consiliului de Securitate ce implic ă folosirea forței militare
colective, instituie regula rezolvării conflictelor internaționale prin metode pașnice. Totuși, art .
47 din capitolul VII3 a dus la nenumărate interpretări, unele mai restrictive, altele dimpotrivă,
mai extensive, unii doctrinari ai dreptului internațional public4 consid erând că acesta ar
reprezenta unica justificare legală a intervențiilor umanitare.
Obligația de a asigura p acea și respectarea drepturilor omului pe propriul teritoriu poate fi
încălcată de către state ca entități juridice , atât din intenție (ceea ce ar fi greu de imaginat în
practica secolului XXI) , cât și din culpă, atunci când dau greș în a asigura respectar ea drepturilor
omului pe propriul teritoriu. La fel cum interdicția războiului este o normă imperativă, tot de jus
cogens ține și obligativitatea fiecărui stat de a asigura respectarea drepturilor omului pe propriul
teritoriu.
Pentru a continua analiza noastră se impune, totuși, în primul rând, definirea noțiunii de
intervenție umanitară în contextul în care este relevant pentru acest studiu. Putem afirma că
intervenția umanitară reprezintă intervenirea forțată de un stat sau un grup de state, mai ales sub
aspect militar, în sfera suveranității unui alt stat pentru a stopa încălcări grave la adresa
drepturilor omului comise pe teritoriul statului -țintă, acesta nedorind sau neavând posibilitatea
de a le pune capăt5. De aici putem deduce că ipoteza intervenției umanitare consensuale (cu
acordul statul -țintă) nu este posibilă.6
În doctrina legală și in practica dreptului internațional s -au conturat mai multe opinii cu privire la
folosirea forței în imixtiunea treburilo r unui alt stat. Conform primei abordări doctrinare –

2 Carta Natiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la incheierea Conferintei Natiunilor Unite
pentru Organizatia Internationala si a intrat in vigoare la 24 octom brie 1945, suportând câteva amendamente
ulterioare
3 Acest articol presupune acordarea exclusivității deciziei Consiliului Suprem de Securitate în ceea ce privește
deciziile referitoare la mijloacele militare folosite pentru a controla pacea și securitat ea internațională.
4 Frank M. Thomas, în lucrarea sa Recourse to force/ State action against threats and armed attacks, ed. Cambridge
University Press, 2009, p. 137
http://catdir.lo c.gov/catdir/samples/cam033/2002067079.pdf (fragment)
5 Definiție preluată din Studiul Responsib ility to protect, Humanitarian intervention and Human rights , realizat de
Prof. Francesco Francioni și asist. Christine Bakker , 2013
http://www.transworld -fp7.eu/wp -content/uploads/2013/04/TW_WP_15.pdf
6 Intervenția armată cu acordul statului -țintă nu are calificarea unei intervenții umanitare în sensul acestui studiu.

pozitivismul legal internațional, intervențiile umanitare sunt permise doar atunci când sunt
autorizate de Consiliul de Securitate în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU. Această
concluzie este bazată pe o interpretare textuală a documentului, coroborată cu o interpretare
restrictivă a practicii internaționale și a deciziilor Curții Internaționale de Justiție .
De cealaltă parte, există opinii doctrinare mai radicale. Acestea nu recunosc necesita tea
autorizării Consiliului de Securitate și dau prioritate situației faptice, adică dacă acel stat este pe
cale de a se dez integra, iar cetățenii suportă încă lcări intolerabile ale drepturilor omului, alte state
au dreptul și chiar obligația de a interven i pentru a proteja pe cei mai slabi și dezavantajați7. Între
aceste două opinii pe care le putem considera de extremă, există și a treia părere doctrinară și
anume teoria realist -constructivistă care consideră că în contextul dinamic al evoluției lumii
actuale, încălcarea formală a unei norme pentru scopuri ce țin de protecția drepturilor
fundamentale ale omului ar putea crea un precedent pentru a legitimiza tacit intervențiile
umanitare ca un răspuns colectiv al unor membri ai comunității internaționale care sunt pot fi
numi ți “gardienii păcii mondiale”. Intervențiile umanitare ar fi, deci, legal permise, în baza unei
norme nescrise, daca au ca scop asigurarea îndeplinirii unor obligații erga omnes și punerii cap ăt
genocidului internațional (chiar și fără autorizarea Consiliului de Securitate). Diferența dintre a
doua și a treia opinie constă în faptul că a doua direcție se bazează doar o justificare politico –
morală, în timp ce a treia își are la bază și un poten țial argument legal – cel al precedentului, atât
de specific jurisprudenței anglo -saxone.
Responsabilitatea de a proteja
Ideea responsabilit ății de a proteja, devenită de curând o noțiune a luat amploare în anul 2000
odată cu întrunirea șefilor de stat și guvern la Summitul Mileniului. Secretarul General de atunci,
Kofi Annan, în considerarea ideii intervențiilor umanitare, a adresat supus discuției următoarea
întrebare : Dacă intervenția umanitară este un asalt inacceptabil la adresa suveranității unui
stat, cum ar trebui să ripostăm în cazul unei situații ca Rwanda sau Srebenica, în care
drepturile omului sunt încălcate sistematic și masiv pe scară largă, aducând atingere tuturor
perceptelor morale ale umanității? În scurt timp, s -a înființat Comisia pent ru Intervenție și
Suveranitate Statală care a elaborat și publicat un raport, dând naștere astfel conceptului –
responsabilitatea de a proteja. Responsabilitatea de a proteja se întemeiază pe 3 garanții
fundamentale și anume :
a) responsabilitatea de a preveni, care revine fiecărui stat ca urmare a contractului social încheiat
cu propriii cetățeni. Această responsabilitate este o consecință firească a suveranității

7 Această opinie a fost treptat abandonată, mai ales după ce SUA a intervenit forțat în Kosovo fără aprobarea
Consiliului Suprem de Securitate, ceea ce a fost calificată drept o abatere gravă de la normele instituite prin Carta
ONU, precum și prin Convenția privind Prevenirea și Reprimarea Crimei de Genocid semnată în 1948, România
aderând 2 ani mai târziu.

b) necesitatea de a oferi asistență imediată și de a aplica remedii concrete pentru a pute a anihila o
potențială amenințare. Statul este dator să recurgă la instituții ca ministerele, serviciile etc pentru
a preveni și combate amenințări venite din interior și exterior.
c) imperativul reacționării interne și externe. Pe lângă protecția internă pe care orice stat e dator
să o ofere propriilor cetățeni, acesta poate reacționa și în conflicte externe având ca scop
asigurarea păcii și protecția propriilor interese în măsura în care sunt legal întemeiate.
Criterii de determinare a legalității unei in tervenții
Dacă admitem intervențiile umanitare ca fiind posibile și legale sau cel puțin nepotrivnice
dispozițiilor Cartei, ar trebui formulate câteva criterii8 pentru a aprecia o potențială situație ca
necesitând o intervenție umanitară din partea altui stat. Statul care intervine ar trebui să fie,
evident, mult mai puternic și influent din punct de vedere economic, militar și să aibă o anumită
pondere la nivel internațional. Derogările legale sunt un punct foarte sensibil, ele trebuiesc
analizate și interpretate strict deoarece reprezintă o excepție de la regulă, fiind incidente doar în
situații specifice.
Primul și cel mai important criteriu este cel al necesit ății imperative a imixtiunii. Această
condiție trebuie apreciată în raport de două dimensiuni. Prima este cea factuală, adică epuizarea
opțiunilor alternative de a evita încălcarea drepturilor, de exemplu prin a impune sancțiuni
diplomatice și economice. Î n cazul intervenției umanitare din Libya, în 2011, acest criteriu a fost
îndeplinit în momentul în care sancțiunile impuse pe plan internațional nu au pus punct, ci chiar
au sporit brutalitatea cu care guvernul investit acționa în mod brutal cu cetățenii c ivili. Cea de -a
doua dimensiune este cea legală, adică necesitatea obținerii acordului Consiliului de Securitate
ONU. Pentru ca acesta să dea o decizie favorabilă va analiza, in prima instanță ce alte eforturi s –
au făcut pentru a se aplana conflictul exis tent în respectva zonă (practic, prima dimensiune o
conține pe cea de -a doua). În cazul în care nu ar fi epuizate toate căile, datoria Consiliului este de
a recomanda măsurile ce pot fi luate pentru a evita un conflict armat.
Cel de -al doilea criteriu îl r eprezintă așa numitul criteriu al coerenței . Din punctul de vedere al
unor experți, criteriul coerenței reprezintă aprecierea rațională a necesității intruziunii. Pentru a
aprecia coerența, urmeaza a se răspunde la câteva întrebări :
◈ Care este probab ilitatea ca acel conflict existent s ă aibă caracter permanent (sau cel puțin
unul de lungă durată) ?
◈ Care este probabilitatea ca acel conflict să se extindă asupra spațiilor neutre din punct de
vedere politic? Cât de mare ar putea ajunge aria de extindere geografică?

8 Criterii analizate și dezvoltare de către Prof. Ian Hurd în studiul “Is Humanitarian Intervention
Legal? The Rule of Law in an Incoher ent World” p. 13
http://faculty.wcas.northwestern.edu/~ihu355/Home_files/is%20hi%20legal.pdf

◈ Ce alte potențiale consecințe s -ar putea produce dacă acest conflict continuă să se
desfășoare pe parcursul unei unități de timp prestabilite ?
Consecința criteriului coerenței este găsirea unui punct de neutru din punct de vedere legal și
politic. Uneori conflictele izbucnite în teritoriile statelor străine au tendința de a se aplana peste o
anumită perioadă și nu necesită o implicare directă din partea altor state. Utilitatea acestui
criteriu este că el evită ca să se ajungă la extremism . Nu e ste favorabilă “trecerea cu vederea” a
oricărui conflict interna țional doar pentru că este gr eu să găsești derogarea necesară pe care nu o
prevede expres Carta ONU, dar nici de a recurge la forță ori de câte ori un anume grup de state
consideră necesar. Formularea unor cri terii obiective face ca procesul de apreciere a necesității
unei intervenție i să fie cât mai simplu și transparent.
Ultimul criteriu este cel al proporționalității . Această condiție prevede ca folosirea forței să f ie
limitată doar pentru scopul/necesitatea :
1) de a realiza ceea ce este absolut necesar pentru a proteja viața și s ecuritatea victimelor
abuzului ;
2) de a crea un precedent pentru a promova scopul îmbunătățirii sistemului internațional care să
permită intervențiile umanitare. Atâta timp cât intervențiile umanitare vor avea consecințe
favorabile, societatea internațion ală va deveni mai tolerantă față de acestea și chiar le va încuraja
atunci când le va găsi indispensabile aplanării conflictelor.
Acest criteriu indică imperativ interdicția folosirii forței militare excesive care ar însemna
depășirea limitelor protecției drepturilor fundamentale a omului și ar crea, în cadrul societății
internaționale impresia că se urmăresc și alte scopuri. Deseori cei care intervin în scopuri
umanitare au fost acuzați că folosesc intervenția ca pe un paravan pentru a promova schimbarea
unui regim politic favorabil “atacantului”. Monitorizarea și implementarea principiului
proporționalității i -ar reveni, bineînțeles Consiliului de Securitate ONU. În acest caz,
responsabilitatea ar fi transferată și asupra lui în caz de executare a unei int ervenții
disproporționate.
Scurte aspecte etico -morale ale intervenției umanitare
După cum am precizat în cadrul introducerii, o problemă atât de complexă ca cea a unei
intervenții umanitare poate fi analizată în zeci de abordări. Unul dintre acestea, pe care îl
consider deosebit de important este dacă o astfel de intruziune ar fi sau nu permisă dintr -o
perspectivă etică. Mai mult, perspectiva etică nu poate fi unitară din moment ce exista mai multe
teorii care pot servi la analiza aspectul respectiv.

Teoria consecvențialistă9 – este o teorie etică, avându -i ca principali reprezentați pe englezii
Jeremy Bentham și pe discipolul acestuia, binecunoscutul John Stuart Mill10. Această abordare
presupune aprecierea unui act ca fiind rău sa u bun în dependență de consecințele pe care le -ar
putea produce. Prin urmare, necesitatea unei imixtiuni poate fi analizată numai prin prisma
consecințelor pe care le -ar genera pentru statul -țintă. Dacă acele consecințe (analizate anterior în
cadrul criter iului coerenței) sunt apreciate ca fiind favorabile, atunci întreaga intervenție devine
favorabilă și justificată moral.
Consecvențialismul însă, a fost criticat de reprezentanții curentului opus, non -consecvențialism.
Reprezentanții celui din urmă susțin că nu consecințele ar dicta acțiunea, ci justificarea morală pe
care o se bazează o anumită hotărâre . Prin urmare indiferent de consecințe, odată ce o situație a
fost apreciată ca fiind periculoasă este imperativ de acționat.
Dintr -o perspectivă utilitari stă, intervențiile umanitare sunt justificate daca au ca și consecință
salvarea unui num ăr de vieți care ar fi mai mare decât numărul de vieți perdute in cazul
neintervenției. D in punctul meu de vedere ar fi foarte greu de estimat aceste două numere, iar
comparația ce ar fi efectuată ulterior riscă să devină inexactă. Totuși, se mai argumentează faptul
că, dintr -o perspectivă consecvențialistă intervențiile care folosesc forța sfârșesc în general prin
consecințe negative, de obicei sfârșind cu mai multe pie rderi omenești decât era intenționat la
început , ceea ce ar servi unui contraargument pentru justificarea respectivelor intruziuni .11 În
fine, există și doctrinari ca Terry Nardin12, care consideră ca există situații în care intruziunile
sunt pe deplin justi ficate din punct de vedere moral și anume când absolut toate celelalte căi de a
remedia situația au fost epuizate, iar calea de acțiune este una efectivă și morală. La aceste
considerente, același autor mai adaugă faptul că este necesar ca intervenția să d ureze cât mai
puțin posibil, iar la plecare, să fie asigurată liniștea și pacea persoanelor agresate (adică să fie
asigurată certitudinea imposibilității unui nou atac).
Dacă am realiza o analiză morală a intervenției umanitare în sine, fără a ține cont de riscurile pe
care aceasta le implică, am ajunge la concluzia că necesitatea lor derivă din natura umană.
Oamenii au o obligație morală de a interveni atunci când altor semeni li se încalcă drepturi
funda mentale. În fond, pe acest lucru s -a și bazat dezvoltarea societății moderne. De multe ori
anume în acest mod au fost impuse norme și conduite care aveau ca finalitate respectarea
drepturilor omului în state care nu le cunoșteau sau acceptau pre -intervenți e. O societate care nu

9 Tratat ă în cartea lui Jonathan Moore “Moral dilemmas in humanitarian interventions”, ed.Rowman & Littlefield
Publishers, 1998 ; p. 85
10 Unele dintre primele reflecții teoretice asupra intervenției umanitare aparțin lui John Stuart Mill.În lucrarea sa “A
Few Words on Non -Intervention ” din anul 1859, acesta susține că razboiul în spatele căruia se află ambițiile
teritoriale, scopuri imperialiste sau câștiguri economice este ilegal, imoral și condamnabil din toate punctele de
vedere, însă identifică acele cazuri în care recurgerea la ac țiuni militare este justificată chiar și atunci când acestea
nu au caracter defensiv, anume atunci când avem de -a face cu popoare barbare
11 J.L. Holzgrefe, Robert Owen, Humanitarian Intervention: Ethical, Legal and Political Dilemmas ed. Cam bridge
Universi ty Press, 2003 p. 22-23.
12 Nardin Terry, “The moral Basis of Humanitarian Intervention”, ed. Georgetown University Press, 2009, p. 98.

dorește să accepte demnitatea umană ca standard de viață poate deveni rapid o zonă cu potențial
destructiv. Așa s -a întâmplat cu zona Afghanistanului, în anii 1990, SUA neluând suficiente
măsuri pentru a preveni compor tamentele destr uctive din zonă.13
Alteori, grație intervențiilor mai mult sau mai puțin directe a fost posibilă căderea unui regim
totalitar sau eliminarea unui lider periculos : de -nazificarea Germaniei, uciderea lui Saddam
Hussein, spargerea zaibatsu în Japonia. Totuși aceste măsuri nu pot fi calificate ca și măsuri de
intervenție umanitară în sensul prezentului studiu deoarece au purtat un caracter vădit indirect.
Un alt argument moral care este invocat în favoarea intervențiilor umanitare ar fi că omul nu
poate fi într u totul suveran pentru propria persoană, așa cum nici un stat nu poate avea
suveranitate absolută. De aici derivă principiul responsabilității de a proteja „responsability to
protect” care reprezintă baza argumentativă pentru ca un stat mai puternic să poa tă interveni
pentru a proteja, de fapt alți cetățeni de abuzurile la care sunt supuși.
Ideea care încearcă să fie prezentată drept o justificare a intervenției umanitare este că drepturile
omului nu pot fi egale și cu atât mai mult subsidiare suveranități i unui stat. Dimpotrivă, într -o
societate post -belică, în care cu toții am fost educați să respectăm și să ținem cont de drepturile
fundamentale ale unei persoane pentru a ne ghida conduita, ar putea fi acceptată o atitudine
neutră, pasivă, nepăsătoare din partea unui stat atunci când într -un alt colț de lume există
persoane supuse unor tratamente inumane sau degradante?
Oponenții fermi ai intervențiilor umanitare – care le sunt argumentele?
Există și persoane care sunt împotriva oricărei intervenții umanitare, nefiind pe deplin convinși
de argumentele legale și morale menționate mai sus. Ei consideră că niciun raționament nu este
îndeajuns de puternic pentru a justifica o intruziune atât de sensibilă. De asemenea, aceștia
invocă atrocitățile care au c ontinuat să se comită în teritor iile protejate dupa intervenții în țări ca
Libya, regiunea Kosovo, Iraq. Totodată, se trage alarma în privința folosirii acestor intervenții
umanitare ca pe un paravan (de către actorii mondiali principali) pentru a câștiga control într -un
anumit teritoriu sau a -și satisface propriile interese. Acest argument însă, este destul de ușor de
combătut. Din punctul meu de vedere, este destul de evident faptul că nici un stat nu își va
cheltui resurse, forță armată, utilaje etc excl usiv pentru a stopa atrocități comise împotriva
oamenilor altui stat. Întotdeauna putem afirma că există cel puțin un interes important în acea
regiune. Acest lucru nu reprezintă neapărat ceva negativ atâta timp cât intervenția își împlinește
scopul de a p roteja, iar interesul este totuși unul îndreptățit și legal.
Un punct de vedere interesant în analiza problemei îl aduce diplomatul John R. Bolton14, care a
servit ca reprezentant permanent al Statelor Unite în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Acesta

13 Opinie exprimat ă de profesorul canadian de origine rusă Michael Ignatieff în numeroase studii cu privire la
situația Afghanistanului la sfârșitul anilor 1990.
14 Articolul diplomatului John R. Bolton, apărut în 2008 pe site -ul American Enterprise Institute, intitulat The Case
against humanitarian intervention ;

semnalează că și țara care intervine este expusă unui mare pericol, dând drept exemplu
numeroasele acțiuni teroriste ca ripostă pentru anumite intruziuni mai mult sau mai puțin directe
în treburile altor state.
Tot Bolton este cel care propune crearea u nei instituții neutre care ar putea răspunde rapid în caz
de situații -criză, care să acționeze în numele responsabilități i de a proteja , însă semnalează
faptul că cel mai probabil, aceasta ar ajunge să fie controlată prin finanțare de ONU de către alte
state. Acesta concluzionează la finalul articolului că principiul responsabilității de a proteja este
ceva aspirațional, incapabil de a se materializa într -o maniera oportună și de a contribui efectiv la
o politică externă sănătoasă.
Alți oponenți folosesc argumentul unui potențial abuz ca să își susțină poziția. Faptul că folosirea
forței pentru scopuri umanitare este susceptibilă de a crea premisa unui abuz este prea important
pentru a -l ignora într -o dezbatere. În lumea contemporană este periculos să acorzi instrumente
legale unor anume guverne pentru a putea controla și stopa situațiile de conflict pe teritoriu
străin. Unii15 merg atât de departe încât compară intervențiile umanitare cu pătrunderea și
anexarea de către Hitler a Polon iei și Cehoslovaciei, statuând că acesta a folosit aceleași
justificări pentru a -și masca interesele expansioniste.
Un alt punct de vedere exprimat de către cei împotriva intervențiilor umanitare16 ar fi
posibilitatea creării unui precedent odată ce se admi te posibilitatea existenței acestora. Este
binecunoscut faptul că practica sau precedentul are un efect productiv asupra dreptului. Odată ce
prevederile Cartei sau a unui alt document internațional au fost încalcate sau au suportat o
anumită interpretare, cel mai probabil acest lucru va continua și ulterior, pe măsura intereselor
celor care invocă respectiva interpretare.

http://www.aei.org/article/social -and-culture/the -case -against -humanitarian -intervention/
15 Krylov Nikolay, “Humanitarian I nterventions: Pro and Cons”, 1995
16 Ian Hurd, op. cit p. 22

Cazul Kosovo – Scurtă analiză . Critici
Bombardarea Iugoslaviei de către NATO în timpul războiului Kosovo a fost o operațiune
neautorizată de către Consiliul de Securitate ONU împotriva unui stat care nu prezenta în mod
direct o amenințare pentru membrii Alianței Nord -Atlantice. Atacurile au fost declanșate în
perioada 24 Martie 1999 – 10 Iunie 1999, fiind una dintre cele mai imp ortante acțiuni ale
Alianței până în prezent.
Conflictul izbucnit în regiune între forțele sârbe și cele iugoslave a culminat cu uciderea a 45 de
civili în satul Račak de către sârbi. Acest incident a fost condamnat aspru de către țările
occidentale și a fost folosit drept pretext pentru implicarea NATO, care a statuat că acest conflict
ar putea fi oprit doar prin introducerea unei forțe militare de menținere a păcii. După eșecul
confe rinței de la Rambouillet, NATO a declanșat operațiunea de bombardament. Ulterior forțele
militare au savârșit greșeli militare grave: omor ârea a de refugiați albanezi de 50 de persoane,
crezând că atacă un convoi militar iugoslav sau bombardarea ambasadei chineze de la Belgrad
care s -a soldat cu moartea a trei jurnaliști chinezi (greșeli recunoscute de NATO).
Legitimitatea implicării NATO în conflictul din Kosovo a fost subiectul unor îndelungi dezbateri
internaționale. Așa cum am afirmat și mai sus, NATO n u a avut sprijin din partea Consiliului de
Securitate al ONU deoarece unii dintre membrii permanenți care aveau relații cu Iugoslavia,
adică Rusia și China s -au opus operațiunii. Prin urmare, argumentul folosit de NATO în
justificarea acțiunilor sale a fos t tocmai intervenția umanitară care era imperativă având în
vedere moartea civililor din zonă.
Apărarea invocată de NATO nu este una justificată, neîntrunind niciunul din criteriile analizate
mai sus. De asemenea, Alianța Nord -Atlantică a fost criticată p entru că atacul a fost îndreptat
spre o țară care nu era membră și care nu prezenta vreo amenințare la nivel internațional. Multe
dintre puterile occidentale au văzut în campania NAT O ca o agresiune din partea SUA, pătând și
imaginea organizației care, deș i ține de domeniul militar, este îndreptată pentru asigurarea păcii
și stabilității la nivel mondial.

Concluzie
După părerea mea, în contextul actual al relațiilor internaționale, legitimitatea și justificarea
morală a unei intervenții umanitare nu este exclusă, însă este imperativ găsirea unui echilibru
între scopul, mijloacele și consecințele unui astfel de act. În această privință, găsirea unei relații
cauzale între încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului și atentarea la pacea
internațională ar putea constitui baza unei intruziuni pe deplin justificate.
Chiar și Consiliul de Securitate ONU, în cazurile în care a aprobat o intervenție umanitară a
statuat caracterul unic și excepțional a crizei, în acest mod accentuând caracterul d e excepție al
unei astfel de derogări. În politica internațională se observă o reticență de a trasa o linie
hotărâtoare în privința unor astfel de acte. Consider că evitarea subiectului de către state are o
dublă explicație. Pe de o parte, statele mici nu doresc să accepte legimizarea unei potențiale
intervenții deoarece într -o zi, aceasta s -ar putea manifesta împotriva lor. Pe de altă parte, marile
puteri nu doresc să fie titularele unei obligații de a acționa ori de câte ori se impune, dorind să
păstreze doar un drept potestativ cu privire la această chestiune, adică să intervină ori de câte ori
interesul sau necesitatea o justifică, aceste considerații fiind lăsate la propria lor discreție.
Aspectele pe care le -am menționat la începutul analizei și -au găs it răspunsul în cuprinsul lucrării
fie direct, fie indirect, însă țin să le analizez și în această concluzie :
1) Consider că la momentul actual, cel puțin formal, Organizația Națiunilor Unite reprezintă cea
mai puternică și mai expresivă reprezentare a voinței colective a statelor membre. Având în
vedere amploarea organizației și a numărului aproape total de membri pe care îl întrunește,
consider că aceasta poate fi un mijloc eficient de control reciproc în cazul unor eventuale abuzuri
(evident, cu rezer va influenței pe care o au țările membre în Consiliul de Securitate). În ceea ce
privește situațiile în care se poate acționa în afara ONU pentru a recurge la intervenții umanitare,
consider că având precedentul Kosovo, nu putem nega posibilitatea interven irii unei noi astfel de
situații.
2) Intervențiile um anitare țin mai ales de aspectele uman și moral al dreptului de a proteja, de
aceea nu vad posibilă o potențială separare a a cestora. Protecția omului este baza justificării unei
intervenții, iar limitel e morale ar fi eventualele abuzuri sau neglijențe prin care s -ar cauza
pierderi umane majore.
3) Ca orice alt ă măsură de intervenție, are anumite limite și reguli de care trebuie să se țină cont.
Nerespectarea sau nerecurgerea la măsurile adecvate ar putea genera în conflicte mai mari sau,
eventual, într -o stare de amenințare la nivel regional sau chiar mondial.