Dimensiunea politic ă a ideii europene de la [601157]

Program postuniversitar de conversie profesională
pentru cadrele didactice din mediul rural
IDEEA ȘI INTEGRAREA EUROPEANĂ
Marian ȘTEFĂNESCUSpecializarea ISTORIE
Forma de învățământ ID – semestrul IV
2007

Ministerul Educa ției și Cercetării
Proiectul pentru Învățământul Rural

ISTORIE

Ideea și integrarea european ă

Marian ȘTEFĂNESCU

2007

© 2007 Ministerul Educa ției și Cercetării
Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Nici o parte a acestei lucr ări
nu poate fi reprodus ă fără
acordul scris al Ministerului Educa ției și Cercetării

ISBN 978-973-0-04793-6

Cuprins

Proiectul pentru Înv ățământul Rural i

CUPRINS

I. INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………… iii – iv
Bibliografie minimal ă…………………………………………………………………………………………….. v

1. EUROPA – NOȚ IUNE ȘI PREZENTARE GENERAL Ă

1.1. Obie ctive………………………………………………………………………………………………….. …… 1
1.2. Ce este Europa ?……………………………………………………………………………………………. 1
1.3. Cele trei aspecte ale identit ății europen e………………………………………………………….. 11
1.4. Europa azi: prezentare general ă…………………………………………………………………….. 14
1.5. Bib liograf ie……………………………………………………………………………………………….. …. 16
1.6. Răspunsuri pentru testele de autoeval uare ………………………………………………………. 17

2. ISTORIA IDEII EUROPENE (I ). DE LA ORIGINI LA SFÂR ȘITUL SEC. AL XVIII-LEA

2.1. Obie ctive………………………………………………………………………………………………….. …. 18
2.2. Ideea European ă – Origini inte lectuale …………………………………………………………….. 18
2.3. Primii reprezentan ți (sec.XIII – XVI) …………………………………………………………………. 19
2.4. „Europa” și „european” în sec.XVII ………………………………………………………………….. 23
2.5. Ideea europeană în secolul al XVIII-le a……………………………………………………………. 30
2.6. Bib liograf ie……………………………………………………………………………………………….. …. 38
2.7. Răspunsuri la testele de autoeval uare …………………………………………………………….. 39

3. ISTORIA IDEII EUROPENE (II). DE LA REVOLU ȚIA FRANCEZ Ă LA PRIMUL
RĂZBOI MONDIAL

3.1. Obie ctive………………………………………………………………………………………………….. …. 40
3.2. Ideea European ă și Revolu ția Franceză ……………………………………………………………
40
3.3. „Europa” napoleonian ă………………………………………………………………………………….. 46
3.4. Ideea europeană de la Congresul de la Viena (1814-1815) la sfâr șitul
secolului al XIX- lea ……………………………………………………………………………………………. .4 7
3.5. Ideea European ă între 1870 și 1918 ……………………………………………………………….. 57
3.6. Bib liograf ie……………………………………………………………………………………………….. …. 62
3.7. Răspunsuri pentru testele de autoeval uare ………………………………………………………. 62
3.8. Lucrare de ve rificare 1…………………………………………………………………………………… 64

4. DE LA IDEEA EUROPEAN Ă LA DEBUTUL CONSTRUCȚ IEI EUROPENE

4.1. Obie ctive………………………………………………………………………………………………….. …. 65
4.2. Ideea European ă în perioada interbelic ă (1918 – 1939)……………………………………… 65
4.3. Debutul construc ției europene dup ă 1945 ………………………………………………………… 74
4.4. Construc ția european ă 1948 – 1950 ……………………………………………………………….. 80
4.5. Bib liograf ie……………………………………………………………………………………………….. …. 85
4.6. Răspunsuri la testele de autoeval uare …………………………………………………………….. 86

Cuprins

ii Proiectul pentru Înv ățământul Rural
5. CONSTRUC ȚIA EUROPEAN Ă 1950 – 2004

5.1.Obie ctive…………………………………………………………………………………………………… ….88
5.2. Integrarea europeană între CECO și Conferin ța de la Me ssina …………………………….88
5.3. Comunitatea Economic ă European ă – CEE ………………………………………………………95
5.4. De la Comunitatea European ă la Uniunea European ă………………………………………103
5.5. Uniunea Europeană ……………………………………………………………………………………..106
5.6. Bib liograf ie ……………………………………………………………………………………………….. ..112
5.7. Răspunsuri pentru testele de autoeval uare………………………………………………………113
5.8. Lucrare de ve rificare 2 …………………………………………………………………………………115

6. INSTITU ȚIILE UNIUNII EUROPENE (I)

6.1.Obie ctive…………………………………………………………………………………………………… ..116
6.2. Institu țiile Uniunii Europene – prezentare general ă……………………………………………116
6.3. Parlamentul Europ ean ………………………………………………………………………………….119
6.4. Consiliul Un iunii Eur opene ……………………………………………………………………………. 126
6.5. Comisia Europeană ………………………………………………………………………………………131
6.6. Bib liograf ie ……………………………………………………………………………………………….. ..137
6.7. Răspunsuri pentru testele de autoeval uare………………………………………………………137

7. INSTITU ȚIILE UNIUNII EUROPENE (II)

7.1. Obie ctive………………………………………………………………………………………………….. ..140
7.2. Curtea de Justi ție ………………………………………………………………………………………… 140
7.3. Curtea de Contur i…………………………………………………………………………………………145
7.4. Alte institu ții ale Uniunii Europene …………………………………………………………………..148
7.5. Bib liograf ie ……………………………………………………………………………………………….. ..152
7.6. Răspunsuri pentru testele de autoeval uare ………………………………………………………154
7.7. Lucrare de ve rificare 3 …………………………………………………………………………………155

8. SIMBOLURI ȘI POLITICI EUROPENE

8.1. Obie ctive………………………………………………………………………………………………….. ..156
8.2. Simbolurile Un iunii Eur opene………………………………………………………………………… 156
8.3. Politicile Europene (I)……………………………………………………………………………………159
8.4. Politicile Europene (II)…………………………………………………………………………………..166
8.5. Politicile Europene (I II)………………………………………………………………………………….172
8.6. Bib liograf ie ……………………………………………………………………………………………….. ..175
8.7. Răspunsuri pentru testele de autoeval uare………………………………………………………176
8.8. Lucrare de ve rificare 4 ………………………………………………………………………………….177

Introducere

Proiectul pentru Înv ățământul Rural iii INTRODUCERE

Unitățile de înv ățare

Criteriile de
selecție a
conținuturilor Unitățile de înv ățare pe care le propune acest modul respect ă
obiectivele stat uate prin program ă și au fost selectate urm ărindu-se cel
puțin trei obiective generale:
• prezentarea, din perspectiv ă cronologic ă și analitică , a evolu ției
ideii și construc ției europene,
• descifrarea atât a tabloului institu țional cât și a politicilor europene
comune și
• identificarea oportunit ăților prezentate de aderarea României la
procesele integra ționiste europene.

Plecând de la aceast ă abordare, unit ățile de înv ățare prezente în
cadrul modulului î și propun în primul rând s ă surprind ă fenomenul
complex al integr ării europene și elementele constitutive – în continu ă
evoluție – ale Uniunii Eu ropene. În acelaș i timp îns ă a fost urm ărit și
traseul istoric al acelei perspective culturale, împ ărtășită de intelectuali și
oameni politici deopotriv ă, asupra continentului nostru în sensul unit ății
și identității europene. Nu în ultimul rând, unit ățile de înv ățare au rolul d e
a oferi cursan ților imaginea unui proces istoric de lung ă durată, o
acumulare progresivă , continu ă, a elementelor constitutive proprii
identității europene.
De asemenea, conț inutul unit ăților de învăț are a fost proiectat cu
sarcina de a oferi o perspectiv ă analitică asupra fenomenelor studiate,
insistându-se nu numai asupra reper elor cronologice necesare ci și
asupra proiectelor și tentativelor imaginate în cu rsul istoriei Europei. În
egală măsură s-a urm ărit prezentarea sintetic ă a personajelor diverse
care au contribuit la edificiul european, demonstrând astfel c ă ideea și
construc ția european ă sunt rezultatul unor preocup ări comune, indiferent
de naționalitate, religie sau stare social ă.
Apropierea de c ătre cursan ți a acestui tip de analiz ă poate avea
un rol pozitiv datorit ă dobândirii unor abilit ăți specifice anchetei
fenomenelor politico- culturale precum și a unei perspectivei generale
mai sofisticate asupra modului în care personaje și grupuri diverse,
diferite, îndep ărtate de cititor au imaginat și construit realit ăți politice,
sociale, economice în mi șcare, într-o evolu ție permanent ă spre

prezentul nostru.

Titlul unităț ilor de
învățare Unitățile de învăț are din acest modul sunt urm ătoarele.
Unitatea de învăț are 1 – Europa – No țiune și prezentare generală
Unitatea de înv ățare 2 – Istoria Ideii Europene (I). De la origini la
sfârșitul sec. al XVIII-lea
Unitatea de înv ățare 3 – Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția
Franceză la Primul R ăzboi Mondial
Unitatea de înv ățare 4 – De la Ideea European ă la Construc ția

Introducere

iv Proiectul pentru Înv ățământul Rural European ă
Unitatea de învăț are 5 – Construc ția European ă 1950-2004
Unitatea de învăț are 6 – Institu țiile Uniunii Europene (I)
Unitatea de învăț are 7 – Institu țiile Uniunii Europene (II)
Unitatea de învăț are 8 – Simboluri și Politici Europene

Sarcinile de lucru

Tipuri de sarcini de
lucru

Întrebă ri punctuale

Lucrările de
verificare

Eseuri structura-te
și libere

Localizare

Dacă apar
probleme Sarcinile de lucru sunt astfel construite încât s ă corespund ă
obiectivelor formulate prin programa de studiu. Pe parcursul modulului,
veți avea de realizat o serie de activit ăți care au ca scop dezvoltarea
competen țelor care sunt necesare celor care vor fi profesori de istorie.

În primul rând, exist ă sarcini de lucru care v ă solicită să
răspundeți la întreb ări punctuale; ele sunt întreb ări la care se va
răspunde pe parcursul unităț ii de învățare.
Apoi, întreb ări care vă solicită să identificaț i, să selectaț i, să com-
parați și să ierarhiza ți informaț ii.

Lucrările de verificare

În sfârșit, există sarcini de lucru (de regul ă la nivelul lucr ărilor de
verificare) care oblig ă pe cursan ți să foloseasc ă toate cuno ștințele
acumulate de-a lungul unit ății de înv ățare – acestea sunt eseuri
(structurate și libere). Cursan ții sunt încuraja ți să utilizeze literatura
suplimentară care, din motive de acordare cu celelalte module, a fost
limitată la maxim.

Modulul con ține 4 lucr ări de verificare

Instrucțiuni privind testul de evaluare
¾ dacă este posibil, tehnoredactat, Ar ial 12, 1,5 rânduri, max. 5
pagini
¾ se trimite prin po ștă tutorelui.
¾ se foloseș te în primul rând cursul dar pentru ob ținerea unui
punctaj ridicat este necesar ă parcurgerea bibliografiei indicate.

În cazul în care apar dificult ăți la nivelul elabor ării lucrărilor de
verificare, suger ăm cursan ților să reia lectura unit ății de înv ățare, de
data aceasta realizând un rezuma t de idei al acesteia. Apoi, s ă reia
lectura bibliografiei indicate și să încerce rezolvarea din nou a lucr ării (în
cazul în care este vorba de un eseu structurat, s ă atingă punctele
precizate întâi sub forma unor mici eseuri independente, iar la urm ă să
redacteze din nou eseul sub forma unei nara țiuni la persoana întâia).

Introducere

Proiectul pentru Înv ățământul Rural v
Criteriile de evaluare și ponderea acesteia

Criteriile de evaluare care vor fi aplicate sunt urm ătoarele:
• pentru teste de autoevaluare: corectitudinea r ăspunsurilor,
capacitatea cursanț ilor de a r ăspunde solicit ării în num ărul de
fraze solicitate;
• pentru lucr ările de verificare (în ordinea importan ței): respectarea
punctelor solicitate, argumente reprezentative și coeren ța
argument ării, utilizarea informa țiilor din unitatea de înv ățare,
utilizarea de bibliografie suplimentar ă.

Ponderea evalu ării continue este de 40%, iar a evalu ării finale 60%

Bibliografie minimal ă

• Documentele de baz ă ale Comunit ății și Uniunii Europene , ediția a II-a, Ia și, Polirom,
2002.
• Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea European ă: aprofundare și extindere ,
București, Editura Trei, 2001
• Bîrzea, Cezar, Politicile și instituțiile Uniunii Europene , București, Corint, 2001.
• Ferreol, Gilles (coordonator), Dicționarul Uniunii Europene , Iași, Polirom, 2001.
• Campus, E., Ideea federal ă în perioada interbelic ă, Editura Academiei, Bucure ști, 1993
• Charles Zorgbibe, Constructia europeana. Trecut, prezent, viitor , Editura TREI,
Bucuresti, 1998
• Cioranescu, G, Românii si ideea federalist ă, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1997
• Courty; Guillaume Devin – Construc ția european ă, Editura C.N.I. "Coresi" SA,
București, 2001
• Diaconu, Nicoleta, Sistemul institu țional al Uniunii Europene , Bucure ști, Lumina Lex,
2001
• Dutu Alexandru – Ideea de Europa si evolu ția conștiinței europene , Editura ALL
EDUCATIONAL, Bucure ști, 1999
• Filipescu, Ion P; Fuerea, Augustin, Drept institu țional c omunitar european , ediția a IV-a,
București, Editura Actami, 1999.
• Fontaine Pascal – Construc ția europeana de la 1945 pana in zilele noastre , Institutul
European, Ia și, 1998
• Fuerea, Augustin, Instituțiile Uniunii Europene , București, Universul Juridic, 2002.
• Girault, Rene, Identitate si conștiin ță european ă in secolul al XX-lea , Bucure ști,
Polirom, 2004
• Husar, Alexandru, Ideea European ă, București, Institutul European, 1993
• Jinga Ion; Popescu Andrei – Integrarea Europeana – Dic ționar de termeni comunitari ,
Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 2000
• Paun Nicolae; Paun Ciprian Adrian – Istoria Construc ției europene , EFES, Cluj-Napoca,
2000
• Urwin Derek – Dicționar, Istorie si po liticã europeanã 1945-1995, Institutul European,
Iași, 2000

Introducere

vi Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Adrese internet
• Server UE http://europa.eu.int. • Comisia European ă http://europa.eu.int/comm/index_fr.htm
• Consiliul European http://ue.eu.int/fr/summ.htm
• Consiliul Uniunii http://ue.eu.int/info/index.htm
• Parlament European http://www.europarl.eu.int.
• Curtea de Justi ție http://curia.eu.int
• Curtea de Conturi http://www.eca.eu.int • Comitet Economic si Social http://www.esc.eu.int • Comitet Regiuni http://www.cor.eu.int
• Banca Centrala European ă http://www.ecb.int
• Banca European ă de Investi ții http://www.eib.org
• Avocatul Poporului http://www.euro-ombudsman.eu.int
• Delega ția Comisiei Europene la Bucure ști http://www.infoeuropa.ro

Europa – no țiune și prezentare general ă

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 1

Unitatea de înv ățare Nr. 1

EUROPA – NO ȚIUNE ȘI PREZENTARE GENERAL Ă

Cuprins

1.1. Obiective 1
1.2. Ce este Europa? 1
1.3. Cele trei aspecte ale identit ății europene 11
1.4. Europa azi: prezentare general ă 14
1.5. Bibliografie 16
1.6. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare 17

1.1. Obiective
• Descoperirea parcursului etimologic al termenului „Europa” în antichitate
• Identificarea sensurilor mitologice și geografice încredin țate de autorii antici
• Analizarea tr ăsăturilor identitare ata șate noțiunii de „Europa”
• Familiarizarea studen ților cu reperele esen țiale ale realităț ii geografice,
demografice și lingvistice ale continentului nostru

1.2. Ce este Europa?

Suntem în acelaș i timp lega ți, fizic și spiritual, de o zonă , de o țară, de
un continent. Suntem craioveni, sau ie șeni, sau g ălățeni, sau clujeni…
Suntem români fiindc ă avem cet ățenia României. Suntem însă , în
același timp, EUROPENI. Locuim pe acest continent, care are o
identitate proprie și care a f ăcut în ultima jum ătate de secol pa și mari
spre unificare…În 1928, un pasionat federalist francez, Gaston Riou, a
scris o carte cu titlul Europa, patria mea. De atunci, mulț i oameni au
simțit Europa ca pe o patrie a lor. S-o cunoa ștem, deci, mai bine!

1.2.1. Un cuvânt: Europa
Ca multe alte cuvinte de uz curent astă zi (alături de opere și valori
culturale nepre țuite) EUROPA este o no țiune pe care o avem de la
vechii greci. „ Să faci istoria unui cuvânt nu este niciodat ă o munc ă în
zadar ”, scria marele istoric francez Lucien Fabre în 1930. Și, continua el:
„Scurtă sau lung ă, monoton ă sau variat ă, călătoria este întotdeauna
instructiv ă”. Să încercăm deci, și noi, o c ălătorie în istoria cuvântului
EUROPA…
Nu avem pân ă în prezent o explica ție sigură, de natur ă etimologic ă, a

Europa – no țiune și prezentare general ă

2 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Posibile explica ții
etimologice

Hesiod

cuvântului. Unii autori i- au atribuit origine oriental ă, într-una din limbile
semitice vorbite în vechime în vestul Asiei: fenician ă sau akkadian ă.
Astfel, în limba akkadian ă „erib” sau „erebu” înseamn ă „apus” și din
acest cuvânt ar putea deriva „Europa”, „ ținutul din apus”. Explica ția era,
în mod firesc, completat ă de faptul c ă în aceeași limb ă „asu” sau „acu”
înseamn ă „răsărit” și de aici provenea prob abil numele celuilalt
continent: Asia, „ ținutul din apus”. Totu și, între cuvântul semit „erebu” ș i
numele „Europei”, deosebirea este prea mare și nu s-a identificat nici o
verigă de legătură în Orient sau în Grec ia, pentru a explica tranzi ția.
A doua explica ție de natur ă etimologic ă a continentului nostru porne ște
de la constatarea c ă în limba greac ă cuvântul „opia” înseamn ă „pământ”.
De altfel, în piesele lui Sofocle și Euripide, cei mai cunoscu ți autori de
tragedii din Grecia Antic ă, numele continentului este ortografiat
„Europia”.
Există însă și o a treia explica ție etimologic ă a cuvântului. Deși este mai
complicat ă, aceasta este preferat ă uneori c a o prefigurare a destinului
deosebit pe care l-a avut conti nentul Europa. Ana liza aceasta se
bazează pe posibilitatea ca numel e Europei – „Europia”, s ă fie format din
cuvintele grece ști „eurus”= amplu, larg și „ops”= ochi. “Euruopé”
semnifica deci, în limba elină (greaca veche) „cu ochi mari” sau „care
vede departe”. „ Se pare c ă forma feminină europa însemna o femeie cu
fața frumoas ă și senină și cu ochii mari” (Heikki Mikkeli). La Homer se
întâlnește deja acest adjectiv legat de numele lui Zeus – „ Zeus europé ”
adică, “Zeus care vede departe ”.
1.2.2. De la etimologie la mitologie

În afară de adjectivul „europé”, care poate s ă fie, sau nu, în legă tură cu
termenul „Europa”, grecii vechi au folosit cuvântul a c ărui istorie o
urmărim, în dou ă sensuri: unul mitologic și unul geografic.
Cel mitologic a fost, probabil, ma i vechi. Este cert oricum c ă prima
mențiune scris ă a cuvântului este în sens mitologic și se află în versul
357 din Theogonia lui Hesiod. În acest poem genealogic, poetul grec o
prezintă pe Europa drept fiic ă a lui Oceanos și a soției sale Tethys.
Europa era deci una din ce le 3000 de Oceanide, dintre care Hesiod nu
amintește decât aproximativ 40, printre ele fiind Asia și Metis
(„Rațiunea”). Interesant este c ă, deși nu la Hesiod ci mult mai târziu, în
tragedia lui Eschil Rug ătoarele și al treilea continent cunoscut de greci în
antichitate, Libya (Africa) apare ca nume al uneia dintre Oceanide, sor ă
cu Europa. Textul lui Hesiod este, totu și, numai o variant ă a „mitului
Europei”, cunoscut de grecii antici și preluat apoi de scriitorii latini.
O altă variantă este prezent ă în opera literar ă pe care grecii o respectau
atât de mult încât înv ățau să citească după ea, iar Alexandru Macedon o
considera atât de reu șită încât a luat-o cu el în lungile expedi ții de
cucerire: Iliada lui Homer. În cântul XIV, versurile 320- 321, din vestita
epopee, este inserat ă o referire la Europa, f ără să existe îns ă cuvântul.
Ispitind-o pe Hero, Zeus îi spune c ă nu a fost atât de îndr ăgostit
niciodată și prezintă lunga list ă a iubitelor sale în care apare și frumoasa
fiică a lui Fenix „ care pe Minos n ăscu și pe cel ca un Zeu, Radamantis ”.
Că era Europa, nu era nici o îndoial ă, și talentatul traduc ător în

Europa – no țiune și prezentare general ă

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 3

Homer

Reprezentarea
mitologic ă a lumii
la vechii greci

românește al Iliadei (George Murnu) trece dincolo de textul lui Homer
scriind „Nici de frumoasa Europa copila vestitului Fenix ”. Se impun deci
două observaț ii n legătură cu opera lui Homer. Mai întâi, c ă nici în Iliada ,
nici în Odiseea nu apare, explicit, cuvântul Europa, nici în sensul
mitologic și nici în sensul geografic (cu toate c ă Asia este men ționată în
Iliada și Libya (Africa) în Odiseea ). Apoi, c ă Homer cuno ștea altă
variantă a mitului Europei în care tat ăl ei era Fenix.
Scurtele referiri la mitul Europei din Hesiod și Homer sunt amintite de
cercetătorii de azi pentru vechimea lor și celebritatea autorilor. În secolul
II î.Chr. un autor aproape ignorat ast ăzi, Moschos, grec din Sicilia, a
scris un lung poem etic, Europa , în care eroina este tot fiica lui Fenix și a
Telephassei. În acest poem este prezentat ă, în detaliu, scena „r ăpirii
Europei”. Prinț esă a Tirului, Europa se juca pe țărm cu prietenele ei când
Zeus, care se îndr ăgostise de ea, apare sub forma unui splendid taur
alb. Vrăjită, Europa urcă pe spatele taurului, care se avânt ă în mare și o
duce pe insula Creta. Luând form ă umană , Zeus îi declară dragostea și
Europa are cu el trei fii. În poemul lui Moschos este prezent ă și tema
visului, având valoarea unei anticip ări a viitorului. Înai nte de întâlnirea cu
Zeus, Europa viseaz ă că pentru ea se lupt ă două femei, reprezent ări ale
celor dou ă continente: Asia și „pământul din fa ță”; lupta este câ știgată de
cea din urm ă care, evident, va primi numele de la Europa.
Povestea despre soarta Europei avea un rol important în reprezentarea
mitologic ă a lumii la vechii greci. Cei trei fii pe care i-a avut cu Zeus:
Minos, Radamantis și Sarpedon, au fost eroi cu mare semnifica ție:
Minos a fost rege în Creta, iar Sarpedon a întemeiat Miletul; to ți trei au
devenit, dup ă moarte, judecă tori în Infern, Minos fiind judec ătorul
suprem. În plus, exist ă o poveste complementar ă: cea a fra ților Europei
trimiși de t
atăl lor să-și găsească sora în lume, sub amenin țarea că dacă
nu vor reu și, vor ră mâne în exil. Dintre ace știa, rolul cel mai important l-a
avut Katmos, care a întemeiat ora șul Theba și a introdus alfabetul în
Grecia. Este un lucru bine cunoscut c ă grecii au preluat de la fenicieni
alfabetul: acesta este un fapt istoric! Ceilal ți doi frați s-au stabilit în Asia
(Cilicia) – cel numit Kilix și respectiv în Africa – cel numit Phoinix.
Există variante ale mitului Europei, care îi confer ă eroinei alt ă origine. În
Metamorfoze de Ovidiu, ea este fiica regelu i Agenor din Tir, care, la
rândul lui, era fiul lui N eptun (Poseidon la Greci) și al Libyei. Iar Pindar
(în oda IV din Pythicele ) și Apollonius din R odos (în Argonauticele ,
cartea I, versul 181) o consider ă pe Europa iubita lui Poseidon și mama
unui dintre Argonau ți: Euphemos.
Desigur c ă nu am încheiat nici lista identit ăților atribuite miticei Europa și
cu atât mai pu țin a autorilor care înregistreaz ă legenda. NU dorim s ă
încărcăm prea mult textul. De aceea, se impune o justificare și o
întrebare: ce rol are mitul Europei, de ce z ăbovim asupra lui?!
Mitul Europei a p ătruns adânc în con știința artiștilor europeni din diferite
epoci. Exist ă un num ăr foarte mare de picturi, sculpturi, poezii, etc.,
care, din antichitate și până în prezent se inspir ă din acest mit. Scena
„Răpirii Europei” care se află în centrul mitul este prezent ă în sute de
forme și de interpret ări. Ca europeni merit ă să cunoaștem câteva…
Încă din antichitate, mitul și scena r ăpirii sunt prezente în câteva picturi
de pe vasele grece ști, pe un fragment de metopă de la Sikyon, pe

Europa – no țiune și prezentare general ă

4 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Persisten ța
mitului Europei

metopa din templul de la Selinonte, pe un mozaic din Africa de Nord, pe
un alt mozaic de la Pompei, pe o m edalie de aur din seco lul III î.Chr. din
tezaurul de la Abukir sau pe o pictur ă din porticul Europei, pe Câmpul lui
Marte, la Roma (dup ă relatarea lui Mar țial). Dintre scriitori, mai fac
referire la mit: Platon cel Tân ăr, în secolul V î.Chr. (comedia satiric ă
Europa) , Herodot, Diodor din Sicilia (sec.I î.Chr.), Hora țiu (Ode, Cartea a
III-a, XXVII, Galateei) , iar câteva secole mai târziu, în viziune cre ștină,
Lactanț iu și Sfântul Ieronim.
În timpul Rena șterii, tema cap ătă noi energii și continu ă până în zilele
noastre. Mitul Europei se întâlne ște în tablouri de: Bartolomeo di
Geovanni, Rembrandt, Ti țian, Veronese, Guido Reni, Jacob Jordaens,
Max Ernst și Salvador Dali.

Răpirea Europei – Rembrandt – 1632
Dintre scriitorii preocupa ți de mit pot fi aminti ți: Rémy Belleau, Ronsard,
André Chenier, Leconte de Li sle, Victor Hugo, Rimbaud.
În prezent, pe moneda de doi euro emis ă de Grecia în 2002 este
prezentă scena răpirii Europei.

Test de autoevaluare 1
1. Indica ți originea mitului „r ăpirii Europei” și relatați-l pe scurt.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………

Raspunsul poate fi consultat la pagina 17

Europa – no țiune și prezentare general ă

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 5

Europa – Grecia
peninsular ă ?

Europa – țărmul
nordic al
Mediteranei ?

Primele h ărți

1.2.3. Europa: no țiune geografic ă
În sens geografic, cuvântul Europa apare pentru prima dat ă, într-unul din
așa-numitele Imnuri homerice. Astfel, în imnul C ătre Apolo , în partea a
doua, numit ă Suita pythic ă, există următoarele versuri: „ În preajma ta
doresc Telfusa, un falnic templu s ă-mi durez, l ăcașul meu de prorocire
slujind pe oameni și mereu. Încoace vor mâna, șiraguri, des ăvârșite
hecatombe. Acei ce st ăpânesc m ănoase ogoare în Pelopones. Și cei ce
stau în Europa și-n insulele cu brâu de spume .” (traducere Ion Acsan).
Având în vedere importan ța istorică a textului, sunt necesare câteva
precizări. Fragmentul prezint ă momentul în care zeul Apolo î și alege un
loc potrivit pentru ridicarea unui templu, în care s ă fie onorat. Este
identificat un loc în Beoț ia (deși alț i autori consider ă că ar fi vorba de
mult mai cunoscutul sanctuar de la Delfi), lâng ă izvorul numit Telfusa.
Zeul își imagineaz ă apoi viitorul: mul țimi de oameni aduc ofrande. Ei vin
din Pelopones, din insule, dar și din Europa! O singur ă interpretare este
posibilă, având în vedere c ă cei ce aduc ofrande sunt greci: Europa este
numele Greciei peninsulare, la nor d de Pelopones. Partea a doua a
imnului dateaz ă, foarte probabil, de la începutul secolului VI î.Chr. Deci,
în aceast ă perioad ă de început a folosirii cuvântului Europa, în sens
geografic, el era utilizat pentru a denumi o parte din Grecia.
Însă cu o genera ție sau doua mai târziu situaț ia era deja diferit ă. Într-una
din odele c ătre Zeus, scrise în cinstea unui înving ător la
jocurile
Nemeene, poetul Pindar (c.520-c.442 î.Chr.) îi avertizeaz ă pe navigatori
să nu se aventureze dincolo de Gade ira (Cadiz, în prezent), în
necunoscut, ci s ă se întoarcă pe lângă țărmurile sigure ale Europei. În
acest caz, Europa denumea țărmul nordic al Mediteranei, bine cunoscut
de greci din timpul coloniz ării.
Extinderea unui nume geogr afic de la o zon ă restrâns ă la una mult mai
largă, care are elemente comune cu prima, nu este un fapt neobi șnuit.
Un savant italian, Santo Mazzarino, a analizat într-o carte, modul în care
numele Asia, care se referea ini țial la o zon ă restrâns ă din Asia Mic ă
(regatul Lidiei) a fost extins asupra întregului continent. În mod similar s-
au desfășurat, probabil, lucrurile și cu numele Libyei ), regiune din
vecină tatea Egiptului care, pentru un timp, denume ște la greci întregul
continent numit ast ăzi Africa. La alte propor ții, dar la fel de semnificativ,
numele regiunii pariziene „Ile de France” va fi generalizat pentru întreaga
țară – France = Fran ța.
În stadiul actual al cuno ștințelor nu se poate stabili cu precizie, nici când
și nici prin cine se face trecerea de la Europa – nume pentru o parte a
Greciei, la Europa, ca nume al conti nentului nostru. În acel interval de
timp dintre 600 și 500 î.Chr., un rol în acest fenomen a avut, probabil,
Anaximandru din Milet (c.610-547 î.Chr.) discipol al lui Thales și creator
al unei noi discipline, cartografia . Lui Anaximandru i se atribuie
întocmirea primei h ărți în care apar cele dou ă co ntinente – Asia și
Europa, delimitate prin apa mă rii.
Împrejurarea c ă Anaximandru din Milet avea în vedere doar dou ă
continente nu se datora nu numai nivelului cuno ștințelor epocii, ci și unei
veritabile concep ții filosofice. Grecii au stat la baza modului „dialectic” și

Europa – no țiune și prezentare general ă

6 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Herodot

Primele detalii
despre geografia continentului
nostru

simetric al existenț ei, după care realitatea este rezultatul interac țiunii
unor grupuri de dou ă forțe diferite.
În acest sens, Pitagora din Samo s (c.580-500 î.Chr.), elev al lui
Anaximandru, considera c ă „începuturile tuturor lucrurilor sunt duble, de
pildă finitul și infinitul, via ța și moartea, ziua și noaptea ”. Principiul se
aplica atât universului, de unde împ ărțirea în cer și pământ, cât și
pământului, împ ărțit în Europa și Asia. Împ ărțirea în cele dou ă
continente a fost p ăstrată de oratorul Isocrate (436-338 î.Chr), de
istoricul Sallustius (86-34 î.Chr), pân ă târziu la Isidor din Sevilla (560-
636) și Procopiu din Cezareea.

1.2.4. Herodot
Însă teoria privind existen ța a două continente nu a fost re ținută de mulți
alți învățați greci: ei acceptau existen ța a celor trei continente în jurul
Mării Mediterane. Printre ei se afl ă și primul mare istoric, Herodot, care
ne-a lă sat date pre țioase despre informa țiile deținute de greci asupra
Europei, în secolul V î.Chr. În cartea a IV-a, Capitolul 45, din Istoriile
sale, Herodot scrie cu scepticism și spirit critic: „ Nu pot s ă mă dumiresc
pentru ce p ământul, unul singur fiind, poart ă trei nume care sunt nume
de femei…; de asemenea, nu pot afla cum îi cheamă pe cei care au
statornicit această împărțire și de unde le-or fi pus aceste nume .” Este
comentariu, bine cunoscut și deseori citat, pe care Herodot îl face în
legătură cu cele trei continente… Mai î nainte, în cartea a II-a. Capitolul
16, el scrie c ă grecii „spun c ă între pă mântul are trei p ărți: Europa, Asia
și Libya ”, iar mai departe, în Capitolul 33, comparând Nilul cu Dun ărea
notează „Fluviul Istru (Dun ărea), izvorând din țara celț ilor…, curge, t ăind
Europa în dou ă.”
Herodot ne transmite informa ții despre diferite regiuni ale Europei și
despre locuitorii lor, inclusiv despre ge ții de la sud de Dun ăre. Însă
despre limitele contin entului el are o imagine destul de neclar ă. Sudul,
străbătut de greci era bine cunoscut. Despre Nord îns ă, marele istoric nu
poate să scrie nimic sigur, și nici despre Vest. O mă rturisește cu
sinceritate în Cartea a III-a, Capitolul 115: „ Despre ultimele țin uturi ale
Europei, care se întind spre apus, nu pot spune nimic cu temei. Eu unul
nu pot crede s ă fie vreun fluviu numit de bar bari Eridanul, care s-ar
vărsa în Marea Nordului și de pe ale c ărui maluri se zice c ă s-ar aduce
chihlimbarul, nici nu știu niște insule Cassiterite, de unde ne-ar veni
cositorul ”. Iar câteva rânduri mai jos, la începutul capitolului urm ător,
Herodot mai consemneaz ă: „spre nordul Europei, aurul pare s ă se
găsească mai din bel șug: cum ajung s ă-l dobândeasc ă, iarăși n-aș
putea să spun fără greș”. Pentru limita de sud-est și est, spre Asia,
trebuie s ă ne întoarcem la comentariul din Cartea a IV-a, unde Herodot
o fixează pe râul Phasis din Colchida (î n prezent Rion, în zona Caucaz)
sau Tanais (azi Donul) și Maeotis și Porțile Cimmeriene, adic ă Marea de
Azur.
În afară de informa ții, precise sau nu, despre Europa, Herodot are în
Cartea a VII-a, Capitolul 5, și un comentariu afectuos fa ță de continentul
nostru. Discutând inten ția lui Xerxes, regele Pers iei, de a cuceri Europa,
el o prezintă ca: „ Un pământ extrem de frumos, care poart ă tot felul de
pomi fructiferi, p ământ de mare valoare, pe care nici un alt muritor nu

Europa – no țiune și prezentare general ă

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 7

Strabon

Sursele lui
Strabon

Elogiul Europei

este demn s ă-l stă pâneasc ă, în afară de Marele Rege ” (regele Persiei).
După Herodot, informa țiile geografice despre Europa s-au acumulat
foarte lent în cultura greac ă din antichitate și în lucr ările care ni s-au
păstrat chiar men țiunea numelui Europa este relativ rar ă, până la
Aristotel (384-322 î.Chr.). Îns ă, pentru c ă abordarea „filosofic ă” a
Europei în opera lui Aristotel î și află locul în urm ătorul capitol al
manualului, trebuie s ă mai facem un salt peste secole pentru a întâlni
prima prezentare detaliat ă a Europei geografice.

1.2.5. Strabon
Geograful Strabon (c. 64/63 î.Chr – 25/26 d.Chr.) este un important
punct de reper pentru oricine vrea s ă cerceteze progresele realizate de
popoarele antice în cunoa șterea continentului nostru. Se poate chiar
afirma că el reprezint ă un triplu punct de reper . Mai întâi, pentru c ă a
trăit chiar la începutul erei cre știne, fiind contemporan cu Isus, acum
aproximativ 2000 de ani. Apoi, că el este beneficiarul atât al
cunoștințelor acumulate de greci, pr in pasiunea lor pentru cunoaștere,
cât și de romani, în exp ansiunea lor politic ă, reprezentând deci acea
sinteză greco-romană . În sfârșit, pentru c ă de la to ți geografii greci din
antichitate, numai opera lui, Geografia, ne-a parvenit aproape în
întregime. Lucrare vastă , în 17 c ărți, opera lui Stabon a fost întocmit ă
atât pe baza c ălătoriilor realizate de autor, cât și pe baza unei bogate
document ări, fiind deseori aminti ți în text: Eratosthenes, Hipparchos,
Poseidonios, Polybios și alții.
Este semnificativ locul pe care îl rezerv ă Europei, Strabon în lucrarea lui:
din cele 17 c ărți ale Geografiei , continentul nostru este prezent în 8
(cărțile 3-10), Asia în 6 (c ărțile 11-16) și Africa în una (cartea 17), în timp
ce în primele dou ă cărți, preliminarii ale vastei o pere, referiri la diferite
regiuni ale Europei apar deseori. Că Strabon este beneficiarul cuno ștințelor geografice ac umulate în multe
secole și privește misiunea lui cu mult mai mare încredere decât
Herodot, se vede clar din urm ătorul pasaj: „ Alexandru ne-a descoperit o
mare parte din Asia, cât și toate regiunile de miaz ănoapte ale Europei
până la Istru (Dun ăre); romanii au dezv ăluit toate ținuturile apusene ale
Europei pân ă la Albis (Elba), fluviu ca re împarte Germania în dou ă,
precum și regiunile de dincolo de Istru, până la Tyras (Nistru). Iar
meleagurile de dincol o de aceste ape, pân ă la hotarele maeo ților și până
la acel ță rm al mării care se termin ă cu Colchida (Caucaz) le-a f ăcut
cunoscute Mithridates numit Eupator ” (Cartea I, capitolul 2, paragraful
1). La fel ca Herodot, cu peste 400 de ani înaint e, Stabon arat ă o preferin ță
pentru Europa. În cartea a II-a, capitolul 5, 26, el descrie astfel
continentul: „ Trebuie s ă începem acum cu Europa, deoarece ea are
forma mai variat ă și este înzestrat ă cu o natur ă propice dezvolt ării
virtuților bărbătești și a formelor de stat, precum
și pentru c ă ea a
împărtășit de foarte multe ori și altor continente din propriile sale bunuri:
apoi ea este în întregime populat ă, afară doar de o mic ă porțiune lipsit ă
de așezări omene ști din pricina frigului ”.

Europa – no țiune și prezentare general ă

8 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Prezentarea
detaliată a
Europei

Limitele
cunoștințelor
despre Europa

Pliniu cel B ătrân –
portret imaginar
sec. 19

La sfârșitul aceluiaș i paragraf, Stabon înt ărește frumoasa prezentare
generală a continentului: „ De aceea și pentru pace ca și în vederea
războiului, Europa se poate ap ăra singur ă; ea are un num ăr important
atât de osta și, cât și de cultivatori de p ământ și de cârmuitori ai ora șelor.
Ea se distinge și prin produsele cele mai bune și mai de trebuin ță vieții,
cât și prin toate metalele câte sunt de folos; doar aromatele și pietrele
prețioase le import ă, de care cei care sunt lipsi ți nu duc o via ță decât cei
care le au din bel șug. Tot astfel, Europa posed ă o mare bog ăție de
animale domestice, în timp de animalele s ălbatice sunt o raritate aici ”.
În continuare, Strabon descr ie în detaliu diferitele regiuni ale Europei, în
modul obi șnuit autorilor antici, insistând asupra climei, resurselor,
ocupațiilor și obiceiurilor popoarelor. Tot în mod tradi țional, el prezint ă
regiunile Europei de la vest la est, astfel: Iberia (cartea a III-a), Gallia
până la Rin și Britannia (cartea a IV-a), Italia (c ărțile a V-a și a VI-a),
ținuturile de la est de Rin pân ă la Marea de Azov (cartea a VII-a) și, în
sfârșit, Gre
cia (cărțile a VIII-a, a IX-a și a X-a).
Din aceast ă prezentare se poate constata c ă cele mai multe informa ții
sunt tot cele despre spa țiul mediteranean al Europei și, în special,
despre Grecia și Italia. De și au progresat puț in, de la Herodot la Strabon,
cunoștințele privind nordul și estul Europei sunt tot vagi, incomplete,
incorecte. Este adev ărat că Strabon cunoa ște Britannia, în care Cezar a
condus dou ă expediț ii chiar în timpul vie ții geografului grec (cartea a IV-
a, capitolul 5, paragrafele 1-3). E are și unele informaț ii despre Ierne
(Irlanda) pe care o plaseaz ă greșit, la nord de Marea Britanie. Îns ă
cunoștințele lui se opresc aici: respinge ideea c ă ar mai exista o ultim ă
insulă, în nord – Thule (care a fost identificat ă, de învățații moderni, cu
Islanda, Helgoland sau chiar cu o parte a coastei Norvegiei). Iar despre
Scandinavia, sau chiar despre Danemarca, nu știa nimic. Despre
regiunile de la est de Elba, Strabon m ărturisește: „ În schimb, semin țiile
(germanice) de peste Albis, pân ă la ță rmul Oceanului, ne sunt cu
desăvârșir
e necunoscute”. Și adaugă: „Aceeași lips ă de cuno ștințe le
acoperă și pe celelalte neamuri a șezate în continuarea acestora, spre
miazănoapte ”.
În felul acesta, cu toate limitele sale, Strabon prezint ă un mare tablou
geografic al Europei. Opera lui a avut îns ă o soartă paradoxal ă: pe de o
parte, este singura lucrare de asemenea amploare consacrat ă geografiei
Europei, care ni s-a p ăstrat; pe de altă parte, îns ă, ea a fost extrem de
puțin cunoscut ă în secolele care au urmat după redactare: pân ă la
sfârșitul secolului al IV-lea este citat ă numai de cinci ori!
Scurta prezentare a cuno ștințelor geografice pe care le aveau cele mai
avansate popoare din antichitate despre Europa – grecii și romanii – n-ar
fi complet ă fără evocarea altor dou ă nume, cel pu țin…

1.2.6. Pliniu cel B ătrân
Primul este cel al autorulu i amplei enciclopedii a cuno ștințelor din multe
domenii ale știin țelor naturii din vrem ea sa, Istoria naturală ; Pliniu cel
Bătrân (23/24-79). Pentru vasta oper ă care cuprinde 37 de c ărți, autorul
mărturisește că a citit peste 2000 de volume și citează operele scrise de

Europa – no țiune și prezentare general ă

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 9

Ptolemeu

aproape 500 de aut ori, romani și neromani. Printre informa țiile privind
matematica, fizica, z oologia, mineralogia și artele plastice se afl ă și
descrierile geografice. Că rțile III, IV, V și VI din Istoria natural ă sunt
rezervate geografiei, iar dintre acestea primele dou ă se referă la Europa.
Pliniu cel B ătrân începe expunerea cu Europa „ pentru că a dat na ștere
poporului care a învins toate na țiunile” și „pentru că depășește cu mult în
frumuseț e celelalte p ărți ale lumii ” (cartea a III-a, capitolul 1). Îns ă
prezentarea regiunilor Europei nu o dep ășește pe cea a lui Strabon. Și
nici în privin ța limitelor Europei nu s-au fă cut mari progrese!
În sud-est, continentul nostru se în tinde, în viziunea lui Pliniu, tot pân ă la
Tanais, iar în nord-est, sunt doar popoare despre care nu se știe nimic în
afară de numele lor, misterios și el: boristenii, nomazii, antropofagii și
hiberboreenii. Totu și, în Oceanul nordic, este amintit ă o „insulă Baltia”, la
care se ajunge în trei zile de naviga ție, și altă insulă, numită
Scandinavia. Lucrarea lui Pliniu cel B ătrân s-a bucurat de mult interes în
antichitate și în evul mediu.

1.2.7. Ptolemeu
Însă, de prestigiul cel mai mare, cu o mare influență asupra geografilor
care au tr ăit în Europa la peste 1000 de ani dup ă e p o c a î n c a r e e l a
scris, s-a bucurat Claudiu Pt olemeu (c.83-161). A lucrat la Alexandria, în
Egipt și a fost considerat cel ma i mare geograf al antichităț ii.
Ptolemeu este autorul tratatului de astronomie Marea Compunere
(Almagest pentru arabi), care a fost prin cipalul manual de astronomie în
evul mediu, și al unui Îndreptar geografic , în opt c ărți. Fiind preocupat
mai mult de geografia matematic ă, decât de cea descriptivă , principala
realizare a lui Ptolemeu este o hart ă a „pământului locuit”, în care
fixează poziția (latitudine și longitudine) pentru circa 8.000 de elemente
geografice (ora șe, mun ți, fluvii). Contribuie astfel la cunoa șterea în
amănunt a Europei vremii sale. Totu și, în mare, cuno ștințele erau la fel
cu privire la nordul și estul Europei: Scandinavia era și pentru el o insul ă,
iar de parte, în nord-est, erau mun ții hiperboreenilor.

Europa – no țiune și prezentare general ă

10 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Concluzii
Claudiu Ptolemeu, Cosmographia , Ulm, 1482
Antichitatea se încheie, cu toat e acestea, prin importante contribu ții la
tema pe care o studiem: consacrar ea termenului Europa ca nume pentru
continentul nostru, de scrierea unei mari p ărți a lui și primele h ărți care
fixau exact pozi ția unor elemente geografice.
Prăbușirea civilizaț iei romane a dus la pierder ea pentru secole a multor
realizări. Opera lui Claudiu Pt olemeu va fi redescoperit ă în apusul
Europei abia în secolul al XIV-lea, iar în secolul urm ător influen ța lui va fi
considerabil ă pentru descoperirile geografice și renașterea cartografiei.
Este drept că , la acea dat ă, era vorba de o nou ă Europă, care se afla în
configura ția ei, mai aproape de Europa de azi. Dou ă procese istorice au
contribuit la transformarea amintit ă: migrația popoarelor și formarea unor
noi popoare și state în Europa, precum și creștinarea întregului
continent, care nu s-a încheiat decât dup ă anul 1000. Europa avea astfel
o nouă IDENTITATE.

Test de autoevaluare 2
2.1. Explica ți relația dintre filosofia vechilor greci și teoria celor dou ă continente.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………

Europa – no țiune și prezentare general ă

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 11 2.2. Indica ți limitele cunoa șterii geografiei Europei la Herodot și Strabon.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………
2.3. Preciza ți autorii urm ătoarelor opere și ordona ți răspunsurile în ordine cronologic ă:
Istoria naturală , Geografia, Îndreptar geografic, Istorii
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………

Răspunsurile pot fi c
onsultate la pagina 17

1.3. Cele trei aspecte ale identit ății europene

Prima form ă a
identității
europene

Eschil

În afară de componenta mitologic ă și de cea geografic ă a Europei, grecii
antici au fost primii ca re au atribuit o anumit ă identitate continentului
numit Europa.

1.3.1. Europa = libertate
La începutul secolului V î.C hr. o confruntare decisiv ă pentru istoria lumii
avea loc între micile ora șe grece ști (polis) și uriașul Imperiu Persan. Prin
victoriile de la Marathon, Salamina și Plateea, grecii au reu șit în mod
surprinzător, în ciuda dispropor ției dintre cei doi adversari, s ă-și păstreze
independen ța. Confruntarea a marcat profund și istoria și cultura
grecilor. Acesta a fost motivul care l-a determinat pe Herodot s ă-și scrie
Istoriile , și totodat ă a fost tema pentru multe opere de art ă.
Primul care a folosit r ăzboaiele greco-persane pentru a desprinde,
metaforic, o concluzie semnificativ ă, a fost Eschil, în tragedia Per șii. În
timp de regele persan Xerxes era la r ăzboi în Grecia, mama lui, regina
Atosa, ar fi avut un vis. Fiul ei încerca s ă înjuge la carul lui dou ă femei,
una purtând haine persane și alta haine grece ști. Femeia în haine
persane se supune voin ței regelui, îns ă cea în haine grece ști se lupt ă și
reușește să scape. În atitudinea celor dou ă femei se reg ăsește deci
spiritul caracteristic celor două entități politice, pentru Persia, supunere;
pentru Grecia, libertate. Tema opozi ției dintre continente apare îns ă și mai clar exprimat ă în
lucrarea Despre ape, locuri și vânturi
, care i-a fost atribuit ă marelui
medic grec, Hippocrates , pentru c ă este în acord cu ideile lui.

Europa – no țiune și prezentare general ă

12 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Hippocrates

Aristotel

Isocrate

A doua form ă a
identității
europene

Expansiunea
creștinismului

Respublica
Christiana

Paternitatea medicului di n Cos asupra acestei lucr ări fiind incertă ,
autorul este numit u neori, Pseudohippocrates. Lucrarea face un clar
contrast între europeni și asiatici, luând drept cauz ă principal ă a
deosebirii, diferen ța de clim ă. Se argumenteaz ă că în Asia, fiind clima
uniformă , locuitorii de ac olo nu au spirit r ăzboinic, sunt supu și, lași. Din
contră, europenii (este prima dat ă când apare acest cuvânt) tr ăiesc într-
o climă variată și sunt capabili de ac țiune, mândri și independen ți în
gândire. Pseudohippocrates aduce în discu ție și faptul c ă asiaticii sunt
supuși unui despot, iar europenii sunt liberi.
Este posibil ca lucrarea lui Pseudohippocrates s ă-i fi fost cunoscută celui
mai mare filosof al antichit ății, Aristotel . În capitolul 7, din Politica, el
face un tablou contrastant între europeni și asiatici, în timp ce grecii,
aflați la mijloc, p ăstrau calit ăți și de la unii și de la al ții. Potrivit lui
Aristotel, popoarele Europei sunt cura joase, dar nu foarte îndemânatice
și înțelepte. De aceea s unt independente, îns ă sunt incapabile s ă-i
conducă pe alții. Locuitorii Asiei în schimb, sunt pricepuț i și înțelepți, dar
sunt lipsi ți de curaj și de voin ță și de aceea r ămân supu și.
Tema conflictului dintre Europa și Asia a avut o mare extindere în
gândirea greac ă, îmbrăcând o clar ă formă politică la oratorul Isocrate
(436-338 î.Chr.), care susț inea unirea grecilor și declan șarea luptei de
cucerire a Persiei, ca r ăspuns al Europei la atacul Asiei din secolul V:
războaiele greco-persane.
Oricât a fost de vag ă în antichitate, având însă și o bază în excep ționala
experien ță a Greciei antice, prima form ă a identit ății, afirmat ă atunci
pentru Europa, va fi reluat ă și accentuat ă peste secole: EUROPA
ÎNSEMNA LIBERT
ATE.

1.3.2. Europa = cre știnism
Al doilea aspect al identit ății europene este rezultatul extinderii religiei
catolice pe întreg continentul. Dup ă de Constantin cel Mare a
transformat creștinismul în religie oficial ă a Imperiului Roman, noua
credință s-a întărit considerabil.
În secolele care au urmat pr ăbușirii Imperiului Roman de Apus (476),
popoarele migratoare s-au cre știnat unul dup ă altul. Francii au fost primii
care au adoptat forma acceptat ă a dogmei, în timp ce al ții (goții, spre
exemplu), erau creștinaț i în forma arian ă. În timpul lui Carol cel Mare,
Imperiul Franc a impus cu forț a creștinismul saxonilor din Germania.
Creștinarea slavilor în centul și estul Europei, a vikingilor, în nord și a
maghiarilor f ăcea ca la începutul mileniului II aproape întreaga Europ ă
să fie creștin ă. În plus, expansiunea arabilor și a turcilor pe seama
Imperiului Bizantin, în Asia și Africa, în special, reducea creștinismul la
Europa. În primele secole ale mileniului II, pap ii, de la Grigore al VII-lea (1073-
1085) și Urban al II-lea (1088-1098), ini țiatorul primei cruciade, pân ă la
Inocenț iu al III-lea (1198-1216) au dezvoltat o concep ție nouă,
identificând Europa cu religia cre ștină. Identitatea are la baz ă faptul că
pentru acele secole termenii Respublica Christiana
și Christianitas erau
folosiți în locul Europei ( și mult mai des), având o real ă valoare de
mobilizare, afectiv ă. Creștinismul a avut un rol imens în construirea

Europa – no țiune și prezentare general ă

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 13

A treia form ă a
identității
europene

Mirabeau
Europei ca realitate social ă, politică, cultural ă, morală. Dominând timp
de secole toate aspectele vie ții el este a doua form ă de identificare a
Europei. Deci, EUROPA ÎNSEMNA CRE ȘTINISM.

1.3.3. Europa = „civiliza ție”
În secolul al XVIII-lea, Europa se îndep ărtase îns ă de rădăcinile ei
creștine, spiritul laic progresând în toate domeniile. Totodat ă Europa era
atunci în plin avânt economic, politic și cultural. Europenii descoperiser ă
noi regiuni, întregi continente, și se stabileau pe tot globul. Statele
europene aveau armatele cele mai puternice, știința și tehnica cea mai
avansată, instituții solide, un sist em juridic cu r ădăcini străvechi,
monumente artistice impr esionante, filosofi și scriitori renumi ți.
La jumătatea secolului al XVIII-lea este creat în Fran ța un nou cuvânt
capabil s ă exprime aceast ă realitate. Primul care l-a folosit a fost, se
pare, marchizul de Mirabeau, în 1756, în lucrarea Amicul poporului sau
Tratat asupra popula ției. Termen complex, el va fi obiect de studiu în
1930 într-o sesiune de comunic ări în Fran ța. Este vorba de cuvântul:
civilizație.
Pentru europenii din se colul al XVIII-lea și apoi al XIX-lea, Europa era
privită ca o culme a civiliza ției. Popoarele mai pu țin evoluate, de pe alte
continente, erau deseor i calificate drept „s ălbatice” sau „primitive”, ori
„barbare”. Deci, iat ă al treilea aspect prin care Europa a fost identificat ă
(evident, în cadrul istoric). EUROPA ERA SINONIM Ă CU CIVILIZA ȚIA.

Test de autoevaluare 3
3.1. Explica ți pe scurt contextul istoric special ce a generat fiecare dintre cele
trei trăsături identitare ale Europei.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………

Răspunsul poate fi consultat la pagina 17

Europa – no țiune și prezentare general ă

14 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
1.4. Europa azi: prezentare general ă

Suprafață

Climă

Relief

După trecerea în revist ă a istoriei no țiunii Europa, a sensurilor ei și a
semnelor identit ății europene consider ăm că este necesar ă și o imagine
globală din prezent asupra continentului nostru. Sunt date și informaț ii
utile, semnificative, care ne permit, înc ă o dată să ne simțim ACASĂ în
Europa. Patria noastr ă!
1.4.1. Repere geografice

Ca suprafa ță Europa este pe locul 4 din cele 6 continente locuite (numai
Australia este mai mic ă: având 10.170.000 km² (7,05% din uscatul
planetei. Este a șezată în întregime în emisfera nordică , limitele fiind
Capul Nord (71 ˚11’ lat. N) și Capul Tarifa (36 ˚ lat. N), în nord și sud,
extremități care se află la circa 4000 km. De la vest la est Europa are
circa 6000 km de la Capul Roca (9 ˚30’ long. V) la partea nord estic ă a
Munților Wali (67 ˚20’ long. E).
Cu excep ția regiunilor nordice, reci, condi țiile de via ță pe care Europa le
oferă sunt, la nivel general, superioare celor existente pe alte continente
în privința climei, reliefului, solului, apelor sau apropierii de mare. Cea
mai mare parte a continentului se afl ă în zona de clim ă temperat ă, cu
cele două forme ale ei: temperat continental ă și oceanic ă. Regiunile
sudice au clim ă subtropicala (mediteranean ă). Extremit ățile nordic ă a
Europei (în Rusia și Scandinavia) se g ăsesc în aria climei reci,
subpolare. Relieful este variat, dar dominat de peisajul de câmpie și cu mun ți nu
prea înal ți. În Europa exist ă patru mari unit ăți de relief. În nord, în
Scandinavia și Marea Britanie sunt mun ții Caledonieni. Urmeaz ă spre
sud, Marea Câmpie European ă c
are porne ște de la Dunkerque (Fran ța)
și se lăț ește spre est pân ă la Munții Urali. Vin apoi fr agmente din cei mai
vechi mun ți ai Europei, Mun ții Hercinici, care se întind din sudul Irlandei
prin Fran ța, Germania și România pân ă în Rusia (Mun ții Urali). În sfâr șit,
munții semeți din lan țul alpino-carpatic se prelungesc în Asia, pân ă în
Himalaya. Ca altitudi ne medie Europa este dep ășită c u m u l t d e A s i a ,
America și Africa. Mai mult de jum ătate din suprafaț a continentului (51%)
se află sub 200 m și încă 27% se afl ă între 200m și 600m; numai 5% din
suprafața Europei dep ășește 1000m și 1% se află peste 2000m, în zone
nefavorabile deci pentru a șezări omene ști.
În schimb zona de câmpie dispune de soluri de calitate, în special este
și, în genere, regiunile cu sol nisipos sunt pu țin întinse. Un avantaj în
plus al europenilor de care multe popoare (greci, italieni, portughezi, spanioli, englezi, olandez i, spre exemplu) au profitat din plin a fost
apropierea m ărilor și oceanelor de aproape toate regiunile continentului.
Din suprafa ța Europei 19% este cuprins ă în penins
ule și 8% în insule;
totodată 51% din suprafa ță se află la mai pu țin de 250 km de o mare și
23% între 250 și 500 km de o mare.

Europa – no țiune și prezentare general ă

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 15

Fenomene
demografice

Pe continentul european, cele mai importante fluvii sunt:
Volga ….. 3531 km Nistru …………… 1352 km
Dun ărea… 2860 km Rin ……………….1326 km
Ural…….. 2530 km Dvina de Nord…….1302 km
Nipru ….. 2201 Km Veatka…………….1248 km
Kama ….. 2032 km Elba ………………1165 km
Don ……. 1870 km Vâcegda ………… 1130 km
Peciora … 1809 km Vistula ……………1047 km
Oka ……. 1478 km Loire ……………. 1032 km
Iar cele mai întinse lacuri sunt tot în nord și est: Ladoga (18400km²),
Onega (9619km²), Ciud sau Peipsi (3555km²), Saimaa (4400km²) și
Vanern (5585km²), dar mai cunoscute su nt ca zone turistice de mare
frumusețe lacurile: Geneva (581km²), Konstanz (537km²), Como
(146km²), Garda (370km²), Balaton (591km²).
1.4.2. Repere demografice

În privința popula ției, Europa are 700 milioane de locuitori (în anul 2004)
reprezint ă 11,5% din popula ția globului. Cu densit atea medie de 68,8
locuitori pe km², Europa dep ășește cu mult media mondial ă. Totuși,
fenomenele demografic e sunt îngrijor ătoare: în 14 state exist ă spor
negativ (popula ția se reduce), iar fenomenul îmb ătrânirii popula ției
afecteaz ă practic întreg continentul. Între statele europene exist ă mari
diferende în privin ța densității, de la 2,8 loc/km² în Islanda; 14,1 loc/km²
în Norvegia și 20 loc/km² în Suedia la 232 loc/km² în Germania; 244
loc/km² în Marea Britanie și chiar 2093 loc/km² în Vatican și 1256 loc/km²
în Malta. Majoritatea europenilor tră iesc în ora șe. Urbanizarea a avut trei
mari etape în istoria continentului nostru : etapa antic ă greco-romană
,etapa medieval ă și cea modern ă și contemporan ă legată de
industrializare. Dintre ce le aproape 50 de ora șe europene care au peste
un milion de locuitori(inclusiv aglomerarea urban ă),cele mai mari sunt în
prezent : Moscova…..13,2 milioane, aglomerarea urban ă
Paris……….11,3 milioane, aglomerarea urban ă
Londra………7,4 milioane, Greater London
Madrid …….5,1 milioane, aglomera ție urbană
Roma ………5 milioane, aglomera ție urbană
Barcelona….4,6 milioane, aglom
erație urbană
Atena………3,7 milioane, aglomera ție urbană
Berlin ………3,4 milioane.
În numai două state europene popula ția urban ă este depăș ită de
populaț ia rurală : Albania și Moldova. În schimb, ponderea popula ției
urbane este impresionant ă în : Belgia 97,4% ; Olanda 89,6 % ; Marea
Britanie 89,1% ; Germania 87,7 % ; Danemarca 85,5 % ; Suedia 83,4 %.

Europa – no țiune și prezentare general ă

16 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Marile familii
lingvistice
1.4.3. Repere lingvistice
Un aspect important al vie ții culturale din Europa este bog ăția ei
lingvistic ă și expansiunea limbilor europene pe toate continentele.
Aproape toate limbile vorbite azi în Europa fac parte din marea familie
indo-europeană . Această familie cuprinde trei grupe mari de limbi :
• limbile germanice (engleza, germana, olandeza, suedeza,
norvegiana, daneza, frisona și islandeza);
• limbile romanice (spaniola, portugheza, franceza, italiana, româna,
catalana)
• limbile slave (rusa, ucraineana, poloneza, sârbo-croata, ceha,
bielorusa, bulgara).
• Există apoi dou ă grupe mai pu țin răspândite: limbile baltice (letona și
lituaniana) și limbile celtice (galez a, bretona, irlandeza) și trei limbi
izolate (greaca, armeana și albaneza).
A doua familie lingvistic ă este cea fino-ugric ă. Ea cuprinde o grup ă
de nord (limba lapon ă), o grup ă baltică (finlandeza, estoniana și
careliana), o grup ă de centru (maghiara și limbile de pe Volga – morvd,
mari, votiak) și o grup ă sudică (reprezentat ă de georgian ă și limbile zen
și laz ). În sfârșit, în Europa sunt și vorbitori ai familiei altaice , grupul turcic:
turcă, tătară, azeră, b
așchiră și găgăuză.
În nord-estul Spaniei și dincolo de Pirinei, în Fran ța, sunt vorbite limbi
străvechi , fără legături clare cu alte limbi de pe glob: limbile basce.
Între primele zece limbi din lume cele mai r ăspândite, șapte sunt limbi
europene și numărul lor de vorbitori ( prima limb ă ) depășește un miliard
și jumătate de oameni. În plus, limba engleză este limb ă oficială în 49 de
state, franceza este oficială în 27 de state, iar sp aniola în 20 de state.
Deci, aceste trei limbi europene sunt limbi oficiale în aproape jum ătate
din statele lumii. În prezent, pe continent ul european sunt 45 de st ate (inclusiv Rusia,
Turcia și Cipru). Uneori, se adaug ă la aceast ă listă și Georgia, Armenia
și Azerbaijan, care se g ăsesc la limita geografic ă a Europei, dar fac
parte, spre exemplu, di n Consiliu Europei .
1.5. Bibliografie
• Paun Nicolae; Paun Ciprian Adrian – Istoria Constructiei europene , EFES, Cluj-
Napoca, 2000
• Courty; Guillaume Devin – Construc ția european ă, Editura C.N.I. "Coresi" SA,
București, 2001
• Dutu Alexandru – Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene , Editura ALL
EDUCATIONAL, Bucure ști, 1999
• Husar, Alexandru, Ideea European ă, București, Institutul European, 1993
• Charles Zorgbibe, Construc ția europeana. Trecut, prezent, viitor , Editura TREI,
București, 1998

Europa – no țiune și prezentare general ă

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 17 1.6. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare
Test de autoevaluare 1
1.1. În secolul II î.Chr. Moschos, grec din Sicilia, a scris un lung poem etic, Europa , în
care eroina este tot fiica lui Fenix și a Telephassei. În acest poem este prezentat ă, în
detaliu, scena „ră pirii Europei”. Prin țesă a Tirului, Europa se juca pe țărm cu prietenele ei
când Zeus, care se îndr ăgostise de ea, apare sub forma unui splendid taur alb. Vr ăjită,
Europa urc ă pe spatele taurului, care se avânt ă în mare și o duce pe insula Creta. Luând
formă umană , Zeus îi declar ă dragostea și Europa are cu el trei f ii. În poemul lui Moschos
este prezent ă și tema visului, având valoarea unei anticip ări a viitorului.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la aceast ă întrebare re-studia ți capitolul
1.1. și bibliografia indicat ă.

Test de autoevaluare 2
2.1. Filozofia greac ă concepea o existen ță „dialectic ă”, simetric ă, în care realitatea era
rezultatul interac țiunii unor grupuri de dou ă forțe diferite. În acest sens, Pitagora din
Samos (c.580-500 î.Chr.), elev al lui Anaximandru, considera că „începuturile tuturor
lucrurilor sunt duble, de pild ă finitul și infinitul, via ța și moartea, ziua și noaptea ”. Principiul
se aplica atât universului, de unde împ ărțirea în cer și pământ, cât și pământului, împ ărțit
în Europa și Asia.
2.2. Herodot ne ofer ă puține și nesigure informa ții despre Nord și despre Vest, iar în ceea
ce privește limita de sud-est și est, spre Asia, Herodot o fixeaz ă pe râul Phasis din
Colchida (în prezent Ri on, în zona Caucaz) sau Tanais (azi Donul) și Maeotis și Porțile
Cimmeriene, adic ă Marea de Azur. La Strabon cele mai multe informa ții sunt tot cele
despre spa țiul mediteranean al Europei și, în special, despre Grecia și Italia în timp ce,
deși au progresat pu țin, cuno ștințele privind nordul și estul Europei s unt tot vagi,
incomplete, incorecte. 2.3. Herodot – Istorii
, Strabon – Geografia , Pliniu cel B ătrân – Istoria natural ă, Claudiu
Ptolemeu – Îndreptar geografic
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la una dintre aceste întreb ări re-studia ți
capitolul 1.2. și bibliografia indicată .

Test de autoevaluare 3
3.1. Prima form ă a identit ății europene apar ține momentului crucial al confrunt ării dintre
lumea greac ă și Imperiul Persan, aut orii antici construind imaginea antitetic ă a unui spa țiu
„al libert ății” opus spaț iului „supunerii”. A doua form ă a identit ății europene apare în
contextul cre știnării continentului nostru și al primelor cruciade. A treia form ă identitar ă se
naște la jum ătatea sec. al XVIII-lea, în contextul evolu ției rapide a Europei din punct de
vedere economic, politic și militar și implica existen ța unei superiorit ăți, în sens cultural de
această dată, a Europei fa ță de restul lumii.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la aceast ă întrebare re-studia ți capitolul
1.3. și bibliografia indicat ă.

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

18 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Unitatea de înv ățare Nr. 2

ISTORIA IDEII EUROPENE (I). DE LA ORIGINI LA SFÂR ȘITUL
SEC. AL XVIII-LEA

Cuprins
2.1. Obiective 18
2.2. Ideea European ă – Origini intelectuale 18
2.3. Primii reprezentan ți (sec.XIII – XVI) 19
2.4. „Europa” și „european” în sec.XVII 23
2.5. Ideea europeană în secolul al XVIII-lea 30
2.6. Bibliografie 38
2.7. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare 39

2.1. Obiective
• Familiarizarea cursan ților cu bagajul conceptual propriu fenomenului
studiat
• Identificarea surselor intelectuale ale procesului de integrare european ă
• Investigarea perspectivelor intelectuale și politice ale epocii asupra
noțiunilor „Europa” și „european"
• Descoperirea conexiunilor între contextul istoric și diferitele proiecte de
cooperare sau de unitate european ă

2.2. Ideea european ă – origini intelectuale

Ideea european ă

Evul mediu
occidental și
Respublica
Christiana

Relațiile strânse, pașnice sau conflictive, dintre statele europene, au
condus la apariț ia unor idei, planuri și programe privind apropierea
statelor, unirea lor în alian țe temporare sau permanente și chiar
constituirea unor blocur i europene (rareori extinse și în afara Europei),
de tip confederativ sau federativ. Ansamblul acestor planuri și programe
care au la baz ă ideea necesit ății unirii stat elor europene poart ă
denumirea generic ă – IDEEA EUROPEAN Ă.
Rădăcinile îndep ărtate ale ideii europene pot fi c ăutate în rena șterea
conceptului de imperiu în evul mediu occidental (începând cu domnia lui
Carol cel Mare), precum și în cre știnarea întregii Europe în primele
secole ale mileniului al II-lea. În evul mediu, termenul care eviden ția
unitatea profund ă a Europei (apusene) cre știne era cel de Respublica
Christiana , asupra că reia își disputau suprema ția papii și împărații.
În compara ție cu termenii generici christianitas (creștinătate) și
respublica christiana, termenul Europa era relativ pu țin folosit în evul
mediu. El nu dispare, totuși, fiind prezent în împrejur ări semnificative.
Astfel, cronicarul Isidor Pacensis , care tr ăia în Spania ar abă la

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 19 începutul secolului al VIII-lea, descrie b ătălia de la Tours pe care arabii
au purtat-o împotriva armatelor lui Ca rol Martel, ca pe o confruntare
dintre musulmani și „armata europenilor”.
Semnificativ este mai ales faptul c ă termenul Europa apare de mai multe
ori în leg ătură cu imperiul lui Carol cel Mare, care reu șise să-și întindă
hotarele din Catalonia pân ă la Dunărea Mijlocie, în Panonia. Carol era
glorificat în termeni retorici ca „ Europae veneranda apex” ( venerabila
coroană a Europei), sau ca „ rex, pater Europae” (rege, tat ăl Europei).
Despre întinsul s ău imperiu se afirma c ă include „ tota occidentalis
Europae” (toată Europa occidental ă).
Începutul ideii europene se află câteva secole mai târziu, într-o perioad ă
de mari transform ări, reprezentat ă prin centralizarea primelor state în
Europa apusean ă, declinul autorit ății papale și formarea unei concep ții
noi despre suveranitate.
2.3. Primii reprezentan ți (sec. XIII- XVI)

Pierre Dubois

De recuperatione
Terre Sancte

„Tribunalul
internațional”

2.3.1. Pierre Dubois
Primul reprezentant al ideii europene pe cale de constituire și un mare
precursor al gândirii europene în alte domenii a fost francezul Pierre
Dubois (c.1250-1320). El a urmat studii juridice la Universitatea din Paris, unde i-a ascultat pe Toma d’Aquino și pe Siger de Brabant. În
lucrările sale a prezentat planuri foarte avansate pentru vremea în care a
trăit, dominate de ideea reform ării bisericii catolice și diminuării rolului
papei în comparaț ie cu suveranitatea laic ă exprimat ă de rege. Gândirea
lui are îns ă multe contradic ții și ambiguit ăți, ca și cea a contemporanului
său Dante, oscilând între concep ții „moderne” și reminiscen țe medievale.
Astfel, Dubois propunea reformarea Bisericii și a mănăstirilor, era
împotriva celibatului clerului, sus ținea educa ția fetelor, c ărora urmau să li
se predea toate cuno ștințele, inclusiv medicina, argumenta cât de util ă
este cunoa șterea limbilor vorbite în contrast cu cele clasice, care
dominau atunci via ța cultural ă. Pe plan politic, Dubo is era partizanul
statului centralizat francez și al regelui s ău Filip al IV-lea, pe care l-a
sfătuit să devină împărat, într-un moment fa vorabil, în 1308.
Cea mai important ă lucrare a lui Pierre Dubois este De recuperatione
Terre Sancte (Despre recuperarea P ământului Sfânt -1306). Scopul
declarat al lucr ării era organizarea une i noi cruciade pentru recucerirea
Pământurilor Sfinte de la musulmani dar dorin ța reală a autorului era de
a-i deschide calea lui Filip al IV-lea c ătre o domina ție europeană . Atât
scopul declarat, cât și cel real, se ascundeau îns ă în spatele unui Plan
ambiț ios de asigurare a p ăcii între statele cre știne.
Însă, „pentru ca pacea s ă domneasc ă nu este suficient s ă i se laude
calitățile și nici m ăcar să existe angajamente de a o p ăstra”, scria
Dubois. „ Războiul trebuie împiedicat prin institu ții potrivite. Trebuie
organizat arbitrajul interna țional ”. Pentru a împiedica r ăzboaiele între
statele cre știne, Dubois propune deci formarea unui tribunal
internaț ional, alc ătuit din exper ți, de preferin ță laici, care s ă judece și să
decidă asupra conflictului, pe baza documentelor și martorilor. Papei i se
rezerva dreptul de a modifica hot ărârile tribunalului. Aceste hot ărâri erau

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

20 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Gheorghe de
Podiebrad, regele
Boemiei

Congregatio
Concordiae

obligatorii și nerespectarea lor era urmat ă de grave sanc țiuni.
Planul lui Pierre Dubois nu a avut urm ări practice, dar are o mare
importan ță pentru deschiderea unei linii de gândire care face legătura
între men ținerea p ăcii și apropierea dintre statele europene .
Remarcabil este și faptul că Pierre Dubois a fost primul (dup ă informațiile
existente în prezent) care a conc eput un astfel de plan, cu importante
(dar nu exclusive) elem ente laice. În ce m ăsură și-a dep ășit Dubois
epoca se poate constata și din faptul c ă abia peste mai mult de 150 ani
au fost reluate idei similare cu ale sale, dar în noi condi ții și cu scopuri
mai ambi țioase.
2.3.2. Gheorghe de Podiebrad
În centru acestui nou capitol din istoria ideii europene s-a aflat regele
Boemiei, Gheorghe de Podiebrad, care a tr ăit între 1420 și 1471 și a
domnit din 1458 până la moarte. Cu pu țin timp înainte de urcarea sa pe
tron, în 1453, Mahomed al II- lea cucerea Constantinopolul și puterea
otomană întărită amenința Europa central ă.
La fel ca Pierre Dubois, Gheorghe de Podiebrad avea calit ăți care-l
ridicau deasupra epocii in care a tr ăit. Mic nobil, el avea calit ăți politice și
militare care l-au înă lțat pe scara social ă. Regent la 31 de ani, ales rege
al Boemiei de Diet ă la 38 de ani, printr-un vot unanim, într-o epoc ă în
care talentul personal conta mult mai pu țin decât noble țea familiei,
Gheorghe de Podiebrad reu șea prin propriile for țe, „un organizator cu
idei moderne care ne duce cu gândul, într-o oarecare m ăsură, la
Napoleon ” (Bernard Voyenne). Regele Boemiei provenea din grupul
husiților moderaț i și, prin aceasta apartenen ța, el era adept al cauzei
„naționale” cehe împotriva germaniz ării și adept al reform ării Bisericii.
Gheorghe de Podiebrad a avut drept consilier un misterios aventurier
francez, Antoine Marin(sau Marini), ref ugiat la curtea sa, care i-a propus
un plan îndr ăzneț, pentru „emanciparea popoarelor și regilor prin
organizarea unei noi Eur ope”. Planul adoptat de r egele Podiebrad era
numit Congregatio Concordiae („asocierea armoniei”) și prevedea
realizarea unei alian țe defensive a cr
eștinătății împotriva turcilor.
Asocierea avea la baz ă, ca și în proiectul lui Pierre Dubois, organizarea
păcii între statele membre . Era o confedera ție bazat ă pe sprijinul
reciproc. Dac ă între state ap ărea un conflict, arbitrajul era obligatoriu,
iar dacă hotărârea nu era respectat ă urmau sanc țiuni militare din partea
celorlalți membri. Proiectul prevedea deci un organ de arbitraj, care în
proiectul studiat avea un caracter permanent. Fiecare stat avea drept de
vot. Sediul alian ței urma să se schimbe din 5 în 5 ani: mai întâi era
stabilit la Basel, apoi în Fran ța și după aceea în Italia.
Regele Boemiei a ob ținut sprijinul Poloniei și Ungariei. În vara anului 1464, Podiebrad
și-a trimis solul, pe Albrecht Kostka în Fran ța unde domnea puternicul si abilul Ludovic
al XI-lea. La 18 iulie 1464 a fost semnat ă la Dieppe numai o conferin ță amicală. Era un
eșec, care a pus cap ăt planului ambi țios al lui Gheorghe de Podiebrad. În 1466 regele
Boemiei a fost excomunicat de noul pap ă Paul al II-lea, pentru c ă nu a acceptat
revenirea t ării sale sub autoritate catolic ă, abandonând privilegiile ob ținute anterior de
husiți. Cauzele e șecului planului s ău european sunt îns ă în interesele divergente ale
statelor vizate și in faptul c ă regele ceh î și aroga o ini țiativă, de unitate cre ștină,
rezervată până atunci papalit ății. Nu întâmpl ător in 1470 papa Paul al II-lea, du șmanul
lui Podiebrad a trimis soli la Ludovic al XI-lea cu propunerea fond ării unei „Confrerii a
păcii universale”.

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 21

Termenul de
Europa
înlocuiește treptat
în sec.XVI
conceptul de
creștinătate

Juan Luis Vives

Planul original al lui G heorghe de Podiebr ad nu s-a p ăstrat, ins ă
cronicarul Phillippe de Comines a re ținut ideile cuprinse în el. Importanț a
lui este îns ă foarte mare. Planul era nu numai mai complex decât cel al
lui Pierre Dubois, dar, pentru prima dat ă se încerca și punerea lui în
aplicare, realizare practic ă. De aceea Congregatio Concordiae , proiectul
regelui Gheorghe de Podiebrad r ămâne ca moment de referin ță în istoria
ideii europene.
Ideea european ă a avut și altă formă de manifestare în afara de planuri
sau proiecte de apropiere între st atele continentului. Este vorba de
formarea unei „con științe” europene pornind de la reapari ția și folosirea
în diferite contexte, a denumirii cont inentului nostru. Termenul „Europa”
și „european” sunt tot mai des folosi ți începând din secolul al XVI-lea.

2.3.3. Gânditorii secolului al XVI-lea
Secolul al XVI-lea este un prim secol al modernit ății în care se înt ăresc
statele centralizate, se încheie Rena șterea, apare Reforma religioas ă,
continuă descoperirile geografice și se constituie primele imperii
coloniale: Europa este în centrul dezvolt ării și științifice și europenii
străbat oceanele lumii ajungând pe toate c ontinentele. În acest context
istoric, conceptele medievale „ christianitas” și „republica christiana” sunt
înlocuite de EUROPA , chiar dac ă expresia „republica christiana” se va
mai folosi înc ă în tratatul de pace de la Utrecht din 1714. Îns ă, chiar in
1578 schimbarea amintit ă intrase in conștiin ța public ă pentru că în
Thesaurus geographicus al lui Abraham Ortelius la cuvântul CRE ȘTINI
se preciza: vidi Europeos (vezi europeni), ceea ce însemna c ă „în zilele
noastre cre știnii se numesc pe ei în șiși europeni ”.
După analiza lui Peter Burke, termenul EUROPA (care îl înlocuia pe cel
de CREȘ TINĂTATE în contextul laiciz ării vieții) a îndeplinit atunci trei
funcții: 1. era folosit pentru a le da europenilor un sentiment al existen ței
comune în fa ța amenin țării din afara în special din partea turcilor; 2.
călătorii europeni au fost convin și din ceea ce au v ăzut în alte locuri de
superioritatea civiliza ției europene în raport cu situaț ia de pe alte
continente; 3. multiplele aspecte di vergente de pe continent vor conduce
repede la ideea c ă unitatea și securitatea sunt necesare pe continent.
Întrebuinț area tot mai frecvent ă a cuvântului EUROPA, în diferite
contexte, începând din secolul al XVI-lea este amplu documentat ă.
Astfel, florentinul Pier Francesco Giambullari publică Historia
dell’Europa (1566) și spaniolul Alfonso Ulloa , Historia de Europa
(1570). Îns ă deosebit de important ă este lucrarea umanistului spaniol
Juan Luis Vives (1492-1540) De Europae disidiis et bello turcico
dialogus (Dialog despre disputele din Europa si r ăzboiul cu turcii,1526),
care nu numai c ă folosește cuvântul Europa în titlul operei sale, dar
oferă și expresie puternic ă a convingerii superiorit ății europene.
„Avem…foarte curajoasa și prea puternica Europ ă, în care, prin
înțelegere (per concordiam) am fi nu numai egali cu turcii, dar superiorii
Asiei, lucru dovedit atât prin geniul cât și prin spiritul popoarelor și prin
cronicile faptelor s ăvârșite”, scrie Juan Luis Vives. Îns ă, pentru a face
față primejdiei turce ști este necesar ă încetarea conflictelor și unirea
țărilor creștine.

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

22 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Reprezentare
antropomorfică a
Europei

În 1530, Erasmus din Rotterdam emitea într-o scrisoare „prosperitatea
Europei”. Sebastian Munster scria și el în Cosmographia universalis că,
deși Europa este cel mai mic dintre continente este cel mai avansat.
Aceluiași autor din secolul al XVI-lea îi dator ăm celebra reprezentare
grafică a Europei sub forma unei regine, care reune ște regiunile
continentului ca p ărți ale corpului: Hispania-capul, Galia și Germania-
pieptul, Italia și Dania-bra țele… Și aceasta nu a fost singura
reprezentare antropomorf ă a Europei în acel secol.

Cosmographia universalis – 1588

Nici în secolul al XVI-lea nu au lipsit proiectele de apropiere a statelor
europene, chiar dacă ideea european ă a avut și alte forme de
manifestare. Spre exemplu, Guillaume de Cienna și Jean Sylvagius
propuneau in 1513 convocarea la Camb rai a unui congres la care s ă
participe împ ăratul Maximilian, regele Fran ței Francis I, regele Angliei
Henric al VII-lea și suveranul Țarilor de Jos, Carol – viitorul Carol Quintul.
Cei patru mari suverani și-ar fi promis reciproc pacea și ar fi impus-o în
Europa. Evident congresul nu a avut loc…

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 23
Test de autoevaluare 1

1.1. Identificaț i trăsătura comun ă a preocup ărilor intelectuale din secolele XIII–XVI privind
unitatea Europei. ……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsul poate fi consultat la pagina 39

2.4. „Europa” și „european” în sec. XVII

Cauzele
războiului

Însă în secolul urm ător, al XVII-lea, planu rile de asigurare a p ăcii și,
implicit, de a crea diverse forme de unificare a Europei au cunoscut o
important ă dezvoltare.
Mai întâi trebuie s ă constatăm că în 1616 Bongars a publicat planul lui
Pierre Dubois care a r ămas în arhiv ă, necunoscut de un public mai larg
mai mult de trei secole. Apoi se impune constatarea c ă în secolul al
XVII-lea au fost elaborate nu mai pu țin de patru proiecte ce pot fi
încadrate în domeniul ideii europene : Cruce în 1623, De Sully în 1635,
Comenius în 1645 și William Penn în 1692.

2.4.1. Planul lui Emeric Cruce – 1623
Planul lui Emeric Cruce (Emeric Lacro ix) este cuprins în lucrarea Noul
Cyneas sau Discurs despre ocaziile și mijloacele de a asigura o pace
generală și Libertatea comer țului pentru întreaga lume , apărută în 1623.
Despre autorul lucr ării, Emeric Cruce se știe foarte pu țin. Era cleric și
preda matematica. Din oper ă se desprind îns ă mai multe calit ăți:
cunoașterea antichit ății, optimismul și luciditatea, toleran ța și
generozitatea.
Având ca principală temă de reflexie r ăzboiul și modul cum poate fi
împiedicat, Cruce analizeaz ă mai întâi cauzele r ăzboiului (pentru
onoare, pentru profit, pent ru a repara o injusti ție și pentru a da de lucru
militarilor – afirm ă Cruce) pentru a le respinge apoi pe fiecare în parte.
Pentru cauza pe care o sus ține – oprirea r ăzboaielor – Cruce aduce toate
argumentele pe care le poate c oncepe, de la nobila toleran ță la ideea
unor proiecte economice rea lizate prin cooperarea na țiunilor. După ce a
adus dovezi c ă războiul este „inuman” și c ă pacea trebuie s ă
domneasc ă între oameni, Emeric Cr ucé trece la pasul urm ător:

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

24 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Organizarea p ăcii

Componen ța
Adunării

Unificare
monetară

organizarea p ăcii. Lucrarea sa es te de fapt un memoriu realizat regelui
Franț ei, Ludovic al XIII-lea, care urma s ă promoveze ideile sale. „ Va fi
necesar s ă se aleagă un ora ș în care to ți suveranii s ă-și aibă
ambasadori permanen ți, pentru ca diferenț ele care pot s ă apară să fie
rezolvate prin j udecata întregii adun ări. Iar dac ă cineva încalc ă
hotărârea unei asocia ții atât de importante, acela va suferi dizgraț ia
tuturor principilor, care vor g ăsi mijlocul potrivit de a-l face să înțeleagă”.
Crucé propunea ca Adunar ea sau Senatul permanent al statelor s ă aibă
sediul în Vene ția, motivând c ă „ea este ca și neutră și indiferent ă față de
toate Puterile: în plus este aproape de cele mai de seam ă monarhii de
pe pă mânt, de cea a papei, de cele ale celor doi împ ărați și de regele
Spaniei. Ea nu este departe nici de Fran ța, de Tartaria, Moscovia,
Polonia, Anglia și Danemarca .”
Însă partea cea mai original ă a acestui plan, care dep ășea cu mult
epoca sa prin spirit de toleran ță și viziune universal ă era cea referitoare
la componen ța Adunării și ierar
hia statelor prezente. Centrul r ămânea,
desigur, în Europa, dar Crucé acorda locuri înalte celorlalte continente și
marilor puteri de acolo. Într-adev ăr în planul lui Cruc é pe primul loc era
așezat papa, îns ă nu pentru c ă era capul bisericii catolice, ci „ în semn de
respect pentru vechea Rom ă”. Imediat dup ă el, venea însă sultanul
turcilor „având în vedere c ă el stăpânește Imperiul Oriental ”. Urma
împăratul cre știn. Abia pe locul pat ru era regele Fran ței, pentru c ă
autorul hot ărâse „ să nu se gândeasc ă la el însu și”, ci să vorbeasc ă de
parcă ar fi fost n ăscut „în republica imaginar ă a lui Platon sau în
regiunile Ideilor.” Urma pe locul cinci regele Spaniei.
În continuare, de și accentua viziunea universal ă, Crucé nu mai putea
face o ierarhizare atât de clar ă. Astfel, locul șase putea fi împ ărțit între
regii Persiei, Chinei , Preotul Ioan, conduc ătorul Tartariei sau marele
duce al Moscoviei. „Iar regii Marii Brit anii, Poloniei, Danemarcei, Suediei,
Japoniei, Marocului, Marele Mogul și alț i monarhi, fie din India, fie din
Africa, nu trebuie să fie pe ultimele locuri”. În sfâr șit, Crucé avea în
vedere și participarea „marilor republici”, ca cea a vene țienilor și cea a
elveț ienilor.
Crucé avea în vedere c ă diferendele teritoriale pot fi motivate de conflict
și propunea men ținerea status quo–ului în privin ța frontierelor. Apoi,
dezbaterea problemei ar oferi solu ția optimă. În plus, Crucé propunea
soluții pentru dezvoltarea comer țului: unificarea sistemului monetar și
unificarea sistemului de m ăsuri și greutăți.
Chiar dac ă planul lui Emeric Crucé nu a avut urm ări imediate, ideile sale
au fost cunoscute și continuate. Tân ărul Leibnitz l-a citit, dar scrie c ă în
momentul în care și-a redactat lucrarea nu a mai putut g ăsi cartea. Și
abatele de Saint-Pierre, alt reprezentant al ideii europene se refer ă la
Crucé. Autorul planului însu și era preg ătit pentru un e șec în vremea sa,
pentru că el scrie pentru posteritate. Crucé scrie „ Am vrut s ă las aceast ă
mărturisire posterit ății. Dacă nu serve ște la nim ic, răbdare”

2.4.2. Planul ducel ui de Sully -1635
Un alt proiect celebru de unire a statelor europene într-o adev ărată
confederaț ie este cel cunoscut sub numele de „marele plan al lui Henric

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 25

Ducele de Sully

Limitele planului

Confedera ția

Consiliul Central

Consiliile
regionale
al IV-lea”. Autorul planului a fost în realitate Maxi milien de Béthune, duce
de Sully, fost ministru al lui Henric, îndep ărtat din func ție de urma șul
său, Ludovic al XIII-lea. Sully a lucrat la acest plan din 1620 pân ă în
1635 și i l-a atribuit marelui rege Henric al IV-lea pentru a-i da mai mult ă
autoritate. În aceste condiț ii se poate observa că Sully a fost
contemporan cu Emeric Crucé și este posibil ca el s ă fi fost influenț at de
lucrarea ap ărută în 1623.
Însă planul lui Sully, hughenot de religie era pe de o parte mai pu țin
avansat decât al lui Crucé, pe de alt ă parte mai complex și ambiț ios în
conținut. Limit ările sunt în primul rând de natur ă religioas ă. Planul lui
Sully respinge asocierea altor state în afar ă de cele cre știne; chiar și în
această privință nu sunt acceptate decât cele catolice, luterane și
calviniste. Dac ă marele duce al Moscoviei refuz ă să-și schimbe religia va
fi alungat din Europa. Cu atât mai mult va fi gonit din Europa sultanul
turcilor, deposedat de toate posesiunile de pe continent. De aici rezult ă a
doua limitare: planul lui Sully are în vedere numai Europa.
În schimb proiectul de confedera ție al lui Sully era deosebit de complex
și de ambi țios, în con ținut. Europa organizat ă politic dup ă id eile sale
urma să cuprindă: cinci monarhii elective (Sfântul Imperiu Romano-
German, statele papale, Polonia, Ungaria și Boemia), șase monarhii
ereditare (Franța, Spania, Anglia, Danemarca, Suedia și Lombardia) și
patru republici suverane (Veneția, Italia, Elve ția și Belgia). Prin
suprafață și bogăție statele urmau s ă fie aproximativ egale. Prin urmare,
planul expunea în detaliu teritoriile pe care le cuprindea fiecare stat. În
consecin ță erau prev ăzute și reorganiz ări teritoriale: Spania era redus ă
la provinciile din peninsula iberic ă; Franța, Anglia, Danemarca și Suedia
își păstrau frontierele, dar erau cr eate regatul Lombardiei, republica
italiană, o republică a Belgiei și o republic ă elvețiană extinsă în Franche-
Comté, Alsacia și Tyrol. Reorganizarea teritorial ă a Europei era o mare
noutate a planului conceput de ducele de Sully.
În viziunea lui Sully cele cincisprezece state urmau s ă formeze o
„Republic ă prea creștin ă” iar în fruntea acesteia el a șeza un „Consiliu
prea cre știn” alcătuit din patruzeci de membri (patru pentru statele mari
și doi pentru cele mici). Consiliul va fi reînnoit din trei în trei ani și va
avea sediul pe rând, câte un an, în ora șele Metz, Luxemburg, Nancy,
Köln, Mainz, Trier, Frankfurt, Würzburg, Heidelberg, Speyer, Worms,
Strasbourg, Basel și Besançon.
Pe lângă acest consiliu central, pl anul mai prevedea înfiin țarea altor
șase consilii provinciale cu puteri limitate la o anumit ă regiune a Europei.
Astfel, consiliul de la Danzig avea atribu ții asupra statelor din nord est,
consiliul de la Nürenberg era compet ent în Germania, cel de la Viena
avea puteri în Europa de est, consiliu l de la Bologna avea autoritate
asupra Italiei, cel de la Konstanz avea atribu ții în Elve ția și Lombardia,
iar al șaselea consiliu cu sediul într-un ora ș ce urma să fie stabilit în
vestul Europei (probabil în Franț a) primea competen ța pentru Fran ța,
Spania, Anglia și Belgia. Aceste consilii aveau competen ța de a rezolva
toate diferendele dintre suverani și popor, sau dintre state.
Deciziile consiliului centra l erau obligatorii pentru toate st atele. Mai mult
decât atât, hot ărârile consiliului limitau suve ranitatea statelor. În plus,
consiliul central putea să perceap ă impozite și organiza o puternic ă

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

26 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Realitatea european ă

Războiul de 30
de ani și politica
echilibrului
european

Amos Comenius
armată a confedera ției europene. Aceasta armat ă comună urma să aibă
270.000 de infanteriști, 50.000 de că lăreți, 200 de tunuri și 120 de nave
și galere. Ea trebuia folosit ă împotriva turcilor pe ntru cucerirea unei p ărți
din Asia și a Africii de nord. În plan economic, Sully considera c ă
republica european ă trebuie s ă se bazeze pe libertatea comer țului și
propunea chiar suprimarea barierelor vamale.
În ciuda limitelor sale religioase, planul ducelui de Sully este interesant
prin cuno ștințele dovedite de autor în dom eniul politicii interna ționale și
prin originalitatea unor idei. Iat ă un ultim exemplu al originalit ății, dar și
dovada intuiț iei de care d ă dovadă Sully. Pornind de la fapte istorice și
de la realit ăți din vremea sa, el consider ă că în centrul confedera ției
europene pe care o gândea este formarea unui puternic stat german, aliat firesc al Fran ței. Motiv pentru a-i îndemna pe germani s ă se
unească…
În perioada când ducele de Sully concepea și completa complexul s ău
plan pentru o „Republic ă prea creștin ă” Europa era îns ă dezbinat ă de
interese divergente și pustiită, în chiar centrul ei – Germania – de cel mai
crâncen r ăzboi de pân ă atunci. Între 1618 și 1648 se desf ășoară
războiul de 30 de ani la car
e au participat aproape toate statele
continentului din Spania pân ă în Transilvania și din Suedia pân ă în Italia.
Războiul de 30 de ani a reprezentat vict oria principiului statului suveran
(reprezentat de Fran ța) în lupta cu ultimele încerc ări de asigurare a
hegemoniei Habsburgilor în spiritul uni versalismului catolic de sorginte
medieval ă. Politica interna țională de organizare a alian țelor de state
împotriva acelui stat care prin puterea și ambiț iile sale care prin puterea
și ambițiile sale urm ărea să le domine pe celelalte se nume ște echilibrul
european. Politica echilibrului a fost aplicat ă (și teoretizat ă) mai întâi în
Italia și a primit dimensiuni continentale în r ăzboiul de 30 de ani. Pacea
de la Westfalia (1648) reprezint ă triumful politicii ec hilibrului european iar
artizanul acestei politici în interesul Fran ței a fost cardinalul Richelieu
urmat, cu succes, de Mazarin, până la victoria din 1648. Politica
echilibrului european, afirmat ă în secolele al XVI-lea – al XVII-lea a fost
o modalitate practic ă, efectivă, de formare a unei anumite con științe
europene,
prin dovada necesit ății alianțelor, colabor ărilor, acț iunilor
politico-militare comune, convergente.

2.4.3. Proiectul lui Comenius – 1645
Revenim acum la proiectele privind asigura pă cii și apropierea dintre
state, pornind de la acest scop. Al treilea procent important din secolul al
XVII-lea îi apar ține lui Jan Amos Komenski (l atinizat Amos Comenius).
Născut în 1592 în Moravia el a murit în 1670 la Amsterdam și este
cunoscut drept marele precur sor al pedagogiei moderne. Îns ă
cunoștințele sale vaste de filozofie, teologie și pedagogie urmau s ă fie
cuprinse într-o vast ă operă, rămasă neterminat ă, cu titlul Dezbatere
universal ă asupra reform ării problemelor umane . Pentru această lucrare,
Comenius a scris la Elbing, în 1645, o introducere cu titlul Visul universal
pe care a publicat-o abia în 1666. Comenius era un adev ărat european pentru că a călătorit și a lucrat nu
numai în ț ara în care s-a n ăscut, Cehia, ci și în Polonia, Suedia,

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 27

Federația
universală

William Penn

Contextul istoric

Dieta european ă

Germania, Ungaria, Anglia și Olanda. A scris și publicat 154 de c ărți
dintre care cea mai cunoscut ă este Didactica magna .
În Visul universal , Comenius propune un fel de federa ție universal ă cu
trei institu ții cheie. Una cultural ă, alta religioas ă și alta politic ă. Astfel,
unificarea cunoa șterii printr-un sistem pedagogic perfec ționat cădea în
sarcina Consiliului Luminilor. Reconcilierea religioas ă era încredin țată
unui Consistoriu. În sfâr șit, problemele polit ice erau de competen ța Curții
de Justiț ie interna țională . Însă deși universalismul gândirii sale îl
îndeamnă pe Comenius s ă cuprindă în proiectul s ău lumea întreag ă, el
se referă cu adev ărat numai la cre știnătatea vremii sale, deci la Europa.
El o mărturisește explicit: „ căci scopul meu suprem este s ă-l fac
cunoscut pe Christos tuturor popoarelor ”. De astfel, în Prefa ța către
europeni el scrie, probabil primul, despre „patria noastr ă european ă”. Ar
fi greu s ă nu apreciem cât de mult se apropie Comenius de entuzia știi
federaliști europeni din secolul al XX-lea când scrie: „ Această Lumină
trebuie dus ă la alte popoare în numele patriei noastre europene și, de
aceea, mai trebuie s ă fim consideraț i ca niște c ălători îmbarca ți pe
aceeași corabie .”

2.4.4. William Penn
În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea a fost redactat un proiect
remarcabil de asigurare a p ăcii în Europa și de colaborare între statele
continentului pe aceast ă bază. Planul era remarcabil a șa cum era și
autorul s ău: William Penn (1644-1718), fiul unui nobil bogat care
devenise amiral. A fost trimis s ă studieze în Fran ța și la întoarcerea în
Anglia a devenit quaker, motiv pentru ca re a fost de mai multe ori închis
în Turnul Londrei. Penn a primit de la regele Caro l al II-lea în schimbul
unei datorii pe care o contractase de la tat ăl său un vast teritoriu în
America de Nord, care va fi numit dup ă familia sa Pennsylvania. În
consecin ță, la 37 de ani, în 1681, Will iam Penn devine guvernatorul
noului stat pe care îl înzestreaz ă cu o constitu ție model pentru caracterul
ei tolerant, democratic și pacifist, care va fi surs ă de admira ție pentru
constituția SUA o sut ă de ani mai târziu…
Acesta era omul care într-o perioada de r ăgaz, în 1693, a redactat și
publicat Eseu despre pacea prezent ă și viitoare a Europei . În Europa era
o nouă perioadă de războaie. Ludovic al XIV-lea regele Fran ței încerca
să-și impun ă hegemonia, iar principiul „echilibrului european” folosit de
precursorul s ău împotriva Habsburgilor se întorcea acum împotriva
Franț ei: alianțele se formau pentru a-i opri expansiunea.
Fapt remarcabil și bogat în consecin țe, prin William Penn ideea
european ă ajunge pe continentul american. Proiectul lui Penn avea ca
sursă (recunoscut ă) de inspira ție „Marele Plan al lui Henric al IV-lea”,
deci concep ția lui Sully, dar în unele puncte se aseam ănă cu planul lui
Crucé. William Penn propune ș i el constituirea unei Diete europene
pentru rezolvarea diferen țelor și asigurarea p ăcii. El nu este de acord
însă cu fantezista reorganizare teritorial ă, prevăzută de Sully pentru a
forma state „relativ egale”, optând pentru men ținerea statului quo-ului.
Drept consecin ță, reprezentarea în Diet ă ar fi diferit ă în func ție de
populaț ia și puterea economic ă a fiecărui stat. Astfel, Imperiul Germanic
ar avea 12 delega ți, Franț a 10, Spania 10, Italia 6, Suedia 4, Polonia 4,

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

28 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Votul în Diet ă

Argumentele
organizării
europene

Un sens politic tot mai pronun țat Provinciile Unite(Olan da) 4, Danemarca 3, Portugalia 3, Vene ția 3, cele
treisprezece Cantoane( Elve ția) 2, ducatele Holstein și Kurlanda unul.
Dacă Rusia și Imperiul Otoman ar participa, ceea ce pentru W. Penn era
convenabil și just s-ar ajunge la 90 de delega ți. Locul întrunirii Dietei în
prima ședință ar fi undeva în centrul Europei, iar pentru urm ătoarele
sesiuni ar stabili ea singur ă sediul.
Pentru a evita probleme dificile de pr otocol privind întâietatea, autorul
propunea ca sala s ă fie rotund ă și să aibă mai multe intr ări pentru a
împiedica orice nemul țumire. Penn s-a gândit chiar și la limba în care vor
avea loc dezbaterile. „ Nu voi spune mare lucru în leg ătură cu limba care
va fi folosit ă în Dieta internaț ională, însă aceasta va fi cu siguran ță latina
sau franceza. Prima ar fi foarte potrivit ă pentru juri ști, însă a doua
practică pentru oamenii de calitate ”.
O problem ă esenț ială era în acest plan cea a votului. În aceast ă privință,
Penn propunea ca „nimic s ă n u s e d e c i d ă fără o majoritate de trei
sferturi dintre membrii, sau, cel pu țin de jum ătate plus șapte”. Aspectul
acesta al „
votului calificat sau conving ător” era o noutate și corespundea
progresului spiritual democratic în teoria politic ă a vremii.
În partea final ă, într-o manier ă pragmatic ă William Penn prezint ă și
combate „ obiecțiile ce pot fi prezentate împotriva acestui proiect”, dar și
„avantajele reale care ar rezulta din aceast ă propunere în vederea p ăcii”.
Avantajele ar fi, dup ă părerea lui nu mai pu țin de opt: 1. oprirea pierderii
de vieți omene ști; 2. ridicarea prestigiului cre știnilor; 3. „economia de
bani pentru prin ți, ca ș i pentru popoare”; 4. „ora șele cetăților și țările care
sunt jefuite în timpul r ăzboiului vor fi protejate.”; 5. u șurarea și siguran ța
călătoriilor și comer țului; 6. încetarea amenin țării otomane prin
includerea Imperiului în plan; 7. strângerea leg ăturilor dintre familiile
dominatoare europene și evitarea unui viitor conflict; 8. monarhii și
ceilalți conduc ători ai Europei ar fi putut s ă-și aleagă soțiile d in dragoste
și nu pentru avantaje politice, ceea ce ar fi condus la o via ță fericită
pentru ei!
După cum se vede, William Penn a folosit în sus ținerea planului s ău
toate argumentele pe care le-a g ăsit conving ătoare. Cu toate acestea
era și el, reformatorul de succes, pregă tit pentru o nereu șită, motiv
pentru a scrie la începutul lucr ării: „Am luat în discu ție o problemă care
depășea puterile mele, dar care merit ă cu adev ărat să fie dezbă tută,
având în vedere starea lamentabil ă a Europei .”
În ultimii ani ai secolului al XVII-lea, în condi țiile războaielor ini țiate de
Franț a lui Ludovic al XIV-lea, cuvântul „Europa” este mai des folosit, cu
sens politic și, uneori cu accente propagandiste. Iat ă câteva exemple: un
pamflet publicat în Anglia în 1677, la câț iva ani după începerea
războiului, era intitulat: Europa – o sclavă dacă Anglia nu-i rupe lan țurile.
Conducătorul Olandei ( și viitorul rege al Marii Britanii) Wilhelm de
Orania se autocaracterizeaz ă drept „ păstrătorul libert ății Europei ”. Iar în
1680 omul politic englez Henry Sydney îi scria lui Wilhelm de Orania
asigurându-l c ă toată lumea se gânde ște la el și îl consider ă a fi singura
care poate salva Anglia și asigura „libertatea Europei”. Alian ța împotriva
lui Ludovic al XIV-lea s- a realizat sub steagul „ libertăților Europei ”. La
întâlnirile diplomatice din aceast ă perioad ă francezii vorbeau de
„Creș tinătate” în timp ce englezii vorbeau în numele „ Europei ”.

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 29 Documentele p ăcii de la Ryswick (1697) , publicate în Anglia
menționează în introducere c ă statele europene erau atunci într-un fericit
echilibru și că Anglia și aliații ei au rupt lan țurile prin care libertatea
Europei era înl ănțuită.
Nu trebuie s ă ne imagin ăm că această diviziune terminologic ă între
„Creștinătate” și „Europa” a fost absolut ă în lupta propagandist ă din
timpul războaielor lui Ludovic al XIV-lea. Regele însuși folosea des
cuvântul „Europa”, „Interesele Eur opei”, „pacea Europei” sunt expresii
care revin foarte des în vocabularul s ău afirmă J. B. Duroselle. De aceea
putem accepta, cu rezerve pentru ultima parte, urm ătoarea concluzie:
„Europa , care în secolul al XVI-lea era înc ă un sinonim oarecum
neobiș nuit pentru „Cre știnătate”, ajunge la sfâr șitul secolului al XVII-lea
termenul preferat, cel pu țin în cercurile anglo-olandeze și protestante „
(Pinn den Boer). Aceea și concluzie este mai clar formulat ă de Heikki
Mikkeli: „ În jurul anului 1700 termenul Europa era folosit în mod curent,
în special în gândirea politic ă protestant ă, și înlocuise aproape complet
mai vechiul Cre știnătate.”
Cu aceast ă premisă, putem lua în discu ție evoluț ia Ideii europene în
secolul al XVIII-lea, secolul „Luminilor și al revolu ției franceze din 1789,
secolul în care laicizarea face pa și hotărâtori și secolul în care apare un
nou cuvânt, folosit deseori pentru a defini realit ățile europene – cuvântul
civilizaț ie.

Test de autoevaluare 2
2.1. Identifica ți principala contribuț ie a Planul lui Emeric Cruce în planul ideii europene.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.2. Preciza ți elementele institu ționale prezente în Planul ducelui de Sully
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.3. Explic
ați contextul istoric în care apare planul lui William Penn.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 39

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

30 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
2.5. Ideea european ă în secolul al XVIII-lea

Planul lui John
Bellers

Dietă european ă
reprezentativ ă

Abatele de Saint Pierre

Dacă secolul anterior se încheiase prin publicarea unui plan de
organizare european ă scris de un quaker (William Penn), secolul XVIII-
lea se deschide tot prin prezentar ea unui plan scris de un quaker. În
1710 John Bellers (1654-1725) scrie lucrarea Câteva motive pentru un
stat european pe care i-o dedic ă reginei Ana și o adreseaz ă tuturor
conducătorilor din Europa. Plan ul lui Bellers se bazeaz ă pe un tratat
care să stabileasc ă un statu-quo și prin care toate statele s ă renunțe la
pretențiile lor. Un parlament întrunit anual ar fi baza pentru unirea
statelor europene într-o confedera ție. El ar adopta o legislaț ie comună
pentru toate statele eur opene. Originalitatea pr opunerii lui Bellers cont ă
însă în faptul c ă Europa urma s ă fie împă rțită în o sut ă de provincii sau
cantoane. Fiecare provinci e ar avea dreptul la un reprezentant în Dieta
european ă, dar pentru fiecare 1000 de locuitori ar putea alege al ți
reprezentan ți: În plus fiecare prov incie ar furniza confedera ției fie 1000
de solda ți, fie nave, fie bani. Totu și, împărțirea în provincii n-ar afecta
existenț a și configura ția statelor europene. Prin propunerea sa
deosebita Bellers a fost considerat un veritabil precursor al
„Europei regiunilor” . În sfârșit, Bellers acord ă mare importan ță religiei
ca factor de unificare a Euro pei. Propune o întrunire general ă a
creștinilor pentru a pune capă t fragment ării Biser icii. Totu și, el nu se
arată intolerant pentru c ă susține că și rușii sunt cre știni și, în plus, nici
măcar musulmanii nu pot fi redu și la supunere prin for ță. O soluție ar fi,
în opinia lui, s ă se extind ă alianța păcii încât s ă cuprindă și aceste religii.
Am prezentat pân ă acum mai multe plan uri de asigurare a p ăcii și de
constituire a unei confedera ții europene (sau chiar universale). Pline de
idei generoase, dar și de naivitate, de remarcabil ă intuiție, dar și de
ancorare în rigorile istorice ale epocii lor. Tr ăsătura lor comun ă este
aceea că toate au fost destul de pu țin cunoscut la vremea lor și în
deceniile care au urmat. Ele au fost cercetate și apreciate mai mult de
savanț ii din ultimul secol.

2.5.1. Proiectul Abatelui de Saint Pierre
Însă la începutul secolului al XVIII-lea a fost elaborat un proiect care s-a
bucurat de celebritate chiar în acel secol, fiind analizat și comentat mult
mai serios decât cele anterioare.
Autorul acelui proiect a fost abatele Charles – Irénée Castel de Saint
Pierre (1658-1743). El s-a n ăscut în nordul Fran ței, în Cotentin. A f ăcut
carieră la Paris sub protec ția lui Fontenelle și participând la salonul
marchizei de Lambert ajunge membru al Academiei (1695). În calitate de secretar al abatelui de Polignac a par ticipat la congresul de pace de la
Utrecht (1713). Exclus din Academie (1716) pentru că l-a criticat pe
Ludovic al XIV-lea, a creat un club al dezbaterilor libere, care i-a adus
alte probleme. Saint-Simion îl caracterizeaz ă simplu în memoriile sale:
„Avea spirit, cultur ă și himere. Se spune c ă ultimul lui cuvânt a fost
speranță”.
Ocazia pentru publicarea proiectului la care se gândea de câ țiva ani l-a

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 31

Premisele
planului

Uniunea
European ă ?

Funcționarea
Congresului

Componen ță

găsit Saint-Pierre în congresul de pace care se pregă tea la Utrecht. În
1712 a ap ărut la Köln, nesemnat ă lucrarea cu titlul Memoriu pentru a
face pacea veșnic ă în Europa . În anul urm ător se public ă la Utrecht o
ediție estimat ă la 2 volume, cu titlul Proiect pentru a face pacea ve șnică
în Europa , la care se adaug ă un al treilea volum în 1717 cu titlul Proiect
pentru a face pacea ve șnică între suveranii cre știni. Lucrarea devenise
stufoasă și, în 1729 autorul public ă la Rotterdam un Rezumat , pe care în
sfârșit îl semneaz ă. Acesta din urm ă îi era dedicat lui Ludovic al XV-lea.
Ca sursă de inspiraț ie, Saint-Pierre se raporta tot la „Marele Plan al lui
Henric al IV-lea”. În proiectul să u, Saint-Pierre pornea de la dou ă
premize: 1. c ă organizarea Europei din timpul s ău nu va face decât s ă
provoace r ăzboaie în permanen ță; 2. că echilibrul de putere între Casa
de Franț a și Casa de Austria nu va oferi suficiente garan ții nici împotriva
războaielor externe, nici împotriva r ăzboaielor civile.
Pentru autorul planului rezolvarea ar fi foarte simpl ă și beneficiile p ăcii
veșnice și ale comer țului între state ar fi u șor de ob ținut… Ar fi de ajuns
ca principalele stat e suverane din Europa „ să doreasc ă să încheie un
tratat de uniune și să organizeze un Congres permanent… ” Pentru a fi
mai conving ător el are și câteva exemple: unirea „ celor șapte
Suveranit ăți din Olanda sau a celor treisprezece Suveranit ăți din Elveț ia
sau a Suveranit ăților din Germania”. Examinând situa ția din Germania
Saint-Pierre, încrez ător: „ nu văd m
ai multe dificult ăți în a forma Corpul
European, în zilele noastr e, decât au existat înainte când s-a constituit
Corpul German, de a realiza în mare ceea ce este deja realizat în mic ”.
Proiectul propriu zis pe care-l prez enta Saint-Pierre nu dovedea prea
multă originalitate: el cuprindea propunerea semn ării unui tratat care s ă
instituie o Societate sau o Uniune permanent ă între suverani. Statele
urmau s ă fie reprezentate permanent în Congresul sau Senatul
Uniunii , stabilit într-un ora ș liber. Saint-Pierre se limita la statele
creștine, la Europa. Îns ă statele din Asia și Africa puteau fo rma, la rândul
lor, alian țe care să semneze tratate cu Societatea european ă. Congresul
nu se putea amesteca în guvernarea fiec ărei țări, dar lucra pentru
redactarea unor legi privind comer țul care s ă asigure „egalitatea și
reciprocitatea pentru toate na țiunile.
Suveranii se angajau s ă nu facă și să nu accepte nici o modificare
teritorială și nu puteau s ă ia armele și să înceapă un război decât
împotriva celui care era declarat dușman al Societ ății europene. Orice
dispută dintre sta tele membre se va rezolva prin arbitraj, iar dacă acesta
nu este acceptat, prin decizia Congres ului cu trei sfer turi din voturi.
Diferendele privind comer țul urmau s ă fie solu ționate de „Camerele
pentru men ținerea comer țului” stabilite în diferite ora șe.
Pentru Societatea european ă Saint-Pierre a avut în vedere fie 18, fie 24
de state. A oscilat dac ă să includă Rusia, dar în formula cu 24 de state a
acceptat-o! Fiecare stat trebuia s ă aibă cel puțin 1.200.000 de locuitori
pentru a fi acceptat. Dac ă nu avea aceast ă populaț ie se putea asocia cu
alte state mici. Fiecare stat avea drept ul la un singur delegat în Congres.
Însă contribu ția financiar ă la bugetul Societ ății era propor țională cu
veniturile statului. Societatea avea, la rândul ei, un ambasador în fiecare
stat membru și un reprezentant în fiecare provincie.
Dovedind mult ă rigoare, Saint-Pierre considera c ă cele mai importante

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

32 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Ecoul european
al Planului

Comentariile lui
J.J.Rousseau

prevederi ale planului s ău „articolele fundamentale” nu puteau fi
modificate decât printr-un vot unanim. Celelalte „articole importante” sau
„articole utile” puteau fi modificate cu o majoritate de trei sferturi.
După cum se vede proiectul lui Sain t-Pierre avea destule ambiguit ăți
însă limitările cele mai serioase erau cele referitoare la men ținerea
absolută a statului quo-ului, veritab il imobilism, la reprezentarea egal ă a
statelor și la rolul exclusiv pe care-l acord ă intereselor suveranilor și
prieteniei dintre ei.
Totuși, proiectul lui Saint-Pierre a fo st mult discutat, aducându-i autorului
o indiscutabil ă celebritate chiar dac ă în evaluarea proiectului s ău
dominante sunt neîncrederea și ironia. De la filozofi contemporani
precum Leibnitz (preocupat și el de problema unit ății europene în mai
multe lucr ări) și Voltaire (caustic și critic de și a schiț at el însu și un plan
de pace) pân ă la luminatul rege al Prusiei, Frederic al II-lea, textele
abatelui Saint-Pierre au prov ocat dezbaterea asupra posibilit ăților și
oportunit ăților de realizare a unei cooper ări europene f ără precedent
Însă cel care a contribuit cel mai mult la celebritatea abatelui de Saint-
Pierre și a proiectului s ău de pace ve șnică a fost Jean Jacques
Rousseau. De multe ori, în lucr ările contemporane despre Ideea
european ă, „proiectul lui Saint
-Pierre” este urmat de „critica lui
Rousseau”, respectiv referi ri la o lucrare sintetic ă, bine sistematizat ă
(are numai 40 de pagini), în care Rousseau î și exprim ă ideile: Estrait du
project de paix perpétuelle de M. l’abbé de Saint-Pierre , publicat ă în
1761. La ea autorul va face o comp letare: Jugement sur la paix
perpétuelle , publicat ă în 1782, dup ă moartea autorului.
Părerea lui Rousseau despre proiec tul lui Saint-Pierre este împă rțită. Pe
de o parte îi critic ă naivitatea, simplitatea și idealismul. Pe de alt ă parte
însă, el admiră ideea în sine: „ Dacă proiectul nu poate fi pus în practic ă,
acesta nu se datoreaz ă faptului c ă el ar fi himeric. În realitate, oamenii
sunt lipsi ți de chibzuin ță și este un fel de nebunie s ă fii înțelept în
mijlocul nebunilor ”. Rousseau consider ă că abatele gre șește când î și
pune speran țele în bun ăvoința prinților. Aceștia nu- și urmăresc decât
interesele personale, meschine iar su veranitatea este prin natura ei
avidă de putere. În consecin ță, Rousseau se concentreaz ă asupra
demonstra ției că este în interesul prinților să accepte o nou ă organizare
și instaurarea păcii.
Rezultatul este un plan care nu difer ă prea mult de cel al predecesorului
său, numai c ă pornește de la alte premize și are alte concluzii. Concluzia
este că ar fi probabil nevoie de o revolu ție pentru a se crea în Europa o
federație. Dar este de dorit o revolu ție? se întreab ă Rousseau.
Saint-Pierre a fost numit „primu l mare propagandist pentru pace” pentru
că ideile sale au avut un r ăsunet atât de mare. Consider ăm că
celebritatea lui Saint-Pierre se datoreaz ă atât operei sale cât, mai ales,
epocii sale, secolul al XVIII-lea. Er a, cum s-a putut observa, secolul
prieteniei dintre filozofi și principi, secolul în care lectura devine o
obișnuință, nu mai puț in secolul lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu…
Înainte de a examina Ideea european ă prin opera acestor mari filozofi
am dori s ă revenim, pentru concluzii la opera lui Charles Irénée Castel
de Saint-Pierre. În lucrar ea sa apare, pentru prima dat ă, cu insisten ța

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 33
atributului „european, european ă”: Societatea europeană , Universitatea
european ă, Corp european , Tribunal european , Congres european. Este
dovada unei reale con științe europene…
Și apoi, era oare abatele un idealist s au un naiv incurabil? La criticile
aduse operei sale, el a r ăspuns: „Sunt de acord, c ă probabil arbitrajul
european să nu se formuleze decât pas cu pas, cu grade de neperceput
și în dou ă sute de ani.” Peste dou ă secole era creat ă Societatea
Națiunilor, institu ție complex ă de ap ărare a pă cii, cooperare și
organizare a arbitrajului. Tot ap ărându-se, Saint-Pierre scria: „În prezent
nu este vorba decât de a începe liga, printr-un congres, la Haga sau în
altă parte.” În 1948, federali știi europeni au organiza t la Haga marele
congres european care a avut un rol important în ini țierea construc ției
europene, locul fiind ales, probabil, în semn de respect pentru marele
precursor…Deci, ce a fost Saint-Pi erre: un idealist naiv sau un vizionar?
Teste de autoevaluare 3
3.1. Explica ți în ce constă originalitatea planului lui John Bellers.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
3.2. Identificaț i principalele limit ări ale proiectului Abatelui de Saint-Pierre.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 39

Montesquieu

2.5.2. Filozofia Iluminist ă

Revenim acum la problema ridicat ă mai sus: cum se exprim ă Ideea
european ă în opera marilor filozofi din Secolul Luminilor. Am v ăzut că
unii dintre ei (Rousseau, Voltaire) și-au folosit imagina ția și pentru a
schița planuri federaliste și pacifiste. Evident îns ă că nu aici era noutatea
și contribu ția lor fundamental ă într-o epoc ă de schimbare profund ă a
viziunii despre om și societate. Cul ți, sceptici și cu dezvoltat spirit critic ei
au făcut observa ții și constată ri mai mult decât proiecte ambi țioase. Iar
constatarea lor merge pe linii convergente: există o unitate european ă
profund ă, iar Europa este continentul cel mai evoluat .
Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1685-1755) a fost printre cei mai reprezentativi gânditori din Secolu l Luminilor. Mare
teoretician al liber alismului el a sus ținut separarea puterilor în stat, rolul
legislației în evolu ția social ă și monarhia constitu țională . Cea mai
cunoscut ă lucrare a sa este Spiritul legilor
(1748). El împ ărtășea
totodată cosmopolitismul destul de r ăspândit în vremea sa „ înainte de a
fi francez sunt o fiin ță umană” spunea și refuza s ă dea unui prin ț sfaturi
care ar ruina alte state! Că lător pasionat, el avea deja o imagine
european ă când scria c ă „Germania exist ă pentru a c ălători acolo, Italia
pentru a sta câtva timp acolo, Anglia pentru a gândi acolo, iar Fran ța

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

34 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Unitatea
european ă

Voltaire

pentru a tră i acolo ”.
Montesquieu este convins de superioritatea Europei . Aceasta se
datoreaz ă întâi condi țiilor geografice, în special climei. Ca teoretician al
determinismului geografic, fa ce în Spiritul legilor o comparaț ie între
Europa – teritoriu al libert ății și Asia – supus ă servituții. Însă mai mult
decât pe geografie el pune preț pe cultur ă, ca, de altfel, to ți marii
gânditori ai secolului al XVIII-lea și face o leg ătură directă, cauzală, între
cultură și dezvoltare. Iar din analiz ă Europa este favorizat ă: „Și dacă
vrem să aruncăm o privire asupra situa ției actuale din lume, vom vedea
că, pentru acest motiv (cultura ei), Europa domin ă celelalte p ărți ale lumii
și este în prosperitate, în timp ce restul lumii geme în sclavie și mizerie;
tot așa cum Europa este mai luminat ă în mod propor țional, în m ăsura în
care celelalte p ărți sunt acoperite de o noapte grea. ”
Însă mai mult decât aceste judec ăți evaluative, care dovedesc existen ța
unei conștiin țe europene, sunt import ante aprecierile filozofului cu privire
la unitatea Europei, pentru c ă ele se raporteaz ă chiar la esen ța Ideii
europene .
Într-o lucra
re intitulat ă Despre puterea statelor , Montesquieu scrie: „ Un
prinț crede c ă va fi mai mare prin ruin a unui stat vecin. Din contră .
Lucrurile stau altfel în Europa încât toate statele depind unele de altele.
Franț a are nevoie de bogăț ia Poloniei și a Moscoviei, tot a șa cum
Guyenne are nevoie de Bretagne și Bretagne de Anjou. Europa este un
stat compus din ma i multe provincii ”. Deci, el consider ă că statele
europene sunt într-o situa ție comparabil ă cu cea a provinciilor Fran ței.

François-Marie Arouet, zis Voltaire (1694-1778) a folosit ra ționalismul
pentru a combate intoleran ța, prejudec ățile, privilegiile și abuzurile. Spirit
critic, satiric, chiar caustic a tratat cu scepticism și ironie tot ce i s-a p ărut
depășit sau utopic, lipsit de realism.
Pornind de la aceste premize, scria Voltaire „ Trebuie s ă examin ăm
starea în care suntem și nu starea în care nu putem fi .” Totuși, Voltaire
privea Europa cu mai mult optimism. Modul în care privea el problema
nu era prea diferit de cel al lui M ontesquieu. În Discurs preliminar la
poemul lui Fontenoy , (1745), Voltaire scria: „ Popoarele Europei au
principii de umanitate care nu se g ăsesc în alte p ărți ale lumii, ele sunt
mai legate între ele; au legi care le sunt comune, toate Casele
domnitoare sunt aliate; supu șii lor călătoresc tot timpul și păstrează între
ei relații reciproce. Europenii cre știni sunt la fel cum erau grecii: poart ă
războaie între ei, dar chiar în aceste conflicte pă strează atât de mult ă
decență…încât adesea un francez, un englez sau un german care se
întâlnesc prima dat ă par să se fi născut în acela și oraș.”
Câțiva ani mai târziu, în 1752, în Secolul lui Ludovic al XIV-lea , Voltaire
observă: ”Europa dep ășește în toate privin țele celelalte p ărți ale lumii…
se poate privi Europa cre ștină ca un fel de mare republic ă împărțită în
mai multe state, unele monarhii, altele mixte, acestea aristocratice,
celelalte populare, îns ă toate sem ănând unele cu altele, toate având
același fond religios, chiar dac ă este divizat în mai multe secte, toate
având acelea și principii de drept public și de politic ă, necunoscute în alte
părți ale lumii .”

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 35

Jean-Jacques
Rousseau

Unitate și
proiectul
confederativ

În sfârșit, în lucrarea lui fundamental ă, Eseu asupra moravurilor și
spiritului na țiunilor , din 1769, grandioasă încercare de istorie universal ă
de la Carol cel Mare la Ludo vic al XIII-lea, el vorbe ște de „Europa
noastră ”.
Al treilea mare filozof al epocii a fost Jean – Jacques Rousseau (1712-
1778). Fiul unui modest ceasornicar elve țian, fără să fi putut face studii
organizate într-o instituț ie de înv ățământ, ros de contradic ții și de
pesimism, hă ituit pentru ideile sale, plin de pasiune în a- și descrie
nefericirea, Rousseau a fost o excep ție în Secolul Luminilor. Un
precursor al Revoluț iei franceze pe care a influen țat-o mai mult decât
oricare altul, dar și precursor al romantismului. Problemele pe care le
analizeaz ă în opera sa sunt cele fundament ale; raportul dintre individ și
societate, rela ția dintre cet ățean și Putere, modul de educare al copiilor,
originile statului și altele la fel. Între preocup ările sale nu a lipsit tema
unității europene, fie ca observa ție generală , fie subordonat ă cercetării
federalismului.
Despre federalism, în general, el și-a propus s ă scrie o lucrare distinct ă,
considerându-se inventator al domeniului. Ar fi fost o continuare a c ărții
sale Contractul social , pe care el o consider ă prima parte dintr-un tratat
voluminos despre Instituț iile Politice . Nu se știe ce s-a întâmplat cu
lucrarea planificat ă despre federalism, dac ă a fost cumva scris ă sau nu.
Rousseau î și exprim ă însă observa țiile despre unitatea profund ă a
Europei în Extras din proiectul de pace ve șnică al abatelui de Saint-
Pierre . Acolo, el constată că situația din Europa este deplorabil ă, dacă o
privim prin prisma conflictelor: nu se încheie un r ăzboi local decât pentru
a începe unul general și nu se fac uniuni decât împotriva altora.
Rezolvarea este într-o confedera ție: „Dac ă există un mijloc de a
îndepă rta aceste periculoase contradic ții, el nu poate fi altul decât o
formă de guvern ământ confederativ, care, un ind popoarele prin leg ături
comparabile cu cele ca re-i unesc pe indivizi, s ă îi supun ă pe toți, în mod
egal, autorit ății legii .” Pentru a fi conving ător, Rousseau folose ște
exemple istorice, demonstrând c ă ideea confedera țiilor se întâlne ște
încă din antichitate (la greci, etru șci, latini și gali). Totu și cele mai mari
dovezi de „în țelepciune” le g ăsește autorul în epoca sa prin Corpul
germanic, liga helvetic ă și Provinciile Unite oland eze. Apoi Rousseau nu
imagineaz ă un nou proiect confederativ și pacifist ci, condus de realism,
Rousseau constat ă că în afar ă de confedera țiile constituite „ se pot
forma, în mod ta cit, altele, mai pu țin evidente, dar nu mai pu țin reale ”,
bazate pe unitatea de interese, prin asem ănarea dintre obiceiuri și prin
alte circumstanț e care stabilesc rela ții strânse între popoare divizate.
Aceasta este situaț ia Europei, consider ă filozoful „ În acest mod toate
statele din Europa formeaz ă între ele un fel de sistem care le une ște
printr-o singur ă religie, prin acela și drept interna țional, prin obiceiuri, prin
cultură, prin comerț și printr-un fel de echilibru care este consecin ța
necesară a tuturor acestor lucruri și care, f ără ca cineva să se
gândeasc ă să-l păstreze, nu va fi, totu și, atât de ușor de rupt cum crede
multă lume. ”
În continuare, Rousseau scrie o adev ărată „odă a Europei”, eviden țiind
atât calit ățile, cât și unitatea continentului. „ adăugați la aceasta situa ția
deosebit ă a Europei, la fel de populat ă peste tot, la fel de fertilă
pretutindeni, mai bine unit ă în toate pă rțile ei, ames tecul continuu de

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

36 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Unitate
european ă
versus naționalism

Proiecte privind
cooperarea
european ă în
secolul al XVIII-lea interese pe care leg ăturile de sânge și cele privind comer țul, artele,
coloniile le-au stabilit între suverani, mul țimea râurilor și varietatea
cursului lor, care fac toate comunica țiile mai u șoare, pasiunea locuitorilor
pentru mi șcare, astfel încât ei c ălătoresc tot timpul și se mut ă de mai
multe ori unii la al ții; inventarea timarului și gustul general pentru cultur ă,
stabilind între ei o comunitate de studiu și de cunoa ștere…. Cu aceste
condiț ii înzestrat ă, Europa nu este numai „o colec ție ideală de popoare
care n-au în comun decât un nume” cum se întâmpl ă în Asia sau în
Africa. Europa este mai mult „o societate real ă, având religia ei,
obiceiurile și tradițiile ei, chiar legile ei, de care nici unul din popoarele
care o compun nu se poate îndep ărta fără să provoace, imediat,
tulburări.”
În 1771, un grup de patrio ți polonezi l-au r ugat pe Rousseau s ă
redacteze un plan de Constitu ție pentru țara lor aflat ă în decaden ță,
considerând c ă în organizarea ei de pân ă atunci se afl ă cauza declinului.
El a terminat lucrarea doi ani mai târziu și a publicat-o cu titlul
Considera ții cu priv ire la guvernarea Poloniei și asupra reformei acesteia
proiectate în 1772. În compara ție cu frazele atât de consistente și
frumoase despre unitatea Europe i, lucrarea aceasta provoac ă o ciudată
surpriză. Atât de comentate „contradic ții” sau „inconsecven țe” ale lui
Rousseau apar și aici.
În aparen ță, imaginea pe care o schiț ează despre unitatea profund ă a
Europei este aceea și. Rousseau scrie „ Nu mai exist ă astăzi francezi,
germani, spanioli nici chiar englezi, or ice s-ar spune; nu mai sunt decât
europeni. To ți au aceea și gusturi, acelea și pasiuni, acelea și
obiceiuri…[…] Un francez, un englez, un spaniol, un italian, un rus, sunt
toți, aproape, același om. ” Noutatea consta îns ă în modul de interpretare
a cestor fapte, a acestor realit ăți deoarece Rousseau pur și simplu
regreta aceast ă uniformitate, considerând c ă ea se datoreaz ă în bună
parte învăță mântului și recomanda o solu ție simplă pentru salvarea
Poloniei: polonezii s ă fie preg ătiți ca polonezi, s ă se atașeze țării lor!
„Vreau ca, învăț ând să citească ei să citeas că lucruri despre țara lor; ca
la zece ani s ă-i cunoasc ă toate produsele; ca la doisprezece ani s ă-i știe
toate provinciile, toat e drumurile, toate ora șele; ca la cincisprezece ani
să-i știe toată istoria, iar la șaisprezece ani toate legile… ”
În acest sens se rezolv ă „contradic ția” lui Rousseau. Dup ă ce a fost
profetul atâtor lucruri și apărătorul atâtor cauze, acum era profet al
naționalismului, care se n ăștea încet la sfâr șitul secolului al XVIII-lea și
căruia îi apar ține, de drept, în Europa, secolul urm ător, naț ionalism care
va deveni o piedic ă majoră în calea integr ării europene…
Existența acestei noi direc ții de subliniere a superiorit ății și unității
Europei era înt ărită prin caracteristicile Secolului Luminilor, prin
cosmopolitismul s ău, prin rolul unificator al limbii franceze, prin
redescoperirea pl ăcerii de a c ălători. Însă nu au lipsit din acel secol nici
proiectele pentru organizarea pă cii și strângerea leg ăturilor dintre state.
2.5.3. Alte proi ecte privind pacea și cooperarea european ă
În acel secol au fost concepute destule planuri de acest fel. Mai degrab ă
a fost vorba de un progres de „interna ționalizare” a procesului de
redactare a lor.

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 37

Un alt proiect îl are autor pe cardinalul italian Giulio Alberoni (1664-
1752). Aventurier plin de talent și imagina ție, Alberoni și-a început
cariera ca trimis al micului ducat de Parma la Madrid și a devenit episcop
de Malaga, cardinal și prim-ministru al primului rege spaniol din dinastia
Bourbon, Filip al V-lea. Dup ă ce a fost îndep ărtat din funcț ia de la Madrid
(în 1719) s-a întors în Italia. Acolo a scris și publicat lucrarea Proiect al
Cardinalului Alberoni pentru a reduc e Imperiul Turc la supunere fa ță de
principii cre știni și pentru împ ărțirea între ei a cuceririlor f ăcute de acela .
Autorul propunea colaborarea cre știnilor catolici, protestanț i și ortodoc șii
în lupta împotriva turcilor, dar îl excludea pe pap ă, cu care era în conflict
personal. Mai prevedea formarea unui Congres european la Regensburg
(unde se afla din 1663 sediul permanent al Dietei Imperiului Romano-
German) care s ă joace rolul de arbitru perm anent între statele europene.
Câțiva ani mai târziu, în Germania, este publicat ă o lucrare cu titlul
Republica cre ștină generală în Europa , Mecklemburg, 1752, având ca
autor pe Dr. Eobald Toze . Analizând proiectele lui Sully și Saint-Pierre,
el le consider ă irealizabile pentru c ă vin în contradic ție cu principiul
suveranit ății de stat. Totu și, vede rezolvarea problemei în educarea
„spiritului de dreptate, dragostei fa ță de aproape și st ăpânirii de sine.”
Merită să fie reținut și planul regelui polonez Stanislaw Leszczynski
(1704-1709 și 1733-1736), care a fost și duce al Lorenei (1736-1766).
Ideea sa era de a se crea o „uniune a republicilor europene” în frunte cu
regele Fran ței. Este cuprins ă într-un manuscris gă sit la Nancy, care
datează din 1748.
Un alt plan de asigurare a p ăcii în Europa a realizat francezul Ange
Goudar într-o lucrare publicat ă la Rotterdam, în 1757, cu titlul Pacea în
Europa nu se poate instaura decât în urma unui lung armistiț iu: de
cavalerul G. Noutatea adus ă de el era c ă stabilea o leg ătură între
economie și război, afirmând c ă „bogăț iile sunt nervii r ăzboiului”. Ca
soluție pentru asigurarea p ăcii el propunea un armisti țiu de dou ăzeci de
ani, care s ă liniștească pasiunile r ăzboinice ale suveranilor europeni.
În 1767 apare la Leipzig un volum intitulat Construc ția noilor state , având
ca autor pe J.H.von Lilienfeld . Si el propunea convocarea unui Congres
al statelor creștine îns ă mergea mai departe cerând ca statele s ă
transfere suveranit ății către acest și ca un Tribunal Suveran s ă impună
în state un cod de drept interna țional și să stabileasc ă forțele armate
care să aplice sanc țiunile stabilite de Congres.
Mai poate fi amintit și proiectul vicontelui d’Argenson care propune
formarea unui Tribunal european în care Fran ța să dețină rolul de
arbitru.
În sfârșit, Jeremy Bentham , unul dintre fondatorii utilitarismului, a scris
în perioada 1786 – 1789 o carte de drept interna țional intitulat ă Principii
ale legii interna ționale , care va fi publicat ă postum, în 1843. În partea a
patra a lucr ării, prezint ă și el un proiect de instaurare a p ăcii numit Un
plan pentru pacea universal ă și veșnic ă. Planul s ău se referea la
Europa, nu la întreaga lume, și în special la Marea Britanie și Franța,
statele cele mai importante în concep ția autorului. Pentru instaurarea
păcii, Bentham propunea c onstituirea unor institu ții europene: o Diet ă
sau un Congres, în care fiecar e stat va avea doi reprezentan ți și o Curte
de Justiț ie. Congresul avea un rol deliberativ și de sanc țiune morală , iar

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

38 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Curtea avea func ții de arbitraj. De altfel, autor ul acorda un rol central în
planul său opiniei publice și în special presei. Nu era îns ă singurul
element de originalitate. Bentham mai propunea: renun țarea la colonii,
reducerea înarm ărilor și abandonarea diploma ției secrete, idei care vor fi
readuse în dezbatere în secolul al XX-lea…
În afară de instaurarea pă cii, care era principal ul obiectiv al propunerii
sale, filozoful englez se dovedea f ederalist european convins când se
întreba: „ De ce n-ar putea exis ta fraternitate european ă așa cum exist ă
Dieta german ă sau Liga helvetic ă?”
În anul când Bentham î și termin ă lucrarea, 1789, izbucne ște Revolu ția în
Franț a. Secolul se va încheia peste un deceniu, dar în Europa era deja o
altă epocă: de schimbare a structurilor sociale vechi de secole, de
înlocuire a suveranit ății monarhului, de drept divin cu suveranitatea
populară, de impunere a principiilor libert ății, egalității și fraternit ății.
Ideile Revolu ției s-au r ăspândit (uneori duse de arma tele franceze) de la
Lisabona la Moscova și de la Stockholm la Bucure ști.

Test de autoevaluare 4
4.1. Identifica ți perspectiva comună marilor filozofi ai sec. XVIII asupra Europei.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 39

2.6. Bibliografia

• Paun Nicolae; Paun Ciprian Adrian – Istoria Constructiei europene , EFES, Cluj-
Napoca, 2000
• Courty; Guillaume Devin – Construc ța european ă, Editura C.N.I. "Coresi" SA, Bucure ști
• Dutu Alexandru – Ideea de Europa si evolu ția conștiinței europene , Editura ALL
EDUCATIONAL, Bucure ști, 1999
• Husar, Alexandru, Ideea European ă, București, Institutul European, 1993
• Charles Zorgbibe, Construc ția europeana. Trecut, prezent, viitor, Editura TREI,
București, 1998

Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfâr șitul sec. al XVIII-lea

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 39 2.7. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 1
1.1. În perioada sec.XIII-XVI, co ntinentul european se afla în fa ța amenin țării turcești, în
consecin ță, tema centrala a intelectualilor și oamenilor politici men ționați este asigurarea
și organizarea p ăcii continentale prin realizarea unor institu ții care să rezolve litigiile dintre
suveranii europeni, obiectivul final fiind constituirea unei alian țe defensive împotriva
Imperiului Otoman.
Notă: În cazul în care nu aț i răspuns corect la aceast ă întrebare, re-studia ți capitolul
2.3. și bibliografia indicat ă.
Test de autoevaluare 2
2.1. Contribu ția original ă a acestui plan, care dep ășea cu mult epoca sa prin spirit de
toleranță și viziune universal ă era cea referitoare la componen ța Adună rii și ierarhia
statelor prezente. Centrul r ămânea, desigur, în Europa, dar Crucé acorda locuri înalte
celorlalte continente și marilor puteri de acolo. În plus, Crucé propunea solu ții inovatoare
pentru dezvoltarea comer țului: unificarea sistemului monetar și unificarea sistemului de
măsuri și greutăți.
2.2. În viziunea lui Sully cele cincisprezece state urmau s ă formeze o confedera ție
condusă de un Consiliu central alcătuit din patruzeci de membri și reînnoit din trei în trei
ani. Pe lâng ă acest consiliu central, planul mai prevedea înfiin țarea altor șase consilii
provinciale cu puteri limitate la o anumit ă regiune a Europei ce aveau competen ța de a
rezolva toate diferendele dintre suverani și popor, sau dintre state. Se percepeau impozite
unice și era organizat ă o armată a confedera ției europene.
2.3. În Europa era o nou ă perioadă de războaie. Ludovic al XIV-lea regele Fran ței încerca
să-și impun ă hegemonia, iar principiul „echilibrului european” folosit de precursorul s ău
împotriva Habsburgilor se întorcea acum î
mpotriva Fran ței: alianțele se formau pentru a-i
opri expansiunea. În acest context se punea, odat ă în plus, problema unei organiz ări
continentale care s ă împiedice atât r ăzboiul cât și hegemonia.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la dou ă dintre întrebă rile ultimului test,
re-studia ți capitolul 2.4. și bibliografia indicată .
Test de autoevaluare 3
3.1. Originalitatea pr opunerii lui Bellers cont ă însă în faptul că Europa urma s ă fie
împărțită în o sută de provincii sau cantoane fiecare dintre acestea reprezentate în Dieta
european ă în mod propor țional cu popula ția lor.
3.2. Limit ările cele mai serioase al e proiectului abat elui de Saint-Pierre erau cele
referitoare la men ținerea absolut ă a statului quo-ului teritorial, la reprezentarea egal ă a
statelor și la rolul exclusiv pe care-l acorda intereselor suveranilor și prieteniei dintre ei.
Notă: În cazul în care nu aț i răspuns corect la aceast ă întrebare, re-studia ți capitolul
2.5. și bibliografia indicat ă.
Test de autoevaluare 4
4.1. Montesquieu, Voltaire și J.J.Rousseau constat ă în operele lor existen ța unității
culturale, economice, ju ridice a Europei, aceast ă trăsătură fiind unul dintre elementele ce
conferă superioritate civiliza ției europene.
Notă: În cazul în care nu aț i răspuns corect la aceast ă întrebare, re-studia ți capitolul
2.6. și bibliografia indicat ă.

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

40 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Unitatea de înv ățare Nr. 3

ISTORIA IDEII EUROPENE (II). DE LA REVOLU ȚIA FRANCEZĂ
LA PRIMUL R ĂZBOI MONDIAL

Cuprins

3.1. Obiective 40
3.2. Ideea European ă și Revolu ția Franceză 40
3.3. „Europa” napoleonian ă 46
3.4. Ideea europeană de la Congresul de la Viena (1814-1815) la sfâr șitul
secolului al XIX-lea 47
3.5. Ideea European ă între 1870 și 1918 57
3.6. Bibliografie 62
3.7. Răspunsurile pentru testele de autoevaluare 62
3.8. Lucrare de verificare 1 64

3.1. Obiective
• Identificarea principalelor repere istorice ale evolu ției ideii europene la
sfârșitul secolului al XVIII-lea și în secolul urm ător.
• Compararea diferitelor perspective intelectuale și politice asupra unit ății
europene
• Operarea corect ă cu sursele istorice
• Descoperirea particularit ăților evolu ției ideii europene în contextul epocii
revoluțiilor și a naționalismelor

3.2. Ideea European ă și Revolu ția Franceză

În noua epoc ă de rapide transform ări, de entuziasm și efervescen ță
Ideea european ă îmbrăca forme noi, toate influenț ate de Revolu ție.
Nu este de mirare c ă în câțiva ani, dup ă 1789, au fost prezentate mai
multe discursuri, planuri și idei generoase, federalis te, pacifiste, decât în
anii trecu ți până atunci din secolul al XVIII-lea. Noile planuri fie porneau
de la „Europa popoarelor”, dovedind simpatie pentru Revolu ție, fie
exprimau ostilitate fa ță de principiile ei:
Din prima categorie putem aminti pu nctele de vedere exprimate de unii
conducători ai Revolu ției: Mirabeau, Robespierre, Saint-Just, sau cele
prezentate de italienii En rico Michele d’Aurora și Matteo Galdi, de
germanii Anacharis Cloots, Joseph von Göres și Immanuel Kant.
Din a doua categor ie numele cel mai important este cel al lui Edmund
Burke.
3.2.1. „Europa” revolu ției

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 41

Europa „libert ății”
versus Europa
„servituții”

Cosmopolitism
sau naț ionalism?

Republica Într-o declara ție prezentat ă la 25 august 1790, Mirabeau evidenț ia
relația stabilit ă între Fran ța, ideea de libertate și o viitoare federa ție. El
prezintă astfel situa ția: „Nu este, probabil, departe de noi acel moment
când, libertatea, domnind f ără rivali în cele dou ă lumi, va realiza
speranța filozofilor salvând specia uman ă de crima r ăzboiului
proclamând pacea universal ă…;… atunci se va realiza pactul de
federalizare a umanit ății.”
Cu puțin timp mai înainte, la 15 mai 1790, Robespierre afirma în fa ța
Adunării Naț ionale că „este în interesul na țiunilor să protejeze na țiunea
franceză, pentru c ă din Fran ța vor porni libertatea și fericirea lumii .”
Al treilea conduc ător important din timpul Revolu ției franceze pe care îl
avem în vedere este Saint-Just . El s-a raportat mai concret la „Europa” .
Într-un discurs din f ebruarie 1793 aprecia c ă: „Nu cunosc decât un mijloc
de a rezista Europei, s ă i se opun ă geniul libert ății.” Aici era în aten ție
„vechea” Europ ă, cea a monarhilor și a s
ervituții. Însă tot el adaug ă:
„Consider c ă voi (solda ții Franței) sunte ți cei destina ți să schimba ți fața
guvernelor Europei și nu veți avea lini ște până când ea nu va fi liber ă.
Libertatea ei este garan ția pentru libertatea voastr ă”. În acest caz Saint-
Just se refer ă la o „nou ă” Europă: a libertății.
În legă tură cu afirma țiile, în aparență contradictorii, pe care le-a f ăcut
Saint-Just , merită să fie reținută analiza profesor ului Pim den Boer.
Prezentând influen ța majoră pe care Revolu ția a cunoscut-o în Europa,
profesorul oland ez ajunge la urm ătoarea concluzie: „ Libertatea,
egalitatea și fraternitatea r ăsunau pretutindeni. Întreaga Europ ă veche
era zguduit ă, spre groaza multor oameni cu interese în menț inerea ei…
Ce este remarcabil în acest context este faptul că ideea de Europa și
conștiința apartenen ței la o comunitate european ă erau cu mult m
ai
clare la cei care încercau s ă reziste Revolu ției, decât la cei care o
susțineau. Era ca și cum, în ment alitatea revolu ționară, se găsea cu
greu loc pentru Europa, în compara ție cu ideea de cet ățean al lumii și de
cetățean al unui stat ”.
În aceast ă analiză se surprinde bine rolul pe care l-a avut Revolu ția
franceză în două direcții: cosmopolitismul, ca form ă a entuziasmului
revoluționar pentru reformularea lumii pe baza principiilor libert ății,
egalității, fraternit ății și, pe de alt ă parte, na ționalismul care prime ște un
impuls decisiv în toat ă Europa dup ă evenimentele din Franț a.
Un excelent exemplu al cosmopolitismului revolu ționar a fost Jean-
Baptiste, zis Anacharsis Cloots . Născut în Prusia, dintr-o familie
aristocrat ă cu ascenden ță olandez ă, el a devenit „cet ățean de onoare” al
Franț ei revolu ționare în 1792 (al ături de alț i străin
i celebri, Jeremy
Bentham, Klopstock, Schiller, Pestalozzi și Thomas Paine); executat prin
ghilotinare în 1794. În calitatea sa de „cet ățean al lumii”, sau, cum se
numea singur „orator al neamului om enesc”, Cloots a prezentat viziunea
sa mondială într-un discurs, în 13 iunie 1790: „ Nu vor mai fi nici provincii,
nici armate, nici învin și, nici înving ători…Oceanul va fi acoperit de
navele prelungi pân ă în China…Nu vor mai fi de șerturi; întreg p ământul
va fi o gradin ă. Orientul și Occidentul se vor îmbr ățișa pe câmpul
Federaț iei” Dincolo de viziunea idealist ă se poate observa c ă unificarea
mondială pe care o viza autorul avea centrul tot în Europa, în Fran ța.
Pe 21 aprilie Cloots a prezentat Confedera ției un proiect mai detaliat

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

42 Proiectul pentru Înv ățământul Rural universală –
Anacharsis
Cloots

Enrico Michele
L’Aurora și
Congresul
Universal

intitulat Republica Universal ă. Pornea de la ideea c ă simpla federaț ie nu
este suficient ă pentru reorganizarea lumii. Era necesar, credea el, să se
creeze un stat mondi al prin desfiin țarea guvernelor locale. Numai așa se
poate asigura pacea. „ Un corp nu- și declar ă război lui însuși și
umanitatea va tr ăi în pace când nu va forma decât un singur corp,
Națiunea unic ă… Comuna de la Paris va fi punctul de reunire, farul
central al comunit ății universale .”
Răspunsul pe care l-a primit proiectu l este cât se poate de sugestiv
pentru dualit atea ideologic ă cosmopolitism-na ționalism, din timpul
Revoluției. Dantonistul Robert a respins viziunea lui Cloots, cu aceste
argumente: „ Să lăsăm pe seama filozofilor, s ă lăsăm lor grija de a
examina omenirea sub toate aspectele: noi suntem reprezentan ții
speciei umane. Doresc, deci, ca legiuitorul Fran ței să uite pentru
moment universul pent ru a se ocupa numai de țara lui, vreau acea form ă
a egoismului na țional față de care mi-am tr ădat îndatoririle…”
Anacharsis Cloots locuia în Fran ța, după revoluție devenind practic
francez. Îns ă problemele legate de locul Fran ței în Europa nou ă și de
impunerea principiilor
revoluționare pe continent era mult analizat ă în
afara Fran ței.
În Italia, Enrico Michele L’Aurora a publicat în 1796 o lucrare cu titlul
Italiei în întuneric Aurora îi aduce lumin ă. Într-un test plin de semne de
exclamare, el î și prezintă viziunea european ă: „Nu, europeni, trebuie s ă
se încheie odată copilă ria noastr ă, ignoran ța noastr ă și stupiditatea
noastră ! Monarhi știi nedrep ți să ne respecte în sfâr șit drepturile! Iar dac ă
ei încearc ă să păstreze sistemul crunt și pervers, fie ca ura universală să
se abată asupra capului persecutorului nostru, care deja se clatin ă, iar
greutățile unui sângeros r ăzboi să-i loveasc ă pe duș mani! Iar na țiunile
să se unească și să fie libere, s ă fie guvernate dup ă drepturile
sacrosante ale libert ății și egalității, conduse de principiile pă cii, virtuții și
justiției… Fie ca toate na țiunile Europei s ă se poat ă considera ca
aparținând unui singur
stat, ca interesele lor s ă fie comune, iar Europa
să poată fi considerat ă mama tuturor locuitorilor ei .” Dincolo de
entuziasm, Enrico Michele avea și propuneri concrete. El dorea
convocarea unui Congres universal, ales de popoare, care s ă se
întruneasc ă în Sicilia sau în Menorca și să elaboreze o „Constitu ție
generală pentru întreaga Europ ă” și trei pacte sau coduri pentru
reglementarea rela țiilor morale, sociale și militare dintre na țiuni.
Sub aceea și influen ță a principiilor Revolu ției franceze, un alt italian,
Matteo Galdi , propunea, în 1797, formar ea unei „Ligi a Libert ății” prin
unirea popoarelor Europei. Iar filozoful german Joseph von Görres se
adresa direct Fran ței în 1795, pentru a veni în ajutorul Europei: „ Ca
Sparta în Grecia de odinioar ă, tu Fran ța, tu vei elibera Europa de
despoți.”
Se remarc ă foarte clar din această scurtă prezentare că mulți dintre
adepții Revolu ției franceze erau preocupa ți de soarta Europei și chiar
propuneau soluții de tip federalist, în sensul Ideii Europene . Din
această cauză, analiza profesorului Pi m der Boer nu poate fi
absolutiz
ată, în sensul c ă „unitatea Europei” devenise lozinc ă, folosită
exclusiv, pentru cei ce se opuneau Revolu ției. Conceptul „Europa” este
folosit pe scar ă largă de ambele tabere cu diferen ța că unii se refer ă la

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 43

Immanuel Kant

Federația –
garant al
dreptului
internațional

Edmund Burke

„vechea” Europ ă, iar alții la una „nou ă”. O dovad ă în plus, c ă termenul
Europa este folosite în diferite situa ții este și faptul că în Franț a,
Robespierre a fost sus ținut de ziarul lui Labrum care avea titlul „Ziar
general al Europei” .
Influenț at de ideile Revolu ției a fost și Immanuel Kant , însă gândirea lui
profundă l-a condus la elaborarea unui plan de pace universal ă, car va
influența, la rândul lui, concep ția politică peste secole. Filozoful german
avea 71 de ani când a publicat, în 1795, cartea intitulat ă Spre pacea
eternă. A fost prima lucrare în ca re Kant desprindea implica țiile practice
ale operei sale speculative, iar apr ecierile privind valoarea ei sunt
superlative… Astfel , Heikki Mikkeli consider ă că lucrarea lui Kant
cuprinde << cel mai bine cunoscut dint re toate planurile pentru „pacea
eternă” >>, iar Bernard Voyenne apreciază că ideile cuprinse în micul
volum, completate cu viziunea de ansamblu din alt ă lucrare a lui Kant,
sunt „de o importanță capitală”.
Kant precizeaz ă că lucrarea sa este teoretic ă și că el nu este un
practician al politicii. Totu și, studiul să u este inspirat direct de realitate,
pentru că experien ța de la care porne ște autorul a fost pacea de la Basel
și, în plus, gândirea profund ă sprijinit ă pe raționalism îi m ărește
valoarea. Analiza lu i Kant se plaseaz ă în domeniile: rela țiilor
internaț ionale, filozofiei politice și dreptului interna țional și cuprinde o
serie coerent ă de idei noi.
Kant are ca premis ă ideea c ă libertatea creeaz ă anarhie dac ă nu este
limitată de forța legii. El respinge deci concepț ia, „bunului s ălbatic” și pe
cea a „dreptului natural”. Libert ății „să lbatic ilor” îi contrapune civiliza ția,
iar dreptul este considerat de el o crea ție a spiritului uman. În
consecin ță, filozoful german consider ă că relațiile dintre state pot trece
de la starea de anarhie, care duce la r ăzboi, la „pacea etern ă” pe baza
principiului suveranit ății dreptului. A șa cum oamenii renun ță la o parte
din libertate pentru a tr ăi în ordine și legalitate într-un stat, statele pot, pe
baza voin ței lor libere s ă încheie o alian ță pentru menț inerea pă cii.
„Trebuie ca dreptul interna țional să fie fondat pe o federaț ie de state
libere ” consider ă Kant. În plus, pornind de la gândirea lui Rousseau
exprimat ă și în Revolu ția francez ă, Kant sus ține că statele care se vor
uni trebuie s ă fie republici pentru c ă astfel se exprim ă suveranitatea
populară.
Filozoful german nu a creat un plan detaliat de federa ție, evitând astfel
capcanele utopiei. Îns ă principiile sus ținute de el au avut o influență
puternică și durabil ă. S-a dovedit, spre exemplu, marea influență pe care
a avut-o Kant asupra pre ședintelui american Wilson, sus ținătorul cel mai
pasionat al cre ării Societ ății Națiunilor în 1919.
3.2.2. „Europa” contra-revolu ție
i
Dintre autorii care au folosit Ideea european ă ca argument împotriva
Revoluției franceze cel mai impor tant a fost englezul Edmund Burke, pe
care Jean-Baptiste Duroselle îl consider ă „un teoretician genial” al
Vechiului regim. Burke și-a prezentat concep ția despre Revolu ția
franceză, cu luciditate, dar și cu pasiune înc ă din 1790, în Reflec ții
asupra Revolu ției în Fran ța, a revenit în 1791 cu Gânduri despre
Problemele franceze și a continuat cu scrisori și apeluri pân ă la sfârșitul
vieții, în 1797. Burke consider ă că singura libertate real ă este cea

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

44 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Revoluția
franceză și
pierderea unit ății
europene

Unitatea
culturală,
instituțională și
juridică a Europei

instituită în țara sa, în Anglia, prin compromis între institu ții. La fel de
mult condamn ă principiul egalit ății, în viziunea revolu ționară francez ă.
Răsturnarea violent ă din Fran ța îi provoac ă oroare, iar pe revolu ționari îi
consider ă nebuni furio și, imbecili, asasini, regicizi și atei. Însă întreaga
lui demonstra ție porne ște de la concep ția conservatoare, ostil ă
schimbă rii. „Păstrând metoda Naturii în con ducerea statului, nu suntem
niciodată cu adev ărat înnoitori în ceea ce amelior ăm, nu suntem
niciodată cu totul demoda ți în ceea ce conserv ăm” scria el în Reflec ții
asupra Revolu ției din Fran ța.
Nu vom mai insista asupra concep ției politice a lui Burke, autor
recunoscut drept primul mare critic al Revolu ției franceze. Trebuie,
totuși, să subliniem leg ătura dintre argumentele sale critice și IDEEA
EUROPEAN Ă. Legătura aceasta este foarte clar ă, pentru c ă, în ultimă
instanță, Burke acuză Revoluția că a distrus unitatea Europei! Atacând
religia, r ăsturnând monarhia, distrugând principiul onoarei cavalere ști,
revoluționarii francezi au rupt pilonii care sus țineau unitatea continentului
– credea el…
Referindu-se la unit atea Europei, privit ă cu nostalgie și regret pentru un
lucru de pre ț pierdut, Burke are cuvinte frumoase, memorabile formulă ri
retorice. Textul la care ne referim este cuprins în cele Trei scrisori
despre propunerile de pace cu Dir ectoratul regicid al Fran ței, 1796-1797,
pe care Rougemot îl nume ște „descrierea clasic ă a unității europene”, iar
Duroselle „unul din cele mai fr umoase pamflete ale lui Burke”.
În analiza sa, Burke porne ște de la afirma țiile că între naț iunile europene
există o profund ă asemănare care a f ăcut, în istorie, ca pacea sa fie cu
adevărat pace, iar r ăzboiul să fie mai pu țin război. Mai mult chiar, autorul
englez afirm ă că națiunile europene sunt mai apropiate între ele când
sunt în război decât altele când sunt în stare de pace! Cauza , consider ă
Blake, ar fi în faptul că : „religia, legile și obiceiurile din Europa sunt
similare. Specialiștii în domeniul dreptului public au numit adesea acest
agregat de na țiuni un Commonwealth. Aveau dreptate. Este practic un
singur mare stat având acelea și baze de drept general, cu unele
diferenț e de obiceiuri provinciale și organiz ări locale. Na țiunile europene
au aceea și religie cre ștină, comună în părțile fundamentale, pu țin diferită
doar în ceremonii și doctrina subordonat ă. Regimul politic și economia
fiecărei țări derivă , în ansamblu din acelea și surse .”
Asemănări în institu ții, obiceiuri și educa ție completeaz ă imaginea
unității europene. Concluzia lui Burke merit ă să fie reț inută: „Această
asemănare în tipul de rela ții și în toate formele de exil oriunde s-ar afla
în continent. Când un om c ălătorește sau se stabile ște în alt ă țară pentru
îngrijirea s ănătății, plăcere, afaceri sau fiind constrâns, el nu s e simte
niciodată cu adev ărat străin”. Englezul Edmund Burke a fost, f ără
îndoială, un entuziast al Europei! De aceea ura lui împotriva Revolu ției
franceze a fost înt ărită de convingerea c ă „gloria Europei s-a stins”. De și
cel mai cunoscut, Burke nu a fost singurul sus ținător al unităț ii Europei,
în maniera tradi ționalistă, din perioada Revolu ției franceze. Dintr-o list ă
care este destul de lung ă mai pot fi citate și alte nume.
Fredrich von Hardenberg , cunoscut cu pseudonimul Novalis, mare
poet german precursor al romantismu lui, a scris în 1799 lucrarea
Creștinătatea sau Europa . Novalis, consider ă că Europa medieval ă a

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 45
Europa
conservatorilor

Statele Unite ale
Europei

fost o ampl ă comunitate creștin ă cu un singur lider: Papa. Nostalgic al
acelor vremi, poetul german creeaz ă, astfel tema romantic ă a glorioasei
epoci medievale. Totodat ă, el își proiecteaz ă în viitor idealul: „ Poate că
Europa se va trezi, poate că suntem în zorii unui st at al statelor… trebuie
să sosească timpul sacru al p ăcii eterne, când noul Ierusalim va fi
capitală.”
Cu doar 3 ani mai târziu, în 1802, vicontele de Chateaubriand publica,
cu uriaș succes, Geniul cre știnismului , carte în care exalta contribuț ia
creștinismului la formarea culturii europene șu unitatea medieval ă a
Europei creștine. Apoi, între 1787 și 1792 Nicola Vogt publică cele cinci
volume din lucrarea sa sugestiv intitulat ă Despre republica europeană ,
prin care încearc ă mai degrab ă să perfecționeze vechea Europ ă, decât
să creeze un nou sistem.
În sfârșit, omul politic, cu vederi conservatoare, Friedich Gentz tratează
cu realism și scepticism problema instaur ării păcii în lucrare. Despre
pacea etern ă din 1801. Adept al idealului european la începutul carierei,
el devine apoi neîncrez ător. În lucrarea Despre situa ția politică a Europei
înainte și după Revoluț ia francez ă, din 1801-1802, el mă rturisește că
nimic valoros n-ar fi r ămas din Europa de dinainte de Revolu ție. Gentz a
fost secretar al Congresului de la Viena din 1814, când scria c ă „în
prezent cuvântul Europa îl umple de oroare” și „a pierdut orice dorin ță de
a fi european”. Este ș i aceasta o dovadă , în sens negativ, c ă termenul
Europa nu era monopol al conservatorilor și celor ce se opuneau în
general spiritului Revolu ției. Era îns ă un concept în dezbatere, plin de
semnificaț ii culturale și politice…
Nu putem încheia prezentarea concep țiilor despre unitatea
Europei în timpul Revolu ției franceze f ără a aminti lansarea unui nou
concept, care va cunoa ște perioada de glorie în secolul urm ător, al XIX-
lea: Statele Unite ale Europei . El a fost folosit, probabil pentru prima
dată, într-o scrisoare pe care Washington i-a trimis-o lui La Fayette: „ Eu
sunt cetățeanul marii Republici a Umanit ății… Noi am aruncat s ămânța
libertății și a uniunii care va germina pu țin câte pu țin peste tot P ământul.
Într-o, dup ă modelul Statelor Unite ale Amer icii se vor constitui Statele
Unite ale Europei… ”
Test de autoevaluare 1
1.1. Identifica ți principalele caracteristici ale persp ectivei asupra Europei prezente în
lucrările susținătorilor Revolu ției.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
1.2. Explica ți pe scurt pozi ția gânditorilor conservatori fa ță de Revolu ție și unitatea
european ă.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi c onsultate la pagina 62

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

46 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
3.3. „Europa” napoleonian ă

Napoleon
Bonaparte

Cele 3 Europe
napoleoniene

Unificare
legislativ ă,
juridică, monetar ă
?
După zece ani de r ăsturnări spectaculoase istoria Fran ței și a Europei
intrau într-o nou ă etapă în 1799. Întors din Egipt, Napoleon Bonaparte
devine prim-consul printr-o lovitur ă de stat. Cinci ani mai târziu se
proclamă împărat. Pentru Franț a au urmat cincisprezece ani de
stabilitate politic ă internă : Napoleon era st ăpânul! Pentru Europa au fost
ani de războaie aproape neîntrerupte, ca re au condus armatele franceze
de la Lisabona până la Moscova.
Care era situa ția Europei în epoca napoleonian ă? Ce gândea împ ăratul
Napoleon I despre unitatea european ă? Sunt întreb ări importante, dar la
care nu este u șor de răspuns… În primul rând, pentru c ă la nivel mental,
el a oscilat între ambi ții mondiale și realități europene. În al doilea rând,
datorită pragmatismului care l-a determinat s ă schimbe planurile și
obiectivele în funcț ie de situa ția istorică.
Din punct de vedere practic Napoleon a „construit” succesiv trei Europe.
Europa p ăcii de la Amibus (1802), acceptat ă de nevoie și de Anglia se
baza pe Fran ța „frontierelor naturale” și domina ția ei asupra Italiei și
Germaniei de dincolo de Rin, unde au fost impuse reorganiz ări p olitice.
După victoriile de la Austerlitz (1805) și Iena (1806) împ ăratul creeaz ă o
„confedera ție” de monarhi din familia sa asupra c ăreia exercit ă
puterea personal ă, dictatorial ă. Frații și cumna ții să i era regi din
Westfalia, Olanda, Spania sau Neapole. În sfâr șit, din 1809-1810, pentru
a impune „blocada continental ă”, Napoleon extinde controlul direct al
Franț ei până în nordul Olandei, pân ă la Marea Baltic ă și până în
Adriatică.
În plus, armatele franceze și măsurile impuse de împ ărat ră spândeau în
Europa ideile Revolu ției, un nou sistem social și politic, Codul lui
Napoleon – chintesență a rela țiilor burgheze. Marele adversar al
împăratului francez, Matternich, scria în 1809: „ Europa a suferit o
reformă totală…Spania este subjugat ă; Poarta Otoman ă alungat ă
dincolo de Bosfor; frontiera marelui imperiu se întinde de la Baltica la Marea Neagr ă; Rusia va fi curând împins ă în Asia. Planul consecvent al
lui Napoleon s-a realizat. El este suveranul Europei .”
Gloria și ambiția lui Nap
oleon și-au găsit însă curând sfâr șitul.
Înfrângerea din Rusia (1812), c ea de la Leipzig (1813) și în final cea de
la Waterloo (1815) au pus cap ăt imperiului. Napoleon a fost exilat în
insula sfânta Elena, unde a murit în 1821.
Deosebit de interesant ă pentru tema noastr ă, Ideea european ă, este
maniera în care prezint ă el, retrospectiv, concep ția pe care ar fi avut-o
despre reorganizarea Europei. Napoleon a m ărturisit, și Las Casas a
consemnat în Memorialul din Sfânta Elena , că intenț ia sa a fost de a
introduce în întreaga Europa: un Cod de legi, o curte de Casa ție, o
monedă comună, un sistem general de m ăsuri și greutăți, acelea și
legi…Drept concluzie, Las Casas noteaz ă pentru posteritate visul lui
Napoleon: „ Europa, spunea el, ar fi avut curând, cu adev ărat un singur
popor, și oricine ar fi c ălător s-ar afla întotdeauna în patria comun ă.”
Lui Napoleon i se ma i atribuie inten ția de a fonda o academie

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 47 european ă, care să atribuie premii savan ților. Este sigur c ă a conceput
planul de a crea o Arhiv ă european ă. Matternich a scris în memoriile
sale că împăratul dorea s ă strângă la Paris toate arhivele și să le
depoziteze într-o cl ădire monumentală construit ă din piatr ă și metal între
Școala Militar ă și Domul Invalizilor. Cu certitudine el gândea s ă facă
Parisul capital ă a Europei. În Memorialul lui Las Casas apar formul ări
care sus țin că, cel puț in în exilul de la Sfân ta Elena, Napoleon se
exprimă ca un „european” convins: „sistemul european”, „asocia ția
european ă”, „Europa compunând o singur ă și aceeași familie.”
Pasajul cel mai interesant din Memorial este cel în care împă ratul
prezintă „planul” s ău european: „ Unul din gândurile mele cele mai mari a
fost aglomerarea, concentrarea acelora și popoare geografice desp ărțite,
fragmentate de revolu ții și de politic ă. Astfel, se afl ă în Europa, de și
despă rțiți treizeci de milioane de franc ezi, cincisprez ece milioane de
spanioli, cincisprezec e milioane de italieni, treizeci de milioane de
germani; a ș f i v r u t s ă fac din fiecare din aceste popoare un singur și
același for naț ional… Dup ă această simplificare elementar ă ar fi fost
posibilă încercarea de a realiza fr umosul ideal al civiliza ției, construit de
fantezie. În această stare a lucrurilor ar fi existat mai multe șanse de a
introduce pretutinden i unificarea codur ilor de legi, cea a principiilor, a
opiniilor, sentimentelor, p ărerilor și intereselor. Poate c ă atunci, datorit ă
răspândirii universale a ideilor luminate , s-ar putea visa la aplicarea
Congresului american sau amficț ioniilor din Grecia pentru marea familie
european ă. Și ce perspectiv ă ar exista atunci de for ță, de grandoare, de
bucurie și de prosperitate! Ce spectacol mare și magnific! ”.
Că ideile federaliste l- au preocupat serios pe Napoleon Bonaparte, în
ultimii ani ai vie ții ce
l puțin, se poate dovedi și prin recomandarea pe
care o face prin testament mo ștenitorului s ău de a „uni Europa prin
legături federaliste indisolubile”. Îns ă, contribu ția lui Napoleon la
dezvoltarea ideii europene nu s-a limit at la introducerea principiilor
Revoluției franceze peste tot în Europa, ca un adev ărat „Robespierre
călare”, și nici la proiectele tardive descris e în timpul exilul ui de pe insula
Sfânta Elena…

3.4. Ideea european ă de la Congresul de la Viena (1814-1815) la sfâr șitul
secolului al XIX-lea

3.4.1. Europa Sfintei Alian țe
Datorită geniului s ău militar, datorit ă forței pe care noile idei au dat-o
armatelor franceze, Napoleon a obligat monarhiile europene, care se
străduiau să-i opreasc ă expansiunea s ă se uneasc ă intr-un lung șir de
alianțe, de coaliț ii (opt, în total)… Evident c ă această colaborare a
monarhilor "vechii Europe", sprijinit ă permanent și substan țial de Marea
Britanie împotriva Fran ței revolu ționare, împotriva Imperiului francez al
lui Napoleon și pentru men ținerea echilibrului european, nu dep ășea
cadrul vechilor forme de alianță și nu au o leg ătură directă cu IDEEA
EUROPEAN Ă.
Totuși, monarhii Europei și oamenii politici care-i sf ătuiau au în țeles că
un nou tip de relaț ie trebuie creat între statel e cele mai puternice ale
continentului, pentru a st ăvili valul de amenin țări care era în stare s ă
măture vechea ordine. Aceste amenin țări își aveau originea în spiritul

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

48 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

„Concertul
european”

Amenințarea
revoluțiilor și a
naționalismelor

„Actul final”

democratic promovat de Revolu ția francez ă: suveranitatea popular ă,
afirmarea na țiunilor, libertatea și egalitatea între oameni și laicizarea
simbolurilor politice implicat ă de aceste principii.
Ca reac ție a luat fiin ță Sfânta Alianță , bază a ceea ce s-a numit
"concertul european". Sfânta Alian ță a fost consecin ța înț elegerii
încheiate de cele mai mari state europene cu privire la reorganizarea
politică a continentului dup ă înfrângerea lui Napoleon. În țelegerea a fost
rezultatul negocierilor din timpul Co ngresului de la Viena, deschis în
septembrie 1814 și încheiat în iunie 1815. Pe aceast ă înțelegere, dar și
din teama de noile pr incipii se va constitui Sfânta Alian ță. Rezultatul
obținut la Viena a fost important pentru că : "Actul final al Congresului de
la Viena din 9 iuni e 1815 este prima hart ă teritorială a Europei, un
document care determina starea posesiunilor fiecă rui stat ce nu putea fi
modificat ă decât prin acordul tuturor "(Charles H. Pouthas).
Iar trecerea de la Europa Revolu ției și a lui Napoleon I la Europa
Congresului de la Viena, care se sprijinea pe "legitimitate" și
"restaura ție" este surprins ă de un autor, care sprijinea aceast ă viziune
conservatoare, într-un articol din per iodicul francez "Moniteur Universel"
(27iulie 1815): " Astfel s-a n ăruit acest vechi edifici u a ceea ce Voltaire a
numit Republica european ă, în fața unei noi puteri care, fie datorit ă
principiilor ei atât de noi, fie în inte resul unui singur om și unei dinastii
uzurpatoare, voia s ă schimbe totul în jurul ei…ca totul s ă participe la
noutatea ei cu adev ărat înspăimântătoare. Se ridică , însă, azi problema
de a reconstrui. Aceasta a fost opera Congresului. S ă adoptăm ideea
luminoas ă a autorului Secolului lui Ludovic al XIV-lea , fără a împă rtăși
ideile onorabile ale bunului abate de Saint-Pierre, s ă luăm în
consideraț ie Europa, în ansamblu și în cadrul sistemului general al
raporturilor sale fundamentale, ca pe o so cietate, ca pe o familie, ca pe o
republică a prinților și popoarelor ".
Desigur c ă la Viena, monarhii ș i diploma ții care-i reprezentau n-au avut
drept ghid ideile exprimat e de autorul francez al articolului. Dar erau în
acel moment al is toriei europene solu ții inevitabile în fa ța amenin țărilor
venite de la revolu ție și de la na ționalismul tot mai ofensiv. Este p ărerea
exprimat ă și de unul dintre creatorii Sfintei Alian țe, Metternich: " Dorim
păstrarea pă cii politice. Nu pentru că am împ ărtăși utopiile abatelui de
Saint Pierre, ci pentru c ă suntem convin și că în ziua când aceast ă pace
va fi întrerupt ă haita liberal ă se va n ăpusti asupra puterii pentru a o
sfâșia".
Congresul de la Viena s-a încheiat prin semnarea unui document
complex numit "Actul final". Drept consecin ță a situaț iei stabilite în
Europa prin îndelungatele negocieri în cap
itala austriac ă se va semna la
Paris, pe 26 septembrie 1815, între țarul ortodox al Rusiei, împă ratul
catolic al Austriei și regele luteran al Prusiei, actul care pune bazele
Sfintei Alian țe. Articolul 1 din acest document este deosebit de sugestiv,
precizând: " Conform preceptelor Sfintei Scripturi, care îi îndeamn ă pe
toți oamenii de a se privi ca fra ți, cei trei monarhi contractan ți vor rămâne
uniți prin leg ăturile unei fraternit ăți reale și indisolubile și, considerându-
se compatrio ți, își vor acorda în orice ocazie și în orice loc asisten ță,
ajutor și sprijin "…
Prin obiectivul fixat de a opri istori a, de a opri exprimarea noilor idei

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 49

Principiul ”solidarităț ii” și
diplomația
conferințelor

Saint-Simon

Biografie

liberale și naționale, Sfânta Alianță a fost un fenomen negativ. Dar prin
accentul pus pe principiul "solidarit ății", pe leg ăturile de "fraternitate"
între cei trei puternici monarhi ai Europei ea a contribuit, practic nu
numai teoretic, la dezvoltarea IDEII EUROPENE. În plus, prin articolul 6
al tratatului din 20 noiem brie 1815 se stabilise regula întrunirii periodice
a unor conferin țe pentru discutarea "marilor interese comune", care a
primit numele de "concertul european". Se impune, deci, principiul
"diploma ției conferin țelor". Sfânta Alian ță a organizat patru astfel de
întruniri: la Aachen în 1818( când a fost primit ă Franț a), la Troppau în
1820, la Laibach în 1821 și la Verona în 1822, dar î și prelunge ște
existenț a până în anul revolu țiilor, 1848. Atunci a fost îndep ărtat de la
putere Metternich, om politic cu mult ă experien ță, care, totodat ă
declarase cândva c ă "de mult ă vreme Europa are pentru mine
semnifica ția unei patrii ".
Faptul că Sfânta Alian ță privea spre trecut, dar și prefigura un viitor mai
liniștit, că era anacronic ă prin alc ătuire și obiective, dar propunea o
formă nouă ce putea fi folosit ă, s-a observat foarte clar în epoc ă. Poetul
francez Pierre- Jean de Béranger(1780- 1857), foarte popular în timpul
vieții, considerat de c ontemporani poet na țional al Fran ței scria î n 1818
Sfânta Alian ță a popoarelor , în care pacea se adresa oamenilor, astfel:
„O! spuse ea, egali prin cutezan ță / Francez, englez, belg, rus sau
german / Popoare, forma ți o Sfântă Alianță / Și strânge ți-vă mâna ”.

3.4.2. Proiectul contelui de Saint-Simon
Congresul de la Viena și anul 1814, mai au o importan ță, afară de
pregătirea Sfintei Alian țe. Este anul ( și ocazia) public ării unui nou plan
privind unificarea Europei, iar autorul este creator de școală . Lucrarea,
publicată în octombrie 1814, avea titlul Despre reorganizarea societ ății
europene, sau despre necesitatea și mijloacele de a reuni popoarele
Europei într-un singur corp politic, p ăstrându-i fiec ăruia independen ța
națională, de Domnul conte de Saint-Simon și de A.Thierry, elevul s ău.
Din acest lung titlu se pot desprinde dej a trei caracteristici ale planului:
este propus ă o Europă a popoarelor nu a monarhilor; este propus ă o
confederaț ie; și (ca dovad ă a progresului f ăcut de ideile na ționaliste),
statele își mențin individualitatea.
Cine era îns ă principalul autor al planului? Charles-Henri de Rouvroy,
conte de Saint-Simon , era nepotul marelui memorialist din secolul al
XVIII-lea, Louis de Rouvroy, duce de Saint- Simon, care a prezentat în
21 de volume epoca lui Ludovic al XIV-lea și Regen ța, operă plină de
vervă și de imagina ție.
Nepotul lui era nu numai un om cu imagina ție, ci ș i un neconformist. A fost elevul lui d'
Alambert și la 13 ani a fost închis pentru impietate. La 17 ani a plecat în America,
împreună cu Rochambeau, propunându-i viceregelui Mexicului s ă taie un canal între
cele dou ă Americi: va r ămâne toat ă viața cu pasiunea canalelor! Îns ă la 19 ani este
atras de alt ă pasiune… De și nobil, sprijin ă Revoluția francez ă… care-l ruineaz ă. Își
reface îns ă averea speculând cu ”bunurile na ționale”. Este închis în timpul dictaturii
iacobine și eliberat în timpul Directoratului. A c ălătorit mult… și a descoperit c ă a rămas
din nou s ărac! Însă nu i-au lipsit planurile îndr ăznețe și influenț a asupra tinerilor de
valoare. În ultimii ani ai domniei lui Napoleon I a gândit ”reorganizarea societ ății
europene” și i-a scris împ ăratului cu propunerea de a organiza un concurs pe aceast ă
temă . Nu a primit r ăspuns.

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

50 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Unificarea
european ă

Organizarea
Europei

Caracteristici ale
perspectivei lui
Saint-Simon

A publicat atunci lucrarea amintit ă în speranț a că ocazia oferită de
Congresul de la Viena este favorabil ă. A fost sprijinit în aceast ă acțiune
de ”elevul s ău” Augustin Thierry (1795-1856) , are va deveni unul din
marii istorici ai Fran ței. Saint-Simon l-a avut ma i târziu ca secretar pe
Auguste Comte (1798-1857), fondator ul filosofiei pozitiviste și unul dintre
creatorii sociologiei.
În lucrarea din 1814, Saint-Si mon începe prin aprecieri față de
creștinătatea medieval ă care a fost singura organizare european ă
demnă de acest nume. Totu și el nu regret ă acele vremuri care ”erau
fondate pe supersti ții și prejudec ăți”. Raționalist, consider ă că o nouă
credință , cea în puterea științei, trebuie să primeze și declar ă că
urmărește ”construirea unei ordini sociale conforme cu Luminile ”. În plus,
autorul se raporteaz ă la precursorii lui în problema unific ării Europei și
arată ce le datoreaz ă și pentru ce îi critic ă.
Apoi, autorii î și ex
primă încrederea c ă va veni timpul când popoarele
Europei vor în țelege că binele comun trebuie s ă stea la baza rela țiilor
dintre ele și nu avantajele și interesele particulare. În privin ța concep ției
generale, Saint-Simon se dovede ște un adept convins al realit ăților
social-politice rezultate din revolu ție. El sus ține că viitoarea organizare a
Europei trebuie s ă aibă la bază o uniune între Fran ța și Anglia, ță ri care
au cunoscut revolu ția și sunt împreun ă mai puternice decât tot restul
Europei. Îns ă, modul de reorganizare a contin entului propus de el este
inspirat din sistemul britanic. As tfel, se propunea ca fiecare stat s ă aibă
un Parlament și să se constituie apoi un Parlament general pentru
Europa. Acesta ar cuprinde 240 de membri împ ărțiți între Camera
Deputaț ilor și Camera Lorzilor. Deputa ții ar fi ale și pe 10 ani de c ătre toți
cei care știu să scrie. Totodat ă, deputații ar fi ale și numai dintre cei ce
posedă bunuri imobile de pe ste 25.000 franci. La rândul lor membrii
Camerei Lorzilor urmau s ă fie numi ți de rege dintre cei cu o avere de
peste un milion de franci în bun uri imobile. Evident, urma să se aleag ă
un rege al Europei, dar, Saint-Si mon nu preciza cum. Parlamentul
general al Europei ar fi fost competent să soluționeze diferendele dintre
națiuni și să rezolve toate problemele de interes general.
Planul acesta este numai o parte din ampla reflecț ie a contelui de Saint-
Simon asupra Europei și întotdeauna el prive ște cu optimism viitorul
continentului. În ultima lui lucrare publicat ă în 1825, cu titlul Noul
creștinism , consider ă că locuitorii Europei ”fiii lui Abel” au mai multe
calități decât ”fiii lui Cain”, care populeaz ă Asia și Africa. În aceast ă carte
el se declar ă din nou convins c ă va veni o zi când popoarele Europei vor
înțelege interesul lor general și subliniaz ă chiar ” epoca de aur a omenirii
nu este în spatele nostru, ea este înaintea noastr ă”.
Gândirea lui Saint-Simon despre Europa reprezint ă foarte bine
schimbă rile provocate de Revolu ția francez ă și intrarea continentului, în
secolul al XIX-lea într-o epoc ă nouă a istoriei sale. Contribu ția lui a fost
atât de mare încât istoricul finla ndez Heikki Mikkeli a identificat șapte
puncte importante de diferen ță între teoria sa și cele anterioare. Acestea
sunt: 1) schimb ă perspectiva de la aspectele diplomatice la cele sociale;
2) pune accentul pe transformarea gradual ă în integrarea Europei și nu
pe cea brusc ă; 3) subliniază că toți membrii uniunii trebuie s ă aibă, în
principiu acela și regim politic; 4) acest regim trebuie s ă fie parlamentar;
5) esențial este în gândirea lui Saint-Simon, c ă Parlamentul va gândi

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 51

Discipolii lui Saint-Simon

Phillipe Buchez ș i
federația
european ă

Auguste Comte și
„Republica Occidental ă”
potrivit intereselor popoarelor și nu celor ale guvernelor na ționale; 6)
pune un accent deosebit pe importan ța exemplului britanic pentru
organizarea Europei și 7) gânditorii preceden ți au fost preocupa ți, în
primul rând de salvarea p ăcii drept principal obiectiv al unit ății Europei,
dar Saint-Simon insist ă asupra marilor avantaje politice, sociale și
economice pe care le poate aduce.
3.4.3. Discipolii lui Saint-Simon
Din acest bilan ț se poate deduce în ce mod es te opera contelui de Saint-
Simon o piatr ă de hotar pentru IDEEA EUROPEAN Ă. Însă, o contribu ție
evaluată în acest mod pozitiv de posteritate nu putea s ă nu provoace un
ecou special chiar în epoca ei. În acest sens, aspectul cel mai important
al gândirii lui Saint- Simon, în privin ța unirii Europei, este constituirea
unei ”școli”, cu un num ăr mare de discipoli care au continuat s ă militeze
pentru unitatea c ontinentului pân ă în a doua jum ătate a secolului al XIX-
lea. Din lungul șir al celor care au fost lega ți de ideile lui Saint-Simon și
indiferent de evolu ția ulterioar ă au rămas propagatori ai unit ății europene
pot fi aminti ți: Michel Chevalier, Gustav d' Eichtal, Pierre Leroux, Henri
Feugueray, Victor Considérant, Constantin Pacqueur, Charles Lemonnier.
Primii doi au fost sus ținători cunoscuț i ai unității europene prin articolele
publicate, în special în periodicul ”Globe”. D'Eichtal a publicat în 1840 o
broșură cu titlul Despre unitatea European ă
, în acela și an Victor
Considérant publică și el despre politica general ă și despre rolul Fran ței
în Europa iar doi ani mai târz iu, în 1842, apare lucrarea lui Constantin
Pacqueur Despre pace, despre principiul ei și despre realizarea ei, toate
reprezentând expresii ale sus ținerii IDEII EUROPENE . Pierre Leroux a
scris în 1827 în ”Globe” un articol intitulat Despre Uniunea European ă.
Însă, după părerea lui Bernard Voyenne ”cel mai european dintre
discipolii lui Saint-Simon este Charles Lemonnier , care și-a consacrat
viața acțiunii pacifiste și federaliste”. El a fondat în 1867 o ligă a pă cii și
a libertății, a condus un ziar cu titlul ”Les Etats Unis d'Europe”, care a
apărut mult timp și a publicat o carte cu același titlu, în 1872.
Alți doi discipoli ai lui Saint-Simon pot îns ă rivaliza cu el la titlul de mari
europeni. Mai întâi, Philippe Buchez . El a introdus carbonarismul, în
Franț a. La început saint-simonian, s- a convertit apoi la catolicism și a
creat o puternic ă școală a socialismului cre știn. Buchez a fost
președintele Adun ării Constituante din Franț a, între 5 mai și 6 iunie
1848, deci adev ăratul șef al statului francez. Chiar dac ă se îndep ărtase
de unele direc ții ale gândirii lui Saint-Simon, Buchez a r ămas consecvent
în susț inerea unit ății europene. Și-a exprimat ideile în periodicul ”L'
Européen” pe care l-a condus între 1831-1832 și 1835-1838 și a fost
unul dintre organizatorii Congresului istoric european în 1835. Era
adeptul ”federa ției europene”, chiar dac ă știa că s e v a a j u n g e l a e a
printr-o ”lupt ă lungă și dificilă”. Buchez a avut la rândul s ău discipoli:
Auguste Ott a scris o bro șură Despre federa ția european ă, iar Henri
Feugueray a fost un mare pionier al i deii ”Statele Unite ale Europei” în
1848.
Al doilea discipol al lui Saint-Sim on care se distinge ca un european
celebru a fost Auguste Comte . Secretar al „maestrului” în tinere țe, va
deveni cel mai important filosof francez la jum ătatea secolului al XIX-lea,

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

52 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

fondator al pozitivismului și unul dintre primii sociologi. Comte a sus ținut
perseverent unificarea Europei fa ță de care dezvolt ă o teorie proprie,
originală . Astfel, el consider ă că există un nucleu de unitate european ă
pe care îl nume ște „Republica occidental ă”, cuprinzând cele cinci state
(Franța, Germania, Mar ea Britanie, Italia și Spania) „ unite mereu din
timpul lui Carol cel Mare ”. Acestea urmau s ă formeze, în viziunea lui
Comte, un Comitet european cu: opt francezi, șapte englezi, șase
germani, cinci italieni și patru spanioli. Într-o etap ă ulterioar ă, ar fi fost
asociate: statele scandinave, Olanda, Belgia, Portugalia, Grecia. În
acest mod, Auguste Comte anticipa Uniunea European ă din 1995! (de și
scria prin 1850). El mai adă uga, îns ă, și un „al treilea cerc” cu alte
douăsprezece state „coloniale”, influen țate de civiliza ția european ă, între
care Statele Unite și țări din America de Sud. Filosoful francez propunea
ca statele s ă își păstreze drapelul, dar el concepea ș i un drapel comun
cu devizele „Ordine și progres” deoparte, și „A trăi pentru altul”, de
cealaltă parte. El asigura c ă prima va fi pe placul b ărbaților, iar a doua
va fi pe placul femeilor! În sfârșit, Comte ia
în calcul și elemente de
detaliu ale unific ării în „Republica occidental ă”: formarea unei flote
comune și adoptarea monezii comune. Pentru moned ă el fixeaz ă
valoarea metalic ă, propunând ca una dintre piesele în circula ție să fie
numită Charlemagne (Carol cel Mare).
Test de autoevaluare 2
2.1. Explica ți contribu ția Sfintei Alianț e la promovarea Ideii Europene.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.2. Men ționați diferen țele dintre proiectul lui Saint-Simon și teoriile anterioare asupra
unificării europene.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 62

Scriitorii legitimi ști
și conservatori

3.4.4. „Ideea European ă” între conservatori și naționaliști
Se poate constata c ă secolul al XIX-lea ar fi fost destul de reprezentativ
pentru IDEEA EUROPEAN Ă, chiar dacă ar fi existat numai acest grup al
pasionaților urma și ai lui Saint-Simon. Evident, îns ă, că nu acesta este
cazul… Mai exist ă multe alte personalit ăți, care pot ilustra conving ător
preocupările pentru unitatea continentului.
Privind, mai întâi spre trecut, vo m aminti grupul scriitorilor legitimi ști și
conservatori. Urmând concepț ia lui Novalis, o serie de autori, printre
care Chateaubriand (Le Génie du Cristianisme) , Joseph de Maistre (Du
Pape) , vicontele L. de Bonald sau Pi erre Simon Ballanche, considera c ă
unitatea Europei este dat ă numai de religie (accentuând rolul papalit ății)
și de monarhie, c ă modelul ei este Evul Mediu și că prin întoarcerea la
acele valori medievale se va împlini unitatea continentului pe care ei o
laudă, o doresc și o exalt ă.

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 53

Naționaliștii
revoluționari

Federația
european ă

Însă, nostalgici incurabili, ei ajung uneori pesimi ști. Spre exemplu,
Chateaubriand scria: „ Dacă ar exista în mijlocul Europei un tribunal care
ar judeca în numele lui Dumnezeu na țiunile și monarhii și ar preveni
războaiele și revolu țiile, acest tribunal ar fi capodopera politicii ș i ultimul
grad al perfec țiunii sociale. Papii, prin influen ța pe care au avut-o asupra
lumii creștine, au fost la un moment dat pe punctul de a împlini acest vis
frumos ”. Atins de pesimism, el declara „ Nu cred în societatea
european ă. În cincizeci de ani nu va mai exista nici un suveran legitim în
Europa ”. Iar De Maistre îi scria la 9 august 1819 contelui de Marcellus:
„Mor cu Europa, sunt în companie bun ă”.
În contrast cu acest grup de conservatori, sunt na ționaliștii revolu ționari
și romantici, între care cel mai important a fost Giuseppe Mazzini . S-a
născut la Genova, în 1805 și a făcut studii de filozofie și drept.
Considerând c ă unificarea Italiei se poat e realiza numai printr-o
revoluție, Mazzini a f ăcut parte în 1830 din mi șcarea carbonarilor.
Arestat, el a fost exilat. Convingerile lui federaliste erau deja formate,
pentru c ă în 1829 public ă articolul Gânduri despre o literatur ă
european ă, în care susț ine realizarea „unit ății morale a Europei prin
republica democratic ă, conducând la federa ția popoarelor”.
În exil, la Marsilia în 1831, Mazzini fondeaz ă asociația Italia Tânără în al
cărui manifest subliniaz ă că unitatea na țională este „ pregătirea marii
Federaț ii europene, care trebuie s ă uneasc ă într-o singur ă asociație
toate familiile din Lumea Veche ” . Între 1832 și 1834 a ap ărut un periodic
„Italia Tân ără” , care exprima ideologia asocia ției. Refugiat apoi la
Berna, Mazzini va semna, împreun ă cu alți șaisprezece revolu ționari
pactul Europei Tinere. Principiile asocia ției erau „Libertate, Egalitate,
Umanitate”, „Fraternitatea Popoarelor” și „Progres continuu”. Pactul „era
un act de fraternitate” semnat de Tână ra Germanie, Tân ăra Polonie și
Tână ra Italie. Li se vor al ătura: Tână ra Austrie, Tân ără Franță și Tână ra
Elveție. Ideile lui M
azzini sunt clar expuse în „Apel c ătre patrio ții
elveț ieni”: dup ă formarea republicilor na ționale el considera pasul
următor reunirea lor într-o federa ție european ă cu paisprezece state.
Preocupat, în primul rând, de misiunea istorică a italienilor, a Italiei unite,
el a fost atras totodat ă de ideea unit ății europene și probabil c ă aici se
găsește elementul cel mai important al concep ției lui Mazzini ( și a multor
alți revoluționari din perioada 1 830-1848, care gândeau la fel ca el):
reușește să împace na ționalismul cu unitatea Europei.
Și alți militanți cunoscu ți pentru unificarea Italiei au fost preocupaț i de
unitatea Europei: spre ex emplu Vincenzo Gioberti și Cesare Balbo. Ei au
pus însă accentul, la fel ca precursorii lo r conservatori francezi, pe rolul
jucat de religie, de papalitate.
Pe linia de gândire a lui Mazzini se plaseaz ă contemporanul lui mai
tânăr, Carlo Cattaneo. Ca și Mazzini el a început carbonar , a participat
la revolu ția din 1848 la Milano (Mazzini era atunci în fruntea revolu ției de
la Roma) și a fost, deci, întâi de toate, un patriot italian. Cattaneo este,
totodată, unul dintre promotorii cei mai importan ți ai conceptului Statele
Unite ale Europei, în anul revolu țiilor, 1848.
Carlo Cattaneo punea la baza concep ției lui despre Europa ideea unit ății
organice a continentului prin cele „ patru mari unit ăți , cea de putere prin
autoritatea imperial ă, cea a legilor în drept ul roman, cea a credin ței în

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

54 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Statele Unite ale Europei

Victor Hugo

Perspectiva romantic ă asupra
unității Europei

credinț a creștin ă, cea a limbii prin latina popular ă”.
În privin ța conceptului de State Unite ale Europei reț inem, mai întâi, c ă
Pierre Renouvin a scris un studi u despre Ideea de State Unite ale
Europei în timpul crizei din 1848. Apoi, din chiar acest titlu rezult ă că
noțiunea era mult r ăspândită în preajma și în timpul revolu ției. Într-
adevăr, ea este folosit ă de avocatul Vésinet într-un un discurs la Rouen,
pe 25 decembrie 1847. Apare apoi pe 28 februarie 1848 în „Moniteur
universel”, la Paris. Ziaristul scoț ian Charles MacKey formula Statele
Unite ale Europei, în dou ă articole publicate în „London Telegraph” (pe
28 martie și 1 aprilie). Pe 14 august 1848 în „La Presse”, Emile de
Girardin se întreba: „ De ce s ă nu fie Statele Unite ale Europei ?”.
Cattaneo scria și el, la 30 septembrie 1848, în Istoria insurec ției de la
Milano : „ Vom avea pacea când vom avea Statele Unite ale Europei ”.
3. 4.5. Victor Hugo
Pentru formula Statele Unite ale Europei, Carlo Cattaneo este la
concuren ță cu un celebru scriitor francez și, deși mult mai pu țin cunoscut
în aceast ă ipostază, un mare europeist: Victor Hugo. În cartea lui despre
ideea european ă, Carla Cattaneo scria: „Se discut ă mult asupra originii
formulei Statele Unite ale Europei și se revendic ă meritul fie pentru
Cattaneo, fie pentru Victor Hugo, fie pentru al ții”.
Nu ne intereseaz ă aici problema priorit ății în folosirea termenului; mult
mai important este modul cum gândea Victor Hugo v iitorul Europei și
marele lui entuziasm (romantic) pentru unitatea Europei. Într-adev ăr,
cine putea g ăsi cuvinte mai frumoase și exprim ări memorabile dac ă nu
un mare scriitor ca Hugo?
Ca dovad ă a progresului ideilor pacifiste , au fost organizate la ini țiativa
americanului Elihu Burritt, mai multe congrese pentru pace: la Bruxelles
în septembrie 1848, la Paris în augus t 1849, la Frankfurt în 1850. Victor
Hugo a prezidat Congresul de pace de la Paris, a șezat între un preot și
un pastor. În discursul inaugural, la 21 august 1849, marele poet a g ăsit
cele mai frumoase cuvint e pentru a exprima speran ța lui în viitorul
Europei unite. Iat ă câteva fragmente:
„Va veni o vreme când tu Fran ță, tu Rusie, tu Italie, tu Anglie, tu
Germanie, voi toate, naț iuni ale continentului, f ără a pierde calit ățile
distincte și glorioasa voastr ă individualitate, v ă veți uni strâns într-o
unitate superioar ă și veți constitui fraternitatea european ă, absolut la fel
cum Normandia, Bretania, Burgundia, Lor ena, Alsacia, toate provinciile
noastre s-au unit în Fran ța…Va veni o zi când vom vedea aceste dou ă
grupuri imense, Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei,
plasate fa ță în față, întinzându- și mâna peste mă ri, schimbându- și
produsele, comer țul, industria, artele, geniile, defri șând "globul",
colonizând de șerturile, ameliorând crea ția sub ochii Creatorului… ”.
Peste doi ani ca deputat în Adunarea Legislativ ă, Hugo lansa, la 17 iulie
1851, o provocare similar ă: „Poporul francez a t ăiat din granit
indestructibil și a pus chiar în mijlocul vechiului continent piatra de
temelie pentru acest imens edificiu al v iitorului, care se va numi într-o zi
Statele Unite ale Europei! ” Deși reacțiile unora dintre deputa ți au oscilat
între reticență și indignare Hugo a r ămas consecvent și în 1867 într-un
articol intitulat Viitorul (L'Avenir) scria cu aceeași m ăiestrie, cuvinte care

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 55

Propunere de
unire franco-germană

se imprim ă în memorie: „ În secolul al dou ăzecilea va fi o na țiune
extraordinar ă. Această națiune va fi mare, fapt care n-o va împiedica s ă
fie liberă. Va fi vestit ă, bogată, elegantă , pașnică și cordial ă la Paris, dar
nu se va numi Fran ța ci Europa. Se va numi Europa în secolul al
douăzecilea și, în secolele urm ătoare, mai mult transformat ă se va numi
Umanitatea.”
În timpul imperiului condus de N apoleon al III-lea Victor Hugo a tr ăit în
exil. Când acest exil se apropia de sfâr șit poetul nota la 17 iulie 1870 în
Carnetul său: „Acum trei zile, la 14 iulie, în timp ce plantam în gr ădina de
la Hauteville House stejarul Statel or Unite ale Europei, în chiar aceea și
clipă izbucnea r ăzboiul în Europa și exploda infailibilitatea papei la
Roma. Peste o sut ă de ani nu vor mai fi r ăzboaie, nu va mai fi pap ă și
stejarul va fi înalt… ” Biograful lui Hugo, Andr é Maurois (Olympio sau
viața lui Victor Hugo , Bucure ști, Editura Univers,1983, p.500)
comenteaz ă: „Din aceste trei profe ții una singur ă s-a realizat. Stejarul
este înalt. ”
Totuși, în ciuda timpurilor dificile și a vârstei pe care o avea, Hugo a
continuat lupta. A suferit pentru pier derea provinciilor franceze Alsacia și
Lorena în urma r ăzboiului franco-prusac. Deputat în Adunarea Na țională
de la Bordeaux el lansa Germaniei înving ătoare propunerea de unire:
„Fără frontiere! Rinul s ă fie al tuturor. S ă fim aceea și republic ă, să fim
Statele Unite ale Europei, s ă fim federa ția continental ă, să fim libertatea
european ă, să fim pacea universal ă!” Iar dup ă ce și-a dat demisia din
acea Adunare dominat ă de dreapta monarhist ă a făcut o list ă cu „Acte
proiectate pe care demisia m-a împiedicat s ă le săvârșesc: – Abolirea
pedepsei cu moartea; – Abo lire pedepselor infamante și corporale; ……-
Acte preparatoare ale Statelor Unite ale Europei;……” În anul urm ător; 1872, Hugo a trimis un mesaj Congresului pentru pace
care se desf ășura la Lugano (în Elve ția). El începea prin: „ Compatrioț ii
mei europeni ” și continua: „….
fără îndoială, acest lucru imens, Republica
european ă, îl vom avea. Vom avea aceste mari State Unite ale Europei
care vor încorona lumea veche… ”. Iar în 1876 când turcii îi masacrau pe
sârbi, el tr ăgea o singur ă concluzie din teribilele evenimente: „ Ceea ce
se întâmpl ă în Serbia demonstreaz ă necesitatea Statelor Unite ale
Europei… . Republica Europei, Federa ția continental ă, nu exist ă altă
realitate politic ă decât acestea… Ceea ce demonstreaz ă atrocitățile din
Serbia este c ă Europei îi trebuie o singur ă naționalitate european ă, un
guvern unit, un imens arbitraj fraternal… ” (din articolul Pentru Serbia) .
În sfârșit, aproape de moarte, Victor Hu go scria, printre altele, în
Testamentul să , la 31 august 1881: „ Dăruiesc toate manuscrisele și tot
ce se va g ăsi scris sau desenat de mine Bibliotecii Na ționale din Paris.
Care va deveni într-o zi Biblio teca Statelor Unite ale Europei ”.
Remarcabil ă consecven ță în susținerea unei cauze!
Dar Victor Hugo nu a fost în acea epoc ă singurul mare poet care a
susținut unitatea european ă. În calitate de ministru de externe, în 1848,
Lamartine , lansa un Manifest c ătre Europa, în care sublinia: „ Rațiunea
care radiaz ă pretutindeni, peste frontiere le popoarelor, a creat printre
spirite aceast ă mare na țiune intelectual ă care va fi încunare a Revolu ției
franceze… ”.
Momentul pă rea favorabil… Și unii dintre revolu ționarii români de la 1848

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

56 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Pierre-Joseph
Proudhon

Federalismul au împă rtășit entuziasmul romantic pentru reorganizarea federativ ă a
Europei: Nicolae B ălcescu, Ioan Maiorescu, Dumitru Br ătianu, A.C.
Golescu, Gheorghe Sion, și alții.
3.4.6. Pozitivism și federalism
Secolul al XIX-lea nu a fost nu num ai secolul romantismului, revolu țiilor
și afirmării națiunii. A fost și secolul pozitivismului, științei, încrederii în
rațiune. Experien ța entuziasmată de la 1848 și urmările oferite de
maturizarea na ționalismului în a doua jum ătate a secolului sunt analizate
de cel ce poate fi numit primul federalist adev ărat, cel care a
conceptualizat no țiunea de federalism: Pierre-Joseph Proudhon.
Temelia pus ă de J.J.Rouseau este consolidat ă de Proudhon în prima
abordare sistematic ă, temeinic ă a temei, în lucrare: Du principe federatif
(1863). Proudhon este convins de v iitorul federal al omenirii și
formuleaz ă concluzii tran șante: „ Secolul al XX-lea va deschide era
federațiilor sau omenirea va reînc epe un purgatoriu de o mie de ani ”,
sau „ Federalismul este forma politic ă a omenirii”. Totodat ă, Proudhon
sesizeaz ă pericolele ivite din iac obinism, din centralizarea și întărirea
excesivă a statelor – na țiune, din imperialismul m anifestat de ele, deci,
din exacerbarea conceptului de suver anitate. De aceea, pune accentul
pe elementele locale, pe comun ă, pe provincie. El constat ă așadar că:
„Europa va fi prea mare pentru o confedera ție unică; Ea n-ar putea
forma decât o confedera ție de confedera ții”.
Profunzimea gândirii lui Proudhon, spiritul s ău critic și abilitatea
demonstra ției, îl determin ă pe Bernard Voyenne s ă-l prezinte elogios în
lucrarea lui despre Istoria Ideii Europene : „El singur a dat un sens tuturor
eforturilor pe care le-am vă zut desfăș urându-se de cinci secole pentru a
realiza, în sfâr șit, o Europ ă organic unit ă. Federalismul f ăcea posibilă
laicizarea consiliilor pe care o dor eau Dubois, Crucé sau abatele de
Saint-Pierre; el d ă cheia acelei puteri egale într e state despre care Sully
observa c ă dacă n-ar exista Europa ar r ămâne prad ă oricărei aventuri; el
este afirmarea Europei popoarelor pe care o într evedea Saint-Simon; el
este mai ales Europa dreptului a c ărei naștere Kant o saluta prematur ”.
Este evident c ă secolul al XIX-lea, în ansamblul s ău, reprezint ă un
progres pentru IDEEA EUROPEAN Ă. Sute de gânditori: scriitori, filosofi,
istorici, oameni politici au sus ținut unitatea Europei, individual sau
formând adev ărate școli, cu argumente și cu entuziasm.
Test de autoevaluare 3
2.1. Men ționați scriitorii legitimi ști ce considerau c ă unitatea Europei este dat ă numai de
religie și de monarhie.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.2. Explica ți pe scurt tema central ă a perspectivei lui Pierre-Joseph Proudhon
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 62

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 57
3.5. Ideea European ă între 1870 și 1918

Euroscepticism

Otto von
Bismarck

Realpolitik

Leopold von
Ranke

Nu este mai pu țin adev ărat că în perioada 1870-1918 IDEEA
EUROPEAN Ă cunoaște o perioad ă de criz ă. În plin ă dezvoltare
economic ă, drept urmare a revolu ției industriale, în cea mai dur ă fază a
expansiunii coloniale, atunci când na ționalismul c ăpăta forme șovine și
agresive, statele europene descopereau no i zone de conflict între ele.
Era epoca bismarckian ă (1870-1890) din istoria Europei și prelungirea
ei, prin politica mondială (Weltpolitik) promovat ă de Wilhelm al doilea,
împăratul Germaniei. Criza de care aminteam se exprim ă prin
„concepția” lui Bismarck despre Europa, form ă îndepărtată a ceea ce azi
numim euroscepticism.
Otto von Bismarck , „cancelarul de fier” al Germanie, considera c ă în
relațiile interna ționale există o singur ă realitate: interesele statelor
exprimate prin pol itica lor de for ță. În anul 1863, anul în care Proudhon
își publica lucrarea despre federa lism, s-a produs prima reac ție
semnificativ ă pentru concep ția lui Bismarck despre Europa.
Ambasadorul britanic la Berlin, si r Andrew Buchanann, atrage aten ția
autorităților prusace c ă „Europa nu va tolera ocuparea Poloniei de c ătre
Prusia”. Replica lui Bis
marck: „Cine este Europa?”.
Apoi, în 1876, de la Sankt Petersburg, Gorceakov a trimis la Berlin un
document în care afirma c ă: „Problema nu este nici germană , nici rus ă,
ci european ă”. Bismarck nota pe el: „Cine vorbește de Europa gre șește.
Noțiune geografic ă”. În plus mai f ăcea acest comentariu: „ Am găsit
totdeauna cuvântul Europa în gura oamenilor de stat care vor să obțină
de la o putere str ăină ceva ce nu risc ă să ceară în nume propriu ”.
Iată cât de coerentă era logica lui Bismarck. Pentru cineva condus de
egoismul de mare putere, pe Realpolitik , care m ăsura forța numai în
divizii de solda ți și număr de tunuri, Europa nu putea avea un sens
politic și numai unul geografic.
Totuși, când am amintit de criza IDEII EUROPENE în aceast ă perioadă,
nu am avut în vedere c ă Victor Hugo și Proudhon ar fi excep ții printre
gânditorii politici. De și domina naț ionalismul și rea lismul în rela țiile
internaț ionale, în a doua jum ătate a secolului al XIX-lea nu au lipsit
lucrări care sus țineau unitatea Europei. Chiar dimpotriv ă…
Iată numai câteva exemple…În Germania, marele istoric Leopold von
Ranke (1795-1886) eviden țiază unitatea Europei: „ Oricât de complicat
pot să pară dezbină rile noastre interne, oricât de diferite și, deseori,
ostile, tendinț ele noastre, noi nu suntem mai pu țin, în raport cu restul
lumii, o unitate ”. Și adaugă: „Complexul de state cre știne din Europa
trebuie s ă fie considerat ca un ansamblu, în anumit sens ca un stat ”.
Creșterea importan ței suveranit ății naționale este considerat ă de istoricul
german „o toxin ă” care „dacă va învinge, cultura și creștinătatea îns ăși
vor fi ameninț ate”. În sfârșit, el eviden țiază calitățile Europei, „geniul
occidentului”, care nu numai c ă a rezistat vechilor amenin țări istorice
(Islamul, t ătarii, Imperiul Otoman), dar domină pământul pentru c ă a
cucerit America, a p ătruns până în adâncurile Asiei și a cuprins Africa,

ocupându-i toate țărmurile.
Tot în Germania, Constantin Frantz (1817-1891) a fost un federalist

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

58 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Friedrich
Nietzsche

Johann Bluntschli

convins. De și a fost funcț ionar al statului prusac, reprezint ă un caz
interesant de reac ție împotriva militarismului și naționalismului agresiv
din țara sa. A publicat în 1879 lucrar ea Federalismul sau principiul
constructiv al organiz ării sociale, statale și interna ționale cu special ă
raportare la Germania. Demonstra ție critică și judecat ă constructiv ă. El
susține constituirea unei uniuni de state în Europa central ă și nordic ă,
nucleu pentru o federa ție mai larg ă pe bază creștină. Argumentează că:
„În acest fel, se va funda menta un sistem pentru men ținerea păcii cum
nu a cunoscut Europa niciodat ă. Și ce onoare pentru Germania dac ă ar
putea fi baza unei federa ții pentru pace, în loc s ă fi creat, prin sistemul
din 1866 militarismul eu ropean ce ne suge sângele ”.
Dar cel mai important gânditor german care s-a ocupat de problema
Europei unite, la sfâr șitul secolului al XI X-lea a fost a fost Friedrich
Nietzsche (1844-1900). Opera lui a avut foarte mare influen ță în cultura
germană și în afara ei, în ciuda contradicț iilor și exceselor. Viziunea lui
Nietzsche despre Europa este exprimat ă cel mai bine în lucrarea, din
1886, Dincolo de bine și de rău. Într-un semnificativ fragment din
această carte el identific ă naționalismul cu incapacitatea politic ă și
exprimă încrederea în viitorul Europei unite: „ Datorită diviziunii morbide
pe care nebunia na țiunilor a a șezat-o și o așează încă între popoarele
Europei, datorită politicienilor cu vederi înguste și gata s ă sară la bătaie,
care domnesc azi cu ajutorul patriotismului, f ără a bă nui în ce mă sură
politica lor de dezbinare este, în mod fatal o simplă politică de-o clip ă –
datorită tuturor acestor lucruri și a altora înc ă, despre care nu se poate
vorbi azi, se neglijează sau se deformeaz ă mincinos semnele care
dovedesc în cel mai conving ător mod că Europa vrea s ă fie una. Toț i
oamenii, cât de cât profunzi și cu vederi largi, pe care i-a avut acest
secol au țintit spre acest scop unic prin efortul secret al sufletului lor ”. La
fel de serios se exprim ă el în favoarea Europei unite și în urm ătorul
pasaj: „Dincolo de toate r ăzboaiele na ționale, de ac este „imperii” și de
cel ce ocup ă acum primul plan, eu v ăd mai departe. Ceea ce m ă
intereseaz ă este Europa Una și, o văd pregătindu-se lent, într-o manier ă
ezitantă. La toate spiritele largi și profunde din acest secol, opera
comună a constat în a preg ăti, a calcula și a anticipa aceast ă nouă
sinteză: europeanul din viitor ”.
În a doua jum ătate a secolului al XIX-lea, un alt susț inător al cauzei
Europei unite a fost marele jurist elve țian Johann Kaspar Bluntschli
(1808-1881). A fost autorul codul ui civil al cantonului s ău natal – Zürich,
iar apoi a devenit unul din cei mai cunoscu ți profesori de drept
internaț ional din vremea aceea, lucrând la Universitatea din Heidelberg.
Bluntschli î și prezint ă concepția într-o serie de lucr ări precum: Europa
als Staatenbund (1871), Die Organisati on des europäischen
Staatenvereins (1878) sau în Die schweizeri sche Nationalität (1875) . El
consider ă organizarea elve țiană ca posibil model pentru o Europ ă unită:
„Elveția a emis și realizat principii care su nt pentru ansamblul statelor
europene o surs ă de prosperitate și de dezvoltare și care vor fi într-o zi
menite s ă asigure pacea în Europa…Dac ă acest ideal de viitor se va
realiza într-o zi, na țiunea elve țiană de caracter internaț ional va trebui s ă
se încorporeze în comunitatea Marii Europe. În acest fel ea nu va fi tr ăit
în zadar, nici f ără glorie ”.
Conștient de orgoliul statelor suverane, gânditorul elve țian consider ă că

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 59

Uniunea de state suverane

Federaliștii italieni

Contribu ții
franceze la ideile
federaliste

nu este posibil ă formarea „unui stat european unic în care statele, pân ă
atunci suverane, s ă se încorporeze”. Soluț ia o găsește însă într-o uniune
de state suverane (Staatenbund) condus ă de un consiliu federal care s ă
reprezinte statele și de un senat reprezentând popoar ele. Litigiile ar fi
supuse acestor institu ții și tot lor le-ar fi supuse problemele ce țineau de
„marea politic ă”. Cu realism și modestie cump ănită, Bluntschli constat ă:
„Noul proiect pentru o constitu ție federală european ă nu este prea
strălucit și nu are nimic extraordinar; este modest și moderat; îns ă având
în vedere c ă nu face apel decât la for țele reale, rezervându-le lor
împlinirea nobilelor sarcini care se c uprind în acest ideal, va fi, cel pu țin
asta sper, mai realizabil și mai eficient decât proiectele anterioare ”.
De la revolu țiile din 1848 pân ă la primul ră zboi mondial, numero și au fost
și italienii care au sus ținut ideea european ă, unificarea Europei. Cei mai
mulți s-au recunoscut discipoli ai lu i Carlo Cattaneo în promovarea
Statelor Unite ale Europei. În 1851, Angelo Brofferio declara c ă trebuie
realizate nu numai Statele Unite ale Italiei , ci și Statele Unite ale
Europei. Pr
ezidând desf ășurarea Congresului de pace de la Geneva din
1868, un alt italian Mauro Macchi amintea c ă ideea Statelor Unite ale
Europei a fost promovat ă de Cattaneo. În 1878, Alberto Mario scria și el
că singura solu ție este cea propus ă de Cataneo și că numai un r ăzboi
împotriva opresorilor „va conduce la Statele Unite ale Europei, deci la
Liga popoarelor suverane”. Înt r-un discurs în Camera Deputaț ilor, pe 3
martie 1894 Quiricio Filopanti susținea unitatea Europei. În 1889,
Stefano Jacini scria: „Într-adev ăr, toate popoarele care locuiesc pe
marea peninsul ă ce constituie c ontinentul european cât și ramificaț iile
peninsulare și insulare ale acestuia, nu mai pot întârzia în a medita
serios la cazul lor. În câteva decenii vor sim ți nevoia imperioas ă de a
forma un Corp semi-feder al de state, capabil s ă țină piept celor doi
giganți care se ridic ă la orizontul secolului viitor, Rusia irezistibil ă în Asia
și Statele Unite ale Amer icii de Nord, cu sutele de milioane de locuitori
pe care fiecare dintre ace ști coloși le va avea atunci ”. (Pensieri sulla
Politica italiana ). În aceast ă perioad ă, Francesco Crispi , vechi
colaborator al lui Mazzini și apoi șef al guvernului Italiei (1887-1891 și
1893-1896) îi scria uni prieten fr ancez, Desmaret s, propunându-i s ă
susțină împreună proiectul Uniunii Europene: „ Ideea Statelor Unite ale
Europei plute ște în aer… Ea este rezultatul istoriei și cheia viitorului ”. În
scopul sus ținerii unit ății europene apare și cartea lui Tullio Martello , în
1905: Lo „Zollverein” italofranc ese e gli Stati Uniti d'Europa.
În Franț a, idei federaliste a sus ținut cu multă convingere Ernst Renan .
Într-o celebr ă scrisoare c ătre profesorul german F. Straus (16 septembrie
1870), Renan susț inea în leg ătură cu războiul franco-prusac: „ Pacea nu
poate fi decât opera Eur opei care a blamat r ăzboiul și care trebuie s ă
dorească să nu fie prea mult sl ăbit nici unul dintre membrii familiei
europene ”. Renan mai considera c ă se impune stabiliz area frontierelor și
continua: ” Europa s ă facă aceasta și va fi sem ănat pentru viitor
germenul celei mai fecunde institu ții, vreau s ă spun al unei autorit ăți
centrale tip de congres al Statel or Unite ale Europei, judecând na țiunile,
impunându-li-se și corijând principiul na ționalităților prin principiul
federației”. Filosoful francez revine asupra problemei într-o scrisoare din
15 septembrie 1871 c ătre prietenul s ău german: „ Națiunile europene,
așa cum le-a f ăcut istoria, sunt lorzii într-un mare Senat în care fiecare

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

60 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Proiectul Lorimer
pentru Statele
Unite ale Europei

Proiecte pentru o
Confedera ție
european ă

Eforturile pentru
asigurarea p ăcii membru este inviolabil. Europa este o confedera ție de state unite prin
ideea comun ă de civiliza ție”.
Contribu ția lui Renan este cu atât mai valoroas ă, cu cât el este autorul
renumit al unui studiu despre na țiune (Qu'est-ce qu'une Nation?, 1887),
deci era bine ancor at, prin preocup ări, în vremea sa. El o dep ășește însă
și scrie ca un european de la sfâr șitul secolului al XIX-lea, când observ ă:
„Națiunile nu sunt ceva etern. Au avut un început, vor avea un sfâr șit.
Confederaț ia european ă va fi, probabil, cea care le va înlocui ”.
În ciuda norilor grei, care preg ăteau furtuna r ăzboiului mondial, între
1870 și 1914 apar și alte lu ări de poziț ii în favoarea federalismului. În
1872, un avocat scoț ian, James Lorimer , publica The Institutions of the
Law of Nations, în care sus ține ideea constituirii Statelor Unite ale
Europei, cu o Camer ă a Deputaț ilor și un Senat. Cele șase state mari
(Austria, Fran ța, Germania, Italia, Marea Britanie și Rusia) ar fi avut
dreptul la 6 senatori pe via ță și la 15 deputa ți aleși; statele mai mici
având o reprezentare mai mic ă, proporțional cu dimensiunea lor. Un
guvern din 15 membri urma s ă fie format din 5 senatori și toate cele 6
puteri mari ar fi reprez entate în el. Administra ția european ă ar avea
centrul la Geneva și ar lucra în limba franceză .
În lucrarea din 1902 Imperialism. A study , filozoful britanic J.A.Hobson
critică colonialismul și susține colaborarea dintre state și chiar
federalizarea Europei. Federalist a fost și catalanul Pi y Margall care,
pentru scurt timp a condus Spania, ca pre ședinte. In anul 1900 s-a
deschis la Paris Congresul de științe politice, din ini țiativa juristului și
sociologului Anatole Leroy-Beaulieu , membru al Institutului. Filosoful
francez consider ă că modelul Statelor Unite al e Americii nu este aplicabil
Europei, pentru c ă naț iunile vechiului continent sunt puternic
individualizate și se pronun ță pentru o confedera ție care s ă păstreze
diversitatea și bogăția culturală . Luând în discu ție extinderea
confederaț iei, Leroy-Beaulieu exclude Imperiul britanic și Rusia, dar
admite Imperiul Otoman (îns ă nu la egalitate, ci sub supraveghere,
pentru rezolvarea problemei orientale ). Dezbaterile de la congres au fost
cuprinse în lucrar ea: A. Leroy-Beaulieu și alții, Les États Unis d'Europe ,
Paris 1901.
În exprimarea lui Be rnard Voyenne: „ Ansamblul acestor lucr ări contribuie
cel mai remarcabil efort depus în epoc ă pentru a face s ă progreseze
ideea <european ă> și de a întoarce, dac ă se mai putea, locomotiva
<războiului>. Îns ă mașina grea alerga cu toat ă viteza spre catastrofă .
Era de acum prea târziu, sau prea devreme, pentru a vorbi de Europa ”.
Totuși, în pofida alunec ării spre dezastrul primului r ăzboi mondial IDEEA
EUROPEAN Ă nu a fost nici atunci complet abandonat ă. În 1913, un
olandez, Dr. G. Lutemer , publică o lucrare în care propune formarea
unei confedera ții europene formate din patru federa ții: federa ția
germanic ă, federația anglo-latin ă, federația sud-oriental ă și federa ția
Rusiei europene. În plus urmau s ă se constituie tribunale speciale pentru
fiecare federa ție, iar Tribunalul de la Haga s ă devină instanță de arbitraj
obligatoriu, pentru întreaga Europ ă.
Eforturi speciale (chiar dac ă rezultatele au fost firave) s-au f ăcut în ultimii
ani ai secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX și în domeniul
pacifismului, care a fost timp de secole rud ă bună cu ID EEA

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 61

„Războiul civil
european”

EUROPEAN Ă.
În 1899 s-a deschis la Haga Conferin ța Păcii încheiat ă prin semnarea a
trei conven ții (una privind arbitrajul interna țional, alta asupra legilor și
cutumelor r ăzboiului și una privind extinderea Regulamentului de la
Geneva la r ăzboiul marin), trei declara ții și alte trei documente. Erau
rezultate modeste ob ținute într-o atmosfer ă răuvoitoare și de
neîncredere. Dar, era prima dat ă când statele europene discutau
probleme ca: limitarea înarm ării, legile r ăzboiului și arbitrajul într-o mare
reuniune, care atr ăgea aten ția opiniei publice. În 1907 se desf ășura a
doua Conferin ță a Păcii, tot la Haga cu pa rticiparea a 44 state și 256
delegaț i (față de 26 state și 108 delega ți, la prima). Rezultatele au fost și
ele mai bune: au fost semnate 13 conven ții. Pe plan neoficial se reluase
în acei ani tradi ția congreselor pentru pace, prin care se cerea
guvernelor s ă acționeze în sensul dorit. Astfel de congrese au avut loc în
1901 la Glasgow, în 1902 la Mo naco, în 1903 la Rouen și Le Havre, în
1904 la Boston, în 1905 la Lucerna, în 1906 la Mi lano. Ele nu au putut
însă împiedica primul r ăzboi mondial, acest cumplit r ăzboi civil
european.
Primul război mondial a fost un dezastru c ăruia puțini oameni politici i-au

anticipat dimensiunile: aproape jum ătate din cei aproximativ 70 de
milioane de oameni mobiliza ți au fost sco și din lupt ă (morți, răniți,
prizonieri); peste 10 milioane de mor ți militari și peste 10 milioane de
civili mor ți; 331,6 miliarde de dolari c heltuieli militare directe ale
beligeran ților. J.-B. Duroselle constată pe drept cuvânt că în timpul
războiului nu mai exista Europa (în sensul IDEII EUROPENE ): „De 1914
à 1918 il n'y a plus l'Europe ”. Cu atât mai necesar ă era rena șterea ei
după 1918…
Test de autoevaluare 4
4.1. Explica ți contextul istoric în care se na ște Realpolitik-ul, mod de gândire opus ideii
europene. ……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
4.2. Men ționați principalele elemente ale proiectului lui James Lorimer.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 62

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

62 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
3.6. Bibliografie
• Ferreol, Gilles (coordonator), Dicționarul Uniunii Europene , Iași, Polirom, 2001.
• Charles Zorgbibe, Construc ția europeana. Trecut, prezent, viitor , Editura TREI,
București, 1998
• Courty; Guillaume Devin – Construc ția european ă, Editura C.N.I. "Coresi" SA,
București, 2001
• Paun Nicolae; Paun Ciprian Adrian – Istoria Constructiei europene , EFES, Cluj-
Napoca, 2000
• Girault, Rene, Identitate si con știință european ă in secolul al XX-lea , Bucure ști,
Polirom, 2004
• Husar, Alexandru, Ideea European ă, București, Institutul European, 1993
• Dutu Alexandru – Ideea de Europa si evolu ția conștiinței europene , Editura ALL
EDUCATIONAL, Bucure ști, 1999

3.7. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 1

1.1. Pentru sus ținătorii revolu ției continentul era împ ărțit antitetic între Europa „veche” a
monarhiilor și servitu ții și „noua” Europ ă – a libertăț ii. Entuziasmul revolu ționar pentru
reformularea lumii pe baz a principiilor libert ății, egalității și fraternit ății genereaz ă însă o
dublă perspectiv ă atât cosmopolită cât și naționalistă.
1.2. Potrivit concepț iei conservatoare Revolu ția ataca și distrugea chiar substan ța intimă a
unității europene: religia cre ștină, sistemul monarhic, codurile de norme, valori și
reglement ări specifice epocii medievale.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la ultima întrebare, re-studia ți capitolul
3.2. și bibliografia indicat ă.

Test de autoevaluare 2

2.1. Prin accentul pus pe principiul "solidarit ății", pe leg ăturile de "fraternitate" între cei trei
puternici monarhi ai Europei, prin introducerea regulii întruni rii periodice a unor conferin țe
pentru discutarea "marilor inte rese comune", Sfânta Alian ță contribuit, practic nu numai
teoretic, la dezvoltarea IDEII EUROPENE.
2.2. Diferen țele dintre perspecti va lui Saint-Simon și teoriile anterioare sunt urm ătoarele:
1) schimbă perspectiva de la aspectele diplomatic e la cele sociale; 2) pune accentul pe
transformarea gradual ă în integrarea Europei și nu pe cea brusc ă; 3) subliniaz ă că toți
membrii uniunii trebuie s ă aibă, în principiu acela și regim politic; 4) acest regim trebuie s ă
fie parlamentar; 5) Parlamentul va gândi potrivit intere selor popoarelor și nu celor ale
guvernelor na ționale; 6) pune un acc ent deosebit pe importanț a exemplului britanic pentru

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 63 organizarea Europei și 7) gânditorii preceden ți au fost preocupa ți, în primul rând de
salvarea p ăcii drept principal obiectiv al unit ății Europei, dar Saint-Simon insist ă asupra
marilor avantaje politice, sociale și economice pe care le poate aduce.

Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la ultima întrebare, re-studia ți capitolul
3.4. și bibliografia indicat ă.

Test de autoevaluare 3

3.1. Novalis, Chateaubriand, Jo seph de Maistre, vicontele L. de Bonald, Pierre Simon
Ballanche
3.2. Proudhon este convins de v iitorul federal al omenirii și formuleaz ă un proiect ce pune
accentul pe elementele locale cu un scop bine determinat – dep ășirea pericolelor ivite din
centralizarea și întărirea excesiv ă a statelor – na țiune, din imperialismul manifestat de ele,
din exacerbarea conceptului de suveranitate. Test de autoevaluare 4

4.1. În perioada 1870-1918 Europa se afla în plin ă dezvoltare economic ă, drept urmare a
revoluției industriale dar și în cea mai dur ă fază a expansiunii colo niale, atunci când
naționalismul c ăpăta forme șovine și agresive iar statele euro pene descopereau noi zone
de conflict între ele. Era epoca bismarckian ă (1870-1890) din istoria Europei și
prelungirea ei, prin politica mondial ă (Weltpolitik) promovat ă de Wilhelm al doilea,
împăratul Germaniei. În acest context dinamic și agresiv în relaț iile internaț ionale oamenii
politici ai epocii considerau c ă există o singur ă realitate: interesele statelor exprimate prin
politica lor de for ță.
4.2. Lorimer considera necesar ă realizarea Statelor Unit e ale Europei, cu o Camer ă a
Deputaț ilor și un Senat. Cele șase state mari (Austria, Fran ța, Germania, Italia, Marea
Britanie și Rusia) ar fi avut dreptul la 6 senatori pe via ță și la 15 deputa ți aleși; statele mai
mici având o reprezentare mai mic ă, proporțional cu dimensiunea lo r. Un guvern din 15
membri urma s ă fie format din 5 senatori și toate cele 6 puteri mari ar fi reprezentate în el.
Administra ția european ă ar avea centrul la Geneva și ar lucra în limba francez ă.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la ultima întrebare, re-studia ți capitolul
3.5. și bibliografia indicat ă.

Istoria Ideii Europene (II). De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial

64 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
3.8. Lucrare de verificare 1

Pe baza textului Unităț ilor de înv ățare 1, 2 și 3 precum și a bibliografiei aferente
alcătuiți un eseu structurat cu tema: „Dimensiunea politic ă a ideii europene de la
autorii antici la proiectele moderne”
Barem de corectare:
1. Identitatea politic ă a Europei la autorii antici. Identificarea textelor și comentarea
lor – 2,5 pct.
2. Caracteristicile politice specifi ce proiectelor gânditorilor medievali și
premoderni – Personajele, operele, comentarii – 3 pct.
3. Proiectele politice moderne – Context istoric, obiective, caracteristici – 3,5 pct.
Notă: 1 pct. se acord ă din oficiu.
Instrucțiuni privind testul de evaluare:

a. dacă este posibil, tehnoredactat, Arial 12, 1,5 rânduri, max. 5 pagini
b. se trimite prin po ștă tutorelui.
c. se folose ște în primul rând cursul dar pentru ob ținerea unui punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei indicate.

Criteriile de evaluare sunt: – claritatea exprim ării și absența formulărilor nesigure,
– șirul logic al argumentelor,
– utilizarea bibliografiei.

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 65

Unitatea de înv ățare Nr. 4

DE LA IDEEA EUROPEANĂ LA DEBUTUL CONSTRUC ȚIEI
EUROPENE

Cuprins

4.1. Obiective 65
4.2. Ideea European ă în perioada interbelic ă (1918 – 1939) 65
4.3. Debutul construc ției europene dup ă 1945 74
4.4. Construc ția european ă 1948 – 1950 80
4.5. Bibliografie 85
4.6. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare 86

4.1. Obiective
• Identificarea prin cipalelor contribu ții din perioada interbelic ă la proiectul
unei Europe unite
• Explicarea contextului istoric în care apar primele nuclee institu ționale de
integrare european ă
• Analiza surselor istorice specifice epocii și fenomenului studiat
• Formularea unor judeca ți de valoare asupra caracteristicilor fenomenului
integrării europene

4.2. Ideea European ă în perioada interbelic ă (1918-1939)

Europa între progresul tehnic
și criză

Perioada dintre cele dou ă războaie mondiale reprezint ă o epoc ă
remarcabil ă pentru dezvoltarea IDEII EUROPENE , chiar dac ă a durat
numai dou ă decenii… și a avut destule contradic ții.
Cel puțin trei factori importan ți au contribuit la aceast ă evoluție. Mai
întâi, progresul tehnic în economie și transporturi, care începuse în
secolul al XIX-lea și se maturizase pup ă primul r ăzboi mondial.
Extinderea c ăilor ferate, dezvoltarea rela țiilor poștale (în 1865 a fost
creată Uniunea Interna țională a Comunica țiilor, iar în 1874 Uniunea
Poștală Universal ă), apari ția automobilului și apoi a avionului
transformau frontierele în piedici, pe care unii europeni le acceptau tot
mai greu. Comer țul urma aceea și logică. În al doilea rând, era
convingerea c ă Europa (centru al lumii civilizate în ultimele secole) era
în declin, se afla în criz ă. În sfârșit, un num ăr remarcabil de personalit ăți,
având uneori func ții politice, alteori influen ță considerabil ă, s-au dedicat
promovării, populariză rii și realizării unității europene.
Primul dintre ace ști trei factori, este sugestiv prezentat de Francis Delais
i
în cartea lui Les contr adictions du monde moderne , Paris, Payot, 1932.
În mod ironic, autorul prezint ă marele contrast dintre „interna ționalizarea”
prin comer ț și naționalismul politic îngust: „Să privim cum se desfăș oară

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

66 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Cosmopolitism

Declinul
Occidentului

Oswald Spengler

ziua unui burghez de la Paris, ast ăzi. De diminea ță, după ce scoal ă din
pat, Dl. Durand se spal ă cu să pun (fabricat din arahide din Congo), se
șterge cu un prosop de bumbac(din Louisiana).Apoi se îmbrac ă:
cămașa și gulerul tare sunt di n in de Rusia, pantalonii și haina din lân ă
din Cap<Africa de Sud> sau Australia; î și împodobe ște gâtul cu o
cravată din mătase fabricat ă din gogo și din Japonia, î și încalță pantofii
din piele de la un bou argentinian, vopsit ă cu produse chimice germane.
În sfârșit, după ce a luat masa într-un ca baret "caucazian", în sunetul
muzicii de jazz, al unei forma ții de negri, soț ii Durand se întorc acas ă. Și,
obosit dup ă o zi plină, Dl. Durand adoarme sub o p ătură( din fulgi de ra ță
norvegian ă), visând c ă, evident, Fran ța este o țară mare, care-și
satisface toate nevoile și poate s ă râdă de restul universului” .
Numărul cărților și articolelor c are analizeaz ă „declinul Europei” sau
„criza” ei este destul de mare și dincolo de valoarea lor pentru istoria
ideilor și mentalit ăților, lucrările acestea sunt importante pentru IDEEA
EUROPEAN Ă. Mai întâi, pentru c ă ele privesc Europa în ansamblu și
studiază, pe plan cultural-spiritual sau politic-material, continentul ca un
tot, ca unitate. Apoi, pentru c ă evidențiind „declinul”, autorii respectivi
contribuie, direct uneori, indirect de cele mai multe ori, la stimularea
căutării unei solu ții de salvare, iar solu ția era de multe ori în sensul unirii
continentului, ca rezolvare inovativ ă și radical ă, pe măsura provocă rilor.
Dintre cărțile despre declinul Eur opei, cea mai cunoscut ă este Declinul
Occidentului , de germanul Oswald Spengler (1880-1936), ap ărută în
două volume în 1918 și 1922. Spengler a ales titlul pentru carte în 1912
și a scris o mare parte din ea înainte de r ăzboi. Publicat ă însă în
momentul favorabil, cartea a avut un succes extraordinar. Spengler nu
acceptă noțiunea Europa, o preferă pe cea de Occident , dar realitatea
acoperită este aceea și. Pornind de la o viziune organicist-determinist ă,
el considera c ă, la fel ca plantele, cult urile se nasc, înfloresc și mor.
Analizând cele opt cult uri care (în concep ția lui) au existat în istoria
universal ă, ajunge la concluzia că și cea occidental ă trece de la faza de
cultură la cea de civilizație, își pierde deci vitalitatea și va pieri cândva, în
jurul anului 2200! Spengler a oscilat, totodat ă, în opera sa între exaltarea
germanit ății și viziunea declinului Occidentului.
Sunt multe numele celebre și operele cunoscute în ilustrarea temei pe care o
prezentăm: G.Ferrero, La vecchia Europa e la nuova ,1918; Julien Benda, La trahison
des clercs ,1927; Henri Massis, Défense de l'Occident ,1927; René Guénon, La crise du
monde moderne , 1928; Drieu La Rochelle, Le jeune européen , 1928; Hilaire Belloc,
The Crisis of our Civilisation ; L.Ziegler, Der europäische Geist , 1929; Lucien Romier,
L'homme nouveau , 1929; Sigmund Freud, Das Unbehagen in der Kultur , 1930; Johan
Huizinga, La crise de la civilisation ; Edouard Herriot, Europe , 1930; Karl Jaspers,
Situația spiritual ă a epocii noastre , 1931; etc.
Că preocuparea pentru „declinul” Europei era înc ă prezentă la mai mult
de zece ani de la încheierea primului r ăzboi mondial dovede ște cea mai
cunoscut ă lucrare a filosofului spaniol Ortega y Gasset , Revolta
maselor , care a fost publicat ă în 1930 și s-a bucurat de foarte mare
popularitate. Îns ă Ortega ridicând prob lema are îndoieli și caută alt
răspuns. Mai întâi, el scrie: „ În perioada de dup ă primul r ăzboi mondial,
a început s ă se spun ă că Europa nu mai comand ă în lume. Ne d ăm oare
bine seama de gravitatea acestui diagnostic? Se anun ță astfel o
deplasare a puterii. Încotro se îndreapt ă oare aceast ă deplasare? Cine
va urma Europei la comanda lumii?”. Însă urmează îndoiala și posibilul

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 67

Ortega y Gasset

Coudenhove
Kalergi

răspuns: „Este chiar atât de sigur, pe cât se spune, c ă Europa se afl ă în
decădere și renunță la comand ă, adică abdică? N-o fi cumva aceast ă
aparentă decaden ță criza binef ăcătoare care îi va permite Europei s ă fie
cu adevărat Europa? Evidenta dec ădere a na țiunilor europene nu ar fi a
priori necesar ă, dacă într-o bună zi vor fi posibile Statele Unite ale
Europei, pluralitatea european ă substituit ă prin reala sa unitate? ”
Cartea lui Ortega y Gasset argumenteaz ă în multe alte pasaje aceast ă
viziune, profund europeist ă. Iată, un singur fragment, de mare luciditate:
„Dacă am face ast ăzi bilanțul conținutului nostru mintal – opinii, norme,
dorințe, prezum ții –, am observa c ă cea mai mare parte a acestuia nu-i
vine francezului din Franț a sa, nici spaniolului din Spania sa, ci din
fondul comun european.…Dac ă am face experimentul imaginar de a ne
limita să trăim numai din ceea ce suntem, ca „na ționali”, și ca act de
pură fantezie, am extirpa din francezul mediu tot ceea ce folose ște ,
gândește și simte ca venindu-i de la alte țări continentale, acest om s-ar
simți îngrozit. Ar vedea c ă nu-i este posibil s ă trăiască numai din ceea ce
are ca francez, c ă patru cincimi ale averii sale intime sunt bunuri ale
comunității europene ”.
Se poate observa c ă în perioada interbelic ă existau serioase preocup ări
teoretice pentru soarta Europei. Dar nu acolo a fost noutatea cea nai
important ă, nici chir în amploarea acelor preocup ări teoretice. Marea
noutate apare prin constituirea primelor forme de organizare în cadrul
mișcării federaliste, europeiste.
4.2.1. Primele forme de organizare – mi șcarea federalist ă
În perioada interbelic ă, cea mai cunoscut ă organizaț ie de acest fel a fost
creată prin strădania lui Richard Nikolaus Coudenhove Kalergi (1894-
1972). Personalitate de excep ție în rândul sus ținătorilor unit ății
europene, el și-a dedicat via ța, cu pasiune, acestui ideal. Este
considerat printre părinții fondatori ai Europei unite. A fost prima
personalitate care a primit Premiul Charlemagne, în 1950 (fiind urmat
de alte nume de rezonan ță), premiu acordat de municipalitatea ora șului
Aachen, pentru contribu ții excepționale la construc ția Europei.
Era fiul unui nobil austriac, Heinrich Coudenhove-Kalergi(1859-1906),care a fost
diplomat, vorbea șaisprezece limbi și era convins c ă singura cale de a- ți prelungi via ța
este să călătorești. În timpul misiunii în Japonia, el s-a c ăsătorit cu o prin țesă locală,
încât Richard era fiul unui conte austriac și al unei prin țese japoneze. S-a observat c ă
parcă și numele i-a fost predestinat pentru un lupt ător al cauzei europene: „Chiar
numele lui Richard Nikolaus Coudenhove-Kalergi are o semnifica ție cosmopolită ,
pentru că Richard este larg r ăspândit în vestul Europei, Nikolaus este r ăspândit în estul
Europei, Coudenhove este flamand, iar Kalergi este un nume grec care înseamn ă
operă frumoas ă. Când familia s-a întors în Austro-Ungaria, Richard Nikolaus și-a
petrecut copil ăria la Ronsperg, în zona germano-ceh ă a imperiului. În autobiografia sa
intitulată J'ai choisi l'Europe ( Am ales Europa ), constata cu fină ironie: „Eram încă
copil când am remarcat c ă cei doi șefi ai mișcării anti-cehe din Ronsperg purtau numele
autentic germane de Dworacek și Mrkwicka în timp ce doi cehi care locuiau la castel,
intendentul nostru general și profesorul de desen al mamei, r ăspundeau la numele pur
slave: Bodenstein și Emminger!”. Cu acest suport personal, se în țelege mai bine
evoluția lui Coudenhove-Kalergi.
În 1922, el public ă în presa german ă și austriac ă un apel pentru crearea
Paneuropei. În anul 1923 a publicat o ca rte cu titlul Paneuropa , care a
avut patru ediț ii până în 1926. Autorul este convins c ă Europa a fost
împinsă din centru la periferia lu mii. Coudenhove-Kalergi consider ă că

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

68 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Cele 5 Europe
istorice

Organizarea
mondială pe
coordonate continentale

Uniunea
PanEuropean ă

au existat pân ă atunci, în istorie, cinci Europe: una greac ă, una roman ă,
Europa migra țiilor culminând cu Carol cel Mare, apoi „a patra Europ ă ale
cărei frontiere coincid cu credin ța catolică”. A cincea Europă a fost cea a
absolutismului iluminist și autocra ției: punctul ei culminant fiind
Napoleon. El scrie: „ Zenitul celei de a cincea Europe a fost Napoleon. El
este ultimul care a restaurat imperi ul european al lui Iuliu Cezar, Carol
cel Mare și Inocen țiu al III-lea. Dacă ar fi învins la Leipzig, Statele Unite
ale Europei ar fi existat azi, fi e sub un regim bonapartist, fie sub unul
republican. C ăderea lui a împins Europa înapoi în haos interna țional.
Dar ideea Europei unite, pe care el a reînnoit-o nu s-a pr ăbușit; a
continuat atât în tab ăra reacționară, cât și în cea revolu ționară, sub regi
ca și sub popoare. ” Primul ră zboi mondial a deschis, crede Kalergi,
calea către „ a șasea Europă , Statele Unite al e Europei, federa ția
Paneuropean ă”.
Coudenhove-Kalergi considera c ă omenirea a intrat în epoca de
dimensiuni continentale. El vedea lumea reorganizat ă în: Paneuropa,
Panamerica, Imperiu l Britanic, URSS și Japonia plus China. Africa
rămânea împ ărțită colonial între Paneuropa și Imperiul Brita nic. El
argumenta c ă singura cale de recâ știgare a poziț iei Europei, aflate în
declin și riscând s ă fie strivit ă între puterile aflate în ascensiune, SUA și
URSS, era formarea Paneuropei. As tfel se putea asigura nu numai
pacea, ci și redresarea economic ă.
În 1924, Kalergi a lans at un Manifest Paneuropean , care începe prin:
„Europeni și europene! Ceasul destinul ui Europei a sunat!” și se încheie
cu: „Salva ți Europa și pe copii vo ștri!” Tot aici el se întreba: „ Este posibil
ca, pe mica peninsul ă europeană , douăzeci și cinci de state s ă trăiască
laolaltă într-o anarhie permanent ă, fără ca aceast ă situație să nu se
încheie cu o cumplit ă catastrof ă politică, economic ă și cultural ă?”. Tot în
1924 el a creat organiza ția Paneuropa, cu sediul la Viena, care publica
un periodic cu titlul „Paneuropa”. În octombrie 1926, Coudenhove-
Kalergi a organizat, la Viena, primul Congres paneuropean la care au
participat 2000 de delega ți din 24 de țări. Tribuna era încadrat ă de
portretele marilor precursori: Sully, Comenius, abatele de Saint-Pierre,
Kant, Mazzini, Hugo și Nietzsche. Șase personalit ăți politice ale Europei
au acceptat s ă fie președinți de onoare ai Uniunii Paneuropene: Ignaz
Seipel, șeful guvernului austriac, Edvard Benes, Joseph Caillaux, Paul
Loebe, Francesco Nitti și Nicolaos Politis. Din 1927, Aristide Briand
devine singurul pre ședinte de onoare, și tot de atunci Francis Dela isi,
este numit secretar-general al Uniunii Paneuropene . Printre membrii
cei mai cunoscu ți erau oameni politici ca: Edouard Herriot, Leon Blum,
Paul Painlevé, Albert Thomas, Hjal mar Schacht, Josef Wirth, Carlo
Sforza, Elephtherios Venizelos, sau scriitori și savanți celebri: Thomas și
Heinrich Mann, Paul Valéry, Paul Claudel, Jules Roma ins, Miguel de
Unamuno, Ortega y Gasset, Salvador de Madariaga, Selma Lagerlöf,
Sigmund Freud și Albert Einstein. Au fost create comitete na ționale ale
Paneuropei și s-a intensificat propaganda pentru unitatea continentului.
În 1930, se desf ășoară al doilea congres al Uniunii Paneur opene, la
Berlin, în 1932 al treilea la Basel și în 1935 al patrulea la Viena. Îns ă
Uniunea Paneuropean ă a fost cea mai cunoscut ă, dar nu singura
organizaț ie care ac ționa în perioada interbelic ă pentru unitatea Europei.
Au mai fost aproximativ zece organiza ții de acest fel !

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 69

Alte tentative de
organizare
european ă

Partidul
European

Organiza ții
transatlantice

Ca un semnal pentru o nou ă epocă din istoria IDEII EUROPENE ,
apăruse încă din 1913, la Londra, Liga Unit ății Europene , fondată de
sir Max Waetcher, care a supravie țuit primului ră zboi mondial. În 1924,
se constituie Statele Unite ale Na țiunilor Europene sau Ini țiativa
Scandinav ă, creată la Roskilde (Danemarca), de Dr. Heerfort. În 1925,
un grup de personalit ăți creează Uniunea Vamal ă Europeană , care a
ținut, în 1930, primul ei congres și care era condus ă de Yves Le
Trocquer. În 1926, un luxemburghez, Emile Mayrisch, fondeaz ă
Comitetul franco-german de informare și de documentare , cu scopul
apropierii dintre cele dou ă țări prin întâlniri între industria și. În acela și an
se formeaz ă la Geneva, din iniț iativa unui elve țian (Dr. Alfred Nossig) și
unui francez (Aulard), Federația pentru Antanta european ă, care se va
transforma, dup ă scurt timp, în Federa ția europeană a comitetelor de
cooperare european ă. În 1927, Emile Borel creeaz ă un Comitet
francez pentru cooperarea european ă.
În efortul de a- și extinde și diver
sifica activitatea Uniunea Paneuropean ă
a fondat la Paris un Consiliu economic paneuropean , cu scopul de a
continua efortul de cooperare franco-german ă început de Mayrisch. Tot
din iniț iativa Paneuropei, în urma Congresului al treilea de la Basel, este
lansat proiectul Partidului European , care a avut o foarte scurtă
existență . În 1933, se produc dou ă iniț iative individuale pentru
constituirea Antantei Europene (lansată de senatorul Paul Benazet) și
pentru formarea Ligii pentru Statele Unite ale Europei (propunere a lui
Robert Mangin). În sfârșit, în 1938-1939 se creeaz ă două organizaț ii cu
vocație transatlantic ă, propunând unirea federal ă a statelor de pe cele
două maluri ale Atla nticului: la Londra Federation Union , inițiată de
Beveridge și Ramson, iar în SUA, Union Now , la propunerea lui
Clarence Streit.
Existența acestor organiza ții federaliste este o dovad ă a dezvolt ării
rapide a mi șcării pentru unitatea Europei în scurta perioad ă dintre cele
două războaie mondiale. Avem îns ă și alte confirm ări ale interesului
destul de larg pentru problema unific ării continentului. Astfel, în 1931,
prestigioas
a Academie Diplomatic ă Interna țională, de la Paris,
organizeaz ă o dezbatere despre soarta Europei, la care particip ă
Herriot, Stresemann, Benes, Titulescu, Roosevelt. De asemenea, în
Dictionnaire Diplomatique , pe care aceea și Academie îl public ă în 1932,
apar trei articole legate de ideea european ă: „Etats Unis d'Europe”, „Pan
Europe” și „Union Européenne”. În 1932 și Funda ția Alessandro Volta,
organizeaz ă, la Roma, o reuniune pe aceeași tem ă, la care sunt
prezente figuri ilustre ale culturii europene: Jerôme Carcopino, Max
Weber, Pierre Gaxotte, Stefan Zweig, Charles Dawson, Gabliel Hanotaux și alții.
În perioada interbelic ă apare un mare numă r de reviste care se leag ă,
într-un fel sau altul, de ideea european ă. Ele pot fi împ ărțite în cel pu țin
patru categorii. Prima este cea a re vistelor care, legate fiind de o
organizaț ie federalist ă, sunt complet dedicate acestui scop, iar exemplul
cel mai bun este „Paneuropa” lui Kale rgi, care apare din 1924, la Viena,
cu zece numere pe an. Sunt apoi reviste cu titlul legat de numele continentului nostru, care public ă deseori articole în favoarea Europei
unite: „L'Europe Nouvelle”, „Neue Europa”, „Jung Europa”. A treia categorie este cea a revistelor care, de și nu au în titlu termenul Europa

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

70 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Presa și ideea
european ă

Aristide Briand

Premisele
planului Briand

au făcut propagand ă pentru unitatea continentului: „La Revue des
Vivants”, „Pax”, „Paix par le Dr oit” „Le Monde Nouveau”, „Die Blaue
Fahne”, „Round Table” etc. În al patru lea grup sunt reviste specializate
în drept și economie, care publicau, de asemenea, articole pe tema
unității europene : „Revue de Droit Inte rnational et de Sciences
Diplomatiques et politiques”, „R evue d'Economie Politique”, „The
American Journal of In ternational Law” etc.
În 1929, „Revue des Vivants” lanseaz ă chiar un concurs de eseuri cu
tema federalizarea Europei, premiul fiind de 10.000 de franci: au fost
primite 502 proiecte, multe dint re ele de peste 200 de pagini. Câ știgător
a fost declarat cel elaborat de Rober t Mangin, trimis apoi, la sugestia
Ministrului de Externe francez la a XI-a sesiune a Adun ării Generale a
Societății Națiunilor. Urmau proiectele prezentate de Charles Serre și de
Georges Izard.
4.2.2. Ini țiativa lui Aristide Briand
Punctul cel mai înalt al mi șcării pentru unitatea Europei în perioada
interbelic ă a fost, fă ră îndoială, inițiativa lui Aristide Briand pentru
Uniunea European ă. Se părea că, pentru prima dat ă se trece din
domeniul teoriei în cel al practicii, c ă după ce timp de secole unitatea
Europei a fost o temă „cultural ă”, devine cu adev ărat o temă politică.
În 1929, Briand era spre zenitul unei cariere excep ționale. A fost de
unsprezece ori șef al guvernului francez și de dou ăzeci și cinci de ori
ministru (de Externe, în special), a sus ținut (fără succes) reconcilierea
franco-german ă, fiind numit „apostolul pă cii”, a semnat im portantul acord
de la Locarno (1925), a primit premiul Nobel pentru pace (1926), și-a
legat numele de cunoscutul pact Briand-Kellogg (1928). Dup ă ce a
sondat opinia unor importan ți oameni politici ai epocii (Stresemann,
MacDonald și Mussolini), Briand, desemnat șef de guvern, la 29 iulie
1929, pentru a unsprezecea oar ă, a inclus în programul de guvernare
intenț ia de „a face Statele Unite ale Europei”.
La 5 septembrie 1929, Briand a prezentat la Geneva, în fa ța delega ților
celor 27 de state europene membre ale Societ ății Națiunilor, planul s ău
pentru organizarea Europei. Nu era un plan ambi țios: pentru a-l face
realizab
il, autorul a c ăutat formule modeste, acceptabile. Dup ă ce afirma
că: „M-am alăturat în ace ști ultimi ani la o propagand ă în favoarea unei
idei care a fost calificat ă drept generoas ă, pentru a evita, probabil, s ă fie
numită imprudent ă”, Briand î și expune planul. „ Cred că între popoarele
care sunt grupate geografic, ca cele din Europa, trebuie să existe un fel
de legătură federală . Aceste popoare trebuie s ă aibă posibilitatea s ă
intre în contact în orice moment, s ă discute interesele lor, s ă ia hotărâri
împreună, să stabileasc ă între ele o leg ătură de solidaritate care s ă le
permită să facă față, la momentul dorit, unor situa ții grave dac ă vor
apărea. Mă voi strădui să stabilesc aceast ă legătură.” Planul lui Briand
avea în vedere, în primul rând, colaborarea economic ă, dar observa c ă
și colaborarea politic ă „fără a atinge suveranitatea”, putea îmbr ăca o
formă federativ ă benefică.
Constitui ți în prima Conferin ță europeană reprezentan ții statelor
europene au primit cu inte res planul lui Briand și au dat mandat Fran ței
să pregă tească un memorandum cu detaliile planului spre a fi analizate
de guvernele lor. Briand l-a îns ărcinat pe secretarul general al

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 71

Planul Briand

Obiecțiile statelor
europene Ministerului de Externe fr ancez, Alexis Léger (viitorul laureat al premiului
Nobel pentru literatur ă, sub pseudonimul Saint-JohnPerse) s ă redacteze
acest document. Memorandumul a fost trimis celor 26 de state pe 1 mai
1930, cu rugă mintea de a r ăspunde pân ă pe 15 iulie la cele patru
întrebă ri, care alc ătuiau partea a doua a documentului.
În prima parte, memorandumul constata c ă „Europa este un continent
uman”, o splendid ă manifestare de voin ță și gândire, este societatea
popoarelor europene, care pe baze antice și creștine, a creat o
civilizaț ie, glorie a raselo r umane. Se mai ar ăta că frontierele statelor
europene, având 20.000 km, sunt o piedic ă pentru industrie și
cooperarea economic ă. Pentru c ă între timp se declan șase marea criz ă
economic ă, memorandumul schimba acc entul de la aspectele
economice la cele politice.
În partea a doua, documentul schi ța planul francez sub forma unor
întrebă ri că tre guvernele europene. Prima întrebare: „ Este necesar ă
realizarea unui pact de or din general pentru a cons acra principiul unit ății
morale și solidarit ății ce se instituia între statele europene? ”. A doua
întrebare se referea la nec esitatea unui cadru institu țional al Uniunii
Europene. A treia întrebare privea neces itatea de a stabili de la început
directive generale ce vor determina activitatea Comitetului politic. A
patra întrebare era mult mai complex ă, pentru c ă avea în vedere
aspecte concrete, de activitate curent ă. Ea cerea opinia guvernelor,
dacă să se abordeze în cadrul uniunii probl eme, ca: 1) rolul cartelurilor

pe piața comun ă; 2) sc ăderea progresiv ă a tarifelor vamale; 3)
coordonarea eforturilor pentru lucr ări publice de amploare; 4)
reglementarea circula ției pe c ăile de comunica ție intraeuropene; 5)
credite pentru regiunile mai pu țin dezvoltate ale continentului etc.
Răspunsurile trimise de guv ernele europene eviden țiază contrastul
dintre viziunea europeist ă a planului francez (cu toate ezit ările și
prudența lui) și rezervele na ționaliste, înc ă predominante. Istoricul
francez J.B. Duroselle constat ă că numai dou ă state au acceptat f ără
rezerve proiectul Briand și alte trei l-au primit cu rezerve de detaliu.
Restul de 21 de state, în tre care Germania, Italia și Marea Britanie au
formulat obiec ții importante. Tot Duroselle constat ă că cele mai multe
răspunsuri pot fi interpretate ca un „refuz politicos” și desprinde aceast ă
concluzie drastic ă „Când ne gândim la originile celui de-al doilea r ăzboi
mondial, nu putem s ă nu regret ăm orbirea oamenilor politici europeni în
1930” . Istoricul francez face apoi o sintez ă a principalelor obiec ții
prezentate prin r ăspunsurile st
atelor europene: 1) insisten ța pentru
menținerea suveranit ății absolute; 2) ideea c ă organizarea european ă ar
aduce atingere Societ ății Națiunilor și cadrul general al acesteia ar fi
preferabil celui european; 3) structura prea greoaie a viitoarei Uniuni era
și ea criticat ă; 4) se ridicau obiec ții privind prioritate a politicului asupra
economicului ; 5) se cerea extinderea organiză rii europene la state care
nu erau atunci membre ale Societ ății Națiunilor, in primul rând URSS și
Turcia; 6) se aminteau responsabilit ățile extraeuropene al e unor state.
Răspunsurile primite au fost publicate de guvernul francez într-o Carte
albă .
Pe 8 septembrie 1930 s-a deschis la Geneva a doua Conferin ță
europeană , cu scopul discut ării măsurilor necesare pentru continuarea
drumului spre Uniunea European ă. A urmat o dezbatere destul de

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

72 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Rezoluția
Societății
Națiunilor

Dezbaterea
privind unitatea
european ă
tensionat ă, în care s-a remarcat pozi ția obstrucț ionistă a Marii Britanii și
intervenția lui Briand, care atr ăgea aten ția că a conceput planul când
„soarta civiliza ției europene era în grea cump ănă și dacă națiunile
europene nu- și dau seama acum de aceast ă gravă situație, ele s-ar
putea trezi în faț a imposibilit ății de a o mai remedia”. Conferin ța s-a
încheiat, totu și, cu un modest rezultat: adoptarea rezolu ției prin care
statele își exprimau dorin ța de a strânge colaborarea între ele și decizia
de a cere ca problema Uniunii Europene s ă fie inclus ă pe ordinea de zi a
celei de-a 11-a sesiune a Adun ării, care s-a deschis sub pre ședinția lui
Nicolae Titulescu.
Astfel, pe 14 septembrie 1930, Briand a prezentat în fa ța Adună rii
Societății Națiunilor proiectul de uniune și rezolu ția celei de-a doua
Conferin țe. Discuțiile au fost atunci mai constructive și a fost adoptat ă în
unanimitate rezolu ția cu privire la Uniunea federal ă European ă, pe 17
septembrie. Singurul lucru concre t pe care ea îl cuprindea era
constituirea Comisiei de St udii pentru Uni unea European ă, cu
participarea celor 27 de state. La 23 septembrie 1930 comisia, condus ă
de Briand și având secretar pe brit anicul Eric Drummond, și-a început
activitatea. Până în 1932 se va întruni de 10 ori, dar rezultatele au fost
modeste.
4.2.4. Ideea european ă în contextul crizelor interna ționale 1933 –
1945
Cauzele e șecului ini țiativei Briand pentru un ificarea Europei sunt
numeroase și pline de înv ățăminte istorice. O prim ă cauză este situa ția
generală de pe continent, în acel moment, criza economic ă determinând
măsuri unilaterale de egoism politic, încordând rela țiile dintre state prin
protecționism. Oamenii politici europeni nu au avut în acel moment
istoric nici luciditatea, nici autoritatea pentru a ac ționa cu hot ărâre și
energie. Moartea lui Stresemann în 1929, și a lui Briand în 1932 au fost
puternic și negativ resimț ite pentru proiectul eur opean. Dar, elementul
cel mai tragic, brutal și sigur pentru e șecul proiectului generos de
organizare pa șnică a Europei a fost venirea lui Hitler la putere în
ianuarie 1933. Europa, și ală turi de ea lumea întreag ă, se îndreapt ă de
atunci spre o nou ă catastrof ă războinică.
Perioada interbelic ă a avut, totu și, o contribu ție remarcabil ă la
dezvoltarea IDEII EUROPENE , chiar dac ă tot atunci s-a preg ătit
conflagra ția mondial ă. Niciodat ă până atunci unitatea Eu ropei nu a fost
atât de mult discutat ă. Într-o lucrare consac
rată acestei teme Jean-Luc
Chabot inventariaz ă, peste 600 de că rți și articole pe aceast ă temă între
1919 și 1939. Dar num ărul este, suntem convin și, mult inferior realit ății.
Dovadă este faptul c ă autorul nu are în v edere decât o carte și articol în
limba român ă, iar în realitate sunt zeci … Idei noi, pline de con ținut, apar
în aceste lucr ări. Spre exemplu, într-o conferință din 1933 Julien Benda
insista c ă : „Nu vom face Europa decât dac ă – alături de alte multe
lucruri, bineîn țeles – ne vom str ădui să creăm mituri și eroi europeni…
Europa nu se va construi numai cu ra țiunea pur ă, nici cu simpla realitate
terestră. Ea are nevoie, ca și națiunea, de a includerea unui element de
iraționalitate, de mistic, de religie.” Anterior, la întrunirea de la Roma din
1932, Hantos constata c ă „noi gândim ca europeni, dar nu simț im ca
europeni”. În acest context se încadreaz ă și apelurile patetic e lansate de
Gaston Riou prin c ărțile sale: Europa, patria mea , care apare în 1928 cu

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 73

Europa nazist ă ?

Federalismul și
mișcarea de
rezistență

o prefață de Raymond Poincaré și Unire sau moarte , din 1929.
Nici măcar perioada celui de-al doilea r ăzboi mondial nu este o pagin ă
goală pentru ideea Europei unite. Nu putem acorda, este adev ărat, mare
credit propagandei germane pentru „noua Europ ă”, „fortăreața Europa”,
nici pentru insisten ța lui Goebbels, în a repeta obsedant c ă: „Sensul
acestui r ăzboi este Europa”. Este doar o dovad ă că și naziștii, atât de
puțin europeni în gândirea lor politic ă, luau în calcul Europa , ca factor de
mobilizare, ca tem ă de propagandă .
O veritabil ă gândire europeist ă se dezvoltă însă de cealalt ă parte a
baricadei, în cadrul unor mi șcări de Rezisten ță. În 1941, mai mul ți
deținuți antifasciști din insula Ventotene, în frunte cu Altiero Spinelli,
redacteaz ă celebrul Manifest Ventotene , care sus ținea federalizarea
Europei. Scris pe hârtie de ț igară, el a circulat clandestin la mi șcările de
rezistență din Italia. Doi ani mai târziu, în 1943, Spinelli fondeaz ă
Movimiento Federalista Europeo , care avea drept program manifestul.
În septembrie 1942, ziarul „Combat”, organul de pres ă al unui important
grup de rezisten ță din Fran ța scria: „ Statele Unite ale Europei vor fi
curând o realitate vie pentru care vom lupta ”. Curentul federalist era
puternic în mi șcarea de rezisten ță din Olanda. Importante au fost și
întâlnirile de la Geneva, la care au participat reprezentan ți ai Rezisten ței
din Danemarca, Fran ța, Italia, Norvegia Olanda, Polonia, Cehoslovacia,
Iugoslavia și antinazi ști germani, în 1944. În urma lor a fost publicat
Proiectul de declara ție al Rezisten țelor europene, în care se preciza:
„În timpul unei singure genera ții, Europa a fost epicentrul a dou ă
conflicte mondiale care au avut, înai nte de toate, ca origine existen ța pe
acest continent a treizeci de state suverane. Trebuie s ă fie remediat ă
această anarhie prin crearea unei uniuni federale între popoarele
europene” .
În 1945 cel mai devastator r ăzboi din Europa se încheia. Era atunci ora
0, nu numai pentru Germania, ci și pentru Europa. Se trece, cu progrese
și piedici, cu piedici și succese, de la IDEEA EUROPEAN Ă la
CONSTRUC ȚIA EUROPEAN Ă.
Test de autoevaluare 1
1.1. Explica ți pe scurt perspectiva lui Co udenhove-Kalergi asupra organiz ării mondiale.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
1.2. Indica ți principalele tr ăsături ale Planului lui Aristide Briand.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
1.3. Preciza ți semnifica ția Proiectului de declaraț ie al Rezisten țelor europene.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 86

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

74 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
4.3. Debutul construc ției europene dup ă 1945

Europa la
sfârșitul celui de-
al doilea r ăzboi
mondial

W.Churchill

Discursul de la În 1945, Europa era ruinat ă, pierduse, în mod tragic, în condi ții cumplite,
zeci de milioane de locuit ori. În plus, prezen ța sovietic ă în inima Europei
crea un climat de team ă și incertitudine. Marea coali ție din timpul
războiului s-a dizolvat în urm ătorii doi ani și în locul ei s-a instalat
războiul rece. Europa era, din 1947, doar câmpul de confruntare al celor
două superputeri: SUA și URSS, într-un conflict global. Reorganizarea
Europei devenea o necesitate de supravie țuire.
La argumentele care se aduceau de se cole, pentru unitatea Europei se
adăugau acum elemente noi, concrete și deosebit de evidente: pericolul
comunist era grav, prezen ța american ă era un factor decisiv pentru
refacerea și, eventual, reorganizarea conti nentului. Dar, Europa a mai
avut în acea perioad ă un factor de impul sionare a reorganiz ării ei:
oameni politici hot ărâți să acționeze în acest sens.
4.3.1. Winston Churchill
Între oamenii politici lucizi, care au influen țat evenimentele și au făcut
istorie, un loc aparte merit ă Winston Churchill. El a fost un sus ținător al
unității europene (fapt ce-l îndep ărta de pozi ția promovat ă de guvernul
britanic atunci) încă din perioada interbelic ă și a scris un articol în „Le
Figaro”, din februarie 1930, în care sprijin ă inițiativele lui Coudenheve-
Kalergi și Briand. În calitate de șef al guvernului britanic a f ăcut apoi, la
14 iunie 1940, în condi ții excep ționale pentru Fran ța, propunerea
neobiș nuită de a se crea o „Uniune franco-britanic ă”, având instituț ii
comune la finan țe, politic ă externă și apărare și stabilind o cet ățenie
comună. În octombrie 1942, el revine asupra temei, cu un memorandum
către A. Eden, despre Statele Unite ale Europei .
Desfășurarea celui de-al doilea r ăzboi mondial, îl determin ă pe marele
om politic britanic s ă considere unificarea Europei nu doar o solu ție, ci
singura solu ție pentru a face fa ță pericolului care se ridica din est… În
drum spre conferin ța de la Teheran, în 1943 el i-a spus lui Harold
Macmillan: „ Germania este pierdut ă, chiar dac ă va mai dura un timp
pentru a m ătura totul. Problema real ă este acum Rusia. Nu pot s ă-i fac
pe americani s ă înțeleagă acest lucru ”. Iar la Teheran, intrigat de
atitudinea lui Stalin, Chur chill l-a întrebat: „Mare șalul Stalin are în vedere
o Europă alcătuită din state mici, dezmembrate și slabe?” R ăspunsul
primit a fost abil, dar sigur nu l-a lini știt.
La primele alegeri din Marea Britanie, dup ă încheierea r ăzboiului în
Europa, a ie șit câștigător partidul laburist și Churchill a pierdut
conducerea guvernului. A r ămas însă un om cu extraordinar ă autoritate
și influen ță. O foarte bun ă dovadă este ecoul pe care l-a avut discursul
lui de la Fulton( Missouri), considerat de mul ți istorici a fi document de
bază în istoria r ăzboiului rece.
La fel de important ă a fost și interven ția lui în problema reorganiz ării
Europei. În lucră rile despre construc ția european ă se face referire la
discursul lui, din 19 septembrie 1946, ca la un moment deosebit de
însemnat. Discursul prezentat de el, la acea dat ă, la Universita
tea din
Zürich, nu era adresat doar publicului din sal ă, ci opiniei publice
europene. Churchill a reu șit acolo o prob ă de luciditate, logic ă și talent

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 75 Zürich

Prologul

Soluția – Statele
Unite ale Europei

oratoric care merit ă toată atenț ia. Să ne oprim, deci puț in asupra acestui
celebru discurs.
Este cunoscut sub numele de Discursul despre tragedia Europei , pentru
că începe cu aceste cuvinte. „ Doresc s ă vă vorbesc ast ăzi despre
tragedia Europei ”. Prima idee pe care Churchill și-a construit cuvântarea
este cea a contrastului. Pe de o parte „splendoarea” Europei: „ Acest
nobil continent, cuprinzând, pes te tot, cele mai frumoase și mai cultivate
regiuni de pe p ământ, bucurându-se de climat temperat și lini știt, este
căminul tuturor raselor care stau la baza lumii occidentale. Este izvorul
credinț ei creștine și moralei cre știne. Este la originea celei mai mari p ărți
din cultura, artele, filozofia și științele, din timpurile vechi, ca și din
timpurile moderne ”. Și ca o prim ă concluzie: „ Dacă Europa ar fi cândva
unită în baza mo ștenirii ei comune, nu ar mai exista limit ă pentru
fericirea, prosperitatea și gloria de care cele trei sau patru sute de
milioane de locuitori ai ei s-ar bucura ”. Pe de alt ă parte, îns ă: „din
Europa au izvorât acele se rii de cumplite confrunt ări naț ionaliste, ini țiate
de națiile teutonice, pe care le-am v ăzut în acest secol dou ăzeci și în
timpul vie ții noastre, distrugând pacea și tulburând per spectivele întregii
lumi.” Și oratorul descrie în culori put ernice rezultatul ultimului r ăzboi:
mase de oameni în suferin ță, flămânzi, îngrijora ți și uluiț i, care privesc cu
mirare ruinele ora șelor și caselor lor și scruteaz ă orizontul întunecat în
așteptarea unor noi primejdii. Asta era tot ce s-a ob ținut, prin dezbinare
și război! Fără interven ția salvatoare a SUA, consider ă el, Vremurile
Întunecate s-ar fi întors . Ba chiar: „Se pot înc ă întoarce!”
Aici este momentul pentru a propune solu ția…Cu grada ție de dramaturg
înnăscut Churchill spunea: „ Totuși, mai este un remediu, care dac ă ar fi
general și spontan adoptat, ar transforma ca prin minune întreaga
scenă …” Și care poate fi acel remediu miraculos? „ Este să recreăm
familia european ă, sau atât de mult cât se poate din sa, și să o dotăm cu
o structur ă prin care poate s ă trăiască în pace, siguran ță și lib ertate.
Trebuie s ă construim un fel de State Unite ale Europei. ”
Churchill aducea apo i elogiu celor doi predecesori: „ Multă muncă s-a
depus pentru acest ț el prin eforturile Un iunii Paneuropene, care-i
datoreaz ă atât de mult contelui Coudenhove-Kalergi și care beneficia de
serviciile celebrului patriot și om de stat francez, Aristide Briand ”.
Vorbitorul amintea și opera Societ ății Națiunilor, care a lă sat „acel imens
corp de doctrin ă și procedur ă” și care „nu a e șuat datorit ă principiilor și
concepțiilor”, sugerând că dezastru r ăzboiului se datorase înc ălcării
acestor principii. Dar, afirma el: „Acest dezastru nu trebuie s ă se repete”.
Revenind în actualitate, el î și exprima satisfac ția că și președintele
Truman declarase c ă sprijină proiectul european și argumenta c ă
„organizaț ia regional ă a Europei” nu este în contradic ție cu organizaț ia
mondială, ONU. Întorcându-se apoi la istorie, amintea c ă dezastrul
Europei s-a datorat patimii Germaniei de a avea un loc dominant în
lume, dar numai pentru a susț ine că: „Trebuie s ă întoarcem toți spatele
ororilor trecutului. Trebuie s ă privim spre viitor .” Churchill îndemna,
retoric și patetic, la în țelegerea lec țiilor trecutului: „S ă fie oare singura
lecție a istoriei c ă omenirea nu înva ță niciodată nimic? ”
Dintr-un discurs atât de bine construit, îmbinare de idealism și realism,
de imagini sumbre și acuzații, dar și de optimism, de apel la istorie și de

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

76 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Parteneriatul
franco-german

Unificarea
european ă fără
Marea Britanie

Comitetul Europei
Unite

viziune încrez ătoare a viitorului p ărea că lipsește ceva. Lipsea surpriza!
De fapt, lipsea acel moment esen țial. Dar publicul de la Zürich n-a mai
trebuit să aștepte…Vorbitorul a rostit: „ Vă voi spune acum un lucru care
vă va uimi. ” Surpriza era într-adev ăr mare, pentru acel moment.
Churchill era primul om, politic cu a șa mare influen ță, care avea curajul
și premoni ția de a spune: „ Primul pas în recrearea familiei europene
trebuie s ă fie un parteneriat între Fran ța și Germania. Numai în acest
mod poate Fran ța să-și recâștige primatul moral în Europa. Nu poate
exista rena ștere în Europa f ără o mare Fran ță spiritual ă și o mare
Germanie spiritual ă”.
Pentru a lini ști statele mici, vorbitorul asigura c ă: „Statele mici vor conta
la fel de mult ca și cele mari și-și vor câ știga onoarea prin contribu ția lor
la cauza comun ă”. Și pentru a fi realist asigura publicul c ă: „Nu voi
încerca s ă fac un program am ănunțit pentru sute de milioane de oameni,
care vor s ă fie fericiți și liberi, pros peri și în siguran ță..”
Era însă, considera el spre sfâr șitul discursului, necesar un avertisment:
„Dar trebuie să vă avertizez. Timpul poate fi scurt. În prezent este o clip ă
de răgaz. Nu mai trag tunurile. Luptele s- au oprit, dar pericolele nu s-au
oprit. Dac ă trebuie s ă formăm Statele Unite ale Europei, sau oricum se
vor numi și se vor constitui, trebuie s ă începem chiar acum ”.
Spre încheiere, Churchill sim țea nevoia unor concluzii: „Trebuie acum s ă
sintetizez propunerile pe care le aduc în fa ța dumneavoastr ă. Scopul
nostru principal trebuie s ă fie să construim și să întărim puterea ONU.
Sub acest concept mondial și în cadrul lui, trebuie s ă recreăm familia
european ă, printr-o structur ă regională , numită dacă doriți, Statele Unite
ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei ”.
Ultimul pasaj era acesta: „În toat ă această operă urgentă, Franța și
Germ
ania trebuie s ă conduc ă împreună . Marea Britanie,
Commonwealth-ul britanic de Na țiuni, viteaza Americ ă și, sper eu, Rusia
Sovietică – trebuie s ă fie prietenii și susținătorii noii Europe și trebuie s ă-
i deschid ă calea pentru a tr ăi și a străluci”. Iar ultima fraz ă a splendidului
discurs: „V ă spun deci vou ă: să se înalțe Europa !”.
Un singur aspect negativ, putem spune, avea propunerea: Marea
Britanie nu era privit ă ca parte din construc ția european ă, ci doar ca un
sprijin activ și eficient al ei. Este îns ă perfect explicabil, deoarece ea era
încă centrul unui imens imperiu, universal. Nu dorim s ă mai insist ăm
asupra acestui discurs: desf ășurarea evenimentelor în v iitor îi va sublinia
importan ța specială . Dar trebuie spus c ă el a avut și urmări imediate.
4.3.2. Ac țiuni federaliste dup ă al doilea r ăzboi mondial
La câteva luni dup ă discursul de la Zürich, C hurchill a fondat la Londra
United Europe Committee, al c ărui secretar general era ginerele s ău,
Duncan Sandys, viitor ministru al Ap ărării. Fondat cu scopul de a
promova ideea unit ății Europei, acest comitet a avut ini țial obiectivul de a
cuprinde elita politic ă a tuturor partidelor din Marea Britanie, inclusiv pe
laburiști. Dar acest obiectiv n-a putut fi atins pentru c ă refuzul
Comitetului Executiv al Partidului Laburist a împiedicat colaborarea.
Totuși, unii laburi ști englezi au participat la ac țiunea lui Churchill, ca de
exemplu editorul Victor Gollancz. Organismul creat avea rolul unui club
informațional și își propunea s ă influențeze guvernele europene în

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 77

Prima conferin ță
federalist ă după
război

Multiplicarea
organiza țiilor
federaliste

Uniunea
Parlamentar ă
European ă

sensul unific ării continentului.
Chiar în timp ce Winston Churchill prezenta istoricul lui discurs de la
Zürich, la numai câ țiva kilometri distan ță, a fost organizat ă la
Hertenstein, pe malul lacului Ce lor Patru Cantoane, între 15 și 22
septembrie 1946, prima conferin ță federalist ă de după al doilea r ăzboi
mondial. Ini țiativa venea de la organiza ția elveț iană Uniunea
European ă, născută în 1934, în contextul propunerii lui Briand și care
supravie țuise războiului în Elveț ia neutră. La Hertenstein erau prezen ți
78 de delega ți, din 13 state europene ș i din SUA. A fost adoptat un
program federalist în 12 puncte.
Cel mai important re zultat al conferin ței de la Hertenstein a fost
fondarea, în decembrie 1946, a unei organiza ții care se deosebea de
cea de la Londra pentru c ă avea mai puț ină influență politică, dar se
impunea prin marele num ăr de membrii (circa 100.000): Union
Européenne des Fédéralistes, primul secretar general fiind Alexandre
Marc. O veritabil ă mișcare de mas ă, care și-a întrunit consiliul la
Amsterdam, în aprilie 1947 și a organizat primul Congres european dup ă
al doilea r ăzboi mondial, la Montreux, între 27 și 31 august 1947.

Sloganul ei era „Europa unit ă într-o lume unit ă”.
Însă intensificarea activit ății în sprijinul unit ății europene, care sim țea
acum că momentul favorabil trebuie folosit, se exprim ă prin apari ția în
numai câteva luni a altor câteva mi șcări federaliste.
În Italia activa Movimento Federalista Europeo , în frunte cu Altiero
Spinelli și Ernesto Rossi, care se afiliase, împreun ă cu altă organiza ție
legată de Rezisten ță – Comité français pour la Fédération
européenne, la Uniunea European ă a Federali știlor. La Bruxelles, Paul
van Zeeland, crease Liga Independent ă de Cooperare European ă,
care va reuni bancheri și industria și, schimbându- și numele în Liga
European ă de Cooperare Economic ă. În 1947, democrat –cre știnii,
foarte activi în ac țiunea federalist ă, au fondat, la Chaudfontaine lâng ă
Liège, Nouvelles Équipes Internationalles . Sociali știi nu erau dispu și
să lase ini țiativa federalist ă p e seama celorlal ți și vor constitui
Mouvement pour les Etates Unis socialistes d'Europe .
Totodată, contele Coudenhove-Kalergi, s-a întors în Europa la jum ătatea
anului 1947 și a reluat, cu acela și entuziasm ca înainte de r ăzboi lupta
pentru unitatea contin entului. În conferinț a de pres ă pe care a organizat-
o la Berna a sus ținut că „suveranitatea na țională trebuie atacat ă acolo
unde se află ”. Drept consecin ță, a realizat o anchetă printre
parlamentari: dintre cei 3500 întreba ți (care nu erau comuni ști – ostili din
principiu unit ății Europei democratice), au r ăspuns 2000 și în propor ție
de 97% erau favorabili Federa ției europene. Încurajat, Coudenhove-
Kalergi a creat Uniunea Parlamentar ă European ă, primul ei congres
având loc la Gstaad, în 1947, când pre ședinte este ales socialistul
belgian Georges Bohy. Un mare pas înainte a fost crearea Comitetului de Coordonare al
Mișcărilor în favoarea Europei Unite , la Paris, la sfâr șitul anului 1947,
care era prezidat de Duncan Sandys. La el au aderat: Comitetul Europei
Unite, din Marea Britanie și corespondentul s ău francez, condus de
René Courtin, Uniunea European ă a Federaliștilor, Liga European ă de
Cooperare Economic ă, Noile Echipe Interna ționale și sociali știi

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

78 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Diviziunea
ideologic ă a
continentului

Congresul de la
Haga

Delegațiile

federaliști. Singura care și-a păstrat independen ța a fost Uniunea
Parlamentară Europeană , a lui Coudenhove-Kalergi, dar și ea a acceptat
să colaboreze la preg ătirea unui mare eveniment pentru federali știi
europeni. Acesta a fost Congresul de la Haga, din 7-10 mai 1948.
La acea dat ă configura ția Europei era deja profund schimbat ă, pentru
că alături de mi șcarea federalist ă alte for țe acționau, unele în sens
centrifug altele în sens unificat or. Diviziunea continentului în estul
dominat de URSS și comunizat și vestul democratic era o realitate ale
cărei puncte finale au fost „lovitur a de la Praga”, din februarie 1948 și
crearea statului est german, în octo mbrie 1949. În vest, în parte datorit ă
provocării din est, începe lent un proces de colaborare între state, care
va avea trei dimensiuni: în plan militar, politic și economic.
4.3.3. Congresul pentru unitatea Europei – 1948
Revenim acum asupra activit ății Comitetului de Coordonare a Mișcă rilor
în favoarea Europei Unite. El a hot ărât că cel mai eficient mod de
promovare a ideilor federalis te ar fi organizarea unor congrese pentru
unitatea Europei, între care primul și cel mai spectaculos a fost cel de la
Haga, din perioada 7-10 mai 1948 . Au participat la congres circa 800
de personalit ăți, de diferite orient ări politice, din statele Europei. Papa
Pius al XII-lea a trimis un „reprezentant per sonal special”, subliniind
astfel, dup ă cum a declarat mai târziu „solicitudinea Sfântului Scaun fa ță
de unirea popoarelor”. Congresul s-a desf ășurat în impună toarea Sală a
Cavalerilor , în care deputa ții din Parlamentul olandez ascultau în fiecare
an discursul tronului. Deschiderea s-a f ăcut printr-o adres ă a prințesei Iuliana și un discurs al
lui Winston Churchill . Două delegații aveau peste o sut ă de persoane:
cea francez ă(168) și cea britanic ă(145). Erau prezenț i în delegația
franceză: Paul Ramadier, Paul Reyna ud, Edouard Daladier, François
Mitterand, Jaques Rueff, Jaques Chaban-Delmas, Maurice Schuman,
Robert Aron, Raymond Aron și chiar Coudenhove-Kalergi, care avea
cetățenie francez ă. Din delega ția britanic ă, pe lâng ă Churchill și soț ia

sa, se remarcau: Anthony Eden, Harold Macmillan, Leslie Hore-Belisha,
Leopold S. Amerey, William MacKay și Bertrand Russell.
Delegaț ia belgian ă avea 68 de membrii, între care cel mai cunoscut era
Paul van Zeeland, iar țara gazd ă avea o delega ție de 59 de personalit ăți,
între care Henrik Brugmans. Italia era reprezentat ă printr-o delega ție de
57 de personalit ăți, între care se aflau: Al tiero Spinelli, Ernesto Rossi,
Adriano Olivetti și scriitorul Ignazio Silone.
O puternic ă impresie a produs prezen ța unei reprezentative delegații
germane, din care nu lipseau Konrad Adenauer, viitorul cancelar, și
Walter Hallstein, cel mai important colaborator al lui în problemele internaționale și un europeist convins.
Și Elveț ia era bine reprezentat ă de o delega ție de 30 de persoane, între
care un fost președinte al Confedera ției, Marcel Pilet-Golaz și scriitorii
Denis de Rougemont și William Rappard. Erau apoi delega ții mai
restrânse din: Danemarca, Luxembur g, Grecia, Turcia și chiar
Liechtenstein . Nici statele aflate atunci sub regimuri dictatoriale nu erau
absente: din Spania era prezent Indalecio Prieto, din România –
Grigore Gafencu, iar din Polonia – Tadeusz Romer. În sfâr șit, existau

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 79

Lucrările
Congresului

observatori din S.U.A. și din Canada.
Se poate spune, f ără rezerve c ă era o adunare impun ătoare. Unul dintre
protagoniști, elve țianul Denis de Rougemont, scria în cartea publicat ă în
același an ( L'Europe en jeu , Neuchâtel, 1948) c ă erau prezen ți 12 foști
șefi de guvern, 60 de mini ștri și 200 de parlamentari din 25 de țări.
Nu este deci de mirare c ă atmosfera la Congr es era de încredere,
entuziasm și exaltare. Churchill l-a numit „ această întrunire istoric ă”. Se
vorbea de „o er ă nouă ” și, cu naivitate federalist ă, de „noaptea Sfântului
Bartolomeu a suveranit ății naționale”.
Lucrările Congresului s-au desf ășurat în trei comisii: economic ă, politică
și cultural ă. Comisia economic ă era condus ă de Paul van Zeeland și a
fost teatrul unor dezbat eri prelungite la sfâr șitul cărora s-a propus
crearea unui Consiliu Economic și Social. Comisia politic ă a cerut
convocarea unei Adun ări Europene, formate din reprezentan ții
parlamentelor, care să delibereze asupra unific ării continentului. În
sfârșit, Comisia cultural ă a propus crearea Centrului European al
Culturii.
Prin amploarea și valoarea particip ării, prin entuziasmul produs la Haga
și în statele reprezentate, prin propunerile f ăcute, Congresul din 1948 a
reprezentat un punct culminant și un reper în lupta federali știlor pentru
unificarea Europei. T
otuși, nici de aceast ă dată d r u m u l n u v a f i l i n ș i
continuarea logic ă. Istoria va dovedi, înc ă o dată, că se caracterizeaz ă
prin complexitate, suprapunere de planuri și imprevizibilitate…
Test de autoevaluare 2
2.1. Identificaț i principalele puncte ale discursului lui Winston Churchil l din septembrie
1946.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.2. Explica ți semnifica ția Congresului pentru unitatea Europei.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….

Răspunsurile pot fi c
onsultate la pagina 86

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

80 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
4.4. Construc ția european ă 1948 – 1950

Războiul rece

George Marshall

Conferin ța de la
Paris

4.4.1. Debutul R ăzboiului Rece și construc ția european ă
Pentru a în țelege aceast ă complexitate se impune precizarea c ă deja în
1947 și la începutul lui 1948 s- au pus în Europa Occidental ă bazele
pentru o dubl ă apropiere între state: una economic ă și alta militară.
Contextul istoric al acestor proc ese este cel al începutului r ăzboiului rece
care a influen țat (și a fost influen țat) de ini țiativele respective.
Sfârșitul celui de-al doilea r ăzboi mondial a lă sat față în față două
superputeri de nivel continental, SUA și URSS, deosebite prin sistemul
politic, organizarea economic ă, ideologie și sistem de valori. Nu este
momentul s ă discutăm aici dac ă ciocnirea dintre ele, care s-a numit
războiul rece a fost sau nu inevitabil ă. Cert este c ă suspiciunea era
veche și intransigen ța evident ă. În problema german ă, în Europa de est,
în Iran sau China, col aborarea din timpul r ăzboiului este înlocuit ă în,
1947-1948, prin confruntare. Dacă doctrina Truman (12 martie 1947) marcheaz ă clar implicarea
american ă în stoparea amenin țării sovietice (comuniste) în estul
Mediteranei, punctul de real ă ruptură între blocul comunist și cel
occidental este considerat, în general, a fi planul Marshall .
4.4.2. Planul Marshall

Secretarul de stat George Marshall a prezentat pe 5 iunie 1947, în
discursul de la universitatea Harv ard, un plan pentru reconstruc ția
Europei distruse și ruinate de r ăzboi, având drept bază ajutorul
american. De și ajutorul era oferit într egii Europe, URSS a respins
propunerea ( și a silit și alte state din zona ei de influen ță să acționeze
identic), temându-se de cre șterea influen ței americane și de condiț iile
impuse, care afectau sist emul comunist. Astfel, ruptura dintre cele dou ă
blocuri devine un fapt de imens ă semnifica ție istorică.
Însă planul Marshall mai are o semnifica ție majoră care ne intereseaz ă
direct în contextul studierii integr ării europene. Fi lozofia politic ă din
spatele planului Marshall era c ă prin îndep ărtarea crizei sociale și
economice produse de r ăzboi se îndep ărtează germenii influen ței
comuniste în Eur opa de vest. Totodat ă, americanii sperau ca Europa să
nu mai aib ă nevoie de ajutor american dup ă câțiva ani și s ă realizeze,
între timp, forme eficiente de solidar izare a statelor democratice de pe
vechiul continent în fa ța amenin țării sovietice. În acest mod, planul
Marshall dep ășea cu mult simplele motiva ții economice.

Pentru a încuraja apropierea di ntre statele vizate SUA cereau
coordonarea între ele și o cerere comun ă de ajutor. În scopul stabilirii
bazei colabor ării a fost convocat ă, din ini țiativă franco-britanic ă,
Conferin ța de la Paris din 12-15 iulie 1947, la care au participat 16 state
din vestul, nordul, sudul și centrul Europei. Conferin ța a decis crearea
unui Comitet de Cooperare Economic ă European ă, care a inventariat
resursele statelor participante și a stabilit, în s eptembrie 1947, c ă
necesarul de ajutor se ridic ă la 22 miliarde de dolari. Din motivele
arătate, americanii erau favorabili unei forme de unificare a Europei, dar

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 81

OECE

Comitetele și
Agențiile OECE

Limitele
organiza ției

nu doreau s ă exercite presiuni în acest sens, pentru a nu transforma un
obiectiv firesc și necesar într-un „dictat”. Congresul american a votat
legea ajutorului pentru Europa la 3 aprilie 1948 , care a fost semnat ă în
aceeași zi de pre ședintele Truman. În document se insista asupra unui
program comun de reconstruc ție în statele europene.
4.4.3. Organiza ția European ă de Cooperare Economic ă (O.E.C.E.)
Acesta este punctul de plecare pentru Organizaț ia European ă de
Cooperare Economic ă (O.E.C.E.), creat ă prin tratatul din 16 aprilie 1948.
Scopul organiza ției era de a asigura adminis trarea ajutorul ui american
și, drept consecin ță, cooperarea și coordonarea între statele membre,
condiț ie obligatorie impus ă de americani, care refuzau s ă împartă ei
fiecărei țări sprijinul oferit. O.E.C.E. avea sediul la Paris, iar organele ei
erau: un Consiliu de Mini ștri, în care erau reprezentate toate statele
membre, care alegea un Comitet Executiv, fo rmat din 5 membrii.
Organizaț ia avea și un Secretariat, în fruntea c ăruia, ca secretar general
a fost francezul Robert Marjolin, prieten și colaborator apropiat al lui
Jean Monnet în mai multe mom ente ale istoriei postbelice.
Pentru a- și îndeplini amplele sarcini, O.E .C.E. a creat un complex de
comitete tehnice (de exemplu: transporturi ma ritime, transporturi interne,
cărbuni, electricitate, o țel, mașini agricole, lemn, hârtie) și câteva agenții:
Agenția European ă de Productivitate, sau, mai bine cunoscuta, Agenț ie
European ă de Plăț i. În 1953 a fost creat ă, tot în subordinea ei,
Conferin ța Miniștrilor Transporturilor, cu ca racter permanent. De altfel,
O.E.C.E. îns ăși poate fi considerat ă un fel de conferin ță economic ă
permanent ă. În acest sens, ea a contribuit foarte mult la dezvoltarea
cooperării între statele membre. În plus, prin statisticile și analizele
prezentate în comitetele tehnice (ale unor date considerate, pân ă nu de
mult, atribut al suveranităț ii dacă nu chiar secrete de stat!) s-au dezvoltat
relații personale, profes ionale, institu ționale între participan ți.
Cu toate aceste calit ăți, istoricii nu s-au pus de acord dac ă O.E.C.E. ar
putea fi considerat ă o bază a viitoarei integr ări europene, un punct de
plecare pentru unificarea Europei. Și aceasta pentru c ă, prin ea îns ăși,
O.E.C.E. nu a avut nimic suprastatal. În Consiliu de Mini ștri deciziile se
luau în unanimitate (chiar dac ă Franț a, secondat ă de Belgia și de Italia,
propusese o autoritate supranaț ională ). S-a impus punctul de vedere
britanic (sprijinit și de țările nordice) de men ținere integral ă a
suveranit ății. De aceea organiza ția nu putea s ă satisfac ă dorinț a
federaliștilor. Ea nu era acceptabil ă nici pentru reprezentan ții celuilalt
curent de gândire unionist – cel func ționalist, reprezentat de Jean
Monnet. El a desconsiderat comp let O.E.C.E., socotind-o „contrară
spiritului Comunit ății” și spunea mai târziu c ă „o problem ă a O.E
.C.E.”
este o problem ă fără soluție. Deci, O.E.C.E. nu reprezint ă, propriu zis,
începutul integr ării europene.
Totuși, concluzia noastr ă trebuie s ă fie mai nuan țată. O.E.C.E. este
prima organiza ție de cooperare economic ă apărută în Europa
occidental ă, după al doilea r ăzboi mondial. Potrivit spiritului planului
Marshall, ea a contribuit la refacerea accelerat ă și relativ uniform ă a
economiilor statelor afectate de r ăzboi. Ea a contribuit la stabilirea unor
legături stabile, la diferite niveluri , între aceste state. Ea a eviden țiat că
prin planul Marshall americanii sprijin ă unificarea Europei.

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

82 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Rolul OECE

Tratatul de la
Dunkerque

U.E.O

N.A.T.O

Mișcarea
European ă
Un omagiu partizan, dar extrem de potrivit totodată , a venit din partea
doamnei Madeleine Albright, Secr etar de Stat al S.U.A: „ Esenț a planului
Marshall nu a fost, nicidecum, reconstrucț ia Europei, ci construc ția unei
Europe complet noi. Mo ștenirea lui cea mai durabil ă nu este cea care
poate fi v ăzută în oțelăriile, că ile ferate și fermele agricole din state ca
Franț a sau Germania. El este vizibil în institu ții care au pus cap ăt
secolelor de conflict european, au dep ășit vechiul mod de a gândi și au
pus bazele unităț ii vest europene și transatlantice. ” Acesta a fost, deci,
rolul O.E.C.E.
În plus organizaț ia creată datorită planului Marshall i-a supravie țuit
acestuia. În 1960 ea s-a transformat în Organiza ția pentru Cooperare
Economic ă și Dezvoltare, cu 20 de state membre fondatoare, inclusiv
SUA și Canada.
4.4.4. Cooperarea militar ă european ă
Cealaltă dimensiune a cooper ării occidentale a fost cea militar ă. Pentru
că teama de rena șterea pericolului militar ge rman persista, mai ales în
Franț a, pe 4 martie 1947 a fost semnat Tr atatul de la Dunkerque. El lega
Marea Britanie și Franța printr-o alian ță împotriva unui atac venit din
Germania. În ianuarie 1948, ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin a
propus formarea unei Uniuni a Europei Occidentale, prin semnarea unor
tratate bilaterale, dup ă modelul Tratatului de la Dunkerque, dar ideea nu
s-a concretizat. În schimb, pe 17 martie 1948 a fost se mnat Tratatul de la Bruxelles, între
Marea Britanie, Fran ța, Belgia, Olanda și Luxemburg. Germania mai era
amintită ca posibil pericol pentru pace doar în preambul, lipsea îns ă din
cele 10 articole. Este evident c ă pericolul de care se temeau semnatarii
era mai la est – URSS. Pest e circa trei luni, la sfâr șitul lui iunie era în
plină desfășurare prima criz ă gravă a războiului rece: blocada Berlinului.
Tratatul de la Bruxel les a stat la baza cre ării primei organiza ții de
cooperare militar ă din Europa vestică : Uniunea Occidentală , care va
deveni în 1954, dup ă primirea Germaniei Federale și a Italiei, Uniunea
Europei Occidentale (U.E.O.). Înainte de a se încheia aceast ă criză între statele Europei occidentale și
SUA s-au stabilit termenii alian ței militare și colabor ării politico-militare
transatlantice. La 4 aprilie 1949 a fost semnat Tratatul de la Washington,
care pune bazele N.A.T.O. Cei doi sprezece semnatari erau: SUA,
Canada, cele 5 state ale Tratatului de la Bruxelles, apoi Danemarca,
Norvegia, Islanda, Portugalia și Italia. În 1952 vor int
ra în organizaț ie
Grecia și Turcia, iar în 1955 Germania Federal ă.
Iată deci care erau rela țiile, în plan economic și militar, între statele
Europei occidentale în lunile care au precedat și în cele care au urmat
marelui Congres federalist de la Haga…
4.4.5. Consiliul Europei
Revenind acum la urm ările imediate ale congres ului din 1948. Pentru a
exploata succesul întâlnirii de la Haga, diferitele organiza ții care făceau
parte din Comitetul de Coordonare al Mi șcărilor în favoarea Europei
Unite au hot ărât să se uneasc ă în Miș carea European ă, sub
președinția a patru personalit ăți: Winston Churchill, Léon Blum, Paul-

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 83

Consiliul Europei

Membrii

Structura
instituțională

Comitetul
Miniștrilor Henri Spaak și Alcide de Gasperi.
În iulie 1948, P.-H.Spaak, șeful guvernului belgian și europeist hot ărât,
anunța că susține formarea Adun ării Europene (propus ă de Congresul
de la Haga) și i-a cerut Mi șcării Europene s ă prezinte un plan în acest
scop. La sfâr șitul aceleiași luni, noul guvern francez, puternic pro-
europeist și el, declara c ă sprijină constituirea Adun ării Europene și a
luat legătura în acest sens cu statele membre ale Tratatului de la
Bruxelles. Tot atunci, Italia argumenta c ă O.E.C.E. trebuie s ă fie
orientată spre unificarea Europei.
Mișcarea European ă a răspuns cererii lui Spaak prin redactarea unui
memorandum, iar în s eptembrie 1948, Fran ța și Belgia au declarat c ă
vor pune documentul pe agenda într unirii viitoare a Comitetului
Permanent al statelor membre ale Tr atatului de la Bruxelles. În
octombrie, Marea Britanie a acceptat, cu mari rezerve și datorită
presiunilor, formarea unei comisi i de studiu pentru Adunarea European ă,
sub egida Tratatului de la Bruxelles. Raportul co misiei a fost gata în
ianuarie 1949 și după câteva zile s-a ajuns la un compromis între
orientarea britanic ă și cea francez ă. Se propunea formarea unui Consiliu
al Europei, care s ă dispună de un comitet ministerial și de o adunare
consultativ ă.
Acest acord de principiu a stat la baza constituirii Consiliului Europei ,
al cărui Statut a fost semnat la 5 ma i 1949, la Londra, intrând în vigoare
la 3 august
același an. Sediul noii organiza ții a fost stabilit la Strasbourg,
unde s-a desf ășurat pe 8 august prima sesiune a Comitetului Mini ștrilor,
deschisă de Robert Schuman și prezidat ă de P.-H. Spaak.
Consiliul Europei a avut 10 membri fondatori : Belgia, Danemarca,
Franț a, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ma rea Britanie, Norvegia, Olanda și
Suedia. În mai 1989, organiza ția avea deja 23 de membri. Dup ă
prăbușirea comunismului, Consiliu l Europei a deschis o etap ă nouă în
existenț a sa. Prima ț ară fost comunist ă primită cu drepturi depline a fost
Ungaria, pe 6 noiembrie 1990. România a fost primit ă pe 7 octombrie
1993. În 2006, num ărul membrilor ajunge la 46, iar Muntenegru are toate
șansele de a fi curând al 47-lea stat membru.
Conform Statutului „ scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai
mare unitate în tre membrii s ăi pentru salvgardarea și realizarea
idealurilor și principiilor care sunt mo ștenirea lor comun ă și pentru
facilitarea progresului lor economic și s ocial.” (art.1). Era un scop
generos și ambițios, deși cam vag formulat. El lă sa deschis ă problema
„vocației” organizaț iei create în 1949. Atât ap ărătorii intransigen ți ai
suveranit ății, cât și susținătorii integr ării acționau pentru clarificarea
lucrurilor. În acest sens esen țială a fost structura institu țională a organizaț iei, care
exprima clar, prin atribu țiile acordate fiec ărei structuri, tezele care se
confruntau. La înfiin țare Consiliul Europei avea trei institu ții în
compunerea sa: Comitetul Mini ștrilor , Adunarea Consultativ ă și
Secretariatul .
Comitetul Mini ștrilor, format de regulă din miniș trii de Externe ai
statelor membre, este organul decizional. El era un organ
interguvernamental, lipsit deci de orice atribu ții suprana ționale, o

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

84 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Adunarea
Consultativ ă

Secretariatul

Bilanț

materializare a pozi ției britanice (sus ținută și de ță rile nordice).
Cei care doreau transformarea Consi liului Europei în tr-un motor al
integrării sau federaliz ării europene î și puneau speran țele în Adunarea
Consultativ ă, alcătuită din reprezentan ți ai parlamentelor na ționale. Îns ă
ea a fost limitat ă atât legal (prin text ul Statutului), cât și practic la un rol
deliberativ, subordonat, lipsit de ini țiativă și putere real ă.
Sub conducerea primului ei pre ședinte, Paul-Henri Spaak, Adunarea
Consultativ ă a încercat s ă discute cum ar putea Consiliul Europei s ă
acționeze pentru integrarea european ă. Dar, fără sprijinul Comitetului
Miniștrilor totul era zadarnic…Profund dezam ăgit, omul politic francez
afirma că în Consiliul Europei exist ă două corpuri „unul din ele pentru
Europa<Adunarea> și celălalt, împotriva ei<Comit etul>. În mai 1950,
într-un gest de disperare Adunarea Consultativ ă a trimis o list ă de
recomand ări direct parlamentelor na ționale, trecând peste Comitetul
Miniștrilor. Efectul a fost nul de și inițiativ a a fost favorabil primit ă în șase
parlamente, ea a fost respins ă de parlamentul englez și nici m ăcar n-a
fost discutat ă de parlamentele țărilor nordice.
Ultima institu ție era Secretariatul . Primul secretar general al Consiliului
Europei a fost francezul Jacques Camille Paris (din august 1949 pân ă în
iulie 1953). Secretariatul er a subordonat Comitetului Mini ștrilor și avea
atribuții pur administrative, deci nu putea schimba „raportul de for țe”
existent.
Concluziile cu privire la bilan țul istoric al Consiliului Europei sunt
împărtășite: și pozitive și negative.
Consiliul Europei a fost prima organiza ție europeană inter-
guvernamentală și inter-parlamentar ă, care a ini țiat asocierea politic ă
după al doilea r ăzboi mondial, pentru statele democratice ale
continentului. Consiliul Europei a elaborat, în cei aproape 60 de ani de
existență , circa 200 de convenț ii și protocoale, care acoper ă importante
domenii din colaborarea la nivel continental: social și cultural, mediu și
asistență juridică, învățământ și autonomie local ă etc. Cea mai
cunoscut ă este Convenț ia europeană a drepturilor omului , semnat ă
la 4 noiembrie 1950 la Roma. De altfel domeniul dr
epturilor omului a
devenit cel mai semnificativ în activitatea Cons iliului. Crearea Curții
Europene a Drepturilor Omului , în 1959, cu sediul la Strasbourg, rolul
jucat de aceast ă instanță în ultimii ani (inclusiv în raport cu România),
confirmă această vocație. În plus, Consiliul Europei a devenit o
antecamer ă (și, poate, o școală a democra ției) pentru accesul în NATO
și în Uniunea European ă. Toate statele (în afar ă de membrii fondatori ai
NATO) au trecut prin Consiliul Europei înainte de a intra în celelalte
două organiza ții.
În 1949-1950 îns ă, din punctul de vedere al europei știlor, Consiliul
Europei era un e șec. El nu reprezent a viziunea federalist ă sau
integratoare, nu punea bazel e Europei unite, ci p ăstra, ne știrbită,
diviziunea în state și deplina lor suveranitate. Trebuia g ăsită o altă cale,
gândeau sus ținătorii unității europene. Dar și eșecurile aveau un rost:
arătau cum s ă se înce
rce și cu cine să se înceap ă.

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 85
Test de autoevaluare 3
3.1. Identifica ți premisele planului Marshall.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
3.2. Preciza ți semnifica ția O.E.C.E.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
3.3. Men ționați aspectele pozitive ale activit ății Consiliu lui Europei.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 86

4.5. Bibliografie
• Ferreol, Gilles (coordonator), Dicționarul Uniunii Europene , Iași, Polirom, 2001.
• Campus, E., Ideea federală în perioada interbelic ă, Editura Academiei, Bucure ști,
1993
• Charles Zorgbibe, Construc ția europeana. Trecut, prezent, viitor , Editura TREI,
București, 1998
• Cioranescu, G, Românii si ideea federalist ă, Ed. Enciclopedica, Bucure ști, 1997
• Courty; Guillaume Devin – Construc ția european ă, Editura C.N.I. "Coresi" SA,
București, 2001
• Girault, Rene, Identitate si con știință european ă in secolul al XX-lea , Bucure ști,
Polirom, 2004
• Jinga Ion; Popescu Andrei – Integrarea Europeana – Dic ționar de termeni
comunitari , Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 2000
• Paun Nicolae; Paun Ciprian Adrian – Istoria Constructiei europene , EFES, Cluj-
Napoca, 2000

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

86 Proiectul pentru Înv ățământul Rural 4.6. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 1

1.1. Coudenhove-Kale rgi considera c ă omenirea a intrat în epoca de dimensiuni
continentale. El vedea lumea reorganizat ă în: Paneuropa, Panamerica, Imperiul Britanic,
URSS și Japonia plus China. Africa r ămânea împ ărțită colonial între Paneuropa și
Imperiul Britanic. El argumenta c ă singura cale de recâ știgare a pozi ției Europei, aflate în
declin și riscând s ă fie strivit ă între puterile aflate în ascensiune, SUA și URSS, era
formarea Paneuropei. Astfel se putea asigura nu numai pacea, ci și redresarea
economic ă.
1.2. Planul lui Briand avea în vedere , în primul rând, colaborarea economic ă, dar observa
că și colaborarea politic ă „fără a atinge suveranitatea”, putea îmbr ăca o form ă federativă
benefică. În ceea ce prive ște integrarea economic ă Briand avea în vedere reglement ări
ale viitoarei Uniuni Europene asupra rolulu i cartelurilor pe pia ța comună , scăderii
progresive a tarifelor vamale, coordon ării eforturilor pentru lucr ări publice de amploare,
circulaț iei pe căile de comunicaț ie intraeuropene, credit ării regiunilor mai pu țin dezvoltate
ale continentului etc.
1.3. Proiectul respectiv reprezint ă contribu ția reprezentan ților mișcărilor de rezistență din
Danemarca, Fran ța, Italia, Norvegia Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și
Germania, în contextul celui de-al doilea r ăzboi mondial, la promov area ideilor federaliste
despre unificarea european ă.

Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la dou ă dintre întrebă rile ultimului test,
re-studia ți capitolul 4.2. și bibliografia indicat ă.

Test de autoevaluare 2

2.1. În discursul s ău, intitulat sugestiv „despre tragedia Europei”, Winston Churchill
explică, pornind de la trecutul glorios al Europei și continuând cu prezen tul dramatic al
momentului respectiv, necesitatea form ării unei entit ăți politice europene (o „structur ă
regională ”) – Statele Unite ale Europei – construit ă pe baza parteneriatului strategic
franco-german și asistat ă de SUA, Marea Britanie și Rusia. Unificarea european ă ar
împiedica reluarea conflictelor dezastroase generate de continent și ar putea s ă îi ofere
un nou loc pe scena politicii mondiale.
2.2. În contextul izbucnirii R ăzboiului Rece și al diviziunii continent ale, Congresul de la
Haga, prin num ărul foarte de mare de participan ți, prin calitatea politic ă a reprezentan ților,
prin propunerile f ăcute, a reprezentat un punct culminant și un reper în lupta federali știlor
pentru unificarea Europei.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la una dintre întreb ările ultimului test,
re-studia ți capitolul 4.3. și bibliografia indicată .

Test de autoevaluare 3
3.1. Inițiativa Secretarului de Stat american se baza pe ideea dup ă care prin îndep ărtarea
crizei sociale și economice produse de r ăzboi se îndep ărtează germenii influen ței

De la Ideea European ă la debutul Construc ției Europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 87 comuniste în Europa de vest. Totodat ă, americanii sperau ca Europa s ă nu mai aib ă
nevoie de ajutor american dup ă câțiva ani și s ă realizeze, între timp, forme eficiente de
solidarizare a statelor democrati ce de pe vechiul continent în fa ța amenin țării sovietice. În
consecin ță, planul Marshall dep ășea cu mult simplele motiva ții economice și avea ra țiuni
politice semnificative.
3.2. O.E.C.E. este prima organiza ție de cooperare economic ă apă rută în Europa
occidental ă, după al doilea r ăzboi mondial. Potrivit spirit ului planului Marshall, ea a
contribuit la refacerea accelerat ă și relativ uniform ă a economiilor statelor afectate de
război. Ea a contribuit la stabilirea unor leg ături stabile, la diferite niveluri, între aceste
state. Ea a eviden țiat că prin planul Marshall americanii sprijin ă unificarea Europei.
3.3. Consiliul Europei a fost prima organiza ție europeană inter-guvernamental ă și inter-
parlamentar ă, care a ini țiat asocierea politic ă după al doilea r ăzboi mondial, pentru
statele democratice ale continentului. Consiliul Europei a elaborat, în cei aproape 60 de
ani de existen ță, circa 200 de conven ții și protocoale, care acoper ă importante domenii
din colaborarea la nivel c
ontinental: social și cultural, mediu și asisten ță juridică,
învățământ și autonomie local ă etc. Cea mai cunoscut ă este Convenț ia european ă a
drepturilor omului , semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma. De altfel domeniul drepturilor
omului a devenit cel mai semnificativ în activitatea Consiliului. Crearea Curții Europene a
Drepturilor Omului , în 1959, cu sediul la Stra sbourg, rolul jucat de aceast ă instanță în
ultimii ani (inclusiv în r aport cu România), confirmă această vocație. În plus, Consiliul
Europei a devenit o antecamer ă (și, poate, o școală a democra ției) pentru accesul în
NATO și în Uniunea Europeană . Toate statele (în afar ă de membrii fondatori ai NATO) au
trecut prin Consiliul Europei î nainte de a intra în celelalte dou ă organiza ții.

Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la dou ă dintre întrebă rile ultimului test,
re-studia ți capitolul 4.4. și bibliografia indicată .

Construc ția European ă 1950 – 2004

88 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Unitatea de înv ățare Nr. 5

CONSTRUCȚ IA EUROPEAN Ă 1950 – 2004

Cuprins
5.1. Obiective 88
5.2. Integrarea europeană între CECO și Conferin ța de la Messina 88
5.3. Comunitatea Economic ă European ă – CEE 95
5.4. De la Comunitatea European ă la Uniunea European ă 103
5.5. Uniunea Europeană 106
5.6. Bibliografie 112
5.7. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare 113
5.8. Lucrare de verificare 2 115

5.1. Obiective
• Investigarea coordonatelor istorice principale proprii fenomenului integr ării
europene postbelice
• Identificarea personajelor-cheie și a perspectivelor asupra formulelor de
integrare
• Utilizarea surselor istorice specifice
• Analiza factorilor de ordin economic, politic și cultural ce au determinat
fazele principale ale construc ției europene

5.2. Integrarea European ă între C.E.C.O și Conferin ța de la Messina

„Părinții fondatori”

Robert Schuman
S-a afirmat deseori c ă șansa Europei postbelice a fost existen ța unor
puternici oameni politici, cu imagina ție și ambiț ie care au reușit să dea
continentului nostru o nou ă configura ție. Ei sunt „p ărinții fondatori ai
Europei”: W. Churchill, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, P.-H.
Spaak, Charles de Gaulle, Robert Schuman, Jean Monnet și alți câțiva.
5.2.1. Declara ția Schuman 1950
Etapa care urmeaz ă, decisivă, a fost ini țiată de ultimii doi numi ți. La 9
mai 1950, într-o conferin ță de pres ă desfășurată în salonul Orologiului,
din Ministerul de Externe francez, pe care-l conducea, Robert Schuman
a prezentat importanta declara ție ce-i poart ă numele. Este un document
fundamental, veritabil act de na ștere al Comunit ății Europene (Uniunii
Europene, de ast ăzi). Se știe c ă autorul a fost de fapt Jean Monnet, pe
atunci Înalt Comisar pentru Plan , care reflectase mult înc ă din timpul
războiului asupra unific ării Europei. Acest lucru nu-i scade meritul lui
Schuman, pentru c ă el și-a asumat sarcina și avea pozi ția necesar ă
pentru a produce ecoul dorit.
Trecuser ă exact cinci ani de la sfâr șitul războiului și urmele lui erau înc ă

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 89

Unificarea
european ă și
pacea mondială

Perspectiva funcționalistă

Rațiuni practice:
economice și
politice

Obiective

prezente în sate și orașe, în economie și în sufletul oamenilor. Robert
Schuman provenea dintr-o familie german ă din Lorena și a făcut studiile
înainte de primul r ăzboi mondial în mari universit ăți germane (Bonn,
Berlin și München). În schimb, cariera politic ă și-a făcut-o în parlamentul
francez, dup ă 1918, participând și la Rezisten ță în Franț a, după
evadarea din închisoarea în care a fo st trimis de Gestapo. Pentru el,
deci, războiul a fost o dubl ă dramă și cunoa șterea profundă atât a
Franț ei cât și a Germaniei îl îndrept ățea să iasă în prim plan.
Declaraț ia Schuman este un monument de luciditate, generozitate și
realism. Generozitatea este prezent ă în prima fraz ă: „Pacea mondial ă nu
va putea fi asigurat ă decât prin eforturi creatoare, pe m ăsura pericolelor
care o amenin ță”. De altfel, referirea la pace revine în cuprinsul
declarației, apare ca principal motiv al ini țiativei. Îns ă, chiar din al doilea
alineat declaraț ia face o legă tură între pace și unificar ea (construc ția)
european ă: „Europa n-a fost realizat ă și am avut r ăzboiul ”.
O frază esențială, chintesen ță a propunerii este cea de la începutul
alineatului urm ător (al 3-lea): „Europa nu se va face dintr-o dat ă și nici
printr-o construc ție de ansamblu: ea se va face prin realiz ări concrete,
creând mai întâi o so lidaritate de fapt ”. Se exprim ă aici o experien ță de
secole și decep ția europeiștilor fa ță de teoria federalist ă, care considera
că unificarea este un simplu gest politic, de renun țare la suveranitate,
dublat de educarea public ului. Propunerea din declaraț ia Schuman este
o expresie a funcționalismului , care acord ă locul principal economiei și
tehnocra ților. În consecință , documentul preg ătește expunerea p ărții
centrale a proiectului prin aceast ă frază istorică : „În acest scop, guvernul
francez propune s ă se îndrepte imediat ac țiunea spre un punct limitat,
dar decisiv ”.
După această introducere, Declaraț ia Sc human prezenta planul, în
substanța lui: „ Guvernul francez propune s ă se plaseze întreaga
producție franco-german ă de cărbune și de oțel sub o Înaltă Autoritate
comună, într-o organiza ție deschis ă participării și altor țări ale Europei”.
Imediat însă , documentul aminte ște scopul final, pentru c ă planul propus
era numai „ prima etap ă a Federa ției Europene ”. Documentul revine,
logic, asupra mobilului propunerii: „ Solidaritatea de produc ție, care se va
lega astfel, va face ca orice r ăzboi dintre Fran ța și Germania s ă devină
nu numai de neconceput, dar și imposibil din punct de vedere material ”.
Urmează, firesc, detaliile planului. Mai întâi se prezint ă numele pentru
inițiativa Schuman: „ Astfel se va realiza simplu și rapid fuziunea
intereselor indispensabile pentru stabilirea unei comunit ăți economice
și se va introduce fermentul pent ru o comunitate mai largă și mai
profundă între ță ri mult timp opuse prin diviziuni sângeroase ”.
În sfârșit, D
eclarația Schuman expunea, în am ănunt, aspecte tehnice ale
planului, ca de exemplu: „ Misiunea încredin țată Înaltei Autorit ăți comune
va fi de a asigura în timpul cel mai scurt: modernizarea produc ției și
ameliorarea calit ății sale; furnizarea, în condi ții identice, de c ărbune și de
oțel pe pia ța francez ă și pe pia ța german ă, ca și pe cele ale celorlalte
țări aderente; exportul comun spre alte țări; egalizarea în progres a
condiț iilor de via ță ale muncitorilor din aceste industrii.”
În concluzie, Declaraț ia Schuman este un document original și inovativ,
alcătuit din idei vechi și noi, dominat de a identifica o cale posibil ă,

Construc ția European ă 1950 – 2004

90 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Tratatul de la
Paris – 1951

Obiectivele Tratatului

Înalta Autoritate

Consiliul Special
al Miniștrilor

Adunarea
Comună realistă, de realizare a scopului. Ideile sale esenț iale sunt: asigurarea
păcii, reconcilierea franco-german ă, crearea unei comunit ăți economice
„într-un punct limitat, dar esen țial”, ca bază pentru viitoarea Federa ție
European ă. O politic ă a parților mărunți pentru c ă „Europa nu se va
realiza dintr-o dat ă, nici printr-o construcț ie de ansamblu.” Con știent de
rezervele britanice, Schuman dorea s ă porneasc ă oricum, cu ceea ce
mergea, și a afirmat „la nevoie vom merge înainte numai noi dou ă”
(Franța și Germania).
Robert Schuman luase m ăsuri de prevedere anun țând, înainte de
conferința de pres ă, guvernele american și vest german de inten ția sa.
Și răspunsul a fost pozitiv nu numai în Germania, ci și în Belgia,
Luxemburg, Italia și Olanda. Chiar din iunie 1950 exper ții s-au întâlnit la
Paris. Problemele erau complexe, dar dorin ța de a le dep ăși era mai
mare și la 19 martie 1951 proiectul de tratat era gata. Forma final ă a fost
semnată de reprezentan ții celor șase state pe 18 aprilie 1951, la Paris,
pentru o durat ă de 50 de ani. Era creat ă astfel Comuni tatea Europeană
a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Tratatul de la Paris avea 100 de
articole și multe anexe. A fost rati ficat între septembrie 1951 și iunie
1952, intrând în vigoare la 25 iulie 1952.
Conform Tratatului de la Paris, CECO avea 7 obiective de îndeplinit: 1)
să promoveze dezvoltarea schimburilor între țările membre; 2)s ă
vegheze la aprovizionarea regulat ă a pieței; 3) s ă modernizeze
producția; 4) să asigure, în mod egal, accesu l utilizatorilor la sursele de
producție: 5) să amelioreze condiț iile de munc ă și de via ță în aceste
sectoare; 6)să se străduiască să obțină cele mai sc ăzute prețuri, fără să
modifice calitatea produselor; și 7) să exploateze ra țional zăcămintele
pentru a evita epuizarea lor.
5.2.2. Comunitatea European ă a Cărbunelui și Oțelului
Comunitatea European ă a Cărbunelui și Oțelului avea în compunerea ei
4 instituții. Prima și cea mai semnificativ ă era Înalta Autoritate , cu sediul
la Luxemburg. Era compus ă din 9 membrii numi ți de cele șase state
participante, pentru un mandat de 6 ani. Jean Monnet a fost primul ei
președinte. Conform Tratatul ui de la Paris, Înalta Autoritate avea largi
atribuții, deciziile luate fiind executor ii pe întreg teritoriul Comunit ății.
Forța și originalitatea institu ției proveneau din caracterul ei
supranațional: era independent ă de statele membre, atât func țional cât
și financiar. Pentru prima dat ă în istorie statele renun țau benevol la o
parte a suveranit ății, în numele interesului comun.
Totuși, acest proces a fost mai dificil decât se a șteptau entuzia știi
Europei unite. Din ini țiativa celor trei state mi ci din C.E.C.O. – Belgia,
Olanda și Luxemburg (BENELUX) a font creat ă o institu ție care s ă
vegheze la ap ărarea intereselor statelor, dac ă Înalta Autoritate ar fi avut
un program prea ambi țios și rapid de integrar e. Astfel a lua na ștere
Consiliul Special al Mini ștrilor , a doua institu ție a C.E.C.O.,
cuprinzând câte un reprezentant de rang ministerial din fiecar
e stat
membru. Consiliul nu era amintit în Declara ția Schuman și reprezenta, în
fond, o limitare a caracterului suprana țional al Comunit ății.
A treia institu ție era Adunarea Comună a C.E.C.O., format ă din 78 de
reprezentan ți ai „popoarelor statelor membre”, provenind din
parlamentele respective (18 – Fran ța, Germania Occidental ă și Italia, 10

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 91

Curtea de Justi ție

Comitetul Consultativ

Bilanț

Războiul din
Coreea

– Belgia și Olanda și 4 – Luxemburg). Adunarea av ea puteri restrânse, în
primul rând fiind puterea de c ontrol asupra Înaltei Autorit ăți, care nu
răspundea în fa ța statelor, dar era supusă controlului Adun ării.
Interesant este însă că în relația suprana țional – na țional (sau Înalta
Autoritate – Consiliu de Miniștri), Adunarea s-a aflat, de regul ă, de partea
celei dintâi, încercând s ă adânceasc ă integrarea, chiar dac ă resursele ei
de putere erau foarte reduse la început.
În sfârșit, C.E.C.O. dispunea de o institu ție jurisdic țională – Curtea de
Justiție. Aproape de la început ea a judecat litigii îndreptate de statele
membre împotriva Înaltei Autorit ăți. Cele mai multe au fost respinse, iar
decizia a fost acceptat ă de statele p ărți. Astfel, Curtea de Justi ție a jucat
un rol fundamental în înt ărirea autorit ății suprastatale a Înaltei Autorit ăți,
la asigurarea ordinii de drept în C.E.C.O. și deci la dezvoltarea integr ării.
În plus, mai exista și un organ consultativ, Comitetul Consultativ ,
format din reprezentan ți ai produc ătorilor, muncitorilor și consumatorilor
din domeniu carbonifer și metalurgic, care acorda avize, la cerere Înaltei
Autorități.
Ritmul de activitate al C.E.C.O. a fost impresionant: pe 10 februarie
1953 a fost deschis ă piața comună a cărbunelui și minereului de fier, pe
15 martie cea a fierului vechi și pe 1 mai 1953 cea a o țelului. Tratatul
prevedea un termen de cinci ani pentru încheierea procesului. Este greu de f ăcut un bilan ț al activit ății C,E.C.O., punctele de vedere
fiind foarte diferite. Derek W. Urwin aminte ște numeroase blocaje,
provocate de reticen ța statelor și ajunge la concluzia c ă, pe plan
economic bilan țul este „mixt” (pozitiv și negativ), iar politic „se pare c ă nu
a realizat prea mult”. John Gillingham este și mai sofisticat când spune
că „C.E.C.O. nu a satisf ăcut pe nimeni prin activitatea ei, totu și
realizările erau substan țiale”. Mult mai clar și mai optimist, autorul
articolului despre C.E.C.O. din Dic ționarul Uniunii Europene
, coordonat
de Gilles Férreol, afirm ă: „Rezultatele spectaculoase ob ținute au
justificat continuarea experien ței”.
Dar ceea ce se poate spune cu certitudine este c ă în ciuda nout ății ei, în
ciuda piedicilor și reticen țelor în fa ța unei organizaț ii atât de originale,
C.E.C.O. a fost acceptat ă, devenind un reper și într-un fel un model.
O mare parte din dificult ățile reale ale C.E.C .O. au provenit din
caracterul ei experimental. În plus, Comunitatea avea de la început în
caracter incomplet, pentru c ă art.16 al Tratatului de la Paris prevedea
formarea unei Comunități politice , din care C.E.C.O. urma s ă facă parte.
Dar nu trebuie să uităm nici problemele epocii, care au îngreunat unele
procese și le-au accelerat pe altele… Astfel, la mai pu țin de dou ă luni de
la prezentarea Declara ției Schuman începea r ăzboiul din Coreea,
perceput ca prima agresiune comunist ă de propor ții, care putea include,
în viitor, și Europa occidental ă. A fost primul conflict deschis, sângeros,
din cadrul r ăzboiului rece și a afectat întreaga lume, în primul rând
Europa, unde cele dou ă tabere aveau considerabile for țe față în față și
unde erau semnificative centre de putere.
5.2.3. Tentativele de extindere a integr ării: C.E.A. și C.P.E.
În acest context, începuturile C.E.C.O. sunt contemporane cu alte dou ă
încercări de extindere a integr ării: Comunitatea European ă de Apărare și

Construc ția European ă 1950 – 2004

92 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Planul Pleven –
Comunitatea European ă de
Apărare

Proiectul Comunității
Politice Europene

Eșecul C.E.A.

Comunitatea Politic ă.
Confruntate cu r ăzboiul din Coreea, în care au ajuns repede s ă aibă o
implicare decisiv ă (sub steagul ONU), Stat ele Unite erau tot mai
preocupate de înt ărirea flancului european. La 12 septembrie 1950, ele
au propus reînarmarea Germaniei F ederale, sub egida NATO. Problema
a fost discutat ă la Consiliul Atlant ic, reunit la New York, câteva zile mai
târziu, pe 26 septembrie 1950. Îns ă, dacă problema german ă era pentru
americani important ă, în contextul agrav ării situației interna ționale,
aceeași problem ă era pentru francezi, vital ă. Ei vor încerca, deci s ă ia
inițiativa. Problema unei armate eur opene comune a fost deja ridicat ă și
aprobată la cea de-a doua sesiune a Consi liului Europei, în august 1950.
Apoi, pe 24 octombrie 1950, șeful guvernului francez, René Pleven, a
propus în fa ța Adună rii Naționale, planul unei Comunit ăți Europene de
Apărare (C.E.A. ). Planul Pleven prevedea crearea unei armate
europene comune ale c ărei contingente s ă fie oferite de statele membre
și care s ă fie încadrate la „nivel ul celei mai mici unit ăți posibile”. În acest
mod, unit ățile germane ar fi fost topite în armata Comunit ății. Apoi, se
mai propunea ata șarea acestei armate „institu țiilor politic e ale Europei
unite”. Aceasta presupunea existen ța unui ministru european al Ap ărării,
subordonat unui Consiliu de Mini ștri responsabil, la rândul lui, în faț a
unei Adun ări Europene. Adunarea Na țională francez ă a aprobat
proiectul cu 348 voturi pentru și 224 contra.
Tratativele au fost complicate, dar s- au finalizat prin semnarea, la 27 mai
1952, a Tratatului de la Paris privind Comunitatea European ă de
Apărare. La cererea Italiei, în tratat a fost inclus un articol (38), care
prevedea constituirea unei Adun ări Comune îns ărcinate nu numai cu
controlul armatei europene, ci și cu studierea c ăilor de a crea o federa ție
european ă. Apare astfel perspectiva unei noi comunit ăți: cea politic ă.
Pentru a gr ăbi lucrurile, Paul-Henri Spaak, din nou prim ministru al
Belgiei, face propunerea de a se constitui o Adunare ad hoc, pe baza
Adunării Comune a C.E.C.O., ale c ărei opinii federa liste erau bine
cunoscute. Pe 10 septembrie 1952 Adunarea ad hoc , prezidat ă chiar de
Spaak, a fost invitat ă să prezinte, în șase luni un proiect privind viitoarea
Comunitate Politic ă European ă.
Pe 10 martie 1953, proiectul de tratat al Comunit ății Politice, cu 117
articole, era prezentat la Strasbourg. Îns ă soarta lui r ămânea
dependent ă de celă lalt proiect, cel al Comunit ății Europene de Ap ărare.
Și în mod paradoxal, dificult ățile cele
mai mari erau tot în Fran ța.
Echilibrul politic fragil, instabilitatea guvernamental ă cronică, dificultățile
economice provocate de problemel e coloniale (în special cea
vietnamez ă în aceast ă epocă) complicau orice ac țiune politic ă de
amploare.
După ce patru state (Germania Federal ă, Belgia, Olanda și Luxemburg)
au ratificat proiectul C.E.A. a șa cum a fost propus din iniț iativă franceză,
Franț a oferea, la 18 august 1954, o nouă formulă, atenuând caracterul
supranațional. După multe ezit ări și amânări guvernul francez a trimis
tratatul pentru ratificare în Adunarea Na țională , dar nu l-a susț inut pentru
a nu risca s ă cadă o dată cu el… Rezultatul era previzibil: la 30 august
1954 proiectul C.E.A. este resp ins cu 319 voturi contra și 264 pentru. A
fost un eșec greu și plin de urm ări: cele dou ă comunit ăți nu se mai

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 93

Reluarea
integrării

Monnet și
Comitetul de acțiune pentru
Statele Unite ale Europei

puteau realiza atunci. Unele idei vor fi reluate dup ă mulți ani… Nici
măcar reînarmarea Germaniei Federale, de care se temeau unii deputa ți
francezi nu a fost prea mult întârziat ă: în 1955 aceasta era acceptat ă
prin includerea țării în NATO.
Eșecul realiz ării celor dou ă Comunit ăți, cea de ap ărare și cea politic ă, a
reprezentat mai mult decât pierderea a patru ani de eforturi, ci a creat și
un profund sentiment de decepț ie în rândul federali știlor. Decepț ie, dar
nu descurajare. Jean Monnet explic ă în memoriile sale c ă a renun țat la
președinția Înaltei Autorit ăți tocmai pentru a fi liber s ă acționeze.
Există două teze cu privire la dezvoltarea integr ării europene, după
eșecul din 30 august 1954. Conform tezei tradiț ionale: „Știrea despre 30
august a provocat peste tot în Europa consternare” ( H. Brugmans). În
consecin ță, s-a pus problema „relans ării europene”. Alan S. Milward
observă însă că în perioada 1950-1954 s-au dezvoltat paralel dou ă linii
de negociere: una economic ă și alta militar ă, privind C.E.A. E șecul celei
de-a doua, n-a f ăcut d
ecât să crească importan ța primei direc ții.
Se poate îns ă remarca faptul c ă în perioada 1950-1954 nu s-au realizat
progrese reale pe calea integr ării, în afar ă de construirea C.E.C.O. care,
potrivit Planului Schu man, era numai o etap ă.
Cea mai simpl ă inițiativă pentru reluarea integr ării a fost propunerea de
a se crea noi „comunit ăți” specializate. Astfel, Dr. Sicco Mansholt,
ministrul Agriculturii din Olanda a propus o Comunitate Agricol ă, sau un
pool (cartel) verde, Edouar d Bonnefous, senator francez, a elaborat
proiectul Comunit ății Europene a Transporturilor, iar al ții au prezentat
chiar un plan de cooperare medical ă, numit pool alb. Monnet însuși a
sugerat ca atribu țiile C.E.C.O. s ă fie lărgite și la alte surse de energie, în
afară de cărbune.
Totuși, deși eșecul C.E.A. nu a fost în dreptat împotriva integr ării, ci
evident împotriva reînarm ării Germaniei, șocul a fost destul de puternic
pentru a bloca un timp toate proiectele.
În aceste condi ții a părăsit Jean Monnet conducerea C.E.C.O. și a
format Com
itetul de Ac țiune pentru Statele Unite ale Europei. Comitetul
avea o componen ță diferite de organizaț iile federaliste anterioare. El
admitea ca membrii numai conduc ători califica ți și mandata ți ai partidelor
politice și sindicatelor. În acest comitet a ap ărut ideea înfiin țării unei
Comunități Economice Europene, sau Pia ță Comună.
Dar planul a fost prel uat de trei reprezentan ți din BENELUX, care s-au
completat reciproc. Joseph Bech, mi nistrul de Externe luxemburghez,
aducea experien ța diplomatic ă. Belgianul Paul-Henri Spaak era deja
foarte bine cunoscut pentru energia și pasiunea pe care le punea în
slujba federalismului. În sfâr șit, olandezul Johan Willem Beyen, avea un
impresionant trecut de expert economic și financiar. El a lucrat la marile
firme internaț ionale Philips și Unilever, a fost director la Banca
Reglement ării Interna ționale, de la Basel, în ainte de al doilea r ăzboi
mondial, a reprezentat țara sa la Conferin ța de la Bretton Woods, care a
dat naștere Fondului Monetar Internaț ional și Băncii Mondiale și a
deținut func ții de conducere la cele dou ă importante instituț ii. În 1952 a
devenit ministru de externe al Olandei. Cu marea lui experien ță în
problemele economice, Beyen era convins c ă dezvoltarea sectorial ă a

Construc ția European ă 1950 – 2004

94 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Conferin ța de la
Messina

Comitetul Inter-guvernamental

integrării nu era realist ă și a propus planul unei Comunit ăți Economice
generale. Acesta a fost planul Beyen .
5.2.4. Conferin ța de la Messina – 1955
Evenimentul decisiv în „relansarea” european ă a fost Conferin ța de la
Messina (Sicilia), din 1-3 iunie 1955. Convocat ă de ministrul de Externe
italian, Gaetano Martino, care era și deputat pentru Sicilia, conferinț a
avea forma unui obi șnuit Consiliu de Mini ștri al C.E.C.O., urmând s ă
discute cine îi va urma lui Monn et la conducerea Înaltei Autorit ăți. Dar,
sub puternica impresie produs ă de votul negativ din 30 august 1954 din
Adunarea francez ă, conferin ța trebuia s ă discute și viitorul integr ării
europene îns ăși. Cu numai câteva zile înainte, pe 20 mai țările
BENELUX au cerut introducerea pe ordinea de zi a conferinț ei a
memorandumului lor comun.
La Messina, p ărerile erau totu și împărțite. Planul Beyen a fost sprijinit de
Italia, favorabil ă ideii unei comunit ăți economice generale. Îns ă
reprezentantul Fran ței, Antoine Pinay, prudent dup ă eșecul din anul
precedent, sus ținea planuri mai modeste de integrare sectorial ă. El a
fost sprijinit de reprezentantul Germ aniei Federale, Walter Hallstein.
Totuși, atmosfera era ezitant ă, dar optimist ă și comunicatul final al
conferinței era încurajator. În el se preciza c ă cele șase guverne î și
propun „ drept obiectiv
al acțiunii lor în domeniul economic formarea unei
piețe comune europene, care s ă excludă orice tax ă vamală și orice
restricție cantitativ ă. Ele consider ă că această piață trebuie realizat ă pe
etape.” În comunicatul final se mai preciza c ă „trebuie s ă se continue
crearea unei Europe comune, prin dezvoltarea institu țiilor comune,
fuziunea progresiv ă a economiilor na ționale, crearea unei pie țe comune
și armonizarea politicilor sociale ”.
Cel mai important fapt s-a dovedit îns ă a fi hotărârea Conferin ței de la
Messina de a crea un comitet de exper ți care s ă pregă tească
documentele. O decizie plin ă de urmări a fost și cea ca acest Comitet
Interguvernamental să fie condus de un om politic și, pentru marea lui
experien ță, a fost preferat P.-H. Spaak. Activitatea comitetului, sub
conducerea energic ă a lui Spaak, a început pe 9 iulie 1955, la castelul
Val-Duchesse de lâng ă Bruxelles. Au fost formate patru comisii
însărcinate cu studierea pr oblemelor: energiei tradiț ionale; energiei
nucleare; transporturilor și lucrărilor publice; pie ței comu ne, în ansamblu.
La conferin ța de la Noordwyk (lâng ă Haga) a celor șase miniștri de
Externe a fost prezentat pe 6 s eptembrie 1955 un prim raport al
comitetului Spaak: dosarul energiei atomice r ămânea pe primul plan,
însă progrese mari se realizaser ă în dosarul comunit ății economice
generale. Cei șase miniștri au decis s ă se continue în acest sens și au
exprimat încrederea lor în succesul ac țiunii.
Au mai fost totu și necesare 7 conferin țe pentru a ob ține un acord
general pentru textele propuse. La Brux elles (11-12 februarie 1956) au
fost prezentate ultimele opinii înaint e de predarea unui raport detaliat al
comitetului Spaak cu privire la cele dou ă comunit ăți, pe 23 aprilie 1956.
Raportul a fost discutat și aprobat la conferin ța de la Vene ția (29-30 mai
1956). Apoi, proiectele de tratate și conven ții au fost discutate la
conferințele de la: Bruxelles (iunie 1956), Celle-Saint-Cloud (octombrie
1956) și din nou Bruxelles (ianuarie 1957 ). Ultimele obstacole vor fi

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 95 depășite la conferin ța de la Paris (16-21 februarie 1957), când textele au
fost aprobate de exper ți, apoi de miniștri de Externe și, în sfâr șit, de șefii
de guvern. Cea de-a șaptea conferin ță, în pregătirea istoricei reuniuni de
la Roma, se desfăș oară la Bruxelles, pe 10 ma rtie 1957. Tratatele era
pregătite pentru semnare…
Test de autoevaluare 1
1.1. Identifica ți principalele puncte ale Declaraț iei Schuman
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
1.2. Men ționați instituțiile CECO și prerogativele lor
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 113

5.3. Comunitatea Economic ă European ă – C.E.E.

Conferin ța de la
Roma

5.3.1. Tratatele de la Roma – 1957
Întrunirea care avea drept scop semnarea celor dou ă tratate ale noilor
comunități europene s-a deschis pe 25 martie 1957 , la Roma , pe
Capitoliu, în Palatul Conservatorilor, în sala Hora ților și Curiaților, cea
mai mare din edificiu. La im presionanta ceremonie oficial ă, care a
început la ora 18, au par ticipat cele 12 personalit ăți oficiale care î și vor
pune semn ăturile pe documente și circa 400 de exper ți și de ziari ști.
Primul a luat cuvântul Konrad A denauer, care a început prin a mul țumi
celor care participaser ă la redactarea tratatelor și în primul rând lui P.-H.
Spaak. Apoi, el a eviden țiat semnifica ția istoric ă a evenimentului: „ Cu
puțin timp în urm ă, erau mul ți cei care considerau irealizabil acordul pe
care noi îl consacr ăm oficial ast ăzi. Voinț a de unificare a Europei a fost
adormită pentru mult timp. Dar optimi știi și nu pesimi știi sunt cei care au
dreptate…Nu trebuie ca detaliile s ă ne împiedice s ă vedem întreaga
amploare a progres ului realizat” . Au urmat alte discursuri. Cel mai
important artizan al operei îm plinite la Roma, P.-H. Spaak ar ăta imensa
însemnătate a ceea ce poate fi considerat „ drept cea mai mare
transformare voluntar ă și dirijată” din istoria Europei, care nu se bazeaz ă
pe recurgerea la for ță, ci pe apelul la inteligen ță.
După cuvântări, a venit rândul ceremoniei de s
emnare a celor dou ă
tratate și a documentelor anexe. Ordinea semn ării a fost alfabetică (cu
denumirea țării în limba de origine) : Belgia, Germania, Fran ța, Italia,
Luxemburg și Olanda. Fiecare stat avea dou ă semnături, cea a
ministrului de Externe și cea a șefului guvernului. Roma era împodobit ă
în acea zi cu afișe care reprezentau cele șase state participante sub
forma unor siluete feminine îmbr ăcate în culorile na ționale dându- și
mâna peste harta Pie ței Comune, sub lozinca: Șase popoare, o singur ă
familie, pentru binele tuturor .
Tratatul instituind Comunitatea Economic ă Europeană (C.E.E.),

Construc ția European ă 1950 – 2004

96 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Tratatul CEE

Obiective

Tratatul Euratom

Comisia CEE

Consiliul CEE

Adunarea
Parlamentar ă
European ă
semnat la 25 martie 1957 la Roma, avea 248 de articole, la care se
adăugau 4 anexe, 13 protocoale, 4 conven ții și 9 declaraț ii. Tratatul era
încheiat pentru o perioad ă nelimitat ă. Și al doilea document principal,
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(C.E.E.A. sau EURATOM) era rezultatul unui efort comparabil: avea 225
de articole.
În Preambul, Tratatul C.E. E. începe cu fraza „Hot ărâți să pună bazele
unei uniuni mereu mai strânse în tre popoarele europene”. Iar scopul
C.E.E. este definit în Partea întâi – Principiile: „ Comunitatea are drept
misiune, prin instituirea unei pie țe comune și prin apropierea progresiv ă
a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze dezvoltarea
armonioas ă a activităților economice în întreaga Comunitate, o extindere
continuă și echilibrat ă, o stabilitate crescut ă, o ridicare accelerat ă a
nivelului de via ță și relații mai strânse între statele pe care le reune ște”
(art.2). În art.3 sunt detaliate obiectivele pentru atingerea acestui scop: a)
eliminarea taxelor vamale și a restric țiilor cantitative în comer țul dintre
statele membre; b) stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici
comerciale comune față de statele ter țe; c) abolirea, între statele
membre, a obstacolelor în calea liberei circula ții a persoanelor, serviciilor
și capitalurilor; d) instit uirea unei politic
i comune în domeniul agriculturii;
e) instituirea unei politici comune în domeniul transporturilor; f) stabilirea
unui regim care s ă garanteze veritabila concuren ță pe piața comună ;
etc. Tratatul EURATOM era di ferit nu numai pentru că se referea la o politic ă
sectorială, ci și pentru c ă domeniul atomic era la început și se putea
urmări doar: dezvoltarea cercet ării și difuzarea cuno ștințelor, stabilirea
unor standarde de siguran ță pentru muncitori; apr ovizionarea statelor
membre cu minereuri și combustibili nucleari; stimularea investi țiilor de
capital în industria nuclear ă și construirea instala țiilor necesare acestei
industrii. Instituțiile create prin cele dou ă tratate de la Roma dovedeau rela ția
dintre cele trei comunit ăți (CECO, CEE, CEEA) și răspundeau
experien ței acumulate în ultimii cinc i ani. În centrul celor dou ă comunit ăți
nou create era instituț ia numit ă Comisia . Fiecare comunitate avea
propria comisie: Comisi a C.E.E. avea 9 membri (câte 2 pentru Fran ța,
Italia și Germania Federal ă și câte 1 pentru statele BENELUX), iar
Comisia C.E.E.A. avea 5 membrii, câ te unul pentru fiecare stat în afar ă
de Luxemburg, care nu avea politic ă atomică. Cele
două comisii aveau
drept model Înalta Autoritate a C.E.E.A. fiind institu ții suprana ționale.
Totuși, noile comisii dispuneau de atribu ții mai reduse, caracterul
supranațional fiind limitat . Cea mai important ă instituție era în noile
comunități Consiliul C.E.E., respectiv C.E.E.A. Formate la nivel
ministerial, cele dou ă Consilii, ca și Consiliul Special de Mini ștri al
C.E.C.O., reprezentau su veranitatea statelor și aveau puterea de decizie
(întărită în cazul noilor comunit ăți).
Celelalte dou ă instituții era comune celor trei comunit ăți. La 28 februarie
1958 a fost dizolvat ă Adunarea comună a C.E.C.O., iar pe 19 martie
1958 s-a reunit la Strasbourg, în Casa Europei, prima sesiune a
Adună rii Comune a celor trei comunit ăți. Prin rezolu ția din 20 martie

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 97

Curtea de Justi ție

Ratificarea Tratatelor

Walter Hallstein

Primele m ăsuri

Rezultate

1958, Adunarea îns ăși a decis s ă-și ia numele de Adunare
Parlamentar ă Europeană . Ea avea 142 de deputaț i provenind din
parlamentele na ționale (aveau mandat dublu): câte 36 pentru Fran ța,
Italia și Germania Federal ă, câte 14 pentru Belgia și Olanda și 6 pentru
Luxemburg. Atribu țiile Adun ării rămâneau restrânse: deliberative și de
control, f ără putere legislativ ă sau bugetar ă, caracteristice parlamentelor
naționale. În sfâr șit, exista o Curte de Justi ție comună celor trei
comunități.
Ratificarea tratatelor de la Roma s-a realizat deosebit de rapid și fără
surprize neplă cute, între septembrie și decembrie 1957. Numai în Fran ța
și Italia opoziț ia a fost ceva mai mare: în Adunarea Na țională franceză
tratatele au fost aprobate cu o diferen ță de peste 100 de voturi (cu 342
voturi pentru și 239 împotriva ), iar în Camera Deputa ților italian ă au fost
311 voturi pentru și 144 de voturi împotriva celor dou ă tratate. Faptul era
previzibil, voturile contra venind, în special, d
in tabăra comunist ă.
5.3.2. Mă suri, rezultate și primele probleme
La 1 ianuarie 1958 tratatele de la Roma intr ă în vigoare, Comunitatea
Economic ă European ă și Comunitatea European ă a Energiei Atomice
devin realit ăți. La 6-7 ianuarie 1958, la Paris, reprezentan ții țărilor
membre s-au întâlnit și au luat hot ărâri importante cu privire la institu țiile
Comunităților Europene. Au fost desemna ți primii membri ai Comisiei
C.E.E. și ai Comisiei C.E.E.A. Comisia C.E.E. l-a avut ca președinte pe
Walter Hallstein, funcț ie pe care o va p ăstra până pe 1 iulie 1967. Cei
trei vicepre ședinți erau: italianul Piero Malv estiti, care se ocupa de
informații, olandezul Sicco Mansholt, responsabil pentru problemele
agricole și francezul Robert Marjolin, cu atribu ții privind conjunctura și
armonizarea politicilor, a problemelor monetare, energiei etc. În acelaș i
timp au fost aleși cei cinci membrii ai Comisiei EURATOM, pre ședinte
fiind francezul Louis Armand.
La 1 iulie 1958 Comisiile se instaleaz ă la Bruxelles, sediul celor dou ă
comunități noi. Iar pe 7 octombrie 1958 noua Curte de Justi ție comună
pentru toate cele trei Comunit ăți se instalează la Luxemburg.
La 1 ianuarie 1959 intr ă în vigoare primele m ăsuri în vederea realiz ării
Pieței Comune: taxele vamale între cele șas e țări au fost reduse cu 10%,
iac contingentele au fost m ărite co 20%, fă ră a putea fi, ca volum, sub
3% din produc ția națională . Rezultatele au fost, chiar din primele luni,
peste aștept ări: schimburile între țările membre au fost cu 10% mai mari
în primele luni din 1959, fa ță de perioada corespunz ătoare din 1958.
Pentru Fran ța, creșterea a fost de 28% c ătre țările membre ale C.E.E. și
doar 1% cu țările care nu erau membre.
În 1959 schimburile între statele membre au crescut cu 19% fa ță de anul
1958. Creș terea economic ă era într-adev ăr spectaculoas ă. Francezii ș i
belgienii au propus începerea tratativ elor pentru accelerarea punerii în
aplicare a Tratatului de la Roma. Pe 13 februarie 1960 Consiliul C.E.E.
adoptă un proiect de tarif vamal extern comun. Apoi, Consiliul desf ășurat
la Luxemburg (10 mai 1960) și Bruxelles (11-12 mai 1960) a hot ărât
accelerarea form ării Pieței Comune, prin introducerea unei etape
intermediare de reducere a taxelor vama le, de 10%, de la 1iulie 1960. La
1 ianuarie 1961, a urmat a treia r educere cu 10% a taxelor vamale.

Construc ția European ă 1950 – 2004

98 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Reluarea temei
integrării politice

Perspectiva franceză și
Planurile Fouchet

Relațiile dintre
Marea Britanie și
C.E.

Tratatul de la Roma privind C.E.E. prevedea eliminarea taxelor vamale
între statele membre dup ă o perioad ă de tranzi ție de 12-15 ani, împ ărțită
în etape de 4 ani. Dar succesul remarcabil, eviden țiat chiar din primele
luni, în acest domeniu a dus la închei erea procesului la 1 iulie 1968, cu
un an și jum ătate înainte de termenul minim fixat de tratat.
Succesele economice au atras dup ă ele, foarte repede, cum era de
așteptat, rede șteptarea preocup ărilor pentru uniunea politic ă. Tema
aceasta nu a fost de fapt niciodat ă abandonat ă. În concep ția oamenilor
politici care au redactat și semnat Tratatele de la Paris și Roma, scopul
acțiunii lor era uniunea politic ă, numai mijlocul, temporar, era economic.
La Adunarea Consultativ ă a Consiliului Europei, în 1964, Paul-Henri
Spaak afirma c ă: „Cei ce au realizat Tratatul de la Roma …nu s-au
gândit la el ca esen țial economic; l-au c onsiderat ca o etap ă în drumul
spre uniunea politic ă”. Iar Walter Hallstein, sus ținea: „Nu integr ăm
economii, integr ăm politici. Nu împă rțim doar mobila între noi, construim
împreună o casă nouă și mai mare ”.
Tema uniunii politice a fost discutat ă la prima întâlnire la vârf a celor
șase, pe 10-11 februarie 1961, la Paris și reluată la a doua întâlnire de
acest fel, care a avut lo c la Bad- Godesberg, lâng ă Bo
nn, pe 17-18 iulie
1961. În documentul adoptat la aceast ă din urm ă întâlnire se ar ăta că
semnatarii: „ au hotărât să dea form ă voinței de uniune politic ă deja
implicată în tratatele care au instituit comunit ățile europene ”. În
consecin ță, s-a decis formarea unei Comisii, sub conducerea lui
Christian Fouchet, ambasadorul Fran ței în Danemarca, îns ărcinată să
pregătească un plan în acest sens.
Inițiativa era fireasc ă, dar epoca era, din nou, puț in favorabil ă pentru
ideile suprana ționale. Principala piedic ă era acum chiar pre ședintele
Franț ei Charles de Gaulle. Adept al unirii Europei, dar f ără afectarea
suveranit ății, într-o Europ ă a „patriilor”, generalul vorbea, de fapt, despre
Europa și se gândea la Fran ța. Pe 19 noiembrie 1961 era prezentat
Planul Fouchet pentru o „Uniune de state” europene. De și preconiza o
politică externă și de apărare comune și dezvoltarea cooper ării culturale,
educaț ion
ale și științifice, planul era lipsi t de elemente suprana ționale:
exprima filosofia politic ă gaullist ă. În fața Adună rii Parlamentare
Europene, un deputat olandez îl califica: „un vapor interguvernamental,
cu un mic pavilion com unitar, comandat de un c ăpitan fără mateloți”. Nici
al doilea Plan Fouchet prezentat pe 4 decembrie 1961 și nici a treia
versiune , din 18 ianuarie 1962 nu erau acceptabile. La limit ă, erau
amenințate chiar și elementele suprana ționale realizate în cadrul celor
trei Comunit ăți. Opozi ția Belgiei și Olandei a fost cea mai puternică . La
reuniunea mini ștrilor de Externe din 17 aprilie 1962, de la Paris, s-a
decis suspendarea discu țiilor pe tema uniunii politice pân ă la rezolvarea
unei noi probleme: cererea Marii Britanii de aderar e la C.E.E.
Problema rela ției Marii Britanii cu Europa în curs de integrare este una
complexă, despre care s-a scris foarte mult. Marea Britanie contribuise
esențial la „deturnarea” Consiliului Europei și a refuzat s ă participe la
procesul care a dus la formarea Comunit ăților Europene. Ultima invitaț ie
important ă adresat ă Marii Britanii de statele angajate în integrarea
european ă de a se ală tura ac estui proces a fost adresat ă în timpul
Conferin ței de la Messina, în 1955, înainte de formarea Comitetului
Spaak. Britanicii au refuzat. Motive le erau atât economice, cât și politice,

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 99

Proiectul zonei de liber schimb

AELS

Diferențele
fundamentale
dintre AELS și
CEE
dar în esență se respingea caracterul suprana țional, deci limitarea
suveranit ății.

5.3.3. Tentativa une i alternative: AELS
Totuși, constituirea Comunit ății Economice Europene crea probleme
Marii Britanii, pentru c ă o mare parte din comer țul ei se îndrepta spre
continent și crearea pie ței protejate îl afecta. Solu ția încercat ă de
britanici a fost ingenioas ă: crearea unei alternative pentru C.E.E. Cadrul
în care s-a realizat aceast ă alternativ ă a fost O.E.C.E. Creat ă pentru
administrarea, înt r-un cadru institu țional unic, a ajutoa relor primite prin
Planul Marshall, O.E.C.E. și-a fixat dup ă încheierea Planului alte
obiective: c ăuta modalit ăți de dezvoltare a rela țiilor economice și
comerciale între state. În acest context apare ideea cre ării unei vaste
zone de liber schimb . Dar calea deschis ă prin Conferin ța de la Messina,
care a condus la formarea C.E.E. doi ani mai târziu a realizat alt ă
modalitate de strângere a rela țiilor economice: integrarea.
Statele membre ale O.E.C.E ., care aveau rezerve fa ță de integrare, în
primul rând Marea Britanie, au c ăutat altă soluț ie. În iulie 1956, Consiliul
de Miniștri al O.E.C.O. a îns ărcinat un grup de lucru să studieze
posibilitatea cre ării unei asocia ții între C.E.E., pe cale de constituire, și
ceilalți membrii ai O.E.C.O., sub forma unei zone de liber sc himb. În anul
1958, în timp ce se n ăștea Piaț a C omună, s-au purtat tratative, printr-un
Comitet Interguvernamental , între cei șase (membrii C.E.E.) și restul
membrilor O.E.C.E.: ele nu au dus la nici un rezultat din cauza opozi ției
dintre punctele de vedere franceze și britanice. Era evident c ă nu este
posibil un acord pentru crearea unei zone de liber schimb care s ă
cuprindă toate ță rile din O.E.C.E.
Astfel, statele care în timpul negocierilor au avut puncte de vedere
apropiate au lansat proiectul Asociației Europene a Liberului Schimb
(AELS). Promotor era Marea Britanie, dar ea a ob ținut repede sprijinul
altor șase state. Tratativele reu șite din 20-21 iulie 1959 au condus la
parafarea Conven ției constitutive pe 20 noiembrie 1959 și la semnarea
Convenției de la Stockholm (4 ianuarie 1960), intrat ă în vigoare pe 3 mai
1960. A luat în acest fel na ștere AELS, sau „Europa celor șapte”, în
contrast cu Europa celor șase (C.E.E.). Membrii fondatori ai AELS erau:
Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca, Austria, Elve ția și
Portugalia. Finlanda a devenit membru asociat în 1961 și membru în
1963, iar Islanda a aderat în 1970. Dispari ția taxelor vamale la import
între statele membre s-a realizat pe etape. Conform art.3 din Conven ție
au fost prev ăzute 8 etape, pân ă la renun țarea total ă, pe 1 iulie 1970.
Procesul a fost îns ă accelerat și taxele vamale au disp ărut complet, între
statele membre, la 1 ianuarie 1967. AELS a pierdut întrecerea cu „rivala” ei, Pia ța Comun ă. Ea nu a asigurat
același ritm accelerat de dezvoltare pent ru statele membre ca pentru
membrii C.E.E. Treptat, statele AELS au cerut și au intrat în C.E.E. ( și
mai târziu în Uniunea European ă). În prezent în AELS mai sunt patru
state: Norvegia, Elve ția, Islanda și Liechtenstein.
Între AELS și C.E.E. (apoi U.E.) exist ă diferenț a fundamental ă că prima
este o form ă de acord interguvernamental , iar a doua este o form ă de

Construc ția European ă 1950 – 2004

100 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Politica agricol ă
comună

Criza „scaunului gol”

Tratatul de
fuziune

integrare economic ă, vizând o integrare politic ă. Însă, în afară de
această deosebire fundamental ă, între AELS și C.E.E. mai exist ă, cel
puțin alte trei deosebiri importante. 1) În timp ce C.E.E. era format ă din
șase state vecine, asigurând un teritoriu continuu, unitar, AELS era
formată din patru blocuri teritoriale, f ără legături de vecin ătate între ele:
Marea Britanie; Portugalia; Austria-Elve ția și statele nordice
(Danemarca, Norvegia, Suedia). 2) AELS era numai o zon ă de liber
schimb, adic ă un grup de teritorii vamale între care v ămile și celelalte
măsuri restrictive pentru comerț erau eliminate, în tre statele membre,
pentru produsele care-și aveau originea în aceste state. În consecin ță,
nu există tarife vamale unitare pentru țările terțe, fiecare stat membru
păstrându-și deplina competen ță. 3) AELS nu este nici un spa țiu
economic organizat, nu exist ă politică economic ă comună (și cu atât mai
puțin în alte domenii); ea r ămâne numai un simplu câmp al concuren ței
internaț ionale (pentru statele membre).
5.3.4. Lărgirea Pieț ei Comune – Deschider
ea politicilor comune
Primul deceniu întreg din istoria Pie ței Comune, 1961-1970, reprezint ă o
perioadă de experimentate, marcate de serioase blocaje, care n-au pus
însă în discu ție nici viabilitatea, nici pr ogresul lent, dar evident al
integrării.
Un prim plan de ac țiune a fost deschiderea polit icilor comune, între care
problemele cele mai mari le-a creat politica agricol ă. Prevăzută explicit
în Tratatul de la Roma, politica agricol ă comună (PAC) a fost ini țiată la
Conferin ța de la Stresa (3-11 iulie 1959). Ț ara cea mai interesat ă și
principala beneficiar ă era și a rămas până în prezent Fran ța. Dezbaterile
s-au prelungit, luând forma cunoscu telor „maratoane agricole”. Primul
„maraton agricol” (18 decembrie 1961- 14 ianuarie 1962) a dus la
stabilirea principiilor, dar au urmat alta dou ă „maratoane” referitoare la
finanț area politicii agricole: 16-23 decembrie 1963 și 12-15 decembrie
1964.
Tot politica agricol ă a fost folosit ă de Fran ța (în continuare guallist ă) ca
pretext (de și, în realitate, era vorba de sistemul de vot în Consiliu, care
întărea caracterul suprana țional), pentru declan șarea celei mai grave
crize din istoria C.E. E. La 1 iulie 1965, Fran ța anunța că-și va retrage, de
la 6 iulie, reprezent antul permanent pe lâng ă Comu
nitățile Europene
(Jean-Marc Boegner) și nu va mai participa la lucr ările Consiliului. Era
politica scaunului gol , o politic ă de presiune pentru atingerea
obiectivelor. Criza s-a încheiat abia pe 30 ianuarie 1966, prin
compromisul de la Luxemburg : se lua act de pozi ția Franței, care
susținea că, atunci când este în joc un interes na țional fundamental,
votul în Consiliu trebuie s ă fie unanim. Acest lucru nu a împiedicat, totu și
extinderea votului majoritar calificat , consacrat prin compromisul de la
Ioannina (1994).
Anul 1965 nu a fost îns ă numai anul crizei C.E.E., ci și anul primei
revizuiri importante a tratat elor fondatoare de la Paris și Roma, prin
Tratatul de la Bruxelles , numit și Tratatul de fuziune. El prevedea
unirea celor trei Consilii ale Comunit ăților într-un singur Consiliu de
Miniștri și unirea într-o singur ă Comisie a celor trei institu ții similare.
Tratatul a fost aplicat de la 1 iulie 1967.

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 101

Opoziția francez ă

Primul „val” al
extinderii –
Europa „celor 9”

Conferin ța de la
Haga – 1969

5.3.5. Extinderea C.E.E
Însă, cu mult cea mai semnificativ ă problem ă din aceast ă perioad ă
(care, de altfel și-a păstrat interesul pân ă astăzi) a fost problema
extinderii C.E.E . Succesul integr ării a provocat o veritabil ă răsturnare a
politicii britanice. La 9 august 1961, Marea Britanie a prezentat cererea
de aderare la C.E.E. Cu numai câteva zile înainte, pe 31 iulie 1961,
Irlanda prezentase cererea de aderare, iar Danemarca a urmat aceea și
cale, pe 10 august 1961. A patra țară membră a AELS care a cerut
aderarea la C.E.E. a fost Norvegia, pe 30 aprilie 1962. În centrul
procesului era îns ă cererea britanic ă, cea mai complex ă, din cauza
relațiilor economice speciale cu țările din Commwealth, din cauza
relațiilor politice cu SUA și, în genere, din cauz a puterii demografice,
economice etc. De aderarea Marii Br itanii depindea, deci, succesul
întregului proces. Ori, de și primirea Marii Britanii era sus ținută de
majoritatea membrilor C.E.E., ea avea un adversar redutabil: Fran ța
generalului de Gaulle. La o conferin ță de pres ă, la 14 ianuarie 1963,
generalul a respins aderar ea Marii Britanii la Pia ța Comun ă, declarând
că țara nu este preg ătită pentru acest lucru. De fapt, atitudinea
intransigent ă a președintelui de Gaulle asc undea un ansamblu de cauze
care mergeau de la sentimente personale, la îngrijor ări privind
concuren ța britanic ă și rezerve fa ță de poziția strategic ă a Marii Britanii
(„calul troian” al SUA în Europa, în viziunea gaulli știlor). E șecul ader ării
britanice a dus la e șecul întregului „val” de exti ndere. Iar noua cerere a
Marii Britanii, din 10 mai 1967, are aceea și soartă.
Demisia lui Charles de Gaulle din func ția de pre ședinte al Fran ței, în
aprilie 1969, schimb ă radical datele problemei. Schimbarea a primit
consacrarea la întâlnirea la vârf de la Haga, din decembrie 1969, care a
deschis noi posibilit ăți procesului de integrare, care se vor dezvolta în
anii 1970.
Pe 30 iunie 1970 încep, la Luxem burg, negocierile cu cele patru țări care
au depus cerere: Marea Brit anie, Irlanda, Danemarca și Norvegia.
Tratativele au fost încheiate rapid și fără surprize, iar la 22 ianuarie
1972, la Bruxelles, cele patru țări au semnat tratatele de aderare. Se
poate spune chiar c ă de aceast ă dată opoziția se mutase în Marea
Britanie, pentru c ă dezbaterile în Parlamentul de la Londra au durat șase
zile (cele mai lungi dup ă război), unde votul a fost 356 pentru și 244
contra. Totu și, a existat și atunci un fapt nea șteptat: votul împotriv ă al
norvegienilor în refe rendumul din 26 septembr ie 1972 (când 53,3% a
votat „nu”). Chiar dac ă Norvegia r ămânea astfel în afara construc ției
europene, celelalte trei state, Marea Britanie, Irlanda și Da
nemarca, vor
face parte, de la 1 ianuarie 1973, din Comunitatea Economic ă
European ă. De la Europa „celor șase” se trecea la Europa „celor nou ă”,
cu 256 milioane de locuitori. Perioada în care s-a discutat, negociat și realizat prima l ărgire a C.E.E. a
fost și perioada unor ini țiative pentru înt ărire pe plan politic și
instituțional.
5.3.6. Adâncirea integr ării

La întâlnirea la vârf de la Haga , din decembrie 1969, s-a produs o

Construc ția European ă 1950 – 2004

102 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Independen ța
financiar ă și
întărirea
Parlamentului
European

Consiliul
European

veritabilă relansare a integr ării europene, o dep ășire a crizei provocate
de politica gaullist ă, începând să se vorbească despre „spiritul de la
Haga”, ca atitudine constructiv ă în construc ția european ă. Este
interesant ă evaluarea lui Derek W. Urwin as upra întâlnirii de la Haga „cel
mai semnificativ eveniment al Comunit ății de la crearea ei”, care: „ a
deschis calea pentru l ărgire, a pus bazele dezvolt ării politicilor comune,
a reafirmat încrederea în obiectivul final al integr ării politice și a iniț iat
noul stil al lu ării deciziilor ce se va dezvolta în anii 1970. ” Pornind de la
inițiativele lansate la Haga, va fi adoptat, mai întâi, Raportul Davignon pe
20 iulie 1970, care pune bazele Cooper ării Politice Europene (CPE).
Apoi, pe 22 martie 1971, este adoptat Raportul Werner, care st ă la baza
acțiunii pentru o Uniune Economic ă și Monetar ă (UEM).
Însă cele mai pline de consecin țe practice m ăsuri luate în urma întâlnirii
de la Haga au fost, probabil, dou ă decizii corelate din 1970, cu privire la
buget și la rolul Parlamentul ui European în aceast ă problem ă. Astfel,
prin decizia din 21 aprilie 1970 se hot ăra înlocuirea contribu ției
financiare a statelor prin re sursele proprii ale Comunit ății, asigurând
independen ța ei financiar ă. Apoi, prin Tratatul de la Luxemburg, din 22
aprilie 1970, Parlamentul European a primit, pentru prima dat ă o putere
reală : puterea de a adopta bugetul, împreun ă cu Consiliul de Mini ștri.
În acest context de adâncire a integr ării se plaseaz ă crearea, dup ă
reuniunea la nivel înalt de la Pari s, din 1974, a structuri
i instituționale ce
se va numi Consiliul European . Dacă până atunci întâlnirile la nivel înalt
au fost sporadice la nivelul Comunit ății (au existat numai șapte din 1958
până în 1974), de acum, potrivit comunica tului de la Paris, ele vor avea
loc de cel pu țin trei ori pe an. Astfel, reuniunea șefilor de stat sau de
guvern în cadrul construc ției europene devine un important for de
dezbatere și orientare.
Este evident c ă începutul anilor 1970 reprezint ă o perioad ă de progres
pentru integrarea european ă. O confirmare interesantă a acestei realit ăți
a venit în iunie 1975, când noul guvern (laburist) britanic a hot ărât
organizarea unui refe rendum privind men ținerea r ămânerea țării în
Comunitate. Într-o țară cu bine cunoscut euroscepticism rezultatul a fost
semnificativ: 67,2% dintre participan ți au votat pentru r ămânerea Marii
Britanii în Comunitate.
Test de autoevaluare 2
2.1. Preciza ți obiectivele Tratatului de la Roma din 1957.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.2. Identifica ți instituțiile comune celor trei comunit ăți (CECO, CEE, CEEA).
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.3. Explica ți cele trei dimensiuni ale integr ării europene – extinderea, l ărgirea și
adâncirea.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspun surile pot fi consultate la pagina 113

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 103
5.4. De la Comunitatea Economic ă European ă la Uniunea European ă

Grecia

Spania și
Portugalia

Primele alegeri
europene

Actul Unic European

Jacques Delors 5.4.1. Al doilea val al ext inderii – Europa celor 12
Anii 1974-1975 au fost importan ți pentru viitorul Europei și în alt sens. În
trei state din sudul conti nentului, Grecia, Portugalia și Spania au luat
sfârșit regimurile dictatoriale. S-a cr eat astfel posibilitatea unei noi l ărgiri
a C.E.E., având în vedere rela țiile strânse pe care cele trei țări le aveau
cu vechii membri ai acesteia.
Grecia a ob ținut statutul de membru asociat (pe baza articolului 238 al
Tratatului de la Roma) înc ă din 1962, dar rela țiile cu C.E.E. au fost
afectate de instalarea regimu lui militar la putere în 1967. În iulie 1974, în
urma crizei cipriote, Grecia revine la un guvern civil. Drept urmare, țara
prezintă cererea de admitere în C.E.E., la 12 iunie 1975. Negocierile au
început în iulie 1976 și s-au încheiat deosebit de repede, pe 24 mai 1979
fiind semnat tratatul de admitere a Greciei în C.E.E., care intr ă în vigoare
de la 1 ianuarie 1981. Astfel, la înc eputul deceniului 8 Comunitatea avea
deja zece state membre. Pentru admiterea Portugaliei și Spaniei perioada de negociere a fost mai
lungă și tratatele de admitere au întârziat, datorit ă temerii ap ărute în
Franț a față de concuren ța agricol ă a Spaniei, în special. Portugalia a
depus cererea pe 28 mai 1977 și Spania pe 28 iulie 1977, iar negocierile
au început în octombrie 1978 și, respectiv, februarie 1979. Cele dou ă
tratate au fost semnate în aceea și zi, pe 11 iunie 1985 și au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1986, când C.E.E. avea dou ăsprezece state
membre.
5.4.2. Modific ări în plan institu țional și legislativ – Actul Unic
European
Perioada anilor 1976-1986, a c unoscut importante schimb ări și în planul
instituțional și al legisla ției comunitare. Prin decizia din 20 septembrie
1976 s-a reglementat alegere membrilo r Parlamentului European prin
sufragiu universal, direct. Intrat ă în vigoare abia în iulie 1978, decizia a
condus la organizarea primelor alegeri europene în 1979. Principala
consecin ță a fost creșterea legitimit ății și sporirea considerabil ă a puterii
Parlamentului European în anii care vor veni.
Un mare progres în construc ția european ă s-a realizat îns ă prin Actul
Unic European (AUE). El este considerat prima și cea mai important ă
(până atunci) modificare a tratat elor fondatoare din anii '50 . Un complex
de factori a f ăcut posibil ă această relansare.
Mai întâi a fost ini țiativa Comisiei Europene, aflate atunci la începutul
epocii Jacques Delors , cel mai activ și remarcabil pre ședinte din istoria
instituției. În 1985, Comisia a prezentat un document programatic numit
Cartea Alb ă în care propunea orient ări pentru reformarea Comunit ății.
În al doilea rând, s-a eviden țiat receptivitatea stat elor membre, în ciuda
unor rezerve ridicate de Marea Britanie, Danemarca și Grecia. Cu
excepț ia acestor trei state, s-a hot ărât la Consiliul European de la
Milano, din iunie 1985, constituirea unei Conferin țe Interguvernamentale ,
prima de acest fel. Conferin ța și-a început activitatea la Luxemburg, pe 9
septembrie 1985, și în decembrie a prezentat proiectul. Actul Unic

Construc ția European ă 1950 – 2004

104 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Piața Unică

Prevederi
instituționale

Noi Politici Comune

Europa „celor 15”

European a fost semnat la 28 februarie 1986, la Luxemburg, urmând s ă
intre în vigoare la 1 i anuarie 1987. Problemele privind ratificarea,
apărute în Danemarca și Irlanda, au amânat îns ă intrarea în vigoare
până la 1 iulie 1987.
Actul Unic European cuprinde trei categorii importante de prevederi.
Acestea sunt:
Mai întâi, domeniul considerat fundamental în reglementarea
documentului este realizarea pieței interne unice până la sfârșitul anului
1992. Eliminarea taxelor vamale și celorlalte bariere comerciale, primele
obiective ale C.E.E., au fost re alizate cu mult timp în urm ă, dar nu era
suficient. Prin Actul Unic European se urmărea obținerea unui „ spațiu
fără frontiere interne în care libera circula ție a mărfurilor, a persoanelor,
a serviciilor și a capitalurilor este asigurat ă” (art.8A). În preg ătirea
acestui obiectiv, a fost semnat, pe 14 iunie 1985, acordul de la
Schengen , care prevedea eliminarea progresiv ă a controlului de
frontieră între statele semnatare.
În al doilea rând, au fost înscrise în Act prevederi cu caracter
instituțional. Acestea erau semnificativ e prin aria lor de acoperire,
referindu-se la patru institu ții: 1) se înt ărește pozi ția Parlamentului
European, prin noi le proceduri – cooperarea și avizul conform ; 2) se
extinde aria de aplicare a votului majoritar calificat în Consiliul de
Miniștri; 3) se acord ă recunoa ștere legal ă Consiliului European (
dar nu
în textul tratatului); 4) activitatea Cur ții de Justi ție este consolidat ă prin
înființarea unei noi instan țe, care să preia o parte din cauze – Tribunalul
de Primă Instanță.
În al treilea rând, au fost incluse noi domenii în cadrul politicilor comune :
mediu, cercetare și dezvoltare tehnologic ă, coeziune economic ă și
socială. Totodat ă, cooperarea în politica externă a fost redefinit ă
Cooperarea Politică European ă și a primit o regl ementare mai clar ă.
Actul Unic European a avut o semnifica ție istorică. El a întărit încrederea
în construc ția european ă, în special fiind un succes pentru Comisie și
ambiț iosul ei pre ședinte, Jacques Delors. Adoptat în perioada în care
devenea treptat evident ă, pentru toat ă lumea, criza sistemului comunist,
el întărea poziț ia occidentului și în special a Europei comunitare în
confruntarea istoric ă.
5.4.3. Pr ăbușirea comunismului ș i consecin țele sale asupra
integrării europene
De altfel, pr ăbușirea comunismului în Europa, în 1989-1991, inclusiv
dispariția URSS, ofer ă noi șanse unific ării reale și complete a
continentului. Pe termen scurt și mediu perspectivele deschise pot fi
sistematizate în dou ă capitole.
Mai întâi, câteva state neutre și puternic dezvoltate economic, care nu
au acceptat, din diverse motive , aderarea la Europa comunitar ă în
perioada r ăzboiului rece, au cerut statutul de membre. Astfel, Austria a
cerut admiterea pe 17 iulie 1989, Suedia pe 1 iulie 1991, iar Finlanda pe
18 martie 1992. Chiar și Elve ția a depus o cerere de admitere pe 20 mai
1992, dar electoratul elve țian a respins iniț iativa prin referendumul din 6
decembrie 1992 (50,3%contra). Pentru celelalte trei țări nu au fost
probleme de admitere. Se poate consemna, mai degrab ă, un record:

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 105

Premisele
aderării fostelor
state comuniste

Problema
decalajului
economic

Criteriile de aderare
(Copenhaga)

Dezbaterea privind lă rgirea
spre est

negocierile au început pe 1 februarie 1993 și s-au încheiat, prin
încheierea celor trei tratate, pe 24 iu nie 1994. De la 1 ianuarie 1995 nou
creata Uniune European ă (incluzând Comunitatea) avea cincisprezece
membrii .
În al doilea rând, fostele stat e comuniste nu au întârziat să opteze și ele
pentru Europa unit ă, după recâștigarea democra ției. Primul stat fost
comunist care a cerut aderarea a fost Ungaria (31 martie 1994), urmat ă
la numai câteva zile de Polonia (5 aprilie 1994). Români a a deschis seria
cererilor din anul 1995, pe 22 iunie, fiind urmat ă de: Slovacia (27 iunie),
Estonia (28 noiembrie), Letonia (27 octombrie), Lituania (12 decembrie)
și Bulgaria (16 decembrie ). Cehia a depus cererea la începutul anului
1996, pe 17 ianuarie și, în acela și an, Slovenia (10 iunie), prima fost ă
republică iugoslav ă, încheie lunga list ă. Dacă amintim c ă și două mici
state mediteraneene, Malta și Cipru, f ăceau parte din acela și grup, ne
dăm seama de complexitatea problemei noii l ărgiri a Uniunii Europene,
care a dominat deceniul 1994-2004. În acest context, s-a dezvoltat, mult
mai mult decât în etapele anterioare teoria și practica lărgirii Uniunii
Europene.
Un prim aspect al problemei era grav ul decalaj economic dintre Europa
democratic ă și fostele state comuniste. Era necesar ă o veritabil ă
reconstruc ție, similar ă, deși mai dificil ă, cu cea realizat ă prin Planul
Marshall. În acest sens, a fost ini țiat, încă din 1989, Programul PHARE.

Destinat ini țiai Poloniei și Ungariei, de unde-i vine și numele (PHARE,
este prescurtarea, din limba englez ă, pentru „ajutor pentru reconstruc ția
economic ă Polonia și Ungaria), programul a fost extins la toate statele
candidate din centrul și estul Europei ( și chiar la state care nu erau
candidate înc ă). El a mobilizat fonduri europene substan țiale: 6,7
miliarde euro, în perioada 1995-1999 și 10 miliarde euro pentru 2000-
2006. Astfel, programul PHARE a deve nit principalul instrument de
preaderare. Dar, la aceste fonduri impresionante s-au ad ăugat,
programele ISPA, pentru protec ția mediului și dezvoltarea infrastructurii
de transporturi în statele candidate și SAPARD , ajutor pentru sectorul
agricol. În iunie 1993, la Cons iliul European de la Copenhaga, au fost prezentate
3 criterii pentru aderare, numite criteriile de la Copenhaga : 1) politic:
instituții stabile care s ă garanteze democra ția, primatul dreptului,
respectarea drepturilor omului și respectarea drepturilor minorit ăților; 2)
economic: economie de piață funcțională; 3) preluarea acquis -ului
comunitar. Acquis -ul poate fi definit ca un ansamblu de principii,
regrement ări, obiective, realiz ări deja împlinite, obținute de s
tatele
membre, pe care țările candidate le accept ă drept condi ții pentru
aderare. La Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) s-a recunoscut că
„lărgirea este o necesitate politic ă și, totodat ă, o șans ă istorică pentru
Europa”. Dezbaterea privind l ărgirea spre est a Uniunii Europene a
dominat ultimul deceniu al secolulu i trecut. Propunerile mergeau în trei
direcții: fie să se admit ă diferenț iat fiecare țară, în funcție de gradul ei de
pregă tire; fie s ă se desprind ă grupuri de țări; fie să se accepte un mare
val de extindere, solu ție avantajoas ă politic, pentru c ă elimina
resentimentele, dar mai greu de acceptat economic.

Construc ția European ă 1950 – 2004

106 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Consiliul European de la
Helsinki

În iulie 1997, Comisia European ă a adoptat documentul Agenda 2000
prin care recomanda începerea negocier ilor pentru aderare cu Polonia,
Ungaria, Cehia, Slovenia și Estonia, iar Cons iliul European de la
Luxemburg (decembrie 1997) a decis începerea negocierilor cu aceste
state. La 31 martie 1998 au înc eput negocierile cu aceste cinci ță ri plus
Cipru.
Însă Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 19 99, a favorizat
abordarea politic ă, hotărând că toate statele candidate fac parte din
același proces( sau val) și negocierile pot începe în februarie 2000.
Procesul a fost încheiat îns ă diferenț iat în timp (de și este vorba de
același val): zece state au in trat deja în Uniune, în mai 2004, celelalte
două, România și Bulgaria urmeaz ă să între, probabil, la 1 ianuarie
2004. Totodat ă, în prezent sunt în desf ășurare negocierile cu alte dou ă
state candidate: Croa ția și Turcia.

Test de autoevaluare 3
3.1. Men ționați prevederile Actu lui Unic European.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
3.2. Explica ți ce înseamnă criteriile de la Copenhaga și acquis-ul comunitar?
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 113

5.5. Uniunea European ă

Tratatul de la
Maastricht

Este de remarcat c ă problema l ărgirii nu a fost singura în istoria, evident
accelerat ă, a construcț iei europene dup ă Actul Unic European , adică în
ultimele dou ă decenii. Dovada acceler ării ritmului construc ției europene
este că a fost nevoie s ă treacă trei decenii de la tratatele fondatoare
până la prima revizuire semnificativ ă, prin AUE, dar în ultimele dou ă
decenii au fost adoptate și au intrat în vigoare trei tratate importante: cel
de la Maastricht, cel de la Amsterdam și cel de la Nisa. În plus, a fost
semnată, dar n-a intrat în vigoare prima Constituție european ă.
5.5.1. Tratatul priv ind Uniunea European ă – Maastricht – 1992
Procesul care a dus la redactarea trat atului de la Maastricht a început în
perioada 1988-1990 când, într-un lung șir de Consilii Europene
(Hanovra, 1988; Madrid, 1989; Strasbourg, 1989; Dublin I și Dublin II,
1990; Roma I și Roma II, 1990) s-au parcurs treptele pân ă la iniț ierea a
două Conferin țe Interguvernamentale: una asupra Uniunii Economice și
Monetare (UEM) și cealalt ă pentru Uniunea Politic ă. Cele dou ă
Conferin țe Interguvernamentale s-au întrunit în tot anul 1991 și au
prezentat rapoartele la Consiliul European de la M aastricht (9-11
decembrie 1991). Dup ă negocieri dificile și încordate au fost dep ășite

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 107

Semnifica ția
Tratatului de la
Maastricht

Obiective

ultimele obstacole, în special opozi ția Marii Britanii la extinderea
semnificativ ă a politicii sociale comunitare. Tratatul privind Uniunea
European ă, sau Tratatul de la Maastricht , a fost semnat pe 7 februarie
1992 în ora șul olandez cu acest nume și a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993.
Președintele francez Mitterand afirma la întoarcerea de la Consiliul
European din decembrie 1991 c ă „Maastricht este unul dintre cele mai
importante evenimente din ultima jum ătate de secol”. Iar profesorul Neill
Nugent scria: „Tratatul de la Maastricht merit ă să fie examinat în detaliu
datorită enormei sale importan țe în continuarea procesului de
integrare”. Specialistul englez continu ă, sintetizând semnifica ția
tratatului: „ El face acest lucru în două moduri. Mai întâi: el creeaz ă noua
organizaț ie a Uniunii Europene, care se bazeaz ă pe trei piloni:
Comunitățile Europene <primul pilon>; o Politic ă Externe și de Securitate
Comună (CFSP) <pilonul doi>; Coop erarea în domeniile Justi ției și
Afacerilor Interne <pilonul trei>. În al doilea rând, el continu ă dezvoltarea
politică și instituțională: prima, prin adoptarea unei proceduri și unui orar
pentru realizarea Un iunii Economice și Monetare (UEM) cu o moned ă
unică; cealaltă , prin extinderea posibilit ăților de folosire a votului
majoritar calificat și prin cre area unei noi proceduri legislative –
codecizia – care pentru prima dat ă acorda Parlamentului European un
drept de veto .”
Tratatul privind Uniunea European ă (TUE) „ marcheaz ă o nouă etapă în
procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele
Europei, în care deciziile să fie luate pe cât posibil, cu respectarea
deplină a principiului transparen ței și la nivelul cel mai apropiat de
cetățeni” (art.A din Dispozi țiile comune). Tr atatul stabile ște următoarele
obiective: promovarea unei identit ăți europene care s ă conducă la o
politică externă comună; introducerea unei monede comune, în contextul
Uniunii Economice și Monetare; întă rirea protec ției mediului; un Fond
pentru promovarea coeziunii în c ontextul progresului economic și social,
incluzând îmbun ătățirea condiț iilor de viață ; stabilirea unei cet ățenii
comune; facilitarea libert ății de circula ție a oamenilor cu respectarea
siguranței și securit ății lor; dezvoltarea unei cooper ări mai strânse în
domeniile justi ției și afacerilor interne; înt ărirea eficien țe i instituț iilor
comunitare, în special prin lă rgirea atribu țiilor Parlamentului European;
extinderea competen ței Comunit ății în noi domenii politice, în func ție de
necesități. Tot prin Tratatul de la Maastr icht Parlamentul European a fost
împuternicit s ă desemneze un avocat al poporului (Ombudsman), Curtea
de Justiț ie a primit dreptul de a amenda statel e membre care nu
respectă sentințele, a fost creat un Comitet al Regiunilor. De asemenea,
prin art.3 al TUE a fost consacrat principiul subsidiarit ății.
Cu toate c ă prevederile TUE erau de o amploare impresionant ă pentru
construc ția european ă, el nu i-a satisf ăcut pe cei care considerau c ă
momentul este favorabil pentru progrese mai evidente pe calea
integrării. În articolul N al Tratatului de la Maastricht se prevedea
convocarea unei noi Conferin țe Interguvernamentale, în 1996, pentru a
examina eficien ța tratatului. Astfel, procesul care a dus la Tratatul de la
Amsterdam este în strâns ă legătură cu tratatul anterior și de aceea este
numit uneori Maastricht II. De remarcat este faptul că pregă tirea și
discutarea Tratatului de la Amsterdam a durat mai mult decât oricare alt

Construc ția European ă 1950 – 2004

108 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Grupul de reflecție

Consiliul de la
Torino

Consiliul
European de la
Amsterdam – 1997

tratat din istoria CE/UE, de pân ă atunci.
5.5.2. Tratatul de la Amsterdam – 1997
Pentru că diferenț ele de vederi dintre statele membre, eviden țiate în
timpul preg ătirii Tratatului pent ru Uniunea European ă, persistau s-a
hotărât organizarea unei reuniu ni pentru clarificarea pozi țiilor. Consiliul
European de la Corfu (iunie 19 94), care a adoptat aceast ă măsură, a
decis ca reuniunea preg ătitoare s ă aibă forma unui grup de reflec ție.
Grupul s-a întrunit în iunie 1995 și cuprindea 18 membri: câte un
reprezentant al Minister elor de Externe din cele 15 state membre, 2
reprezentan ți ai Parlamentului European ( un socialist și un cre știn-
democrat) și un membru al Comisiei Eu ropene (reprezentantul pentru
Conferin ța Interguvernamental ă, comisarul spaniol Marcelino Oreja).
Președintele grupului de reflec ție a fost tot un spaniol, secretarul de stat
pentru Afaceri Europene, Carlos Westendorf. Raportul grupului
Westendorf , cum mai era numit, a fost prezentat în decembrie 1995 și
avea dou ă părți: 10 pagini cu probleme generale și 50 de pagini cu
prezentarea principalelor dezbateri. De și interven țiile în dezbateri nu
erau nominalizate, dezbat erile se dovedeau a fi fost contradictorii și pline
de rezerve. Raportul grupului de reflec ție nu era încurajator.
Totuși, Consiliul European de la Torino (martie 1996) a decis

convocarea Conferin ței Interguvernamentale, menite acum să
deblocheze situa ția și să propună clauze pentru noul tratat. În aceste
condiț ii, se înțelege de ce aceast ă Conferin ță Interguvernamentală a
durat mai mult decât precedentele: și-a început activitatea la 29 martie
1997 încheind-o la 16 iunie 1997. În desf ășurarea ei, opozi ția a venit mai
întâi din partea guvernului conservato r britanic, dar acesta a pierdut
alegerile în mai 1997 și noul guvern Tony Bl air a promis „angajare
constructivă ”. În mod surprinz ător însă, s-au produs alte schimb ări
stânjenitoare pentru activitatea Conferin ței: noul guvernul francez
socialist, condus de Lionel Jo spin, a adoptat o politic ă diferită de cel
anterior cu privire la politica monetar ă, iar guvernul Kohl din Germania a
adoptat o politic ă mai pu țin integra ționistă decât era obișnuit pentru
această țară, datorită unor probleme interne.
Consiliul European de la Noor dwijk (23 mai 1997) nu a f ăcut decât s ă
deschidă calea pentru trei s ăptămâni de intense negocieri înainte de
Consiliul European de la Amsterdam (17-18 iunie 1997). Acordul relativ
realizat cu greu a luat forma unui nou tratat, mai pu țin ambiț ios decât cel
de la Maastricht. Tratatul de la Am sterdam a fost semnat 2 octombrie
1997. Dou ă state au ratificat tratatul dup ă referendum, Irlanda și
Danemarca. Fran ța a fost ultima țară care a ratificat tratatul, în martie
1999. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999. El
cuprinde peste 50 de pagini, 13 protocoale, 51 de declara ții ale
Conferin ței, 8 declara ții ale statelor, amendeaz ă 15 articole din tratatele
anterioare și elimină din ele 56 de articole c ăzute în desuetudine.
Principalele prevederi ale Tratat ului de la Amsterdam se refer ă la:
-1.În prima sec țiune tratatul cuprinde prevede ri pentru crearea unei zone
a libertății, securit ății și justiției, în 5 ani, incluzând noi arii de
competen ță pentru UE, cum ar fi: combaterea crimei, lupta împotriva
rasismului și xenofobiei și cooperarea juridic ă în materie civil ă;
-2.În domeniul politicii externe și de securitate comune (PESC sau

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 109

Prevederile
Tratatului

Proiectul
tratatului

CFSP), Consiliul European a fost împuternicit să adopte strategii
comune în cazul în care statele membre au importante interese. S-a
hotărât întărirea cooper ării între UE și UEO, care devine tot mai clar
componenta de securitate a UE. Secret arul general al Consiliului UE,
devine, prin prevederile tratatului, Înaltul Reprezentant pentru Politica
Externă și de Securitate Comun ă. De la înfiin țarea acestei func ții ea este
deținută de Francisco Javi er Solana Madariaga;
-3.Un protocol integreaz ă acquis -ul Schengen în cadrul legal al UE.
-4.Tratatul încorporeaz ă capitolul social în TUE și precizeaz ă obiectivul
cooperării pentru crearea unor noi locuri de munc ă;
-5.UE este împuternicit ă să adopte m ăsurile necesare p entru a combate
discriminarea bazat ă pe sex, ras ă sau origine etnic ă, religie, vârst ă. S-
au întărit prevederile referitoare la egalitatea între sexe. Totu și, în aceste
domenii se aplic ă procedura legislativ ă a consult ării, iar în Consiliu UE
se cere unanimitate; -6.Prin tratat au fost înt ărite puterile Parlamentului European;
-7.Votul majoritar calificat a fost extins la alte domenii unde anterior se cerea unanimitate; -8.Este consacrat principiul subsidiarit ății, într-un protocol special.
-9.Tratatul prevede înt ărirea cooper ării în domeniile: s ănătate public ă,
protecția mediului, protec ția consumatorilor;
-10.În privin ța transparen ței, se prevede dreptul cet ățenilor de a avea
acces la documentele Consiliului UE, cu unele restricț ii.
Prin tratatul de la Amsterdam s-a mai realizat tr ansferarea multor politic
i
de la pilonul 3 (Justi ție și Afaceri Interne) la pilonul 1, comunitar și
redefinirea pilonului 3 – Cooperare Judiciar ă și Politic ă în Materie
Penală.
Se poate observa c ă, deși nu a avut o semnifica ție istorică comparabil ă
cu Tratatul de la Maastricht, Trat atul de la Amsterdam a adus destule
progrese și noutăți în procesul construc ției europene.
5.5.3. Tratatatul de la Nisa – 2001
Când Tratatul de la Am sterdam a intrat în vigoare, în mai 1999,
negocierile privind l ărgirea spre est erau deja în desf ășurare, iar peste
câteva luni, la Helsinki, s-a hot ărât începerea negocierilor cu toate
statele candidate din zon ă. Era deci necesar un nou tratat, care s ă
răspundă iminentei l ărgiri a UE cu înc ă 12 state… Acesta a fost Tratatul
de la Nisa .
Și de aceast ă dată viitorul a fost preg ătit prin prevederile tratatului
anterior, pentru că în Protocolul asupra institu țiilor în perspectiva l ărgirii
Uniunii Europene, ata șat Tratatului de la Amsterdam se men ționa că cel
puțin cu un an înainte ca num ărul statelor membre ale UE s ă treacă de
20 „se va convoca o nou ă Conferin ță Interguvernamentală ”. Consiliul
European de la Köln (iunie 1999) a confirmat necesitatea convoc ării
Conferin ței, iar Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a
stabilit problemele care urmau s ă fie analizate de ea. După ce s-au
obținut acordurile Comisiei și Parlamentului European, necesare
conform TUE (art.48), Conferinț a Interguvernamental ă s-a deschis la 14
februarie 2000. Ea și-a desf ășurat activitatea la două niveluri
(reprezentan ții statelor membre preg ătind lucrările min iștrilor de Externe)
și în decembrie a fost prezentat proiectul de tratat.

Construc ția European ă 1950 – 2004

110 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Reglement ări
instituționale

Neajunsuri

Convenția
European ă

Conferin ța Inter-
guvernamental ă După îndelungate și dificile negocieri la Consiliul European de la Nisa
(singurul care a durat 3 zile: 7, 8 și 9 decembrie 2000) s-a definitivat
Tratatul de la Nisa , care a fost semnat pe 26 februarie 2001. Dup ă
ratificare (probleme mai serioase au fost numai în Irlanda), tratatul a
intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Tratatul de la Nisa a provocat nemul țumiri nu din cauza prevederilor sale
referitoare la integrarea european ă propriu-zis ă, ci din cauza ponderii
acordate fiec ărei țări în perspectiva viitoarei l ărgiri. Astfel, în tratat au
fost reglementate: ponderea voturilor st atelor membre în Consiliu, în
cazul votului majoritar calificat; num ărul de parlamentari, acordat fiec ărei
țări, pentru Parlamentul European; noua structur ă a Comisiei Europene,
în care ță rile mari nu mai aveau câte doi comi sari, ci unul singur la fel ca
statele mici. Tratatul de la Nisa reprezint ă un compromis, greu ob ținut în
multe privin țe și un prea mic progres în planul construc ției europene. El
are totuși meritul de a fi oferit un cadru institu țional pentru l ărgirea care
s-a produs în mai 2004 și va continua prin aderarea României și
Bulgariei, probabil la 1 ianuarie 2007. Problemele r ămase nerezolvate dup ă adoptarea Tratatului de la Nisa
erau evidente, la nemulț umirea unor state ad ăugându-se protestele
venite din partea Pa rlamentului European și Comisiei, pentru c ă multe
din propunerile lor nu au avut ecoul a șteptat. Cadrul institu țional era
criticat pentru c ă era complicat birocratic și tehnocratic mai mult decât
democratic, nu destul de ef icient. De aceea, încă din timpul dificilei
dezbateri a tratatului s-a propus pasul urm ător care, se spera, ar fi
înlăturat multe din acele neajunsuri.
5.5.4. Tratatul Constitu țional

După tradiția deja format ă prin precedentele tr atate, drumul spre
Constituția european ă, ultimul moment din istoria de peste 50 de ani a
construc ției europene, a început chiar prin Tratatul de la Nisa. Printre
cele 24 de Declaraț ii, anexe la tratat era ș i Declaraț ia privind viitorul
Uniunii Europene (declarația 24), care propunea continuarea reformei
instituționale dincolo de rezultatele obț inute prin Conferin ța
Interguvernamentală 2000 și se schi ța un proces în trei etape.
Prima etap ă definită în Declaraț ie presupunea „ o dezbatere larg ă cu
toate pă rțile interesate: reprezentanț ii parlamentelor na ționale și
reprezentan ții opiniei publice ”, iar a doua etap ă impunea „ inițiativele
adecvate pentru continuarea acestui proces .” Într-adevă r Consiliul
European de la L aeken a adoptat Declaraț ia de la Laeken prin care s-a
creat Convenția European ă, sub conducerea lui Valéry Giscard
d'Estaing, fostul președinte al Fran ței între 1974 și 1981. Declara ția de la
Laeken (2001), relua ca obiective ale Conven ției Europene, obiectivele
fixate prin Declaraț ia 24, din Tratatul de la Nis a: o delimitare mai precis ă
a competen țelor între Uniunea European ă și statele membre;
simplificarea tratatelor pentru a fi mai clare și mai u șor de în țeles;
definirea rolului parlamentelor na ționale în arhitectura european ă; și
statutul Cartei drepturilor fundamentale proclamat ă la Nisa, în
conformitate cu concluziile Consiliul ui European de la Köln. Reuniunea
inaugural ă a Conven ției Europene a avut loc la 28 februarie 2002, iar
lucrările ei au fost încheiate la 10 iulie 2003.
A treia etap ă, prevăzută și ea în Declara ția 24, a fost o nou ă Conferin ță

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 111 2004

Constituția
European ă

Ratificarea și
problemele
apărute

a guvernelor statelor membre convocat ă în 2004. Caracterul inedit al
Conferin ței Interguvernamentale 2004 este dat de faptul că l u c rările
pregătitoare erau real izate de Conven ția European ă, printr-o dezbatere
deschisă cu toate pă rțile interesate. Deci, Conferin ța Inter-
guvernamentală , care s-a întrunit formal în octombrie 2003, a fost în
măsură să realizeze relativ rapid un acord asupra proiectului de
Constituție, pe 18 iunie 2004.
Constituția European ă, sau mai exact Tratatul prin care se instituie o
Constitu ție pentru Europa s-a semnat la Roma, pe 29 octombrie 2004:
au semnat șefii de stat sau de guvern ai celor 25 de state membre și 3
state candidate. În esen ță, Constitu ția European ă: substituie tratatele
anterioare; simplific ă tratatele cu scopul creșterii vizibilit ății Uniunii
Europene; realizeaz ă o reform ă instituțională (în special prin suprimarea
structurii în piloni a UE); aprofundeaz ă construc ția europeană (se
întărește, de exemplu, Politica Extern ă și de Securitate Comun ă, creând
funcția de ministru european al Afacerilor Externe).
Procesul de ratificare a Constit
uției Europene trebuia încheiat la 1
noiembrie 2006. Din p ăcate îns ă situația actual ă nu este deloc
promițătoare pentru acest tratat. Situaț ia pare blocat ă în acest moment,
după ce francezii (pe 29 mai 2005) și olandezii (pe 1 iunie 2005) au
respins prin referendum Constitu ția, cu 54,68% și respectiv 61,6%
voturi împotriv ă. Alte câteva state membre , între care Danemarca,
Irlanda, Polonia, Portugalia, Marea Britanie sau Suedia au amânat(de
regulă fără să fixeze o dat ă) ratificarea .
Dar acest moment de dificultate, de criz ă, este, foarte probabil trecă tor,
cum au mai fost și altele în trecutul construc ției europene. O construc ție
care prin chiar no utatea ei, prin depăș irea unor deprinderi și mentalit ăți
formate în secole de istori e, nu poate fi nici simpl ă, nici lipsit ă de
probleme…

Test de autoevaluare 4
4.1. Identifica ți principalele obiective propuse de Tratatul de la Maastricht.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
4.2. Explica ți semnifica ția Tratatului Constitu țional.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspun
surile pot fi consultate la pagina 113

Construc ția European ă 1950 – 2004

112 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Uniunea European ă înainte de 1 ianuarie 2007

5.6. Bibliografie
• Ferreol, Gilles (coordonator), Dicționarul Uniunii Europene , Iași, Polirom, 2001.
• Campus, E., Ideea federal ă în perioada interbelic ă, Editura Academiei, Bucure ști,
1993
• Charles Zorgbibe, Construc ția europeana. Trecut, prezent, viitor , Editura TREI,
București, 1998
• Cioranescu, G, Românii si ideea federalist ă, Ed. Enciclopedica, Bucure ști, 1997
• Courty; Guillaume Devin – Construc ția european ă, Editura C.N.I. "Coresi" SA,
București, 2001
• Fontaine Pascal – Construc ția europeana de la 1945 pana in zilele noastre ,
Institutul European, Ia și, 1998
• Girault, Rene, Identitate si con știință european ă in secolul al XX-lea , Bucure ști,
Polirom, 2004
• Jinga Ion; Popescu Andrei – Integrarea Europeana – Dic ționar de termeni
comunitari , Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 2000
• Paun Nicolae; Paun Ciprian Adrian – Istoria Constructiei europene , EFES, Cluj-
Napoca, 2000

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 113
5.7. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare
Test de autoevaluare 1
1.1. Propunerea din declara ția Schuman este o expresie a funcționalismului , care
acordă locul principal economiei și tehnocraț ilor. Scopurile sale esen țiale sunt: asigurarea
păcii, reconcilierea franco-german ă, crearea unei comunit ăți economice punctuale, ca
bază pentru viitoarea Federa ție European ă. Scopul imediat este plasarea întregii produc ții
franco-german ă de cărbune și de oțel sub o Înalt ă Autoritate comună , într-o organiza ție
deschisă participării și altor țări ale Europei pentru modernizarea produc ției, ameliorarea
calității sale, furnizarea, în condi ții identice, de c ărbune și de oțel pe pia ța francez ă și pe
piața german ă, ca și pe cele ale celorlalte țări aderente; exportul comun spre alte țări;
egalizarea în progres a condi țiilor de via ță ale muncitorilor din aceste industrii.
1.2. Înalta Autoritate – largi atribu ții, deciziile luate fiind ex ecutorii pe întreg teritoriul
Comunității. Consiliul Special al M iniștrilor o limitare a caracterului suprana țional al
Comunității. Adunarea Comună – puteri restrânse, în primul rând fii nd puterea de control
asupra Înaltei Autorit ăți , c a r e n u r ăspundea în fa ța statelor, dar era supus ă controlului
Adunării. Curtea de Justi ție – judeca litigii îndreptat e de statele membre împotriva Înaltei
Autorități. Comitetul Consultativ – acorda avize, la cerere Înaltei Autorit ăți.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la una dintre întreb ările ultimului test,
re-studia ți capitolul 5.2. și bibliografia indicată .

Test de autoevaluare 2
2.1. Obiective: a) e liminarea taxelor vamale și a restric țiilor cantitative în comer țul dintre
statele membre; b) stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune
față de statele ter țe; c) abolirea, între statele membre , a obstacolelor în calea liberei
circulaț ii a persoanelor, serviciilor și capitalurilor; d) instituirea unei politici comune în
domeniul agriculturii; e) instit uirea unei politici comune în do meniul transporturilor; f)
stabilirea unui regim care s ă garanteze veritabila concuren ță pe piața comun ă.
2.2. Institu țiile comune celor trei comunit ăți erau: Adunare Parlamentar ă Europeană cu
atribuții deliberative și de control, f ără puterea legislativ ă sau bugetar ă caracteristice
parlamentelor naț ionale și Curtea de Justi ție.
2.3. Lărgirea – reforma politicilor comune în sensul lă rgirii domeniilor de aplicare a
competen țelor economice, politice comune. Exti nderea – primirea de noi membrii.
Adâncirea – cre șterea gradului de liberaliz are, aprofundarea reglement ării, a politicilor
comune, a angajamentelor și interdic țiilor statelor membre.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la dou ă dintre întrebă rile ultimului test,
re-studia ți capitolul 5.3.. și bibliografia indicat ă.
Test de autoevaluare 3
3.1. Realizarea pieței interne unice până la sfârșitul anului 1992 prin eliminarea complet ă
a taxelor vamale și celorlalte bariere comerciale și obținerea unui „ spațiu fără frontiere
interne în care libera circula ție a mărfurilor, a persoanel or, a serviciilor și a capitalurilor
este asigurat ă” ; întărirea pozi ției Parlamentului European, prin noile proceduri –
cooperarea și avizul conform ; extinderea ariei de aplicare a votului majoritar calificat în
Consiliul de Mini ștri; recunoa șterea legală a Consiliului European; înfiin țarea unei noi
instanțe judecătorești – Tribunalul de Prim ă Instanță . În al treilea rând, au fost incluse noi
domenii în cadrul politicilor comune : mediu, cercetare și dezvoltare tehnologic ă, coeziune

Construc ția European ă 1950 – 2004

114 Proiectul pentru Înv ățământul Rural economic ă și social ă. Totodat ă, cooperarea în politica extern ă a fost redefinit ă
Cooperarea Politică European ă și a primit o regl ementare mai clar ă.
3.2. Criteriile de la Copenhaga sunt cele 3 criterii pentru aderare decise de Consiliul
European de la Copenhaga din 1993: 1) politic: institu ții stabile care s ă garanteze
democra ția, primatul dreptului, res pectarea drepturilor omului și respectarea drepturilor
minorităților; 2) economic: economie de piață funcțională ; 3) preluarea acquis -ului
comunitar. Acquis -ul poate fi definit ca un ansa mblu de principii, regrement ări, obiective,
realizări deja împlinite, obținute de statele membre, pe care țările candidate le accept ă
drept condi ții pentru aderare.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la una dintre întreb ările ultimului test,
re-studia ți capitolul 5.4. și bibliografia indicată .

Test de autoevaluare 4
4.1. Tratatul stabile ște următoarele obiective: promovarea unei identit ăți europene care s ă
conducă la o politic ă externă comună; introducerea unei monede comune, în contextul
Uniunii Economice și Monetare; întă rirea protec ției mediului; un Fond pentru promovarea
coeziunii în contextu l progresului economic și social, incluzând îmbun ătățirea condiț iilor
de viață; stabilirea unei cet ățenii comune; facilitarea libert ății de circula ție a oamenilor cu
respectarea siguran ței și securit ății lor; dezvoltarea unei cooper ări mai strânse în
domeniile justi ției și afacerilor interne; întă rirea eficien ței instituț iilor comunitare, în special
prin lărgirea atribu țiilor Parlamentului European; extinderea competen ței Comunit ății în noi
domenii politice, în func ție de necesit ăți. Tot prin Tratatul de la Maastricht Parlamentul
European a fost împuternicit să desemneze un avocat al poporului (Ombudsman), Curtea
de Justiț ie a primit dreptul de a amenda st atele membre care nu respect ă sentințele, a
fost creat un Comitet al Regiunilor. De as emenea, prin art.3 al TUE a fost consacrat
principiul subsidiarit ății.
4.2. Constitu ția European ă își propune s ă: substituie tratatele anterioare; simplifice
tratatele cu scopul cre șterii vizibilit ății Uniunii Europene; realizeze o reform ă instituțională
(în special prin suprimarea structurii în piloni a UE); aprofundeze construc ția european ă
(se întărește, de exemplu, Politica Extern ă și de Securitate Comun ă, creând func ția de
ministru european al Afacerilor Externe). Notă
: În cazul în care nu a ți răspuns corect la una dintre întreb ările ultimului test,
re-studia ți capitolul 5.5. și bibliografia indicată .

Construc ția European ă 1950 – 2004

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 115 5.8. Lucrare de verificare 2
Pe baza textului Unit ăților de înv ățare 4 și 5 precum ș i a bibliografiei aferente,
rezolvați următoarele sarcini de lucru:
1. Explica ți semnifica ția Planului Marshall pentru debutul construc ției europene –
3,5 pct.
2. Alcătuiți un eseu structurat cu tema „România și integrarea european ă” – 5.5 pct.

Barem de corectare
1. a. Problemele politice și economice ale reconstruc ției europene la sfâr șitul celui
de-al doilea r ăzboi mondial – 0,5 pct.
b. Premisele Pla nului Marshall – 1 pct.
c. Implementarea Program ului de Recuperare European ă – 1 pct.
d. Impactul asupra fenomenului de integrare european ă; concluzii – 1 pct.

2. a. Contextul istoric al deta șării României de experien ța integraț ionistă din vestul
Europei – 1 pct. b. Debutul procesului de aderare dup ă 1990 – 0,5 pct.
c. Etapele parcurse în cadrul procesului de aderare – 2 pct. d. Problemele negocierilor cu Uniunea European ă – 1 pct.
e. Concluzii – 1 pct. Notă: 1 punct se acord ă din oficiu.
Instrucțiuni privind testul de evaluare:
a. dacă este posibil, tehnoredactat, Arial 12, 1,5 rânduri, max. 5 pagini
b. se trimite prin po ștă tutorelui.
c. se folose ște în primul rând cursul dar pentru ob ținerea unui punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt: – claritatea exprim ării și absența formulărilor nesigure,
– șirul logic al argumentelor,
– utilizarea
bibliografiei.

Instituțiile Uniunii Europene (I)

116 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Unitatea de înv ățare Nr. 6

INSTITU ȚIILE UNIUNII EUROPENE (I)

Cuprins

6.1. Obiective 116
6.2. Institu țiile Uniunii Europene – prezentare general ă 116
6.3. Parlamentul European 119
6.4. Consiliul Un iunii Europene 126
6.5. Comisia European ă 131
6.6. Bibliografie 137
6.7. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare 137

6.1. Obiective
• Familiarizarea cursan ților cu no țiunile fundamentale ce caracterizeaz ă
spațiul institu țional al Uniunii Europene
• Descoperirea atribu țiilor specifice institu țiilor europene
• Identificarea coordonat elor proceselor deci zionale proprii institu țiilor
europene
• Investigarea secven țelor istorice ale evolu ției constructului institu țional
european

6.2. Institu țiile Uniunii Europene – prezentare general ă

Argumente
pentru studierea Instituțiilor
europene

Într-o perspectivă comparativ ă, pe termen lung, procesul istoric al
integrării europene este printre cele mai importante și mai originale
procese din istoria continentului și, datorit ă locului pe care Europa îl
ocupă pe plan mondial, din istoria lumii întregi.
Orice analiză detaliată a integr ării europene, a organiz ării și funcționării
Uniunii Europene are în c entru prezentarea instituț iilor europene.
Există cel puțin trei argumente în favoarea plas ării temei institu țiilor
europene printre temele fundam entale în studiul integr ării europene și
chiar al rela țiilor interna ționale, în general.
ƒ În primul rând, Uniunea European ă este o crea ție juridic ă, sau, mai
bine spus, o construc ție politică într-o form ă juridică și, din punct de
vedere practic, formal, centrul ei de greutate este în institu țiile proprii.
ƒ În al doilea rând, institu țiile europene au atins în prezent o amploare
și o complexitate de neimaginat pentru cei care au lansat integrarea
european ă prin planul Schuman, în 1950.
ƒ În al treilea rând, evenimentele recente, desf ășurate într-un ritm f ără
precedent în istoria integr ării europene, au readus, cu insisten ță,
problema institu țiilor europene î
n atenția opiniei publice: 1) l ărgirea

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 117

Analiza instituțiilor
europene

Definiția instituției

Sensul restrâns

Sensul larg

Uniunii de la 15 la 25 de state; 2) alegerile pentru Parlamentul
European; 3) Consiliul European de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004
și 4) desemnarea unui nou pre ședinte al Comisiei Europene și
formarea echipei de comisari pentru viitoarea Comisie.
Analiza institu țiilor europene trebuie s ă se sprijine, totodat ă, pe dou ă
caracteristici:
1) între instituț iile europene și institu țiile naționale cu atribu ții
comparabile au existat și există în continuare semnificative deosebiri și
2) instituț iile europene sunt construite în r aport cu echilibrul (determinat
politic) dintre „na țional” și „transna țional”, deci dintre p ăstrarea unor
atribute de suveranitate și componentele în ascensiune ale integr ării.
Cele dou ă principii au la bază observaț ia istoric ă și de drept
constituțional că Uniunea European ă nu a fost și nu este (înc ă?!) nici o
federație, nici o confedera ție și nici o uniune în sensul propriu, juridic, al
termenului. Uniunea European ă nu este subiect de drept constitu țional
(intern) ci subiect de drept interna țional (tratate, conven ții, …).
6.2.1. Problema instituț iilor Uniunii Europene
Termenul de „institu ție” are diferite conota ții, atât în domeniul juridic, cât
și exprimarea curent ă.
Definiț ia aplicabil ă în cazul nostru pentru institu ție este: ”structur ă
formată dintr-un anumit numă r de persoane care particip ă la actul de
conducere într-un stat, o organizaț ie interna țională , etc., având
organizarea, func ționarea și atribuțiile stabilite prin acte normative sau
prin cutum ă”.
În cazul institu țiilor Uniunii Europene problema este de a ști care dintre
structurile participante la actul de conducere pot fi numite institu ții și care
nu. În lucr ările consacrate temei exist ă o varietate de opi nii, în ciuda
faptului c ă avem chiar în tratate preciz ările necesare. Astfel, în art.4 al
Tratatului de la Roma care instituie Comunitatea Economic ă European ă
sunt enumerate institu țiile. Prin Tratatul de la M aastricht articolul a fost
completat și a primit alt num ăr – art.7 din Tratatul instituind Comunitatea
European ă (în continuare TCE): „ Realizarea misiunilor încredin țate
Comunității este asigurat ă de urm ătoarele institu ții: – un Parlament
European; – un Consiliu; – o Co misie; – o Curte de Justi ție; – o Curte de
Conturi ”. Apoi, în partea a cincea a TCE, institu țiile s unt reglementate în
detaliu. Există deci un sens restrâns, clar pr ezentat în tratate, pentru
categoria „institu ție” din Uniunea European ă, cuprinzând numai cele
cinci institu ții.
În multe lucr ări însă categoria instituț iilor este l ărgită, extinsă , pentru a
cuprinde și alte structuri care particip ă la actul de conducere, în forme
diferite, exemple fiind: Consiliul European, Comitetul Economic șu
Social, Comitetul Regiunilor etc. U neori, acestea sunt prezentate sub
formula „alte organe comunitare”, f ără a se preciza diferen ța de conț inut
între „institu ții” și „organe”.
În acest studiu vom prez enta în detaliu institu țiile în sens restrâns, dar
vom expune pe scurt și instituțiile în sens larg.
Din punct de vedere institu țional, Uniunea European ă are în centru ei
triunghiul format din: Consiliul Un iunii Europene, Comisia Uniunii

Instituțiile Uniunii Europene (I)

118 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

„Triunghiul”
instituțional

Europene și Parlamentul European.
„Problema” instituț iilor europene are însă și altă dimensiune. Exist ă o
ierarhie a acestora? Care ar fi ordinea „corect ă” a prezent ării lor.
Întrebarea nu este lipsit ă de consecin țe juridice în cazul interpret ării
sistematice a textului tratatelor.
Totuși, Neill Nugent începe prezentarea institu țiilor europene cu Comisia
și în acela și mod procedeaz ă și Jo Shaw. Yves Doutriaux sau Georges
Vandersanden deschid analiza institu țiilor comunitare cu Consiliul. În
schimb, Tratatul instit uind Comunitatea European ă începe prezentarea
instituțiilor cu Parlamentul European și la fel se procedeaz ă în unele
lucrări de sintez ă. Diferen țele se explic ă prin criteriile care stau la baza
sistematiz ării și se pot justifica, totodat ă, prin cele dou ă caracteristici
evidențiate mai sus.
În acest studiu, ordinea prezent ării este: Parlamentul, Consiliul, Comisia,
Curtea de Justi ție și Curtea de Conturi.

Test de autoevaluare 1
1.1. Definiț i termenul de institu ție și preciza ți unde se reg ăsește sensul restrâns al
definiției în cazul institu țiilor europene.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………
Răspunsul poate fi cons ultat la pagina 137

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 119
6.3. Parlamentul European

Clădirea
Parlamentului European de la Strasbourg

Istoric

Materializare a obiectivelor
federaliste

Parlamentul European fost precedat de Adunarea Comun ă a Comunit ății
Europene a C ărbunelui și Oțelului (CECO) reglementat ă prin art.20-25
din Tratatul de la Pa ris (1951). Prin rezolu ția din 20 martie 1958 cele 3
instituții similare din struct ura celor 3 comunit ăți create prin tratatele de
la Paris și Roma sunt reunite în „Adunarea Parlamentar ă European ă”.
Tratatul instituind Comunitatea European ă a pă strat textul din cele 3
tratate constitutive, care prevede c ă în Parlamentul European intr ă
„reprezentan ții popoarelor statelor reunite în Comunitate”- art.190 (ex-
art.138) TCE.
Încă din momentul înfiin țării sale Adunarea a fost o materializare a
obiectivelor federaliste, fiind pu țin necesar ă în cadrul CECO, dar
justificându-se ca „prim pas spre Federaț ia European ă”. Foarte probabil,
păstrarea denumirii „Adunare” ascunde rezerve din partea unor
conducători ai statelor membre fa ță de adâncirea integr ării prin
recunoașterea func ției „parlamentare” a institu ției. Neutralitatea acestor
denumiri oficiale și succesive ascunde o anumit ă reticență a statelor
membre în a recunoa ște o dimensiune cu adev ărat parlamentar ă unui
organism care, foarte curând va manifesta o ambi ție contrar ă,
denumindu-se el însu și, prin rezolu țiile din 1958 și 1962, „Adunarea
parlamentar ă europeană ” și apoi „Parlamentul European”. De și a fost
introdusă pe aceast ă cale, în anul 1962, în termi
nologia institu țiilor
comunitare, denumirea „Parlamentul European” a fost confirmat ă oficial,
pe plan juridic, abia prin Actul Unic European, din 1986 (art.3, par.1). De altfel, pân ă în 1970, institu ția a fost lipsit ă de atribu ții importante și
privită, în consecin ță, ca lipsită de eficiență . În ultimele dou ă decenii îns ă
situația s-a schimbat, iar Parlamentul European a cunoscut o puternic ă

Instituțiile Uniunii Europene (I)

120 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Evoluția
Parlamentului European

consolidare.
6.3.1. Structur ă. Organizare.

Prin tratatele constitutive s-a stabilit principiul c ă Adunarea se va forma
prin vot universal direct pe baza unei proceduri unitare în toate statele
membre (art.20 tratatul CE CO; art.137 tratatul Comunit ății Economice
Europene – CEE; art.107 tratatul Comunit ății Europene a Energiei
Atomice – CEEA). Îns ă rezervele politice față de creșterea autorit ății
instituției au prelungit aplicarea regul ilor stabilite pentru perioada de
tranziție. În această primă epocă, care se încheie abia în 1979, membrii
Adunării (Parlamentului European) sunt desemna ți de parlamentele
naționale dintre membrii lor.
Drept urmare, Adunarea/Parlamentul European nu avea o identitate
proprie din cauz ă că toți parlamentarii europeni erau membri ai
parlamentelor na ționale. Astfel se explic ă, în bun ă măsură, limitarea
atribuțiilor institu ției europene în aceast ă etapă.
Și din punct de vedere numeric A dunarea/Parlamentul a cunoscut o
evoluție semnificativă .
ƒ În momentul constituirii, în anul 1952, Adunarea Comun ă a CECO
avea 78 de membri.
ƒ Adunarea Parlamentar ă European ă constituit ă în 1958 pentru cele
trei comunit ăți avea 142 de membri și Robert Schuman i-a fost
președinte.

ƒ În 1973, după aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei,
Parlamentul European avea 198 de membri.
ƒ Parlamentul European ales în 1999, care și-a încheiat activitatea în
2004, a avut 626 de membri.
ƒ În sfâr șit, în urma noii extinderi a Uniunii Europene și alegerilor
desfășurate în iunie 2004, Pa rlamentul European care și-a început
de curând activitatea ar e 732 de membri. Num ărul acesta este suma
locurilor repartizate fiec ărei țări în raport cu popula ția ei, dar se
urmărește totodat ă și asigurarea unei reprezent ări rezonabile pentru
țările mici. Astfel, Germania cu circ a 82 de milioane de locuitori are
dreptul la 99 de deputa ți europeni, iar Luxemburg cu numai 600.000
de locuitori are 6 deputa ți. De asemenea, Luxemburg cu circa
600.000 de locuitori și Cipru cu mai pu țin de 800.000 au aceea și
reprezentare ca Estoni a care are o popula ție mai mare decât
amândou ă împreună – respectiv 6 deputa ți europeni. Pentru alegerile
din iunie 2004 statele membre ale U.E. au avut dreptul s ă aleagă în
Parlamentul European: Germania – 99 de deputa ți, Franț a, Italia și
Marea Britanie câte 78, Spania și Polonia câte 54, Olanda 27, Belgia,
Cehia, Grecia, Portugalia și Ungaria câte 24, Suedia 19, Austria 18,
Danemarc
a, Finlanda și Slovacia 14, Irlanda și Lituania 13, Letonia 9,
Slovenia 7, Cipru, Estonia și Luxemburg câte 6 și Malta 5.
În evoluț ia institu ției un rol deosebit a avut “Actul pentru alegerea
reprezentan ților în Parlamentul European prin vot universal direct” din
septembrie 1976, care a deschis calea alegerilor europene organizate
pentru prima dat ă în iulie 1979. Au urmat alegerile din 14-17 iunie 1984,

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 121
Alegerile
europene

Diferențe în
procesele
electorale

din 15-18 iunie 1989, din 9-12 iunie 1994, din 11-13 iunie 1999 și în
sfârșit din 10-13 iunie 2004. Chiar dac ă au avut, de la început și până în
prezent, mai mic ă relevanță decât alegerile pentru parlamentele
naționale, alegerile europene sunt importante din dou ă puncte de
vedere: întâi pentru c ă au contribuit la asigurarea legitimit ății proprii și
deci la cre șterea autorit ății Parlamentului European și apoi pentru c ă
cetățenii Uniunii Europene au par ticipat pentru prima dat ă în mod direct,
nemijlocit, la constituirea unei institu ții europene.
De aceea, se impun câteva observa ții cu privire la aceste alegeri.
1. Mai întâi, alegerile europene nu s-au desf ășurat după un sisteme
unitar în toate statele membre , în ciuda prevederii ar t.138 din Tratatul
Comunității Economice Europene. Al egerile europene se desf ășoară
în aceeași s ăptămână, de joi pân ă duminic ă, în func ție de
reglement ările naționale. Pân ă în 1999 Marea Britanie a p ăstrat
sistemul uninominal, dar de atunci a trecut la sistemul propor țional.
Totuși, organizarea circumscrip țiilor electorale este diferit ă: dacă în
cele mai multe state membre organizarea este la nivel na țional, cu o
singură circumscrip ție electoral ă, în Irlanda sunt 4 circumscrip ții
regionale, în Fran ța – 8, în Marea Britanie – 11 și în Polonia – 13.
Pragul electoral pentru o list ă este și el diferit: 3% în Grecia, dar 5%
în Cehia, Germania, Ungaria, Polonia sau Fran ța. În 12 țări dreptul
de vot este asigurat la 18 ani, în alte 10 la 21 de ani, în Fran ța la 23
de ani și în Italia și Grecia la 25 de ani. În patru țări membre votul
este obligatoriu (Grecia, Cipru, Luxemburg și Belgia), în celelalte este
un drept, f ără să implice și o obliga ție.
2. În al doilea rând, dup ă alegerile europene din 1979, procentul c elor
care aveau în acela și timp un mandat na țional și unul european de
parlamentar a sc ăzut continuu . În 1979, 30% dintre parlamentarii
europeni erau în aceast ă situație, după 1984 numai 12%. De altfel, în
Belgia și Spania s-a interzis prin lege cumulul celor dou ă mandate.
3. În al treilea rând, participarea la vot a fost relativ redus ă la alegerile
europene și cu diferen țe semnificative între țări. Astfel, în 1979
participarea la vot a fost, în ansam blu de 62%, în 1984 de 61%, în
1989 de 58% și în 1994 de 56,5%. În statele unde votul este
obligatoriu, Belgia și Luxemburg, procentul a fost de circa 90%, îns ă
în Marea Britanie a fost de numai 33-36%. Alegerile din acest an au
reprezentat chiar un moment dr amatic, amplu comentat de pres ă. La
alegerile europene din 10-13 iunie 2004 s-au prezentat la vot numai
44,03% dintre aleg ători, cu 5,77% mai pu țin decât în 1999. În plus,
interesul pentru acest moment istori c (primele alegeri într-o Uniune
European ă cu 25 de membri) a fost ma i mare la vechii membri –
45,44% participare la vot, decât la cei 10 noi membri – 26,34%
participare la vot! În aceste condi ții, diferenț ele „naționale” au marcat
„recorduri” greu de în țeles sau de imaginat: Belgia – participare la vot
90,81%, Luxemburg – 90,8%, Malta – 82%, Italia – 73,1%, dar …Lituania 39,4%, Ungaria – 38,47%, Cehia – 28,32%, Polonia – 20,
76% și Slovacia 16,96%.
Din punctul de vedere al organizării, Parlamentul European poate fi
analizat pornind de la trei criterii: func țional, tehnic și politic.
ƒ În plan func țional , Parlamentul European î și desfășoară activitatea

Instituțiile Uniunii Europene (I)

122 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Criterii de analiz ă
a organiz ării P.E.

Grupurile Parlamentare

sub conducerea Biroului Parlament ului. Acesta este format din
președinte, cei 14 vicepre ședinți și cei 5 chestori. Pre ședinte al
Parlamentului European este acum s paniolul Jose Borrell. Biroul este
ales pentru doi ani și jumătate.
ƒ Pe plan tehnic , Parlamentul European creeaz ă la începutul activit ății
sale în jur de 20 de comisii pe rmanente: 1) Comisia de afaceri
externe, securitate și apărare; 2) Comisia pentru agricultur ă și
dezvoltare rurală ; 3) Comisia pentru buget; 4) Comisia economic ă,
monetară și de politic ă industrială ; 5) Comisia de cercetare,
dezvoltare tehnologic ă și energie; 6) Comisia de rela ții economice
externe; 7) Comisia juridic ă și a drepturilor cet ățenilor; 8) Comisia
pentru afaceri sociale și încadrare în munc ă; 9) Comisia de politic ă
regională ; 10) Comisia pentru transport și turism etc.
Pe lâng ă comisiile permanente Parlamentul European poate s ă
creeze și subcomisii, comisii temporare sau comisii de anchet ă.
ƒ În sfâr șit, din punct de vedere politic , Parlamentul este organizat în
grupuri parlamentare . Grupurile parlamentare sunt constituite dup ă
criteriul afinit ății po litice și nu pe baza provenien ței naționale a
parlamentarilor europeni. Mai mu lt, caracterul multina țional al
grupurilor parlamentare este încurajat prin regulamentul
Parlamentului Europe an, care prevede c ă pentru constituirea unui
grup trebuie s ă fie cel puț in 29 de deputa ți dacă aceștia apar țin unui
singur stat membru, 23 dacă ei provin din dou ă state, 18 dac ă provin
din trei state și 14 dac ă au fost ale și în patru state sau mai multe.
Parlamentul European ales în iunie 2004 a creat urm ătoarele grupuri
parlamentare:
1) Grupul Partidului Popu lar european (Democrat-cre știni) și al
Democraț ilor europeni (PPE – DE ), cu 268 de deputa ți;
2) Grupul Socialist (PSE), cu 198 de deputa ți;
3) Grupul Alian ța Democraț ilor și a Liberalilor pentru Europa (ALDE), cu
88 deputa ți;
4) Grupul Verzilor/Alian ța Liberal ă european ă (Verzi/ALE), cu 42
deputaț i;
5) Grupul Confederal al Stângii Unite europene/St ânga Verzilor nordici
(GUE/NGL), cu 41 deputa ți;
6) Grupul Independen ței și al Democra ției (IND/DEM), cu 37 deputa ți;
7) Grupul Uniunea pentru Europa Naț iunilor (UEN), cu 27 deputa ți și
8) Neînscri șii (NI), cu 29 deputa ți.
Parlamentarii nu pot face parte decât dintr-un singur grup parlamentar.
Grupurile parlamentare au multiple atribu ții. Președintele Parlamentului
European împreun ă cu pre ședinț ii grupurilor parlamentare formeaz ă
Conferin ța Președin ților.
Parlamentul European dispune și de servicii administrat ive: Secretariatul
general, Direc ția Informatică și Departamentul Juridic. Secretariatul
general este organizat în 7 Direc ții Generale și cuprinde aproximativ
4.000 de func ționari.

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 123

Sediul

Sesiunile parlamentare

Comisiile

6.3.2. Func ționare
Funcționarea Parlamentului Eur opean este reglementat ă în
Regulamentul s ău interior.
Consiliul European de la Edinburgh (1992) a decis c ă sediul
Parlamentului European este la Stra sbourg, fapt confirmat printr-un
Protocol anexat Tratatului de la Amsterdam. Totu și, lucrările
Parlamentului European se desf ășoară, în practic ă, în cele trei centre
ale Uniunii: Stra sbourg, Bruxelles și Luxemburg, ceea ce nu contravine
Hotărârii din 1992.
Parlamentul se întrunește în sesiuni anuale care încep în a doua zi de marți din luna martie. În cadrul sesiuni i anuale Parlamentul European se
reunește în „perioade de sesiuni” sau „ ședințe plenare” s ăptămânale.
Într-un an au loc 12 „ ședințe plenare” în fiecare lun ă în afară de august
și una suplimentar ă în octombrie, când se face prima lectur ă a
proiectului de buget. „ Ședinț ele plenare” se desf ășoară într-o săptămână
pe lună, de luni pân ă vineri. Ele au loc la Strasbourg. De regulă , în
fiecare an se mai desf ășoară patru-șase mini-plenare sau ședințe
suplimentare pe durata a dou ă jumătăți de zi, de la prima zi la prânz
până a doua zi la prânz. Aceste mini -plen
are au loc la Bruxelles.
Tot la Bruxelles se întrunesc comi siile parlamentare, care lucrează două
săptămâni pe lun ă; în felul acesta se asigur ă legătura Parlamentului cu
Consiliul UE și Comisia care î și au sediul în capitala Belgiei. În cea de-a
patra să ptămână din lun ă parlamentarii europeni lucreaz ă în cadrul
grupurilor politice. În sfâr șit, circa 3000 din cei 4000 de func ționari din
cadrul Secretariatului G eneral al Parlamentului î și au sediul la
Luxemburg.
Parlamentul European î și desfășoară activitatea în mod public, spre
deosebire de Consiliul UE și de Comisie.

Instituțiile Uniunii Europene (I)

124 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Atribuții bugetare

Atribuții politice

Atribuții
legislative

6.3.3. Atribu ții

Până în 1970, atribu țiile Parlamentului European erau limitate la dreptul
de control și la dezbaterea pr oblemelor Comunit ății Europene. Îi lipseau
chiar prerogativele caracteris tice pentru parlamentele na ționale: votarea
bugetului și atribu țiile legislative. Dup ă aceast ă dată Parlamentul
European a cunoscut o remarcabil ă consolidare, iar prerogativele sale s-
au extinse.
În prezent, atribu țiile sale sunt, în esen ță, trei: 1) puterea bugetară ; 2)
controlul politic; 3) atribu ții legislative.
ƒ Puterea bugetar ă a Parlamentului Euro pean a fost instituit ă prin
Tratatul de la Luxembur g din 1970, care-i asigur ă dreptul de a
modifica proiectul de buget propus de Consiliu și dreptul de a
dispune cu privire la cheltuielile „neobligatorii”. Prin Tratatul de la
Bruxelles din 22 iu nie 1975, puterea bugetar ă a Parlamentului a fost
întărită prin dreptul de a respinge proiectul de buget și dreptul de a
da sau nu Comisiei descă rcarea privind execu ția bugetar ă. Și în
prezent Parlamentul European p ăstrează prerogative importante
pentru aprobarea capitolului cheltuie li „neobligatorii” din bugetul UE,
care reprezint ă circa o treime din acesta și cuprinde fonduri
importante: cheltuieli de personal , mediu, transport, cercetare,
energie, Fondul Regional de Dezvol tare, Fondul Special European.
ƒ Controlul politic a fost și el extins față de prevederile tratatelor
constitutive. Parlamentul European î și exercit ă dreptul de control atât
asupra activit ății Comisiei, cât și asupra Consiliului UE și chiar asupra
Consiliului European, în grade și modalit ăți diferite. Cele trei institu ții
au obliga ția de a prezenta Parlamentului rapoarte de activitate care
sunt analizate și dezbătute de parlamentari. Totodat ă, deputa ții din
Parlamentul European au dreptul de a pune întreb ări cu privire la
activitatea celorlalte institu ții europene sub forma: interpel ărilor
scrise, interpelă rilor orale f ără dezbateri sau interpel ărilor orale cu
dezbateri. Tratatul de la Maastric ht i-a oferit Parlamentului noi
instrumente de control prin dreptul de a rezolva peti țiile care-i sunt
adresate de cet ățeni și prin instituirea medi atorului (OMBUDSMAN),
numit de Parlament, care primește și rezolv ă plângerile privind
încălcarea unor drepturi de c ătre instituț iile comunitare (cu excep ția
Curții de Justi ție și a Tribunalului de prim ă instanță).
Controlul Parlamentului este mai strict asupra Comisiei pentru c ă el
are dreptul s ă voteze investirea acesteia și dreptul de a o demit e în
bloc printr-o mo țiune de cenzur ă.
ƒ Atribuț iile în domeniul legislativ au contribuit foar te mult la creșterea
rolului Parlamentului și l-au transformat în colegislator în multe
domenii, al ături de Comisie (care are dreptul de ini țiativă) și Consiliul
UE, care p ăstrează dreptul de decizie.
Parlamentul European particip ă acum la procesul legislativ în mai
multe forme: consultare (obligatorie sau facultativ ă), cooperare,
codecizie și avizul conform.
• Procedura consultă rii obligatorii a fost prev ăzută încă de la
Tratatul de la Roma (1957), însă ea oferă posibilități reduse de

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 125

intervenție a Parlamentului European în procesul legislativ.
Este drept că în lipsa consult ării Parlamentului actul este nul,
dar în mod practic rezervele Parlamentului (amendamente,
respingerea unui text) nu împiedic ă Consiliul UE s ă adopte o
normă juridică.
• În schimb, în cadrul procedurii cooper ării (două lecturi)
introdusă prin Actul Unic European și în cadrul procedurii
codeciziei (trei lecturi) introduse prin Tratatul de la Maastricht
și extins ă la alte domenii prin Tratatul de la Amsterdam,
Parlamentul European devine o component ă important ă a
procesului legislativ din cadrul Uniunii Europene.
Test de autoevaluare 2

2.1. Explica ți motivele limit ării atribuțiilor Parlamentului European pân ă în 1979.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.2. Explica ți organizarea Parlamentului European pe cele trei dimensiuni – func țional,
tehnic și politic.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.3. Enumera ți atribuțiile principale ale Pa rlamentului European.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.4. Explic
ați procedura consult ării obligatorii.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspun
surile pot fi consultate la pagina 137

Instituțiile Uniunii Europene (I)

126 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
6.4. Consiliul Uniunii Europene

Sediul Consiliului
UE de la
Bruxelles

Intențiile exprimate de Jean Monnet, autor ul „Planului Schuman” de a se
realiza într-un ritm accelerat unifi carea Europei au fost frânate prin
crearea Consiliu lui, instituț ie care exprimă suveranitatea statelor
membre. Conform prevederii din Trata t: „Consiliul este format din câte
un reprezentant la nive l ministerial al fiec ărui stat membru, abilitat s ă
angajeze guvernul acelui stat membru ” (art.203 ex.art.146) din TCE. Din
punct de vedere al structurii, Consiliul este o construcț ie
interguvernamental ă, dar din punct de vedere func țional, el dep ășește
acest cadru intrând în rândul institu țiilor integr ării europene. Totodat ă,
Consiliul reprezint ă (cu limit ările corespunz ătoare) – legislativul
comunitar.
6.4.1. Structur ă. Organizare.

Numită după tratatul de fuziune a institu țiilor europene Consiliul de
Miniștri, aceast ă instituție fundamentală a integrării europene a primit din
1993 denumirea oficial ă de Consiliul Un iunii Europene.
Deși numele conduce la i deea unei institu ții unice, Consiliul se întrune ște
de fapt în „forma țiuni” diferite în func ție de problemele discutate. Dac ă
acum câ țiva ani se vorbea de „mai mult de 25 de tipuri de “forma țiuni” în
care se întrunea Consiliul UE, în prezent ele au fost reduse la nou ă. Cea
mai important ă formă a Consiliului, c ăreia i se recunoa ște rolul de
coordonare, este Consiliul mini ștrilor de externe, numit oficial Consiliul
Afacerilor Generale. Alte forme de într unire sunt: 1) Consiliul Afacerilor
Economice și Financiare (ECOFIN); 2) Consiliul Justiț iei și al Afacerilor
Interne; 3) Consiliul For ței de Munc ă, Politicii Sociale, S ănătății și
Protecției Consumatorului; 4) Consiliul Concuren ței (piața intern ă,

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 127

Diferitele
„formațiuni” de
întrunire

Președinția,
Secretariatul

COREPER

Președinția prin
rotație

industrie și cercetare); 5) Consiliul Transportului, Telecomunica țiilor și
Energiei; 6) Consiliul Agriculturii și Pescuitului; 7) Consiliul Mediului și 8)
Consiliul Educa ției, Tineretului și Culturii.
Rolul central în activitatea C onsiliului UE este jucat de Președinție,
asigurată prin rota ție de statele membre. Pre ședinția UE este sprijinit ă
de Secretariatul General al Consiliului UE care are peste 2000 de
funcționari. Tratatul de la Maastricht a creat func ția de Secretar General
al Consiliului, iar prin Tratatul de la Amsterdam acesta a primit calitatea
de Înalt Reprezentant pent ru Politica extern ă și de securitate comun ă.
Din 13 septembrie 1999 func ția este îndeplinit ă de Javier Solana
Madariaga.
Lucrările Consiliului sunt preg ătite de întrunirile s ăptămânale ale șefilor
reprezentan ților permanenț i ai statelor membre la Bruxelles în cadrul
Comitetului Reprezenta ților Permanen ți (COREPER). Creat prin Tratatul
de la Bruxelles (1965), acest comitet î și desfășoară activitatea la dou ă
niveluri (COREPER I și COREPER II) și are un important rol, de filtru,
pentru activitatea Consiliului UE. De asemenea, Consiliul este aju
tat în activitate de comitete specializate
între care mai importante sunt: Comitetul special pentru agricultur ă (care
îndepline ște pentru acest domeniu extrem de important al Uniunii
Europene acela și rol pe care îl are COREPER în celelalte domenii),
Comitetul politic , reglementat prin art. 25 (fost J.25) din Tratatul privind
Uniunea European ă, Comitetul de coordonare , reglementat prin art.36
TUE, Comitetul monetar , Comitetul permanent pentru for ța de munc ă,
etc. 6.4.2. Func ționare

Decizia Consiliului Eu ropean de la Edinburgh din decembrie 1992 cu
privire la sediile institu țiilor europene precizeaz ă că sediul Consiliului UE
este la Bruxelles. Îns ă în lunile aprilie, iunie și octombrie sesiunile sale
se desfăș oară la Luxemburg.
În organizarea sesiunilor Consiliului rolul central îl are pre ședinția
Consiliului, exercitat ă prin rota ție de ță rile membre pentru șase luni (1
ianuarie – 30 iunie și 1 iulie-31 decembrie). Pentru perioada 2003-2006,
rotația statelor la pre ședinție este urm ătoarea: 2003: Grecia și Italia;
2004: Irlanda și Olanda; 2005: Luxemburg și Marea Britanie; 2006:
Austria și Finlanda. Cu cel pu țin o săptămână înainte de preluarea
funcției, președin ția adoptă un program semestrial sub forma unei ordini
de zi provizorii. Din experien ța ultimilor ani se poate constata c ă cele mai frecvente
întâlniri au fost în forma: Consili ului Afacerilor G enerale, cu cel pu țin o
întâlnire lunar, urmat de Consiliul mini ștrilor Agriculturii și ECOFIN cu
aproximativ 10 sesiuni pe an. Sesiunile Consiliului nu sunt publice cu excep ția întrunirii o dat ă pe
semestru a Consiliulu i Afacerilor Generale și a ECOFIN într-o „dezbatere
publică de orientare”.
Problemele înscrise pe ordinea de zi sunt
împărțite la punctul „A” și
punctul „B”. Problemele de la p unctul „A” sunt cele asupra c ărora s-a
ajuns la un acord în întâlnirile COREPER și deci, în principiu, nu mai

Instituțiile Uniunii Europene (I)

128 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Mecanisme
decizionale

Votul majoritar
calificat

sunt dezb ătute în Consiliu, ci numai confirmate. Problemele de la
punctul „B”, din contr ă, sunt cele care se supun dezbaterii.
Consiliul UE fiind principalul factor de decizie din cadrul Uniunii, se ridic ă
întrebarea cum se ajunge la aceste dec izii, deci care este modalitatea
de vot. În aceast ă privință, tratatele care au stat la baza Uniunii au
renunțat la dreptul de veto al fiec ărui membru, care ar fi corespuns
principiului suveranit ății statelor, dar ar fi limitat „integrarea” european ă
la o formă perfecț ionată de colaborare interguvernamental ă. În Consiliul
UE există trei modalit ăți de vot: majoritatea simplă , majoritatea calificat ă
și unanimitatea.
Votul cu majoritatea simpl ă asigură fiecărui membru al Consiliului un vot
(indiferent de m ărimea statului pe care îl reprezint ă). Este folosit în
prezent în cazuri rare, în pr imul rând în probleme de procedur ă.
Votul cu majoritate calificat ă este aplicat în cele mai multe cazuri, aria lui
de cuprindere fiind extins ă pe măsură ce a progresat integrarea
european ă, după compromisul de la Luxemburg (1966). Votul cu
majoritate calificat ă este un mijloc de a p ăstra echilibrul și de a proteja
interesele specifice atât pentru statele mai mari cât și pentru cele mai
mici. În cadrul lui ponderea statelor este diferit ă. De exemplu, pân ă la 1
mai 2004 statele mari (Germ ania, Marea Britanie, Fran ța; Italia) aveau
10 voturi, iar cele mici 3 voturi (I rlanda, Danemarca, Finlanda) sau chiar
2 (Luxemburg). Îns ă erau neces are 62 de voturi din 87 pentru ca actul
să fie adoptat.
Tratatul de la Nisa a schimbat atât ponderea statelor membre în Consiliu
– de la 29 de voturi țările mari la 3 voturi pent ru Malta (cel mai mic stat
membru) cât și definiția votului majoritar calificat, introducând un sistem
dublu care cuprinde atât num ărul de voturi cât și popula ția statelor care
au acordat votul respectiv. Problema votului majoritar ca lificat a fost mult dezb ătută în ultima
perioadă. Acordul la care a ajuns ultimu l Consiliu European (Bruxelles
17-18 iunie 2004), care va fi cuprins în Constitu ția european ă, ce
urmează să fie votat ă la sfârșitul lui octombrie, este urm ătorul: „Un vot
majoritar calificat se definește ca cel pu țin 55% din membrii Consiliului,
cuprinzând cel pu țin cincisprezece dintre ei și reprezentând state
membre care au cel puț in 65% din popula ția Uniunii. Votul de blocaj
trebuie s ă includă cel puț in patru membri ai Consiliului…”.
Votul cu majoritate calificat ă se aplic ă în domenii limitate, cum ar fi:
revizuirea tratatelor, aderarea unui nou stat, resursele proprii din bugetul
Comunității. El este îns ă regula în cadrul pilonilor II și III ai Uniunii
Europene (Politic ă Externă și de Securitate Comun ă și Justiție și Afaceri
Interne).

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 129

Atribuțiile în
cadrul C.E.

6.4.3. Atribu ții

După Tratatul de la Maastricht atribu țiile Consiliului Uniunii Europene pot
fi împărțite în dou ă mari categorii: mai întâi sunt atribu țiile în cadrul
Comunității Europene (care a p ăstrat realiză rile celor 3 comunit ăți create
în anii '50) și apoi sunt atribu țiile în cadrul celor do i piloni noi care au
configurat Uniunea European ă.
1. Atribuț iile Consiliului Uniunii Eur opene în domeniul Comunit ății sunt
cele reglementate prin art.202 (ex. – art.145) TCE și anume: „Pentru
asigurarea realiz ării obiectivelor fixate de prezentul Tratat și în
condiț iile prev ăzute de acesta, Consiliul: – asigur ă coordonarea
politicilor economice generale ale st atelor membre; – dispune de
putere de decizie; – prin actele pe care le adopt ă, conferă Comisiei
atribuțiile de executare a normelor stabilite de Consiliu”.
Cea mai semnificativ ă dintre cele trei atribu ții încredin țate Consiliului
este puterea de decizie , în fapt puterea de a adopta acte juridice. În
calitate de institu ție legiuitoare, în baza puterii de decizie, Consiliul
adoptă regulamente, directive și decizii, forme definitorii pentru
legislația comunitar ă. Pe de alt ă parte, în baza put erii de coordonare,
Consiliul adopt ă acte juridice în forma recomandă rilor. În concluzie,
Consiliul a fost la începutul integr ării europene și continu ă să fie și în
prezent (cu unele limit ări în favoarea Parl amentului European)
principalul organ legiuitor în cadrul Comunit ății.
Însă puterea legislativ ă a Consiliului es
te afectat ă de dreptul,
aproape absolut, de ini țiativă rezervat Comisiei. Deci, Consiliul aprob ă
numai actele normative propuse de Comi sie. În plus, Consiliul poate
delega Comisiei puteri legislative. Pr actic, Comisia, nu Consiliul, este
cea care adopt ă cele mai multe acte normative, îns ă acestea au
caracter administrativ, limitat la activit ăți de rutin ă.
2. Atribuț iile Consiliului sunt mai largi în domeniile cuprinse în cei doi

Instituțiile Uniunii Europene (I)

130 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Atribuții în cadrul
celor 2 piloni noi

piloni noi ai Uniunii Europene: Politica externă și de Securitate
Comună (PESC) și Justiț ie și Afaceri Interne (JAI).
• Aspectele privind Politica Extern ă și de Securitate Comun ă sunt
reglementate în titlul V (art.11 – 28 ) din Tratatul de la Maastricht.
În acest domeniu Consiliul U.E. î și exercit ă atribuțiile sub controlul
politic rezervat Consiliului European, care „define ște principiile și
orientările generale” (art.13 TUE).
• Tratatul de la Amst erdam a adus complet ări Tratatului de la
Maastricht în domeniul PESC, prin definirea conceptelor de
„acțiuni comune” (art.14 TUE) și „poziții comune” (art.15 TUE).
• În Tratatul de la Ma astricht domeniul Justiț iei și Afacerilor Interne
este rezervat reglement ărilor elaborate de Consiliul UE, f ără
intervenția Consiliului European. Însă Tratatul de la Amsterdam,
care a redefinit domeniul s ub denumirea Cooperare judiciar ă și
polițienească în materie penală , a introdus schimbă ri importante
transferând o parte din pilonul tr ei la pilonul unu, cel al
Comunității. Zonele astfel transferate sunt deci supuse ini țiativei
Comisiei, deciziei Consiliului, consult ării Parlamentului și
controlului Cur ții de Justi ție.
Test de autoevaluare 3
3.1. Preciza ți care este cea mai important ă formă a Consiliului Uniunii Europene.
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
3.2. Indica ți și explica ți modalitățile de votare în cadrul Consiliului.
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
3.3. Men ționați atribuțiile Cons
iliului în cadrul Comunit ății Europene
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 137

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 131
6.5. Comisia european ă

Sediul Comisiei
Europene de la Bruxelles

Evoluție istorică

Definiția din
Tratatul CE

Se poate considera cea mai veche institu ție a Uniunii Europene, având
în vedere c ă precursoarea ei, Înalta Autoritate, era singura institu ție
propusă de Planul Schuman (1950). Din punct de vedere istoric, practic,
Comisia a trecut prin 3 faze importante: ƒ Înalta Autoritate a Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului
(1952-1958),
ƒ coexistenț a celor 3 institu ții corespunz ătoare celor 3 comunit ăți
europene (Înalta Autoritate; Comisia EURATOM și Comisia C.E.E.)
(1958 -1967) și
ƒ formarea Comisiei unice dup ă Tratatul de fuziune de la Bruxelles
(1965) 1967- pân ă în prezent.
Definită de regulă ca „executiv” comunitar, Comisia are dup ă cum se va
vedea, atribu ții mult mai largi. Dintre institu țiile U.E., Comisia este cea
care reprezint ă cel mai bine elementul „integrator”, aspect eviden țiat în
Tratatul instituind Comunitatea European ă, art.213 (ex. art.157) alin.(2):
„Membrii Comisiei î și exercit ă funcțiile în deplin ă independen ță, în
interesul general al Comunit ății. În realizarea îndat oririlor lor, ei nu
solicită și nici nu accept ă instrucț iuni de la vreun guvern și nici de la un
alt organism ”.

Instituțiile Uniunii Europene (I)

132 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Cele 2 planuri ale
Comisiei

Evoluția structurii

Președintele
Comisiei 6.5.1.Structur ă. Organizare
Termenul „Comisia european ă” se folose ște pentru denumirea a dou ă
realități distincte:
ƒ pe de o parte el se refer ă la „Colegiul” comisarilor europeni –
componenta politic ă a Comisiei,
ƒ iar pe de alt ă parte la structura extins ă, cuprinzând atât Colegiul cât
și directoratele generale și serviciile (componenta administrativ ă). În
cel de-al doilea sens, Comisia european ă este, evident, cea mai
extinsă instituție european ă, cu peste 20.000 de func ționari, adic ă 2/3
din totalul personalului Uniunii Europene.
Periodizarea prezentat ă mai sus este util ă pentru în țelegerea
transformă rilor istorice suferite de Colegiu. În perioada existen ței celor 3
comunități distincte, fiecare avea o institu ție proprie – CECO – Înalta
Autoritate cu 9 membri în Colegiu, CEE cu 9 membri și EURATOM cu 5
membri. Din 1967, după fuziunea institu țiilor comunitare num ărul
membrilor din Colegiul Comisiei a crescut pe m ăsura ader ării unor noi
membri. Astfel, dup ă o perioad ă de tranzi ție (1967-1970) când erau 14
membri în Colegiu, acesta a avut 9 membri pân ă la lărgirea din 1973,
apoi 13 pân ă în 1981, 14 pân ă în 1986 și 20 din 1995 pân ă în mai 2004.
În prezent, Colegiul trece prin cea mai important ă schimbare din istoria
instituției. Mai întâi, în componen ța sa au intrat din mai 2004 înc ă 10
comisari din statele primite în UE, ridicând
numărul la 30, apoi, câ țiva
comisari au fost înlocui ți în ultimele luni (spre exemplu: Pedro Solbes
Miro cu Joaquin Almunia – Spania; Ana Diamantopoulou cu Stavros
Dimas – Grecia), în sfâr șit a fost nominaliz at viitorul pre ședinte al
Colegiului – Jose Manuel Durao Barroso și s-a format echipa de 25 de
comisari europeni.
Din rândul comisarilor Colegiului s-a deta șat, în ultimele dou ă decenii,
mai evident, figura Președintelui Comisiei Europene. Dacă avem în
vedere întreaga perioad ă a construc ției europene 1952-2004 constat ăm
că au existat 19 pre ședinți ai Comisiilor (inclusi v Înalta Autoritate a
CECO). Dintre ei, cei care și-au lă sat mai puternic amprenta au fost:
Jean Monnet, Walter Hallstein, Roy Jenkins și Jacques Delors.

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 133

Jose Manuel
Barroso

Comisia
European ă
Barroso

Întărirea rolului pre ședintelui Comisiei Europene în ultimii ani este
argumentat ă prin: desemnarea lui înaintea celorlal ți comisari și
participarea acestuia la numir ea lor, participarea la lucr ările Consiliului
European, rolul pe care-l joac ă în ședin țele Comisiei etc. De asemenea,
președintele joac ă acum un rol mai bine preciz at în alocarea portofoliilor.
Fiecare comisar european prime ște un domeniu de responsabilitate (mai
rar, două sau mai multe) alc ătuind portofoliul. Spre exemplu,
repartizarea portofoliilor pentru Comisia European ă Barroso care a intrat
în funcție în noiembrie 2004 a fost stabilit ă astfel:
Portofoliu Commisar Stat
1.Președinte al Comisiei José Manuel Durão
Barroso Portugalia
2.Prim Vice-Pre ședinte;Rela ții
Instituționale și Strategie de
Comunicare Margot Wallström Suedia
3.Afaceri Economice și Monetare Joaquín Almunia Spania
4.Vice-Pre ședinte; Întreprinderi și
Industrie Günter Verheugen Germania
5.Vice-Pre ședinte; Justi ție, Libertate și
Securitate Franco Frattini Italia
6.Vice-Pre ședinte; Transporturi Jacques Barrot Fran ța
7.Vice-Pre ședinte; Afaceri
Administrative, Bilan ț și Anti-Fraud ă Siim Kallas Estonia
8.Piața Internă și Servicii Charlie McCreevy Irlanda
9.Agricultur ă și Dezvoltare Rural ă Mariann Fischer Boel Danemarca
10.Politica în Domeniul Concuren ței Neelie Kroes Olanda
11.Comerț Peter Mandelson Marea Britanie
12.Pescuit ș i Afaceri Maritime Joe Borg Malta
13.Mediu Stavros Dimas Grecia
14.Sănătate și Protecția Consumatorului Markos Kyprianou Cipru
15.Dezvoltare și Ajutor Umanitar Louis Michel Belgia
16.Extindere Olli Rehn Finlanda
17.Angajări, Afaceri Sociale și
Oportunit ăți Egale Vladimír Špidla Republica
Cehă
18.Impozite și Uniunea Vamal ă László Kovács Ungaria
19.Programare financiar ă și Buget Dalia Grybauskait ė Lituania
20.Relații Externe și Politica de
Învecinare European ă Benita Ferrero-
Waldner Austria
21.Educație, Antrenare, Cultură și
Multilingvism Ján Fige ľ Slovacia
22.Politică regional ă Danuta Hübner Polonia
23.Energie Andris Piebalgs Letonia
24.Știință și Cercetare Janez Poto čnik Slovenia
25.Societate informa țională și Medii Viviane Reding Luxemburg
Problema aloc ării portofoliilor este calea de în țelegere a leg ăturii dintre
cele dou ă niveluri ale Comisiei Europene: Colegiul și Serviciile (în
general).
Serviciile Comisiei Europene sunt cea mai vast ă structur ă din cadrul
Uniunii Europene, o complex ă, specializat ă și eficient ă „birocrație” de la
Bruxelles, uneori criticat ă, deseori invidiat ă. În mod tradi țional, serviciile
Comisiei au fost împ ărțite în directorate generale și servicii speciale. În
1958, dup ă înființarea CEE, erau 9 directorat e generale, iar în anii '90

Instituțiile Uniunii Europene (I)

134 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Serviciile
Comisiei

Directoratele
Comisiei

ele au trecut de 20!
În cadrul reformei realizate de Romano Prodi la scurt timp dup ă intrarea
în funcție a actualei Comisii Europene s-a redus deosebirea dintre
directoratele generale și serviciile speciale. Acest lucru s-a f ăcut mai
întâi prin renun țarea la tradi ționala numerotare a dire ctoratelor generale,
modalitate care intrase în cutuma institu țiilor europene în a șa măsură că
funcționarii creaser ă un argou în care DG IV însemna „directoratul
general pentru concuren ță” sau DG VI „directoratul general pentru
agricultur ă”.
În al doilea rând și mai important, atât di rectoratele generale cât și
serviciile speciale au fost grupate în 4 domenii și anume:
1) Politici (Probleme economice și financiare; Agricultură ; Centrul comun
de cercetare, Concuren ță, Educație și cultură,…);
2) Relații externe (Comer ț, Dezvoltare, Extindere, Oficiul de cooperare,
Oficiul de ajutor umanitar);
3) Servicii generale (Ofi ciul european de statistic ă, Oficiul publica țiilor,
Oficiul european de lupt ă împotriva fraudei, Pres ă și comunicare,
Secretariatul general); 4) Servicii interne (buget, direc ția generală pentru traduceri, Grupul
consilierilor politici, Personal și administraț ie,…).
Directoratele generale cele mai mari sunt: Personal și administra ție (în
jur de 3.000 persoane), Traduceri (în jur de 2000) și Agricultur ă (în jur de
1000). Directoratele generale sunt divizate în directorate, iar acestea în
unități.
Amploarea problemelor și neces
itatea de a pă stra legătura cu serviciile
atât de complexe a impus dezvoltar ea unei verigi intermediare între
comisari și serviciile pe care le coordoneaz ă: cabinetele. Acestea sunt
birourile personale ale comisarilo r, formate din persoane care au
puternice legă turi cu ace știa. Membrii cabinetelor sunt numi ți de comisari
și își înceteaz ă activitatea în acela și timp cu ei.
6.5.2. Func ționare
Comisia European ă are sediul la Bruxelles, în imobilul Breydel. În
perioada sesiunilor plenare ale Parlamentului European, ședința
săptămânală a Comisiei are loc la Strasbourg. Func ționarea Comisiei se
referă, de fapt, la activitatea Colegiul ui comisarilor. Directoratele
generale și celelalte servicii lucreaz ă în pregătirea activit ății Colegiului și
în subordinea lui.
Comisia European ă se întrune ște pentru a lua hot ărâri în fiecare
săptămână, miercurea. Aceste ședințe sunt precedate și pregătite de
reuniunile șefilor de cabinet (lunea) și de cele ale șefilor Directoratelor
generale (mar țea).
Comisia func ționează ca organ colegial, deci deciz iile sunt luate printr-o
hotărâre colectiv ă, iar responsabilitatea este a întregii Comisii. La
ședințele Comisiei particip ă un num ăr limitat de persoane. În afar ă de
comisari nu mai iau parte la ședințe decât: secretarul general al Comisiei
și adjunctul lui, Directorul Gener al al Serviciului Legal, șeful de cabinet al
președintelui, purt ătorul de cuvânt și șeful serviciulu i grefierilor.
Ședinț ele Comisiei nu sunt publice și deliber ările sunt confiden țiale.

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 135
Mecanisme și
proceduri
decizionale

Atribuțiile
executive

Atribuțiile
legislative

Atribuțiile Președintele Comisiei hot ărăște ordinea de zi a fiec ărei ședinț e. Din
cauza volumului mare de probleme și a variet ății lor nu toate dosarele
ajung în ședințele săptămânale, Comisia dispunând și de alte metode de
rezolvare a lor. Prin procedura scris ă sunt rezolvate problemele mai
simple, necontroversate: un co misar le transmite celorlal ți comisari (la
cabinetele lor) o propunere și dacă într-un timp determinat nu se
comunică observa ții sau amendament e, propunerea este considerat ă
adoptată. Alte proceduri pentru rezolvarea unor probleme, cu p ăstrarea
principiului colegialit ății, sunt: abilitarea sau delegarea , când se
încredinț ează gestiunea unui comisar (sau mai multor membri ai
Colegiului, respectiv unor directori generali sau șefi de servicii).
Evident, în ședințele Comisiei sunt prezent ate cele mai importante
probleme. Îns ă și în acest caz se face o sortare a problemelor înscrise
pe ordinea de zi. Problemele înscrise în categoria „A” sunt cele asupra
cărora șefii de cabinet au ajuns dej a la un acord: de regul ă ele sunt
votate fără a mai fi discutate. Numai prob lemele înscrise în categoria
„B”, cele controversate, sunt discutate. Deciziile sunt adoptate prin vot
cu majoritatea membrilo r Comisiei. În practic ă însă cele mai multe decizii
sunt luate în unanimitate, dup ă ce opiniile contrare sunt conciliate.
6.5.3. Atribu ții
Comisia european ă dispune de largi atribu ții, datorit ă faptului c ă
lucrează „în interesul general al Comunit ății”. În acest sens reamintim c ă
personalul Comisiei este mai numeros decât al tuturor celorlalte institu ții
la un loc, iar activitatea ei este permanent ă.
ƒ Cea mai caracteristic ă atribuție a Comisiei este cea executivă,
sprijinită pe structura instituț iei, similar ă unui guvern. Până la Actul
Unic European (1986), Consiliul deț inea atât puterea legislativ ă, cât
și pe cea executiv ă, pe care o putea încredin ța Comisiei printr-o
abilitate special ă. În prezent, exercitar ea puterii executive de c ătre
Comisie este regula, iar pă strarea ei de c ătre Consiliu este excep ția.
Însă realizarea func ției executive a Comisiei Europene ridic ă
problema rela țiilor ei cu statele membre ale UE pentru c ă
administraț iile naționale au un rol important în acest domeniu. Rela ția
dintre Comisie și guvernele naț ionale este mediat ă de comitetele
(consultative, de gestiune, de regl ementare) constituite potrivit
Deciziei nr.87/373 („comitologie”).
ƒ Comisia are îns ă și atribuții leg islative substan țiale. S-a men ționat
deja că în cadrul Comunit ății europene, Comisia are atribu ții generale
de inițiativă legislativ ă pentru actele juridice adoptate de Consiliu
(singur sau în colaborare cu Parlamentul).Tratatul Comunit ății
Europene men ționează Comisia de 232 de ori în 122 articole: în trei
sferturi din men țiuni i se confer ă Comisiei drept de ini țiativă. Totuși,
Tratatul de la Maastricht a deschis calea limit ării dreptului de ini țiativă
al Comisiei, prin înt ărirea rolului Parlamentului. În afar ă de dreptul de
inițiativă, Comisia are și atribuții în domeniul adoptării unor norme
juridice .
ƒ În al treilea rând, Comisia European ă dispune de atribu ții în domeniul
bugetar. Ea este cea care elaboreaz ă proiectul de buget. Apoi, dup ă
aprobarea de c ătre Parlament și respectiv Consiliu , tot Comisia este
cea care execut ă bugetul sub controlul Cur ții de Conturi și al

Instituțiile Uniunii Europene (I)

136 Proiectul pentru Înv ățământul Rural bugetare

Atribuțiile de
control

Atribuțiile de
reprezentare Parlamentului.
ƒ Rolul jucat de Comisie este subliniat de atribu ția de supraveghere
sau de control încredinț ată prin art.211 (ex art.155 ), 226 (ex. art.169)
și 284 (ex.art.213) TCE, prin care devine un veritabil „paznic al
tratatelor” (în englez ă se folose ște termenul „watch -dog”-câine de
pază). În aceast ă calitate, Comisia se informeaz ă și sesizeaz ă
Curtea de Justi ție asupra înc ălcării dreptului comunitar de c ătre un
stat, o institu ție comunitar ă, etc.
ƒ În sfâr șit, Comisia are atribuții pe plan interna țional, reprezentând
Comunitatea European ă în raporturile cu st atele membre, statele
nemembre sau organiza țiile interna ționale. Comisia poart ă negocieri
cu state ter țe pentru încheierea unor ac orduri în numele Comunit ății,
însă numai pe baza mandatului pr imit de la Consiliu.

Test de autoevaluare 4

4.1. Men ționați fazele istorice ale evolu ției Comisiei Europene.
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
4.2. Identificaț i și nominalizaț i comisarii europeni din Comi sia Barroso provenind din
statele ce au aderat la UE în 2004.
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………..
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
4.3. Explica ți pe scurt procedurile deciz ionale ale Comisiei.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
4.4. Preciza ți principalele atribu ții ale Comis
iei Europene.
.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. ……………
Răspun
surile pot fi consultate la pagina 137

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 137
6.6. Bibliografie
• Documentele de baz ă ale Comunit ății și Uniunii Europene , ediția a II-a, Ia și, Polirom,
2002.
• Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea European ă: aprofundare și extindere,
București, Editura Trei, 2001
• Bîrzea, Cezar, Politicile și instituțiile Uniunii Europene , București, Corint, 2001.
• Ferreol, Gilles (coordonator), Dicționarul Uniunii Europene , Iași, Polirom, 2001.
• Diaconu, Nicoleta, Sistemul institu țional al Uniunii Europene, Bucure ști, Lumina Lex,
2001
• Filipescu, Ion P; Fuerea, Augustin, Drept institu țional comunitar european, edi ția a IV-
a, Bucure ști, Editura Actami, 1999.
• Fuerea, Augustin, Instituțiile Uniunii Europene , București, Universul Juridic, 2002.
• Urwin Derek – Dicționar, Istorie si politicã europeanã 1945-1995, Institutul European,
Iași, 2000
• Jinga Ion; Popescu Andrei – Integrarea Europeana – Dic ționar de termeni comunitari,
Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 2000

6.7. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare
Test de autoevaluare 1

1.1. Definiț ia aplicabil ă în cazul nostru pentru institu ție este: ”structur ă formată dintr-un
anumit num ăr de persoane care particip ă la actul de conducere în tr-un stat, o organiza ție
internaț ională , etc., având organizarea, func ționarea și atribu țiile stabilite prin acte
normative sau prin cutum ă”. Practic, sensul restrâns al defini ției se reg ăsește chiar în
Tratatele fondatoare.
Notă: În cazul în care nu aț i răspuns corect la întrebarea ultimului test, re-studia ți
capitolul 6.2. și bibliografia indicată .
Test de autoevaluare 2

2.1. Prin tratatele constituti ve s-a stabilit principiul c ă Adunarea se va forma prin vot
universal direct pe baza unei proceduri unitare în toate statele membre. Îns ă rezervele
unor conduc ători ai statelor membre fa ță de adâncirea integr ării prin recunoa șterea
funcției „parlamentare” a institu ției și față de creșterea autorit ății instituției au prelungit
aplicarea regulilor stabilite pentru perioada de tranziț ie. În această primă epocă, care se
încheie abia în 1979, membrii Adun ării (Parlamentului European) sunt desemna ți de
parlamentele na ționale dintre membrii lor. Drept u rmare, Adunarea/Parlamentul European
nu avea o identitat e proprie din cauz ă că toți parlamentarii europe ni erau membri ai
parlamentelor naț ionale.
2.2. În plan func țional, Parlamentul European î și desfășoară activitatea sub conducerea
Biroului Parlamentului. Ac esta este format din pre ședinte, cei 14 vicepre ședinți și cei 5

Instituțiile Uniunii Europene (I)

138 Proiectul pentru Înv ățământul Rural chestori. Biroul este ales pentru doi ani și jumătate. Pe plan tehnic, Parlamentul European
creează la începutul activit ății sale în jur de 20 de comisii permanente. Pe lâng ă comisiile
permanente Parlamentul European poate s ă creeze și subcomisii, comisii temporare sau
comisii de anchet ă. Din punct de vedere politic, Parlamentul este organizat în grupuri
parlamentare. Grupurile parlamentare sunt constituite dup ă criteriul afinit ății politice și nu
pe baza provenien ței naționale a parlamentarilor europeni.
2.3. În prezent, atribu țiile sale sunt, în esen ță, trei: puterea bugetar ă; controlul politic;
atribuții legislative.
2.4. Procedura consult ării obligatorii a fost prev ăzută încă de la Tratatul de la Roma
(1957) și presupune necesitatea consult ării Parlamentului de c ătre Consiliu în cadrul
procesului legislativ. În lipsa consult ării Parlamentului actul este nul, dar în mod practic
rezervele Parlamentului (amendamente, respingerea unui text) nu împiedic ă Consiliul UE
să adopte o norm ă juridică.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la dou ă dintre întrebă rile ultimului test
re-studia ți capitolul 6.3. și bibliografia indicată .

Test de autoevaluare 3

3.1. Cea mai important ă formă a Consiliului, c ăreia i se recunoa ște rolul de coordonare,
este Consiliul miniștrilor de externe, numit oficia l Consiliul Afacerilor Generale.
3.2. Votul cu majoritatea simplă asigură fiecărui membru al Consiliului un vot (indiferent
de mărimea statului pe care îl reprezint ă). Este folosit în prezent în cazuri rare, în primul
rând în probleme de procedur ă. Votul cu majoritate calificat ă este aplicat în cele mai
multe cazuri, aria lui de cuprindere fiind extins ă pe măsură ce a progresat integrarea
european ă, fiind un mijloc de a p ăstra echilibrul și de a proteja interesele specifice atât
pentru statele mai mari cât și pentru cele mai mici. În cadr ul lui ponderea statelor este
diferită. Prin Tratatul de la Nisa ponderea statelor membre în Consiliu a fost modificată –
de la 29 de voturi țările mari la 3 voturi pentru Malta (cel mai mic stat membru) iar defini ția
votului majoritar calificat a fost deasemenea schimbat ă, introducând un sistem dublu care
cuprinde atât num ărul de voturi cât și popula ția statelor care au acordat votul respectiv.
Votul unanim se aplic ă în domenii limitate, cum ar fi: re vizuirea tratatelor, aderarea unui
nou stat, resursele proprii din bugetul Comunit ății. El este îns ă regula în cadrul pilonilor II
și III ai Uniunii Europene (Politic ă Externă și de Securitate Comun ă și Justiție și Afac eri
Interne).
3.3. Cea mai semnificativ ă dintre cele trei atribu ții încredin țate Consiliului este puterea de
decizie , în fapt puterea de a a dopta acte juridice. În calitate de institu ție legiuitoare, în
baza puterii de decizie, Consiliul adopt ă regulamente, directive și decizii, forme definitorii
pentru legisla ția comunitar ă. Pe de alt ă parte, în baza puterii de coordonare, Consiliul
adoptă acte juridice în forma recomand ărilor. În concluzie, Cons iliul a fost la începutul
integrării europene și continu ă să fie și în prezent (cu unele limit ări în favoarea
Parlamentului European) principalul organ legiuitor în cadrul Comunităț ii. Însă puterea
legislativ ă a Consiliului este afectat ă de dreptul, aproape absolut, de ini țiativă rezervat
Comisiei. Deci, Consiliul aprob ă numai actele normative propuse de Comisie. În plus,
Consiliul poate de lega Comisiei puteri legisl ative. Practic, Comisia, nu Consiliul, este cea
care adopt ă cele mai multe acte normative, îns ă acestea au caracter administrativ, limitat
la activităț i de rutin ă.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la dou ă dintre întrebă rile ultimului test,
re-studia ți capitolul 6.4. și bibliografia indicată .

Instituțiile Uniunii Europene (I)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 139
Test de autoevaluare 4
4.1. Din punct de vedere istoric, practic, Comi sia a trecut prin 3 fa ze importante: Înalta
Autoritate a Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului (1952-1958), coexistenț a celor
3 institu ții corespunz ătoare celor 3 comunit ăți europene (Înalta Autoritate; Comisia
EURATOM și Comisia C.E.E.) (1958 -1967) și formarea Comisiei unice dup ă Tratatul de
fuziune de la Bruxelles (1965) 1967- pân ă în prezent.
4.2. Vice-Pre ședinte; Afaceri Administrative, Bilan ț și Anti-Fraud ă – Siim Kallas – Estonia;
Pescuit și Afaceri Maritime – Joe Borg – Malta; S ănătate și Protec ția Consumatorului –
Markos Kyprianou – Cipru; Știință și Cercetare – Janez Poto čnik – Slovenia; Impozite și
Uniunea Vamală – László Kovács – Ungaria; Programare financiar ă și Buget – Dalia
Grybauskait ė – Lituania; Educa ție, Antrenare, Cultur ă, și Multilingvism – Ján Figel –
Slovacia; Energie – Andris Piebalgs – Letonia; Politic ă regională – Danuta Hübner –
Polonia; Angaj ări, Afaceri Sociale și Oportunit ăți Egale – Vladimír Špidla – Republica Ceh ă;
4.3. Comisia European ă folosește pentru decizie urm ătoarele proceduri: Prin procedura
scrisă sunt rezolvate problemele mai simple, nec ontroversate: un comisar le transmite
celorlalți comisari o propunere și dacă într-un timp determinat nu se comunic ă observa ții
sau amendamente, propunerea este considerat ă adoptat ă. Alte proceduri pentru
rezolvarea unor probleme, cu p ăstrarea principiului colegialit ății, sunt: abilitarea sau
delegarea , când se încredin țează gestiunea unui comisar (sau mai multor membri ai
Colegiului), respectiv unor directori generali sau șefi de servicii
4.4. Atribuț iile legislative, atribu țiile bugetare, atribu țiile de control, atribu țiile de
reprezentare interna țională
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la dou ă dintre întrebă rile ultimului test,
re-studia ți capitolul 6.5. și bibliografia indicată .

Instituțiile Uniunii Europene (II)

140 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Unitatea de înv ățare Nr. 7

INSTITU ȚIILE UNIUNII EUROPENE (II)

Cuprins

7.1. Obiective 140
7.2. Curtea de Justi ție 140
7.3. Curtea de Conturi 145
7.4. Alte institu ții ale Uniunii Europene 148
7.5. Bibliografie 152
7.6. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare 154
7.7. Lucrare de verificare 3 155

7.1. Obiective
• Familiarizarea cursan ților cu no țiunile fundamentale ce caracterizeaz ă
spațiul institu țional al Uniunii Europene
• Descoperirea atribu țiilor specifice institu țiilor europene
• Identificarea coordonat elor proceselor deci zionale proprii institu țiilor
europene
• Investigarea secven țelor istorice ale evolu ției constructului institu țional
european

7.2. Curtea European ă de Justi ție

Curtea
European ă de
Justiție –
Luxemburg

Este numit ă Curtea de Justi ție a Comunit ății Europene sau Curtea
European ă de Justi ție sau Curtea de la Luxemburg și nu trebuie

Instituțiile Uniunii Europene (II)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 141

Istoric

Componen ță

Președintele

Avocaț ii generali

confundat ă cu alte institu ții jurisdic ționale interna ționale cum ar fi Curtea
European ă a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg și subordonat ă
Consiliului Europei sau Curtea Interna țională de Justi ție cu sediul la
Haga, subordonat ă O.N.U.
Necesitatea unei institu ții cu caracter jurisdic țional s-a sim țit încă de la
începutul construc ției europene, în perioada negocie rii Tratatului de la
Paris. Propunerile de a se constitui o comisie de arbitraj sau de a se
apela la un organ jurisdic țional deja existent (de exemplu Curtea
Internațională de la Haga) au fost considerate nesatisf ăcătoare. Astfel,
s-a decis formarea unei Cur ți de Justiț ie proprii în cadrul CECO, care
avea atribu ții importante privin d controlul legalit ății actelor emise de
celelalte institu ții și echilibrul dintre institu țiile europene și dintre acestea
și statele membre.
Ulterior, prin tratat ele de la Roma (1957) și prin cele dou ă protocoale
care le completeaz ă se prevede crearea Cur ții de Justi ție, având
aceleași atribuții ca și Curtea de Justi ție înființată prin Tratatul de la
Paris. Prin Conven ția
relativă la unele instituț ii comune Comunit ăților
Europene din 25 martie 1957 se prevede c ă atribuțiile conferite prin cele
trei tratate vor fi exer citate de o Curte de Justi ție unică.

7.2.1. Structur ă. Organizare .

După extinderea Uniunii Eu ropene la 25 de membri, Curtea de Justi ție
este formată din 25 de judec ători asista ți de 8 avocaț i generali. În
componen ța Curții intră și un grefier, care are sarcini procedurale și
administrative. Art.223 (e x-art.167) TCE prevede c ă: „Judecătorii și
avocaț ii generali sunt ale și dintre personalit ățile care ofer ă toate
garanțiile de independen ță și care întrunesc condi țiile cerute pentru
exercitarea celor mai înalte func ții juridice din țara lor sau care sunt
jurisconsul ți de competen ță notorie; ei sunt numi ți de comun acord de
guvernele statelor membre, pe o perioad ă de șase ani”.
Guvernele statelor membre nu pot revoca un judec ător al Curț ii în timpul
exercitării mandatului, Curtea fiind singura împuternicit ă să realizeze
controlul asupra activit ății membrilor s ăi.
Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, pre ședintele Cur ții de Justiț ie
pentru un mandat de 3 ani care poate fi reînnoit. Din octombrie 2004 președinte al Curț ii Europene de J
ustiție este Vassilios Skuris.
Președintele conduce lucr ările Curții, prezidează audierile și deliber ările.
Avocaț ii generali sunt numi ți, la fel ca judec ătorii, cu acordul guvernelor
statelor membre, pentru o perioad ă de 6 ani și condi țiile pe care trebuie
să le îndeplineasc ă sunt acelea și ca și în cazul judec ătorilor.
Fiecare judec ător și avocat general beneficiaz ă de asisten ță de
specialitate din partea a trei referen ți, juriști speciali ști, care îndeplinesc
activitatea de informare și documentare și pregătesc dosarele cauzelor.
Referenț ii formeaz ă împreun ă secretariatul general.
În cadrul Cur ții este organizat un departament de cercetare și
documentare.

Instituțiile Uniunii Europene (II)

142 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Forma de lucru

Proceduri

Deliberări și
hotărâri

Competen țe

7.2.2. Func ționare

Curtea se întrune ște în sesiuni plenare, în Marea camer ă (11 judec ători)
și în Camere de 5 sau 3 judec ători. Curtea se întrune ște în Marea
cameră când un stat membru sau o institu ție sunt parte în litigiu și cer
expres acest lucru. În sesiune plenar ă, Curtea nu se reunește decât în
mod cu totul excep țional, în cazurile prev ăzute de Tratat (de exemplu
pentru demiterea unui comisar european, care nu și-a îndeplinit
obligațiile). Rezult ă că forma obi șnuită de lucru a Cur ții este în Camere
cu 3 sau 5 judecă tori.
Procedura în fa ța Curții are dou ă faze: faza scris ă și faza oral ă.
ƒ Faza scris ă începe prin depunere unei cereri de deschidere a
acțiunii. Președintele încredin țează dosarul unei Camere și stabile ște
un judec ător raportor. Acesta studiaz ă dosarul și prezint ă un raport
prealabil și apoi un raport de audiență .
ƒ În faza oral ă, părțile își susțin cauza în fa ța judecătorilor prin
intermediul avoca ților; faza oral ă este public ă. În această fază își
exercită rolul avocatul general care „are datoria s ă prezinte în mod
public, cu deplină imparțialitate și în deplin ă independen ță,
concluziile motivate asupra cauzelor aduse în fa ța Curții de Justi ție,
în scopul de a o asista în îndep linirea misiunii sa le” – art.222 (ex-
art.166) TCE.
În sfârșit, Curtea delibereaz ă și se pronun ță pe baza raportului întocmit
de judec ătorul raportor, a sus ținerilor p ărților și a concluziilor prezentate
de avocatul general. În ședințele plenare este obligatorie prezen ța unui
număr minim de 15 judec ători, iar în Camere, de 3. Curtea deliberează
valabil numai cu un num ăr impar de judec ători. Președintele are votul
egal cu al celorlal ți judecători. Avocatul general și grefierul nu sunt
admiși la d eliber ări, care sunt secrete și se desf ășoară în Camera de
Consiliu.
Hotărârea se ia cu majoritatea voturilor și se dă în numele Cur ții. Nu se
admit opinii separate (ca în jurispruden ța Curții Interna ționale de la
Haga). Curtea de Justi ție public ă o Culegere de jurispruden ță care cuprinde
hotărârile pronun țate, concluziile avoca ților generali, avizele și
ordonanțele emise.

7.2.3. Atribu ții

Ca și în cazul celorlalte institu ții ale Uniunii Europene, atribu țiile Curții de
Justiție sunt limitate la domeniile atribuite prin tratate: în termeni juridici,
ea nu are o competen ță de drept comun, ci o competență de atribuire.
Însă formularea general ă a unor texte din tratate i-a permis Cur ții de
Justiție să intervin ă în sens federalist prin armonizarea dreptului
comunitar cu prevederile naț ionale, prin înt ărirea și clarificarea rolului
legislației comunitare. Baza juridic ă este în art.220 (ex. art.164) TCE,
care eviden țiază: “Curtea de Justiț ie asigur ă respectarea dreptului în
interpretarea și aplicarea prezentului Tratat”.

Instituțiile Uniunii Europene (II)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 143
Competen țe în
contencios

Competen țe de
jurisdicție și
interpretare

Instanță de
recurs

Curtea de justiț ie are în primul rând o competență contencioas ă,
judecând litigiile dintre stat ele membre, dintre acestea și institu țiile
comunitare – Consiliu, Co misie, Parlament (nu îns ă Consiliul European),
sau dintre institu ții. Curtea este abilitat ă să judece și litigiile dintre
persoanele fizice sau juridice și statele membre sau institu țiile
comunitare, în domeniile regl ementate prin tratate.
Din punct de vedere al materiei, Curtea de Justi ție are atât competen țe
jurisdicționale , controlând legalitatea actelo r comunitare (prin recursul
în anulare, recursul în caren ță și excep ția de nelegalitate) și legalitatea
acțiunilor și omisiunilor statelor membre, cât și competen țe de
interpretare unitară a actelor comunitare.
Curtea de Justi ție are și func ția de instanță de recurs la hotărârile
Tribunalului de prim ă instanță . Curtea de Justi ție a judecat circa 10.000
de procese, pentru jum ătate din ele pronun țând sentin țe (dintre care
unele celebre).

7.2.4. Tribunalul de prim ă instanță

Volumul uria ș de dosare aflate în lu cru la Curtea de Justi ție a impus
crearea unui tribunal care s ă o degreveze de o parte din litigii. Crearea
unui Tribunal de prim ă instanță s-a decis prin Actul Unic European
(art.11), dar s-a instituit abia în octombrie 1988 prin Decizia Consiliului nr.88/591 și a început s ă funcționeze la 1 septembrie 1989.

Instituțiile Uniunii Europene (II)

144 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Diferențe între
Curte și Tribunal Tribunalul de prim ă instanță este institu ție asociat ă Curții de Justi ție. Are
același număr de judec ători, numi ți în acela și mod și pe baza acelora și
criterii ca la Curtea de Justi ție. Tribunalul are un pre ședinte și o gref ă
proprie, dar nu dispune de avoca ți generali. Are sediul tot la Luxemburg.
Însă cea mai important ă deosebire între Curte și tribunal este la nivelul
competen ței, pentru c ă Tribunalul de prim ă instanță judecă litigii care
consumă mult timp și implic ă examin ări complexe. Astfel, Tribunalul
judecă: litigiile dintre Comunit ăți și angaja ții lor (adic ă probleme de
personal), recursurile declarate de o persoan ă fizică împotriva unei
instituții a Comunit ăților, cu referire la regulile de concuren ță și a judecat
litigii între Comisie și întreprinderi pe baza Tratat ului de la Paris.

Test de autoevaluare 1
1.1. Explica ți procedurile de adoptare a hot ărârilor în cadrul Cur ții Europene de Justi ție.
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 1.2. Preciza ți competen țele Curții Europene de Justi ție.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 154

Instituțiile Uniunii Europene (II)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 145
7.3. Curtea de Conturi

Sediul Cur ții
Europene de
Conturi –
Luxemburg

Istoric

Componen ță

Este institu ția care exercit ă controlul financiar la nivelul Comunit ății
Europene.
Nu a fost prev ăzută de tratatele constitutive, dar a fost precedat ă de
comisarii pentru conturi prev ăzuți de Tratatul de la Paris (1951) și de
Comisia de control reglementat ă în Tratatele de la Roma (1957).
Crearea Cur ții de Conturi este un rezultat al schimb ărilor din domeniul
bugetar la nivelul Comunit ății Europene: introducerea „re surselor proprii”
(din 1970) și înzestrarea Parlamentului cu atribu ții bugetare.
Curtea de Conturi a fost înfiin țată prin Tratatul de revizuire a dispozi țiilor
bugetare, din iulie 1975 (intrat în vigo are la 1 iulie 1977), ca urmare a
cererii Parlamentului European. Tratatul de la Maastricht, din 1992, a inclus Curtea de Conturi în rândul
instituțiilor Comunit ății (Partea a cincea: Institu țiile Comunit ății, Capitolul
1 Instituț iile, Secț iunea 5, Curtea de Conturi, art.246 (ex.-art.188A) – 248
(ex.-art.188C). De și poartă numele de Curte, institu ția nu are drept de
jurisdicție.

7.3.1. Structur ă. Organizare

Până în mai 2004, Curtea de Conturi era format ă din 15 membri, dup ă
extinderea Uniunii Europene num ărul lor a ajuns la 24. Numirea lor este
în competen ța Consiliului, care hot ărăște în unanimitate, dup ă
consultarea Parlamentului. Membrii Cur ții de Conturi sunt numi ți pe o
perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
„Membrii Cur ții de Conturi î și exercit ă funcțiile în deplin ă independen ță,
în interesul general al Comunit ății” și „ei nu solicit ă și nici nu accept ă
instrucțiuni de la vreun guvern sau de la un alt organism ” – art. 247

Instituțiile Uniunii Europene (II)

146 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Președinte

Grupurile de control

Serviciile
administrative

Controlul
financiar

Atribuțiile de
control financiar

(ex.art.188 B) alineat (4) TCE.
Membrii Cur ții de Conturi desemneaz ă dintre ei un președinte pe o
perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În prezent,
președinte al Cur ții de Conturi este Juan Manuel Fabra Valles.
În cadrul Cur ții există patru grupuri de control specializate și anume:
Grupul I de control: Politici agrico le; Grupul II de control: Politici
structurale și interne; Grupul III de control: Ac țiuni Externe și Grupul IV
de control: Resurse proprii, activit ăți bancare, cheltuieli pentru
funcționare, institu ții și organisme comunitare. Un al cincilea grup intitulat
CEAD (Coordonare, evaluare, asigurar e, dezvoltare) cuprinde câte un
membru din cele patru grupuri de control specializate, al ături de
președintele Cur ții și doi responsabili de sectoare.
Curtea de Conturi este sprijinit ă de serviciile adminis trative: secretariat
general, departamentul juridic, serviciu l contabilitate, serviciul de rela ții
externe.

7.3.2. Func ționare

Sediul Cur ții de Conturi este la Luxemburg. Rapoartele și avizele Cur ții
de Conturi sunt realizate de grupurile de control. Controlul financiar se
bazează pe documentele primite și dacă este cazul se desf ășoară direct,
fie la institu țiile comunitare, fie în țările membre. În statele membre
controlul executat de Curt e este sprijinit de instituț iile sau serviciile
naționale corespunz ătoare. Documentele și informaț iile referitoare la
venituri și cheltuieli îi sunt remise Cur ții de Conturi la cerere.
Activitatea Cur ții de Conturi nu se suprapune organelor de control intern
existente la unele institu ții, ci urm ărește probele financiare din punct de
vedere al administr ării corecte în planul economiei, eficien ței și
realismului, în raport cu atribu țiile.
Principala institu ție controlat ă este Comisia pentru c ă e i î i r e v i n e
ponderea esen țială în administrarea bugetului comunitar. Curtea de
Conturi realizeaz ă rapoarte anuale pe care le transmite celorlalte
instituții (până la 30 noiembrie), rapoarte speciale și avize, adoptate cu
majoritatea voturilor membrilor să i.

7.3.3. Atribu ții

Curtea de Conturi are trei atribu ții importante: 1) de control financiar, 2)
de asisten ță și 3) consultanță .
1) Curtea de Conturi examineaz ă conturile tuturor veniturilor și
cheltuielilor Comunit ății, precum și conturile tuturor veniturilor
și cheltuielilor oric ărui organism creat de Comunitate, în
măsura în care actul constituti v nu exclude acest control – art.
248 (1) (ex.-art.188C) din TCE.
Curtea de Conturi examineaz ă legalitatea și regularitatea
veniturilor și cheltuielilor și asigur ă bună gestiune financiar ă.
Controlul veniturilor se efectueaz ă atât pe baza sumelor
stabilite ca datorate, cât și pe baza v ărsămintelor că tre

Instituțiile Uniunii Europene (II)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 147

Atribuțiile de
asistență

Atribuțiile
consultative

Comunitate – art.248 (2) (ex.- art.188C) TCE.
În concluzie, Curtea de Conturi are atribu ții extinse în
domeniul controlului financiar, ex aminând totalitatea veniturilor
și cheltuielilor, atât bugetare cât și extrabugetare, controleaz ă
execuția bugetar ă în ansamblu, dar î și exercit ă controlul și pe
domenii asupra institu țiilor și statelor membre.
Tratatul de la Amst erdam a reglementat dreptul de control al
Curții asupra conturilor B ăncii Europene de Investi ții, dar și
dreptul de investigare „inclusiv asupra propriet ăților oricărei
persoane care beneficiaz ă de vărsăminte provenite de la
buget”.
2) Rolul de asisten ță este și el prev ăzut expres în Tratat:
„Curtea asist ă Parlamentul European și Consiliul în
exercitarea func ției lor de control privind executarea
bugetului ” – art. 248 (4) (ex. – art.188C) TCE.
Este o materializare a competen țelor convergente în
domeniul bugetar: controlul execu ției bugetare revine Cur ții
de Conturi, iar Parlamentul (la recomandarea Consiliului care
decide cu majoritatea calificat ă) descarc ă Comisia de
executarea bugetului.
Relația stabilit ă astfel nu este o simpl ă formalitate,
Parlamentul fiind uneori mai ex igent decât Curtea de Conturi.
Spre exemplu, în 1984 (pentru anul 1982) ș i în 1998 ( pentru
anul 1996), Parlamentul a refuzat să voteze descă rcarea
bugetară, respingând justificarea Comisi ei prin raportul anual
al Curț ii.
3) Și rolul consultativ este reglementat expres: „Consiliul,
hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, dup ă
consultarea Parlamentului European și după obținerea
avizului Cur ții de Conturi: a) adopt ă regulamentele financiare
care precizeaz ă mai ales procedurile privitoare la stabilirea și
executarea bugetului și la predarea și verificarea conturilor” ;
…art.279 (ex. – art. 209) TCE.
La solicitare, Curtea de Conturi emite avize consultative, care
nu sunt obligatorii pentru institu ția care le cere, chiar dac ă
solicitarea este obligatorie. Av izele consultative se public ă în
„Jurnalul Oficial”. Prin intermediul lor Curtea de Conturi
realizeaz ă controlul financiar preventiv.

Test de autoevaluare 2
2.1. Explica ți funcționarea Cur ții Europene de Conturi.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Răspunsul poate fi cons ultat la pagina 154

Instituțiile Uniunii Europene (II)

148 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
7.4. Alte institu ții ale Uniunii Europene

Componen ță

Istoric

Atribuții

Pe lângă cele cinci institu ții prezentate mai sus (inclusiv în capitolul
precedent), Uniunea dispune și de alte institu ții, în sens larg, numite
uneori organe auxiliare. Cele mai impor tante sunt: 1) Consiliul European;
2) organele consultative (Comitetul Economic și Social, Comitetul
Regiunilor) și 3) organele financiare (Banca European ă de Investiț ii și
Banca Centrală European ă).

7.4.1. Consiliul European

Este compus din șefii de stat sau de guvern și miniștrii de externe ai
statelor membre, plus pre ședintele Comisiei Europene și un alt membru
al acesteia. În afar ă de acești 52 de membri la reuniuni mai particip ă un
număr redus de persoane. Consiliul Euro pean are un stat ul paradoxal:
din punct de vedere ierarhic este cea mai important ă instituție a U.E.
(denumit ă „summit”, „sommet” sau „cumbre ”- întâlnire la nivel înalt), iar
pe de alt ă parte ea nu este prev ăzută cu forță de conducere în structura
instituțională european ă.
Consiliul European s-a constituit în 1974 dup ă întâlnirea de la Paris
dintre cancelarul Germaniei și președintele Fran ței și din 1975 se
reunește cu regularitate. Pân ă în prezent au av ut loc aproape 100 de
Consilii Europene.
Natura juridic ă a Consiliului European a fost discutat ă: este considerat
fie un for politic, fie un organ inter guvernamental de cooperare, fie o
formă a Consiliului U.E. (al c ărui secretariat îl folosește pentru
organizarea întrunirilor). Principalele reglement ări privind Consiliu l European se afl ă în art.2 din
Actul Unic European și în art.4 (ex.art.D) din Tr atatul de la Maastricht.
Astfel, art.4 TUE prevede cea mai important ă atribuț ie: „Consiliul

Instituțiile Uniunii Europene (II)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 149

Funcționare

Consiliul
European –
Bruxelles 2005

Componen ță

European impulsioneaz ă dezvoltarea Uniunii și stabile ște orient ările
politice generale necesare acestei dezvolt ări”.
În dezbaterea Consiliil or Europene se află de regulă : situația economico-
financiar ă a Uniunii, problemele institu ționale, situa ția interna țională.
Hotărârile Consiliilor Europene sunt sintetizate în documentele
„Concluziile pre ședinției”. Multe Consilii Europene au r ămas puncte de
reper în istoria Uniunii, spre ex emplu: Maastricht (1991), Amsterdam
(1997), Nisa (2000) sau Helsin ki (1999), Laeken(2001) etc.
Consiliile Europene se în trunesc, potrivit reglement ărilor, cel pu țin o dată
pe semestru, dar în mod practic ele s-au organizat mai des: de 3 ori în
1996, 1997 și 2000, de 4 ori în 1999, 2001 și 2002, de 5 ori (unul
extraordinar) în 2003. Consiliul European prezint ă Parlamentului
European un raport scris în urma fiec ărei reuniuni.

7.4.2. Comitetul Economic și Social

A fost creat prin trat atele de la Roma (1957) și începând de la Actul Unic
European (1986) atribuț iile sale au fost înt ărite.
În prezent, Comitetul Economic și Social este format din 317 consilieri
din statele membre ale Un iunii, reprezentarea fiec ărei țări fiind stabilit ă
în funcție de mărime: Germania, Fran ța, Italia, Marea Britanie câte 24,
Spania și Polonia câte 21 și apoi descresc ător până la Luxemburg și
Cipru: 6, Malta:5.
Membrii sunt împ ărțiți în 3 grupuri profesionale: 1.Patroni; 2. Muncitori;
3. Diverse activit ăți. Membrii CES sunt numi ți pe 4 ani de Consiliu. Din
rândul lor este ales un Birou format din 24 de membri și un Pre ședinte,
cu mandat de 2 ani. Comitetul este organizat pe 6 sec țiuni (Agricultur ă și
dezvoltare rural ă; Uniune economic ă și monetar ă; Forță de munc ă,
probleme sociale, cet ățenie; Rela ții externe; pia ța unică, producț ie și
consum; Transport, energie, infrastructur ă, societate informa țională ) și

Instituțiile Uniunii Europene (II)

150 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Atribuții

Sesiune a Comitetului
economic și
Social de la Bruxelles

Componen ță

Atribuții

lucrează pe grupuri de studiu, subcomitete sau în plen.
Principalele atribu ții ale CES sunt consultative : Comisia sau Consiliul pot
cere sau sunt obligate s ă ceară, după caz, avizul acestui Comitet.
Tratatul de la Amsterdam prevede c ă și Parlamentul European trebuie
să consulte CES.
Comitetul Economic și Social are sediul la Bruxelles.

7.4.3. Comitetul Regiunilor

A fost creat prin Tratatul de la Maastricht și din multe puncte de vedere
pentru organizarea lui modelul a fost Comitetul Economic și Social.
Astfel, el are tot 317 membri și reprezentarea pe țări este identic ă celei
din CES (stabilit ă prin Tratatul de la Ni sa), membrii sunt numiț i tot de
Consiliu, cu vot în unanimitate , iar mandatul este de 4 ani.
Constituirea Comitetului Regiunilor se sprijin ă pe constatarea c ă
aproximativ trei sf erturi din legisla ția comunitar ă se aplic ă la nivel local
sau regional.
În centrul activit ății Comitetului Regiunilo r stau trei principii:
subsidiaritatea, proximitatea și parteneriatul.
Ca și în cazul Comitetului Economic și Social, principalul rol este cel
consultativ. Comisia și Consiliul sunt obligate, potrivit tratatelor să
consulte Comitetul Regiunilor în domeniile sale de competen ță. Tratatul
de la Maastricht a stabilit 5 astfel de domenii: coeziunea economic ă și
socială, rețeaua de infrastructur ă transeuropean ă, sănătate, educa ție și
cultură. Tratatul de la Amsterdam a ad ăugat înc ă 5 domenii: politic ă
privind for ța de munc ă, politică socială, mediu, formare profesional ă și
transporturi
.
Ca și Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor poate elabora
avize din proprie ini țiativă.

Instituțiile Uniunii Europene (II)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 151

Sesiunea plenar ă
a Comitetului
Regiunilor în
Parlamentul European de la
Bruxelles

Principala
instituție de credit
a comunit ății

7.4.4. Banca European ă de Investi ții

A fost înfiin țată prin Tratatul de la Roma privind Comunitatea Economic ă
European ă (1957) și are sediul la Luxemburg. „ Banca European ă de
Investiții are misiunea s ă contribuie la de zvoltarea echilibrat ă și
neîntrerupt ă a pieț ei comune în interesul Comunit ății” – art.267
(ex.art.198E) TCE.
Banca este principala institu ție de credit a Comunit ății urmărind
proiectele de dezvoltare și punere în valoare a unor regiuni aflate în
dificultate. Banca acord ă, începând din 1990, îm prumuturi anuale de
circa 20 miliarde euro, din care peste 80% sunt destinate țărilor membre.
Are relații cu peste 100 de țări nemembre ale UE.
Consiliul European de la Edinburgh (1992) a hot ărât crearea Fondului
European de Investi ții, care s ă garanteze finan țări pe termen lung ale
infrastructurii. Banca European ă de Investi ții deține 40% din capitalul
Fondului.

Instituțiile Uniunii Europene (II)

152 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Sediul Bă ncii
Europene de Investiții de la
Luxemburg

Atribuții

Sediul Bă ncii
Centrale
Europene –
Frankfurt am
Main
7.4.5. Banca Central ă European ă

Realizarea uniunii economice și monetare în cadrul Uniunii Europene a
stat la baza organiz ării acestei B ănci. Banca Central ă European ă a
continuat activitatea desf ășurată de Institutul Monetar European (1994-
1998) în faza de tranzi ție spre uniunea economic ă și monetar ă.
Banca Centrală European ă are sediul la Frankfurt pe Main. Ea se afl ă în
centrul Sistemului European al B ăncilor Centrale ca re cuprinde institu ția
bancară european ă de la Frankfurt și băncile centrale din statele
membre.
Banca Centrală European ă este condus ă de consiliul guvernatorilor,
comitetul director în frunte cu un pre ședinte și consiliul general.
Banca Centrală European ă are rolul de a emite și administra circula ția
monezii europene EURO, care din 2002 are putere de plat ă efectivă în
douăsprezece state ale Uniunii (cu excep ția Marii Britanii; Danemarcei,
Suediei și a celor zece noi membri primi ți în 2004).
Banca Central ă European ă are toate func țiile specifice b ăncilor centrale:
funcții monetare, de informare și statistice, consultative și de cooperare
internaț ion
ală.

Instituțiile Uniunii Europene (II)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 153 Test de autoevaluare 3
3.1. Preciza ți rolul și atribuțiile Consiliului European.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….

3.2. Indica ți domeniile în care Comitetul Regiunilor joac ă un rol consultativ.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspun surile pot fi consultate la pagina 154

7.5. Bibliografie
• Documentele de baz ă ale Comunit ății și Uniunii Europene , ediția a II-a, Ia și, Polirom,
2002.
• Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea European ă: aprofundare și extindere,
București, Editura Trei, 2001
• Bîrzea, Cezar, Politicile și instituțiile Uniunii Europene , București, Corint, 2001.
• Ferreol, Gilles (coordonator), Dicționarul Uniunii Europene , Iași, Polirom, 2001.
• Diaconu, Nicoleta, Sistemul institu țional al Uniunii Europene, Bucure ști, Lumina Lex,
2001
• Filipescu, Ion P; Fuerea, Augustin, Drept institu țional comunitar european, edi ția a IV-
a, Bucure ști, Editura Actami, 1999.
• Fuerea, Augustin, Instituțiile Uniunii Europene , București, Universul Juridic, 2002.
• Urwin Derek – Dicționar, Istorie si politicã europeanã 1945-1995, Institutul European,
Iași, 2000
• Jinga Ion; Popescu Andrei – Integrarea Europeana – Dic ționar de termeni comunitari,
Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 2000

Instituțiile Uniunii Europene (II)

154 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
7.6. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 1
1.1. Procedura în fa ța Curții are dou ă faze: faza scris ă și faza oral ă. Faza scris ă începe
prin depunere unei cereri de deschidere a ac țiunii. Pre ședintele încredin țează dosarul
unei Camere și stabile ște un judec ător raportor. Acesta studiaz ă dosarul și prezint ă un
raport prealabil și apoi un raport de audien ță. În faza oral ă, părțile își susțin cauza în fa ța
judecătorilor prin intermediul avoca ților; faza oral ă este public ă. În această fază își
exercită rolul avocatul general. În sfâr șit, Curtea delibereaz ă și se pronun ță pe baza
raportului întocmit de judec ătorul raportor, a sus ținerilor p ărților și a concluziilor
prezentate de avocatul general. Curtea delibereaz ă valabil numai cu un num ăr impar de
judecători. Pre ședint ele are votul egal cu al celorlal ți judecători. Avocatul general și
grefierul nu sunt admiși la deliber ări, care sunt secrete și se desf ășoară în Camera de
Consiliu. Hot ărârea se ia cu majoritatea voturilor și se dă în numele Cur ții. Nu se admit
opinii separate. 1.2. Curtea de justi ție are în primul rând o competen ță contencioas ă, judecând litigiile
dintre statele membre, dintre acestea și institu țiile comunitare – Consiliu, Comisie,
Parlament (nu îns ă Consiliul European), sau dintre institu ții. Curtea este abilitat ă să
judece și litigiile dintre persoanele fizice sau juridice și statele membre sau institu țiile
comunitare, în domeniile reglementate prin tratate. Apoi, Curtea de Justi ție are atât
competen țe jurisdic ționale , controlând legalitatea actelor comunitare (prin recursul în
anulare, recursul în carență și excep ția de nelegalitate) și legalitatea ac țiunilor și
omisiunilor statelor membre, cât și competen țe de interpretare unitar ă a actelor
comunitare. Curtea de Justi ție are și funcția de instanță de recurs la hotărârile
Tribunalului de prim ă instanță.
Notă
: În cazul în care nu a ți răspuns corect la una dintre întreb ările ultimului test,
re-studia ți capitolul 7.2. și bibliografia indicată .
Test de autoevaluare 2

2.1. Rapoartele și avizele Cur ții de Conturi sunt realizate de grupurile de control. Controlul
financiar se bazeaz ă pe documentele primite și dacă este cazul se desf ășoară direct, fie
la institu țiile comunitare, fie în țările membre. În statele memb re controlul executat de
Curte este sprijinit de instituț iile sau serviciile na ționale corespunz ătoare. Documentele și
informațiile referitoare la venituri și cheltuieli îi sunt remise Cur ții de Conturi la cerere.
Activitatea Cur ții de Conturi urm ărește probele financiare di n punct de vedere al
administr ării corecte în planul economiei, eficien ței și realismului, în raport cu atribu țiile.
Principala institu ție controlat ă este Comisia pentru c ă ei îi revine ponderea esen țială în
administrarea bugetului comunita r. Curtea de Conturi realizeaz ă rapoarte anuale pe care
le transmite celorlalte institu ții, rapoarte speciale și avize, adoptate cu majoritatea voturilor
membrilor s ăi.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la întrebarea ultimului test, re-studia ți
capitolul 7.3. și bibliografia indicată .
Test de autoevaluare 3

3.1. Consiliul European reprezint ă, din punct de vedere ierarhic, este cea mai important ă

Instituțiile Uniunii Europene (II)

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 155 instituție a U.E. deși nu este prev ăzută cu forță de conducere în structura institu țională
european ă. Cea mai important ă atribuție prevăzută în art.4 al Tratatului Uniunii Europene
(TUE) este aceea de a im pulsiona dezvoltarea Uniunii și de a stabili orient ările politice
generale necesare acestei dezvolt ări. În dezbaterea Consiliilor Europene se afl ă de regulă
chestiuni precum: situa ția economico-financiar ă a Uniunii, problemele institu ționale,
situația interna țională .
3.2. Comisia și Consiliul sunt obligate, potrivit tratatelor s ă consulte Comitetul Regiunilor
în domeniile sale de competen ță. Tratatul de la Maastricht a stabilit 5 astfel de domenii:
coeziunea economic ă și social ă, rețeaua de infrastructur ă transeuropean ă, sănătate,
educaț ie și cultură. Tratatul de la Amsterdam a ad ăugat încă 5 domenii: politica privind
forța de munc ă, politică socială, mediu, formare profesional ă și transporturi.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la una dintre întreb ările ultimului test,
re-studia ți capitolul 7.4. și bibliografia indicată .

7.7. Lucrare de verificare 3
Pe baza textului Unit ății de înv ățare 7 precum ș i a bibliografiei aferente alc ătuiți un
eseu structurat cu tema ”Comisia European ă – istoric, structur ă, atribuții”.

Barem de corectare:
a. De la Înalta Autoritate la Comisia European ă – scurt istoric, trat atele, comentarii – 1
pct. b. Structur ă, organizare, mecanisme de func ționare – explicarea pr incipiilor de
organizare – 2,5 pct.
c. Atribu ții – explicare raporturilor cu celelalte institu ții, comentarii – 2,5 pct.
d. Comisia European ă și Constitu ția European ă – 2 pct.
e. Concluzii – 1 pct. Notă: 1 punct se acord ă din oficiu.

Instrucțiuni privind testul de evaluare:
a. dacă este posibil, tehnoredactat, Arial 12, 1,5 rânduri, max. 5 pagini
b. se trimite prin po ștă tutorelui.
c. se folose ște în primul rând cursul dar pentru ob ținerea unui punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt: – claritatea exprim ării și absența formulărilor nesigure,
– șirul logic al argumentelor,
– utilizarea bibliografiei.

Simboluri și politici europene

156 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Unitatea de înv ățare Nr. 8

SIMBOLURI ȘI POLITICI EUROPENE

Cuprins
8.1. Obiective 156
8.2. Simbolurile Un iunii Europene 156
8.3. Politicile Europene (I) 159
8.4. Politicile Eu ropene (II) 166
8.5. Politicile Europene (III) 172
8.6. Bibliografie 175
8.7. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare 176
8.8. Lucrare de verificare 4 177

8.1. Obiective
• Identificarea principalelor simbolur i proprii constructului identitar
european
• Descoperirea celor mai important e aspecte ale politicilor comune
• Utilizarea no țiunilor, conceptelor și a vocabularului specific fenomenului
studiat
• Descoperirea oportunit ăților oferite de politicile comune statelor ce
aderă la Uniunea European ă.

8.2. Simbolurile Uniunii Europene

Identitatea
European ă

Construc ția european ă este unul din fenomenel e istorice cele mai
importante și originale din anii care au urmat celui de-al doilea r ăzboi
mondial. Pornit din proi ectele federaliste n ăscute în mintea unor
gânditori europeni cu multe secole în urm ă, proiectul unific ării Europei a
luat formă integrării, inovativ compromis între p ăstrarea suveranit ății
statelor membre și elemente transna ționale, care tind spre o nou ă
identitate, IDENTITATEA EUROPEAN Ă. Europa are acum, prin acest
proces integrator, simboluri comune, politici comune, institu ții comune, o
istorie comună.
Dacă aspectele istorice au fost tratate în capitolul anterior, în acesta vom
prezenta, în sintez ă, simbolurile și politicile europene.
8.2.1. Steagul Europei
La Consiliul European de la Milano ( 28-29 iunie 1985) s-a ridicat, prima dată problema adopt ării simbolurilor pentru Com unitate: steagul, imnul,
ziua Europei. În martie 1986, la o întâlnire între pre ședintele
Parlamentului European și președintele Comisiei s-a propus actualul

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 157

Steagul Uniunii
Europene

Imnul Europei

Ziua Europei

drapel.
De la 29 mai 1986 a fost în ălțat, prima dat ă, steagul, sau drapelul
Europei, ca emblem ă oficială a Comunit ății. Steagul este albastru
azuriu cu două sprezece stele aur ii (simbol al perfec țiunii și plenitudinii),
așezate în cerc, în centru. Interesant de re ținut este că același drapel a
fost anterior adoptat de Consiliul Eu ropei, ca simbol al lui, înc ă din 8
decembrie 1955. Identitatea drapelului eviden țiază trunchiul comun și
obiectivele comune ale celor dou ă organizaț ii: Consiliul Europei și
Uniunea European ă. Trebuie re ținut și aspectul c ă existenț a celor
douăsprezece stele pe drapel nu are nici o leg ătură cu faptul că în acel
moment (1986) erau dou ăsprezece state membre în Comunitate.

8.2.2. Imnul Europei

La 5 mai 1972, Consiliul Europei a adopt at ca imn propr iu prima parte
din preludiul celei de-a patra m ăsuri din Simfonia a IX-a (în re minor,
opus 125), de Ludwig van Beethoven, compus ă în 1824, cu
aranjamentul special al lu i Herbert von Karajan, dirijorul Filarmonicii din
Berlin. Beethoven a compus muzica pe versurile lui Friedrich von
Schiller, Ode an die Freude (Od ă Bucuriei). Acest imn a fost preluat de
Comunitate, la fel ca drapelul, în urma deciziei lu ate de Consiliul
European de la Milano. A fost interpretat oficial prima dat ă la 29 mai
1986, cu prilejul înă lțării drapelului european, în fa ța clădirii Comunit ății
de la Bruxelles.

8.2.3. Ziua Europei
În 1964, Consiliul Europei adoptase ca zi a Europei ziua de 5 mai, data
semnării Tratatului de la Londra, în 1949. În aceast ă privință însă,
Consiliul European de la Milano nu a mai acceptat solu ția existent ă: a
propus ca zi a Europei 9 mai , ziua Declara ției Schuman, care a deschis
calea integr ării. Uneori, ea este numit ă ziua Schuman sau ziua
Europei .

Simboluri și politici europene

158 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
„Unitate în
diversitate”

Euro

Evoluția limbilor
oficiale

8.2.4. Motto-ul Europei
În anul 2000 a fost adoptat dr ept motto al Uniunii Europene In varietate
concordia (Unitate în diversitate). În Constitu ția European ă și pe site-ul
oficial al UE apare îns ă forma Uniț i în diversitate , care tinde s ă
înlocuiasc ă deci varianta anterioar ă.
8.2.5. Moneda european ă: Euro

Adoptarea unei monede eur opene, care a înlocuit vechile monede
naționale are o extraordinar ă valoare simbolic ă, mental ă, financiar ă,
economic ă. Decizia ca moneda european ă să poarte numele euro a fost
luată la Consiliul European de la Madrid (decem brie 1995). De la 1
ianuarie 2002, bancnotele și monezile euro au deveni t o realitate fizică
pentru 300 de milioane de europeni din dou ăsprezece țări membre ale
UE.

8.2.6. Limbile Uniunii Europene

Gânditorii care au f ăcut, cu secole în urmă , planuri pentru unificarea
Europei, au propus, uneori, în idealismul lor, o limb ă comună pentru
federația ce urma s ă se nasc ă. Însă limbile europene sunt prea vechi,
prea legate de o bogat ă cultură și prea înr ădăcinate în via ța noastră de
zi cu zi, ca și în istoria noastr ă pentru a fi pur și simplu abandonate.
De aceea construc ția european ă a avut, de la început, drept temei
recunoașterea a tuturor limbilor oficiale din statele membre. La început,
în anii 1950-1973, acestea erau numai patru pentru cele ș ase state
membre: franceza, germana, italiana și olandeza, pentru c ă Belgia și
Luxemburg nu aveau limbi oficiale proprii. În aceast ă perioadă , limba
franceză era cea mai folosit ă, datorită prestigiului ca limb ă a diploma ției,
rolului jucat de francezi în construc ția european ă și faptului c ă era bine
cunoscut ă în cel pu țin trei din cele șase state (Fran ța, Belgia,
Luxemburg și chiar Italia).
Prima lărgire, din 1973, a ridicat num ărul limbilor oficiale la ș ase, pentru
cele nou ă state membre. Totodat ă, începe un proces de impunere a
limbii engleze, care concura franceza în comunicarea dintre func ționarii
europeni.
După ultim
a lărgire, din 2004, num ărul limbilor oficiale din Uniunea

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 159

LINGUA

European ă a ajuns la douăzeci (pentru 25 de state membre): germana,
engleza, franceza, italiana, spanio la, poloneza, olandeza, portugheza,
maghiara, suedeza, daneza, greaca, ceha, slovaca, slovena, finlandeza,
lituaniana, letona, estoniana și malteza. Cele 20 de limbi ofer ă 380 de
posibilități de traducere din una în alta.
La nivelul Comisiei, practica este de a se folosi engleza sau franceza,
limbi pe care le cunosc majoritatea funcț ionarilor și oamenilor politici
europeni. Îns ă în Parlamentul European se poate folosi oricare limb ă
oficială și se asigur ă traducerea. De aceea Parlam entul este asigurat cu
un mare num ăr de traducă tori și interpreț i.
Comisia a propus în 1989 crearea unui program – LINGUA – pentru
promovarea înv ățării limbilor str ăine, formarea continu ă a profesorilor și
mobilitatea studen ților.
În același spirit al respectă rii diversit ății ca izvor de bogăț ie culturală
pentru continentul european a fost creat în 1982 Centrul de Studiu al
Limbilor Minorit ăților, de la Dublin. În 1988 au fost recunoscute 33 de
dialecte, cu scopul de a le proteja și a împiedica dispari ția lor.
În prezent, procentul europenilor care cunosc o limb ă străină este încă
relativ sc ăzut, cu excep ția limbii engleze.

Test de autoevaluare 1
1.1. Preciza ți semnifica ția zilei de 9 mai.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsul poate fi cons ultat la pagina 176

8.3. Politicile Europene (I)

Legislația
european ă

Dreptul primar

Este o mare deosebire între felul cum s-au dezvoltat, istoric, diferitele
domenii de activitate în statele membre (agricultur ă, industrie, transport,
cercetare, cultur ă etc.) și politicile europene în aces te domenii. În primul
caz a fost vorba de o dezvoltare spontan ă, în al doilea este o
construcț ie legală, bazată în totalitate pe legislația european ă.
De aceea, înainte de a prezenta po liticile europene, se impune
cunoașterea formelor de reglementare juridic ă, bază a respectivelor
politici.
Întreaga legisla ție european ă își are sursa în tratate, care alc ătuiesc așa
numitul drept primar sau originar . Cu titlu de exemplu, din aceast ă
categorie fac parte: Tratatele de la Roma, din 25 martie 1957, cu
numeroase modific ări, Actul Unic European, Tr atatul de la Maastricht,
Tratatul de la Amsterdam, tratatele prin care statele care nu au fost

Simboluri și politici europene

160 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Dreptul secundar

Evoluție

Resursele

Principiile

Capitole

fondatoare au aderat la Comunit ățile Europene ;i la Uniunea European ă.
În aplicarea tratatelor institu țiile europene (Consiliu l UE, Parlamentul
European și Comisia) particip ă, potrivit atribu țiilor lor la crearea
dreptului secundar, sau derivat . Formele specifice acestuia sunt:
regulamentele , directivele, deciziile, recomand ările și avizele .

8.3.1. Bugetul Uniunii Europene
Dacă legisla ția european ă este fundamentală pentru construc ția
european ă, există un al doilea element, esenț ial pentru func ționarea
Uniunii Europene și, deci, pentru realizar ea politicilor europene: bugetul.
La început, bugetul comunitar era constituit din contribu țiile financiare
ale statelor membre. Pe baza deciz iei din 21 aprilie 1970 s-a putut
realiza autonomia financiar ă a Comunit ății, începând de la 1 ianuarie
1978, prin introducerea mai multor categorii de a șa numite resurse
proprii , la capitolul venituri bugetare.
În prezent, aceste resurse pr oprii cuprind patru elemente:
1) drepturile provenind din apli carea politicii agricole comune și
drepturile de vam ă percepute la frontierele externe de la țările terț e;
2) resursa TVA (taxa pe valoare ad ăugată) – o percepere uniform ă
de maxim 0,5% în prezent – în trecut a fost și 1% – din TVA, f ără a
depăși 50% din venitul na țional brut (VNB), al fiec ărei țări;
3) resursa VNB, perceput ă în func ție de puterea economic ă a
statelor membre, f ără a putea dep ăși 1,24 din VNB al UE. Resursa
VNB înlocuie ște vechiul calcul pe baza produsului intern brut (PIB);
4) alte venituri, provenind di n impozitele asupra salariilor
funcționarilor, amenzi plă tite de întreprinderi etc.
Bugetul Uniunii Europene se baz
ează pe o serie de principii, între care
amintim:
1) unitatea: ansamblul veniturilor și cheltuielilor se cuprinde într-un
singur document;
2) anualitatea : operațiile bugetare sunt raportate la exerci țiul anual;
3) echilibrul : cheltuielile nu pot dep ăși veniturile.
Bugetul este împ ărțit în două mari capitole: cheltuielile obligatorii , și
cheltuielile neobligatorii , aprobate, prin proceduri diferite, de Consiliu UE
și de Parlamentul European.
Bugetul Uniunii Europene pentru anul 2006 este de 112,2 miliarde de
euro, sau 1,01% din VNB al țărilor membre, corespunzând cu 232 euro
pentru fiecare locuitor!

8.3.2. Politicile Comune – Introducere
În prezent, politicile comune europene au o mare arie de acoperire,
cuprinzând circa 20 de domenii între care pot fi amintite: politica agricol ă
comună (PAC), politica de concuren ță, politica industrial ă, politica
comercial ă comună, politica comun ă a transporturilor, politica social ă,
politica european ă a mediului, politica externă și de securitate comun ă
(PESC), uniunea economic ă și monetare (UEM), politica regional ă,
politica în domeniul energi ei, politica de cercetare și dezvoltare

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 161

Uniunea vamal ă

Primul obiectiv –
Piața Comun ă

Etapele

Rezultate

Tariful extern
comun și tariful
vamal comun tehnologic ă, politica cultural ă, politica comună a pescuitului, politica
sănătății și altele. Între ele exist ă mari diferenț e privind gradul de
aprofundare și, evident, data ini țierii principalelor m ăsuri: unele sunt
recente, altele au o oarecare vechime. Nu ne putem propune decât s ă
prezentăm sintetic unele dintre ele, cu titlu de exemplu. De aceea am
ales să analizăm 6 politici, care prezint ă un interes mai mare, din motive
evidențiate chiar în textul respectiv…

8.3.3. Politica comercial ă comună
Crearea unei uniuni vamale între cele șase state fondatoare ale
Comunității Economice Europene era principalul scop al form ării ei, ca
mijloc pentru o integrare mai profund ă și pe diferite planuri, în viitor.
Altfel spus, prima politic ă comună a C.E.E. a fost politic ă comercial ă
comună, care viza formarea Pie ței Comune. Politica comercial ă comună
este fundamentat ă pe art. 110-116 din Tratat ul de la Roma pentru
crearea C.E.E.
Atât de important ă era problema uniunii vamale la începuturile integr ării
europene încât, de și problema era considerat ă de inițiatori doar un
mijloc pentru un scop mai înalt – uni ficarea Europei –, termenul de Piață
Comună a fost identificat cu cel de C.E.E. și a fost folosit ca sinonim
mulți ani. De aceea politica comercial ă comună a avut rolul de a pune
bazele Comunit ății europene, de a deschide drumul pentru întreaga
construc ție european ă. Unul din marii europei ști din anii de dup ă al
doilea război mondial, Robert Marjolin, secretarul general al OECE,
susținea că uniunea vamal ă și piața comun ă reprezint ă „testul voin ței
europene.”
Tratatul de la Roma prevedea un calendar riguros al realiz ării uniun
ii
vamale: erau fixate trei etape de 4 ani fiecare, cu o posibilă prelungire de
2 ani a primei etape, cea mai dificil ă. dacă apă reau probleme. Pentru
cele trei etape și etapele intermediare au exis tat trepte de reducere (10
în total) de 10% (cu excep ția ultimelor dou ă). Procedural, se cerea votul
unanim în Consiliu de Miniștri pentru trecerea de la prima etap ă la a
doua și vot majoritar calificat pentru trecerea la ultima etap ă.
În fapt eliminarea treptat ă a taxelor vamale și a celorlalte restric ții de
import (deci realizarea uniunii vamale) a avut rezultate care au dep ășit
cele mai optimiste speran țe. Schimburile între țările membre au fost cu
10% mai mari în prim ele luni din 1959, fa ță de perioada corespunz ătoare
din 1958. Pentru Fran ța, creșterea a fost de 285 c ătre țările membre și
doar de 1% cu țările care nu erau membre. În tot anul 1959 schimburile
între țările membre au crescut cu 19% fa ță de anul 1958, primul an al
existenț ei C.E.E.
Drept urmare s-a hot ărât accelerarea form ării pieței comune: ultimele
taxe vamale au fost eliminate de la 1 iulie 1968, cu optsprezece luni
înainte de termenul stabilit prin tratat. Totuși, este esen țial să subliniem c ă obiectivul impus prin tratat nu era o
simplă zonă de liber schimb între statele membre: din contr ă se

urmărea crearea unei pie țe comune prin aplicarea unui tarif extern
comun (TEC) , numit oficial tarif vamal comun (TVC) . Primul aspect
care trebuie re ținut în acest sens este c ă statele membre pierdeau

Simboluri și politici europene

162 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Acordurile de
asociere

Aria Economic ă
European ă

Al doilea obiectiv
– Piaț a Unică

Evoluție
dreptul de a negocia sau de a decide în acest domeniu, drepturi care
erau exclusiv atribuite institu țiilor comunitare.
Al doilea aspect important este cel legat de acordurile de asociere cu
C.E.E. Potrivit art. 2 38 din Tratatul de la Roma „Comunitate poate
încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organiza ții
internaț ionale pentru realizarea unei asocieri care implic ă drepturi și
obligații reciproce, ac țiuni comune și proceduri speciale.” Acordurile de
asociere au luat, în general, forma unor acorduri comerciale
preferențiale între Comunitate și state sau grupuri de state.
Primul acord de asociere a fost semnat la 1 iulie 1961 cu Grecia și a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1962. Prin el se crea o uniune vamal ă
între C.E.E. și Grecia, dar se acordau acestei țări o serie de avantaje
pentru protejarea industriei ei , insuficient dezvoltate.
Al doilea acord de asociere a fost se mnat cu Turcia la 12 septembrie
1963, dup ă patru ani de negocieri.
Au urmat acordurile de asociere cu: Nigeria, la 16 iulie 1966; cu Tunisia,
la 28 martie 1969; cu Maroc, la 31 ma rtie 1969, cu Malta, la 5 decembrie
1970. Au urmat numeroase acorduri ale C.E.E./UE cu grupuri de țări:
acordul de la Arusha, din 1967, cu trei țări africane; cele dou ă acorduri
de la Yaoundé(din 1963 și 1969), cele patru conven ții de la Lomé(I –
1975; II – 1980; III – 1984 și IV – 1989, care se refer ă la statele africane,
din Caraibe și din Pacific=ACP) și acordul de la Co tonou, semnat în
2000, pentru 20 de ani cu 71 state ACP.
Însă cele mai importante acorduri de as ociere au fost semnate cu state
europene, dintre care unele vor deveni membre, îns ă altele nu. Astfel, la
22 iulie 1972 au fost semnate acorduri de liber schimb cu cinci state din
AELS, care nu erau candidate la ader are: Austria, Islanda, Portugalia,
Suedia și Elveț ia. În anul urm ător a fost semnat un acord similar cu
Norvegia. Drept urmare a acestui precedent
există acum în Europa aria
economic ă european ă (AEE), creat ă în urma acordurilor de la Porto,
din mai 1992, care extindea pia ța comun ă a Comunit ății la țările din
AELS, stabilind cea mai larg ă zonă integrat ă din lume. În prezent din
aria economic ă europeană fac parte 28 de state: cele 25 membre ale
UE și trei membri ai AELS (Norvegia, Islanda și Liechtenstein, dar nu și
Elveția). Statele membre ale AEE care nu sunt membre ale UE se
angajeaz ă să adopte acquis -ul comunitar în unele domenii.
Obiectivul încheiat în 1968 prin r ealizarea uniunii vamale în cadrul
Comunității a avut o importan ță istorică extraordinar ă. Dar eliminarea
barierelor vamale (taxe, ta rife, contingente) nu însemna și formarea
automată a unei piețe unice.
Al doilea obiectiv major pentru politica comercial ă comună, după
uniunea vamal ă a fost tocmai cel al pieței unice . A fost îns ă nevoie de
mai mult de treizeci de ani de la începutul integr ării europene prin
C.E.C.O. pân ă la aprobarea programului pie ței unice europene. Factorii
care au impulsionat acest program au devenit destul de puternici abia la
jumătatea anilor 1980. Printre ace ști factori au fost: la nsarea sistemului
monetar european, în 1979; con știentizarea faptului c ă Europa pierdea
în concuren ța cu SUA și Japonia, în special în domeniul înaltei
tehnologii; rezolvarea îndelungatului și dificilului diferend cu Marea

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 163

Libera circula ție

Prevederi în
Tratatul de la
Roma

Obiectivele generale PAC

Britanie, în leg ătură cu bugetul comunitar, în 1984; în sfâr șit, numirea lui
Jacques Delors în fruntea Comisiei și dinamizarea construc ției
europene, care a urmat acestei numiri.
În 1985, comisarul Arthur Cockfield, care r ăspundea de pia ța internă, pe
lângă funcția de vicepre ședinte al Comisiei conduse de Delors, a
publicat o cartă albă, în care erau prezentate etapele pentru realizarea
pieței unice. Pe aceast ă bază, în iunie 1985, Consiliul European de la
Milano a aprobat organiza rea primei Conferin țe Interguvernamentale. Ea
a redactat Actul Unic European, semnat în 1986, prin care se fixa ca
dată limită pentru des ăvârșirea pieței unice europene 31 decembrie
1992. Programul pentru încheierea pie ței unice stabilea, în esență , realizarea
integrală a liberei circula ții a persoanelor, capitalurilor, m ărfurilor și
serviciilor în cadrul Comunit ății. Prin Tratatul instituind Comunitatea
European ă, modificat prin Tratat ul de la Maastricht, în Titlul III (art.39-60)
se făcea reglementarea detaliat ă a Liberei circula ții a persoanelor,
serviciilor și capitalurilor , având în vedere c ă libera circula ție a mărfurilor
se realizase prin uniunea vamal ă. Prin directiva 93/68 din 1993 s-a
reglementat introducerea unei etichete aplicate de fabric ă, dacă
produsul respect ă cerințele fixate prin reglement ările comunitare:
Fabricat în Comu nitatea European ă, sau în Europa .
Politica comercial ă comună este exclusiv de competen ța institu țiilor
comunitare, deciziile fiind luate prin vo t majoritar calificat în Consiliul UE.
În sfârșit, trebuie remarcat că politica comercială comună are implica ții
asupra multor alte domenii co munitare: politica industrial ă, politica
concuren ței, politica social ă, politica mediului etc.

8.3.4. Politica agricol ă comună – PAC
După politica comercial ă, în primul ei obiectiv – uniunea vamală , politica
agricolă comun ă (PAC) a fost a doua politic ă lansată, în ordine
cronologic ă, dar prima care a provocat mari complica ții, controverse și
confruntări. Se poate daci afirma c ă PAC a ocupat o loc deosebit în
istoria integr ării europene, în construc ția european ă, în general.
În Tratatul de la Roma, care a pus baz ele C.E.E. titlul II (art.38-47) se
referea expres la politica agricol ă. Art. 38 prevedea c ă „piața comun ă
trebuie s ă se extind ă la agricultur ă și la comer țul agricol ” și că
„funcționarea și dezvoltarea pie ței comune pentru produsele agricole
trebuie s ă fie însoțite de instituirea unei politici agricole comune .”
Art. 39 definea scopul politicii agricole comune , prin fixarea celor cinci
obiective (articolul este în vigoare și astăzi):
a) creșterea productivit ății agricole prin promovarea progresului
tehnic și asigurarea dezvolt ării raționale a produc ției agricole;
b) asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru popula ția agricol ă;
c) stabilizarea pie țelor;
d) garantarea securit ății aprovizion ărilor;
e) asigurarea unor pre țuri rezonabile în livr ările către consumatori.
Iar art. 40 se preciza: „În vederea atingerii scopurilor prev ăzute în
articolul 39, se instituie o organizare comun ă a pieței agricole .” În art.43

Simboluri și politici europene

164 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Conferin ța de la
Stresa

Programul de la
Stresa

F.E.O.G.A

Mecanismul
prețurilor
garantate se stabilea modalitat ea de realizare: „ În scopul identific ării liniilor
directoare ale unei politici agricole comu ne, Comisia convoac ă, încă de
la intrarea în vigoare a tratatului, o conferin ță a statelor membre, pentru
a compara politicile lor agricole și a stabili bilan țul resurselor și al
necesităților lor. ”
Pe baza art.43 a fost convocat ă, în iulie 1958, conferin ța de la Stresa ,
care a stabilit liniile generale ale PAC. Înc ă de la aceast ă conferin ță,
care pune bazele dezbaterii oficiale a politicii agricole comune, se
evidențiază interesul deosebit al Fran ței în acest domeniu și rolul
remarcabil jucat de comisaru l (olandez) pentru agricultur ă Sicco
Mansholt , al cărui nume este sinonim cu începuturile PAC. Fost ministru
al agriculturii în țara sa, Mansholt aducea în calitatea de comisar (pe
care a îndeplinit-o cincisprezece ani) experien ță și cunoașterea profund ă
a uneia din cele mai dezvoltate agriculturi din CEE.
Conferin ța de la Stresa a stabilit un pr ogram, care stabilea pentru PAC
trei obiective:
1. creșterea veniturilor fermierilor printr-o politic ă de susținere a
prețurilor;
2. întărirea sectorului agricol prin specializare și eliminarea
distorsiunilor din pia ță;
3. menținerea fermelor familiale și dezvoltarea, în acela și timp, a
politic
ii prețurilor și politicii structurale.
Propunerile de la Stresa, pr incipiile fundamentale și problemele de
procedur ă ale PAC au fost discutate în urm ătoarele luni, iar în iunie 1960
Comisia a prezentat propunerile ei. A mai fost nevoie de încă șase luni,
până când Consiliul de Mini ștri a aprobat aceste pr opuneri. La începutul
anilor 1960 negocierile au continuat între statele membre și Comisie
pentru a stabili modul concret de func ționare a PAC. O serie de decizii
luate la începutul anului 1962 stabile a cele trei principii fundamentale pe
care PAC se va baz a în deceniile urm ătoare: preț urile unice;
solidaritatea financiar ă a statelor membre în sus ținerea PAC; preferin ța
comunitar ă. Apoi, în aprilie 1962 Consiliul a hot ărât constituirea
Fondului European de Orientare și Garanție Agricol ă (FEOGA), cu
scopul de a prelua uria șa povară a susținerii pre țurilor agricole și a
politicii structurale în agricultur ă.
Planul Mansholt , aprobat de Consiliu și lansat în 1968, avea ambi ția de
a restructura agricultura Comunit ății finanțând fermele viabile și
încurajând vânzarea celor inefic iente. La început, PAC era finan țată de
Comunitate și de statele membre, dar din 1970 FEO
GA a fost integral
inclusă în bugetul comunitar: era sfâr șitul unei lungi perioade de
controverse și diferende, punctul lor culminant fiind „maratoanele
agricole” și „politica scaunului gol”, în care Fran ța a fost protagonist ă.
PAC era atât de important ă pentru că absorbea fonduri uria șe, care
depășeau jum ătate din bugetul comunitar, ajungând chiar la 70% în
primii ani de aplicare. În esen ță, era vorba de un mecanism al pre țurilor
garantate. Mecanismul este co mpus dintr-un sistem de pre țuri:
• preț orientativ (cel mai ridicat, care servește ca referință teoretică și
obiectiv de atins în cadrul campaniei);

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 165

Problemele PAC-ului

Reforma PAC

Principiile
reformei

Agenda 2000

• preț de prag (care se aplic ă importurilor în C.E.E., pentru protejarea
producției interne: fa ță de prețul mondial se adaug ă o „prelevare”,
scumpind marfa);
• preț de interven ție (corespunde unui minim garantat, cu care se
cumpără produsele excedentare, pentru a fi stocate sau distruse în
scopul menț inerii pre țurilor). „Prelevarea la import” este atribuit ă
agricultorilor care export ă produsele lor, prin intermediul FEOGA, sub
forma „restituirii la expo rt”, încurajând as tfel exportul în ciuda faptului
că prețul mondial este inferior celui din C.E.E.
PAC și-a îndeplinit principalul obiec tiv de a acoperi necesarul de
produse alimentare, deci autosuficien ța, Comunit ății Europene. Însă
succesul în aceast ă direcție a creat alte pr obleme: supraproduc ția a
făcut necesar ă o reform ă a P A C , c a r e s ă scadă costurile uria șe și să
reducă producția excedentar ă. Reforma era necesar ă și datorit ă altor
fenomene, dezvoltate pe pl an mondial sau în interiorul Comunit ății:
distorsiuni la nivelul c
oncurenței, conflicte între statele membre datorit ă
marilor sume angajate în PAC, sc ăderea semnificativ ă a ponderii for ței
de munc ă din agricultur ă în raport cu alte sectoare economice și, în
paralel sc ăderea ponderii agricul turii în PIB.
Reforma a fost început ă în 1984 când au fost introduse cote la producția
de lapte . În 1985, Comisia a prezentat o Cartă verde , care a stat la baza
primei reforme de amploare dup ă organizarea PAC. În mai 1992,
Consiliul de Mini ștri a adoptat aceast ă reformă radicală numită, după
comisarul care r ăspundea de agricultur ă, reforma MacSharry .
Principiile reformei din 1992, care schimbau profund caracteristicile
PAC, erau:
1.scă derea progresiv ă a preț urilor la produsele excedentare,
având drept scop limitarea produc ției;
2.abandonarea anual ă obligatorie a unei p ărți din terenul cultivat;
3.compensarea pierderilor suferite de agricultori, prin pl ăți directe
către produc ător menite s ă mențină nivelul de trai;
4. aplicarea unei strat egii de dezvoltare rural ă, care să mențină
activitatea în agricultur ă și să protejeze mediul înconjur ător.

În ciuda rezisten ței fermierilor, reforma din 1992 a as
igurat, pentru prima
dată de la organizarea PAC, condi țiile pentru încheierea unui acord cu
SUA, precum și pentru semnarea unui acord între 117 țări, în cadrul
GATT, la Geneva, în 1995.
O nouă reformă a PAC s-a realizat pornind de la Agenda 2000 ,
document prezentat în 1997, prin care Comisia propunea o ampl ă
reformă a finanțelor Uniunii Europene. Consiliul European de la Berlin,
din martie 1999, a realizat un acord asupra perspectivelor financiare
2000-2006, pe baza propunerilor din Agenda 2000 . Principalele
prevederi ale reformei din 1999 vizau: o aten ție special ă pentru Politica
de Dezvoltare Rural ă (PDR) , care devine al doilea pilon în cadrul PAC;
în cadrul PDR: cre șterea competitivit ății, respectarea normelor privitoare
la medie și diversificarea activit ăților economice în mediu rural; au fost
reduse pre țurile unor produse agricole europene pân ă aproape de pre țul
mondial (la cereale, lapte, carne de vit ă); s-au limitat cheltuielile anuale
legate de PAC la 40,5 miliarde anual, ce ea ce a redus capitolul agricol

Simboluri și politici europene

166 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Reforma 2003

din bugetul european la 46%; a fost încurajat ă dezvoltarea agriculturii în
țările candidate prin crearea unui nou fond de preader are – SAPARD.
Ultima reform ă important ă din cadrul PAC a fost cea din iunie 2003.
Principalele puncte fixate pentru aceasta sunt:
1.o plată unică, pe exploatare agricol ă pentru fermierii din UE,
independent de produc ție („decuplarea”ajutorului);
2.subordonarea acestei pl ăți de respectarea normelor de mediu, de
securitate alimentar ă, de sănătate a animalelor și plantelor și de
bunăstare a animalelor („ecocondi ționare”);
3.o politic ă de dezvoltare rural ă întărită, printr-o reducere a pl ăților
directe c ătre marile exploat ări pentru a finan ța noua politic ă în
materie („modulare”);
4.un mecanism de disciplin ă financiar ă pentru a limita cheltuielile
destinate sus ținerii pieței și ajutoarele directe în perioada 2007-2013.

Reforma mai vizeaz ă o revizuire a politicii de organizare comun ă a
piețelor (care reprezint ă primul pilon al PAC). Deja au fost reformate
diferite sectoare: tutun, bumbac, ulei de m ăslin, zahăr.
Test de autoevaluare 2
2.1. Indica ți resursele bugetului european.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
2.2. Preciza ți obiectivele Politicii Agricole Com une fixate prin Tratatul de la Roma.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsurile pot fi consultate la pagina 176

8.4. Politicile Europene (II)

Definiția UEM

8.4.1. Uniunea Economic ă și Monetar ă (UEM)
A fost nevoie s ă treacă cincizeci de ani de la începutul integr ării
europene, prin crearea CECO, pân ă la introducerea în circula ție a
bancnotelor și monezilor europene, EURO . Un drum lung și dificil, cu
uriașe consecin țe: în plan financiar, economic, social și mental.
Chiar dac ă poate pă rea simplu, mai ales acum dup ă ce s-a realizat,
procesul care a condus la introduc erea monezii unice europene a fost
complex și a implicat soluț ii îndrăznețe. Introducerea monezii europene
era condiț ionată de solu ții economice de macrostructur ă. Relația
existentă între problemele economice și cele monetare este cuprins ă
chiar în denumirea politicii: uniunea economic ă și monetar ă. Definiția

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 167
Evoluție istorică

Șarpele monetar

Sistemul Monetar
European

ECU

Fondul de
Cooperare
Monetară

Evoluția SME

Uniunea
Economic ă și
Monetară
ei confirm ă acest lucru: „Prin Uniunea Economic ă și Monetar ă se
înțelege procesul destinat armoniz ării politicilor economice și monetare
ale statelor membre, cu scopul de a introduce moneda unic ă: euro .”
Prima încercare de a introduce stabilitat e în raporturile dintre monezile
statelor membre ale Comunit ății a avut loc în 1972. Era o consecin ță a
situației apărute pe plan mondial, nu rezultatul unor evolu ții interne din
C.E.E.
Sistemul creat în 1944 prin acordurile de la Bretton Woods, care se
bazau pe un raport fix între dolar și aur, a intrat în criz ă la începutul
deceniului 1970. Convertibilitatea dol arului în aur a fost suspendat ă în
1971 și apoi dolarul a fost devalorizat și a fost l ăsat să fluctueze.
Schimburile fluctuante s-au gener alizat în 1973. Pentru comer țul
internaț ional era o perioad ă dificilă.
În aprilie 1972, Comunitatea a creat, inspirându-se din Raportul Werner,
Șarpele monetar , un sistem care le permitea monezilor statelor membre
să fluctueze, într-un tunel , între limitele ±2,25%. Ș arpele monetar a fost
un eșec: lira sterlin ă l-a pă răsit în iunie 1972, lira italian ă în februarie
1973, francul francez l-a p ărăsit, a revenit și l-a părăsit din nou. Scopul
fixat în Raportul Werner, de a realiza uniunea monetar ă european ă în
1980, a fost abandonat în decembrie 1974. De mai mare succes s-a bucurat Sistemul Monetar European (SME ),
care devine operativ pe 13 martie 1979, ca urmare a deciziei Consiliului
de Miniștri de la Bruxelles, din decembrie 1978.
SME era mai complex și mai flexibil decât Șarpele monetar. Elementul
central al SME era un etalon comun , constituit dintr-un co ș monetar, în
care intra într-o propor ție determinat ă, fiecare deviz ă european ă.
Aceasta era o „moned ă teoretică” și a fost numit ă ECU (inițialele de la
european currency unit = unitate monetar ă europeană ). Pentru fiecare
monedă din Comunitate se stabilea un echivalent fie în ecu, numit curs-
pivot sau rată-pivot .
Ca și în cazul Șarpelui monetar devizele puteau fluctua cu ±2,25% fa șă
de cursul-pivot, dar Italia, Irlanda și mai târziu Spania, au negociat o
marjă de ±6%, iar într-o perioad ă de dificult ăți economice, în 1993, s-a
aprobat o fluctuare de ±15% . În plus, era posibil ă în SME încadrarea în
marja de fluctua ție admisă prin realiniere.
Al treilea aspect important pentru SME este cel legat de crearea unui
fond de rezerv ă comun, care să fie oferit pentru sus ținerea temporar ă a
devizei slabe. Acest fond s-a numit Fondul European de Cooperare
Monetară (FECOM).
Bila
nțul SME este controversat, dar în linii mari pozitiv. Este de ajuns s ă
observăm că după o perioad ă de mari fluctuaț ii și frecvente realinieri
(1979-1983), urmeaz ă o perioad ă tranzitorie de scă dere a fluctuaț iilor
(1983-1987) și apoi una de excep țională stabilitate a cursului (1987-
1992). Nu numai c ă SME și-a păstrat participarea ini țială (fără retrageri
că în cazul Șarpelui monetar), dar a primit noi membri: Spania, în 1989;
Marea Britanie în 1990 și Portugalia în 1992.
Progresele realizate pe calea integr ării, în special încheierea pie ței unice
europene în 1992, care implica libera circula ție a capitalurilor, impunea

Simboluri și politici europene

168 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Prima faz ă

A doua faz ă

A treia faz ă

Criteriile de
convergen ță

reluarea programului de introducere a monezii europene .
După experien ța eșuată a Ș arpelui monetar, dup ă rezultatul pozitiv
obținut prin SME, urmeaz ă, în condi ții interne și externe favorabile a treia
și ultima etapă : Uniunea Economic ă și Monetar ă (UEM).
Începutul este f ăcut prin includerea în Actul Unic European a unui nou
capitol privind cooperarea în Politica Economic ă și Monetar ă. AUE a fost
adoptat la începutul pe rioadei în care Jacques Delors a fost pre ședinte
al Comisiei(1985-1995). Dintre numeroasele domenii de care el și-a
legat numele, cel mai important și cel c ăruia i-a acordat cea mai mare
atenție a fost UME. Pe lâng ă atribuțiile preziden țiale(din ce în ce mai
împovărătoare) el și-a păstrat în portofoliu conducerea UEM.
În aprilie 1989, Comitetu l Delors a prezentat Raportul asupra Uniunii
Economice și Monetare . Consiliul European de la Madrid, din iunie 1989
a aprobat Raportul și a deschis astfel calea punerii sale în practic ă.
Raportul comitetului Delors prevedea implementarea UEM în trei faze,
prima urmând s ă înceapă chiar din 1990.
La Madrid s-a decis ca data de început a primei faze pentru UEM s ă fie
1 iulie 1990. În aceast ă fază obiectivele stabilite erau: eliminarea
controlului asupra schimburilor și asigurarea liberei circula ții a
capitalurilor; înt ărirea coordon ării politicilor economice și intensificarea
cooperării între b ăncile centrale.
În timpul desf ășurării primei faze a UEM se întrune ște Conferin ța
Interguvernamentală din 1991 pentru UEM. Deciz iile ei au fost incluse în
Tratatul de la Maastricht, care detaliaz ă măsurile pentru realizarea UEM
în cele 27 de articole din Tratat ul instituind Comunitatea European ă
modificat (titlul VII).
Astfel se reglementa c ă a doua faz ă a UEM va începe la 1 ianuarie
1994, iar obiectivele ei erau: convergen ța politicilor economice și
monetare ale statelor membre, cu scopul de a garanta stabilitatea
prețurilor și finanțe publice s ănătoase și crearea Institut ului Monetar
European (IME), care va fi înlo cuit, în 1998, de Banca Central ă
European ă.
Faza a treia a început la 1 ianuarie 1999 și s-a caracterizat prin fixarea
irevocabil ă a cursului de schimb și introducerea monedei unice, mai întâi
în plățile scriptice și electronice și, în sfâr șit, în form ă fizică de la 1
ianuarie 2002. Pentru participarea la a treia faz ă, tratatul stabilea cinci criterii de
convergen ță, pe care fiecare stat trebuia s ă le îndeplineasc ă:
1.deficitul bugetar nu trebuie s ă depășească 3% din PIB;
2.datoria public ă nu trebuie s ă depășească 60% din PIB;
3.stabilitate
a preț urilor și o rată a inflației care s ă nu depășească
cu mai mult de 1,5% rata medie din cele trei țări care au cea mai
mică inflație;
4.rata medie nominal ă a dobânzii s ă nu depășească cu mai mult
de 2% rata dobânzii din cele mai bine plasate trei țări;
5.respectarea marjei de fluctuare a monezii, f ără mari tensiuni,
timp de cel puț in doi ani înainte de evaluare.

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 169

Solidaritate și
coeziune

Obiective

FEDER

FSE

FEOGA

Politica de
coeziune

În prezent moneda euro circul ă de aproape cinci ani cu succes în
douăsprezece state membre ale UE. Dintre vechii membri numai Marea
Britanie, Suedia și Danemarca și-au păstrat moneda na țională . Dintre
cei zece membri noi, admiț i în 2004, Slovenia va adera prima la zona
euro în 2007. Urmeaz ă: Malta, Cipru, Letonia, Estonia…
Introducerea euro a avut rezultate promi țătoare. În ciuda unei creșteri
inițiale a pre țurilor, de „ajustare”, euro a asigurat stabilitate, coeren ță și a
dat dinamism economiei europene. Înt ărirea euro în raport cu dolarul și
yenul a dep ășit cele mai optimiste speran țe.

8.4.2. Politica regională
Atât între statele membre, cât mai ales între diferite regiuni ale acestor
țări, există mari decalaje în nivelul dezvolt ării economice, prosperit ății
sociale, angaj ării forței de munc ă și deci nivelului veniturilor. Printre
obiectivele cele mai ambi țioase și generoase pe care le are Uniunea
European ă sunt cele ce pot fi sintetizate în dou ă cuvinte: solidaritate , în
sensul că statele și regiunile mai dezvoltate sprijin ă cetățenii și regiunile
defavorizate economic și social; coeziune, pentru c ă reducerea
decalajelor de dezvoltare este, în fond, în beneficiul tuturor.
În preambulul Tratatului de la Ro ma din 1957, prin care a fost creat ă
C.E.E., se f ăcea referire la „ reducerea diferen țelor existente între
diferitele regiuni și reducerea r ămânerii în urm ă a regiunilor mai puț in
favorizate ”. Însă textul respectiv nu era cuprins în partea dispozitiv ă a
tratatului (adic ă în articolele tratatului) și prin aceasta r ămânea o
declarație de inten ții nu un angajament concret. De aceea, timp de
aproape dou ă decenii, dup ă Tratatul de la Ro ma politica regional ă a fost
lăsată pe seama statelor membre și nu se poate vorbi de o politic ă
european ă în domeniu.
Primul fond european spec ial destinat politicii regionale (în sensul c ă a

cuprins chiar în denumire termenul) a fost Fondul european de
dezvoltare regional ă (FEDER), creat în 1975. Dar, la acea dat ă existau
deja alte dou ă fonduri, care atingeau tangenț ial politica regional ă, chiar
dacă obiectivele lor principale erau identificate în alte domenii.
Primul dintre fondurile de redistribuire, inclus azi în categoria fondurilor structurale a fost Fondul Social European (FSE) , prevăzut în Tratatul
de la Roma (1957) (ar t.123-125), creat în 1960. Scopul lui era de
acoperi o parte din costurile reconv ersiei profesionale a muncitorilor și
de a oferi ajutoare salaria ților afecta ți de restructurarea întreprinderilor.
În ordine cronologic ă, al doilea fond inclus az i în categoria fondurilor
structurale a fost Fondul European de Orientare și Garanție Agricol ă
(FEOGA) , secțiunea Orientare, creat în 1962 și divizat în 1964 în cele
două secțiuni. Sec țiunea Garan ție din FEOGA este parte a politicii
agricole comune (PAC).
Politica regional ă devine o necesitate după lărgirea Comunit ății
Europene spre sudul Europei, pr in includerea celor trei țări mai pu țin
dezvoltate: Grecia, Spania și Portugalia. Drept urmare, Actul Unic
European, prin art.23 a ad ăug
at un nou titlu Tratatului de la Roma:
Coeziunea economic ă și social ă. De altfel politica regională

Simboluri și politici europene

170 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Obiectivele
stabilite prin Actul
Unic European

Fondurile structurale:
FEDER, FSE,
FEOGA, IFOP

Fondul de coeziune

Bilanțul primei
etape

european ă este numit ă uneori politică de coeziune , sau politică
structural ă. În reglementarea Actului Unic: „ Pentru a promova
dezvoltarea armonioas ă a ansamblului Comunit ății, aceasta dezvolt ă și
urmărește acțiuni care conduc la înt ărirea coeziunii ei economice și
sociale. Comunitatea urm ărește, în special, reducerea diferen țelor dintre
nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni ș i ridicarea nivelului
regiunilor sau insulelor defavorizat e, inclusiv ale zonelor rurale ”. Pornind
de la aceast ă prevedere, Consiliul a adoptat regulamentul 2953/88 din
15 iulie 1988, care pune cu adev ărat bazele politicii regionale, prin
aplicarea reformei din 1989 .
Documentul a definit șase obiective prioritare în politica de coeziune și
criteriile de interven ție. Acestea erau : promovarea dezvolt ării și ajustării
structurale a zonelor slab dezvoltate ( obiectivul 1 ) – se aplica regiunilor
în care PIB pe cap de locuitor er a mai mic de 75%din media comunitar ă;
realizarea reconversiei pr ofesionale a regiunilor sau a zonelor (inclusiv a
comunităților urbane și a zonelor industriale) grav afectate de declinul
industrial ( obiectivul 2 ) – se referea la regiunile cu nivel crescut de
șomaj și diminuarea locurilor de munc ă în industrie; combaterea
șomajului de lung ă durată (mai mult de 12 luni) și facilitarea inte grării în
muncă a tinerilor (sub 25 de ani) și a persoanelor supuse excluderii din
piața muncii ( obiectivul 3 ); facilitarea adapt ării muncitorilor de ambele
sexe la schimb ările industriale și la schimb ările în sistemul de produc ție
(obiectivul 4 ); promovarea dezvolt ării rurale prin: accelerarea adapt ării
structurilor agricole în cadr ul politicii agricole comune ( obiectivul 5a) și
prin sprijinirea dezvolt ării și ajustării structurale în zonele rurale
(obiectivul 5b) – pentru regiunile rurale situ ate în afara obiectivului nr.1,
caracterizate printr-un nivel slab de dezvoltare; promovarea dezvolt ării și
ajustării structurale a r egiunilor foarte puț in populate ( obiectivul 6 ) –
pentru regiunile în care densitatea popula ției este egal ă sau mai mic ă de
8 locuitori pe km². De remarcat că obiectivul 6 a fost adoptat în ianuarie
1995, dup ă aderarea Finlandei și Suediei, state cu densitate redus ă a
populaț iei.
De asemenea, este de remarcat c ă nu toate cele șase obiective f ăceau
parte din politica regional ă, ci numai obiectivele 1,2 , 5a și 6, numai ele
fiind eligibile pentru FEDER . Obiectivele 3 și 4 puteau fi finan țate prin
FSE, iar o
biectivul 5a prin FEOGA – Orientare , fiind deci legate de
politica de coeziune și de politica social ă sau de politica agricol ă
comună.
Tot în cadrul reformei din 1989, cele trei fonduri existente au primit
numele de fonduri structurale . La ele s-a adă ugat, în 1993, un al
patrulea fond: Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului
(IFOP) .
În continuare, politica regional ă s-a dezvoltat spectaculos, în mai multe
etape: 1989-1993, 19 94-1999, 2000-2006 și urmeaz ă lansarea unei noi
strategii pentru 2007-2013.
Tratatul de la Maastricht (1992) a reprezentat un mare pas înainte în
politica de coeziune. În baza prevederilor sale a fost creat un fond
special, numit Fondul de coeziune , în mai 1994, iar Banca Europeană
de Investiț ii a fost asociat ă la aceast ă politică .
La încheierea primei etape a politicii regionale, dup ă reforma din 1989,

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 171

A doua etap ă

A treia etap ă

Obiectivele
Agendei 2000

Comitetul
regiunilor

rezultatele au fost impresionante pentru țările cu întinse zone
defavorizate. Irlanda av ea în 1986 produsul na țional brut (PNB) 63,6%
față de media statelor membre ale Comunit ății, iar în 1995 a ajuns la
89,9%. Mai mici, dar totu și semnificative au fost și rezultatele celorlalte
state care au primit un sprijin masi v: Spania a crescut de la 70,5% în
1986, la 76,2% în 1995; Portugalia de la 55,1% în 1986, la 68,4% în
1995; Grecia de la 61,4% în 1986 la 64,3% în 1995. Aceste rezultate n-
ar fi putut fi ob ținute fără mobilizarea sumelor considerabile dedicate
politicii regionale prin reformele bugetare numite Delors I (1988) și
Delors II (1992).
A doua etap ă, 1994-1999, a consacrat politica de coeziune drept una
prioritară pentru Uniunea European ă. În 1994-1995 erau în derulare nu
mai puțin de 13 programe: EMPLOI, IN TERREG, KONVER, LEADER,
PESCA, REGIS, URBAN, ADAPT, IMM etc. Numai pentru Obiectivul 1
au fost alocate 93,972 miliarde ecu (1 ecu = 1euro) pentru perioada
1994-1999. Dintr-un buget uria ș, fondurile structurale și fondul de
coeziune reprezentau mai mult de o treime din cheltuieli.
Următoarea etap ă, 2000-2006, este legat ă de o nou ă reformă a politicii
structurale realizat ă prin Agenda 2000 , prezentat ă în iulie 1997 de
Comisie. Noua strategie urm ărea să crească eficiența interven ției
comunitare prin conc entrarea ajutoarelor și simplificarea func ționării lor.
În acest scop, num ărul obiectivelor a fost redus la trei.
Obiectivul 1 susține dezvoltarea și ajustarea structural ă a regiunilor mai
puțin dezv
oltate, al c ăror PIB mediu pe locuitor este mai mic de 75% din
media Uniunii Europene. Cele șapte regiuni „ultraperiferice”, zonele cu
densitate foarte redus ă a popula ției din Suedia și Finlanda și, în plus,
Irlanda de Nord, beneficiaz ă de acest sprijin. În total, obiectivul 1 s-a
aplicat la peste 90 de regiuni din 19 state membre. Pentru perioada
2000-2006, fondurile implicate în obi ectivul 1(FEDER, FSE, FEOGA,
secțiunea Orientare și IFOP), se ridic ă la 70% din totalul fondurilor
structurale, sau 151 de miliarde euro.
Obiectivul 2 sprijină reconversia economic ă și social ă a zonelor
geografice aflate în dificultate structural ă. El se refer ă la patru categorii
de zone: zonele afectate de schimb ări socio-economice în sectoarele
industriale și de servicii; zonele rurale în declin; zonele urbane în
dificultate; zonele dependente de pescuit, care se afl ă în criz ă.
Obiectivul 2 a primit 11,5% din fondur ile structurale, sau 22,5 miliarde de
euro. Pentru c ă întregul teritoriul Greciei, Irlandei și Portugaliei era
eligibil pentru Obiectivul 1, regiunile acestor state nu puteau opta pentru
Obiectivul 2. Obiectivul 3 susține adaptarea și modernizarea politicilor și sistemelor
de educa ție, de formare și de angajare în munc ă. El formeaz ă cadrul
pentru toate m ăsurile luate pe baza noului titl u referitor la ocuparea for ței
de munc ă, din Tratatul de al Ams
terdam și strategia care rezult ă din el.
Obiectivul 3, spre deosebire de celelalte dou ă, nu are caracter regional.
Pentru el au fost destinate 24,05 miliarde euro, deci 12,3% din total. Totodată, în cadrul reformei fondurilor structurale prin Agenda 2000 s-a
redus și numărul programelor de la 13 la numai 4: INTERREG,
LEADER, EQUAL și URBAN.

Simboluri și politici europene

172 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Din punct de vedere institu țional, Tratatul de la Maastricht a creat
Comitetul Regiunilor , care trebuie consultat obligatoriu pentru luarea
deciziilor, într-o serie de domeni i între care politica regională și fondurile
structurale sunt foarte importante. Comitetul are un mare rol în aplicarea
principiului subsidiarit ății

Test de autoevaluare 3
3.1. Men ționați fazele și obiectivele implement ării UEM.
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
3.2. Comenta ți pe scurt defini țiile politicii regionale .
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspun
surile pot fi consultate la pagina 176

8.5. Politicile Europene (III)

Istoric

8.5.1. Politica cultural ă
Domeniul cultural a intrat relati v recent în complexul proces al
construc ției europene. Din Tratatul de la Roma nu se putea invoca în
favoarea demersului cultural european decât formularea general ă
înscrisă de semnatari în preambul: „Hot ărâți să pună bazele unei uniuni
din ce în ce mai strânse între popoarele Europei.”
La încheierea Consiliului European de la Stuttgart, pe 19 iunie 1983 a
fost semnat ă Declaraț ia Solemn ă asupra Uniunii Europene , care
includea o sec țiune referitoare la cooperarea cultural ă în diferite domenii
„cu scopul de a completa acț iunea Comunit ății”.
Din noiembrie 1983 încep s ă se desfășoare reuniunile mini ștrilor Culturii
din statele membre ale Comunit ății, în cadrul institu țional al Consiliului
de Miniștri, care au la dispozi ție sume reduse din bugetul comunitar,
pentru ac țiuni culturale. Cu sprijinul Pa rlamentului European, Comisia a
finanț at mici programe având ca racter cultural.
Apoi, Consiliul European de la M ilano a aprobat, pe 29 iunie 1985
raportul Comitetului ad-hoc pentru o Europ ă a popoarelor (Comitetul
Adonnio), intitulat Europa cet ățenilor propunea s ă se acționeze în
domeniul cultural și al comunic ării.
Pasul decisiv pentru includerea politic ii culturale în cadru comunitar a
fost adoptarea Tratatului de la Maastricht. În textul Tratatului instituind
Comunitatea European ă, așa cum a fost modificat la Maastricht, a fost

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 173

Tratatul de la
Amsterdam și
politica culturală

Etapele
programelor culturale

Cultura 2007

inclus un nou titlu, referitor la cultură, reglementat în art.128.
Tratatul de la Amsterdam a p ăstrat prevederile respective, în noua formă
a Tratatului institui nd Comunitatea Europeană , în Titlul XII (ex-titlul IX)
Cultură, art.151(ex-art.128) . Acesta prevede: „(1)Comunitatea contribuie
la dezvoltarea deplin ă a culturilor statelor membre, respectând totodat ă
diversitatea lor na țională și regional ă ți punând în eviden ță moștenirea
lor comun ă. (2)Comunitatea încurajeaz ă prin ac țiunea sa cooperarea
între statele membre și, dacă este necesar, sprijin ă și completeaz ă
acțiunea acestora în urm ătoarele domenii: – îmbun ătățirea cunoa șterii și
difuzarea culturii și istoriei popoarelor europene; – p ăstrarea și protejarea
patrimoniului cult ural de importan ță european ă; – schimburile culturale
necomerciale; – crea ția artistic ă și cultural ă, inclusiv în sectorul
audiovizual.”
Prima observa ție care se poate face în leg ătură cu prevederile de mai
sus este c ă deși Comunitatea se angajeaz ă în politica cultural ă, rolul
principal r ămâne în seama statelor. În f apt este vorba de aplicarea
principiului subsidiarit ății, care implic ă intervenț ia comunitar ă numai
acolo unde ac țiunea nu poate fi realizat ă mai aproape de cet ățeni, l
a
nivel local sau na țional. De altfel procedura de vot din Consiliu, prin
unanimitate și nu prin vot majoritar calificat, dovedește reticen ța statelor
membre în a susț ine politica cultural ă la nivel comunitar.
Totuși, ratificarea Tratatului de la Maastricht a oferit baza legal ă pentru
impulsionarea politicii culturale în cadru comunitar. Comisia și în special
Parlamentul European au ar ătat un mare interes în aceast ă direcție.
Din punctul de vedere al progr amelor adoptate politica cultural ă a
parcurs dou ă etape și se pregă tește acum pentru a treia.
Prima etap ă acoperă anii 1994-1999, c ând au fost adoptate și realizate
programele: KALEIDOSCO PE (adoptat în martie 1996, se referea la
evenimente culturale generale), ARIANE (program prezentat de Comisie
în octombrie 1994; se aplica la încurajarea traducerilor) , RAPHAEL
(prezentat de Comisie în aprilie 1995; era destinat protej ării moștenirii
culturale) și MEDIA II (program adoptat în noiembrie 1995, cu s copul
sprijinirii produc ției de filme și programe de televiziune, pe plan
european).
A doua etap ă, acoperă anii 2000-2006, deci se apropie de încheiere. În
ea programele din etapa anterioar ă au fost reunite într-un program cadru
numit „ Cultura 2000”, care pentru prim ii cinci ani de activitate a avut o
alocare bugetar ă de 167 milioane de euro.
Urmează programul „Cultura 2007”, pentru perioada 2007-2013, cu o
alocare bugetar ă de 408 milioane de euro. Obie ctivele formulate pentru
noul program sunt: 1.sprijinirea mobilit ății transna ționale pentru to ți cei
ce lucreaz ă în sectorul artistic în Uniunea European ă; 2.sprijinirea
circulaț iei transna ționale a operelor de artă și a produselor culturale și
artistice; 3.dezvoltarea di alogului intercultural.
În cadrul politicii cu lturale europene au fost desf ășurate ac țiuni
importante, ca Orchestra Tinerilor din Comunitatea Europeană , Luna
Culturală European ă și, cea mai cunoscut ă: Capitala European ă a
Culturii . În anul 2007, pentru prima dat ă un oraș românesc va fi capital ă

Simboluri și politici europene

174 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

Istoric

Tratatul de la
Maastricht

Obiective

Instrumente

Tratatul de la Amsterdam

Comitetul Politic culturală european ă: Sibiu.

8.5.2. Politica extern ă și de securitate comun ă (PESC)
Această politică, de cea mai mare importan ță pentru definirea Uniunii
Europene ca entitate viabil ă, a fost precedat ă de încercarea e șuată de
constituire a Comunit ății Europene de Ap ărare, în anii 1952-1954, și
de Cooperarea politic ă europeană (CPE), lansat ă, în mod informal prin
raportul Davignon , în 1970, institu ționalizată apoi prin Actul Unic
European, din 1987 (Titlul III). Totu și, Titlul III nu a fost incorporat în
Tratate, pentru că statele membre nu erau dispuse s ă transfere
procesul de decizie în politica extern ă în cadru comunitar.
Politica externă și de securitate comun ă a fost reglementat ă în Titlul
V din Tratatul de la Maastricht (TUE), art. 11-28. Astfel, art. 11 prevedea
că: „Uniunea stabile ște și implementeaz ă o politic ă externă și de
securitate comun ă, care acoper ă toate domeniile politicii externe și de
securitate .”
Sunt apoi prezentate, în acela și alineat, cele cinci obiective ale PESC :
1) salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale, a
independen ței și integrit ății Uniunii;
2) consolidarea securit ății Uniunii sub toate formele;
3) menținerea păcii și întărirea securit ății interna ționale…;
4) promovarea cooper ării interna ționale;
5) dezvoltarea și consolidarea statului democra ției și statului de
drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libert ăților
fundamentale .
Art.12 specific ă instrumentele de realizar e a acestor obiective:
1)definind principiile și orientările generale ale politicii externe și
de securitate comune; 2)luând deciziile privind strategiile comune; 3)adoptând acț iuni comune;
4)adoptând pozi ții comune;
5)intensificând cooperarea sistematic ă între statele membre în
conducerea politicii lor.

Titlul V din TUE, sediul materiei pentru politica externă și de securitate
comună, reglementeaz ă în articolele urm ătoare atribu țiile Consiliului
European, Consiliului UE și statelor membre în r ealizarea acestei politici.
În plan militar, TUE stabile ște că Uniunea Europei Occidentale (UEO)
„este parte integrant ă a dezvolt ării Uniunii, perm
ițându-i accesul la o
capacitate opera țională de apărare.”
Prin intrarea în vigoare a Tratat ului de la Amsterdam, Uniunea
European ă poate recurge la un nou instrument: strategia comun ă.
Același tratat a creat o nou ă funcție în domeniul PESC, asigurând
creșterea coeren ței și vizibilit ății în exprimarea UE pe arena
internaț ională : funcția de Înalt Reprezentan t pentru Politica Extern ă și de
Securitate Comun ă, sub denumirea curent ă Domnul PESC .
După Tratatul de la Amster dam, a fost organizat ă în domeniul PESC o

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 175 și de Securitate

structură specială , care exercită , sub controlul Consiliului controlul politic
și conducerea strategic ă a operaț iilor de gestionare a crizelor –
Comitetul Politic și de Securitate (COPS), forma t din directorii politici din
Ministerele de Externe. COPS a devenit dup ă Consiliul European de la
Nisa (decembrie 2000) o institu ție permanent ă.
Tratatul de la Nisa a introdus posibilitatea, sub anumite condi ții, de a
aplica cooperări întă rită, în domeniul PESC, prin realizarea unei ac țiuni
comune sau unei pozi ții comune. Aceste cooper ări întărite nu se pot
referi la probleme cu implica ții militare, sau relative la domeniul ap ărării.
Constituția European ă, în curs de rati ficare prevede crearea unui post de
ministru al Afacerilor Externe al Uniunii Europene, îns ărcinat cu
PESC, asistat de un serviciu european pentru ac țiunea extern ă, nou
creat de asemenea.
De remarcat este și faptul c ă în cadrul PESC se dezvolt ă o politică
europeană de securitate și apărare.

Test de autoevaluare 4
4.1. Men ționați obiectivele PESC
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
……………………………………………………………………………………………… ………………. …………….
Răspunsul poate fi cons ultat la pagina 176

8.6. Bibliografie
• Documentele de baz ă ale Comunit ății și Uniunii Europene , ediția a II-a, Ia și, Polirom,
2002.
• Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea European ă: aprofundare și extindere,
București, Editura Trei, 2001
• Bîrzea, Cezar, Politicile și instituțiile Uniunii Europene , București, Corint, 2001.
• Ferreol, Gilles (coordonator), Dicționarul Uniunii Europene , Iași, Polirom, 2001.
• Charles Zorgbibe, Construc ția europeana. Trecut, prezent, viitor, Editura TREI,
București, 1998
• Courty; Guillaume Devin – Construc ția european ă, Editura C.N.I. "Coresi" SA,
București, 2001
• Filipescu, Ion P; Fuerea, Augustin, Drept institu țional comunitar european, edi ția a IV-
a, Bucure ști, Editura Actami, 1999.
• Urwin Derek – Dicționar, Istorie si politicã europeanã 1945-1995, Institutul European,
Iași, 2000
• Jinga Ion; Popescu Andrei – Integrarea Europeana – Dic ționar de termeni comunitari,
Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 2000

Simboluri și politici europene

176 Proiectul pentru Înv ățământul Rural 8.7. Răspunsuri pentru testele de autoevaluare
Test de autoevaluare 1
1.1. 9 mai – ziua oficial ă a Europei reprezint ă data la care ministrul de externe francez
Robert Schuman a anunț at lansarea Planului cu acela și nume privind realizarea
Comunității Economice a Că rbunelui șu Oțelului.
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la întrebarea ultimului test, re-studia ți
capitolul 8.2. și bibliografia indicată .

Test de autoevaluare 2
2.1. Resursele proprii bugetul ui european: 1) drept urile provenind din aplicarea politicii
agricole comune și drepturile de vam ă percepute la frontie rele externe de la țările terțe; 2)
resursa TVA (taxa pe valoare ad ăugată) – o percepere uniform ă de maxim 0,5% în
prezent – în trecut a fost și 1% – din TVA, f ără a depăș i 50% din venitul na țional brut
(VNB), al fiec ărei țări; 3) resursa VNB, perceput ă în funcție de puterea economic ă a
statelor membre, f ără a putea dep ăși 1,24 din VNB al UE. Resursa VNB înlocuie ște
vechiul calcul pe baza produsul ui intern brut (PIB); 4) alte venituri, provenind din
impozitele asupra salariilor func ționarilor, amenzi plă tite de întreprinderi etc.
2.2. Obiectivele PAC fixate prin Tr atatul de la Roma sunt: a) cre șterea productivit ății
agricole prin promovar ea progresului tehnic și asigurarea dezvolt ării raționale a produc ției
agricole; b) asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru popula ția agricolă ; c) stabilizarea
piețelor; d) garantarea securit ății aprovizion ărilor; e) asi gurarea unor pre țuri rezonabile în
livrările către consumatori.
Notă: În cazul în care nu aț i răspuns corect la una dintre întreb ările ultimului test,
re-studia ți capitolul 8.3. și bibliografia indicată .
Test de autoevaluare 3

3.1. Prima faz ă (1990 – 1994) – obiective – elimi narea controlului asupra schimburilor și
asigurarea liberei circula ții a capitalurilor; înt ărirea coordon ării politicilor economice și
intensificarea cooper ării între b ăncile centrale. A doua faz ă (1994-1999) – obiective –
convergen ța politicilor economice și monetare ale statelor membre, cu scopul de a
garanta stabilitatea pre țurilor și finanțe publice s ănătoase și crearea Institutului Monetar
European (IME), care va fi în locuit, în 1998, de Banca Central ă European ă. Faza a treia
(1999 – 2002) – obiective – fixarea irevocabil ă a cursului de schimb și introducerea
monedei unice de la 1 ianuarie 2002.
3.2. În preambulul Tratatului de la Roma din 1957, prin care a fost creat ă C.E.E., se f ăcea
referire la „ reducerea diferen țelor existente între diferitele regiuni și reducerea ră mânerii în
urmă a regiunilor mai pu țin favorizate ”, obiectiv necesar realiz ării unei cre șteri economice
de lungă durată. Însă nu era vorba de un angajament concret, ci de o declara ție de
intenț ie. Actul Unic Eu ropean a impus ins ă existen ța unei noi politici comune, de
coeziune, ce urmă rea eliminarea decalajelor economice între regiuni și între statele
membre: „ Pentru a prom ova dezvoltarea armonioas ă a ansamblului Comunit ății, aceasta
dezvoltă și urmărește acțiuni care conduc la înt ărirea coeziunii ei economice și sociale.
Comunitatea urm ărește, în special, reducerea diferenț elor dintre nivelurile de dezvoltare
ale diverselor regiuni și ridicarea nivelului regi unilor sau insulelor defavorizate, inclusiv ale
zonelor rurale” .
Notă: În cazul în care nu a ți răspuns corect la una dintre întreb ările ultimului test,

Simboluri și politici europene

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 177 re-studia ți capitolul 8.4. și bibliografia indicată .

Test de autoevaluare 4
4.1. Cele cinci obiective ale PESC prev ăzute în Tratatul de la Maastricht : 1) salvgardarea
valorilor comune, intereselor fundamentale, a independen ței și integrit ății Uniunii; 2)
consolidarea securit ății Uniunii sub toate formele; 3) men ținerea p ăcii și întărirea
securității interna ționale…; 4) promovarea cooper ării interna ționale; 5) dezvoltarea și
consolidarea statului democraț iei și statului de drept, precum și respectarea drepturilor
omului și a libert ăților fundamentale.
Notă: În cazul în care nu aț i răspuns corect la întrebarea ultimului test, re-studia ți
capitolul 8.5. și bibliografia indicată .

8.8. Lucrare de verificare 4
Pornind de la bibliografia indicată și folosind drept model Unitatea de înv ățare 8
explicați evoluția, obiectivele, elementele constitu tive proprii unei politici comune a
Uniunii Europene, în afara celor desc rise mai sus. (Exemplu: politica de
concurență , politica industrial ă, politica energetic ă, politica de cercetare și
dezvoltare etc.)
Barem de corectare:
a. Istoric – 1 pct.
b. Prevederi existente în tr atate (comentate) – 1,5 pct.
c. Obiective, Principii – 2,5 pct. d. Derulare, Programe, Resurse – 2,5 pct. e. Bilanț și aprecieri – 1,5 pct.
Notă: 1 punct se acord ă din oficiu
Instrucțiuni privind testul de evaluare:
a. dacă este posibil, tehnoredactat, Arial 12, 1,5 rânduri, max. 5 pagini
b. se trimite prin po ștă tutorelui.
c. parcurgerea bibliografiei este absolut necesar ă pentru rezolvarea acestei sarcini de
lucru. Criteriile de evaluare sunt :
– claritatea exprim ării și absența formulărilor nesigure,
– șirul logic al argumentelor,
– utilizarea bibliografiei.