Interferențe și exigențe teoretice și practice în procesul inte- [601150]

Institutul Integrare Europeană și Științe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei
Victor Moraru
(coordonator)
EUROPENIZAREA:
FAȚETELE PROCESULUI
Chișinău
2013

327(478+4)(082)
E 90
© Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe a Moldovei, 2013Recomandat pentru publicare de Consiliul Științific al Institutului Integrare Europeană
și Științe Politice al Academiei de Științe a Molodovei
Volumul include cercetările științifice ale Secției Studii Europene a IIEȘP al AȘM și comunicările
prezentate în cadrul Simpozionului științific „Interferențe teoretico-practice în procesul
valorificării opțiunii europene a Republicii Moldova” , care s-a desfășurat la Chișinău sub egida
Institutului Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe a Moldovei.
Lector: Tamara OSMOC hESC u
Procesare computerizată: Ludmila ILIInA
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții
Europenizarea: fațetele procesului / Inst. de Integrare Europeană și Științe Politice al Acad.
de Științe a Moldovei; coord.: Victor Moraru. – Chișinău : Institutul de Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe a Moldovei, 2013 (Tipografia-Sirius). – 336 p.
ISBn 978-9975-57-064-0.
327(478+4)(082)E 90

3
Victor Moraru, dr. habilitat, prof. univ., Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe
Politice al Academiei de Științe a Moldovei
Vocația europeană a Republicii Moldova 7
Constantin Marinescu, dr. habilitat, prof. univ., membru de onoare al Academiei
de Științe a Moldovei
Gânduri despre eforturile Republicii Moldova de integrare în Uniunea Europeană 13
Mihai Cimpoi, acad., Academia de Științe a Moldovei
Anul 1812 în proiecțiile vizionare eminesciene 18
Răzvan Theodorescu, acad., Academia RomânăVizualitate și limbaj în vechea civilizație a românilor 21
Ion Dediu, membru corespondent al AȘM, prof. univ., dr. hab., Director onorific al
Institutului de Ecologie și Geografie al Academiei de Științe a Moldovei
Contribuția naturaliștilor români la dezvoltarea ecologiei 45
Gheorghe Bobână, dr. habilitat, prof. univ., Institutul Integrare Europeană
și Științe Politice al Academiei de Științe a Moldovei
Știința și valorile umanismului 59
Victor Juc, dr. habilitat, prof. cerc., Institutul Integrare Europeană și Științe
Politice al Academiei de Științe a Moldovei
Configurația teoretică a științei relațiilor internaționale 68
Alexandru Amititeloaie, dr., prof. univ., u niversitatea „George Bacovia” ,
Bacău, România
Deficitul de democrație în politica decizională a Uniunii Europene 76
Pompiliu Comșa, dr., prof. asociat, Galați, u niversitatea „Apollonia” , Ia și, România
Drepturile omului în viziunea Uniunii Europene 91
Svetlana Ciumac, dr., conf. cerc., Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei
Dimensiunile procesului de europenizare 99
Sergiu Moraru, drd, Institutul Integrare Europeană și Științe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei
Securitatea națională: complexitatea reală a problemei 102
Rafic Sulaiman, drd, Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei
Fațetele federalismului 107
Silvia Mîtcu, drd, Institutul Integrare Europeană și Științe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei
Inițierea și diversificarea programelor științifice ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord 111CUPRINS

4
Mihail Guzun, dr., conf. univ., Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a
universității de Stat din Moldova
Tranziția, criza de valori și identitatea națională: de la incertitudine
la redefinire (Cazul Republicii Moldova) 118
Irina Rotaru, lect. univ., drd, u niversitatea „Apollonia” , Iași, România
Identitate și alteritate în procesul de unificare europeană: o perspectivă fenomenologică asupra integrării culturale 124
Laura Ciubotarașu-Pricop, dr., lector univ. asoc., u niversitatea „Al. I. Cuza” ,
Iași, România
Dialogul intercultural ca principiu axiologic al procesului de integrare 129
Victor Mocanu, dr., conf. cerc., Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe Politice al
Academiei de Științe a Moldovei
Autoidentificarea socială în condițiile transformării societății contemporane moldovenești 135
Andrei Dumbrăveanu, dr., conf.univ., Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe
Politice al Academiei de Științe a Moldovei
Referințe metodologice ale cercetării stratificării sociale în Republica Moldova 147
Gheorghe Călcîi, dr., Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei
Stratificarea socială: impactul nivelului de trai 154
Iurie Caraman, dr., Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei
Stratificărea culturală și consumul cultural în comunitățile rurale ale Republicii Moldova 164
Bogdan C. S. Pîrvu, dr., u niversitatea „Iuliu h ațieganu” , Cluj-n apoca,
Doina Cozman, prof. dr., u niversitatea „Iuliu h ațieganu” , Cluj-n apoca
Trăsăturile sociale ale personalității artistice 178
Mihai Lescu, dr., conf. univ., Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe
Politice al Academiei de Științe a Moldovei
Instituția cenzurii în Moldova Sovietică 183
Georgeta Stepanov, dr., conf. univ., Facultatea de Jurnalism și Științe
ale Comunicării a u niversității de Stat din Moldova
Paradigma culturii digitalizate. Cazul Republicii Moldova 194
Vasile Malanețchi, lector superior, Facultatea Jurnalism și Științe
ale Comunicării a u niversității de Stat din Moldova
Sistemul editorial-poligrafic din Republica Moldova la începutul tranziției în viziunea unui expert european 200
Boris Parfentiev, dr., Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a
universității de Stat din Moldova
TV Moldova 1: calea anevoioasă spre o instituție publică 206

5
Mariana Tacu, cercetător ș tiințific, Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe
Politice al Academiei de Ș tiințe a Moldovei
Tehnici mediatice de reflectare și practici metodologice de interpretare a
realității social-politice 215
Mădălina Manolescu, drd, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a
universității de Stat din Moldova
Condiția de afirmare a dialogului civic și social 225
Lucia Grosu, drd, Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe Politice al Academiei de
Științe a Moldovei
Relațiile publice în Europa Centrală și de Est în contextul tranziției democratice 229
Diana Moraru, cercetător științific, Institutul Integrare Europeană și Științe
Politice al Academiei de Științe a Moldovei
Politicile Uniunii Europene în domeniul audiovizualului 236
Gheorghe Spiridon, drd, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a
universității de Stat din Moldova
Efectele mass-mediei asupra procesului educațional 239
Florin Palo șan, drd, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a
universității de Stat din Moldova
Reflectarea problematicii religioase în presa românească 243
Tatiana Spătaru, dr. habilitat, Institutul Integrare Europeană și Științe
Politice al Academiei de Științe a Moldovei,
Maria Tonu, drd, u niversitatea de Stat din Moldova
Obstacole în informarea persoanelor dizabilitate 247
Viorel Enea, prof., dr., Centrul de Studii “Ștefan cel Mare” și Sfânt Pașcani-Iași
Dezvoltarea culturii antreprenoriale în rândul tinerilor prin parteneriate
educaționale 254
Lidia Troianowski, dr., conf. univ., Institutul Integrare Europeană și Științe
Politice al Academiei de Științe a Moldovei
Omul în contextul imixtiunii valorice a globalizării 257
Rodica Ciobanu, dr., conf. univ., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei
Interferențe teoretico-practice asupra răspunderii 268
Serghei Sprincean, dr., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei
Evoluția bioeticii din perspectiva dilemelor doctrinare și sociocivilizaționale 277
Elena Albot, drd, Institutul Integrare Europeană și Ș tiințe Politice
al Academiei de Ș tiințe a Moldovei
Fundamentul teoretic al corelărilor dintre conceptul de model social și
inteligență socială 283

6
Veronica Mocanu, magistru în drept, lector univ., Facultatea de Drept a
universității de Stat din Moldova
Dreptul protecției datelor cu caracter personal în Republica Moldova 291
Victor Crăciun, prof. univ., dr., București, România
Spovedania unui învins? Sau biruit-a gândul cel curat 301
Zanfir Ilie, drd, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a u niversității
de Stat din Moldova
V . A. Urechia – un model în lupta pentru asimilarea valorilor europene 310
Rezumatele articolelor 315
Summaries of Articles 326

7
Prof. univ. Victor MORARU,
doctor habilitat în științe politice,
Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM
VOCAȚIA EUROPEANĂ A REPUBLICII MOLDOV A
Lansarea schimbărilor fundamentale produse în societate la sfâr șitul anilor
optzeci – începutul anilor nouăzeci a generat nu numai descoperirea de către
populația Republicii Moldova a adevărului fundamental că principiile democra-tice și respectarea drepturilor omului sunt la fel de fireș ti pentru țările postcomu-
niste ca și pentru Occident, cât și intrarea în funcționalitate a procesului de sub-
stituire a vechilor valori prin valorile proprii unei „societăți de consum” . Astfel, direcțiile noi ale dezvoltării societății postcomuniste s-au impus cu o viteză spec-taculară, modelul occidental al democrației și al economiei de piață obținând
statutul de pisc râvnit. Acest lucru a însemnat că orientarea spre paradigmele
universale ale Occidentului va constitui de acum înainte vectorul mi șcării spre
ieșirea din criză prin abolirea regimului sovietic și trasarea de noi obiective. Mo-
tivarea care a stat la baza acestui reviriment de mentalitate poate fi formulată pe cât de simplu, pe atât de elocvent: “un imens supermarket este întotdeauna mai
bun decât o imensă cazarmă” [1]. în această deschidere spre Occident, din care a
derivat în mod expres o apologie a Occidentului, societatea, dominată ani la rând
de o realitate economică austeră, privată, în partea ei covâr șitoare, de acces la un
larg spectru de bunuri de consum, a văzut o adevărată întâlnire cu Panaceea – un remediu contra tuturor relelor moș tenite de la trecutul totalitarist. Reprezentările
despre modul de viață occidental, defăimat ani la rând de propaganda comunis-
tă într-un mod absolut și la maximum agresiv, au suferit, odată cu demararea
perioadei de tranziție, o metamorfoză relevantă, obținând o alură feti șizatoare.
Atmosfera generală, dacă ar fi evocate mitingurile cu zeci de mii de participanți,
avea nuanțe pronunțate de euforie, de încredere spontană că este de ajuns să se producă adoptarea unei legislații echitabile și trecerea la liberalizarea economiei,
pentru a dispune, integral și categoric, de un mod de viață raliat la standardele
societății de consum. Implantarea acestei atmosfere, expresie a aspirației nestăvi-lite spre schimbări – un antrenant slogan al clasei politice emergente care venea să estompeze fosta nomenklatură, – a fost favorizată și de demersul mediatic,
declanșat în spațiul noilor realități și oportunități.
Multipartidismul, consituit în Republica Moldova în primii ani de indepen-
dență, a fost marcat de manifestarea forțelor politice, având viziuni diferite în ceea ce privește perspectivele dezvoltării tânărului stat moldav, respectiv, și asu-pra reperelor esențiale ale politicii externe a țării. De aici, confruntările neîntre-

8
rupte de poziții, interpretările în contradictoriu ale acțiunilor politice, reprezen-
tând, de fapt, fațetele unui proces politic complex.
într-adevăr, itinerarul parcurs de Republica Moldova la sfărșitul secolului al
XX-lea și în primii ani ai noului mileniu s-a dovedit a fi mult mai sinuos decât părea să se prefigureze la începutul marilor transformări. Ineficiența guvernă-rilor ce s-au perindat pe parcurs la conducerea țării a determinat o instabilitate social-politică cvasipermanentă. în plus, perioada în cauză s-a remarcat printr-o
manifestare specifică a dihotomiei vechi / nou: în cadrul competițiilor electorale de mai multe ori (în 2001 și în 2005) majoritatea electoratului, refuzând vechiul și în dorința de afirmare a noului, a ales ceea ce întruchipa implicit, mai degrabă, nostalgia unor timpuri trecute-noul «vechi» Partid al Comuniștilor (PCRM).
Tabloul realităților politice moldovenești apărea (și continuă să apară) marcat
de nu puține echivocuri. Chiar dacă în cadrul ultimelor alegeri parlamentare la guvernare a venit coaliția forțelor politice pro-europene, întitulată „Alianța pen-tru Integrare Europeană” , nostalgia pentru timpurile trecute, proprie anumitor segmente ale populației, rămâne încă destul de pronunțată.
Luând în considerare faptul că noua configurație a forțelor politice în Repu-
blica Moldova s-a produs pe calea unor alegeri democratice (se știe că unul dintre
principiile cardinale ale democrației, a șa cum arată politologul italian Domenico
Fisichella, constă în faptul că adversarului politic „îi este garantată posibilitatea de a-și manifesta dezacordul și de a se opune, dar, în afară de aceasta, adversaru-
lui i se permite chiar să ajungă în mod pa șnic la putere, înlocuindu-l pe însu și de-
ținătorul acesteia” [2]). Ponderea cea mai mare o obține în situația politică actua-
lă răspunsul la întrebarea care se pune democrației, după cum a remarcat judici-
os autorul francez Jean-Francois Revel, „dacă arta de a fi ales are vreo legătură cu capacitatea de a guverna” [3]. Tocmai necesitatea de a-și demonstra capacitatea de a depă și criza în care s-a pomenit Republica Moldova, de a răspunde adecvat
așteptărilor electoratului a dictat pentru noua guvernare prioritatea promovării
unei linii “pragmatice” , constând în intensificarea colaborării cu organismele in-ternaționale, în aprofundarea eforturilor de ordin diplomatic pentru a nu admite izolarea și marginalizarea țării. Actuala politică externă a Republicii Moldova
înscrie printre succesele sale, de exemplu, perspectivele reale pentru semnarea Acordului de Asociere cu uE într-un timp previzibil.
„Cursa spre Europa” pentru Moldova, de fapt, a început nu de acum câțiva
ani [4]. în fond, vocația europeană a Moldovei este perenă și constantă [5], în
condițiile actuale obiectivul primordial axându-se pe accederea în calitate de membru al uniunii Europene [6]. în consecință, a șa cum reiese și din conținutul
unei mari părți a mesajelor recente ale mass-mediei din republică, n-ar fi nici o exagerare în a constata faptul că „integrare” a devenit sloganul zilei, ilustrând o

9
poziție de prim rang în agenda politică a guvernării. Până și în presa PCRM se
întâlnește printre titlurile publicațiilor – „Europa pe care noi o alegem” . Și totuși, așa cum arată sondajele opiniei publice din ultima vreme, tabloul situației poli-tice și al vectorilor mișcării predispoziției populației apare destul de neunivoc. un imperativ se impune așadar: cel al interogării atente a cadrului fenomenic al
dezvoltării, necesitatea examinării modului în care elementele de ruptură cu tre-cutul tind să se manifeste pe fundalul afirmării unor elemente noi. Este evident că acestea din urmă nu pot apărea în mod spectaculos și într-un ritm rapid, ci
se inserează în structura preexistentă, modificând-o, iar determinarea modelului contemporan adecvat de dezvoltare are de trecut, a șa cum demonstrează expe-
riența ultimilor ani, un drum sinuos, pendulând între stereotipuri ale gândirii și
revelații, între anumite prejudecăți și argumente probante.
Există, pentru moment, o serie de factori care, în totalitatea lor, consituie un
obstacol serios în calea Republicii Moldova spre integrare europeană. Este vorba, mai întâi de toate, de ni ște date statistice care plasează discuția aspectelor abor –
date în cadrul problemei în cauză într-un context marcat de o serie de adevăruri foarte dure. Acest context ar putea fi definit foarte simplu: sărăcia, care a conti-nuat să fie de-a lungul anilor și a guvernărilor un factor destabilizator marcând profund societatea. Ca și în altă parte, incapacitatea de a o înfrunta generează, așa cum s-a observat [7], „mase tot mai numeroase de oameni disperați care vor căuta să intre în Europa Occidentală și în Statele unite” . De fapt, ceea ce preocupă
la moment clasa politică și elita mediatică moldovenească este aceea și luptă cu
sărăcia, căutarea propriei identități, realizarea reformelor, în definitiv, intrarea în Europa, în sensul de integrare în uniunea Europeană, dar pe o cale cât mai
decentă. îngrijorările exprimate de experții occidentali sunt absolut valabile și
în cazul Republicii Moldova: problema sărăciei, de rând cu problema teritorii-
lor estice ale țării și problema corupției sunt acele noduri gordiene fără soluțio-
narea cărora este imposibilă modelarea și edificarea de mai departe a societății
moldovenești ce ar corespunde standardelor și valorilor europene. Iată de ce este
justificat să ne întrebăm despre capacitatea clasei politice și a mass-mediei de a
promova o politică rezonabilă și eficientă de integrare, iar implicit de securitate
națională și internațională. Este absolut evident că sarcina unor clarificări și ac-
tivității îndreptate spre atingerea unui consens național revine și mass-mediei. Tocmai ele trebuie să contribuie la identificarea problemelor, și tocmai lor le re-
vine căutarea, prin ampla dezbatere publică, a unor soluții rezonabile. în realitate
însă mass-media, abordând evenimentele cotidiene, fiecare din propria perspec-tivă, legată de cele mai multe ori de interesele politice, proprii ori reprezentate,
contribuie, mai degrabă, la perpetuarea stării de confuzie generală, tratarea pro-
blemelor în paginile acestora cunoa ște, în fond, două moduri, așa cum spunea un

10
jurnalist francez, „fie din perspectiva mitralierei kala șnikov, fie din perspectiva
culorii absolut roze” [8]. Dar, dacă acceptăm metafora mass-mediei drept oglin-
dă a realității, nu avem dreptul a ne supăra pe oglindă, dacă vedem în ea ceea ce nu ne produce plăcere. Bineînțeles, dacă oglinda nu este deformată.
Rolul mass-mediei în societate este important, dar, oricum, nu poate fi decisiv
în soluționarea problemelor de ordin politic, inclusiv, al problemei integrării eu-ropene. în cercurile jurnalistice, ca și în cele politice, este recunoscută complexi-
tatea enormă a acestei probleme. Pătrunderea complexității însă, a șa cum atestă
urmărirea publicațiilor mass-mediei, întârzie să se producă. Respectiv, paginile presei, emisiunile radio și tv profilează, de multe ori, o percepție confuză a mul-
tiplelor aspecte ale acesteia, o tratare superficială, derivată dintr-o cunoa ștere in-
suficientă a situațiilor reale. Se operează de foarte multe ori cu scheme, cu cli șee
cu care sunt familiarizați cititorii, radioascultătorii și telespectatorii, dar jurnali ș-
tii nu că ar veni să răstoarne aceste scheme, ci, dimpotrivă, le ajustează, le mențin și le perpetuează. De cele mai multe ori dilema dintre „a dezvălui esența fenome-
nului” și „a-i arăta elementul spectacular” se rezolvă în favoarea celei de-a doua
opțiuni. A vorbi despre integrarea europeană în mass-media înseamnă, respectiv,
a vorbi la nivelul de „fapt divers” . Pe când, alături de astfel de subiecte, în mod preponderent, reportericeș ti, este nevoie și de materiale analitice, de jurnalism de
investigare, care din păcate lipsesc ori sunt insuficient promovate. Și atunci viziu-
nea realității apare sărăcită, lamentațiile abundente copleș esc și întronează chiar
o „filosofie a mâinii întinse” . în orice caz, abordarea fenomenului integrării euro-
pene a țării implică pentru forțele politice, ca și pentru mass-media, necesitatea
observării atente a stării de spirit a populației, dar și a participării active la ca-
nalizarea acestei energii într-o albie adecvată exigențelor timpului. Tocmai acest
lucru nu se produce ori se produce destul de rar. Dar cum atunci să se producă
construcția unui consens social, în condițiile în care mentalitatea, cu adevărat,
constutuie un factor care nu poate fi neglijat? A acelui consens fără de care în-târzie accederea deplină a Republicii Moldova în comunitatea statelor europene.
Dezvoltarea complicatelor situații în Republica Moldova, ca și în țările post-
comuniste, în general, suscită interesul, dar trezeș te și anumite nelini ști, gene-
rând păreri neunivoce ale politicienilor și experților. în condițiile unei economii
în criză eforturile pentru stabilizarea societății încă nu pot contrabalansa tendin-țele distructive ale perioadei de tranziție. în orice caz, este însă absolut clară ne-
voia unui efort comun, căci “succesul unei societăți nu este rezultatul acțiunilor statului și nici ale celui mai bun dintre guverne, dar al efortului unit al întregii
societăți» [9].
Care ar putea fi, așadar, căile ce ar permite optimizarea politicii de integra-
re europeană? Care variante și scenarii ale integrării ar fi cele mai rezonabile?

11
Cum ar trebui valorizată integrarea europeană? Cum pot fi asimilate lecțiile și
experiența deja existentă în acest domeniu? Ce rol ar avea în această ordine de idei colaborarea cu nATO? Și ce reacții ar trezi aprofundarea acestei colaborări
în contextul strategiilor politice și geopolitice ale Federației Ruse? Acestea sunt câteva din întrebările la care societatea moldovenească trebuie să găsească un
răspuns neîntârziat.
Indiscutabil, intenția Republicii Moldova de a alege calea europeană întâlnește
obstacole multiple. Este imposibil de a neglija în acest context factorul rusesc.
Chiar dacă Republica Moldova n-a reușit pe deplin să promoveze, din cauza circumstanțelor evocate, o politică externă mai judicioasă, mai curajoasă și care
să corespundă plenar interesului său național, ar fi incorect a nu-i aprecia efor –
turile în căutarea propriei căi de dezvoltare, în încercarea de a depăși condiția
de țară-satelit al Rusiei, cum a fost și mai este uneori interpretată. Totodată, Federația Rusă rămâne a fi o putere cu un interes manifest pentru deținerea con-trolului asupra spațiului postsovietic.
Această doctrină s-a dovedit a fi însă, după cum a menționat Zbignew
Brzezinski, nimic altceva decât o „iluzie geopolitică” [10]. Oricum, Rusia, așa cum arată desfășurarea evenimentelor, va urmări și în continuare scopul exerci-tării influenței sale asupra Republicii Moldova.
Aderarea României la uniunea Europeană, dar și perspectivele europene care
se întrevăd în politica externă a altei țări vecine, ukraina, înfățișează probleme
serioase pentru Republica Moldova, care riscă să rămână izolată în contextul noii configurații a spațiului european. Aceste provocări au determinat Republica Moldova să-și revizuiască expectativele depășite și să lanseze hotărât inițiativele proeuropene. Se poate de vorbit despre pași concreți, întreprinși cu insistență, în această direcție, fortificând capacitățile instituționale și premisele europenizării
reale; exista și asigurarea României cu privire la sprijinirea Republicii Moldova
în acest drum.
Conștientizarea marilor dificultăți care însoțesc inerent itinerarul integrării
europene a Republicii Moldova nu diminuează însă doza de optimism privind viitorul european. La fel ca și acei 7 din 10 europeni care – în conformitate cu datele unui recent sondaj realizat în cadrul „Eurobarometrului” – s-au declarat
optimiști în privința destinului viitor al Europei. î n aceeași ordine de idei, majo-
ritatea europenilor cred că peste cinzeci de ani uniunea Europeană va prezenta
o putere de prim rang la nivel european (61% din respondenții sondajului), că
ea va avea o armată proprie (56%) și va fi condusă de un Președinte ales în mod direct de cetățenii europeni [11].
Maratonul integrării europene pentru Republica Moldova continuă. Cât de
reușit vor fi depă șite obstacolele cursei, depinde, în acest context, indiscutabil, de

12
foarte mulți factori – de voință politică a clasei politice, de contribuția fiecărui
cetățean, și, indiscutabil, nu în ultima instanță, de activitatea mass-mediei.
în pofida tentației, manifestate deschis ori tacit în sloganurile electorale, de
a contrapune orientării prooccidentale orientarea proestică, viitorul Republicii Moldova este în marea familie europeană.
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Domenico Campana. Il voto corre sul filo: democrazia diretta, democrazia in diretta. Roma:
Seat, 1994, p. XXXI.
2. Domenico Fisichella. Știința politică. Probleme, concepte, teorii. Iași: Polirom, 2007, p. 313.
3. Jean-Francois Revel. Revirimentul democrației. București: Humanitas, 1995, p. 367.
4. Victor Moraru. Cursa spre Europa sau „ascunsa nostalgie a originilor” . În: Flux, 1996, 3 mai.
5. Victor Moraru. Repere italiene. Chișinău: Universitatea de Stat din Moldova, 1998.
6. The European option of Republic of Moldova. Chișinău: IIESP , 2012.
7. Richard N. Gardner. L’economia mondiale alla soglia del terzo millennio. În: Antologia nuo –
va, 1999, ottobre-dicembre, p. 53.
8. Les Cahiers du Journalisme, 1998, N 4, p. 10.
9. Juan J. Linz. Le transizioni alla democrazia. În: Modernizzazione e Sviluppo, 1990, N 2-3, p. 4.
10. Zbignew Brzezinski. The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Impera-tives. New York: Basic Books, 1997.
11. Eurobaromètre. Le Futur de l’Europe.[On-line]. http://ec.europa.eu/public_opinion/archi-
ves/ebs/ebs_251_fr.pdf . Accesat 23.02.2013.

13
Prof. univ. Constantin MARINESCU,
doctor habilitat în științe politice,
membru de onoare al Academiei de Ș tiințe a Moldovei
GÂNDURI DESPRE EFORTURILE REPUBLICII MOLDOV A
DE INTEGRARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Analizând evoluția vieții politice interne și internaționale a Republicii Moldo-
va din ultimele două decenii, se poate releva fără exagerare faptul că s-au între-
prins măsuri, acțiuni semnificative în multiple domenii pentru atingerea acestui deziderat, obiectiv major privind integrarea în uniunea Europeană. nimeni nu
poate contesta rezultatele deosebite, incomparabil superioare față de politicile din trecut, obținute de actuala Alianță politică de guvernare de la Chi șinău, ceea
ce era și este o obligație politică fundamentală a acesteia, care chiar prin denumi-
rea sa î și propune integrarea Republicii Moldova în u niunea Europeană.
Totu și, importante segmente ale vieții politice, ale societății civile, consideră
că rezultatele la care ne-am referit sunt departe de ceea ce a șteaptă electoratul,
opinia publică. Este elocventă în acest sens poziția studenților basarabeni din România, care, în cadrul unei dezbateri derulate pe un post de televiziune din Bucureș ti, au apreciat că în anii ce s-au scurs de la alegerile din 2009 ar fi trebuit
ca actuala Coaliție să adopte măsuri mai ample, pertinente pentru promovarea
valorilor democrației și extinderea relațiilor politice, economice, culturale multi-
valente cu statele uniunii Europene, prevalent cu România, ca poartă de intrare
în u niune.
Câțiva dintre interlocutori au subliniat că tineretul a avut un rol proeminent
în alegerile care au promovat la conducerea Republicii Moldova actuala Coaliție
și că, tot acesta, ar putea să adopte o altă poziție în cazul în care nu se elimină
disensiunile politice din cadrul Alianței și nu se dă curs într-un ritm mai alert
programului prezentat în campania electorală.
Este un semnal de alarmă menit tocmai să revigoreze activitatea guvernului
în direcția dezvoltării și modernizării economiei, a echității sociale și îndeplini-
rea programatică a condițiilor menite să permită intrarea Republicii Moldova în uniunea Europeană, apelând la aportul și experiența României.
Vizitele reprezentanților conducerii Republicii Moldova la Bucureș ti consti-
tuie momente propice, de însemnătate cardinală, pentru dezvoltarea relațiilor
dintre cele două state, care formează o singură națiune, și mai ales în ceea ce
priveș te reiterarea căilor și mijloacelor prioritare pentru pregătirea intrării Repu-
blicii Moldova în u niunea Europeană.
Este de bun augur faptul că se relevează cu pregnanță ideea că aderarea Re-

14
publicii Moldova la uniunea Europeană trebuie să pornească de la experiența
valoroasă, incontestabilă, acumulată de România, în pregătirea condițiilor eco-
nomice, politice și social-umane ale integrării.
Deși România, ca și alte state europene, este afectată de consecințele actualei
crize economice mondiale, în spiritul fraternității, al solidarității național-statale
a acordat un ajutor substanțial, în valoare de cinci milioane de euro, Republicii
Moldova, care va fi folosit îndeosebi în domeniul dezvoltării și modernizării eco-
nomiei, al educației și promovării valorilor culturii naționale. în felul acesta vor
fi create condiții noi, favorabile integrării în u niunea Europeană.
Cu siguranță, sprijinul acordat de către România Republicii Moldova este
multivalent și în alte domenii esențiale privind integrarea, îndeosebi în sfera în-
vățământului, culturii, științei etc., statul român acordând anual sute de burse
pentru elevii și studenții basarabeni care se pregătesc în țara noastră.Credem însă
că autoritățile competente din ambele state se implică superficial în îndruma-rea și educația, mai ales civică, democratică, cultural-patriotică a tinerilor ba-
sarabeni, întâlnirile cu aceș tia fiind sporadice și ineficiente. De asemenea, ele
nu vizează con știentizarea studenților basarabeni în ceea ce priveș te semnificația
majoră a obiectivelor integrării europene pentru destinele Republicii Moldova, rolul esențial care revine în perspectivă apropiată viitorilor licențiați, absolvenți ai universităților din România.
în cadrul Academiei de Științe a Moldovei, din inițiativa Acad. Gheorghe
Duca, Preș edinte al AȘM, savant de renume european și internațional, s-a consti-
tuit un Institut de cercetări în domeniul științelor politice, inclusiv privind Inte-grarea Republicii Moldova în uniunea Europeană, sub conducerea politologului
și sociologului, prof. univ., dr. habil. Victor Moraru.
Acest Institut realizează o amplă și rodnică colaborare pe tema integrării eu-
ropene cu mai multe state deja integrate, îndeosebi cu cercetători din România, inclusiv cu universitatea „Apollonia” din Ia și. Cercetătorii din cadrul acestui In-
stitut î și propun să sintetizeze și să furnizeze Guvernului de la Chi șinău experi-
ența validată a României și a altor state europene privind căile și mijloacele de in-
tegrare, de îndeplinire a condițiilor de aderare formulate de uniunea Europeană.
Deja s-au acumulat informații deosebit de valoroase, care nu sunt pur și simplu
stocate în dosare, ci selectate și fructificare de autoritățile de resort.
în luna noiembrie 2011, acest Institut a organizat o Conferință științifică In-
ternațională (la care au participat și cercetători de la universitatea „Apollonia”
din Ia și) cu tema: ”Interferențe și exigențe teoretice și practice în procesul inte-
grării europene” , axată pe dezbaterea problemelor: I. Aspecte politice și legisla-
tive ale integrării europene; II. Factorul social, element catalizator al proceselor integraționiste; III. Orientări axiologice în spațiul informațional comun. Această

15
manifestare, atât prin componența participanților, cât și prin problematica abor –
dată a reprezentat un prilej de îmbogățire a experienței și metodologiei optime
de integrare la care poate apela și Republica Moldova.
Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM, sperăm, nu se va
limita doar la cercetarea științifică, ci se va ancora puternic și în viața social-po-
litică, în realitățile Republicii Moldova și va întreprinde, împreună cu alți factori,
activități de cunoa ștere de către Demos, electorat, a avantajelor integrării în uni-
unea Europeană și, desigur, în primul rând, condițiile prealabile ce trebuie înde-
plinite riguros, obligațiile ce-i revin ca viitor membru. în felul acesta se vine în
sprijinul Coaliției de guvernare pentru a pregăti integrarea Republicii Moldova
în uniunea Europeană, pe cale profund democratică, respectiv, prin informarea
detaliată și con știentizarea societății civile, a opiniei publice, a electoratului.
Este de a șteptat de la acest Institut, dar și de la altele similare, universitare,
academice, derularea unor programe sistematice de formare a culturii politice
a electoratului, a capacității de evaluare a valorilor democrației, a istoriei și cul-
turii naționale, a programelor partidelor politice, pentru a distinge proiectele și
obiectivele realiste, credibile, de promisiunile deș arte, demagogice. Acesta este
un imperativ, mai ales, în această perioadă a proceselor politice tensionate.
Altfel spus, nu numai clasa politică, Coaliția de guvernare, respectiv Alianța
partidelor politice pentru integrarea în uniunea Europeană are datoria firească
și interesul de formare a con științei și culturii politice a electoratului, mai ales
din mediul rural, ci și comunitatea universitară, academică. Acesteia nu-i poate
fi indiferent dacă opțiunea politică a demosului este con știentă, fundamentată
pe baze cognitive, pe judecăți de valoare și informaționale temeinice, sau ad hoc,
subiectivă, superficială, formală, influențată de anumite cercuri cointeresate.
De asemenea, în viziunea noastră, instituțiile cultural-ș tiințifice, intelectua-
litatea în genere pot aduce contribuții mai relevante în educația tineretului și a
populației de vârsta a doua și a treia, în con știentizarea acestora privind valorile
spiritualității româneș ti, personalitățile sale emblematice, afirmate în decursul
veacurilor, de o parte și de alta a Prutului, precum și aportul lor la istoria și cul-
tura europeană.
Consider că, un asemenea demers este necesar, mai ales, în condițiile preo-
cupărilor guvernamentale privind integrarea în uniunea Europeană, pentru ca
dialogul „inter pares” să aibă în vedere cunoa șterea și recunoa șterea valorilor
culturale ale Republicii Moldova, respectiv, personalitatea spirituală, sui generis, a acesteia.
Dar mai ales studenții basarabeni care se pregătesc peste hotare este bine să
cunoască aceste valori ale istoriei și culturii românilor și, în particular, ale Ba-
sarabiei, pentru a avea argumente temeinice, imbatabile privind adoptarea unei

16
atitudini de demnitate și mândrie legitimă în dialogul interstudențesc, interuni-
versitar și academic, național și european.
Câți studenți europeni știu că românii au contribuit incomensurabil la îm-
bogățirea Patrimoniului spiritual european și universal prin creatori de renume,
precum: Dimitrie și Antioh Cantemir, Petru Cercel (fratele lui Mihai Viteazul),
Mihai Eminescu, George Enescu, Constantin Brâncu și, Eugen Ionescu, Emil
Cioran, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Ana Brâncoveanu de noailles, henri
Coandă, Gogu Constantinescu, George Palade, Mircea Eliade și multe alte per –
sonalități emblematice. Doi medici, românii George Palade și Ioan Moraru, sunt
laureați ai Premiului nobel, primul în domeniul Fiziologiei și Medicinii, cel de-al
doilea – pentru promovarea Păcii și u manismului.
O contribuție remarcabilă în acest domeniu a adus distinsul, eruditul prof.
univ. dr. habil. Gh. Bobână de la Academia de Științe din Chi șinău, care ne-a ofe-
rit importanta lucrare „ Valori ale culturii româneș ti în Basarabia” . Acela și autor
avea să publice alte două lucrări de referință, pentru ideea pe care o relevăm, și
anume: 1. „ umanismul în cultura românească din sec. al XVIII-lea – începutul
sec. al XIX-lea”; 2. „Antioh Cantemir: poet, gânditor, om politic” .
La rândul său, un alt basarabean, eruditul medic patriot, cărturarul Vlad
Bejan din Ia și, a îmbogățit domeniul la care ne-am referit prin publicarea unei
valoroase lucrări similare ca tematică, și anume: „Locul și rolul basarabenilor în
viața universitară a Ia șului” . Deci, este vorba nu numai despre doi reputați autori
basarabeni, ci și despre cărți care se completează una pe alta, în final ele reflec-
tând unitatea spiritului creator românesc pe ambele maluri ale Prutului, apor –
tul scriitorilor, poeților, oamenilor de cultură și știință basarabeni și din Vechiul
Regat la îmbogățirea valorilor spiritualității naționale.
Am convingerea că puțini studenți și chiar exponenți ai intelectualității româ-
nești cunosc aceste lucrări, ce reprezintă argumente incontestabile pentru ideea
de Unitate culturală a românilor, dincolo de vicisitudinile istoriei.
Au făcut autoritățile de la Bucureș ti tot ceea ce trebuia întreprins pentru inten-
sificarea și diversificarea relațiilor dintre România și Republica Moldova? Imensa
majoritate a persoanelor cu care am dialogat la Chi șinău, mai ales din mediul
academic și universitar, consideră că ne-am limitat la paliative, că n-am inițiat
proiecte, programe mai ample, eficiente, pentru a elimina obstacolele legislative,
financiare etc. ce împiedică încă colaborarea multivalentă dintre cele două state,
dar care aparțin unei singure națiuni – n ațiunea Română.
în acest sens, cu toate promisiunile făcute, asigurările date, autoritățile statale
româneș ti de profil n-au facilitat obținerea vizelor de intrare în România pentru
cetățenii Republicii Moldova, ceea ce face ca la sesiunile științifice, simpozioa-

17
nele și congresele universităților și academiilor din România să participe doar o
treime dintre colegii invitați.
O altă problemă dificilă care generează numeroase animozități și insatisfacții
o constituie atribuirea cu multă întârziere a cetățeniei române fraților din Re-
publica Moldova, respectiv, chiar acelora a căror părinți sau chiar ei au dispus
în trecut de aceasta, datorită menținerii unor formalități excesive, birocratice,
anacronice.
Paradoxal este faptul că cetățenii moldoveni reu șesc să obțină mai lesne ce-
tățenia altor state din uniunea Europeană. Și atunci, revine logic întrebarea: Cui
prodest? (Cui foloseș te?) și cine trebuie să răspundă pentru menținerea acestui
birocratism neproductiv ce îndepărtează frați de frați.
în anul 2010, „Liga Culturală Română” de la Ia și a introdus în circuitul publi-
cistic de pe ambele maluri ale Prutului revista cu titlul „Convergențe spirituale: Iași – Chi șinău. De la frați la frați” . Aceste convergențe trebuie să le extindem în
limitele admisibilității, și pe plan politic, economic, diplomatic etc. Deci, este im-
perios necesar ca în viitor convergențele noastre fundamentale să fie promovate în toate domeniile, ceea ce implică neapărat rezolvarea problemelor comunicării libere, nestânjenite, fără prejudecăți, româno-române, în primul rând, prin eli-minarea corsetelor legislative actuale.
în viziunea noastră, aceasta este o condiție sine qua non, a materializării, a
concretizării rolului pe care și l-a asumat România de a sprijini, pe multiple căi,
integrarea Republicii Moldova în structurile u niunii Europene.

18
Acad. Mihai CIMPOI,
Academia de Științe a Moldovei
ANUL 1812 ÎN PROIECȚIILE VIZIONARE EMINESCIENE
Dacă anul 1848 apare, în poemul Andrei Mure șanu, ca un personaj fast al
istoriei (personaj ca atare, figurat ca actor dramatic), anul 1812 este prezentat,
în publicistică, drept un „personaj” nefast, într-o totală negativitate valorică. El
joacă, aici, un rol de Satan cu semnificație biblică: de diavol îmbrăcat în roș u și
cu furca în mână, simbol al distrugerii.
Câteva articole din Timpul vorbesc despre 1812 ca despre un an tragic, în care
asupra românilor se exercită teroarea istoriei (precum spunea mai târziu Mircea
Eliade) și care îi punea sub semnul unui viitor scufundător în abis. Căci actul
pierderii Basarabiei Eminescu o identifică actului pierderii identității, a „încrede-
rii în trăinicia poporului român” . „Chestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existență pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieș te să câ știge cu orice preț stăpânirea asupra acestei părți
din cea mai prețioasă parte a vetrei noastre strămoș ești” , menționează publicistul
într-un articol din 10 februarie 1878, accentuând că problema esențială e „cum o vom pierde ori cum o vom păstra” și întărirea credinței în trăinicia poporului
român.
Este bine cunoscută credința în temei, goetheană și preheideggeriană, din on-
tologia sa, exprimată cu mijloace mitopo(i)etice adecvate. Pentru poet, există „un temei” al naturii, o „temelie” esențială a tuturor organismelor de pe Pământ, care
este planta, există temeiuri din cărți bătrâne asupra cărora se întreabă Andrei
Mureș anu: „Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă/ O ginte ca pe samă-i
o altă să ridice;/ E vo dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobii/ Soarta fără lege? Și dacă n-ai temeiuri/ Decât acele spuse de cărțile bătrâne,/ Și-aceste-dovedite că
nu au dezlegare –/ Cine-mi va spune mie dacă a ginții mele/ Viață viitoare va fi
mai fericită/ Decât al ei trecut?” Există și temeiul codrului, ceva de felul inimii și
începutului lucrurilor, un temei al căilor și cărărilor, dovadă, după cum glosează
noica, „că ele au existat, ele pot fi încă – chiar dacă l-au acoperit, cu trecerea
timpului, și dacă omul le-a pierdut firul” (Cuvânt împreună despre rostirea româ-
nească, Bucureș ti, 1987, p. 93).
Referindu-se la gândirea indiană care pleacă de la răspunsul că totul este du-
rere și suferință pe lume și că acesta ar necesita o întregire cu ceva luminos și
bun al lumii, acela și noica face elogiul spiritului, opus gândirii indiene și „care
niciodată nu merge înainte (spre salvare, terapie, eliberare), ci îndărăt spre temei
și temei al temeiului” (Jurnal de idei, Bucureș ti, 1990, p. 249).

19
Este și direcția în care se mi șcă spiritul eminescian.
în domeniul praxis-ului, poetul observa că statornicia statului român se ține
pe două temelii: con știința românilor și încrederea marilor națiuni europene.
„Dacă vom câ știga de trei ori atât pământ pe cât avem și vom pierde aceste
temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creațiune trecătoare; iar
dacă ne vom păstra temeliile de existență socială, Rusia ne poate lua ce-i place și
pierderile ne vor fi trecătoare” .
E ora istorică, nuanțează Eminescu, a impunerii imperativului „întăririi atât
în români, cât și în popoarele mari ale Apusului, a credinței în trăinicia poporu-
lui român”:
„Rusia voieș te să ia Basarabia cu orice preț: noi nu primim nici un preț.
Primind un preț, om vinde; și noi nu vindem nimic!
Guvernul rusesc însu și a pus chestiunea astfel încât românii sunt datori a ră-
mânea până în sfâr șit consecuenți noțiunilor votate de către Corpurile legiuitoa-
re; nu dăm nimic și nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător” .Ca și în întreaga sa publicistică, Eminescu utilizează toate schemele și conven-
țiile genului retoric, desfă șoară un sistem argumentativ impecabil, pune pe tapet
documentele, face un studiu istoric aprofundat, îmbină jurnalistica și beletristi-
ca, valorifică (după cum a observat Monica Spiridon) popularis oratio.
Argumentul suprem este că Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Mol-
dova, de care fusese alipită în curs de mai bine de patru secole, formând un stat deosebit, cu legile și prințul său, fiind „supuse numai la ceea că diplomația a nu-
mit impropriu suzeranitatea Porții Otomane: Basarabia, fiind în această situațiu-ne, în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul și adevăratul său proprietar, care
era Moldova, și transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu
avea drept s-o ia. în nici un caz n-a fost cucerită, căci Rusia, atunci chemată în-
dărăt de invaziunea napoleoniană, se retrăgea în grabă, și încă mai puțin cucerită
de la populațiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi” .
Din sistemul argumentativ bine articulat eminescian mai fac parte și nete-
meinicia teoriei granițelor naturale, prin care Rusia ar putea să anexeze toată
România, a amorului propriu, statele fiind personalități politice egale de jur, deo-
sebirea de facto constând numai puterea pe care o dezvolta într-o stare nejuridică
și anormală (război, amenințarea cu puterea fizică) și a declarațiilor arogante ale
generalului Ignatief, „că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 și că pentru Rusia nu-
mai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace” .
Piramida logică platoniciană a demonstrației se construieș te și pe dovedirea
faptului că Basarabia nu a făcut parte din trupul Rusiei și – cu documente și cu

20
istoria în mână – „că n-a fost cucerită nici în sabie” . „Rusia e prea puternică, opi-
nează cu forța paradoxului adeveritor, pentru ca s-o putem birui, dar Rusia nu e destul de puternică pentru a ne face să-i dăm de bună voie o palmă de loc din pământul nostru sau să-i cerem ajutorul pentru schimbarea legilor interne ale țărei” (articol din 21 februarie 1878).
nu în ultimul rând se cere remarcate intuițiile de vizionar al lui Eminescu,
care făcând o radiografie a situației Rusiei, aflată sub dominarea unui „deș art
sufletesc” și a unui „urât” care-o face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul
lor (și lui Eminescu i se par regretabile „actele de sumuțare, în loc de a-l stăvili” a acestui horror vacui asupra Europei, care li se pare „îmbătrânită și enervată,
coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească”) și a acțiunilor de „rusi-
ficare cu sila a tot ce nu e moscovit” , a „opririi” limbii polone și celei malorusiene,
de închidere în temniță a persoanelor, de le spune un rus chiar, argumentează Eminescu, profesorul universitar Dragomanov – altă religie, a celor care cred în libertate și idealuri, conchide că „mai adâncă barbarie decât a unui popor primi-
tiv – destituit din catedra sa de la Kiev pentru că a scris în malorusiană. ”
Concluzia logică a profetismului negru eminescian e că acest tăvălug al „de-
șertului sufletesc” , al „urâtului” se va extinde și asupra românilor basarabeni: „ Și,
dacă o asemenea soartă a șteaptă pe slavi chiar în împărăția Moscului, ce soartă
va aștepta oare pe bieții români din Basarabia!” (articol din 6 octombrie 1878).
Din păcate, istoria – nemiloasă – i-a dat dreptate marelui vizionar Eminescu.
Basarabenii s-au salvat, însă, tot prin Eminescu: prin credința în temelia pe
care au fortificat-o con știința românească și limba română.

21
Acad. Răzvan THEODORESCU,
Academia Română
VIZUALITATE ȘI LIMBAJ ÎN VECHEA CIVILIZAȚIE
A ROMÂNILOR
Acum o mie o sută patruzeci și șase de ani, într-o dispută teologică de la Ve-
neția, se puneau temeiurile intrării spirituale în universitas christiana a Centrului
și a Răsăritului slav al Europei, și aceasta pe temeiul unui argument lingvistic de
răsunet. Confruntat cu clerul latin, misionarul bizantin din Salonic, Constantin,
cel devenit monahul Chiril, denunța ceea ce el însu și a numit, cu o sintagmă
memorabilă și polemică, „erezia trilingvă” , potrivit căreia numai ebraica, greaca
și latina ar fi avut harul de a transmite cuvântul Domnului, a șadar atributul de
limbi sacre. Susținând drepturile a ceea ce, odată cu el și cu Metodiu, avea să se
numească gramota slovenskaia, marele creator de alfabet invoca atunci, în 867,
întâia Epistolă către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, unde capitolul 14 era închinat,
între altele, „darului limbilor”: „Sunt a șa de multe feluri de limbi în lume, dar nici
una nu este fără înțelesul ei”1, sună un pasaj din cunoscutul text neotestamentar
și el va fi fost nu o dată prezent în mintea cărturarilor bisericilor de la Roma și
Constantinopol în acel crucial al șaptelea deceniu al veacului al IX-lea, deceniu
de convertiri și misionarisme cu consecințe durabile când, într-o Ecclesie încă
universală, invocarea limbii de cult a fostca niciodată până la Reformă – fun-
damentală în structurarea unei civilizații. Fie că Mihail al III-lea, bazileul de la Bizanț, îi scria cneazului morav Rastislav încredințându-l că alfabetul ce i s-a transmis era mai prețios decât metalele prețioase – de fapt, un dar al Sfântului
Duh –, fie că acela și autocrator de după iconoclastie îi spunea pontifului roman
nicolae I că limba sa latină era barbara et scythica – evident, comparată cu grea-
ca de pe Bosfor –, fie, în sfâr șit, că succesorul celui din urmă, Adrian al II-lea,
accepta ca slava să devină limbă de cult, chestiunea aceasta a limbajului utilizat
în felurite arii culturale – deschisă, metaforic, de „glossolalia” apostolică din pen-
ultimul mare moment liturgic, cel al „Pogorârii Sfântului Duh” tocmai – devine
un capitol fără de care etnogenezele europene nu pot fi abordate (să nu uităm, în treacăt fie spus, că momentul chirilo-metodian este, nu întâmplător, aproape contemporan cu celebrul „Jurământ de la Strasbourg” , actul de na ștere a două
importante limbi ale Occidentului).
Obișnuită din nou a-și a șeza gândurile individuale și realitățile sociale în cu-
vinte de cronică monastică, de pomelnic, în acte de danie, în relatări de pelerinaje
1 I Corinteni 14, 10; pentru acest episod vezi și D. Obolensky. The Byzantine Commonwealth.Eastern
Europe…, p. 143.

22
și de cruciade, în vieți de sfinți sau în cântece despre eroi de gestă cavalerească
sau galantă care vor deveni cu timpul chiar eroi literari, lumea medievală î și trăia
însă precumpănitor existența sub semnul unei vizualități aurorale; de fapt, și în
chip covâr șitor, sub imperiul elementului vizual, pasibil a impresiona prin valori-
le senzoriale și simbolice cuprinse în arhitectură, fresce, mozaicuri, sculptură în
piatră și marmură, cizelări în aur și argint2, al unui bestiariu moș tenit din primul
mileniu păgân în Apus, al unui fast venit din tradițiile aulice asiatice în Răsărit, în așa măsură încât însă și denumirea principalelor momente ale civilizației Europei
medievale s-a făcut după criteriile evoluției morfologiilor vizuale: se vorbeș te de
epoca romanică, de cea gotică, fără ca această regulă să pălească nici în Rena ștere.
Voi adăuga de îndată că heteronomia artei, a șa cum este ea vădită în cercetă-
rile interdisciplinare − în primul rând de cele care aplică metoda iconologică, cu excursuri lămuritoare pentru fenomenul plastic în sfera filosofiei,credințelor, li-teraturii –, nu poate ocoli perspectiva lingvistică. Aceasta chiar și numai dacă ne
gândim la o împrejurare esențială a evului mediu european, deopotrivă occiden-
tal și oriental, unde verbele „a reprezenta” (o imagine) și „a scrie” (un text) sunt
sinonime: este cazul expresiei vechi franceze est escrit, din textele întovără șite de
miniaturi ale goticului internațional, contemporană cu slavonescul napisati (în-
tre altele, în cel dintâi manuscris decorat din Țara Românească, tetraevanghelia-rul din 1404-1405 al lui nicodim de la Vodița și Tismana), desemnând, ambele,
scrierea și imaginile întovără șitoare, deopotrivă.
Desigur, un cercetător al raportului dintre tipul de imagine și tipul de scriitură
în cultura europeană are câmpuri largi și generoase de străbătut, până, spre pildă,
la contemporaneitatea stilistică din manierismul european sfâ șiat între „amor”
și „horror vacui” , între decorativismul prețios și prețiozitățile de limbaj ale ma-
rinismului, gongorismului, eufuismului, cultivând metafora, antiteza, perifraza, complicația sintactică, hiperbola, epitetul, sau, mai aproape de timpurile noastre,
până la coincidențele structurale ale imaginii cubiste, ale muzicii de jazz sau ale frazei cu construcții speciale a unui André Gide
3, pentru ca de fiecare dată să se
vădească nevoia urmăririi paralele a chipului în care, simultan, o societate vede și vorbeș te.
un rol deloc minor în această ultimă direcție va fi având tot mai frecventata –
și la noi – istorie a mentalităților, unde raportul vocabular-societate sau inserția studiului limbii în contextul social au făcut din „semantica istorică” un capitol distinct
4, pe care și studiosul culturii româneș ti îl poate exploata cu profit.
2 R. Theodorescu.„Monumentum princeps” și geneze statale medievale în Europa răsăriteană. în: Itine-
rarii medievale. Bucureș ti, 1979, p. 10.
3 W . Sypher. Rococo to Cubism in Art and Literature.n ew Y ork, 1960.
4 A. Dupront. D’une histoire des mentalités. In: Revue Roumaine d’ histoire, 1970, n 3, pp. 391-396.

23
Dacă din tot ceea ce știm despre limba de cult și limba de uz cotidian a evului
mediu românesc și a primei epoci postmedievale – de fapt, despre jumătatea de
mileniu scursă între veacul „întemeierilor de țară” și sfâr șitul timpurilor fanario-
te, în care s-a vorbit și s-a scris aici în slavonă, latină, greacă, germană și română
− voi alege câteva momente exemplare, ținta mea este să decupez, pe cât posibil,
câteva etape ale coincidențelor dintre vizualitate și limbaj, demers care, pe câte
știu, nu a fost încă încercat de cineva. După opinia mea, aceste etape − implicând
o anume evoluție a textului și a imaginii, un anume accent pus pe detaliul figu-
rativ și pe cuvântul ornant, o anume topică a frazei, indiferent de limba folosită,
și o anume a șezare a chipului omenesc într-o compoziție artistică, implicând,
așadar, elaborare lingvistică, culoare literară și creație plastică, deopotrivă − au
fost în număr de patru. Ca o ipoteză de lucru numai, le-a ș denumi după cum
urmează: etapa efigial-solemnă a secolelor XIV–XV , etapa narativă a secolului al
XVI-lea, etapa tactilă a secolului al XVII-lea, etapa decorativismului și a oralității
din secolul al XVIII-lea și de la începutul celui de-al XIX-lea.
Despre interferența sistemelor lingvistice slav și latin la acela și vorbitor care
este bilingvismul slavo- român al primei etape – analog bilingvismului balcanic
unde greaca juca rolul slavonei de la nord de Dunăre5 −, nu știm altceva decât
că implica toate dificultățile unei situații culturale în care se gândeș te într-o lim-
bă, iar exprimarea se face în alta, notabil distanțată, însă specifică elitelor cărtu-răreș ti
6; știm, în schimb, că scrisul românesc era deja conturat în chip ferm la
vremea scrisorii lui neacșu din Câmpulung, deși desfă șurarea ideilor − sunt de
părere lingvi ști reputați7 − are încă un ritm lent după 1500, observație ce poate
fi, cred, nuanțată în continuare tocmai prin raportul limbaj-vizualitate. Oricum, chiar dacă mărturiile coerente ale latinității noastre lingvistice au avut a a ștepta
acest secol al XVI-lea – restul aparținând pioaselor și frumoaselor ipoteze −, voi
spune că încă în ultimul sfert al veacului al XIV-lea vizualul oferă proba limpede a unei „latinități estetice” în deja remarcatul gust pentru calm, logică și echilibru
ale volumelor și ale paramentelor de la biserica mare a mănăstirii Cozia, compa-
rată cu agitația formală a suratelor sale tipologice sârbeș ti de pe Valea Moravei,
de la Kruševac, Ravanica, Velucé, neupara sau Kalenić
8, mărturii limpezi ale unei
estetici slave iubitoare de complicați, supraîncărcare și tendințe piramidale9.
Abia veacul al XV-lea moldovenesc, cu momentul de zenit cultural și stilistic
5 Al. Rosetti. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea. Bucureș ti, 1968, pp. 208-209.
6 Ibidem, p. 467.
7 Ibidem, p. 584.
8 G. Millet. Cozia et les églises serbes de la Morava. în: Mélanges offerts à M. nicolae Iorga. Paris, 1933,
p. 849.
9 R. Theodorescu, un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400). București: Ed. Meridiane, 1976,
pp. 204-206.

24
marcat de do mnia lui Ștefan cel Mare, cu primele sale texte istorice slavone și cu
primele ansambluri depictură murală rânduite într-o evoluție relativ precis știu-
tă poate conferi atributul de „efigial-solemn” pe care l-am propus pentru epoca
dinainte de 1500.
neglijarea detaliilor în favoarea întregului, numărul redus de personaje și de
elemente scenografice zugrăvite la Pătrăuți (1487) și la altarul și naosul de la
Voroneț (1488), maiestatea efigiilor voievodale, sobrietatea, desenul sintetic10,
redarea scenelor liturgice într-o strictă și tectonică armonizare cu arhitectura
sobră a interioarelor de biserici în compoziții mari, autonome, în registre bine
delimitate, deslu șite de la distanță – friza venită din Balcani se va ivi la Bălineș ti,
după finele anilor ʹ9011 − conferă picturii murale ștefaniene virtuți ce vor fi găsite
și în alte ramuri de artă (în broderie sau în manuscrise, de pildă), dar mai ales în lapidaritatea și concizia frazei slavone din Letopisețul de la Putna: „în anul 6907
(1399) s-au ridicat în domnie Alexandru voievod și au domnit 32 de ani și 8 luni
și au murit”
12 sau „veni Mahmet-beg, împăratul turcesc, cu toate puterile sale și
Basarab cu toată oastea sa și bătură pe Ștefan voievod la Valea Albă și-i tăiară oas-
tea și-i prădară și-i arseră țara până la Suceava”13; memorabil episod istoric din
vara anului 1476, prezent și în Letopisețul de la Bistrița14 cu o oarecare adiționare
de verbe, este regăsit, în cuvinte foarte apropiate, în impresionanta pisanie slavo-nă de pe zidul meridional al bisericii Sf. Mihail din Războieni, înălțată după două decenii ca un ex-voto princiar, cu acea cadență de solemnă litanie și de cronică
monastică în acela și timp, ale cărei fraze au ritmul de largă respirație al picturii
murale din lăca șuri: „ în zilele binecinstitorului și de hristos iubitorului domn, Io
Ștefan, voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al țării Moldovei, fiul lui Bogdan
voievod, în anul 6984, iar al domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împăratul turcesc (silnâi Mahmet, țar Turskii), cu toate puterile sale răsăritene; și încă și Basarab voievod, poreclit Laiotă, a venit cu el, cu toată țara
sa băsărăbească. Și au venit să prade și să ia țara Moldovei; și au ajuns până aici,
la locul numit Pârâul Alb. Și noi, Ștefan voievod, și cu fiul nostru Alexandru, am
ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie, 26; și cu voia lui
Dumnezeu au fost înfrânți creș tinii de păgâni (hristiane ot pogan). Și au căzut
acolo o mulțime mare de osta și ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit țara Moldo-
vei din partea aceea”
15.
10 Istoria artelor plastice în România, I, 1968, p. 352 (autor al capitolului: S. u lea).
11 Ibidem, p. 356; cf. C. Popa, Bălineș ti, Bucureș ti, 1981, p. 36- 37.
12 Cronicari români, Antologie, ed. Al. Rosetti, Bucureș ti, 1944-1945, p. 14.
13 Ibidem, p. 16.
14 Ibidem, p. 18-19.
15 Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă din timpul lui Ștefan cel Mare. Bucureș ti, 1958, p. 139,
p. 143, cf. R. Theodorescu, Lumea unei inscripții, în Istoria văzută de aproape, Bucureș ti, 1980, p. 78-79.
Vezi, mai recent, R. Theodorescu, I. Solcanu, T. Sinigalia. Artă și civilizație în timpul lui Ștefan cel Mare.
București, 2004

25
Tot printr-o inscripție vom pătrunde în veacul al XVI-lea, în cea de a doua
etapă a raportului imagine- limbaj, pe care am numit-o „narativă” . Există, incon-
testabil, un spirit al locului și al timpului – altminteri greu de demonstrat dincolo
de granițele ipotezei estetice −, care face din enumerarea ritmată a unor fapte de arme într-o inscripție funerară în pronaosul bisericii mânăstirii Argeș ului – acest
autentic mausoleu de nouă dinastie
16 − un pandant epigrafic al unei frize de efigii
voievodale în șiruite cândva ca nicăieri, în arta românească veche, în exact acest
spațiu de necropolă voievodală și în exact aceea și vreme, care este cea a decenii-
lor doi și trei ale secolului al XVI-lea.
Dispărute aproape cu totul în urma unei nechibzuite refaceri a monumen-
tului din secolul al XIX-lea, aceste portrete-desenate de Gheorghe Tatarescu în „Albumul” său adesea citat – au fost realizate mai ales în timpul domniei lui Radu de la Afumați, ginerele lui neagoe Basarab, și-i înfăți șau pe începătorii di-
nastiei medievale muntene – nicolae Alexandru, Radu I, Mircea cel Bătrân −,
pe alți Băsărăbeș ti din secolul al XV-lea, Vladislav al III-lea, Vlad Călugărul −,
apoi pe Radu cel Mare, pe neagoe el însu și cu Theodosie și cu „despoina” din
neamul Brancović, Milița, cu îndepărtata rudă a acesteia care era cneazul sârb Lazăr, constituind o primă și impresionantă încercare de genealogie pictată din
Țara Românească
17, după pilda Serbiei vecine; ele, aceste portrete, străjuiau între
altele, piatra ce acoperea mormântul ctitorului pentru pictură, amintitul Radu de la Afumați, înfăți șat ca un călăreț cruciat cu buzdugan, cu mantia fluturândă,
într-o poză marțială rimând cu lunga inscripție ce urmează, cu caracter pur na-
rativ și la persoana întâi, punctând o adevărată geografie a războaielor duse de
voievod împotriva necredincioșilor islamici în anii 1522-1529, într-o succesiune
ce se înrudea, desigur, la lectura făcută de orice credincios ce o contempla, cu ceea ce va fi fost ritmul efigiilor voievodale dispărute din jur: „Să vă fie știute
războaiele ce vă voi povesti, pe care le-am făcut eu: cel dintâi război cu agareeni, al doilea la Gubavi, al treilea la satul Ștefăneș ti pe neajlov, al patrulea la Clejani, al
cincilea la Ciocăneș ti, al șaselea la cetatea Bucureș ti, al șaptelea la cetatea Târgo-
viștei, al optulea pe râul Argeș el, al noulea la satul Plata, al zecelea la Alimăneș ti,
pe Teleorman, al unsprezecelea, cel mai iute și mai vârtos din toate războaiele, la
Grumazi cu șapte sangiacuri, al doisprezecelea la nicopole, al treisprezecelea la
Șiștov, al patrusprezecelea la cetate la Poenari…, al cincisprezecelea la Gherghița,
al șaisprezecelea, iar la Bucureș ti, al șaptesprezecelea la ora ș la Slatina, al optspre-
zecelea la cetatea Bucureș ti…, al nouăsprezecelea în satul Rucăr, al douăzecelea
la Didrih… ”
18
16 E. Lăzărescu, Biserica Mânăstirii Argeșului. București, 1967, p. 24-28; R. Theodorescu, „Câțiva oa-
meni noi” , ctitori medievali, în „Itinerarii … ” , p. 58 și urm.
17 C.L. Dumitrescu. Pictura murală din Țara Românească în veacul al XVI-lea, Bucure ști, 1978, pp. 47-52.
18 R. Theodorescu. Războaiele voievodului…. în Istoria…. pp. 95-96.

26
Lăca șul monastic argeș an era un monument de o izbitoare noutate, ce urmea-
ză tipologia bisericii de la Dealu, decorat cu o podoabă geometrică și florală ori-
entalizantă, care a atras stăruitor luarea aminte a unor texte ale timpului, cum ar
fi „ Viața” patriarhului nifon scrisă de Gavril Protul, ce remarca inovația „pietrei
cioplite și netezite și săpate cu flori” , cea a brâului „ împletit în trei vițe și cioplit
cu flori și poliit” , cea a turlelor, „tot cioplite cu flori și unele făcute răsucite” , a co-
loanelor din abia amintitul pronaos, ce par cârmuitorului athonit stâlpii „învâr –
tiți foarte frumos și minunați” , a paramentului unde „toate scobiturile pietrelor
dinafară le vopsi cu lazur albastru și florile le polei cu aur”19 (descriere izvorâtă
dintr-o experiență vizuală directă și proaspătă, care a făcut carieră mai apoi în
Letopisețul cantacuzinesc, dar și în cronica lui Radu Popescu20).
El devenea punctul de plecare al unei subtile corespondențe între limbajul en-
comiastic al vremii, elinesc sau slavonesc, și noutățile arhitectonice și decorative
pline de ecouri otomane, al căror sens l-am comentat deja21.
Voi mai adăuga că, pentru chiar iconografia de la Argeș, cu ecouri monarhice
bizantine și sârbeș ti – continuată la biserica mânăstirii Snagov și la bolnița Cozi-
ei, în aceea și primă parte a secolului al XVI-lea −, imaginile cu sacri intercesori
ai personajelor voievodale, cele cu Fecioara, cu Iisus binecuvântând sau cu îngeri încoronatori
22, își găsesc o analogie textuală mai mult decât evidentă în contem-
poranele „ învățături” ale lui neagoe voievod către fiul său Theodosie unde, vor –
bind despre rudele domneș ti și despre boieri, princiarul autor preciza urma șului
său: „ Știi că nu te-au uns ei pe tine ca domn, ci te-a uns Dumnezeu ca să fii drept
față de toți”23, ideea de „uns al Domnului” , sugerată și în frescele muntene, stră-
bătând întreaga vestită operă neagoeană.
nicăieri însă, până atunci, relația dintre desfă șurarea tot mai amplă a frazelor
din cronici și cea a iconografiilor sacre nu s-a manifestat ca în Moldova aceluia și
al XVI-lea veac, în timpul celei mai însemnate domnii dintre cele ce au urmat morții lui Ștefan cel Mare, într-un fenomen spiritual aflat sub zodia narativului
19 Viața și traiul Sfântului nifon, patriarhul Constantinopolului. ed. T. Simedrea. Bucureș ti, 1937,
pp. 27-29; o impresie similară o făcuse lui Gavril Protul biserica de la Dealu a lui Radu cel Mare, „care o
zidise den temelie în domniia sa tot de piatră cioplită și stâlpii u șilor și ferestriile tot de marmură, cum să
vede și acum biserică frumoasă și minunată” (ibidem, p. 14).
20 Istoria Țării Româneș ti de când au descălecat pravoslavnicii creș tini. în: Cronicari munteni ed.
M. Gregorian, I, Bucureș ti, 1961, pp. 107-108; Istoria domnilor Țării Româneș ti, în acela și volum, p. 265:
„care potrivă nu avea în toată lumea, mi se pare, în meș teșugul lucrurilor ce să văd, pe den afară de piatră
cioplită peste tot, și cu flori săpate peste toate pietrile și toată biserica, ce sunt atâtea sute de flori (cât) nu să
află două flori să se asemene una cu alta” .
21 Tolérance et art sacré dans les Balkans: le cas valaque autour de 1500, în Roumains et Balkaniques…
p. 267 și urm.
22 C.L. Dumitrescu, op. cit., p. 52, p. 57.
23 învățăturile lui neagoe Basarab către fiul său Theodosie. ed. G. Mihăilă, D. Zamfirescu. Bucureș ti,
1996, p. 269.

27
și devenit emblematic pentru întreaga civilizație de la Carpați și Dunărea de Jos.
Ceea ce sesizăm24 efectiv ca nou, neobi șnuit, într-un timp al afirmării trep-
tate a individualității creatoare − fie ea literară, artistică sau politică −, într-un
moment al misionarilor, al călătorilor, al aventurierilor chiar deschi și spre toate
noutățile zilei, ajun și pe tronuri ale Răsăritului (cazul lui Iacob heraclid Des-
potul, la noi), ceea ce ne apare ca impetuoasă nouă nevoie a spiritului în spațiul românesc este setea de a povesti, de a istorisi, de a scoate la lumină pentru cât mai mulți „istoria” sfântă și profană, deopotrivă, depărtată și apropiată în egală
măsură. Este o vreme în care triumfă narația, ce depă șește cu mult canonul sec
al analisticii medievale propriu-zise, cea a etapei „efigial-solemne” , indicând în
cazul românesc un sfâr șit definitiv al medievalității. narația aceasta, privită nu
ca o specie literară, ci ca o modalitate de a transfera în scris și în imagine rezul-
tatul numeroaselor, a tot mai numeroaselor experiențe ale individului creator și
ale comunității ce l-a ivit și pentru care osteneș te, poate fi de variate tipuri. Dar
aproape toate sunt întâlnite în spațiul românesc, îndeosebi în prima jumătate și
la mijlocul veacului al XVI-lea, ceea ce oferă, și în registrul cultural, un reper
definitoriu pentru cumpăna dintre evul mediu și evul modern. Deloc întâmplă-
tor, sunt acum contemporane între ele și se manifestă, mai mult sau mai puțin
simultan − chiar dacă în veșmânt bisericesc și sub semnul stăruitor al defunctu-
lui Bizanț și al tradiției acestuia, ceea ce nu trebuie să în șele în ceea ce priveș te
caracterul cu totul nou al faptelor constatate −, forme diverse ținând de această propensiune spirituală, mentală și afectivă, de a comunica în cuvinte sau culoare
preaplinul unor idei, sentimente, experiențe individuale sau colective, pe care
demersul narativ îl cuprinde. în Moldova epocii lui Petru Rareș – personaj com-
plex, încă medieval, dar cu licăriri nu puține de ideologie, comportament și țeluri
moderne − sunt prezente elemente ce pot justifica socotirea acestei epoci, din
deceniile patru și cinci ale veacului al XVI-lea, drept una a începuturilor unor
mutații în ordinea spiritului, indicând calea spre o tranziție de aproape un secol
de la medieval la modern.
Desăvâr șirea picturii murale ce acoperă sau a acoperit cândva în întregime
exterioarele câtorva monumente celebre din Moldova de nord
25, fenomen plastic
complex, ce exprimă, în ultimă instanță − la început către 1530, într-un mediu princiar
26, apoi și în cel monastic −, estetica unui nou moment de artă, altul decât
cel medieval din care, iconografic, î și trage rădăcinile, stă esențialmente, soco-
24 Considerațiile ce urmează sunt preluate din cartea mea Civilizația românilor între medieval și mo-
dern…, I, p. 17-23.
25 R. Theodorescu. La peinture murale moldave aux XV-e- XVI-e siècles. The Moldavian Mural Painting
in the Fifeteenth and Sixteenth Centuries. Bucureș ti: unESCO, 1994.
26 S. ulea. La peinture extérieure moldave: où, quand et comment est-elle apparue. In : Revue Roumaine
d’histoire, 4, 1984, p. 285-286.

28
tesc, sub acela și semn definitoriu al narației. Ea, această pictură exterioară, pre-
schimbă, de fapt, expresia sobră, clasică, concentrată a frescei din vremea lui Ște-
fan cel Mare într-un spectacol luxuriant, cu sute de figuri izbucnind pe zidurile
din afară ale bisericilor, abolind aievea hotarul medieval dintre libertatea naturii înconjurătoare și rigorile lăca șului de cult. în acest fel ea rămâne, indiferent de
interpretările teologice sau politice ce i s-au dat, mărturia unui spirit deja post-medieval, drapat în veșmântul somptuos al tradiției artistice și a evului mediu.
Dar spectacolul unei asemenea picturi exterioare, nevoia aceasta de retorică a
unei discursivități ce recurge la imaginile mai mult sau mai puțin consacrate ale iconografiei răsăritene stau în legătură firească nu numai cu episodicele repre-
zentații cu caracter dramatic –„ludi” , cu tradiții de mister medieval occidental –
ce se desfă șurau, potrivit unui izvor polonez, prin 1537–1538, în primaria civitas
a Moldovei, la Suceava, adică
27, ci și cu paginile de retorică a povestirii care încep
a fi scrise, cu duh monastic, în aceea și Moldovă, odată cu sfâr șitul deceniului
al treilea al veacului al XVI-lea28, de către starețul de la neamț și episcopul de
Roman, Macarie, apoi de Eftimie, egumenul de la Căpriana, după mijlocul seco-
lului, în sfâr șit de Azarie, către încheierea aceluia și veac.
Dacă primul29 − „învățătorul Moldovei” , cronicarul lui „Petru cel Minunat” −
adică Rareș – făcea dovada unei forțe narative30 cu „vocația persoanei întâi” , cum
sugestiv s-a spus31 − în care„împletirea ritoricească” era omniprezentă, în buna
tradiție a Bizanțului de unde și venea, printr-o filieră balcanică slavă, modelul
adesea evocat, Manasses −, el știa menirea celor de cinul și chemarea lui („să în-
frumusețăm cununa cuvântului cu cuvinte împletite cu aur”), reflectând gândul
său de moralist în propoziții tot mai elaborate ca aici, unde face aluzie la mărirea
și decăderea fiului bastard al marelui Ștefan: „Dar precum mi se pare mie, nu
este nimic neschimbăcios în această viață, nici puterea domnească, nici bogăția și nu este fericire în viață care să nu fie turburată de întristări și vifore. Dar ce
vreau să zic prin aceste cuvinte? Dumnezeu vrând să ne mustre pentru greș elile
noastre, întocmai ca pe încercatul Iov, și-a împlinit pe căi ascunse gândul său și
de împlinători au ales pe boieri. Ce și cum s-a întâmplat aceasta, vino-mi în aju-
tor, cuvântule, și povesteș te celor doritori de a ști lucrurile vrednice de aducere
aminte și de istorisire” .
Mai mult, Macarie avea chiar gustul unor aluzii clasice greco-romane, la „ca-
lende” , la „bătrânul Cronos” (starorodnâi Kron) și la „Tindarida” , de unde și afini-
27 V . Eskenasy. u n nou izvor referitor la prima domnie a lui Petru Rareș. î n: Studii, I, 1973, p. 142.
28 D.h. Mazilu. Literatura română în epoca Rena șterii…, p. 267.
29 Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ioan Bogdan. ed. P .P . Panaitescu. Bucureș ti,
1959, pp. 77-105.
30 D. h. Mazilu. Op. cit., p. 299.
31 Ibidem, p. 303.

29
tatea verbului său cu viziunea unui pictor grec ca Stamatelos Kotronas din Insula
Zante, care între 1552 și 1554, zugrăvise mai întâi pentru Ștefan Rareș, mai apoi
pentru Macarie el însu și, exteriorul bisericii mânăstirii Ra șca32, unde apare, între
altele, acea monahală și monumentală „scară” a lui Ioan Sinaitul, regăsită după o
jumătate de veac la Sucevița.
urmașii săi întru scris și cin călugăresc, „macarienii”33, interesați de filologia
slavonă, ca și de istoria timpului lor, vor duce retorica frazei la un prag neatins
până atunci în spațiul nostru cultural: Eftimie, mai ales prin procedeul stilistic al
aglomerării de epitete în encomiastica sa cronică despre „minunatul Alexandru”34
− Lăpu șneanu, fireș te −, care „este unul din feciorii în veci pomenitului Bogdan
voievod, dar fusese ascuns ca odinioară lumina sub obroc ori ca luceafărul sub
pământ. Acum însă s-a arătat ca o stea strălucitoare de la miazănoapte pentru că venea din țara Moldovei”; cât despre Azarie, care-și spunea „povestitor”
35, el era
autor de „povestire bogată prin epicul cronicii sale, prin digresiuni, prin mulți-
mea personajelor puse în scenă”36, amintind, nu întâmplător, desigur, de numărul
foarte mare al figurilor pictate cu vervă retorică pe zidurile aproape contempo-ranei Sucevița a Movileș tilor, ca și prin aura monahală a textului său (iată frazele
prin care descria sfâr șitul lui Alexandru Lăpu șneanu: „Astfel, în viață fiind au
îndrăgit cele viitoare mai mult decât cele de acum și în locul porfirei țesute în aur
s-au îmbrăcat în haina de lână a călugăriei, și în locul cununii de mărgăritare și
de pietre scumpe au primit tunsura părului și au îmbrăți șat viața călugărească și
și-au schimbat după cinul îngeresc numele în Pahomie”).
Retoricul și narativul unor texte slavone scrise de călugări români, ca și cele
ale unor picturi murale ce izbucnesc pe fațade, datorate unor zugravi moldavi și
alogeni , făceau parte, stilistic vorbind, dintr-un moment nou al culturii noastre,
răspundeau nevoii de poveste, de istorie în sensul cel mai strict al cuvântului.
nu întâmplător, de altminteri, trebuie spus că înțelesul unor teme iconografi-
ce esențiale din pictura exterioară moldovenească este explicitat tocmai de unele
texte, iară și slavone, datorate însă nu unor cărturari ai locului, ci unui călător din
Răsăritul ortodox, cunoscutul Ivan Semenovici Peresvetov, sfătuitor al marelui
cneaz care va deveni primul țar rus, Ivan al IV-lea cel Groaznic; după o ședere de
câteva luni la Suceava, în 1537–1538, cel dintâi avea să-i evoce celui de-al doilea
cuvinte ce le atribuia lui Rareș, între care unele ne ajută, poate, să înțelegem sen-
32 S. ulea. un peintre grec en Moldavie au XVI siécle: Stamatelos Kotronas. în : Revue Roumaine d’ his-
toire de l’ Art, Série Beaux-Arts, VII, 1970, pp. 13-26.
33 D.h. Mazilu. Op. cit.., p. 285 și următoarele.
34 Cronicile slavo-române…, p. 114, 122.
35 Ibidem, p. 129, p. 131, p. 139, p. 141, p. 145, p. 151.
36 D.h. Mazilu. Op. cit., p. 345.

30
sul unor asemenea scene murale: aproape sigur îmi pare a fi că atunci când călă-
torul și scriitorul rus punea în gura domnului moldovean referirea la „îngerii lui
Dumnezeu și făpturile cereș ti” care „nici acelea nici un ceas nu lasă din mâinile
lor armele lor cu flăcări, păzesc neamul omenesc de orice pacoste, de la Adam până în această vreme”
37, gândul îi va fi mers la ceea ce se pictase la absidele de
altare înainte de și în timpul șederii sale în Moldova, adică la tema „Rugăciu-
nea tuturor sfinților” sau a „Cinului” unde, la Probota, la Suceava, la humor,
la Moldovița găsim în șiruri – șiruri serafimi, îngeri, profeți, apostoli, martiri,
sfinți militari care merg către Iisus, aflat în axul sanctuarului; după cum, foarte
probabil, la „Asediul Constantinopolului” , cel legat de tema „Imnului Acatist” −
găsit la humor și la Moldovița − duc cu gândul cuvintele atribuite lui Rareș de
peregrinul moscovit și care ne apar pregnant, ca și scena pictată, într-o adresare
directă, într-un autentic exordiu: „Dacă vrei să ai înțelepciunea împărătească și ai
cunoș tințe despre meș teșugul ostă șesc și despre a șezămintele vieții împărăteș ti,
atunci să citeș ti până la sfâr șit cărțile despre luarea Țarigradului”38.
Semnificativ, curând după 1550, un alt grup de mărturii culturale, bine con-
turat, ținând tot de sfera limbajului și de lumea ecleziastică, adresându-se într-un
chip nou comunității și comunicând date ale istoriei mai vechi sau mai recen-
te, venea să completeze ceea ce știm, fragmentar încă, despre structura mentală
din acest spațiu de civilizație. De data aceasta el este ilustrativ pentru toate cele trei țări române, ceea ce devine de-a dreptul remarcabil. Mă gândesc la capitolul „cronicilor murale” pictate în lăca șuri slujind unor medii atât de diferite, ca men-
talitate și cultură, precum cele ortodoxe și luterane, databile toate – coincidență
tulburătoare și plină de interes pentru istoricul artei și pentru cel al limbii – într-a
doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Dacă narația fusese incipient prezentă, a șa cum am văzut, în epigrafe imediat
după 1500, abia odată cu anii ʹ60 și ʹ70 ai veacului înflorirea sa este evidentă, dar
într-un cadru încă aparent legat de medievalitate. în Transilvania devenită, par –
țial protestantă, exemplarele cele mai expresive provin din bisericile sau primă-riile sa șilor pentru care noii parohi și profesori luterani care se îndeletniceau cu
istoriografia, precum cei din neamul Oltard – au redactat asemenea cronici mu-rale (Wandchroniken) ce „popularizau” istoria săsească și ardeleană, coborând
până la veacul colonizării sau referindu-se la stricta contemporaneitate, într-un spirit educativ și civic legat de climatul Rena șterii (ele sunt, de la 1566 la 1592,
Annales templi Coronensis, Chronologia Musnensis templi la Moșna, „… e templo
Etzellensi descripta” la Ațel, „quae ad parietem Templi Parathiensis extat” la Bra-
37 Călători străini despre țările române, I. Bucureș ti, 1968, p. 459.
38 Ibidem, p. 453.

31
tei, „…e curia Mediana descripta” la Media ș, Nucleus Chronologiae Bistriciensis și
altele)39.
Dincoace de munți, în cu totul alte condiții, dar izvorât dintr-un spirit ase-
mănător, gustul pentru cronistica murală, ce se adresa unor grupuri mai largi
decât cele ce se puteau îndeletnici cu lectura cronicilor scrise prin scriptorii mâ-
năstireș ti e regăsit în ctitorii din Oltenia și din Moldova, din vremea celor doi
frați Mihneș ti ce au asigurat o efemeră unire dinastică celor două țări române
extracarpatice, la finele veacului al XVI-lea.
Primul este cazul de la Bucovăț, unde în 1574 era pictat, lângă portretele din
naos ale lui Alexandru al II-lea Mircea și Petru Șchiopul, un text în care – tot la
persoana întâi – primul dintre voievozii amintiți se adresează parcă privitorului,
evocând cunoscutul război dus alături de turci în Moldova învecinată și soldat
cu înscăunarea la Ia și a celui de-al doilea; se vorbeș te aici despre sultanul de la
Stambul ca despre „cinstitul meu împărat” , „care i-a poruncit… să vie la Poartă” cutezătorului Ioan vodă cel Viteaz, care „nu a vrut să iasă din țara Moldovei (…),
iar Petru voievod (…) a ridicat oș ti și a omorât pe Ioan voievod și i-a tăiat capul”
40.
Celălalt este cazul de la Suceava, din biserica Sf. Gheorghe unde în 1590, sub
Petru Șchiopul − cel reprezentat și pomenit la Bucovăț − literele de aur ale in-
scripției pictate tot în naos vorbesc despre diferite evenimente legate de neamul princiar, de raporturile sale cu Stambulul ce-i sprijinea stirpea sau de unele în-
tâmplări din istoria lăca șului și a Moldovei
41.
Și chiar dacă nu este vorba de o cronică murală, folosirea procedeului adresă-
rii directe − amintind de Bucovăț − în curioasa inscripție ce întovără șește portre-
tul din 1594 al lui Petru Cercel din ctitoria boierilor Buzeș ti de la Căluiu – „ nu
vărsați în țară sângele nevinovat, dar judecați după dreptate și fiți miloși, cum a
fost Domnul Dumnezeul milostiv față de noi și cum este față de voi” − face ca
această mărturie epigrafică să aparțină, în fond, aceleia și mentalități narative; ea
se înrudeș te, la rându-i, cu spiritul și litera unor documente domneș ti ale epocii,
cum ar fi cel dat de Alexandru al II-lea Mircea, la 25 ianuarie 1575, mânăstirii Vieroși pentru sufletul jupanului Albu Golescu, mare clucer, ale cărui fapte de arme pe larg și neobi șnuit istorisite aici binemeritaseră recunoș tința princiară.
42
De la fresca narativă cu desfă șurări de ansambluri vizuale și textuale la po-
pasul asupra detaliului strălucitor, bogat, uimitor chiar, caracterizând fiziono-mii, atitudini, veșminte, bijuterii va fi trecerea de câteva decenii, după 1600, către
39 A. Armbruster. Dacoromano- Saxonica. Bucureș ti, 1980, pp. 44-46.
40 Cronicile slavo- române…, pp. 194-196.
41 Ibidem, pp. 162-163.
42 Documente privind istoria României , veacul XVI. B. Țara Românească, IV . Bucureș ti, 1952. nr. 165,
p. 162.

32
unele forme de baroc românesc pe care le-am comentat pe larg în altă parte43 și
care definesc al treilea moment al raportului dintre vizualitate și limbaj în ve-
chea noastră civilizație, „etapa tactilă” . Vreau să denumesc prin acest termen îm-
prumutat tocmai sferei artelor plastice apariția stăruitoare în texte − paralel cu
prezența copleșitoare în diferite ramuri de artă a pieselor ce le ilustrau – a unor
cuvinte exprimând concretețea, materialitatea, corporalitatea unor obiecte, ale
unor părți de arhitectură ornate cu sculpturi, a unor broderii cu fir bogat, ico-nostase, nimburi și ornamente de stuc care pot fi descrise acum în realitatea lor
palpabilă, nu o dată strălucitoare; iar aici, trebuie spus, veacul al XVII-lea româ-
nesc se alinia, de fapt, unei propensiuni lingvistice și plastice europene, de vreme
ce așa-numitul „prim baroc” , stil al pompei aulice pretutindeni, era caracterizat
înainte de toate prin profuziunea materialului statornic scos în relief, la propriu și la figurat, ca și prin fuziunea într-o aceea și operă de artă a multiple meș teșu-
guri artistice
44.
Simptomatic, secolul se deschide, pe meridianul nostru, cu o monumenta-
lă broderie de la Sucevița, din 1606, de o surprinzătoare modernitate a imagi-
nii. Ea reprezintă, într-o poză amintind de „sarmatismul” renascentist polonez, transpus aici într-un limbaj vizual ortodox post-bizantin
45, de o vivacitate con-
trazicând flagrant caracterul funerar al piesei, pe cel menționat, în inscripția încă
slavonă a chenarului, drept „binecredinciosul și iubitorul de hristos Io Ieremia
Mogilă voievod… (care) se mută în domnul cu pace din domnie și din viață … în
anul 7114, luna lui iunie 30” , cu o precizare la care trebuie să luăm aminte: „având această făptură și înfăți șare” (vāzrastom je i obrazom sim)
46, așadar reprezentând
o realitate concretă, o ființă înveșmântată somptuos cu mantie de brocart și haină
de argint, cu cu șmă cu egretă și purtând arme de preț, totul redat în amănunte
care fac atât de sesizantă și de neobi șnuită, în arta noastră veche, această efigie
brodată pe care cândva, henri Focillon a descris-o memorabil: „…sur les épau-
les dorées de Jérémie Movila, sur sa statue d’ or, dans la dorure de l’ encadrement
précieux, paraît un visage à la Cranach, une sorte de Frédéric le Magnanime des rives de la Moldova, fort, trapu, barbu de noir, de la plus violente beauté”
47.
Ajun și aici, o întrebare se pune. în acest gust pentru o vizualitate aproape
43 Civilizația românilor…, 1, pp. 137-181.
44 A. Blunt. Some uses and Misuses of the Terms Baroque and Rococo as applied to Architecture,
Londra, 1973, p. 9.
45 R. Theodorescu. Portrete brodate și interferențe stilistice în Moldova epocii lui Ieremia Movilă și a lui
Vasile Lupu. î n: Itinerarii…, p. 155
46 E. de hurmuzaki. Documente privitoare la istoria românilor, supl. II, vol. I (ed. I. Bogdan), Bucureș ti,
1893, pagina de titlu.
47 L ’ancien art roumain, în Moyen Age. Survivances et réveil. Etudes d’art et d’histoire, ed. a-II-a,
Montréal, 1945, p. 199

33
tactilă − corespondent al concreteței, al plasticității unor cuvinte de cronică −,
pentru asemănarea fizică cu modelul imaginilor de oameni și de obiecte repre-
zentate artistic va fi jucat un rol anume sporul sensibil de familiarizare a elitelor timpului cu învățătura aristotelică despre natură, profesată în colegiile iezuite po-lone frecventate de membri ai neamurilor Movilă, ureche sau Costin, mai apoi în
școlile de inspirație italo-grecească de la Târgovi ște în timpul lui Matei Basarab,
mai apoi la Padova, unde ajungea stolnicul Constantin Cantacuzino și nu numai
el, mai apoi la Academia Domnească de la Bucureș ti prin „iatrofilozofii” care
difuzau tezele Stagiritului despre „physis”?
Răspunsul meu este integral pozitiv-evident în limitele ipotezei −, căci de la
broderia lui Ieremia vodă până la sinuos-elegantele vrejuri și flori de o incon –
testabilă materialitate din sculptura brâncovenească de portaluri și de iconostase
drumul este tocmai acesta: cel al observării atente a alcătuirilor foarte concrete ale naturii, ca un exercițiu mental, înainte de toate, deprins în școli unde mergeau bo –
ierii ctitori și mulți clerici ortodoc și, care erau îndreptățiți să ceară mai apoi me ș-
terilor arti ști care lucrau pentru ei să urmeze izvoade, canoane cu modele unde
hieratismul medieval devenea, adesea, în secolul al XVII-lea, un anacronism.
Și ce, oare, altceva decât acest fenomen este ilustrat de vizualul prin excelență
care a fost marele vornic și marele logofăt Miron Costin cronicarul, cel școlit la
Bar și care într-o epocă din care nu lipseau alegorii ale văzului în arta europea-
nă, ca și afirmări renascentiste, în spiritul lui Aristotel, ale supremației vederii,
elogia „den cinci simțuri ce are omul” tocmai văzul, ce singur „den toate a șad-
ză într-adevăr gândul nostru și ce să vede cu ochii nu încape să hie îndoială în
cunoș tință”?
48
Afirmarea acestei superiorități a vizualului a fost pusă în legătură și cu im-
portanța mărturiei de visu din cronica costiniană49. Este sigur, oricum, că fraza
cu articulație clasică și calchiată după topica latină50 a lui Miron Costin respiră
concretețea plastică și indică aplecarea certă a spre detaliul de bogată materiali-
tate, ca nicio altă scriitură a veacului. Iată-l povestind cu voluptăți lexicale, luxul
„darabanilor” lui Ștefan al II-lea Tom șa, care purtau costume din stofă de Flan-
dra, cu fireturi și cartu șiere scumpe: „cu haine tot de feleandri ș, cu nasturi și cu
ceprage de argint… cu pene de argint la cumănace și cu table de argint la șoldure
pe lădunce”51 sau istorisind despre „desfrânatele de tot podoabe” și „zburdate-
le cheltuiale” , rămase de pomină printre țarigrădeni, făcute de solia din 1622 a
lui Zbaraski, trecută și prin Ia și, spre Stambul, „cu ciubările cu care adăpau caii
48 Opere, ed. P . Panaitescu, 1958, p. 142; cf. R. Theodorescu, Sub semnul văzului, în Istoria…, p. 122-125
49 G.G. u rsu, Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureș ti, 1972, p. 5-6
50 G. Iva șcu, Istoria literaturii române, I, Bucureș ti, 1969, p. 187
51 Opere…, p. 62-63

34
de argint, și cofe, barilce, la hamuri țintele și la haiduci cepragi de argint”52 sau
despre „țărămoniile” din 1645 de la căsătoria Mariei, fiica lui Vasile Lupu, cu un
mare senior polono-lituan și unde cuvântul „podoabă” revine, nu întâmplător,
la tot pasul: „n-au lipsit nemică den toate podoabele… curtea podobită toată și
strân și boierii și căpeteniile țării, feciori de boieri și oameni tineri la alaiurile pe
cai turceș ti cu podoabe”53.
De aici până a găsi în Letopisețul Țării Moldovei semnificative corespondențe
lingvistice pentru realități monumentale din sfera vizualului, calea a fost scurtă. Descoperirile arheologice din fosta curte ieș eană a lui Vasile Lupu ne arată că în
anii ‚30- ‚40 ai secolului al XVII-lea faianța turco-persană cu motive chinezeș ti
de la Iznik și Kutahya se găsea pretutindeni, ceea ceexplică și cuvintele lui Miron
Costin când vorbeș te despre „casele cele cu cinii”
54, termen nou în limba română
veche, ce sugera corect proveniența extrem-orientală a modelelor pentru acest meșteșug de lux din imperiul otoman; după cum, de data aceasta pe româneș te
chiar, făptura unui edificiu − în cazul de față unul de inspirație occidentală, ita-
lo-polonă – este invocată pentru biserica ieș eană a Goliei („cu făptura cum să
vede” – iară și argumentul mărturiei vizuale, concrete, adus în sprijin de un text
− „peste toate mânăstirile azi în țară mai iscusite”
55); în fine, cu greu vom găsi,
probabil, un acord mai limpede între cuvânt și imagine precum în cazul „tablo-
ului brodat” de la Trei Ierarhi – de o fastuoasă materialitate, ce o completează pe
aceea a pietrei cioplite de la biserică − înfăți șând pe Ioan, fiul Lupului vodă și al
Tudoscăi Bucioc, a cărui nevolnicie fizică, acoperită cu bel șug de podoabe și fir
prețios în relief, se citeș te atât în imaginea brodată de tradiție „sarmatică” , cât și
în caracterizarea pe care i-o face savantul cronicar: „om slab și deznodat și de
mâini și de picioare, cum n-ar hi fost feciorul lui Vasile vodă, care era ca un leu
și la hire, și la trup. ”56
Deplina armonie între fraza de cronică moldavă din secolul al XVII-lea − ce
era în cazul lui Grigore ureche, scria Călinescu, dăruită cu „acel dar fonetic de a
sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului”57 − și imaginea plastică a timpului
nu încetează spre sfâr șitul veacului, când apare continuatorul spiritual al lui ure-
che, nimeni altul decât marele hatman și marele vornic Ion n eculce.
Levantinul Gheorghe vodă Duca, cel care „curtea lui, masa lui, cheltuiala lui
ca un crai ținea” , are la acest cronicar târziu un portret fizionomic memorabil –
52 Ibidem, p. 86, p. 88
53 Ibidem, p. 121
54 Ibidem, p. 119.
55 Loc. Cit.
56 Ibidem, p. 117.
57 Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II-a, revăzută și adăugită. Bucureș ti:
Ed. Minerva, 1982, p. 16.

35
„om nu prea înalt și gros, burduhos și bătrân. numai î și cernea barba”58 − care
stăruie parcă, mult flatat însă de zugravii greci din Ianina care l-au pictat la Ce-
tățuia în 1672 − era chiar anul na șterii lui neculce −, în grupul fastuos al familiei
princiare; acesta, anunțând parcă tablourile ctitoriceș ti cantacuzin-brâncoveneș ti
din Muntenia vecină, este pătruns iară și de concretul unei somptuozități aulice
regăsită aievea și în sonoritățile frazelor greceș ti de închinare din cărțile tipărite
chiar la Cetățuia, precum Întâmpinare în contra primatului papei a lui nectarie
din Ierusalim, unde Dositei notaras îl compara cu însu și Alexandru cel Mare pe
obscurul balcanic ajuns la cele mai înalte demnități în Moldova și ucraina, de-
venit, sub pana encomiastică a cărturarilor clerici, „prea strălucitul, prea piosul,
prea seninul și prea gloriosul domn și principe”59.
Era, aceasta, o somptuozitate ce se putea transfera chiar în scenografii urbane
solicitate de neculce atunci când povesteș te cum vor fi arătat Ia șii lui Duca vodă
în timpul vizitei sultanului Mahomed al IV-lea, când „s-au tins câteva bucăți
de atlazuri și de tăfții pe îmbe părțile de uliță, pe unde mergea împărăție”60 (nu
altfel ca în unele împodobiri festive și factice din trecutul nostru foarte apropiat!).
După cum rămâne sugestivă istorisirea aceluia și neculce când raportează unele
gusturi în materie de artă precum este aceea, clasică, despre țarul Petru cel Mare care, vizitând și el capitala de pe Bahlui, la câteva decenii după sultan, deslu șea în
felul său amestecul stilistic de la Golia − superlativ al artei moldave, precum altă dată la Miron Costin −, cu fațadele de modenatură clasică, cu pila ștrii corintici,
îndatorate și Poloniei italienizate, dar și Orientului ortodox, prin sculptura por –
talului: „Atunce au umblat prein toate mânăstirile împăratul de le-au văzut, și din
toate i-au mai plăcut mânăstirea Golia, dzicând că are 3 feliuri de meș teșuguri:
leșesc, grecesc și moschicesc”
61
în celălalt spațiu de civilizație românească, cel al Munteniei și al Olteniei,
momentul brâncovenesc consemna, deopotrivă, două capitole complementare, chiar dacă aparent divergente, prin ata șamentul lor față de tradiție, dar și de în-
noire, oglindind o aceea și mentalitate monarhică și nobiliară a veacului: am în
vedere recursul la o prestigioasă continuitate dinastică și cel la noutatea aulică a
arhitecturilor rezidențiale
62.
Cele aproape treizeci de efigii pictate, în vastul pronaos al bisericii mânăstirii
hurezi –„desfătata, frumoasa și iscusita tindă” cum o numeș te un text aici a șter-
nut −, figurând moș tenirea cantacuzină și basarabească a descendentului ambe-
58 Opere. Ed. G. Strempel, 1982, p. 282.
59 apud R. Theodorescu. Civilizația românilor …, I, p. 260.
60 Opere…, p. 215.
61 Ibidem, p. 553.
62 R. Theodorescu. Civilizația românilor …, II, p. 86 și urm., p. 120 și urm. Mai recent, volumul meu
Constantin Brâncoveanu, între „Casa cărților” și „Ievropa” . București, 2006.

36
lor familii din Valahia, fiul lui Papa din Brâncoveni și al Stancăi Cantacuzino, cu
întregul neam al postelnicului Constantin și cu boierii din Brâncoveni pe zidul
de vest, flancați de purtători princiari ai numelui de Basarab, de la Laiotă la nea-
goe, de la Matei la Constantin Șerban și pregătind fastuoasa imagine colectivă a
tragicei familii a lui Constantin Brâncoveanu, pictată ad vivum pe peretele de est
− nu fac altceva decât să ilustreze o pisanie pictată în aceea și încăpere liturgică,
la 30 septembrie 1694; ni se spune aici că, în „sfânta și dumezeiasca besearică,
(ctitorul) vrut-au și pre înlăuntru a o înpodobi și a o înfrumuseța cu de toate și,
zugrăvindu-o ca nu alta asemenea, mai vrut-au, între alte, ca și dunga cea mare,
bătrână și blagorodnă a rodului și neamului său, atât despre tată cât și despre
mumă, să se zugrăvească”63.
Era, parcă, în această pisanie și în aceste fresce din pronaosul de la hurezi
completarea, peste ani, a unei alte inscripții, din 12 septembrie 1683 de la Bis-
trița olteană unde, pe ton de cronică, vorbindu-se despre Craioveș ti și despre
Preda din Brâncoveni, se preciza ce făcuse aici și urma șul lor, încă boier, cel care
avea să urce în scaunul de la Bucureș ti după o jumătate de deceniu: „iară în anii
acești mai dă pă urmă cu mai mare osârdie și mai cu mare cheltuială nepotu-său
Constandin vel spătar, carele dăspre tată trăgându-se din vechia dungă a Craio-
veștilor cari și Băsărăbeș ti să chiamă, și dăspre mumă, și mai dă un un bătrâna și
înpărăteasca casă a Cantacuzenilor… ”64
Despre arhitectura rezidențială a ultimilor ani ai veacului al XVII-lea și ai pri-
milor ani din veacul următor – unul în care istoricii limbii nu omit să remarce că își face apariția, în Anglia, substantivul comfort, care a dat, pe la 1786, adjectivul
franțuzesc confortable
65 – cu edificii palațiale care înscriu și meridianul româ-
nesc într-un fenomen larg, exemplificat prin Potsdam și Caserta, prin Lazenki și
Peterhof (pentru a nu mai vorbi de paradigma Versailles), voi aminti numai că
acum, pentru întâia oară și într-un context de acest fel, apare în limba română
cuvântul „palat”; el desemnează, în locul tradiționalului „casă” , ceea ce inscripția
de marmură din 20 septembrie 1702, de la Mogoș oaia, numea „frumosul lăca ș”
al lui Ștefan Brâncoveanu, în aceea și vreme când Cantemir, în Descriptio Molda-
viae, numea o casă domnească palatium și când în Franța lui Ludovic al XIV-lea
se impunea termenul de palais exclusiv reș edințelor familiei monarhului.
Cât despre aspectul ludic și despre geografia monumentelor rezidențiale
brâncoveneș ti, mai de toată lumea știute, nu găsesc o mai bună exprimare a lor
decât cea dintr-un pasaj al a șa- zisei Cronici anonime: „ în vreme ce mersese la
63 n. Iorga. Inscripții din bisericile României, I, 1905, p. 185.
64 Ibidem, p. 194–195. Despre acest aspect vezi studiul meu „Dunga cea mare a rodului și neamului său”
note istorisite în arta brâncovenească , în Constantin Brâncoveanu, Bucureș ti, 1989, p. 180-201.
65 A. Corvisier. Arts et sociétés dans l’Europe du XVIII-e siècle, Paris, 1978, p. 32, p. 75.

37
satul mării sale, la Obileș ti, unde heleș teu mare este și plimbare foarte frumoasă
de primăvară, unde nu o dată ci de mai multe ori zicea măria sa: că es timp numai
a plimbărilor grijă vom avea din Obileș ti în Bucureș ti, de-acii în Mogoș oaea, de-
acii în Potlogi, de-acii în Târgovi ște vom trece vara și la toamnă la vii vom merge
unde ni se va părea”66.Este prezentă în acest fragment de text cronicăresc, cu fraza
sa dinamic-progresivă, natura care înconjoară palatele brâncoveneș ti, natura cu
anotimpurile sale.
Aceea și natură − amintitul physis aristotelic − care cu bogăția sa vegetală, ne-
găsită până atunci în vechea noastră civilizație izbucneș te în decorația în piatră,
în lemn, în argint, în broderie și în stuc, î și va găsi apoteoza la sfâr șitul domniei
lui Constantin vodă, în bogatul și monumentalul portal cu vrejuri și flori de la
biserica mânăstirii bucureș tene a lui Antim Ivireanul; o natură a cărei dumne-
zeiască dimensiune este proclamată de acela și cultivat cleric de neam caucazian,
iubitor de fast, de metaforă, de frază ritmată și retorică, într-o dedicație a Psalti-
rei, tipărită tot la Bucureș ti, cu douăzeci de ani înainte de ridicarea ctitoriei sale:
„Și toate pentru el (fericita și mai aleasa cuvântătoare zidire, omul) s-au făcut și
i s-au dat aciastă simțitoare lume cu toată frumusețea ei, ca o grădină cu multe feliuri de flori, ca să-și aleagă cele de folos, să se împodobească trupeș te. ”
67
nevoia de concretețe, de înfăți șare a noutății în detaliile și chiar în extrava-
ganțele sale face ca în portrete ale epocii brâncoveneș ti și în cele ale primelor
timpuri fanariote să apară înnoirile de modă occidentală, nu fără ca ele să fie,
chiar și indirect, explicate prin inscripții întovără șitoare. A șa s-a întâmplat, de
pildă, la Drugăneș ti, în 1724, cu imaginea insolită de boier muntean purtând
o perucă roș cată și buclată −, precum Dimitrie Cantemir în gravurile apusene
ce-l reprezintă −, zugrăvită în pronaosul acestei biserici de curte ilfovene: este
vorba, o spune textul pictat ce-i străjuieș te efigia, de „jupan Preda Drugănescul,
fiul dumnealui vel vornic Drugănescul care” – aflăm în continuare, spre a înțe-
legeși mai bine „ciudățenia” imaginii – „s-au înstreinat de la anul 1710 pentru
învățătură, călătorind mai toată partea Ievropei”; știm, de fapt, că acest personaj
din clientela cantacuzinească a ajuns, pe drumul deschis de stolnicul Constantin,
să fie înmatriculat la universitatea din Padova ca „signor Pietro Draganiscoto
valaco”68, întorcându-se de acolo, pe cât se pare, cu deprinderi apusene, aidoma
altui boier din timpul lui Brâncoveanu, tot un Preda, căpitanul din Prooroci pe care, ne spune cronicarul, cu un simț al amănuntului rar întâlnit până atunci, îl
66 Istoria Țării Româneș ti de la octombrie 1688 până la martie 1717. Ed. C. Grecescu. Bucureș ti, 1959,
p. 87.
67 Antim Ivireanul. Didahii. Ed. F. Faifer. Bucureș ti, 1983, p. 190.
68 Apud I. Dumitrescu, R. Crețeanu. Trei conace boiereș ti din prima jumătate a veacului al XVIII-lea
aflate în județul Ilfov. î n: Buletinul monumentelor istorice, 1973, 4, pp. 4-5.

38
„stricase… portul cel nemțesc (sau să zic nebunesc) ce-l purta … că avea chică
nemțească numai legată sus supt i șlic și cizmele cele nemțeș ti cu pinteni lungi ce
le purta”69.
De fapt, al XVIII-lea veac începe să fie, cu marele model al domniei Brân-
coveanului în față, cel în care vizualitatea este, treptat dar ferm, dominată de
decorativismul iscat tocmai de concretul și tactilul de care am vorbit, iar limbajul
de o oralitate pregătită de gustul pentru cuvântul potrivit din secolul cronicari-
lor, dar pe care o va induce mai ales o certă undă folclorică – odată cu ridicarea impetuoasă a „stării a treia” , a viitoarei burghezii române, de la Ghețea „cupețul” ,
socrul lui Șerban vodă Cantacuzino, până la Tudor Vladimirescu −, ca și originea
populară a aproape tuturor celor care notează îndeobș te evenimentele și realită-
țile epocii.
Ajung astfel la a patra și ultima etapă a investigației pe acest teritoriu încă
puțin defri șat, acolo unde corespondențele stilistice ale limbajului textual și ale
imaginii plastice se pot mai lesne stabili.
Se întâmplă, de pildă, ca în veacul fanariot picturi murale sau icoane cu o
iconografie mai puțin folosită în aceste părți de lume să fie decriptate în lumina
unor evenimente contemporane la care textele fac aluzie. Știm astăzi
70, că singu-
ra explicație plauzibilă pentru înlocuirea, în pridvoare de lăca șuri de la sud de
Carpați, într-aceea și lună dintr-acela și an și într-acela și loc a scenei eshatologice
a „Judecății de Apoi” cu alta de acela și caracter, dar mai puțin obi șnuită la noi,
cea a „Apocalipsului” − cele două cazuri notabile sunt cele de la Bucureș ti, din
septembrie 1722, la Biserica Cețulescu și la dispăruta biserică a mânăstirii Văcă-
rești − stă în directă legătură cu trauma produsă bucureș tenilor de aducerea, cu
doi ani înainte numai, ca un dramatic remember, a rămă șițelor pământeș ti ale
decapitatului Constantin Brâncoveanu, socrul ctitorului primului lăca ș și mode-
lul princiar al fondatorului celui de-al doilea. Va fi fost acesta momentul în care − după un șir de morți ilustre din Valahia − „domnia fiarei” din celebra scriere
a Noului Testament a fost echivalată cu împărăția turcească într-un mod atât de
acut, încât o cronică rimată care istorisea, în gust folcloric, execuția lui Constan-
tin Brâncoveanu în grădina seraiului lui Ahmed al III-lea introducea un blestem
al prințului martir; un blestem care putea vizualiza celor mulți ce-l ascultau − poate chiar cântat − scenele de „Apocalipsă” de la Crețulescu și Văcăreș ti: „Foc
din ceri să se pogoare… cu sabie îngerească/ Pe toți să vă prăpădească”
71. Dacă
voi adăuga că textul acesta, aparținând unui cărturar mărunt − un bucureș tean
69 Istoria Țării Româneș ti…, p. 40.
70 R. Theodorescu. Istorie și profeție în arta Țârii Româneș ti în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
în: Studii și cercetări de istoria artei. Seria artă plastică, 38, 1991, pp. 37-46.
71 Cronici și povestiri româneș ti versificate (sec. XVII- XVIII). Ed. D. Simonescu, Bucureș ti, 1967, p. 65.

39
probabil − era redactat după mijlocul lui 1716 și înainte de 1730, vom constata
perfecta contemporaneitate a celor două ansambluri pictate și a cronicii popula-
re, evocând o atmosferă comună, pe care începem să o deslu șim.
Șaptezeci de ani mai târziu era pictată icoana alegorică de la Căldăru șani, da –
tată 1 ianuarie 1789, datorată zugravului Grigore72, care exalta vremelnica putere
autocrată a lui nicolae vodă Mavrogheni, înfăți șându-l pe domn răsplătindu-i pe
ostașii care luptaseră împotriva „cătanelor” habsburgice în ultimul mare război al
veacului, cel austro-ruso-turc din 1788-1792. Icoana cuprinde, insolit, adevărate
scene istorice, redate într-o manieră stângace, uscată, fără perspectivă, schema –
tică, de un didacticism pe care îl sporeau și amplele texte de inscripții grece ști
întovără șitoare, pe ton hiperlaudativ, dar și în spiritul unei narativități naive și to-
tuși dinamice, sunând cam a șa: „Dacia Mediteraneană ( Dacian tén Mesógheion ),
care seamănă cu un glob,/ Dumnezeu a încredințat-o în mâna lui Mavrogheni,/ Va fi dată pe rând și vlăstarelor lui strălucite,/ Pentru că faptele lui sunt plăcute lui
Dumnezeu și împăratului (sultanului)… După cum cerbul aleargă cu nesaț spre
izvoare,/ Tot a șa armata turcă vine la domn/ Cerbul aleargă să bea apă,/ O știrea
aleargă să mânânce zahereaua (zahere) … Domnul trimite o știrea să meargă să-I
învingă pe nemți (tous Nemtsous na nika) . Iar armata nemților vede, se retrage și
fuge cât poate/ turcii dau năvală înainte cu stindardele/ învingându-i pe nemți le
aduc capetele pe sulițe./Mantale, beni șuri, surgiucuri … și blăni, toți primesc ceva
de la domnul. Altele sunt socotelile nemților și altele porunce ște Dumnezeu”
73.
Era, adaug, o narativitate pe care o augmentează împrejurarea că detalii ale
icoanei pot fi regăsite în cuvintele unor buletine militare ale fanariotului din
Muntenia sau ale unor stihuri contemporane (de pildă, capetele aduse ca trofeu,
regăsite în icoana de la începutul lui 1789, dar și într-un text din martie 1788).
narațiunea cuprinzând atâtea detalii concrete și o evidentă, sporită oralitate
este întrețesută în epocă, în orizontul imaginii, cu o concretețe decorativă, stră-
lucitoare, somptuoasă. Se poate afirma cu tărie că somptuozitatea74, în texte și
imagini, era un semn distinctiv al vremii, una dintre structurile sale mentale și
sensibile. Ea ducea la gustul ruinător pe care îl combăteau chiar unii fanarioți, în așteptarea generației de scriitori de la 1820, care îl vor ataca în numele unor nor –
me „moraliceș ti”: să ne amintim de răposatul vistier Ienăchiță Văcărescu care,
potrivit stihului popular, avusese din timpul vieții „ciubuc de diamant”
75 și chiar
de plasticitate a evocatoare a descrierilor marelui dregător, care î și lua drept pre-
72 R. Theodorescu, Civilizația românilor…, II, p. 190, nota 168.
73 Inscripțiile medievale ale României. I. Ora șul Bucureș ti. Bucureș ti, 1965, nr 1165, p. 759-763
(cu u șoare modificări ale traducerii, care îmi aparțin).
74 Considerațiile ce urmează sunt preluate din cartea mea Civilizația românilor…, II, p. 154.
75 Poeții Văcăreș ti (Ianache, Alecu și n icolae). Opere. Ed. C. Cârstoiu. Bucureș ti, 1982, p. 12.

40
text „blanele de samur” , brâul și șalul, spre a aminti de senzația făcută la curtea
„chesarului” și a lui Kaunitz în 178276, prin costumul său tocmai, imagine de
portret pictat în epocă, demn de acest fast oriental, de acele turqueries tot mai
prizate în Apus. un fast pe care îl dovedesc și miniaturi sau picturi de șevalet din
spațiul românesc, între 1780 și 1820, cu gust pentru amănuntul sclipitor, pentru
strălucirea mătăsoasă a turbanelor și a șalurilor scumpe, învecinat prețiozităților
literare ale acelor ani77, între care voi număra stihurile lui Alecu Văcărescu, pe la
1796, cusute „pe un turban” sau brodate „pe un cordon”78.
La celălalt capăt al societății româneș ti a veacului „luminilor” și a primelor
decenii de după 1800, impetuoasă, dinamică, contradictorie – înnoitoare în
acțiunea sa ce va fi curând una politică, dar conservatoare în mentalitate și în
morfologii −, „starea a III-a” , lumea de neguțători, meș teșugari, preoți, dascăli,
boierna și va irumpe definitiv în prim-planul scenei istorice și va crea România
burgheză. Discursul acestei lumi este o chintesență a pitorescului oral, iar orizon-
tul său de imagine este o paradigmă a nostalgiilor medievalizante, cu hieratisme colorate, ce capătă o funcție pregnant decorativă. Din îmbinarea lor a apărut însă civilizația românească a timpurilor pa șoptiste și unioniste.
Iată-l, de pildă, scriind pe Ioan, fiul lui Dobre, dascăl la biserica Bati ștei, ri-
dicată de un vătaf de măcelari și de alți târgoveți, reprezentant tipic al unei lumi
bucureș tene mărunte, ce începea să-i cântărească pe puternicii zilei cu criteriile
unei morale semi-țărăneș ti, semi-urbane, aceea și pe care o găsim, înainte și după
1800, în atâtea pridvoare munteneș ti și olteneș ti ilustrată, după modelul hure-
zilor, de „Judecățile de Apoi” , unde focul iadului îi consumă pe păcătoși pentru culpe morale: „să te fereș ti de beție …, de curvie, de hoție, de pizmă, de mânie,
de în șelătorie”
79 − își sfătuia fiul acest țârcovnic, scriitor de cronică populară; în
treacăt fie spus, această scenă afirmă gustul muntenesc și oltenesc pentru pam-
flet, de la cronicari până în timpul nostru, de la Radu Popescu, marele vornic, până la Arghezi și tocmai con știința unei specificități regionale în materie de
expresie stilistică îl vor fi făcut pe Călinescu să scrie că proclamația lui Tudor
Vladimirescu − un contemporan al Dobrescului bucureș tean, ridicat dintr-un
mediu de plaiuri oltene presărate cu ctitorii populare − „are un stil riguros și
biblic, folosind imagini multicolore de zugrăveală de tindă bisericească (ș erpi,
balauri, lănci, întuneric)”
80
76 Al. Odobescu. Poeții Văcăreș ti, în Opere, II, Bucureș ti, 1967, p. 60.
77 P . Cornea. începuturile romantismului românesc. Spiritul public, mi șcarea ideilor și literaturii între
1780-1840. Bucureș ti, 1972, p. 139.
78 Al. Odobescu. Poeții Văcăreș ti, p. 366, p. 368.
79 I. Corfus. Cronica meș teșugarului Ioan Dobrescu (1802- 1830). în: Studii și articole de istorie, VIII,
1966, p. 339.
80 Ibidem, p. 130.

41
Revenind la Ioan Dobrescu, constatăm că acest fiu de cojocar și ginere de
șalvaragiu î și notează con știincios impresiile despre evenimentele din mahala-
ua, din târgul, din țara, de pe continentul unde viețuia în ultimele decenii ale
domniilor fanariote. Aceasta într-un timp când sunt tot mai frecvente în picturi murale, șirurile de personaje în straie oră șeneș ti sau țărăneș ti, ctitori sau ajutoare
la ctitorie, a căror modestă origine era indicată și de inscripțiile ce le întovără șeau
chipurile, dar care ocupau în lăca ș, prin efigii, locul avut altă dată de voievozi și
de mari dregători.
nu doar cunoscutul Dionisie Eclesiarhul putea fi, după sugestia lui Călinescu
iarăși
81, un precursor al Conului Leonida, cât mai ales, a ș spune, acest Ioan Do-
brescu pentru care, de pildă, napoleon82, erou al zilei, era convertit într-un voinic
isteț care a ajuns chiar să facă „socru pe Franțescus, împăratul nemțesc, dându-și pre fie-sa nevastă să-i fie lui Bunăparte”
83, înainte ca să ajungă să răpună „musca-
lii pă franțuzi ca pă porci” și înainte de momentul în care „pre soțiia, împărăteasa,
fata neamțului, o au luat-o tată-său îndărăt, cu un cocon al ei și să află la scaunul
tată-său în Beci”84
O jumătate de secol numai după aceste cuvinte ale lui Ioan sin Dobre, posibi-
lul său nepot putea să-i dezvăluie consoartei Efimița cum că „Galibardi, de-acolo de unde este el, a scris atunci o scrisoare către națiunea română” …
Capacitatea rapidă, spontană, sintetică de creionare a Corsicanului și a eveni-
mentelor de el tumultuos stârnite
85 venea dintr-o perspectivă îndepărtată, desi-
gur naivă la extrem, dar nu mai puțin modernă, prin aceea că nu era grevată de niciun fel de complex. Iar această lipsă de complexe, acest democratism născând
al mahalalei, ca o prelungire a satului, aparținând tot mentalității folclorice, răz-
bate în texte și în portrete ctitoriceș ti de „vătafi de plai” , de preoți, de țărani, pre-
cum la urșani, în 1806, unde, în jurul lui Ioan Popescu zis urșanu, apar aproape
patruzeci de chipuri de locuitori ai satului, amintiți doar cu prenumele, personaje isocefal și stereotip înfăți șate, de o identitate neverosimilă, ultimii zece țărani
având chiar un epigraf comun și semnificativ: „Aceste ce se numesc prisoase au
ajutorat cine cu ce au putut ; mai mult cu alergătura”
86.
Sunt texte cu o limbă savuroasă, care alătură, ingenuu și democratic, eveni-
mentele istorice ale țării cu cele ale unei foarte simple familii româneș ti: „La 1810
s-a născut fiica mea Dumitrana, iar la 1812 venit-au domn trimis de sultan Ioan
81 Ibidem, p. 32
82 Considerațiile ce urmează sunt preluate din cartea mea Civilizația românilor…, II, p. 204 și urm.
83 I. Corfus. Op. cit., p. 324.
84 Ibidem, p. 345.
85 R. Theodorescu. Voltaire, n apoleon et autres „hérétiques” . In : Secolul 20, 7-9, 1988, pp. 112-117.
86 V . Brătulescu. Biserici din Vâlcea, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XXX, 1937, p. 109.

42
vodă Caragea, carele fusese dragoman” , scria popa Ilie de la Butoiul87 − cel care
nu se sfia să amintească despre sine că era „român de la coada vacii”88 −, în timp
ce des citatul Ioan Dobrescu, mai solemn, mai informat, mai locvace, nota cu
orgoliu aproape princiar, cu genealogică și cronologică grijă: „1811, fevruarie 12,
m-am căsătorit eu, Ioan țercovnec sin Dobre cojocarul, ot mahalaoa Bateș tii, și
am luoat întru soție pă Evdochia, fata dumnealui jupân Drăghici șalvaragiu ot
tam în zilele armii roseș ti fiind vistier mare Varlaam ce s-a dus înlăuntru cu mus-
calii, iar mitropolit kir Ignatie, ce venise de la Rosiia după Gavriil exarhul, iar peste oș tile roseș ti glavne comandi ș marele Kamenți al doilea. Și nunta − adaugă
meșteșugarul-cronicar cu o gravitate ce ne interzice aproape zâmbetul – o am
făcut în duminica lăsatului secului de brânză”
89.
Toate aceste amănunte ne sunt date și pentru că oamenii aceș tia simpli, care
se zugrăvesc în biserici sau care iau condeiul pentru a-și ține câte un „jurnal” sui-generis, iubesc povestea abundent presărată cu reflecții morale, vorbirea directă de esență folclorică. La un nivel cultural la care domina de veacuri oralitatea con-
vertită în narațiune, gustul acesta pentru istorisire („să vă povestesc” , „să poves-
tim ceva șilea” , „să mai povestim câte ceva șilea, dar nu vă supărați” apar adesea în
cutare cronică populară a timpului
90) se completa cu grija pentru precizarea amă-
nuntului − ca și în arabescul decorativ al unui costum de ctitor −, a amănuntului
temporal de data aceasta și ținând de durata cea mai scurtă, în texte mai întinse
sau, mai ales, în abrupte însemnări pe cărți ce rețin amintirea unor întâmplări
neobi șnuite, dramatice chiar (cutremure, furtuni, inundații, incendii, invazii) ce
au avut loc „de cu seară” , „când fu pe la prânzucior” , „într-o noapte, luni noapte
spre marți, la miezul nopții” , „Am grossen Sonntag in der nacht” (spre a aduce o
mărturie, din 1731, pentru similara expresie lingvistică din mediul săsesc).
Se adăuga, în acela și orizont de cultură folclorică a secolului al XVIII-lea,
gustul medievalizant pentru cronicile rimate, în vers popular scurt, trohaic, din toate cele trei țări româneș ti, istorisind întâmplări al căror tragism putea fi plin
de tâlc, cu morți sângeroase de domni fanarioți, precum Grigore al III-lea Ghica, sau Constantin hangerli, de dregători greci sau români ca Stavarachi, Cuza sau
Bogdan, într-o vreme în care nu întâmplător, imaginea plastică a Morții, „tâlha-
rul cel fără de veste” , începea să-i preocupe pe zugravi, ce o a șterneau pe ziduri
de biserici ca pe un cavaler medieval sau ca pe un călăreț năpraznic, la Tițeș ti,
în Lovi ștea, sau la Fărtățeș ti- Dozeș ti, în Vâlcea
91; gustul pentru versificație, el
87 V . Andronescu. u n fragment de cronică, în Contribuțiuni istorice, I, Constanța, 1901, p. 9
88 Ibidem, p. 15.
89 I. Corfus. Op. cit., p. 336.
90 Ibidem, p. 327, p. 328, p. 332.
91 T. Voinescu. Contribuții la o istorie a artei păturilor mijlocii. Ctitorii de vătafi de plai din Țara Româ-
nească. î n: Studii și cercetări de istoria artei. Seria artă plastică, 2, 1973, p. 315, fig. 26, p. 318.

43
însuși vădit în cu tare lungă inscripție zugrăvită în 1810 la Furnicoși, în Muscel,
de un ctitor ridicat de jos, gustul pentru cutare povestire apocrifă pictată la Cre-
menari92, pentru corolarul povestirii folclorice care este retorismul sau vorbirea
directă, specifică textului popular93, de tipul: „O, vai de dânsul cum l-au omorât și
ce fel de moarte au murit săracul”; „Oh, oh, marii ciudă făcu Sfântul Dumnăzău” , într-o însemnare pe un manuscris de după toamna lui 1777, cu referire la eve-nimente ieș ene de la Beilic
94: „Aha! Bine-mi aduci” , în rostirea pictată a Satanei
în biserica de lemn din 1789 de la Brezoiu-Vâlcea95; „Oh, moarte, grăbeș te să mă
iei” , la începutul unui dialog de pildă esopică,într-o pictură mai târzie de la Zăvo-ieni, tot în Vâlcea
96; sau acel ironic-familiar „Aferim, Dumitrăchiță” , în adresarea
cuiva către faimosul favorit mavroghenesc Turnavitu97.
Fantezia și setea de poveste98, spontaneitatea scăpând din chingile regulii fixe,
nevoia de decor copleșitor, impersonalitatea efigiilor- într-un veac pentru care istoria literară constată chiar o absență a portretizărilor din texte −, geometrii-le calme și incredibil de abstracte venite dintr-un străfund popular și medieval
greu de departajat sunt, probabil, acele elemente ale structurilor artistice cele mai apropiate ochiului și urechii moderne. A șa după cum ceea ce vor fi crezut despre
frumos, despre artă, oamenii acelui timp ne poate fi tălmăcit de un text foarte cunoscut în lumea cea măruntă a satelor și a târgurilor, acela cuprinzând cuvin-
tele Aretuzei către Erotocrit, din mult citita carte populară al cărei manuscris era ilustrat în 1787 de Petrache logofătul, la Bucureș ti: „… și meș terșugul zugrăvirii
este acesta: ochii, gândul și inema și pofta cea mari, și adunându-să aceste patru
firi omeneș ti ț-au zugrăvit fața ta cea préfrumoasă”
99.
După cum, pe un alt plan, depă șind orizontul individual și țintind la interesul
comunității ce începe acum să se numească „patrie” , pictura exterioară a biseri-cilor din Țara Românească, între mijlocul secolului al XVIII-lea și cel al veacului
următor doreș te cumva, în limbaj încă teologic, să prefigureze „fața” de mâine
a acestei „patrii” , cum o numea pe la 1825, într-un discurs, Chesarie, episcopul
Buzăului
100; de fapt, a șa cum s-a presupus101, prin imaginile zugrăvite în registrele
92 Ibidem, p. 112, fig. 23, p. 316.
93 n. Cartojan. Cărțile populare în literature română. II, Bucureș ti, 1938, p. 387-388.
94 I. Bianu, Biblioteca Academiei Române, Catalogul manuscriptelor româneș ti, I, Bucureș ti, 1897, p.
646-647.
95 Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice, XXVI- XXVIII, 1933-1935, p. 43.
96 M. Golescu, O fabulă a lui Esop trecută în iconografia religioasă. în: Buletinul Comisiunii Monumen-
telor Istorice, XXVI-XXVIII, 1933- 1935, p. 73.
97 Cronici și povestiri…, p. 278.
98 Considerațiile ce urmează sunt preluate din cartea mea Civilizația românilor…, II, pp. 214-215.
99 Istoria lui Erotocrit cu Aretusa. în: Cărțile populare în literatura românească. Ed. I.C. Chițimia, D.
Simonescu, II. Bucureș ti, 1963, p. 70.
100 Apud A. Paleolog. Pictura exterioară din Țara Românească. Bucureș ti, 1984, pp. 41-42.
101 Ibidem, p. 30-31.

44
de sus ale fațadelor închipuind filozofi, proroci și sibile s-a prefigurat iconografic
o „Bună Vestire” pentru toți „patrioții” de la 1821 și 1848, cei pentru care „Țara
Românească s-au asemănat cu pasărea ce se numeș te Finix” , scria alt Chesarie,
episcop al Râmnicului, în Mineiul pe luna ianuarie 1779102; și tocmai de aceea nu
ne va mira prea mult dacă vom găsi zugrăvit fenixul din „Fiziolog” pe zidurile
unor biserici vâlcene după 1800, la u rșani și la n eghineș ti-Cacova103.
împletirea unei moș teniri medievale, aflată sub semnul „ochiului” din poves-
tea lui Erotocrit, cu sensul cel înalt al rațiunii iluministe – „gândul” din vorbele fiicei de împărat din „târgul Atinii” −, în fine, cu afectivitatea aproape romantică pe care avem voie să o ghicim îndărătul „inimei și poftei cei mari” ce întipăreau
pe veci chipul feciorului lui Pezostrat, se prefiră înaintea noastră prin cuvintele poveș tii cu iz cavaleresc. în rezonanța lor folclorică – pe care au căutat să o vizu-
alizeze imaginile de feerie populară, lirice și decorative, stilizate și elegante, la-
conice și fastuoase , a șternute de pomenitul logofăt Petrache −, cuvintele acestea
cuprindeau un modest, dar ferm crez estetic, în care secolul al XVIII-lea, divers,
nestatornic, dramatic, multiform părea că se poate recunoa ște. Fusese un veac
care izbutise să-și facă proprii, în egală măsură, acest palier folcloric − din care
aveau să iasă cele două secole din urmă, cel „clasic” și cel „modern” – și orizontu-
rile europene pe care, treptat, dar tenace, crepusculul evului mediu le deschisese
înainte mult de vremea brâncovenească. Din potrivirea lor anevoioasă, dar, în
cele din urmă, coerentă s-a ivit o mentalitate nouă, ci și un mod românesc de a
vorbi și de a privi.
102 Apud Al. Duțu. Coordonate ale culturii româneș ti în secolul al XVIII-lea (1700-1821). Bucureș ti,
1968, p. 184.
103 A. Paleolog. Op. cit., p. 51.

45
Prof. univ. Ion DEDIU,
dr. hab. în biologie, membru corespondent al A ȘM,
Director onorific al Institutului de Ecologie și Geografie al Academiei de Științe a Moldovei
CONTRIBUȚIA NATURALIȘTILOR ROMÂNI
LA DEZVOLTAREA ECOLOGIEI
un aport considerabil la cunoa șterea comportamentului organismelor vii în
natură, la geneza și evoluția ecologiei ca știință sinbiologică au adus și savanții
naturali ști români, pe care, cu siguranță, îi putem considera precursorii științei
ecologice naționale. Dar, probabil, că primii care au scris despre natura noastră
au fost câțiva gânditori naturali ști și istorici greci. în primul rând, îl vom men-
ționa pe părintele istoriei și geografiei Herodot (484?-420? î. hr.), care este au-
torul primei istorii epice din lumea antică (v. Istorii în 9 cărți), unde, călătorind
pe meleagurile noastre [(Țara Scițilorse mărginea cu țărmurile Pontului Euxin
(M. neagră)], el scria că ele „… reprezintă o câmpie bogată în ierburi și bine
irigată. Această câmpie este brăzdată de apele atâtor râuri, câte canale sunt în Egipt… ” [1]. Printre primii care au încercat să determine exact a șezarea geogra-
fică a râurilor și localităților din imediata apropiere a Pontului Euxin, inclusiv a
zonei populate de geto-daci, de exemplu Bugeacul (v. Geographia, în 7 cărți), a
fost Strabon (64 î. hr.-21 d. hr.), de asemenea grec, elevul lui Aristotel. hotarele
Daciei, rețeaua ei hidrografică a fost descrisă foarte exact Ptolemeu Claudiu (90-
168 d. hr.). îl vom menționa și pe Dioscoride Pedanios Anazarbeus (născut în
Asia Mică la începutul a. 70 era noastră) – medic în armata română și botanist
grec, care a călătorit mult (printre teritoriile vizitate se numărau și teritoriile ac-
tualei Românii); acesta a studiat circa 600 de specii de plante, printre care sunt glosare și echivalente dacice de specii ale unor plante medicinale, clasificându-le
după importanța lor practică: alimentară, medicinală, aromatizantă etc.
Celebrul medic, naturalist, alchimist și filosof elvețian Paracelsus (Philippus
Aureolus Theophrastus Bombastus hoenheim, 1493-1541) în peregrinările sale
episodice europene a vizitat (1521-1524) Transilvania și Valahia, făcând unele
notițe de un real interes naturalist (ecologic).
Dintre pământenii noș tri care s-au situat pe un loc de cinste în lunga istorie
a științelor naturii a fost Milescu Nicolae Spătarul (1636-1708), marele om de
cultură, umanist, filosof, naturalist (strămoș ul lui I. I. Mecinikov), care, printre
altele, a fost și învățătorul, prietenul și sfetnicul confident al țarului Rusiei Petru
I. nicolae Milescu Spătarul a fost acela care primul a descris cu lux de amănunte
științifice inedite natura Siberiei, inclusiv lacul Baical, întocmind și prima hartă
geografică a celui mai mare lac din lume; europenii au aflat despre natura (mun-

46
ții, apele, pădurile, flora, fauna), istoria, obiceiurile populare din China, la fel din
lucrările lui Milescu Spătarul (vezi „Descrierea Chinei” și „Jurnal de Călătorie în
China” , 1675-1678).
un eveniment cu totul deosebit în istoria științelor europene a constituit apa-
riția în 1715 a operei lui Dimitrie Cantemir[2] „Descriptio Moldaviae” – prima
lucrare etnolog-naturalistă academică de la noi. După cum se știe, conform deci-
ziei unESCO, anul2003 a fost declarat anul internațional „D. Cantemir” .
Merită să fie menționat medicul și botanistul german Johann Christian
Gottlob Baumgarten (1765-1843), care din 1793 până la sfâr șitul vieții a lucrat ca
medic în Transilvania (mai întâi la Sibiu, apoi la Sighi șoara), efectuând în paralel
excursii științifice pentru studierea florei din Munții Făgăra șului și Bârsei, îm-
prejurimile Sighi șoarei și zona harghitei, a Munților Gurghiului, Câmpia Tran-
silvaniei etc. în rezultat, a publicat (1816), în 3 volume, primul conspect al florei
Transilvaniei, în care întâlnim și unele observații de natură ecologică.
Mai târziu (1825-1837), medicul german Jacob Cristian Stanislau (Chihac,
Czihar), stabilit la Ia și, a fost, împreună cu M. Zotta, membru fondator (1833) al
primei Societăți de naturali ști și medici din Iaș i. Excepțională a fost și activitatea
sa de organizare sanitară în Moldova; a efectuat cercetări asupra florei și faunei
acesteia, expuse în lucrarea editată (1836) la Regensburg (Germania), despre 116 specii de plante; în 1863 a fost publicată anexa (în colaborare cu J. Szabo) cu lista plantelor medicinale; a publicat primul manual în limba română „Istoria natura-
lă” (1837), cu aplicarea unei terminologii ș tiințifice adecvate.
Este importantă și contribuția științifică a altor naturali ști: Iuliu Baraș (1815-
1863), care a fondat (1836) revista „ natura”; Anastase Fătu (1816) – întemeieto-
rul (1856) Grădinii Botanice din Ia și (prima din România) și autorul primului
(1877) tratat românesc de botanică; botanistul Florian Porcius (1816-1906), Gr.
Cobălcescu (1831-1892) – promotorul înflăcărat al evoluționismului precum și
fondatorul (1866) revistei „Buletinul Societății de Medici și naturali ști din Ia și” ,
înființează (1899), împreună cu A. D. Xenopol și alți profesori, prima Societate
Științifică și Literară din Iaș i; este întemeietorul Muzeului de Mineralogie și Geo-
grafie în cadrul universității din Ia și. Carol Davila (1832-1884) este creatorul
serviciului sanitar modern al României; Constantin Esarcu (1836-1898) – au-
torul primelor cursuri de științe naturale din țara noastră (1864); G. Ștefănescu
(1826-1911) – adeptul darwinismului, oponent al „teoriei cataclismelor” emise
de I. Cuvier; Dimitrie Grecescu[3] (1841-1909) – elevul lui C. Davila, cercetător
profund al florei și fitogeografiei României și Balcanilor; acest ilustru botanist
și darwinist (el i-a dat Grădinii Botanice din Bucure ști statutul de instituție ști-
ințifică) a pus bazele fitogeografiei româneș ti, implicând în descrierea vegetației
factorii geografici și implicit ecologici cu rol important în repartiția speciilor.

47
încă un mare naturalist (medic și botanist) a fost academicianul Dimitrie
Brandza (1846-1895) – fondatorul Institutului Botanic din Bucure ști (1891) și re-
formatorul științific al Grădinii Botanice din capitala țării, autorul unor lucrări
importante în domeniul floristicii; a descris 2100 specii de plante vasculare din
România; a efectuat cercetări în domeniul sistematicii, zoologiei, parazitologiei,
anatomiei, medicinii, teoriei evoluției etc., lucrări în care găsim și multe observa-
ții cu caracter ecologic („naturalist”).
în lista ilu ștrilor naturali ști români se înscriu și: D. Barcianu-Popovici (1847-
1903) – unul din primii darwini ști români; Artemin Publiu Alexi (Alessi)
(1847-1896) – cunoscut botanist și susținător înflăcărat al evoluționismului;
N. Danilescu (1849-1897), creatorul primelor perdele forestiere din preajma Bu-
cureș tilor, autor al unor interesante lucrări asupra modului de refacere a esențe-
lor forestiere; A.N. Vitzu (1852-1902) – întemeietorul fiziologiei experimentale
din România ș. a.
un loc cu totul aparte îl ocupă Victor Babe ș (1854-1926), cunoscut mai mult
ca unul din marii microbiologi de pe mapamond, fondator al primului Institut
de Bacteriologie și Patologie din Bucure ști, autorul, în colaborare cu A.V . Cornil,
al primului tratat de microbiologie din lume (1885), fondatorul universității din
Cluj (1919), considerat și ca precursor al seratoterapiei. Mai puțini însă cunosc
că V . Babeș a fundamentat și dezvoltat concepția asupra asociațiilor microbiene,
formulând unele legi de o importantă fundamentală; a elaborat concepția pri-vind variabilitatea microbilor în funcție de condițiile de mediu. A demonstrat
experimental că unele microorganisme î și pot elabora substanțe [exometaboliți
– I. D.] care, fiind eliminate în mediul înconjurător, opresc creș terea și dezvol-
tarea altor microorganisme. Astfel, savantul român poate fi considerat, în plan mondial, fondatorul microbiologiei ecologice, întrecut astăzi (poate) numai de
Gh. Zarnea (1994).
Geologul Saba Ștefănescu (1857-1931) a pus bazele paleoecologiei în Româ-
nia, a publicat o serie importantă de lucrări de geologie și paleontologie, în care
schițează evoluția viețuitoarelor în cursul erelor geologice și lămureș te problema
filogeniei elefanților și mastodonților.Importante lucrări în domeniul zoologiei
nevertebratelor, cu aspecte ecologice, a publicat profesorul universității din Ia și
Leon Cosmovici (1857-1921).
O contribuție deosebită la dezvoltarea ecologiei forestiere a adus-o școala
(științifică) de silvicultură de la Brăneș ti (Ilfov) în componența lui Gh. Stănescu
(1858-1897), P . Antonescu (1858-1935), P . Grunau (1860-1936), I. Moldovan
(1866-1935), N. Iacobescu (1873-1931) etc., care au publicat lucrări valoroase
referitoare la conservarea, ameliorarea și gospodărirea pădurilor, precum și în
domeniul fitopatologiei plantelor medicinale.

48
Merită să fie menționat și Aristide Cardaja (1861-1955), entomolog (mare le-
pidopterolog), filozof și muzician român, care a explorat șesurile, dealurile, văile
și munții României. Botanistul A. Procopeanu-Procopovici (1862-1918) elabo-
rează și publică „ harta generală pentru vegetația țărilor dacice” , care are un ca-
racter istoric, vegetal și ecosistemic; întocmeș te „harta vegetației din România”
– prima de acest fel privind teritoriul locuit de români. Zoologul, hidrobiologul,
darwinistul și talentatul scriitor român P . Bujor (1862-1952), cercetând hidrobi-
ologia lacurilor sărate, ajunge la concluzia (1900) că nămolul negru existent în ele reprezintă rezultatul unui proces ecologo-biochimic complex. Nicolae Leon
(1862-1931) a fost un ilustru parazitolog și epidemiolog român cu orientare eco-
logică (fiind și el, împreună cu fratele său vitreg Gr. Antipa și Const. N. Ionescu
(1878-1935), elevul de doctorat și discipol al lui E.Haeckel), este cunoscut și prin
vederile sale asupra originii și perfecționării materiei organice (1890), faunei ca-
davrelor (1923), animalelor veninoase (1923) etc.
nu putem trece cu vederea nici peste contribuția științifică a microbiologului
I. Cantacuzino (1863-1936), a entomologului și zoogeografului C. Hurmuzachi
(1863-1937), a silvicultorului M. Tănăsescu (1864-1929), acesta din urmă fiind și
autorul primei hărți silvice din România; E.C.I. Teodorescu (1866-1949) – fonda-
torul algologiei ecologice și fiziologiei vegetale ecologice; agronomului, fitopatalo-
gului și botanistului de la Cluj B. Pater (1860-1938), cunoscut specialist în plante
medicinale, fondatorul (1964), Stațiunii de plante medicale din Transilvania etc.
Știința românească l-a avut pe legendarul Grigore Antipa (1867-1944) – zoo-
log, ihtiolog, hidrobiolog, oceanolog, muzeolog, economist de talie europeană și,
nu în ultimul rând, ecolog de talie mondială. Dânsul a fost unul din primii docto-ranzi, asistenți și promotori activi ai ecologiei lui E. haeckel. Gr. Antipa l-a înso-
țit pe magistru în expedițiile sale pentru explorarea animalelor marine. î ntors în
țara de ba ștină, tânărul biolog de formație ecologică și oceanologică haeckeliană,
a început marea operă de formare a școlii româneș ti de ecologie, știință pe care a
folosit-o ca fundament al hidrobiologiei, oceanologiei, ihtiologiei și muzeologiei,
domenii în care s-a manifestat ca un adevărat explorator pionier.
Gr. Antipa a fost primul ecolog român (și poate primul din lume) care a
efectuat (începând din 1892) cercetările dinamicii biocenozelor (mai bine zis a
ecosistemelor!) acvatice în cursul inferior al Dunării și în sectorul n-W al Mării
negre, cu referire la succesiunile ecologice, precum și a bioproductivității! Aceasta
într-adevăr a însemnat un studiu de pionierat pe plan mondial. Mai mult decât atât, acest biolog enciclopedist a inițiat cercetările aspectelor economice ale pro-
ductivității biologice, astfel fiind, de fapt, creatorul unei noi științe la interferența
dintre ecologie și economie, numită de el bioeconomie, argumentată mai târziu
(1971), pe baza termodinamicii, de către un alt mare român – ilustrul economist

49
american n icolas Georgescu-Roegen (1906-1994). î n acela și context, o esențială
contribuție la dezvoltarea acestui domeniu (principiul ecologic în economiei) l-a
adus și regretatul acad. N.N.Constantinescu (1976, 1993), continuatorul ideilor
ecologo-economie ale lui Gr. Antipa. Aici este locul și cazul de a menționa, fără a
exagera, că poate datorită acestor trei mari savanți români – Gr. Antipa, n. n. Con-
stantinescu și n. Georgescu-Roegen, noțiunea paradigmatică de economia na-
turii, creată de cunoscutul biolog suedez C. von Linné (1749, 1760), a fost dusă, prin crearea paradigmei bioeconomiei, până la apariția concepției paradigmatice
a dezvoltării sustenabile (durabile) (v. Agenda 21, elaborată de Conferința ONU
„Mediul și Dezvoltarea” de la Rio de Janeiro, Brazilia, 5 iunie 1992)
Gr. Antipa descoperă și procesul de autoreglare ecologică prin conexiune in-
versă negativă (retroacțiune stabilizatoare – I. D.), determinată (în cazul autoru-lui) de nivelurile apelor din bălți în raport cu nivelul apelor fluviului Dunărea, lucru constatat și apreciat la justa valoare cu 50 de ani mai târziu (Wiener, 1948;
Ashby, 1963) [în cadrul ciberneticii – I.D.]. Autorul menționează că procesul se
realizează prin depunerea de aluviuni la gurile canalelor de alimentare și evacu-
are, stabilindu-se că viiturile periodice constituie factorul decisiv în desfă șurarea
(autoreglare – I. D.) vieții din lunca inundabilă. Ideile funcționării biocenozelor sunt dezvoltate în lucrarea lui Gr. Antipa „Organizarea generală a vieții colective a organismelor și a mecanismului producției în biosferă (1935)” . Autorul consta-
tă că „fiecare baltă, respectiv întreaga zonă acvatică cercetată, cu diferite tipuri de
ape este subdivizată în numeroase biotopuri; fiecare biotop este populat cu o bio-
cenoză, care, prin funcționarea ei, asigură producția finală, care se porneș te de la
fotosinteza realizată de plante și se ajunge la producția de peș te; totul se termină
prin întoarcerea materiei în circuit” (subl. n.- I. D.)… Privind biocenoza ca formă
de organizare a viețuitoarelor, Antipa precizează: „ nici un organism animal sau
vegetal nu poate duce o viață izolată și trebuie să facă parte, cu alte organisme cu
care conviețuieș te, dintr-o asociație biologică a mai multor specii – biocenoză în
care fiecare specie este repartizată printr-un anumit număr de indivizi… Forma-rea biocenozelor nu este deci un fenomen sporadic și facultativ, ci o lege generală
(subl. n. – I. D.) pentru toate ființele … ”[4].
Gr. Antipa, ca întemeietor al Muzeului de Istorie Naturală din Bucure ști, a pus
bazele muzeologiei europene, pentru prima dată în lume elaborând metodologia
dioramelor ecologice. Gr. Antipa a fost și organizatorul unei exploatări raționale
a bogățiilor biologice ale apelor din România; întemeiază Institutul de Bioocea-
nografie din Constanța și Stațiunea de hidrobiologie din Tulcea (1924). Analizând
vasta operă științifică și organizatorică a lui Gr. Antipa, îl putem considera nu
numai ca fondatorul școlii româneș ti de ecologie și unul din pionierii ecologiei
europene, dar și ca primul și cel mai înflăcărat și eficient propagator al ecolo-

50
giei [5] (tot a șa cum a fost însu și E. haeckel vizav i de teoria evoluționistă a lui
Ch. Darwin).
unele aspecte ecologice pot fi găsite și în lucrările cunoscutului biolog D. Voi-
nov (1867-1951) și a medicului veterinar I.I. Atanasiu (1868-1926), ambii ieș eni,
precum și a botanistului M. Brandza (1868-1934), a medicului și naturalistului
D.I. Călugăru (1868-1937) etc.
O pagină aparte în istoria științei biologie mondiale, ca și Gr. Antipa, a scris
un alt mare savant român – Emil Racoviță (1868-1947), primul zoolog din lume
care, pe nava „Belgica” (1897-1899), a explorat fundamental viața din apele an-
tarctice. Dar cea mai mare contribuție a lui E. Racoviță la dezvoltarea biologiei mondiale a însemnat fondarea unei noi științe pe care a botezat-o „Biospeologie” ,
în esența ei fiind de fapt ecologică. în scopul consolidării acestei științe, E. Ra-
coviță a înființat (1920) la Cluj primul din lume Institut de Speologie. Din 1907
scoate, de asemenea în premieră, revista „Biospeologie” .
Activitatea lui E. Racoviță este continuată de școala speologică (acum cu se-
diul central la Bucureș ti, în cadrul Academiei Române), pe care a lansat-o și care
s-a extins considerabil. Este publicată lucrarea „Peș teri din România” , semnată
de T.Orghidan, Ș. Negrea, E. Racoviță, C. Lascu, în care se concretizează marea
varietate de ecosisteme subterane existente în țară. Aici este de remarcat și aportul
științific a lui C. Mota ș (1891-1980) care, în afară de cercetări clasice biospeo-
logice, conturează, în colaborare cu S. Karaman și P .A. Chappuis, o nouă știință
[ecologică-I. D.] cu numele freatobiologie (studiul faunei acvatice din cavitățile
interstițiale subterane). împreună cu L. Boto șăneanu și S. Negrea, C. Mota ș pu-
blică (1962) lucrarea „Cercetări asupra biologiei izvoarelor și apelor freatice din
partea Centrală a Câmpiei Române” . C. Mota ș a fost și un promotor foarte în-
flăcărat al mi șcării pentru ocrotirea naturii. De asemenea, la Cluj, acesta inițiază
primul Birou român pentru studiul migrării păsărilor; înființează prima Societate
turistică română din Transilvania, întitulată „Frăția munteană” .
Toată opera științifică a lui E. Racoviță și activitățile sale publice, organizato-
rice și culturale poartă un evident caracter ecologic și evoluționist. El consideră
evoluția ca o lege generală a tuturor fenomenelor din univers (!), iar variabilita-
tea, în funcție de schimbările mediului înconjurător, ca o proprietate fundamen-tală a materiei vii, combătând fixismul, creaționismul ș i idealismul.
în continuare, vom menționa aportul botanistului și medicului K. Ungar
(1869-1932) – ocrotitor activ al naturii, cercetător al florii alpine din Carpații Meridionali și a florei Transilvaniei; a zoologului E. Botezat (1871-1964), care, în
afară de interesante cercetări structurale (anatomice, morfologice, histologice) și etologice privind viața și obiceiurile(comportamentul) căprioarelor, cerbilor,
urșilor, lupilor, râ șilor etc., a fost unul din promotorii foarte activi ai mișcării
pentru ocrotirea naturii.

51
Alt militant al ideilor ocrotirii naturii a fost geologul și paleontologul I. Simio-
nescu (1873-1944). unul dintre fondatorii algologiei și micologiei ecologice a fost
botanistul și geologul I. Grințescu (1874-1963). Iu. Prodan (1875-1959), ilustru
botanist (taxonomist, fitogeograf, ecogeobotanist, fitopatolog), a publicat prima
monografie de ecologie vegetală din România intitulată „Ecologia plantelor ha-
lofite comparate cu cele din u ngaria și ș esul Tisei, din regatul S hS” (Cluj, 1922).
Interesantă este și lucrarea cu caracter de asemenea ecologic a lui Iu. Prodan
„Ameliorarea locurilor alcaline” (1923).
Membrul fondator (împreună cu A. Popovici-Bâznoș eanu, S.S. Radian) al So-
cietății naturali știlor din România a fost cunoscutul zoolog și publicist C. Kirițes-
cu (1876-1965).
un mare ecolog român de talie europeană a fost și Andrei Popovici-Bâzno șea-
nu (1876-1969), biolog de o neîntrecută erudiție (zoolog, parazitolog, anatomist,
fiziolog, ecolog, etolog), care introduce (1937) în ecologie noțiunea de bioskenă,
pe care o consideră unitatea sinecologică elementară, noțiune recunoscută pe larg
în literatura ecologică mondială. A promovat insistent ideea de a urmări sistema-tica zoologică nu ca un inventar, ci de a pune lumea animală în raport cu fenome-nele ce se desfă șoară în mediul lor înconjurător, de a cunoa ște ecologia acestora
în toată complexitatea și plinătatea ei. în afară de aceasta, el editează, în cadrul
Societății naturali știlor din România (fiind unul din fondatorii ei), revistele: „Pu-
blicațiile Societății naturali știlor din România” și „Buletinul Societății natura-
liștilor din România” . A fost primul director-fondator al stațiunii zoologice (din
cadrul universității Bucureș ti) de la Sinaia. A. Bâznoș anu-Popovici a militat, ală-
turi de E. Racoviță și A. Borza, pentru ocrotirea naturii și mediului înconjurător.
Din cele 47 de lucrări publicate în țară și străinătate este suficient să menționăm
numai trei: „Probleme de ecologie de viață din RSR” (Bucureș ti, 1969), „Sur le
convergence dans la regne animal” (Var șovia, 1960) și „Sur les phenomenes de
convergence dans le monde vegetal” (Paris, 1949).
Al treilea (după Gr. Antipa și n. Leon) discipol român al lui E. haeckel a fost
zoologul Const. n. Ionescu (1879-1935), care î și ia doctoratul (1906), se specia-
lizează în domeniul studiului faunei marine la stațiunea zoologică din neapole
(1907), apoi, reîntorcându-se în țară, devine primul cercetător, inclusiv și din
punct de vedere ecologic, al peș tilor din România.
Ilustrul biolog, eruditul zoolog și hidrobiolog român Ion Borcea (1879-1936),
format la școala biologică franceză, doctor în științe naturale la Sorbona (1905),
autorul multiplelor lucrări științifice privind morfologia, zoologia descriptivă,
entomologia, ecologia, ihtiologia, oceanologia, a fost inițiatorul (1910) studiilor
relictelor ponto-caspice, punând bazele școlii româneș ti de oceanologie. Este fon-
datorul (1926) Stațiunii Zoologice Marine „Ferdinand I” de la Agigea [6], locul

52
cu cele mai variate faciesuri bentonice, pentru a putea cuprinde cu u șurință cât
mai multe aspecte legate de fauna, flora și caracteristicile litorale (ecologice) ale
Mării negre, precum și dunele de nisip ce formau decorul principal suprateres-
tru, cu pâlcuri de plante specifice dunelor marine: Ephedra distachya,Convulvus
persicus, Scabiosa ucrainica etc. Faleza și plaja erau impresionante. în rezultat,
țărmul Mării negre din dreptul stațiunii avea să intre definitiv în istoria oceano-
logiei româneș ti și universale [7].
în contextul dezvoltării stațiunii de la Agigea, un eveniment deosebit de im-
portant l-a constituit înființarea (la inițiativa lui I. Borcea, Al. Borza și Iu. Pro-
dan) în 1939, pe o suprafață de 6300 mp din dunele de nisip, pe lângă/în cadrul
Stațiunii, a unei rezervații naturale ca Monument al Naturii.Cel de-al doilea (din
1939) conducător al stațiunii de la Agigea a fost alt mare hidrobiolog și zoolog
C. Motaș – elev al lui I. Borcea, care, în afară de perfecționarea activității ma-
nageriale, științifice și didactice a Stațiunii (pe care noul director o considera
un Institut de cercetări oceanografice și oceanobiologice), a fondat o importantă
publicație periodică: Lucrări ale Stațiunii Zoologice Marine „Regele Ferdinant I”
de la Agigea, sub auspiciile u niversității Mihăilene din Ia și.
încă o pagină nouă privind activitatea Stațiunii Marine de la Agigea a fost
deschisă de un alt mare zoolog, hidrobiolog și ihtiolog de reputație europeană,
regretatul Sergiu Cărău șu (de origine basarabeană), care a preluat conducerea in-
stituției în 1953. Sub dirijarea acestuia, Stațiunea și-a lărgit considerabil spectrul
de cercetări privind: studiul bentosului, planctonului și ihtiofaunei marine, fizio-
logia ecologică comparată a animalelor acvatice, aspectele fizice și chimice ale
mediului marin, anatomia comparată ecologică etc., la care au contribuit savanții
români: P . Jitariu, M. Constantineanu, Paul Borcea (fost director), Ionel Andriescu
(fost director), N.Gavrilescu (fost director), E. Pora, M. Băcescu, R. Codreanu,
O. Șerbănescu, F. și I. Porumb, R. și P . E. Mihnea, C. Nagy, I. Botez (fost director),
A. Antoniu-Murgoci, O.Necrasov, G. Hasan, P . Feider, V . Simionescu, N. Valenciuc, V . Hefco, M. Celan, A. Bavaru, A.Bologa, Gh. Mustață (fost director 1990-2008), V . Surugiu (fost director 2008-2011), M. Nicoară (actualul director din 2011) etc.
După o lungă și tristă perioadă de inactivitate (1970-1990), Stațiunea a fost
redeschisă (1990). întreg meritul pentru rena șterea Stațiunii de la Agigea, după
revoluția decembristă, îi aparține dlui prof. dr. Gh. Mustață, care a condus-o, cu
dăruire și mare talent managerial și științific, reinstaurând „Spiritul de la Agigea”
întronat de profesorul Ioan Borcea [8]. Pe lângă cercetările fundamentale com-plexe, printre care locul de frunte îl ocupă cele ecologice, care-i aduc țării renume internațional, astăzi Stațiunea biologică marină „prof. dr. Borcea” este deschisă
către toate universitățile și centrele de cercetări din țară și din străinătate.
Vom menționa și contribuția altor naturali ști români, spre binele diversificării

53
cercetărilor ecologice, cum sunt: parazitologul Ion Ciurea (1878-1944); ornito-
logul D. Linția (1880-1952); botanistul E.I. Niardy; entomologul K.M. Knechtel
(1884-1967), fondatorul școlii româneș ti de entomologie agricolă; silvicultorul
M.D. Dracea (1885-1958); botanistul M. Gu șuleac (1887-1960), cunoscut cerce-
tător al vegetației (din punct de vedere geobotanic) din România, luptător ne-
obosit pentru ocrotirea naturii; el înființează rezervația de la Poiana Stampei,
inițiază obținerea statutului de arie protejată pentru fânețele seculare din Bosanci și Ponoare cu specii endemice. Sunt bine cunoscute și cercetările unui alt ilustru
botanist (geobotanist) român – A. Borza (1887-1971) [9], fondatorul Grădinii
Botanice, Muzeului Botanic și a Institutului Botanic, toate la Cluj; sub redacția sa
a apărut „Buletinul Comisiunii Monumentelor naturale” (1933-1944); de aseme-
nea, sunt înalt apreciate cercetările lui Borza (inclusiv cele din Basarabia) privind sistematica filogenetică, fitogeografia, fitosociologia și fitoetnobotanica, geobo-
tanica, fitocenologia, fitoecologia, cecidologia, ocrotirea naturii; el pune bazele teoretice și practice ale geobotanicii româneș ti, utilizând metodologia fitoceno-
logică a lui Braun-Blanquet; prin cercetări teritoriale identifică (1927) stadiile de climax și succesiunile vegetale din Câmpia Română.
un mare aport la dezvoltarea botanicii (inclusiv în Basarabia), micologiei și
fitopatologiei ecologice române l-a adus acad. T. Săvulescu (1889-1963), care a
pus și bazele cercetărilor de virologie, bacteriologie, fitofarmacie și biochimie
legate de raportul parazit-plantă. nu putem să nu amintim lucrările O. Săvulescu
(1914-1969), V . Preda (1912-1982) etc.
Continuând analiza contribuției biologilor (botani știlor) români la dezvol-
tarea ecologiei plantelor, vom menționa și meritele enorme ale lui Emil Pop
(1897-1974), care a elucidat: originea relictelor glaciare din turbăriile Europei, caracterul ecologic al succesiunii vegetației silvestre din Carpați în postglaciar
și succesiunea vegetației silvestre în varianta vest-europeană. Acest talentat fi-
tocenolog și paleobotanist este unul din cei mai de seamă militanți pe tărâmul
ocrotirii naturii și ambianței umane din România, fapt ce i-a adus o binemeritată
reputație internațională.
Bazele studiului biocenotic al briofitelor din România au fost puse de cunoscu-
tul botanist T. Ștefureac (1908-1987). El efectuează cercetări de pionierat privind
raportul de coexistență și interrelații între diferite specii de plante caracteristice
asociațiilor vegetale și formațiunilor de vegetație din paji ști, păduri, mla știni tur –
boase aflate în diferite etaje și zone de pe teritoriul României. Interesante sunt și
cercetările lui T. Ștefureac privind particularitățile ecologice ale briofitelor halo-
fite, turbicole ș i saprolignicole.
un merit deosebit privind studiul ecologic al pădurilor din România îl au
nu numai botani știi dar și silvicultorii, pădurile fiind abordate ca ecosiste-

54
me complexe specifice. Am menționat deja aportul științific al școlii româ-
nești de silvicultori de la Brăneș ti (Ilfov), la care vom adăuga contribuția
foarte importantă, inclusiv (mai târziu), în cadrul Programului Biologic Interna-
țional (IBP), a următoarei echipe de cercetători de mare probitate profesională:
Al. Beldie, I. Milescu, G. E. Negulescu, V . Stănescu, I. Florescu, D. Târziu,N. Do-niță, Șt. Purcelan, I. Ceianu, M. Ianculescu, C. Bândiu, F. Carcea etc., care au im-
pus o schimbare radicală de concepție asupra pădurii ca ecosistem și a funcțiilor
ei (Pârvu, 2001). Drept exemple pot servi lucrările: „Ecologia forestieră” (1977) semnată de n. Doniță și colab.; „Făgetele din România – cercetări ecologice”
(1989), lucrare elaborată de un colectiv de cercetători sub redacția Mihaelei Pa-ucă-Comănescu de la Institutul de Biologice al Academiei Române; lucrările co-laboratorilor Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice(ICAS), Institutului de
Cercetări de Pedologie și Agrochimie (sub conducerea distinsului pedolog Corne-
liu Răuță) etc.
Contribuțiile române ști în domeniul ecologiei acvatice de asemenea sunt incon –
testabile. în continuare vom menționa și cercetările destul de importante ale altor hi –
drobiologi de mare prestigiu național și internațional, de exemplu, cum sunt acelea ale
L. Rudescu (Rodevald) , în colaborare cu V .Marinescu , care a cercetat influența eco –
logică reciprocă Dunăre-Marea neagră; a efectuat studiul, sub raport taxonomic
și ecologic, privind animalele nevertebrate (Rotatoria, Gastrostricha, Tardigrada,
Spongilaria etc.), migrația păsărilor și problemele cinegetice din zonele umede,
precum și cunoa șterea hidrologiei ecologice, mai ales din Delta Dunării. Pe plan
mondial, este cunoscută „Monografia stufului din Delta Dunării” (1965), semna –
tă de L. Rudescu, C. Riculescu și P .I. Chivu, fiind prima monografie ecologică a
stufului, lucrare în care se evidențiază complexitatea funcțională a acestei specii în economia deltei (în spiritul concepției ecologo – economice a lui Gr. Antipa).
De asemenea, în plan mondial pe larg sunt cunoscute și cercetările școlii ro-
mâneș ti de oceanologie, din care a făcut parte și biologul român Mihai Băcescu,
descendent al școlii oceanologice fonda te de Gr. Antipa și I. Borcea. M. Băcescu,
în calitatea sa de director al Muzeului de Istorie Natur ală „Gr. Antipa” din Bu-
cureș ti, a continuat opera muzeologică a marelui său predecesor. Tot împreu-
nă cu alți cunoscuți biologi, inclusiv cu Th. Bu șnița (de origine basarabeană) și
R. Codreanu, M. Băcescu a inițiat editarea unei opere monumentale sub generi-cul „Ecologie Marină” (în 5 volume).
unul din cunoscuții, pe plan mondial, oceanologi și ecofiziologi este și Eu-
gen Pora, explorator al faunei Oceanului Indian, pe nava sovietică de cerce-tări oceanologice „ Viteazi” . în acela și context, îl vom menționa și pe Marian
Traian Gomoiu – cunoscut oceanolog, ecolog și cercetător al Mării negre și al
Mării Sargaselor. Merită menționate și cercetările algologilor A.Bavaru, A. Bologa,
N. Bodeanu, H.V . Skolka, A. Ionescu ș. a.

55
Vom face referire încă la un continuator al principiilor (ș colii) ecologice ale
lui Gr. Antipa și I. Borcea. Este vorba despre N.I. Botnariuc (de origine basara-
beană), erudit biolog evoluționist, fondator al școlii româneș ti de limnologie. A
efectuat cercetări importante de hidrobiologie în regiunea inundabilă a Dunării,
inclusiv privind dinamica și productivitatea populațiilor de animale nevertebrate
din bălțile Dunării inferioare. Sunt pe larg cunoscute și cercetările sale teoretice
în domeniul biologiei generale și istoria biologiei. Fără ezitare, n. Botnariuc poa-
te fi considerat unul din clasicii biologiei teoretice româneș ti și a ecologiei, autor
al unei serii de monografii în aceste domenii, de exemplu: „ unele aspecte teore-
tice ale integrității în biologie” (1964), „ nivelurile de organizare ale materiei vii
și unele legi specifice lor în lumina materialismului dialectic” (1964), „Caracterul autoreglabil al evoluției” (1970), „Concepția și metoda sistemică în biologia actu-
ală” (1973), „Ecologie” (1982), în colaborare cu A. Vădineanu, „Evoluționismul în impas?” (1992), „Evoluția sistemelor biologice supraindividuale” (1994) etc.
Referindu-ne în ansamblu la școala limnologică românească, vom consta-
ta o bogată, extrem de interesantă și necesară roadă științifică, ca o expresie a
continuității strădaniilor multiplelor generații, începând cu primele cercetări ale lui Gr. Antipa, dar poate și mai înainte… în acest context, vom aduce câ-
teva exemple concludente. în primul rând, vom aprecia înalt școala limnologi-
că de la universitatea din Bucureș ti, fondată de n.I. Botnariuc, cunoscuții elevi
ai căruia sunt A. Vădineanu, G. Brezeanu și D. Manoleli, S. P . și M. Godeanu,
Șt. și A. negrea etc., care au efectuat importante cercetări în bazinul Dunării
inferioare.
Școala hidrobiologică de la universitatea din Ia și a fost fondată de profesorii
I. Borcea și S. Cărău șu. Aici vom menționa cercetările colectivelor conduse de I.
D. Cărău ș și I. Miron privind ecologia lacului Bicaz. Cercetări interesante și utile
efectuează în prezent V . Surungia și M. n icoară.
Probleme importante au fost abordate în domeniul studiului ecologic din
zona Porților de Fier, coordonate de M.A. Ionescu, care a condus cercetările unui întreg colectiv constituit din speciali ști din întreaga Românie.
în afară de cercetările de sinteză citate mai sus, în continuare vom menționa și
alte lucrări monografice, tratate, manuale, dicționare, printre care un deosebit in-teres prezintă: seria de manuale și studii ale lui B. Stugren (1978, 1981, 1982, 1994
de la Cluj-n apoca); „Introducere în studiul înveli șului vegetal” de Al. Borza și
n. Boș caiu (1965); „Monumente ale naturii” de E. Pop și n. Sălăgeanu (1965);
„Biologia apelor impurificate” de I. Mălacea (1969); „Curs de ecologie generală” de V . Vancea (1970); „Probleme de ecologie” , A. Murgoci și P . neacșu (1971);
„Protecția mediului. Ecologie și societate” și „Efecte biologice ale poluării me-
diului” sub redacția prof. A. Ionescu (1973) [10], „Ecosistemele naturale și evo-
luția lor în raport cu impactul uman” (Cluj, Academia R.S.R., 1974); „Ecologie

56
generală” de P . neacșu; „Mediul înconjurător și viața omenirii contemporane”
de V . Dinu (1979); „Biogeografie ecologică” (în 2 vol.) de I. Pop (1979), „Eco-
logie umană” sub redacția lui M. Barnea și A. Calciu (1979); „Ecologie” de
V . Simionescu (1980); „Ecosisteme din România” sub redacția lui C. Pârvu (1980); „Dicționar de ecologie” de P . neacșu și Z. Apostolache-Stoicescu (1982); „Ele-
mente de ecologie umană” de C. Budeanu și E. Călinescu (1982); „Conservarea
dinamică a naturi” de I. Rezmeriță (1983); „Ecologie și protecția mediului” (în
2 vol.) de P . neacșu (1984, 1986); „Rezervații și monumente ale naturii din Ro-
mânia” de Gh. Mohan și colab. (1992); „Bioterminologie ilustrată” (în 2 vol.) de
G. Mohan (1993); „Monitoring ecologic integrat” , „Ecotehnie” și „Diversitatea-
lumii vii” (în 2 vol.), semnate de St. P . Godeanu; „Dezvoltare durabilă” (în 3 vol.) de A. Vădineanu; „Fitosociologia” , „Municipiul Cluj-n apoca și zona periurbană:
studii ambientale semnate, de V . Cristea și colab. (2002, 2004); seria de mono-
grafii ale distinsului biolog de la universitatea „A.I. Cuza” din Ia și Gh. Mustață:
„Ecologie somatică” (2001), „Eseuri de biologie” (2003), „ homo sapiens sapiens:
origine și evoluție” (2002), „Origine, evoluție, evoluționism” (2001), „Probleme
de ecologie generală și umană” (2003), „Regnurile lumii vii” (2004), „Evoluția și
evoluționismul la începutul mileniului III” (2004), „Poruncile ecologiei ereș tine,
sau poruncile divine interpretate ecologic” (2005), „Evoluția prin asociere și edi-
ficarea organismelor” (2009), „Pe urmele evoluției” (2011) etc.
înainte de a încheia succinta trecere în revistă a contribuțiilor româneș ti la
dezvoltarea ecologiei, vom puncta și unele realizări în domeniul ecologiei aplica-
tive. De fapt, după cum am arătat mai sus, pe tot parcursul dezvoltării ecologiei în România, într-o măsură mai mică sau mai mare, au fost abordate paralel și pro-
blemele ocrotirii monumentelor naturii, combaterea poluării mediului înconju-rător, conservarea diversității biologice, utilizarea rațională a resurselor piscicole, forestiere, turistice ecourbanistice etc.
Bazele ecologice privind folosirea rațională, inclusiv cu respectarea legilor
economiei, au fost puse în România la începutul sec. XX de Gr. Antipa (apoi de n. n. Constantinescu) privind valorificarea resurselor biologice [11]. Rezolvarea
acestor probleme teoretice și practice prioritare a fost continuată de I. Borcea,
E. Racoviță, S. Cărău șu, M. Băcescu, n. Botnariuc, T. Bu șnită, R. Codreanu,
V . Simionescu, M. Gomoiu, A. Vădineanu, G. Brezeanu, St. și M. Godeanu,
I.Andriescu, G. și M. Mustață, C. Pisică, I. Miron, I. Cărău ș, M. Bleahu, S. nico-
laev, A. Ionescu, B. Stugren, V . Giurgiu, V . Surugiu etc. [12].
Din cele expuse în acest studiu, vom face următoarele concluzii principale:1. Istoria scrisă, începând cu herodot, Strabon, Dioscoride etc. și până în zi-
lele noastre, privind acumularea în România a datelor cu privire la relațiile orga-nism – mediul înconjurător cuprinde peste 2500 de ani; cunoș tințele respective
s-au acumulat în contextul general european;

57
2. Acest proces cognitiv a avut un impact pozitiv permanent asupra con știin-
ței ecologice cuprinzând întreaga populație;
3. România s-a dovedit a fi una din primele țări din lume unde ecologia a
pătruns imediat după fondarea ei de către E. haeckel, datorită strădaniilor disci-
polului și colaboratorului acestuia care a fost Gr. Antipa;
4. Spre deosebire de majoritatea țărilor, unde la sfâr șitul sec. XIX – prima
jumătate a sec. XX a început să prindă rădăcini ecologia haeckeliană, primele
fiind aspectele autecologiei, Gr. Antipa, împreună cu întreaga sa școală științifică,
a demarat abordarea sistemică (holistă) în ecologie, începând cu ecosistemele,
trecând peste primele două paradigme ecologice: a reducționismului autecologic și
chiar a reducționismului populațional, astfel anticipând aproape cu 100 de ani (!) actuala paradigmă ecosistemică. Afirmând a șa ceva, nu este o simplă izbucnire de
patriotism românesc, ci o constatare obiectivă.
5. Astăzi, în România funcționează, cu un înalt randament intelectual, patru
școli (centre) științifice în domeniul ecologiei și protecției mediului: la Bucureș ti,
Cluj, Ia și și Constanța, cercetările cărora sunt cunoscute și apreciate în întreaga
lume. în ultimul timp, foarte interesante cercetări ecologice se efectuează și la
Galați, Craiova, Arad și Oradea.
6. Datorită acestui fapt, știința ecologică românească s-a înregistrat în avangar –
da științei europene și, de ce nu, a celei mondiale. Cu atât mai mult că cercetările
ecologice au început de cu vreme să fie instituționalizate.
7. în ultimii 50 de ani, cercetările ecologice au fost integrate organic cu cele
din domeniul ocrotirii naturii, folosirii raționale a resurselor naturale în con-
textul concepției dezvoltării sustenabile (durabile), sau a ecodezvoltării, fapt ce a favorizat considerabil promovarea politicilor naționale de mediu, construirea
unui cadru legislativ modern, elaborarea standardelor și normativelor de mediu
armonizate cu cele europene etc.
note și Refe Rințe
1. D. Roșcovan, S. Roșcovan, I. Doctoreanu. Caleidoscop geografic, ecologic, literar. Chișinău:
Editura Prometeu, 2005.
2. D. Cantemir a fost un bun prieten și consilier al țarului rus Petru I.
3. D. Grecescu publică două lucrări de o deosebită importanță: 1) „Conspectul florei României”
(1898), în care descrie 2450 specii și 550 varietăți de plante însoțite de o scurtă caracterizare
ecologică și fitogeografică, și 2) „Flora medicală a României” (1892), cu un studiu glosologic al
proprietăților medicale și a geografiei medicale indigene.
4. C. Pârvu. Ecologie generală. București: Editura Tehnică, 2001.
5. De fapt, primul savant care a contribuit la promovarea ecologiei lui E. Haeckel în afara Ger-maniei a fost de origine română. Este vorba despre ilustrul biolog, zoolog și microbiolog
I.I. Mecinikov (1845-1916) – autorul teoriei fagocitozei, pentru care i s-a conferit Premiul
Nobel, – care în 1869 (cu trei ani mai târziu după apariția primei ediții a lucrării lui E. Haeckel
„Generelle Morphologie der Organismen” , Berlin, 1866) a publicat, într-o variantă prescurta –

58
tă (în l. rusă), în Rusia lucrarea „Învățătura despre formele organice… ” (1869), în care a expus,
într-un limbaj foarte accesibil, concepția lui Haeckel (citată după Novikov, 1959). Anume astfel naturali știi ru și, primii în afara Germaniei, au aflat și acceptat noua știință biologică –
ecologia.
6. Prin același Înalt Decret Regal (nr. 810 la 01.03. 1926) avea să fie înființată și Stațiunea Zoolo –
gică de la Sinaia (aparținând Universității din București), primul director fondator fiind numit un mare biolog și ecolog român Andrei Popovici-Bâznoșeanu. Astfel au luat ființă, în mod
oficial, două stațiuni surori – la Marea Neagră și la munte, fiind vizate cercetările biologice (in-
clusiv ecologice – I.D.) în învățământul academic românesc: una pe lângă prima Universitate din România, cea de la Iași, a doua – pe lângă Universitatea din București.
7. Gh. Mustață, T. Mustață. Ecologie somatică. Iași: Editura Junimea, 2001.
8. La 21-22. 10. 2011 a avut loc (Constanța) Conferința Științifică Internațională consacrată celei
de a 85-ea aniversare de la fondarea (1926) Stațiunii Biologice Marine Prof. Ioan Borcea de la
Agigea.
9. A. Borza, împreună cu I. Lepsi și N. N. Florov, a ales și fundamentat științific primele arii (10)
naturale protejate de stat din Basarabia, pe o suprafață totală de 5154,97 ha (prin Hotărârea
Guvernului României din 07. 07. 1930): Căpriana, Cărbuna, Valea Mare, Hârbovăț, Hârjăuca,
Palanca, Pârjolteni, Delacău, Ruhotin, 2 stejari și un prund în Pâdurea Manzâr (Cucuruzeni).
10. Prof. A. Ionescu este unul dintre cei mai prolifici din România autorul și coordonatorul unei
bogate și interesante serii de monografii consacrate problemelor ecologice și protecției me –
diului înconjurător.
11. Gr. Antipa a creat termenul de „bioeconomie” , independent de biologul rus T. I. Baranov (1925). Ambii autori au interpretat economic biologia, în timp ce celebrul economist ameri-can de origine română N. Georgescu-Roegen (1971, 1979) consideră că „…procesul econo –
mic cu toate aspectele lui trebuie interpretat biologic” .
12. Babeș V. Studiul filtrelor de nisip și apeductului la Bâcu: București, 1889; Despre transmiterea
proprietăților imunizate prin sângele animalelor imunizate. București, 1895; Bolile țăranului român. București, 1901; Andriescu I. D. Contribuții la studiul calcidoidelor (Fam. Calcididae, Eurytomidae etc.) din RSR din punct de vedere sistematic, biologic, ecologic și economic
(teza de doctorat). Edit. Univ. Babeș-Bolyai, Fac. De Biol.-Geogr.-Cluj-Napoca, 1982; Bodeanu
N. Caracteristique du development quantitatif et de la structure du phytoplancton des eaux
du litoral roumain pentand la period 1983-1985. In: Cercetări marine. TRCM, Constanța, 18, 1985, p.117-137 ; Băcescu M. Quelques obserwations sur la fauna bentonique du defilé rou-
main du Danube. Univ. Iassy, 1984.Contribuții la cunoașterea folclorului zoologic românesc.
Edit. Academiei Române, 1996 ș.a
.

59
Prof univ. Gheorghe BOBÂNĂ,
doctor habilitat în filosofie,
Institutul Integrare Europeană și Științe
Politice al Academiei de Științe a Moldovei
ȘTIINȚA ȘI V ALORILE UMANISMULUI
Relațiile reciproce dintre știință și valorile umaniste, dintre știință și om sunt
definite de condițiile istorice concrete și se modifică de la o epocă la alta. Ra-
portul dintre știință și umanism reprezintă un caz particular al relațiilor dintre cunoaștere și valori, punctele opuse privitor la aceste relații constau în declararea
lor drept identice (cazul lui Socrate) sau absolut diferite (cazul pozitivismului).
Deși există anumite baze gnoseologice atât pentru prima, cât și pentru cea de a doua dintre aceste atitudini, totuși adevărul trebuie căutat în altă dimensiune. într-adevăr, în știință lumea se cunoaște prin om și în relație cu acesta. Criteriul
suprem al cunoașterii științifice constă în obiectivitatea ei. în cadrul atitudinilor
valorice lumea nu este apreciată prin ea însăși, ci prin relația ei cu subiectul, cu omul, cu interesele și necesitățile lui. în formele valorice este exprimată partea
subiectivă a relațiilor dintre om și realitate, în sensul că omul își formează atitudi-nea față de realitate în concordanță cu interesele, necesitățile, prioritățile valori-
ce, desigur, în cadrul acelor posibilități pe care le oferă condițiile obiective. Omul
se realizează în activitate, bazându-se pe cunoștințe obiective și orientări valori-ce care se complementează reciproc. Valorile constituie fundamentul activității umane. Anume în sfera valorilor se abordează și se rezolvă problema scopului activității umane, sensul ei. Toate acestea ne explică de ce în perioada actuală a devenit atât de acută problema privitor la relația dintre știință și umanism.
Dezvoltarea științei și folosirea rezultatelor ei fac ca oamenii să-și pună în-
trebarea referitor la sensul activității științifice, să mediteze asupra faptului pen-tru ce există știința, odată ce cunoașterea nici pe departe nu reprezintă un bun (o valoare) în sine. Caracterul relațiilor dintre cunoașterea științifică și valorile umanistice se află în corelație cu fundamentul social al științei. Știința este legată
de societate, fiind creată de oameni – ființe sociale, ea este parte componentă a
întregului sistem cultural al societății respective, realizează anumite funcții soci-ale. De aici și apariția unor orientări valorice ale științei care își găsesc expresia în activitatea științifică a savanților. Cunoașterea și valorile nu numai că se com-pletează reciproc, dar se interferează. Acest proces are loc chiar din momentul
apariției științei în Renaștere și Epoca Modernă.
Știința care apărea în Epoca Modernă se întemeia pe cunoașterea obiectivă. în
Antichitate și în Evul Mediu nu a apărut cunoașterea obiectivă, ci doar gândirea

60
teoretică cu elemente ale științelor (matematica, astronomia, fizica). Societățile
tradiționale (antică și medievală) existau foarte comod fără cunoașterea obiec-tivă – aici acționau alte modele de continuitate și stabilitate socială, și anume, tradiția, autoritatea, ideologia religioasă ș. a.
Figura definitorie a științei medievale, purtătorul adevăratei cunoașteri, au-
toritatea supremă era Maestrul. Termenii ”maestru” și ”profesor” numeau unul și același lucru, era vorba despre persoane care predau după se studiase, dar, lu-cru curios, în vreme ce magister desemna întotdeauna o calitate indiscutabilă de
elevație morală și de demnitate, profesor poartă adesea cu sine o urmă de ironie
la adresa aerelor și a îngâmfării unor persoane ” care se încred prea mult în știința
lor” [1,168]. Activitatea de cunoaștere este interpretată ca ”pătrundere-comen-
tare” , iar obiect al studiului sunt textele, astfel știința cea mai importantă este logica. Mijlocul de dobândire a anumitor deprinderi și abilități devine învățarea, de aici și relația socială dominantă: profesor-elev. Structura socială de bază în învățământul scolastic este școala. Până în sec. al XII-lea exista doar o singură
structură organizațională de activitate pedagogică – școala mănăstirească (în Ita-
lia existau și școli civile, de exemplu, școala de medicină din Bologna) [2,121]. în
aceste școli studenții, veniți din diferite locuri, se adunau în jurul unui maestru-profesor, cu o înaltă reputație. în școli se specializau într-un singur obiect – me-
dicină, drept, etc.
în secolul al XII-lea, în rezultatul autoorganizării unui număr mare de
studenți, apar primele universități. în secolul următor are loc întemeierea plani-
ficată a universităților sub patronajul diferitor instituții. Se evidențiază trei tipuri de universități: a) întemeiate de biserică – o corporație închisă a studenților și profesorilor în frunte cu rectorul; b) universități civile – rectorul era ales de către studenți; c) de stat – întemeiate de monarh și recunoscute de către papă [2,126].
universitățile nu aveau un statut administrativ definitivat, la început ele erau des-
chise pentru toți cetățenii liberi. A absolvi un curs de studii la universitate însem-
na pentru cei mai mulți dintre studenți pregătirea pentru un viitor serviciu de stat sau o carieră bisericească. universitatea medievală nu era, la prima vedere, o
școală de înțelepciune, ci un loc de formare a elitelor, sau, cum spune Le Goff, “o pepinieră de înalți funcționari” care autoriza până la un punct o mobilitate soci-
ală reală [3,7]. Toate universitățile foloseau o singură limbă academică – latina,
toate aveau o structură unică a facultăților, care includea facultatea de arte libera-le cu cele două grupe de discipline, după cum urmează: Trivium sau artele discur –
sului (artes sermocinales), reprezentate prin: gramatică, retorică și dialectică, și
Quadrivium, reprezentate prin: aritmetică, muzică, geometrie și astronomie. Cul-
tura generală, ca formă de învățare a științelor, delimita între disciplinele literare
(gramatica, retorica, dialectica) și disciplinele științifice (aritmetica, geometria,

61
astronomia, muzica). Absolvenții artelor liberale urmau apoi facultatea de teo-
logie, drept sau medicină. Aceasta transforma universitățile într-un integrator al vieții științifice europene. universitatea (Universitas magistrorum et scholarium)
este locul în care se na ște știința și în care sunt conservate și transmise valorile
cunoa șterii (Universitas scientiarum)[2,131]. De la sfârșitul secolului al XII-lea
apar primele colegii, care erau organizații autonome și ofereau posibilitatea de a se specializa într-o singură disciplină. Autonomia lor a fost de scurtă durată, cu timpul majoritatea colegiilor s-au integrat în universități, transformându-se în facultăți separate.
în procesul învățământului se utilizau două forme de studii: cursuri-seminare
și dezbateri pe teme propuse din timp. Cursurile aveau un caracter regulat, iar dezbaterile se organizau odată pe an. Din punctul de vedere al conținutului ele nu difereau, fiindcă în ambele cazuri învățământul se realiza pe calea polemicii. Diferite tipuri de dezbateri ocupau un loc dominant în viața academică a Evului Mediu târziu. normele și standardele academice erau definite de teologie: pri-
ma disciplină teoretică în plan cultural european. universitatea era o instituție
creștină, iar filosoful, adică profesorul de filosofie, ocupa aici o funcție auxiliară, dacă nu chiar subalternă. I se cerea, înainte de toate, să-i pregătească pe tineri pentru studii ulterioare mai importante – teologia, de exemplu – generatoare de beneficii sociale veritabile, în vreme ce studiile de filosofie nu aveau nici finalita-te, nici rentabilitate proprie. [3,7].
Astfel, putem conclude, cu referire la această etapă, că trăsăturile princi-
pale ale tradiției academice medievale constau în următoarele: activitatea de cunoaștere era omogenă cu învățătura; activitatea de cercetare practic nu exista, sau avea o formă rudimentară; era elaborat un instrumentar de manipulare cu cunoștințele existente, așa – numita „tehnologie de cunoaștere” , purtătorul aces-
tei tehnologii era maestrul, profesorul; scopul dominant consta în afirmarea și
dezvoltarea învățăturii scolastice, iar cel valoric – în recunoașterea și practicarea ei. Caracterul corporativ al vieții academice medievale era de natură exterioară și avea un caracter social, studenții se cooperau pentru a avea un profesor, pentru a căpăta cunoștințe noi. Comunicarea între intelectuali avea un caracter binar și era reprezentată prin structura profesor-elev. Structura cognitivă dominantă
era reprezentată de teologie, iar structura socială de bază în învățământ o con-
stituia școala scolastică, forma organizațională principală a căreia era universi-tatea. Mijlocul simbolic specific de comunicare era latina care izola învățătura scolastică de cei neinițiați. Aceste elemente integrează învățătura scolastică într-o tradiție general europeană, îndreptată spre crearea unui tip de maestru-profesor
care făcea abstracție de lumea reală. Prin aceasta se explică și caracterul marginal
al diferitor încercări izolate de a realiza cercetări empirice (cum ar fi activitățile

62
alchimiștilor sau tendințele savanților de la universitățile din Oxford și Paris de
la sfârșitul secolului al XII-lea – prima jumătate a secolului al XIII-lea de a căuta
anumite principii matematice ale realului). în lipsa unor instrumente matematice
corespunzătoare, știința experimentală nu s-a putut deocamdată dezvolta [4,43].
Totuși, în știința medievală au fost și anumite realizări[5,73-76]. Lărgirea
experienței umane a contribuit la producerea informației, care nu se includea în tradiția scolastică. Datorită noilor descoperiri geografice, formării unor tradiții științifice sau dezvoltării unor forme ale ” culturii de masă” , spațiul realităților culturale se deschide treptat spre lumea esențelor obiective. Pentru a pătrunde în această lume era necesar de a construi punți între ea și subiectul cunoscător.
Această a reprezentat o trecere în altă dimensiune socioculturală, care a avut loc
în Epoca Renașterii.
Știința modernă este produsul epocii Renașterii, al culturii renascentiste, de-
osebit de contradictorie în încercarea sa de a se debarasa de tradițiile medievale. Expresia strălucită a acestei culturi a constituit-o umanismul – o amplă orientare
a vieții spirituale care a cuprins literatura, arta, filosofia, filologia, gândirea poli-
tică.u manismul,în viziunea lui heidegger, rămâne în esență un fenomen specific,
care ”rezultă din întâlnirea romanității cu cultura elenității târzii. „A șa-numita
Rena ștere” a secolelor al XIV-lea și al XV-lea în Italia este o renascentia roma –
nitatis” [6,303]. Marile spirite ale Renașterii au elaborat o nouă concepție despre
lume, au creat o nouă cultură, în centrul căreia se afla omul cu rațiunea și sen-
timentele, emoțiile, speranțele, temerile și tendințele sale spre fericire, libertate,
frumos. Cu enorme dificultăți și ezitări, dar cu dârzenie oamenii acestei epoci depășeau metodele gândirii dogmatice înrădăcinate timp de secole. în opoziție
cu ascetismul medieval ei promovau idealul vieții terestre a personalității uma-ne libere și dezvoltată armonios. în cultura Renașterii tot mai clar se manifestă
ideea conform căreia adevărul trebuie căutat în cunoașterea naturii. Adevărul, susțineau oamenii de cultură din epoca Renașterii, trebuie descoperit în natură prin cercetare, cunoaștere [7,152]. Se știe că relația dintre scolastica medieva-lă și științele naturii era complexă și neunivocă. Religia argumenta necesitatea cunoașterii științifice a naturii prin faptul că natura este opera lui Dumnezeu și cunoscând natura, oamenii îl cunosc pe însuși Creatorul, sau, în orice caz,
creația acestuia. umanismul nu se dezice de religie, de teza conform căreia lumea
a fost creată de o Ființă supremă, dar dezvoltă propria argumentare în dezvolta-
rea științei. în cultura Renașterii idealul cunoașterii naturii era conjugat cu ideile
umaniste, care declarau valoarea deosebită a omului. Ideile umaniste deveneau elemente necesare și obligatorii ale acelui sistem al culturii, în cadrul căruia au
apărut științele moderne ale naturii. Care este relația dintre umanism și științele
naturii în această perioadă? între umanism și științele naturii nou apărute există

63
un șir de afinități și momente comune deosebit de importante. Orientarea spre
știință în opoziție cu contemplarea medievală se exprimă prin acordarea unui rol principial subiectului cunoscător. Pentru scolastul medieval adevărul în forma sa desăvârșită se află în cărțile sfinte, trebuie doar să te înveți a–l cunoaște și desco-peri. Pentru omul științei moderne adevărul trebuie căutat, descoperit în natură.
între primul și cel de al doilea punct de vedere asupra cunoașterii există o mare
deosebire, o trecere într-o altă dimensiune. ”Omul universal al Renașterii este, în
primul rând, acela care a șters granițele dintre diferitele teritorii ale cunoașterii și ale acțiunii”[8,165].
în Rena ștere științele socioumane se vor situa pe prim-plan ca importan-
ță și interes. Aceasta dovedește că există o relație istorică strânsă între evoluția
social-istorică a umanității și cea a științelor, a șa cum vom arăta în continuare.
Evenimentul crucial pentru dezvoltarea noilor științe poate fi considerat apariția tiparului la mijlocul secolului al XV-lea și a primelor structuri sociale organizate ale savanților – asociația științifică (primul tip de asociație științifică poate fi con-
siderată Academia Platonică din Florența care a existat între anii 1459-1521) [9].
Mecanismul de transformare a tradiției devine negarea vechii învățături. negarea
tradiției scolastice, prezentă în umanismul Renașterii, se manifestă prin afirma-rea principiului ”învățăturii netradiționale” , care ducea la eclectismul mișcării umaniste în general. noua atmosferă spirituală renunță la vechile interdicții asu-
pra cunoașterii și astfel se eliberează spațiul pentru creația culturală. negarea
tradiției scolastice de către filosofia naturii din Epoca Renașterii este și mai con-secventă. în pofida varietății de direcții ale cercetării, ideologia acestor cercetări
era unică. Reprezentanții Renașterii în cercetările lor permanent accentuează dreptul la propria opinie și la ruptura cu tradiția, subliniază, deși în termeni deo-camdată neadecvați, necesitatea orientării empirice, experimentale a cunoașterii.
în această perioadă sunt formulate primele elemente structurale ale noii științe,
componentele ei ideologice, primele orientări valorice. Multe din ele se vor con-
solida în secolul al XVII-lea.
în stadiul inițial de formare a științei contemporane se evidențiază câteva
particularități. Valoare supremă a științei devine cunoașterea lumii reale, a lumii esențelor obiective, adică cunoașterea veridică, obiectivă și exactă prin caracte-
rul său. Respectiv activitatea de cunoaștere se transformă în activitate de cer –
cetare. Orientarea valorică principală devine dobândirea și lărgirea cunoașterii
științifice; bunul suprem îl reprezintă însăși știința, un bun pentru toată omeni-rea și pentru toate timpurile. Eliberată de dogmele scolastico-aristotelice, gân-direa științifică s-a integrat în noua spiritualitate a Renașterii, caracterizată prin
spirit inventiv, prin încredere în capacitatea creatoare a omului, prin afirmarea
originalității marilor personalități[7,175]. umanismul Renașterii opune latinei

64
canonice latina eclectică a savanților, care îi unește și se delimitează de învățătura
tradițională, aflată încă sub controlul bisericii. Odată cu apariția primelor lucrări științifice în limbile naționale – ale lui G.Bruno și G.Galilei, se încheie procesul de desacralizare a vieții științifice. Putem afirma că Renașterea a impulsionat dez-voltarea științei moderne. Relațiile dintre știință și învățătura medievală nu s-au
întrerupt însă odată cu apariția noii tradiții, ele au continuat, și prin căi indirecte
vechea învățătură a ocupat un loc semnificativ în configurația generală a științei moderne.
în Evul Mediu, individualitatea, și nu rezultatul activității sale, reprezen –
ta subiectul cunoașterii, în memoria socială a culturii figurează personalitatea
bărbaților savanți și doar sporadic operele lor. în tradiția științei moderne, în –
temeiată în Epoca Renașteri, devine semnificativ și individual însuși rezultatul
activității științifice. Savantuleste apreciat ca producător și cercetător, nu doar ca posesor al acestei cunoașteri. Structurile socio-organizaționale ale științei epocii moderne apar ca o negare a vechilor forme de studiu. Astfel,„asociația științifică”
(în Italia era numită „academie”) se descifrează anume în sens de ne-universitate,
ne-colegiu, ne-școală). Analogic se descifra și denumirea de „academie științifică” .
Se schimbă și forma de organizare a activității științifice, care devine o reu-
niune a subiecților de cunoaștere, a cercetătorilor formal egali între ei, ceea ce necesită stabilirea unui orar strict al funcționării lor. în conformitate cu aceasta,
multe dintre primele asociații ale savanților aveau statute proprii și un orar strict
de activitate. S-au schimbat obiectul și caracterul de apreciere a activității savan-
tului. Dacă până atunci era apreciat însuși savantul (prin examene, dispute), în Epoca Modernă este apreciat aportul său în progresul științei. O deosebită valoa-re are acordul savanților în aprecierea aportului științific, definirea criteriilor de științificitate etc. Atingerea consensului devenea practic necesar în toate cazurile
de adoptare a deciziilor în știință. (î nsăși știința modernă poate fi definită ca un
consens al unui grup de cercetători). Importanța consensului definește și rolul
comunicării în știința modernă, comunicare care servește nu doar pentru trans-miterea informației despre cercetările realizate, dar necesită și o atenție deose-bită din partea savanților și a colectivelor științifice. Dezbateri-tratative directe au loc la diferite reuniuni ale savanților; primele de acest tip au fost ședințele
societăților științifice – academii, care după formă și conținut diferă de dezbate-
rile în vechile universități.
Odată cu apariția societăților științifice și academiilor, activitatea de cunoaș-
tere se separă de ”instruire” , își elaborează propriile forme de apreciere și stimula-re. Forma de bază de apreciere în știință devine recunoașterea aportului științific
al savantului, expresia formală a căreia este acceptarea savantului în calitate de
membru al comunității științifice. Se stabilește o relație socială de parteneriat-

65
colegialitate și concurență între cercetători. Odată cu instituirea academiilor
naționale de științe, un element important al științei instituționalizate devine structura funcțională.
începutul afirmării științei moderne este legat, după cum am menționat, de
apariția primelor celule sociale ale ei. Acestea erau societățile științifice. în aceste
uniuni voluntare închise ale savanților se elaborau principiile colaborării reci-proce, procedurile de aprobare a hotărârilor colective etc. Savanții reprezentau subiecții individuali ai cunoașterii, dominantă era orientarea valorică de partici-pare la nașterea unei noi tradiții culturale. Experiența acumulată se transmitea, continua, modelul Academiei Platonice din Florența nu se anula, ci se perfecta și
se specifica. în prima jumătate a secolului al XVII-lea se elaborează mecanismul
de integrare a grupurilor locale, particulare a savanților într-o comunitate socială
unică – asociația de tipul ” colegiul invizibil” . Acesta s-a format pe lângă ” centrul informațional” organizat de Martin Mersenne la Paris și reprezenta de fapt pri-ma comunitate științifică a acelor timpuri [10, 206]. în cadrul acesteia are loc
prima autodefinire a științei. Comunitatea includea câteva sute de membri, ceea ce asigura funcționalitatea standardelor și normelor de activitate elaborate, prin-cipiile ideologice și orientările valorice. Acestea demarcau granițele noii inițiative raționale, conturând delimitarea lor de alte fenomene socioculturale, ceea ce contribuia la autoidentificarea științei. Dominantă a devenit orientarea valori-că de producere a cunoașterii științifice, independent de metodele întrebuințate.
Savanții evoluau în calitate de subiecți individuali ai cunoașterii, însă comunica-
rea științifică tot mai mult îi lega unul de altul, contribuind la activizarea vieții interne a științei și totodată la diferențierea ei în societate.
Problema raportului dintre știință și valorile umaniste se manifestă cu acu-
itate în perioada afirmării științei pe fondul general al culturii ca componentă
relativ independentă în secolele XVI și XVII. Deși premisele apariției științelor
moderne erau deja create sau se aflau în proces de devenire, aceasta nu înseamnă că ideologia oficială accepta fără rezerve noile științe. Știința trebuia să se apere, în primul rând, de intervenția religiei, să dobândească legitimitatea existenței sale din partea puterii laice. Pentru rezolvarea acestor imperative, știința trebuia să accepte o astfel de orientare valorică care ar fi avut o funcție protectoare. O
astfel de orientare consta în declararea ideii neutralității valorice a cunoașterii
științifice. Cu referire la religie, această poziție justifica teoria dublului adevăr, care era împărtășită de mulți savanți și filosofi din acea perioadă. Galilei se baza pe această teorie când afirma că în dezbaterile matematice Biblia se află pe ul-
timul loc. Ideea neutralității valorice a științei este susținută și de Societatea
Regală Londoneză, care de la bun început a exclus din disputele sale ”problemele științelor umanistice, ale teologiei și politicii”[11,1255].

66
în condițiile secolelor XVI-XVII, eliberarea științei de valori egala cu
recunoașterea dreptului științei la liberă creație. Știința, declarând ne adeziunea
sa la ceea ce se întâmpla în societate, propunea în felul acesta ca și societatea să nu se implice în treburile interne ale științei. Această ideologie a științei valoric neutră era justificată în acea vreme și prin faptul că servea drept barieră în calea
celora ce se opuneau cercetării naturii. Apărută odată cu știința modernă, ideea
neutralității valorice a științei, prin intermediul pozitivismului, care a preluat-o, a supraviețuit până în zilele noastre. „Lumea a treia” a lui Karl Popper este nu altceva decât cunoașterea științifică valoric neutră, căci nu există un subiect cu care ar putea să se asocieze. Ideea despre necesitatea separării științei, chiar și a
celei sociale, de valori a fost susținută de Max Weber. Știința poate rămâne știință
doar dacă este liberă și indiferentă față de pasiuni, tendințe, valori, credințe etc.
Deși ideea cunoașterii științifice valoric neutre nu a dispărut din conștiința
socială, conținutul ei real a suferit cu timpul schimbări principiale. Păstrarea de către știință a unei anumite autonomii, a posibilității unei ”gândiri libere” , ne în-
corsetată de nici un fel de dogme tradiționale și opinii ale autorităților, efectu-
area experimentelor științifice ș.a. au fost necesare în procesul devenirii științei ca formă a conștiinței sociale și sferă de activitate. Această sarcină istorică cu timpul însă a devenit un anacronism, pe măsură ce știința s-a transformat într-o instituție socială recunoscută. La procesul de instituționalizare a științei au con-tribuit realizările mecanicii clasice, care au impresionat profund societatea și au
ridicat brusc autoritatea științei. Când se vorbește despre concepția neutralității
valorice a cunoașterii științifice, se are în vedere interpretarea corespunzătoare a naturii, a proceselor de cercetare, dar nu aplicarea practică a rezultatelor. ulti-
ma fază totdeauna a fost considerată având o anumită încărcătură valorică. Din acest punct de vedere, însăși cunoașterea științifică este considerată o valoare. în
Epoca Modernă, îndeosebi în ideologia iluministă, se declară că știința, aplica-rea ei sporesc puterea omului în fața naturii, servește drept mijloc de eliberare a oamenilor de ignoranță și întuneric, este sursă a progresului rațiunii umane și a întregii societăți. Aici legătura dintre știință și valorile umanismului este nemij-locită și evidentă.
însă de acum în secolul al XVIII-lea au fost puse bazele unei alte tratări a
științei ca fenomen, nu numai străin, dar și ostil omului. După opinia lui
J.-J. Rousseau, progresul științei ca produs al civilizației duce la decăderea mora-vurilor, nu aduce omului folos, ci îi creează diferite speranțe și iluzii periculoase. Ch. Fourié nu neagă utilitatea științei, dar atrage atenția asupra situației contradic-torii a ei în condițiile societății burgheze. în sfârșit, pozitivismul, în persoana lui
A. Comte și h. Spencer, au pus bazele tradiției, care consideră știința drept forță
și mijloc de rezolvare a tuturor problemelor sociale.

67
Astfel, către mijlocul secolului al XIX-lea s-au cristalizat trei direcții principa-
le în tratarea raportului dintre știință și valori, care în terminologia contempora-
nă pot fi definite ca umanistă, scientistă și antiscientistă. Scientismul, ca de altfel
și umanismul, preamărește știința, însă, spre deosebire de umanism, disprețuiește
valorile umane, pune accentul pe latura tehnologică a științei, absolutizează rolul
și posibilitățile ei în rezolvarea problemelor sociale. Antiscientismul, ca și umanis-
mul, se centrează pe om, interesele și aspirațiile lui, însă, spre deosebire de uma-
nism, respinge știința și tehnica creată pe baza ei, ca forțe ostile, de înstrăinare, de dominație, de dezumanizare. Antiscientismul formulează în adresa științei o critică romantică utopistă, sensul social al căreia nu este univoc, ci depinde de
condiții concrete. Pentru savanții naturaliști din secolele XIX-XX este caracteris-
tică o poziție umanistă, uneori scientistă, care se exprimă în cea mai mare parte prin aderarea la valorile adevărului și ale binelui. Astăzi, acea atitudine umanis-tă cu care era tratată știința în secolele trecute nu mai corespunde realității. Se șterge diferențierea strictă între știința pură și cea fundamentală. Chiar și cerce-
tarea fundamentală începe să se realizeze, având de la început un oarecare scop
practic aplicat. Aceasta înseamnă că se distruge mitul despre știința liberă de valori, căci însăși cercetarea aplicată raportează știința la un anumit sistem de valori. Astfel, schimbarea structurii cunoașterii și cercetării științifice, pe de o parte, caracterul dublu al utilizării practice a cunoașterii științifice, pe de alta, au contribuit la atribuirea unui conținut nou problemei clasice a raportului dintre
știință și valorile umanismului.
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Omul medieval. Volum coordonat de Jacque Le Goff. Iași: Editura Polirom, 1999.
2. Drimba Ovidiu. Istoria culturii și civilizației. Vol. III. București: Editura științifică, 1990.
3. De Libera Alain. Gândirea Evului Mediu. Timișoara: Editura Amarcord, 2000.
4. Drimba Ovidiu. Istoria culturii și civilizației. Vol. IV. București: Editura științifică,1994.
5. Preotu Octavian. Istoria științei și tehnicii. Compendiu. Craiova: Editura Universitaria, 2006.
6. Heidegger Martin. Scrisoare despre umanism. În cartea: Martin Heidegger. Repere pe drumul
gândirii, Bucure ști: Editura Politică, 1988.
7. Istoria filosofiei moderne și contemporane. De la Renaștere la epoca ”luminilor” . Vol. I.
București: Editura Academiei, 1984.
8. Omul Renașterii. Volum coordonat de Eugenio Garin. Iași: Editura Polirom, 2000.9. Negulescu P .P . Academia platonică din Florența. București: Imprimeria națională, 1936.
10. Dicționar chronologic al științei și tehnicii universale. București: Editura științifică și enciclo –
pedică, 1979.
11. Lecourt Dominique. Dicționar de istoria și filosofia științelor. Iași: Editura Polirom, 2005.

68
Prof. cerc. Victor JUC,
doctor habilitat în științe politice,
Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM
CONFIGURAȚIA TEORETICĂ A ȘTIINȚEI
RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Știința prezintă prin conținut și esență un fenomen complex și o construcție
dinamică nu doar în planul cunoș tințelor pe care le include, dar și al activității
de cercetare îndreptate spre producerea lor. S.Toulmin susține că știința este „o
întreprindere intelectuală” și „un institut profesional” , care în dezvoltarea sa pro-
duce subsisteme relativ autonome ale unui sistem complex, fiind alcătuită din
mai multe domenii ale cunoș tințelor aflate în interconexiune, dar care dispun de
independență relativă. Cunoa șterea științifică este un proces de supraviețuire a
noțiunilor în mediul lor intelectual de existență, fiecare inovație fiind de fapt o
„microrevoluție” . Conform supoziției lui T.Kuhn, știința este un „fenomen socio-
cultural” care cuprinde toate sferele vieții și conține elemente explicative, valori-
ce, disciplinare și de altă natură, progresul ei fiind asigurat de paradigma nouă.
Fiind o realitate științifică ce cuprinde supoziții conceptual-teoretice, instrumen-
tal-metodologice, ontologice și epistemologice comune unei asociații științifice,
pe care le consideră într-un interval de timp ca bază pentru activitate și îndepli-
nind funcțiile de prohibiție a conceptelor, metodelor și problemelor care nu se
acordă cu direcția de cercetare trasată și de proiectare prin stimularea investiga-
țiilor în cadrul direcției noi, paradigma guvernează, în primul rînd, nu obiectul
de cercetare, ci grupul de speciali ști, din cauza că prezintă un sistem de concepte,
valori și modele de activitate acceptate de membrii unei asociații ș tiințifice.
Concepția paradigmală a științei, care poate servi în calitate de punct de por –
nire în elaborarea unei discipline, se înscrie organic și corespunde procesului de
fundamentare științifică și disciplinară a Relațiilor Internaționale (cu majuscule,
Relații Internaționale, vom aborda disciplina științifică, iar cu minuscule, relații internaționale, – cîmpul de acțiune al actorilor).Cercetările științifice sistematice în domeniul Relațiilor Internaționale țin de perioada postbelică, dar în acela și
timp este îndreptățită anunțarea lor în deceniile interbelice, dacă luăm în cal-cul unele elaborări importante la temă cum ar fi cele redactate de A.Zimmern,
E. Carr sau investigațiile din cadrul Școlii franceze a Analelor. St. hoffmann pre-
cizează că fondator al disciplinei științifice este h. Morgenthau, dar totodată „pu-
tem să ne urmărim strămoșii pînă la Tucidide. Totu și n-a apărut o știință socială
a relațiilor internaționale din cauza că politica internațională rămînea (pînă la începutul secolului XX – n.n.) sportul regilor sau rezervația cabinetelor – ultimul

69
refugiu al secretului, ultimul domeniu al castelor în mare măsură ereditare de
diplomați”[1, p.12]. Pînă la mijlocul secolului XX se produce formarea și lărgirea
bazei filosofico-metodologice a conceperii științifice, dar și a regîndirii critice a
Relațiilor Internaționale: prin concepțiile etico-normative, pozitiviste și marxiste
au fost elaborate abordările normativă, realistă și structuralistă, însă „cercetările
lor nu dispuneau de instrumentar specializat de investigație, fiind preocupate în exclusivitate de analiză abstractă și/sau teoretizare” , afirmă n.Kosolapov.
De notat că există două moduri de a defini o disciplină științifică:definirea în
baza obiectului independent de studiu (adică al Relațiilor Internaționale); deli-mitarea metodologică (abordarea Relațiilor Internaționale ca obiect al cunoa ște-
rii). Modalitatea obi șnuită de secționare a activității academice și de determinare
a obiectului de studiu mult timp s-a bazat pe partajarea lumii socialului în sfere distincte. Fundamentarea clasică a Relațiilor Internaționale s-a realizat în special prin referirea la obiectul de studiu și mai puțin la metodologie. Primele centre
academice de cercetare în domeniu au fost create după Primul Război Mondial
în scopuri vădit aplicative și normative,prima catedră de relații internaționale
a fost formată în Țara Galilor, la Aberyswyth, în anul 1919, cercetîndu-se pa-
cea și urmărindu-se identificarea unor pârghii menite să asigure evitarea unei
conflagrații similare. Aplicând metode de investigație și elemente ale aparatului
categorial proprii unor discipline deja existente, dreptul internațional public sau
istoria universală și ținînd cont de obiectivele Ligii națiunilor,ș tiința în formare
a avut ca obiect de studiu războiul și pacea. Ceva mai tîrziu, în anii ’30, Relațiile
Internaționale au fost concepute ca interacțiuni politice și militare dintre sta-
te, cercetîndu-se cu precădere raporturile lor externe, ca ulterior, la începutul anilor ’60, să fie introdu și în circuitul științific un număr în creș tere de factori
cauzali de sorginte epistemologică și metodologică pentru a fundamenta analiza
comportamentului acestui actor. Diversificarea obiectului de studiu al Relațiilor
Internaționale la sfâr șitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 ai secolului XX prin
includerea actorilor nestatali precum și a unor aspecte de referință, mai ales flu-
xuri și procese, a extins și a complicat esențial conținutul lui, generînd mai multe
dificultăți majore de caracter ontologic, epistemologic și metodologic, care, la
rîndul lor, au marcat pozițiile științifice și practice ale domeniului în ansamblu.
în acest sens, cele mai relevante criterii definitorii ale conținutului obiectului de
studiu al Relațiilor Internaționale sînt:
1. Caracterul actorilor relațiilor internaționale.h.Morgenthau insistă că sta-
tele sînt unici actori pe arena mondială, idee care a fost susținută de mai mulți cercetători, cum ar fi mai întîi de toate R.Aron, în a cărui opinie „relațiile inter –
naționale sunt relații între entități politice (interstatale – n.n.) care pretind fiecare la dreptul de a-și face dreptate și de a fi singurul arbitru”[2, p.20]. în aceea și or –

70
dine de idei, R.Platig susține că „miezul relațiilor internaționale nu se dovedeș te
a fi altul decît interacțiunea dintre guvernele statelor suverane” , iar Y .Ferguson
și R.Mansbach exprimă părerea că fără conceptul de stat pe care să se sprijine, cercetătorii în domeniu ar trebui să renunțe la pretenția că există ceva unic în sfera „internațională” , în timp ce în opinia lui K.Thompson, știința despre poli-
tica internațională studiază concurența dintre state, condițiile și instituțiile care
contribuie la înăsprirea relațiilor dintre ele sau conduc spre reglementarea lor.
2. Localizarea relațiilor internaționale. M. Merle susține că ,,specificul relații-
lor internaționale poate fi definit ca totalitate a convențiilor și torentelor care tra-
versează hotarele fie au tendința de a le traversa” [3, p.137], actori internaționali
fiind structurile capabile să influențeze fluxurile care transcend aceste hotare.
J.McLelland propune de a include în cadrul relațiilor internaționale „toate schim-burile, afacerile, contactele, fluxurile de informație și alte tipuri de activități ce se
desfă șoară între diferite comunități ale lumii” , în timp ce conform lui J.-B.Duro-
selle, acestea reprezintă o totalitate de evenimente în care una dintre părți este
considerată „străină” de cealaltă [4, p. 309].
3. natura relațiilor internaționale. R. Aron afirmă că relațiile internaționa-
le nu reprezintă altceva prin esența lor decît o stare naturală, precivilă, în care
predomină pluralismul suveranităților și deci, sînt lipsă monopolul aplicării
legitime al violenței și o guvernare mondială, fiecare actor fiind nevoit să țină
cont de comportamentul deseori imprevizibil al altor participanți. în accepția lui
h.Morgenthau, „popoarele lumii încă nu sînt pregătite să … coboare națiunea de pe tronul ei și să o înlocuiască cu organizarea politică a umanității” . în această
ordine de idei, obiectul de studiu al Relațiilor Internaționale cuprinde mediul internațional, caracteristica lui fundamentală fiind fie eterogenitatea, în accepția lui P . de Senarclens, fie anarhia, potrivit supozițiilor lui G. L. Dickinson.
Prin urmare,acest demers științific nu dispune de întindere determinată și
localizată în spațiu, iar cunoș tințele despre Relațiile Internaționale și metode-
le de cercetarea lor se află permanent în transformare și diversificare datorită
dinamismului și evoluției permanente. Aceste dificultăți s-au răsfrîns și asupra
divergențelor de opinii cu privire la statutul disciplinar al Relațiilor Internaționale, fiind anunțate trei demersuri – subdiciplină din cadrul Științelor Politice, disci-
plină de sine stătătoare sau demers interdisciplinar, în alți termeni utilizîndu-se
sintagma „metadomeniu” .
1. Relațiile Internaționale – subdisciplină a Științei Politice: această direcție
a fost dezvoltată de școala engleză și de concepția istorico-sociologică franceză.
Tradiționalismul englez neagă orice progres în teoretizarea Relațiilor Internațio-
nale și insistă de a face apel la istorie pentru a obține rezultate plauzibile în cer –
cetare, deși nici M.Wight, unul dintre promotorii importanți ai acestui demers,

71
nici alți exegeți n-au putut nega diferențele dintre politica internă și politica in-
ternațională – rolul legilor și instituțiilor în lupta pentru putere. Reprezentanții
școlii engleze manifestă scepticism în posibilitatea studiului științific al Relațiilor
Internaționale, susține T. Dunne, concentrarea pe „societatea internațională soli-
cită investigații ancorate pe direct domeniul istoriei, culturii, religiei și filosofiei” .
Școala istorico-sociologică franceză de asemenea cataloghează Relațiile Interna-
ționale ca fiind o subdisciplină, însă a sociologiei (relațiilor internaționale), care, la rîndul ei, pretinde a fi o știință autonomă. Luând ca bază teza că pe arena
mondială există mai multe centre de putere și plasînd în centrul problematicii
noțiunea „decizie” , sociologia relațiilor internaționale și-a definit ca obiect de
studiu comportamentul actorilor internaționali, cercetînd mai ales factorii de-terminanți, legitățile și variabilele care stabilesc politica statelor și evoluția eve-
nimentelor internaționale. Este de subliniat că atestăm o coincidență relativă de viziuni dintre tradiționali știi englezi (h.Bull) și promotorii sociologiei franceze
a relațiilor internaționale (R. Aron) în problema scepticismului cu privire la po-
sibilitatea existenței disciplinei științifice de sine stătătoare a relațiilor internați-
onale: istorismul, caracterul anarhic al mediului internațional, deosebirea dintre
politica internă și politica externă. însă reprezentanții școlii engleze includ Rela-
țiile Internaționale în cadrul științelor politice, chiar dacă O.Waever acreditează
supoziția că aceasta ar fi o trăsătură a matricei disciplinare din America, pe cînd în Marea Britanie mai degrabă s-a format „un domeniu nou de cercetare, cana-
lizat pe un mediu separat” , în timp ce adepții abordării istorico-sociologice le
plasează în cadrul și în contextul sociologiei istorice a relațiilor internaționale.
Tradiționalismul epistemologic englez neagă progresul relațiilor internaționale, considerînd că ele se supun legilor repetiției, în timp ce în cadrul sociologiei franceze „cursul relațiilor internaționale rămîne în cel mai înalt grad istoric în
toate înțelesurile acestui termen: schimbările se dovedesc a fi neîncetate, sisteme-
le suferă de efectele tuturor transformărilor” , susține R. Aron, teoria nu trebuie să fie mai presus decât istoria.
2. Relațiile Internaționale – disciplină de sine stătătoare: „stat-centrismul”
este împărtă șit în mare parte și de protagoniștii acestui demers, care susțin că re-
alismul politic i-a oferit delimitare față de celelalte științe socioumaniste, remar –
când diferența calitativă între legile interne ale societăților și legile ce guvernează
natura sistemului internațional. Mai multe teorii nu neagă deosebirile calitative dintre politica internă și politica externă, însă realismul justifică o cercetare des-
fășurată pe mai multe planuri și pledează expres pentru autonomia unei față de
alta. Argumentând deosebirea calitativă a Relațiilor Internaționale față de alte
științe sociale, reali știi insistă că sistemul internațional este legat de „starea na-
turală” , diferită de cea de drept, în care contractul social a creat și a legitimat

72
o autoritate centrală, pe cînd anarhia internațională, a cărei caracteristici sînt
multiplicitatea de state suverane egale și circumscrise teritorial, se dovedeș te a fi
diametral opusă de interiorul statului, unde un singur centru deține monopolul legitim al violenței. Relațiile internaționale țin de o societate aparte, care acordă rolul principal unor instituții, cum ar fi diplomația, managementul aplicat de
marile puteri, balanța puterii, războiul și în această ordine de idei, teoriile și ar-
gumentele care se bazează pe analogie cu politica internă sînt pasibile de eroare.
Dat fiind că preocupările de politică externă se dovedesc a fi altele decît cele de politică internă și în momentele în care practica diplomatică s-a transformat în
teorie, aceste preocupări tradiționale au început să aibă nevoie de justificare ex-
plicită. Este important de subliniat că dimensiunea cantitativă (Politologia este
știința despre politica internă, încadrată în societatea publică organizată, pe cînd
Relațiile Internaționale se referă la mediul internațional) și reducționismul (re-
lațiile internaționale sînt relații interstatale, idee expusă începînd cu J.Bentham, identificîndu-se astfel cu obiectul) au contribuit determinant la suprapunerea,
într-un anumit sens, a ș tiinței relațiilor internaționale cu realismul politic.
Chiar dacă nu pot fi negate interconexiunile și interdependențele dintre sis-
temele politice naționale și sistemele politice internaționale (utilizând termenii
din „preteoria politicii externe” elaborată de Școala analizei comparate a politicii
externe), totu și prin esența lor ele se dovedesc a fi sfere distincte de activitate
politică, se desfă șoară în medii diferite și aplică mijloace deosebite. în condițiile
globalizării, aceste două sfere se află mai degrabă în relații de interdependen-
ță, ordine care nu se dovedește a fi însă un impediment în calea recunoa șterii
și existenței de sine stătătoare a Relațiilor Internaționale. Totu și, complexitatea
fenomenului provenită din absența cadrului material – spațial distinct ce ar se-para relațiile internaționale și politica externă de relațiile sociale din interior și
politica internă l-a făcut pe St. hoffmann să afirme că cercetătorii relațiilor in-
ternaționale au două motive de nemulțumire – starea lumii și starea disciplinei
lor, Y .Ferguson și R.Mansbach exprimă părerea că „este mai puțină anarhie în
politica mondială decît în teoriile despre ea” [5, p.367], pe cînd K.Waltz constata-tă, nu fără temei, că „obiectul studiului (relațiilor internaționale – n.n.) este creat și recreat de cei care lucrează asupra lui” . Cu mult mai categorici se dovedesc
a fi cercetătorii care, luînd ca fond de referință trăsăturile specifice ale cîmpu-
lui tematic de investigație, diversitatea și numărul redus al metodelor proprii de
cercetare, fie că exprimă scepticism față de posibilitatea de a elabora „o știință
obiectivă și predictivă a relațiilor internaționale, (J.Gaddis), fie că remarcă o „cri-
ză îndelungată a disciplinei” (K.h olsti) sau în general neagă caracterul ei științific
și disciplinar (n.Palmer, R.Ashley și J.DerDerian). Astfel, n.Palmer susține că
Relațiile Internaționale alcătuiesc o sferă de cercetare, dar care trebuie numită

73
nu știință, ci „domeniu de investigație” , din cauza că se deosebeș te conceptual de
alte sfere ale cunoa șterii, iar K.h olsti a identificat trei scenarii de evoluție a dis-
ciplinei – dezintegrarea, lupta între diferite fracțiuni teoretice pentru ocuparea
poziției de lider și apariția consensului fondat pe problema guvernării mondiale sau economia politică internațională. K.h olsti, potrivit estimării lui R.Walker, dă
dovadă de optimism, mizînd pe „profunzimea filosofică și con știința de sine” a
perspectivelor intelectuale, strategiilor de investigație și metodologiilor de studiu
ale domeniului.
3. Relațiile Internaționale – demers interdisciplinar: W . Olson și n. Onuf sunt
unii dintre primii cercetători care numesc Relațiile Internaționale „un cîmp de
studiu interdisciplinar” [6, p. 4], estimările avînd ca suport analiza eș ecului as-
pirațiilor generalizatoare de a fundamenta o metateorie din cauza numeroase-
lor divergențe. în aceea și ordine de idei se pronunță A.Burian, care susține că
„prin esența lor relațiile internaționale sînt interdisciplinare, fiind strîns legate cu știința economică (în special economia politică), istoria, sociologia, geografia,
psihologia și alte discipline” [7, p. 5]. Este deja tradițional a considera că istoria,
economia mondială și dreptul internațional public au contribuit la dezvoltarea
științei relațiilor internaționale, apoi acest discurs științific în aprofundare și ex-
tindere să fie completat de politologie și sociologie, psihologie și antropologie,
iar una dintre tendințele contemporane solicită includerea economiei politice in-ternaționale ca și subdomeniu, similar studiului păcii sau cercetărilor strategice
în domeniul securității internaționale, la care se mai adaugă, filosofia relațiilor
internaționale, a cărei suport teoretico-metodologic și aparat categorial-ideatic
se conturează și se cristalizează. Q. Wright a identificat opt „discipline originare”
(dreptul internațional, istoria diplomației, știința militară, politici internaționale,
organizații internaționale, comerțul internațional, guvernarea colonială și ges-
tiunea relațiilor externe) precum și altele șase cu un punct de vedere mondial
(geografia mondială, istoria universală, psihologia, sociologia, limbajul și biolo-
gia) care au contribuit esențial la dezvoltarea Relațiilor Internaționale. în opinia
lui W . Olson și A. Groom, care se pronunță în acela și context de idei, dreptul
internațional, alături de istoria diplomației, mi șcarea pacifistă, filosofia morală,
geografia și antropologia au precedat în timp domeniul Relațiilor Internaționale.
notăm că extinderea cercetărilor interdisciplinare transformă știința relații-
lor internaționale într-o sferă complexă de cunoa ștere, care solicită conjugarea
eforturilor și potențialului speciali știlor în materie, a tuturor categoriilor de ca-
dre de înaltă calificare, obiectivele urmărite fiind valorificarea spectrului larg de probleme ce cad sub incidența obiectului ei de studiu și în acela și timp îi imprimă
originalitate și caracter inedit, conform tendințelor contemporane ale științei în
ansamblu. Luînd ca bază „caracterul interdisciplinar al Relațiilor Internaționale

74
și diferențele dintre elaborările naționale, care uneori conduc spre concluzia că
o disciplină distinctă în materie nu există în realitate” , B. Schmidt le numeș te
„un domeniu academic de studiu, cu identitate și discurs profesional”[8, p.5], iar
V . Beniuc consideră că Relațiile Internaționale formează un „metadomeniu atît din perspectiva obiectului de cercetare/studiere, cît și din cea a activității practi-
ce, profesionale” [9, p. 14].
Știința relațiilor internaționale studiază totalitatea interacțiunilor și interde-
pendențelor real existente sau eventuale dintre actorii internaționali în toată diver –
sitatea lor atît pe orizontală, cît și pe verticală, precum și a fluxurilor, proceselor și
tendințelor de pe arena mondială abordate în complexitatea lor sau în parte [10,
p. 39]. Relațiile Internaționale nu se asociază actualmente „cu interacțiunile din-tre două sau mai multe state” , după cum susținea la începutul anilor ’70 ai seco-lului XX M. Sulivan, prea îngust ar fi obiectul de studiu, adică nu mai reflectă ierarhiile și procesele devenite realități incontestabile pentru moment. Contrar
opiniei lui A. Zimmern, care exprimă opinia că „domeniului nu-i este propriu
un obiect unic, ci un ansamblu de obiecte studiate dintr-un singur punct de ve-
dere” , considerăm că obiectul de studiu este unic, dar fiind cercetat din mai multe puncte de vedere datorită complexității problemelor și lipsei consensului meto-
dologic și epistemologic.
Luînd ca suport de referință transformările fundamentale ce se produc în ca-
racterul și în structura cunoa șterii științifice și al științei în ansamblu ceva mai
mult de jumătate de secol, cum ar fi interdisciplinaritatea, efectuarea studiilor complexității fenomenelor, diluarea frontierelor dintre științele reale și cele so-
cioumane, relansarea investigațiilor în materia statutului epistemologic al știin-
ței, amplificarea gradului de complexitate al obiectului cunoa șterii, hipercom-
plexitatea lumii provenită din constituirea unității ei sistemice, considerăm că se
conturează o adevărată filosofie a Relațiilor Internaționale, abordată ca disciplină
științifică și academică colaterală. Ch.Coker a specificat că „abordarea problema-ticii relațiilor internaționale în condițiile actuale solicită un sistem cu mult mai extins de coordonate, dat fiind că speciali știi sînt predispu și să se concentreze
asupra aspectelor particulare și ignoră spectrul larg de evenimente, tabloul lor
mai complet” [11, p. 7-8].
Așadar, Relațiile Internaționale, fiind abordate sub aspectul disciplinar-
științific, reprezintă prin statutul lor un demers interdisciplinar și multidiscipli-nar, al cărui obiect complex de studiu este valorificat prin concursul mai multor științe și cu ajutorul unui spectru ierarhic diversificat de metode de investigație.
Abordarea Relațiilor Internaționale în plan epistemologic, ca obiect de investiga-
ție, urmăreș te descrierea, explicarea, interpretarea și înțelegerea lor, pe cînd de-
terminarea obiectului de studiu în baza diferitor criterii rezultate din diversitatea

75
actorilor și complexitatea fenomenelor și proceselor este în măsură să contribuie
la definirea statutului disciplinar atît sub aspect ontologic, cît și în plan epistemo-
logic. în ultimă instanță se urmărește asigurarea demarcării cadrului științific și
definirea identității academice a acestei discipline academice. în momentul când
explicațiilor răzlețe cuprind un set mai mult sau mai puțin larg de fenomene și
procese aflate în interconexiune, constituindu-se o integritate pusă în concor –
danță în interior sub formă de paradigmă, când are loc trecerea de la discurs la
domeniu ș tiințific, se realizează fundamentarea unei teorii.
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Hoffmann Stanley. Ianus și Minerva. Eseuri asupra teoriei și practicii politicii internaționale,
Chișinău: Știința, 1999. 418 p.
2. Griffiths Martin. Relații Internaționale: școli, curente, gânditori. București: Ziua, 2003. 439 p.
3. Merle Marcel. Sociologie des relations internationales. Paris: Dalloz, 1984. 560 p.4. Duroselle J.-B. Tout empire perira. Une vision theoretique des relations internationales. Paris:
Armand Colin, 1982. 357 p.
5. Ferguson Y. Mansbach R. Betweencelebrationanddespair: constructive suggestions for futu-
reinternationaltheory. În: International Studies Quarterly. 1991, nr.35. p. 363-386.
6. Olson W. Onuf N. The Growth of a Discipline Reviewed. În: International Relations: British and
American Perspectives/ed.: Smith Steve. New-York: Blacwell, 1985. P . 1-28
7. Буриан Александр.Теория международных отношений. Курс лекций. B 2-х томах. т.1.
Chișinău: CEP USM. 2003. 205 c.
8. Schmidt Brian. On the History and Historiography of International Relations. În: Handbook of
International Relations / ed.: Carlsnaes Walter. Risse Thomas. Simmons Beth. London: SAGE
Publication, 2001. p.3-22.
9. Beniuc Valentin. Formarea profesională în domeniul relațiilor internaționale: noi dimensiuni.
În: Formarea profesională a specialiștilor în domeniul relațiilor internaționale: noi dimensi-
uni. Materialele conf. șt.-pract. int. Chișinău: CEP USM, 2007. p.12-19.
10. Juc Victor. Edificarea relațiilor internaționale postrăzboi rece: aspecte teoretico-metodolo-
gice și replieri geostrategice. Chișinău, 2011. 248 p.
11. Коукер К. Сумерки Запада. Москва: Ладомир, 2001. 238 c.

76
Prof. univ., dr. Alexandru AMITITELOAIE,
Universitatea „George Bacovia”, Bacău, România
DEFICITUL DE DEMOCRAȚIE ÎN POLITICA
DECIZIONALĂ A UNIUNII EUROPENE
Unitatea politică a Europei – un proiect ascuns popoarelor
bătrânului continent
Oficial, se cunoaște că începuturile actualei construcții europene se plasează
în timp în perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Efectele de –
zastruoase ale conflagrației recent încheiate au creat un climat extrem de favorabil
pentru a se da curs unor proiecte mai vechi de management european. Prin ur –
mare, când s-a propus o nouă geografie politică a Europei, ca soluție pentru pre –
venirea pe viitor a conflictelor, întreaga populație a bătrânului continent a devenit partener, susținând cu tărie actele politice inițiate și întreprinse în acest scop.
însă, ideea unei Europe unite este mult mai veche și, după cum se știe, toate
încercările istorice de a fi realizată au eș uat, fiind chiar repudiate de opinia pu-
blică europeană. Cu toate acestea, ea n-a fost abandonată. în anii ’20 ai sec. XX,
teoreticieni de marcă încep să susțină mai insistent ideea unității și cooperării
între statele europene. Doi dintre aceș tia, Jean Monnet [1], care avea să devi-
nă părintele Europei, și Arthur Salter nu s-au limitat doar la o unitate bazată,
în principal, pe cooperare, ci au mers mai departe, avansând ideea unui guvern supranațional care să conducă Statele unite ale Europei. în mai multe eseuri,
Arthur Salter a susținut ideea subordonării totale a statelor europene față de o unică autoritate politică, economică și militară, parlamentele și guvernele națio-
nale urmând să devină simpli administratori locali [2].
Climatul politic european, de după Primul Război Mondial, nu s-a dovedit
însă prielnic pentru implementarea unui asemenea proiect. De abia se constitui-
se statele naționale și, prin urmare, orice idee de „unitate europeană” le provoca
temeri cu privire la riscul de a-și pierde integritatea, independența și libertatea
recent dobândite.
Când însă în 1940 pericolul ca Franța să fie ocupată de Germania devenise
iminent, inițiatorii proiectului au avut o primă tentativă de a începe realizarea lui.
S-a propus o uniune franco – britanică, nu sub forma unei colaborări interstatale,
ci crearea chiar a unei noi națiuni, care urma să aibă un guvern unic, o armată
unică, cetățenie unică și monedă unică. Cu excepția monedei unice, proiectul
a fost acceptat de cabinetul britanic, dar a fost respins de francezi, cărora li s-a inoculat teama c-ar putea să devină un dominion britanic.

77
După al Doilea Război Mondial situația devenise mult mai favorabilă, atât
prin starea de spirit europeană, traumatizată de consecințele războiului și preo-
cupată de găsirea unor soluții pentru ca asemenea tragedii să nu se mai întâmple,
cât și prin atragerea de partea acestui proiect a celor mai importanți oameni poli-
tici ai momentului, a șa cum au fost Charles de Gaulle și Winston Churchill, a că-
ror anvergură și credibilitate se consolidase în anii războiului, ambii acumulând
un imens capital politic. întrucât o uniune franco-britanică eș uase, s-a recurs la
a doua variantă, adică un parteneriat Franța – Germania, susținut de Winston Churchill încă din septembrie 1946, la universitatea din Zürich, unde a și folo-
sit sintagma „Statele unite ale Europei” . La 9 mai 1950 s-a lansat un prim plan,
acceptat de cele două țări, care prevedea ca producția lor de cărbune și oțel să fie
supusă unui control supranațional exercitat de o înaltă Autoritate. Prin aderarea
și a Italiei, Olandei, Belgiei și Luxemburgului ia na ștere în 1952 Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului. A fost o chestiune de tactică inspirată de
primul ministru al Belgiei de atunci, Paul-h enri Spaak. El a considerat că, dat
fiind contextul istoric, nu se putea avansa de la început ideea unei uniuni politice. Prin urmare, soluția a fost să se deghizeze scopul politic sub masca cooperării economice. A șa s-a ajuns ca în 1957 să se semneze Tratatul de la Roma care pu-
nea bazele Comunității Economice Europene.
un alt colaborator important al lui Jean Monnet a fost și Altiero Spineli, co-
munist italian, care avea să rămână relativ anonim până în zilele noastre[3], deși
a susținut intens realizarea „The Single European Act” , pact care a stat la baza
armonizării legislației țărilor membre și apoi a Tratatului de la Maastricht care
marchează o altă etapă în evoluția procesului de integrare europeană.
Deși atenția a fost îndreptată tot timpul asupra integrării economice, treptat
s-a realizat și un transfer al deciziei politice către organismele administrative eu-
ropene. Se spune că proiectul „Jean Monnet” a însemnat, de fapt „o lovitură de stat cu încetinitorul” . în tot acest proces națiunile europene au fost doar repre-
zentate, nu și consultate, deși, ca titulare ale dreptului de suveranitate, ar fi fost
cazul ca renunțarea la aceasta să se facă printr-un consimțământ transparent și
neviciat.
Este greu de spus acum ce anume au dorit, cu adevărat, inițiatorii și toți cei
care, pe parcursul a peste 60 de ani, au contribuit, într-un fel s-au altul, la realiza-rea acestui vast proiect. Se crezuse oare că 500 de milioane de locuitori, de națio-nalități diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiții istorice și culturale
totalmente diferite și, nu în ultimul rând, locuind în țări cu mari diferențe de
civilizație și dezvoltare economică ar putea avea o guvernare unică? Și, mai mult
decât atât, cum anume o astfel de guvernare ar putea fi și democratică?
Fără a suspecta de rea intenție pe inițiatorii acestui proiect și fără să punem la

78
îndoială c-ar fi urmărit, în mod cinstit, binele europenilor, trebuie totu și să ob –
servăm că etapele care s-au parcurs până acum și actele politice înfăptuite n-au
antrenat și națiunile europene, masele largi de cetățeni. Participarea acestora a fost
pe undeva și ocultată, ei fiind ținuți la distanță față de procesul integrării politice,
bine deghizat, a șa după cum s-a arătat, în cadrul unei cooperări economice.
înainte de 1990, populația Occidentului n-a fost implicată efectiv în procesul
politic. un complex de factori a contribuit la ridicarea standardului ei de viață și
de civilizație, fapt ce a făcut să n-o intereseze prea mult afacerile publice, aces-
tea fiind lăsate pe seama guvernanților, în care se investise un anumit capital de încredere, tot pe fondul bunăstării și al prosperității. un anumit rol a jucat, din
acest punct de vedere, și „cortina de fier” . Sub presiunea ei, guvernanții occiden-
tali s-au simțit obligați să nu dezamăgească masele de cetățeni, asupra cărora se exercitau puternice influențe ideologice și exista riscul ca acestea să producă
tulburări sociale. însă, acest factor a dispărut odată cu prăbu șirea regimurilor
dictatoriale din țările central și est europene. Mai mult decât atât, aceste țări au
fost cuprinse și ele în procesul integrării europene, fapt ce a dus la apariția unor
noi probleme pe agenda proiectului european. în aceste condiții, dispărând echi-
librul de forțe, existent înainte de 1990, administrația europeană s-a simțit dintr-odată mai relaxată și deci mai puțin temătoare de consecințele actelor sale politi-
ce. în mod subtil, a apărut în structura acestei administrații o anumită categorie
selectă, cu pretenții de a fi considerată „elită” , care a monopolizat în mare parte
procesul decizional european și continuă să-și întărească autoritatea, clamând
însă valorile democratice și interesele popoarelor bătrânului continent, pe care
nu se încumetă să afirme că le slujeș te și le apără. Această „elită” a dobândit într-
adevăr prea multă putere și, după cum puterea nu poate fi oprită decât tot de pu-
tere, ar fi cazul ca europenii, indiferent de naționalitate, să nu mai fie indiferenți față de ceea ce se întâmplă la Bruxelles.
Respingerea Tratatului Constituțional
Consiliul Europei, întrunit la Lacken (Belgia) în zilele de 14 și 15 decembrie
2001, analizând stadiul evoluției uniunii Europene și perspectivele sale de dez-
voltare, a convocat o Convenție Europeană cu sarcina de a formula, în acest scop, propuneri pe trei teme:
– apropierea cetățenilor de proiectul european și de instituțiile europene;
– structurarea vieții politice și a spațiului politic european într-o Europă
extinsă;
– transformarea uniunii într-un factor de stabilitate și un punct de referință
în noua ordine mondială.

79
Convenția a ajuns la concluzia că aceste obiective ar putea fi îndeplinite pe
următoarele căi:
– o mai bună repartizare a competențelor ce revin uniunii și statelor membre;
– fuziunea tuturor tratatelor care au pus bazele uniunii Europene și atribuirea
de personalitate juridică u niunii;
– stabilirea instrumentelor de acțiune ale u niunii;
– creș terea democrației, a transparenței și a eficacității uniunii Europene prin
dezvoltarea contribuției parlamentelor naționale la legitimarea proiectului
european, prin simplificarea procesului decizional și prin redarea cât mai
transparentă și mai inteligibilă a funcționării instituțiilor europene;
– îmbunătățirea structurii și întărirea rolului fiecăreia din cele trei instituții
ale u niunii, ținând cont în special de consecințele extinderii.
în declarația de la Lacken s-a subliniat ideea că dezvoltarea în continuare a
uniunii și realizarea obiectivelor formulate chiar în primele sale documente ar
necesita elaborarea unui document unic cu valoare constituțională. La baza aces-tuia ar trebui să se afle tratatele simplificate și reorganizate.
După cum se constată, în formularea acestor obiective există o gravă con-
tradicție conceptuală. Pe de o parte, se afirma necesitatea întăririi democrației prin apropierea cetățenilor de proiectul european și de instituțiile europene, iar,
pe de altă parte, se insista pe contribuția parlamentelor naționale la legitimarea acestui proiect. un asemenea mod de abordare, îndrăznim să spunem, este de-a
dreptul ipocrit, deoarece democrația este invocată doar formal, ca o pierdea de fum, în realitate producându-se un transfer al dreptului de ratificare a actelor politice unionale de la cetățeni către parlamentele naționale, mult mai docile față de autoritatea instituțională a uniunii Europene Acest transfer avea să se extindă
mai ales după ce unele consultări populare nu i-au legitimat acestei „autorități” propunerile ce subminează identitatea națională, oferite ca o soluție pentru întă-rirea „unității europene” .
în baza celor stabilite la Lacken, Convenția, avându-l ca preș edinte pe Valery
Giscard d’Estaing, a elaborat un proiect de constituție. Proiectul, având 338 arti-
cole, definea politicile uniunii Europene și instituțiile sale. Totodată se mai sta-
bileau și simbolurile uniunii Europene, respectiv un steag de culoarea albastru
închis cu 12 stele galbene poziționate în cerc, un imn, acesta fiind „Oda bucuriei”
din Simfonia a 9-a de Beethoven, o Zi a Europei, Convenția hotărând ca aceasta
să fie 9 mai, pe considerentul că la această dată în 1950 a debutat marele proiect
european.
Despre o Constituție europeană s-a vorbit la început cu reținere, lucru justi-
ficat, de altfel, deoarece Constituția este percepută ca fiind legea fundamentală a

80
statului. Ori dacă se adoptă, la nivel european, o Constituție, înseamnă că Europa
devine un suprastat, perspectivă avută în vedere de „elita” europeană, chiar din momentul lansării acestui proiect, ferit însă cu grijă de opinia publică europea-nă. Când la Convenția Europeană investită să elaboreze proiectul constituțional președintele ei, Valery Giscard d’Estaing, declara că va fi adoptată o „Constituție
europeană” , i s-a replicat chiar de către francezi că cel mult Convenția ar putea adopta un tratat care să reprezinte acordul de voință al statelor membre cu privi-re la anumite norme constituționale și nu o Constituție după modelul național.
Aceea și atitudine au avut și reprezentanții altor state participante, în mod deose-
bit cei ai Marii Britanii.
în iunie 2003, Valery Giscard d’Estaing a predat Consiliului European, întru-
nit la Porto Carras, Proiectul de Tratat Constituțional. Cu acest prilej el a declarat că „predă proiectul Constituției Statelor unite ale Europei, ca putere rivală a Sta-
telor unite ale Americii” [4]. în acel moment „Statele unite ale Europei” aveau
deja, din ianuarie 2002, monedă proprie, prezentată de Romano Prodi, fostul
președinte al Comisiei Europene, ca fiind un important „pas politic” . Englezii,
însă, precum și alte state europene n-au vrut să facă acest „pas politic” . Margaret
Thatcher declarase în acel moment că „cine nu are controlul asupra monedei
proprii, nu are nici controlul asupra propriei identități” .
Tratatul Constituțional, semnat de șefii de stat și de guvern din cele 25 de state
membre ale uniunii Europene, a fost supus unei proceduri de ratificare. Potrivit
Tratatului de la Maastricht, el trebuia ratificat în fiecare stat membru, deci în unanimitate, pentru a putea intra în vigoare. La timpul respectiv, procedura de ratificare nu era aceea și peste tot, multe state menținându-și ca procedură refe-
rendumul. Interesant de observat este faptul că ratificarea a decurs fără probleme în statele unde procedura era parlamentară, dar s-a împotmolit acolo unde s-a
recurs la referendum. în 2005, locuitorii Franței și Olandei au respins în masă
Constituția Europeană. în Marea Britanie trebuia să se organizeze un astfel de
referendum în primăvara lui 2006, dar pentru a nu se mai înregistra un eș ec si-
milar s-a renunțat și s-a recurs la procedura parlamentară. La fel s-a procedat și
în celelalte state.
Acest test demonstrează că popoarele Europei încep să realizeze că proiectul
unității lor s-a modificat mult față de cel inițial, și în prezent la Bruxelles se întă-
rește tot mai mult o autoritate ce se îndepărtează, pe zi ce trece, de interesele și
voința lor. Cele două referendumuri mai arată că europenii au descoperit deja că
și-au pierdut treptat libertatea și dreptul propriilor state de a se guverna singure
și tânjesc după sistemul în care au trăit și de care au fost deposedați fără știrea
lor. Și astăzi, în analizele ce se fac cu privire la viitorul uniunii Europene, este
evocată opinia preș edintelui Cehiei, Vaclav Klaus, care, în 2004, după adoptarea

81
Tratatului Constituțional î și exprima temerea că țara sa va înceta să mai existe ca
entitate independentă și suverană în momentul în care va intra în uE și că s-ar
cere să se facă tot posibilul pentru ca existența lor, ca individualitate, de peste o
mie de ani să nu se năruie și să se piardă [5].
Impunerea Tratatului de la Lisabona
Prin cele două referendumuri, francezii și olandezii le-au atras atenția lideri-
lor europeni că ceea ce vor ei să construiască trebuie să aibă și acceptul popoare-
lor continentului și că ar fi fost mai bine ca înainte de a se trece la elaborarea pro-
iectului, care nu s-a făcut fără cheltuieli, să se evalueze opinia publică europeană. Ar fi trebuit ca birocrația nealeasă de la Bruxelles [6] să țină seama de punctul de vedere al lui Jean-Jacques Rousseau, care spunea că „a șa cum arhitectul, înainte
de a ridica un mare edificiu, observă și sondează terenul, pentru a-și da seama
dacă-i în stare să-i susțină greutatea, tot a șa și legislatorul înțelept nu începe prin
a redacta legi bune în sine, ci mai întâi cercetează dacă poporul căruia îi sunt destinate este în stare să le suporte” [7].
în studiile de referință publicate după cele două referendumuri s-a reamintit
că o Constituție este actul normativ fundamental al unui stat și că adoptarea
unei Constituții pentru o uniune de state ar semnifica topirea identității statelor naționale într-un suprastat, iar personalitatea națiunilor componente ar fi pusă în umbră și, cu timpul, ar fi înlocuită cu o „personalitate europeană” . Au revenit
în atenția popoarelor continentului întrebări ca: ce fel de Europă unită constru-
im? O Europă a cooperării națiunilor sau o Europă a subordonării celor cu o putere economică și militară mai redusă de către cei mai puternici? O Europă de
tip federal sau o confederație europeană, în care statele membre să nu-și piardă dreptul de a decide asupra destinelor proprii?
Disputa politico-diplomatică cu privire la construcția europeană s-a dovedit
mai accentuată nu între lideri, ce se pretind a fi o „elită” , ci între ei și cetățeni,
aceștia pronunțându-se din ce în ce mai hotărât pentru conservarea identității
lor naționale într-o Europă unită, lucru pe care „elita” , după cum se observă, nu-l agreează. Dacă ea continuă să decidă în numele celor 500 de milioane de cetățeni ai Europei, dar ignorând voința acestora, înseamnă că scopul lor nu coincide cu
interesele și speranțele pe care popoarele și le pun în această uniune.
După doi ani de a șteptări, liderii uniunii s-au întrunit în Consiliul European,
ce și-a desfă șurat lucrările la Bruxelles în zilele de 21-22 iunie 2007, fixându-și
ca obiectiv să depă șească obstacolul creat prin respingerea Tratatului Constituți-
onal. Au luat în discuție Declarația de la Berlin din martie 2007, cu prilejul ani-
versării a 50 de ani de la adoptarea Tratatului de la Roma, în care s-a menționat,

82
desigur formal, că „nu se pot promova decizii contrare curentului popular”[8].
Prin urmare, au decis să renunțe la titulatura de Constituție precum și la toate
simbolurile ce induc ideea de federație, cum ar fi drapel, imn zi simbolică etc., și
să elaboreze un nou Tratat de reformă, acesta urmând să fie finalizat la Lisabona în octombrie 2007.
în varianta Bruxelles-iunie 2007, acest tratat ținea seama de obiecțiunile fran-
cezilor, olandezilor și a altor popoare din uniune la adresa Tratatului Constitu-
țional. Pe lângă renunțarea la denumirea de „constituție” și simbolurile de stat
se mai prevedea ca atribuțiile preș edintelui Consiliului European să fie reduse
substanțial, iar funcția de ministru al Afacerilor Externe să fie înlocuită cu cea
de înalt Reprezentant al uniunii Europene pentru Politică Externă și de Secu-
ritate. Au fost acceptate, de asemenea, obiecțiunile Marii Britanii cu referire la
prioritatea reglementărilor europene, cele ale Olandei privind creș terea compe-
tenței parlamentelor naționale și recunoa șterea capacității acestora de a respinge
propunerile legislative ale Comisiei Europene care contravin competențelor na-
ționale, ale Poloniei privind sistemul de vot etc. în privința sistemului de vot, s-a
convenit ca, în continuare, până în 2014, să se aplice regulile din Tratatul de la
nisa, urmând ca după această dată să se introducă sistemul dublei majorități care
presupune acordul a 55 la sută din statele membre, reprezentând 65 la sută din populația uniunii. Reprezentanții Marii Britanii au mai obținut, în urma nego-
cierilor, dreptul de a decide ce probleme de justiție și afaceri interne vor fi cedate
pentru a fi coordonate de organismele uE.
S-a considerat, la timpul respectiv, că toate aceste revizuiri ar fi reu șit să de-
pășească punctele controversate din Tratatul Constituțional și s-ar fi calmat ten-
siunile existente cu privire la pierderea identității naționale, în mod deosebit de către țările mai mici.
La Lisabona însă, în 18-19 octombrie 2007, soluțiile stabilite la Bruxelles au
fost anulate, revenindu-se la prevederile Tratatului Constituțional, respins de francezi și olandezi. Printr-o diversiune, numită de unii anali ști „inginerie ju-
ridică” [9] sau „revoluție birocratică ascunsă”[10], Tratatul de reformă a devenit o nouă formă a Tratatului Constituțional. Astfel, prin 64 de declarații, soluți-ile negociate la Bruxelles, care au avut ca efect deblocarea situației și continu-
area procesului de reformă, au fost, practic, anulate. Deci, evitând consultarea și informarea democratică, adică procesul democrației însu și, „elita” europeană
continuă să transforme Europa după cum crede ea de cuviință și, printr-o pro-
pagandă mincinoasă, încearcă să ne convingă că acest lucru îl face pentru binele cetățenilor europeni.
Renunțarea la Tratatul Constituțional a fost, deci, o chestiune pur formală sau,
mai bine zis, o problemă de tactică pentru a manipula opinia publică precum și

83
pe acei lideri care încă se mai mențin pe o poziție rezervată. Proiectul unității
politice continuă, esența acestuia însemnând, de fapt, transferul atributelor de suveranitate națională către angrenajul instituțional al uniunii Europene. Pentru
că niciun popor nu este dispus să renunțe la independență, „elita europeană” î și
deghizează acțiunile în camuflaj democratic. Discursul politic și chiar preambu-
lul deciziilor și actelor ce se adoptă de către diversele organisme europene abun-
dă în mod demagogic în formule și concepte democratice, insistând că tot ce se
întreprinde se face în numele și interesul cetățenilor.
„uniunea – se arată în Tratatul de la Lisabona – se întemeiază pe valorile
respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept,
precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a dreptului persoanelor
care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o so-
cietate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidari-tate și egalitate între femei și bărbați” [11].Dar pentru faptul că, în concepția
liderilor europeni, popoarele și cetățenii, încă păstrători ai identității naționale,
n-ar recepta aceste valori, nici chiar pe cele ce țin de democrație și statul de drept,
„elita” europeană a găsit de cuviință că „spre binele europenilor” aceș tia n-ar mai
trebui consultați.
Aceasta au înțeles liderii europeni din respingerea Tratatului Constituțional
în urma celor două referendumuri, adică faptul că ei vor să construiască o Eu-ropă pe care oamenii de rând, ca „beneficiari” , n-o înțeleg și, din ignoranță, le
resping proiectul. Chiar în seara zilei în care s-a anunțat respingerea de către francezi a Tratatului, Adrian Severin, deputat în Parlamentul României, la tim-pul respectiv, și fost ministru de Externe, a afirmat că „problemele construcției
europene trebuie să rămână în competența elitelor și nu a maselor, care nu înțeleg
prea bine cursul evenimentelor”[12]. Realitatea este că oamenii sesizează foarte
bine că proiectul unei Europe unite, pe care această „elită” insistă să-l realizeze,
nu-i vizează pe ei, nu de grija lor se „sacrifică” „tehnocrații” europeni. Când vom afla ce costuri suportă europenii pentru întreținerea acestei „elite” și opulența în
care s-a obi șnuit ea să trăiască, ni se va lămuri scopul pentru care sunt sacrificate
popoarele bătrânului continent.
Deci, pentru a duce mai departe acest proiect, fără a se mai confrunta cu rezis-
tența maselor, liderii europeni au înțeles că trebuie să se renunțe la referendum. Așa s-a și întâmplat. Tratatul de la Lisabona, preluând în mare parte conținutul
Tratatului Constituțional, a fost ratificat prin procedură parlamentară în toate statele din uniune, cu excepția Irlandei, care și-a menținut referendumul. însă
faptul că aici, la prima consultare, votul a fost negativ arată care este adevărata
opțiune a europenilor. Asistăm deci la instaurarea unei „democrații a elitelor” ,
cum se exprima fostul preș edinte al Poloniei Lech Kaczynski, criticând opțiunea

84
unor lideri vremelnici ai uniunii de a ignora votul popular în probleme de mare
importanță privind soarta popoarelor Europei. „Secolul 21 – se întreba fostul
președinte polonez – implică oare înlocuirea democrației clasice cu democrația
elitelor și trecerea de la o construcție europeană democratică la o construcție
europeană aristocratică, în interiorul căreia unii decid, iar alții se supun?”[13].
Referendumul irlandez – un test al opoziției popoarelor europene
față de riscul pierderii identității lor naționale
Pentru că liderii europeni și-au propus nu să consulte popoarele din uniune
cu privire la viitorul Europei și să le respecte voința, ci să le impună propriul
lor plan, gândit din perspectiva interesului lor exclusiv sau al celor sub puterea cărora se află, acțiunile lor se îndepărtează tot mai mult de esența democrației, de care se folosesc doar pentru a-și deghiza mai bine planurile. „ nimic nu este
mai primejdios decât amestecul intereselor private în treburile publice… ” , spunea marele gânditor francez Jean Jacques Rousseau [14], și se pare că tocmai acest
factor subminează și în prezent un proiect care părea generos și plin de speranțe
pentru popoarele Europei.
Dacă noile prevederi ale Tratatului de reformă, negociate în iunie 2007 la Bru-
xelles, n-ar fi fost acceptate doar pentru a se da impresia că valorile democrației sunt respectate și că instituțiile europene acționează în conformitate cu voința
europenilor, precum și spre binele lor, n-ar mai fi fost necesar să se impună sta-
telor membre să renunțe la procedura de ratificare a tratatelor prin referendum. Parlamentele, după cum s-a arătat mai sus, sunt mai docile și, într-un fel sau
altul, și membrii lor, având în vedere privilegiile de care dispun, nu mai sunt atât
de ata șați de cetățeni, pe care de altfel, după alegeri, nici nu-i mai reprezintă, a șa
cum statuează și Constituția României (art. 69). Pentru că planul „elitei” europe-
ne a fost să nu modifice esența Tratatului Constituțional, ci doar să-i dea o apa-rență de schimbare, ei s-au și asigurat, prin obligarea liderilor naționali, să adopte
procedura parlamentară de ratificare împotriva unor eventuale respingeri.
Singura țară în care s-a mai menținut referendumul ca procedură de ratificare
a fost Irlanda. La data de 12 iunie 2008, irlandezii au respins Tratatul de la Lisa-bona cu un procent de 53, 45%. Acest eș ec, deși s-a înregistrat într-o țară cu o
populație reprezentând mai puțin de 1% din întreaga populație a Europei, totu și,
pentru faptul că a blocat din nou proiectul european dorit de „elită” , a generat numeroase comentarii, mai mult sau mai puțin elaborate.
Din evaluarea acestora se desprind câteva cauze de fond care i-ar fi determi-
nat pe irlandezi să voteze împotriva Tratatului.
în primul rând, asupra lor s-a exercitat o presiune exagerată, insistându-se pe

85
varianta votului pozi tiv. nu s-au organizat dezbateri alternative, care să fi infor –
mat publicul și asupra avantajelor și dezavantajelor respingerii Tratatului. Mai
mult decât atât, șeful diplomației franceze, încercând să-i determine pe irlandezi
să voteze în favoarea Tratatului, n-a făcut decât să-i inerveze, când la 9 iunie, cu
trei zile înainte de vot, le-a spus c-ar fi profitat mai mult decât alții de sprijinul Europei și dacă vor vota împotriva Tratatului vor fi primele victime. Acest fapt
i-ar fi iritat pe irlandezi cărora, conform The Irish Times, „nu le place să li se spu-
nă ce să facă” [15].
în al doilea rând, fermierii irlandezi, beneficiari ai unor subvenții acordate
de guvern prin Politica Agricolă Comună a uniunii Europene, au simțit că le-ar
putea pierde în condițiile în care se insistă pe o politică neprotecționistă în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, al cărei promotor este tocmai comisarul european pentru probleme de comerț.
în al treilea rând, irlandezii s-au temut c-ar putea pierde statutul de neutrali-
tate. Prin Tratatul de la Lisabona s-a stabilit ca uniunea să desfă șoare o politică
externă și de securitate comună, or acest fapt contravine politicii lor tradiționale
de neutralitate.
în al patrulea rând, Irlanda a stimulat dezvoltarea economică și printr-un re-
gim de fiscalitate mai relaxat pentru companii. Cunoscându-se că Franța insistă ca impozitelor plătite de companii să li se aplice un regim unitar la nivel euro-pean, irlandezii și-au dat seama că, acceptând tratatul, pierd una dintre cele mai
importante pârghii de creș tere economică.
în al cincilea rând, irlandezii, practicanți prin tradiție ai religiei catolice, nu
sunt de acord cu liberalizarea avortului, susținut de mai multe state membre ale uniunii Europene.
n-au lipsit nici acele puncte de vedere care au justificat votul negativ irlandez
și prin intermediul unor posibile influențe americane, știindu-se relațiile strân-
se existente cu comunitatea irlandezo-americană din Statele unite ale Americii.
Chiar secretarul de stat francez pentru Afaceri Europene Jean-Pierre Jouyet a adus în dezbaterile privind referendumul irlandez o posibilă confruntare între interesele europene și cele americane. De asemenea, se mai afirmă că Organiza-
ția irlandeză „Libertas” , care a dus o campanie susținută împotriva Tratatului de Reformă, ar fi fost susținută financiar de către o companie americană de teleco-municații [16].
Cercetările științifice efectuate în ultimii ani demonstrează că forța economi-
că a uniunii Europene a crescut considerabil, concurând forța economică a altor
puteri ale lumii, cum ar fi economia Japoniei și, mai ales, economia Statelor unite
ale Americii. Se pare însă că în acest proces de reformă americanilor le-a atras atenția mai mult chestiunea emancipării militare a uniunii Europene decât con-
curența economică a acesteia. Lucru pe deplin explicabil având în vedere poziția

86
de lider pe care o dețin S uA în n ATO și faptul că americanii î și promovează din
ce în ce mai mult interesele economice pe cale militară. Este deja binecunoscu-
tă doctrina „războiului preventiv” , pe care Administrația S uA o promovează de
mult timp, iar de mai bine de un deceniu este chiar și oficializată. De aceea, fără a
ignora factorul economic, credem totu și că mai mare importanță prezintă pentru
americani proiectele militare ale uniunii Europene, gândindu-se că acestea i-ar
putea șubmina poziția în cadrul nATO, precum și interesele geo-strategice în
spațiul european.
în aceste sens este de subliniat că în secțiunea a doua a capitolului intitulat
Politica de securitate și apărare comună din Tratatul de Reformă s-a introdus un
nou alineat potrivit căruia „politica de securitate și apărare comună face parte
integrantă din politica externă și de securitate comună. Aceasta asigură uniunii o
capacitate operațională bazată pe mijloace civile și militare.u niunea poate recur –
ge la acestea în cadrul misiunilor în afara uniunii, pentru a asigura menținerea
păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformi-
tate cu principiile Cartei Organizației n ațiunilor u nite” [17].
Putem fi siguri că influența americană asupra irlandezilor n-a lipsit, având
în vedere atât relațiile directe existente între cetățeni, cât și faptul că ceea ce se
întâmplă cu Europa nu-i poate lăsa indiferenți pe americani. Confruntarea dintre marile puteri este o constantă a existenței lor și mijloacele la care recurg pentru
a-și realiza interesele nu sunt întotdeauna cele mai ortodoxe.
Problema de fond care-i preocupă însă pe irlandezi, dar nu numai pe ei, este
strâns legată de identitatea națională, pe care simt că o vor pierde în condițiile în care angrenajul u niunii Europene se întăreș te și devine tot mai distant de voința
și interesele popoarelor. Pe zi ce trece se adânceș te prăpastia dintre birocrația
administrativă și cetățeanul european, iar corupția comunitară devine un fapt
uzual [18].
Referendumul irlandez, singurul din întreaga uniune, este unul dintre cele
mai puternice argumente că proiectul european se construieș te de către o „elită” ,
o birocrație tehnocrată, tot mai străină de cetățeni, care î și asociază în mod for –
mal voința popoarelor pentru a-și legitima acțiunile. numai că popoarele simt că
în planurile acestei „elite” destinul lor este pus la grea încercare și sunt pândite
de riscuri majore în ceea ce priveș te identitatea culturală, tradițiile și valorile ce
le definesc. Aceasta este cauza împotrivirii, iar dacă s-ar fi consultat prin referen-dum și alte popoare, rezultatul ar fi fost, de asemenea, negativ. Sondajele de opi-
nie realizate în acel moment arată că 53% dintre francezi și 57% dintre olandezi
ar fi votat împotriva Tratatului de Reformă [19].
în aceste condiții ne permitem să afirmăm că alternativa democrației este dic-
tatura, iar dacă într-o problemă atât de importantă cum este suveranitatea cetățe-nii nu sunt consultați și voința lor nu este luată în considerare, puterea, indiferent

87
cum s-ar intitula, se află într-o acută criză de democrație. Pericolul, considerăm,
este și mai mare atunci când este vorba de o putere externă, care, acaparând pre-
rogativele de suveranitate ale popoarelor, ajunge treptat să nu mai aibă nici o răspundere, să nu se mai confrunte cu nici o opoziție. Iată de ce liderii europeni au insistat ca în problemele ce privesc politica decizională a uniunii Europene
să nu se mai recurgă la consultarea cetățenilor, aceasta fiind prima etapă, pentru că în perspectivă s-ar putea să se renunțe și la rolul pur formal al parlamentelor
naționale. Experiența Cehiei și Poloniei, care au ratificat cu greu, după multe in-
sistențe, controversatul Tratat, nu cred că-i lasă indiferenți pe liderii europeni și
nu-i face să se gândească și la o asemenea măsură.
Așa după cum rezultă din practica democratică și fundamentările științifice și
cum s-a subliniat de nenumărate ori în dezbaterile publice care au avut loc după respingerea Tratatului de Reformă de către irlandezi, referendumul reprezintă opțiunea liberă a cetățenilor consultați cu privire la decizii importante pentru ei. Această opțiune nu trebuie să fie alterată prin niciun fel de presiuni politice sau economice și are un caracter definitiv. A repeta un referendum până când opțiu-
nea devine una convenabilă pentru inițiatori nu face altceva decât să-l transfor –
me într-un act politic fals, aservit unor interese care nici într-un caz nu-i privesc pe cei care votează.
Cu toate acestea, pentru liderii europeni, după cum se constată, regulile de-
mocrației nu sunt altceva decât ni ște formalități pe care le pot adapta în funcție
de interesele lor. Imediat după primul referendum, fostul preș edinte al Franței,
Valéry Giscard d’Estaing, a cerut ca acesta să fie repetat până când Tratatul va fi acceptat. S-a apreciat, desigur, de către diver și anali ști că repetarea referendu-
mului este o gravă încălcare a principiilor democratice care trebuie să guverneze uniunea Europeană, însă această critică n-a oprit procesul și nici n-a fost luată
în seamă.
După intense presiuni exercitate asupra guvernului irlandez, luând chiar for –
ma unor amenințări, în data de 3 octombrie 2009 s-a organizat un nou referen-dum. De această dată rezultatul a fost mai mult decât mulțumitor, 67,13% dintre participanți au spus „DA ” Tratatului de Reformă, deschizând calea celorlalte mă-suri pe care liderii europeni erau nerăbdători să le realizeze.
Confruntările europene din ultimii ani aduc mereu în discuție relațiile dintre
statele membre ale uniunii și instituțiile acesteia. Se atrage atenția că, dacă aceste
relații se vor construi pe baza cooperării statelor membre, iar instituțiile europe-ne vor respecta cu rigoarea necesară principiul subsidiarității, noua construcție va fi trainică [20]. în schimb, dacă se continuă cu subordonarea statelor membre
și a popoarelor față de angrenajul birocratic de la Bruxelles, ajungându-se chiar să li se impună o nouă geografie, proiectul acestei construcții va eș ua ca și în ca-
zul încercărilor anterioare [21]. Se pune firesc întrebarea dacă cei care merg pe

88
această linie știu de celelalte proiecte de uniune europeană și dacă n-ar fi cumva
necesar ca fiecare popor să-i desemneze pe acei funcționari care se pricep și au
și o cultură solidă în domeniu. Desigur, problema se pune în varianta în care
popoarele ar avea vreun rol din acest punct de vedere.
Concluzii
Procesul integrării europene a parcurs un traseu relativ u șor până în prezent.
Politica faptului împlinit și a ratificării formale a diferitelor acte ale procesului de
integrare s-au dovedit a fi pentru liderii europeni sarcini nu prea dificile. Popoa-rele europene, fiind sensibile la oferta de pace, libertate, lini ște și prosperitate cu
care au fost ademenite, atât după al Doilea Război Mondial, cât și după căderea
cortinei de fier, n-au opus, până în prezent, nici o rezistență notabilă la proiectul de integrare, proiect care, până de curând, a vizat doar domeniul economic sau, mai corect spus, în această direcție a fost orientată, cu precădere, propaganda in-tegrării, pentru că, practic, fără aportul politicului nu s-ar fi ajuns până aici. însă
acum, când efectele crizei sunt tot mai aspru resimțite mai ales de către popoa-rele din eș alonul doi și trei ale „familiei” europene și guvernele dependente mai
mult de organismele financiare internaționale decât de proprii cetățeni, a apărut marele semn de întrebare cu privire la viitorul uniunii Europene. „To be or not
to be Eurozone?” se rosteș te tot mai des, în ultimul timp, la dezbaterile pe tema
integrării europene[22].
Au reapărut în spațiul public multe semne de întrebare cu privire la unitatea
politică a Europei și dacă în perioadele de stabilitate reacțiile și manifestările de
împotrivire sunt marginale, în schimb, în timp de criză, acestea se amplifică și
antrenează largi categorii sociale. Ca dovadă sunt și rezultatele negative ale re-
ferendumurilor organizate pentru ratificarea unor decizii politice. Acest fapt i-a determinat pe lideri să evite, pe cât posibil, consultarea maselor și să decidă cum
cred ei de cuviință.
Fără pretenția de a fi lămurit acest controversat proces, credem totu și că, ală-
turându-ne, prin această modestă analiză, celor care nu se mulțumesc să fie doar niște receptori obedienți ai discursurilor și declarațiilor oficiale, contribuim, în-
trucâtva, la demolarea acestui penibil mit potrivit căruia unitatea politică a Euro-pei ar fi proiectată exclusiv spre binele europenilor. Am încercat, totodată, să ne satisfacem curiozitatea cu privire la împotrivirea manifestată de popoarele Euro-
pei și de ce ele nu se lasă convinse că liderii lor politici nu le-ar vrea decât binele,
„obligându-i” să recurgă la tehnici de manipulare sau chiar să-și asume „riscul” de a decide în mod discreționar, fără a avea consimțământul maselor de cetățeni.
Desigur, Europa este prea mare pentru a se practica o democrație directă, care
să permită ca ordinea socială să fie stabilită prin decizia titularilor drepturilor

89
politice, concept dezvoltat în epoca modernă de hans Kelsen, dar de ce s-a ajuns
ca nici democrația indirectă să nu mai funcționeze, mai ales într-o problemă atât
de importantă de care depinde viitorul popoarelor europene? Ce alt răspuns ar putea fi în afara faptului că în tot acest proces primează mai mult interesele lide-rilor decât soarta acestor popoare? Ele simt, în schimb, cum nu se poate mai bine,
că sunt supuse unor experimente extrem de riscante și de aceea se împotrivesc.
Mai trebuie să subliniem, pentru a înțelege ce se întâmplă, că lumea în care tră –
im este confruntată cu grave probleme de stabilitate, iar Europa este o parte destul
de importantă a acestei lumi. Scenariile cu privire la viitorul omenirii, receptate, cândva, doar ca ni ște ipoteze hazardate sau afirmații de neînțeles în contextul în
care au fost făcute, revin în actualitate și ele privesc deopotrivă și Europa.
De exemplu, Zbigniew Brzezinski, fondator al Comisiei trilaterale și fost
consilier al preș edintelui S uA, referindu-se la regionalizare, spunea că aceasta
este calea spre „convergența gradată a Estului și Vestului către un Guvern unic
Mondial…Suveranitatea națională nu mai este un concept viabil” . Dacă avem în
vedere cât de mult se insistă și la noi pe tema regionalizării, putem crede, fără
teama de a greși, că guvernul României este pe deplin angajat în realizarea acestui proiect și urmează întocmai instrucțiunile unor asemenea structuri, misterioase
încă pentru multă lume. Se poate însă constata, cu multă u șurință, că regionali-
zarea este calea dezmembrării statelor națiune și Brzezinski a intuit-o destul de
bine încă acum 15 ani [23].
împotriva instaurării unui guvern mondial, un alt partizan al acestui proiect
vedea că există două puternice forțe, respectiv, religia și patriotismul. Prin ur –
mare, ele trebuie înlăturate, pentru că, potrivit acestei opinii, omenirea ar evolua către o „societate științifică” , care nu poate fi stabilă decât sub conducerea unui
guvern mondial. „Suntem într-un proces de transformare globală – mai constata
și David Rockefeller nu cu mult timp în urmă. – Mai avem nevoie doar de o criză
majoră necesară și toate națiunile vor accepta noua Ordine Mondială” . Și George
Soros ne avertiza, în 1995, „că urmează o perioadă de puternică dezordine în lume” care va fi rezolvată prin instaurarea unei noi ordini mondiale. Iar în 2009, mulțumit că „acțiunile” sale și ale elitei financiare din care face parte au avut suc-
ces, desigur pentru ei, declara că „actuala criză este punctul culminant al muncii
mele de o viață…am parte de o criză foarte bună (excelentă)” [24].
Planuri diabolice cu privire la viitorul omenirii s-au mai făcut în decursul
timpului, ele eș uând, de fiecare dată, însă cu consecințe dramatice pentru ființa
umană. Ca și în celelalte experiențe nefaste, aceste planuri sunt consecința nemij-
locită a acumulării de către unii semeni de-ai noș tri de prea multă avere și putere,
proces care se conjugă, nefiresc de straniu, cu nepăsarea maselor, deși semnalele
de avertizare sunt din ce în ce mai incisive și mai argumentate.

90
note și Refe Rințe
1. Jean Omer Marie Gabriel Monnet (9 noiembrie 1888 – 16 martie 1979) este considerat arhi-
tectul Unității Europene. Devenit om de afaceri, s-a făcut remarcat în timpul Primului Război
Mondial în aprovizionarea Aliaților. Este răsplătit cu funcția de deputat, Secretar General al
Ligii Națiunilor. Al Doilea Război Mondial îl pune în contact cu Charles de Gaulle, Winston
Churchill, Franklin Delano Roosevelt,  precum și alte personalități politice pe care le-a in-
fluențat în realizarea proiectului său de unitate europeană.
2. Christopher Booker, Richard North, The Great Deception – A Secret History of the Euro –
pean Union, http://www.free-europe.org/blog/english.php , http://eureferendum.blogspot.
com/2006/05/europe-day.html.
3. În ziua de 26 februarie 2002, la Bruxelles, și-a deschis lucrările Convenția pentru redactarea
Constituției Europei Unite. În semn de recunoștință față de Altiero Spineli, considerat a fi primul care a sugerat redactarea unei Constituții pentru Statele Unite ale Europei și totoda-
tă un activist al integrării politice, Convenția a atribuit numele său unui important edificiu administrativ.
4. Dumitru Mazilu. Ce fel de Europă unită construim? În: Lumea, 2007, N 10(175) , pp. 74-77.
5. Vaclav Klaus. Să nu ne pierdem în UE.http://www.adevarul.ro/actualitate/pierdem-
UE_0_68995310.html.
6. Dumitru Mazilu. Democrația irlandeză și „democrația” elitelor europene. În: Lumea, 2008, N
10 (187), p.31.
7. Jean-Jacques Rousseau. Contractul social.Traducere de H.H. Stahl.Filipeștii de Târg, Prahova:
Editura Antet, 2005, p. 40.
8. Dumitru Mazilu.Construcția europeană – „un sistem federativ sau confederativ” . În: Lumea,
2010, N 12 (213), pp.85-87.
9. Marin Voicu.Procesul politic și democratic din Uniunea Europeană. În: Palatul de Justiție,
2008, N 6.
10. Michael Radu. Tratatul de la Lisabona – oală veche, reclamă nouă.În: România liberă, 2007,
27 octombrie.
11. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului
de instituire a Comunității Europene, 2007/C306/01, Dispoziții generale, art.1a.
12. Dumitru Mazilu. UE tinde să devină o republică aristocratică. În: Lumea, 1010, N 11(212), p. 34.
13. Idem.14. Jean- Jacques Rousseau, Contractul social, p. 63.15. http://www.eurosceptic.ro/index.php/category/constitutia-ue/page/3/.
16. Cristina Oroveanu. Un înalt oficial francez îi acuză pe neoconservatorii americani că submi-
nează construcția noii Uniuni Europene. În: Adevărul 2008, 26 iunie.
17. Dispoziții privind politica de securitate și apărare comună. Alin. (1), Secțiunea 2. Tratatul de
Reformă, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007.
18. Marin Voicu. Procesul politic și democratic din Uniunea Europeană. În: Palatul de Justiție,
2008, N 6.
19. Claude Imbert. Europa somnambulă.În: Le Point, 2008, 21 iunie.
20. Dumitru Mazilu. Integrarea Europeană. Drept comunitar și instituții europene. Ediția a V-a.
București: Editura Lumina Lex, 2007, p. 88 și urm.
21. Idem, pp. 95-96.22. Dumitru Mazilu. To be or not to be Eurozone? În: Lumea, 2012, N 2, pp. 54-56.23. Mihaela Gheorghiu. Criza europeană, datoriile suverane și moneda euro. În: Lumea, 2011, N
12, pp. 49-53.
24. Dan Zamfirescu. Ce se ascunde în spatele crizei planetare. În: Lumea, 2011, N 12, p. 48.

91
Prof. asociat, dr. Pompiliu COMȘA,
Galați, Universitatea „Apollonia”, Iaș i, România
DREPTURILE OMULUI ÎN VIZIUNEA UNIUNII EUROPENE
Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale
uniunii Europene. înscrise în tratatul său fondator, acestea au fost consolidate
prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale. Țările care doresc să adere la
u. E., precum și cele care au încheiat acorduri comerciale sau de altă natură cu
uniunea, trebuie să respecte drepturile omului. uniunea Europeană consideră
drepturile omului ca fiind universale și indivizibile. Prin urmare, le promovează
și le apără în mod activ atât pe plan intern, cât și în relațiile cu țările terțe. în
acela și timp, uniunea Europeană nu intenționează să submineze autoritatea gu-
vernelor naționale în acest domeniu. Politica uniunii privind drepturile omului
pune accentul pe drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale. De
asemenea, vizează promovarea drepturilor femeilor și ale copiilor, precum și pe
cele ale minorităților și ale persoanelor strămutate. Drepturile omului nu au li-
mită de vârstă.
Drepturile omului în U. E.
Deși, în general, situația în ceea ce priveș te respectarea drepturilor omului
în u. E. este bună, eforturile în această direcție rămân o preocupare constantă
a autorităților. uniunea Europeană combate rasismul, xenofobia și alte tipuri de
discriminare bazate pe religie, sex, vârstă, handicap sau orientare sexuală, acor –
dând o atenție deosebită respectării drepturilor omului în materie de azil și imi-
grare. uniunea are o lungă tradiție în a primi pe teritoriul său cetățeni din alte
țări (fie că vin să caute un loc de muncă, fie că î și părăsesc țara din cauza răz-
boaielor sau a persecuțiilor).
Combaterea discriminăriiPrin Programul comunitar pentru ocuparea forței de muncă și solidaritate so –
cială (PROGRESS), u. E. finanțează o serie de activități menite să combată rasis –
mul și xenofobia în interiorul granițelor sale. Aproape un sfert din bugetul de 743
de milioane de euro alocat programului PROGRESS pentru perioada 2007-2013 este consacrat combaterii discriminării. u. E. a creat și o Agenție pentru Drepturi
Fundamentale (FRA). Printre prioritățile politice ale uniunii se numără eforturile
în direcția stopării traficului de persoane, în special, femei și copii. Au fost deru –
late o serie de programe transfrontaliere destinate combaterii traficului de persoa –
ne, în colaborare cu țările candidate și cu cele învecinate din sud-estul Europei.

92
O forță la nivel mondial pentru apărarea drepturilor omului
Treptat, u. E. a reu șit să transforme problema respectării drepturilor omului
într-o preocupare majoră aflată în centrul relațiilor sale cu alte țări și regiuni.
Toate acordurile comerciale sau de cooperare cu țări terțe conțin o clauză care prevede că drepturile omului reprezintă un element esențial al relațiilor dintre
părți. în prezent, există peste 120 de astfel de acorduri. Cel mai cuprinzător este
Acordul de la Cotonou – pactul privind asistența și schimburile comerciale în-
cheiat între uniune și un număr de 78 de țări în curs de dezvoltare din Africa,
Caraibe și Pacific (grupul ACP). în cazul în care oricare dintre țările ACP încalcă
drepturile omului, u. E. poate suspenda concesiile comerciale și poate reduce sau
limita programele de asistență. uniunea consideră că reducerea sărăciei, princi-
palul obiectiv al politicii sale de dezvoltare, se poate obține doar în cadrul unei
structuri democratice. Acela și tip de măsuri se aplică și celorlalte țări partenere.
Programul u. E. privind acordarea de ajutor umanitar de urgență la nivel mon-
dial nu face, în mod normal, obiectul unor restricții referitoare la respectarea
drepturilor omului. Ajutorul pe care u. E. îl furnizează în natură, sub formă de
bani, sau de asistență tehnică, are drept unic scop să u șureze suferința oamenilor,
indiferent dacă aceasta este cauzată de catastrofe naturale sau de o proastă admi-
nistrare de către regimurile opresive. în ultimii ani, u. E. a menținut un dialog pe
tema respectării drepturilor omului cu țări ca Rusia, China și Iran. De asemenea,
a impus sancțiuni pentru încălcarea drepturilor omului de către regimurile din
Burma (Myanmar) și Zimbabwe.
U. E. ia inițiativa
Pentru a promova drepturile omului în lume, u. E. finanțează Instrumentul
european pentru democrație și drepturile omului. Beneficiind de un buget de
1,1miliarde de euro pentru perioada 2007-2013, acesta încadrează respectarea drepturilor omului și a democrației într-un context global și se concentrează pe
patru obiective:
• consolidarea democrației, a bunei guvernanțe și a statului de drept (susți-
nerea pluralismului politic, a libertății presei și a bunei funcționări a siste-
mului judiciar);
• abolirea pedepsei cu moartea în țările în care aceasta încă se mai aplică;
• combaterea torturii prin măsuri preventive (formarea și educarea forțelor
de poliție) și represive (crearea tribunalelor internaționale și penale)
• combaterea rasismului și a discriminării, garantând respectarea drepturilor
politice și civile.
Acest instrument finanțează și proiecte consacrate egalității între sexe și pro-
tecției copiilor. De asemenea, sprijină acțiunile întreprinse, în comun, de u. E. și

93
de alte organizații implicate în apărarea drepturilor omului, precum Organizația
națiunilor unite, Comitetul Internațional al Crucii Roșii, Consiliul Europei și
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Valorile Uniunii Europene uniunea Europeană î și doreș te să promoveze valorile umaniste și progresiste
și să garanteze că ființa umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore
care au loc la nivel global. nevoile cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar prin in-
termediul mecanismelor de piață și nici nu pot fi impuse în mod unilateral. De
aceea, u. E. pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate
care este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu patri-moniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creș terii eco-
nomice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversității culturale, lingvisti-ce și religioase și o sinteză armonioasă a tradiției și a progresului.
Carta Drepturilor Fundamentale a uniunii Europene, proclamată în decem-
brie 2000 la nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele
membre și de cetățenii u.E. Aceste valori creează un sentiment de apartenență
la aceea și familie europeană. un exemplu bun în acest sens îl constituie abolirea
pedepsei cu moartea în toate statele u .E.
Observații pe marginea noii viziuni a Curții Europene a Drepturilor Omu-
lui cu privire la restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă
S-au emis diverse opinii pe marginea jurisprudenței recente a Curții Europe-
ne a Drepturilor Omului, o parte a doctrinei susținând că s-a schimbat viziunea Curții de la Strasbourg, iar altă parte că, de fapt, se menține în aceea și direcție.
După părerea noastră, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a schimbat în
mod evident practica cu privire la drepturile foș tilor proprietari de a obține în
natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă. Această schimba-
re de viziune a fost ilustrată pentru prima dată în cauza Matie ș împotriva Româ-
niei și a fost detaliată și subliniată în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva
României. Pentru speciali știi în drepturile omului, această viziune a Curții Euro-
pene reprezintă o evoluție și o nuanțare a noțiunii de bun și de interes patrimoni-
al, care intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Pentru mulți practicieni, această evoluție este absolut surprinzătoare și șocantă, având în vede-
re practica constantă a Curții Europene cu privire la dreptul foș tilor proprietari
de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv.
Diferența esențială care stă la baza acestei schimbări de jurisprudență este
determinată, după părerea noastră, de două împrejurări, pe care le vom detalia
în continuare.

94
1. nu se mai recunoa ște în patrimoniul foș tilor proprietari deposedați un
bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se
aduce în discuție existența unui nou drept de proprietate, care î și are originea în
temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmăre ște restituirea
totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza
Maria Atanasiu ș i alții împotriva României).
Această nuanțare este extrem de importantă, deoarece consecințele care de-
curg din situația premisă avută în vedere de către instanța europeană sunt dife-
rite. în jurisprundența sa de dinainte de anul 2010, Curtea Europeană a subliniat
în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se află un drept de proprietate vechi și că hotararile judecătoreș ti prin care se consta-
tă nelegalitatea naționalizării reprezintă o recunoa ștere explicită și retroactivă a
supraviețuirii vechiului drept (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva Ro-
mâniei, cauza Străin împotriva României, cauza Dumitraș împotriva României
etc.). în cursul anului 2010, Curtea Europeană și-a schimbat viziunea și nu mai
recunoa ște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, ci vor –
bește despre existența unui nou drept care se naș te în temeiul legislației adoptate
de către statele membre.
Curtea Europeană a schimbat această situație premisă, care determină conse-
cințe diferite:
– în cazul recunoa șterii unui drept vechi, respectiv dreptul de proprietate asu-
pra bunului preluat abuziv, era suficient să se constate naționalizarea abuzi-vă și statul să fie obligat la restituirea efectivă în natură a bunului;
– în cazul recunoa șterii unui drept nou, care se na ște în baza unei legislații
adoptate, nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o ho-tărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, în cazul nostru
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monito-rul Oficial al României, partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005.
Astfel, prin stabilirea împrejurării că se na ște un drept nou în patrimoniul
fostului proprietar, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă
partea a urmat calea procedurală prevăzută în legislația internă, respectiv Le-gea nr. 10/2001. Distincția realizată de către Curtea Europeană a determinat și
soluțiile din cauza Mătie ș împotriva României (paragraful 37, prin care nu se
recunoa ște victimei un drept la restituirea în natură a bunului preluat abuziv,
considerându-se că nu există un astfel de drept în patrimoniul reclamantului) și

95
din cauza Maria Atanasiu și alții (paragrafele 141-143, prin care nu se recunoa ște
reclamantelor dreptul de proprietate asupra bunurilor preluate abuziv, respectiv
restituirea în natură a acestora, deși s-a reținut nelegalitatea naționalizării). Cur –
tea recunoa ște doar un drept la indemnizare.
2. Cea de-a doua nuanțare realizată de Curtea Europeană constă în faptul că
nu mai reține că, prin constatarea ilegalității naționalizării, se confirmă vechiul drept de proprietate al fostului proprietar asupra bunului preluat abuziv. Curtea apreciază că prin constatarea ilegalității naționalizării se na ște un interes patri-
monial, care intră sub protecția art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și
care dă na ștere unui drept de indemnizație, iar nu unui drept la restituirea efecti-
vă a bunului în natură. Dreptul la indemnizație se na ște dacă se constată nelega-
litatea naționalizării și numai dacă partea a urmat procedurile prevăzute de legile
de reparație și a epuizat căile de atac prevăzute de aceste legi (paragraful 142 din
cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României). Curtea a menționat în para-
graful 143 al aceleia și hotărâri că hotărârile invocate de reclamante (paragraful
19 de mai sus), de și toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală,
nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Astfel, Cur –
tea a evidențiat ca simplă constatare a nelegalității naționalizării nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a apartamentului, respectiv nu dă naștere unui bun sau a unui interes patrimonial, care să intre în sfera de incidență
a art. 1 din Protocolul nr. 1. Această susținere a Curții reprezintă o modificare de
jurisprudență a acesteia în problema controversată a restituirii imobilelor națio-
nalizate și o recunoa ștere implicită a imposibilității statului român de a restitui în
mod efectiv toate bunurile care au fost confiscate abuziv. noua viziune a Curții
este esențială în cazul acțiunilor în revendicare formulate de către foș tii proprie-
tari, care nu au obținut dreptul la restituirea efectivă a bunului prin nicio sentin-
ță judecătorească sau decizie administrativă împotriva foș tilor chiria și, care au
devenit proprietari și care dețin un bun, respectiv dreptul de proprietate asupra
imobilului. un alt aspect important, a șa cum constata și judecătoarea Dorina
Zeca de la Curtea de Apel Bucureș ti, constă în faptul că această nouă viziune a
Curții Europene este ilustrată printr-o hotărâre pilot, și nu printr-o simplă ho-
tărâre de condamnare a României. De asemenea, trebuie subliniat că instanța europeană recunoa ște existența Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparație a
abuzurilor din perioada comunistă și nu a statuat că aceasta ar fi contrară Con-
venției Europene, sub aspectul posibilității de a se acorda măsuri reparatorii prin
echivalent. Critica pe care o aduce Curtea acestui act normativ constă în faptul că nu prevede o procedură rapidă și echitabilă de despăgubire, motiv pentru care
invită statul român să ia măsuri eficiente în termen de 18 luni. în final, sperăm
că statul român va dobândi rațiunea și înțelepciunea magistraților de la Curtea

96
Europeană și va legifera, în mod clar și eficient, pentru a oferi un imens ajutor
justițiabililor și în special magistraților români, care, în activitatea zilnică trebuie
să facă față dramei foș tilor proprietari și a actualilor proprietari, foș ti chiria și,
care se confruntă cu o justiție oarbă și aleatorie în privința soluțiilor pronunțate
de către instanțele judecătoreș ti, în cauzele având ca obiect revendicarea imobi-
lelor naționalizate.
Frontex – noi puteri de control, inclusiv pentru drepturile omului
Frontex, agenția u. E. pentru controlul frontierelor, creată în 2004, numește
un inspector care verifică dacă controalele la frontiere respectă drepturile omului
conform modificărilor mandatului acestei agenții. noile reguli privind Frontex
au fost adoptate cu 431 de voturi pentru, 49 împotrivă și 48 de abțineri. una din
reușitele cele mai importante a fost includerea dispozițiilor privind respectarea
drepturilor omului în toate acțiunile Frontex. La cererea deputaților, agenția va
angaja un „ofițer pentru drepturile omului” și va crea „un consiliu consultativ
pentru drepturile omului” care să acorde asistență consiliului de administrație al
agenției. Consiliul consultativ va include Biroul European de Sprijin pentru Azil, Agenția pentru Drepturi Fundamentale, înaltul Comisar al Organizației națiu-
nilor unite pentru Refugiați, precum și OnG-uri specializate din acest domeniu.
„Aceasta este cea mai importantă reformă a legislației care a creat Frontex în 2004 și Parlamentul salută noile reglementări. Evaluarea noastră pentru primii
6 ani de experiență a agenției este că este necesară o consolidare a acțiunilor sale și o mai mare eficacitate” , a declarat raportorul Simon Busuttil (PPE, MT) în ca-drul dezbaterii care a precedat votul.
Conform noilor reguli, în cazul unor încălcări ale drepturilor omului, misiu-
nile Frontex pot fi suspendate. Sarcinile agenției vor include, de asemenea, acor –
darea de asistență statelor membre în situațiile care presupun urgențe umanitare sau operațiuni de salvare pe mare. Frontex va elabora, de asemenea, coduri de bună conduită pentru a garanta respectarea drepturilor omului în toate operați-unile coordonate de agenție, inclusiv în operațiunile de repatriere/returnare de
persoane. Conform reglementărilor internaționale, nicio persoană nu poate fi
debarcată sau transferată autorităților dintr-o țară în care viața sau libertățile sale pot fi amenințate. Agenția va respecta principiul „nereturnării” în orice circum-stanță, se menționează în text. noile reguli cer, de asemenea, statelor membre
să-și respecte angajamentele, a șa cum au fost negociate conform reglementărilor
de până acum, de a furniza agenției un anumit număr de poliți ști de frontieră sau
anumite echipamente. Echipele europene de supraveghere a frontierelor, care ar trebui să contribuie la consolidarea eficacității și să facă acțiunile Frontex mai
vizibile prin combinarea echipelor comune de asistență Frontex și a echipelor de

97
intervenție rapidă la frontieră, vor fi formate din poliți ști de frontieră desemnați
de statele membre pentru operațiunile comune. noua legislație a devenit aplica-
bilă de la sfâr șitul anului 2011.
Declarația Universală a Drepturilor Omului. negarea drepturilor și libertă-
ților fundamentale ale omului nu este numai o tragedie individuală și personală,
dar creează, de asemenea, premisele nelini știlor sociale și politice aruncând se-
mințele violenței și conflictului în și între societăți și națiuni. După cum enun-
ță prima propoziție a Declarației universale a Drepturilor Omului respectarea
drepturilor omului și a demnității umane reprezintă „fundamentul libertății,
justiției și păcii în lume” . Declarația universală a Drepturilor Omului este cea
mai importantă declarație oficială internațională privind drepturile inalienabile
și inviolabile ale tuturor membrilor speței umane. Această declarație a fost pro-clamată într-o rezoluție a Adunării Generale la 10 decembrie 1948, „un ideal
comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile” .
Articolul final afirmă că nimic în această Declarație nu poate fi interpretat ast-
fel ca un stat, grup sau persoană să aibă dreptul de a acționa în scopul suprimării
drepturilor și libertăților enunțate în Declarație. Drepturile recunoscute de Con-
venție includ dreptul la muncă, la libera alegere a slujbei, la condiții sănătoase și
bune de muncă, la plată egală pentru muncă egală, la securitatea muncii, la odih-nă. Drepturile de a forma și de a adera la sindicate, dreptul la grevă, la securitate
socială incluzând și asigurarea socială sunt, de asemenea, recunoscute. Protecția
și asistența trebuie asigurată familiei, cu o atenție specială acordată mamei și co-
pilului. Convenția declară, de asemenea, dreptul fiecărui om la standard adecvat
de viață, acesta incluzând mâncare adecvată, îmbrăcăminte și adăpost. Dreptul
fundamental al fiecăruia de a fi protejat împotriva foametei este în mod special
recunoscut. De asemenea, fiecare are dreptul la cel mai înalt standard ce poate fi atins din punct de vedere al sănătății fizice și psihice, precum și la educație.
Statele-părți trebuie să asigure învățământul primar obligatoriu și gratuit și tre-
buie să existe posibilitatea ca fiecăruia să-i fie permis și accesibil învățământul se-
cundar. Trebuie ca accesul la învățământul supeior să fie egal pentru toată lumea. Părinții și tutorii legali trebuie să aibă dreptul să aleagă școlile pentru copiii lor și
să asigure educația lor morală și religioasă corespunzătoare. Oricine are dreptul
să ia parte la viața culturală și să se bucure de benificiile descoperirilor științifice.
Declarația universală a Drepturilor Omului cere fiecărei persoane și fiecărui or –
ganism al societății să promoveze respectul pentru drepturile omului și să se lup-
te pentru recunoa șterea lor universală și efectivă. Individual, în comunitatea sa
și prin organizațiile neguvernamentale, fiecare persoană poate promova educația drepturilor omului, încuraja respectul acestora la nivel național și lupta pentru

98
deplina participare a țării sale la eforturile națiunilor unite de a proteja la scară
internațională drepturile omului. Importanța impactului pe care simplii cetățeni
îl pot avea acționând împreună pentru pace și drepturile omului nu trebuie sub-
estimate. Pe termen lung, numai prin suportul activ al cetățenilor lumii, efortul națiunilor u nite pentru protejarea drepturilor omului va reu și.
România în familia europeanăRomânia, europeană dintotdeauna, este de la 1 ianuarie 2007 România uni-
unii Europene. Astăzi, 27 de state alcătuiesc o constelație strălucitoare pe orbita armoniei și desăvâr șirii viitoare, 27 verigi solide ale unei catene, 27 de scuturi
întru apărarea bunurilor și valorilor cele mai de preț ale umanității. Anul 2007 se
poate înscrie, chiar de la începutul lui, ca un deschizător de eră nouă în neguroa-sa și tumultoasa, dar și eroica și rezistenta istorie a românilor. S-a produs reve-
nirea la această mare familie europeană, din care, prin valorile culturale, morale
și spirituale am făcut totdeauna parte, dar de care am fost, pentru o perioadă de
timp, îndepărtați, nu din voia noastră, ci prin jocurile politice ale marilor puteri. La 1 ianuarie 2007 s-a rea șezat, prin urmare, statutul european al pământului și
neamului românesc.
liteRatu Ra
1. Amato, G. and Batt, J. The Long-Term Implications of EU Enlargement: The Nature of the New
Border, Florence, 1999.
2. Anderson, M. and Apap, J. Striking a Balance between Freedom, Security and Justice in an
Enlarged European Union, CEPS policy paper, Brussels, 2002.
3. Barysch, K. and Grabbe, H. Who’s Ready for EU Enlargement? CER, London, 2002.
4. Campos, N. F. C. and Coricelli, F. Growth in Transition: What We Know, What We Don’t and
What We Should. În: Journal of Economic Literature, Vol. XL (September 2002), pp. 793-836.
5. Centraal Planbureau (CPB), EU-Beleid na Uitbreiding, Marco-Economische Verkenningen
2002- 2003, Den Haag, 2002.

99
Conf. cerc., dr. Svetlana CIUMAC,
Institutul Integrare Europeană ș i Științe Politice al AȘM
DIMENSIUNILE PROCESULUI DE EUROPENIZARE
Integrarea europeană a Republicii Moldova constituie astăzi o problemă
pe cât de actuală și complexă, pe atât de greu realizabilă și complicată. Am –
plele procese de restructurare și adaptare la noua ordine politică și economi –
că mondială se complică îndeosebi prin factorul politic guvernant nefavorabil
și nesoluționarea conflictului transnistrean. Situația statului moldovenesc în –
tâmpină dificultăți și de altă natură, cum ar fi maturizarea ei statală și crearea capacității de apărare a suveranității, păstrarea integrității teritoriale naționale, dependența economică și politică de spațiul postsovietic etc.
în același timp, cadrul politic internațional est-european, vest-european și
mondial prefigurează pentru statele din spațiul european o uniune economică și politică bazată pe anumite dimensiuni:
1. nici un stat european nu poate rămâne în afara procesului de europenizare.
2. Fiecare stat trebuie să-și conceapă propria strategie de dezvoltare, inclusiv
integrarea în structurile europene.
Pentru moment, reformele structurale ale statelor au evidențiat următoarele
tendințe de dezvoltare:
a) Independența națională
b) Adâncirea interdependențelor dintre state
c) Schimbarea ierarhiilor prin noi structuri pe plan mondial
Astfel, toate statele încearcă, într-un mod sau altul, să se încadreze în aceste di-
mensiuni, adaptându-se la aceste importante schimbări. Indiferent de greutățile prin care trec necesitatea de a se integra este un garant în soluționarea probleme-lor majore precum apărarea independenței și suveranității și dezvoltarea durabilă a oricărui stat.
în același timp, de menționat că uniunea Europeană, dincolo de reușitele
sale, se află într-un proces permanent de schimbări dificile și complicate, pro-vocând diferite rezistențe și controverse. în acest sens, renumitul Edgar Morin
caracterizează Europa ca o „anarhie organizatoare prezentă în mod invizibil în interiorul a tot ce este european” [1], iar unii savanți, reieșind din procesele transformaționale globale, pretind că uniunea Europeană, în eventualitate, are
ambiția de a fi un model inovativ de organizare printr-un sistem de guvernare corespunzător unei realități postnaționale.
în literatura de specialitate, uniunea Europeană este privită ca o organizație

100
nu fără defecte, iar procesul europenizării statelor este inegal și contradictoriu.
în acest sens, se evidențiază faptul că, de regulă, uE propune o agendă de lucru
preexistentă și universală pe care o impune, fără să țină cont de specificul țării că-reia îi este adresată, fiind un fenomen care nu întotdeauna este benefic și capabil să aducă un rezultat scontat.
Trecând cu vederea peste deficiențele care există, actualitatea integrării euro-
pene este incontestabilă, încadrându-se în marile fluxuri și tendințe manifestate pe plan internațional în legătură cu amenajarea interdependențelor dintre țări, participarea la piețele mondiale și implicit la noua ordine economică și politică mondială.
Studierea procesului de europenizare și a consecințelor acestuia este o necesi-
tate firească, îndeosebi pentru statele care nu sunt membre ale uniunii Europene,
dar care au început negocierile de aderare.
Dacă pentru membrii uniunii Europene corpul de legi supranațional (acquis
comunitar) a dus la apariția multor trăsături comune, dezvoltând caracteristici
asemănătoare, pentru statele care tind la uE numeroasele criterii și condiții pe
care un candidat trebuie să le îndeplinească înainte de a deveni membru sunt
destul de anevoioase și dificile.
Cercetarea mecanismelor europenizării și a impactului europenizării în sta-
tele membre ale uE est un indicator necesar pentru statele candidate, în pofi-
da faptului că țările candidate nu sunt supuse aceluiași tip de relații ca membrii
uniunii Europene.
uniunea Europeană s-a creat prin intermediul unui proces amplu, divers și
complex încadrând state europene, în majoritatea cazurilor omogene, cu același sistem de valori, condiții istorice, economice, sociale, politice etc. Odată cu ex-tinderea ei se poate constata, pe de o parte, o evoluție a activității mai accelerată,
iar pe de altă parte, o intensitate de confruntări interne legate inclusiv și de di-
versitatea statelor membre, or mottoul stabilit al uniunii Europene este unitate
în diversitate.
în plan organizațional, uniunea Europeană reprezintă o organizație
supranațională compusă din elemente adiacente federalismului (moneda co-mună, primatul dreptului unirii asupra dreptului statelor membre, instituții
supranaționale etc.) și confederalismului (Consiliul European – organ politic, Consiliul de Miniștri – organ legislativ și decizional, tratate constitutive etc.), astfel unii savanți considerând-o ca fiind un răspuns dat procesului globalizării, care s-a intensificat în mod deosebit în ultimul deceniu.
Statutul de membru al uniunii Europene stabilește anumite dependențe eco-
nomice și politice invocând redefinirea și realocarea responsabilităților statului membru. Din aceste și alte motive, opțiunea pentru integrare europeană presu-

101
pune o clarificare certă a unor probleme de bază privind conceptul de integrare,
mecanismele folosite pentru realizarea lui în practică, perioadele succesive nece-sare, costurile și beneficiile etc. Pentru Republica Moldova, procesul de integra-re europeană este destul de anevoios și întâmpină multe și complicate greutăți, principala fiind instabilitatea politicii guvernante.
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Edgar Morin. Gândind Europa. București:Editura Trei, 2002, p. 59.
2. Adrian Liviu Ivan. Perspective teoretice ale construcției europene. Cluj-Napoca: EIKON, 2003.
3. Andrei Marga. Europa și specificul european. În: Filosofia unificării europene, Cluj-Napoca,
Apostrof, 1995.
4. Dan Dungaciu. Națiunea și provocările (post)modernității. București: Tritonic, 2004.5. Adrian Neculau. Noi și Europa. Iași: Polirom, 2002.

102
Sergiu MORARU, drd,
Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM
SECURITATEA NAȚIONALĂ:
COMPLEXITATEA REALĂ A PROBLEMEI
Securitatea națională este realizarea în practică a unei strategii deliberate,
care asigură oamenilor o dezvoltare socială stabilă și o viață onorabilă în con –
dițiile stabilității și securității, prin contracararea în timp util și eficientă, dar și
neutralizarea amenințărilor și riscurilor. Se consideră că baza securității națio –
nale este supraviețuirea fizică a societății, păstrarea suveranității și integrității
teritoriale a țării, nivelul înalt al potențialului instituțional în fața pericolelor și
amenințărilor, atât externe, cât și interne, asigurarea pentru cetățeni a condiții –
lor necesare pentru o viața normală, dar și pentru dezvoltare [1].
Amplificarea în ultimii ani a riscurilor și amenințărilor informaționale la adre-
sa securității naționale nu face decât să reconfirme importanța securității ca preo-
cupare principalăa unui stat. La etapa actuala, sistemul securității informaționale a Republicii Moldova, parcurge o etapăcomplexă și dificilă de configurare și de
instituționalizare a elementelor fundamentale. Republica Moldova, stat mic și
într-o permanentă criză de resurse, amplasat într-o zona tampon, trebuie să facă față numeroaselor provocări la adresa securității.
în Republica Moldova, fundamentarea și instituționalizarea securității
naționale a demarat în prima jumătate a anilor ’90 a secolului trecut prin adopta-
rea Constituției, Concepției Politicii Externe și Concepției Securității naționale.
Există două dimensiuni prin care statul își poate realiza politica externă și de se-curitate: diplomația și strategiile de apărare. Experții în domeniu afirmă că aceste
două dimensiuni se completează reciproc și contribuie împreună la asigurarea intereselor naționale pe plan intern și extern [2].
Reconstituirea itinerarului pe care l-a parcurs Republica Moldova în proce-
sul de creare și instituționalizare a securității informaționale a țării, definirea
particularităților pe plan local a conceptului de securitate, analiza eficacității
instrumentelor de asigurare a securității naționale, stipulate de Concepția Securității naționale a republicii, necesită un efort analitic pertinent, corelat cu
realizările științifice în domeniu, în special cele efectuate de speciali știi din Ro-
mânia în domeniul securității informationale. Printre aceștia pot fi menționați:
J. Gavrilă și M. Iancu, A. Sarcinschi, E. Bădălan, C. Moș toftei și P . Duțu, C. Petra-
che ș.a., în cercetările cărora primează analiza problemelor securității naționale
în aspect politico-social. un interes aparte prezintă lucrările unor astfel de au-

103
tori ca I. Chifu, D. Dungaciu ș.a. care acordă atenție prioritară cazului Republicii
Moldova în materie de securitate.
Conceptul de securitate a devenit o preocupare și pentru cercetătorii din Re-
publica Moldova. una din direcțiile investigațiilor ține de aprecierea securității
informaționale a țării prin stabilirea beneficiilor și constrângerilor ce rezultă din
situația politică actuală și experiența integrării europene a statului. Acest dome-
niu este cercetat pe larg de către mai mulți politologi și analiști politici din Mol-dova, printre aceștia fiind V . Moraru, V . Cibotaru, V . Juc, A. Burian, P . Varzari ș.a.
Printre cercetătorii autohtoni care au abordat aspectele generale ale securității
naționale se numără Al. Rusnac, Iu. Pântea, I. Munteanu, Gr. Coceban, M. Grecu
ș.a. Reformarea sectorului de securitate se află în vizorul mai multor cercetă-
tori în domeniu,precum n. Chirtoacă, Iu. Pântea etc. un interes aparte prezintă
analiza multidimensională a securității informaționale, a strategiei de orientare a Republicii Moldova din perspectiva intereselor sale naționale, efectuată de că-tre autorii A. Roș ca, V . Saca, V . Beniuc, C. Manolache.Instituțiile de cercetare
stiintifică au realizat importante studii în acest domeniu, abordate, în special, din perspectiva politologică: Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe a Moldovei, cu o rezonanță peste hotarele țării [3], uni-
versitatea de Stat din Moldova, Academia de Administrare Publică de pe lângă Președintele Republicii Moldova, Institutul “Viitorul” , IPP [4], Centrul „Adept”
ș. a. De remarcat, în această ordine de idei, studiile lui n. Osmochescu, A. Popov,
V . Lupan, R.Gorincioi, A. Rusnac, V . Grosu, V . Pleșca ș. a. [5]
în Republica Moldova, fenomenul securității informaționale este studiat din
perspectiva stabilirii și anihilării amenințărilor, a riscurilor și a vulnerabilităților, or numai considerarea tuturor acestor probleme poate asigura interpretarea adecvată a problemei securității informaționale a statului și definirea judicioasă
a acestui concept.
A defini conceptul de “securitate informațională” este destul de dificil, și nu
din cauza implicării sale în cele mai multe domenii ale vieții sociale, ci mai cu-
rând din considerentul că el însu și este susceptibil de a avea o conotație ideo-
logică. Faptul că securitatea este un domeniu slab conceptualizat, dar puternic politizat, a determinat mulți cercetători să considere că predominarea ideii de
securitate națională, în care componenta militară prevalează, reprezintă o abor –
dare simplistă și reducționistă, mult mai oportună fiind o viziune sistemică, care
să se bazeze pe relațiile dintre state.
în pofida multiplelor dezbateri, conceptul de securitate informațională rămâ-
ne a fi unul vag, deseori utilizat drept context, scuză sau justificare pentu acțiu-nile politice sau strategice. De exemplu, o amenințare netradițională pentru Re-
publica Moldova este creș terea rapidă a numărului de surse mass-media, inclusiv

104
cele electronice, aflate în proprietate sau finanțate de către persoane fizice străine
și state. una din sarcinile acestora ar putea fi deznaționalizarea și mancurtizarea
cetățenilor, astfel, apărând o amenințare reală ca Republica Moldova să fie înglo-bată în spațiul informațional al altor puteri. î n acest context, putem menționa că
multiplele vulnerabilități ale Republicii Moldova – economice, sociale și politi-
ce – determină ca securitatea țării să fie foarte fragilă. Iar conflictul de pe malul stâng al nistrului prezintă o amenințare atât la adresa securității naționale cât și
a celei informaționale.
în acela și timp, noul mediu de securitate, dinamic și interconectat, afirmă
nu importanța numărului resurselor, ci sinergia dintre ele. Este de o importanță
crucială ca acestea să fie aduse împreuna într-o bună combinație, la timpul po-
trivit și cu costuri politice și financiare optime. Astfel, fiecare stat i și va construi
strategiile de securitate în funcție de condițiile specifice, dar și sub coordonarea
și colaborarea cu instituțiile internaționale de securitate și cu partenerii săi stra-
tegici. Viitorul este al strategiilor ce răspund noilor tipuri de vulnerabilități și
amenințări, al cooperarii și al parteneriatului pentru securitate.
Aceste constatări permit identificarea unei serii de schimbări importante în
cadrul dinamicii politicilor de securitate informațională. Acestea cer o reexa-minare analitică și conceptuală care, în ultimă instanță, are repere în modul în
care securitatea se învață, se gândeș te și se practică. Pe de altă parte, agenda de
securitate informațională se extinde vizibil odată cu dezvoltarea mijloacelor de
comunicare în masă.
Identificând ideea riscului, ca element din ce în ce mai prezent în problema-
tica securității informaționale a statului, specialiștii indică asupra legăturii dintre
amenințări și vulnerabilități, care trebuie, de asemenea, luată în considerare în momentul evaluării situațiilor, mai ales în cazul în care condiția anarhică a sis-
temului internațional actual influențează senzația de securitate și insecuritate a
sistemului [6].
Drept urmare, fără a identifica o definiție neapărat nouă despre securitatea
informațională, toți cei antrenați în dezbaterea problemelor securității converg în a evidenția interdependența dintre elementele care configurează situațiile de securitate. După obținerea independenței Republicii Moldova, amenințările la
adresa securității informaționale s-au transformat mai degrabă în riscuri.
Ideea riscului ca element din ce în ce mai actual în problematica securității
statului a fost abordată de cercetatorii u. Beck și n. Luhman, creatorii noțiunii
de societate de risc. Pentru u. Beck, riscul poate fi definit ca un mod sistematic de
a gestiona insecuritatea creată de procesul de modernizare a societății. Riscurile depind de decizii, sunt produse industriale și, în acest sens, reflexive din punct
de vedere politic [7]. Deși riscurile în sine nu au devenit elemente centrale în stu-

105
diul securității, existența lor indică despre faptul că există o posibilitate reală ca
procesul și deciziile politice să produca, ele însele, amenințări la adresa securității statelor.
Diferite școli de gândire și curente insistă asupra unor interpretări diverse ale
securității naționale și informaționale. Astfel, pozitivismul promovează studiile
strategice și studiile de securitate. Cercetătorii în domeniu fac totuși diferență între abordarea tradiționalistă în studiile de securitate, cu o dimensiune centrată pe stat și pe dimensiunea militară, și abordarea în sens larg a securității.
Constructivismul se bazează pe ideea că lumea reprezintă produsul interacțiunii
sociale, ce poate fi măsurată și analizată cu mijloace științifice specifice. Această
formă de constructivism social afirmă că lumea este construită social și poate fi
măsurată și analizată.
Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securi-
tate. Metodologia caracteristică acestui curent de gândire este construită în jurul convingerii că lumea este produsul interacțiunii noastre sociale și nu poate fi
măsurată și analizată cu ușurință din cauza naturii contestate a cunoașterii.
Potrivit mai multor autori, în special R. Cohen, securitatea individuală se află
în centrul oricărui sistem de securitate edificat în jurul idealurilor democratice
liberale. Promovarea și apărarea libertăților fundamentale ale individului consti-tuie nucleul de la care trebuie să pornească toate celelalte forme de securitate [8].
Examinarea securității Republicii Moldova trebuie să includă și eventualita-
tea ca Moldova să recurgă la posibilitățile politico-militare ale nATO și ale uE
pentru stabilizarea țării, în consecință, manifestându-se creș terea interoperabi-
lității și apropierea de standardele nATO. în legătură cu o astfel de perspectivă,
Moldova ar trebui să elaboreze un cadru de relații cu structurile de securitate occidentale, care ar constitui nu doar un factor de stabilizare a țării, dar și un
instrument-cheie de integrare europeană a țării. Experiența României, în această ordine de idei, ar putea avea o importanță semnificativă.
Prezența Republicii Moldova pe arena mondială este destul de modestă, așa
că securitatea națională a țării necesită o abordare pragmatică. Atingerea unui nivel suficient al securității naționale, consolidarea unui sistem de protecție al intereselor vitale ale personalității, societății și statului, capabil să îndepărteze
pericolele și amenințările, inclusiv de natură informațională, care vulnerabilizea-
ză Republica Moldova, va oferi posibilitatea dezvoltării tendințelor pozitive în politică, societate sau în relațiile interstatale.

106
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. B. Buzan. Popoarele, statele și teama. Chișinau: Cartier, 2000.
2. Z. Brzezinski. Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice.
București: Univers Enciclopedic, 2000.
3. E. Străuțiu. Cadrul instituțional al analizei de securitate în Republica Moldova. În: Studia Se –
curitatis (Sibiu, ULSB), 2012, N 2, 51-60.
4. Apararea și securitatea Națională a Republicii Moldova, Chișinău: IPP , 2001.5. N. Osmochescu. Neutralitatea permanentă a Republicii Moldova în contextul relațiilor
internaționale contemporane. Materialele Conferinței științifico-practice. Chișinău: AAP ,
2008, vol.2, pp. 182-183; A. Popov. Republica Moldova neutră față de cine? Chișinău, 2008;
V. Lupan. Peste un deceniu de neutralitate, mai mult de zece ani de cooperare cu NATO.
Chișinău, 2009; R. Gorincioi. Argumente Pro și Anti-NATO în Moldova. Chișinău, 2008;
A. Rusnac. Aspecte ale teoriei securității. Chișinău: Ed. Fundatia Draghiștea, 2005;
V. Grosu. Considerații privind proiectul Concepției Securității Naționale a Republicii Moldo –
va. Chișinău, 2008; V. Pleșca. Neutralitate permanentă, un pas înainte pentru integrarea eu-ropeană. Chișinău, 2008 ș. a.
6. B. Buzan. Op. cit., p. 175.
7. U. Beck. Risk Society, Towards a New Modernity. London: Sage. 1992, p. 183.
8. C. Moștoflei. Securitatea, puterea și armata la începutul secolului XXI. București: UnAP , 2005,
p. 101.

107
Rafic SULAIMAN , drd,
Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM
FAȚETELE FEDERALISMULUI
noua ordine mondială, instaurată în lume după cunoscutele evenimente de
la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, a generat profilarea unei
tendințe relevante în guvernarea statelor: tendința spre federalizare, care deter –
mină apariția, de rând cu existența formațiunilor federale vechi, tradiționale,
a unor sisteme federale noi. De fapt, procesul de federalizare nu prezintă nici-
decum stabilirea unui sistem federal în accepția obișnuită. Cercetătorii occi-dentali contemporani interpretează sensul federalismului, pe de o parte, drept acordare a unui statut de independență și autoadministrare părților componente ale federației, iar pe de altă parte, drept asigurare a condițiilor favorizante pen-
tru ele în cadrul gestionării afacerilor publice. Federalismul, în asemenea ca-
zuri, este privit ca un instrument sigur, susceptibil de a fi utilizat cu succes în soluționarea conflictelor, inclusiv, de ordin etnic. O astfel de opinie este exprima-tă, în particular, de autorii importantelor contribuții științifice incluse în volumul
„Federalismul și rolul statului” , editată de cercetătorii americani William M. Chandler și h erman Bacvis [1].
în general, federalismul ca și concept are o interpretare destul de amplă. în
primul rând, federalismul este privit nu numai ca o structură distinctă în tipolo-gia organizării statale, dar și ca o noțiune care include în mod obligatoriu proce-duri de reglementare a relațiilor. După cum arată un cunoscut specialist occiden-tal în materie, Daniel Elazar, sensul federalismului, în acest context, se rezumă
la asigurarea unirii elementelor diverse în cadrul unei uniuni care ar permite
efectuarea scopurilor comune, păstrând, în același timp, autonomia părților [2]. în opinia lui, aplicarea principiului federalist statuează combinarea autoadmi-
nistrării și a conducerii separate. Referința se face, deci, la o astfel de separare constituțională a puterilor în cadrul căreia componentele federației dețin propria
parte în procesul de luare a deciziilor politice și în administrare.
Cercetătorul lansează noțiunea de „agregări federative” , denumind prin ele
formațiuni statale în care sunt aplicate mijloacele organizaționale pentru con-
cilierea cerințelor de autoadministrare și ale conducerii separate. O parte dintre autorii din domeniu afirmă că – întrucât federalismul este în esența sa modalitate
de fortificare a republicanismului democratic, care presupune separare a pute-
rilor – sistemele totalitare, marcate puternic de o astfel de trăsătură ca refuzul
separării puterilor în orice formă s-ar manifesta acesta, nu pot fi considerate în

108
niciun fel federative. Alți cercetători, fără a contesta justețea unor atare afirmații,
promovau, la rândul său, ideea că influența spiritului federativ, chiar și în cazul când manifestarea lui era doar o aparență, are capacitatea de a oferi o pondere instituțional-constituțională intereselor locale etnice-teritoriale, permițând, fie și în proporții limitate, o certă perpetuare a acestora. Practica politică a arătat că
adepții atât a unui curent, în tratarea federalismului, cât și a celuilalt, au avut, în
fond, dreptate.
A fost de ajuns ca regimurile totalitare ale timpului (posttotalitare, pronunțat
autoritare) să manifeste, spre sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai secolu-lui trecut, slăbiciunea acumulată, ca apoi, cu o viteză spectaculară, să dea fali-
ment[3].
Formarea unor noi state în spațiul postsocialist/postsovietic avea loc în con-
formitate cu existentele deja hotare federale, acest lucru fiind calificat ca obținere
de independență și suveranitate de către entitatea etnică, inclusă în componența vechii formațiuni federale.
Rezultă, de fapt, că pentru stabilirea și păstrarea unei atmosfere de coexistență
pașnică opțiunea federalistă poate prezenta una din soluțiile alternative rezonabi-le. După cum vedem, este justificată abordarea chestiunii federaliste din perspec-tiva interrelațională, întruchipată în constituții, structuri și funcții, deși relațiile reciproce au în acest context o relevanță deosebită.
O interpretare largă a noțiunii de federalism comportă includerea în categoria
statelor cu dominanta federală, de rând cu federațiile tradiționale, a statelor uni-tare care aplică principiile federale pentru a concilia exigențele autoadministrării și a cârmuirii separate. Așadar, fenomenul statului-deținător, într-o măsură mai mare sau mai mică, a apanajului federal este destul de amplu și important pentru înțelegerea tabloului de ansamblu al lumii contemporane. Există, după cum indi-
că specialiștii, mai multe forme de federalism. Dacă ar fi să examinăm problema,
reieșind din gradul de implicare a cetățenilor unei țări în optarea pentru o astfel de modalitate a organizării statale, am putea deosebi, cel puțin, doua abordări.
în cadrul primei forme de federalism, forma de guvernare este stabilită de
cetățeni prin vot, fiind, cu alte cuvinte, asumată. Astfel de federații se consti-tuie în baza trecutului istoric comun și îndelungat, comportând, de multe ori,
convergența trăsăturilor identitare, comunitatea limbii și culturii. Principiul
subsidiarității este caracteristic unor astfel de formațiuni statale, principiu prin care „funcțiile sociale de bază sunt gestionate la nivel primar” [4]: se produ-ce delimitarea foarte clară, fiecare din componentele ierarhice având un set de atribuții legislative, executive și juridice determinate cu strictețe. în conformitate
cu această prescripție, pentru un stat care face parte dintr-o formațiune federa-tivă, de exemplu, nu este prevăzută exercitarea atribuțiilor în domeniul politicii

109
externe sau nu poate face abstracție de legile adoptate la nivel central. în astfel
de federații rolul cetățenilor se manifestă în condiția impusă de o decizie de or –
din rațional, generată de conștientizarea unor obiective comune pentru cetățenii
statelor-părți ale federației atât în politica internă, cât și în cea externă și a senti-mentului de necesitate a conjugării eforturilor.
Există, totodată, și alte tipuri de federații, în care, de exemplu, un anumit
grup, de obicei, etnic, deține pârghiile de influență asupra autorităților centrale, care controlează destul de ferm situația și au capacitatea de a domina – politic, economic, militar – componentele federației. Limba și cultura etniei formațiunii statale centrale este impusă celorlalte etnii, generând efecte de asimilare forțată.
în realitate, formarea unor astfel de federații este rezultatul unor acțiuni militare,
anexiunea statului înfrânt fiind prezentată ca urmare a unei solicitări „benevo-
le” de a se integra în federație. Formal, sunt păstrate aparențele unui federalism clasic, la nivel legislativ, constituțional, în esență însă puterea reală aparține gru-pului dominant.
Firește, spectrul ilustrărilor concrete ale fenomenului federal este destul de
extins. în linii mari însă organizările statale de tip federal presupun bazarea pe
astfel de sistem de organizare administrativă în care puterea este împărțită între guvernul central și statele-părți ale întregului, iar federația reprezintă un stat în care are loc partajarea puterii între autoritatea federală și autoritățile locale.
Astăzi, un număr semnificativ de țări europene demonstrează vivacitatea sis-
temului federal, în această listă fiind incluse Belgia, Elveția, Germania, Bosnia și Spania. Belgia, de exemplu, a obținut treptat statut de federație, în baza divizării regionale și lingvistice. Germania reprezintă un exemplu concludent de stat fe-deral, constituit din 16 landuri, cu propriile guverne, autorităților centrale reve-nindu-le nu atât chestiunile economice sau ale culturii, cât, în special, problemele
marilor domenii comune cum sunt apărarea și politica externă, deși autonomia
guvernelor locale merge până la atribuția de a încheia de sine stătător acorduri de colaborare internațională. S-a observat, astfel, că „în Bruxelles, cea mai somptu-oasă și impozantă misiune diplomatică internațională este cea a landului german Bavaria, iar nu cea a statului federal german, ceea ce nu implică vreo dorință de independență din partea landului Bavaria” [5].
Bosnia a intrat în lista statelor cu structură federală drept consecință a acor –
durilor de la Dayton (14 decembrie 1995), care au impus federalismul ca pe o condiție primordială, asigurând conviețuirea pașnică a comunității sârbe și a ce-lei croato-musulmane.
Cât privește Spania, caracter federal i-l imprimă drepturile și privilegiile acor –
date regiunile ei autonome ca Țara Bascilor sau Catalonia. Tendințele de autono-mizare și regionalizare se întâlnesc în astfel de țări europene ca Italia, Franța și

110
Portugalia, în care o serie de plenitudini devin atribuite în ultimul timp provin-
ciilor; fortificarea elementelor de federalism se evidențiază în Austria, Canada, Marea Britanie.
în definitiv, în dezvoltarea federalismului contemporan se observă pronunțat
tendința spre integrare, ținând cont de respectarea anumitor garanții în vede-
rea drepturilor și intereselor subiectelor statelor federative. Totodată, nu poa-
te fi neglijat faptul acutizării tendințelor separatiste care denaturează esența și funcționalitatea federalismului. Și aceste tendințe își găsesc o anumită explicație, fiind invocate „acutizarea bruscă a contradicțiilor de ordin politic, economic, so-cial, însoțite de sporirea instabilității politice și manifestarea plenară a elementu-
lui conflictogen în acest spațiu. Acest lucru a fost propriu pentru acele țări și regi-
uni caracterizate prin prezența trăsăturilor polietnice în componența populației, și, mai ales, devenite un punct de întâlnire a intereselor geopolitice, economice și de altă natură, manifestate de actorii regionali, dar și supraregionali” [6], și
continuă să se manifeste atât în țările înalt dezvoltate, cât și în țări subdezvoltate
din punct de vedere economic.
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Herman Bakvis and William M. Chandler (eds.). Federalism and the Role of the State. Toronto:
University of Toronto Press, 1987. 320 p.
2. Daniel Judah Elazar. Exploring federalism. Tuscalosa: University of Alabama Press, 1987.
335 p.
3. Victor Moraru. Labirinturile politicii. Chișinău: USM, 1991. 38 p.
4. Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu (coordonatori). Geopolitică. Integrare. Globalizare. București:
Mica Valahie, 2011. 401 p.
5. Dan Alexe, Liliana Barbăroșie. Despre federalism. [On-line]. www.europalibera.org/content/
article/24562658.html . Accesat 13.01.2013.
6. Victor Moraru. Provocarea Kosovo: separatismul ca generator al tensionării internaționale. În:
Revista de Filosofie, Sociologie și Ș tiințe Politice, 2011, nr. 1, pp. 134-141.

111
Silvia MÎTCU, drd,
Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM
INIȚIEREA ȘI DIVERSIFICAREA PROGRAMELOR ȘTIINȚIFICE
ALE ORGANIZAȚIEI TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD
Alianța Atlanticului de nord a fost creată în scopuri politico-militare, însă
politicile pe care le realizează gradual sînt supuse diversificării, urmărindu-se
cu predilecție consolidarea sectorului de securitate și apărare prin programe și activități de cooperare multilaterală de caracter nemilitar. „Comitetul celor trei înțelepți” este subdiviziunea structurală care a propus angajarea cooperării ne-militare în cadrul nATO, inclusiv în domeniul științei și tehnologiei, recoman-
dînd „examinarea posibilităților pentru a desfășura acțiuni de colaborare în acest sector de importanță pentru viitorul comunității euroatlantice” . în 1957 Consiliul
Alianței a format Grupul de lucru pentru cooperare științifică și tehnică, ale cărui obiective constau în susținerea programelor naționale de dezvoltare a resurselor științifice și tehnice, dar și în sprijinul schimburilor internaționale și colaborării în sfera științifică. în același an este instituționalizat Comitetul pentru Știință al
nATO, întrunit în prima ședință în martie 1958 [1, p. 200-201].
Programele Comitetului pentru Știință sînt îndreptate spre extinderea
cunoștințelor științifice și identificarea soluțiilor cu privire la problemele științifice prioritare și la aspectele de mediu cu impact asupra intereselor de co-operare în cadrul Alianței. notăm că în asemenea format Programul științific
al Tratatului nord-Atlantic s-a dezvoltat mai mult de treizeci de ani, pînă la în-
cheierea războiului rece, bazîndu-se pe solidaritatea din cadrul Organizației și avînd menire mai degrabă „să susțină colaborarea dintre oamenii de știință, decît să finanțeze fie activitățile, fie instituțiile de cercetare” [2, p.201]. în calitate de
suport conceptual-teoretic pentru funcționarea Comitetului de profil menționat s-a aflat ideea care prevedea expres că „progresul tehnico-științific este în mă-
sură să devină factorul determinat în identificarea amenințărilor și determina-
rea gradului de securitate a statelor membre, cooperarea tehnico-științifică fi-ind acea sferă care comportă o valoare deosebită pentru comunitatea atlantică”
[3, p.15]. Comitetul pentru Știință este condus de un președinte, în formatul ac-tual fiind cu statutul de locțiitor al Secretarului General pentru afaceri științifice
și de mediu, atribuțiile sale fiind consultarea Secretarului General în problemele
de știință care prezintă interes pentru Alianță; menținerea legăturilor cu sub-diviziunile militare și civile ale Organizației, cu structurile de profil din statele membre și instituțiile internaționale antrenate în realizarea politicilor și progra-

112
melor de caracter similar; administrarea activităților de implementare a decizii-
lor adoptate la diferite niveluri și conducerea cu personalul.
Prin urmare, lansarea programelor sub egida Comitetului pentru Știință a
fost îndreptată spre asigurarea susținerii investigațiilor științifice de înalt nivel prin dezvoltarea potențialului tehnico-științific ale statelor membre și identifica-rea „oportunităților pentru realizarea progresului economic prin intensificarea cooperării internaționale” . în calitate de suport pentru activitatea Comitetului
servește un program vast de schimburi științifice, edificat pe alocări financiare anuale care depășesc zeci de milioane de dolari S uA. Acest program de schim-
buri științifice este considerat unic în felul său, deoarece întrunește participanți din statele aliate și din cele partenere, în perioada războiului rece, conform T. Ka-cialova, în calitate de beneficiari figurînd și cîteva sute de descendenți din țările socialiste. în ordinea de idei reliefată precizăm că inițial activitatea Comitetului a
fost canalizată pe realizarea cooperării între statele membre ale Organizației, însă de la începutul anilor ’90 spațiul de funcționalitate a acestei structuri instituționale a suferit mai multe transformări și este ancorată pe colaborarea științifică între cercetătorii din țările aliate și din cele partenere, în special din cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, subiect la care vom reveni cu unele precizări, în sensul că se sprijină parteneriatul, prevedere instituționalizată în 1999.
Abordat în ansamblu, Programul științific al Tratatului nord-Atlantic este
structurat în patru subprograme, care, la rîndul lor, înglobează mai multe meca-nisme de cooperare ce sînt îndreptate spre realizarea mai multor obiective con-crete: burse de cercetare științifică, cooperarea științifică și tehnologică, susținerea
infrastructurii de cercetare șiȘtiința în serviciul Păcii.
Bursele de cercetare științifică oferă posibilitate de a continua studiile sau
investigațiile științifice pe o anumită perioadă fie într-o țară aliată, fie în una par –
teneră. Obiectivele trasate prin realizarea acestui program de burse sînt îndrepta-te spre acordarea asistenței în pregătirea cadrelor tinere de cercetători științifici și asigurarea posibilităților egale în domeniul vizat pentru toate statele participante, indiferent de potențialul lor economic. La rîndul lor, bursele sînt de patru tipuri: de bază, ele sînt destinate studenților, absolvenților și doctoranzilor din instituții tehnice; de cercetare, rezervate specialiștilor cu grad științific, capabili de sine
stătător să efectueze investigații științifice; superioare,sînt acordate specialiștilor
de înaltă calificare pentru aprofundarea cercetărilor și ținerea cursurilor; superi-
oare nominale, oferite nominal unor cercetători științifici și cadrelor didactice de marcă, obiectivele fiind similare celor precedente [4, p.22-24]. Precizăm de ase-menea că în plan disciplinar-științific întîietatea burselor acordate revine chimiei și fizicii, acestea fiind urmate de biologie și științele inginerești.
Cooperarea științifică și tehnologică are ca obiectiv angajarea și aprofunda rea
colaborării științifico -tehnologice între oamenii de știință din țările aliate și din

113
cele partenere. Programul este divizat în patru direcții independente [5]: știință fi –
zică, inginerie și tehnologie; știință și tehnologie a vieții; știință și tehnologie de me –
diu și a pămîntului; știință și tehnologie civilă în probleme de securitate, asistența
acordată fiind prevăzută pentru proiecte de caracter aplicativ. Comitetul pentru Știință sprijină aceste direcții prin mai multe subprograme, cum ar fi: acordarea granturilor comune, susținerea vizitelor experților, finanțarea proiectelor comune de
cercetare, formarea Institutului de Studii Avansate, organizarea și desfășurarea se-
minarelor pentru cercetări avansate și a reuniunilor de studii intensive.
Obiectul subprogramului ce vizează granturile constă în stimularea cerce-
tărilor științifico-tehnologice prin conjugarea resurselor materiale și intelectu-ale din diferite țări aliate și partenere deopotrivă, întrunind doi sau mai mulți participanți, proiectele fiind prevăzute pentru un an sau cel mult doi. Granturile sînt propuse pentru trei direcții prioritare de cercetare: biotehnologia plantelor;
fizica plasmei; pronosticarea și prevenirea catastrofelor naturale și tehnogene. Este de precizat că granturile sînt acordate mai ales pentru realizarea proiectelor ale căror cheltuieli au fost acoperite în temei prin surse naționale de finanțare, dar care se dovedesc a fi insuficiente pentru menținerea cooperării internaționale și n-au fost identificate alte posibilități (de finanțare): resursele financiare sub for –
mă de granturi sînt destinate pentru achitarea drumului și cazării cu prilejul vizi-telor de scurtă durată întreprinse în centrele de cercetare sau în universitățile de peste hotare. Acest subprogram nu presupune salarizarea sau acordarea de burse participanților, pe motivul că granturile sînt oferite cercetătorilor și nicidecum structurilor pe care le reprezintă. Precizăm în contextul de idei reliefat că preve-derile enunțate nu se dovedesc a fi singurele condiții de respectat pentru a putea beneficia de grantul solicitat, alta fiind inadmisibilitatea de a lua parte la mai mult de un singur proiect de grant comun. Această exigență presupune de ase-menea imposibilitatea de a contracta un grant în contextul continuării activității pe marginea altor proiecte de grant [6], care n-au fost finalizate.
Prin urmare, acest subprogram de susținere a activităților științifice are me-
nire să contribuie la acoperirea cheltuielilor pentru efectuarea vizitelor de scurtă durată, pe o perioadă ce nu depășește două luni, către partenerii din străină-tate, suport financiar care trebuie justificat la finele proiectului prin publicații științifice la tema proiectului.
Subprogramul rezervat vizitelor experților este prevăzut pentru specialiști de
înaltă calificare, oferindu-le posibilitate de a întreprinde vizite în instituțiile de cercetare științifică pentru a realiza consultările necesare. Durata sejurului poa-te cuprinde perioada de la cîteva zile pînă la două luni, mijloacele financiare, potrivit lui P . Gordon, vor fi folosite în exclusivitate pentru deplasare și cazare [7, p.100]. Obiectivele subprogramului sînt îndreptate spre susținerea proiectelor în desfășurare prin acoperirea unor cheltuieli provenite din necesitatea vizitării

114
instituțiilor de cercetare științifică prin compensarea unor costuri de cazare. una
din condiții pentru aplicare este că beneficiarul dintr-un stat aliat trebuie să în-
treprindă o vizită de expertizare la un centru științific dintr-o țară parteneră și viceversa, ramurile prioritare de cooperare, ca și în cazul granturilor, fiind bioteh-
nologia plantelor, fizica plasmei, pronosticarea și prevenirea catastrofelor naturale și tehnogene.
Prin urmare, subprogramul de susținere a schimbului de vizite permite
specialiștilor de înaltă calificare din statele aliate și din cele partenere de a con-solida cooperarea mutuală prin schimbul de experiență și expertizare științifică.
Formarea Institutului de Studii Avansate cu statut de instituție de studii post-
universitare a avut ca obiectiv de a contribui la difuzarea informației științifice și tehnice, schimbul de experiență și competențe profesionale între cercetători științifici și specialiști prin organizarea întrunirilor și cursurilor instructive pe un termen de pînă la 10 zile cu participarea pînă la 15 lectori. numărul audienților
cuprinde ca regulă 60-80 de persoane, dintre care circa jumătate sînt cercetători științifici și specialiști din statele partenere, suportul financiar alocat fiind pen-tru compensarea cheltuielilor de deplasare, costurilor de organizare și diurnelor acordate audienților și lectorilor. întrunirile de acest gen pot să se desfășoare
fie într-un stat aliat, fie în unul partener. în sensul reliefat de idei precizăm că
Alianța acordă granturi pentru organizarea instituțiilor de acest profil, numărul lor s-a extins pe măsura aprofundării și diversificării proceselor de cooperare, mai ales în contextul că se solicită un nivel ridicat de predare și de familiarizare a audienților cu cele mai recente elaborări în domeniile vizate.
Prin urmare, Instituțiile de Studii Avansate au ca misiune să contribuie la
aprofundarea cooperării multilaterale incluzînd cercetători științifici și specialiști deopotrivă din statele aliate și din cele partenere, aceste structuri prin caracterul lor se dovedesc a fi nu atît conferințe științifice sau simpozioane internaționale, ci mai degrabă cursuri de scurtă durată care contribuie la difuzarea cunoștințelor și stabilirea de contacte, suportul financiar acordat prin intermediul subprogra-mului contribuind la animarea interacțiunilor științifice în vederea impulsionării dezvoltării cercetărilor și tehnologiilor.
Organizarea seminarelor pentru realizarea cercetărilor științifice avansate
și a reuniunilor de studii intensive face obiectul altui subprogram, prin care se urmărește coordonarea și amplificarea acțiunilor comune în vederea efectuă-rii investigațiilor considerate a fi actuale și de perspectivă. La lucrările acestor consfătuiri participă pînă la 50 de persoane, întrunirile durînd de la două pînă
la cinci zile. Mijloacele financiare sînt alocate în exclusivitat e pentru acoperirea
costurilor pentru drum și cazare precum și pentru compensarea cheltuielilor de
organizare, în condițiile că 40%-50% dintre participanți la for trebuie să fie din
țările partenere. Ca regulă, recomandările adoptate la seminare sînt îndreptate

115
spre concretizarea sferelor și direcțiilor de cooperare, obiectivele urmărite fiind
de a orienta comunitatea științifică din țările aliate și din cele partenere către te-maticile de importanță și de a determina condițiile necesare de respectat pentru a da curs solicitărilor. Instituția codirectorilor coordonează desfășurarea semina-relor, competențele lor incluzînd organizarea forurilor, pregătirea programelor științifice, selectarea participanților, repartizarea îndatoririlor și publicarea con-cluziilor și recomandărilor, inclusiv într-o culegere din cadrul seriei științifice a Organizației. Conform lui R. Asmus, la lucrările seminarelor este asigurat echili-brul numeric între participanții din statele aliate și din cele partenere, însă pentru a-i imprima o prestanță mai mare de caracter științific, sînt invitați cercetătorii științifici din țări terțe, care pot figura chiar și în calitate de raportori de bază
[8, p.305].
Considerăm în același context de idei că „școlile de vară” reprezintă o variantă
a reuniunilor de studii intensive și, spre deosebire de seminare, se dovedesc a fi mai costisitoare și de durată mai mare, întrunesc mai mulți participanți și permit de a realiza o activitate mult mai dinamică la nivel interdisciplinar. Această for –
mă de organizare a științei, avînd ca obiectiv de a contribui la ridicarea nivelului general de competențe științifice, treptat a cîștigat teren la capitolele răspîndire, anual circa 60 de instituții de cercetare, preponderent americane, potrivit esti-mărilor realizate de T. Kacialova, sînt beneficiare ale fondurilor de organizare și desfășurare ale colocviilor științifice cu durata a două săptămîni în diferite zone ale lumii [9, p.47-48]. în cadrul „școlilor de vară” conferințele și cursurile sînt
ținute de personalități cu renume, de talie mondială, iar corpul de audienți este alcătuit din persoane bine instruite, avînd grade științifice, deși în diferite cazuri se admite participarea posesorilor numai ale diplomelor universitare, pentru a le oferi spațiu de creștere și manifestare. Tematica acestor foruri este destul de va-riată, însă prioritatea este acordată pluridisciplinarității, important fiind de ase-menea că marea majoritate a rapoartelor au fost publicate și deci, au contribuit la dezvoltarea cercetării științifice de actualitate și relevanță. Precizăm că publicarea raporturilor este o condiție absolut necesară de respectat.
Prin urmare, suportul acordat organizării și desfășurării întrunirilor de studii
avansate și intensive asigură menținerea și aprofundarea cooperării multilaterale între cercetătorii științifici prin schimbul de experiență, familiarizarea cu elabo-rările noi, identificarea tendințelor de dezvoltare a investigațiilor și publicarea lucrărilor științifice, anual fiind editate circa o sută de titluri de cărți. Seminarele, „școlile de vară” și alte forme de organizare a cercetărilor și studiilor se dovedesc a fi utile mai ales specialiștilor înalt calificați din statele partenere, dar și din țările terțe din cauza că reprezintă oportunități multiaspectuale pentru aprofundarea și extinderea investigațiilor științifice pe care le realizează, date fiind paritățile de participare sau invitațiile speciale.

116
Finanțarea proiectelor comune este concepută ca fiind suport suplimentar de
mijloace din partea Comitetului pentru Știință destinat acoperirii cheltuielilor
atribuite părții internaționale. Fiind prevăzute cu predilecție pentru suplimenta-rea cercetărilor fundamentale, subprogramul are menire să sensibilizeze comu-nitatea de cercetători să participe la realizarea proiectelor de importanță strategi-că pentru sfera apărării, susține C. Sinclair citat de T. Kacialova. De la începutul anilor ’70 Comitetul pentru Știință a inițiat finanțarea programelor speciale cu durata medie de cinci ani, al șaselea este rezervat alcătuirii raportului, obiecti-vul urmărit fiind impulsionarea dezvoltării cercetărilor științifice în industrii-le tehnologiilor de vîrf ale unor state vest-europene, în special pentru a reduce decalajul vizazi de posibilitățile Statelor unite și Japoniei. T. Kacialova susține
absolut fondat că programele speciale nord-atlantice corespundeau necesităților specifice europene au îndeplinit un anumit rol politic în circumstanțele rămîne-rii în urmă a Europei din cauza nivelului relativ scăzut de finanțare a cercetări-lor științifice, insuficienței pe personal calificat tehnico-ingineresc și sistemului neadecvat de instruire tehnică. Drept urmare, în intervalul de la începutul ani-lor ’70 pînă la mijlocul anilor ’90 au fost realizate mai multe programe speciale, printre care: Teoria sistemelor, Tehnologia instruirii, Ecologia, Știința despre Mare,
Interacțiuni aeriene și maritime, Studiul materialelor, Mecanismele transporturilor global, Activarea selectivă a moleculelor, Poșta electronică, Sisteme de dispozitive pentru dirijarea robotehnicii, Chimia supramoleculară, Știința pentru Stabilitate, Haos, ordine și model, Factorul uman.
Programul special Știința pentru Stabilitate reprezintă unul dintre cele mai
importante din lista expusă, obiectivul său fiind de a contribui la dezvoltarea infrastructurii științifice și tehnologice ale Greciei, Turciei și Portugaliei. Potri-vit supoziției lui J. Walker, acest program a avut menire de a crea condiții prin intermediul cărora știința și tehnologia să fie în măsură să contribuie efectiv la creșterea economică și dezvoltarea socială, inițiativă care se înscrie în cadrul celei de-a treia dimensiune a Alianței. în marea lor majoritate proiectele se refereau
la dezvoltarea agriculturii și industriei agroalimentare, folosirea combustibilului local ieftin pentru producerea energiei electrice, dar și implementarea tehno-logiilor avansate pentru modernizarea rețelei telefonice în Portugalia sau per –
fectarea asigurării software cu aplicarea alfabetului grecesc pentru necesitățile administrației naționale a Greciei. Precizăm că, de pe urma realizării acestui pro-gram special au avut de beneficiat mai ales Grecia și Portugalia, dat fiind că nu-
mărul proiectelor depășise cu mult cifra de 30 către sfîrșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90. unul dintre aceste programe este Știința pentru Securitate, dar care a
cuprins un diapazon lărgit de tematici sectoriale și s-a extins pentru o durată mai lungă de timp. Astfel, conform lui h. Lee, Grecia și-a asigurat modernizarea sis-
temului ocrotirii sănătății prin identificarea capacităților de transmitere a datelor

117
și imaginilor medicale, optimizarea constructivă a resurselor și îmbunătățirea in-
struirii în domeniu [10, p.23-24], iar Portugalia a reușit să cartografieze suprafața terestră și apele teritoriale de la sudul și estul țării prin aplicarea pe larg a tehno-logiilor de teledetectare și de tratare a imaginii, fiind întocmite hărți și formați specialiști în materie.
Din 1993 – mai multe state ex-socialiste și ex-sovietice, inclusiv Republi –
ca Moldova, au primit accesul parțial de participare la realizarea cercetărilor științifice prin intermediu programului special Știința pentru Stabilitate , direcțiile
prioritare de cooperare fiind: tehnologia dezarmării și demontării armamentului; conversiunea industriilor tehnologic avansate; recalificarea specialiștilor din in –
dustria militară;asistența în lichidarea obiectivelor militare sau altfel zis „restabi –
lirea teritoriilor impurificate ecologic”; extinderea rețelelor de computere spre est.
Așadar, programele speciale, dar și alte forme de asistență financiară din par –
tea Alianței reprezintă o sursă importantă de susținere a cooperării prin inter –
mediul acestei structuri, alcătuind o sursă suplimentară indispensabilă în special
din considerente logistice și tehnologice. Semnificația programelor rezidă în fap-
tul că au figurat în calitate de teren de testare pentru angajarea cooperării cu sta-tele partenere și au conturat unele linii directorii de cercetare precum tehnologia
dezarmării, securitatea ecologică, tehnologii avansate și politici tehnico-științifice.
Drept urmare, la începutul secolului XXI cota burselor acordate descendenților din statele partenere a depășit 70 la 100 și au finanțat desfășurarea unor teme
comune cu precădere prin proiecte de grant.
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Manualul NATO. Bruxelles: Biroul de Informație și de Presă, 2001. 563 p.
2. Ibidem.
3. The NATO Science Programme. An Illustrated Survey. Brussel: Office of Information and Press
2008. 105 p.
4. Lieven A. Trenin D. Ambivalent neighbors: the EU. NATO and the price of membership. Wa-
shington, DC: Carnegie Endowment for International Peace, 2003. 118 p.
5. Hadjitodorov Stefan. Bulgarian Participation in the NATO Science Programs. În: http: // www.
tcpa. uni-sofia.bg/…/Stefan %20 Hadjitodorov %20 -…
6. NATO Science Programme Changes Course. În: http: www.nato.int/ science/news/ 2003/
n031 111a. htm (vizitat 24.12.2012).
7. Gordon P . NATO’s transformation: the changing shape of the Atlantic Alliance. London, Md.:
Rowman&Littlefield, 1997. 188 p.
8. Asmus R. Opening NATO’s door. How the Alliance remodeit self for a new era. New-York:
Columbia University Press, 2002. 372 p.
9. Качалова Т. Невоенные аспекты деятельности НАТО. Москва: Изд. Дипломатической
Академии МИД Росии, 2003. 102 c.
10. Lee Henry. La science et la technologie au service de la croissance economique. În: Revue de
l’OTAN, 1991. Vol. 39, nr.3, mars. p.22-27

118
Conf. univ., dr. Mihail GUZUN,
Universitatea de Stat din Moldova
TRANZIȚIA, CRIZA DE V ALORI ȘI IDENTITATEA NAȚIONALĂ:
DE LA INCERTITUDINE LA REDEFINIRE
(CAZUL REPUBLICII MOLDOVA)
După o perioadă de timp de mai mult de două decenii de la obținerea inde-
pendenței Republica Moldova, antrenată în demontarea unui anumit sistem de
valori și în edificarea deloc u șoară a altor principii de coexistență umană, se mai
află încă pe traseul anevoios marcat de situații de criză. Chiar dacă o eventuală revenire la sistemul politic de altădată este imposibilă, lucru clar pentru toată lu-mea, rezultatele obținute în urma unor sondaje din ultimii ani denotă faptul că o parte considerabilă a populației Republicii Moldova mai continuă a fi afectată de nostalgia trecutului. Trebuie să remarcăm însă, că o atare situație n-ar trebui să ne surprindă, pentru că în asemenea momente de cotitură, starea de spirit creată acum este una a șteptată. Iată și una din explicațiile posibile: dacă în perioadele de
stabilitate sistemul social îl ocroteș te pe individ, iar de multe ori îl și apără prin
legi, norme, reglementări, care, într-o anumită măsură, sunt statice, stabile, ceea ce face ca traiul omului să devină previzibil, să poată fi pronosticat, în intervalele de tranziție situația se schimbă radical. Pierzând punctele de sprijin de odinioa-ră, omul simte o imperioasă nevoie de altele noi. Sub presiunea imperativelor istorice contemporane hotarele normelor de existență și de acțiune de altădată
au dispărut, astfel că omul se află în căutarea unor repere moderne. Privite din această perspectivă, societățile în tranziție sunt societăți vulnerabile, „deschise” , cărora în mod principial le este străin caracterul închis, fiind condamnate întru a fi guvernate de un sistem de valori pe potrivă. în orice caz, în aspect teoretic
ar trebui să fie anume a șa, deși realitatea concret-istorică mai are imprudența să
ofere și alte variante de soluții.
Dacă în debutul anilor `90 în Republica Moldova despre tranziție se vorbea
ca despre o perioadă de timp, care în curând se va consuma, considerându-se că orizonturile unei alte vieți, la care se aspira, sunt vizibile, iată că, paradoxal, după
aproape două decenii de speranțe și decepții tranziția a devenit o stare de fapt,
un element inerent al cotidianului. Mai mult ca atât, se pare că tranziția a obținut statut de condiție normală. Ea s-a transformat într-un argument plauzibil atât pentru explicarea oportunității întreprinderii unor acțiuni sau declan șării unor
procese revoluționare, cât și pentru justificarea ineficacității acestora. Iată de ce
pentru a ieși din ambiguități și confuzii, este neces ară introducerea unor clarități
în semnificația mai multor fenomene și procese, inclusiv și a procesului identitar,

119
și identificarea căilor pe care are a le parcurge societatea, nimerită în aria tran-
ziției, precizarea repercusiunilor pe care le generează perioada de trecere de la o stare sociopolitică la alta.
Până a ne referi însă la variantele de examinare a problematicii identității nați-
onale, să ne clarificăm ce înseamnă, de fapt, o criză. Definiția o putem desprinde
din dicționarele enciclopedice la îndemână. A șadar, criza este, în primul rând,
o ruptură a echilibrului dintre diverse componente ale unui întreg sau ale unui
segment al unui întreg, este o răsturnare a valorilor, care în faza critică sunt con-testate, interpretate, criticate și respinse. Cel mai cunoscut tip de criză este cel de
natură economică, sintagma criză economică devenind tot atât de frecventă în
discursul politicienilor, de exemplu, ca și referințele la tranziție. Putem însă vorbi
de o prezență a crizei și în domeniul fenomenului identitar? Cu certitudine, că
da. „Aidoma crizelor economice, – notează Claude Dubar – crizele identitare pot fi imaginate ca ni ște perturbații ale relațiilor relativ stabilite între ni ște elemente
structurând… identificarea, adică faptul de a-i categorisi pe alții și pe sine însu și”
[1]. Dar o criză, după A. Dumitriu, se manifestă nu doar printr-o simplă răstur –
nare de valori, dar prin faptul – și aici este gravitatea – că se înlătură valori, care
au avut o circulație, fără a fi înlocuite cu altele [2]. în mod firesc apare întrebarea:
ce valori din zona fenomenului național au fost înlăturate și dacă au fost sau nu
propuse în locul lor altele?
La sfâr șitul anilor ’80, în fosta uniune Sovietică, din componența căreia a fă-
cut parte și Republica Moldova, s-a pornit de la constatarea unui fenomen istoric,
după cum a fost calificat la timpul respectiv, și anume „formarea unei comunități
istorice principial noi de oameni – poporul sovietic” [3], apreciat drept „o comu-nitate socială și internațională nouă din punct de vedere istoric…, …un fel de aliaj
social socialist al tuturor oamenilor muncii…, care au o Patrie comună – uniunea
RSS; o concepție comună despre lume – marxism-leninismul; un scop comun – comunismul” [4]. Chiar dacă se menționa că formarea noii comunități istorice
nu trebuia concepută drept o „contopire a națiunilor” , faptul că mulți se puteau considera „numai estonieni sau letoni, cazahi sau armeni” [5] provoca îngrijo-rare și de această situație trebuia „să se țină cont în educația internaționalistă și
patriotică” [6]. în cadrul poporului sovietic, a acestei comunități unice și totodată
complexe și multiplanice în aspect structural, se accepta prezența „unor comuni-
tăți clasiale și naționale mai mici în calitate de elemente ale sale structurale” [7].
Problema identității naționale, implicit și a intereselor naționale, în fostul im-
periu sovietic nici nu putea să apară, pe motiv că interesele sovietice și interesele
naționale constituiau două lucruri diferite, iar în multe privințe și diametral opu-
se. Interesele uniunii RSS aveau un caracter mai mult global, dar nici pe departe
național, întrucât erau subordonate realizării unor proiecte istorico-universale

120
globale, care erau concepute la timpul lor drept o alternativă lumii occidentale,
de altfel, promotoare și ea a unor proiecte globale, extinse atât în timp, cât și în
spațiu.
în studiile timpului se face aluzie la existența unor „particularități naționale” ,
dar care nici într-un caz nu trebuie reliefate, întrucât ar putea să lase în umbră
trăsăturile de clasă, general-sovietice. Propaganda oficială din acele timpuri pro-
mova ideea că în uniunea RSS problema națională a fost rezolvată. De la înălți-
mea de astăzi a înțelegerii lucrurilor putem constata că aceste formulări au fost lipsite de adevăr, că au constituit ni ște construcții teoretice artificiale, lipsite de
substanță obiectivă, deși nu putem să trecem cu vederea și faptul că pentru mulți
cetățeni de diferite naționalități uniunea RSS era recunoscută drept casa lor co-
mună. Chiar dacă a fost o realitate mai mult afi șată decât una trăită prin esențe.
însuși cuvântul problemă, până la perestroika concepută de Gorbaciov, nu era
acceptat în contextul problematicii gen naționale, el fiind substituit cu alt termen, – chestiune/întrebare națională.
Primele încercări publice de abordare a fenomenului național de pe poziții ști-
ințifice sunt întreprinse la confluența anilor ’80-’90 ai secolului trecut. Tot în ace ști
ani se fac primele tentative de a scoate pe agenda publică problema identității nați –
onale. una din primele lucrări publicate, în care sunt luate în dezbatere aspecte ale
identității naționale ale poporului bă știnaș, este eseul „ Ve șmântul ființei noastre” ,
autor Valentin Mândâcanu, publicat în aprilie 1988 în revista „ nistru” .
Problema identității naționale este una dificilă, este un fenomen complex, iar
pentru cercetătorii din Republica Moldova este un teren cu multe obstacole și
riscuri. După expresia unui specialist consacrat în domeniu, care, deși nu se refe-ră la situația din Republica Moldova, este perfect valabilă și potrivită în contextul
nostru, „cine se încumetă azi să abordeze fenomenul național nimereș te în plin
război doctrinar și mediatic” , întrucât tema în cauză „a devenit plină de capcane,
riscantă și incitantă” Discuțiile vizavi de fenomenul național au loc între două
extreme: între o realitate politică, pe de o parte, și o zonă a preocupărilor știin-
țifice, pe de altă parte. De aici și multiplele conflicte care au provocat tensiuni
și au bulversat societatea moldovenească, dar care ne-au îndepărtat totodată de identificarea adevărului ș tiințific, care poate fi doar unul singur posibil.
Care sunt atributele identității? Este identitatea națională un dar moș tenit,
transmis din generație în generație, sau este un fenomen în evoluție, aflat sub imperativul noilor realități politico-economice și sociale? Este firesc să ne în-
trebăm: Există o identitate națională moldoveană diferită de o identitate nați-onală română? Este identitatea națională un construct al elitei intelectuale, un
construct al elitei politice sau un produs colectiv, alcătuit din autoidentificările
fiecărui individ în parte? Când vorbim de identitatea națională, ne referim și

121
la celelalte etnii, în afara celei titulare? Poate fi afirmată o identitate națională
atâta timp cât ea nu este recunoscută de majoritatea populației unei țări? Sunt întrebări sensibile, astfel că investigarea fenomenului național cere din partea celor preocupați de evoluția politicii naționale și de consecințele ei în Republica
Moldova mult discernământ, o atitudine corectă și, nu în ultimul rând, utilizarea
unui instrumentar științific adecvat. Iată de ce o preocupare majoră în perioada
imediat posttotalitară a fost (sau trebuia să fie) stabilirea fundamentului con-ceptual-operațional, ce trebuia să servească drept punct de sprijin în abordarea multiplelor aspecte de gen național. De fapt, această căutare s-a transformat în-tr-o adevărată confruntare terminologică, care denotă însemne evidente ale unei
confruntări ideologice.
Pentru exemplificare ne vom referi la un aspect important în această privin-
ță și anume la problematica minorităților etnice. Cine sunt etniile, altele decât
cea majoritară? Grup etnic? Minoritate etnică sau minoritate națională? Atât
la nivelul structurilor puterii statului (Parlament, Guvern), cât și al discuțiilor
doctrinare au fost puse în circuit termeni diferiți, care de fapt presupuneau ace-leași grupuri de persoane. în avizul la proiectul Constituției, semnat de 52 de
savanți ai Academiei de Științe a Republicii Moldova, publicat în paginile ziarului
„Moldova Suverană” din 2 iunie 1993, se afirma că în republică nu există mi-norități naționale, ci grupuri etnice, caracterizându-le ca „parte componentă a unei etnii ce se desprinde din masivul de bază al construirii istorice a acesteia și
emigrează pe teritoriul istorico-etnic al altui popor” . în calitate de grupuri etnice
au fost numiți ru șii, ucrainenii, găgăuzii, bulgarii, evreii, care, în diferite perioade
istorice, în virtutea diferitor circumstanțe, s-au desprins de arealul etnic de bază, stabilindu-se în spațiul românesc dintre Prut și n istru.
Și dacă la confluența anilor ’80-’90, în primii ani după proclamarea indepen-
denței sintagmele grup național sau grup etnic erau folosite mai des, treptat se
acordă prioritate noțiunii de minoritate etnică. Bunăoară, în hotărârea Guver –
nului R.S.S. Moldova „Cu privire la funcțiile de bază, structura și Regulamen-
tul Departamentului de Stat pentru probleme naționale ale R.S.S. Moldova” din
25 aprilie 1991 vom întâlni sintagmele populație nebăș tinaș ă, comunități naționa-
le, grupuri naționale, iar deja în hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu
privire la aprobarea Regulamentului și structurii Departamentului Relațiilor na-
ționale” din 27 iulie 1994 sunt folosite noțiunile formațiuni etnoculturale, minori-
tăți etnice. Trebuie însă să menționăm că nici până astăzi în subdiviziunile puterii publice, judecând după actele normative și documentele elaborate, nu există o
imagine clară asupra termenilor utilizați cu referire la comunitățile etnice. Deși
e cazul să amintim că nici în mediul cercetătorilor, preocupați de problematica
națională, noțiunile minoritate etnică și minoritate națională nu sunt folosite ca

122
sinonime absolute. Se consideră, de unii cercetători, că majoritatea grupurilor
etnice sunt o consecință a emigrării dintr-o parte în alta a lumii (după cum ar fi armenii în România, turcii în Germania), în timp ce comunitățile naționale sunt o consecință a schimbărilor granițelor și nu a emigrării sau imigrării.
Distincția între minorități naționale și minorități etnice se mai face de unii in-
vestigatori în dependență de existența sau nu a unui stat în care membrii respec-tivei etnii sunt majoritari. noi însă pornim de la ideea că din punctul de vedere
al protecției drepturilor specifice legislația internațională nu face deosebire între cele două categorii, astfel că o eventuală diferență ar trebui să fie lipsă și în actele
normative naționale. De fapt, acesta ar fi și punctul de pornire în soluționarea
problemelor minorităților naționale. Astfel, în corespundere cu Legea cu privire
la cetățenie, adoptată în anul 1991, (articolul 2), cetățeni ai Republicii Moldova sunt persoanele care la momentul proclamării suveranității de către Moldova lo-cuiau permanent pe teritoriul ei. Adoptarea „variantei zero” în cazul dat a permis să fie soluționată fără probleme chestiunea opțiunii apartenenței sale cetățeneș ti
de către reprezentanții minorităților naționale care locuiau în țară.
Așadar, ce este o minoritate etnică? Bunăoară, un ziarist care se încumetă să
scrie despre minoritățile etnice/naționale nu va găsi o definiție generală a terme-nului „minorități” . Elaborarea unei astfel de definiții este o sarcină grea și com-
plexă. încă în ianuarie 1945, Subcomisia națiunilor unite, însărcinată cu cerceta-
rea problemei privind protecția minorităților, aprecia că o definiție în acest sens trebuie să se întemeieze pe următoarele baze:
a) termenul „minoritate” include grupurile nedominante ale unei populații, care posedă și doresc să-și păstreze tradițiile etnice, religioase și lingvistice;
b) aceste minorități trebuie să cuprindă un număr de persoane suficient pen-
tru a fi în stare să-și dezvolte atare caracteristici;
c) membrii acestei minorități trebuie să facă dovada loialității lor față de sta-
tul căruia îi aparțin.
în Legea Republicii Moldova „Cu privire la drepturile persoanelor aparținând
minorităților naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor” în articolul 1
e stipulat că „prin persoane aparținând minorităților naționale se înțeleg per –
soanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sunt cetățeni ai ei, au particularități etnice, culturale, lingvistice și religioase prin care se deosebesc de
majoritatea populației – moldoveni – și se consideră de altă origine etnică” . La
o examinare mai atentă în „versiunea moldovenească” , noțiunea de minoritate națională are nuanțe și conotații puțin diferite de cea formulată în programul de
activitate al Subcomisiei n ațiunilor u nite.
Este o situație aparte și trebuie s ă con știentizăm acest fapt, atunci când ne
referim la Republica Moldova dispunem de o realitate concret-istorică anumită

123
și, abordând problematica identității naționale, nu putem ignora fenomenele și
schimbările ce s-au produs și se produc în teritoriul dintre Prut și nistru. Autorii
investigațiilor efectuate în domeniul identitar nu pot să opereze, bunăoară, doar
cu dimensiuni geografice, dar să se axeze, în primul rând, pe valori de factură spirituală, pe tradiții formate și acumulate pe parcursul mai multor secole, adică
până la 1812, până la 1928, până la 1991…
Ca să ne exprimăm mai tran șant, poate fi considerată Republica Moldova
Patria comună a tuturor celor care locuiesc pe teritoriul ei actual sau ea este o construcție artificială, viitorul căreia poate fi conceput doar într-o altă configura-ție geopolitică? Sunt întrebări care în cazul că nu-și vor găsi tratamentul respec-
tiv, vor torpila în permanență identificarea… identității naționale. Altfel nu ne
rămâne altceva nimic decât să acceptăm scepticismul plin de ironie al lui Leon Wieseltier: „ numai cine are o identitate poate înțelege de ce vrei să scapi de ea” .
Evident, problema identității naționale poate fi examinată doar în contextul
modernității, al construirii națiunii și statului. în epocile când au dominat auto-
ritar statele naționale identificarea se baza pe apartenența la un stat sau altul. La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI s-a făcut resimțită o erodare a
identității „statale” . Posibil, că asistăm la o diminuare a sentimentului de identi-tate națională și la transformarea acesteia într-o nouă calitate – corporativă, regi-
onală sau, după cum susține M. Șumilov, într-una globală (cosmopolitică). Dar
chiar și în epoca globalizării identitățile transnaționale vor fi construite în baza
identităților naționale. în Europa, de exemplu, tot mai insistent este promovată
identitatea europeană, care nu poate fi pusă în opoziție cu identitățile naționale.
Schimbările ce se produc în perioada de tranziție în zona fenomenului națio-
nal constituie un prilej potrivit pentru redefinirea identității naționale, o posibi-litate de creare a unor mecanisme și instituții, care ar fi capabile să vegheze acest
proces.
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Claude Dubar. Criza identităților: Interpretarea unei mutații. Chișinău: Știința, 2003, p. 15.
2. Anton Dumitriu. Retrospective. București: Editura Tehnică, 1991, p. 68.
3. Ibidem, p. 165.
4. Ibidem, p. 249.
5. Grigore Georgiu. Națiune, cultură, identitate. București: Diogene, 1997, p. 9.
6. Departamentul Relații Interetnice al Republicii Moldova: Documente, date, fapte, comenta-
rii. Chișinău: Cartea Moldovei, 2003, pp. 41-49.
7. Ibidem, p. 49.

124
Irina ROTARU, lect. univ., drd,
Universitatea „Apollonia”, Iaș i, România
IDENTITATE ȘI ALTERITATE ÎN PROCESUL DE UNIFICARE EUROPEANĂ:
O PERSPECTIV Ă FENOMENOLOGICĂ ASUPRA
INTEGRĂRII CULTURALE
Fenomenul uniunii Europene poate fi înțeles ca subfenomen al globalizării.
înțelegerea globalizării presupune înțelegerea interdependenței complexe dintre
evenimente care au loc în economie, tehnologie, cultură și alte domenii ale in-
teracțiunii umane. însă, atunci când este vorba despre atitudini de respingere a
globalizării, sau europenizării, efectele avute în vedere sunt de cele mai multe
ori cele culturale. Integrarea în structuri suprastatale, care presupune aderarea la
valori și reguli noi, este uneori resimțită ca pericol de pierdere a autenticității, a
specificului tradițional.
Acest tip de discursuri antiglobalizare pleacă de la ideea că valorile tradiției
proprii, atitudinile și produsele acesteia (folosesc produse cu un sens larg, iar nu
pentru a face referire doar la obiecte), sunt mai autentice, mai originale, mai bune decât cele uniformizate, ale culturii globale, cu care ar putea fi înlocuite. Ceea ce
nu se con știentizează este că produsele oricărei tradiții reprezintă o idealizare.
Pentru fiecare produs poate fi evidențiată o întreagă istorie a influențelor, care nu au legătură imediată cu tradiția al căror exponent se vor a fi. Toate produsele sunt un cumul de transformări, sunt de fapt procese dinamice. însă, cei a căror
înțelegere și viață sunt impregnate de elemente considerate tradiționale experi-
mentează direct doar ultima schimbare suferită de acestea, pe cea contempora-nă cu ei, având astfel tendința de a considera conglomeratul dinaintea acestei
schimbări ca fiind unul pur, reprezentând esența specificității lor. Atitudinile de
contestare, care pot lua forme extreme, sunt explicabile prin faptul că „caracteris-ticile și diferențele culturale sunt mai greu mutabile, și prin urmare nu se fac atât
de u șor compromisuri asupra lor, precum asupra aspectelor economice și poli-
tice” [1]. Caracteristicile și diferențele culturale reprezintă perspective prin care
o persoană înțelege toate cele înconjurătoare, reprezintă orizontul vieții sale. Cu cât o societate este mai tradițională, cu atât diferențele specifice sunt considerate a reprezenta rațiunea și ordinea legitimă. A le pune în discuție înseamnă a intra
într-o zonă a nesiguranței și a destabilizării, incomodă pentru oricine.
Contestarea culturală și preamărirea tradiției nu este un eveniment care ia
naștere odată cu apariția ideii de globalizare. De-a lungul timpului, diferite cul-
turi au fost mai influente și mai atrăgătoare decât altele, pe care au ajuns să le
supună tocmai prin faptul că le atrăgeau. Contestarea culturală nu are loc doar

125
la nivel global; și la nivel local există lupte între cultura minoritară și cea domi-
nantă. Acestea sunt procese impersonale, dinamice care de cele mai multe ori nu
duc la dispariție, ci la transformare. Discursurile care generalizează sunt lipsite nu doar de profunzime, ci și de sens. Generalizările presupun îmbrăți șarea unor
clișee și ratarea nuanțelor.
Bernhard Waldenfels atrage atenția că științele sociale au o modalitate destul
de superficială de a explica apartenența la o cultură, lucrând de cele mai multe ori cu generalizări. Acestea ne pun la îndemână doar alternativa metodică a indivi-dualismului și holismului. „Se înlocuiesc formațiuni cuprinzătoare precum clasa
sau spiritul poporului prin purtători individuali ai acțiunilor, purtători cărora le
sunt atribuite proprietăți sau atitudini sociale sau culturale. Dar nu există poporul
german sau poporul polonez, ci oameni care se percep și se poartă ca germani și ca
polonezi și al căror comportament este ancorat tradițional și instituțional. Alter –
nativa metodică a individualismului și holismului nu dă în nici un fel seama de
împletirea dintre propriu și străin” [2]. Atitudinea generală este de a opune cultu-
rile și pe reprezentanții acestora unii altora. Se folosesc expresii precum „noi ro-
mânii” , „voi africanii” , prin care cineva vorbeș te pentru altcineva. Aceste expresii,
mai degrabă decât să constate ceea ce există, produc ceva – ordinea particulară,
care să poată încadra tot ceea ce există. Se produce astfel o realitate artificială la care foarte mulți, datorită superficialității, ajung să adere. Ideea centrală însă a fi-losofiei lui Bernhard Waldenfels este opoziția față de ideea existenței unei singure
ordine a actelor performative.
Gândirea care are ca paradigmă ideea ordinii unice înțelege diferitul, ceea ce
este străin, ca excepție. Astfel, diferitul va putea fi scos în afară și ignorat, încât
înțelegerea să poată continua potrivit normelor trasate de ordinea considerată
atoatestăpânitoare. Se ajunge astfel să se separe cu foarte mare u șurință între ceea
ce este normal și ceea ce este anormal. Pentru sensul posibil, care presupune lumi
și forme de viață posibile, nu se găseș te nici un loc într-o ordine care stabileș te
foarte clar ce este adevărat și ce este fals, ce este bine și ce este rău. Autorul în
discuție atrage însă atenția că diferența atinge însă și structura ordinii. Ideea de
ordine unică are la bază credința într-un subiect rațional, stăpân pe ceea ce face, ale cărui acte încep cu el însu și. Pe urmele psihanali știlor și a fenomenologilor
francezi se va spune că omul „nu este stăpân în propria casă” , că „actele” sale nu sunt mai mult decât răspunsuri la revendicări ce vin din partea celorlalți.
Să înțelegem propriul, determinat prin corpul propriu, limba maternă, cul-
tura proprie ca reprezentând o ordine, și să fim atenți la ce spune Waldenfels:
„propriul este cooriginar străinului și ia na ștere din separarea de el. /…/ Ceea ce
stă aici la început nu este nici unitatea unei forme proprii de viață, nici plurali-tatea formelor de viață și de cultură, ci diferența. /…/. La început nu se află doar

126
diferența, ci și un amestec care demască drept fantasmă orice ideal al purității în
privința relațiilor familiale, naționale, rasiste sau culturale” [3]. în primul rând,
nașterea unei ordini nu este un eveniment produs în mod intenționat. nici măcar
ulterior acesta nu poate fi clar delimitat. Trebuie ținut seama și de faptul că na ș-
terea unei ordini nu face parte din ordinea care urmează să ia ființă. în al doilea
rând, apariția unei ordini are loc în mod relațional – prin incluziunea și excluzi-
unea unor elemente străine, funcție de ni ște caracteristici proprii. Ordinea astfel
apărută urmează să fie o împletire de elemente proprii și străine care nu pot fi clar
delimitate unele de altele și care se află în continuă devenire.
Acestea înseamnă că lumii vieții noastre nu îi corespunde o singură ordine,
nu există ordine legitimă sau ordini mai îndreptățite decât altele, ci există mai
multe ordini care se suprapun și se întretaie. Aceste ordini nu reu șesc să catalo-
gheze toate evenimentele existente, deoarece anumite evenimente sunt „libere de sens și normă” , încât nu se încadrează în rastelul binar al adevărului și falsului, al
binelui și răului. Orice încercare de a supune aceste evenimente unei ordini le-ar
face nedreptate, simplificându-le.
nu se vorbeș te despre lipsa oricărei ordini, ci despre coexistența mai multor
ordini. Asta înseamnă că noi ar trebui să ne obi șnuim să nu mai înțelegem totul
prin prisma propriei culturi, sau să încercăm vreo ierarhizare a culturilor. Prefe-rarea propriei tradiții și culturi este considerată firească și chiar binevenită. Lu-
mea lucrurilor și a celorlalți, propriul sine, ni le-am făcut accesibile prin cultura
de care aparținem. „Tradiția este cea din care pornim în toate pe care le spunem, facem și simțim” [4]. Preferarea și promovarea propriei tradiții este de susținut,
deoarece astfel se asigură diversitatea modurilor de a înțelege lumea și prin ur –
mare profunzimea înțelegerii noastre. Cea pe care Waldenfels nu o consideră însă a fi o atitudine de susținut, este încercarea de a justifica raportarea la tradiție
chiar prin tradiție. Această atitudine are ca presupoziție întemeierea rațională
a tradiției, care ar face din aceasta modalitatea „legitimă” de a înțelege lumea, prin urmare superioară altora. Tradiția este de susținut doar ca o modalitate de a vedea lucrurile. Doar o înțelegere conformă cu diversitatea ordinilor ne poate asigura profunzime și imparțialitate etică.
Potrivit concepției sale despre ordine, Waldenfels nu accepta ideea că globa-
lizarea ne va transforma pe toți în oameni la fel, uniformizându-ne în ceea ce priveș te sensurile experiențelor noastre. nu este posibil ca o ordine unică, nouă,
să le înlocuiască pe cele vechi, deoarece această nouă ordine este integrată diferit de fiecare ordine deja existentă. Rezultatul constă tot în mai multe ordini, globa-lizarea neputând să schimbe nimic din faptul că propriul și străinul apar mereu
în acela și timp. „Globalizarea constă doar din aceea că, sub anumite aspecte, se
face abstracție de diferențe” . Dacă în avion, pentru comenzile și anunțurile care

127
sunt făcute se foloseș te engleza, la mijloc nu sunt motive principiale, ci practice.
Globalizarea are loc în legătură cu situații în care propriul idiom nu este foarte
important. Dacă globalizarea ar avea loc în cazul experiențelor mai concrete, de-terminate istoric, ar rezulta o unificare artificială care ar duce la o sărăcire a expe-rimentării, ceea ce înseamnă și atrofiere a gândirii. Totu și, pentru Waldenfels nu
este sigur că dacă reprezentanții culturilor diferite privesc acela și film american,
ei îl privesc în acela și fel și au aceea și experiență. Oamenii din culturi diferite
experimentează în moduri diferite și sunt transformați de aceste experiențe în
moduri diferite.
Mărturie pentru faptul că lumea nu este atât de u șor de uniformizat sunt re-
acțiile culturale, de multe ori extreme, împotriva celor care se presupune că in-tenționează să uniformizeze. Waldenfels numeș te uneori aceste revolte care se
împotrivesc asimilării „reîntoarceri ale străinului” . Acestea pot fi înțelese drept încercări de a restabili o ordine de pe pozițiille tradiției.
Atâta timp cât ceea ce este străin nu este înțeles în mod adecvat, autorul în dis-
cuție atrage atenția că are loc o nerecunoa ștere și o violare care duce la stăpânire.
Aceasta se întâmplă de câte ori diferitul este determinat în funcție de un orizont potențial atotcuprinzător și prin urmare înțeles ca lipsă ce trebuie depă șită. Di-
feritul trebuie înțeles în funcție de el însu și, ca „absență încarnată” , ca absență de
nedepă șit, deoarece cu ea începe o altă ordine, care nu se află în continuarea celei
din care facem noi parte, ci la un alt nivel. Atâta vreme cât înțelegem diferitul în
mod relativ, prin raportare la noi în șine, vom face nedreptate diferenței încer –
când să o luăm în stăpânire pe căi politice, religioase, filosofice sau pur și simplu
culturale în general.
Aceste reacții sunt justificate din punct de vedere psihologic, atâta timp cât
„într-o lume fluidă, oamenii caută identitate și securitate. Oamenii se află în că-
utarea unor rădăcini și conexiuni care să îi apere de necunoscut” [5]. Datorită
acestei nevoi, obi șnuințele, dobândite în familia, societatea, cultura și tradiția în
care ne-am născut și am crescut, sunt investite cu statutul de natură. Regulile
acestor obi șnuințe devin normele legitime, funcție de care o viață trebuie con-
dusă atâta timp cât se vrea a fi bună și dreaptă. Datorită acestora se instituie o
reticență față de ceea ce este străin, față de descoperirile artificiale și tehnice.
Așadar, reacția tradiției, care se pretinde formă înlocuitoare față de amenințarea
unificatoare a globalizării, este tot un proces al totalizării.
Acceptarea contingenței în ceea ce priveș te propria cultură și propriul mod
de viață este destul de dificilă, deoarece efectul psihologic al contingenței, acolo unde există convingerea ordinii unice și legitime, este dezagregarea. Există im-
presia că dacă se renunță la ideea de reguli universale nimic nu ar mai merge, nimic nu ar mai putea ridica pretenția de adevăr teoretic sau practic. necesară

128
însă, pentru ca rațiunea practică a tradițiilor să nu se mai corijeze în rațiune pură
și să rămână cu con știința împăcată în timp ce îi plăteș te du șmanului globalizant
cu aceea și monedă, este con știentizarea limitării oricăror norme și a oricărei or –
dini. Este nevoie de ordine, dar mai presus de toate de con știentizarea limitelor
oricărei ordini, și a faptului că substantivul ordine ar trebui folosit doar la plural.
normele care trasează funcționarea unei ordini determină ce este normal și ce
nu, potrivit ordinii în care funcționează. Dacă aceste norme sunt resimțite ca fi-ind unele naturale, ceea ce este străin, diferit, va fi asimilat anormalului și exclus,
aproape refuzându-i-se dreptul la existență. Prin urmare, atitudinilor normaliza-toare le aparțin strategiile opresive. Acestea nu ar fi posibile dacă s-ar recunoa ște
că orice normalitate are pata sa oarbă, trebuind să se abțină mereu de la ceva care se sustrage normalizării. Acest fapt stă mărturie pentru limita oricărei normali-tăți. Conceptul de normal nu trebuie idealizat, el fiind unul dinamic și polemic.
O atitudine politică corectă ar fi cea care nu presupune că reprezintă o cultură care se opune alteia, și care nici măcar nu î și pune problema de a valoriza dife-
rența dintre ordinea pe care o reprezintă și ordinile cu care se întâlneș te. Corectă
poate fi doar atitudinea con știentă că modul de a gândi de la care porneș te are
valabilitate doar în anumite granițe.
Refe Rințe:
1. Samuel P . Huntington. Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. Traducere de Radu
Carp. Filipeștii de Târg, Prahova: Editura Antet, 1997, p. 134.
2. Bernhard Waldenfels. Schița unei fenomenologii responsive. Traducere din limba germană
de Ion Tănăsescu. Giurgiu: Editura Pelican, 2006, p. 76.
3. Ibidem, pp. 72-73.
4. Idem. Grenzen der Normalisierung. Studien zur Phänomenologie des Fremden. Ediția a 2-a,
2. Frankfurt am Main: Surkamp, 2008, p. 22.
5. Samuel P . Huntington. Op. cit., p. 181.

129
Dr. CIUBOTARA ȘU-PRICOP,
lect. univ. asoc., Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaș i, România
DIALOGUL INTERCULTURAL CA PRINCIPIU AXIOLOGIC
AL PROCESULUI DE INTEGRARE
Integrarea, poate la nivelul cel mai comun al înțelesului să u, înseamnă și în-
globare, ca imagine simplificată, dar și ca „metaforă slabă” , deoarece a șa este per –
cepută identitatea, e ca și cum ai pune într-un vas, cu o capacitate mare, aproape
plin cu faină albă, un pumn de faină neagră și ai amesteca…. Procesul de omo-
genizare conduce inevitabil la nerecunoa șterea, într-o masă mai vastă, a elemen-
telor particulare încorporate, doar un fin cunoscător, și la o analiză atentă, ar
recunoa ște savoarea ceva mai aspră a fibrelor de grâu autentic, neprocesat. Dacă
această metaforă este transferată în domeniul științelor sociale, imaginea se dis-
torsionează; procesul de omogenizare poate fi corupt, cantitatea poate să nu mai
însemne nimic… Integrarea, privită din această perspectivă, fie că este vorba de integrare economică, integrare legislativă, socioculturală sau ideologică se relevă ca un proces complex care eludează structura fixă a ceea ce Max Weber, tocmai pentru că se baza pe principii riguroase ce presupun, în acela și timp, respectarea
normelor, numea „neutralitate axiologică”[1].
Factorul uman, judecata de valoare, obiceiurile, credințele transformă un
proces ce inițial pare a fi unul fără riscuri, pentru că presupune simpla agluti-nare a unei cantități neglijabile la una semnificativă. La acest nivel sociocultural integrarea indivizilor într-o structură societală, culturală, lingvistică diferită nu vizează doar adaptarea la obiceiurile culturale noi, respectarea legislației comu-nității la care se aderă sau asimilarea limbii acesteia. Dacă procesul de integrare s-ar rezuma la aceste elemente, nu am avea de a face cu o integrare autentică, ci ar fi mai degrabă vorba de asimilare. Acest tip de proces nu este singular, istoria culturii și civilizației a înregistrat astfel de momente. Asimilarea presupune, ca
tip de relație ce se instaurează între grupuri, raporturi de putere, de subordona-re a celui mai slab; cel puternic î și va impune limba, cultura, credința, legile. în
virtutea relației de subordonare, cel slab va renunța, parțial sau total, la propria limbă, obiceiuri și credințe constrâns de regulile impuse de cel puternic. Dar într-
o societate în care valorile umaniste, multiculturalismul, specificitatea primează, integrarea ar trebui să se bazeze pe o cunoa ștere dialogică”[2], să însemne mai
degrabă armonizare, o punere în acord a lumilor diferite: indivizi diferiți, culturi diferite, ideologii diferite se pot întâlni într-o zonă de acord.
Dacă privim din această perspectivă lucrurile și plecăm de la această premisă,
integrarea ar trebui să se bazeze și să ia în calcul principiile dialogice; căci dialo-

130
gul se înfiripă atunci când „doi oameni se întâlnesc unul cu altul și își comunică
reciproc ceva, atunci, întotdeauna, două lumi, două perspective asupra lumii și
două imagini ale lumii sunt cele care se apropie oarecum una de alta”[3]. Prin eti-
mologia sa (grecescul dia – cu, împreună, și logos – rostire, justificare rațională)
conceptul de dialog î și găseș te confirmarea „numai prin asimilarea (cuvântului)
în celălalt și prin acordul celuilalt”[4]. Gadamer consideră că dialogul autentic
este pe cale de dispariție și că individul, în general, a dezvoltat o inaptitudine
pentru dialog5 ce a survenit fie din: a) monologizarea comportamentului uman;
b) modul științific-tehnic de gândire; c) experiența autoînstrăinării și însingură-
rii în lumea modernă; d) starea de refuz de a comunica, folosită ca armă împo-triva aparentei comunicări ce predomină viața socială. O structură definițională ușor diferită de cea a lui Gadamer regăsim în scrierile lui Leonard Swidler, unde
dialogul este văzut mai degrabă ca o „conversație pe o temă comună între două sau mai multe persoane cu opinii diferite, al cărui scop principal este ca fiecare participant să învețe de la ceilalți”[6].
Dacă la Gadamer scopul dialogului, în tradiția deschisă de dialogurile lui
Platon, se fixează pe aflarea adevărului, Swidler propune o perspectivă atenuată (soft) asupra dialogului care poate sta la baza procesului de integrare, pentru că indivizii nu mai sunt centrați pe descoperirea unui singur adevăr. în dialogul
fundamentat pe conversație, adevărul se multiplică, iar participanții la dialog află și sunt pu și în legătură cu adevărurile celorlalți. Zona de acord între cele două
poziții menționate (Gadamer și Swidler) o regăsim în sfera conceptului de con-
versație. Pentru Gadamer, conversația este distinctă de conceptul de dialog și
deține” o unitate și o coeziune proprie”[7], fiind definită ca un proces ce favori-
zează o întâlnire autentică cu celălalt, ce depă șește simplul act comunicațional de
transmitere a informațiilor, căci întâlneș ti în celălalt „ceva ce nu am întâlnit încă
în propria noastră experiență a lumii” .
De cealaltă parte, Swidler se distanțează, în concepția sa, de implicațiile pe
care le presupune dezbaterea atunci când doi sau mai mulți oameni conversează/dialoghează pe marginea unei teme comune. într-o dezbatere există învin și și
învingători, se instalează raporturi de putere, poziția unuia dintre participanți poate fi într-atât de convingătoare încât să producă schimbгri, iar la nivelul pro-cesului de integrare ar însemna schimbarea limbii, religiei, obiceiurilor cu ale actorilor sociali, ideologici, economici, culturali mai persuasivi. înțelegerea ce-
luilalt, și nu schimbarea, se relevă a fi principiul dialogic fundamental.
Pentru a ajunge la zona de acord, înțelegerea celuilalt, Leonard Swidler pro-
pune un decalog al dialogului intercultural și interreligios; mai clar, sunt pro-
puse un număr de zece reguli de urmat: 1) Scopul principal al dialogului este
de a înțelege, adică de a ne modifica și spori percepția în cunoa șterea realității
ca ulterior să acționăm în conformitate cu acestea; 2) Dialogul interreligios și

131
interideologic trebuie ăг fie proiectat în două zone distincte, în cadrul fiecărei co-
munități religioase și ideologice și între comunitățile religioase și cele ideologice.
Această disjuncție scoate în evidență natura corporată a dialogului interreligios, interideologic, conformație dată de structurile partajate ale societăților; 3) Fie-care participant trebuie să intre în dialog cu toată onestitatea și sinceritatea. Și
invers: fiecare participant trebuie să asume aceea și totală onestitate similară cu
a partenerilor de dialog; 4) în dialogul interreligios, interideologic nu trebuie să
comparăm idealurile noastre cu practicile partenerilor noș tri, ci să comparăm
idealurile noastre cu cele ale partenerilor noș tri și practicile noastre cu practi-
cile partenerilor noș tri; 5) Fiecare participant trebuie să se definească pe sine.
Swidler spune că numai un evreu poate să definească pe deplin ce este un evreu. Ceilalți pot, din exterior, să-l descrie pe evreu. Și reciproca, partea interpretată
trebuie să fie capabilă să se recunoască în interpretare. Swidler numeș te această
regulă, „regula de aur a hermeneuticii interreligoase” (după Raimundo Panik-kar). La nivelul dialogului acest lucru înseamnă că fiecare participant la dialog va încerca să-și exprime punctul de vedere în raport cu declarațiile partenerului; partenerul, la rândului lui, trebuie să fie în măsură să se recunoască în această expresie; 6) Fiecare participant trebuie să intre în dialog fără nici o presupunere rigidă (hard-and-fast-assumptions) referitoare la locul în care se află problemele controversate; 7) Dialogul poate avea loc doar între egali sau, par cum pari (după
sintagma utilizată de reprezentanții Conciliului de la Vatican II). Această regulă stipulează de fapt, mergând pe o linie a pozitivității, egalitatea între participanții la dialog: asertarea că o religie, de pildă, ar fi inferioară atrage după sine acela și
tip de apreciere, tocmai de aceea, ca un pandant, regula presupune că nu poate exista dialog numai dintr-o parte; 8) Dialogul poate fi construit doar pe baza în-crederii reciproce. în spatele acestei sentințe, a șa cum o prefigurează Swidler, se
situează, în fapt, o regulă metodologică după modelul cartezian (Descartes vede înțelegerea ca pe un fel de operație matematică: dacă avem într-o chestiune oare-care elementele cunoscute, înțelese în mod clar și distinct, ele trebuie să fie elimi-
nate din problemă și să rămână doar lucrurile ce nu pot fi înțelese. Soluționarea
intervine doar în stadiul în care chestiunea a fost redusă la un lucru necunoscut; ca într-o ecuație, elementul necunoscut este raportat la o proporție cunoscută. Acest procedeu, în termeni cartezieni, se numeș te comparație: „Trebuie notat că
o comparație se numeș te simplă și manifestă, ori de câte ori lucrul căutat și cel
dat participă în mod egal la o anumită natură; iar că toate celelalte au nevoie de o pregătire, numai pentru faptul că acea natură comună nu este egală în fiecare din cei doi termeni ai comparației, ci învăluită în anumite raporturi sau proporții; și principala parte a efortului uman nu constă decât în a reduce aceste proporții astfel încât să se vadă clar egalitatea între lucrul căutat și celălalt care este cunos-
cut. ”[8]. încrederea, ca fundament pe care se dezvoltг un dialog, se poate obține

132
doar dacă participanții la dialog vor aborda, în debutul conversației, probleme
general acceptate, care să nu suscite animozitate, astfel încât dialogul, pe măsura creșterii gradului de încredere între parteneri, să evolueze de la probleme general
acceptate, cunoscute și recunoscute de ambele părți, la probleme dificile și con-
troversate; 9) Cei care intră într-un dialog interreligios sau interideologic trebuie să manifeste, măcar în cea mai mică măsură, o atitudine autocritică atât față de ei în șiși, cоt și față de propria tradiție religioasă sau ideologică. Lipsa unei anali-
ze critice a propriei tradiții religioase sau ideologice ar implica faptul că, afirmă Swidler, ne-ar transforma în deținătorii tuturor răspunsurilor corecte; o astfel de atitudine face dialogul inutil și chiar imposibil[9]; 10)Fiecare participant trebu-
ie, în cele din urmă, să încerce să trăiască „din interior” experiența religiei sau ideologiei partenerului său. Această normă, la nivelul dialogului interreligios, intercultural, interideologic î și găseș te expresia în următorul exemplu, conform
paradigmei oferite de Swidler. un european nu va înțelege, pe deplin, niciodată
un asiatic dacă el nu este, într-un fel sau altul, adept al culturii, ideologiilor sau religiilor asiatice și reciproca, nici un asiatic nu va înțelege deplin un european,
cu excepția cazului în care el, într-un fel sau altul, devine european.
La nivel aplicativ, Swidler sesizează trei domenii în care dialogul acționează:
1) practic – în scop umanist; 2) spiritual – se încearcă trăirea experienței lumii partenerului de dialog; 3) cognitiv – se caută, prin dialog, înțelegerea și adevărul.
Tot la acest nivel, Swidler a sesizat dezvoltarea dialogului de-a lungul a trei faze: a) cunoa șterea reciprocă; b) valorizarea tradițiilor culturale, ideologice, religi-
oase ale tuturor partenerilor de dialog; 3) explorarea „împreună” (dialogică) a realităților sau a elementelor de ordin cognitiv (sens, adevăr etc.). Evident, pro-iectul lui Swidler se vrea unul ambițios și care să rezolve problema conflictelor,
segregărilor, enclavizărilor ce apar în cadrul societăților complexe, compuse din indivizi ce provin din tradiții religioase diferite, ideologii diferite etc. O evaluare a proiectului, ținând cont și de faptul că Swidler a șează la baza o limbă comună,
numită esperando-ecumenic, este greu de făcut. Aceste reguli ale dialogului in-tercultural, interreligios, interideologic pot fi luate în calcul numai în cazul în care putem sesiza natura relației ce se instaurează între indivizi. Raporturile de putere, ordonare sunt raporturi respinse, ele sunt scoase în afara cadrului struc-tural presupus de dialog. în cadrul dialogului, al celui autentic, singura relație de
acest gen permisă este de egalitate.
întrebarea care apare vizează într-o oarecare măsură ce se întâmplă înainte de
a se intra în dialog, zona aceasta a prealabilului, starea de dinainte de egalitate, ce
anume te pregăteș te să intri în dialog cu acela pe care nu îl cunoș ti și este radical
diferit. Starea prealabilă intrării în relație cu celălalt este descrisă de Martin Bu-
ber ca „pregătire, a șteptare, pândă” . Buber găseș te trei sfere în care se stabileș te
lumea relației[10]: a) viața împreună cu natura. O relație confuză, zbuciumată,

133
lipsită de limbaj: ” creaturile se agită în prezența noastră, dar ele nu izbutesc să se
apropie de noi, iar acel Tu pe care îl adresăm noi se izbeș te de pragul limbajului”:
b) viața împreună cu oamenii; c) viața împreună cu ființele spirituale. în acest
caz relația este „fără cuvinte dar făuritoare de limbă. noi nu distingem aici nici
un Tu, dar ne simțim chemați, și răspundem – plăsmuind, gândind, acționând” .
Pentru Martin Buber relația înseamnă reciprocitate, adică „Tu al meu acțio-
nează asupra mea, exact a șa cum acționez eu asupra lui” . Reciprocitatea presu-
pune, în primul rând, manifestarea pasiunilor. Descartes, de pildă, vorbeș te de
pasiuni în raport cu subiectul căruia i se întâmplă aceasta, și acțiune, în raport
cu cel care face ca aceasta să se întâmple[11]. Practic este vorba, dacă e să folo-sim o reprezentare geometrică, de un triunghi a cărui bază este formată dintr-un subiect pasiv care receptează pasiunea și un altul care este activ și o propagă,
iar în cel de-al treilea pol se situează pasiunea-acțiunea. Cu alte cuvinte, natura relației dintre Eu și Tu este marcată de prezența pasiunilor. Buber chiar spunea:
„cine vede o ființă în întregimea ei și este silit s-o respingă, acela nu se mai află
în imperiul urii, ci în acela al imposibilității umane de a rosti pe Tu (…) dar cel care ură ște în mod nemijlocit este mai aproape de relație decât cel fără iubire sau
fără ură”[12]. ura, tristețea, mânia, desconsiderearea, disprețul, invidia, frica, la-
șitatea sunt pasiuni care te situează în afara relației autentice Eu-Tu, dar aproape de a intra în relație. Pe când iubirea, dorința, bucuria, în general toate pasiunile pozitive, te pot proiecta în interiorul relației fundamentale Eu și Tu și dictează
nevoia de a intra în relație cu celălalt, de a-l cunoa ște pe altul. Depă șirea stării de
așteptare, de pândă se poate realiza prin controlul asupra pasiunilor, care, după
Descartes, nu sunt rele prin natura lor, și virtute. La Descartes virtutea este apro-
piată de educație. De fapt, în termeni cartezieni virtuțile sunt „deprinderi ale sufletului care îl predispun pentru anumite gânduri, fiind deci diferite de aceste gânduri”[13]. Virtutea înseamnă, practic, învățare, repetiție, educație a sufletului și are rolul de a corija lipsurile cu care ne na ștem și de a cultiva liberul arbitru.
un om virtuos, în opinia lui Descartes, va trebui să respecte legile și obiceiurile
țării în care trăieș te; să rămână devotat religiei în care a fost crescut, să adopte, ca
opinii, doar pe cele mai moderate dintre cele vehiculate de înțelepții care trăiesc în acela și spațiu. Prin cultivarea liberului arbitru se obține fermitate și hotărâre
în suflet în raport cu acțiunile ce sunt în plină desfă șurare.
Descartes defineș te generozitatea ca pasiune, văzută ca un remediu general
împotriva unor pasiuni ale căror conotații sunt mai degrabă negative. Con știința
capacității de a fi liber în manifestări, la omul generos, înseamnă, în acela și timp,
recunoaterea că și ceilalți oameni posedă aceea și calitate, mai mult chiar, intere-
sul celorlalți e mai presus de propriul interes. în acest fel oamenii ajung să-și stă-
pânească o parte din pasiuni, dorința, gelozia sau invidia, deoarece, spune Des-cartes, „nici un lucru a cărui dobândire nu depinde de ei nu valorează în ochii lor

134
destul pentru ca să fie mult dorit; și ura față de oameni, deoarece îi stimează pe
toți; și frica, deoarece încrederea pe care o au în virtutea lor le dă siguranță; și, în
sfârșit, mânia, deoarece, punând prea puțin preț pe toate lucrurile care depind de
altcineva nu le acordă niciodată du șmanilor avantajul de a se recunoa ște jigniți
de ei”[14]. Singur, liberul arbitru este cel care poate oferi un răspuns pasiunilor;
el este cel ce decide și poate lua drept răspuns ceea ce imaginația îi furnizează,
sau acceptă răspunsurile verificate de educație ori pe care noblețea sufletului i le
indică, dacă îl acceptă pe celălalt ca partener de dialog.
note și Refe Rințe
1. Max Weber. Objectivity in Social Science and Social Policy in The methodology of the Social
Sciences, Ed./trans. E. A. Shils and H. A. Finch, New York, Free Press, 1949.
2. Tzvetan Todorov, Mikhail Bakhtine. Le principe dialogique. Ecrits du Cercle de Bakhtine, Edi-
tions du Seuil, Paris, 1981, p.33.
3. Hans-Georg Gadamer. Adevăr și Metodă. Traducere de Gabriel Cercel și Larisa Dumitru, Ga-
briel Kohn, Cătălin Petcana. Editura Teora, București, 2001, p. 513.
4. Ibidem, p. 514.
5. Ibidem, p. 512.
6. Leonard Swidler. The Dialogue Decalogue. Ground Rules for Inerrelogious, Interideological
Dialogue, in Journal of Ecumenical Studiest, 20:1, Winter, 1983.
7. Gadamer. Op. cit. p. 514.8. Descartes, Reguli utile și clare pentru îndrumarea minții în cercetarea adevărului, traducere,
notiță istorică și note Corneliu Vilt, Editura Garamond, București, 2004, p71. (Această ediție
este identică cu aceea din 1964, apărută la Editura Științifică, București, 1964, excepție fă-
când introducerea.)
9. Dacă în cazul dialogului interideologic, intercultural regula ar putea fi luată în considerație
pentru că atât discursul ideologic, cât și cel cultural suportă mutații, creșteri, descreșteri, sau
poate surveni, așa cum anunța Oswald Spengler, moartea culturii, în cazul discursului religi-os lucrurile au un grad de complexitate ridicat. Discursul religios, în ansamblul său, vizează
elemente structurale ale diverselor credințe, indiferent de natura lor, care nu se modifică. Apariția unor deformări ale fundamentelor unei credințe ar conduce, în cel mai bun caz, la
deviații și atunci s-ar lua în calcul un alt tip de discurs. Discursul religios perpetuează proble –
mele așa cum au fost ele relevate de către divinitate; o problemă, odată rezolvată, nu mai acceptă o alternativă. Pentru un creștin, problema apariției curcubeului pe cer după ploaie
nu va avea niciodată o semnificație științifică, în pofida existenței uneia, ci va fi semnul legă-
mântului pe care divinitatea îl încheie cu oamenii. Discursul biblic, un discurs complex, care dizolvă elemente ale discursului filosofic (componenta etică, morală), istoric, sociologic, an-tropologic, științific etc. poate fi perceput ca discurs care prescrie forma neproblematologică
și nediferențiată a majorității discursurilor religioase pentru creștinism.
10. Martin Buber. Eu și Tu.Traducere din limba germanгă și prefață de Ștefan Aug. Doinaș .
București, Humanitas, 1992, pp. 31-32.
11. Descartes. Pasiunile Sufletului, Editura Științifică și Enciclopedică. Traducere de Dan Răutu,
studiu introductiv și note de Gheorghe Brătescu, București, 1984, p. 55.
12. Martin Buber. Eu și tu, pp. 41-42.13. Descartes. Pasiunile…, pp. 146-147.
14. Ibidem, p. 142.

135
Conf. cerc., dr. Victor MOCANU,
Institutul Integrare Europeană ș i Științe Politice al AȘM
AUTOIDENTIFICAREA SOCIALĂ ÎN CONDIȚIILE TRANSFORMĂRII
SOCIETĂȚII CONTEMPORANE MOLDOVENE ȘTI
Cei 21 de ani de independență a Republicii Moldova au condiționat schimbări
importante nu doar în plan economic și politic.Cele mai profunde și dureroase
schimbări, în sensul costului social pe care-l implică, sunt cele care afectează
structura socială, condițiile de viață, comportamentele și mentalitățile populați-
ei. Schimbarea socială se referă, în primul rând, la modificările în structurile de bază ale societății, astfel încât să se producă o trecere calitativă și cantitativă de la
o stare la alta a sistemului social.
Până în prezent, în Republica Moldova stratificarea socială n-a fost studiată
în mod special, n-a fost determinat un tablou sintetic al principalelor schimbări sociale apărute în viața populației în ultimele două decenii. Totu și este necesar să
menționăm că anumite aspecte ale stratificării sociale au fost abordate în lucrările
sociologilor A. Timu ș, G. Entelis, n. Țurcanu, politologilor și filosofilor A. Ro șca,
P . Varzari, A. Zavtur, A. Pascaru, V . Moșneaga, V .Saca etc.
în literatura de specialitate structura și stratificarea socială este abordată fun-
damental în lucrările lui S.S. Rosse (Social-stratification in the United States);
A. Giddens (Sociologie); Max Weber (Etica protestantă și spiritul capitalismului);
П. Сорокин (Человек, цивилизация, общество); D. Abraham (România rurală
și România urbană la un deceniu de „reforme”. Schimbări în structura socială a
României în perioada 1990-1999); M. Larionescu, I. Mărginean, G. neagu (Con-
stituirea clasei mijlocii în România); G. Bădescu (Atitudini și percepții privind in-
egalitatea socială în România) ș. a.
Definirea conceptului de clasă socială implică conectarea la o serie de alte
concepte privind grupuri ierarhizate de populație: clase, categorii, straturi socia-le. Ierarhizările se constituie ca urmare a interacțiunilor sociale între oameni, în funcție de anumite criterii, cum ar fi: educația, ocupația, venitul, puterea, propri-etatea, prestigiul social etc.
Concepției unidimensionale marxiste asupra claselor sociale, Weber îi con-
trapune o concepție multidimensională, ca pivot fundamental al stratificării, în care raporturile de clasă se intersectează și se întrepătrund cu alte tipuri de socie-
tate nonclasă, cum sunt statutul și partidul . [1]. Societatea de status este centrată
pe prestigiu și privilegii dobândite la na ștere, codificate din punct de vedere legal,
întărite prin educație, printr-un mod de viață și ocupații specifice.
Chiar dacă stratificarea socială este un fenomen extrem de complex, definirea

136
termenului de stratificare nu constituie o problemă distinctă; în linii mari, esența
termenului pare înțeleasă de la sine. Spre exemplu, în opinia sociologilor ru și,
stratificarea presupune evidențierea grupurilor sociale formate împreună după anumite criterii și așezate după un anumit grad ierarhic, iar sociologii bieloru și
percep stratificarea ca fiind inegalitate asocială structurată, condiții, datorită că-rora grupurile sociale au acces neegal la bunuri sociale – bani, putere, prestigiu, studii, informație, carieră profesională, autorealizare.
După cum am remarcat deja, investigarea stratificării sociale poate fi dificilă
și se complică fundamental în cazul abordării proceselor de stratificare, factorilor relevanți ai stratificării și posibilităților de diminuare a stratificării. Dificultăți pot
apărea la determinarea formelor de stratificare (economică, politică etc. spre a fi puse în lucru), la desemnarea setului de grupuri/straturi sociale care ar reflecta adecvat starea lucrurilor vizavi de stratificare, și la elaborarea criteriilor/indicilor
obiectivi și subiectivi ai stratificării.
în cadrul studiului, termenul structura socială a fost perceput ca un ansamblu
de grupuri/straturi sociale legate unele de altele și care se condiționează reci-
proc, stratificarea socială – ca fiind divizarea societății în grupuri/straturi sociale și aranjarea acestora în ordine de superioritate/inferioritate unele față de altele. Prin mobilitatea socială vom înțelege schimbarea de către individ sau grup/strat social a poziției sale (fie în creș tere, fie în descreș tere) în structura socială.
Pentru a reliefa un tablou cât mai adecvat al stratificării în Republica Moldo-
va, văzut prin prisma formelor de stratificare (economică, politică, socioprofe-sională și culturală), prin prisma straturilor/grupurilor sociale, dintre metodele
cunoscute de investigare ale stratificării, noi am utilizat metoda structural-func-țională, dar și metoda de autoidentificare, analiza datelor statistice, ancheta pe
bază de chestionar, interviu de experți, metoda calitativă (focus grupuri), studiu de caz, analiza documentelor.
Studiul sociologic „Statusul și rolurile omului în societatea contemporană” ,
întreprins de colaboratorii Secției Sociologie a IIEȘP al AȘM în perioada sep-tembrie-octombrie 2011 în baza unei selecții naționale reprezentative (au fost chestionați 1586 respondenți în 72 de localități, marja de eroare nu depă șește
2,6%), permite, într-o oarecare măsură, completarea golurilor existente în studi-erea structurii și stratificării sociale.
Este necesar de menționat că cercetările de asemenea gen și anume consacrate
studierii stratificării sociale, deși sunt reprezentative la nivel național (1600 in-tervievați) nu surprind extremele sociale. Asemenea cercetări ar trebui realizate pe eș antioane peste 10000 de subiecți, astfel ca la baza ierarhiei sociale să fie
reprezentate și categoriile de populație excluse social (subclasele), oameni fără
pregătire ș colară, fără loc de muncă, fără locuință etc.
Identificarea cu o clasă socială sau alta este influențată atât de caracteristicile

137
personale ale stilului de viață, cât și de percepția mai generală a stratificării socia-
le din societate. Relevanța autopoziționării în funcție de reperele de clasă socială
derivă tocmai din conotațiile simbolice și politice ale conceptului, astfel polari-
zarea socială reală se traduce în acțiune politică și prin intermediul polarizării
sociale percepute, pe care o putem analiza din perspectiva percepției cetățenilor
despre propria apartenență de clasă și cum se distribuie aceste autopoziționări.
Pentru a studia reprezentările pe care cetățenii Republicii Moldovale le au despre
stratificarea socială a țării, subiecții intervievați în cadrul cercetării noastre au fost întrebați: în societate există grupuri/straturi cu statut social diferit? Dvs. din
care grup social faceți parte? Distribuția răspunsurilor subiecților o prezentăm
în Tabelul 1.
Tabelul 1. Autosituarea în ierarhia socială
Stratificare socială: grupul social %
Din grupul/stratul social superior 1,1%
înalt 2,4%
Mediu 12,6%
Mai aproape de mediu 39,6%
Scăzut 29,1%
Foarte scăzut 15,1%
Datorită numărului foarte mic de persoane care considerau că aparțin grupu-
lui social superior (1,1%) am analizat primele două straturi împreună.
în cercetarea noastră doar 3,5% dintre intervievați s-au autoidentificat cu gru-
pul/stratul social superior și înalt, 13% – cu grupul/stratul social mediu, 40% – cu
grupul/stratul social mai aproape de mediu, 29% – cu grupul/stratul social scăzut, 15% – cu grupul/stratul social foarte scăzut, care se află la limita supraviețuirii.
Pentru a găsi un răspuns semnificativ la întrebarea în funcție de ce criterii aleg
oamenii să se situeze la un nivel sau altul al ierarhiei sociale, este mai potrivit de
a întreprinde un studiu calitativ, pentru a studia strategiile de autoreprezentare
ale indivizilor.
în studiul de față am încercat să folosim datele cantitative pentru a identifica
factorii care determină variația răspunsurilor și i-am întrebat pe respondenți:
Cum apreciați veniturile actuale ale familiei Dvs.? Conform distribuției răspun-
surilor subiecților, observăm că pentru 26% din populație veniturile disponibile
nu sunt suficiente nici pentru strictul necesar, iar 42% reu șesc să acopere doar
strictul necesar pentru trai. Fiecare a cincea persoană consideră că veniturile le ajung pentru un trai decent, dar nu le permit cumpărarea unor bunuri mai scum-

138
pe. 7% reu șesc să cumpere și unele bunuri mai scumpe, dar cu restrângeri în alte
domenii și doar 3 la sută dintre intervievați pot să-și procure tot ce le trebuie, fără
să se limiteze în ceva.
Analizând aceste date, conchidem că 60% dintre respondenții care s-au iden-
tificat cu stratul social „mai aproape de mediu” dispun de venituri, care nu le ajung nici pentru strictul necesar sau le ajung numai pentru strictul necesar, adi-că trăiesc la limita supraviețuirii. Deci, cu certitudine putem să atribuim acest grup social clasei de jos și nici de cum clasei de mijloc. Aceste rezultate confirmă
încă o dată faptul că, în lipsa unei clase de mijloc consistente, societatea moldo-venească rămâne a fi una instabilă.
în cercetările realizate la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei
Române, autoidentificarea cu clasa mijlocie se situează la o valoare de circa 1/3 din populație, în timp ce 2/3 se autoidentifică drept țărani sau muncitori și doar
1% consideră că aparțin clasei de sus. Percepția despre locul în societate este dependentă de educație și ocupație: cu cât numărul de ani de școală formal ab-
solviți creș te, iar ocupația necesită aptitudini și cunoș tințe mai complexe, cu atât
este mai probabilă autopoziționarea în straturi sociale mai înalte [2].
în studiile asupra claselor sociale, sociologii români evidențiază faptul că de-
limitarea și definirea „frontierelor” și a conținutului fiecărei clase sociale în parte
este un proces dificil[3]. Dacă la nivelul societăților occidentale situația este re-lativ simplă, deoarece există o relație puternică între educație, ocupație, venituri, proprietate, mod și stil de viață etc., care facilitează identificarea claselor sociale,
în societățile Europei Centrale și de Est această relație nu este foarte clară[4].
Spre exemplu, raportându-ne strict la societatea românească, multe dintre ocu-pațiile intelectuale nu se asociază cu venituri ridicate, după cum un nivel de edu-cație scăzut sau ocupații manuale nu înseamnă neapărat venituri modeste[5]. De asemenea, venituri foarte ridicate, deținerea unor bunuri și proprietăți de mare
valoare, un nivel de educație cel mult mediu nu te situează în elita societății[6].Din studiul desfă șurat de sociologii de la AȘM reiese că această tendință este
specifică și pentru Republica Moldova.
Fiecare al doilea respondent consideră că evenimentele din interiorul țării se
desfă șoară în direcție incorectă, 22% – în direcție corectă, alte 28% nu știu. O
asemenea distribuire a răspunsurilor denotă mai degrabă o atitudine negativă față de direcția în care se dezvoltă țara. Este mare procentul celor care n-au fost în stare să dea un răspuns concret.
O apreciere mult mai negativă a direcției în care se dezvoltă țara au dat-o
reprezentanții minorităților naționale: ucrainenii (64%), ru șii, bulgarii (60%) și
persoanele cu o situație materială precară (57%). Moldovenii/românii, respon-denții cu studii superioare, dar și cei care s-au autoidentificat cu grupul social
superior apreciază evenimentele din interiorul țării mult mai pozitiv.

139
un număr considerabil de respondenți nu sunt în stare să spună dacă sunt
sau nu mulțumiți de modul lor de viață (34%). Prevalează cei care nu sunt satis-
făcuți de acesta (63%) și doar aproximativ fiecare a cincea persoană intervievată
(19%) a opinat că este mai mult sau mai puțin mulțumită de felul în care trăieș te.
Persoanele tinere instruite, cele cu o situație materială bună apreciază mai înalt
nivelul propriu de viață. Situația materială a respondenților influențează deosebit
de mult asupra opiniei acestora.
Aproape fiecare a patra persoană intervievată (24%) consideră că nivelul ei de
trai din prezent(2011) în comparație cu nivelul de trai înainte de 1991 este mai bun, 6% mult mai bun. 4 din 10 respondenți au considerat că trăiesc mai rău sau
mult mai rău în comparație cu anul 1991. 23 la sută spun că o duc aproximativ la
fel, iar 9% nu s-au putut determina în această privință (Tabelul 2).
Tabelul 2. Relația dintre comparația cu anii de dinainte de 1991
și autopoziționarea într-o clasă socială
Cum este nivelul
Dvs. de trai din
prezent (2011) în
comparație cu nive-
lul de trai înainte de
1991?TotalClasa de
jos
1
Foarte
scăzut2
Scăzut3
Mai
aproa-
pe de
mediuClasa de
mijloc
4
MediuClasa de sus
5
Stratul social
superior /
înalt
Mult mai bun 5,6% 0,8 0,4 5,1 11,4 53,6
Mai bun 23,8% 7,1 15,3 32,7 34,8 25,0
Cam la fel 23,0% 14,1 25,3 26,0 24,4 3,6
Mai rău 23,4% 22,4 31,3 21,9 15,4 7,1
Mult mai rău 15,6% 47,3 19,4 5,7 3,0 3,6
nu știu 8,7% 8,3 8,2 8,6 10,9 7,1
Bulgarii (70%), găgăuzii, ucrainenii (52%), cetățenii cu studii generale obli-
gatorii (48%) primare sau fără studii (53%), dar și cei care se identifică cu stratul
social inferior (70%) sunt nesatisfăcuți de nivelul lor de trai din prezent (2011) în comparație cu nivelul de trai înainte de 1991. Mult mai satisfăcuți de acesta sunt
respondenții cu studii superioare (46%) și medii speciale (35%), dar și cei care se
autoidentifică cu grupurile sociale superior (79%) și mediu (46%).
Respondenților li s-a propus o întrebare de pronostic cu privire la caracterul
modificărilor situației economice a propriei familii peste un an de zile. Aproape
fiecare al cincilea respondent (21%) consideră că peste un an familia lor va trăi
mai bine, 3% – mult mai bine. Doar 10% din cei chestionați sunt de părere că
familiile o vor duce mai rău, 5% – foarte rău. Deși 61 la sută din respondenți

140
n-au fost în stare să dea un răspuns clar la întrebarea privind modul în care se
va schimba viața familiilor lor peste un an, totu și în rândul celor care au răspuns
cu certitudine, se observă o parte considerabilă de persoane care speră la mai bine. Speranțele unei vieți mai bune a familiilor lor în viitor sunt proprii mai mult bărbaților, persoanelor cu studii superioare, tinerilor și, bineînțeles, celor a
căror situație materială este bună deja astăzi. Respondenții nu sunt îndeajuns de coerenți în gândirea lor: o mare parte dintre aceș tia consideră că țara se dezvoltă
pe un făga ș greșit, însă totu și speră la un viitor mai bun (Tabelul 3).
Tabelul 3. Relația dintre percepția privind propria direcție
și autopoziționarea într-o clasă socială
Cum credeți că
veți trăi Dvs.
și familia Dvs.
peste un an?TotalClasa de
jos
1
Foarte
scăzut2
Scăzut3
Mai
aproape de
mediuClasa de
mijloc
4
MediuClasa de sus
5
Stratul social
superior /
înalt
Mult mai bine 3,4% 0,8 0,4 2,7 8,5 28,6
Ceva mai bine 21,0% 7,9 20,1 21,9 30,8 39,3
Aproximativ la fel 39,2% 29,5 38,0 44,6 41,8 21,4
Ceva mai prost 9,5% 10,0 13,6 8,9 2,0 7,1
Mult mai prost 4,9% 20,7 4,3 1,0 1,0 –
nu știu 22,0% 31,1 23,5 21,0 15,9 3,6
Mai mult de jumătate dintre intervievați (53%) nu au venituri de la mem-
brii familiei sau de la alte rude care lucrează în străinătate. Pentru 39% din cei chestionați aceste venituri sunt importante sau foarte importante, iar pentru 7% acest suport material este nesemnificativ. întrebările despre venituri provoacă de
obicei o tăcere și întrebarea de față a avut acela și efect.
La momentul actual 32% dintre cei chestionați au menționat că unul din
membrii familiei lucrează în străinătate; 13% afirmă că unul din membrii famili-ei a lucrat mai înainte în străinătate; 8% vor să plece și ei să lucreze peste hotare;
membrii familiei a 9% dintre cei chestionați au asemenea planuri pe viitor. Ma-
joritatea respondenților (55%) n-ar părăsi Republica Moldova pentru nimic în
lume, 18% – ar pleca să locuiască permanent în una din țările occidentale, 13% – ar pleca în oricare altă țară din lume și doar 7% ar prefera să plece în una din
țările CSI.
Este clar că tinerii, spre deosebire de cei în vârstă, sunt predispu și mai mult
spre o emigrare la muncă. Astfel, doresc să plece la muncă peste hotare 19% din-
tre respondenții de până la 25 de ani, 7% – dintre cei de 50-59 și 2% dintre cei

141
care au trecut pragul de 60 de ani; 4 din 10 respondenți consideră că cei care au
plecat să lucreze peste hotarele țării acordă un mare ajutor Republicii Moldova, de acolo, din străinătate. în acela și timp 16% s-au dat cu părerea că ei prezintă o
problemă mare pentru țara, de unde au plecat.
în cercetare a fost introdus un set de întrebări privind diferite aspecte ale vieții
cetățenilor. Respondenții le-au evaluat astfel: circa ½ dintre respondenți (48%) nu sunt satisfăcuți de veniturile pe care le obține familia lor, doar 19% sau fiecare a cincea persoană este într-o măsură mai mică sau mai mare mulțumită de veni-turi. 1/3 dintre intervievați au spus că nu sunt nici satisfăcuți, nici nesatisfăcuți de veniturile disponibile.
Problemele de care cel mai des populația este îngrijorată sunt: creș terea prețu-
rilor la produsele alimentare și resurse energetice (57%), viitorul copiilor (45%),
salariile și pensiile mici (44%). Aceste probleme s-au postat pe primele trei pozi-
ții conform numărului de respondenți care le-au menționat. Astfel, 29% din res-pondenți au semnalat că prețurile mari constituie cea mai importantă problemă
pentru ei. Pentru încă 18% această problemă se află pe poziția secundă, pentru
10% – pe poziția a treia. Prin urmare, aproape 6 respondenți din 10 au menționat că problema dată este actuală (într-o măsură mai mare sau mai mică) pentru ei. Cercetarea demonstrează din nou că, oricare ar fi modalitatea de formulare a întrebărilor ce țin de problemele care îngrijorează populația, mereu în prim-plan iese problema sărăciei, asigurării materiale insuficiente.
Prețurile la mărfuri îi preocupă într-o măsură mai mare pe locuitorii de la sate
decât pe cei de la ora ș, precum și pe cei cu un nivel scăzut de instruire. Această
stare de lucruri denotă că persoanele mai instruite din țara noastră sunt mai în-stărite, prin urmare instruirea reprezintă un factor al bunăstării materiale.
Pe poziția a patra conform importanței se află corupția funcționarilor de toate
nivelurile, 30% din cei chestionați au menționat-o în calitate de problemă.
La fel, o problemă de prim rang, este șomajul. Aproape 1/3 din persoanele
chestionate (29%) sunt preocupate, într-o anumită măsură, de dificultățile găsirii unui loc de muncă sau posibilitatea pierderii acestuia. Pentru 9% din respondenți această problemă este de primă importanță. Problema șomajului este mai actuală
în rândul bărbaților decât în rândul femeilor.
Toate celelalte probleme au fost menționate mult mai rar. 17% din populație
sunt îngrijorate de boli și posibilele epidemii,14% – de criminalitate, încălca-
rea drepturilor omului și emigrarea în masă peste hotare,10% – de calamitățile
naturale, câte 7% – de datoriile externe ale Republicii Moldova, relațiile inte-retnice din republică, funcționarea limbilor și instaurarea unei dictaturi în țară,
câte 4% – de relațiile rele cu Federația Rusă, pierderea independenței Republicii Moldova, un conflict militar în regiune și starea sanitară a localității unde lo-

142
cuiesc. Doar 2% din cetățeni se nelini ștesc de pierderea regiunii transnistrene.
Cercetarea noastră demonstrează: îngrijorarea în țară privind pierderea regiunii
transnistrene aproape că lipseș te.
Cea mai joasă estimare dată de către cetățeni este mărimea salariului. Sonda-
jul a demonstrat că doar 23% dintre intervievați sunt satisfăcuți de remunerarea
muncii lor. Sunt mici indicii nivelului de satisfacție a populației vis-à-vis de ca-
racterul muncii și condițiile de muncă – câte 35%. Respondenții sunt satisfăcuți în cea mai mare măsură de studiile obținute(51%) și de sănătatea proprie(49%).
Doar 43% din respondenți sunt satisfăcuți, mai mult sau mai puțin, de servi-
ciul pe care îl au. numărul atât de mic de persoane mulțumite de propriul loc de
muncă poate fi explicat însă, în primul rând, prin faptul că majoritatea dintre ele nu lucrează, nu sunt antrenate în procesul de producție.
numărul persoanelor satisfăcute de locul lor de muncă este mai mic decât
cel de la sfâr șitul anilor ’80. în acea perioadă, dintre persoanele care lucrau, erau
într-un fel sau altulsatisfăcuți de munca lor 68% din cei chestionați. în cerceta-
rea de față avem doar – 43%. Indicele privind satisfacția de rezultatul muncii, deși este pozitiv (+0,20), nu este mare. Micș orarea numărului celor satisfăcuți de
munca lor este cauzată de salariile mici și condițiile nesatisfăcătoare de muncă.
Majoritatea celor mulțumiți de munca lor sunt cei cu salarii mari. Acest indice sporeș te odată cu creș terea nivelului de studii. Astfel, dintre respondenții cu stu-
dii medii sau medii incomplete doar 28% într-un fel sau altul sunt satisfăcuți de
munca lor, iar printre cei cu studii superioare acest indice creș te până la 58%.
O treime dintre intervievați își planifică în viitorul apropiat să obțină o remu-
nerare mai bună a muncii, 18% – să plece la lucru peste hotare, 15% – să-și ridice
calificarea, 8% – să-și schimbe locul de muncă, 6% – să-și continue studiile, 3% – să însu șească o altă profesie. 27 la sută dintre respondenți afirmă că oamenii
vor să obțină studii pentru a avea un post de muncă mai prestigios și a nu munci la negru, 17% – pentru a avea un salariu mai mare, un viitor mai bun, mai stabil, 13% – pentru a se împlini în plan socioprofesional, a-și ridica nivelul de dezvol-tare intelectuală, 11% – pentru a avea un statut mai înalt în societate, 6% – pen-tru a nu munci din greu, „a fugi de la sapă” , a trece cu traiul din sat la oraș, 4% –pentru a deveni cetățean adevărat. Doar 1% au afirmat că studiile sunt o tradiție
în familia lor. Pentru 88% dintre cetățeni cea mai de preț valoare o reprezintă
sănătatea, pentru 78% – familia, pentru 51% – serviciul bine plătit, pentru 32% – bogăție, bani și case, pentru 19% – prietenii. Doar pentru 15% dintre intervievați – studiile, cărțile, călătoriile prezintă o valoare și pentru 13% – educația.
Luând în vedere factorii nefavorabili care influențează sănătatea, constatăm
că există un număr mare de persoane care consideră că sănătatea lor este rea sau foarte rea – 18%, aceasta înseamnă aproximativ fiecare al cincilea. Este evident

143
că odată cu vârsta și cu diminuarea veniturilor se înrăutățeș te sănătatea cetățeni-
lor. Printre reprezentanții clasei de jos numai 6% consideră că sănătatea lor este
„bună” și „foarte bună” și nimeni din clasa de sus nu o califică „rea” și „foarte
rea” .Situația precară a sănătății celei mai active părți a populației nu poate să nu influențeze orientările și aprecierile schimbărilor care au loc în Republica Mol-
dova. Majoritatea populației (60%) nu este mulțumită de schimbările care s-au produs pe parcursul ultimilor doi ani însfera politică, 48% – în sfera economică la sat, 38% – în medicină, 32% – în sfera economică la ora ș, 29% – în educație,
25% – în ș tiință, 24% – în cultură.
Considerăm că, pentru a dezvolta cu succes domeniile atât social-economic,
cât și cultural-educativ este necesar să fie soluționată criza identitară. în acest
scop, le-am adresat respondenților două întrebări ce țin de devotamentul lor față de țară și cu ce se identifică ei cel mai mult.Doar ¼ dintre respondenți (24,5%)
se identifică cel mai mult cu țara sa Republica Moldova. Cel mai mult cetățenii se identifică cu naționalitatea – 28%, cu credința religioasă – 21%, cu ora șul/
satul natal 13%. Este important că fiecare al șaptelea cetățean nu s-a determinat
la acest capitol (Tabelul 4).
Tabelul 4. Relația dintre percepția privind propria identificare
și autopoziționarea într-o clasă socială
Cu ce vă identificați
cel mai mult? TotalClasa de
jos
1
Foarte
scăzut2
Scăzut3
Mai
aproape
de mediuClasa de
mijloc
4
MediuClasa de
sus
5
naționalitatea 27,8% 22,8 23,1 31,9 31,8 28,6
Credința religioasă 21,4% 23,2 26,8 18,6 17,9 14,3
Țara Republica Moldova 24,5% 17,0 22,2 27,1 30,3 25,0
Orașul/ satul 13,1% 15,4 12,5 12,9 10,0 23,2
nu știu 13,1% 21,6 15,3 9,5 10,0 8,9
în dependență de naționalitate, se identifică cel mai mult cu Republica Mol-
dova 26% de moldoveni/români, 22% de ru și, 19% de ucraineni, 10% dintre bul-
gari și doar 6% dintre găgăuzii investigați. un nivel jos de identificare cu țara sa
am depistat la persoanele cu studii general obligatorii (21%) și primare sau fără
studii (14%), dar și cele care se autopoziționează în stratul social inferior (17%).
în cadrul cercetării, doar 16% dintre persoanele intervievate au menționat că

144
devotamentul față de țara sa este de neclintit, 27% din respondenți au declarat
că sunt devotați țării, dar uneori sunt de acord cu interesele altor țări, care nu coincid cu interesele țării sale, 38% sunt devotați țării, dar numai atunci când consideră că se află pe calea cea dreaptă de dezvoltare. Devotamentul față de țara sa la 7% din intervievați este la fel ca și față de oricare altă țară, 5% nu simt
devotament față de țara sa și nu sunt de acord cu interesele ei, alte țări le plac mai
mult, 7% nu și-au format o părere clară în această privință. Cei mai devotați țării,
după cum era și de a șteptat, sunt moldovenii/românii (18%), dar și cei care se
autoidentifică cu grupurile sociale superior (29%) și mediu (20%).
Cercetarea noastră a depistat atitudinea reprezentanților diferitor straturi so-
ciale respectiv și niveluri de instruire vizavi de promovarea unor valori comune
în societatea moldovenească precum con știința națională, patriotismul, cultura
politică care stau la baza valorilor general umane.
Rezultatele studiului demonstrează că interesul față de politică în rândul lo-
cuitorilor țării este destul de scăzut. Astfel, 31% din cei chestionați au menționat
că sunt interesați de politică, alte 6% sunt „foarte interesați” . Prin urmare, doar
aproape fiecare a treia persoană intervievată manifestă destul interes față de eve-nimentele politice. 26% din respondenți nu se interesează de politică, iar alte 11% nu se interesează deloc (Tabelul 5). Autosituarea în ierarhia socială arată că cei
mai interesați de politică, în mod evident, sunt reprezentanții clasei de sus (75%) și de mijloc (41%).
Tabelul 5. Relația dintre percepția privind interesul propriu față
de politică ș i autopoziționarea într-o clasă socială
Vă rugăm să ne
spuneți în ce măsură
Dvs. sunteți interesat
de politică?TotalClasa de
jos
1
Foarte
scăzut2
Scăzut3
Mai
aproa-
pe de
mediuClasa de
mijloc
4
MediuClasa de sus
5
Stratul soci-
al superior /
înalt
Foarte mult 5,6% 3,3 6,3 2,7 10,4 25,0
Mult 30,6% 18,3 15,3 19,4 30,8 50,0
nici mult, nici puțin 33,1% 22,4 34,1 37,3 35,8 14,3
Puțin 26,1% 30,3 27,2 30,0 11,9 7,1
Deloc 11,4% 19,9 14,7 8,4 6,0 –
nu știu 3,2% 5,8 2,4 2,2 5,0 3,6
Insatisfacția cauzată de sistemul social-politic influențează, de regulă, asu-
pra nivelului de dezvoltare a responsabilității civice și asupra comportamentului
electoral. nivelul responsabilității civice a populației poate fi stabilit bazându-ne

145
pe studiul eventualei participării la votare. Sondajul a demonstrat că, în cazul
în care alegerile s-ar desfă șura în prima duminică (care urmează după sondaj),
atunci ar merge în mod cert la vot 50% din respondenți, probabil, că s-ar prezen-ta 30%, probabil că nu s-ar prezenta 6%, sunt siguri că nu ar merge 6%, nu s-au determinat 7%. Rezultatele cercetării reflectă tendința destul de mică de partici-
pare la alegerile în organele puterii. Doar o jumătate din respondenți sunt siguri
că ar merge la urne. un mare număr din cei chestionați sunt bine determinați să
nu participe la vot (12%). Este evident că cei mai activi electori sunt reprezentan-ții clasei de sus (89%) și celei de mijloc (88%).
Trebuie să se ia în considerare faptul că procentul răspunsurilor pozitive la
întrebarea ce ține de participarea la votare este destul de ridicat. După cum se știe, în procesul efectuării cercetărilor sociologice, fiecare respondent, în mod
conștient sau incon știent, încearcă să apară în fața intervievaților într-o lumină
cât mai favorabilă (fenomenul dezirabilității sociale). Acest lucru devine deosebit de pregnant atunci când este vorba despre responsabilitatea civică.
Majoritatea respondenților (54,3%) apreciază negativ faptul, dacă în 2011
(anul desfășurării cercetării) în Republica Moldova vor avea loc alegeri parla-mentare anticipate. Fiecare al cincilea intervievat apreciază acest eveniment po-zitiv (ca regulă susținători ai PCRM și PLDM).Sunt în a șteptarea alegerilor anti-
cipate reprezentanții clasei de mijloc, pe când cei din clasa de sus le detestă. Peste ¼ dintre intervievați nu și-au format o opinie în acest sens. (Tabelul 6).
Таbelul 6. Relația dintre percepția alegerilor parlamentare
anticipate și autopoziționarea într-o clasă socială
Cum apreciați faptul,
dacă în 2011 în Re-
publica Moldova vor
avea loc alegeri parla-
mentare anticipate? TotalClasa de
jos
1
Foarte
scăzut2
Scăzut3
Mai
aproape
de mediuClasa de
mijloc
4
MediuClasa de sus
5
Stratul social
superior /
înalt
Pozitiv 19,8% 18,7 20,3 17,5 27,9 17,9
negativ 54,3% 46,1 56,4 57,8 48,8 53,6
Mi-e indiferent 12,0% 13,3 11,0 12,9 8,5 17,9
nu știu 13,9% 22,0 12,3 11,9 14,9 10,7

în final ne vom referi la opiniile respondenților privind măsurile necesare
care se cer întreprinse în scopul îmbunătățirii situației social-economice și poli-
tice din țară.
Distribuirea răspunsurilor ne vorbeș te despre faptul că populația pledează

146
univoc în favoarea dezvoltării economiei și ridicării în baza acesteia a bunăstării
cetățenilor, mărirea pensiilor și salariilor. Celelalte variante de răspuns au fost
menționate mai rar: necesitatea consolidării ordinii în țară, combaterea corupți-
ei, îmbunătățirea situației în domeniul învățământului, științei, culturii, medici-
nii, menținerea păcii și a bunei înțelegeri între oameni, îmbunătățirea legislației,
restabilirea bunelor relații cu Rusia, dezvoltarea relațiilor de colaborare cu or –
ganizațiile internaționale, restabilirea integrității teritoriale a țării, soluționarea conflictului transnistrean. Cetățenii de diferite etnii, straturi sociale, niveluri de instruire se pronunță pentru promovarea unor valori comune în societatea mol-dovenească, cum ar fi con știința națională, patriotismul, cultura politică, echita-
tea socială, respectarea drepturilor omului etc., care stau la baza valorilor general umane.
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. V. Burris. The Neo-Marxist Synthesis of Marx and Weber on class. În: N. Wiley. The Marx-Weber
Debate., London: SagePublications, 1987, p. 68.
2. M. Larionescu, I. Mărginean, G. Neagu. Constituirea clasei mijlocii în România. București: Edi-
tura Economică, 2006, 2007, pp. 15-16.
3. Ibidem, p.161.
4. I. Mărginean, I. Precupețu (coord.). Calitatea vieții în România 2010. București: Editura Expert,
2010.
5. I. Mărginean.Tendințe recente în constituirea clasei sociale mijlocii în România. În: Revista
Calitatea Vieții, București, 2011, N 1, pp. 3-11.
6. G. Bădescu. Atitudini și percepții privind inegalitatea socială în România. București, 2010.

147
Conf. univ., dr. Andrei DUMBRĂVEANU,
Institutul Integrare Europeană ș i Științe Politice al AȘM
REFERINȚE METODOLOGICE ALE CERCETĂRII
STRATIFICĂRII SOCIALE ÎN REPUBLICA MOLDOV A
Concepția multidimensională a structurii sociale lansată de Max Weber ne
dovedeș te că societatea nu este împărțită, în mod rigid, în mari grupări de oa-
meni – clase, care se identifică numai prin locul pe care îl ocupă în procesul
de producere. în societate se formează grupuri de oameni, care reprezintă clase,
însă prin situația lor, prin tipurile de asociere aceș ti oameni pot să nu ocupe ni-
ciun loc în producerea de bunuri materiale, dar prin poziția lor ei pot lua decizii
ce pot influența destinul întregii societăți. Grupurile respective sunt marcate de statutul pe care îl au, de partidul pe care îl susțin, de averea de care dispun, de pregătirea lor profesională etc. Fiecare individ în societate ocupă un anumit loc,
care și determină poziția lui față de ceilalți membri ai grupului social. Situația
statutară a individului este caracteristică pentru toate societățile biologice. La
insecte, animale situația statutară este marcată de rolul, abilitățile și puterea in-
dividului în comunitatea lui biologică (trântor, străjer, albină lucrătoare – în roi; lider – acces sigur la hrană, după dobândirea prăzii, vânător de elită în haita de lupi, etc.). Situația statutară în societățile umane se află în raport direct cu modul de luare a deciziilor. Caracteristic numai pentru societățile umane este modul
colectiv de luare a deciziilor. Modul colectiv de luare a deciziilor a condus la
formarea și dezvoltarea structurilor de partid. Partidele sunt formațiuni sociale
unde indivizii se asociază pe principii de interese comune pentru a soluționa în mod colectiv problemele lor de importanță vitală. Prin natura lor partidele sunt formațiuni sociale dinamice structural, au o mobilitate mare, fapt ce le permite indivizilor să-și afirmecalitățile de lideri în grup și în societate. Gruparea indi-
vizilor prin respectarea pozițiilor lor statutare, ținându-se cont de bunurile pe
care le posedă, averea lor materială, de cunoș tințele pe care le au și le aplică în
folosul societății, de moralitatea, de atitudinea lor față de cei care îi înconjoară,
de cultura lor, de cantitatea de bunuripe care le consumă este un proces multidi-mensionalce se desfă șoară pe parcursul vieții unor generații. Procesul respectiv
stă la baza formării straturilor sociale, a unor noi clase. După trecerea a două de-cenii de la colapsul uniunii Sovietice și constituirea noilor State Independente,
angajate în construcțiile societății postmoderne, putem vorbi, pe bază de fapte, de indicatori cantitativi și calitativi, de stratificarea societății în Republica Mol-
dova, de formarea claselor noi. Este important ca în cercetarea acestui proces să
ținem cont de rolul istoric al societății de status. Societatea de status se bazea-

148
ză pe recunoa șterea valorilor moș tenite ce i se transmit individului la na ștere:
pe prestigiu și privilegiu de neam (rudenie), care sunt codificate și respectate
conform cutumelor – norme de drept, constituite printr-o practică îndelungată.
Cutumele prevăd modele de trai și convețuire, de educație. Viața comunitară a
grupurilor ce constituie societatea de status este relativ stabilă și se conduce de
tradiții bine conservate, de apreciere a valorilor și normelor sociale. Conform
darvinismului fiecare individ biologic este o parte componentă a mediului na-tural și duce o luptă permanentă pentru existența sa în acets mediu. Omul luptă
permanent pentru a acumula bunuri care să-i asigure existența, astfel el intră în relații economice, î și crează o anumiă situație economică. S-a dovedit că între po-
zitia economică și statutară a individului în societate se stabilesc relații pe termen
scurt sau pe termen lung. Cercetarea relațiilor în societățile de status între clasele sociale conceptual prezentate de Max Weber și de continuatorii lui A. Giddens
și P .Burke, într-un anumit interval de timp ne poate da rezultate obiective, dacă vom aborda corect problemele în aspect metodologic. Cercetarea structurii so-ciale contemporane implicând și aplicarea a tehnicilor antropologice, ne permite
să cunoa ștem mai profund motivele ce determină indivizii să se unească în jurul
unor lideri, să formeze grupuri, segmente, straturi sociale. Cercetătorii Gheorghe și Mariana Mustață de la universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Ia și consideră
că individul uman este o matrice formată dintr-o imensitate de nodule. nodulele
reprezintă Umweltul și Innenweltul și interacționează între ele[1].
umweltul este mediul construit selectiv în conformitate cu nevoile și intere-
sele specifice ale organismului. Innenweltul este mediul intern, în care odată cu
toate componentele fiziologice ale corpului intră și acumulările care îi permit
inidvidului să-și găsească drumul în mediu și să se încadreze în relațiile de comu-
nicare, interes și viețuire. Sunt postulate valabile pentru toate speciile biologice și,
respectiv, și pentru om. Fiecare om preia selectiv anumite elemente din mediul
social în care trăieș te. El acumulează o anumită experiență, care depinde de ceea
ce a fixat în memorie pînă la momentul respectiv. noile acumulări depind de fe-
lul cum omul percepe informația din exterior, de modul cum selectează faptele, de capacitățile intelectuale individuale dar și de caracteristicile fizice, biochimice
și fizilogice ale corpului, ale lichidului intercelular – mediul unde trăiesc celule-le organismului. Cu alte cuvinte, în mare măsură Innenweltul depinde de moș-
tenirea genetică a individului. înțelegerea relațiilor dintre Umwelt și Innenwelt
deschide o perspectivă nouă în domeniul social. Astfel putem studia și întelege
mecanismele ce funcționează la nivelul structurilor energetice individuale, în baza cărora oamenii se aleg între ei, atunci când se întâlnesc pentru a rezolva probleme de divers ordin, modul de formare a sinelui și de selectare a indivizilor
pe grupuri de interes, cum se aleg liderii și subalternii, cum se formează motiva-
țiile ce unesc oamenii în straturi sociale.

149
Fiecare individ î și formează propriul Umwelt într-un mediu social, mediu ce
se transformă în urma relațiilor dintre indivizi. Relațiile dintre indivizi sunt sta-
bilite de ei în urma asocierilor lor în grupuri/formațiuni sociale care și ele au
la temeliile lor relații individuale și de grup. Cercetătorul belarus E.M.Babosov
în lucrarea sa, consacrată panoramei sociale a Belarusiei contemporane prezintă
sistemul de relații individ-formațiune (grup) social în felul următor [2]:
Situația socială în grup este determinată de două poziții:
1. așteptările și cerințele individului față de grup/formațiune (în cazul când
centrul structural al modelului de abordare este individul/omul);
2. cerințele grupului/formațiunii față de individ (în cazul când în centul mo-
delului structural se află formațiunea);
Cerințele și așteptările individului față de formațiunea socială rezumă în ur –
mătoarele:
1. conținutul interesant, rațional, un înalt nivel de gândire și de importanță
în lucru pe care îl efectuează;
2. prestigiul și poziția statutară pe care le are în procesul activității;
3. gradul de responsabilitate și de risc;
4. gradul de independență și de subordonare;
5. gradul de securitate și confort în activitate;
6. nivelul de plată și alte remunerări pentru lucrul efectuat;
7. nivelul de protecție socială și alte bunuri sociale pe care i le oferă forma-
țiunea;
8. posibilitățile lui de autoafirmare în formațiune ca membrul al ei cu drep-
turi depline;
9. condțiile create de formațiune pentru autoafirmarea individului.
Formațiunea înaintează și ea individului un set de cerințe, necesare pentru
a-și asigura buna ei activitate. Remarcăm următoarele:
1. prezența anumitor cunoș tințe și calificări;
2. a fi activ și eficient pentru atingerea scopului final al formațiunii;
3. a manifesta calități personale și morale înalte;
4. a da dovadă de capacitate de organizare, de a menține și a dezvolta relații
și colaborări cu colegii în colectiv;
5. a manifesta aptitudini și simțiri pentru a împărtă și valorile și nomele de
care se conduce formațiunea;
6. a depă și calitățile particulare legate de amorul propriu;
7. a manifesta loialitate față de formațiune, a i se consacra întru totul;
8. a fi subordonat.
Aceste relații sunt ilustrate în Fig.1.

150

Conținutul lucrului
Independență Prestigiu
Responsabilitate Securitate

Salariu Autoafirmare
Protecție socială autodezvoltare Cunoștințe, calificare
Activitate Calități
Profesională personale

Loialitate Cerințe
față de formațiune impersonale
Principialitate Respectarea
față de colegi normelor și
valorilor Omul Forma țiunea
Fig. 1. Cerințe reciproce ș i așteptări individ-formațiune.
Sursa: E. M. Babosov (pag .163)
Raporturile reciproce Individ-Formațiune conduc la formarea unui mediu
social care la rândul său stabileș te relații și rapoarte complexe între formațiunile/
grupurile sociale și fiecare individ/persoană.
Efectuarea unei scintigrame sociale în baza relațiilor de interdependență in-
divid social – mediu social ne va permite să înțelegem motivele care au provocat
organizarea de formațiuni/grupuri, straturi sociale, să aflăm esența proceselor de autoidentificare socială a indivizilor.
Relațiile de interdependență individ-grup-mediu social se stabilesc în urma
criteriilor individuale și a normelor sociale. Cercetările sociologice ne permit
cuantificarea, determinarea, evidențierea calităților individuale, criteriilor și nor –
melor sociale.
Atunci când calitatea capătă valoarea cantitativă, putem obține dimensiunile
virtuale ale nucleelor, punctelor de coagulare ale straturilor sociale, respectiv și
dimensiunile acestora.
Stratificarea socială care se formează în Republica Moldova odată cu edifica-
rea societății postmoderne cunoa ște nuclee de consolidare a grupurilor sociale,
de formare a claselor noi care poartă reminiscențele memoriei sociale în structu-rile lor de rezistență – un innenwelt moștenit la nivel genetic și care se manifestă
prin noi calități în mediul social actual.
La frontiera dintre sec. XX și sec. XXI, la fel ca și cu multe veacuri în urmă,
etniile din nou se transformă într-un motor puternic de difernțiere socială, care în acest sens nu este mai puțin activ și efectiv decât acei factori ai stratificării so-

151
ciale care sunt deja cunoscuți prin criterile lor cum sunt: câ știgul, învățământul,
puterea, etc. [3].
Antropologul Vintilă Mihăiescu consideră că „etnia este nu numai o categorie
mai elegantădecît acea de rasă, pe care o va înlocui după cel de-al doilea război
mondial, ci și una comparativ mai nuanțată și poate cel mai important, o catego-
rie suficient de suplă pentru a permite identificarea și reprezentarea identităților
colective ale celorlalți, oricare ar fi acestea. Pe scurt este o categorie sociopolitică
extrem de utilă și utilizată” [4].
Pentru a înțelege rolul etniilor în procesele de structurare și stratificare socia-
lă, și aici trebuie să ținem cont de factorul puterii, a politicului, este important să
le studiem pe multiple planuri, particularitățile lor specifice pornind de la faptul ca reprezintă unități sociale.
Calitățile etniilor, în accepția lui E.M. Babosov, ca și funcțiile și statutul etnii-
lor în procesele de structuralizare a societății, se prezintă în felul următor:
1. con știința etnică;
2. autointitulare;3. confruntare;4. rezistență și existență îndelungată în timp istoric;5. prezența semnelor distinctive clare ce deosebesc etniile de alte comunități
sociale;
6. separatismul;7. caracter mocnit, latent, care poate izbucni oricând sau deosebiri evidente
interetnice.
E. M. Babasov relevează și funcțiile sociale pe care le exercită etniile:
1. de apărare a indivizilor care le constituie;
2. de intensificare;
3. de integrare;
4. de echilibru.
Etniile au anumite poziții statutare care le determină situația socială. Cele mai
importante poziții statutare sunt de ordin:
1. social-economic;
2. social cultural;
3. social-politic;
4. demografic;
5. ecologic;
6. juridic;
7. socialpsihologic [5].
Termenul de etnie e la fel de vechi ca înseși etniile. Pe parcursul evoluțiilor
lor și termenul a cunoscut abordări vizionare diferite. în Grecia Antică etnos re-

152
prezenta populația situată în afară de polis, adică de cetate, de stat, deci oamenii
aflați în afara statului. în context colonial – etnia reprezenta din nou o lipsă, ea se
va referi la populații fără istorie și mai ales fără stat [6].
Așadar, în aspect politic etniile reprezintă comunități care există și evoluează
conform unor raporturi cu întreaga societate. Or, interesele întregii societăți le
reprezintă statul național. Vintilă Mihăilescu consideră că termenul etnie este
înrudit cu termenul de comunitate, mai ales în înțelesul consacrat de către Fer –
dinand Tönnies prin opoziția dintre comunitate (Gmeinschatt) și societate (Ge-
sellschatt). în viziune antropologică Tonnies consideră următoarele: ,,comunitate
este tot cea ceîn creațiile gândirii sau ale reprezentării sociale ale oamenilor este natural sau spontan, societate este tot ceea ce este efectul artei” [7]. Adică soci-etatea este produsul creației umane, cu legi și norme, iar comunitatea este un
produs al naturii, care a făcut ca indivizii să se unească între ei mai întâi, ca mai apoi în comun să creeze legi și norme. Astfel comunitatea a născut societatea, ca
mai apoi să fie influențată de aceasta. Fiind o componentă a societății, comunita-tea poate uneori și să se opună acesteia cu riscul ca ea însă și să dispară în urma
conflictului pe care îl declan șează.
E.M. Babosov ne reprezintă componentele unei probleme de mare importan-
ță și actualitate și pentru Republica Moldova – problema minelor cu efect social
întârziat în relațiile interetnice și ale etniilor cu societatea națională. Astfel, mul-
tiplele relații etnosociale pot fi reduse la următoarele tipuri: de suprimare; de do-minare; de acomodare;de conflict; de asimilare; de concurență; de cooperare[8].
Relațiile respective sunt ilustrate în Fig. 2.
consolida re asimilare cooperare
dominare etnică discriminare naționalism etnogenocid Transfomări
structurale etnice
Fig. 2. Tipurile principale ale transformărilor structurale etnice.
Sursa: E.M.Babosov (pag. 122.)
Rolul etniilor în viața societății contemporane democratice în curs de formare
în Republica Moldova este de netăgăduit. în acest spațiu ecologic etniile în formă

153
comunitară apar și se consolidează odată cu prăbu șirea societății feudale și con-
struirea relațiilor capitaliste. Din aceste considerente ne-am propus să cercetăm
unele aspecte ale stratificării sociale în Republica Moldova fixându-ne ca punct de pornire sfâr șitul societății medievale în Principatul Moldovei, începutul con-
struirii capitalismului, a lumii moderne.
Argumentele ce susțin opțiunea noastră se regăsesc și în lucrarea cercetăto-
rilor Maria Larionescu, Ioan Mărginean și Gabriela neagu „Construirea clasei
mijlocii în România” [9]. Cercetarea sociologilor români a fost efectuată în pe-rioada 2003-2005. Autorii ei susțin legitimitatea unei paradigme sociologice a construirii clasei mijlocii în societatea românească, care parțial este valabilă și
pentru Republica Moldova. Paradigma respectivă se axează și pe:
1. analiza emergenței clasei mijlocii în contextul crizei „servajul feudal” și a
pătrunderii capitalismului în spațiul Europei Răsăritene;
2. profilarea clasei mijlocii în perioada interbelică, relevantele continuități istorice în aspectul cultural și ocupațional profesionist;
3. destructurarea claselor și desocierea și constrângerea clasei mijlocii în pe-
rioada construirilor comuniste a socialismului dezvoltat și a făuririi omu-
lui sovietic și a implementării conceptului de omogenizare socială prin
crearea unei culturi unitare la conținut cu specific național (local) în for –
mele ei;
4. analiza perioadei de tranziție a societății post-socialiste spre lumea post-modernistă, fixarea poziției structurii sociale în mediul social ce se for –
mează în perioada ce a demarat odată cu declararea Independenței Repu-
blicii Moldova în 1991.
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Gheorghe Mustață, Mariana Mustață. Edificarea mediului individual. În: Analele Științifice ale
Universității „Alexandru Ioan Cuza” . Iași, vol. IV, 2008.
2. E. M. Бабoсов. Социально-стратификационная панорама современной Беларуси. Минск:
ФУАШ, 2002, p. 163.
3. Ibidem, p. 107.
4. Vintilă Mihăilescu. Antropologie. Cinci introduceri. Iași: Polirom, 2009, p.224.
5. E. M. Babosov. Op. cit., pp. 108-115.6. Vintilă Mihăilescu. Op. cit., p. 224-225.
7. Idem.
8. E. M. Babosov. Op. cit., p. 119.
9. Maria Larionescu, Ioan Mărginean, Gabriela Neagu. Constituirea clasei mijlocii în România.
București: Editura Economică, 2006.

154
Dr. Gheorghe CĂLCÎI,
Institutul Integrare Europeană ș i Științe Politice al AȘM
STRATIFICAREA SOCIALĂ: IMPACTUL NIVELULUI DE TRAI
Constatări preliminare ale categoriilor stratificare socială și nivelul de trai
Studierea stratificării sociale după nivelul de trai al populației în sistemul in-
vestigațiilor sociale este una din cele mai populare direcții de cercetare. Acestea
permit observarea și analiza transformărilor care se petrec în țară, oferă posibi-
litatea de a vedea mai clar traiectoria dezvoltării lor de pe pozițiile schimbării
caracterului și profunzimii dezechilibrărilor sociale și repartizării incorecte a
bogăției.
în prezentul studiu, stratificarea socială după nivelul de trai se examinează ca
un proces de diferențiere a populației prin analiza stării sociale, reliefare și sepa-
rare în anumite straturi care se deosebesc unul de altul după cantitatea bunurilor materiale de care dispun. Sensul acestei segmentări constă nu numai în relevarea elementelor și straturilor care se deosebesc între ele după nivelul bunăstării ma-
teriale, dar se cere ierarhizarea și punerea în ordine a ansamblului de populație
și redarea tabloului stratificării sociale după nivelul de trai. noțiunile de bază
utilizate sunt: nivelul de trai și stratificarea socială.
nivelul de trai reprezintă ansamblul condițiilor economice și neeconomice,
sociale, culturale și politice pe care societatea le creează membrilor săi, dar și ca-
pacitatea, aptitudinile indivizilor de a-și satisface cât mai din plin necesitățile cu venitul lor. Aspectele delimitării nivelului de trai sunt legate de mărimea și evo-
luția veniturilor, în primul rând, dar și de nivelul și evoluția prețurilor la bunuri
și servicii care alcătuiesc consumul și alți indicatori.
în literatura sociologică, noțiunea de stratificare socială se foloseș te în mai
multe sensuri, dintre care cel mai răspândit este acela care implică orice formă de diferențiere socială, capabilă să producă elemente de particularitate pentru
diverse grupuri. Alteori, termenul se aplică numai în cazul utilizării unor criterii
specifice de clasificare, ca de exemplu cele legate de venituri, putere, ocupații, prestigiu social, nivel de instruire etc. Deseori conceptul de stratificare socială se identifică cu cel de structură socială. Stratificarea socială este definită drept o sumă de inegalități structurale între diverse grupuri de indivizi ca o consecință
neintenționată a proceselor și relațiilor sociale. Din acest punct de vedere se poa-
te considera că societatea este alcătuită din mai multe straturi ierarhice, având în
vârf categorii sociale favorizate, iar la bază pe cele defavorizate. Aceste straturi se deosebesc unele de altele după anumite particularități: caracterul proprietății,

155
sursele și mărimea veniturilor populației, accesul la putere, prestigiul, averea și
economiile, originea socială, stilul vieții, nivelul de cultură, etnia, sexul, vârsta
etc. Instituțiile proprietății, moș tenirii, fiscalității, repartizării bunurilor și servi-
ciilor, sistemul de privilegii, înlesniri și recompense, normele și valorile comune
(obiceiuri, tradiții, ritualuri, mituri etc.) determină modul și căile de reprodu-
cere, transmitere și consolidare a statusurilor sociale. Totodată, de menționat
că majoritatea societăților au nu numai un singur sistem de stratificare. Aceste sisteme se bazează pe anumiți factori. De exemplu, indivizii sunt aranjați pe ver –
ticală conform valorii statusului care i-a fost atribuit. Vârsta, sexul și religia pot
sta la baza altor sisteme de stratificare. Acel sistem care este utilizat de sociologii
occidentali, atunci când este vorba de caracteristica claselor sociale, se bazează
pe așa criterii ca nivel de studii, profesie, putere și prestigiu. Acesta, la rândul lor,
determină statusul social-economic al indivizilor. unele sisteme stratificaționale
pot funcționa și în paralel, individul este ierarhizat în câteva sisteme: mai întâi
de toate persoana poate fi aranjată după criteriul rasial, apoi după factorii social-
economici: vârsta, studii etc. [1]. Prioritățile sistemelor paralele de stratificare
în orice societate au specificul lor. în cercetarea noastră se încearcă de a studia
stratificarea socială a populației Republicii Moldova în baza factorilor social-eco-nomici, iar criteriul de diferențiere este nivelul de trai.
împărțirea societății în straturi, care se deosebesc între ele după nivelul de
trai, este un rezultat al politicilor sociale elaborate și promovate de elita de la
conducere, care vede în inegalitate un mecanism viabil al stabilizării sistemului social. Existența stratului de jos permite disciplinarea celorlalți membri ai soci-etății, deoarece acest strat formează teama de sărăcie sau de o viață grea. Stratul celor bogați îndeplineș te funcții de motivare, încurajare, indicând că, dacă omul
manifestă stăruință și spirit de întreprinzător, atunci poate să obțină rezultate
considerabile. un rol deosebit de important în societățile occidentale îl joacă
reproducerea con știentă a ierarhiei, unde pârghiile economice se transformă în
mijloace importante de menținere a ordinii sociale, împingând mecanismele po-litice și administrative pe locuri secundare[2].
în diferite sisteme sociale tendința spre inegalitate se manifestă în mod diferit:
în unele capătă o exprimare mai slabă, în altele se manifestă cu tărie. în societatea
socialistă de tip sovietic stratificarea socială după nivelul de viață era generată de accesul inegal al membrilor societății la distribuția bunurilor materiale valoroa-se. în societățile cu economii dezvoltate pe prim-plan în acest sens se înaintează
inegalitatea veniturilor. Acest lucru nu înseamnă că în uRSS n-a existat inega-
litatea după nivelul de trai, generată de diferențele de venituri. Despre aceasta
vorbesc și rezultatele unei cercetări sociologice realizată în Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească în anul 1985 de către Institutul de Sociologie al Aca-

156
demiei de Științe a uniunii Sovietice sub conducerea profesorului I.T. Levâkin.
După un eș antion bine determinat au fost chestionați 545 de respondenți. La
întrebarea: „Ce posibilități oferă venitul familiei pentru satisfacerea necesităților
familiei Dsv ?” au fost obținute următoarele rezultate.
Tabelul 1. Venitul familiei destinat satisfacerii necesităților[3]
Nr.
d/rPosibilitățile oferite de veniturile familiei% față
de total
1. De la salariu până la salariu o ducem, deseori suntem nevoiți să împru-
mutăm bani pentru procurarea celor necesare, despre economii nici vor –
bă nu poate să meargă. 24
2. Pentru cheltuielile curente ne ajung bani, însă procurarea îmbrăcămintei pentru noi prezintă o problemă dificilă. 34
3. în fond, bani ne ajung, câte ceva putem economisi. Pentru procurarea lu-
crurilor scumpe de folosință îndelungată (frigider, televizor etc.) econo-miile noastre sunt insuficiente și noi luăm credite sau împrumutăm bani. 32
4. La procurarea mărfurilor de folosință îndelungată nu ne confruntăm cu dificultăți, însă cumpărarea unui autoturism sau petrecerea unui conce-diu luxos pentru noi e cu neputință.8
5. în prezent ne putem permite procurarea unor mărfuri scumpe, dacă am
dori, am putea aduna bani pentru autoturism, mobilă scumpă, construi-rea (cumpărarea) unei case de vacanță, pentru călătorii în străinătate, cu alte cuvinte, nu ne limităm la procurarea mărfurilor și serviciilor de lux.2
Exprimându-ne în termeni actuali ai stratificării sociale, după bunăstarea ma-
terială societatea sovietică moldovenească, conform aprecierilor subiective ale
respondenților, se prezenta astfel:
– Treapta de sus a piramidei sociale era ocupată de oameni care aveau tot ce le
trebuie pentru un trai luxos. Acest strat constituia numai 2% din populație.
– Pe treapta a doua ierarhică (cea de mijloc) se situau persoanele cu o situație
materială avansată (8%), dar ele se confruntau cu greutăți la achiziționarea
mărfurilor celor mai scumpe(autoturisme, petrecerea unui concediu luxos
etc.). Tot pe această treaptă se aflau cetățenii care erau limitați la procurarea obiectelor de lungă folosință și a celor scumpe (32%).
– Majoritatea populației (58%) era concentrată în zona sărăciei și forma al
treilea strat ierarhic (cel de jos); 34% dintre aceste persoane î și puteau sa-
tisface nevoile elementare, strict necesare, însă nu reu șeau să-și cumpere
pe banii câ știgați haine și încălțăminte, iar 24% n-aveau posibilități să-și
satisfacă nici strictul necesar.
un anumit aport la constituirea bunăstării materiale a indivizilor din socie-

157
tatea în care au predominat pârghiile administrative non-piață de distribuire a
bunurilor a adus apartenența la partidul comunist. Conformismul politico-ide-ologic, loialitatea, executarea întocmai a cerințelor înaintate de sistem se aprecia mai mult decât competența profesională, putința de a gândi de sine stătător, de a lua decizii responsabile, de a gândi non-standard. Partinitatea era un criteriu
important, care determină traiectoria și dinamica carierei profesionale a angaja-
tului, oferea posibilitatea de a ocupa un post de conducere, de a ajunge în stratul
nomenclaturii politice. Datorită acestor împrejurări, șansele de a avea un nivel
mai ridicat al bunăstării materiale erau mai mari pentru membrii de partid în comparație cu cei fără de partid și rolul acestui factor indirect nu trebuie neglijat.
Inegalitățile sociale în sistemul ideologic al straturilor de populațieun rol aparte in explicarea caracterului relațiilor constituite în procesul re-
partizării bunurilor și resurselor materiale între straturi și pături de populație
aparține teoriilor concepțiilor și ideilor existente în societate. în viața de zi cu zi
ele servesc drept călăuză în acțiune, îi mobilizează pe oameni la rezolvarea unor probleme de maximă importanță, con știentizează modul de distribuire a bunuri-
lor și resurselor în comunități. Ideologia aici joacă un rol dublu: pe de o parte, ea
reflectă modul de repartizare (egală sau neegală) a bogăției, pe de altă parte, re-zultatele acestor reflectări, fiind con știentizate și problematizate de către indivizi,
contribuie la formarea programelor de acțiuni sociale în această direcție.
Fiecare strat social are un anumit nivel de con știință ideologică: unele au un
grad mai ridicat, altele mai scăzut. Straturile favorizate au în arsenalul lor forme ideologice de influență asupra altor categorii de populație mai dezvoltate, mai avansate. în afară de aceasta, grupurile de elită dispun și de suficiente resurse
materiale, care deseori sunt folosite la propagarea și răspândirea ideilor proprii.
în rezultat, teoriile, concepțiile și ideile straturilor dominante sunt însu șite și de
către alte pături de populație, în același rând și de cele sărace. Cu toate că aceste
idei nu exprimă interesele grupurilor sociale medii și a celor de jos, ele îi susțin
pe cei bogați în acțiuni concrete: la alegeri, referendumuri, mitinguri etc.
nedreptățile sociale reprezintă motivul confruntărilor de idei între straturile
și grupurile sociale. Mai des această luptă se concentrează în jurul inegalităților
materiale. Această problemă îndeosebi este actuală pentru straturile de populație
defavorizate, care consideră că relațiile instituite în societate sunt neechitabile, incorecte și se cer a fi modificate sau chiar înlocuite. Viața de zi cu zi plină de su-
ferințe de ordin fiziologic și psihic îl face pe omul oprimat să simtă costurile po-
ziției sale din societate, să compare situația lui cu cea a indivizilor din straturile
de populație favorizate. Viața grea pe care o duce populația oprimată stimulează
atenția spre standardul de viață a straturilor din vârful piramidei ierarhice. Mo-

158
dul de viață al oamenilor care constituie straturile de jos îi împinge pe indivizi să
formuleze în reprezentările lor ideologice viziuni despre modificarea ierarhiei cu ajutorul redistribuirii bunurilor și resurselor sub diferite aspecte – de la caritate
și binefacere până la revoluție.
în contextul confruntărilor ideologice se înscriu și oportunitățile de elaborare
și difuzare a reprezentărilor și ideilor straturilor de populație despre inegalitatea
materială. Straturile defavorizate, lipsite de mijloace de existență, nici nu știu să
formuleze cerințele lor referitor la ridicarea nivelului de trai, nici n-au posibilități să le difuzeze, să le facă cunoscute lumii. Aceste straturi sunt cele mai cointeresa-te în rezolvarea problemelor inegalităților sociale, dar sunt lipsite de capacitatea
de a le rezolva. în acela și timp, straturile de vârf, de oameni bogați, nu manifestă
interes față de rezolvarea problemelor inegalității sociale în favoarea păturilor
de oameni săraci. numai activismul social al unor persoane din straturile neîn-
stărite, a unui cerc mai restrâns de militanți din cadrul acestor straturi, plus ma-nifestarea fenomenelor care amenință stabilitatea societății (infracționalitatea,
acțiunile unor cercuri de oameni cu viziuni radicale etc.) impun straturile de sus,
conservatoare, să înainteze, în scopuri de autoapărare, spre rezolvarea problemei nedreptăților sociale, să inițieze promovarea unor schimbări care apoi contribuie la reîmpărțirea averii societății și repartizarea veniturilor având ca obiectiv sta-
bilizarea situației.
Problema inegalității materiale a existat și în societatea socialistă. Elita de la
conducere concentrase în mâinile sale puterea politică. Prin intermediul aces-tui act ea a pus stăpânire și pe bunurile materiale ale societății. Deși societatea
se declara ca lipsită de oameni săraci și bogați, în realitate o astfel de împărțire
exista. Cea mai mare parte a populației, după nivelul bunăstării materiale, se afla în partea de jos a ierarhiei sociale. însă diferențierea evidentă în nivelul de trai
a claselor sociale se interpreta ca ,,neesențială” și fiind legată de ,,deosebirile din
cantitatea și calitatea muncii depuse” . Această construcție ideologică era pe larg
difuzată și a pătruns adânc în con știința cetățenilor.
Ideologia dominantă și regimul politic al societății depă șite lipsea cetățenii de
posibilitatea de a-și spune sugestiile cu voce tare. Acele persoane care se hotărau să-și exprime în mod obiectiv punctul de vedere referitor la nivelul de trai al
populației și, în special, să vorbească despre straturile sărace și elita conducă-
toare erau considerate ca persoane care duceau o propagandă antisocialistă. Ei
erau catalogați conform articolelor Codului Penal. în anii `60 ai secolului XX,
în uniunea Sovietică a apărut noțiunea de populație neînstărită, iar în anii `80 –
venituri neprovenite din muncă ca noțiuni ale inegalității sociale.

159
Stratificarea populației conform satisfacției de venituri ale familiei
Stratificarea socială, după cum indică rezultatele cercetărilor sociologice efec-
tuate în diferite țări, au unele particularități esențiale și fundamentale. Mai întâi
de toate s-a constatat că elementele componente ale stratificării acționează asu-pra reproducerii și constituirii inegalităților dintre oameni în mod diferit: unele
exercită o înrâurire mai mare, altele mai mică. Se observă că unele părți com-ponente: bunăstarea materială (sursele și mărimea veniturilor, averea), studiile,
locul în sistemul puterii, ocupația (profesia, funcția) formează „miezul” stratifi-cării, ele sunt sprijinul ei. Raportate la acestea, alte caracteristici ale stratificării, de asemenea, fiind importante (prestigiul, stilul vieții), se prezintă ca derivate,
dependente de primele. Indicatorii care fac parte din setul stabil de caracteristici
ale stratificării sociale sunt interdependenți și relațiile reciproce reflectă situația
reală din sistem.
Caracterul relațiilor (directe și indirecte) între elementele componente consi-
derate cele mai importante ale stratificării sociale, într-o formă simplificată, poa-
te fi reprezentată grafic (Fig.1).

1) Originea socială a
individului
2) Studiile 3) Locul în structura
partidului de la guvernare 4) Locul în structura
puterii
5) Ocupația,
profesia, funcția 6) Poziție aproape
de distribuire
bunurilor 7) Nivelul de trai
Fig. 1. Legătura reciprocă a nivelului de trai cu alte elemente componente
ale stratificării sociale.
După cum se vede din Fig. 1, care reprezintă setul de criterii ce constituie
stratificarea socială, nivelul de trai este un fel de indicator al ,,ieșirii” , și se află
cu celelalte în relații funcționale și variabile independente. nivelul de trai este,
prin urmare, un factor integrant, care reflectă situația oamenilor, locul pe care ei îl dețin simultan în diverse substructuri ale societății. Mecanismul acestei de-
pendențe este clar: pozițiilor ocupate de indivizii în substructurile sociale cores-

160
punzătoare sunt ,,atribuite” anumite recompense, bunuri și privilegii care servesc
drept mijloc de existență, satisfac cerințele și interesele personale. Ele încurajează
și stimulează meritele deosebite ale indivizilor și realizarea lor. Aceasta implică
posibilitatea utilizării nivelului de trai ca mijloc sigur, adecvat de identificare a
straturilor sociale, stabilirii granițelor și distanțelor sociale dintre ele.
însă acest lucru nu înseamnă că poziția oamenilor în sistemul stratificării so-
ciale poate să înlocuiască cele mai semnificative caracteristici ale ei. De exemplu, stratificarea socială a populației după nivelul de trai nu permite de a face un concept despre stilul vieții sau atitudinea față de biserică și religie – componente
esențiale ale stratificării sociale, deoarece acestea sunt relativ independente de
nivelul de trai. După cum indică rezultatele unor studii speciale, acestea sunt în
mare măsură determinate de factorii și măsurile culturale. Acela și lucru poate fi
spus și despre prestigiu. Grupurile evidențiate după criteriul bunăstării pot să nu
coincidă cu structurile analogice formate după prestigiu. Dar, în general, cu toate acestea, schema propusă a legăturii reciproce a nivelului de trai cu alte elemente
ale statusului social-economic poate fi interpretată și în felul următor: pentru
atingerea uneia și aceleiași trepte a nivelului de trai rolul decisiv pentru diferiți
indivizi și grupuri sociale poate să-l joace diversele componente ale statusului
sau combinația lor. De exemplu, originea socială a unui individ anumit îi permite
să ocupe un loc privilegiat în cadrul partidului care se află la guvernare. El a că-pătat un post care i-a asigurat un nivel ridicat de viață (1, 3, 6, 7. Fig.1). Pentru alt
cetățean, calea spre obținerea acestui nivel al bunăstării a devenit universitatea, care i-a dat posibilitate să însu șească o profesie valoroasă și i-a deschis drumul
spre acces la bunuri (1, 2, 5-7).
Sistemele de satisfacere sunt preponderent complexe, în sensul că ele îmbină
simultan mai multe aspecte de împărțire pe criterii diferite. La cercetările nive-
lului de trai al populației trebuie aplicate și alte criterii ale stratificării. Aceasta va
permite de a aprecia influența criteriilor stratificării asupra sistemului inegalită-
ților din domeniul bunăstării și al stratificării sociale în întregime.
în cercetarea noastră,drept criteriu al stratificării sociale a populației Repu-
blicii Moldova a servit aprecierea veniturilor familiei de către respondenți. In-formația pentru această estimare a fost obținută din răspunsurile persoanelor
investigate la întrebarea: „Cum apreciați veniturile familiei Dvs?” (Tabelul 2).
Evaluarea raportului dintre veniturile familiei și nevoile ei dezvăluie stratifi-
carea socială a populației Republicii Moldova după venituri – criteriul principal
al nivelului de trai. Modelul stratificării societății, ilustrat de datele Tabelului 2,
demonstrează că pe parcursul deceniului întâi al sec. XXI bunăstarea materială a
populației a cunoscut schimbări neesențiale. Aceasta vorbeș te de faptul că ea s-a
constituit la nivelul sărăciei și pare că a obținut formă stabilă.

161
Tabelul 2. Estimarea veniturilor familiei în raport cu necesitățile
(% față de total)[4]
Variantele răspunsurilor
respondențilorLuna noiembrie, anii
2001 2002 2006 2007 2010 2011
nu ne ajung nici pentru strictul necesar 41,0 34,0 29,4 28,5 29,3 33,9
ne ajung numai pentru strictul necesar 41,0 45,0 39,0 40,8 42,2 41,1
ne ajung pentru un trai decent, dar nu
ne permitem și unele bunuri scumpe12,0 15,0 21,7 22,1 19,0 17,1
Reușim să cumpărăm și unele bunuri
mai scumpe, dar cu restricții în alte do-
menii4,0 4,0 7,0 6,6 5,5 6,7
Reușim să avem tot ce ne trebuie, fără să ne limităm la ceva1,0 1,0 1,2 1,1 1,2 0,7
n-au dat răspuns la întrebări 1,0 1,0 1,7 0,9 2,9 0,5
în cadrul modelului prezentat, stratul 1 (cel de jos) uneș te un grup mare de
locuitori săraci, aproximativ 1/3 din populație, cărora banii agonisiți nu le ajung
nici de la salariu până la salariu. Pentru obținerea mărfurilor și serviciilor strict
necesare respondenții din această categorie sunt nevoiți să mai împrumute bani. în noiembrie 2011, rândurile acestui strat erau completate de 38% din femeile
chestionate, 37,6% – populație sătească, 49,4% – oameni vârstnici, peste 60 ani, 41,1% – persoane cu un nivel redus de studii.
Al doilea strat este cel mai numeros. El formează mai mul de 40% din popula-
ție. Veniturile acestora acoperă numai strictul necesar, însă nu pot face nici un fel de economii. Reieșind din mijloacele financiare de care dispun aceste persoane, putem conchide că situația materială și standardul lor de viață coincid cu simpto-
mele oamenilor săraci. însă pe aceș tia nu-i putem numi absolut săraci, deoarece
ei, de regulă, duc un mod de viață normal, a șa ca majoritatea populației, și în caz
de o promovare în țară a unor politici sociale de succes aceș tia mai u șor pot pă-
răsi zona sărăciei și să se ridice pe scara ierarhică a stratificării sociale. Din acest
strat fac parte 43% din bărbații chestionați, 42% – locuitori ai satelor, 41-44% – persoane de vârstă 30-59 de ani, 42% – persoane cu un nivel scăzut de studii.
Componența celui de al treilea strat este alcătuită din 1/5 de cetățeni, venitu-
rile actuale ale familiilor lor le ajung pentru a duce un trai decent, adică acoperă cheltuielile curente și își permit să facă și unele economii, însă aceste sume nu le
permit să-și procure lucruri mai scumpe. La obținerea acestor mărfuri o parte din bani sunt împrumutați sau luați în credit. Acest nivel de trai poate fi consi-derat ca mediu, iar categoria socială – primul strat de mijloc și este alcătuit din
20,0% dintre bărbații chestionați, 21% – oră șeni, 23% – persoane tinere în vârstă
de până la 30 ani și 24% – respondenți cu un nivel înalt de studii.

162
Al patrulea strat în truneș te categoria de familii și solitari (5-6%), care mate-
rial sunt asigurați bine, însă pot să se confrunte cu unele greutăți la procurarea
locuințelor și limizinelor luxoase, a altor obiecte de felul acesta sau la organizarea
unei odihne la nivelul cel mai înalt. în rest, probleme legate de satisfacerea trebu-
ințelor materiale lipsesc. Acest grup de populație de asemenea poate fi considerat ca unul de mijloc, dar de un rang mai înalt, față de cel precedent. Aici se întâl-nesc și elemente care-i caracterizează și pe oamenii bogați. Aceștia, împreună cu
stratul al treilea, constituie, după părerea noastră, clasa de mijloc a societății mol-doveneș ti. Totodată, stratul al patrulea poate fi numit ca un strat de graniță între
clasa de mijloc și vârful piramidei ierarhice format din oameni bogați. Rândurile
stratului nominalizat sunt completate de 10% – bărbați, 8,4% – oră șeni, 14,3%
– tineri de până la treizeci ani, 11,1% – persoane cu un nivel înalt de instruire.
Al cincilea strat este format din oameni care au tot ce le trebuie, se bucură de
o libertate deplină în ceea ce priveș te satisfacerea nevoilor materiale, nu duc lipsa
mijloacelor financiare pentru procurarea obiectelor de lux, au acces la orice ser –
vicii și modalități de odihnă. în topul straturilor ierarhice ale stratificării sociale
ale Republicii Moldova aceștia constituie aproximativ 1% de familii și solitari și
au toate particularitățile caracteristice stratului cel mai înalt al piramidei ierarhi-ce a stratificării sociale a oamenilor bogați. Din această categorie socială fac parte 1,1% dintre bărbații investigați, 2,6% persoane cu un nivel înalt de studii, 0,9% respondenți în vârstă de 30-40 de ani.
în așa mod materialele analizate demonstrează că circa ¾ din populație for –
mează clasa de jos, clasa săracilor și nevoia șilor; clasa de mijloc constituie în
topul stratificării sociale 23,8%, iar cea de sus, stratul oamenilor bogați, numeric e destul de mică și alcătuieș te 1,0%.
Analiza datelor statistice și rezultatele cercetării sociologice reflectă starea
materială a populației din Republica Moldova. Cu toate că în ultimii ani dezvol-tarea economică și veniturile disponibile ale populației au înregistrat o oarecare
sporire, bunăstarea majorității covâr șitoare a cetățenilor continuă să rămână di-
ficilă. Aceasta confirmă și rezultatele cercetărilor sociologice efectuate de Secția
de Sociologie a IIEȘ P al A ȘM. Datele sondajului petrecut în rândurile experților
în octombrie 2011 confirmă cele spuse mai sus[5].
Deși statistica oficială indică unele creș teri ale veniturilor populației, numai
13,3% dintre experții chestionați au adeverit aceasta; 41,3% au declarat că în ultimii doi ani veniturile cetățenilor au rămas acelea și, iar 40,0% consideră că
ele s-au micș orat. în opinia experților, asupra reducerii bunăstării populației au
influențat: majorarea prețurilor la mărfuri și servicii (84%); creș terea prețuri-
lor la produsele alimentare (60%); scumpirea costurilor întreținerii locuințelor (73,3%);majorarea prețurilor la serviciile transport, la articolele de îmbrăcăminte
și încălțăminte (50-60%).

163
în acela și timp, jumătate din experții investigați au menționat că în Republica
Moldova nu se întreprind măsuri pentru crearea locurilor de muncă și îmbună-
tățirea condițiilor ei – factori care ar putea să contribuie la ridicarea nivelului de
trai al populației.
în așa mod, stratificarea socială după nivelul de trai, fiind rezultat al diferen-
țierilor sociale, este influențată de dezvoltarea economică, veniturile populației, nivelul de reflectare a diferențierilor materiale dintre oameni în sistemul ideolo-gic al societății etc. Tranziția la relațiile de piață a modificat în mod radical struc-tura socială a populației Republicii Moldova. în rezultatul promovării politicilor
social-economice liberale au apărut diferite straturi care se deosebesc între ele
după venituri – indicator de bază al nivelului de trai. Se observă că în societatea
moldovenească s-a produs o polarizare a populației după bunăstare și avere – la
un pol sunt concentrați oameni cu un nivel decent de viață (15-20%), la celălalt – cei care au sărăcit (80-85%). Materialele statisticii oficiale și rezultatele cerce-
tărilor sociologice demonstrează că măsurile luate în ultimii ani de către stat în-
dreptate spre îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației n-au fost eficiente.
în scopul ridicării nivelului de trai al populației și modificarea stratificării sociale
este necesară elaborarea și promovarea de către stat a unor politici sociale viabile
care ar influența creș terea economiei țării, crearea pentru producătorii de toate
rangurile de condiții de eficientizare a activității lor, atragerea investițiilor străine în economia națională, iar realizarea acestora va face posibilă crearea a noi locuri
de muncă și creș terea bunăstării materiale a oamenilor.
note și Refe Rințe:
1. Stratificarea-și-mobilitatea-socială. [On-line].http://www.scribd.com/doc/6810654/. Accesat
24.10.2011.
2. Anthony Giddens. Sociologie. București: All, 2000.
3. Всесоюзное социологическое исследование образа жизни советских людей. Москва:
ИСИ АНСССР , 1987, p. 26.
4. Barometrul de opinie publică. Republica Moldova, noiembrie 2001-2011, p.84.
5. Cercetarea a fost efectuată în orașul Chișinău, raioanele Strășeni și Hîncești. Au fost investi-
gați 72 de experți.

164
Dr. Iurie CARAMAN,
Institutul Integrare Europeană ș i Științe Politice al AȘM
STRATIFICĂREA CULTURALĂ ȘI CONSUMUL CULTURAL
ÎN COMUNITĂȚILE RURALE ALE REPUBLICII MOLDOV A
Republica Moldova parcurge, de aproape două decenii, un proces de moder –
nizare și tranziție de la un sistem social-economic și politic la altul, care aduce
schimbări valorice și tendințe obiective noi. Schimbările și șocurile politice, eco-
nomice și sociale generate de modernizare au fost amplificate de diverși factori:
apariția relațiilor de piață în urma distrugerii imperiului sovietic, survenite la
finele secolului XX și urmată de criza socioeconomică; conflictul transnistrean, „criza identitară”; influențe semnificative ale crizei financiare mondiale asupra
proceselor interne. Factorii menționați au contribuit la fragmentarea societății
moldoveneș ti în noi grupe sociale și culturale, în segmente etnice, lingvistice,
regionale etc.
Stratificarea culturală este o diferențiere ierarhică dintre oameni, care sunt
parte a unei culturi dominante, și care se deosebește prin anumite caracteristici socioculturale, cum ar fi: de vorbire, mod, stil de viață, necesități culturale și de petrecerea timpului liber. Aceste caracteristici se mai bazează și pe o diferență dintre starea materială a individului ori, sociologic spus, a statusului social.
Cultura este o caracteristică a unei societăți, nu a unui individ. Cultura este tot
ceea ce este învățat în cursul vieții sociale și transmis din generație în generație, ea este „ereditatea socială a membrilor unei societăți” [1, p.43].
Cultură unei societăți este marcată de o serie de modele, de imagini-ghid, de
reprezentări, la care se raportează membrii unei societăți în comportamentele,
munca, rolurile și relațiile lor sociale. Astfel, modurile de acțiune socială pot fi
tratate drept practici culturale..
Cel mai activ și influent subiect al politicii culturale la nivel de stat îl consti-
tuie guvernul, reprezentat de Ministerul Culturii. Astfel, la începutul anilor ’90, instituțiile de cultură au fost concepute drept instituții complexe, care întruneau
trei funcții majore – de informare, culturalizare și educare. Referindu-ne la aceste
trei funcții ale instituțiilor de cultură, care au fost stipulate și în legislația Re-
publicii Moldova, e de la sine înțeles că “instituțiile culturale obligatoriu devin obiecte ale politicii de stat – politica culturală” [2].
Termenul „politică culturală” în Republica Moldova, în perioada de tranzi-
ție, s-a discutat sumar în documentul Politica culturală în Republica Moldova
[3, p. 268], la fel s-au elaborat traduceri sub egida Consiliului Europei [4. з. 59],

165
care ofereau sugestii și practici în implementarea unei politici culturale corecte.
însă atât politica propusă de guvernul Republicii Moldova, cât și cel european
tratau instituțiile culturale în cadrul politicii culturale doar evaziv, fără acțiuni
bine definite.
La nivel guvernamental, „începutul tranziției” în domeniul culturii a fost prin
lansarea programului Dezvoltarea și ocrotirea culturii și artei în Republica Moldo-
va pentru anii 1993-2000 [5], fiind abrogat în 1997, și a cărui obiectiv principal
l-a constituit conservarea și ocrotirea moș tenirii culturale, de rând cu menține-
rea sistemului de instituții care asigură cadrul de dezvoltare a vieții spirituale. Obiectivele propuse erau o prioritate de scurtă și lungă durată, fiind finanțată din
surse bugetare și nebugetare, astfel încât formau un sistem plurivalent de susți-
nere și creare a condițiilor pentru dezvoltarea și promovarea culturii, dar fără
strategii de consolidare a politicilor culturale autohtone.
Analizând programul, realizăm că politica culturală a fost tratată drept o po-
litică ce a corespuns realității controversate și dramatice perioadei de tranziție,
care se axa cu prioritate pentru conservarea moș tenirii culturale, susținerea for –
melor și genurilor de creație artistică și acțiune culturală, asigurarea accesului la
valorile culturii naționale și universale etc.
Pe lângă alte hotărâri, decizii, planuri de acțiune ce vizează instituțiile cultu-
rale și în special a celor din comunitățile rurale este și acțiunea Programul Na-
țional „Satul moldovenesc”, care este prevăzut pentru perioada 2005-2015 [6].
Acest program analiza situația din domeniul culturii, inclusiv cea a accesibilității
și protejării patrimoniului cultural. Obiectivele incluse se axau pe: protejarea și
valorificarea patrimoniului cultural național/crearea condițiilor egale de acces al cetățenilor la valorile culturale și la procesul cultural.
Printre ultimele programe culturale de amploare de nivel național, organizate
și desfă șurate la inițiativa guvernului, dar care nu și-au atins obiectivele scontate,
pot fi numite: proiectul guvernului pentru anii 2005-2009 numit Modernizarea
țării – bunăstarea poporului, proiectul cultural Caravela culturii, care din start
s-au înscris ca ni ște acții culturale de lungă durată, dar fără a se înscrie în stra-
tegia sistemului cultural ca parte componentă a politicii culturale din Republica Moldova. Ba mai mult ca atât, proiectul cultural Caravela culturii, care a avut
menirea de a descoperi și a promova tinerele talente din comunitățile rurale, de a revigora și susține tezaurul folcloric din mediul rural, nu și-a realizat obiectivele trasate în strategia prevăzută de proiectul în cauză.
Pentru prima dată în Republica Moldova se realizează o cercetare empirică a
locului și a rolului culturii (cercetare cu implicarea experților) [7] inclusiv a culturii
rurale,[8] din perspectiva consumului cultural și al implicării culturii în stratifi –
carea socioculturală din ultimele două decenii produse în mediul rural moldove –

166
nesc. Accentul prezentei cercetări se va pune pe consumul cultural, infrastructura
culturală, instituții, preferințe culturale și a timpului liber, ca mai apoi, în urma unei analize ample, să se elaboreze sugestii și propuneri, care, ulterior, ar putea să amelioreze politicile culturale publice naționale și locale și care chiar ar putea duce la revitalizarea localităților rurale și, de ce nu, a întregii noastre națiuni.
Interesul vizavi de acest domeniu porne ște din preocuparea ideii de calitate
și a ponderii culturii în stratificarea socială a Republicii Moldova din momentul prăbușirii imperiului sovietic și a proclamării independenței sale. Dezbaterile pen –
tru și împotriva anumitor tendințe culturale (fie că în muzică, teatru, pictură, în
dans, în vestimentație sau orice alt aspect cultural) necesită un sprijin științific la
care să se poată apela pentru fundamentarea unor argumente, ceea ce și vom încer –
ca să facem în prezentul studiu.
în prezentul studiu ne vom focaliza atenția asupra stratificării culturale și a
consumului cultural din mediul comunităților rurale. în luna decembrie 2008,
în Secția Sociologie a Institutului de Filozofie, Sociologie și Științe Politice al
Academiei de Științe a Moldovei a fost realizat sondajul sociologic „Probleme
și oportunități ale culturii din Republica Moldova”(autorul sondajului Iu. Ca –
raman). La una din întrebările chestionarului: „ Cum apreciați politica în do –
meniul culturii desfă șurate în ultimii ani?”, răspunsurile respondenților au fost
următoarele: politica culturală a fost apreciată pozitiv doar de către 7,3% din numărul respondenților, 21,8% au apreciat politica culturală mai degrabă po –
zitiv decât negativ, 33,3% au apreciat-o mai degrabă negativ decât pozitiv, iar 21,3% au apreciat-o negativ, 16,4% au arătat că le este greu să se aprecieze cu un răspuns definit. Datele sondajului denotă că mai mult de jumătate din respon –
denți apreciază negativ desfă șurarea politicii culturale în Republica Moldova.
Rezultatele studiului sociologic repetat după 4 ani, adică în anul 2012 ( Fig. 1)
atestă o ușoară mișcare în ascensiune a politicilor culturale. Astfel, 9,5% dintre respondenți (față de 7,3% în 2008) apreciază pozitiv politica culturală, 21,5% o apreciază mai degrabă pozitiv decât negativ, 27,5% – mai degrabă negativ decât pozitiv, iar 19,4% au apreciat-o negativ.
Vorbind despre consumul cultural ce are loc în societatea noastră, trebuie de
menționat faptul că structura socială este foarte asemănătoare cu structura con –
sumului cultural. Argumentul omologiei date presupune că structurile stratificării culturale sunt bazate pe aceea și logică la fel ca mecanismele și structurile stratifică –
rii sociale [9, p.3]. Astfel, se presupune că urmărind logica ierarhizării sociale poate fi explicată variația din domeniul consumului cultural. Omologia constă tocmai în corespondența care se presupune că există între stratificarea culturală și cea soci –
ală. Indivizii din stratul social înalt sunt cei care preferă și consumă cu predilecție
elemente de cultură „înaltă” , sau „de elită” , în timp ce indivizii din stratul social de

167
jos preferă și consumă preponderent elemente de cultură „de masă” sau „populară”
(Fig. 4), cu mici excepții intermediare care sunt admise [10, p.4] .
Pozitiv; 9,5Mai degraba
pozitiv decat
negativ; 21,5
Mai degraba
negativ decat
pozitiv ; 27,5Negativ ; 19,4NS, NR; 22,1
Fig. 1. Aprecierile politicilor culturale desfășurate în ultimii ani (%)
Pornind de la viziunea lui Max Weber [11], Pierre Bourdieu [12] î și fondează
propria teorie pe supoziția conform căreia cultura reprezintă un domeniu de cu –
cerire asemenea lumii economice, în care actorii care dețin interese concurează în
scopul de a acumula diferite tipuri de resurse, respectiv de „capital” . Indivizii se află
în competiție (din nou, la fel ca actorii economici) pentru a- și însu și bunuri, dar și
comportamente, de capital cultural, care sunt definite din punct de vedere social ca
fiind distinctive, și prin urmare oferind o aură de superioritate. Autorul stabile ște
o legătură clară între această luptă pentru diferențiere și distribuția economică a
bunurilor materiale, pe care astfel o legitimează și reproduce. Condiția existențială
materială a unui individ, determinată de capitalul economic deținut de acesta, in –
duce acel habitus care generează gusturile culturale. Practic, este enunțată o legătu –
ră atât de strânsă între cultură și economie încât spațiul social este privit ca fiind o
intersecție a spațiilor social și cultural.
Poziția fiecărui individ în acest spațiu este dată de clasa de care aparține, care
nu este altceva decât o combinație între cele două dimensiuni, o entitate având di –
ferite valori pe cele două coordonate [13, p. 255] . Pierre Bourdieu define ște tipurile
de capital menționând: Depinzând de aria în care funcționează, și de costul unor
transformări mai mult sau mai puțin costisitoare care reprezintă pre-condiția efi –
cacității ei în respectivul câmp, capitalul se poate prezenta în următoarele ipostaze: capital economic, care este imediat și direct convertibil în bani și poate fi instituți –
onalizat sub forma proprietăților/drepturilor de proprietate; capital cultural, care e convertibil, în anumite condiții, în capital economic și poate fi instituționalizat în

168
forma calificărilor educaționale; și capital social, făcut din obligații („conexiuni”)
sociale și care e și el convertibil, în anumite condiții, în capital economic și poate fi
instituționalizat în forma titlului de noblețe” [14].
Pierre Bourdieu alătură capitalului economic ca factor de diferențiere socială
capitalul cultural, care include capitalul educațional și capitalul simbolic, susținând
că un om, de mic, are anumite predispoziții induse, datorită celor trei capitaluri
(social, cultural, economic), ceea ce-i determină ocuparea unei poziții într-un spațiu social. Pentru Bourdieu, poziția de clasă este funcție de volumul capitalului (economic sau cultural) deținut. Trebuie de subliniat faptul că un factor esențial în identificarea grupelor sociale este educația. Pe lângă educația măsurată ca număr de
ani de școală absolviți sau ultima diplomă dobândită ar putea fi incluși și indicatori
precum existența unor atestate/diplome educaționale obținute în afara sistemului normal de educație.
în cercetarea noastră am adresat respondenților întrebarea: „ Cum considerați
că este mai prestigios, să ai capital financiar sau potențial cultural? ” Spre uimirea
noastră, 29,8% dintre respondenți au optat pentru potențialul cultural și 58,7% – pentru potențialul financiar. Din aceasta putem conchide că mai mult de o 1/3 din respondenții care s-au determinat în alegerea unui răspuns definitoriu se orientează că astăzi, fără o cultură generală, este greu de a face față provocărilor mileniului trei.
în cadrul unei societăți există culturi specifice fiecărei categorii sociale. Diversi –
tatea culturală rezultă în mod necesar din diversitatea structurilor sociale. un indi –
vid se implică în mai multe sisteme organizaționale și dispune de statusuri și roluri
diferite pentru fiecare din instituțiile sau grupurile în care este integrat. Individul se află într-o situație culturală complexă: pe de o parte, el aparține unui sistem cultural al societății și acceptă valorile acestuia, pe de altă parte, cunoa ște, ca membru al di –
verselor grupuri, stiluri de viață, norme, tradiții diferite de cele de la nivelul culturii
globale/naționale a societății. A șadar, concomitent cu o cultură a tuturor membri –
lor societății există culturi specifice grupurilor – subculturile. Ele derivă din con –
textele particulare de manifestare a modului de viață caracteristic unor structuri
sociale, profesionale sau etnice. în consecință, sunt subculturi etnice, religioase, de
vârstă, ocupaționale, teritoriale, lingvistice etc.
Cultura influențează modul în care oamenii î și organizează viața, felul lor de
a gândi și de a acționa. în acela și timp, cultura influențează și este influențată de
circumstanțele exterioare și suferă schimbări ca urmare a acestor circumstan-
țe. Aceasta ne-o demonstrează rezultatele cercetării noaste [7]. Diferențele de gândire privind „ceea ce ar însemna cultura astăzi” ne reflectă aceste influențe a culturii asupra modului de a gândi – cultura fiind 41.5% considerată „sursă de
bogăție spirituală” și 31.4% un „mod de afirmare” . Important este de subliniat
faptul că pentru un procent ridicat de experți – 18.6% – cultura constituie o sursă

169
de existență. Și aici intervine acea situație a „coloritului culturii” – când omul de
artă este nevoit din cauza salariului mizer să „facă cultură” pentru a exista și nu
pentru a încălzi sufletele celor ce le transmite valoarea culturii.
Conform rezultatelor studiului sociologic [8], lectura ca consum cultural este
slab reprezentată în rândul populației din localitățile rurale (Fig.3). Astfel, din
totalul celor intervievați, 29,2% pe parcursul unui an n-au citit nici o carte, 18,2% au citit doar o carte. Aproape o treime din respondenți n-au citit nici o carte. Doar 12,6% dintre cei intervievați au citit între șapte și douăsprezece cărți, 4,4% – 13-20 cărți, 1,7 % – 20-40 cărți și doar un procent citesc peste 50 de cărți. Studiul relevă o tendință de profesionalizare a lecturii, în sensul că oamenii citesc cărți și
reviste de specialitate, fie pe hârtie, fie în format electronic.
E necesar de a sublinia și faptul că lectura în mediul rural, ca și în cel urban,
a încetat de a se bucura de primele poziții ale palitrei consumului cultural, adică nu mai este în vogă asemenea anilor ’80 ai secolului trecut. Locul lecturii în topul consumului cultural rural a fost luat cu o mare ruptură, practic de trei ori (26,4%)
mai mult ( Fig.2), de programele televizate (79,4%), care în ultimul timp au devenit
tot mai diverse și complexe, după care urmează audierea muzicii – 40,3%), ascultă
radioul – 37,3%, citesc presa – 22,6%. Tot mai solicitate devin rețelele sociale ale in –
ternetului și a diverselor jocuri propuse de aceste rețele de socializare, clasându-se pe primele locuri în topul necesităților și preferințelor culturale.
Joffre Dumazedier [15, p.123] consideră timpul liber ca având trei funcții prin –
cipale pentru individ, și anume: odihnă, divertisment și dezvoltare a personalității.
Acestea se află în strânsă legătură unele cu altele, chiar și atunci când, aparent cel
puțin, s-ar afla în opoziție. Prin odihnă omul se eliberează de oboseală, prin di –
vertisment – de plictiseală, iar dezvoltarea personalității vine să contrabalanseze efectele automatismelor de gândire folosite în acțiunile cotidiene și în special în
activitățile instituționale.
Conform estimărilor statistice, rețeaua instituțiilor de cultură din teritoriu
constituie 1231 case și cămine de cultură în cadrul cărora activează 3408 formații
artistice de amatori, din ele 790 cu titlul model, 1385 biblioteci, 108 instituții de învățământ artistic extra școlar și 85 muzee.
în anul 2008, în cadrul Programului prioritar de finalizare a construcțiilor și
reparație capitală a edificiilor instituțiilor de cultură din teritoriu pentru anii 2006 – 2008 implementat prin intermediul Fondului de Investiții Sociale au fost reparate și dotate cu echipament tehnic, instrumente muzicale, computere și costume națio –
nale 12 case și cămine de cultură.
Tot prin intermediul Programului menționat au fost reparate capital și dotate cu
echipament în total 34 de case și cămine de cultură din teritoriu, inclusiv și biblio –
teci, în anul 2009 s-au deschis oficial, în urma reparațiilor capitale, 4 case de cultură

170
( or. Cupcini, Edineț; s. Molovata nouă, Dubăsari; or. Cantemir; or. Taraclia; Casa
Cărții din or. Briceni).
Desigur, gama și diversitatea de petrecere a timpului liber în comunitățile rurale
nu este atât de largă. Pe de o parte, muncile agricole în care este implicat individul
nu le oferă o gamă largă a timpului liber, pe de altă parte, structura instituțiilor culturale rurale nu sunt înzestrate și dotate pentru a le oferi mai multe posibilități în organizarea agrementului locuitorilor din comunitățile rurale în satisfacerea necesităților spirituale ce țin de petrecerea timpului liber. Aceasta ne-o demon –
strează și rezultatele studiului nostru ( Fig.3) – 73% dintre cei intervievați își petrec
timpul liber acasă, 17% – cu prietenii, 13,3% – în ospeție, 10,8% – la aer liber și doar
1,9 % își petrec timpul lor liber în instituțiile culturale.
Femeile și bărbații preferă diferite forme de petrecere a timpului liber. Astfel,
reieșind din realitatea posibilităților mult prea limitate de satisfacere a necesităților
spirituale ce țin de timpul liber al instituțiilor culturale rurale, cea mai preferabilă formă de petrecere a timpului liber de către ambele sexe este domiciliul. Rezultatele
studiului ne releva că această formă este mai preferată pentru femei (40,7%), dar nu
cu prea mare diferență de preferințele bărbaților (32,3%). E cunoscut faptul că sub aceste cifre se ascund iarăși diferite forme ale așa-zisului timp liber pentru femei (menaj, spălat, bucătărie, croșetat, etc.) și cel al bărbaților (citirea ziarelor, progra –
me TV , a sta la un pahar de vorbă cu vecinul etc.), pe când preferințe totalmente bărbătești – pescuitul (3,4%), cu prietenii – preferă sa-și petreacă timpul său liber
10,8% dintre bărbați, spre deosebire de femei – 6,2%.
Fig. 2. Consumul cultural în comunitățile rurale

171
0 20 40 60 80Alte locuriLa vila /gradinaLa pescuitLa locul de lucru/studiiLa aer liber (parc, padure)In ospetieIn institutii culturaleCu prieteniiAcasa
1,83,63,43,910,813,21,91773
Fig. 3. Frecvențe ale petrecerii timpului liber în comunitățile rurale
Cu toate că deosebirea dintre sexe nu ține de stratificarea culturală, ci de cea
socială, trebuie de ținut cont că însăși noțiunea de stratificare în raport cu cultura
trebuie înțeleasă mult mai larg – ca diferențierea formelor de cultură în dependență de statusul ocupațional. Anume statusul social impune direcția intereselor cultu –
rale ale personalității, a stilului de viață, a eficienței modului de petrecere a timpu –
lui liber, a tendințelor informaționale, a gusturilor estetice, a modei, a unui imidj anumit, a respectării anumitor ritualuri casnice și obiceiuri, a conceperii cinstei și onoarei personale, a unor viziuni asupra universului ș.a.
în societatea contemporană, după cum relatează diverse studii sociologice, ceea
ce face individul în timpul liber depinde mai puțin de statusul său și de poziția sa socială, decât de ceea ce ține de pasiuni, aptitudini și necesități. Și totuși, legătura dintre statusul social și modul de a-și petrece timpul liber se lasă simțit. De exem –
plu, straturile inferioare, de regulă, în timpul liber mai mult joacă cărți și folosesc băuturi alcoolice decât cei cu statusul social mai superior, care pot să-și petreacă
timpul lor liber mai select – lecturarea, vizionarea programelor televizate, utilizarea
rețelelor sociale, ocupații hobby ș. a.
Pentru a înțelege dacă în Republica Moldova există o tranziție a culturii afla-
tă în declin sau renovare, este necesar de a înțelege dacă instituțiile formale ale
statului oferă și satisfac necesitățile dezvoltării cetățeanului ca persoană consu-
matoare de creș tere culturală. Spre surprinderea noastră, din sondajul experților,
observăm că specialiștii din domeniu afirmă că aceste instituții formale se află
într-o stare de repaus.
Conform studiului de experți, starea de repaus este caracteristică pentru dome –
niile: muzică (55.5%), învățământul universitar (54,7%), literatură (52.1%) și arta

172
teatrală(54.6%), învățământul preuniversitar (46,6%); o u șoară îmbunătățire a si –
tuației – în domeniul picturii (47,9%), dar o înrăutățire vădită cunoa ște domeniul
cinematografiei (51,3%)
în Fig.4 este relatată atitudinea respondenților față de principalul edificiu cul –
tural al comunităților rurale – clubul/casa de cultură. Astfel, cu calificativul “foarte
bine” se pronunță doar 8,3% dintre respondenți, 21,8% apreciază „bine” activitatea lor, 31,8% o apreciază ca „satisfăcător” , iar 28,5% o apreciază ca „nesatisfăcător” și n-au putut să aprecieze activitatea lor 9,6%. Aceste rezultate, în fond, parcă sunt îmbucurătoare – peste 61% apreciază pozitiv activitatea așezămintelor de cultură din localitatea lor, dar mai mult de jumătate din respondenți o fac mai mult dintr-o parte, asemenea unui arbitru ce se află în afara jocului din teren. Dacă e să ne uităm la co-participarea lor în programele propuse de aceste edificii, observăm că ea este mult mai modestă – 29,6%. Adică 30% dintre respondenți se pronunță și apreciază
activitatea a șezămintelor culturale dintr-o parte, neparticipînd nemijlocit în activi –
tățile acestor instituții.
0 10 20 30 40NS, NRNesatisfacato rSatisfacato rBineFoarte bine
9,628,531,821,88,3
Fig. 4. Cum apreciați clubul/casa de cultură din localitatea Dvs? (%)
E de consemnat faptul că cea mai afectată verigă din sistemul cultural al Repu –
blicii Moldova o constituie totu și așezămintele culturale rurale – cluburile/ casele
de cultură și bibliotecile. Astăzi doar 37,% dintre cluburile/casele de cultură conti –
nuă să activeze (în condițiile propuse de politica culturală), fiind într-o stare tehni –
că satisfăcătoare, 53% de clădiri necesită reparații capitale, iar 108 de edificii cultu –
rale au ajuns într-o stare avariată. Anume în cluburile/casele de cultură până la anii nouăzeci se dezvolta creativitatea interpretativă, teatrală, coregrafică și muzicală.
Marea majoritate a arti știlor autohtoni și-au început activitățile artistice anume în
incintele acestor edificii culturale, a căror spectre de activitate a fost foarte diversă
și multifuncțională.

173
Oamenii se adaptează în permanență, însă unele aspecte ale culturii continuă
să influențeze alegerile oamenilor și stilul de viață pentru o lungă perioadă de
timp. Este riscant să generalizăm în privința culturilor și este deosebit de pericu-
los să judecăm cultura unui popor prin prisma normelor și valorilor ce aparțin
unei alte culturi. A șa cum în Republica Moldova avem diferite naționalități, este
evident că părerile și opiniile cu referire la subiectul culturii vor fi diferite, astfel
rezultă că în aceea și cultură a unui popor nu toată lumea este de acord cu toate
normele și valorile acestei culturi. Astfel, multe controverse continuă să vehicu-
leze în jurul art. 13 din Constituția Republicii Moldova. Astăzi, în țara noastră,
cel mai deranjant din viața culturală pare a fi „nivelul general de cultură” (98.8%).
Cu toate acestea, antagonismul existent în domeniul culturii este explicat prin
„accesul la valorile culturale” (97.5%), ori aici intervine deja acea doză de motiva-ție care undeva se pierde zi de zi din sufletul societății noastre… [7].
Temerile unei societății le poți descrie și identifica datorită faptului cum răs-
pund respondenții la întrebările cât de îngrijorați sunt ei față de cultura din soci-
etate, deoarece cultura indică nivelul valorilor dintr-un stat.
în societate, opinia publică de multe ori este dirijată prin intermediul mass-
mediei, în cazul vieții culturale aceasta se formează în dependență de manifestă-
rile culturale, de prezența celor de la guvernare la acestea – unde toate structurile de conducere rămân neinteresate de ridicarea nivelului de cultură al populației. Temerile unei societăți pot fi înlăturate sau atenuate prin intermediul participă-
rii/neparticipării a celor de la putere în anumite sfere ale vieții sociale. Conform
relatărilor experților intervievați, cei mai cointeresați de ridicarea nivelului de cultură sunt guvernanții din veriga administrației oraș/raion – 22,7 – într-o mă-sură mare și 35,3% – într-o măsură mică. Situația cea mai precară din puterile de toate nivelele îi revine verigii administrarea satului. Doar 12,6% din experți sau
pronunțat că ei sunt cointeresați într-o măsură mare și 41,2% – într-o măsură
mică.
Rezultatele cercetării comunităților rurale atestă că 52,1% dintre respondenți
(Fig.5) sunt de părerea că cultura rurală este susținută de către stat, 33% – de către administrația publică locală, 13,7% – de oamenii cu venituri mari, iar 10,% dintre respondenți opinează că în menținerea și dezvoltarea culturii rurale sunt
implicate și fonduri internaționale. Aceste date ne și demonstrează că responden-
ții nu sunt suficient de informați că mai mult de un deceniu edificiile culturale
din comunitățile rurale sunt date la balanța administrațiilor publice locale. Statul nu mai este susținătorul edificiilor culturale rurale, iar responsabili de soarta cul-turii rurale a fost pusă în întregime pe umerii celora de la cârma administrației
publice locale.

174
0 2 0 4 0 6 0Nu stiuAlteFonduri internationaleOamenii cu venituri mariAdministratia localaStatul
9,72,210,113,733,152,1
Fig. 5. Cum credeți, cine susține dezvoltarea culturii? (% cumulate)
Așadar, instituțiile rurale abilitate de a fi preocupate de vitalizarea vieții spiri-
tuale și culturale a comunităților rurale sunt cluburile/căminele și casele de cultu-
ră, care se află pe deplin în subvenționarea, susținerea și dirijarea administrațiilor publice locale. Din totalul instituțiilor culturale rurale (1231 cămine/cluburi și
case de cultură) 846 sunt edificii tip, 369 sunt edificii adaptate, 3 instituții la mo-
ment sunt în stare de construcții nefinisate (s. Mîndreș tii noi, Sîngerei, s. Lozova,
Strășeni, com. Băcioi, mun. Chi șinău), 3 demolate (s. Mîrzaci, com. Vî șcăuți, s.
Zorile, Orhei), 1 se ruinează (com. Slobozia Doamnei, Orhei), 11 instituții nu dispun de spații, 1192 sunt conectate la rețelele electrice, 153 sunt conectate la
rețelele telefonice.
Totodată, doar 157 de case și cămine de cultură din teritoriu sunt reparate ca-
pital, 519 necesită reparație capitală, 615 sunt în stare tehnică bună, 97 de edificii
sunt în stare avariată, 347 se încălzesc pe timp de iarnă. O parte din instituțiile culturale rurale nu sunt valorificate conform destinațiilor și abilităților atribuite
lor de legislația în vigoare.
Suprafața spațiilor date în arendă de către autoritățile publice locale a unor în-
căperi din casele și căminele de cultură constituie 18, 175 m2. în marea majorita-
te, aceste spații sunt date pentru săli de discoteci, săli de biliard, săli de ceremonii
familiare, săli de sport, oficiu poș tal, frizerie, oficiu Telecom. Șapte instituții din
teritorui sunt date în arendă integral (r. Cahul, r. hînceș ti, r. Ialoveni, r. Leova, r.
Orhei, r. Stră șeni), iar 11 instituții sunt privatizate – 5 în raionul ungheni, 2 în
raionul hînceș ti, 1 în raionul Criuleni, 1 în raionul Făleș ti, 1 în raionul Orhei, 1
în raionul Rî șcani.
Salariul mic, statusul social scăzut al lucrătorilor culturii și lipsa unei per –
spective de creș tere profesională contribuie și la faptul că tinerii nu doresc să se

175
încadreze în activitatea instituțiilor culturale rurale. Astfel, administratorii până
la 30 de ani constituie doar 8% din numărul total de conducători. Secțiile de cul-tură raionale nu dețin pârghiile reale pentru a influența deciziile administrațiilor locale față de activitatea culturală. O parte din conducătorii caselor de cultură sunt numiți fără a ține cont de părerea conducerii raionale din domeniu. Salariile
administratorilor culturali sunt determinate de către rețeaua tarifară unică. Din
cauza categoriei joase de salarizare, veniturile angajaților sunt mici, iar aceasta determină statusul social al administratorilor culturali în localitate. Acest salariu nu este unul motivațional. Atitudinea față de îndeplinirea funcțiilor de serviciu este determinată și ea, în mare măsură, și de salariu.
E de menționat că, lipsa atenției și a grijii din partea puterii de guvernământ
din ultimele două decenii față de întreg sistemul cultural din republică au afec-tat întregul sistem cultural. Ca rezultat, o mare parte a speciali știlor din acest
domeniu au migrat masiv în alte domenii de activitate sau în alte țări. Sistemul de finanțare a instituțiilor de cultură este sub orice limită și nu este transparent.
Și toate acestea, ce țin de ponderea culturii în societate, vin din adâncurile
veacurilor, vin din generație în generație și care ne identifică ca națiune. în urma
schimbărilor aduse de destrămarea imperiului sovietic, a deschiderii de hotare, remitențelor parvenite de acolo, societatea comunităților rurale devine tot mai omogenă – case mari, frumoase și luxoase, garduri înalte de piatră se construiesc în toate punctele geografice ale țării – nord, sud și centru. Cu toate acestea, soci-
etatea rurală moldovenească continuă să fie puternic stratificată – vestimentația
și comportamentul, nivelul de studii, consumul cultural, statusul social, limba vorbită, vârsta ș. a. Adesea, după felul cum vorbește și este îmbrăcat un individ, se poate determina statusul lui cultural, adică modul și stilul de viață, condițiile de trai, nivelul de educație, și a apartenenței sale sociale.
Astăzi, „consumatorul de cultură” de pretutindeni trebuie să se adapteze la
procesul unei formări continue. în cazul Republicii Moldova putem sublinia
ponderea accentuată a diversității culturale, a direcționării multor domenii de activitate spre standarde europene, a ideilor despre globalizarea și informatizarea
socială, iar modelele culturale devin o formă de aplicabilitate a culturii, care se cere adusă la o realitate contextuală socială, politică, materială, spirituală. Cele
trei elemente de bază ale sistemului cultural al societății noastre – tradițiile, obi-
ceiurile și moș tenirea culturală – ne-au format ca popor aparte – un popor spi-
ritual, primitor și bun la inimă. Acestea continuă să ne ghideze și astăzi, însă, cu
părere de rău, mai mult în mediul rural, acolo unde tradiția și obiceiul este încă
combinat frumos cu moș tenirea noastră culturală. nu putem să susținem această
idee și în mediul urban, unde „amprentele europenizării și americanizării” sunt
tot mai simțite.

176
un moment important de menționat aici îl constituie și faptul că în baza re-
zultatelor studiului experților, acces la valorile clasice culturale din Republica
Moldova are toată lumea (36.2%) sau oamenii ce au venituri medii (27.6%), ur –
mați de cei bogați (26.1%), și nu invers. Explicația este simplă – anume persoa-
nele cu venituri medii sunt alcătuite din acele grupuri sociale ale populației cu
studii medii și superioare care și în lipsa finanțelor mari pun accent pe aspectul
și dezvoltarea culturală.
Se cere remarcată necesitatea unei analize mai complexe la nivelul instituți-
ilor statului privind problema culturii atât ca producție, cât și sub forma consu-
mului cultural, prin alăturarea unui set de indicatori de ordin individual și glo-
bal, specifici culturii noastre autohtone, dar și împrumutați din celelalte domenii
ale vieții sociale cu care cultura se află în strânsă relație.
în concluzie, am putea spune că procesele socioculturale derulate în ultimele
două decenii ne permit de a spune că statul nu are o politică de dezvoltare și
reorganizare a edificiilor culturale, îndeosebi a celor rurale, iar unele reforme rău administrate și lipsa finanțelor au dus la distrugerea multora dintre ele. Ca
rezultat s-a redus numărul de locuri (pe cap de locuitor) atât în zonele urbane,
cât și în cele rurale.
Edificiile culturale din comunitățile rurale au fost scoase de la balanța Guver –
nului Republicii Moldova și date în subordonarea administrației publice locale,
care a redus vădit interesul organelor centrale pentru activitatea culturii rurale.
Alocațiile pentru cultură în bază de normativ pe cap de locuitor nu țin cont de
necesitățile concrete ale localității, de interesul manifestat față de activitatea cul-turală de către populație, de realizările culturale ale localității.
Comparativ cu anul 1990, numărul edificiilor culturale s-a redus cu o treime –
de la 1790 la 1228, dintre care astăzi continuă să activeze (în condițiile propuse de
politica culturală) doar 476 (37%). Fondul de carte al bibliotecilor scade atât în
mediul rural (de la 10,0 la 9,4 mil. ex.), cât și în cel urban (de la 8,4 la 7,7 mil. ex.).
Totuși, trebuie de menționat și partea bună a schimbărilor survenite în cadrul
culturii din perioada dată. Astfel, în această perioadă se atestă o creștere a editării de carte, reviste și ziare, s-a mărit considerabil numărul formațiilor artistice – de la 7293 în anul 1990 la 7341 în anul 2011, iar numărul participanților în aceste
formații s-a mărit de aproape 10 ori – de la 16.700 în anul 1990 la 116.253 în anul
2011. Actualmente, în Republica Moldova activează circa 200 de studiouri TV și circa 50 de stații radio, față de cele câteva unități de până la anii ’90.
Acești indicatori ne vorbesc despre o dezvoltare a democrației și a creației
artistico-culturale din societate, despre care au fost și sunt relatate de diverși
experți străini și fonduri sociale.

177
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Ralph Linton. În: Leaders of modern anthropology series. Columbia University Press, 1971,
p. 43.
2. Legea culturii nr. 413-XIV din 27.05.1999 // Monitorul Oficial, nr. 83-86/401 din 05.08.1999.
3. Politica culturală în Republica Moldova = Cultural Policy in Republic of Moldova / R. Avasi-
loaie, S. Bălteanu, S. Cibotaru … Ministerul Culturii al R.M. Chișinău, 2002.
4. Politica culturală: ghid succinct / Mundy Simon. Chișinău: Consiliul Europei, 2000 Dezvol-
tarea și ocrotirea culturii și artei în Republica Moldova pentru anii 1993-2000. Publicat:
30.06.1993 în Monitorul Oficial nr. Abrogat la 04.09.1997.
5. Programul Național „Satul moldovenesc” care este prevăzut pentru perioada 2005-2015.
aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 242 din 1 martie 2005.
6. Studiu sociologic de experți realizat de Secția Sociologie al IIEȘP al AȘM în perioada iunie
2011.
7. Studiu sociologic național “Statusul și rolurile omului în societatea contemporană” , realizat
de Secția Sociologie al IIEȘP al AȘM, în perioada mai – iunie 2012.
8. Virtanen Taru. Dimensions of Taste for Cultural Consumption. An Exemplar of Constructing
aTaste Pattern. A șaptea Conferință ESA. 2005, p.3.
9. Chan Tak Wing și Goldthorpe, John H. Social Stratification of Cultural Participation: Theatre
and Cinema, the Visual Arts and Reading. 2005.
10. Weber Max. Economy and Society. New York: Bedminster Press. 1968.
11. Bourdieu Pierre, Distinction: a Social Critique of the Judgment of Taste, trans. Richard Nice,
Harvard University Press.1984.
12. Gartman, David. Bourdieu’s Theory of Cultural Change: Explication, Application, Critique.
Sociological Theory, 2002, p.255.
13. Bourdieu Pierre. The Forms of Capital. În: Handbook of Theory and Research for the Socio –
logy of Education, edited by John G. Richardson Westport, Connecticut: Greenwood Press, 1986.
14. Bourdieu Pierre. Noul Capital. În: Pierre Bourdieu. Rațiuni practice. București: Meridiane.
1999.
15. Dumazedier Jofre. Vers une civilisation du loisir? Paris: Seuil, 1962, p.123.

178
Dr. Bogdan C.S. PÎRVU,
Universitatea „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca, România,
Prof. dr. Doina COZMAN,
Universitatea „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca, România
TRĂSĂTURILE SOCIALE ALE PERSONALITĂȚII ARTISTICE
Automonia și Independența, componente majore ale Personalității Artistice,
exprimă dorința/voința acesteia de a-și dedica timpul operei la care este angre-
nată: pictarea unui tablou, compunerea unei piese muzicale, scrierea unei poezii/nuvele/piese de teatru etc. Altfel spus, o trăsătură unică a Artistului este predis-
poziția sa spre Independență față de orice fel de influență din afară, inclusiv a
aceleia exercitată de comunitatea artistică. Din punct de vedere etimologic, Au-tonomia înseamnă autoguvernare, dar, din punct de vedere psihologic, autogu-vernarea trimite la aceea și Independență, precum și la canalizarea exclusivă a
atenției spre interior. Fie că intenționată, fie că neintenționată, Autonomia presu-
pune definirea Eului prin diferențierea față de Celălalt; pentru a se auto(realiza)
în această „misiune” , ea se aliază cu predispoziții sociale precum Centrul intern de control, Motivația intrinsecă, Autoîncrederea/Aroganța, nonconformismul/
Punerea la îndoială a normelor, Aspirația spre solitudine, înclinația asocială și
antisocială, nu în ultimul rând Introvertirea, cu tendința de a dobândi imunitate
față de ofensiva stimulilor sociali. S-a observat, în acest context, că introvertitul și
extrovertitul au reacții fiziologice diferite la o gamă variată de stimuli. Mai precis,
introvertitul pare să aibă praguri mai joase pentru excitare, pentru că este mult mai sensibil la stimuli. nu doar sistemul nervos central al introvertitului, ci și
cel periferic probează această reactivitate sporită. De exemplu, în special când e supus la stimulare moderată, introvertitul tinde să exhibe o reactivitate corticală
mai mare, o mai mare reactivitate pupilară, o accentuată creș tere a pulsului și o
mai bună conductibilitate cutanată. Personalitatea creatoare, într-adevăr, va fi in-
trovertită mai degrabă decât extrovertită – fireș te cu deosebiri de nuanță. ne-am
aștepta, a șadar, ca Artistul și Introvertitul să aibă o reactivitate fiziologică simila-
ră (i.e. o excitare accentuată). Chiar a șa se întâmplă, deși relația între fiziologie,
introvertire și creativitate nu e nicidecum simplă. De fapt, asamblarea datelor
sugerează că relația este curbilinie, mai degrabă decât liniară, ea fiind moderată de problema de rezolvat și de stimulare.Investigația EEG a găsit că nivelurile de
excitare corticală în stare de veghe ale indivizilor creatori au fost mai înalte decât ale subiecților mai puțin creatori, doar că, în stadiul de inspirație, ele erau, de fapt, mai joase. Slaba excitare corticală, la rândul ei, e asociată cu o extindere a
câmpului atenției, un corelat al problemei creative care urmează a fi rezolvată.

179
Studii diverse efectuate pe gemeni și frați/surori au mai conchis că introvertirea
se moș teneș te, de altfel ca și Predispoziția spre nevroză, care se asociază cu po-
limorfismul genei 5-hTTLPR din poziția 17q 11.2; nivelul scăzut al Introversiei,
împreună cu un nivel crescut al Con știinciozității, se asociază cu alela lungă a
genei DRD4 [1]. în sfâr șit, pe acela și palier genetic este menționabil și un alt ac-
cident: ordinea la na ștere. Astfel, primii născuți, în comparație cu următorii, par
să-și dorească mai fierbinte puterea și ascendența asupra celorlalți; cei din urmă,
în compensație, sunt mai înclinați să pună la îndoială normele sau să le respingă de-a binelea – au un comportament rebel și nestăpânit. Primii î și doresc pute-
rea pentru a-și menține situația privilegiată, autoritatea pendantă și deci status
quo-ul; ei resping ideile radicale sau neconvenționale și își manifestă creativitatea
prin dimensiunea ei intelectuală. ultimii vor contesta puterea și autoritatea, vor
accepta ideile radicale și originale, vor fi mai interesați de noi experiențe și idei;
altfel spus, î și vor exprima creativitatea prin dimensiunea ei neconvențională și
nonconformistă [2]. Cu o creativitate care presupune spargerea unor norme, dar
menținerea altora, probabil majoritare, omul de știință face parte, de regulă, din
categoria primilor născuți. Artistul, mai introvertit și mai nevrotic [3], arareori
intră aici. Să menționăm că studenții foarte talentați de la Artele frumoase înre-
gistrează, în comparație cu cei mai puțin dotați sau cei nedotați, scoruri joase în ceea ce priveș te extrovertirea și scoruri înalte în privința Predispoziției la starea
de nevroză/Neuroticism. Să mai observăm că această ultimă trăsătură de perso-
nalitate se corelează pozitiv cu arta, dar negativ cu știința, motivul fiind angajarea
afectivă în cazul Creativității Artistice și respingerea explicită a afectivității în
știință – de unde reiese că Predispoziția la nevroză nu e legată de Creativitatea
per se, ci de o direcție anume a ei: Creativitatea Artistică.
Dacă Extrovertitul este mai ales energic, expansiv, impulsiv, sociabil și volubil,
iubitor de riscuri și schimbare, oarecum iresponsabil, Introvertitul, de cealaltă
parte a binomului Extrovertire-Introvertire (Extraversion-Introversion), este in-trospectiv, retras, taciturn, prudent, distant și adeseori naiv. Ceilalți îl cred inac-
cesibil și arogant, chiar înveninat, dar el î și apără intimitatea și nu-și negociază
controlul strict asupra propriilor sentimente [4]. Dacă este dublat de Artist, și-a
făcut de altfel o emblemă din „turnul de fildeș ” în care aspiră să se retragă, fie și
vremelnic. în dorința de a evita influențe exterioare și presiuni venind dinspre
mediul înconjurător, el tinde, a șadar, să se izoleze și să-și facă un mod de viață
din Solitudine. își neagă, într-un fel, accesul la fericirea pe care omul comun o
vede în termenii relațiilor interpersonale – subordonate, ele, bunăstării comuni-tății. Pe o scală care marchează responsabilitatea, socializarea, bunul nume în co-
munitate și autorealizarea prin aliniere la subscale ce au în vedere conformismul
(California Psychological Inventory), el ar face un punctaj mic; dar s-ar clasa mai

180
sus prin raportare la o subscală ce marchează izolarea, impulsivitatea, răceala și
rezistența la socializare (Eysenck Personality Questionnaire). De altfel, din diver –
sele domenii care cer niveluri înalte de capacități creative, Creativitatea Artisti-
că se distinge prin numeroase predispoziții care implică tendințe non-sociale și
anti-sociale. între ei, scriitorii, arti știi plastici și autorii de proză science fiction
au punctat considerabil mai slab în privința căldurii umane. Tradiția empirică ne spune, de altfel, că însingurarea Artistului este până la urmă „căutată” , nu în ultimul rând printr-o constantă încălcare a normelor de tot felul: estetice, dar și
sociale sau chiar etice. „Artistul e prin firea lucrurilor iconoclast” este o aserțiune care aproape că și-a căpătat statutul de „loc comun” . Artistul, ca să fie cu adevărat
artist, se cuvine să fie cumva ex-centric, să nu fie nicicum interesat de felul cum e perceput de cei din jur.
Dacă scopul primar al conformistului – după un studiu care descrie motivația
ca o forță motrice angajată într-o mi șcare de revoluție în jurul eului – e de a-și
proteja sau dilata imaginea și respectul de sine, Artistul, prin definiție noncon-
formist, se preocupă doar de misiunea în care s-a angajat și ține cu orice preț să
ajungă până la capăt, indiferent unde ar curge lucrurile. S-ar putea ca ele să ducă în direcții contrare credințelor și practicilor comunității – ceea ce l-ar aliena, și ar
întoarce comunitatea împotriva sa. Pe de altă parte, cale de întoarcere nu există, renunțarea ar însemna anularea artistului ca entitate creatoare. Câți dintre poten-țialii arti ști nu se vor fi întors din drum? Se vor fi realizat ca oameni-în-cetate, dar
pedeapsa lor a fost capitală: aneantizarea identitară. Artistul și-a acceptat deci
„steaua” de „proscris” și „lup singuratic” , revoltat de-a pururi și nesupus regulilor
sociale. Mitul „artistului singuratic” are, de altminteri, o istorie la fel de lungă precum mitul „artistului nebun” . Mai multe studii de psihologie socială s-au aple-cat asupra modului în care indivizii, chiar încrezători în judecata lor, cedau presi-unilor grupului și își pun evaluările în acord cu grupul în care au fost repartizați,
cu observația că ei au venit după constituirea acelui grup, când mai multe „tururi de scrutin” dăduseră deja un consens. A reieșit invaribil că 76% dintre partici-panți s-au conformat cel puțin o dată, asumându-și o decizie evident falsă. Studii de psihologie a personalității au fost însă atrase de cei 24% care nu s-au confor –
mat, și au observat imediat că Personalitatea Creatoare intră fără doar și poate în
acest grup minoritar – explicația fiind că o „gândire creatoare” cere o motivație „intrinsecă” , „adânc specializată pe problemă” . Artistul, poate că mai mult decât oricine altcineva, se alătură grupului mai mic, punând sub semnul întrebării atât normele cât și autoritatea. un studiu făcut pe arhitecți a descoperit că cei mai cre-
ativi aveau personalități conflictuale, impulsive, nonconformiste, rebele, sceptice, independente și oarecum iresponsabile; alte studii (folosind chestionarul Cattel
16 PF) au confirmat indubitabil că Arti știi punctează slab în privința conformis-
mului (Factor G), dar foarte bine în ceea ce priveș te radicalismul (Factor Q1) și

181
autosuficiența (Factor Q2). Plecând de la concepția lui Otto Rank, că ar exista trei
stadii ale personalității (Conformistul care î și împrumută răspunsurile de la cei
din jur; Conflictualul care s-a rupt de norme, dar e confuz și nefericit; Creatorul
care a trecut prin aceste două stadii și și-a dobândit o voce proprie), un alt studiu
s-a aplecat din nou asupra arhitecților și a descoperit că cei mai faimoși intrau în
tiparele Creatorului, cei mai puțin faimoși se dovedeau a fi conflictuali, iar grupul de control, al „arhitecților de pluton” , intrau în tabăra conformi știlor – în fine, cei
faimoși au mărturisit că începuseră și ei prin a fi „rebeli” , un lucru întărit și de alt
studiu, vizându-i pe arti știi adolescenți și conchizând că cei mai dotați treceau
prin serioase turbulențe emoționale și simțeau nevoia să se deta șeze de ceilalți.
Dintr-un chestionar administrat la 337 de arti ști profesioni ști din Germania
de Vest (repondenți fiind 147 bărbați și 110 femei, cu o vârstă medie de 47 ani)
reiese că bărbații sunt semnificativ mai introvertiți și mai nevrotici decât non-
artiștii – în cazul femeilor, totu și, neapărând nici o diferență, probabil deoarece
în Europa de Vest femeile, mai introvertite, poate că și mai dotate artistic, nu în-
drăznesc să se îndrepte spre cariera precară de artistă. în plus, arti știi, comparativ
cu oamenii de știință, vin din familii mai sărace, sunt mai predispu și la depresie
și boală, și mor mai devreme; e mai probabil ca ei să fie singuri la părinți (26%
față de 17%), sunt cititori avizi (77% față de 48%), nu le place școala (52% față
de 33%), vin din familii „foarte nefericite” (67% față de 44%), au părinți alcoolici (unul sau ambii) (11% față de 7%), sunt mai predispu și spre suicid (11% față
de 5%), e mai probabil să divorțeze (42% față de 35%) sau să nu se căsătorească niciodată (25% față de 19%), e mai posibil să aibă un comportament sexual abe-rant (46% față de 0,6%) [5]. Procedând la o stratificare mai îngustă, 27% dintre scriitori se confruntă cu o tulburare nervoasă cel puțin o dată în viață, 87% dintre poeți, 77% dintre prozatori și 72% dintre autori de non-ficțiune sunt la un mo-
ment dat patologici; părinții și copiii lor prezintă un risc mai înalt de probleme
patologice. Persoanele eminente sunt mai predispuse la un gest sinuciga ș (4%)
decât populația generală, care are o rată de 1-4%; 20% dintre poeți sunt atra și
de suicid, prozatorii nu depă șesc rata medie, în timp ce autorii de non-ficțiune
coboară sub medie [6]. într-un grup ce include oameni de știință, oameni politici
și arti ști, primii sunt afectați de depresie în proporție de 29%, următorii în pro-
porție de 30%, câtă vreme arti știi suferă în proporție de 31%, iar compozitorii,
socotiți separat, în proporție de 31% – la romancieri și dramaturgi depresia apare
de două ori mai des, la poeți riscul e și mai mare, ei depă șindu-i pe colegii literați
și la tulburarea bipolară sau la suicid.
Cercetările cu accent pe psihopatologia creatorilor sugerează, în plus, că scri-
itorii eminenți înregistrează scoruri înalte pe scalele ce măsoară tendințele schi-zoide, depresive, isterice și psihopate, de asemenea în ceea ce priveș te feminitatea

182
modelelor de interes. Dar, cumva în compensație, ace ști scriitori au scoruri mai
mari în ceea ce prive ște Stabilitatea emoțională/„forța eului” (ego strength), ceea
ce înseamnă că și-au format un sistem de apărare și că au resurse să- și depă șească
tulburările psihice cu o „anumită distincție și grație” [7]. O diagramă psihiatrică,
aplicată, pe de o parte, la scriitori și rudele lor, iar pe de altă parte, la un grup de
control, stabile ște că scriitorii suferă de tulburări afective (80% față de 30%), 23%
trecând prin tulburări bipolare și 27% prin depresie severă, 15% ajungând chiar
la suicid. Ace ști scriitori au, de asemenea, mai multe rude de gradul I cu tulburări
afective și abilități creatoare decât grupul cu care se compară [8]. Scriitoarele pre –
zintă scoruri de 59% (9% în grupul de control) pentru depresie, 20% (5% în gru –
pul de control) pentru alcoolism, 17% (5% în grupul de control) pentru consum
de droguri, 22% (2% în grupul de control) pentru atacuri de panică, 14% (5% în grupul de control) pentru anxietate generalizată, 12% (0% în grupul de control) pentru tulburări alimentare. Ca și colegii lor bărbați, scriitoarele suferă mai mult
de tulburări bipolare și de depresie, dar au și alte tulburări psihice, venind într-un
procent semnificativ mai mare din familii cu mame și tați cu psihopatologie, su –
portând în copilărie mult mai multe abuzuri fizice și sexuale.
nu trebuie să ne surprindă că poeții și arti știi plastici, de exemplu, au o mult
mai mare probabilitate de risc psihopatologic, în comparație cu populația gene-rală și cu alte profesii creatoare – aceasta, pentru că ea se bazează pe „viziunea
personală” , iar ea solicită o trăire interioară intensă și pune în joc, mai apăsat,
Predispoziția la starea de nevroză; câtă vreme savantul are nevoie de stabilitate
și, legat de anumite experimente, nu-și poate abandona total extrovertirea. Artele tolerează cu mai mare u șurință excentricitățile sau comportamentele iraționale
și, de fapt, unicitatea e „marca înregistrată” a artistului. în conjuncție, trăsăturile
care suportă acest gen de anormalitate sunt similare cu trăsăturile ce caracteri-
zează comportamentul psihotic. încă o dată, nu trebuie să surprindă că psihopa-
tologia este asociată cu Creativitatea (Artistică).
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Cosman D. Psihologie medicală. Iași: Polirom, 2010.
2. Sulloway F. J. Born to rebel: Birth order, family dynamics and creative lives. New York: Pan-
theon, 1996.
3. Eysenck H. J., Eysenck M. W. Descifrarea comportamentului uman. București: Teora,1998.
4. Jung C. G. Tipuri psihologice. București: Trei, 2003.
5. Goertzel V., Goertzl M. G. Cradles of eminence. Boston, MA: Little Brown, 1976.
6. Ludwig A. M. The price of greatness. New York: Guilford, 1995.
7. Barron F. Creativity and personal freedom. New York: Van Nostrand, 1968.
8. Andreasen N. C. The creative brain. The science of genius. London: Plume Books, 2005.

183
Conf. univ., dr. Mihai LESCU,
Institutul Integrare Europeană ș i Științe Politice al AȘM
INSTITUȚIA CENZURII ÎN MOLDOV A SOVIETICĂ
Cenzura, după cum consideră specialiștii în domeniu, este veche precum lu-
mea. Din aceste motive este anevoios de a determina exact momentul apariției
ei. un lucru rămâne cert: cenzura a luat ființă odată cu limbajul articulat, când
oamenii și-au dat seama de măreția și puterea cuvîntului spus sau scris. De aici și
o altă concluzie: fenomenul cenzurii nu este specific doar regimurilor comuniste, cum au încercat să afirme unii cercetători.
Așa sau altfel, cenzura a urmărit mereu evoluția libertății de exprimare,
ținându-se ca scai de cuvântul liber, precum se ține umbra de om. De-a lungul
istoriei fenomenul cenzurii cunoaște mai multe forme de afirmare. Cronologic
vorbind, biserica este considerată drept primul cenzor. Acest rol al bisericii se impune și mai mult odată cu apariția tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, și intrarea în legile sale a cărții tipărite. La acel moment au fost supuse cenzurii numeroase scrieri de natură religioasă, primele volume interzise fiind cele de
inspirație protestantă.
O sinteză din mai multe surse de interpretare a fenomenului cenzurii ne con-
duce la ideea că cenzura este cea care exercită, în unele state, controlul prealabil
asupra conținutului publicațiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune
și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice. Mai
mult, cenzura este prevenirea diseminării informației către public de către un
grup de control, care îi poartă numele. De obicei, cenzura este realizată de gu-
verne, grupuri religioase sau de mass-media, dar există și alte forme de cenzură, cum ar fi protejarea secretelor oficiale, a secretelor comerciale și ale proprietății intelectuale. Anume din aceste motive termenul cenzură poartă deseori o
semnificație de represiune prin secretizarea informațiilor.
Oricum, cele mai instituționalizate și subversive sisteme de cenzură au luat
naștere în secolul al XX-lea, sub regimurile nazist și sovietic. Astfel, regimul so –
vietic, a ajuns la practicarea unei cenzuri totale. Atâta timp cât a existat sistemul sovietic, literatura, mass-media sau, la modul general, cultura, n-au cunoscut li –
bertate. Libertatea de creație, parte componentă a libertății de exprimare, era con –
siderată de către regim ca una din cele mai periculoase pentru el. Cercetătorii ates –
tă că dacă în alte zone de influență (politică, socială, economică, administrativă etc.) se utilizau și alte mijloace de forță, apoi pe tarâm cultural cenzura, dublată de propagandă, a fost primul instrument pus să lucreze în folosul noilor conducători.

184
Conceptul de cenzură definește un anumit tip de relație de putere între două
instanțe, o instanță conducătoare, care deține controlul asupra întregii relații, și
o instanță condusă, aflată în subordinea celei dintâi[1]. Favorizată de poziția sa, partea dominantă își propune să impună propriile modele și scenarii explicati-ve și să restricționeze/interzică mesajul celeilalte.„Acțiunea de combatere bru-
tală a unei ideologii divergente sau opuse față de ideologia aflată la putere dă
conținutul conceptului de cenzură”[2], care, în opiniasavantului român Marian Petcu, „este actul oricărei entități politice, religioase, militare ori administrative de a condiționa exprimarea / difuzarea de informații, opinii, idei, în sens mai larg, creații intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască”[3]. Respectăm
opinia lui M. Petcu, care are mai multe studii de certă valoare despre mass-media
și despre cenzură. însă nu putem să fim întru totul de acord cu definiția expusă
mai sus. Astfel, condiționarea din definiție: „pe care publicul are dreptul să le cunoască“, presupune din capul locului existența unor informații pe care publicul nu ar trebui/nu are dreptul să le cunoască. Toate bune, dacă aceste informații fac
obiectul secretului de stat sau militar. Dar dacă referitor la „ce trebuie” și ce „nu
trebuie” să cunoască publicul decide un politician, o instituție ideologică/propa-gandistică, cum oare vom califica acest soi de interdicție? Expresia din definiția de mai sus ne conduce la concepția unui cunoscut politician despre libertatea de creație: „ în țara asta scriitorii sunt liberi să scrie ce vor și noi suntem liberi să pu-
blicăm ce ne convine!“. Or, problema privind (re)definirea cenzurii rămâne una
deschisă ca și fenomenul ei, care este unul extrem de controversat.
Odată cu formarea, în partea stângă a nistrului, în toamna anului 1924, a
Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), aici, ca și în
celelalte republici care intrau la acel moment în componența uRSS, instituția
cenzurii a fost creată după modelul GLA VLIT-ului sovietic. Această structură,
denumirea căreia abreviată se descifrează: Direcția Generală pentru Literatură și Tipărituri, înființată în Rusia la 6 iunie 1922, a îndeplinint funcțile de cenzură de tip comunist până în 1990. GLA VLIT-ul a fost creat cu scopul de a unifica toate
tipurile de cenzură existente în Rusia după Revoluția din octombrie1917. Chiar dacă pe parcursul anilor GLA VLIT-ul a fost trecut de mai multe ori din subordo-
narea unei structuri statale centrale la alta, schimbându-și denumirea de 11 ori
în decurs de aproape șapte decenii [4], el și-a păstrat în toate titlurile sintagma
„apărarea drepturilor de stat” . Această expresie era mai mult un paravan în sco-pul de a camufla adevăratele acțiuni pe care le-a urmărit/îndeplinit cenzura la indicațiile partidului comunist. în cultura totalitaristă cenzura îndeplinea, din
voia partidului, funcția de observator unic asupra întregului proces de creație,
având obiectivul nu numai de a interzice, dar și de a hotărî/stabili care actor cul-tural urmează să publiceși ce anume.

185
După cum menționează cercetătoarea română Lidia Corobca în prefața la lu-
crarea Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), „la momentul când
a fost înființat, GLA VLIT-ul avea două secții:
1) „Literatură”: care făcea cenzura politică și militară a tuturor tipăriturilor;
alcătuia lista cărților interzise rusești și străine (care sosesc în țară).
2) „Secția administrație-instructaj”: care avea funcții de control a editurilor,
tipografiilor, librăriilor, bibliotecilor, instruirea secțiilor din provincie; urmărea
activitatea personalului din tipografii, edituri etc., fiind în strânsă legătură cu GPu (Direcția Generală Politică – n.n.); trimitea oamenii pentru controlul pe
teren; trimitea ordine și note în provincie, solicitând rapoarte de activitate (mai
existau și unitățile „Secretariat” și „Bibliotecă și arhivă”) [5].
Pe parcurs însă diapazonul de activitate al GLA VLIT-ului a fost exstins, acesta
configurându-și în același timp o structură care îl promova, după cum am mai
spus, în ierarhia controlului ideologic de stat. Acest scop a fost atins de cenzură datorită colaborării strânse cu propaganda comunistă.Dacă propaganda urmărea
schimbarea modului nostru (logico-natural) de a gândi și simți prin documente
de partid, în istovitoare ședințe, iar securitatea, prin torturi fizice și psihice, apoi cenzura acționa direct asupra intelectului, pe care îl bloca ori deturna lent spre scopuri directionate, în zone de reflecții împrumutate ori elaborate contrafăcut.
în timp ce la noi cenzura sovietică a fost instituționalizată treptat, începând
cu 1924, și continuând să se afirme deplin și definitiv după 1945, în România
această insituție este inființată în 1949 la indicația și după modelul „eliberatori-
lor”, în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Instituția cenzurii după modelul
sovietic cu denumirea: Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT) s-a menținut în România până în 1977, dar asta nu înseamnă că dupăaceasta liber –
tatea de exprimare a încetat să mai fie supusă restricțiilor pe principii ideologice
și de clasă. Pur și simplu cenzura a luat alte forme și mai drastice.Și la noi, și în
România, cenzura comunistă (și controlul cărților în mod special) s-a desfășurat inițialpe trei direcții: controlul orientat spre trecut, spre cărțile deja publica-te, care s-a soldat cu epurarea din biblioteci sau librării și distrugerea a mii de titluri și a zeci de mii de volume. în 1949, Biblioteca Publică Republicană din
Chișinău rămăsese doar cu 1420 de cărți în limba română (0,6%) din care în 1950
GLA VLIT-ul i-a mai retras din circuit 204 de volume; controlul manuscriselor (din edituri), adică al cărților din prezentul imediat și controlul orientat spre vii-tor, mizând pe „îndrumarea” corespunzătoare și supravegherea celor care urmau să publice cărți-scriitori, savanți etc.
Mai târziu, dincolo de articolele de lege și instrucțiunile de uz intern, purtând
ștampila de „strict confidențial” , se afla zelul cenzorilor, nivelul lor de îndroctri-nare ideologică. Desigur, regimul urmărea să-i recruteze în serviciul său pe cei

186
mai devotați adepți ai scopurilor pe care le urmărea. De aici încoace cenzura nu
se va mai face prin decrete de legi, broșuri și liste secrete de publicații periodice și cărți interzise, ci într-un mod rafinat, responsabilitatea fiind plasată, în princi –
pal, pe seama conducătorilor acelor instituții cu răspundere în domeniul difuzării informațiilor și al cărții care se transformau ei în cenzori. Astfel, putem fi de acord
cu afirmațiile mai multor savanți, că la această perioadă operațiile de cenzură s-au
dublat și multidiversificat, iar „purificarea textelor cucerea mereu noi și absurde motivații”[6]. Or, cum remarcă Daniel Barbu, prefațatorul unui studiu semnat de jurnalistul și scriitorul Bogdan Ficeac, scopul principal al cenzurii a fost acela ca prin înlăturarea a tot ceea ce nu convenea regimului totalitar, concomitent, „de a
produce noi elite potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran” .
în atingerea scopurilor urmărite partidul folosea abil oamenii de cultură,
pentru care fonda uniuni de creație ca să-i poată dirija mai lesne. Astfel, încă
la 9 august 1932, la inițiativa Biroului comitetului moldovenesc de partid sunt lichidate organizațiile scriitoricești „Răsăritul” și „Tineretul” , fiind înființată
uniunea Scriitorilor Sovietici Moldoveni, „care susțin platforma puterii sovie-
tice și care tind să contribuie la construcția socialistă” . Scriitorii erau obligați să îndeplinească „comanda socială” și să prezinte opere inspirate din realitatea soci-alistă, având drept eroi pe muncitorii de la șantierele industriale, colhoznici etc. Lucrările urmau să fie elaborate în termenele stabilite de către organele de partid. Mai târziu, în 1965, când Biroul comitetului central al partidului comunist al
Moldovei a discutat chestiunea privind pregătirea și desfășurarea „mai jos de
nivel” a Congresului al III-lea al scriitorilor, Biroul a decis: „De recunoscut că al III-lea Congres al scriitorilor din Moldova s-a desfășurat la un nivel organizato-ric și politic slab. A înfiera tendințele naționaliste, manifestate în cuvântările scri-itorilor Busuioc, Malarciuc, Druță, Cimpoi, și atitudinea injustă față de critica de
partid și alte dispoziții nesănătoase” , ca apoi, în 1972, când a fost examinată car –
tea lui Petru Cărare Săgeți, autorului incriminându-i-se „că în culegere se conțin
un șir de inexactități ideinice și că ea este dăunătoare din punct de vedere politic” ,
Biroul de partid din nou să atragă atenția uniunii Scriitorilor asupra „nivelului
scăzut al muncii educative cu scriitorii, pregătirii lor insuficiente din punct de vedere al marxism-leninismului, la reacția mult prea lentă a conducerii uniunii
față de apolitismul și lipsa de idei, manifestate de către unii scriitori” .
Tot în scopul intensificării controlului de partid asupra literaturii și artei, se
acorda o mare atenție consolidării organizațiilor primare de partid ale uniunilor de creație. în 1975 aceste organizații aveau la evidență 74 de comuniști – de două
ori mai mulți decât în 1959. De menționat că numărul membrilor de partid care
activau în sferele literaturii și artei a sporit din 1965 pânăîn 1980 cu 537 de per –
soane, alcătuind 1953 de membri și candidați în membri ai partidului comunist.

187
Cu toate că decenii la rând cenzura în RSSM s-a simțit la ea acasă, atât
reprezentanții GLAVLIT-ului, cât și cei din structurile ideologice ale partidului
comunist, de forță și ale securității nu vroiau nici în ruptul capului să accepte părerea că în societate era instituit un control polițienesc asupra libertății de ex-primare. Scriitorul și criticul literar Ion Ciocanu consemnează în acest context
într-un eseu: „De câte ori am vrut să-l zădăr – nu mai mult! – pe câte un slugoi al
ideologiei timpului și rosteam cuvântul cenzură, am auzit explicația de rigoare că ar fi fost vorba de „lit” (forma prescurtată a GLAVLIT-ului – n.n.), de păstrarea tainelor de stat în presa scrisă și în cea vorbită. Deci, am avut „lit” . Care a fost însă o cenzură groaznică, de care nu puteai nicidecum scăpa. Adică, până la urmă au
scăpat toți acei care s-au limitat la „proslăvirea” Puterii, au scris/vorbit/cântat/
pictat etc. în struna ei. Ion Ciocanu subliniază că cenzura comunistă a fost peri-culoasă numai și anume „pentru operele de mare curaj civic și artistic, ai căror autori își propuneau să dezvăluie adevăruri profunde, perene. Ea fusese instituită în scopul de a nu admite cumva unele adevăruri neconvenabile Puterii” . Autorul
eseului specifică: „ noi putem discuta la nesfârșit cu colegii critici mai tineri, care
consideră că Ion Druță a fost un scriitor al regimului comunist, adică n-a contri-
buit la distrugerea sau cel puțin la clătinarea ideologiei timpului, dar luați ediția întâi a romanului Povara bunătății noastre, din 1970, ca să vă convingeți că pe ea
nu este indicat semnul lit-ului moldovenesc. Trebuie să înțelegem că, dacă n-ar fi
apărut la Moscova, în rusește, lit-ul local n-ar fi acceptat nicidecum o carte des-
pre foamete, despre tractoriștii înstrăinați de familiile lor, despre colectivizarea care a însemnat desțărănizarea sătenilor, despre un țăran ca moș Bulgăre etc. ” . Tot acolo, Ion Ciocanu face referință și la romanul Frunze de dor al lui Ion Druță, re-
marcând faptul că prozatorul a fost pus în situația de a accentua îndeosebi latura erotică a romanului pentru a „adormi” cenzura și a lăsa doar să se subînțeleagă o
idee pe care n-ar fi putut s-o promoveze în mod direct” , autorul eseului întrebân-
du-se retoric: „Care lit, scuzați – cenzură, ar fi dat bunul de tipar unei cărți cu un
atare mesaj social?” , care e această idee numai subînțeleasă? ne-o destăinuie Ion
Drută însuși într-un articol publicat în cotidianul Moldova suverană” .
Cenzura în perioada sovietică nu avea însă doar rol de control, supraveghe-
re și sancțiune a autorilor sau de interzicere a creațiilor.Scopul ei mai degrabă
era acela de a determina, prin presiuni succesive, prin epuizare și exasperare,
producerea unor scrieri artistice în spiritul realismului socialist, compatibile cu exigențele ideologice și cu voința și capriciile partidului comunist. Pe această cale s-a ajuns la fenomenul pe care-l știe fiecare, că, dacă nu scrie ceea ce poate fi pu-blicat, degeaba scrie, deci trebuie să se controleze/conformeze… Mulți din scrii-
torii care nu se conformau acestor rigori au plătit tribut regimului.
Astfel, poetul Gheorghe Cutasevici a fost învinuit că în cartea sa de debut

188
Hora luminii a „plasat” o diversiune ideologică, o „bombă” care nu putea să nu
explodeze – poemul „Patria în freamăt verde” , unde, pe orizontală și de două ori pe verticală, dar mai ales în ultima poezie, intitulată „Asta-i Patria, etern cuvânt” , se putea citi, în acrostih, din literele inițiale ale versurilor (caracterul chirilic), cuvântul ROMÂnIA. Era anul 1980. Scandal cu demisii la editură, zarvă mare
la uniunea Scriitorilor, la Comitetul central al Partidului comunist, iar cartea lui
Cutasevici – interzisă, dată la cuțit.Atunci informatorii din rândurile scriitorilor,
ca să diminueze scandalul, au răspândit zvonul: „Cutasevici a spus că România este Patria lui” . Dar autorul spuse-se mult mai mult: „Asta-i Patria, etern cuvânt – ROMÂnIA ” .
„în septembrie 1980 – mărturisește autorul într-un interviu publicat în ziarul
Timpul – tirajul cărții mele Hora luminii (3000 de exemplare) era deja tipărit,
dar pe exemplarul „în lumină” lipsea doar semnătura lui Gheorghe Gheorghiu, redactorul-șef al editurii „Literatura Artistică” . Tocmai atunci s-a declanșat ex-plozia.Cineva a telefonat la Comitetul pentru Edituri, Poligrafie și Comerțul
cu Cărți, anunțând despre marea diversiune ideologică, pe care, chipurile, o
conținea cartea mea. Au studiat cartea vreo două săptămâni și n-au găsit nimic suspect. Apoi, acel cineva a mai telefonat o dată și a explicat unde poate fi găsit acrostihul. Așa a început furtuna… La adunarea de partid a uniunii Scriitorilor,
unde am fost exclus din viața literarăși publică, toți au sărit la mine: „Cum de ai îndrăznit să faci așa ceva?!” . „Aceasta este o diversiune ideologică! Provocație
murdară!” . Au încercat atunci să mă ajute doar nicolae Dabija, care a spus că
acrostihul este o invenție literară și autorul n-ar trebui să fie pedepsit prea se-
ver, și Grigore Vieru, care s-a avântat cu critici asupra altor fenomene din viața uniunii Scriitorilor. Cel mai îndrăzneț s-a pronunțat Emilian Bucov: „Tovarăși!
Parcă cuvântul România este un cuvânt interzis?… Sunt vecinii noștri, este o țară
socialistă !… ” . Dar majoritatea oratorilor, membri ai organizației de partid de la
uniunea Scriitorilor, au tot ținut-o cu „diversiune” și „provocație” . M-am apărat
și eu cum am putut, le-am spus că acrostihul a apărut întâmplător, dar ei țineau cu tot dinadinsul să declar că a fost gândit și plasat ca diversiune politică… Mă uitam la ei și-mi era jale, deoarece știam că, în sinea lor, gândesc la fel ca mine… Până la urmă, au votat unanim excluderea mea pentru că am comis acea „diver –
siune ideologică” . Pentru mine consecințele au fost dintre cele mai grave. Am fost exclus din toate uniunile, concediat de la serviciu, am rămas pe drumuri… ne-
maivorbind de prejudiciul moral ce mi s-a făcut. De la „Literatura și arta” m-au concediat în baza unei formulări, care nu-mi permitea să mai lucrez în domeniul educației și culturii… ” .
Cele expuse mai sus ne conving și mai mult că la noi, în domeniul culturii,
exista o cenzură oficială, bine organizată, dură și nemiloasă, cu care veneau în

189
contact direct cei care lucrau în edituri și în presă, dar mai exista – pentru toți
concetățenii noștri – o cenzurăși mai înfiorătoare, pentru că acționa din umbră, cea a falșilor prieteni și colegi, a vecinilor, care „raportau acolo unde trebuia… ” .
Atât timp cât a existat sistemul totalitar sovietic, literatura, mass-media, sau
mai explicit, cultura, n-a cunoscut libertatea. Libertatea de creație, parte compo-
nentă a libertății de exprimare,era privită ca unul din cele mai mari pericole la
adresa regimului de atunci. într-un eseu, din mai multe fascicule, publicat în re-
vista Contrafort, scriitorul Vladimir Beșleagă povestește despre o simplă culegere
de povestiri pentru elevi, apărută în 1959, care a provocat o reacție violentă din partea oficialităților. Este vorba de cartea de proze istorice „Din moși-strămoși” ,
semnată de Gheorghe Malarciuc, în care personajele literare activau nu doar în
spațiul de la răsărit de Prut, cum se admitea, conform ideologiei oficiale, ci pe în-treg teritoriul Țării Moldovei, și asta însemna că este „pusă în discuție” problema frontierelor de stat. Ceea ce a și fost declarat de la înalta tribună a faimoasei ple-nare comuniste: „Ori, luați iresponsabilele, eu le-aș numi dușmănoasele discuții
cu privire la frontiere. Moldova este parte integrantă și inalienabilă a marii uni-
uni Sovietice. Există însă oameni, care încearcă să tulbure mințile altora cu pro-
blema cum că odinioară granițele Moldovei ar fi fost trasate prin alte locuri. Cine are nevoie de asemenea bâiguieli ale unor gândaci de bucătărie care se erijează în
toga de apărători ai intereselor naționale?” , se întreba revoltător un reprezentant al Puterii, cerând ca autorul cărții să fie tras la răspundere… De altfel, tot în acel
an, scriitorul Gh. Malarciuc mai încercase vigilența reprezentanților cenzurii,
aceștia reușind totuși să scoată din șpalturile revistei Scânteia leninistă nuvela
„Țara Moldovei” , considerată „naționalistă și subversivă” , care va vedea lumina tiparului peste 30 de ani…
Din același eseu a lui Vladimir Beșleagă, publicat în revista Contrafort, mai
reținem un caz. La invitația redacției „Flacăra Iașului” vine într-o scurtă vizită, la Iași, Alexandru Fedco, redactor-șef adjunct al cotidianului „Moldova socialistă” de la Chișinău… Ziaristul, însă, a cutezat să se abată de la program și a făcut o călătorie la București. întors acasă, acesta este chemat la forul superior de partid,
unde explică în mod sincer în depoziția lui că „a fost inițiativa colegilor ieșeni care s-au oferit cu multă amabilitate să-l ducă la București să vadă un muzeu, că
a fost un drum de noapte, cu atât mai mult, în aceeași dimineață a fost îndărăt la
Iași” . Atunci vigilentele organe îi găsesc alt păcat, că „de ce a publicat în Flacăra
Iașului un articol, odată ce acest lucru nu era prevăzut în programul vizitei?” . Ziaristul prezintă numărul respectiv al publicației ieșene și explică: „Da, am pu-blicat acest material, dar a fost cu scopul de a prezenta cititorului marile succese
ale construcției socialiste în țara noastră… Aici atoatevăzătorii arguși n-au mai
găsit ce să-i incrimineze, i-au ordonat să traducă cele publicate în rusește și să le

190
prezinte cui se cuvine. O face și pe aceasta, terorizat definitiv, și-și așteaptă su-
pus pedeapsa. Iar pedeapsa era una și clară: excluderea din partid, concedierea, oprobriul public etc. ” .
„încă la apariția, în 1973, a cărții de versuri Linia, remarcă criticul literar Ana
Bantoș, autorul ei este salutat de către Grigore Vieru și Victor Teleucă, acesta din
urmă considerând că Mihail Ion Ciubotaru „nu este poetul efectului imediat” ,
pentru el contând „atitudinea strictă a poetului față de sine” . Văzând în Mihail Ion Ciubotaru „un spirit romantic și vizionar” , criticul Mihail Dolgan îi califica poezia din volumele apărute ulterior drept cerebrală, de „o iscoditoare intuiție metaforică” , polemică, în același timp, suspectându-l pe autor că „se complace în
sugerarea de aluzii echivoce sau chiar enigmatice; în luarea de atitudini unilate-
rale, sau chiar derutante; în emiterea de idei discutabile sau chiar inacceptabile” . Pe această undă a suspiciunilor lucrurile vor fi avansate dramatic de un ochi vi-gilent și, drept urmare a unui denunț către Comitetul central al partidului comu-nist, volumul Temerea de obișnuință, apărut în 1977, este arestat, scos din librării
și din biblioteci iar autorul demis din funcție” .
„Astfel, și în cazul autorului Temerii de obișnuință, specifica Ana Bantoș,s-a
întâmplat ca și în cazul lui Ion Vatamanu, autorul Culorilor Mihaelei și al poe-
mului Basmaua, a lui Dumitru Matcovschi, autorul volumului Descântece în alb
și negru, și al Săgeților lui Petru Cărare, cărți care au avut același destin, fiind
interzise. în acea conjunctură politică repercusiunile drastice constau în plasarea
vinovatului scriitor pe linie moartă” . Era exlus din uniunile de creație, era eliberat din lucru, i se interzicea activitatea în domeniul cultural și de creație, or, cum spunea un critic literar de la noi, „se despica, se rupea în două, precum ai rupe un vreasc de genunchi, un destin poetic… ” , un destin omenesc. Soartă scriitorilor de opere „discutabile sau chiar inacceptabile” , după părerile reprezentanților cenzu-
rii și ai celor din structurile ideologice de atunci, avea, în acele circumstanțe, un
itinerar predeterminat.
Cenzura, în interpretările mai multor specialiști, este limitarea arbitrară sau
doctrinară a libertății de exprimare. Ea se înfăptuiește cu concursul deținătorilor puterii (de stat, religioase) asupra întregului spectru cultural și intelectual.
Facem, în acest context, referință doar la Ședința specială a Consiliului uni-
unii Scriitorilor din Moldova cu genericul „Comunismul… crimă și pedeapsă (scriitori executați, deportați, exilați, marginalizați)” , care a avut loc în 2010, lu-ând în dezbatere diverse aspecte ale terorii comuniste care s-a exercitat asupra oamenilor de litere și asupra societăților literare (uniuni, asociații, cenacluri), în perioada interbelică și cea postbelică. Tabloul general al terorismului comu-
nist pe tărâmul literar a fost stabilit prin investigații documentare riguroase,
inclusiv prin studierea dosarelor securității, care ne demonstrează că au suferit

191
mai mulți scriitori, inclusiv Dumitru Milev, președintele organizației scriitorilor
„Răsăritul”; au fost trimiși în GULAG și exterminați Petru V . Ștefănucă, Mihail
Curecheru, Ioan Sulacov; deportați: nicolai Costenco, Alexei Marinat, Pan ha-
lippa, nicolae Țurcanu, Vasile Țepordei, Sanda Lesnea, Alexandru Tambur, Va-
dim Pirogan, Iacob Doibani; au fost organizate numeroase campanii ideologice,
îndreptate împotriva multor scriitori și au fost interzise, trecute la cuțit, în afară
de cărțile amintite anterior, și alte lucrări: Curcubeul de Grigore Vieru, Balade
de pe două maluri de război de Ion Vatamanu, Linia de plutire de Serafim Saka,
Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache, Tot mai departe de Lidia Istrati, în
carecenzura comunistă, citindu-le cu lupa, remarcă poetul-academician nicolae
Dabija, „descoperea” aproape la tot pasul „diversiuni la adresa statului” , „ofen-se aduse poporului” , „idei naționaliste” , „gândire literară apolitică” , concluzio-nând că tentativele genialilor inventatori de popoare, graiuri, națiuni de a crea în
spațiul din stânga Prutului o nouă națiune, o nouă limbă, o nouă (altă) literatură, un nou etnonim au eșuat, acest lucru datorându-se în bună parte și condeierilor,
care s-au opus cu scrierile lor procesului de asimilare, dezrădăcinare, mankurti-
zare a populației, devenit politică de stat după 1940 în fosta uRSS” .
în Moldova, cenzura sovietică asupra cuvântului scris și exprimat s-a păstrat
de-a lungul întregii perioade de ființare a uRSS. Practica cenzurii sovietice de-
monstrează că aria secretelor care aveau justificare prin binele comun și indivi-dual varia, în funcție de intersele ce le urmărea partidul comunist la o etapă sau
alta de activitate.
Cercetătorii specifică, pe bună dreptate, că cenzura nu îngrădea, ba chiar
încuraja, descrierea/demonstrarea scenelor de violență, dacă ele corespun-
deau intereselor ideologico-propagandistice, cum ar fi, spre exemplu, nimicirea dușmanilor puterii sovietice, prezentarea video a operațiilor de luptă din timpul
revoluției, războiului etc., atât în filme documentare cât și artistice. unii cerce-
tători remarcă caracterul complex al cenzurii sovietice și subordonarea deplină
și definitivă a organelorei controlului din partea partidului comunist. Astfel, în regimul totalitar sovietic cenzura, pe lângă limitarea dreptului la informare și a libertății de exprimare, control asupra cuvântului scris și difuzat, a însemnat și cea mai eficientă modalitate de redactare/destorsionare a mesajului propagandis-
tic și folosirea lui în scopuri de manipulare a opiniei publice și/ sau de mobilizare
a maselor la atingerea scopurilor urmărite de către Putere.
Cum am observat din exemplele aduse, cenzura diabolică de tip comunist a
făcut ravagii, decenii la rând, mutilând multe destine ale reprezentanților culturii și științei din RSSM. în scopul controlului masiv asupra libertății de exprimare,
numai în anii 1956-1985 Comitetul central al Partidului comunist al Moldovei a lansat mai mult de 300 de hotărâri, indicații, analize, instrucțiuni cu privire la

192
activitatea mass-mediei. GLA VLIT-ul veghea în mod strict ca în rețeaua biblio-
tecilor, în librării să nu ajungă cumva lucrări elaborate de autori din România și
din emigrația românească, avea „grijă” să retragă operativ din biblioteci și librării cărțile autorilor care nimereau în dizgrația autorităților sovietice, în special, din cauza deciziei lor de a părăsi țara și a se stabili cu traiul peste hotare. O preocu-
pare permanentă a cenzurii erau operele scriitorilor, dramaturgilor, oamenilor
de cultură. Creațiile autorilor care nu se supuneau resticțiilor cenzurii obțineau recenzii negative, fiind refuzate de edituri, altele erau retrase din circuitul public.un exemplu elocvent de amestec brutal al cenzurii comuniste în activitățile edi-
toriale îl constituie cel legat de pregătirea pentru tipar a Enciclopediei Sovietice
Moldovenești. Munca unui colectiv numeros de autori, cu o pregătire profesiona-
lă serioasă, remarcă istoricul Ion Varta, a fost schimonosită de doar câțiva cen-zori din cadrul GLA VLIT-ului, care în 1974 vehiculau ideea că în Enciclopedie
„nu e obligatoriu de a prezenta toate noțiunile geografice, curentele religioase, diferiți savanți și oameni de stat aproape a tuturor țărilor și tuturor timpurilor” ,
reprezentanți ai literaturii și culturii care nu au fost în acest ținut etc.
în centrul atenției cenzurii sovietice a fost mereu și lupta cu religia, a cărei
instituție, biserica, a inspirat cu secole în urmă dezvoltarea ei către această formă
perfidă de dominare asupra libertății de creație și de exprimare. Cenzura inter –
zicea chiar și difuzarea datelor despre tirajele edițiilor cu caracter religios, care vedeau lumina tiparului la noi. Această indiferență tacită avea scopul de a crea în
jurul curentelor religioase un vid informațional, de a minimaliza problematica în
cauză și de a nu incita spiritele în societate, creând tuturor impresia că „ateismul științific” a învins în societatea ce se îndreaptă cu pași victorioși spre comunism.
însă, odată cu perestroika și democratizarea socității, cu extinderea activității
editoriale, cu acordarea dreptului de a desfășura activitatea editorială mai mul-
tor instituții și departamente ale statului și creșterea substanțială a numărului
aparatelor de multiplicat și a fluxului informațional, exercitarea controlului în domeniul comunicării de masă devine o preocupare tot mai dificilă de onorat de către GLA VLIT. Către sfârșitul anilor 1980 cenzura nu mai făcea față avalanșei
informaționale, ineficiența ei constituindu-se în anii următori în una din mul-tiplele cauze ale disoluției imperiului sovietic, dar și a ei ca structură aservită
regimului politic de spirit totalitarist.
Oricum, constatăm la moment că cenzura rămâne un fenomen extrem de
complex, de ale cărei excese,vorba unui politician, trebuie să se ferească orici-
ne – fie el individ, familie sau societate. Indiferent însă de momentul în care se realizacenzura, teama de sancțiune sau de represiune, asociată dorinței de a fi și
a te exprima în spațiul public, a generat o altă formă de cenzură, și anume au-
tocenzura, ceea ce presupune cenzurarea propriilor creații din rațiune de natură

193
juridică, economică sau morală fără a avea o interdicție legală în acest sens.Prac-
tica demonstrează că cenzura morală este acceptată de orice om de bun-simt. Dar și în această situație, atât specialiștii, cât și practicienii/ oamenii de creație sunt de părerea că regulile de joc, pe care ți le impui voit, pot fi mai drastice decât interdicțiile impuse de Putere. în acest context putem afirma că cenzura devine/
este „un rău” inevitabil. Și atunci, vrând-nevrând te întrebi: care, totuși, este re-alitatea la zi !?… Pentru aceasta, consider, este necesar să mai revenim la temă.
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Caietele Echinox, vol. 4. Restricții și cenzură. București: Editura Dacia, 2003, p.5.
2. Цензура в Советском Союзе. 1917-1991. Дoкументы. Москва: Издательство Российская
Политическая Энциклопедия, 2004 , p. 575.
3. Marian Petcu. Puterea și cultura. O istorie a cenzurii. Cuvânt înainte de Mihai Coman. Iași:
Polirom, 1999, p. 12.
4. Radu Mocanu. Cenzura comunista. Documente. Bucuresti:Editura Albatros, 2001, p. 7.
5. Instituția cenzurii comuniste în România. 1949-1977. Ediție, prefață, postfață și note de 6. Liliana Corobca. On-linehttp://corobca.wordpress.com/2012/12/02/institutia-cenzurii-co –
muniste-in-romania-1949-1977/. Accesat 23.12.2012.
7. Manea Norman. Despre clovni. Iași: Polirom, 2005, p. 73.

194
Conf. univ., dr. Georgeta STEP ANOV,
Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării
a Universității de Stat din Moldova
PARADIGMA CULTURII DIGITALIZATE.
CAZUL REPUBLICII MOLDOV A
în societățile tradiționale, exist ența individului era determinată, pe de o parte,
geografic, demografic și socioeconomic, iar, pe de altă parte, cultural. Cultura
unui popor reprezintă un fond comun, care cuprinde tradițiile, obiceiurile, is-
toria, precum și toate creațiile artistice ale unui neam, și din care fiecare repre-
zentant al acestui popor î și trage individualitatea și capacitățile de exprimare,
acțiune și creativitate.
Cultura universală, în general, și culturile naționale, în particular, reprezintă
o moș tenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice, a șa
precum:
a) gesturile și cuvintele, care sunt tradițional însu șite prin diverse forme ale
memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini, acțiuni);
b) scrisul și artele, care sunt însu șite prin intermediul memoriei obiective (co-
lecții de obiecte, peisaje, cărți, numere, reguli). Conservarea și transmiterea
fondurilor culturale este asigurată în timp și în spațiu de biblioteci, muzee,
teatre, alte instituții culturale, între care și mass-media. Funcția de cultu-
ralizare a mass-media a transformat presa scrisă, radioul și televiziunea în
instrumente de stocare și diseminare a culturii. Punând în circuitul infor –
mațional materiale pe domeniul cultural, instituțiile mediatice contribuie la
familiarizarea publicului cu diverse curente, mostre, opere de artă, cu pro-
blemele existente în această sferă, astfel, influențând, în particular, agenda culturală și dialogul social pe teme culturale, și însă și cultura maselor, în
general.
Apariția comunicării de masă a dus la schimbarea societăților. Tiparul, radio –
ul, televizorul și, desigur, internetul au transformat comunicarea într-un fenomen
global, lucru care a dus și la schimburi culturale intense. Culturile naționale au
început să se amestece, să facă împrumuturi unele de la altele și aceasta datorită
funcției de culturalizare a mass-media. Potențialul mass-mediei de culturalizare
a maselor s-a fortificat și s-a extins îndeosebi odată cu apariția noilor tehnologii
informaționale, conservarea și transmiterea culturii prin portaluri informative,
site-urile și blogurile au devenit o variantă rapidă, operativă, dinamică și eficientă.
Patrimoniul cultural transpus în format digital – pe scurt, patrimoniul digital
–se referă atât la copii pe suport electronic al unor bunuri și produse culturale ver-

195
siuni digit ale ale unor cărți tipărite, imagini de obiecte și documente cu existență
fizică și altele, cât și la creații culturale realizate direct pe acest suport:expoziții
virtuale, cărți electronice, arhive digitale de documente sau de imagini,arhive
digitale video sau sonore, dicționare on-line, baze de date, reviste electronice, reconstituiri virtuale etc. Impactul lor este crescut prin colaborarea în rețele și
site-uri tematice. Digitizarea nu costă mai mult decât alte activități pe care le
finanțăm în cultură, dar impactul ei este enorm și pe termen lung. Digitizarea
este benefică pentru instituții și pentru patrimoniu, este un mijloc de conserva-
re, protecție și devalorificare în interes public. întru diseminarea mai eficientă
a culturii, digitizarea resurselor noastre culturale trebuie să devină o prioritate
pentru toate site-urile informative, dar mai cu seamă pentru cele specializate pe domeniul cultural.
în presa generalistă on-line, cultura este pusă laolaltă cu divertismentul, cu
mondenul sau, în cazuri mai onorante, cu educația și media. Aceasta ar trebui
însă privită separat de restul fenomenelor sociale și tratată cu toată responsabi-
litatea. în presa on-line, în comparație cu cea print, se întâlnesc câteva tipuri de
consumatori de informație zi și vizitatori:
1) Vizitatori unici pe zi – numărul de persoane care au accesat site-ul în medie
pe zi (numărul de calculatoare de pe care s-a accesat site-ul).
2) Vizitatorii unici pe lună – suma vizitatorilor care au accesat site-ul zilnic,
timp de o lună. (media pe zi x 30 zile).
3) Vizitatori absolut unici – numărul de persoane care au accesat site-ul timp
de o lună, adică auditoriul propriu-zis al site-ului. Chiar dacă o persoana a accesat site-ul zilnic se va socoti doar o dată.
Potrivit The Web Information Company Alexa.com, în topul „100 cele mai
populare site-uri din Moldova” se poziționează, conform traficului, site-urile in-formative: unimedia.md (16), Point.md (20), ProTV Chi șinău (21), Jurnal.md
(35), Jurnaltv.md (38), Komsomoliskaya Pravda v Moldove (47), Lenta.ru (48), All Moldova (51) și Gazeta.ru (98). Printre primele 20 cele mai accesate 100 site-
uri din R. Moldova se regăsesc, potrivit sursei citate, motorul de căutare Google.com (1) și Google.md (2), rețelele de socializare Odnoklassniki.ru (3), Facebook
(12) și vKontakte (14), site-ul de postări video Y ouTube (5) și trackerul Torrents.
md (6), Mail.ru (4), Y ahoo! (7), Y andex.ru (8) și Rambler.ru (19), enciclopedia
liberă Wikipedia (9), precum și platformele de blogging Blogger.com (10) și Live
Journal (15).
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, site-ul este un spațiu în
care sunt situate informații pe rețeaua de internet (engl. site). Pornind de la
această definiție, obținem definiț ia unui site cultural, care este acel spațiu virtual
care găzduieș te articole concentrate culturale sau pur și simplu informații utile

196
pe domeniul culturii. Primul site cultural din Republica Moldova și-a desfă șurat
activitatea între anii 1998-1999. Din păcate, acesta, nu a funcționat prea mult
timp, din lipsa unui suport financiar stabil.
în prezent, presa culturală on-line din Republica Moldova se află la început
de cale. Cu toate acestea, putem indentifica câteva site-uri care î și desfă șoară ac-
tivitatea în deservirea consumatorului de cultură. Site-urile care dispun de cei mai mulți vizatori nu acordă o importanță prea mare activității culturale din țară. Rubricile acordate culturii sunt prezente într-o lumină ștearsă, de cele mai multe
ori lumea vedetelor internaționale plasându-se printre primele, sau pe unele din-tre ele, rubrica Cultural lipseș te cu desăvâr șire. Spre exemplu, rubrica Vedete de
pe site-ul Protv.md î și prezintă frumoasele prezentatoare din cadrul emisiunilor
televizate, iar pagina culturală Monden al site-ului Jurnal.md este invadată de
vedete internaționale, cele autohtone rătăcindu-se și ele printre acestea.Cea mai
vastă informație despre cultură este oferită de către site-ul unimedia.md. Acesta
are două pagini dedicate culturii: Cultură/Ș tiință și Monden. Prima e mai mult o
mixtură de cultură și știință în acela și timp, iar cea de-a doua vizează lumea mon-
denităților internaționale, pe alocuri autohtone, acestea din urmă regăsindu-se mai puțin să fie în vizorul presei.
în prezent, site-ul www.fondulculturii.wordpress.com este principala poartă
electronică de acces la informații privind patrimoniul nostru cultural. Acesta, de fapt, este un site cu nuanță de blog. Ar putea fi numit și site-blog. între plusurile
acestuia este faptul că are un aspect multidomenial, adică tinde să reflecte mai multe aspecte ale culturii autohtone (Fondul Culturii , Congres, noutăți Legisla-
ție, Cercetări , Dezbateri , Presa, Muzee , Teatre , uniuni , Turism, Patrimoniu,Links,
Contact) și multilingv.Site-ul poate fi consultat în limba română(ortografiată co-
rect, cu diacritice), rusă și engle ză. navigabilitatea este una simplă și rapidă, iar
motorul de căutare este funcționabil. Informația prezentată este actualizată, pre-luată de la diverse agenții de știri, posturi TV (de obicei Jurnal TV). Site-ul este
destinat, în mare parte, instituțiilor de specialitate, administrației și experților în
domeniu, iar pentru diferite grupuri de public larg conținutul poate părea dificil din cauza limbajului științific și a jargonului de strictă specialitate . între minu-
suri am putea menționa că site-ul n u este suficient de interactiv , nu oferă destule
posibilități pentru ca vizitatorii să se exprime.
un site cultural în ascensiune este și www.cultura.md , un proiect cultural al
fundației Soros în parteneriat cu Fondul Cultural European. Rubricile acestui site sunt: Politici culturale, Patrimoniu cultural, Arta vizuală, Literatură, Teatru, Ci-nematografie, Muzică, Coregrafie. Acestea sunt la rândul lor subdivizate. Site-ul
este un mesager al culturii naționale sub toate aspectele, destinat fiind mai mult
celor implicați în acest domeniu, celor care vor să-și cunoască valorile și mai pu-

197
țin adresat celor care caută divertismentul cultural. Lipsa unui forum pe această
pagină electronică face dificilă, într-o oarecare măsură, cunoa șterea preferințelor
culturale ale vizitatorilor.
O altă pagină electronică dedicată culturii este și cea a site-ului www.fest.md.
Aceasta reprezintă un ghid bine organizat al localurilor, distracțiilor și eveni-
mentelor culturale din Chi șinău. Aici putem găsi informații detaliate și utile des-
pre diverse locuri unde putem petrece timpul. Printre localurile incluse pe site se numără restaurante, cafenele, cluburi, baruri, teatre, muzee, cinematografe, locuri de agrement și sport și altele. De asemenea, site-ul oferă informații despre
concerte, spectacole, expoziții, filme și despre alte evenimente. Site-ul este tradus
în trei limbi, română, rusă și engleză. Site-ul Fest.md aparține societății TenerLab
SRL (denumită și „Societatea”).
un alt site cultural informativ este și www.arhiva.Art.md. Acesta apare ca
o bază de date care cuprinde informații referitoare la comunitatea artistică din Republica Moldova. Baza de date cuprinde o listă de plasticieni și teoreticieni
din Republica Moldova, catalogați în ordine alfabetică, cu meritele deosebite ale acestora. Fiecare artist sau teoretician prezent în această arhivă este reprezentat printr-o scurtă notă biografică sau CV . un minus ar fi faptul că lipsesc imagini
care ar reflecta activitatea arti știlor prezentați. Site-ul poate fi accesat în două
limbi: română și engleză. Acest site î și desfă șoară activitatea prin prisma pro-
iectelor care le inițiază împreună cu alți parteneri. Proiectele vizează în primul
rând patrimonial cultural de pe teritoriul țării. Alt gen de știri culturale nu putem
găsi pe pagina electronică a acestuia. Rubrica contact, echipă și istoric se găsesc
sub formă under construction. în comparație cu alte site-uri culturale, acesta
dispune de o bibliotecă și un Departament video al Centrului care pune gratis la
dispoziția doritorilor de a realiza ceva în domeniul video echipament de filmare.
Pagina electronică www.Basarabia Literară.md este un site cultural care apare
sub „Egida societății scriitorilor români din Moldova” . în cadrul rubricii „Politica
editorială” site-ul se autoidentifică drept o publicație hebdomadară de cultură,
politică, filozofie, artă, știință, religie, ecologie, scopul principal axându-se pe li-
teratură (poezie, proză, critică literară, istorie literară, analize diverse). Site-ul publică lucrări literare importante sau mai puțin cunoscute, cercetări din dome-
niul bibliografiei și muzeologiei realizate de speciali știi muzeelor și de alți cer –
cetători din instituțiile de specialitate. Rubricile publicației confirmă programul
redacțional, iar opinia autorilor găzduiți nu este întotdeauna și opinia redacției.
Interfața acesteia este una reu șită din punctul de vedere al designului, pe pagină
însă nu găsim banere, care ar contribui la creș terea venitului site-ului, cât și la
popularizarea acestuia în rândul populației. un motiv ar fi numărul scăzut de
accesări al site-ului. în decurs de 24 de ore și de șapte zile acest site nu este accesat

198
de persoane. în timpul unei luni de zile site-ul a avut parte doar de patru accesări.
Este un număr infirm pentru gama de informație prezentată în colaborare cu nu-
mărul de parteneri care contribuie la existența acestui site. Site-ul nu este tradus în alte limbi, însu și citatul plasat pe pagină ,,Suntem români și punctum” al lui
M. Eminescu vine să confirme obiectivul primordial al acestuia.
O altă pagină electronică ce vizează de asemenea viața cultural-literară este
pagina electronică a ziarului ,,Literatura și arta” . Aceasta încearcă să oglindească
aspecte din literatura, poezia, proza și arta din Republica Moldova. Majoritatea
articolelor culturale sunt scrise de oameni de artă sau de cei care doresc să se afirme pe acest domeniu. Rubricile acestui site sunt: Prima, Ziarul, Evenimen-
te, Patrimoniul Cultural, Forul Democrat al Românilor, Contacte, Nr. 52. O mică imagine despre cultura națională este reflectată în rubrica Patrimoniul Cultural.
în partea stângă a paginii este un chestionar ce tinde să măsoare numărul de
intrări pe pagină. întrebarea acestuia „Cât de des accesați site-ul nostru?” deter –
mină numărul de intrări și ieșiri de pe acesta. De exemplu, săptămânal pagina
electronică este accesată de 32,7 %, 19,9% – când au posibilitatea, 6,0% preferă să cumpere ziarul, iar numărul celor care sunt prima dată este de 41,4%. Lipsa unui spațiu de discuție pe site frânează procesul de cunoa ștere a necesităților con-
sumatorului de literatură și artă. Site-ul poate fi accesat doar în limba română.
nivelul de plasare a publicității pe pagina acestuia este unul infirm.
un alt site cultural cu fațetă de blog ce tinde să promoveze arta, în speci-
al arta contemporană, este www.artploshadka.wordpress.com, care se adresează
unui public restrâns de persoane, adică celor care manifestă interes pentru artă, îndeosebi pentru pictura contemporană. Activitatea site-ului constă în arhivarea electronică a fluxului de informații din presa și TV locale și internaționale, ce
reflectă diversele aspecte ale culturii contemporane, cât și difuzarea propriilor
știri, interviuri și texte. Pe site găsim două rubrici: Despre noi și Home. Cea dintâi
se află în faza incipientă de construcție, iar cea de-a doua reflectă doar o parte din activitățile culturale desfă șurate pe teritoriul țării, iar cititorii î și pot exprima
părerile vizavi de ceea ce au citit. Pagina electronică este tradusă în două limbi – română și rusă. Printre punctele vulnerabile ale site-ului se numără: neactua-
lizarea la timp a informațiilor prezentate; acces redus pentru vizitatorii din țările
membre ale uniunii Europene vorbitori de limba engleză; navigabilitatea lentă.
Lipsa unei promovării eficiente a publicității, a unui forum, aduce un număr re-
dus de accesări pe site.
Din analiza pieței media on-line, deducem că presa on-line se află în stadiul
de completare a presei tradiționale, iar site-urile care se bucură de un număr înalt
de accesări dedică un spațiu foarte restrâns culturii. Găzduirea paginilor de cul-
tură în cele mai accesate site-uri informaționale este una de umplutură a spațiului

199
virtual. Articolele prezentate merg pe ideea de monden, spectacol și mai puțin pe
ideea de valoare spirituală sau estetică.
Lipsa spațiului dedicat culturii pe cele mai importante portaluri informative
este una evidentă, or în paginile web de cultură sunt postate mai mult articole
informative, deseori cu un caracter superficial, analizele, comentariile, genurile
analitice lipsind cu desăvâr șire. Mai mult, autorii acestor materiale, în mare par –
te, sunt departe de a juca rolul unor formatori de opinie care să poată „să deschi-
dă o direcție în asimilarea comunicării culturale” .
Pe piața mediatică on-line autohtonă există o ni șă aproape deloc exploatată
– presa on-line culturală. Relația dintre cultură și societate însă este una de inter –
dependență, iar existența unui spațiu virtual într-o societate în care cultura să se poată manifesta fără careva constrângeri este una necesar primordială. utiliza-
rea noilor tehnologii în conceperea produsului cultural trebuie făcută cu atenție, pentru a păstra proprietățile sale și a nu diminua aportul uman în actul creației.
Completarea, a șadar, a acestui spațiu sociocultural-virtual este o prioritate pen-
tru jurnalismul on-line din Republica Moldova, el urmând să se transforme într-o oglindire a ceea ce am fost, ce suntem și ce vom fi.
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Coman, Mihai. Introducere în sistemul mass media. Iași: Polirom, 1999.
2. Cobianu-Băcanu Maria, Stolz Gabriela. Modele culturale și orientări valorice în perioada de
tranziție. București: Editura Universității, 1994.
3. Costin Cornelia. Politicile culturale și calitatea vieții. Timișoara: Editura de Vest, 1996.
4. Frigoiu, Nicolae. Industrie culturală și cultură de masă. București: Editura Politică, 1989.
5. McLuhan, Marshall. Mass-media sau mediul invizibil. București: Nemira, 1997.
7. Popa Dorin. Mass-media, astăzi. Iași: Institutul European, 2002.8. Stepanov Georgeta. Responsabilitatea socială a jurnalistului: valori și atitudini. Analele știin-
țifice ale USM. Chișinău: CEP USM, 2005.
9. Stepanov Georgeta. Introducere în studiul jurnalismului. Chișinău: CEP USM, 2010.
10. Toffler Alvin. Consumatorii de cultură. București: Antet, 1997. 11. Cele mai populare site-uri din Republica Moldova. [On-line]. www. hotnews.md/ populare
site-uri din R. Moldova/html (citat 02 martie 2011).
12. Vocea basarabiei.net. [on-line] http://www.top20.md/stats.aspx.site=voceabasarabiei (citat 25
martie 2011).

200
Vasile MALANEȚCHI, lector univ. superior,
Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării
a Universității de Stat din Moldova
SISTEMUL EDITORIAL-POLIGRAFIC DIN REPUBLICA MOLDOV A
LA ÎNCEPUTUL TRANZIȚIEI ÎN VIZIUNEA UNUI
EXPERT EUROPEAN
un articol consacrat procesului editorial din Republica Moldova și apărut în
1994 într-o revistă din Franța ne-a determinat să fim atenți la felul cum arăta,
privit din exterior, acest domeniu al vieții social-politice și economice de la noi în
faza de început a tranziției. urmare a dispariției uRSS și a constituirii noilor state
independente (1990-1991), în primii ani de la producerea acestor evenimente, sectorul editorial-poligrafic și de difuzare a cărții din spațiul post-sovietic era
marcat vizibil de o stare generalizată de incertitudine, derută și căutare a soluții-
lor pentru depă șirea stării de criză pe care o traversa sistemul. Anii ’90 ai secolu-
lui al XX-lea au fost, după câte se știe, decisivi pentru începutul transformărilor
de ordin structural la care avea să fie supus sistemul editorial-poligrafic din Re-publica Moldova ca urmare a necesității stringente de trecere a economiei națio-nale la rigorile modelului occidental de administrare și gestiune. în lipsa voinței
politice a clasei conducătoare, procesul a demarat cu întârziere de câțiva ani, dacă ținem cont de faptul că noul stat suveran î și declarase independența la 27 august
1991, ca urmare a colapsului uniunii Sovietice, iar startul schimbărilor, la nivel
politic-ideologic, fusese dat încă în 1985, prin inițierea cursului spre Perestroika și Glasnost inaugurat de PCuS sub conducerea liderului său M. S. Gorbaciov.
Propriu-zis, la Chi șinău, procesul de reorganizare a activității editorial-po-
ligrafice a demarat, în linii mari, odată cu abolirea – pas cu pas – a sistemului administrativ de comandă, axat pe ideologia falimentară a partidului unic și ori-
entarea cursului de dezvoltare social-politică spre valorile democratice caracte-ristice statului de drept, pe de o parte, și spre rigorile economiei axate pe libera
inițiativă a cetățenilor, pe de altă parte. Bineînțeles, era necesară ajustarea ca-drului legislativ la imperativele timpului și parlamentul de la Chi șinău a trebuit
să facă pa și concreți în vederea racordării acestuia la legislația paneuropeană în
domeniu. Drept care au fost adoptate Legea despre antreprenoriat și întreprinderi
(1992) și Legea cu privire la susținerea și protecția micului business (1994). în
acela și context, la 28 noiembrie 1994, Republica Moldova a semnat Acordul de
parteneriat și cooperare cu uniunea Europeană (intrat în vigoare, e adevărat,
abia la 1 iulie 1998), iar la 13 iulie 1995 a aderat la Consiliul Europei.
Vorbind despre uE, se cere să mai facem o constatare: pe plan politic, în aceas-
tă perioadă a sfâr șitului de secol și de mileniu – dar mai cu seamă de început al

201
unei ere noi – societatea din Republica Moldova se afla în căutarea unor soluții ce
vizau rea șezarea sa în spațiul Europei și care cereau imperios definirea unor rela-
ții de perspectivă cu structurile și mecanismele politice paneuropene constituite
pe bătrânul continent după Cel de-al Doilea Război Mondial. în acela și timp, și
Occidentul s-a arătat preocupat de construirea unui cadru adecvat de raporturi bilaterale cu noul stat Republica Moldova. înainte de asta însă era necesar să fie
cercetate, la fața locului, starea reală de lucruri și potențialul de care dispunea
acest stat în cele mai diverse domenii ale vieții, astfel ca dialogul și colaborarea să
fie axate pe cunoa șterea temeinică a faptelor și a contextului.
în albia acestui interes general al Europei pentru Republica Moldova se în –
scrie și studiul consacrat activității editorial-poligrafice de la noi întreprins de
un specialist european, Didier Dutour, venit la Chi șinău în 1994 în cadrul unei
misiuni speciale a Consiliului Europei. Cercetarea vizează cele mai diverse mo –
mente și aspecte ale industriei cărții surprinse într-un spațiu aflat în faza inițială
a procesului de înnoire, care este marcat vizibil de o stare generalizată de incer –
titudine și derută.
Așa cum se precizează într-o notă de subsol, articolul „L ’ édition moldave: un
secteur en difficulté dominé par l’Etat” , inserat într-o publicație periodică fran-ceză la rubrica „Pays de l’Est” , „est tiré d’une étude réalisée par Didier Dutour, mission Conseil d’Europe, 1994” cu precizarea: „Elle sera publiée dans son in-tégralité dans un prochain dossier de La Lettre de France Edition” .
Articolul a ajuns la noi în forma a două pagini decupate dintr-o revistă, fără
indicarea titlului publicației care l-a găzduit, iar încercările de a o identifica nu s-au încununat de succes. Am găsit, în schimb, anunțată, la compartimentul Bi-
bliografie al unei tipărituri electronice din anul 2000o altă lucrare, un raport al
aceluia și Didier Dutour – „ note sur l’Etat du livre en République de Moldavie,
septembre 1994” . S-ar putea ca aceste „ note… ” (pe care nu le-am găsit încă…) să
fie tocmai textul întreg al raportului elaborat de expertul francez în 1994, după vizita de documentare întreprinsă în Republica Moldova.
Radiografia sistemului editorial-poligrafic și de difuzare a cărții făcută, cu
această ocazie, de un specialist european prin prisma experienței occidentale în domeniu, se dovedeș te a fi, în timp, cât se poate de concretă, obiectivă și aplicată
la realitățile din faza inițială a procesului de înnoire la care era supusă întreaga sferă a industriei cărții din Republica Moldova. Studiul realizat de Didier Duto –
ur este o primă incursiune în cercetarea fenomenului cărții moldoveneș ti între-
prinsă de un expert străin la scurt timp după destrămarea imperiului sovietic și
constituirea Republicii Moldova ca stat independent, fapt care a și determinat în
mare măsură interesul factorilor europeni de decizie interesați de cunoa șterea în
detalii a realităților spre a putea acorda sprijinul necesar întru înlesnirea refor –
melor și favorizarea procesului de tranziție.

202
în altă ordine de idei, se cere precizat că pentru faza de reorganizare a activită-
ții editorial-poligrafice din Republica Moldova este caracteristic faptul că, alături
de procesele de democratizare în planul relațiilor social-politice și de liberalizare
în sfera economică, s-a produs un salt fără precedent sub aspectul dotării tehnice a instituțiilor prin implementarea unor sisteme editoriale noi și a tehnologiilor
pre-press moderne.
Din raportul prezentat de Jean Richard reținem constatarea că starea de lu-
cruri surprinsă de Didier Dutour în articolul său din 1994 s-a schimbat radi-cal odată cu acțiunile întreprinse în cadrul Asociației de Stat „Cartea Moldovei”
acțiuni care au condus, în 1996, la privatizarea tuturor editurilor de stat cu
excepția editurii „Lumina” (specializată în editarea de manuale școlare și auxilia-
re didactice) și a editurii „Cartea Moldovei” (desemnată responsabilă de editarea
literaturii naționale), care au continuat să-și exercite funcțiile sub egida Ministe-rului Culturii.
L ’édition moldave: un secteur en difficulté dominé par l’Etat[1]par Didier Dutour [2]Il existe deux régions nommées Moldavie: une partie de l’Etat moldave mé-
diéval incluse dans la Roumanie où elle constitue une région et une autre partie de cet ancien Etat, située au-delà du fleuve Prut, qui porte l’appellation historique
de Bessarabie, et qui est devenue une République indépendante depuis 1991, rat-
tachée à la Com munauté des Etats indépendants.
La population de la République de Moldavie, composée è 65% de roumano-
phones, est estimée à 4,4 millions de personnes en 1994. Elle est rurale à 53,4%. L ’industrie est concentrée autour des principales villes (Chisinau, Tiraspol, Bel-cy). La privatisation a concerné seulement un nombre limité de secteurs écono-
miques, la majorité des activités de production demeure sous le contrôle de l’Etat.
Le revenu national par habitant en dollars constants de 1987 est de moins 1 600 uS$ en 1994.
L ’Etat présent partoutLa production de livres, auparavant monopole d’Etat, a été ouverte à l’ entreprise
privée après la fin de l’année 1990. Les élections de 1994 ont entraîné le renouvel-lement du personnel politique et administratif pour la structure qui gère le livre. Le domaine du livre dépend directement du cabinet du premier ministre. Il est administré par l’ ASCM, Association d’Etat „le Livre de Moldavie” (Asociatia de
Stat „Cartea Moldovei”), via différents organismes (voir schéma d’ organisation)
qui assurent la gestion de la chaîne du livre (production, diffusion, distribu tion)
et l’ organisation du secteur (enregistrement, attribution d’ISB n, dépôt légal, res-
pect des lois…).

203
L ’impression. La RSS de Moldavie abritait des imprimeries travaillant pour
l’ukraine. L ’ ASCM conserve sous son autorité 28 imprimeries typographiques.
Le centre le plus performant se trouve à Tiraspol dans la capitale de la République
auto-proclamée de Transnistrie. Il existe une imprimerie moderne créée dans le cadre d’une coopération avec des partenaires allemands. C’ est là que sont réalisés
tous les documents administratifs de la jeune République indépendante.
L ’ édition. Au 15 septembre 1994, la République de Moldavie dispose d’un pôle
de 6 éditeurs contrôlés par l’Etat ou par certaines institutions (Académie des Sci-
ences, u nion des Ecrivains…).
La disnibution et la diffusion. L ’ AC, Association le Livre (Asociatia „Cartea”),
à capital majoritairement public (52%), contrôle 600 librairies de villages et 90 dans les principales villes. Elle dispose d’une flotte de transport de 20 véhicules et a un centre de stockage général à Chisinau, et des centres dans chaque dé-partement où les libraires vont s’approvisionner. Elle a un quasi-monopole de distribution et de diffusion.
Faible essor privéLes cinq éditeurs d’Etat et les éditeurs des organismes institutionnels assu-
rent la majeure partie de la production (environ 405 titres). L ’ édition privée est constituée d’une vingtaine de maisons d’ éditions de moyenne importance (envi-
ron 2 titres publiés en moyenne en 1993) et d’une centaine de sociétés commer –
ciales, également immatriculées comme éditeurs (environ 10 titres publiés par
l’ ensemble de ce groupe en 1993). Il faut noter qu’il existe très peu de producteurs privés de brochures ou d’imprimés, activité de rentabilité rapide.
Chute de la productionEn 1988, l’ édition moldave produisait 17,225 millions d’ exemplaires contre en-
viron 6,622 millions en 1993. Depuis 1991, la production d’Etat a chuté, en nom-bre de titres (- 43%) mais surtout en volume (- 64%). En effet, le tirage moyen
des éditeurs publics moldaves est passé d’ environ 30 000 exemplaires en 1991 à
environ 19 000 en 1993… En outre la production privée s’ est développée lenteme-
nt et pratique des tirages beaucoup plus limités.
En 1993, environ 455 titres ont paru, 75% en langue roumaine, 22% en langue
russe et 3% dans une autre langue. L ’Etat stricto sensu, c’ est-à-dire les éditeurs sous l’autorité de l’ ASCM, a publié 65% des titres, soit 80% du volume global. Pour l’année 1994, la production éditoriale a continué de diminuer et devrait
atteindre 300 à 350 titres, provenant pour 50% des éditions d’Etat, pour 30% des
éditions des institutions, et pour 20% des éditeurs privés. (Estimation de la pro-
duction en 1993. Source: ASCM, septembre 1994)

204
Association d’Etat „le Livre de Moldavie ”. Schéma d’ organisation
Maisons
d’edition  Toutes langues Roumain Russe Autres
TitresTirage
muyenTitresTirage
muyen TitresTirage
muyenTitresTirage
muyen
Etat 295 5 566 000 246 4 049 000 39 1 480 000 10 54 4000
Institutions 110 806 500 66 480 000 41 280 000 5 6 500
Privée 50 250 000 30 150 000 20 100 000 0
Total 455 6 622 000 342 4 679 000 100 1 860 000 15 550 500
Estimation de la production en 1993. Source: ASCM, septembre 1994
Finances
Compatibi lité
Statistiques
Gestion Section Edition
Imprimeries
Nicolae Vieru Secr étariat general
Questions
juridiques Camera Cărții
Informationbibliographique
Statistiques sur la presse
Archives de la presse Dir.:Petru
Cornovan dir. Adj.: Mihai Dirul GOUVERNEMENT de la
Republique
de Moldavie
Asociația de Stat
,,Cartea Moldovei”
Director Genera l
Gheorghe Mazîlu
I spécialiste des
activit és éditoriales –
ISBN Mme Ciobotaru 2 spécialistes des activit és
polygraphiques
Mme Torod Mme
Sadagkurskaia
Editions Asocia ția ,,Cartea”
Distribution 600
librairies Ecaterina
Ghinda
Lumina
Manuels Hyperion
Jeunesse
Litérature Enciclopedica
Dictionaires
Litérature Făt Frumos
Litérature Universitas
Livre universitaire
Litérature
Librărie
Hyperion

205
Concurrence des livres étrangers
Les livres en langue russe, pratiquée par une large majorité de la population,
sont très présent dans les villes moldaves. Ces ouvrages imprimés en ukraine
ou en Fédération de Russie sont de très bonne qualité. Ils proposent en outre un large éventail éditorial avec une prédominance des romans populaires fort
prisés par le public moldave. Quoique plus chers que les ouvrages produits lo –
calement, ils disposent en plus du réseau de librairies d’Etat, d’un circuit de
distribution dans la rue (étals, kiosques) largement improvisé mais efficace.
Les Moldaves sont également intéressés par le livre français et surtout an –
glais. Il n’ existe pas de librairie internationale mais les ouvrages de langue an –
glaise se vendent dans la rue avec un certain succès (livres pour enfant, diction- naires, méthodes). L ’ AC a pris quelques contacts avec Larousse et d’autres édi –
teurs pour vendre dans les librairies quelques titres français (dictionnaires es-sentiellement).
Le prix du livreLe livre produit en République de Moldavie est le moins cher du marché.
Le prix de vente en librairie d’un format poche est d’ environ 2 lei moldaves (environ 3,5 FF), soit le coût d’un paquet de cigarettes „locales” . L ’ équivalent provenant de Roumanie, vendu en librairie, atteint 5 à 8 lei (8 à 13 FF), soit le prix d’un paquet de cigarettes „américaines” . L ’ équivalent en langue russe atteint
7 à 10 lei (11 à 16 FF). Le prix des livres en langue anglaise ou française est très
variable compte-tenu de la diversité de l’ offre. On trouve plus facile ment des
ouvrages en anglais. Le Longman Dictionary of Contemporary English, édité à
Moscou, en deux volumes, coûtait, à la fin de l’année 1994, 35 lei.
note
1. Ce texte est tiré d’une étude réalisée par Didier Dutour, mission Conseil d’Europe 1994. Elle
sera publiée dans son intégralité dans un prochain dossier de La Lettre de France Edition.
2. DECS/CULT/POL/book (2000) 3, „Governments love books (electronic books too!)” . A joint ac –
tivity of the Council of Europe, UNESCO and the Börsenverein des Deutschen Buchhandels.
REVIEW OF NATIONAL BOOK POLICY IN MOLDOVA: From book crisis to national book policy
in Moldova: current situation and prospects. Report prepared by Jean Richard Electronic
Publishing, Books and Archives). www.coe.int/t/e/cultural_cooperation/culture/comple –
ted_projects/books/.

206
Dr. Boris P ARFENTIEV ,
Universitatea de Stat din Moldova
TV MOLDOV A 1:
CALEA ANEVOIOASĂ SPRE O INSTITUȚIE PUBLICĂ
în prezentul studiu venim să reflectăm activitățile TV Moldova 1, în special
politicile editoriale promovate în contextul Legii despre Instituția Publică nați-
onală a Audiovizualului Compania „Teleradio-Moldova” . Perioada analizată cu-
prinde 2 ani, din 2004 și până în 2006, când legea indicată a fost abrogată în urma
intrării în vigoare a noului Cod al Audiovizualului din Republica Moldova,care
conține un capitol dedicat instituțiilor publice audiovizuale.
Din august 2004, în titulatura Companiei „Teleradio-Moldova” apare califi-
cativul de instituție publică. A fost un rezultat al eforturilor insistente începute
în anul 2002 pentru schimbarea statutului instituției. Au avut loc proteste, greve,
inclusiv greva foamei; s-a adoptat o lege privind instituția publică a audiovizua-lului Compania „Teleradio-Moldova” din 26 iulie 2002 care, din cauza că nu sati-sfăcea nici jurnali știi, nici opoziția, nici Consiliul Europei, a fost abrogată; legea
cu acela și titlu din 28 februarie 2003, adoptată în ultima lectură de Parlament
(susținută doar de fracțiunea comunistă), însă în fața insatisfacției Consiliului Europei, – nepromulgată de preș edintele țării; și, în sfâr șit, Legea referitoare la
Instituția Publică națională a Audiovizualului Compania „Teleradio-Moldova”
din 13 martie 2003, care de această dată a ținut cont de cele mai esențiale reco-mandări ale Consiliului Europei și la 21 martie a fost promulgată(la 13 noiembrie
anul 2003 au mai fost efectuate unele modificări și în această lege). Au mai fost și
Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1280, adoptată la 24 aprilie 2002, nr. 1303 din 26 septembrie 2002, raportul Comisiei de monitorizare pentru Moldova, intitulat „Punerea în aplicare a Rezoluției 1303 (2002) cu privi-re la funcționarea instituțiilor democratice în Moldova” din 3 aprilie 2003. Vom aduce în continuare considerentele care cereau revizuirea legii cu privire la au-
diovizual și transformarea statutului Companiei Teleradio-Moldova în organism
public independent. Criticile exprimate față de lege atât din partea societății ci-
vile, a opoziției politice, cât și din partea jurnali știlor de la Teleradio-Moldova,
se refereau esențialmente, pe lângă controlul puterii asupra activității editoriale a instituției, la componența și modul de numire a Consiliului de Observatori. în
eventualitatea implementării legii, situația la Teleradio-Moldova nu se schimba cu nimic, partidul de guvernământ păstrându-și controlul asupra Companiei. Consiliul de Observatori ai cărui membri (15) urmau să fie numiți de șeful statu-

207
lui, Parlament și Guvern reprezentau un singur partid politic – Partidul Comu-
niștilor, ceea ce însemna că un grup politic putea controla activitatea Televiziunii
publice. Or, o televiziune publică nu poate fi dependentă de aspirațiile puterii,
ceea ce și trebuia stipulat în lege. un alt aspect supus criticii, din legea aprobată
la 26 iulie 2002, numirea în funcție a conducerii Companiei, rămânea pe sea-
ma Parlamentului, Consiliul de Observatori propunând candidaturile. în urma
modificărilor în lege din 13 martie și 13 noiembrie 2003 numirea în funcție a
președintelui Companiei și, la propunerea acestuia, a altor membri ai conducerii
instituției a devenit o atribuție a Consiliului de Observatori. Or, acest Consiliu
este organul de supraveghere și de control al Companiei. Această structură nu-
mește un preș edinte, publică toate reglementările referitoare la funcționarea și
organizarea Companiei și fixează strategia de programare – politicile editoriale
și grila de emisie.
în temeiul Legii cu privire la instituția publică națională a audiovizualului
Compania „Teleradio-Moldova” , instituția, conform Art.1, alin.(1), trebuie să
asigure „în spiritul pluralismului de opinii, realizarea dreptului la comunicarea
completă, veridică și operativă a informației” . Iar obiectivele Companiei, con-
form Art. 2 din lege, sunt: a) asigurarea accesului liber al societății la informație; b) reflectarea obiectivă și plenară a tuturor aspectelor vieții social-politice, eco-
nomice și culturale a țării;c) realizarea dreptului persoanei la libera exprimare a
ideilor și a opiniilor politice, religioase, naționale, sociale și de alt ordin, respec-
tând interesele generale ale societății; d) reflectarea intereselor tuturor păturilor sociale, propagarea păcii, umanismului și altor valori democratice; e) asigurarea
dezvoltării spirituale și estetice, păstrării și promovării valorilor culturale și a
tradițiilor istorice ale poporului Republicii Moldova [1].
Datele monitorizării politicilor editoriale și a conținuturilor programelor TV
Moldova 1 , efectuate de Centrul Independent de Jurnalism (CIJ) și Centrul de
Analiză și Investigații Sociologice, Politologice și Psihologice (CIVIS) în lunile
iunie, august, septembrie, octombrie și noiembrie 2004 au evidențiat modalitățile
de implementare a politicilor editoriale ce rezidă din acest important act predes-tinat executării.. A fost o perioadă care a cuprins primele luni de activitate a insti-tuției sub sigla de audiovizual public. Potrivit autorilor antrenați în investigație,
monitorizarea a oferit tuturor celor interesați probe privind respectarea Legii cu
privire la instituția publică națională a audiovizualului în partea care stabileș te
principalele obiective ale Companiei” [2]. Din mai mulți indicatori ai monitori-zării ce țin de funcționarea TV Moldova 1 și Radio-Moldova la capitolele „Pro-
gramele de știri” și „Emisiunile social-politice, politice și economice” un interes
deosebit prezintă, în special, spectrul ce developează caracteristicile programelor de știri de la TV Moldova 1 (pornind și de la faptul recunoscut de speciali știi

208
mass-media că programele de știri constituie oglinda postur ilor de televiziune
generaliste). Pentru a putea formula unele concluzii despre gradul de respectare
a Legii cu privire la instituția publică națională a audiovizualului la TV Moldova 1 – programele de ș tiri, sp urmărim următoarele aspecte ale monitorizării:
• agenda programelor de ș tiri;
• actorii politici ai buletinelor de ș tiri;
• imparțialitatea în programele de ș tiri;
• mediatizarea partidelor și pluralismul politic în programele de ș tiri;
• diversitatea surselor în edițiile de ș tiri.
Din datele statistice strict factologice ale monitorizării, la aspectul „agenda
programelor de știri” , putem conchide că din cele circa 60-65 de domenii tema-
tice care au fost explorate pe parcursul întregii perioade de cercetare, primele zece de maximă explorare au fost: educația, cultura, activitățile guvernamentale
și parlamentare, agricultura, transportul și drumurile, acțiunile edilitare, eveni-
mentele din Transnistria, acțiunile diplomatice, ceremoniile și aniversările, cri-
minalitatea și accidentele rutiere. Aceste domenii tematice au fost abordate în
60-65 la sută din totalul știrilor difuzate ca frecvență și ca durată la principalul
program de știri „Evenimentul zilei” și în edițiile de actualități „Telejurnal” . Ce-
lorlalte 50-55 de tematici le-a revenit circa 35 de procente din spațiul pentru știri.
în lista altor zece domenii tematice, mediatizate în cea mai mică măsură de TV
Moldova 1, se numără emigrația, investițiile străine, datoriile interne, opoziția
parlamentară, corupția, calitatea produselor, traficul de ființe umane, privatiza-rea, ș omajul, protestele sociale.
Analiza comparativă a agendelor de știri la TV Moldova 1 în cele cinci luni
monitorizate vine să confirme următoarea ipoteză: TV Moldova 1 promovează politici editoriale menite să-l scoată pe cetățean din terenul preocupărilor sale primordiale, concentrându-i atenția asupra unor domenii anumite, marginali-
zându-le pe cele de interes public major. Dovadă că agendele tematice ale știrilor
au arătat o anumită disonanță între problemele reale ale oamenilor (ceea ce dis-
cută ei în mod cotidian) și ceea ce abordează în mod primordial televiziunea pu-
blică servesc și datele Barometrului de Opinie Publică din noiembrie 2004, care
prezintă lista consecutivă de preocupări primordiale ale cetățenilor: 1. sărăcia, 2. prețurile, 3. viitorul copiilor, 4. șomajul, 5. corupția, 6. boala, 7. criminalita-
tea și infracțiunile, 8. relațiile interetnice, 9. instaurarea unei dictaturi, 10. lipsa
încălzirii în perioada rece [3], lucruri ce îngrijorau cel mai mult omul de rând,
însă aceste tematici nu erau permise de editorii TV Moldova 1 pentru realizare,
în așa mod instituția marginalizând multiple probleme de interes social și ieșind
din aria preocupărilor primordiale ale cetățenilor, punând accentul pe activitatea
organelor puterii, preponderent în plan pozitiv.

209
Cel de-al doilea aspect ce ilustrează politicile editoriale promovate de TV
Moldova 1 prin programele de știri ține de „actorii politici ai buletinelor de știri” .
Actorii puterii, conform datelor monitorizării, au dispus de un spațiu de știri în
următoarea proporție: iunie – 53,9% din întreg volumul de emisie destinat știri-
lor, august – 47,3%, septembrie – 43,1%, octombrie – 46,8%, noiembrie – 47,7%.
Comparând cu timpul care a fost destinat opoziției parlamentare, vom sesiza o
discrepanță uluitoare – în iunie partidele parlamentare de opoziție au dispus de 1,2% din emisia de știri, în august – de 0,4%, în septembrie – de 1,2%, în octom-
brie – de 2,7% și în noiembrie – de 1%. Partidelor neparlamentare le-a revenit în
medie pe lună câte 0,3% din emisia de știri, restul spațiului – 50-52 % – actorilor
neînregimentați politic.
Concluziile sunt următoarele: TV Moldova 1 nu a asigurat în măsura necesară
accesul tuturor forțelor politice la emisie. Optica puterii a fost omniprezentă, în defavoarea viziunilor contrare sau diferite.Actorii puterii au fost mediatizați în mod prioritar.î n așa fel principiul pluralismului de opinii a avut de suferit. Or,
dacă vom porni de la principiile fundamentale ale unei instituții publice a audio-vizualului, vom menționa că programele trebuie să reflecte toate interesele, gân-durile și aspirațiile audienței, adică instituția trebuie să vegheze ca toate punctele
de vedere existente să fie reflectate în program. Timpul de emisie acordat gu-vernului și majorității parlamentare, pe de o parte, și opoziției, pe de altă parte,
trebuie să fie aproximativ egal, măsurat pe parcursul unei luni. Reieșind din prac-
ticile audiovizualului public, aceasta se asigură în mare parte prin implementarea
următoarelor două acțiuni: prima – relatările despre activitățile preș edintelui și
guvernului trebuie să includă sau să fie urmate de declarațiile sau comentariile reprezentanților opoziției și ai instituțiilor sau organizațiilor direct afectate de
aceste activități; a doua – în cazul în care preș edintele, speakerul parlamentului
sau prim-ministrul acordă un interviu mai lung de trei minute la televiziunea pu-blică, atunci liderilor fracțiunilor parlamentare ale opoziției trebuie să li se ofere posibilitatea de a se pronunța asupra considerentelor expuse.
Cel de-al treilea aspect ce caracterizează politicile editoriale ale programelor
de știri, pe care ne-am propus să-l examinăm, este „imparțialitatea în programele
de știri” . La TV Moldova 1 actorii politici au fost prezentați într-o manieră esti-
mativă diferențiată. Cei ce reprezentau puterea centrală au fost tratați pozitiv sau neutru. Astfel, pe parcursul celor cinci luni de monitorizare TV Moldova 1 le-a dat agenților puterii 112 note pozitive și 4293 – neutre. Ceilalți actori politici și
sociali (opoziția parlamentară, partidele neparlamentare, agenții neangajați po-litic-eterogeni) au fost evaluați doar neutru și negativ. Partidele de opoziție din
totalul de 117 apariții în cinci luni de emisie de actualități, de 111 ori au fost evaluate neutru și de 6 ori negativ. Partidele neparlamentare au întrunit în total

210
22 de știri, toate estimate neutru. Raportul numeric între știrile dedicate puterii și
cele dedicate partidelor de opoziție, partidelor neparlamentare constituie 31:1 în
favoarea puterii, ceea ce nu conferă imparțialitate programelor de știri de la TV
Moldova 1 și denotă că politicile editoriale ale instituției erau axate pe promova-
rea prioritară a actorilor puterii, fapt care permite de a califica politicile editoriale
drept unele de partizanat politic.
Cel de-al patrulea aspect examinat – „mediatizarea partidelor și pluralismul
politic în programele de știri” . Plusând toate aparițiile partidelor în cele cinci
luni de emisie monitorizată, vom constata că PCRM a adunat aproximativ ace –
lași număr de prezențe pe post la TV Moldova 1 cât au adunat toate celelalte
partide politice luate împreună: 120 – PCRM contra 141 – partidele parlamen –
tare și neparlamentare. O altă carență era că în programele de știri se vorbea
despre partide, însă nu se oferea posibilitatea să vorbească reprezentanții par –
tidelor la direct. în plus, partidele și liderii era expu și filtrării de către editorii
știrilor. Aceste date denotă că programele de știri ale TV Moldova 1 nu relevau
un pluralism politic autentic. Dezechilibrul în distribuirea spațiului mediatic și
tratarea preferențială a partidelor viciază pluralismul politic din programele de
știri de la Moldova 1. Pluralismul politic este subminat, de asemenea, de medi-atizarea prioritară a actorilor politici – reprezentanți ai puterii, după cum a fost arătat în rândurile anterioare.
înfăptuind o analiză a datelor monitorizării cu referință la circumstanțele/
modalitățile mediatizării și diversitatea surselor în edițiile de știri, vom constata
că TV Moldova 1a preferat, în acea perioadă, să facă referință la evenimentele uzuale (cotidiene) sau ceremoniale (festive). Cuantumul lor în programele de știri a crescut de la 70 la sută în august – prima lună de activitate sub titulatura
de instituție publică – la 80 la sută în septembrie, 94 la sută în octombrie, 85 la
sută în noiembrie. Evenimentele conflictuale au nimerit în vizorul TV Moldova
1 în cea mai mică măsură – cota lor a scăzut de la 30% în august până la 6% în octombrie și 15% în noiembrie. Faptele consemnate ne sugerează că la TV Mol-
dova 1 predomina tendința de a ocoli problemele stringente din viața cotidiană și
a transfera publicul într-o presupusă realitate lipsită de conflicte.
Și după schimbarea statutului TV Moldova 1 a continuat reflectarea eveni-
mentelor, în marea majoritate din perspectiva unei surse. Serviciul public a pro-cedat astfel în 96 la sută de cazuri în septembrie, în 90 la sută în octombrie, în 91 la sută în noiembrie. Sunt probe în favoarea ipotezei că abordarea imparțială a realității, prezentarea punctelor de vedere adverse sau diferite continua să ră-mână o condiție neîndeplinită pentru transformarea instituției în una publică.
Diversificarea surselor de documentare nu a devenit o normă de concepere a
știrilor la TV Moldova 1. în așa mod, politicile editoriale promovate în edițiile

211
de știri, la capitolele: pluralism de opinii, imparțialitate, obiectivitate, informare
din două surse independente, echilibru, complexitate ș.a. ne arată că în primele
luni de funcționare în postură de instituție publică TV Moldova 1 nu-și onora
misiunea de instituție publică a audiovizualului.
Rapoartele monitorizărilor efectuate de Centrul Independent de Jurnalism
(CIJ) și Centrul de Analiză și Investigații Sociologice, Politologice și Psihologice
(CIVIS), deși au fost avizate pozitiv de o serie de structuri europene, de organi-zațiile naționale non-guvernamentale din domeniul mass-media (Centrul „Ac-ces – Info” , Asociația presei Electronice „APEL ” , Asociația Presei Independente, Comitetul pentru Libertatea Presei), au fost respinse de conducerea Companiei,
care le-a calificat drept tendențioase, partizane și neprofesioniste. Reprezentantul
conducerii Companiei declara: „Monitorizările activității Companiei Teleradio-
Moldova, care au fost făcute de către societatea civilă, sunt departe de a fi trans-
parente, corecte și credibile. noi, în interiorul Companiei, facem monitorizări
proprii și am văzut cât de mult rezultatele noastre diferă de rezultatele monito-
rizării din exterior. în plus, pe baza acestor monitorizări se creează și o imagine
denaturată despre Companie. Iată de ce am fost nevoiți să acționăm în judecată Centrul Independent de Jurnalism, care ne-a monitorizat [4, p. 50]. Dar, în ge-neral, administrația Companiei nu a prezentat dovezi care ar contesta conclu-ziile finale ale monitorizării. Și, în loc să-și analizeze greș elile pentru a asigura
întocmai respectarea legii privind transformarea Companiei Teleradio-Moldova
în instituție publică, să-și modifice politicile editoriale promovate, administrația acesteia „ucide mesagerul” . Iar în ceea ce priveș te monitorizările proprii, organi-
zate în Companie, ele erau efectuate în mod diferit la Radio și Televiziune, nea-
vând la bază o metodologie unică, profesionistă de cercetare, și nu erau efectuate
de speciali ști în domeniul sociologiei. Rapoartele automonitorizării programe-
lor de radio și televiziune au fost calificate de mai mulți membri ai Consiliului
de Observatori de la Compania Teleradio-Moldova drept unele neprofesioniste și
neconcludente” .
Pe lângă programele de știri, mertă o examinare și emisiunile tematice ale TV
Moldova 1 din anul 2004, efectuând o analiză comparativă a grilelor de emisie de până la 8 august și după această dată, când instituția a fost numită publică. Scopul
propus – relevarea faptului dacă programele Televiziunii erau în parametrul rigo-rilor unor politici editoriale ale audiovizualului public. Dar mai întâi vom remar –
ca că începând cu luna august 2004, când a fost anunțată trecerea televiziunii la cadrul instituției publice, majoritatea redacțiilor au fost desființate. Și-au încetat
lucrul Departamentul Relații Externe și Schimb de programe, Redacția Cultură,
Redacția Muzică, Redacția Tineret, Direcția Teatru și altele. Schimbările struc-
turale au generat o reducere a varietății tematice a programelor puse pe post.

212
Conducerea Companiei î și motiva inițiativa prin necesitatea reducerii număru-
lui managerilor, totodată distrugând un sistem de organizare a activităților verifi-
cat de decenii – colectivele redacționale specializate în diferite domenii tematice. Iar managerii de redacție, în majoritatea lor, în toate timpurile se prezentau și
în calitate de creatori de emisiuni. în schimbul redacțiilor au fost create ni ște
structuri provizorii – structuri de proiecte care, în opinia speciali știlor de televi-
ziune, „erau inadmisibil de mici” . în mod administrativ au fost reduse numeric
la minimum echipele de creație – autorul ofertei de proiect și încă 2-3 speciali ști
de televiziune, fiind omise din echipă unitățile de administrator, regizor secund, responsabil de lumini etc., fapt ce a influențat calitatea emisiunilor. Or, compara-
tiv cu practica televiziunilor din Rusia, raportul de cadre menționat mai sus era
de 1:10 iar în România de 1:8. Realizând o retrospectivă a ciclurilor de emisiuni televizate din prima jumătate a anului, vom enumera circa 50 de cicluri de emi-siuni pe teme sociale, politice, economice, culturale, de divertisment, cognitiv instructive, pentru copii și tineret, spectacole televizate etc., adică de un spectru
tematic relativ destul de variat, ce includea emisiuni pentru diferite categorii de telespectatori. Or, după 8 august din cele circa 50 de cicluri de emisiuni au fost reduse 35. în schimb au fost incluse mai multe cicluri de filme – seriale artistice
și documentare, emisiuni în reluare la rubricile „Din videoteca TV” , „Din fondul TVM” , „Serial artistic” , „Desene animate” , „Din zestre de lăutari” ( retransmisiuni de concerte de folclor din fondurile televiziunii) și doar câteva emisiuni noi –
„ Vector european” , „Tribuna partidelor politice” , „Time-out” (magazin sportiv), „E – Moldova” , „Moldova turistică” care, cu excepția ciclului „ Vector european” , n-au avut o viață lungă, ele dispărând din grila de emisie peste un an sau chiar peste câteva luni.
Politicile editoriale promovate, deloc oportune pentru varietatea tematică,
calitatea profesională joasă a programelor TV Moldova 1 din a doua jumătate a anului 2004 au continuat și în anul 2005. în luna ianuarie sunt incluse în pro-
gramul de emisie zece (!!!) filme de serie (studiind programele a câtorva zeci de posturi de televiziune publică din lume, autorul nu a întâlnit un caz similar când, concomitent, în fiecare săptămână, la o televiziune generalistă erau derulate zece filme-seriale), emisiunile originale proprii fiind limitate la maximum, ele consti-
tuind 3-3,5 ore pe zi. nu vom greși dacă vom afirma că în felul acesta politicile
editoriale promovate urmăreau scopul de a-i sustrage pe telespectatori – cetățenii
țării de la problemele acute economice, sociale, politice, ecologice, culturale din societate și de a le propune filme cu subiecte siropoase, în majoritate de produc-
ție a studiourilor din țările latino-americane, din noua-Zeelandă, cum ar fi cele
întitulate „Savoarea iubirii” , „ nisipuri fierbinți” , „Aventuri în Caraibe” , „Sunetul
și tăcerea” sau „Detectivii” (serial polițist), „Avocații” , „Merlin” etc., seriale, su-

213
biectele cărora imediat au fost uitate de către telespectator, ele, pe bună dreptate,
mai fiind comparate cu guma de mestecat.
Serialele „Savoarea iubirii” și „nisipuri fierbinți” le găsim cu regularitate în
programele TV Moldova 1 timp de câțiva ani – și în 2006, și în 2007. în plus sunt
incluse și altele noi, cum ar fi „Carola Casim” (Argentina), „Prieteni la cataramă”
(Australia).
Caracterul public al TV Moldova 1 era diminuat și de numărul redus de ore
de emisie. Or, un volum redus de emisie nu permite să se examineze suficient toate problemele existente în societate și nu permite ca fiecare cetățean să percea-
pă televiziunea publică ca pe propria sa televiziune, din moment ce interesele sale
nu sunt întotdeauna satisfăcute. în acela și timp, aceste programe trebuie să fie de
un conținut civic, de interes național, să ia în dezbatere cele mai diferite aspecte
din viața publică a societății într-un volum mai mare decât celelalte servicii de televiziune – de factură comercială, adică să fie consacrate problemelor din Re-publica Moldova în mod prioritar. în luna august 2004 numărul orelor de emisie,
în general, a fost sub orice limită, căci este inadmisibil pentru un post public să emită doar 3-4 ore de programe proprii din volumul total de emisie de 7-8 ore pe zi, TV Moldova 1 făcându-și apariția pe post doar în orele dimineții (7.00-10.00) și în cele ale serii (18.00-23.10). în anul 2006 în lunile de primăvară-vară emisia
nu depă șea 5,5-6 ore în zilele de lucru, TV Moldova 1 deschizând postul la orele
18.00 și încheind la 23.30.
Pe parcursul anilor 2004-2006, de nenumărate ori a fost pusă problema re-
alizării la televiziune a unei emisiuni săptămânale de sinteză a evenimentelor sociale, economice, politice, culturale în limba română, de tipul celora din anii trecuți – „Geneza” , „Sinteza” , „7 zile” . însă, pe fundalul unor politici editoriale
ce-și puneau scopul de a transfera publicul într-o presupusă realitate lipsită de
conflicte, ignorând faptul că într-o emisiune de analiză pot să apară și unele pă-
reri, idei, opinii, afirmații ce ar fi contrare celor declarate de guvernare, n-a fost
posibilă inițierea unui astfel de program.
Or, dacă vom trece lista programelor Televiziunii Moldova 1 din perioada cer –
cetată prin filiera principiilor unui canal de televiziune public (independența, li-bertatea, autonomia editorială, pluralismul și diversitatea conținuturilor, impar –
țialitatea, obiectivitatea, neutralitatea), a oportunităților audiovizualului public (deta șarea de interese comerciale și politice, serviciu universal, destinat totalității
spectatorilor, un serviciu al cetățenilor), ne vom convinge că situația cu varieta-tea de programe pentru diferite categorii de telespectatori se agravează vădit. în
urma unor politici editoriale străine serviciului public de televiziune, promovate
de către conducerea Companiei, dar aprobate și de majoritatea membrilor Con-
siliului de Observatori, care era mai mult în serviciul puterii decât al societății,

214
în grila instituției publice audiovizuale în perioada examinată au lipsit cu desă-
vârșire emisiuni ce ar prezenta un forum pentru dezbaterile în public unde pot
fi exprimate un spectru cât mai larg de opinii și viziuni, care ar reflecta diferite
idei și convingeri din societate în vederea consolidării acordului social mutual,
a toleranței și promovării relațiilor comunitare în societățile multiculturale, care
ar oferi o informație independentă și echidistantă în programele sale, ar sprijini
valorile de bază ale societății democratice, în special respectul pentru drepturile omului, cultură și pluralism politic.
Refe Rințe bibliog Rafi ce
1. Legea cu privire la Instituția Publică Națională a Audiovizualului Compania „Teleradio-
Moldova” din 13 martie 2003. În: Monitorul Oficial, nr. 93 din 29 martie 2003.
2. Pe parcursul lunii iunie două ong-uri vor monitoriza conținutul programelor Radio Moldova
și TV Moldova 1. În: Curier Media. Buletin informativ CIJ, nr.12, iunie 2004.
3. Barometrul Opiniei Publice, noiembrie 2004-martie 2009. http://www.ipp.md/lib.php?l=
ro&idc=156 (citat 20.05.2009).
4. Echilibru și imparțialitate în programele informative și politice în cadrul serviciului public de
radio și televiziune. Chișinău: Asociația Presei Electronice-APEL, 2005.

215
Mariana TACU, cercetător ș tiințific,
Institutul Integrare Europeană ș i Științe Politice al AȘM
TEHNICI MEDIATICE DE REFLECTARE ȘI
PRACTICI METODOLOGICE DE INTERPRETARE
A REALITĂȚII SOCIAL-POLITICE
„Tot ceea ce cunoaștem despre societatea și lumea în care trăim aflăm prin
intermediul mijloacelor de informare în masă” [1, p. 133]. Afirmația aparține
sociologului german n. Luhmann, care a efectuat studii importante referitoare la
modalitățile de reflectare și construire a realității. Legăturile create între formele de transmitere a informației și cele de receptare implică direct „spațiul psiholo-gic” , ce fixează atașamente de percepție ale subiecților, și „spațiul social” , ce apre-ciază distanța, diferența și disonanța. Considerată una dintre formele fundamen-tale de interacțiune socială, comunicarea de masă prezintă și este reprezentată de
o serie de tehnici și practici ce au la bază atât elemente de ordin teoretic, cât și
metodologic.
într-un raport de subordonare față de strategii, care rămân stabile pe o peri-
oadă mai îndelungată de timp, tehnicile (termen de origine greacă ce provine din practica militară) se află în continuă schimbare. în general, tehnicile se stabilesc
în concordanță deplină cu scopul și obiectivele strategiei, în particular, tehnicile nu reprezintă o simplă detaliere a strategiei, ci adaptarea adecvată ale acestora la noile cerințe ale mediului intern și extern. Tehnicile se pun în aplicare la nivel operațional. Formula stabilită pentru a interveni în anumite condiții ține de par –
ticularitatea soluțiilor și a rezultatelor prognozate. unele schimbări intervenite
pe parcurs pot genera orientări tehnice neprevăzute în faza incipientă a strategiei.
Produsele mass-mediei pot schimba cronologia reală a evenimentelor poli-
tice, propunând noi scenarii prin intermediul tehnicilor moderne de clivaj. în
acest context, jocurile de sens contribuie la construcția unui sistem de gândire laterală, ce presupune deplasarea sensului subiectului și prezentarea acestuia în-tr-o nouă formă, semnificativă, uneori ostentativă.
Din punct de vedere sociologic, tehnicile fac parte dintr-un cadru teoretico-
metodologic ce contribuie la identificarea posibilităților și formelor de obținere a unor rezultate relevante, fie de ordin calitativ, fie de ordin cantitativ. în funcție
de context, tehnicile sociologice determină gradul de reflexie prin reflexiune
[2, p. 145].
în psihologie, tehnicile sunt prezentate ca și instrumente ce contribuie la re-
alizarea unor experimente, astfel, fiind identificate procese specifice ce permit indivizilor să participe la crearea raporturilor social-politice, fără a ține cont de

216
identitatea socială și identitatea personală. O tehnică frecvent utilizată în psi-
hologie este „tehnica efectului de ordine” , ceea ce J. P . Deconchy numește „filtre cognitive” , prin intermediul cărora indivizii filtrează informațiile referitoare la un anumit mediu [3, p. 58].
în politologie, prezentate sub denumirea atât de tehnici, cât și de tactici poli-
tice, se referă la arta conducerii luptei, modul în care sunt utilizate diferite forme și mijloace de luptă, adaptarea rapidă la schimbări într-o situație concretă, în vederea atingerii obiectivului strategic principal [4, p. 143].
Din perspectivă teoretică, în parametrii comunicării de masă, tehnicile au la
bază câteva concepte: conceptul de acumulare, conceptul de consonanță și con-
ceptul de omniprezență [5, p. 102-104].
1. conceptul de acumulare se referă la capacitatea mass-mediei de creare și
susținere a unui subiect, eveniment, precum și rezultatul obținut după o anumită perioadă de timp. De o majoră importanță fiind modalitatea se-lectată de către instituția mediatică de acoperire informațională în siste-
mul comunicării de masă;
2. conceptul de consonanță este legat de procesele de producție infor-
mațională în pasaje comune, asemănările în acest context fiind mai sem-nificative decât diferențele. Mesajele creează legături între evenimente ase-mănătoare, sau evenimente precedente și evenimente ce urmează, au un impact mai puternic datorită semnificatului creat treptat, ceea ce din punct
de vedere psihologic conduce la apariția reprezentărilor de durată;
3. conceptul de omniprezență nu se referă doar la difuzarea cantitativă a
produselor mediatice, dar și la faptul că conștiința publicului împreună cu cunoștințele, opiniile, atașamentele induse și/sau impuse de mass-media formează calități particulare de percepere, filtrare și transmitere a
informațiilor.
în această ordine de idei, ținând cont de principalele caracteristici și
particularități ale tehnicii în general, am formulat următoarea definiție cu privire
la tehnicile media.
TM – „Tehnicile media” definesc traiectorii, reprezintă în majoritatea cazu-
rilor instrumente ce stabilesc modul de utilizare a mijloacelor de informare în
masă în situații de adaptare rapidă, în vederea atingerii obiectivelor principale
și secundare în procesul de transmitere a informațiilor, cu scopul de a informa, influența și de a obține anumite efecte în direcția dorită. Tehnicile mediatice pot fi aplicate atât la nivel: 1.teoretic – general, respectând trei etape principale: a) activă – ce presupune studierea continuă și sistematică a modificării mediului în
care se acționează; b) anticipativă – care încearcă să prevadă situațiile, avantajele
și riscurile; c) adaptivă – schimbările intervenite sunt respectate și se încearcă

217
adaptarea rapidă la noile condiții; cât și la nivel: 2.practic – particular, ce țin de:
a) comportament – evidențiind totalitatea faptelor, reacțiilor; b) evoluție – ce contribuie la definirea direcțiilor de dezvoltare; c) poziție – ce vizează acordul între preocupări și capacitatea instituției media de a acționa.
Cercetătorii I. Petrescu și G. Seghete susțin că orice tehnică cuprinde trei ele-
mente principale: 1. un atribut – prin care să se exprime; 2. un indicator – cu aju-torul căruia se poate măsura rentabilitatea; 3. un scop care poate fi de perspectivă îndelungată, de perspectivă medie sau operațională [6, p. 477].
Factorii socioculturali, psihologici, economici și cei politici joacă un rol im-
portant în procesul de stabilire a tehnicilor mediatice, determinând anumite
norme și reguli ce creează puncte de legătură între scopurile generale ale stra-
tegiei și obiectivele particulare ale tehnicilor. Caracterul interdisciplinar con-tribuie la crearea unui cadru complet de interrelaționare bidirecțională și/sau multidirecțională între elementele principale ale fiecărui ansamblu factorial.
Factorii socioculturali, în contextul comunicării de masă reprezintă modelele
decomportament ale indivizilor ce presupun deprinderi sociale și norme cultu-rale. Examinând atent statisticile cu privire la: a) direcțiile de evoluție ale unei societăți; b) modificarea structurii populației; c) categoriile de public existente, se pot face cu ușurință anticipări asupra formelor de comportament în anumite circumstanțe, ținând cont de dorințele și preferințele acestora, corelate la anu-mite caracteristici demografice, precum: vârsta, sexul, starea civilă, domeniul de
activitate. Analizând gradul de cultură al unei societăți, pot fi identificate prin-
cipalele credințe, valori și norme comportamentale după care se conduce, fapt ce oferă o serie de indicii fundamentale asupra preferințelor indivizilor vizavi de procesele informaționale.
Factorii psihologici reprezintă variabilele endogene care explică compor –
tamentul consumatorului de informații, printre cele mai importante fiind: 1. percepția – proces ce presupune recepționarea, selectarea, organizarea și interpre-tarea stimulilor din mediul înconjurător, conferindu-le o anumită semnificație; 2. motivația – una dintre variabilele care a polarizat interesul cercetătorilor în diverse perioade de timp, considerată ca fiind singura care poate intervini între stimuli și reacția publicului [7, p. 130], întrucât este ușor de sesizat că orice act
cognitiv, afectiv sau comportamental are la bază în ultimă instanță un motiv și un
impuls intern, rezultat din interacțiunea dialectică a coordonatelor sistemului. în
acest caz, motivația îndeplinește o dublă funcție:
1. funcția de direcționare și orientare; 2. funcția de alimentare și potențare a unui tip sau altul de comportament.
Originea motivului delimitează motive primare (biologice/înăscute) și secun-
dare sau derivate (psihologice/dobândite). Sursa acestora desemnează: a) mo-

218
tive raționale – care domină deciziile de comportament; b) motive emoționale
– cele legate de satisfacerea unor nevoi psihologice ale individului; c) motive de conștientizare – ce presupun atât înțelegerea rațională a fenomenelor politice ce au loc într-o societate, cât și analiza pragmatică a detaliilor cu referire la anumite schimbări; d) motive atitudinale – ce vizează starea mintală sau neurală de pre-
gătire organizată prin experiență [8, p. 37]. Motivația presupune și modalități de
programare, pentru sau împotriva anumitor lucruri.
Factorii economici în ansamblul lor formează mediul economic în sis-
temul mediatic. Rolul acestora se reflectă direct sau indirect în evoluția pieței informaționale, mai concret, în crearea dinamicilor dintre cerere și ofertă, ni-
velul concurenței și mișcarea prețurilor în dependență de calitatea produsului
informațional, spațiul ocupat și mijlocul de informare selectat. Variabilele facto-rilor economici în domeniul mass-media sunt stabilite în urma efectuării cerce-tărilor de marketing, deoarece ele asigură informații referitoare la caracteristicile și oportunitățile pieței, astfel din start fiind soluționate o mare parte din proble-
me. Cercetările de marketing oferă informații despre consumatorii individuali
sau organizaționali, despre atitudinile, opiniile și comportamentele lor, informa-
ții absolut necesare în procesul de concepere și aplicare a planurilor strategice.
Cercetările de marketing în domeniul politicului și almass-mediei, pot fi funda-mentale, aplicative, descriptive, cauzale sau explicative [9, p. 28].
Factorii politici reprezintă structurile de influență ce se schimbă în funcție de
sistemul politic existent. Considerați indispensabili societății umane și tuturor sistemelor, au un impact direct asupra dinamicii procesului de comunicare în general și al comunicării politice în particular. Comunicarea politică constituie unul din principalele elemente structurale ale mediilor de informare în masă, ce contribuie la construcția spațiului social-politic.Temele comunicării politice sunt
tratate ca teme reprezentative pentru interesul public. în mod similar se prezintă
și argumentele comunicării politice întemeiate pe reprezentări, simboluri, valori
și practici. Acestea constituie „gândirea convențională” sau „spațiul normalității” colective existente la un moment dat. Din această perspectivă, comunicarea poli-tică reprezintă un teritoriu simbolic, în care actorii politici negociază construcția „agendei publice” , conferind vizibilitate unor proiecte care vizează comunitățile,
grupurile sociale și societatea în ansamblu [10]. Fie de natură catalizatoare sau
decizională, forța de influențare a factorilor politici în crearea unui sistem de
interacțiuni între: media – public/electorat – politic/actori politici este decisivă. Actorii politici și mass-media au ajuns să depindă unii de alții, politica nu mai
este doar o artă a persuasiunii, ci și una a spectacolului, în care factorii ce țin de
stil, prezentare, maketing politic au o importanță egală cu conținutul și fondul
acestora. Pluralismul, diversitatea și autonomia mass-mediei definesc natura jur –

219
nalismului și modul în care sunt adunate, selectate și transmise știrile. T. Gitlin
definește paradigma jurnalistică astfel: „Modele persistente de cogniție, interpre-tare și prezentare, de selectare, evidențiere și excludere, prin care jurnaliștii orga-nizează în mod curent discursul, fie el vizual sau verbal” [11, p. 7]. Intruziunea tot mai mare a mass-mediei în viața politică, modelează jocul politic, antrenând
repercursiuni fie de natură pozitivă sau negativă asupra spațiului public.
Viața politică reflectă o dinamică a contextelor și spațiilor de comunicare. în
această dinamică un rol aparte revine:
1. tehnicilor mediatice generale – referitoare la metodele de descriere a eve-
nimentelor politice, reprezentate de norme și reguli profesionale de bază;
2. tehnicilor mediatice particulare (de influențare) – aplicate cu un anumit scop de către mijloacele de informare în masă;
3. practicilor metodologice de interpretare, utilizate de către instituțiile naționale și internaționale ce se ocupă de monitorizarea sistematică a activității mass-mediei.
Tehnici mediatice generale:
Descrierea obiectivă a evenimentelor politice presupune expunerea exactă a
faptelor, evitând intervențiile care ar conduce la: a) crearea de noi semnificații
a realității politice reflectate; b) perceperea eronată a acesteia; c) interpretarea tendențioasă. Recunoscut ca unul din principiile de bază în domeniul de activita-te jurnalistic, „obiectivitatea” impune corectudine, acuratețe și o delimitare clară
între fapte, surse adecvate și opinii personale.
Descrierea sistematică a evenimentelor politice conduce la creareaunui tablou
concret al realității politice, ce permite formularea de noi ipoteze în momentul
analizării anumitor fenomene ce pot fi validate sau nonvalidate. Descrierea siste-matică presupune și o autoevaluare a obiectivității expunerii faptelor, din partea
instituțiilor media, datorită legăturilor ce se creează între acțiuni desfășurate în
perioade diferite de timp.
Descierea cantitativ-calitativă a evenimentelor politice garantează calitatea
produsului informațional, determinată de reprezentativitatea datelor selectate, ierarhizarea acestora, precum și de stilul de expunere. în unele cazuri, descrierea
cantitativă poate juca un rol important în favoarea sau în defavoarea descrierii
calitative și viceversa, astfel încât este ușor de stabilit valoarea formală și valoarea
semantică a mesajului politic transmis.
Descrierea latentată sau manifestă a evenimentelor politice depășește prezen-
tarea descriptivă a faptelor, situațiilor și a circumstanțelor în care se desfășoară.
Conținutul latent interiorizează detalii care pot deveni publice în orice moment,
schimbând radical situații și realități. Conținutul manifest este recunoscut după

220
forța cu care sunt puse în evidență anumite lucruri, gradul de certitudine impus
în a demonstra poziții concrete și indiscutabile. Legătura între aceste două tipuri de descriere este unidirecțională, datorită faptului că o descriere latentă se poate transforma în una manifestă, pe când o descriere manifestă rămâne manifestă.
Tehnici mediatice particulare (de influențare):
Influențarea prin selectarea evenimentelor politice
„Selectarea evenimentelor vertebrează fluxul comunicațional” [12]. Criteriile
de selectare sunt stabilite în funcție de gradul de importanță a unui eveniment, momentul și perioada desfășurării, persoanele și personalitățile implicate și, nu în ultimul rând, în funcție de interesele instituțiilor media sau interesele altor
instituții. Selectarea evenimentelor pentru prima pagină a unei publicații perio-
dice, a primelor știri în buletinele informative radio și tv, a unui portal web de-termină o ordine prioritară clară a evenimentelor ce au loc în societate, fie reală, fie creată de mass-media. în Republica Moldova, atât în cazul presei scrise, cât și
a presei electronice există o tendință vădită ca pozițiile principale să fie ocupate
de evenimentele politice.
Influențarea prin selectarea informațiilor cu caracter politic
Este apreciată ca fiind cea mai eficientă cale de inserție a influenței în spațiul
informațional, deoarece criteriile de selectare sunt stabilite de cei care dețin pu-terea și ocupă o poziție determinantă într-o structură. Influențarea prin selec-tarea informațiilor se realizează prin omiterea unor componente ale mesajului
inițial, publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului informațio-
nal. Proiecția informațiilor într-un cadru pe două planuri – 1. plan general și 2. prim-plan – ajută publicul să stabilească gradul de importanță cu privire la anumite segmente ale unui eveniment politic [13, p. 76]. Selectarea informațiilor prin atribuirea unor detalii și omiterea altora, prezentarea într-o lumină pozitivă
sau negativă, precum și ierarhizarea particulară a acestora constituie una dintre
tehnicile de bază în procesul de reflectare și construire a realității politice. Din această perspectivă, tehnicile de reflectare a realității politice aplicate de o mare parte dintre instituțiile media din țara noastră, atât publice cât și private, ajung a fi catalogate ca fiind părtinitoare în viziunea experților naționali și internaționali.
în timpul campaniilor electorale pentru alegerile parlamentare din 2009 și
2010, aceste practici de mediatizare, conform datelor prezentate în monitoriză –
rile realizate de către CJI, APEL, API, OSCE, MIOA, au fost aplicate cu scopul favorizării sau defavorizării anumitor partide și lideri politici. De exemplu: postul privat „ nIT” , publicațiile „ nezavisimaia Moldova” și „Moldova Suverană” au fa –
vorizat masiv concurentul electoral Partidul Comuniștilor din Republica Moldo –
va (PCRM). La „ Vocea Basarabiei” s-a remarcat favorizarea Partidului Liberal De –
mocrat din Moldova (PLDM) și Partidului Liberal (PL), gradul de tendențiozitate

221
fiind stabilit de frecvența și durata mare a intervenției directe a reprezentanților
partidelor. „Timpul de dimineață” și „Jurnal de Chi șinău” au defavorizat concu –
rentul electoral PCRM în majoritatea absolută a materialelor, avantajând parti –
dele de orientare liberală. Portalul „ unimedia” a prezentat concurentul electoral
PCRM în context defavorizant, iar raportul dintre știrile pozitive și negative care
au vizat concurenții electorali PLDM și PL, indică tendința de favorizare a aces –
tora. Agenția de știri „Moldpres” a difuzat mai multe știri care i-au pus în lumină
pozitivă pe liderii PLDM, V . Filat, și PL, M. Ghimpu [14, p. 5-6].
Influențarea prin selectarea fotografiilor și a imaginilor
Selecția atentă a fotografiilor în cazul publicațiilor periodice, pentru site-urile
oficiale ce reprezintă diverse instituții mass-media, dar și a imaginilor pentru televiziune, poate avea un impact destul de puternic asupra opiniei publice. Rea-litatea transpusă vizual este considerată mult mai credibilă. Puterea imaginii con-stă în captarea atenției și înțelegerea imediată a mesajului. Pentru un rezultat po-zitiv, într-un timp cât mai scurt, psihologii susțin că este obligatoriu ca centrul de
interes să fie unul singur, însoțit însă de variate accente ce conduc la descoperirea
și descifrarea de noi detalii. Realitatea transmisă prin intermediul fotografiilor și a imaginilor legitimează desfășurarea evenimentului și veridicitatea informației.
în majoritatea cazurilor, pe prima pagină a publicațiilor periodice din țara
noastră este prezentă o singură imagine principală plasată în partea de sus. în
acest sens, cotidianul „Timpul de dimineață” optează pentru plasarea imaginilor
în partea stângă, pe când fotografiile de pe prima pagină a ziarului „Junal de
Chișinău” sunt plasate la mijloc, aceste două modalități fiind calificate în litera-tura de specialitate ca fiind cele mai eficiente în captarea atenției, fiind aplicate frcvent și în cazul portalurilor web ce reprezintă diverse instituții media din Re-publica Moldova. Printre publicațiile ce plasează haotic imaginile de pe prima
pagină se numără: „ nezavisimaia Moldova” , „Moldova Suverană” și „Flux” , de
regulă, concetrând mai multe imagini de dimensiuni variate în acest spațiu.
Influențarea prin explicațiile care însoțesc fotografiile și imaginile
Explicațiile și comentariile care însoțesc fotografiile și imaginile presupun o
construcție lineară, nu însă și unidimensională. Traiectoria urmată de privire în timpul lecturii este orizontală și se deplasează de la stânga spre dreapta, astfel
încât simultan se derulează două acțiuni, una de natură optică și alta mintală [15,
p. 568]. Reușita acestor explicații și comentarii constă în formularea mesajelor scurte, reprezentative și care exclud posibilitatea suprapunerii sau dublării sen-surilor și simbolurilor.
Influențarea prin titluri
în majoritatea cazurilor, titlurile definesc calitatea materialului și stabilesc va-
loarea evenimentului. De redactarea corectă a acestora depinde asigurarea lectu-

222
rii piramidale a textului ce contribuie la o ierarhizare imaginară a informațiilor
și a datelor receptate. Mărimea caracterelor, culorile selectateindică importanța lor pentru editori, care în mod automat vine transmisă și publicului. Eficacita-
tea unui titlu ține de mesajul scurt și reprezentativ pe care îl transmite. Forța de captare a atenției prin intermediul titlurilor poate fi determinantă în a fi, sau a
nu fi citit un anumit material. Titlurile, pe de o parte, identifică materialele în
contextul global de reflectare a unui eveniment, pe de altă parte, le încadrează în realitatea mediatică oferind caracteristici și particularități specifice, apartenente instituției media, care se ocupă de difuzare.
Influențarea prin plasarea materialelor politice
Vizează dimensionarea axiologică a conținutului. Prin intermediul acestei
tehnici poate fi redusă la minimum atenția acordată unor evenimente politice
(prin plasarea materialelor pe ultimele pagini ale ziarelor, revistelor sau prin acordarea de spații infime de emisie) și/sau poate augmenta interesul față de al-tele (prin apariții pe prima pagină sau prin orientarea timpului de emisie) [16,
p. 287]. Suprafața este concepută întotdeauna ca un spațiu în care se stabilește o
ierarhie a elementelor care o ocupă. Această ierarhie este stabilită conform ce-lor două axe, verticală și orizontală. Poziția cu valoare ierarhică superioară e re-prezentată de spațiul care ocupă partea superioară și partea din stânga paginii. Importanța poziției scade către materialele plasate în colțul din dreapta de jos al paginii, astfel încât se poate spune că ierarhia materialelor jurnalistice este dată și
de plasarea lor pe diagonală, stânga-sus și dreapta-jos [17, p. 19].
utilizarea editorialelor pentru distorsionarea faptelor
Editorialul reprezintă poziția oficială a ziarului față de realitatea politică, so-
cială, economică sau culturală. Supranumit în literatura de specialitate „coloana
vertebrală” a publicației, determină într-o anumită măsură gradul de reflectare
a evenimentelor importante ce au loc într-o societate, precum și modalitățile de
interpretare a acestora. Editorul construiește în ochii publicului o scară de valori necesară orientării în succesiunea evenimentelor ce se aflăîn continuă schimba-re. în acest sens, realizând o analiză din punct de vedere cantitativ – calitativă
a editorialelor publicate pe site-uile oficiale ale ziarelor: „Timpul de dimineață” , „Jurnal de Chișinău” , „Moldova Suverană” și „Flux” , utilizând drept metodă de
cercetare observația directă, sistematică, am constatat că conform numărului
de accesări și comentarii ale utilizatorilor, editorialele lui C. Tănase și P . Bogatu dețin cel mai mare număr de accesări, like-uri și comentarii. Prin orientarea in-erentă, editorialistul poate contribui nu numai la afirmarea unei personalități, ci și la transformarea ei în lider de opinie.
Practici metodologice de interpretare:Analiza de conținut pragmatică reprezintă un ansamblu de tehnici de ana-

223
liză a modalităților de comunicare, care prin procedee sistematice și obiective
de descriere a evenimentelor politice ce au loc în societate conduc la obținerea de indicatori cantitativi și calitativice permit inferența de cunoștințe, având în vedere condițiile de producere, transmitere și receptare a mesajelor. Analiza de conținut pragmatică ia în considerație eficacitatea și utilitatea practică, bazată
pe studierea faptelor, argumentelor principale, într-un context tematic general
și particular. Presupune identificarea temelor importante și frecvența aparițiilor lor. Acest tip de analiză este frecvent utilizat în timpul campaniilor electorale de către organizațiile specializate în monitorizarea activității instituțiilor mediatice.
Analiza de conținut semantică are la bază două orientări principale: una de
natură hermeneutică, ce contribuie la interpretarea textelor din perspectivă psi-hologică și alta de natură logică,ce se referă la coerență și reguli de raționament
[18, p. 17]. Analiza semantică validează expresiilelimbajului, corecte din punct de vedere sintactic, luând în considerare „semnificația” lor.Coerența semantică a unui text este determinată de compatibilitatea anumitor trăsături referențiale
în înșiruirea de semne lingvistice [19, p. 73]. Ținta acestui tip de analiză sunt, de
regulă, discursurile politice, care într-un final conduc la determinarea calității acestuia, fie catalogat drept un discurs bun, relevant, bine argumentat sau un discurs irelevant, cu o expunere haotică și neconvingătoare a argumentelor.
Metodele de studiere a evenimentelor politice într-un context tematic ge-
neral se aplică cu scopul de a poziționa fenomenul politic studiat în contextul
circuitului informațional global. în acest sens, evaluarea calității informațiilor,
importanța surselor implicate și modalitățile de reflectare se realizează prin in-
termediul abordării critice, a cărei valoare depinde de varietatea punctelor de vedere concurente,context în care cunoașterea multiaspectuală se transformă în-tr-un principiu metodologic.
Metodele de studiere a evenimentelor politice într-un context tematic parti-
cular oferă posibilitatea stabilirii centrului de interes a evenimentului politic în raport cu alte evenimente din aceeași sferă a societății. Segmentarea și deschide-rea spre interpretare, în acest caz, se produce prin nuanțarea particularităților te-matice și nu prin extensiune, context în care valoarea pragmatică a informațiilor se bazează pe detalii ce pot amplifica sau pot reduce puterea de acțiune în anu-
mite împrejurări.
în această ordine de idei, putem conclude, menționând că sincronizarea stra-
tegiilor cu tehnicile mediatice contribuie la stabilirea mijloacelor și formelor co-
recte de acțiune, care conduc la crearea unui acord reciproc între etapele stabilite și, nu în ultimul rând, permit prezentarea unor rezultate parțiale exacte înaintea
obținerii rezultatului final. Atestăm că eficacitatea oricărei tehnici mediatice de-
pinde de calitatea scanării mediului în care se acționează, acestea reprezentând la

224
nivel sociostructuralist medii sigure de influențare a atitudinii și ulterior a com-
portamentului social-politic.
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Linguiti F. L’identita Fluttuante. Cinema/televisione: audiovisione e forme della differenza.
Torino: Effatà, 2009. 352 p.
2. Bernardi L. Percorsi di ricerca sociale. Conoscere, decidere, valutare. Roma: Editore Carocci,
2005. 287 p.
3. Doise W., Deschamps J. C., Mugny G. Psihologie socială experimentală. Iași: Polirom, 1999.
255 p.
4. Brucan S. Îndreptar – Dicționar de Politologie. București: Nemira, 1993. 299 p.
5. Katz E. I media studies tra passato e futuro. Roma: Armando Editore, 2009. 204 p.6. Petrescu I., Seghete G. Fundamentele practicii manageriale. București: Editura Maiko, 1994.
486 p.
7. Catellani P . Psicologia Politica. Bologna: Il Mulino, 1997. 212 p.
8. Galimberti U.Dizionario di Psicologia. Torino: Editore Torinese UTET, 2006. 977 p.
9. Marshment J. L. Political Marketing. Principles and Applcations. New York: Routledge, 2009.
294 p.
10. Bude I. Importanța mass-media în comunicarea politică. Timișoara, 2009. http://www.scribd.
com/doc/64820965/Important-A-Mass-media-in-Comunicarea-Politica(vizitat 04.01.2010).
11. Gitlin T. The whole world is Watching. California: University of California Press, 1980. 352 p.12. Manipularea informațională și structurile mediatice. http://www.scribd.com/doc/ 59843989/
manipularea (vizitat 17.01.2010).
13. Boccia P . Comunicazione e mass media. Tecniche di comunicazione e relazione. Napoli: Edi-
tore Liguori, 1999. 233 p.
14. Centru pentru Jurnalism Independent. Coaliția 2009. Monitorizarea mass-media în campa-
nia electorală pentru alegerile parlamentare anticipate din 28 noiembrie 2010. Raport nr. 5. 8-14 noiembrie. Chișinău: CJI, 2010. 117 p.
15. Galimberti U. Dizionario di Psicologia. Torino: Editore Torinese UTET, 2006. 977 p.
16. Bondrea A. Sociologia culturii. București: Editura Fundației România de mâine,1993. 334 p.
17. Popa D. T. Conceperea și elaborarea ziarului: De la proiect la machetă. București, 2008. http://
scribd.com/crazydomino/d/7904735-Conceperea-Si-Elaborarea-Ziarului . (vizitat 03.03.2010).
18. Traini S. Le due vie della semiotica. Teorie strutturali e interpretative. Milano: RCS Libri S.p.A.,
2006. 370 p.
19. Eco U. Dall’albero al labirinto: Studi storici sul segno e l’interpretazione. Milano: Mondadori,
2007. 634 p.

225
Mădălina MANOLESCU, drd,
Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării
a Universității de Stat din Moldova
CONDIȚIA DE AFIRMARE A DIALOGULUI CIVIC ȘI SOCIAL
în condițiile realităților societății contemporane, dominate de supraexpunere
la tensiune și încordare, este foarte important, în primul rând pentru politicieni,
dar, cu siguranță, și pentru toată lumea, însușirea cuvenită a culturii dialogului. Este vorba de asimilarea unor principii, de fond, și nu doar formal, pentru a de-
monstra deschidere pentru dialog. în egală măsură, preceptul este valabil pentru
toate nivelurile societății – de la cel individual la cel de stat. Este adevărat, uneori
acest proces – de „învățare” a regulilor dialogului poate să dureze cam mult – ca și în cazul Republicii Moldova sau al României, țări care au insistat asupra ide-ii dialogului cu țările uniunii Europene, dar antrenarea în operarea adecvată a
acestei relații întârzie, cu particularitățile sale în cazul fiecărei țări aparte.
Or, reprezentanții Europei „preferă partenerii de dialog care stăpânesc această
artă” [1]. Și atunci, problema valorificării potențialului dialogic apare în prim plan pentru cercurile intelectuale, sociale, culturale, dar mai cu seamă, cele poli-
tice, ale țării. De la sine înțeles, că numai în cazul asigurării condițiilor prielnice
pentru promovarea dialogului s-ar putea de așteptat rezultate favorabile. Și una din aceste condiții ar fi libertatea. Afirmarea culturii dialogului este imposibilă fără afirmarea plenară a libertății. Libertatea personalității, implicit, libertățile sale constituționale consfințite, exprimate în libertatea asocierii, libertatea opi-niilor, libertatea de exprimare, libertatea mass-mediei, în cele din urmă. în acest
context, de menționat rolul care-i revine mass-mediei în stabilirea și consolidarea dialogului social, în constituirea spațiului public. în dezbaterea despre dialogul
social, așadar, noțiunile de mass-media și spațiul public apar ca indispensabile și prioritare [2].
Revenind la elucidarea trăsăturilor dialogului social, a caracteristicilor sale
dezirabile, est oportună clarificarea întrebărilor de genul: „Care dialog este nece-sar, în condițiile actuale, cetățenilor societății?” în acest caz, se pornește de la exa-
minarea: a) tipologiei dialogului; b) subiecților dialogului. Dacă se face referința la dialogul politic, cu precizarea „intern” , ar putea fi luate în calcul varietățile interlocutorilor antrenați:
• între partide:
• între partide și mișcări social-politice;
• între populație ți formațiuni politice;

226
• între cetățeni și mass-media;
• între instituțiile mediatice ș. a. m. d.,
• antrenând și mai mulți parteneri, ca și în cazul dialogului interinstituțional
Guvern – Parlament – autorități locale – societatea civilă (ceea ce amintește, într-un fel, de Quadriloque-ul lui Alain Chartier [3]).
Evocarea unui alt tip de dialog, dialogul social, reliefează componentele
acțiunii democratice, în cazul de față, tributare modelului social european. Ca
exemplu de dialog social, în acest sens, ar fi manifestările de negocieri ori consul-
tări în cadrul acțiunilor întreprinse de organizații sociale, tradițional partenere în
realizarea dialogului social propriu-zis (stricto sensu) – de exemplu, organizațiile
de patronat – organizațiile sindicale.
Există și noțiunea de dialog civic, esențială pentru explicarea democrației
participative. Dialogul civic reprezintă o formă de dialog între reprezentanții societății civile, precum și forma de dialog direct între Guvern sau administrație cu O nG-urile, prin intermediul unei platforme O nG sau a altor tipuri de
rețele de consultare și de comunicare [4]). Astfel, organizațiile societății civile institiționalizate participă, alături de partenerii sociali, la procesul de consultare. în lipsa unei platforme O nG sau a altor tipuri de rețele directe, dialogul direct
întreprins de administrație sau de Guvern se limitează la informare și consultare, în deplină concordanță cu, de exemplu, Legea nr. 52/2003 privind transparența în administrația publică [5].
în accepția respectivă, înțelegerea dialogului, în mod curent, se îmbină per –
fect cu acțiunea deliberativă [6], asigurând ceea ce se numește „bună guvernare” Spre deosebire de conceptul de dialog social, conceptul de dialog civic este nou la nivel național și european, solidaritatea socială constituind o premisă obligatorie a lui. Circumstanțele în care se poate produce un dialog civic productiv depind de evoluția proceselor democratice. Atunci când desfășurarea acestora întârzie, rămâne în urmă și afirmarea acestui instrument social, necesar pentru avansarea
societății. Situațiile pot fi chiar de tipul unor specifice, ca și în cazul României:
„Când spațiul mioritic a fost invadat, la începutul anilor ‘90, de cultul perfor –
manței și al competiției, solidaritatea socială, și așa precarizată după o jumătate
de secol de dictaturi succesive, s-a dezagregat. Or, fără solidaritate, societatea nu
poate funcționa! La fel de afectate au fost și spiritul civic, și cel comunitar. Supu-
sul dictaturilor a fost repede înlocuit cu individul-consumator, în absența deloc regretată a cetățeanului.Dar prosperitatea fără democrație s-a dovedit o himeră. Individualismul debordant a împiedicat comunitatea – oricare ar fi fost aceas-ta, locală, regională sau națională – să se maturizeze. Sondajele o arată de ceva
vreme: nu trăim în comunități, ci în redu te familiale aflate sub asediu. în aceste
condiții, apetența pentru dialog civic nu poate fi decât limitată. nu există însă altă

227
soluție pentru a relansa societatea, cel puțin nu în interiorul democrației, în afara
dialogului civic” [7].
Puterea dialogului civic rezidă în reușita negocierii și succesele manifestării
procesului de mediere pe care le asigură societatea civilă. în acest caz, dialogul
civic își confirmă legitimitatea. Desigur, împlinirile dialogului civic depind și de
disponibilitatea clasei politice de a accepta negocierea ca modalitate de rezolvare
a stărilor sociale conflictuale, la fel ca și de recunoa șterea rolului partenerilor
civici și sociali în definirea interesului general.
La nivel european, se consideră că întâlnirile formalizate vizând dezbaterea
unor inițiative legislative sau politici publice, organizarea în acest scop a rețe-
lelor de organizații europene reprezentative, constituie formele în care produce
dialogul/parteneriatul între instituțiile europene și societatea civilă. De notat, că
rolul și contribuția O nG-urilor sunt din ce în ce mai apreciate de către instituțiile
europene, producând o schimbare de perspectivă de la conceptul de „guvernă-mânt” la cel de „guvernare” , care include o varietate mai largă de actori în pro-
cesul decizional. De fapt, încă în anul 1952, Comitetul de Mini ștri al Consiliului
Europei a acordat un statut consultativ Organizațiilor nonguvernamentale, iar
în 2003, recunoscând rolul tot mai activ al O nG-urilor, prin decizia Consiliului
Europei statutul lor consultativ a fost schimbat pe unul participativ. în registrul
OnG-urilor ce dețin acest statut figureazî câteva sute de organizații, iar coope-
rarea cu ele ia mai multe forme – de la simpla consultare, la cooperare largă în
cadrul implementării unor programe și proiecte specifice. Astfel se efectueazî
dialogul civic la nivel european.
în Republica Moldova, evoluția dialogului în care a fost antrenată societatea
civilă a avut un itinerar destul de complex. Mai întâi, a fost conștientizată nece-sitatea elaborării unei strategii naționale de dezvoltare a societății civile, bazată
pe criteriul valorilor general europene, a spiritului de receptivitate, transparență,
capacitate și orientare spre rezultat și spre consolidarea spiritului democrației
participative. Apoi s-a procedat la elaborarea „Principiilor de colaborare între societatea civilă și autoritățile publice în Republica Moldova” , iar Parlamentul a
aprobat „Concepția privind cooperarea dintre Parlamentul Republicii Moldova și societatea civilă” .
La începutul lui 2010, Guvernul Republicii Moldova a creat Consiliul națio-
nal pentru Participare (CnP). în conformitate cu strategiile aprobate, misiunea
sa este de a contribui la adoptarea deciziilor de politici publice care să răspun-dă intereselor societății. în acest sens, dezvoltarea și promovarea Parteneriatului
strategic între autoritățile publice, societatea civilă și sectorul privat oferă cele
mai mari oportunități pentru desfășurarea dialogului între autorități și societatea civilă.

228
Desigur, aceste consultări nu sunt menite doar pentru validarea deciziilor care
au fost deja luate de administrație. Coordonată într-un mod adecvat, o relație
deschisă și benefică ar fi extrem de utilă pentru autoritățile publice, preocupate
de căutarea optimizării și performanței a propriilor activități, ar vedea în O nG-
urile un ajutor vital. Cu atât mai mult că se întâmplă ca societatea civilă să lanseze
inițiative importante, să se manifeste ca pionieri al acelor politici și practici care
mai târziu devin inerente pentru dezvoltarea unor abordări și proceduri pe care
să se bazeze clasa politică.
Cultura consultării permanente (nu sporadice) a societății civile trebuie să
devină o practică cotidiană în procesul legislativ și decizional. în același timp,
este nevoie de stimularea sentimentului participativ al cetățenilor, de amplifica-
rea mișcării de dezvoltare a sectorului asociativ. Ar trebui, în această ordine de idei, elaborate modalități practice pentru a susține interesul pentru dialog civic plenar, la toate nivelurile, inclusiv cel local. S-a observat, de altfel, că dacă la nivel central dialogul cu societatea civilă (chiar și destul de anevoios uneori) există, la
nivel local deseori el lipseș te absolut. Dar numai dezvoltarea lui determina pro-
gresul societății pe calea aprofundării reformelor democratice, susținute atât de
sus, cât și de jos. Doar în acest caz – când se va observa mișcarea bidirecțională – va putea fi vorba de un adevărat funcționalism al societății. Progresul dialogului civic poate contribui inidiscutabil la consolidarea atitudinilor participative.
în societățile moderne acțiunea politică presupune ca problemele de interes
public să fie dezbătute în mod public. Guvernarea în sec. XXI, ca să corespundă calificativului de democratică, trebuie să integreze, în proiectele și deciziile sale, opiniile cetățenilor, reprezentate în mod liber, auzite și luate în cont de către or –
ganele puterii. Fără nicio îndoială, tocmai aici apare oportunitatea primordială de antrenare în câmpul dialogului civic și social a resurselor pe care le reprezintă
mijloacele de comunicare în masă.
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Lilia Snegureac. Dialogul Politic sau Politica Dialogului? În: Timpul, 13 august 2011.
2. Victor Moraru. Puterea, mass-media și constituirea spațiului public. În: Victor Moraru (coord.)
Societatea și comunicarea în tranziție. Chișinău: ULIM, 2008, pp. 6-18.
3. Alain Chartier. Quadrilogue invectif. Bibliothèque de la Pléiade. Paris: Gallimard, 1951.
4. Mircea Mitruțiu. Dialogul civic și social. [On-line]. http://dev2.qualdesign.net/dialog-social/
civic/. Accesat 21.11.2011.
5. Dezvoltarea dialogului civic în Europa. [On-line]. www.mmuncii.ro . Accesat 20.11.2011.
6. Martha L. McCoy, Patrick L. Scully. Deliberative Dialogue to Expand Civic Engagement: What
Kind of Talk Does Democracy Need? În: National Civic Review, 2002, vol. 91, N 2, pp. 130.
7. Cristian Pîrvulescu. În căutarea dialogului civic. În: România liberă, 1 octombrie 2010.

229
Lucia GROSU , cercetător științific, drd,
Institutul Integrare Europeană ș i Științe Politice al AȘM
RELAȚIILE PUBLICE ÎN EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST
ÎN CONTEXTUL TRANZIȚIEI DEMOCRATICE
în țările Europei Centrale și de Est, care au trecut sau mai trec încă printr-o
perioadă de tranziție spre democrație și economia de piață, fenomenul relațiilor
publice apare și se dezvoltă abia la începutul anilor ’90. înainte de 1989 nu se
poate pune problema existenței relațiilor publice în sistemul comunist, deoarece,
așa cum arată definițiile clasice ale profesiei, aceasta este legată exclusiv de demo-
crație. Prin urmare, cauza acestei întârzieri a constituit-o anume regimul politic și societatea socialistă existentă până atunci, având ca indicatori caracteristici proprietatea de stat, piața închisă și controlată de stat, iar în plan social-politic
– unipartidismul, cenzura, impunerea valorilor și conduitelor de un anumit tip,
uniformizarea claselor sociale și a stilurilor de viață.
După căderea comunismului au avut loc schimbări importante în societăți-
le de tranziție, țările din regiune trecând printr-o transformare de la guverne comuniste și economii controlate de stat la guverne democratice și piețe libere.
Schimbare și reformă, susține Dumitru Sandu, au devenit cuvinte-cheie ale peri-
oadei de tranziție în societățile central și est-europene, iar miza reală a tranziției
a devenit schimbarea societății, articularea logicii instituționale care să susțină motoarele economice, politice și stările de spirit adecvate pentru dezvoltare, pro-
gres și bunăstare [1]. în acest sens, tranziția sau transformarea postcomunistă a
însemnat, în esență, un amplu proces de schimbare instituțională.
în opinia lui Dumitru Iacob, „portretul-tip” al unei instituții din fostul lagăr
socialist era acela al unei organizații birocratice, cu stil de conducere autoritar, comunicare formală dezvoltată, structură cu multe etaje ierarhice, cu sarcini de lucru standardizate [2]. O parte dintre aceste trăsături, susține autorul, prove-neau din „infuzia” produsă dinspre macronivelul social, proces prin care se pre-
iau de la elitele politice ideile și maniera de lucru (de pildă, sistemul de conducere
autoritar era reprodus în mod automat de la nivelul echipei de conducere spre
nivelurile subordonate) [3]. Prin acela și mecanism de difuziune, tendințele și
transformările sociale se reproduc, la o scară mai mică, în fiecare instituție.
Cristalizarea sistemului pluripartidist și a republicii parlamentare (stilul de
conducere democratic la nivel statal) s-a tradus prin „schimbarea stilului de conducere” la nivelul majorității instituțiilor. Activitatea acestora a fost așezată pe principii noi de activitate – deschidere față de societate, transparență, infor –
mare etc.

230
un alt aspect important se referă la desființarea monopolurilor artificiale cre-
ate de socialism și creș terea concurenței, care au dus la creș terea importanței
publicului și de aici modificarea strategiei instituționale, mai exact, apariția sau
creșterea ponderii departamentelor de marketing, relații publice, resurse umane,
dar și emergența unor modele și practici de comunicare destinate să mențină și
să îmbunătățească imaginea instituției.
Adaptarea la un mediu instabil și prea puțin previzibil precum tranziția se
traduce la interfața instituție-exterior prin posibilitatea schimbării rapide și ade-
sea nea șteptate a misiunii sau frontierelor acesteia. De aici decurg două tipuri de
probleme, în opinia lui D. Iacob [4]:
1. Instituția trebuie să fie recunoscută de către public în ciuda diversificării
activităților sau produselor sale, iar recunoa șterea trebuie să se facă pe baza
unei duble legitimități: productivitatea și funcția socială care traduce im-
portanța misiunii sale pentru societate.
2. Pe plan intern, se impune găsirea unor noi modalități de integrare: confor –
marea la reguli și uniformitatea forței de muncă nu mai pot constitui o bază
de integrare, fapt prin care se explică creșterea importanței termenului de
cultură instituțională.
Din altă perspectivă, dar în aceeași ordine de idei, toate aceste transformări
produse în societățile central și est – europene au generat, în opinia reputatului cercetător american James Grunig, nevoia unui nou tip de relații publice: ”relații-
le publice transformaționale” , în terminologia cercetătoarei letone Baiba Peterso-
ne, sau ”relații publice de tranziție” , în formularea cercetătorului polonez Ryszard Lawniczak.
Conceptul de ”relații publice de tranziție”a fost formulat, așa cum subliniam
mai sus, de către cercetătorul polonez R. Lawniczak, în 2001, pentru a descrie
relațiile publice din țările Europei Centrale și de Est – relații publice care ajută
organizația să se adapteze schimbărilor de la o economie planificată la capita-
lism și de la socialism la democrație. Concret, relațiile publice de tranziție ajută
companiile deținute de stat să administreze procesul privatizării, sprijină aface-rile private, sub influența lor agențiile guvernamentale introduc noi instrumente
precum taxa pe valoare adăugată (TV A) sau reforma pensiilor, iar datorită lor,
companiile multinaționale se confruntă cu prejudecățile privind capitalul străin sau proprietarii străini [5].
Lawniczak a descris trei sarcini principale pe care relațiile publice de tranziție
ar trebui să le îndeplinească, punând accentul pe țara sa natală, Polonia [6]:
• în primul rând, să înlăture teama de/și prejudecățile privind capitalismul,
inoculate în timpul erei socialiste și să construiască un „capitalism cu față

231
umană” . Individul polonez de rând, spune el, asocia capitalismul cu șoma-
jul, cu lipsa unei stări de bunăstare, cu inegalitățile sociale, cu practicile de
monopol și cu capitalul străin perceput ca parte a unui plan de a cuceri țara;
• în al doilea rând, să aducă la cunoștința publicului spectrul larg de economii
de piață posibile și faptul că atât în Polonia, cât și în alte țări foste socialiste,
există un efort continuu pentru a obține forma finală a economiei de piață,
promovându-se și sisteme de valori și stiluri de viață împreună cu produsele
și serviciile;
• în al treilea rând, să faciliteze funcționarea eficientă a economiei de piață
prin promovarea antreprenoriatului și a procesului de privatizare, atrăgând
capital străin și permițând afacerilor locale să participe la procesul creării
unei economii de piață.
în societățile de tranziție ale Europei de Est, susține Lawniczak, multe orga-
nizații sunt tentate să folosească relațiile publice pentru a încerca să î și impună
în mod asimetric ideea proprie despre schimbare asupra publicurilor afectate
de aceasta [7]. însă, organizațiile iau decizii mai eficiente, atunci când diversele
publicuri au un cuvânt de spus în luarea acestora, idee subliniată de J. Grunig
într-un studiu referitor la rolul relațiilor publice în societățile de tranziție [8]. Mai ales în societățile de tranziție, relațiile publice ar trebui să ofere publicurilor o modalitate de a se implica în cadrul organizațiilor care le afectează, pentru că adesea, consecințele deciziilor organizaționale se răsfrâng asupra unor persoane care nu au participat la luarea deciziilor, dar care suferă efectele a ceea ce eco-
nomi știi numesc „externalitățile acelor decizii” [9]. Externalitățile apar atunci
când „activitățile de producție sau de consum implică beneficii sau costuri care
se răsfrâng asupra oamenilor care nu sunt direct implicați în acele activități” [10]. De menționat că externalitățile pot fi atât pozitive, cât și negative. Poluarea este
un exemplu de externalitate negativă. Mulți indivizi suferă din cauza poluării, însă organizația care poluează nu trebuie să plătească pentru pagubele produse
decât în măsura în care guvernul impune o amendă sau o taxă. De pe urma unei
externalități pozitive oamenii beneficiază fără să plătească. Conform opiniei lui
Frank, „problema este că, externalitățile negative îi obligă pe alții să facă cheltu-
ieli adiționale și sunt ignorate de către producător” [11].
J. Grunig susține că relațiile publice reprezintă cea mai eficientă metodă de
rezolvare a problemelor cauzate de externalitățile negative [12]. în acest sens,
face trimitere la autorul unei disertații din Malaysia privind externalitățile nega-tive generate de privatizare, printre care, vânzarea întreprinderilor de stat pentru sume minime poate avea consecințe negative asupra contribuabililor; guvernele
pot pierde puterea politică; investitorii pot suferi din cauza unei exclusivități în
deținerea proprietăților, care duce la inegalități de venituri și bunăstare, și din ca-

232
uza monopolului; angajații se pot confrunta cu disponibilizări, salarii mai mici,
pensii și bonificații reduse, condiții necorespunzătoare de muncă; clienții pot să
plătească mai mult și să primească produse de calitate mai slabă – sunt relevante și pentru cadrul analitic central și est-european.
Pe lângă aceste externalități negative produse de fenomenul privatizării, cele
mai multe dintre transformările suferite de Europa Centrală și de Est tind să aibă
consecințe nefaste asupra membrilor unuia sau mai multor publicuri. Pensiile sunt adesea reduse, taxele cresc, sunt mai puține programe vizând bunăstarea socială, drepturile de proprietate sunt transferate de la colectivități către indivizi, adesea către străini, uniunile sindicale ale angajaților î și pierd din putere și creș te
rata ș omajului.
Desigur, transformarea produce și externalități pozitive, precum o bunăstare
colectivă crescută, inflație scăzută, produse de calitate mai bună și o producție
mai eficientă. Cu toate acestea, cel puțin pe termen scurt, publicurile tind să dis-tingă mai mult efectele negative decât pe cele pozitive. Mai mult, publicurile afec-
tate de externalitățile negative nu sunt de obicei acelea și cu cele care beneficiază
de pe urma externalităților pozitive.
în consecință, când privatizarea și alte schimbări petrecute în societățile de
tranziție generează externalități negative, profesioni știi în relații publice trebuie
să ajute managerii care iau deciziile organizaționale să controleze impactul ne-
gativ al acestora. în țările vestice, publicurile au tendința de a forma grupuri de
activi ști, care limitează eficacitatea organizațiilor. în țările Europei Centrale și de
Est, însă, publicurile, cel mai des, suferă din cauza externalităților negative fără să se organizeze în grupuri de activi ști, aceasta, de altfel, fiind o altă problemă a
societăților de tranziție, formarea cetățeanului activ social, capabil să înțeleagă modul de a lua decizii și de a acționa în consecință. Oricum, chiar dacă publicu-
rile nu s-ar organiza în grupuri de activi ști, organizațiile au responsabilitatea so-
cială de a reduce impactul deciziilor lor asupra publicurilor și de a include aceste
publicuri în procesul decizional.
Cercetătorul polonez J. Barlik a studiat campaniile guvernamentale de infor –
mare publică din Polonia și Slovenia și a ajuns la concluzia că o comunicare si-
metrică (relații publice bazate pe dialog și grija atât pentru interesele celorlalte
părți implicate, cât și pentru interesul propriu) a fost crucială în aceste țări [13].
Programele de relații publice bazate pe un schimb simetric, bilateral de infor –
mații, au contribuit la transformarea sistemică în Polonia și alte țări din Europa
Centrală și de Est. Principala diferență rezidă în comunicarea activă cu publicu-
rile țintă, faptul că opiniile le sunt luate în considerare și că se caută ajungerea la
un acord favorabil ambelor părți.
Cel mai important țel al programelor de informare implementate de către

233
agențiile de relații publice pentru autoritățile statului ar trebui să fie construi-
rea unei comunicări simetrice cu publicurile țintă, să le ceară opinia nu numai asupra eficienței programelor respective, ci să și discute despre aceste programe
înainte de luarea propriu-zisă a deciziilor.
în 2004, cercetătoarea letonă B. Petersone introduce în circuitul academic
un nou termen pentru a descrie relațiile publice din Europa Centrală și de Est: ”relații publice transformaționale” . J. Grunig consideră că sintagma ”relații pu-blice transformaționale” este mai adecvată pentru a descrie relațiile publice din societățile de tranziție decât sintagma formulată de Lawniczak [14]. Explicația porneș te de la definirea termenului tranziție drept “o stare temporară între două
poziții fixe, o mi șcare între punctul de plecare și punctul de sosire” (ibidem).
Cu toate acestea, Bryant și Mokrzycki, care au analizat schimbările politice și
economice din Europa de Est după prăbu șirea uniunii Sovietice, au observat că
termenul „transformare” este mult mai descriptiv. Ei considerau că tranziția are o țintă fixată, în timp ce transformarea „pune accentul pe procesul în sine” [15]. De
asemenea, „transformarea” este un proces de schimbare continuă; transformarea
reprezintă „introducerea de elemente noi… în special, în combinație cu adapta-rea, rearanjarea, permutări și reconfigurații ale unor formule instituționale deja
existente” [16].
Pornind de la aserțiunea că toate societățile trec prin transformări, dintr-un
anumit punct de vedere, toate activitățile de relații publice care ajută organizațiile
și publicurile lor să se adapteze schimbărilor, reprezintă relații publice transfor –
maționale. Cu toate acestea, din moment ce schimbările care au avut loc în țările
din estul și centrul Europei în ultimii ani au fost de o mai mare anvergură decât
în restul țărilor, rolul transformațional al relațiilor publice, subliniază Grunig, este chiar mai important acolo, decât în alte părți ale lumii.
în anii ’90, un grup de cercetători din cadrul universității Maryland,
coordonați de J. Grunig, au demarat un proiect de cercetare privind specificul relațiilor publice în câteva societăți de tranziție. Cercetarea a evidențiat faptul că transformările prin care au trecut aceste societăți au creat o puternică cerere de punere în aplicare a principiilor generale ale relațiilor publice excelente. în același
context a fost avansată ideea conform căreia transformările creează o incredibilă
oportunitate pentru dezvoltarea relațiilor publice ca profesie strategică, bazată pe comunicare simetrică. în cea mai mare parte, această cercetare demonstrează că
practicienilor de relații publice din societățile de tranziție le lipsesc cunoș tințele
necesare pentru a practica cu adevărat relații publice transformaționale, în acest sens fiind adus exemplul Germaniei de Est și al Letoniei. în cazul Sloveniei, însă,
cercetarea a demonstrat că relațiile publice transformaționale pot atinge exce-lența dacă sunt făcuți pa șii necesari pentru a le explica managerilor importanța

234
și necesitatea relațiilor publice și pentru a le oferi practicienilor educație în ceea
ce priveș te practicarea relațiilor publice simetrice și strategice. Este de asemenea
necesar ca grupurile de activi ști să fie ajutate să se folosească de relațiile publice,
ca membrii guvernului să înțeleagă rolul relațiilor publice transformaționale și să
fie încurajate folosirea cercetării și evaluării în relații publice.
Pe credința în această putere transformatoare a relațiilor publice î și funda-
mentează și D. Borțun convingerea, menționând că soarta democrației și a eco-
nomiei de piață româneș ti depinde, în mare măsură, de evoluția relațiilor publi-
ce, iar modernizarea deplină a societății depinde de generalizarea comunicării
etice și eficiente [17]. Convingerea reputatului autor român este perfect valabilă
și pentru cazul Republicii Moldova, cu atât mai mult cu cât perspectiva generală, adusă de contextul relațiilor publice transformaționale regionale, se constituie ca o provocare și pentru contextul particular al RM în tranziție continuă. Coerența
și eficiența răspunsului pe care îl va da acestei provocări depinde de măsura în care societatea moldovenească, punând în valoare resursele sale din interior, va
reuși să valorifice potențialul oferit de noua direcție adusă de relațiile publice
și contribuția acestora la „modernizarea societăților comerciale, a instituțiilor
publice și a partidelor politice, transformarea lor în „organizații inteligente” , ca-
pabile să țină pasul cu schimbările mediului sociocultural, să comunice cu publi-curile lor și să servească interesul public.
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Sandu, D. Spațiul social al tranziției. Iași: Polirom, 1999, p. 37.
2. Iacob, D. Comunicare organizațională. București: Comunicare.ro, 2010, p. 42.
3. Ibidem.
4. Ibidem, p.44.
5. Lawniczak, R. The transitional approach to public relations. În Van Ruler B., & Vercic D., Public
relations and communication management in Europe: A nation-by-nation introduction to public relations theory and practice. Berlin: Mounton, 2004, pp. 217-226 [http://www.scribd.
com/doc/50931137/2/The-transitional-approach-to-public-relations, accesat, 14.10.2012
6. Ibidem.7. Ibidem.
8. Grunig, J., Grunig, L. Rolul Relațiilor Publice în societățile de tranziție [ http://www.pra –
ward.ro/resurse-pr/articole/rolul-relatiilor-publice-in-societatile-de-tranzitie.html, accesat 02.10.2012 ]
9. Ibidem.
10. Apud, Grunig, J., Grunig, L. Rolul Relațiilor Publice în societățile de tranziție [http://www.
praward.ro/resurse-pr/articole/rolul-relatiilor-publice-in-societatile-de-tranzitie.html, acce –
sat 02.10.2012]
11. Ibidem.

235
12. Grunig, James. Rolul relațiilor publice în management și contribuția acestora la funcționarea efi –
cientă a organizațiilor și societății. [ http://www.pr-romania.ro/articole/pr-si-management/63-
rolul-relatiilor-publice-in-management-si-contribuia-acestora-la-functionarea-eficienta-a-
organizatiilor-si-societii-partea-i.html , accesat 12.10.2012]
13. Ibidem.14. Ibidem.
15. Bryant, C., Mokrzycki, E. Introduction: Theorizing the changes in East-Central Europe. În C. Br –
yant, E. Mokrzycki. The new great transformation? Change and continuity in East-Central Euro –
pe (pp. 1-13). London:Routledge[http://books.google.ro/books?id=NR8wv64HMp8C&pg=-PA1&lpg=PA1&dq=Introduction:+Theorizing+the+changes+in+East-Central+Europe.&sour
ce=bl&ots=i8trq2kBki&sig=-PafjZT4bN-CaTxWACbjxtGt0YU&hl=ro#v=onepage&q=Introdu
ction%3A%20Theorizing%20the%20changes%20in%20East-Central%20Europe.&f , accesat
12.10.2012]
16. Ibidem.
17. Borțun, D. Relațiile publice și noua societate. București: Tritonic, 2005, p. 53.

236
Diana MORARU, cercetător ș tiințific,
Institutul Integrare Europeană ș i Științe Politice
al Academiei de Ș tiințe a Moldovei
POLITICILE UNIUNII EUROPENE ÎN
DOMENIUL AUDIOVIZUALULUI
Politicile în domeniul audiovizualului în uniunea Europeană au fost deter –
minate, de-a lungul anilor, și continuă să fie determinate de contextul tehnolo-
gic în permanentă schimbare. Factori multipli au influențat mereu formularea acestor politici: numărul în creștere al serviciilor audiovizuale, disponibile pen-tru utilizatori, depășirea situațiilor de monopolizare a pieței mediatice și acce-derea în această piață a noilor subiecți privați, concurența manifestată pe plan internațional și necesitatea stringentă de a adapta prevederile strict naționale la exigențele competiției globale, imperativul declanșării mecanismelor de protecție a consumatorului, generând, în definitiv, transferul treptat al competențelor nor –
mative în domeniul audiovizualului de la statele membre instituțiilor uniunii
Europene [1]. Rezultatele concrete s-au dovedit a fi consistente, numeroase și importante, marcând ascensiunea societății în continuă schimbare spre realiza-rea proiectului european „societatea informațională” [2].
Dezvoltarea tehnologică, aflată în avânt, în particular, afirmarea plenară a
utilizării tehnologiilor digitale în audiovizual, creează noi oportunități pen-tru operatorii media, promovând sinergii dintre diversele sectoare productive (telecomunicații, audiovizual, asistența computerizată, industria programelor, activitatea editorială electronică etc.). Piața rețelelor și serviciilor este supusă unor modificări constante și profunde, astăzi fiind observat faptul că imensul potențial în oferirea noilor produse sub aspect tehnologic nu este întotdeauna secundat de creșterea calității conținuturilor audiovizuale. Cercetările recente în sfera audiovizualului demonstrează, în acest context, că „televiziunile generaliste își vor păstra pentru o anumită perioadă de timp o cotă prevalentă a pieței de radioteleviziune” [3].
Drumul străbătut de legislația europeană în materie, în tentativa de a însoți în
mod adecvat acest proces, a fost unul anevoios, dar soldat cu înrădăcinarea unei armonizări a cadrelor juridice naționale cu cea comunitară, cu reglementarea generalizată a chestiunilor care mai înainte erau obiectul doar al prevederilor de ordin național. Este suficient a face referință, în această ordine de idei, la proble-ma accesului la activitatea de radiodifuzor, la chestiunea acordării frecvențelor, la reglementarea comunicării comerciale, la tutela minorilor, la problema drep-turilor de autor sau la diversele aspecte ce vizează misiunea de serviciu public,
asumată de unele radioteleviziuni naționale.

237
Ideea de bază care se află la temelia jurisdicției europene cu privire la activita-
te mediatică este un principiu esențial al Cartei drepturilor fundamentale a Uni-
unii Europene, postulând că „libertatea și pluralismul mijloacelor de informare
în masă sunt respectate” . în mod concret, în prezent, politicile acestui sector sunt
reglementate, în special, de articolele 167 și 173 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene. De fapt, mai multe articole din Tratat pot fi considerate ca
reprezentând prevederile juridice ce reglementează politicile în domeniul mass-mediei și contribuie favorabil la construirea acestor politici în diverse sfere ale fenomenului media. Actul normativ de bază, care derivă din acest document, este Directiva privind serviciile media audiovizuale, cu începerea aplicării din de-
cembrie 2007. Instrumentul comunitar principal care vizează dezvoltarea mass-medie și susținerea industriei respective continuă să fie Programul „Media” .
în linii mari, politicile uniunii Europene în domeniul audiovizualului și al
mass-mediei se desfășoară din perspectiva a patru direcții:
Reglementarea juridică. Specialiștii în domeniu recunosc că „până în anii ’80,
activitatea uE în sectorul audiovizualului a fost aproape inexistentă” [4]. Situația
în care uniunea Europeană a conștientizat rămânerea în urmă în raport cu Statele
unite ale Americii în acest domeniu a determinat atenția sporită față de sfera au-
diovizuală și a stimulat apariția unor inițiative prețioase în acest domeniu. Astfel, a fost elaborată Cartea Albă a Comisiei Europene privind realizarea pieței unice (1985), în care și-au găsit reflectare eforturile privind deschiderea pieței audio-
vizualului concurenței în statele membre. A urmat declararea anului 1988 drept
an european al filmului și televiziunii, fapt care a înaintat în vizorul autorităților naționale problemele dezvoltării sectorului. în această perioadă au fost adoptate
acte normative comunitare care au vizat promovarea politicilor industriale-teh-nologice în domeniu (Deciziile 89/337/CEE, 89/630/CEE și 93/424/CEE).
în anul 1989 un nou punct de reper important a caracterizat abordarea pro-
blemelor audiovizualului la nivel european – a fost adoptată Directiva privind televiziunea fără frontiere (TVWF, 89/552/CEE). Revizuită apoi, în1997, 2002 și 2007, Directiva a stabilit cadrul juridic necesar pentru libera circulație a servici-ilor de difuzare a programelor de televiziune în uE, contribuind, în mod special,
la asigurarea condițiilor pentru această circulație liberă a produselor mediatice
prin armonizarea normelor naționale cu cele comunitare. Prin Directivă au fost
fixați parametrii importanți ai activității mediatice, în special, vizând problemele publicității și sponsorizării, protecției minorilor, disponibilității pentru public pe toate canalele de difuziune a evenimentelor de importanță majoră, promovarea operelor europene. într-un fel, au fost puse bazele pentru viitoarele realizări și
aprofundări în planul reglementării audiovizualului.
Acest lucru s-a produs, odată cu revizuirea Directivei precedente prin noua

238
Directivă, 2007/65/CE, dedicate serviciilor media audiovizuale, care de acum
înainte va constitui actul normativ principal de reglementare a mass-mediei co-munitare. Se poate de vorbit, în acest sens, de un cadru cuprinzător care acoperă toate serviciile media audiovizuale, coordonează modul de integrare în aceste servicii a publicității teledifuzate, promovează principiile de luare în considerare
a necesităților diferitor categorii ale audienței, asigurând accesul acestora la ofer –
tele prestatorilor de servicii [5].
Prin actele normative în domeniul audiovizualului, promovate de uniunea
Europeană, este urmărită conjugarea aspectelor tehnologice cu cele de ordin po-
litic. Astfel imperativul asigurării pluralismului media este însoțit în continuare
de promovarea transparenței, libertății și diversității în peisajul mediatic euro-
pean [6]. Reflecție a îngrijorării politice continue, legate de concentrarea me-dia și de impactul eventual și efectiv al acesteia asupra pluralismului și libertății de exprimare, legislația uniunii Europene în domeniul audiovizualului lucrează
asupra fortificării principiilor democratice în viața societății contemporane.
Refe Rințe bibliog Rafice
1. M. Feintuck, M. Varney. Regulating Media Markets: The Need for Subsidiarity and Clarity of
Principle. În: P . Birkinshaw, M. Varney (eds.). The European Union Legal Order after Lisbon.
Alphen a/d Rjin, 2010.
2. A. Nicita, G.B. Ramello, F. Silva (a cura di), La nuova televisione. Economia, mercato, regole.
Bologna, 2008.
3. La politica audiovisiva dell’Unione Europea. [On-line]. www.giappichelli.it/stralcio/3482557.
pdf. Accesat 23.01.2013.
4. G. Macedo. Politica în domeniul audiovizualului și al mass-mediei. [On-line]. http://circa.
europa.eu/irc.opoce/fact_sheets/info/data/policies/culture/article_7318_ro.htm. Accesat
11.02.2013.
5. R. Mastroianni. La Direttiva sui servizi di media audiovisivi. Torino: Giappichelli Editore, 2011.6. A. M. Noguieira. Politica în domeniul audiovizualului și al mass-media. [On-line]. http://www.
europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_4.17.5.pdf . Accesat 12.02.2013.

239
Gheorghe SPIRIDON, drd,
Pașcani, România
EFECTELE MASS-MEDIEI
ASUPRA PROCESULUI EDUCAȚIONAL
Mass-media reprezintă un ansamblu de mijloace de informare a maselor, de
comunicare în masă, fiind realizată prin presă, radio, TV , internet etc. Există
astăzi o diversitate de mijloace de comunicare în masă incluzând ziare, reviste,
cărți, internet, radioul, televiziunea etc.
Principalul rol al mass-mediei este acela de a fi un mijloc de informare și
de comunicare. în această ipostază mass-media oferă o primă lectură asupra re-
alității propriu-zise, pe care societatea o face prin intermediul instrumentului
specializat respectiv. Prin spectrul larg de probleme și emisiuni, persoanele din
categorii sociale diferite reu șesc să-și asigure informarea generală, înțelegerea re-
alității înconjurătoare și orientarea sociopolitică, profesională și curentă.
Mass-media este, pe lângă un mijloc de informare în societatea modernă, și
un factor important al educației, chemat să amplifice, să constituie sau să diver –
sifice experiențele cognitive și comportamentale ale indivizilor. Aportul educativ
este adus de mass-media în două moduri: implicit și explicit. în esență, funcțiile
mass-mediei încorporează funcția educativă prin realizarea informării, cultura-lizării, socializării audienței. Mass-media oferă posibilități educative spontane și
eterogene, dar este utilizată și pentru realizarea unor activități educative explicite.
Ca factor al educației, mass-media lasă urme adânci în conștiința individului.
Ea poate să amplifice sau să micș oreze experiențele personale și rezonanța aces-
tora, prin urmare, într-o societate informațională, educația nu poate să nu țină cont de ritmurile și dinamica avansării generale.
Pentru o educație eficientă, școala și mijloacele de comunicare în masă trebu-
ie să se integreze, să se completeze reciproc, să coopereze pe toate căile posibile. Școala poate să valorifice în interesele educației bogatele conținuturi difuzate de
media, să se raporteze la informația importantă, văzând în ea un stimulent al mo-tivației învățăturii, al activizării poziției civice. Legătura reciprocă dintre școală
și mass-media se configurează a fi benefică și productivă atunci când elementul ei de referință este elevul.
Mass-media încearcă să satisfacă interesul pe care elevii, tinerii îl manifestă
pentru cunoa șterea problemelor cu care se confruntă societatea contemporană.
De remarcat, există un anumit interes pentru cunoa șterea celor mai variate știri,
noutăți despre evenimentele curente (sociale, politice, economice, culturale) atât interne, cât și internaționale. Din acest punct de vedere, nu există alte mijloace

240
mai prompte și mai eficiente decât mijloacele de comunicare în masă care își con-
centrează atenția asupra evoluției vieții social-politice, desfă șurării evenimente-
lor și faptelor din viața cotidiană a țării.
Raportarea activității mass-media la procesul de dezvoltare a personalității
copiilor a provocat deseori numeroase controverse, deoarece caracterul influ-
ențeleor exercitate de mijloacele de comunicare în masă asupra copiilor este
marcat de destule ambiguități. într-adevăr, dacă în privința adulților se consta-
tă existența unui fond spiritual relativ cristalizat și, în consecință, manifestarea
capacității de a selecta critic conținutul mesajelor mass-media și de asimilare a
acestora conducându-se după un sistem propriu de valori deja constituit, copiii,
aflați în plin proces de maturizare intelectuală, afectivă, morală și civică, sunt mai
ușor de influențat în direcția negativă.
utilizarea rațională a mijloacelor de comunicare în masă, cu un impact bene-
fic în plan educativ, este condiționată de o pregătire adecvată a individului, care
să-i permită să se informeze eficient, să învețe fără profesor, accesând numeroa-
sele canale de comunicare disponibile, cu atât mai mult cu cât el nu dobândeș te
suficiente informații în ș coală în ceea ce priveș te cunoa șterea.
Prin intermediul mesajelor audiovizuale este cultivată și sensibilitatea indi-
vidului, mass-media fiind tocmai acea sursă prin intermediul căreia copilul și
mai apoi tânărul î și îmbogățeș te propria formare și personalitate. Mass-media
contribuie la integrarea social-culturală a audienței, la socializarea generației în creștere, mai ales prin aportul adus creș terii capacității sale de deprindere a unor
roluri civice, familiale, culturale. Mass-media ajută și la fortificarea sentimentu-
lui responsabilității sociale, al sentimentului apartenenței civice.
Există și alte aspecte pozitive ale dezvoltării mass-mediei în corelație cu apro-
fundarea acțiunii educaționale întreprinse de societate: accesul facil și ieftin la
informare, afirmarea mediei în calitate de sursă de relaxare și divertisment, ma-
nifestarea plenară a noilor media (în special, media sociale) drept mijloc de dez-voltare a comunicării interumane, sporirea capacității de înțelegere a situaților sociale, spiritul de competiție și de organizare promovat de mass-media.
Pe de altă parte, se manifestă destul de pregnant atitudinea critică față de con-
sumul de mesaje mediatice, care ar avea o serie de efecte nocive asupra indi-
vidului și societății. utilizarea excesivă a mijloacelor de comunicare de masă,
îndeosebi la o anumită vârstă, aceea de formare a personalității, poate comporta
pasivitatea în gândire, adaptarea unei poziții comode în viață, lipsite de discernă-mânt, căutarea unor forme facile, superficiale de informație culturală, anihilarea spiritului critic și a independenței în gândire, mediocritatea estetică și morală.
unii cercetători consideră că între mass-media și degradarea morală a vieții
sociale ar exista o strânsă legătură. în sprijinul acestor afirmații sunt aduse exem-

241
ple de acte imorale și antisociale, în special, acele manifestări de conduită care
prin însă și evoluția lor, de la o anumită vârstă. se pot impune în viața copiilor și
adolescenților.
Deseori televiziunii îi sunt aduse reproș uri în legătură cu faptul că ar pro-
duce drept efecte crearea și satifacerea unor false nevoi spirituale, aplatizarea și
uniformizarea personalității, a opiniilor și gusturilor indivizilor, întrucât se con-
sideră că are loc difuzarea unui flux constant și lipsit de diferențieri al mesaje-
lor, acceptat fără prea multe rezerve critice, în consecință imaginile provoacă la
copii supraexcitare puternică, îi incită la violență, la agresivitate. De asemenea, se consideră că mass-media provoacă starea de dependență, ceea ce duce la obo-
seală, stres și depresii, scădere a rezultatelor școlare.O altă caracteristică negativă
a mass-mediei (cu referire specială la televiziune) este formarea unilaterală a ca-
racterului unui individ. Datorită faptului că individul privește exagerat de mult emisiunile televizate, îi pot fi inculcate idei sau opinii subiective transmise de programele vizionate.
Concluzionând asupra efectelor mass-mediei în educație, reiterăm că atâta
timp cât educația prin și cu ajutorul mass-mediei este făcută riguros și inteligent,
și atâta timp cât școala nu pierde din vedere influența certă pe care o au mijloace-
le de comunicare în masă asupra copiilor, situația nu poate degenera. Controlul social asupra mass-mediei, în definitiv, este necesar, pentru că societatea moder –
nă, cea „digitalizată” , în conformitate cu opiniile judicioase ale unor autori, este
mult mai u șor supusă guvernării și manipulării decât societatea alfabetizată: efi-
ciența difuzării mesajului mediatic prin intermediul mijloacelor electronice este
mai mare, facilitând, astfel, producerea, în consecință, a categoriei celor pentru care mass-mediaconstituie cel mai important canal de formare și culturalizare.
Așadar, mass-media poate avea atât efecte pozitive, cât și negative asupra in-
dividului, acest lucru depinzând, în mare măsură, de diverși factori sociali, dar și de alegerea personală. Cu cât un om deține mai mult control și discernământ asupra informației primite, cu atât impactul mass-mediei asupra acestuia este mai puțin nociv.
Tocmai de aceea, părinții și profesorii trebuie să con știentizeze importanța
educării unei atitudini responsabile față de folosirea în mod eficient a timpului
liber: lectura unor cărți de calitate, plimbări în natură, jocuri în aer liber, practi-
carea unui sport, ascultarea muzicii cu deosebirea genurilor muzicale, aprecierea adecvată a muzicii de calitate, căci educația muzicală dispune de valențe formati-ve multiple care au efect pozitiv asupra formării caracterului tinerilor. în cele din
urmă, aceste eforturi, în ansamblul lor, vor da rod, vor influența pozitiv formarea
generației tinere și vor educa la tineri atitudinea conștientizată și responsabilă
față de receptarea mesajului mediatic.

242
în definitiv, realitățile vieții confirmă că obiectivele educaționale trebuie con-
figurate în corespundere cu imperativele timpului, așa, de exemplu, cum au fost
ele formulate în reflecțiile notoriului pedagog Bertrand Schwartz: „ Școala trebuie
să-și ia ca sarcină această pregătire care î și fixează drept scop specific de a permite
tânărului să învețe a privi și a înțelege documentele sau emisiunile, a le judeca, a
le critica; să învețe a se forma pornind de la aceste mijloace, adică a fi capabil să aprofundeze cunoș tințele….. să-și cultive o atitudine activă de apropiere a mesa-
jului și nu de supunere docilă” .
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Ion Albulescu. Educația și mass-media. Comunicare și învățare în societatea informațională.
[On-line] http://www.scribd.com/doc/52856101/Educatia-si-mass-media . Accesat 13.01.2013.
2. Ioan Cerghit. Mass-media și educația tineretului școlar. București: Editura Didactică și Peda-
gogică, 1972.
3. Cătălina Crăciun. Mass-media ca factor educative. [On-line] www.c-cultural.ro/tradiții/mass-
media.pdf. Accesat 25.11.2009.
4. George Cucu. Educația și mass media. București: Editura Licorna, 2000.
5. Virgiliu Gheorghe. Efectele televiziunii asupra minții umane. Ediția a 2-a.București: Podro –
mus, 2008.
6. Silvia Marinescu, Rodica Dinescu. Invitație la educație. Pitești: Editura Carminis, 2003.7. Victor Moraru. Mass media vs politica. Chișinău: CEP USM, 2001.
8. Dorin Popa. Mass-media astăzi. Iași: Institutul European, 2002.
9. Bertrand Schwartz. Educația mâine. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1976.

243
Florin P ALOȘAN, drd,
Universitatea „Danubius”, Constanța, România
REFLECTAREA PROBLEMATICII RELIGIOASE
ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ
Problemele reflectării în presă a problematicii religioase au devenit actua-
le datorită faptului că evoluțiile social-politice din ultimul deceniu (în special,
acceptarea României în calitate de țară membru al uniunii Europene și expe-
riența acumulată în asimilarea valorilor europene) au determinat pentru instituții
(inclusiv, Biserica) necesitatea de a-și conștientiza rolul și locul în configurarea
noii realități social-politice [1].
Monitorizările presei întreprinse în ultimii ani au demonstrat destul de con-
vingător că subiectul vizând „religia” a figurat printre cele mai dezbătute de presa
românească (de rând cu ”politica” , „media” ori „statul”), iar controversele sociale
sau politice referitor la rolul Bisericii în viața publică se numără printre cele do-minante în acoperirea mediatică a realității în perioada 2010-2012 [2].
Datele acumulate pe parcursul monitorizărilor atestă că, în mare parte, aco-
perirea mediatică se focalizează asupra statutului Bisericii în contextul integrării europene. Ideea esențială care străbate un mare număr de publicații se bazează pe constatarea relației de interdependență a bisericii, mediei și politicii, generate de caracterul tradițional al prezenței Bisericii în viața morală, religioasă și socială din țările ortodox-creștine care se repercutează cu un efect multiplu în interesele
actorilor politici, cele ale statului și ale Bisericii propriu-zise.
în criza actuală a religiozitățiii, care a cuprins spațiul european, elementul
spiritual nu poate fi separat de cel politic. Acest lucru este ilustrat de fixarea celor
mai populare subiecte mediatice care vizează, în special, raporturile dintre po-litică și religie, relațiile interconfesionale, condiția religiei în uniunea Europea-
nă, Europa creștină, libertatea religioasă, normele legale în perimetrul cărora se
desfășoară acțiunea religoasă etc.
în ansamblul lor, publicațiile presei românești au demonstrat, de fapt, tendința
spre reflectarea convergenței dintre sfera politică și cea religioasă, descoperirea
potențialului pe care-l are factorul religios în influențarea opțiunilor politice ale electoratului și conectarea acestui factor la așteptările populației, dezvăluirea
anumitor predilecții de exploatare a subiectelor religioase în scopuri politice.
Cea mai importantă concluzie, oricum, rămâne statuarea Bisericii în iposta-
za de protagonist al „revenirii religiei” în societățile postcomuniste. Declanșarea
procesului de integrare europeană a deschis oportunitățile pentru afirmarea

244
democrației și pluralismului politic, garantate de afilierea la opțiunea europea-
nă[3]. Este adevărat, ca și oricare proces inovativ, schimbările intervenite au re-levat o serie de contradicții, de ordin confesional și religios, proprii societății europene și susceptibile să afecteze potențialul spiritual și de reconciliere al or –
todoxiei.
Analiza de conținut a presei românești, întreprinsă în anii 2010-2012 [4], a
demonstrat atenția susținută, acordată religiei de media naționale. Astfel, pe par –
cursul perioadei de referință, în cotidianul românesc „Jurnal național” au fost înregistrate 764 de publicații abordând subiecte religioase (pentru comparație, în aceeași perioadă, au fost monitorizate media din alte țări, în paginile cărora
tematica religioasă a fost prezentată mult mai puțin: „Ecathimerini” , Grecia – 41
de articole, „Cyprus Mail” – 35 de articole, „The Sofia Eco” – 62 de articole). Diferențele semnalate pot fi explicate atât prin actualitatea problemelor pentru fiecare țară, cât și prin particularitățile cu privire la contextele diferite în care se manifestă factorul religios, diferențele prevederilor legale și constitiționale refe-
ritor la locul Bisericii în stat.
Astfel, la cuantificarea frecvenței cuvântului „ortodox” s-a constatat cea mai
deasă utilizare a lui în publicația greacă – 48%, în raport cu alte publicații incluse
în cercetare), fapt explicabil prin conjunctura politică prin care trece țara, nece-sitatea mobilizării populației pentru depășirea greutăților, respectiv, reducerea clivajului „stat/biserică” în cadrul combinării specifice a „religiei seculare” și „po-
liticii ecleziastice” [5].
în general, conjugarea tematicii religioase cu cea politică a fost remarcată de
mai mulți specialiști în domeniu. De mai multe ori, sporirea atenției acordate de
media chiestiunilor politicii, în racordare la subiectele de ordin religios a provenit din îmbinarea mai multor factori, inclusiv scăderea încrederii în actorii politici,
creșterea rolului factorului religios în procesul electoral ș. a. în orice caz, dacă din
450 de articole examinate în cotidianul generalist „Jurnal național” a treia parte,
într-un fel sau altul, a abordat problema relației dintre politică și religie, se poate
de constatat poziția dominantă care revine tematicii în cauză.
Faptul că agenda mediatică include, în topul ierarhic, astfel de teme ca „religia
și integrarea în uniuneaEuropeană” , „viața religioasă în Europa” sau „relațiile in-
terconfesionale în Europa” (87 articole din total) mărturisește despre un interes aparte față de materia religioasă în mass-media, precum și de orientarea specifică a atenției audienței. una din explicațiile situației date ar fi locul deosebit pe care îl
are Biserica în viața socială a țării, ipostaza ei de instituție cu cel mai înalt grad de încredere, împărtășirea de cea mai mare parte a populației a valorilor promovate
de Biserică.

245
De fapt, cercetătorii au atestat – în baza sondajelor sociologice și a tablo-
ului general oferit de mass-media – o revenire la religiozitate, ca o tendință
pronunțată în comportamentul populației românești în perioada de după 1989, exprimată prin înflorirea așa-numitei „ortodoxii populare”: „Perioada de după 1989 a adus cu sine recăpătarea libertății religioase a cetățenilor, a dreptului la
educație religioasă și a readus, în prim-planul vieții publice, Biserica” . Ce-i drept,
constată experții în materie, „dacă redobândirea libertății religioase și a dreptului
la credință și instrucție religioasă au fost acceptate fără probleme de majoritatea
populației, rolul bisericii în viața publică și retrocedarea proprietăților bisericilor
au stârnit largi controverse în societatea românească post-decembristă” [6]. Și aceste probleme au devenit subiecte mediatice de rezonanță. în linii mari, aco-
perirea mediatică a vieții publice, raportate la activitatea Bisericii, la temele reli-
gioase, au confirmat justețea constatărilor făcute de experți: „Dintr-un domeniu tabu, subiectele religioase au devenit brusc o temă preferată în mass-media libere de după 1989” [7].
O serie de cercetători sunt înclinați a motiva tendința de revigorare – în
condiții noi – a sentimentului religiozității și prin circumstanțele favorabile, de-terminate de procesul integrării europene, care consfințește iremediabil princi-piul libertății credinței religioase. Și aici, la fel, poate fi urmărită consolidarea prezenței mediatice a religiei, sau, cum a fost calificată situația, fortificarea, după anul 2007, a religiei în acțiunea mediatică, datorată, bineînțeles, fenomenului de
transformare a religiei în subiect de interes public. Acest fapt determină politi-
cienii să recurgă la oportunitățile oferite de mass-media – în strânsă legătură cu exploatarea la maximum a mesajului marcat de sentimentul religios (în cadrul monitorizării publicației „Jurnal național” la care ne-am referit, a fost constatat
că marea parte a articolelor, 235 la număr, în perioada de referință, au susținut
ideea că politicienii utilizează recurgerea la Biserică și la sentimentele religioase
ale populației în scopuri electorale).
în definitiv, practica acumulată în ultimii ani de sfera religioasă în România,
la încrucișare cu experiența relevantă a sectorului mediatic, demonstrează cu prisosință valabilitatea afirmației care susține ideea că „angajamentul mediatic al Bisericii este un pas înainte, reprezentând un pas important în concretizarea prin
mijloace moderne a vocației sale. După cum jurnalistul nu este un corp străin
pentru Biserică, tot astfel Biserica nu poate lipsi din preocupările mass-media laice” [8].
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Peter J. Katzenstein, Timothy A. Byrnes. Transnational Religion in an Expanding Europe. În:
Perspectives on Politics, 2006, December, Vol. 4, N. 4, pp. 679-694.

246
2. Anca Parmena Olimid. Struggle for Sacred after EU Integration. Coverage of Religion in Four
Daily Newspapers. În: Revista de Ș tiințe politice (Universitatea Craiova), 2012, N 35, p. 409.
3. Winfried Brugger and Michael Karayanni. Religion in the Public Sphere: A Comparative Ana-
lysis of German, Israeli, American and International Law. În: Beiträge zum ausländischen
öffentlichen Recht und Völkerrecht, 2007, Volume 190, III, pp. 243-252.
4. Grantul strategic POSDRU/89/1.5/S/61968, Project ID 61968 (2009), cofinanțat de European
Social Fund și Sectorial Operational Program Human Resources Development.
5. Anca Parmena Olimid. Op. cit., p. 412.
6. Mălina Voicu. Modernitate religioasă în societatea românească. În: Sociologia românească,
2001, N 1-4, p. 70.
7. Pr. Nicolaie Dascălu. Biserica și mass-media sau despre metamorfozele comunicării. În:
Graphic Artsand Media. Business Review, 1998, N 7, p. 78.
8. Alin Stoica. Biserica în presa laică. [On-line]. http://www.scribd.com/doc/78839218/2/C-Carac-
teristici-ale-presei-biserice%C5%9Fti-din-Romania-dup%C4%83-1989 . Accesat 17.01.2013.

247
Dr. hab. Tatiana SP ĂTARU,
Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM,
Maria TONU, drd.,
Universitatea de Stat din Moldova
OBSTACOLE IN INFORMAREA PERSOANELOR DISABILITATE
Stigmatizarea și discriminarea persoanelor cu diferite tipuri de dizabilități este
în mare parte rezultatul lipsei de informație și a stereotipurilor create de mass-
media față de acest segment social (discriminat, pasiv, izolat, o povară pentru societate). Imaginea unei persoane cu dizabilități integrate activ în viața socială,
dinamice, capabile de a înainta cererea și oferta, de a depăși barierele societale
ține de valorificarea și influențarea mediului social de către sursele de comunica-re în masă. Mass-media informează, organizează și formează o orientare activă în căutarea resurselor informaționale în vederea soluționării problemelor acestei categorii sociale. Astfel, mass-media executîndu-și funcțiile sale trebuie să moti-
veze acest segment social destul de vulnerabil de a aplica o atitudine și implicare
activă în societatea modernă.
însuși Articolul 21 al Convenției O nu privind drepturile persoanelor cu
dizabilități stabilește că: „Statele Părți vor lua toate măsurile adecvate pentru a se asigura că persoanele cu dizabilități î și pot exercita dreptul la libertatea de
expresie și opinie, inclusiv libertatea de a căuta, primi și împărtă și informații și
idei, în condiții de egalitate cu ceilalți, prin toate formele de comunicare alese de ele, după cum sunt definite în articolul 2 din prezenta Convenție, inclusiv prin: furnizarea informațiilor destinate publicului larg, către persoanele cu dizabilități, în formate accesibile și cu tehnologii adecvate diverselor tipuri de dizabilități, la
timp și fără cost suplimentar; acceptării și facilitării, în relațiile oficiale, a uti-
lizării limbajelor mimico-gestuale, scrierii Braille, comunicării augmentative și
alternative și a tuturor celorlalte mijloace, moduri și formate de comunicare ac-
cesibile, în funcție de opțiunea proprie; determinarea organismelor private care furnizează servicii către publicul larg, inclusiv prin intermediul Internetului, să furnizeze informații și servicii în formate accesibile și ușor de utilizat pentru
persoanele cu dizabilități; încurajarea mass-media, inclusiv a furnizorilor de in-formații prin Internet, să-și facă serviciile accesibile pentru persoanele cu dizabi-lități; recunoa șterea și promovarea limbajelor mimico-gestuale”[1].
Furnizarea de informații către persoanele cu handicap variază de la un stat
la altul. Estimările făcute în țările uniunii Europene denotă extinderea distri-
buirii de informații într-un limbaj clar și concis cu privire la toate dispozițiile
(indemnizații, alocații, drepturi etc), precum și mecanismele de acțiune

248
(școlarizare, ocup area forței de muncă, formare profesională, învățământul su-
perior etc) de la care indivizii pot beneficia. Potrivit Academic network of Eu-
ropean Disability experts (AnED) persoanele cu dizabilități se confruntă adesea
cu situații în care informațiile de care au nevoie este inaccesibilă din motivul mediului necorespunzător sau complexității limbajului. Lipsa de informații poa-te avea consecințe semnificative. în multe țări, o cerere pentru o prestație socială
pe motiv de handicap poate fi doar rezultatul unei voluntare inițiative. în acest
caz, lipsa clarității, relevanței, lizibilității informației poate conduce la obstacole ulterioare. Mai multe documente analitice ale CDCS și CD-P-RR indică faptul că informațiile puse la dispoziția persoanelor cu handicap sunt scrise de prea multe ori într-un limbaj juridic, birocratic. Rezultatul unei asemenea informații este că indivizii nu sunt în măsură să își revendice drepturile lor, astfel încât în cazurile în care oamenii nu sunt în contact cu asociațiile specializate în protecția drepturilor individuale, lipsa de informații poate duce la pierderea, reducerea sau întârzierea în obținerea beneficiilor [2].
Aplicarea analizei de conținut asupra a 15 ediții periodice, apărute pe parcur –
sul anului 2012 în Republica Moldova, avînd drept obiectiv studierea informației livrate despre persoanele dizabilitate, a scos în evidență un flux de informație mult mai amplu decît cu 5 – 10 ani în urmă. Deși informația a cunoscut o ascen-siune cantitativă, conținutul calitativ solicită o ameliorare. Așa și continuă con-turarea unei imagini a unui segment social dezavantajat și neajutorat,fapt care creează obstacole în percepția socială. în acest sens, sursele mass-media apar nu
numai ca factor de integrare socială prin formarea imaginii despre lumea încon-jurătoare la această categorie socială, dar și se constituie ca un eficient mecanism de percepție publică și de formare a opiniei publice despre respectivul segment social. Contradicția problemei abordate constă în sociumul inadaptat pentru comoditatea conviețuirii acestui segment social; situația precară a sistemului asistențial și medical destinat persoanelor dizabilitate și necesitățile acestui grup social nesoluționate și acumulate de-a lungul anilor.
Pornind de la volumul de informație amplu, supus analizei de conținut, vom
extrage pentru prezentul articol rezultatele analizei de conținut a ziarului public municipal Capitala.Ziarul Capitala se editează în municipiul Chișinău în două
limbi: română și rusă. Apare de două ori pe săptămînă, în fiecare miercuri și vineri. Ziarul este machetat în 8 pagini și dispune de următoarele rubrici perma-nente: actualitate; locale; în obiectiv; interviu; cultură; accente; divertis. Suprafața
totală a unui număr de ziar este de 8208 cm
2.
în procesul realizării analizei de conținut a ziarului public municipal Capitala
au fost studiate toate numerele de ziar apărute pe parcursul anului 2012. Au fost identificate 12 articole în care se abordează nemijlocit tematica persoanelor cu
dizab ilități.

249
Tabelul 1. Registrul articolelor plasate în ziarul Capitala
Denumirea
articoluluiNr de ziar,
lunaAutorulCuvinte/
sintagme
cheieNr.
pagi-
nii
Rubri-
caSupra-
fața
artico-
lului
(cm2)Supra-
fața
imagi-
nii
(cm2)Ponderea
artico-
lului din
suprafața
totală a
ziarului
Persoanele cu
dizabilități nu prea sunt angaja-te la serviciu05(1158)25 ianuarieTV7.md Persoane cu dizabilități; angajare în cîmpul mun-ciiPag.4
Socie-
tate196 52,5 2,3
Școală cu rampă de acces pentru scaune cu rotile06(1159)27 ianuarieReporter CapitalaCopii cu deficiențe; școală; rampe de accesPag. 3
Locale121 20 1,4
Persoanele cu
dizabilități din
Republica Moldo-
va se simt supuse
”încarcerării” în
casă19(1172)
16 martieArena.md Persoane cu dizabilități;
acces limitat
la infrastruc-
tura socialăPag. 4
În
obiec-
tiv486 99,75 5,9
Dacă nu văd,
asta nu înseamnă că sunt inapți de muncă22(1175)28 martiePaula Croitorunevăzători;
incluziune; angajare în cîmpul mun-cii; Centrul de Susținere a Businessului pentru n evă-
zătoriPag.4
În
obiec-tiv378 46,75 4,6
Pensionarii și invalizii din Chișinău vor primi alocații de Paști27(1180)13 aprilie- Pensionari; invalizi; compensațiiPag.2 66 17,5 0,7
Sală de kinetote-rapie la Grădința nr. 76 din Chișinău38(1191)23 mai- Kinetoterapie; grădinițăPag. 2 66 27 0,7
Copiii cu defi-ciențe de vedere vor avea o sală cu lumini senzoriale53(1206)13 iulie- Copii; defi-ciențe de ve- dere; Campa-nia ”Colors of Life”Pag. 2
Actua-
litate78 24 0,9

250
Persoanele în
cărucioare nu au acces în majorita-tea edificiilor din capitală55(1208)20 iulie- Persoane cu dizabilități; inaccesibilita-te; infrastruc-tură socialăPag. 2
Actua-
litate91 22 1,1
Trăim în aceeași
lume, dar parcă
suntem în lumi
diferite56(1209)
25 iulieDiana Răileanu,
radio
Europa
LiberăPersoane cu
dizabilități;
deficiențe
locomoto-
rii; izolați; rampe pentru
cărucioare;
angajarePag.5
Inter –
viu945 243 11,5
Capitala este un
spațiu inaccesibil
pentru persoa-
nele cu probleme
locomotorii69(1222)
12 octom-
brieIPn Persoane cu
probleme
locomotorii;
inaccesibili-
tatePag. 3
Locale336 89,25 4
Persoanele în
scaun rulant vor avea bază legală să acționeze în judecată școlile70(1223)17 octom-brieIPn Persoane cu deficiențe locomotorii; inaccesibil; Legea cu privire la asigurarea egalitățiiPag.4
În
obiec-tiv221 40 2,6
Șansele și pro-blemele copiilor nevăzători78(1231)
14 noiem-
brieAlexandru Canțîr, Liliana Barbăroșie Copii nevăză-tori; educație și instruire; instituții; părințiPag. 5
Inter –
viu 945 176 11,5
în continuare vom realiza o sinteză succintă a conținutului fiecărui articol.
Persoanele cu dizabilități nu prea sunt angajate la serviciu. Se menționează
despre faptul că antreprenorii nu prea angajează la serviciu persoane cu dizabilități.
în cele mai multe cazuri acestea nu sunt integrate pe piața forței de muncă din ca-
uza stereotipurilor și a necesităților speciale. în 2011, luna noiembrie, Centrul de
Asistență Juridică pentru persoanele cu dizabilități, cu susținerea Agenției S uA
pentru dezvoltare internațională, au lansat un proiect de susținere a persoanelor cu dizabilități din Republica Moldova.Acest proiect vizează în special cadrul le-gislativ, care necesită anumite ajustări pentru a soluționa într-o măsură oarecare
problema angajării la serviciu a persoanelor cu dizabilități.
Școală cu rampă de acces pentru scaune cu rotile. Se aduce la cunoștință citi-
torilor faptul că școala specială nr.12 din sectorul Botanica (municipiul Chișinău)
a fost dotată cu rampă de acces pentrucopiii cu dizabilități locomotorii. Acest

251
lucru a fost realizabil datorită susținerii Ambasadei S uA la Chișinău și Coman-
damentului Forțelor Armate ale S uA în Europa.
Persoanele cu dizabilități din Republica Moldova se simt supuse „încarce-
rării” în casă.Informează că aproape 180 mii de persoane cu dizabilități din Re-
publica Moldova au acces limitat la infrastructura socială care nu e adaptată la
nevoile pe care le au. Experiența unui tînăr care este descrisă în articol ilustrea-
ză foarte bine diferențele dintre situația persoanelor cu dizabilități din Republi-ca Moldova și cele din alte state, cum ar fi Spania, Portugalia, unde persoanele cu dizabilități beneficiază de foarte multe facilități și infrastructura socială este adaptată și la necesitățile acestora. în Republica Moldova, însă, situația este una
diametral opusă, existînd o mulțime de dificultăți cu privire la problema aborda-tă. De exemplu, pentru persoanele nevăzătoare este foarte dificil să se deplaseze prin oraș, dat fiind faptului că există doar cîteva străzi unde sunt amplasate se-mafoare speciale pentru nevăzători, în același timp trotuarele sunt pline de gropi, fîntîni de canalizare etc. Se concluzionează, că deși în 2010 a fost aprobată Strate-
gia de incluziune socială a persoanelor cu dizabilități, care este bună ca conținut,
însă mecanismul de realizare a acesteia lasă de dorit.
Dacă nu văd, asta nu înseamnă că sunt inapți de muncă. O tematică tot
mai frecvent abordată este cea a a incluziunii pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități. în acest articol se menționează despre dificultățile nevăzătorilor de
a se angaja în cîmpul muncii. O contribuție semnificativă în acest sens o are
Centrul de Susținere a Businessului pentru nevăzători. Acesta prin intermediul
diverselor proiecte susține persoanele nevăzătoare să lanseze afaceri proprii.
Patru persoane deja au afacerile proprii, iar unsprezece urmează să-și lanseze activități economice. în susținerea nevăzătorilor se implică și Ministerul Muncii,
Protecției Sociale și Familiei, care a lansat un proiect de care deja au beneficiat 67
persoane. Aceștea au primit asistență tehnică la planificarea afacerilor, accesarea
granturilor și creditelor bancare, iar 63 au beneficiat de asistență la angajarea în cîmpul muncii.
Pensionarii și invalizii din Chi șinău vor primi alocații de Pa ște. Se infor –
mează despre faptul că pensionarii și invalizii de gradul I și II din Chișinău de Paști au primi cîte 100 lei (echivalentul a 7 euro). Acest ajutor fiind acordat din
partea Primăriei municipiului Chișinău.
Sală de kinetoterapie la Grădinița nr. 76 din Chi șinău. O sală de kinetote-
rapie a fost inaugurată în incinta Grădiniței nr. 76. Proiectul a fost realizat cu
susținerea Ministerelor de Externe din Suedia și Danemarca. Actualmente în municipiul Chișinău sunt peste 600 de copii diagnosticați cu autism și paralizie.
Copiii cu deficințe vor avea o sală cu lumini senzoriale. Cei 125 de copii cu
deficiențe de vedere de la Grădinița nr.135 din Chișinău vor avea o sală cu lumini

252
senzoriale. Sala a fost amenajată datorită campaniei ”Colors of Life” . Obiectivele
campaniei sunt creșterea calității vieții copiilor cu dizabilități vizuale și integra-rea lor în societate, precum și asigurarea accesului la educație într-un mediu es-tetic și dotat.
Persoanele în cărucioare nu au acces în majoritatea edificiilor din capital.
O jumătate din edificiile din Chișinău sunt inaccesibile pentru persoanele cu deficiențe locomotorii, doar 40% din clădiri se poate intra. în republică se aplică
legea ”Cu privire la protecția socială a invalizilor” din anul 2001, potrivit căreia persoanelor cu dizabilități trebuie să li se asigure accesul la infrastructura socială, însă amenzi pentru încălcarea acestei legi nu se aplică.
Trăim în aceea și lume, dar parcă suntem în lumi diferite. Statisticile ara-
tă că în Republica Moldova sunt peste 170 de mii persoane cu dizabilități, iar aproape un sfert dintre acestea sunt cu dizabilități locomotorii.Potrivit experților Asociației ”Motivație” , chiar dacă legea obligă autoritățile și agenții economici să doteze clădirile cu rampe speciale, deseori aceste prevederi sunt ignorate. Din in-
terviul realizat cu directorul executiv al acestei asociații, Igor Mereacre, motivele
celor ce se întîmplă sunt diverse: o primă problemă este mentalitatea oamenilor care sunt preocupați de problemele proprii; de asemenea, faptul că societatea și uneori chiar persoanele cu dizabilități și familiile lor sunt lipsite de inițiativă. Persoanele cu dizabiltăți de multe ori, din cauza faptului că infrastructura nu este adaptată necesităților acestora, sunt nevoite să stea numai în casă, nu ies zile
întregi. Se abordează și tematica integrării persoanelor cu dizabilități în viața so-
cială și faptul că acestea pot fi utile societății și pot trăi o viață obișnuită.
Capitala – un spațiu inaccesibil pentru societate. Persoanele cu mobilita-
te limitată își petrec marea majoritate a timpului în casă pentru că începînd de la scările blocului și terminînd cu intrările în instituțiile publice, intersecțiile și
transportul public – peste tot rampele de acces fie sunt lipsă, fie sunt montate
necorspunzător. Acest lucru a fost constatat de către echipa proiectului ”Blogu-vern” . Doar 32,5 % din rampe sunt accesibile pentru persoanele cu dizabilități locomotorii. Potrivit estimărilor echipei proiectului, în Chișinău sunt peste trei mii de persoane cu dizabilități locomotorii.
Persoanele în scaun rulant vor avea bază să acționeze în judecată școlile. în-
cepînd cu 2013, persoanele cu mobilitate scăzută vor avea bază legală să acționeze în judecată instituțiile de învățămînt. Va intra în vigoare Legea cu privire la asi-gurarea egalității și cîteva articole noi în Legea cu privire la incluziunea socială. Odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, Guvernul Republicii Moldova se obligă să modifice cadrul normativ și să stabilească sancțiunile respective.
Șansele și problemele copiilor nevăzători. Acest interviu este realizat cu
consultantul pentru comunicare de la Centrul de Susținere a Businessului pen-

253
tru nevăzători, Xenia Siminciuc. Este abordată problematica instituțiilor de
învățămînt care nu sunt adaptate necesităților copiilor nevăzători. în Chișinău
există doar cîteva insituții unde copiii cu deficiențe vizuale ar putea să-și urmeze
studiile, pentru a-și crea un drum în viață. Principala dificultate constă în dota-rea instituțiilor cu cele necesare, începînd de la cărți speciale, tehnică ș.a. Doar
în cadrul universității de Stat din Moldova există un centru pentru studenții cu
dizabilități vizuale, care se numește ”Fără bariere” , unde studenții beneficiază de
o bibliotecă electronică adaptată la necesitățile lor.
Monitorizarea conținutului materialelor scoate în evidență tabloul general
al problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilități din capitală: in-
frastructura urbană neadaptată la necesitățile acestei categorii sociale, discri-
minarea în obținerea unui loc de muncă, suportul legislativ imperfect etc. Este relevant faptul că activitățile realizate în municipiu pentru această categorie so-cială se datorează suportului financiar, tehnologiei și logisticii informaționale venite de peste hotare. Analiza plasării informației în paginile ziarului scoate în
evidență faptul că aceasta este machetată în paginile secundare. Materialele sunt
argumentate prin imagini fotografice, acestea în unele cazuri pot fi regăsite și în alte ediții periodice. Calculele privind volumul textului, care abordează proble-matica persoanelor cu disabilități, scoate în evidență că pe parcursul anului 2012 doar 0,2% din volumul total al ziarului este acordat tematicii vizate. Fapt care de-monstrează atenția redusă acordată de ziar tematicii respective, plasarea acesteia
într-un spectru secundar de teme, lipsa totală a informației despre experiențele
acestui segment social în alte țări, poveștile de viață și de succes a persoane-lor cu disabilități, etc. Ziarul, în pofida eforturilor depuse, așa și nu reușește să
depășească condiția unei ediții periodice care cultivă o imagine a unui segment social neajutorat, dependent de donațiile internaționale, o povară pentru familie
și societate.
Obstacolele în informarea persoanelor cu dizabilități rezidă în lipsa unei stra-
tegii coerente de mediatizate a tematicii respective la nivel de republică și la ni-
velul fiecărei ediții mass-media, inclusiv lipsa de specializare a jurnaliștilor în tematica dată.
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, Articolul 21.
2. Academic Network of European Disability Experts (VC/2007/0388) , Annual Activity Report,
2009.
3. Capitala, anul 2012.

254
Prof. dr. Viorel ENEA,
Centrul de Studii „ Ștefan cel Mare ș i Sfânt” Paș cani – Iaș i, România
DEZVOLTAREA CULTURII ANTREPRENORIALE
ÎN RÂNDUL TINERILOR PRIN PARTENERIATE EDUCAȚIONALE
Strategia de la Lisabona, relansată, se referă la transformarea uniunii Euro-
pene într-un spațiu mai atractiv pentru investiții și muncă, prin promovarea cu-
noașterii și inovării și crearea de locuri de muncă mai numeroase și mai bune.
Pentru ca această strategie să aibă succes, Europa trebuie să stimuleze spiritul an-
treprenorial în rândul tinerilor, să încurajeze demararea de afaceri inovatoare și
să promoveze o cultură mai favorabilă antreprenoriatului și dezvoltării întreprin-derilor mici și mijlocii. Rolul important al învățământului în promovarea atitu-dinilor și comportamentelor proprii spiritului antreprenorial, începând chiar din școala primară, este general recunoscut. un factor deosebit de important în acest
sens este sprijinirea elevilor pentru a dobândi competențele și abilitățile necesare
dezvoltării personale, pentru a facilita integrarea profesională și pentru a demon-
stra o cetățenie activă în spațiul european.
Este necesară revigorarea politicilor comunitare pe fondul a două provocări
majore care afectează economia și societatea: globalizarea și dezvoltarea cu re-
peziciune a societății informaționale. Procesul de globalizare implică creș terea
concurenței în toate sectoarele economiei. Dezvoltarea societății informaționale presupune o reformă radicală a sistemului de educație din Europa și asigurarea
învățării pe tot parcursul vieții pentru cetățenii europeni.
Consiliul European din martie 2006 a subliniat necesitatea unui climat an-
treprenorial pozitiv general și a unor condiții – cadru care să faciliteze și să în-
curajeze spiritul antreprenorial și a invitat statele membre să introducă măsuri
mai ample, inclusiv introducerea disciplinei Educație antreprenorială în curricu-lumul liceal profesional și general ca parte a învățământului secundar superior.
Antreprenoriatul se referă la capacitatea unei persoane de a-și pune în practică
ideile. Acest lucru implică inovare, creativitate și asumarea unor riscuri, precum
și capacitatea de a planifica și de a gestiona proiecte pentru realizarea unor obiec-
tive, fapt ce reprezintă un sprijin pentru orice persoană în viața cotidiană privată și publică, sporește gradul de conștientizare al angajaților cu privire la contextul activității lor, sporește capacitatea acestora de a profita de oportunități, și oferă o bază pentru antreprenorii care întreprind activități sociale sau comerciale.
Organizațiile nonprofit (O nG-urile) joacă un rol important în organiza-
rea educației antreprenoriale din școli, în special oferind programe bazate pe
experiența practică și pe activitatea în cadrul proiectelor. în mod normal, acestea

255
au legături strânse cu lumea afacerilor și deseori beneficiază de o anumită formă
de sprijin de la autoritățile publice.
în România, antreprenoriatul este inclus în cadrul învățământului și formării
secundare, tehnice și profesionale:
– în școlile de comerț, de afaceri și turism, studierea antreprenoriatului prin
intermediul firmelor de exercițiu este obligatorie în cadrul învățământului secundar superior;
– economia și economia aplicată sunt materii de studiu obligatorii în toate
domeniile de formare;
– competențele: lucrul în echipă, soluționarea problemelor și tehnologia in-
formației și comunicării, împreună cu o introducere în afaceri, sunt obliga-torii pentru toate programele de formare.
Metodele de predare folosite cel mai des, potrivit experților, sunt următoarele:
• cursurile;
• simulările computerizate și jocurile de afaceri;
• întreprinderile create de elevi;
• activitatea în cadrul proiectelor și lucrul în echipă;• vizitarea întreprinderilor; • stagiile de practică;• îndrumare și consiliere;
• joc de roluri;
• discuții și schimb de idei;• studii de caz.
Programele oferite de școlile de comerț, de afaceri și de turism includ mo-
dule de formare obligatorii care vizează înființarea de întreprinderi și activități
independente folosind metoda firmelor de exercițiu. în alte domenii precum
agricultura, ingineria, industria alimentară și transporturile sunt organizate activități antreprenoriale specifice, reprezentând 20% din programa școlară dez-
voltată la nivel local, cu parteneriate între școli și întreprinderile locale. în cadrul
învățământului postliceal, programele de formare și activitățile antreprenoriale
specifice sunt oferite ca parte a programei școlare obligatorii numai pentru for –
marea în domeniile comerțului, afacerilor și turismului.
La nivelul Centrelor de Studii „ Ștefan cel Mare și Sfânt” din Botoș ani, Câm-
pulung Moldovenesc – Suceava și Pa șcani – Ia și, la care există profilul servicii,
domeniile de pregătire comerț și turism, ca rezultat al parteneriatelor cu agenții
economici și cu autoritățile locale, precum și în colaborare cu asociațiile de pă-
rinți, s-au obținut rezultate bune pe linia educației antreprenoriale.
Obiectivele comune care atrag și care vizează elevii sunt:

256
− valorificarea oportunităților;
− transpunerea unei idei într-un produs sau serviciu; − curajul de a se confrunta cu problemele și de a le soluționa; − crearea de rețele cu alți elevi și adulți; − acceptarea implicațiilor propriilor alegeri;
− perceperea activităților independente drept o alegere profesională valoroa-
să;
− gestionarea responsabilă a resurselor și a banilor;
− înțelegerea modului în care organizațiile funcționează în societate.
Ca rezultat al cooperării strânse între toți factorii implicați, dezvoltarea ati-
tudinilor antreprenoriale ar trebui să devină unul dintre obiectivele de bază ale
învățământului, acestobiectiv fiind definit și recunoscut în politica educațională
în ansamblu, precum și în mod specific în programa liceelor și a școlilor secun-
dare profesionale, precum și în planurile pentru dezvoltarea formării continue a
profesorilor.
în România, Legea nr. 1/2011, Legea Educației naționale, prevede în Art. 4 că
„Educația și formarea profesională a copiilor, a tinerilor și a adulților au ca fina-
litate principală formarea competențelor, înțelese ca ansamblu multifuncțional și transferabil de cunoș tințe, deprinderi/abilități și aptitudini, necesare pentru
împlinirea și dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viață,
conform intereselor și aspirațiilor fiecăruia și dorinței de a învăța pe tot parcursul
vieții” .
Indiferent de domeniul formării profesionale, modalitatea cea mai eficace
pentru realizarea acestor obiective este de a determina elevii să participe la pro-iecte și activități, în care se pune accentul pe învățarea prin practică și se câștigă experiență reală.
bibliog Rafie
1. Cristea Sorin. Dicționar de pedagogie. Chișinău-București: Editura Litera Internațională, 2000.
2. Mara Daniel. Educație pentru educație. Sibiu: Editura Alma Mater, 2006.3. Plugaru Liviu. Introducere în sociologia educației. Sibiu: Editura Psihomedia, 2004.
4. Stahl Paul H. Familia și școala – contribuții la sociologia educației. București: Editura Paidea,
2002.
5. Legea Educației Naționale nr. 1 din 2011 (România).

257
Dr. Lidia TROIANO wSkI,
Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM
OMUL ÎN CONTEXTUL IMIXTIUNII
V ALORICE A GLOBALIZĂRII
Fenomen total care sfidează toate paradigmele cunoscute, globalizarea – o
gigantică mutație traumatizantă la toate nivele existenței, care se manifestă ca “o
ruptură evidentă față de toate ierarhiile valorice, tradiționale creștine și occiden-tale umaniste” [1], azi, constatăm, devine din ce în ce mai evidentă, dacă nu mai agresivă, prin orientarea de modificare a valențelor tradiționale și naționale, prin
ascendența interacțiunii și corelării dintre state, a zonelor geopolitice și integrării
lor într-un sistem unic cu norme, principii, legi economice, politice și culturale comune fiind anticipată de estomparea barierelor administrative și secundată de unificarea în plan mondial a piețelor financiare și informaționale, formarea la nivel planetar nu atât a pieței financiare și informaționale, cât organizarea și in-staurarea spațiului financiar informațional în care determinantă se proclamă nu
doar sfera comercială, ci întreaga activitate umană. Desemnată ca un fenomen
care alimentează o serie de modificări neomogene, fixate empiric, însă subor –
donate logicii de transformare a lumii, globalizarea adoptă un spectru larg de tendințe care, la prima vedere, deconspiră apariția și prosperarea unor corporații transnaționale; creșterea randamentului comerțului extern; migrarea în masă; crearea de concerne mass-media cu rază de acoperire planetară; dezvoltarea ide-ologiilor cu caracter universal; diminuarea suveranității statelor; imperialismul
cultural și tendința de unificare a culturilor etc. Totuși, în linii mari, toate cele
elucidate mai sus sunt substituite unui numitor comun, mai precis scop general – motivarea – omul să accepte procesul de integrare.
un adevăr ce nu solicită un spor de demonstrație vizavi de impactul globali-
zării asupra orizontului spiritual al individului uman reprezintă transformările manifeste, determinate de tehnologiile informaționale care, la rândul lor, oferă cu generozitate posibilități de dezvoltare, colaborare, informare și poziționare
limitată a acestuia, pe de altă parte, cât ar fi de regretabil să constatăm, ele au și
efecte negative asupra omului în particular, cât și a societății în general. Ținem
să precizăm că tentativa de a estima aspectele pro și contra, menită să difuzeze o
imagine complexă a influențelor tehnologiilor informaționale asupra omului, vin să reliefeze următoarea situație, și anume, individul uman utilizează cu dezinvol-
tură întreaga gamă de utilaje, servicii care, pe zi ce trece, devin din ce în ce mai sofisticate și mai optimale din punctul de vedere al eficacității și calității, fapt ce
generează posibilități largi pentru manifestarea lui, care atras în acest tangou al

258
revoluției tehnologice în mod orientat este absolvit de momentul individualității,
or, acelea și rețele, tehnologii, pe lângă ofertele tentante dictează și anumite legi
de gândire și comportament.
Având în calitate de catalizator revoluția informațională capabilă să influențeze
în exclusivitate toate sferele de activitate umană, globalizarea facilitează apariția
unor noi perspective în conturarea spațiului transnațional și transcultural, for –
marea la indivizi a unui nou comportament moral, subpolitic și subcultural, ac-
ceptarea de către aceștia cu naturalețe a unor valori, principii străine propriilor tradiții și idealuri. în mod cert, aceste aspecte deconspiră caracterul ambiva-
lent al globalizării, or pe lângă momentele elucidate sesizăm evidenta prezență
a pericolului dezorientării, înstrăinării culturale și descentralizării axiologice,
efectele cărora nu este dificil să ni-l imaginăm. Totodată, sub raport relațional interuman, globalizarea înseamnă “comprimarea distanțelor prin tehnologii noi (comunicațiile mobile, Internet) interacționarea și creșterea dependențelor reci-proce, integrarea piețelor financiare și comerciale, găsirea de soluții la unele pro-
bleme globale, dezvoltarea de identități transnaționale etc ” [2]. în același con-
text, sesizăm transformări manifeste și în spațiul social – estomparea echilibrului
dintre momentul social și cel particular.
De menționat că pentru o bună parte a secolului XX și, cu certitudine, în pri-
mul deceniu al secolului XXI, concepția globalizării devine dominantă în regiza-rea și desemnarea ideilor atunci când apare necesitatea interpretării evenimente-
lor, caracterului lor dinamic, cât privește pledoariile vizavi de însuși fenomenul
consemnat, ele sunt, cum n-ar fi de paradoxal, diametral opuse. Astfel, în grila opiniilor înregistrăm de la critici acerbe până la elogii foarte emoționale. Intenția firească de a face lumină în situația acestor atitudini duale suferă eșec, or ana-lizele complexe și competența dezvăluie, mai precis, o dată în plus ne conving,
de caracterul ambiguu al particularităților și efectelor globalizării pentru cultura
contemporană, în general, și pentru om, în particular.
un element peremptoriu al lumii și, cu siguranță, al culturii globale rămâ-
ne, după cum s-a menționat, cel al spațiului informațional, deoarece pe seama sistemului tehno azi sunt puse marea majoritate a schimbărilor manifeste ce se
derulează în societatea contemporană, transformări care, dorim sau nu, afectează
la direct modul de viață tradițional al omului, statutul valoric și conceptual al
identității sale.
Intenția de a fixa într-o manieră paradigmică punctele nevralgice proprii ro-
lului tehnologiilor informaționale în procesul formării statutului ideatico-valoric al individului uman ne determină să evidențiem unul din momentele poate cele
mai evidente, și anume caracterul ambivalent al acestora. într-adevăr, situația
frapant diferențiată a impactului tehnosferei asupra identității omului devine

259
ușor palpabilă din moment ce luăm în calcul posibilitățile nelimitate ale indivi-
dului de a fi în epicentrul fluxului informațional, a utiliza cea mai performantă tehnică, menită, aptă să șteargă hotarele dintre țări, chiar continente, aceasta pe de o parte, însă pe de alta, ea conduce, sesizăm, în mod inevitabil la limitarea competențelor omului, cât ar suna de ridicol, însă tendința de standardizare sau
de non-culturalizare rămâne valabilă și indispensabilă globalizării.
Plecând de la cele desemnate, constatăm că cultura globală devine emina-
mente una de translare, mediatică, astfel azi atestăm un spațiu al culturii media/
ontologic, în mare absolvit de autonomia informației verbale, manifest prin idei, noțiuni, cuvinte, care cu nonșalanță sunt substituite de sunete, simboluri, semne
și sigle. în același context, remarcăm, cultura societății postindustriale creează
toate premisele obiective pentru apariția unui nou tip de civilizație formată din
indivizi flexibili, dinamici, înarmați cu dorința de a-și satisface tabieturile aici și acum. Reflecțiile pe marginea problemei fenomenului dat ca particularitate indubitabilă a „modernității lichide” [3], capabilă să influențeze valorile în ge-
neral și cele naționale în particular, or dezintegrarea rețelelor sociale, a familiei,
fluidizarea educației, tradițiilor, responsabilităților și legăturilor sociale genera-te de relativismul estetic, moral, religios, cognitiv ce-l atestăm la această fază a postmodernității ne determină să medităm serios în special asupra impactului ei vizavi de valorile umane. Sine dubio, deși se prezintă ca un fenomen original
în istoria umanității, globalizarea nu se înscrie în simpla ecuație a tendințelor
integraționiste mondiale, lucrul acesta nu suscită nici un fel de demonstrații su-
plimentare, pe simplul motiv că ea se profilează cu preponderență ca un proces dominant al culturii și realității contemporane.
Mutație civilizațională ce deja a cucerit întreaga lume, globalizarea plasea-
ză omenirea în fața unor provocări de proporții, care, re vera, pot fi identificate
cu mondializarea întregii existențe. Mai mult ca atât, fenomenul desemnat pro-movează, mai precis impune cu rigiditate, regândirea premiselor definitorii ale civilizației contemporane. Profilându-se sub aureola celui mai discutat și con-
troversat subiect al ultimelor decenii în care savanții și oamenii simpli caută
cu înfrigurare argumente pentru explicații cu privire la anumite procese ce se derulează în lumea contemporană, a șa cum ar fi cele teritoriale, de structură și
stratificare, a relațiilor și tranzacțiilor, de interacțiune și exercitare a puterii sau
implicare profundă în toate domeniile vieții umane, mondializarea face abstrac-ție de statutul, principiile, valorile social-politice și economice ale popoarelor și
statelor, impunându-le pe cele proprii, pe care actualmente le sesizăm fără nicio dificultate în cadrul direcțiilor fundamentale: economică, tehnologică, culturală
sau chiar religioasă și militară. Relevantă în acest sens ni se pare și situația pe care
chiar din start o atestăm ca ambiguă, deoarece datorită tehnologiilor pe care azi

260
le are la dispoziție, mai mult ca oricând omul să-și desemneze și indubitabil să-și
promoveze individualitatea, însă lucrul acesta îl poate face doar în cadrul unor
hotare care, cu rigiditate, sunt stabilite de acelea și sisteme tehnice. în aceea și or –
dine de idei, subliniem că nivelul tehnologiilor în mod cert oferă perspective unicat pentru dezvoltarea lui intelectuală.
Alături de omul epocii globale atestăm o altă situație, sub influența sistemu-
lui tehno, dialogului și imperialismului cultural, identitatea capătă un caracter
polifonic, valoric din aspect moral, politic și spiritual, cât privește aceeași situație dintr-o perspectivă generală, atunci impactul fenomenului remarcat conduce la simplificarea modelelor de comportament proprii diferitor culturi, subculturi,
pături sociale și stabilirea unuia singur, standardizat. Dacă încercăm să apreciem
valențele fluxului informațional pentru identitatea individului culturii globale, subliniem că acesta devine manifest prin patru forme diferite:
1. de stimulare – capacitatea de a influența asupra caracterului motivării anu-mitor acțiuni și fapte;
2. de orientare – stimulează formarea reperelor valorice existențiale, dirijea-ză și desemnează criteriile, prioritățile în procesul alegerii, îl acompaniază pe om în spațiul social și natural;
3. inovațional – oferă cunoștințe sau interpretări noi asupra unor valori, pro-duse, care determină alte moduri de comportament al consumatorului;
4. corelațional – asigură securitatea parametrilor și realizează corelația dintre
primele trei forme.
Fără a eluda latura emoțională, accentuăm că cultura globală, alături de faptul
că afectează, la general, sistemul reprezentărilor tradiționale despre lume, soci-
etate, valori, are și o influență evidentă asupra individualității omului. înarmată
cu strategii orientate spre afirmarea unei noi culturi universale, dotată cu me-canisme eficace de dirijare și manipulare a conștiinței, aspirațiilor, intereselor entităților cărora se adresează, ea reduce identitatea individului până la nivelul
omului de masă, care ușor poate fi ținut sub control. în scopul evitării unui ast-
fel de scenariu lugubru, care, de altfel, se pare că începe să capete contur, este
binevenită implementarea într-o manieră paradigmică a cerințelor expuse de
u. Bech, care au ca scop final securitatea spirituală a omului. Astfel, omul trebuie:
1. să fie conștient că destrucția unor stereotipuri tradiționale nu înseamnă nicidecum dispariția culturii naționale;
2. să posede întreaga gamă a formelor de comunicare puse la dispoziție de
tehnologiile informaționale;
3. să-și dezvolte aptitudinile de a face deosebire între standardele pragmatice
și valorile fundamentale;

261
4. să fie tolerant cu alte tipuri de tradiții și etnii;să nu facă abstracții de proxi-
mitatea dintre comunicarea culturală și arhetipurile culturale.
nu lasă nicio îndoială și faptul că fenomenul la care replicăm, particular prin
implicările sale specific culturale, conduce în mod implicit nu numai la trans-formarea concepțiilor și identității omului, dar fixăm în evantaiul manifestărilor
acesteia și calitatea pretențiilor față de viață. Plonjând într-un univers artificial
cu evidente tendințe de homogenizare, universalizare și standardizare culturală,
omul Mileniului III se condamnă la statutul de prizonier al tehnologiei, pozi-ționându-se benevol într-o postură din care ar putea pierde relația cu valorile
tradiționale și rădăcinile istorice.
Fascinat de posibilitățile științei și tehnicii, inclusiv de ceea ce oferă franc și
constant economia consumeristă, goana după plăceri dubioase de genul de a fi
posesorul a cât mai multe și performante lucruri, fapt care, cu siguranță, îi asi-
gură individului un anumit statut în rândul semenilor, cât și sentimentul de în-
credere în propria persoană, omul, de cele mai multe ori, nici nu încearcă să-și
realizeze și dezvolte capacitățile creatoare și intelectuale.
O aplecare în scopul decodificării semnificațiilor și manifestărilor globaliză-
rii ne obligă să constatăm că, deși are forme de implicare în toate domeniile –
economic, politic, juridic etc. și nu depistăm sfere de activitate unde este lipsă acest proces, totuși, cu siguranță, rămâne domeniul care provoacă cele mai acer –
be disensiuni, de multe ori neîntemeiate. Atunci când replicăm la cultură, să nu omitem faptul că ea nu mai este una tradițională și autonomă, ceea ce implică
dificultăți de investigație la capitolul singularității. Sine dubio, oricine dorește să
cerceteze acest segment, ar trebui să țină cont de corelația strânsă și relațional
dependentă a culturii de celelalte aspecte proprii vieții omului. Amintim în acest sens că globalizarea este privită ca un proces complex și contradictoriu nu numai datorită impactului rețelelor informaționale, contactelor interculturale, diverse-lor proiecte manifeste în politică, economie, chiar și în învățământ, intențiilor
declarate de integrare a popoarelor, dar și prin estomparea hotarelor culturilor
specific tradiționale, afectarea normelor și valorilor naționale, epigonismul exa-
gerat și nechibzuit față de anumite valențe, fie spirituale sau materiale străine, ca
expresie și concept.
Adiționăm în aceeași ordine de idei că, o analiză a culturii globale comparativ
cu segmente sau epoci anterioare culturale ne demonstrează încă un moment destul de important, și anume că tendința de unificare și uniformizare au im-pact divers la nivel individual, societal și cultural, cu toate că s-ar părea că n-ar trebui să existe nicio diferență. Meditațiile pe acest aspect vin să elucideze că schimbările ca urmare a acceptării contactului cu tehnologiile informaționale
constituie momentul principial alături de forme tradiționale specifice în deter –

262
minarea identității individului în ceea ce privește anumite norme, principii de
comportament, standard, acestea îl orientează în hotarul anumitor relații noi de comunicare. Cât privește situația similară la nivel de cultură sau societate, ne de-monstrează că gradul, nivelul, formele și metodele de implementare a valențelor nontangențiale cu spațiul cultural concret depinde de alegerea și competența eli-
tei naționale. Fără să deplasăm accentul în albia altor probleme, subliniem că
ideologia fenomenului la care replicăm creează premise cu caracter unilateral
de absolvire, de vitregire a omului de morala tradițională normativă, pe care o
prezintă ca pe un element arhaic inutil menit să faciliteze numai impedimente pentru o viață liniștită și fericită. Pe de altă parte, constatăm că globalizarea îi ofe-ră posibilitatea nu de autodezvoltare, realizare intelectuală și creativă, ci simpla condiție a unui mod favorabil, confortabil de existență. La fel și viața, interesele, idealurile omului contemporan se includ în limitele prezentului, or, pentru el,
trecutul mai puțin contează, iar viitorul doar cu unele excepții îl găsim în proiec-
tele sale. Așadar, prezentul rămâne o expresie a strategiei existențiale a globalis-mului, ilustrată prin principiul aici și acum, menită să substituie ideea libertății existenței, libertate ce apare în contextul societății contemporane ca una din rea-lizările valorilor intrinseci, manifestă prin formele ușor de identificat:
1. a existenței;
2. a acțiunii;
3. a cunoașterii și acceptării (noului).
în aceeași ordine de idei, mai subliniem că libertatea ca valoare a culturii glo-
bale devine mai evidentă în sfera economică, unde omul alege singur când și unde să lucreze, să-și realizeze potențialul profesional, deprinderile, cunoștințele. în debutul Mileniului III, omul este supus unor schimbări, pe care le atestăm nu
numai la nivel spiritual și moral-intelectual, dar și fizic, mai ales dacă luăm caz de realizările și succesele medicinii contemporane: ingineria genetică, terapia fetală, clonarea organelor umane, transplantologia.
Plauzibil să decelăm că, tot mai des, se discută pe marginea unor fenomene
ce cu mare probabilitate în următorii ani ne pot deveni familiare, aici ne referim
la cele legate de nanoinginerie, genetică, nanomedicină etc. La acest început de
secol, chiar și noțiunea de om este înlocuită cu ușurință prin cea de bioobiect, moment ce sugerează că odată cu înregistrarea de astfel de schimbări, pe care le-am atestat mai sus, a sosit momentul ca individul uman să-și revizuiască cât mai serios atitudinea față de lume, natură, iar societatea – față de sine însăși.
O ipoteză ar fi că azi individul uman a încetat să mai fie măsura tuturor lu-
crurilor: ” omul viu, cu fericirea și durerea, cu necesitățile și cerințele, este exclus
din centrul intereselor, iar locul lui a fost ocupat de două abstracții: avariția și
faptele” [4]. Sincronizându-și idealurile și aspirațiile cu tendințele contemporane

263
(diversitatea culturală, dialogul cultural, tradițiile specifice cosmosului social),
individul uman constată, până la urmă, că este apreciat doar din perspectiva uti-lului și inutilului.
Detașarea de la propriile valori ”râzând de propriii zei” [5] are loc din cauză că
valențele străine sunt acceptate nu pe temelia că ele pot să coexiste cu cele proprii,
dar că cele tradiționale își pierd importanța, esența și sunt percepute ca un simplu
”text alături de alte texte”[6]. Anume această situație, remarcăm, condiționează posibilitatea schimbului de valori, principii, priorități în dependență de anumite interese, țeluri, situații.
Concepută ca un proces natural și în același timp pozitiv, globalizarea oferă
șanse nelimitate, la prima impresie egale, pentru toate statele prin posibilitatea de a se integra în comunitatea mondială, deoarece ea „obține un caracter corect și atotcuprinzător numai prin intermediul eforturilor orientate și perseverente în direcția construirii viitorului comun fundamentat pe ideea comunității a tutu-ror oamenilor” [7]. Asociată cu expansiunea culturii occidentale, care în calitate
de elemente probatorii are tendința de vesternizare, uniformizare și creolizare a
culturilor tradiționale, globalizarea, sesizăm, nu este decât parțial tangențială cu politica de vesternizare, și aceea având la bază simplul considerent că izvoarele ei își au rădăcinile în Occident. Prin urmare, această particularitate a culturii și co-tidianului contemporan constituie nu altceva decât rezultatul natural al evoluției sociale, reprezentând spiritul general uman particular vremii.
Dincolo de aspectele punctuale desemnate anterior, subliniem că, atât globa-
lizarea în general, cât și manifestările ei în cultură (unificarea, difuzia, standardi-
zarea, ceolizarea, expansiunea, steriotipizarea) conduc la omogenizarea culturi-lor, în loc să se găsească metode eficace de a le antrena într-un dialog armonios. Tehnologiile informaționale numai creează o impresie aparentă despre capaci-
tatea de integrare culturală și participare bilaterală, echitabilă și armonioasă la
dialogul cultural al omului. De fapt, ele catalizează procesul de omogenizare și
unificare, fără antrenarea momentului cantitativ, paradoxal, însă în acest context
și aspectul calitativ devine discutabil. Fără îndoială, “lumea global trebuie funda-mentată în contextul dialogului civilizațional ca pe un spațiu al spiritualității plu-ridimensionale în permanență deschisă ca un process continuu de perfecțiune
a colaborării și înțelegerii a celorlalți” [8]. Astfel, actualitatea impetuoasă a unei
integrări echitabile dintre unitate și diversitate, dintre binele social și libertatea
individuală rămâne în continuare valabilă, cu toate că, până la urmă, globalizarea
pentru mulți rămâne“ un dezastru total” [9].
în situația levitației spiritului în încercarea de a nuanța care din domeniile de
mai sus elucidate sunt cel mai mult puse sub încercarea impactului mondializării, probabil, că alături de fireasca remarcă despre faptul că toate în egală măsură sunt

264
supuse incidențelor de uniformizare, creolizare și standardizare, or, „în sistemul
globalizării, Statele unite reprezintă acum singura superputere dominantă și toa-
te celelalte națiuni îi sunt subordonate într-un grad sau altul” [10]. Până la urmă,
ne-am prinde la gândul că cel mai mult este expusă cultura – domeniul care prin accesul la mijloacele și tehnologiile de comunicare, menit să stimuleze și circula-
ția, afirmarea valorilor străine în anumite spații, tradiții, produce o adoptare, mai precis, o conformitate generală. Astfel, globalizarea favorizează stagnarea trăsă-turilor culturale, istorice, nivelarea sau chiar abandonul tacit al tradițiilor, obice-iului, de tot ce este menit să fundamenteze tezaurul spiritual național, în special de generațiile tinere. Pe acest temei, consemnăm că, la nivel de individualitate,
om, mondializarea înseamnă, în linii mari, nu numai libertăți, dar și îndepărta-
rea, înstrăinarea de la specificul național.
Adiționăm la definitivarea fenomenului evocat și faptul că datorită fluxului
dinamic de oferte, modele și produse, globalizarea transformă omul într-o ființă
robotizată, cu o dublă identitate, eclectică, ce se sprijină pe pluritatea între ideea de a fi și a fi de fapt. Consemnăm că, în pofida unor previziuni similare despre
destinul omului, amenințat să se aplatizeze până la nivelul unor banale suprafe-
țe, deși interesele, comportamentul și aspirațiile acestuia presupun și alte zone
valorice decât cele tradiționale, mai apropiate de cele virtuale ce cad în cele mai dese cazuri sub influența stereotipurilor, fapt care-l poziționează ca pe o ființă transnațională, totu și să nu uităm că mondializarea „nu este ceea ce noi toți sau
măcar cei înzestrați și mai întreprinzători dintre noi vrem să sperăm să facem…
este ceea ce li se întâmplă tuturor” [11].
notabil că, mecanismele de manipulare și mitologizare a con științei omu –
lui enunțate mai sus au drept scop nu atât organizarea confortului lui material și
emoțional, cât stimularea con științei de consumator, care absolve ște tipul uman de
spiritul critic față de artă și cultură. Ceea ce implică evoluția trăsăturilor proprii
conștiinței sociale ( conservatismul, caracterul marginal, pasivitatea, indiferența)
creează posibilități nelimitate pentru manipulare.
Antrenați în procesul de modernizare socială, conchidem că este cazul să se
acorde o atenție deosebită ecologiei sociale, fapt ce ar permite să protejăm omul de ipostaza de a fi prizonierul unor tehnologii supersofisticate și ultramoderne,
să-l ajutăm prin intermediul unor proiecte ajustate să depă șească complexul de
inferioritate socială, frică și neîncrederea în ziua de mâine
Considerăm absolut argumentată oportunitatea elaborării unui set de măsuri
operative de adaptare socială, în condițiile în care apariția noilor structuri de corelare interumană riscă să transforme omul într-un rob al tabieturilor tehno-
sistemice. Aceste măsuri trebuie să graviteze în jurul nucleului unei strategii ino-
vaționale de dezvoltare a omului, care să cuprindă în mod imperativ și recoman-

265
dări privind formarea capitalului moral și intelectual în condițiile generate de
tehnologie. în sfâr șit, concluzionăm că, azi mai mult ca oricând avem nevoie de
o politică antropologică aptă să soluționeze întreaga paletă de probleme globale
ale oamenilor. un adevăr care nu solicită un spor de demonstrație este că globali-
zarea ne determină a fi martorii modificării de proporție a vectorului con științei
sociale, a atitudinii față de realitate, de valori și principii. Carnavalul, distracțiile,
divertismentul – parte complementară și de bază a cotidianului, au înlocuit cu
succes orientarea la muncă, indiferent – spirituală, fizică, intelectuală, iar deviza „Totul pentru om, totul pentru binele omului” , al consumatorului, capătă cu totul alt sens, comparativ cu cel ce se subînțelegea trei-patru decenii în urmă, când se
opera cu acest principiu ce la prima vedere deconspira o esență colectivistă.
Victimă a unei perioade generatoare de experiențe limită, provocări atât de
gen material, cât și spiritual, care are nevoie pentru a-și organiza pluridimensi-
onal un mod de viață confortabil și comod, cu condiția că el nu este limitat în
surse financiare, principiul „Totul pentru binele omului” rămâne valabil și priori-
tar în continuare. Angajat în acest spectacol, în care rămâne simultan subiectul și
obiectul cardinal, omul, cu cât mai mult i se oferă, cu atât se simte mai singur și
străin în viața reală, pe care o substituie cu cea virtuală, ultima capabilă să-i con-
fere mai multă protecție psihologică și siguranță social-morală. Astfel, contem-
poraneitatea creează condiții ideale pentru ca omul să-și construiască identitatea conform propriilor aspirații și, bineînțeles, capacități spirituale, “amputându-și
reperele tradiționale, alegând nepăsarea sau sărăcia incertitudinii, fiind mai dor –
nic să-și încerce puterile în viață și în acțiune, decât să se pronunțe asupra unor
acțiuni care păreau bine stabilite“ [12], fapt pe care nu-l atestăm în nici o altă epocă sau perioadă cultural-istorică.
Precizăm că, intențiile de a aprecia redutabilul aport și efecte ale tehnosiste-
mului contemporan pentru cotidianul uman în mod implicit ne determină să rămânem la sentimentul unor aprecieri echivoce, or, deși acestea creează omului condiții maxime de informare, comunicare, colaborare și distracție, fără nece-
sitatea de a ieși din casă, totu și un astfel de mod de viață inevitabil conduce la
desocializarea individului, deformarea percepției despre realitățile lumii și vieții,
modificarea sistemului valoric. într-un final, inhibarea emoțională, singurătatea,
pustiirea spirituală, starea de demoralizare, toate, mai devreme sau mai târziu, devin calități indispensabile pentru omul sociotehnic. Clar de la sine că o ati-tudine superficială, unilaterală față de transformările manifeste ce se derulează în societatea contemporană este intolerabilă, deoarece azi mai mult ca oricând devine reală posibilitatea de integrare a anumitor țări, inclusiv a Republicii Mol-
dova, în uE, deși concret pentru țara noastră această șansă rămâne încă destul de
iluzorie, or, pe poziții favorabile în permanență au fost în special statele care po-

266
sedă un potențial major de concurență. Provocările impuse de globalizare devin
tot mai mult evidente,pe acest temei problema identității naționale a originalității și unicității rămâne a fi o problemă la fel de serioasă ca și cea a păcii, sănătății, sărăciei,ecologiei. Evaluând situația creată, constatăm că pentru integrarea cultu-rii naționale în spațiul global cultural determinanta principială trebuie să fie nu
simpla dorință de a fi în rând cu statele mari și bogate, dar capacitatea susținută
de potențialul adecvat de a rămâne independenți spiritual. Plauzibil să decelăm că cultura națională trebuie să profite de posibilitățile complexe oferite de proiec-tul global pentru a-și tiraja, poziționa și repoziționa valorile specific-tradiționale, simultan să educe cu perseverență dragostea și respectul față de ele tuturor mem-
brilor societății, iar în cazul când aceste valori nu vor găsi expresie și accepție
în orizontul paradigmic cultural al altor popoare, să fie capabilă de a rămâne expresie demnă, valabilă și viabilă a neamului nostru. în sens univoc, fără a elu-
da latura emoțională, subliniem că catastrofal pentru cultura națională poate fi nu atât neacceptarea valorilor tradiționale de către alte culturi sau popoare, dar
abandonul, derapajul nemediat al propriei națiuni, fapt care inevitabil ar conduce
la dispariția lentă a culturii românești fundamentată de veacuri.
în intenția de a depă și cli șeele și stereotipurile despre impactul culturii glo-
bale asupra orizontului valoric al omului încercăm să evidențiem din punctul nostru de vedere și unele aspecte pozitive, cum ar fi: lărgirea posibilităților de
autorealizare, crearea modalităților/strategiilor de adaptare socială; colaborarea
și comunicarea nelimitată în afara granițelor; adaptarea și toleranța ca condiții
imperative ale propriei securități, or, „lumea de azi se îndreaptă tot mai accentuat
spre globalizare, ca o unitate de identități specifice, în cadrul căreia vor coexista standarde și norme comune, uniforme, privind funcționarea și echilibrul rațional
socioeconomic la nivel macrostructural, laolaltă cu elemente specifice de parti-
cipare la realizarea acestui echilibru, în funcție de resursele proprii și capacitatea
de utilizare a acestora de către fiecare colectivitate socioumană, instituționalizată
pe scena relațiilor internaționale, în calitate de actor acceptat ca egal inter pares,
suveran și independent” [13].
Oricât de manifeste ar fi influențele globalizării, cât de orientate ar fi spre
universalitate și consumerism, subliniem, ea nu va reu și integral să uniformize-
ze specificul, identitatea, spiritul național. Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să rămânem impasibili la unele procese care, destul de timid, dar totu și conduc
la schimbarea accentelor valorice și la deta șarea de reperele spiritual-naționale
autentice.

267
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Ica I. Provocarea globalizării mutația umanului în Biserică și multiculturalitate. În: Europa
sfârșitului de Mileniu. Cluj Napoca: Ed. Presa universitară clujeană, 2001 , p. 9.
2. Dăianu D. Globalizarea între elogii și respingere. In: Dilema, 2002, N 462.
3. Bauman Z. Modernitatea lichidă. București: Ed. Antet, 2000.
4. Зомбат В. Буржуа. Москва, 1994, p. 1315. Бек У . Что такое глобализация? Москва: Прогресс-Традиция, 2001, p. 152.
6. Панарин А Православная цивилизация в глобальном мире. Москва, 2002 , p. 38.7. Декларация тысячелетия ООН. În:Экология- XXI Век. 2002. V 1-2, p.24.
8. Василенко И. Диалог цивилизаций. Москва: Эдиториал УРСС, 1995, p.199. Stiglitz, Joseph E. Globalizarea: speranțe și deziluzii. București: Editura Economică, 2005,
p.10.
10. Friedman, Thomas L. Lexus și măslinul: cum să înțelegem globalizarea. București: Editura
Fundației PRO, 2001, p. 35.
11. Tomilinson J. Globalizare și cultură. Timișoara: Ed.Amarcord, 2002, p.66.
12. Thibaud P . Esprit. Paris, 1976, p. 756.
13. Globalizare și identitate națională. București: Editura Ministerului Administrației și Interne –
lor, 2006, p. 78

268
Conf. univ., dr. Rodica CIOBANU ,
Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al A ȘM
INTERFERENȚE TEORETICO-PRACTICE
ASUPRA RĂSPUNDERII
Situația de fapt și de drept în care se află Republica Moldova, caracterizată
prin tendințele acesteia de a forma un stat de drept, de a se integra în sistemul
de valori europene, de a crea un sistem social de control eficient etc., presupu-ne revizuirea setului de norme, valori, principii ale tuturor actorilor sociali. A șa
cum menționează C. Mihali[1], „cu atât mai mult problema răspunderii și a res-
ponsabilității devine astăzi subiect de reflecție și pretext al unui apel la rațiunea
practică, pentru că ar fi deficitară în gândirea timpului, pentru că această gândire însăși ar fi deficitară în raport cu o anume experiență istorică recentă. De cel pu-
țin o jumătate de secol încoace, responsabilitatea tulbură filosofii și nelini ștește
politicienii, mobilizează educatorii și preocupă părinții” , toate acestea din cauza
că cealaltă jumătate de secol – cea a războaielor, a totalitarismelor, a alianței din-tre știință și tehnică a văzut născându-se un cu totul alt sens al finitudinii și al
faptului uman de a fi în lume” .
Responsabilitatea trebuie discutată în relație cu condiția cotidiană a afacerilor
și preocupărilor, cu rutina economicului și cu evidența alianței sale cu tehnicul
și cu științificul. Toate acestea demonstrează o dată în plus complexitatea subiec-
tului abordat, diversitatea perspectivelor care sunt observabile chiar și de cei mai
puțin inițiați în problematica dată. în acest context apar mai multe întrebări la
care trebuie să găsim răspuns: cum să regândim responsabilitatea pentru oame-nii plini de griji care suntem noi astăzi, pentru lumea noastră care nu mai este
una; dacă principiul ordinii, instanță normativă (Dumnezeu, con știință, rațiune,
etc.) nu mai acționează asupra noastră astfel încât să-i dăm socoteala, pentru
ce și în fața cui mai avem de dat socoteală? Pentru ce mai suntem responsabili,
când actele noastre nu mai sânt judecate de un tribunal ale cărui legi sunt imu-abile și când rațiunea nu mai indică sensul în care se petrec lucrurile? – notează
C. Mihali [2]. Viața cotidiană redirecționează responsabilitatea fie către instanțe colective, organizații, state, piețe, rețele, sisteme, fie către indivizi.
Profunzimea cu care este pusă în discuție problema răspunderii, nivelul de
conștientizare a răspunderii morale sau juridice este un indiciu ce caracterizează
diferite epoci de formare și dezvoltare a omenirii. Cu referire la răspunderea mo-
rală, putem spune că aceasta este un fenomen ce se caracterizează prin faptul că
este multidimensional și multidirecțional, este o consecință a manifestării naturii
complexe a relațiilor dintre indivizi, națiuni, generații. Pentru societățile contem-

269
porane a șa concep t ca responsabilitate și răspundere au devenit concepte-cheie
ce ar trebui să însoțească toate acțiunile omului, începând de la relațiile acestuia
cu natura până la modelarea și prognozarea viitorului umanității.
în acest context este important de remarcat că analiza problemei răspunderii
din perspectiva unei filosofii morale se profilează pe disputa între pro și contra
acestui concept în sine și pe dezbaterea „importanței rolului social al răspunderii
ca un concept moral fundamental” [3]. unii ar prefera să vorbească doar despre
analiza răspunderii reieșind din imputarea vinovății pentru acțiunile efectuate
unui agent și urmarea legilor de către indivizi în diversele sale acțiuni, prin deter –
minarea atitudinii acestora față de sancțiuni și amenzi. în esență, aceste formu-
lări se referă doar la răspunderea juridică. însă, nu trebuie să trecem cu vederea
faptul că pentru mulți filosofi, precum Platon și Aristotel, dreptul are o dimensi-
une morală (de rând cu dimensiunea socială și cea politică), deoarece acțiunile
umane prin natura sa diferă. „ încă de la filosofii Greciei antice dreptul a fost un
concept esențial, care era raportat la morală și politică” [4].
Considerăm că pentru început este important de a pune în discuție esența
fenomenului răspunderii. în literatura științifică răspunderea, în marea majori-
tate a cazurilor, este tratată numai în sensul de responsabilitate și/sau bun-simț.
Or, conceptul răspunderii, în afară de caracterul său juridic, are și o pronunța-
tă dimensiune etico-morală.V . Enea [5] menționează că în limba română sunt prezente două sinonime: „răspundere” și „responsabilitate” . Prezența acestora se
explică printr-o etimologie multiplă: latină și franceză. Folosirea frecventă a sur –
selor franceze a pus în circulație în limba română termenul „responsabilitate” .
Modul de înțelegere a responsabilității la heidegger [6] î și trage rădăcinile
de la modul în care era abordată morala în perioada modernă, când filosofi ai moralei au abordat subiectul comportamentului individului diferit decât cei din
Antichitate, vorbind despre etica acțiunii corecte. în loc să întrebe: Ce trăsături
de caracter fac ca o persoană să fie bună?, ei începeau cu întrebarea: Ce este co-rect să facem? Astfel, direcția de abordare este una diferită decât cea până la ei, dezvoltând teorii ale corectitudinii acțiunii și a obligației:
• Fiecare persoană trebuie să facă ceea ce promovează cel mai bine propriile sale interese (egoismul etic).
• Trebuie să facem ceea ce promovează cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni (utilitarismul).
• Datoria noastră este aceea de a urma reguli despre care putem în mod con-sistent să vrem să fie legi universale – adică reguli pe care am accepta să le respecte toți oamenii, în toate circumstanțele (teoria lui Kant).
• Este corect să respectăm acele reguli pe care oamenii raționali care î și iau în
considerare propriile interese pot cădea de acord să le stabilească în avanta-
jul lor reciproc (Teoria contractului social).

270
Acestea sunt cele mai cunoscute teorii care au influențat analizele ulterioare a
problemei puse în discuție. Printr-o incursiune în istorie, h abermas [7] mențio-
nează că dintre toate teoriile morale, trei puncte de vedere sunt considerate cele
mai marcante: concepția aristotelică, cea kantiană și poziția utilitaristă, în rest
toate celelalte teorii cunoscute sunt încercări de sinteză asupra celor trei. Toate
aceste concepții analizează problema esenței moralei, iar în corelație cu ea pe cea
a răspunderii, a acțiunilor și faptelor umane.
Pentru heidegger înțelegerea responsabilității î și găseș te locul în tradiția ra-
ționalistă, în știință și tehnică. în general întreaga perioadă modernă situează
responsabilitatea sub exigența unui calcul, a unei puteri în ecuație între drepturi
și datorii, între bine și rău, între comportamentul subiectului – agent și modelul
său prescris de către o instanță normativă[8]. Este vorba despre o economie nu
doar a responsabilității, ci și a moralei, a oricărei morale întemeiate pe o bază
metafizică și raționalistă. heidegger scoate în evidență caracterul tranzacțional
al moralei.
în contextul multiplelor conflicte morale moderne, se bucură de popularitate
lucrarea gânditorului germano-american h. Jonas Principiul răspunderii. Experi-
ența eticii pentru o civilizație tehnologică. în dezbaterile actuale despre responsa-
bilitate h. Jonas este filosoful cel mai des citat.
h. Jonas investeș te o semnificație nouă în termenul responsabilitate, numin-
du-l principiul responsabilității. Conform opiniei sale, datorită schimbării esen-
ței acțiunilor umane, este nevoie de a vorbi despre un nou domeniu, cel al eticii
răspunderii. Toate construcțiile etice din trecut, inclusiv etica obligației morale, nu au avut nici o legătură cu viața umană la nivel global, situație pe care o avem astăzi. Evaluarea acțiunilor, din perspectivă morală, se realizează în conformitate cu rezultatele vizibile ale acestor acțiuni[9].
Acceptând poziția lui h. Jonas (imperativul categoric) „acționează astfel încât
consecințele acțiunilor tale să fie în concordanță cu continuitatea vieții umane” [10], vom vedea că individul cu bună știință î și asumă răspunderea pentru viitor
și pentru generațiile viitoare. în acest sens, se vorbeș te despre o răspundere trans-
cendentală, care pătrunde în sfere inaccesibile cunoa șterii umane-viitorul. Astfel,
Jonas introduce în etică un element lipsă până la el în teoriile morale precedente,
anume raportarea principiilor acesteia la temporalitate. Accentuarea faptului că
normele și principiile morale sunt determinate de a șa coordonate cum ar fi tim-
pul, determină caracterul relativ al prescripțiilor morale. Ceea ce înseamnă că odată ce tendințele de dezvoltare a societății se modifică în timp, se vor modifica și elementele componente ale sistemului respectiv, dar și modul în care se acțio-
nează, normele de care ne ghidăm în acțiune. Anume în legătură cu acțiunea și
se pune problema responsabilității și a răspunderii.

271
Conceptu l de acțiune orientată pe înțelegere implică conceptele de “lume
socială” și “interacțiune condusă de norme” [11]. Punând în discuție problema
relației morală-acțiune, habermas analizează concepțiile lui Kohlberg despre
stadiile moralei. Vom veni în acest cadru cu o succintă descriere a celor câteva
nivele despre care vorbeș te autorul și care pun în discuție valoarea răspunderii și
a responsabilității raportată relațiilor interumane și cadrului social.
Primul nivel, Nivelul preconvențional, indică necesitatea de a ne coordona ac-
țiunile în conformitate cu regulile existente și că este “drept ca să ne supunem
regulilor și autorităților, pentru a evita pedeapsa și să nu pricinuiești vreo vătă-
mare corporală”[12]. Acest nivel se referă la faptul că fiecare individ este obligat să se conducă de reguli apriori existente în societate. Acțiunea în conformitate cu regulile din societate are mai multe beneficii, atât pentru securitatea individului care acționează în concordanță cu regula, cât și pentru securitatea celor din jur.
Un alt nivel este nivelul convențional. Acesta se referă la relațiile interumane,
la așteptările indivizilor și al conformității reciproce interpersonale. Adică este
vorba despre sistemul social integru, dar și despre con știința apartenenței indivi-
dului la acest sistem. “Ceea ce e drept e să-ți faci datoria în societate, să respecți ordinea socială și să menții bunăstarea societății sau a grupului. Legile trebuiesc
respectate, excepție făcând cazurile când ele intră în conflict cu alte obligații și
drepturi stabilite social” [13].
Cel de-al treilea nivel este nivelul postconvențional și bazat pe principii – acesta
coincide cu capacitatea de a face distincție între priorități, de a decide și a alege.
Deciziile morale sunt generate de drepturi, valori ori principii ce sunt (ce pot fi) agreate de toți indivizii ce compun sau creează o societate destinată să aibă un praxis just și avantajos. Autorul, dezvăluind esența acestui nivel, dezvoltă ideea
respectului drepturilor omului, con știentizării acțiunilor, faptelor cât și scoaterea
în evidență a necesității existenței valorilor în societate și respectarea acestora.
Tot la acest capitol se indică importanța existenței unor principii etice universale, pe care toți oamenii trebuie să le urmeze. “Legile particulare și înțelegerile sociale
sunt de obicei valabile din cauză că ele se bazează pe asemenea principii. Atunci când legile încalcă asemenea principii, noi acționăm în conformitate cu acest principiu. Principiile sunt principii universale ale justiției: egalitatea drepturilor omului și respectul pentru demnitatea ființelor umane ca indivizi” [14]. Astfel,
ca ființe raționale, conștientizând valabilitatea și funcționalitatea principiilor, ne-
am obligat față de ele.
Odată ce omul este responsabil pentru consecințele acțiunii sale, în măsura
în care acestea au orientare ontologică și axiologică, el este con știent de existența
principiilor pe care trebuie să le urmeze. Astfel, soluția constă în recunoa șterea
valorii sau nonvalorii realității, ca consecință a acți unilor noastre. în acest con-
text are loc o interacțiune între răspundere și responsabilitate.

272
Vorbind despre răspunderea morală ca principiu, h. Jonas are în vedere legi-
timitatea principiilor morale, atunci când ne punem întrebarea: “Cu ce trebuie
să fim de acord, adică ce trebuie să acceptăm și ce obligații trebuie să ne asu-
măm?” Moralitatea nu poate fi limitată la o morală individuală, personală, sau la probleme de natură morală, conflicte în relațiile umane, ea este, mai degrabă,
orientată spre consecințe viitoare ale acțiunilor. Imperativul categoric al lui Jonas
face trimitere atât la răspunderea colectivă, cât și la cea personală pentru viitor.
Jonas face deosebire între răspunderea naturală și cea contractuală, determinată
de obligații și convenții, între răspunderea morală și cea juridică. în general, în
viziunea acestui autor răspunderea morală ar însemna asumarea de către individ
a unui sentiment al datoriei universale. Etica răspunderii cuprinde toate acțiunile
și condițiile de viață, începând de la practica socială și terminând cu tehnologiile
înalte. Imperativul categoric a lui Jonas putem să-l considerăm ca nucleu al noii etici – etica viitorului, care cuprinde toate sferele vieții umane.
Preocuparea comună a lui Jonas și heidegger este legată de succesele cunoa ș-
terii științifice și ale acțiunii tehnice, care pun în pericol existența umanității pe
pământ. Responsabilitatea nu mai este o reacție a omului care trebuie să dea so-coteala de acțiunile sale contingente în fața autorității exterioare, ci o obligație esențială a omului față de el însu și, față de viitor ca posibilitate deschisă, ca șansă
pentru un alt om. Jonas consideră că problema responsabilității trebuie plasată la originile omului, pornind de la elementul primar al ființei individului și speciei.
Responsabilitatea trebuie legată nu doar de existența noastră individuală,
ci și de cea colectivă. A fi responsabil înseamnă, dincolo de orice considerație
morală, a răspunde de existența sa și de cea a celorlalți, “a răspunde de sine ca
viitor” [15]. în explicarea și argumentarea pozițiilor sale Jonas foloseș te anumi-
te arhetipuri. Astfel, folosind termenul „nou-născutul” , ca arhetip al apelului la
responsabilitate,Jonas indică că acesta „este simbol al insuficienței cotidianului,
care fiind are datoria de a deveni” .
Responsabilitatea are un caracter absolut. Responsabilitatea presupune reci-
procitate, care se dovedeș te a fi mai important decât orice obligație morală. „Este
o responsabilitate care mă face atent mai întâi la propria mea securitate și la pro-
pria mea bunăstare, fără a cădea, prin asta, în egoism care amenință conviețuirea
socială. Este apoi o responsabilitate pentru cei care mă înconjoară și grație cărora
mă simt eu însumi protejat. în fine, este responsabilitatea pentru toți împreună,
cunoscuți și necunoscuți, sperând că ei vor fi la rîndul lor responsabili și nu vor
acționa împotriva mea” [16]. Acestea se determină și se presupun reciproc. Soci-
etatea are nevoie de o punere în comun a responsabilității și a diferitor tipuri de
răspundere.
Fiind de ordin valoric, a șa cum menționează Gh. Mihai și E. Mihai (persoană,

273
personalitate, responsabilitate), responsabilitatea constituie îmbinarea indestruc-
tibilă a sentimentului și cunoa șterii, astfel că vorbim de sentimentul responsabi-
lității și de cunoș tința responsabilității (în sensul de act de cunoa ștere sau poate
conștiință). Am putea descrie responsabilitatea ca asumarea de către personali-
tatea individualității umane a valorii acelor acte, proprii sau ale altora, ale căror
consecințe le apreciază în cunoș tință de cauză ca dezirabile și a căror înfăptuire o
decide în mod liber; este responsabil cel care și-a asumat autonom. Aceasta este
valabil nu doar cât priveș te regula juridică, dar în materia oricărei reguli. Definită
în așa mod, responsabilitatea se raportează la sistemul de valori însu șit, cunos-
cut și trăit de persoană, pe care ea îl investeș te în acțiuni, în baza alegerii libere
a scopurilor. Pornind de la modul în care este înțeleasă personalitatea în drept,
putem desprinde două condiții esențiale ca responsabilitatea să existe: libertatea persoanei și capacitatea ei de a decide.
Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică e consecința
săvârșirii responsabile a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei dispoziții legale
hic et nunc printr-un comportament acțional concret, în cunoș tință de cauză, pe
când răspunderea religioasă, de pildă, este consecința încălcării unei reguli divi-
ne.Responsabilitatea aparține personalității, ca întreg, dar răspunderea se desple-tește în tot atâtea forme câte persoane exprimă această personalitate.
Termenul „răspundere” pentru prima dată a fost utilizat în corelație cu cel de
„pedeapsă, sancțiune” [17]. J. S. Mill [18], reprezentat al utilitarismului, prac-
tic, nu făcea distincție între răspundere și responsabilitate. în lucrarea Utilitaris-
mul, cercetând legătura între drept și utilitate, spre deosebire de alți autori care
pun accentul pe obligație și utilitate, acesta a indicat rolul important al pedep-
sei, sancțiunii. J.S.Mill identifică conceptul de răspundere cu cel de pedeapsă.
“Răspunderea înseamnă pedeapsă – nu a șteptarea unei pedepse reale, din partea
celor apropiați, sau a legii, ci con știința individului că merită o anume pedeapsă”
[19]. Pedeapsa, sancțiunea ce vine din exterior nu este răspundere, zice J.S. Mill. Pentru acesta răspunderea este o caracteristică interioară a individului, un gen de pedeapsă interioară sau autopedepsire, care coincide cu conștientizarea lega-lității, legitimității pedepsei.
O perioadă îndelungată răspunderea a fost utilizat de către teoreticieni ai
dreptului anume în acest sens [20]. însă o astfel de înțelegere a răspunderii este o
abordare unilaterală. în esență „răspunderea nu poate fi nici vină, nici pedeapsă,
și nu este nici doar de natură penală sau administrativă etc. Răspunderea în-seamnă siguranță, fiabilitate, onestitate, și con știentizarea acțiunilor, dorința de a
acționa rațional pentru binele oamenilor. Răspunderea este mai degrabă încrede-
re, include simțul interior al răspunderii personale și capacitatea de a acționa în
limitele unor standarde fie morale, fie de oricare altă natură (juridică).

274
în literatura occidentală, în afară de semnificațiile menționate deja, fenome-
nul răspunderii include mai multe semnificații – răspundere, predispoziția per –
soanei de a răspunde, formă de raționalitate, exactitate, precizie, dependență ș.a.
[21]. De rând cu răspunderea juridică, răspunderea morală este o instituție fun-
damentală ce tinde să ocupe un loc aparte în cadrul social, reflectând stadiul de
evoluție a întregii societăți, nivelul con științei și responsabilității sociale.
Din analizele asupra termenilor responsabilitate și răspundere [22], din expli-
cațiile întâlnite nu putem pune un semn de identitate între aceștia nici în ceea ce
priveș te conținutul lor, nici cu referire la consecințele funcționării lor și a func-
țiilor sociale a acestora. Astfel, răspunderea are ca finalitate conservarea siste-
mului social, responsabilitatea urmăreș te ameliorarea, dezvoltarea și optimizarea
sistemului social.Răspunderea și responsabilitatea se mai deosebesc și după căile
și mijloacele prin care societatea stimulează și asigură funcționarea lor. în prin-
cipiu, răspunderea este raportată fiecărui individ, iar responsabilitatea nu este
un atribut al fiecăruia, fiind legată de capacitatea internă de alegere pe bază de
opțiuni. Răspunderea și responsabilitatea socială sunt două fenomene simultane
și unitare.
natura regulii încălcate determină natura formei de răspundere. împreună,
toate formele de răspundere formează esența conceptului de răspundere socială.
între diverse forme de răspundere socială există o strânsă legătură. Fiecare formă
a răspunderii sociale, luată în parte, acționează asupra tuturor celorlalte forme,
adică este vorba despre interdependența și condiționarea reciprocă a diverselor
forme de răspundere.
Conceptul de răspundere sau de responsabilitate [23] desemnează și o reacție
de reprimare, venită din partea societății, față de o anumită acțiune umană, im-
putabilă, în principal, individului. Sensul frecvent atribuit noțiunii de răspunde-
re, indiferent de forma sub care se manifestă, este acela de obligație de a suporta
consecințele nerespectării normelor, regulilor de conduită, obligație ce incubă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dez-aprobării sociale a unei asemenea fapte. Rezultă că termenii obligație și răspun-
dere sunt strâns legați unul de altul. în general, se spune că avem obligația de a
fi responsabili pentru acțiuni, și purtăm răspundere pentru îndeplinirea înda-
toririlor. Cu toate acestea, între termenul obligație și răspundere nu poate fi pus
semnul identității.
unul dintre reprezentanții pragmatismului american, W . James, în lucra-
rea Pragmatismul [24] menționa că temeiul real care ne permite recunoa șterea
libertății con științei și a răspunderii este caracterul pragmatic al realității aces-
tora. Din acest motiv, înțelegerea esenței răspunderii, consideră James, poate fi lăsată pe seama instinctelor umane și pe concepțiile acestora despre ceea ce este

275
util. Astfel, din punctul de vedere al reprezentanților pragmatismului, subiectul
acționează moral și răspunde pentru modul în care acționează, căci important
este ca acesta să acționeze cât mai pragmatic, satisfăcând cât mai multe necesități sociale. Pentru James răspunderea este legată de încălcarea normei și a principi-
ilor acțiunilor pragmatice. Anume răspunderea îl face pe om să ducă un mod de
viață moral.
Stabilind conexiunea între libertate și răspundere, vom vedea că între acestea
nu există contradicții, în schimb există diferite tipuri și nivele ale răspunderii
care pot fi determinate în dependență de „față de cine/ce” și „pentru ce” omul
poartă răspundere. Răspunderea este o trăsătură de personalitate care se mani-festă diferit la diferite persoane, la unele ea este bine dezvoltată, la altele nu, și
de acest fapt va depinde respectarea și urmarea imperativului moral. Compor –
tamentul individului în lumea contemporană este un comportament normal: fie
prin norme morale, fie prin norme de drept, politice, etc. între normele sociale
există o întrepătrundere, fapt ce î și lasă amprenta și asupra întrepătrunderii între
diverse forme de răspundere.
în filosofia practică, cât și în literatura social-politică și juridică, concepția cea
mai des întâlnită este cea care tratează răspunderea ca o con știentizare a simțului
datoriei față de societate și ceilalți oameni. Conceptul de răspundere sau de res-
ponsabilitate [25] desemnează reacția de reprimare, venită din partea societății, față de o anumită acțiune umană, imputabilă, în principal, a individului.
Răspunderea ca act al con științei/sau act con știent indică capacitatea unei
persoane de a evalua în mod critic acțiunile sale, gândurile, dorințele, con știenti-
zarea corespondenței personalității sale cu ceea ce trebuie să fie. Raportarea con-științei la răspundere este importantă, deoarece aceasta, con știința, are funcția
de control intern, de reglator, caracteristic moralei și dreptului, care acționează
în mai multe direcții: ca stimulent, care impune respectarea cerințelor morale; ca factor interior de interdicție; ca mecanism de ajustare a comportamentului în conformitate cu normele sociale; ca evaluator al acțiunilor și faptelor, ca răspun-
dere con știentă față de sine – ca purtător al valorilor universale.
Astfel, omul, pe lângă faptul că este valoarea supremă a unei societăți civi-
lizate, mai este cel care prin libertatea și voința de a alege este în egală măsură
responsabil și răspunzător pentru sine și pentru ceilalți. Punerea în discuție a
dimensiunii juridice a acțiunii umane indică imposibilitatea exercitării acesteia în afara dimensiunii sale etico-morale, care se manifestă în responsabilitate.
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Mihali C. Uzurile filosofiei. București, 1988, p.169 și următ.
2. Ibidem, p. 173.

276
3. McKeon R. The Development and the Significance of the Concept of Responsibility. În: Revue
Internationale de Philosophie. Paris, 1957, N 39, p.10.
4. Ibidem., P .12.
5. Enea V. Întroducere în studiul statului și dreptului. Iași: Editura Samia, 2009, p. 232.
6. Mihali C. Op. Cit., p.171.
7. Хабермас Ю. Демократия. Разум. Нравственность. (Московские лекции и интервью). М.:
ACADEMIA. – 1995, p.7.
8. Mihali C. Op. cit., p. 172.9. Йонас Г. Принцип ответственности. Опыт этики для технологической цивилизации /
Пер. с нем. М., 2004.
10. Ibidem.
11. Habermas J. Conștiința morală și acțiune comunicativă. București: Editura ALL, 2009, p. 126.
12. Ibidem, p. 118.
13. Ibidem, p.119.
14. Habermas, p. 120.
15. Jonas H. Fardeau et benediction de la mortalite. În: Jonas H. Evolution et liberte. Payot/Riva-
ges, 2000, p.131.
16. Mihali C. Operă citată. p.179.17. Йонас Г. Принцип ответственности. Опыт этики для технологической цивилизации. /
Перевод с нем., предисловие, примечания И. И. Маханькова. – М.: Айрис-пресс, 2004, p. 3.
18. Mureșan V. Utilitarismul lui J. S. Mill. București: Editura Paideia. 2002.19. McKeon R. Op.citată. p. 20.
20. Введение в философию ответственности. Монография / А.И.Ореховский [и др.]; под
общ. ред. А.И. Ореховского. – Новосибирск: СибГУТИ, 2005, p. 12.
21. Ibidem.
22. Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. II. București: Editura All Beck, 2002, p. 331.
23. Enea V. Op. cit., p. 232.
24. Джеймс У . Прагматизм. În: Воля к вере. – М.: Республика. 1997. С. 252.
25. Florea M. Responsabilitatea acțiunii sociale. București: Editura Științifică și Enciclopedică,
1976.

277
Dr. Serghei SPRINCEAN,
Institutul de Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM
EVOLUȚIA BIOETICII DIN PERSPECTIV A DILEMELOR
DOCTRINARE ȘI SOCIOCIVILIZAȚIONALE
Astăzi bioetica reprezintă un fenomen complex și multilateral structurat în
dependență de numeroși factori, printre care se evidențiază criteriul cultural,
cel religios, factorul demografic, criteriul potențialului intelectual-metodolo-
gic, factorul doctrinar, factorul geografic, cel geopolitic etc. Cu toate acestea, se
detașează ca importanță în delimitarea diverselor tipuri de abordări în cadrul bioeticii – criteriul civilizațional-geografic și factorul economico-politic ca ele-mente de bază care au influențat decisiv fenomenul bioetic și continuă să exer –
cite o presiune enormă în delimitarea și ierarhizarea priorităților, valorilor și
obiectivelor care sunt adesea trasate de către elitele politice, economice sau cul-
tural-religioase în fața comunității bioeticienilor și a colectivelor de cercetători în perspectiva elaborării unor ghiduri, strategii sau modele de comportament și acțiune/reacțiune în contextul apariției unor situații critice ca și în virtutea unor prognoze de evoluție a societății umane nu prea optimiste atât pe termen mediu,
cât și pe termen lung.
numeroasele fonduri sunt alocate pentru a direcționa și a adapta bioetica ca
și teorie dar și ca practică la prioritățile politice și socioeconomice identificate
de elitele guvernante, atât prin importante organisme internaționale, cât și im-punătoarele fonduri private, adesea anonime sau foarte temeinic camuflate și dispersate în societate, direcționate către o elaborare mai minuțioasă din punct
de vedere teoretico-metodologic al conținutului bioeticii ca disciplină academi-
că, precum și către înființarea și buna funcționare a unor instituții și organizații cu sarcini bioetice în societate, sprijinite de importante forțe intelectuale, dar și de către opinia publică, ambele pregătite și menținute în cadrul unui curs bine determinat prin diverse metode și tertipuri de influențare precum mass-media,
sprijinirea organizațiilor societății civile, implicarea unor formatori de opinie
importanți în circuitul de idei și valori specific direcției promovate etc.
Analizând comparativ evoluția bioeticii în spațiul occidental (vest-european
și nord-american), acolo unde acest fenomen unic pentru civilizația modernă a și apărut, cu extinderea și promovarea bioeticii în alte spații precum cel est-eu-
ropean sau musulman, budist sau african, se impune o evidențiere a încărcăturii
axiologice și praxiologice a bioeticii occidentale, fondată pe valori civilizaționale creștine, liberale [1, p. 6]. în acest sens, bioetica occidentală vine cu un aparat
juridic și metodologic minuțios elaborat în comparație cu alte abordări bioetice

278
ce fac referință în principal la sistemul tradițional al culturii și/sau religiei de care
este atașat. Cu toate carențele pe deplin întemeiate, referindu-se în principal la îndepărtarea de sensul original al bioeticii conferit de către fondatorul acesteia – Van Rensselaer Potter – drept o știință globală a supraviețuirii omenirii [2, p. 18], modelul civilizator occidental al bioeticii se detașează de departe ca unul
dominant în comunitatea contemporană a bioeticienilor, marginalizând într-un
anume fel celelalte abordări în bioetică precum: modelele de tip sociobiologic în
cadrul cărora standardele de moralitate sunt dictate de normele biologice, cum ar fi abordările ce predomină în cadrul bioeticilor religioase – creștină (catoli-că, ortodoxă, protestantă), în bioetica musulmană, în cea budistă etc. Cu toate
acestea, modele bioetice de tip utilitarist, promovând valorile pragmatismului
și a forței consecințelor în relațiile bioetice, precum și de tip liberal-radical, refe-
rindu-se la extinderea maximală a permisibilității, limitată doar de libertățile in-
dividuale ale celorlalți, prezente în spațiul civilizațional occidental, constituind, în principal, niște etape graduale și foarte importante ale dezvoltării conștiinței
sociale în sfera bioeticii, dar și în evoluția modelului civilizator occidental în bi-
oetică, converg și se transformă sub impactul dominării principiului autonomiei individului uman în întreg arealul vestic în modelul personalist al bioeticii, care
promovează cu succes primordialitatea necesității și opțiunii individuale perso-nale a omului implicat în diverse relații bioetice, care, la rândul lor, determină și generează un cadru normativ-etic, dar și juridic în consecința ridicării la un alt
nivel mai înalt de responsabilizare și civism a normei morale. Modelul occidental
al bioeticii, promovând personalismul ca și criteriu generalizator al diversității de abordări din domeniul bioeticii se erijează astfel, sub impactul potențialului superior uman, financiar, dar și politico-geostrategic, față de alte modele socio-culturale, în promotor și apărător al valorilor bioetice pe plan mondial, creând
și un spațiu prielnic pentru promovarea (și impunerea) modului occidental de
viață, a valorilor socioeconomice și politice de tip occidental ca un pilon de bază și pârghie foarte eficientă a accelerării procesului globalizării.
Spre exemplu, în spațiul est-european, în care mai puțin au fost promovate
financiar direcțiile mai noi specifice bioeticii occidentale ca etică biomedicală, apărută ca o emanație a modelului sociocultural utilitarist, dar și a celui liberal-
radical, promovate de asemenea personalități notorii în domeniul științei occi-
dentale precum Andre hellegers, Tom Beauchamp, James Childress și alții [3,
p. 9], se atestă o fidelitate remarcabilă a cercurilor academice pentru ideile și principiile bioetice originale, concepute și lansate de Van Rensselaer Potter [4, p. 102]. Dar, din păcate, aspectele practice referitoare la formarea unei conștiințe
bioetice la scară largă în societate, fondarea și funcționalitatea organismelor bio-
etice de control și expertiză specializată sau popularizarea acestor idealuri prin-

279
tre practicieni precum medicii, agronomii, zootehnicienii, biologii, geneticienii
etc. este cu mult în urma celor edificate și fortificate în spațiul occidental, în care, astfel, modelul specific acestuia poate fi categorisit ca un model de compromis în care acțiunea concretă, progresul evident este condiționat de o anumită adaptare a teoriei bioeticii ca un set de cunoștințe globale, la praxisul concret, incluzând
întregul spectru de probleme de ordin bioetic de la nivelul cotidianului, cu care
se confruntă persoana în viața de zi cu zi, până la nivelul socio-politic național și internațional, unde aceste aspecte bioetice de asemenea sunt coroborate nu doar cu necesitățile imperative dar și cu potențialul real de soluționare a problemelor. Astfel, în estul european, dominat de prelungitul proces al tranziției socio-eco-
nomice, dar și de o criză socială valorică și morală profundă, bioetica este perce-
pută încă de majoritatea societății nu ca unul dintre cele mai eficiente instrumen-te care pot fi puse azi la dispoziția guvernanților pentru depășirea crizei globale, prin soluționarea unor probleme bioetice concrete, dar ca o utopie frumoasă dar irealizabilă, din lipsă reală de instituții și mecanisme eficiente pentru punerea în
aplicare a acestor idei [5, p. 59].
în decursul întregii sale istorii de numai 40 de ani, bioetica cu ușurință se
poate încadra în grupul acelor științe și teorii, influențate cel mai mult de factorul
politic și ideologic, precum științele sociale și politice, genetica, teoria eugenica, rasismul, etologia, teoria darwinismului social, sociobiologismul, teoria și practi-ca planificării familiale etc. Este evidentă legătura strânsă dintre bioetică și doctri-
nele sociopolitice ca reflecție a unor viziuni și concepții generale cu privire la dez-
voltarea societății umane. Chiar în anumite cazuri se remarcă o corelație strânsă dintre evoluția doctrinelor și ideologiilor socio-politice și dezvoltarea unor abor –
dări și modele socioculturale în cadrul bioeticii. Astfel că revirimentul liberalis-mului clasic și trecerea sa în forma neoliberalismului social sau instituțional a ge-
nerat apariția printre bioeticieni și teoreticienii acestei discipline, a unei tendințe
de permisivitate extremă referitoare libertatea decizională a persoanei implicate în relații bioetice de a se autoresponsabiliza în sensul autoconferirii statutului de autoritate supremă de referință și aprobare a corectitudinii acțiunilor și deciziilor bioetice [6, p. 68], precum și de a se autoconsidera pilonul central al sistemului de valori, printre care valorile și necesitățile sale individuale ar constitui primordiale
și de departe cele mai importante în comparație cu prioritățile, valorile și nevoile
sociumului, astfel intervenind o discrepanță conceptuală categorică din punct de vedere al condiției omului ca ființă socială, care în condițiile expansiunii mode-lului sociocultural radical-liberal devine un element individualizat și degradat intr-un anume fel, la nivelul unei entități bio-psihice, pentru care mediul social
devine unul secundar ca importanță și ca referință pentru capacitatea și abilitatea
sa de autocontrol sau coordonarea și corelarea adevărului și valabilității valorilor

280
și principiilor sale personale. în cadrul relațiilor bioetice, abordarea liberal-ra-
dicală impune o responsabilizare maximă a persoanei la care se referă această
situație sau relație în mod nemijlocit. Ceilalți actori precum, medicul, cercetăto-rul, politicianul, tehnocratul etc., reducându-se doar la a sprijini potențialul de responsabilitate și de asumare a consecințelor pentru deciziile luate ale persoanei
vizate ca pacient, subiect al cercetărilor bio-medicale sau psiho-sociale, sau ca
obiect al politicilor și strategiilor publice.
în alt context de idei, doctrina utilitaristă aflată tradițional într-un raport
dihotomic cu concepția deontologică kantiană, formând împreună paradigma evoluției dialectice a mentalității moderne, se extinde plenar în spațiul bioetic,
la primele etape de evoluție a acestei concepții și practici sociale globalizante.
Astfel, utilitarismul în bioetică este condamnat la critici dure din momente ce contravine unor piloni fundamentali ai acestei teorii, cum ar fi valoarea universa-lă a omului, a biosferei sau a vieții în cel mai larg sens posibil, aspecte care nu pot fi reduse la valențele lor conjuncturale sau ca mijloace de atingere ale unor ide-
aluri globale precum bunăstarea socială în detrimentul bunăstării individuale,
promovate prin concepția eudemonistă, criticată și combătută prin imperativul categoric, teoria moralității kantiene. Consecințialismul (consequentialism) și pragmatismul ca teorii filosofico-morale ce veneau în completarea utilitarismu-lui spre soluționarea diverselor dileme și discrepanțe interioare, la fel au fost mar –
ginalizate de ultimele trenduri de dezvoltare a bioeticii contemporane pe motiv
că ar diminua semnificativ caracterul universalizant al concepției și practicii bio-
etice. Modelul sociocultural utilitarist al bioeticii rămâne unul periferic și aplicat doar în unele cazuri izolate, în care problemele moral-strategice care pot apărea în procesul de soluționare a diferendelor bioetice nu posedă un potențial critic de destabilizare a balanței și armoniei socio-naturale investită prin racordarea la
mentalitatea, conceptele și modelele procedural-aplicative ale bioeticii globale.
în nu prea îndelungata sa istorie, bioetica a traversat un șir de etape în dezvol-
tarea sa. Mai mult decât atât, considerând că bioetica azi reprezintă o structură
disciplinară neomogenă atât conceptual-metodologic, cât și ca fenomen socio-civilizațional, se impune o delimitare etapizată a evoluției fiecărei din cele câteva trasee de dezvoltare a acestei discipline, asemenea celei din viziunea importantu-
lui teoretician moldovean al fenomenului bioetic Teodor n. Țîrdea [7, p. 7]. Cu
toate acestea, în cadrul abordării occidentale spre exemplu, autoarea finlandeză
Tuija Takala remarcă 3 etape distincte de evoluție a bioeticii în funcție de rapor –
tarea ei la angajarea sa în viața politică, în concordanță cu felul de expunere a mesajului bioetic în spațiul public, precum și de manifestare a activismului mem-
brilor O nG-urilor, ai altor instituții cu caracter bioetic în contextul activităților
socio-politice [8, p. 215]. Astfel, se distinge etapa copilăriei, a adolescenței și

281
maturității. în acest sens, la etapa copilăriei bioeticienii dădeau dovadă de multă
naivitate în abordarea proceselor socio-politice în contextul unor tatonări și a
testării trăiniciei relațiilor dintre structurile bioetice guvernamentale de experti-zare, supraveghere și control, ca și dintre organismele bioetice non-guvernamen-tale cu importanții factori de decizii din sfera politicului. La etapa adolescenței,
teoreticienii, dar și practicienii din domeniul bioeticii, au înregistrat progrese re-
marcabile din perspectiva impunerii problematicii specifice domeniului bioeticii, precum și a abordărilor consacrate în vederea oferirii unor răspunsuri și soluții viabile atât pentru clasa politică, cât și pentru opinia publică, tot mai mult aler –
tată de către propagarea perspectivelor alarmiste referitoare la amplificarea crizei
globale. în perioada dată, echivalentă cu etapa adolescenței bioetica s-a dovedit o
disciplină didactico-teoretică, dar și un domeniu practico-aplicativ foarte mobil
și adaptabil la diversele sisteme sociopolitice, cu valori și principii adesea peste măsură de diverse, reușind să se impună ca o modalitate eficientă în lupta cu cri-za mondială. La etapa maturizării însă, bioetica se confruntă cu un feedback de
presiuni socio-politice generalizant, ca reacție la strategiile de lobby socio-politic
întreprinse de numeroși activiști apolitici din domeniul bioeticii din perioada anterioară – cea a tinereții. Așa încât, bioetica din perioada contemporană este pusă în fața unor dileme de ordin socio-politic care cer recurgerea la un șir de compromisuri cu elita politică, cu valorile socio-politice consumiste, dar și din perspectiva resurselor economice, umane, intelectuale, socio-politice etc., dispo-
nibile pentru a realiza dezideratul bioeticii globale potteriene – salvgardarea sus-
tenabilă a omenirii. Acest model al diferențierii etapizate a dezvoltării bioeticii poate fi aplicat cu ușurință celor mai diverse modele bioetice sociocivilizaționale. Astfel se impune concluzia că bioetica est-europeană, spre deosebire de cea oc-cidentală, se găsește abia la etapa trecerii de la stadiul de copilărie (dezvoltare
preponderent teoretică) la cel al tinereții, atestându-se mișcări sociale tot mai
active în sfera drepturilor omului, a consumatorilor, pacienților care abordează problematica bioetică și încearcă să exercite o tot mai mare influință asupra deci-ziilor socio-politice din acest domeniu.
în mod evident, în contextul proceselor globale actuale, bioetica în genere,
dar mai cu seamă din regiunea estului Europei se găsește în plin proces de trans-
formare și tranziție de la stadiul său romantic de evoluție la etapa edificării sale și,
deci, maturizării teoretico-metodologice și applicative treptate. Cu toate acestea, tot mai insistent bioetica se manifestă și se impune în mediul comunitar, profe-sional, politico-juridic mai mult decât o normă, ci mai degrabă un cenz moral al acțiunilor și manifestărilor publice, promovat de imperativele și prioritățile
civilizaționale ce stau în fața omenirii, care se integrează plenar, în mod treptat,
în comportamentul social atât al maselor, cât și al guvernanților.

282
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Поттер В.Р . Глобальная биоэтика: движение культур к более жизненным утопиям с
целью выживания. În: Практична філософія [Kyiv], 2004, № 1, p. 4-14.
2. Пустовит С.В. Глобальная биоэтика: становление теории и практики (философский
aнализ). – Киев: Арктур, 2009, p. 322.
3. Beachamp T.L., Childress J.F. Principles of biomedical ethics. N.Y., Oxford university press,
1994. – 546 p.
4. Поттер В.Р . Биоэтика: мост в будущее. Перев. с англ. языка. Київ: Видавець Вадим Кар-
пенко, 2002, 215 с.
5. Цырдя Т.Н. Становление биоцентрической методологии – императив этики эпохи высо-
ких глобальных технологий // Человек в пространстве болезни: гуманитарные методы
исследования медицины. Сборник научных статей. Саратов: Издательский центр «Нау –
ка», 2009, p. 55-63.
6. Sprincean S. Concepts of justice in social, political and bioethical contexts. În: Сахаровские
чтения 2012 года: экологические проблемы XXI века: Mатериалы 12-й междунар. науч. конф., 17–18 мая 2012 г., Минск, Республика Беларусь / Под ред. С. П. Кундаса. Минск:
МГЭУ им. А. Д. Сахарова, 2012. p. 68-69.
7. Țîrdea T.N. Traseele istorico-noționale și modelele teoretice în dezvoltarea bioeticii: analiză
teoretico-metodologică și comparativă. În: Revista de Filozofie, Sociologie și Științe Politice
[Chișinău], 2011, Nr. 1(155), pp. 7-18.
8. Cutting Through the Surface. Philosophical Approaches to Bioethics. În: Takala, Tuija, Peter
Herrisone-Kelly, and Søren Holm (Eds.) Amsterdam/New York, NY, 2009, 258 p.

283
Elena ALBOT, drd,
Institutul Integrare Europeană ș i Științe Politice al AȘM
FUNDAMENTUL TEORETIC AL CORELĂRILOR DINTRE
CONCEPTUL DE MODEL SOCIAL ȘI INTELIGENȚĂ SOCIALĂ
Problematica fundamentului teoretic al corelărilor dintre modelul social
și inteligența emoțională doar relativ poate fi considerată un domeniu nou. în
această ordine de idei, elementele de noutate nu sunt altceva decât nuanțarea
aspectelor fundamentului teoretic al corelării din perspectiva oportunităților care se deschid, inclusiv la nivel gender. Or, corelația dintre cele două entități
(ms&ie) este o prezență manifestă în realitatea socială. Modelul social este nu
doar un concept, dar și o realitate foarte complexă, cu multe fațete. El reprezin-tă un adevărat caleidoscop social, cu fațete istorice, geografice, antropologice, educaționale etc., influențat de globalizare, migrații, condiții sociale și de mediu.
Prin urmare, se constată oare o inflație în oferta mentalității modelului so-
cial? Cum renunțăm la modele învechite și neadaptate? Ce mai păstrăm din
modelele tradițional formative, fundamente ale evoluției într-un spațiu geogra-
fic, economic, istoric, educațional, marcat de mentalitatea cu specific național. Cum influențează modelul social inteligența emoțională de care dispunem în obținerea succesului social, financiar etc. Cum evităm riscul de a deveni per –
sonaje împărătești, dar goi în mentalitate progresistă în noile haine frumoase și sporadice ale succesului [1, pp. 164-178].
Câștigul modelului social este cel care poziționează o societate față de alta
în a fi preferat de individul global al zilelor noastre. Acest tip nou de individ își poate alege destinația acasă, nu numai în funcție de câștigul economic, ci și în funcție de câștigul formativ și asociativ al modelului social. Aceste criterii vor de-veni și un sens de bine al individului și o apartenență socială dincolo de tradiție, naționalitate, religie sau alte valori moștenite ori impuse, în cazul influenței politi-cului sau instituționalului asupra modelelor sociale și a inteligențelor emoționale multiple [2, pp. 178-183].
Modelul social ca mentalitate socială va fi o chestiune de alegere individua-
lă. Cum să-și aleagă conduita potrivită lor ca și persoane caracterizate și prin alegerea unui stil de viață. Cum vor interacționa între ele grupurile profesionale, țările, regiunile prin intermediul modelelor sociale caracteristice lor. Cât de re-pede vom pune în discuție diferențiatorul modelelor sociale, despre avantajul competitiv dat de inteligență emoțională. Cât și cum va fi măsurată inteligența emoțională ca facilitator al succesului social. Cum am descrie modelul învingător
[3, pp.136-148].

284
Felul de a gândi și cel de a simți, de a înțelege sunt cultivabile, deci aparțin,
într-o oarecare măsură, unui mediu social. ne punem întrebarea:Cum se face
că acestea pot deveni abateri de la normă? Prin intermediul teoriei lui George
Duby cu privitre lasubstratul mintal, ajungem să căutăm limita dintre biologic și
cel cultural [4, pp. 25-31].
D. Drăghicescu afirmă că pe lângă condițiile de viață și vecinătate istorică și
geografică, nu puțin ia parte la dezvoltarea istorică a unui popor, caracterul său și chipul cum este alcătuită mentalitatea (sic) lui [5]. Istoria unui neam va fi în toate epocile un fel de rezultantă diagonală a acestor două puteri : caracterul și mentalitatea lui în ciocnire cu împrejurările, cu legăturile, care îl țin strâns legat
de vecinii săi, adică cu puterile și pornirile acestor vecini [6, pp.32-43].
Orice se întâmplă într-o societate omenească vine din starea ei de spirit, din
felul cum este alcătuirea ei sufletească în acel moment. Astfel, ea are ceva sufleteș-
te permanent, care-i dă caracterul, care-i stabileș te valoarea, care-i face mândria
sau care o îndreaptă spre pieire”?Oare nu aceste ultime cuvinte subliniază indi-
rect rolul favorizant sau defavorizator al unei mentalități presupuse unui model
social [7, pp. 37-46].
Starea sufletească a personalităților sau a colectivităților umane cu emoțiile
și sentimentele lor, cu educația, temperamentele și caracterele lor, ceea ce prin-
tr-o sintagmă s-ar putea denumi starea de spirit sau bagajul mintal, influențea-
ză, explică și determină un oarecare model social fie demografic sau natural [8,
pp. 143-240]. Mentalitatea sau modelul social este un principal factor în evoluția unei societăți.
Modelul social, ca formă de comportament, mod de gândire și simțire, se for –
mează atât în familie, cât și în societate, aceasta din urmă aducând atât instruirea
din școală, cât și experiența de viață, cu obiceiuri, tradiții și modele culturale. In-
struirea individuală și educația primită în societate formează și modelează men-talitatea, individuală și colectivă, care, după cum observăm, joacă un rol foarte
mare în schimbarea în bine sau în rău a societății [9, pp. 128-156].
Cu toate aceste progrese, viața psihică, sufletească a omului și a societății în
ansamblu cu facultățile lor intelectuale (emoții, sentimente, caractere, compor –
tamente), ceea ce putem numi mentalitatea colectivă și individuală, au rămas în
continuare neglijate [10, pp.26-45].
nedeterminarea conceptului mentalitate – model social, absența unei inter –
pretări concludente în literatura de specialitate determină oamenii de știință să
caute analogii și în psihologie, și în cultură. Cel mai des se utilizează acele înțele-
suri ce sunt mai convenabile și presupun fenomene descriptive ale termenului, ca
de exemplu: caracterul național, tradițiile, stările sociale, viziunea despre lume, existența socioculturală, vocea psihosocială etc. [11, pp.163-176].

285
Termenul de mentalitate este folosit și ca un sinonim pentru conceptul de sis-
tem de valori, fără niciun motiv pentru asta. Sistemul de valori reprezintă educa-
ția în continuu, aptă de a se schimba fără a cauza modificări grave în mentalitate [12]. Comune pot fi nu valorile, ci acțiunile incon știente de a crea valori. Men-
talitatea nu este un sistem de valori, ci un sistem de estimare a valorilor. Valorile
definesc mentalitatea, deci modelul social.
Modelul social și inteligența emoțională a unui grup social reprezintă ele-
mentele con științei, care conțin o atitudine estimatoare față de realitate și care
influențează formarea sistemului de valori și, prin urmare, funcționarea unei co-
munități sociale [13, pp. 634].
Definițiile psihologice delimitează procesul de adaptare la mediu sau sunt ori-
entate spre procesul de formare a deprinderilor ori procesul de învățare, uneori
subliniază rolul anumitor caracteristici individuale ale psihicului uman, energiei umane în formarea mentalității și, în sfârșit, a trăsăturilor pur psihologice [14,
pp.174].
în legătură cu aceasta este binevenit să menționăm că mentalitatea – modelul
social se sprijină pe inteligența emoțională, care reprezintă o imagine mentală actuală a fenomenului concret, adică este ceea cum omul percepe, înțelege și ex-
plică cele ce se întâmplă.
în contextul nostru, fundamentul teoretic al modelului social îl definim în
funcție de percepțiile subiective ale naturii și structurii acesteia [15, pp.11-72].
în acest grup putem include a șa-numita inteligență stihiinic – mozaică feminină
și cea masculină. uneori inteligența este atribuită incon știentului sau este identi-
ficată ca fenomenele incon știentului. Această opinie o materializăm în noțiunea
de viziune asupra lumii a societăților primitive. în cercetarea noastră prezintă
un interes deosebit teoriile și investigațiile ce examinează fenomenele marginale
ale con științei sociale (Karl Jung, Sigmund Freud, Eric Fromm). în acela și timp
fenomenele incon știentului, arhetipurilor, incon știentului colectiv nu trebuie
identificate ca inteligență emoțională, spre deosebire de mentalitate , care reflectă calitativ alte fenomene ale con științei sociale [16, pp. 156-165]. Inteligența emo-
țională nu este o trăsătură a mentalității, deoarece individul este incon știent doar
parțial, nepercepând schema după care gândește,iar ca latură a acestei scheme
având raționamentele proprii, încadrate în modelul social etnic.
Corelarea dintre Inteligența emoțională cu modelul social constituie stabilita-
tea valorilor, orientări culturale, etnice, psihologice, de tendințe individuale și ale
societății în ansamblu, căreia îi este caracteristică o stabilitate relativă, datorită
construcției unice a sistemului nervos, responsabil de modalitățile de percepție a
lumii înconjurătoare, estimare a reprezentărilor unei societăți, a realității ambi-
anței și a comportamentului.

286
Considerăm preferabilă viziunea holistică asupra naturii modelului social ca
mentalitate, manifestată fie de o persoană în particular, fie de o societate în între-
gime, apreciat ca fiind întreg sociobiologic. Modelul social se bazează pe infor –
mațiile socialedin societate și este determinat de factorii socioculturali. Variabila
modelului social în corelație cu inteligența emoțională variază de la o vârstă la
alta și este legată de con știința socială și individuală. Esența atributelor sunt stă-
rile de spirit într-o anumită situație. Activitatea umană în sine încă nu exprimă
o atitudine în sine. La valorile de bază, ce exprimă esența, puterea și potențialul
creativ, atribuim valoarea cunoș tințelor, muncii față de natură, față de alte per –
soane etc. Esența modelului social în corelație cu inteligența emoțională rămâne
în aspectele de sistem. Cu toate acestea într-un anumit mediu sociocultural au
loc saturația, reamintirea, creș terea începuturilor sale și obținerea unor forme
din ce în ce mai bogate ale exprimării sale. Pentru a descoperi natura și specificul
corelației dintre modelul social și inteligența emoțională, este nevoie de a fi stu-
diată în contextul unei anumite culturi și realități concrete [17, pp. 97].
Conceptul de inteligență emoțională acoperă o dimensiune mult mai largă.
Ea este trecerea de la studiul con știentului, a clar formulatului, la informulat, la
atitudini mentale și reprezentativ incon știente, ba chiar și la fantasme. universul
mintal conține ideologicul, dar îl depă șește.
Inteligența emoțională rămâne o noțiune încă ambiguă. Majoritatea cerce-
tătorilor menționează că inteligența emoțională apare ca ceva important și bine
definit, care ține de gândire .
unii cercetători consideră că secolul XXI are o ofertă uria șă de mentalități –
singura certitudine fiind că una e mai rea ca cealaltă. Se mai consideră că sunt mentalități câtă frunză și iarbă, de toate felurile și impresia imediată este că cele
rele domină. nu prea clare sunt lucrurile în legătură cu această noțiune proteică.
însă, indiferent ce se consideră sau nu inteligență emoțională, noțiunea are legă-
turi puternice cu gândirea, ideologia, cultura, limitele, caracterul. Astfel, putem afirma că inteligența emoțională este mai mult decât modul de gândire al unui individ sau al unei colectivități, fiind și felul în care sunt percepute „realitatea,
viața, lumea, universul” .„Inteligența emoțională are multiple implicații sociale, se reflectă în cotidian și în acțiunile omului” [9, pp. 128-156].
Este necesar de a menționa că inteligența emoțională ar fi o anumită atitudine.
Problema abordării inteligenței emoționale ca atitudine devine esențială pentru că ea intermediază raportul modul de gândire – comportament. Deci, atitudinea are un rol deosebit în inteligența emoțională a personalității, grupurilor sociale și relațiilor interpersonale [18, pp. 123]. De asemenea,noțiunea de atitudine este
asociată cu sentimentul favorabil sau defavorabil față de ceva sau cineva; ea este
însoțită de calificările pozitiv ori negativ. Când spunem că nu ne place atitudinea

287
unei persoane, spunem, de fapt, că nu ne place tendința acestuia de a gândi sau a
se comporta într-un anumit fel.
Fără alte elemente introductive la raportul inteligență emoțională – atitudine
vom trece la analiza conceptului de atitudine. în opinia unor psihologi, precum
A. Thurstone, atitudinea reprezintă un tot psihologic complex și multidimensi-
onal, iar pentru alții – cheia de boltă a psihologiei. Gordon W . Allport consideră conceptul de atitudine ca cel mai distinctiv și indispensabil concept al psihologici
sociale, fiind, după cum se poate observa, revendicat, în primul rând, de psiholo-gia generală și psihologia socială [19].
Conceptul de atitudine a fost folosit pentru prima dată în raport cu viața
psihică în anul 1862, iar cel care a promovat acest concept este psihologul englez
M. Calkins. Acesta înțelege prin atitudine un gen de relații fundamentale ale Eu-lui cu obiectele ca receptivitate, activitate, simpatie, egoism. ulterior, termenul se
extinde și asupra unor stări afective ca a șteptarea și siguranța, sau ca dispoziție
psihică pentru a asculta sau a lua cunoș tință de ceva.
O contribuție deosebită în studierea atitudinilor – evaluarea acestora – o
aduce A. Thurstone, acesta abordând pentru prima dată atitudinile dintr-o per –
spectivă dihotomică pozitivă și negativă, tot el fiind și cel care abordează pentru
prima dată problema estimării măsurării atitudinilor, bine cunoscută fiind scala ce-i poartă numele în evaluarea acestui concept [8, pp.143-240].
Din modalitățile de abordare întâlnite în literatura de specialitate se desprind
mai multe concepții: concepția psihologică; concepția sociologistă; concepția mixtă. Fiecare abordează atitudinea din perspectiva disciplinei științifice și a efe-
rentului optic specific acesteia. Aceasta conduce și la o delimitare semnificativă
și structurată a conceptului, unii considerând atitudinea ca fiind alcătuită în mod exclusiv fie din elemente cognitive, fie afective sau conative, iar alții delimitând
și punând accentul mai mult pe componenta intelectuală, afectivă și comporta-
mentală.
P . P . neveanu defineș te atitudinea ca modalitate relativ constantă de rapor –
tare a individului sau grupului față de anumite laturi ale vieții sociale și față de
propria persoană. în raport cu dimensiunea conativă a atitudinii, P .P . neveanu
defineș te atitudinea ca o structură reglatoare proprie sistemului persoanei sau de
sintalitate. Cu alte cuvinte, atitudinea îndeplineș te o funcție reglatorie și chiar
dinamizatoare în eforturile întreprinse de individ în procesul devenirii sale și a
formării mentalității lui [14, pp.164].
Fiind un concept cu o semantică relativă și destul de eterogenă, există și alte
puncte de vedere asupra atitudinii, cum ar fi cea a lui n. Sillany, care o defineș te a
fi o structură psihică, prin care desemnează orientarea gândirii, dispozițiile pro-
funde ale ființei noastre, starea de spirit proprie nouă în fața anumitor valori [18,

288
pp.97]. Din definiție rezultă rolul educației asupra atitudinii și motivației, orice
resursă motivațională trecând prin filtrul atitudinilor, fiind reconvertită în ultimă
instanță în plan axiologic ca o principală valoare individuală și/sau socială, având
impact direct în plan acțional – comportamental. în acest sens, O. Klinneberg
defineș te atitudinea ca predispoziție de a reacționa într-un anumit mod, inde-
pendent de anumite situații. Definiție similară cu alte puncte de vedere, cum ar fi a celor care desemnează prin atitudine acele formațiuni sau structuri psihice relativ stabile, un fel de blocuri, aliaje sau mixturi psihice în care se întâlnesc, se intersectează și, mai ales, se sintetizează toate laturile vieții psihice (cognitive,
afective, volitive, motivaționale etc.) pentru a condiționa și determina comporta-
mentul individului, poziția sa față de oameni, realitate, împrejurări, evenimente, situații [19].
Atitudinea inteligenței emoționale este sentimentul, impresia sau credința
stabilă pe care cineva le încearcă privitor la o persoană, un grup, o idee, o situație sau un obiect. Fiecare atitudine are trei componente: componenta cognitivă (de
exemplu, credința și opiniile unei persoane față de reu șita profesională); compo-
nenta afectivă (de exemplu, emoțiile, sentimentele sau alte stări de spirit asociate
ideii de reu șită profesională); componenta comportamentală (de exemplu, inten-
ția sau predispoziția acelei persoane de a încerca să depună efort pentru propria dezvoltare profesională sau de a abandona) [16,pp.156-165].
în tipologia atitudinilor, cele mai marcante și evidențiate sunt cele de natură
dublă și antitetică: pozitive și negative; agresive și regresive; favorabile și defavo-
rabile; tolerante și intolerante; constructive și distructive; de acceptare și de res-
pingere; simple și multidimensionale; centrale și periferice (izolate) dominante
și subordonate etc.
De asemenea, se pot desprinde atitudinile valori W . Linton, atitudinile in-
telectuale Oleron sau atitudinile corelate cu obiectivul cu care se face referință: atitudini morale, religioase, estetice, politice, etice, culturale etc. unii autori mai
evidențiază atitudinile caracteriale, care au un conținut valoric, o funcție evalu-ativă, cognitivă și reglatorie, specifică fiecărui individ. Spre exemplu, B. Anani-
ev grupează atitudinile după conținutul lor, desprinzând următoarele categorii: atitudinea față de muncă; atitudinea față de oameni; atitudinea față de propria
persoană; atitudinea față de societate; atitudinea față de profesie și atitudinile
creative[9].
Atitudinile reprezintă o modalitate specifică de abordare și raportare față de
anumite ființe, lucruri, fapte, fenomene, procese, acțiuni, în structura lor regăsin-
du-se atât elemente de natură rațională-logică, cât și motivațională, iar în anu-
mite situații dimensiunea afectiv emoțională devansând-o pe cea rațională. Se știe că emoțiile negative, formează atitudini negative, iar sentimentele și emoțiile

289
pozitive, contribuie la formarea și consolidarea unor atitudini pozitive-construc-
tive. Din această perspectivă dihotomică, h. Cantril defineș te atitudinea ca o ori-
entare mintală care dirijează reacțiile individului, supraestimând rolul raționa-
lului în formarea sa, pe când A. Thurstone o defineș te printr-o cantitate de afect
pro sau contra.
Dintr-o perspectivă psihosocială, V . Zlate defineș te atitudinea ca o modalitate
internă de raportare la diferite laturi ale vieții sociale, la alții, la sine, la activități și de manifestare în comportament. Punând un mai mare accent asupra raportu-lui atitudini-comportament, el apreciază atitudinile concomitent ca fapt de con-știință, dar și reacție comportamentală, presupunând o asemenea dimensiune
structural-funcțională. unii psihologi chiar îi delimitează o asemenea structură,
alături de cea cognitivă, afectivă și conativă [19]. Din acest punct de vedere, P .P .
neveanu [17] defineș te atitudinea ca un invariant vectorial al conduitei, exerci-
tând o funcție atitudinală și evaluativă, și unică, instrumental-lucrativă, definiție
relativ identică cu cea a lui V . Zlate dată în lucrarea Fundamentele psihologiei,
unde atitudinea este definită prin invariantul pe baza căruia individul se orien-tează selectiv, se autoreglează preferențial, se adaptează evoluând. Idee regăsită și la V . n. Measicev, care subliniază natura duală funcțională a atitudinilor, un
segment incitativ, orientativ, implicat selectiv evaluativ, și a unui efector-executiv,
preponderent operațional cu o funcție instrumentală. Dualitate funcțională care, prin unitatea sa, explică nucleul personalității, al caracterului în primul rând.
în contextul dat, o perspectivă acțional – comportamentală o găsim în anali-
za atitudinii și la A. Binet (predispoziția spre răspuns), J. Watson (caracteristica
reacției), R. Linton (răspuns implicit determinat de o valoare), Kcrech (funcție reglatorie asupra comportamentului în care se exprimă prin acțiuni corespun-zătoare), Stoetzel (care surprinde caracterul emergent al acțiunii din atitudine).
Astfel, atitudinile sunt în funcție de ceea ce gândim și de ceea ce simțim. Aceasta
înseamnă că atitudinile sunt un produs al unei credințe sau aprecieri corelate.
O altă dimensiune relevantă legată de corelația dintre modelul social și inte-
ligența emoțională din perspectiva gender constă în identitatea personală, nați-
onală, statală, organizațională etc. Prin confluență înțelegem unirea/contopirea inteligenței emoționale și identității gender întru producerea valorilor progresive
ale unui model social [14, pp.123]. Este vorba că atunci când obiectul identificării este omul, identificarea se manifestă ca proces de constatare, distingere a calității, în baza căreia personalitatea poate fi atribuită într-o clasă, tip sau este recunoscu-tă ca unică pe parcursul vieții sale. în cazul al doilea, identificarea se consideră ca
proces emoțional – cognitiv de comparație, asimilare incon știentă a subiectului
cu alt subiect care are nevoie de omogenitate, grup, model social.

290
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Collett Piter. Cartea Gesturilor. Chișinău: Editura Telet, 2010, p.164-178.
2. Diner E., Fraser S.C., Beman A L., Kelem R.T., Effects of deindividuation variabels in stealing
among Halloween trick-on treaters. În: Jornal of Personality and Social Psychology, 1976, nr.33 (2), p. 178-183.
3. Barbu Daniel. Firea românilor. București: Editura Nemira, 2004, pp.136-148.
4. Duțu Alexandru. Igiena morală și revoluția. Dimensiunile istoriei mentalităților (Lʹhygiene
morale et la révolution. Les dimensions de l’histoire des mentalités). In: Xenopoliana, 1995, 3,
nr. 1-4, pp. 24-29; în: Miscellanea in honorem Radu Manolescu. București: Editura Meridiane,
1996, pp. 25-31.
5. Drăghicescu D. Din istoria poporului român. București: Editura Albatros, 1996.
6. Boia Lucian. Istoria imaginarului sau dinamica arhetipurilor (L’histoire de l’imaginaire ou la
dynamique des archetypes). Editura Umanitas, București, 1996, pp. 32-43.
7. Blondei Gh. La Mentalite pirimitive, Paris 1926, pp. 37-46.
8. Introducere în istoria mentatităților colective: antologie. Stud. introd., selecția și trad. texte –
lor Toader Nicoara. București, 2003, pp.143-240.
9. Barus-Michel J., Gusit-Desprairies F., Ridel L., Crize. Abordare psihosocială clinică. Iași: Poli-
rom, 1998, pp.128-156.
10. Lewis Richiard D. Să cunoaștem mai bine popoarele lumii. București: Editura Niculescu, 2005,
p.26-45.
11. Levy-Buruhl L. Les funcțions mentales dans les sociétés inferieres. Paris, 1910, p. 163-176.12. Istoria mentalităților. Wikipedia, enciclopedia liberă. http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria
mentalitilor.
13. Gery Johns. Comportament organizațional. București: Editura Economică, 1996, p.634.
14. Neveanu P . P . Dicționar de psihologie. București: Editura Albatros, 1976, p.164.
15. DEX. Ediția a 11-a. București: Editura Univers Enciclopedic, 1996, pp. 11-92.
16. Chelcea S. Dicționar de psihologie. București: INI. Editura Științifică și Academică, 1998,
pp.156-165.
17. Larousse. Sillany N. Dicționar de psihologie. București: Editura Univers Enciclopedic, 1986,
p. 97.
18. Iorga Nicolae. Istoria românilor prin căsătorii. București. Editura Eminescu, 1981, p. 123. 19. Zlate M. Fundamentele psihologiei. București: Editura Pro humanitate, 2000.

291
Veronica MOCANU,
magistru în drept, lector univ.,
Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova
DREPTUL PROTECȚIEI DATELOR CU CARACTER PERSONAL
ÎN REPUBLICA MOLDOV A
Protecția datelor cu caracter personal reprezintă un domeniu nou pentru
spațiul legislativ al Republicii Moldova. Conținutul său priveș te într-o formă ge-
nerică dreptul persoanei fizice de a-i fi apărate acele caracteristici care conduc
la identificarea sa și obligația corelativă a statului de a adopta măsuri adecvate
pentru a asigura o protecție eficientă în acest sens.
Importanța protecției datelor cu caracter personal sporeș te odată cu dezvol-
tarea tehnologică, dezvoltare ce permite exploatarea în anonimat sau falsificarea diferitor date cu caracter personal, afectând identitatea persoanei și însă și viața
acesteia [1].
necesitatea de a asigura securitatea datelor cu caracter personal în timpul
nostru este o realitate obiectivă. Informația întotdeauna a avut o valoare deose-bită, dar în condițiile vieții contemporane aceasta este inclusă în lista celor mai scumpe produse. Informația mânuită de un criminal poate deveni mijloc al să-vîrșirii infracțiunii, informația deținută de un salariat concediat poate fi un mij-
loc de răzbunare, informația gestionată de un insider reprezintă marfă ce poate fi realizată concurenților. De aceea, asupra datelor cu caracter personal, indiferent de apartenența sa la o persoană fizică sau juridică, necesită a fi instituit un sistem înalt de protecție și necesită să i se acorde un regim juridic special.
La moment, tehnologia face tot mai mult posibilă crearea, trimiterea, pre-
lucrarea și stocarea datelor personale oricând și oriunde, în acest context, este
extrem de important ca într-o astfel de conjunctură să fie posibilă garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ori dreptul protecției datelor cu caracter
personal se înscrie în această ordine de idei.
Apariția unor noi tehnologii, de regulă, impune realizarea unor modificări
corespunzătoare în cadrul legislativ, în organizarea instituțiilor, în politica sta-
tală, în schimbarea culturii și percepția socială. O nouă tehnologie poate să facă
realizabile activități sau acțiuni care nu se puteau realiza anterior, astfel asemenea
acțiuni fiind percepute chiar ca dăunătoare nu pot ficalificate ca ilegale sau crimi-nale pînă ce nu se elaborează o lege care să le interzică. Pornind de la logica in-dicată, reglementarea protecției datelor cu caracter personal se impune ca o ne-cesitatea în trasarea limitelor utilizării tehnologiilor și viața privată a individului.
Societatea a căutat diferite modalități care să-i asigure o cît mai bună adaptare

292
la schimbările tehnologice. Pe măsură ce au apărut noi necesități, noi probleme și
s-au identificat noi mijloace tehnice de soluționare, de satisfacere a necesităților
vieții, s-au creat noi instituții care au urmărit să amortizeze șocurile noilor teh-
nologii și să descurajeze abuzurile care ar fi putut duce la efecte necontrolabile.
Cu toate acestea, aplicarea unor noi tehnologii, chiar și în cazul soluționării unor
probleme curente de producție, de creș tere a bunăstării, de îmbunătățire a stării
de sănătate, a dat na ștere, uneori, la efecte secundare nedorite, a căror soluționa-
re a necesitat și necesită noi eforturi, fapt care este sesizabil și pentru domeniul
protecției datelor cu caracter personal. Astfel, pe de o parte, tehnologiile infor –
maționale sunt privite ca forme de dezvoltare a societății, pe de altă parte însă,
devine oportună impunerea anumitor interdicții, atunci cînd este vorba de sco-
puri sau activități care se dovedesc a fi dăunătoare pentru intimitatea persoanei.în ordinea celor sus indicate, necesitatea elaborării normele de protecție a datelor
cu caracter personal apare ca un mijloc de stopare, de prevenire a riscurilor ce pot afecta viața privată contemporană. în contextul legislației Republicii Mol-
dova încercările de elaborare a cadrului legislativ susceptibil a fi aplicabil dome-niului protecției datelor cu caracter personal î și găsesc materializarea abia către
sfîrșitul anilor 1990. Adoptarea unei asemenea reglementări a constituit pentru țara noastră un proces destul de anevoios și îndelungat (aproape zece ani). Primii
pași în sensul adoptării primelor reglementări cadru datează din 1998, cînd a fost
ratificată Convenția 108, proiectele de legi fiind elaborate inițial de Ministerul
Transporturilor și Comunicațiilorîn anul 2001 și, ulterior, de către Ministerul
Dezvoltării Informaționale în anul 2006. ulterior acestea au fost analizate de ex-
perții europeni, fiind expuse anumite recomandăripentru a transpune în acest
act legislativ acquis-ul comunitar, abia la 15.02.2007 a fost adoptată Legea cu privire la protecția datelor cu caracter personal în primă redacție. Pe parcursul
anilor 2009-2011 au fost realizate mai multe modificări, în a șa măsură încît la
08.07.2011 a fost adoptată o nouă lege privind protecția datelor cu caracter per –
sonal, lege ce corespunde nu doar reglementărilor Convenției 108, dar și Directi-
velor comunității europene. Prin conținutul său, Legea privind protecția datelor
cu caracter personal nr. 133 din 08.07.2011 stabileș te noțiunile de bază, indică
domeniul de aplicare, stabileș te condițiile de bază pentru prelucrarea, stocarea și
utilizarea datelor cu caracter personal, clarifică drepturile subiectului datelor cu caracter personal instituționalizează organele de control ale protecției datelor cu caracter personal, delimitînd atribuțiile și drepturile acestora, stabileș te mecanis-
mul de realizare a controlului protecției datelor cu caracter personal, indică mă-surile de asigurare a confidențialității și securității datelor cu caracter personal
Instituția protecției datelor cu caracter personal în Republica Moldova se dez-
voltă din reglementările drepturilor personale. înaintea adoptării Legii cu privire

293
la protecția datelor cu caracter personal în 2007 existau unele reglementări indi-
recte de asigurare a protecției datelor cu caracter personal și se materializau prin
garantarea de către Constituția Republicii Moldova a dreptului la viață privată, inviolabilitatea domiciliului, corespondenței, prin normele din Legea privind ac-cesul la informație [2], Legea cu privire la informatizare și la resursele informați-
onale de stat [3], Codul Muncii al Republicii Moldova [4].
Adoptarea Legii cu privire la protecția datelor cu caracter personal în 2007
a pus bazele instituționalizării protecției datelor cu caracter personal în Repu-blica Moldova instituit dreptul la protecția datelor cu caracter personal ca drept subiectiv susceptibil aplicării locuitorilor Republicii Moldova, căpătând parti-
cularități diferite față de alte drepturi personale. La moment cadrul legislativ al
domeniului protecției a fost perfecționat prin adoptarea noii reglementări din 08.07.2011 [5]. Astfel, la nivel național cadrul reglementării de bază a dome-niului protecției datelor cu caracter personal este determinat de normele Legii privind protecția datelor cu caracter personal nr. 133 din 08.07.2011, hotărîrea
Guvernului nr. 1123 din 14.12.2010 privind cerințele față de asigurarea secu-rității datelor cu caracter personal la prelucrarea acestora în cadrul sistemelor informaționale de date cu caracter personal, hotărârea Guvernului nr. 883 din
25.11.2011 cu privire la aprobarea Conceptului tehnic al sistemului informațio-nal automatizat „Registrul de stat al operatorilor de date cu caracter personal” , hotărârea Guvernului nr. 296 privind aprobarea Regulamentului Registrului de
evidență a operatorilor de date cu caracter personal.
Adoptarea normelor juridice nu reprezintă un scop în sine, ci numai prima
etapă obligatorie a procesului de reglementare juridică a relațiilor sociale. urmă-
toarea etapă este transpunerea în viață a prevederilor normelor juridice. în caz
contrar, normele juridice și-ar pierde sensul și menirea lor socială. Realizarea în
fapt a prevederilor cuprinse în normele de drept înaintează mai multe condiții ce urmează să fie respectate. în lipsa lor, realizarea dreptului e de neconceput.
Astfel, se impune traducerea în viață a prevederilor cuprinse în normele de drept, care implică participarea anumitor subiecte și anume a statului, autorităților pu-
blice, organizațiilor nestatale, persoanelor fizice [6, p. 400].
în contextul celor indicate, stabilim că transpunerea în viață a prevederilor
normelor de protecție a datelor cu caracter personal este o sarcină impusă spre îndeplinire nu doar statului, ci și societății în general. Analizând situația de fapt,
existentă la moment în RM, stabilim că statul se preocupă de transpunerea în via-ță a normelor internaționale ce reglementează protecția datelor cu caracter per –
sonal în vederea realizării scopului propus – integrarea europeană. Ținînd cont
de tendințele de reformare a cadrului european de protecție a datelor cu caracter
personal, Republica Moldova, prin intermediul organelor abilitate urmează să

294
transpună în viață și reformele inițiate. Abordînd rolul autorităților publice în
realizarea dreptului protecției datelor cu caracter personal, constatăm că acesta
este unul mai puțin notoriu. Acest fapt se datorează lipsei con științei de valorifi-
care a datelor cu caracter personal. începînd cu intrarea în vigoare a hotărârii și
aplicarea amenzilor considerăm că lucrurile se vor schimba.
O altă condiție în realizarea dreptului stabilită de B. negru în lucrarea sa este
legată de faptul că fiecare subiect trebuie să-și cunoască statutul său juridic [6, p. 400]. Astfel, legislația trebuie să indice clar drepturile și obligațiile fiecărui su-
biect al relațiilor legate de prelucrarea datelor cu caracter personal, în caz contrar aceste reglementări pot fi calificate ca nerealizabile. în sensul celor indicate, re-
marcăm astfel că stabilim rezerve la capitolul drepturile și obligațiile subiecților
implicați în prelucrarea de date. în primul rând există confuzii între noțiunii, în
al doilea rând nu vedem o indicare clară a drepturilor și obligațiilor acestor su-
biecți. La capitolul „statutul juridic al persoanelor vizate și cunoa șterea acestuia”
putem indica o lipsă totală de con știentizare a acestei probleme la nivelul majo-
rității populației ori, pentru ca indivizii să execute și să respecte cerințele legale,
o condiție importantă este ca aceș tia să cunoască normele juridice, statul având
obligația de a lua toate măsurile de popularizare a actelor normative [7, p. 412]. în vederea realizării dreptului protecției datelor cu caracter personal autorități-
le abilitate trebuie să-și concentreze forțele spre mediatizarea acestei probleme, sensibilizarea publicului, lobarea problemei, abordarea formelor de valorificare a
datelor cu caracter personal. Totodată, se impune ca necesitate lucrul cu operato-
rii de date atît publici, cît și privați în vederea instruirii lor, pregătirea la cursurile
de formare și perfecționare a deprinderilor și competențelor acestora.
Cea de a treia condiție indicată de B. negru în contextul realizării dreptului
se referă la necesitatea asigurării de către stat a unui cadru organizatoric care să
permită tuturor, cărora le sunt adresate normele juridice, să-și valorifice din plin
și nestingherit de nimeni prerogativele legale [6, p. 400].
în urma celor enunțate indicăm, că statul trebuie să instituie posibilități de va-
lorificare și apărare a dreptului. Putem menționa ca necesitate modificarea legis-
lativă și atribuirea persoanei juridice a calității de subiect vizat în a șa fel, încît și
acestui subiect de drept să i se atribuie posibilitatea de apărare a datelor. în sensul
ridicării valorificării protecției datelor cu caracter personal, considerăm necesar a institui și răspunderea penală ca formă de apărare a dreptului la protecția da-
telor cu caracter personal prin penalizarea prelucrărilor de date neautorizate în scopuri de profit.
întru evaluarea realizării dreptului la protecția datelor cu caracter personal
în Republica Moldova ne vom opri asupra activității de executare, respectare a legilor și aplicarea normelor juridice de către organele statale.

295
Prin esența sa, dreptul are ca scop reglementarea relațiilor sociale. Drept fi-
nalitate a realizării acestor reglementări se prezintă sesizarea acestora de către
indivizii cărora li se adresează. După cum am indicat deja, dreptul protecției da-telor cu caracter personal în sens obiectiv se prezintă ca o manifestare normati-vă a principiilor, acțiunilor și măsurilor necesare de urmat în vederea asigurării
dreptului la viață privată în contextul prelucrării de date. Stabilim, finalitatea reglementărilor protecției datelor cu caracter personal se reduce la asigurarea vieții private în contextul prelucrării de date și sesizarea acestui fapt de către co-
munitate.
Din perspectiva subiecților implicați în realizarea dreptului la protecția da-
telor cu caracter personal, stabilim de fapt nominalizarea următorilor: persoana fizică-posesor de date cu caracter personal, operatorii de date, organele de con-trol și supraveghere, organele de ocrotire a normelor de drept și statul ca garant
al realizării dreptului la protecția datelor cu caracter personal.
în contextul realizării dreptului la protecția datelor cu caracter personal, con-
siderăm că rolul persoanei fizice-posesor de date este unul major. Mai mult decît atît, în vederea realizării acestui drept el este înzestrat cu un șir de mijloace de
apărare, printre care putem enumera autosecurizarea, autoapărarea, acțiunile de compensare a prejudiciilor, restabilirea echității prin atragerea la răspundere dis-ciplinară, contravențională și penală. Din perspectiva legislației RM, subiectul vi-
zat în vederea protejării, revindicării sau restabilirii datelor cu caracter personal
poate utiliza mijloace de apărare a dreptului său la protecția datelor și mijloace
judiciare.
în contextul metodelor de apărare a dreptului la protecția datelor vom aborda
importanța utilizării datelor cu caracter personal cu precauție și utilizarea mij-
loacelor tehnice de securizare. Aici însă este nevoie și de implicarea statului în
general, a CnPD, a organelor de ocrotire a normelor de drept și speciali știlor din
domeniu în particular, în vederea informării populației despre riscurile ce pot
apărea și formele de preîntâmpinare.
Tot în contextul metodelor de apărare se înscriu și acțiunile prescrise de pre-
vederile art. 27 din Legea privind protecția datelor cu caracter personal în vigoa-re, care indică că subiectul datelor cu caracter personal, care consideră că pre-
lucrarea datelor sale nu este conformă cu cerințele prezentei legi, poate înainta
Centrului o plângere în termen de 30 de zile din momentul depistării încălcării. în procesul soluționării plângerii, Centrul poate audia subiectul datelor cu carac-
ter personal, operatorul și, dacă este cazul, persoana împuternicită de către ope-
rator și martorii, de asemenea poate dispune efectuarea unui control inopinat. în
urma examinării plîngerii, Centrul emite o decizie motivată care prevede fie lipsa încălcării prevederilor legislației, fie suspendarea operațiunilor de prelucrare a

296
datelor cu caracter personal, fie rectificarea, blocarea sau distrugerea datelor ne-
veridice ori obținute ilicit. Decizia este comunicată părților interesate în termen de 30 de zile de la data primirii plângerii.
în temeiul prevederilor art.11 și 13 Cod Civil la „capitolul” Metode de apărare
a dreptului protecției datelor cu caracter personal poate fi abordată și autoapă-
rarea. Astfel, nu vor fi considerate ca ilicite acțiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau, în acela și scop,
reține persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistența celui obligat să tolereze acțiunea dacă nu se poate obține asistența organelor compe-tente și dacă, fără o intervenție imediată, există pericolul ca realizarea dreptului
să devină imposibilă sau substanțial îngreuiată. în contextul unor asemenea ac-
țiuni se pot înscrie acțiunile de sustragere a unui dispozitiv pe care sunt înscrise date personale ilegal colectate.
în contextul utilizării metodelor judiciare de apărare a dreptului la protecția
datelor cu caracter personal vom indica procedura contenciosului administrativ
(temei art. 27, alin. 8 din Legea privind protecția datelor cu caracter personal
nr. 133 din 08.07.2011), conform căreia, în cazul adresării unei plângeri către CnPD, manifestarea dezacordului față de aceasta și existența prezumției că prin
respectiva decizie s-au prejudiciat drepturile și interesele persoanei vizate aceasta
poate contesta Decizia Centrului în instanța de contencios administrativ.
Totodată, persoana vizată poate să-și apere dreptul la protecția datelor cu
caracter personal și în cadrul procedurii contencioase, avînd posibilitatea de a
solicita recunoa șterea dreptului la protecția datelor cu caracter personal pentru
o categorie de date neincluse în lege expres, ca date cu caracter personal, resta-bilirea situației anterioare încălcării dreptului și suprimarea acțiunilor prin care
se încalcă dreptul sau se creează pericolul încălcării lui, recunoa șterea nulității
actului juridic întemeiat prin reprezentare de date denaturate, modificate, sau depă șite, declararea nulității actului emis de o autoritate publică în temeiul unei
evaluări automate de date sau în temeiul unei evaluări denaturate, impunerea la executarea obligației în natură, spre exemplu impunerea la radierea unor date stocate ilegal, repararea prejudiciilor morale și materiale, desființarea sau modi-
ficarea raporturilor juridice. Mai mult decît atît, prin reglementările recent adop-
tate s-au modificat prevederile art. 85 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă al
Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 111–115, art. 451), indicându-se că acțiunile legate de încăl-carea legislației privind protecția datelor cu caracter personal sunt scutite de taxa de stat. Respectivele modificări au intrat în vigoare din data de 16.06.2012.
Tot în contextul mijloacelor judiciare de apărare a dreptului la protecția date-
lor cu caracter personal se înscriu și reglementările din Codul Contravențional.

297
în temeiul modificărilor recent introduse(în vigoare din 16.06.2012) sunt califi-
cate ca contravenții prelucrarea datelor cu caracter personal cu încălcarea legisla-
ției privind protecția datelor cu caracter personal, refuzul de a furniza informații sau împiedicarea accesului personalului Centrului național pentru Protecția Da-
telor cu Caracter Personal, neîndeplinirea deciziilor Centrului național pentru
Protecția Datelor cu Caracter Personal.
Prelucrarea datelor cu caracter personal cu încălcarea legislației în domeniu
este reglementată de prevederile art. 741 Cod Contravențional.
Astfel, la alin. 1) al articolului sus menționat se indică, că nerespectarea cerin-
țelor față de asigurarea securității datelor cu caracter personal la prelucrarea lor
în cadrul sistemelor informaționale de date cu caracter personal se sancționează
cu amendă de 150 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în ambele cazuri, de dreptul de a desfă șura o anumită activitate pe un
termen de la 3 luni la un an.Indicăm, că în conformitate cu hotărârea Guvernu-
lui nr. 1123 din 14.12.2010 privind aprobarea Cerințelor față de asigurarea se-curității datelor cu caracter personal la prelucrarea acestora în cadrul sistemelor informaționale de date cu caracter personal prin securitatea informațională se înțelege protecția resurselor informaționale și infrastructurii de acțiuni intențio-
nate sau accidentale, cu caracter natural sau artificial, al căror rezultat cauzează daune participanților la procesul de schimb de informație. Asigurarea securității
informaționale va include totalitatea măsurilor juridice, organizatorice, econo-
mice și tehnologice, orientate spre prevenirea pericolelor securității resurselor și
infrastructurii informaționale.
Alineatul 2) al aceluiași articol prescrie că prelucrarea datelor cu caracter per –
sonal fără notificarea și/sau autorizarea organului de control în domeniul pre-
lucrării datelor cu caracter personal, atunci cînd notificarea sau obținerea au-torizării este obligatorie, precum și prelucrarea datelor cu caracter personal de
un operator neînregistrat în modul stabilit, se sancționează cu amendă de 150 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în ambele cazuri, de dreptul de a desfă șura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni
la un an.
Tot alin. 2) al articolul enunțat stabileș te că încălcarea drepturilor subiectului
datelor cu caracter personal de a fi informat, de acces la datele cu caracter per –
sonal, de intervenție asupra datelor cu caracter personal, de opoziție și de a nu
fi supus unei decizii individuale, se sancționează cu amendă de 150 de unități
convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 200 la 500 de unități
convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în ambele cazuri,

298
de dreptul de a desfă șura o a numită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.
Prin esența sa, această reglementare impune o responsabilizare a operatorilor
față de persoanele vizate, pe de altă partea, această normă se situează ca o garan-ție a persoanei vizate și ca un mijloc de control al respectării drepturilor sale în
contextul prelucrării datelor cu caracter personal.
încălcarea regulilor de stocare și utilizare a datelor cu caracter personal de
asemenea este reglementată ca contravenție reglementată de alin. 3) art. 741 Cod Contravențional. Săvâr șirea acesteia se sancționează cu amendă de 150 de unități
convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în ambele cazuri, de dreptul de a desfă șura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.
Conform prevederilor art. 4 (1) lit. e) și art. 11 din Legea privind protecția date-
lor cu caracter personal în vigoare, datele urmează a fi stocate într-o formă care să permită identificarea subiecților datelor cu caracter personal pe o perioadă care nu va depă și durata necesară atingerii scopurilor pentru care sînt colectate
și ulterior prelucrate. Stocarea datelor cu caracter personal pe o perioadă mai mare, în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, se va face cu res-
pectarea garanțiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute de normele ce reglementează aceste domenii, și numai pentru perioada necesară
realizării acestor scopuri. La încheierea operațiunilor de prelucrare a datelor cu caracter personal, dacă subiectul acestor date nu și-a dat consimțământul pentru
o altă destinație sau pentru o prelucrare ulterioară, acestea vor fi distruse sau transferate unui alt operator, cu condiția ca operatorul inițial să garanteze faptul că prelucrările ulterioare au scopuri similare celor în care s-a făcut prelucrarea inițială, transformate în date anonime și stocate exclusiv în scopuri statistice, de
cercetare istorică sau științifică. Totodată, legea expres indică că după decesul
subiectului datelor cu caracter personal datele acestuia se pot utiliza, cu consim-țământul succesorilor, în scop de arhivă sau în alte scopuri prevăzute de lege.
Alineatul (4) al art. 741 Cod Contravențional indică, că transmiterea
transfrontalieră a datelor cu caracter personal cu încălcarea legislației privind protecția datelor cu caracter personal se sancționează cu amendă de 150 de uni-tăți convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în ambele cazuri, de dreptul de a desfă șura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.
Articolul 742 reglementează o altă contravenție încriminată de Codul Con-
travențional al RM și se referă la refuzul de a furniza informații sau împiedi-
carea accesului personalului Centrului național pentru Protecția Datelor cu
Caracter Personal. Refuzul de a furniza informațiile sau documentele solicitate de Centrul național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal în procesul
exercitării atribuțiilor de control, prezentarea unor informații neautentice sau

299
incomplete, precum și neprezentarea în termenul stabilit de lege a informațiilor
și a documentelor solicitate se sancționează cu amendă de la 50 la 100 de unități
convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 100 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice. Alin. (2) al art. prescrie ca contraven-ții acțiunile legate de împiedicarea accesului personalului abilitat cu funcții de control al Centrului național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal în
încăperile și pe teritoriul amplasării sistemelor de evidență a datelor cu caracter
personal, la datele cu caracter personal prelucrate de operatori și/sau de persoa-
nele împuternicite de operatori, la echipamentul de prelucrare, la programe și
aplicații, la orice document sau înregistrare referitoare la prelucrarea de date cu caracter personal. Această reglementare este mai mult un instrument de impu-nerii a realizării dreptului protecției datelor cu caracter personal CnPD, dar ori-cum l-am inclus la capitolul „Modalități de apărare a dreptului protecției datelor cu caracter personal susceptibile a fi exercitate de către persoanele vizate” , căci în final oricum contribuie la realizarea dreptului la protecția datelor cu caracter personal ca atribut al persoanei vizate. Tot în această ordine de idei se înscriu și reglementările de la art. 743 care indică că neîndeplinirea deciziilor Centru-lui național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal privind repunerea în
drepturi a subiectului datelor cu caracter personal, inclusiv privind suspendarea sau încetarea prelucrării datelor cu caracter personal, blocarea, distrugerea parți-ală ori integrală a datelor cu caracter personal prelucrate cu încălcarea legislației în domeniul protecției datelor cu caracter personal, se sancționează cu amendă de la 50 la 150 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără priva-rea în ambele cazuri, de dreptul de a desfă șura o anumită activitate pe un termen
de la 3 luni la un an.
Ca formă de realizare a dreptului la protecția datelor cu caracter personal,
vom considera și acțiunile CnPD legate de sesizarea organelor de drept în ca-
zul existenței unor indici privind săvâr șirea infracțiunilor legate de încălcarea
drepturilor subiecților datelor cu caracter personal și reglementările din Codul
Penal din capitolul „Infracțiuni în domeniul Telecomunicațiilor” , care prescriu ca infracțiuni accesul neautorizat la rețelele și serviciile de telecomunicații, în-
călcarea regulilor de securitate a sistemului informatic, frauda informatică, falsul informatic, producerea, importul, comercializarea sau punerea ilegală la dispozi-ție a parolelor, codurilor de acces sau a datelor similare, perturbarea funcționării sistemului informatic, alterarea integrității datelor informatice ținute într-un sis-tem informatic, interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice, pro-
ducerea, importul, comercializar ea sau punerea ilegală la dispoziție a mijloacelor
tehnice, accesul ilegal la informația computerizată.
Din cele relatate constatăm că în contextul cadrului legislativ existent nu exis-

300
tă un mecanism de realizare a dreptului și asigurării protecției datelor cu caracter
personal prelucrate manual.Considerăm însă că acest fapt este foarte important,
mai ales în contextul realității Republicii Moldova, unde nu toate sectoarele vieții sunt automatizate. Mai mult decît atît, acest imperativ rezidă din reglementările legii cadru, care indică la art. 2 alin. (1) că prezenta lege reglementează relațiile
juridice care apar în procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal ce fac
parte dintr-un sistem de evidență sau care sînt destinate să fie incluse într-un asemenea sistem, efectuată în totalitate sau în parte prin mijloace automatizate, precum și prin alte mijloace decît cele automatizate.
Reieșind din cele indicate, constatăm că, realizarea dreptului la protecția da-
telor cu caracter personal se situează a fi o activitate destul de complexă ce presu-pune asumarea și exercitarea de drepturi și obligații de un șir de indivizi, în a șa
fel încît spre final protecția datelor cu caracter personal să fie sesizată de indivizi.
Evaluînd nivelul de dezvoltare a reglementărilor protecției datelor cu caracter
personal, ajungem la concluzia că la moment sistemul de reglementare a pro-
tecției datelor cu caracter personal din Republica Moldova se caracterizează ca
unul avansat ce asigură un nivel adecvat de protecție a datelor cu caracter perso-nal, dar care implică carențe la capitolul implementare și realizare. Este necesar
de menționat că această caracterizare este una de moment, dar în cazul în care sistemul de protecție european va fi reformat, această caracteristică nu va mai fi actuală. La moment, în cazul în care se optează spre integrarea europeană, se
impune drept stringență reformarea sistemului de protecție națională conform
proiectelor elaborate în context european. Mai mult decît atît, nu trebuie a ștepta-
te realizarea reformelor europene, dar trebuie întreprinse măsuri în vederea ur –
mării unui curs simultan de dezvoltare, pentru a nu permite apariția de decalaje și discrepanțe în reglementări.
Refe Rințe bibliog Rafice
1. Clarke R. Beyond the OECD Guidelines: Privacy Protection for the 21st Century. Xamax
Consultancy Pty Ltd. January 2000. http://www.rogerclarke.com/DV/PP21C.html (vizitat
10.02.2011).
2. Legea privind accesul la informație. Nr. 982-XIV din 11.05.2000. În: Monitorul Oficial al Repu-
blicii Moldova, 28.07.2000, nr. 88- 90/664.
3. Legea cu privire la informatizare și la resursele informaționale de stat. Nr. 467-XV din
21.11.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 01.01.2004, nr. 6-12/14.
4. Codul Muncii al Republicii Moldova. Nr. 154-XV din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Repu-
blicii Moldova, 29.07.2003, nr. 159-162.
5. Legea privind protecția datelor cu caracter personal. Nr. 133 din 08.07.2011. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 14.10.2011, nr. 170-175/4921.
6. Negru B., Negru A. Teoria Generală a dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 520 p.
7. Avornic Gh. ș .a. Teoria Generală a dreptului. Chișinău: Editura Cartier juridic, 2004. 656 p.

301
Prof., dr. Victor CRĂCIUN,
București, România
SPOVEDANIA UNUI ÎNVINS?
SAU BIRUIT-A GÂNDUL CEL CURAT
La peste 80 de ani de la publicarea dramaticei cărți, a lui Panait Istrati, Spo-
vedania sa nu mai apare ca mărturia unui învins, ci mărturia cu valoare de
document a unui învingător. un document cu ecou internațional, care a săpat
temelia „Dictaturii Proletariene” din Rusia Sovietică și în acela și timp o percep –
ție românească hotărâtă privind gravele probleme pe care le putea ridica acest
Continent ro șu.
născut la încruci șarea Occidentului cu Orientul, la marginea dinspre Marea
cea Mare a daco-geților, ei în șiși continuând etnia „nemuritorilor” , cum i-a numit
herodot pe traci, atât de răspândiți, dar „neuniți” , de și ocupau un uria ș perimetru
din Centrul Europei, Panait Istrati devine, prin hazardul vieții, cel mai fascinant scriitor al necunoscutei zone, impus în literatura europeană – pentru că a debutat direct în spirit universal – de personalitatea recunoscută a lui Romain Rolland.
Omul de la Cotul Dunării vagabondase, suferise, renăscuse datorită lui Ro-
main Rolland și devenise, în final, purtătorul idealului celor mulți în literatură,
căpătând numele de recunoa ștere franceză și europeană, Panait Istrati. Drumul
său nu a fost lung ca timp, ci întins ca spațiu geografic și de con știință, pornind,
în țară, ca militant al muncitorilor, aflați în momente de înfiripare a clasei, la început de veac XX, dar căpătând o altă perspectivă, ajuns în Centrul Europei, unde valul socialist îl copleș ește în a șa măsură încât îl fascinează poveș tile despre
tânărul stat sovietic, lăsându-se acaparat de Intercom, care desfă șura o propagan-
dă de necontestat pro-bol șevică, și ajungând a fi vicepreș edinte al Asociației de
prietenie Rusia-Franța.
Terenul spiritual era pregătit din țară, unde se ata șase de capetele proletare,
stătuse pentru acțiunile de „tânăr prozelit” și în pu șcăria Văcăreș ti, apoi într-un
sanatoriu TBC și luase calea Egiptului și Siriei, ajungând la 20 de ani la Paris și
în Elveția.
Clachează moral și își taie beregata, este „salvat” de Romain Rolland care îl
determină să-și descrie viața aventuroasă, deschizându-i calea literară, astfel în-cât, după Chira Chiralina din 1923-1924, îi apar, în doi-trei ani, operele care îl
impun: Haiducii, Mo ș Anghel, Trecut și viitor, Domnița din Snagov, Mihail, Neran-
țula, Codin. Scrie și în continuare enorm, publicând cel puțin un volum anual,
cărți care îi apar deopotrivă în limba română și franceză. El devine, astfel, un
nume de referință între scriitorii români interbelici cunoscuți în Europa.

302
Am enumerat aceste fapte și opere pentru a amplasa ceea ce ne interesează
în acest eseu, „momentul” Rusia din viața sa zbuciumată, care înseamnă de fapt
nu numai o îndelungată ședere, de un an și jumătate, în țara care îl considera un
susținător al ideologiei ei, dar care, iluminat de adevărurile cunoscute, va oferi această carte scrâ șnită despre o lume construită altfel decât visase.
„Flacăra” sovietizantă se micș orează pe măsura acestei șederi, arderea ei to-
pindu-se în fața tragicei înfăți șări a realităților constatate pas cu pas. Iar volumul
de care ne ocupăm reprezintă tocmai dezumflarea idealurilor care îi fuseseră atât de dragi. Se compune din trei părți distincte: 1. Spovedanie pentru învinș i, o pri-
vire sintetică asupra propriei vocații în apărarea dreptății celor mulți, înfrântă
de adevărul curat constatat la fața locului în uRSS. 2. Uniunea Sovietică, jur –
nalul călătoriei pe pământul „patriei proletariatului” , cu descrierea oamenilor și
locurilor acelora, cunoscute direct, conținând și pagini despre RSSAM care este
Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, descrisă ca un „fluture
român a șezat pe elefantul sovietic” și 3. Afacerea Russakov sau Uniunea Sovietică
de astăzi, prezentând un caz concret care dovedeș te falsitatea și prăbu șirea unui
crez atât de îmbietor la început, privind primul stat al proletariatului din lume.
Fiecare dintre aceste părți este aparent distinctă, Spovedaniaprezentând în
fapt cutremurătoarea schimbare la față a lui Panait Istrati, care ia cunoș tință des-
pre ipocrizia unui regim totalitarist, dogmatic, birocratic. Este cântecul de lebădă prin care scriitorul se desparte de netrebnicia unei concepții. Din păcate, timpul
nu i-a fost favorabil să adâncească în alte opere de analiză caracteriologică drama
interioară pe care o trăia.
Să observăm, mai întâi, că volumul său se intitulează Spovedania unui învins,iar
cea dintâi parte a cărții este Spovedania pentru învinș i. Chiar prin aceasta, recu-
noaște că spovedania este a celui ale cărui idealuri au fost învinse de realitatea
imediată, scriitorul se adresează celor învin și real, de un Imperiu constituit; că,
deci, în vreme ce învinsul este un individ visător, încrezător într-o ideologie care
se dovedeș te a fi de fapt șubredă, adresarea pentru învinș i este o cale aparent fără
întoarcere, în orice caz dramatică pentu momentul constatat. Învinsul, concep-
tual, este scriitorul, iar cei care suportă înfrângerea sunt oamenii, statul sovietic ca atare. Panait Istrati î și asumă propria tragedie, Spovedania, ca mărturie a indi-
vidului/insului are însă o cuprindere enormă, a mulțimilor, tentate de un miracol care s-a dovedit a fi o vrăjitorie.
noi în șine am trecut, în 1992, printr-o experiență oarecum similară. Văzând
că toate eforturile pe care le făcusem nu duceau la revenirea Basarabiei la Țara Mamă, după Podurile de Flori și alte bătălii, am publicat cartea Pierdem Basara-
bia. A șa am tipărit, în chip deliberat pe copertă, titlul volumului. însă, pe pagina
interioară de titlu, am adăugat un semn de întrebare: Pierdem Basarabia? Era un

303
avertisment și o meditație pe care o supuneam atenției publice. Pierdem din nou
Basarabia? Da! Pierdem Basarabia pentru că… și se arătau explicit trecutul și
prezentul.
Drama suferită de noi era româno-română, frățească, spirituală.
Drama lui Panait Istrati devenea universală. O transmite ca o concluzie:
„Rostul acestei cărți este, prin urmare, de a pune ferul roș u pe aceste abcese
cari acopăr în întregime corpul Revoluției și dintre cari unul, ce va fi descris mai
la vale, a pleznit chiar în nasul meu, m-a inundat cu o coptură pe care o port încă
pe față, și mi-a otrăvit existența. în fața unei atari putreziciuni precoce, care con-
stitue bazele unui regim, tot ce regimul a construit și făgădueș te să construiască,
nu mai stă în picioare” .
Spovedania lui Panait Istrati este o adresare directă, dincolo de mărturia unui
crez. El, în fapt, zice: Oamenilor, suntem învinș i, și iată de ce mă despart de
prietenii mei comuniș ti întrucât aparatul diriguitor al sistemului din Rusia oc-
tombristă este chiar Partidul Comunist care „eri bălăcind în marxism, astăzi în
leninism, ne arată (ne arată!) acela și chip stupid” care a dus la dezastrul societății
ce se vrusese dreaptă.
Și mai departe: „Mi-e absolut imposibil să fac bilanțul acestei imoralități.
Aș umple volume și ar cuprinde toată ierarhia” . O ierarhie care cuprinde multe
personaje, în frunte cu exemplul scriitoricesc care îi este primul la îndemână: Maxim Gorki. Deși îl citează pe Stalin – „căci nici pe departe nu-mi trecea să
gândesc cât de puțin despre oficiali” – Panait Istrati nu îl atacă direct. Dar orice
rând e o referire la construcția birocratică în fruntea căreia se situează Stalin,
atacând-o virulent. Cu Gorki a stat de vorbă, iar literatul comunismului nu i-a deslu șit nimic din ceea ce l-a cutremurat pe Panait Istrati în lunga lui ședere, în
întreaga Rusie Sovietică, inclusiv în Basarabia (RSS Moldovenească!), în nordul
îndepărtat sau în Georgia.
îi va fi spus, oare, lui Gorki aceste vorbe, pe care, chiar dacă nu i le-a comuni-
cat astfel, scriitorul le va fi putut găsi în paginile cărții/spovedaniei acesteia: „Căci
va veni o zi când învin șii vor putea să vorbească, pe deasupra tuturor claselor, și
în ziua aceea, glasuri cumplite îi vor cere socoteală lui Maxim Gorki, care, spre nenorocirea memoriei sale, nu va mai putea să răspundă” .
Panait Istrati a scris această carte tocmai pentru a răspunde, ca scriitor, ceea
ce n-a putut face Gorki, care a murit a șa cum a murit…
Așadar, scriitorul nostru a petrecut în Rusia Sovietică de la 15 octombrie 1927
până la data de 15 februarie 1929, deci vreme de 16 luni, timp în care a „văzut, gândit și simțit” întreaga oroare a regimului care tocmai î și sărbătorise zece ani
de existență, motiv pentru care și fusese invitat la sărbătorirea de la Moscova,
străbătând, apoi, peste 20.000 de kilometri!

304
în loc de patru volume posibil de călătorie, Panait Istrati oferea unul singur,
succint dar categoric, la a cărui lectură Literaturnaia Gazeta (organul scriitorilor
sovietici) avea să-l facă „taler cu două fețe” , combătându-l îndârjit. Iar culmea,
calitatea pe care o avusese când a fost invitat în uRSS, aceea de vicepreș edinte al
organizației Amicii URSS din Franța, în urma publicării cărții în Franța (apoi și
în România, în traducerea lui P . Ioanid) îi va fi luată, fiind socotit un du șman al
bolșevismului. Cu atât mai categoric scriitorul va socoti mai necesară această de-
mascare, întrucât „nu există zece la sută din proletariatul comunist internațional care să ș tie exact ce se petrece în Rusia” .
Această „necunoa ștere” a fost acoperită cu fapte de Panait Istrati, care devine,
în felul acesta, primul atacator prestigios al comunismului, cu atât mai nea ștep-
tat cu cât reprezentase „clasa proletariană” și fusese adeptul revoluției socialiste.
Adevărurile trebuiau să țâ șnească direct și cel care o făcea era scriitor român,
devenit scriitor în Franța, adoptat de Barbusse, Romain Rolland și alți vizionari
de stânga, apărători ai Rusiei Sovietice. Prin el, și credințele lor în comunism au
început să se clatine.
înainte de 1917, îl cunoscuse și pe Troțki, chiar în Bucureș ti, în România, a șa
cum singur mărturiseș te: „Dar ne-am strâns mâna odată, și el se va mira aflând.
Era, dacă nu mă în șel, în 1911 sau 1912, în Bucureș ti. nina Arbore – sora docto-
riței Ecaterina Arbore, pe care aveam s-o regăsesc Comisară a Poporului la Sănă-tatea Publică din Moldova sovietică, – veni într-o zi să mă întrebe pe nea șteptate:
– Vrei să vezi o pasăre călătoare interesantă?– Cine?– un exilat de marcă: Leon Trotsky, fost preș edinte al sovietului ieșit din Re-
voluția de la 1905 și cel mai strălucit orator și publicist al Rusiei revoluționare din
zilele noastre.
– Mă mai întrebi? Să ne grăbim.Mă duse la hotelui high-Life din piața Episcopiei. într-o încăpere îngustă,
Leon Davidovici, cu capu-i clasic, cu ochii săi feroci, îmbrăcat cu o bluză neagră, stătea în picioare, rezimat de pat. Deoarece nu cunoș team nicio limbă europeană,
nu putui decât să-l privesc ca un vițel. Totu și întrebai de ce purta bluză neagră.
– Pentru că sunt pesimist! răspunse el ironic” .
Despre aceste întâlniri mi-a vorbit mai amănunțit și Milița Petra șcu, care îi
cunoscuse pe Lenin și Troțki în străinătate. L-a cunoscut apoi și pe Panait Istrati
prin nina Arbore, artistă plastică și ea, sora Ecaterinei Arbore – care va ajunge
chiar ministru al Sănătății în ucraina – și care s-a întâlnit cu Zamfir Arbore – ta-
tăl lor – la Rusciuc, înainte ca acest luptător pentru Basarabia românească să-și afle sfâr șitul. De altfel, Milița Petra șcu avea să-i facă lui Panait Istrati bustul (a șe-
zat pe mormântul de la Bellu) și să-și amintească împreună viața pariziană legată

305
de personalitatea lui Brâncu și. Importante mărturii mi-a dictat și h. Y . Stahl,
altă prietenă a lui Panait Istrati, din celebrul cerc Ion Vinea, apropiat de autorul
Chirei Chiralina, de minunata legendă fiind legați din copilăria lor în atmosferă
grecească.
Ceea ce atacă Panait Istrati, în Rusia fără Troțki, este tocmai groaznica lozincă
Proletari din toate țările, uniți-vă!, iar scriitorul vizionar conclude: „Iar dacă va
trebui ca, într-o zi, nimic să nu rămână în picioare din tot ce voi ați clădit, ați visat să clădiți acolo, – ei bine, de la primul până la ultimul dintre mercenarii care s-ar repezi cu asalt împotriva uniunii Roșii, ca s-o devoreze, niciunul nu va trece pe
sub lozinca asta a destinului vostru, fără să vă cadă trăznit de groază” .
Dacă prima parte a cărții este un eseu despre puterea proletariatului ca forță
dezastruoasă a comunismului, cea de-a doua vine spre a dovedi găunosul stării de fapte constatate în timpul îndelungilor drumuri parcurse în scop documentar și cu interes scriitoricesc. Pentru că, în ucraina spre exemplu, la Kino-Vufku ,
unde s-a construit „unul dintre cele mai moderne studiouri din lume” , i s-a tur –
nat cel dintâi film, plecând de la cartea sa Chira Chiralina,cu modificări impuse
de regizor. Și tot acolo se pregătea turnarea altui film după scenariul realizat în
colaborare cu n ikos Kazantzakis, care realizase și muzica.
Fără îndoială că această colaborare i-a adus scriitorului și venituri în ruble, la
acea vreme monedă cu o cotație ridicată – o rublă pentru o jumătate de dolar – și
care i-au fost de folos, atât în călătoria întreprinsă din Rusia în Grecia, ca și pe
cuprinsul uRSS.
Panait Istrati trece, astfel, prin diverse întâmplări și experiențe de viață care îi
deschid ochii asupra comunismului sovietic. Doreș te să cunoască totul, inclusiv
închisorile comuniste, „dar sovietele mă vor lipsi de această experiență. ”
Și, desigur, ne interesează îndeaproape vizita în RSSAM – adică Republica
Moldovenească/Basarabia, despre care nu ne lasă însă opinii limpezi, motivația fiind că nu dorea să le facă rău oamenilor de acolo, menționând gânduri și fapte
concrete.
RSS Moldovenească era atunci o republică hibridă, alcătuită din câteva loca-
lități româneș ti de dincolo de nistru (o parte din Transnistria de astăzi!), având
capitala mai întâi la Balta, apoi la Tiraspol. Panait Istrati a cunoscut sufletul ro-
mânesc de acolo, înțelegând, cu atât mai mult ca brăilean, povara înstrăinării.
Această frățietate cu românii din Basarabia este exprimată direct:
„Comuni ști, moldoveni sau altfel, nu există nicăieri, în uniunea Sovietică, a șa
cum nu există nici în restul lumii, decât cu numele. Se numesc a șa, și atât, căci
nimic nu este în comun, începând cu pâinea pe care și-o zmulg, unii de la gura
altora, mai aprig decât oriunde. Dar dacă nu există comuni ști, și nici măcar so-
cialiști, există ceva mai bun: intenția omului superior care vrea să dea sclavului

306
o viață mai bună. Că nu poate totdeauna ce vrea, asta e altceva, și nu trebuie să
condamnăm niciodată un om pentru ce nu poate, ci pentru ce nu vrea (…).
Republica Moldovenească, fluture român a șezat pe elefantul sovietic, mi-a
fost un exemplu tipic de ceea ce vrei și nu poți. Mi-a fost de asemeni pentru ceea
ce poți și nu vrei, căci uniunea Sovietică se oglindeș te întreagă în lacurile-i mici
mai bine decât în cele mari” .
Deși sunt puține paginile despre această falsă „Republică” , scriitorul găseș te
locul să vorbească despre înstrăinare într-o comparație citabilă, aceea a Legendei
Meșterului Manole, care simbolizează construcția întregului printr-o unică zidi-
re, jertfind propria soție:
„Doctorița Ecaterina Arbore, comisară la sănătatea publică a Moldovei, deve-
nită de la o zi la alta o simplă cetățeană, nu mai găsea adăpost la Moscova (ea nu
este trotskistă).
unde s-a mai văzut a șa ceva pe fața pământului?
Și totu și ușurința pândeș te opera, o amenință cu prăbu șirea, ca în frumoasa
noastră legendă a Mănăstirei de la Curtea de Argeș, ale cărei ziduri se năruiau noaptea, pe măsură ce erau ridicate ziua. Ce sacrificiu va trebui făcut pentru a pune capăt nenorocirii?
în legendă a fost deajuns un suflet omenesc. Și arhitectul, meș terul Manole,
n-a ș ovăit să-și zidească propria nevastă pentru izbânda operei.
Ce ar trebui să zidească arhitecții comuni ști pentru a o vedea izbândind și pe
a lor? n-au și ei o soție, care se numeș te Doctrină, și care-i infinit mai vinovată
decât nevinovata nevastă a meș terului Manole? nu ei îi datorează opera socialistă
toate nenorocirile?
Da, dar în zilele noastre, oamenii iubesc pe soțiile astea mai mult decât opera
lor. n u mai există meș teri Manole” .
ultima parte a volumului este un micro-roman document. Se intitulează Afa-
cerea Russakovsau Uniunea Sovietică de astăzi.De la titlu se enunță o demonstra-
ție: ceea ce se întâmplă cu familia Russakov reprezintă tragedia întregii uRSS.
O afirmă în cele câteva rânduri introductive: „Dar în Afacerea Russakov… prin
peripețiile multiple ale desfă șurării ei e cuprinsă întreaga uniune Sovietică: eco-
nomiceș te, politiceș te, omeneș te și mai cu seamă, vai, moraliceș te” .
Cunoa șterea tragediei acestei familii de evrei trăitori în Franța și reveniți în
Rusia devine dovada cea mai evidentă a dezastrului moral al „societății proleta-riene” și anume Revoluția monstruoasă.
Tocmai această cunoa ștere aprofundată a familiei, devotată inițial comunis-
mului, este centrul doveditor al faptului că „clasa muncitoare este aceea care e
mai lovită în uniunea Sovietică” , vizionarul scriitor devenind biruitor în con-
ceptul lui: „miile cunoscute și sutele de mii despre care nu se va afla niciodată, vă

307
vor aduce nenorocire și vă vor condamna, pe întregul pământ, soartei pe care voi
o rezervați bietei vieți omeneș ti în țara dreptății și a Dictaturii Proletariatului!” .
Așadar, vă vor condamna pe întregul pământ!
Ceea ce s-a produs!
Dar mai întâi s-a întâmplat aclamarea – de către mulțimi – a scriitorului ro-
mân de obâr șie, francez prin literatura lansată, care, după toate acestea a ajuns a
blestema conducerea acestei societăți.
nu am mai întâlnit, decât mult mai târziu, la dizidenții ru și, refugiați în Oc-
cident, asemenea blesteme adresate totalitarismului roș u: „în Moldova sovietică,
prieteni vechi, deveniți comisari ai poporului, veniră cu drapele și cu muzici în
frunte, să mă ia la coborârea din tren, la Bîrzola, primire neprevăzută care mă făcu să-mi stăpânesc cu multă greutate lacrimile, căci detest bestia umană când se aprinde în avantajul său. Titluri de onoare îmi fură decernate. în sfâr șit, ceea ce
este esențial, mii de oameni m-au adorat, între Murmansk și Erivan, între nistru
și Volga. I-am iubit pe mulți dintre ei. Ș i tuturor le-am jurat să-i servesc.
Cum vreți deci să nu blestem ziua când mama m-a născut, când o netrebnică
politică, dublată de-o doctrină absurdă, mă desparte acum de ceea ce constituie pivotul credinței mele și-mi acoperă chipul cu voalul unei apostasii care, deși
doar aparentă, nu mă face mai puțin mizerabil?
Fiți blestemați, politiciani și dogme, cari săvâr șiți astfel de crime; cari certați
oameni de acelea și credințe; cari semănați ura în inima fraților umani; cari fa-
ceți de nerecunoscut chipul aceluia ș prieten și cari zădărniciți opere ce nu vor
fi niciodată creiate de alți oameni și-n alte timpuri. Fiți blestemați, politiciani și
dogme!” .
Iar scriitorul se dedă în scris la asemenea atitudini, din pricina descoperirii
nemijlocite a abisului dintre ideal și realitatea revoltătoare, iar blestemul este ex-
presia revoltei. Cunoscând drama familiei Russakov, devenită o „afacere” pentru stăpânire, Panait Istrati încearcă să o elucideze, ajungând până la marele șef al
administrației sovietice.
Cazul particular al acestei familii de evrei care slujise în Occident ideilor co-
muniste ruseș ti se agravează nu pe motive ideologice, ci pentru că o persoană
ajunsă în fruntea bucatelor, fără niciun fel de merit, pusese ochii pe locuința Rus-
sakovilor. nu conta nimic, deși fiul bătrânului, traducător în Franța al cărților
lui Lenin, adusese servicii remarcabile ideologiei. Prăbu șirea morală și politică
a bol șevismului este acum echivalată de scriitor cu sintagma FASCISM BOLȘ E-
VIC. Panait Istrati constată că decizia celui deal doilea om în stat, după Stalin –
este vorba despre Kalinin –, nu este decât o farsă: nimeni nu îl ia în seamă. Pentru
scriitor, care face o anchetă amănunțită în acest caz, este momentul recunoa șterii
înfrângerii. Este crezul său că s-a prăbu șit ca un învins. L-au învins „haimana-

308
lele” bol șevice, deținătorii puterii, în rândul cărora se situează personajele din
conducerea aparatului de stat. Este „motivul” pe care îl preia chiar de la Litvinov
– ministrul comunist de Externe –, care într-o alocuțiune la Geneva se întrebase retoric: „Interesele acestor haimanale vrem noi să le servim?” . Pentru Panait Istrati „ haimanaua n-are decât pântic” . unde este ideologia care î și clama grija
față de popor, unde se află crezul mulțimilor flămânde, unde construcția unei alte lumi, mai bune și mai drepte, a șa cum se promitea?!
„– Cefalonitule! Să jurăm că nu vom ridica niciodată mâna în contra bol șe-
vismului, chiar dacă el ne-o arunca într’ o zi în închi soare : lui îi va datora mâine,
omenirea, libertatea-i complectă. nu va realiza decât foarte puțin din ce făgă-
dueș te, dar el făgădueș te totul, imposibilul chiar, și asta-i cu tezanța care trebue
veacului nostru fricos. – Aminteș te-ți istoria ciuva șilor.
îndată după încheierea războiului civil, o barocă delegație de ciuva și se pre-
zintă co misarului poporului la Instrucție:
– Ei! întrebă acesta. V-ați făcut sovie tul? Spune-mi ce ați făcut la voi.
– Tovară șe Lunaciarski! exclamă șeful delegației. Am format sovietul! pe urmă
i-am alungat pe popii pe cari țarul ni-i im pusese și i-am adus înapoi peș amanii
noștri (vrăjitori) cari trăiau prin păduri.
– nu e niciun progres, răspunse comisa rul, să înlocueș ti un popă cu-n vră-
jitor, dar ați făcut ce-ați vrut. Și asta-i libertatea. Restul va veni pe urmă, fără să
vreți. ”
Învinsul, cum se socotea Panait Istrati în 1927-1929, atunci când constatase
frângerea crezurilor sale, ne apare astăzi, după destrămarea uniunii Sovietice,
un biruitor. Inițial luptător pentru cauza celor mulți, izbit de discrepanțele între
idealuri și realitatea sistemului sovietic, Panait Istrati, după ce trage concluziile
necesare ia poziție față de cele constatate, singura poziție a unui om normal: con-
stată irealitatea miracolului sovietic și prevede prăbu șirea ideologiei găunoase,
blestemându-l. Spovedania unui învins devine astfel unul dintre primele docu-
mente care zdruncină sistemul de pe poziția unui scriitor militant, dezamăgit,
distrus, dar nu înfrânt.
De aceea Panait Istarti ne apare astăzi drept un scriitor care a contribuit la dă-
râmarea acestei societăți clădite pe principii pe cât de nobile în teorie, pe atât de
injuste în practică, devenind unul dintre primii și reprezentativii dizidenți – mai
târziu, și prin vocea lui Soljenițân, această mi șcare dizidentă având să fie gropa-
rul ideologico-moral al comunismului.
Ceea ce avea să-l învingă cu adevărat pe Panait Istrati a fost boala sa, purtată
ca o tragedie fizică, și nu cea morală de care s-a descătu șat în această carte. Izbă-
virea minții și a sufletului prin cunoa șterea totală a societății, în cele mai intime
și ascunse unghere ale ei, transformată într-o armă dibaci mânuită pentru de-

309
mascarea falsurilor descoperite, îl ridică deasupra suferințelor fizice. „ Și totu și,
nu vreau să cedez morții nedrepte, morții care-ți închide gura, în timp
ce trebuie să vorbeș ti. Să vorbeș ti fără cruțare, fără milă, în acest secol în care
minciuna socială domneș te în toate clasele și pune stăpânire, zilnic, pemințile
cele mai frumoase! […] Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care
atât am iubit-o!”
Și în alt loc:
„Tânguirile se vor înmulți de-acum încolo și vor fi acelea și: soarta muncitoru-
lui care nu este decât muncitor;a țăranului care nu este decât țăran sau, mai rău,
soarta lucrătorului nemulțumit (…) nu prezintă nimic îmbucurător sub dictatura
comunistă” Și nu se mulțumeș te doar cu aceste constatări, ci descopră și cauzele
acestor drame din statul care ar fi trebuit să fie un paradis al celor năpăstuiți: per –
secuții, deportare, fanatism, desfrâu, sinecurism, deturnări de fonduri, spionaj,
politicianism, șomaj, lipsuri. Sunt cuvintele care caracterizează lapidar societatea
bolșevică, enumerate de cel care s-a lepădat de comunism.
Nu mai putem este concluzia pe care o trag, comunicând-o direct cei întâlniți
de Panait Istrati pe „continentul sovietic” . Pe baza acestora apare și concluzia
martorului – scriitorul însu și: „Rapoartele poliți știlor cari se duceau în anchetă
acolo unde se produceau cazuri de antropofagie sunt istorisiri pe care niciodată un scriitor nu ar putea să le inventeze. Totul vorbeș te cu elocvența unei epoci de
supliciu care te revoltă că eș ti om” .
Te revoltă că eș ti om!
Este, categoric, nu concluzia unui învins, ci a unui luptător care a rămas pe
baricadă.
Grav bolnav, Panait Istrati a plecat într-o altă lume a speranțelor, în 1936, la
vârsta de 51 de ani, convins că doar spovedania este a unui învins, nu și forța lui
spirituală.
Biruit-au gândul! – zicea cronicarul de demult, meditând asupra trăiniciei
neamului românesc și a spiritualității sale. Preluăm vorba veche pentru a clama
și biruința lui Panait Istrati asupra lumii care avea să-l transforme dintr-un învins într-un om al dreptății și adevărului. un gând românesc a fâlfâit asupra urgiilor
bolșevice devenind biruitor în apărarea destinului omenirii. Biruința lui s-a pro-
dus în timp. Dar s-a produs!
„învinsul” de atunci este astăzi, din perspectiva timpului și a realităților isto-
rice, un biruitor.

310
Zanfir ILIE, drd,
Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării
a Universității de Stat din Moldova
V . A. URECHIA – UN MODEL ÎN LUPTA PENTRU
ASIMILAREA V ALORILOR EUROPENE
Contemporan cu mulți scriitori ajunși clasici, V . A. urechia, deși a fost o per –
sonalitate polivalentă, activând în multe domenii și publicând enorm, sprijinind
orice inițiativă meritorie în domeniul culturii, aducând mari servicii instituțiilor de cultură, fiind fondator al celor mai importante dintre ele, a rămas printre cei uitați. în afară de câteva lucrări care-i apreciază contribuția și dăruirea, opera
cărturarului, stigmatizat de polemica acidă a colegilor de generație, dar și de uni-versitate, rămâne într-o umbră a cercetării și istoriei literare actuale. Exemplul său edificator însă ar putea servi contemporaneității în procesul luptei care se dă pentru asimilarea valorilor europene. Analiza publicațiilor în ziarele vremii, a considerațiilor contemporanilor săi, luarea în seamă a ecourilor, preluate și am-plificate, care au răzbătut până în zilele noastre ar putea ajuta pentru construirea profilului publicistului V . A. urechia, elucidarea prodigioasei sale activități de
jurnalist, mereu în slujba țării și a semenilor săi.
Publicistica a ocupat cel mai important loc în întreaga activitate a lui V . A. ure-
chia. Se știe că a fost și un important istoric, mai ales sub raportul colecționării de cronici și izvoare românești, donate Academiei sau Bibliotecii, care mai târziu au slujit drept repere documentare în multe cercetări, și a lăsat o istorie a românilor în 14 volume. A contribuit, după puteri, la dezvoltarea dramaturgiei românești, într-un moment în care teatrele erau dominate de repertorii străine. A fost con-siderat unul din pionierii romanului românesc. în același timp, nu putem să nu
menționăm că în toate scrierile sale este foarte pronunțat filonul publicistic, ca-re-l plasează pe autor în postura omului de atitudine, îi imprimă caracteristica de „arhanghel al entuziasmului” , cum l-a numit B. P . h așdeu.
în memoriile publicate spre sfârșitul vieții, V .A. urechia a filtrat momentele
importante ale vieții sale, cu speranța nedisimulată că „o pagină, două din poves-tea vieții” sale „s-ar putea să prezinte oarecare interes”, precizând că tocmai partea
lumească, biografia interesează mai mult la oamenii iluștri, opera fiind sau nu cunoscută sau apreciată. „Ceea ce este omenesc, e ceea ce interesează în povestea oamenilor ilu ștri, adică ceeace tocmai face esența oamenilor obscuri” , nota autorul,
subliniind că acestea ar putea interesa posteritatea sau chiar și pe contemporani: „prin faptul că, împrejurările ne-au pus în relațiune cu cei mai mari bărbați ai națiunii și că am avut nemeritata onoare de a fi colaborator al multora din ei” [1].
Deși nu e considerat a fi unul din marii scriitori români, V . A. urechia a fost

311
printre primii literați ai timpului și avea, după cum a mărturisit de multe ori, mă-
sura propriei valori, atât cât a fost. Privind în urmă, după o viață zbuciumată, dar plină de realizări pentru poporul român și cultura lui, marele patriot, își începea
acum un secol și ceva, amintirile, cu o nostalgie a începuturilor, dar cu aprecieri
și autoaprecieri care s-au dovedit peste ani a nu fi deplasate.
Câteva repere biografice despre tatăl viitorului cărturar indică asupra faptului
că datorită poziției sale sociale, „împreună cu Marele Vornic Darie de la Dăr –
măne ști, Miclescu ginerele lui, Vasile Ion Camburul, Crupenski” [2], acesta avea
un rol important în viața social-politică a ora șului Piatra neamț. La senectute,
cărturarul a lăsat pagini interesante cu caracter preponderent biografic despre începuturile și ascensiunea sa intelectuală, dar care aduc în actualitate starea cul-
turii și a intrucțiunii publice din acele vremuri. Asrfel de fragmente permit a
înțelege mai bine particularitățile perioadei în care a viețuit și a scris cărturarul și ctitorul de instituții culturale, a cărui operă publicistică, confundată pe arii largi cu cea literară, prezintă un interes particular sub aspectul abordării problematicii majore a timpului său.
Vasile Alexandrescu urechia se na ște la Piatra neamț, la 15 februarie 1834,
din a doua căsătorie a clucerului Alexandru Popovici, judecător la tribunal, cu
Euphrosinia Photina, fiind unul din cei patru copii. Poziția socială a tatălui i-a
permis luxul, destul de rar pe atunci, de a merge la școală. A șa cum mărturiseș te
în memoriile sale, Vasile Alexandrescu și-a început școala la șase ani, într-o pe-
rioadă în care limba franceză câ știga teren în fața celei greceș ti, în care fuseseră
educați frații lui. După absolvirea primelor clase, însoțit de mama sa, ajunge la casa boierului Dumitrescu Stan, care îl avea angajat ca dascăl pe „Musiu” Xeno-pol, tatăl viitorului istoric, unde urma să învețe „carte franțuzească” . Primul în-vățător i-a fost tatăl lui A. D. Xenopol, al colegului de mai târziu de la Academie, instituție la a cărei apariție a contribuit din plin. „Franțuzirea” , care, î și aminteș te
cărturarul, a fost ironizată în epocă de corifeii culturii – Alecsandri, Faca, Millo, negruzzi, a fost totuși o soluție provizorie importantă, până după 1864, când se
va trece la învățământul primar obligatoriu în limba română.
După moartea tatălui, mama îl duce la o altă școală, tot franțuzească, la un
pension privat pe care-l ținea un elvețian, Ballif. „Gustul citirei” i-a fost insuflat de Grand Maman Duvivier, care-i punea pe elevi să citească în picioare și cu glas
tare. Fiica mai mare a lui Ballif, Adela, urma să fie soția lui Petit, jurnalist francez
la Tours, iar cea mică – soția lui Victor Place, consulul francez la Ia și, camarad
al unioni știlor Kogălniceanu, negri, Alecsandri, Panu, Lascar Catargi ș. a. O du-
ioasă amintire i-a purtat cărturarul unuia din cei doi fii ai lui Ballif, Alfred [3].
După instrucțiunea de care a avut parte la O șlobeni, moșia luată în arendă de
familia Ballif, V . Alexandrescu ajunge, prin intermediul dascălului școlii primare,
Costache nanu, să fie transferat la școala Trei Ierarhi, la Ia și, fiind p regătit pentru
internatul Academiei Mihăilene. Aici, copleșit de măreția ora șului, învață în ca-

312
merele austere ale dascălului C. nanu „geografia, istoria sfântă și aritmetica” , cu
care era familiarizat, în franceză, încă de la O șlobeni. Faptul că a început să învețe
în limba franceză încă din copilărie îi va determina cariera de mai târziu, când
va ajunge la Paris și va fi ales, pentru buna cunoaștere a limbii, să reprezinte și să publice articolele unioniste ale românilor în presa franceză.
Altă întâmplare biografică fericită îi deschide noi orizonturi: la Valea Viei,
moșia unchiului său, paharnicul Dumitru Meri șescu, unde tânărul V . Alexan-
drescu se refugia vara împreună cu dascălul său, venea Gheorghe Asachi. într-
una din vizite, fiindu-i prezentat tânărul învățăcel, marele scriitor a încurajat-o pe mama acestuia să-l dea la Academie, promițându-i ajutorul. în toamnă, fosta
domni șoară de onoare de la curtea lui Ioniță Sturdza Vodă, î și duce odrasla la Ia și
și după ce trece pe la domnița Elena cu care-și petrecuse copilăria și pe la Doam-
na Ecaterina Sturdza, cu o scrisoare dată de Alecu Bal ș către ruda sa, Ciunțu Bal ș,
epitrop al școlilor, ajunge la Gheorghe Asachi. Astfel, V . Alexandrescu devine
bursier, locuind în „internatul protipendadei” , cum va scrie mai târziu. Directorul institutului, Gheorghe Câmpeanu, îi stabileș te la înmatriculare numele de Vasile
Alexandrescu, pe care ulterior cărturarul și-l va prelungi cu cel al cronicarului,
de la care se va revendica și din punctul de vedere al genealogiei, fapt ce avea să-i aducă multe ironii în presa vremii. unul din cei care l-a criticat în treacăt pe
urechia, și pentru atribuirea acestui nume, a fost chiar poetul național, Mihai
Eminescu, reproșându-i că și-a luat „porecla unei vechi familii boierești din Mol-
dova pentru a-și împodobi mutra cu ea, după ce mai înainte a mai fost purtat încă vreo patru-cinci porecle, parte îndreptățite, parte de fantezie. Toată lumea ghicește că nu poate fi vorba decât despre D. Pseudo-Urechia” [4]. n-a fost singura ironie
cu care a fost tratat de contemporani.
Pentru încurajarea de a continua studiile și scriitura, urechia va rămâne re-
cunoscător întreaga viață si va marturisi ulterior în multe ocazii aprecierea față de cei doi deschizători de drum – Kogălniceanu și Alecsandri – care au jucat un rol decisiv în formarea sa intelectuală și literar-publicistică. Profesorii Dimi-trie Stoica, Stavrat Tânăr, I. Albineț, Lăzărescu, niculiță Morărescu, Ion Ionescu,
Teodor Stamate, Teodor Codrescu, Vasiliu-Lazarini, Partenie Antohi – primul litograf român, la primele clase gimnaziale și dr. Câmpianu, Dimitrie Gusti, For –
gher, Malguvenne și Luzzato, sunt amintiți cu recunoștință de V . A. urechia în
memoriile sale, cu reverența cuvenită, pentru că și lor le datora ascensiunea inte-lectuală. Printre colegii săi de atunci, care au ajuns mai târziu importanți oameni de stat, se numără: „D. Nei, fost membru la Curtea de Compturi, d-nii N. Culianu, Mărzescu, Pilat (general), Dabija (fost ministru al lucrărilor publice), Peiu (colo-nel), Dimachi, care rămase o viață de om membru și pre ședinte al Curții de Apel
din Iaș i, Romanescu, un nepot al artistului Poni… ” [5].
în acea vreme, studiile erau în atenția societății civile până la cel mai înalt

313
nivel. La examenele ținute în „aula solemnităților” , până la 1848 asistau minis-
trul – vornic bisericesc, epitropul școlilor, refendarul Gheorghe Asachi, unul din
ctitorii Academiei Mihăilene, mitropolitul, însu și Domnitorul Mihai Sturza, sub
a cărui domnie se înființase moderna instituție de învățământ superior, și foarte
mult public. Amintindu-și de atmosfera acelor examene și de importanța pe care
autoritățile vremii o acordau actului de cultură, cărturarul deplânge, în memori-ile sale, superficialitatea expeditivă a examenelor de mai târziu.
Sentimentele patriotice care îi vor însufleți acțiunile pe tot parcursul vieții
i-au fost cultivate în Academia Mihăileană, care, după „aș a zisa revoluțiune de
la 1848” a fost închisă, acuzată fiind de sprijinirea „buntu șnicilor” . în primăvara
anului 1848 a fost martorul revoluției, Se observă din aceste citate că shimbările
de ordin social, care au ajuns în manualele de istorie drept fapte demne de amin-
tit sunt puse la îndoială de unul dintre contemporani – V . A. urechia – martor
ocular al faptelor descrise și prelucrate de istoriografii de mai târziu. De fapt, de notat, pentru a putea face o apreciere a cărturarului și publicistului de atunci, ca această părere nu era singulară. Printre alții, G.Panu, în ale sale memorii va po-vesti despre acele vremuri în care se puneau bazele științifice elementare, într-o țară rămasă cu mult în urma celor europene.
După ce rămâne fără ocupație, se angajează copist, trece cu bine peste epi-
demia de holeră, scăpând ca prin minune, ajutat de tatăl său vitreg, se retrage împreună cu mama sa la Piatra neamț, în casa unchiului său. Revine la Ia și în
perioada în care în locul Academiei Mihăilene se deschide o școală reală cu cei
mai slabi profesori, care nu participaseră la mi șcarea națională, cei buni fiind ex-
cluși pentru participarea la revoluție. Conjunctura politică nefavorabilă se reflec-
tă direct în procesul de învățământ, spiritul național, istoria și limba fiind excluse
la ordinul consulului rus. în această școală, care era un surogat al Academiei
Mihălene, a continuat V . A. urechia să învețe, deși nu mai avea ce. Alte întâlniri
favorabile îi deschid noi perspective. împrietenindu-se cu I. Romanescu, nepotul
lui Poni, traduce împreună cu acesta un roman franțuzesc, dar pierd manuscri-sul. Romanescu îi înlesneș te frecventarea Teatrului național, iar Poni îl inspiră
să scrie dramaturgie. un mare actor al epocii, comedianul Luchian, îl determină
să traducă comedii franceze – exercițiu care îi va îmbogăți cunoștințele de limbă franceză și îi va sluji peste doar câțiva ani, în anii de studenție, când va începe activitatea publicistică, înființând Opiniunea, organul românilor din străinătate.
Teatrul fusese, la rândul său, „epurat” de „elementele revoluționare” , adică de
cei mai talentați actori și autori. De aceea, nu prea era frecventat. Cei care rea-
nimaseră teatrul, Alecsandri și Kogălniceanu, erau exilați, iar „noua invasiune
rusească, motivată de revoluțiunea de la 1848 nu era de natură a favorisa continu-itatea succesului Teatrului Național” [6].
Cu mazilirea lui Mihai Vodă Sturdza și venirea la tron a lui Grigore Ghica,
„tinerimea parisiană” revine în țară și se implică în modernizarea societății după

314
model franțuzesc. Aceste detalii au fost relatate în memoriile lui V . A. urechia,
publicate în „Apărarea n ațională” .
La scurtă vreme de la schimbarea Domnitorului, situația școlară se
îmbunătățește. După o scurtă perioadă extra școlară petrecută ca practicant în
cancelaria „departamentului din lăuntru” , într-o zi, tânarul V . Alexandrescu
hotărăște să revină la școală dar este refuzat. Atunci îndrăznește să ia cu asalt reședința domnească având în buzunar o jalbă către domnitor. Aici soarta îi zâm-
bește din nou. în momentul în care urma să fie scos afară de gărzi, apare salvator
Mihail Kogălniceanu, care îl duce la Ghica Vodă și cererea îi este satisfăcută. Mai mult decât atât, câștigă pentru totdeauna, cum se va vedea de-a lungul vieții, bunăvoința și protecția unuia din cei mai importanți intelectuali și oameni de stat. întâlnirea cu Mihail Kogălniceanu, poate fi considerată decisivă în formarea
tânărului cărturar, care era curios să afle de toate, deschis fiind spre toate dome-niile [7]. Recunoș tința pe care i-o va purta V . A. urechia lui Kogălniceanu de-a
lungul vieții, chiar când vor fi în tabere ideologice sau politice diferite, se explică și în acest fel. A fost, după cum mărturiseș te mai târziu cărturarul, izbânda ti-
nereții lui: „am avut de la 1849-1850 multe alte isbînde, dar nici una n’ a sguduit
ca aceasta adînc sufletul meu. Și iată cum lui M. Kogălniceanu am datorit primul
lumini ș voios din calea, lung timp posomorîtă, a tinereții mele”.
Acest fericit accident biografic, alături de acela în care avea să-l cunoască pe
Vasile Alecsandri, îi vor marca definitiv cariera și viața. Bardul de la Mirceș ti avea
să-i deschidă drumul spre literatură, încurajându-i debutul. Kogălniceanu l-a in-trodus în lumea academică, înlesnindu-i și plecarea la studii la Paris, unde tână-
rul Basil Alexandresco va debuta ca publicist, preocupare pe care nu o va aban-dona până la sfâr șitul vieții. întreaga sa operă va sta sub semnul publicisticii, iar
preocuparea pentru destinul țării va fi continuă. Chiar și în memoriile publicate spre sfârșitul vieții și până în ultima zi se poate observa că publicistul urechia l-a
surclasat pe scriitorul, dramaturgul și întrucâtva chiar și istoricul u rechia.
Destinul său, complex și proteic, și-a pus amprenta pe biografia viitorului căr –
turar și ctitor de a șezăminte culturale, cum ar fi Ateneul Român, Academia Ro-
mână, lucru care și-a găsit reflectare în opera sa artistică și publicistică.
Refe Rințe bibliog Rafice
1. V. A. Urechia. Schițe memorialistice. București: Editura pentru literatură, 1969.
2. V. A. Urechia. Din tainele vieții. În: Apărarea Națională, 1900.
3. Vistian Goia. V. A. Urechia. București: Editura Minerva, 1979.
4. Ibidem.
5. V. A. Urechia. Din tainele vieții.
6. Ibidem.
7. Vistian Goia. Prietenia M. Kogălniceanu – V. A. Urechia. În: Magazin istoric,anul IX, 1975, nr.
12 (dec.), p. 59.

315
REZUMATELE ARTICOLELOR
Victor Moraru, dr. habilitat, prof. univ., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei
Vocația europeană a Republicii MoldovaArticolul pune în discuție subiectul opțiunii europene a Republicii Moldova și dezvăluie o serie de întrebări care apar pe parcursul avansării procesului de integrare europeană. Atingerea acestui rezultat ar trebui să fie efortul comun al societății, un alt aspect impor –
tant este asimilarea experienței altor state care au devenit membre ale uniunii Europene.
Constantin Marinescu, dr. habilitat, prof. univ., membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei
Gânduri despre eforturile Republicii Moldova de integrare în Uniunea EuropeanăArticolul abordează subiectul integrării europene a Republicii Moldova cu o atenție deo-sebită asupra rezultatelor obținute și a piedicilor în calea acestui proces. Chiar dacă s-au înregistrat rezultate importante în acest sens, opinia publică consideră că rezultatele sunt departe de cele așteptate. Subiectul este prezentat și din punctul de vedere al implicării
României în acest proces.
Mihai Cimpoi, acad., Academia de Științe a Moldovei
Anul 1812 în proiecțiile vizionare eminescieneAnul 1812 este considerat în publicistică un simbol a distrugerii, începând cu teroarea is-toriei odată cu pierderea Basarabiei și a identității. Se pune accent pe con știința românilor
și pe încrederea marilor națiuni europene, evidențiind personalitatea poporului român, care încearcă să aibă încredere în propriile forțe în fața Rusiei. Eminescu consideră anul 1812 o oră istorică, unde se pune accent pe documentele și studiile ce tratează problema
Basarabiei, care încă făcea parte din Moldova la 1812. în consecință, Eminescu a avut
dreptate în ceea ce prive ște istoria românilor intersectată de puterea rusească, totu și învinsă
de con știința românilor pe care și-au fortificat-o cu încredere.
Cuvinte-cheie: 1812, M. Eminescu, istoria Basarabiei, Rusia, suzeranitate, Poarta Otomană.
Răzvan Theodorescu, acad., Academia RomânăVizualitate și limbaj în vechea civilizație a românilorPentru a defini esența vizualității și a limbajului în vechea civilizație a românilor un rol important îl are istoria mentalităților, unde relația vocabular-societate devine o semantică istorică. De altfel, se disting 4 etape ale coincidenței vizualității cu limbajul, și anume: efigial-solemnă a sec. XIV-XV , narativă a sec. XVI, tactilă a sec. XVII și etapa decorati-vismului și a oralității sec. XVIII. Limbajul se metamorfizează cu iconografiile, devenind emblematic pentru civilizație. Individualitatea creatoare prin narație și limbaj reprezintă o modalitate de a transfera în scris și imaginativ rezultatul diverselor experiențe ale omului creator.Cuvinte-cheie: limbaj, vizualitate, civilizație, metoda econologică, semantica istorică.

316
Ion Dediu, membru corespondent al A ȘM, dr. habilitat, prof. univ., director onorific al
Institutului de Ecologie și Geografie al Academiei de Științe a Moldovei
Contribuția naturaliștilor români la dezvoltarea ecologieiEcologia a fost și rămâne un subiect la care participă o serie de savanți, naturali ști prin
intermediul cărora este posibilă dezvoltarea acesteia. începând cu herodot – părintele
istoriei și geografiei, Strabon, care a determinat a șezarea georgrafică a râurilor și locali-
tăților din apropierea Pontului Euxin, și terminând cu Dioscoride Pedanios Anazarebus
– medic în armata română și botanist grec, problema ecologiei are rădăcini adânci, ceea
ce i-au determinat pe mulți naturali ști contemporani să studieze cât mai profund această
știință. Oamenii de știință din România au dat importanță ecologiei datorită manualelor
cu caracter științific, înființării unor instituții cu acela și profil. Aici îi putem menționa pe
A. n. Vitzu – întemeietorul fiziologiei experimentale, Victor Babeș – fondatorul primului
Institut de Bacterioologie și Patologie din Bucureș ti, Constantin Esarcu – autorul prime-
lor cursuri de științe naturale din România. Atât pentru ecologia botanistă, acvatică, cât și
pentru cea forestieră, naturali știi români au avut o contribuție remarcabilă.
Cuvinte-cheie: naturali ști, ecologie, experiment, medicină, ș tiință, botanică.
Gheorghe Bobână, dr. habilitat, prof. univ., Institutul Integrare Europeană și Științe Poli-
tice al Academiei de Științe a MoldoveiȘtiința și valorile umanismuluiArticolul analizează relația dintre știință și valori umane, demonstrând că știința modernă este produsul erei Renașterii și al culturii Renașterii, care tindea spre afirmarea cercetării științifice și crearea primelor forme de organizații științifice are erei moderne.
Victor Juc, dr. habilitat, prof. cerc., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al
Academiei de Științe a MoldoveiConfigura ția teoretic ă a științei rela țiilor interna ționale
Relațiile Internaționale, fiind abordate sub aspectul disciplinar-științific, reprezintă prin statutul lor un demers interdisciplinar și multidisciplinar, al cărui obiect complex de stu-diu este valorificat prin concursul mai multor științe și cu ajutorul unui spectru ierarhic
diversificat de metode de investigație. Abordarea Relațiilor Internaționale în plan episte-mologic, ca obiect de investigație, urmăreș te descrierea, explicarea, interpretarea și înțe-
legerea lor, pe cînd determinarea obiectului de studiu în baza diferitor criterii rezultate din diversitatea actorilor și complexitatea fenomenelor și proceselor este în măsură să
contribuie la definirea statutului disciplinar.
Alexandru Amititeloaie, dr., prof. univ., universitatea „George Bacovia” , Bacău, România
Deficitul de democrație în politica decizională a Uniunii Europene
în ultimul timp soarta Europei este hotărâtă de un nucleu de putere din ce în ce mai re-
strâns, statele membre fiind constrânse, într-o formă sau alta, să execute întocmai deciziile acestui grup, fie că le sunt sau nu convenabile. După ce au constatat că popoarele nu agre-ează planurile lor de integrare politică și constituirea unei autorități suprastatale, liderii
europeni au hotărât să impună tuturor statelor membre ale u niunii Europene procedura

317
parlamentară de ratificare a tratatelor. Experiența a demonstrat că parlamentele pot fi con-
trolate și deci nu există riscul ca vreunul dintre ele să respingă măsurile pe care le adoptăacel nucleu de putere al uniunii. Prin urmare, fiind ignorată cu bună știință voința popoa-
relor, în dezbaterile publice se vorbeș te tot mai des de o înlocuire a democrației populare
cu o „democrație a elitelor” . Dar și la nivelul a șa-ziselor elite se produce o stratificare și
ierarhizare, astfel încât se ajunge ca puterea de decizie să fie acaparată de un grup restrâns de indivizi, situație care contravine valorilor democrației. Dacă avem în vedere că alter –
nativa democrației este dictatura, putem constata, chiar în politica decizională a uniunii
Europene, tendințe tot mai accentuate de autoritarism. Cuvinte cheie: integrare, cooperare, tratat, uniune, aderare, referendum, stat, națiune,
piață.
Pompiliu Comș a, dr., prof. asociat, Galați, u niversitatea „Apollonia” , Ia și, România
Drepturile omului în viziunea Uniunii Europene
uE reprezintă puterea care promovează drepturile omului ca principala premisă de va-lorificare a democrației atât la nivel de membri ai uniunii, cât și în relațiile cu statele din
afară. Tototdată, uE deține o politică ce se axează pe drepturile civile, politice, economice,
sociale și culturale, vizând egalitatea dintre femei și bărbați, combaterea discriminării la
nivel rasial, religios, vârstă, handicap sau poziție socială. în acest sens, valorile umane și
însuși omul reprezintă stăpânul, problemele și necesitățile sale fiind principalele obiective
de soluționare și dezvoltare a u niunii.
Cuvinte-cheie: drepturile omului, uE, combaterea discriminării, valori, Curtea Europeană.
Svetlana Ciumac, dr., conf. cerc., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al
Academiei de Științe a MoldoveiDimensiunile procesului de europenizareIntegrarea Europeană este considerată o prioritate politică și socială, unul din cele mai importante și răspândite fenomene care implică atât statele membre ale uniunii Europe-
ne, cât și statele care au început negocierile de aderare. Cercetarea și analiza fenomenului europenizării, mecanismelor și a impactului acestora asupra statelor membre și în curs de aderare este o necesitate vitală pentru țările implicate în acest proces. Actualitatea și complexitatea acestor probleme este condiționată îndeosebi de specificul și caracteristicile naționale pre-existente relației cu uniunea Europeană ale statelor membre de curând ale
uE și ale celor în curs de aderare.
Sergiu Moraru, drd, Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de
Științe a MoldoveiSecuritatea națională: complexitatea reală a problemeiArticolul pune în discuție problema securității naționale a Republicii Moldova. Circumstanțele politice actuale ale Republicii Moldova determină cercetătorii acestui do-meniu la analiza beneficiilor și constrângerilor situației politice curente. La fel de impor –
tantă este și securitatea informațională a țării, și faptele ne arată necesitatea de a regândi abordarea securității și securității informaționale.

318
Rafic Sulaiman, drd., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de
Științe a Moldovei
Fațetele federalismuluiArticolul pune în dezbatere noțiunea de federalism, evidențiind câteva din interpretări-le acesteia. una din abordările vizate se axează pe legătura dintre elementele federației,
autoadministrarea acesteia și abilitatea de a acționa ca unitate. un alt punct de vedere
subliniază asigurarea condițiilor benefice pentru elementele sale, situație preferabilă de cea de a fi solitar.
Silvia Mîtcu, drd, Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe
a MoldoveiInițierea și diversificarea programelor științifice ale Organizației Tratatului Atlanti-cului de NordCercetarea procesului de constituire și evoluție a programelor științifice realizate de că –
tre Alianța Atlanticului de nord vine să demonstreze diversitatea politicilor nemilita –
re exercitate de această instituție de cooperare multilaterală. Programul Științific a fost instituționalizat pentru a susține activitățile de securitate și apărare, prioritate fiind acorda –
tă științelor tehnologico-inginerești și naturale (ale pămîntului și vieții). în general , Progra –
mul Științific conține mai multe mecanisme de cooperare ce sunt îndreptate spre realizarea mai multor obiective concrete: burse de cercetare științifică, cooperarea științifică și tehno –
logică, susținerea infrastructurii de cercetare și Știință în serviciul Păcii. Aceste obiective au fost realizate cu precădere în perioada războiului rece, asistența financiară fiind acordată cercetătorilor din statele aliate, însă au fost prelungite în mare parte și în forme modificate după 1993, când a fost acordat accesul și cercetătorilor din statele partenere.
Mihail Guzun, dr., conf. univ., Facultatea Jurnalism și Științe ale Comunicării a
universității de Stat din Moldova
Tranziția, criza de valori și identitatea națională: de la incertitudine la redefinire
(Cazul Republicii Moldova)
Trecerea de la totalitarism la democrație a generat schimbări importante în toate sferele vitale ale statului. Suntem noi, în condițiile de criză sau într-o situație de bază în căutarea de esențe? Autorul prezentului articol a încercat să răspundă la această întrebare, apelând la exemple din zona de fenomen național.Cuvinte-cheie: criză, identitate națională, tranziție, valori, redefinire.
Irina Rotaru, lect. univ., drd., u niversitatea „Apollonia” , Ia și, România
Identitate și alteritate în procesul de unificare europeană: o perspectivă fenomenolo-
gică asupra integrării culturale
Textul examinează eventualele atitudini de respingere a ideii de integrare culturală în for –
mațiuni suprastatale. Se arată care sunt motivele ce pot duce la o asemenea atitudine și, în
acela și timp, dacă au ca fundament o înțelegere adecvată a fenomenelor pe care le resping.
Demersul este unul teoretic, nu tehnic, și este inspirat de filosofia autorului german con-
temporan Bernhard Waldenfels. Cuvinte-cheie: identitate, unificare, integrare, cultură, globalizare, uniune.

319
Laura Ciubotara șu-Pricop , dr., lector univ. asoc., universitatea „Al. I. Cuza” , Ia și, România
Dialogul intercultural ca principiu axiologic al procesului de integrare
Articolul încearcă să scoată în evidență elementele teoretice ce stau la baza procesului de integrare, să identifice punctele de reglaj ale procesului de integrare, acolo unde teoria î și
găseș te de fapt posibilitatea de a fi pusă în act. Perspectiva de ansamblu asupra procesului
de integrare este una cu profunde implicații filosofice, pentru că se bazează pe conceptul de dialog, discerne între tipurile de relații ce se instaurează între participanții la dialog. Pe de altă parte, la nivel metodologico-aplicativ se evidențiază mecanismele ce se declan șea-
ză, în mod firesc, în cadrul procesului de integrare la nivel cultural, ideologic, religios și,
acolo unde apar disfuncții, elementele corective.Cuvinte-cheie: integrare, asimilare, dialog intercultural, cunoa ștere dialogică, reciproci-
tate, pasiune.
Victor Mocanu, dr., conf. cerc., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Acade-
miei de Științe a Moldovei
Autoidentificarea socială în condițiile transformării societății contemporane moldoveneș ti
Articolul este consacrat analizei tendințelor recente în constituirea structurii sociale a so-cietății moldoveneș ti. Cercetarea a demonstrat că în Republica Moldova nu există o relație
clară între educație, ocupație, venituri, proprietate, mod și stil de viață etc. care facilitează
identificarea claselor sociale. Transformările socioeconomice și politice au condus la for –
marea a noi grupuri/straturi sociale, noi structuri profesionale și au modificat structura
societății în ansamblu. noile grupuri/straturi sociale apar nu în baza principiilor clasice
de stratificare, ci au la temelie particularități specifice naționale, legate de procesele de privatizare, de formarea economiei și relațiilor de piață. Cuvinte-cheie: clasă socială, structură socială, stratificare socială, educație, ocupație, mod și stil de viață
Andrei Dumbrăveanu, dr., conf.univ., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al
Academiei de Științe a Moldovei
Referințe metodologice ale cercetării stratificării sociale în Republica MoldovaStratificarea socială reprezintă un proces complex specific relațiilor dintre oameni și modalităților de relaționare. Viața comunitară constituie societatea de status ce se stabileșete și se conduce după tradiții bine întemeiate, apreciind valorile și normele so-ciale. Omul se află într-o luptă continuă pentru a acumula un număr de bunuri, astfel interacționînd din punct de vedere economic și își creează o anumită situație socială. Cer –
cetarea structurii sociale de azi permite să cunoaștem adevăratele motive care îî motivează pe oameni să creeze un anturaj sau grupuri în jurul unor lideri. Fiecare ia prin selecție anumite elemente din societate, astfel acumulînd o experiență. Cît despre umwelt și In-
newelt, acestea ne permit perceperea structurii energetice a fiecărui individ, cum își rezol-vă problemele, modul de formare a personalității, crearea intereselor. Stratificarea socială în Republica Moldova se formează odată cu postmodernismul, consolidîndu-se grupurile sociale, formarea noilor clase sociale.Cuvinte-cheie: clasă socială, stratificare socială, grup, individ, norme de drept, relații sociale.

320
Gheorghe Călcîi, dr., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de
Științe a Moldovei
Stratificarea socială: impactul nivelului de traiîn articol sunt analizate noțiunile de bază ale cercetării: nivelul de trai, stratificarea socială,
locul inegalităților sociale în sistemul ideologic al straturilor de populație. Drept criteriu de stratificare după nivelul de trai a fost utilizată aprecierea veniturilor familiei de către respondenți. Conform acestui criteriu, populația supusă investigației se divizează în șase straturi. Majoritatea populației (70-75%) completează straturile de jos (2) ale societății. Straturile de mijloc (de asemenea 2) formează 20-25%, iar cele de sus – 1%.Cuvintele cheie: stratificarea socială, nivelul de trai, inegalitatea socială, grupuri sociale, venituri bănești.
Iurie Caraman, dr., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice alAcademiei de
Științe a Moldovei
Stratificărea culturală și consumul cultural în comunitățile rurale ale Republicii
MoldovaInegalitatea socială este caracteristică oricăror societăți. Criteriile de divizare, indicate în literatura de specialitate, sunt multiple. La baza divizării poate fi o formă socială, alta decât cea a restului de subiecți, cu alte cuvinte, oamenii pot aparține aceleași categorii sociale și / sau pot avea un statut social divers.Articolul urmărește testarea modului în care diviziunea culturală se remarcă în zonele rurale ale Republicii Moldova. Studiul culturii se realizează prin concepte fundamenta-le întâlnite în antropologia culturii, precum și în sociologia culturii – modelul cultural, consum cultural, valorile culturale, etosul, configurația culturală, tradiție, valoare umană, care sunt prezente în orice abordare a fenomenului cultural.
Bogdan C. S. Pîrvu, dr., u niversitatea „Iuliu h ațieganu” , Cluj-n apoca, România
Doina Cozman, prof. univ., dr., u niversitatea „Iuliu h ațieganu” , Cluj-n apoca, România
Trăsăturile sociale ale personalității artistice
Trăsăturile personalității sunt în strânsă legătură cu arta și opusă științei apelând la nevro-
ză ca angajament spre activitatea artistică.Creativitatea pledează pentru non-social și an-
ti-social. Deci, artistul, fie el scriitor sau pictor activează în singurătate nefiind preocupat de perceperea celor din jur a comportamentului său, un fel de excentric neținând cont de etică sau efectele morale. în ceea ce priveș te excentricul, acesta reprezintă un tip energic,
sociabil, deseori impulsiv, se expune riscului fiind oarecum iresponsabil, ceea ce nu pu-tem atribui unui artist creator care mai mult se caracterizează prin introvertism – retras, prudent, păstrează distanța impunându-se prin naivitate. în acest sens, psihologia umană
trece dintr-o emisferă la alta în funcție de profesia individului, astfel accentuând nevroza, tensiunea interioară a omului creator ce se bazează pe viziunea personală.Cuvinte-cheie: personalitate, artist, creator, psihologie, sentiment, extrovertism, introver –
tism.

321
Mihai Lescu, dr., conf. univ., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Acade-
miei de Științe a Moldovei
Instituția cenzurii în Moldova SovieticăArticolul prezintă instituția cenzurii în Moldova sovietică. Autorul descrie evoluția ei instituțională, activitățile de bază, atenția specială este acordată extinderii cenzurii asupra mai multor domenii ale vieții sociale. ultima etapă a acestei evoluții este prezentată ca
fiiind autocenzura.
Georgeta Stepanov, dr., conf. univ., Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a
universității de Stat din Moldova
Paradigma culturii digitalizate. Cazul Republicii MoldovaArticolul include analiza unor site-uri culturale din Republica Moldova, pe de o parte, și,
pe de altă parte, referința la realitatea evenimentelor noastre culturale în mass-media on-line. Deseori, abundența senzațională a unor site-uri duce la neglijarea culturii de către managerii lor. După datele oferite de cercetarea cantitativă, putem confirma că calitatea sectorului cultural al mass-mediei on-line nu este atât de dezvoltat pentru a putea reflecta tot adevărul vieții noastre culturale.Cuvinte-cheie: cultură, internet, on-line, digitizare, site, informație.
Vasile Malanețchi, lector superior, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a
universității de Stat din Moldova
Sistemul editorial-poligrafic din Republica Moldova la începutul tranziției în viziu-
nea unui expert europeanCercetarea fenomenului cărții moldovenești după destrămarea imperiului sovietic a dat rezultate semnificative conform situației Moldovei ca țară în reabilitare după șocul politic și social. urmărind cercetarea lui Didier Dutour, am ajuns la concluzia că munca de an-
treprenoriat particular în producția de carte a fost posibilă începând cu 1990, până atunci fiind monopol de stat. Existau câteva edituri, 6 la număr, care la fel erau monitorizate de stat. S-a constatat că odată cu democratizarea și libertatea antreprenoriatului a crescut nu-mărul de edituri private. Perioada de tranziție și-a pus amprenta și asupra prețului cărții, acesta variind de la cartea moldovenească de buzunar egalat cu prețul unui pachet de țigări la cartea rusească, astfel iscându-se o concurență de import.Cuvinte-cheie: tranziție, sistem sovietic, valori democratice, difuzarea cărții.
Boris Parfentiev, dr., Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a universității de
Stat din Moldova
TV Moldova 1: calea anevoioasă spre o instituție publicăArticolul prezintă evoluția televiziunii naționale spre o instituție publică. Autorul pre-zintă diferite probleme ale televiziunii naționale spre devenirea unui agent media liber de influență politică, pe lângă alte probleme ce țin de diversitate și relevanță socială. Este arătată necesitatea unor programe profesionale și social relevante.

322
Mariana Tacu, cercetător științific, Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al
Academiei de Ș tiințe a Moldovei
Tehnici mediatice de reflectare și practici metodologice de interpretare a realității
social-politice
Produsele mass-media pot schimba cronologia reală a evenimentelor politice, propunând noi scenarii prin intermediul tehnicilor moderne de clivaj. Tehnicile media definesc tra-iectorii, reprezintă în majoritatea cazurilor instrumente ce stabilesc modul de utilizare a mijloacelor de informare în masă în situații de adaptare rapidă, în vederea atingerii obiec-tivelor principale și secundare în procesul de transmitere a informațiilor, cu scopul de a informa, influența și de a obține anumite efecte în direcția dorită. Viața politică reflectă o dinamică a contextelor și spațiilor de comunicare. în această dinamică un rol aparte
revine: tehnicilor mediatice generale – referitoare la metodele de descriere a evenimen-telor politice, reprezentate de norme și reguli profesionale de bază; tehnicilor mediatice particulare (de influențare) – aplicate cu un anumit scop de către mijloacele de informare în masă; practicilor metodologice de interpretare, utilizate de către instituțiile naționale și internaționale ce se ocupă de monitorizarea sistematică a activității mass-media.
Mădălina Manolescu, drd, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a univer-
sității de Stat din Moldova
Condiția de afirmare a dialogului civic și socialArticolul prezintă probleme ale societății contemporane și accentuează necesitatea unui dialog eficient dintre puterea politică și societatea civilă. Se argumentează necesitatea însușirii culturii dialogului și impactul său benefic asupra deciziilor politice importante. In acest context, articolul arată probleme sociale și politice ale Republicii Moldova prin prisma dialogului civic și social.
Lucia Grosu, cercetător științific, Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al
Academiei de Ș tiințe a Moldovei
Relațiile publice în Europa Centrală și de Est în contextul tranziției democratice
în țările Europei Centrale și de Est fenomenul relațiilor publice apare și se dezvoltă abia
la începutul anilor ’90. înainte de 1989 nu se poate pune problema existenței relațiilor pu-
blice în sistemul comunist, deoarece, a șa cum arată definițiile clasice ale profesiei, aceasta
este legată exclusiv de democrație. Textul propune o prezentare a importanței relațiilor publice ca instrument activ în transformarea socială, în schimbarea mentalităților și în
înnoirea practicilor instituționale și culturale. Articolul pune în valoare abordarea tran-
zitorie a relațiilor publice, abordare introdusă și dezvoltată în literatura de specialitate de
către cercetătorul polonez Ryszard Lawniczak. Conceptul de „relații publice de tranziție” descrie relațiile publice din țările Europei Centrale și de Est – relații publice care ajută
organizația să se adapteze schimbărilor de la o economie planificată la capitalism și de la
socialism la democrație.Cuvinte-cheie: relații publice, democrație, transformare, relații publice de tranziție, stra-tegii și instrumente, Europa Centrală și de Est.

323
Diana Moraru, cercetător științific, Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al
Academiei de Ș tiințe a Moldovei
Politicile Uniunii Europene în domeniul audiovizualului
Articolul urmărește subiectul evoluției politicilor în domeniul audiovizualului. Prin ana-liza cercetărilor efectuate asupra acestui subiect putem ajunge la concluzia că datorită ele-mentelor constant schimbătoare ale acestui domeniu și din cauza tehnologiilor care se dezvoltă, stabilirea unor politici potrivite și funcționale se dovedește a fi o provocare.
Gheorghe Spiridon, drd, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a universității
de Stat din Moldova
Efectele mass-mediei asupra procesului educaționalArticolul dezvăluie specificul influenței mass-media asupra educației. Autorul explică ne-cesitatea unei educații speciale cu privire la mass-mediei, iar de cealaltă parte consecințele lipsei unei atare educații. De asemenea, influența mass-media asupra copiilor și tinerilor este o problemă care trebuie tratată cu atenție particulară, din moment ce ei acordă o mare parte din timpul lor liber accesului la mass-media. Deoarece mass-media este un agent important al dezvoltării societății contemporane, informația transmisă de aceasta atinge întreg sistemul educațional prin educatori, profesori și părinți.
Florin Paloșan, drd, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a universității de
Stat din Moldova
Reflectarea problematicii religioase în presa româneascăArticolul pune în dezbatere problema abordării tematicii religioase în presa românească. Datorită noii situații din țară, cea de a fi membru al uniunii Europene, religia ca fenomen
se confruntă cu probleme spercifice atât în relațiile sale cu societatea, cât și cu puterea politică. De aici și implicarea bisericii române în politică. De felul cum reflectă presa ches-tiunile legate de Biserică depinde sănătatea spirituală a societății.
Tatiana Spătaru, dr. habilitat, Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Acade-
miei de Științe a Moldovei,Maria Tonu, drd., u niversitatea de Stat din Moldova
Obstacole in informarea persoanelor dizabilitateStigmatizarea și discriminarea persoanelor cu diferite tipuri de dizabilități este în mare
parte rezultatul lipsei de informație și a stereotipurilor create de mass-media față de acest segment social (discriminat, pasiv, izolat, o povară pentru societate). Imaginea unei per –
soane cu dizabilități integrate activ în viața socială ține de valorificarea și influențarea mediului social, de către sursele de comunicare în masă. Mass-media informează, or –
ganizează și formează o orientare activă în căutarea resurselor informaționale în vede-rea soluționării problemelor acestei categorii sociale. Astfel, mass-media, executându-și funcțiile sale, trebuie să motiveze acest segment social destul de vulnerabil de a aplica o atitudine și implicare activă în societatea modernă.

324
Viorel Enea, prof., dr., Centrul de Studii Ștefan cel Mare și Sfânt Pașcani-Iași
Dezvoltarea culturii antreprenoriale în rândul tinerilor prin parteneriate educaționaleArticolul de față pune în discuție problema culturii antreprenoriale și necesitatea revigo-rării politicilor sociale cu privire la acest lucru. O educație adecvată în spiritul antrepre-noriatului ar trebui să înceapă de la o vârstă mai mică prin diferite programe și metode eficiente.
Lidia Troianowski, dr., conf. univ., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al
Academiei de Științe a MoldoveiOmul în contextul imixtiunii valorice a globalizăriiArticolul este consacrat influenței globale asupra spiritualității umane. Autorul elucidează circumstanțele care determină ca acest fenomen să conducă la modificarea identității uma –
ne, urmarind itinerarul parcurs de valori până a ajunge să influențeze comportamentul.
Rodica Ciobanu, dr., conf. univ., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Aca-
demiei de Științe a MoldoveiInterferențe teoretico-practice asupra răspunderiiArticolul analizează problema legată de responsabilitatea acțiunii umane. urmărind pro-
blemele filosofice și legale, se poate aduce la suprafață o abordare cuprinzătoare și in-terdisciplinară cu privire la răspundere prin stabilirea legăturilor dintre acțiuni, fapte și atitudeni. Ideea centrală a articolului este că prin creșterea responsabilității și răspunderii individului se poate contribui la creșterea valorilor din sistemul normativ.
Serghei Sprincean, dr., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de
Științe a MoldoveiEvoluția bioeticii din perspectiva dilemelor doctrinare și sociocivilizaționaleIstoria bioeticii ca știință globală a supraviețuirii omenirii are puțin peste 40 de ani după fundamentarea ei de către Van Rensselaer Potter. Se evidențiază mai multe abordări contemporane a evoluției bioeticii care nu reprezintă încă o disciplină omogenă ca și conținut, fiind substanțial dependentă de o multitudine de circumstanțe, cât și de mediul social, economic și politic. O largă diversitate de modele sociocivilizaționale ale bioeticii se constituie în cadrul unor sisteme doctrinare concrete ca reacție și răspuns a comunității academice la prioritățile și necesitățile atât globale, cât și locale. Cuvinte-cheie: bioetică, model sociocivilizațional, doctrină socio-politică.
Elena Albot, drd., Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe
a Moldovei
Fundamentul teoretic al corelărilor dintre conceptul de model social și inteligență
socialăIdentificarea, atunci când obiectul este omul, se manifestă ca un proces de găsire, diferențiere de calitate, pe baza cărora personalitatea poate fi atribuită unei clase, tip sau este recunoscută ca unică de-a lungul vieții sale. în al doilea caz, procesul de identifica-
re trebuie să fie considerat ca fiind emoțional-cognitiv, bazat pe comparație, asimilarea inconștientă a subiectului cu un alt subiect, care are nevoie de omogenitate, de grup, de model social.

325
Veronica Mocanu, magistru în drept, lector univ.,Facultatea de Drept a universității de
Stat din Moldova
Dreptul protecției datelor cu caracter personal în Republica MoldovaPrin prezentul studiu ne propunem să realizăm o evaluare a dreptului la protecția datelor cu caracter personal în Republica Moldova ca realitate socială și juridică, identificând deficiențe și perspective.
Victor Crăciun. prof. univ., dr., București, România
Spovedania unui învins? Sau biruit-a gândul cel curat„Biruit-a gândul!” , zicea cronicarul de demult, meditând asupra trăiniciei neamului ro-mânesc și al spiritualității sale. Preluăm vorba veche pentru a clama și biruința lui Panait
Istrati asupra lumii care avea să-l transforme dintr-un învins într-un om al dreptății și
adevărului. Birunța lui s-a produs în timp, dar totu și s-a produs. „ învinsul” de atunci este
astăzi, din perspectiva timpului și a realităților istorice, un biruitor. Astfel, la peste 80 de
ani de la publicarea dramaticei cărț, a lui Panait Istrati, Spovedania sa nu mai apare ca mărturie a unui învins, ci mărturia cu valoare de document a unui învingător. un docu-
ment cu ecou internațional care a săpat temelia „Dictaturii Proletariale” din Rusia Sove-tică și în acela și timp percepție românească hotărâtă privind gravele probleme pe care le
putea ridica acest Continent roș u.
Cuvinte-cheie: literatură, con știință, ideologie, spovedanie.
Zanfir Ilie, drd, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a universității de Stat
din MoldovaV . A. Urechia – un model în lupta pentru asimilarea valorilor europeneArticolul prezintă viața și activitatea scriitorului V .A. urechia și importanța exemplului
său pentru înțelegerea și acceptarea valorilor europene. Lucrarea descrie premisele de-venirii scriitorului în calitatea de renumit publicist și istoric și argumentează faptul că lucrările sale erau un punct de referință în vederea înțelegerii istoriei și culturii românești în context european.

326
SUMMARIES
Victor Moraru, prof., Ph.D., Institute of European Integration and Political Sciences of
Academy of Sciences of MoldovaThe European vocation of the Republic of Moldova The article follows the topic of European option of the Republic of Moldova and tries to shape the correct questions on the path of European integration. Achieving this result should be the effort of the entire society and another important step is learning from the experience of other states currently members of the European u nion.
Constantin Marinescu, prof., Ph.D., honorary member of the Academy of Sciences of the Republic of MoldovaThoughts on the European integration efforts of the Republic of MoldovaThe article at hand follows the topic of European integration of the Republic of Moldova, focusing on the achievements and the issues of this process. Even if there have been reg-istered significant results the public opinion believes that the results are far from the ones expected. however, here the problem is presented through the point of view of the in-
volvement of the Romanian government regarding this topic.
Mihai Cimpoi, academician., Academy of Sciences of Moldova
The year 1812 in the eminescian visionary projections 1812 is considered a symbol of destruction in journalism from the terror of history with the loss of Bessarabia and identity. The focus is on awareness and confidence Romanians great European nations, highlighting the personality of the Romanian people trying to have confidence in their force to Russia. Eminescu considers that 1812 is one historical time where the focus is on documents and studies that treat the problem of Bessarabia, who was part of Moldova in 1812.key words: 1812, Mihai Eminescu, the history of Bessarabia, Russia, sovereignty, the Ot-
toman Empire.
Răzvan Theodorescu, academician, Romanian Academy
Visuality and language in the old Romanian civilisationTo define the essence of visuality and language in the ancient civilization of Romanian history plays an important role mentality where vocabulary-society relationship becomes a historical semantics. In fact, there are four stages of coincidence visuality of language: solemn effigies of sec. XIV-XV century narrative, XVI, tactile sec. XVII and stage decora-tion and orality sec. XVIII. Language relates iconography become emblematic of civiliza-tion. Creative individuality through narrative and language is a way to pass the written and imaginative creator result of various human experiences.key-words: language, visuality, civilization, econologic method, historical semantics.
Ion Dediu, academician, Academy of Sciences of Moldova, prof., Ph.D., honorary direc-tor of the Institute of Ecology and Geography of the Academy of Sciences of MoldovaThe Romanian naturalists’ contribution to the ecology development

327
The ecology has been and remains a subject involving a number of scientist, naturalists
through possible development. From herodotus – the father of history and geography,
Strabo – determined the geographic settlement and settlements rivers near Euxinus Pon-tus, and ending with Dioscoride Pedanios Anazarebus. The Romanian scientists have given importance to ecology books, with a scientific character, establishing an institution with the same profile. key-words: naturalists, ecology, experiment, medicine, science, botany.
Gheorghe Bobână, prof., Ph.D., Institute of European Integration and Political Sciences of Academy of Sciences of Moldova The Science and the Values of HumanismThe relationship between science and humanist values have been analysed in this article, demonstrating that modern science is the product of the Renaissance era, the Renaissance culture, aiming to the process of appearance and affirmation of scientific research and building the first forms of science organization in the modern era.
Victor Juc, prof., dr., Institute of European Integration and Political Sciences of Academy
of Sciences of Moldova The theoretical configuration of the science of International Relations The international relations are discussed in terms of scientific discipline, is from the status an interdisciplinary and multidisciplinary approach, the complex object of study which is valued by many science competition and using a diversified range of methods of in-vestigation. The science of international relations studying all real existing or potential interactions and interdependencies between international actors in al their diversity both horizontally and vertically as well as flows, processes and trends in the global arena ad-dresses in complexity or in part.
Alexandru Amititeloaie, prof., Ph.D, George Bacovia u niversity, Bacau, Romania
The deficit of democracy in the European Union decision policy
The fate of Europe has been lately decided by a center of power that becomes smaller and smaller, the Member States being obliged one way or another to execute the decision of this small group, whether they are convenient or not. After noticing that states do not agree to their plans of political integration and creation of super-state authority, European leaders have decided to impose upon all Member States of the European union the parlia-
mentary procedure of ratifying treaties. The experience has shown that Parliaments may be controlled and thus there is no risk of any of them rejecting the measures adopted by the union’s nucleus of power. Therefore, having the will of the states ignored on purpose,
the public debates constantly bring forward the idea of replacing the popular democracy with a democracy of elites” . But even at the level of so-called elites a certain hierarchy may be noticed and the decision-making process is thus in the hands of a rather small group of individuals, which comes into conflict with the values of democracy. Taking into con-sideration the fact that the alternative to democracy is dictatorship, one may notice that the decision-making policy of the European union is beginning to be characterized by
tendencies of authoritarianism. key-words: integration, cooperation, treaty, union, joining, referendum, state, nation,
market.

328
Pompiliu Comșa, Ph.D., associated prof., Galati, Apollonia u niversity, Iasi, Romania
Human rights in the vision of the European Union
E. u. is the power that promotes human rights as the main prerequisite for the recovery
of democracy at both E. u. members and in relation with outsiders. E. u. has a policy that
focuses on civil political, economic, social and cultural rights, equality between women and man, to fight against discrimination at racial, religious, age, disability or social status. The human values and man is master of itself, its problems and needs are the main objec-tives of solving and development objectives of the u nion.
key-words: human rights, E. u ., combating discrimination, values , the European Court.
Svetlana Ciumac, ass. prof., Ph.D., Institute of European Integration and Political Sci-ences of Academy of Sciences of Moldova Dimensions of Europeanization processThe European Integration is currently considered to be one of the most important and wide spread phenomena, which involve the state-members of the European union, as
well as the states that are in progress of negotiation. The research and the analysis of the phenomenon, along with its mechanisms and their impact in the member-states and those about to join is a vital necessity for the involved countries. The concern and the complexity of this issue is especially conditioned by the specific and the national features pre-existent to the relation with the European union of the member-states and those on
course for joining.
Sergiu Moraru, Ph.D. stud., Institute of European Integration and Political Sciences of
Academy of Sciences of Moldova National security: the real complexity of the issue The article debates on the topic of the national security of the Republic of Moldova. The current political situation of the Republic of Moldova leads the researcher of this area to analyse the benefits and enforcements of the situation. Just as important is the informa-tional security of the country and the facts point us to a need to rethink the entire ap-proach of security and informational security.
Rafic Sulaiman, Pd.D. stud., Institute of European Integration and Political Sciences of
Academy of Sciences of Moldova The faces of federalism The following article debates on the notion of federalism and several of its interpretations. One interpretation focuses on the link between the element of the federation, its self-administration and its ability to act as one. Another point of view leans towards ensuring the best development conditions for its elements rather than standing alone.
Silvia Mîtcu, Pd.D. stud., Institute of European Integration and Political Sciences of Acad-
emy of Sciences of Moldova The initiation and diversification of the scientific programmes of the North Atlantic Treaty OrganisationThe research of the process of establishing and development of the scientific programs conducted by the n orth Atlantic Alliance comes to show the diversity of the military

329
policies pursued by the institution of multilateral cooperation. The Scientific Program has
been institutionalized to support the security and defense, and the priority being given to technological-engineering and natural sciences (of the earth and life). In general, the Scientific Program contains several cooperative mechanisms that are directed towards multiple targets: the research grants, the scientific and technological cooperation, support the research infrastructure and the Science in the service of Peace. These objectives were achieved especially during the Cold War, the financial assistance being given to research-ers from the allied states, but were largely extended and in the modified forms since 1993, when the researchers from the partner countries were given the access.
Mihail Guzun, ass. prof., Ph.D., Faculty of Journalism and Communication Sciences of
the State u niversity of Moldova
The Transition, the crisis of values and the national identity: from uncertainty to re-
definition (the case of the Republic of Moldova)The transition from totalitarism to the democracy generated important changes in all vital spheres of the state. Are we in the circumstances of crisis or in a situation of basic looking for the essences? The author of the presented article is seeking to answer this question ap-pealing to the examples from the zone of the national phenomenon.key-words: crisis, national identity, transition, values, redefinition.
Irina Rotaru, ass. lecturer, Pd.D. stud., Apollonia u niverstity, Iasi, Romania
Identity and alteration in the process of European unification: a phenomenological perspective on cultural integration In this article, it will be kept under review the rejection of the idea of cultural integration in supranational formations. There will be shown reasons that can lead to attitude and at the same time that are founded on a proper understanding of the phenomena that we reject. The approach will be a theoretical, not technical, and is inspired by the philosophy of the contemporary German author Bernhard Waldenfels.key-words: identity, unification, integration, culture, globalization, union.
Laura Ciubotarașu-Pricop, ass. prof., Ph.D., „Alexadru I. Cuza” university , Iasi, Roma-
niaThe intercultural dialogue as axiological principle of the integration processIn this paper we try to emphasize the theoretical elements that underlie in the integration process, to identify control points of the integration process where theory finds the pos-sibility to be put in act. The perspective on the integration process is one with profound philosophical implication because it is based on the concept of dialogue, distinction be-tween the types of relationships, which established a dialogue between participants. On the other hand, the methodological level we tried to emphasize applied mechanism that are triggered naturally in the process of integration at cultural, ideological, religious and where failures occur, corrective elements.key-words: integration, assimilation, intercultural dialogue, understanding dialogical,
reciprocity, passion.

330
Victor Mocanu, ass. prof., Ph.D., Institute of European Integration and Political Sciences
of Academy of Sciences of Moldova
The social self-identification in the transformation conditions of contemporary Moldovan societyThis article is dedicated to the analysis of the recent trends in the Moldova’s social structure formation. The research has shown that in Moldova there is no clear relationship between education, occupation, income, property, lifestyle etc., which facilitates the identification of social classes. Socio-economic and political transformations have led to the formation of new social groups/strata, mew professional structures and changed the structure of the society as a whole. new groups/strata appear not based on the classical principals of strati-
fication, but have specific national features related to privatization process, the formation of economy and market relations.key-words: social class, social structure, social stratification, education, occupation, life-
style.
Andrei Dumbrăveanu, ass. prof., Ph.D., Institute of European Integration and Political
Sciences of Academy of Sciences of Moldova
Methodological references of the social stratification research in the Republic of MoldovaThe social stratification is a complex process specific kind relationship between people and ways of relating. Community life company status is to be determined and governed by well-founded traditions, appreciating the values and social norms. The man is in a constant struggle to accumulate a number of goods thus interacting in their economic and social situation creates a certain. The social structure research of today allows knowing the real reasons that motivate people to create an environment or group around leaders. Every selection has the elements of society for accumulating experience. As for Innewelt and umwelt, they allow us charging energy structure of each person, how they solve problems,
the formation of personality, creating the interests. The social stratification in Moldova is formed with postmodernism, consolidating the social groups, the formation of new social classes. key-words: social class, social stratification, group, individual, rule of law, social relations.
Gheorghe Călcîi, Ph.D., Institute of European Integration and Political Sciences of Acad-emy of Sciences of Moldova The social stratification: the impact of the living standardThe paper reviews the basics notions of the research: standard of living, social stratifi-cation, and social inequalities in the ideological system of population stratification. The assessment of family income given by the participants of the research was taken as a cri-terion of stratification according to the standard of living standard of living. According to this criterion the population under investigation is divided into six layers. Most people (70-75%) fit the two lower layers of the society whereas the two middle layers constitute 20-25% and the top layers only 1%.Key words: social stratification, standard of living, social inequality, social groups, income.

331
Iurie Caraman, Ph.D., Institute of European Integration and Political Sciences of Acad-
emy of Sciences of Moldova
The cultural stratification and the culture consumption in the rural communities of the Republic of MoldovaAny society has some sort of inequality. The literature about the ways of division is rich, showing the existence of at least another social shape other than that of the rest of sub-jects; in other words, people may belong to the same social class and/or can have a social status. In this article I intend to test the way in which the cultural division happens in the rural areas of the Republic of Moldova. The study of culture is achieved by fundamental concepts encountered in culture anthropology as well as in sociology of culture – cultural model, cultural consumption, cultural values, ethos, cultural configuration, tradition, hu-man value, which are present in any approach to cultural phenomenon.
Bogdan C. S. Pîrvu, Ph.D., Iuliu Hațieganu u niversity, Cluj-n apoca, Romania
Doina Cozman, prof., Ph.D., Iuliu h ațieganu u niversity, Cluj-n apoca, Romania
The social features of the artistic personality
The personality traits are closely related to art and opposed to science calling the neurosis as a commitment to artistic activity. Creativity calls for non-social and antisocial. So, the artist, whether writer or painter working in solitude, is not concerned about the percep-tion of others of his behaviour a kind of eccentric regardless of ethical or moral effects. As the eccentric, it is an energetic guy, sociable, often impulsive, runs the risk is some-what irresponsible, what we can not assign a creative artist who, more characterized by introvertism – withdrawn, cautious, keep distance established. So, the human psychology goes from one side to another depending on individual profession, thus emphasizing the neurosis, man’s inner creative tension that is based on personal vision.key-words: personality, artist, designer, psychology, sentiment, extrovertism, introver-
tism.
Mihai Lescu, ass. prof., Ph.D., Institute of European Integration and Political Sciences of
Academy of Sciences of Moldova
The institution of censorship in the Soviet MoldovaThe article presents the institution of censorship in the soviet period of Moldova. The author describes its evolution from its base activities and a focus on a single target to an expanded reach over many areas of the social life. Then the final stage of this evolution is the self-censorship.
Georgeta Stepanov, ass. prof., Ph.D., Faculty of Journalism and Communication Sciences
of the State u niversity of Moldova
The paradigm of the digitalised culture. The case of the Republic of Moldova
This article includes analysis of some cultural sites in the Republic of Moldova on the one hand, and on the other hand, the reality of our cultural events in online media. Often sensational rush of some sites lead to neglect of culture by their managers. Following this quantitative research, we can confirm that the quality of our online cultural media sector is not so developed that could reflect all the truth of our cultural life.key-words: culture, internet, online, digitizing, website, information.

332
Vasile Malanețchi, ass. Prof., Faculty of Journalism and Communication Sciences of the
State u niversity of Moldova
The editorial and polygraph system of the Republic of Moldova at the beginning of the
transition through the vision of an European expert The research of Moldavian books occurrence after collapse of the Soviet empire gave sig-nificant results as of Moldova country after the political and social rehabilitation shock. Following Didier Dutour research we concluded that the work of private entrepreneur –
ship in the production of books was possible since 1990, until then the state monopoly. Though printing had they worked for neighbouring countries such as ukraine. There
were some publishers, six in number, which also were monitored by the state. Found that with democracy and freedom of entrepreneurship, the number of private publishers but decreased the number of editions printed from 1988. Books in Russian have a larger space than the Moldovan media, they are a better quality. The transition period has left its mark on the price of the book, ranging from pocket Moldovan book equal to the price of a pack of cigarettes from Russian book, thus appearing import competition.key-words: transition, the Soviet system, democratic values , distributing the book
Boris Parfentiev, Ph.D., Faculty of Journalism and Communication Sciences of the State university of Moldova
TV Moldova 1: the hard path towards becoming a public institution This article presents the evolution of the national television towards being a public insti-tution. The author presents different issues of the national television becoming a media agent free of political influence along other issues of diversity and social relevance. It is revealed the need of professional and socially relevant programmes.
Mariana Tacu, scientific researcher, Institute of European Integration and Political Sci-
ences of Academy of Sciences of Moldova Media techniques of reflection and methodological practices of interpreting the so-cial-political realityThe media products can change the real chronology of political events, proposing new scenarios through modern techniques of cleavage. The media techniques define trajecto-ries, represent, in most cases, instruments that determine the use of mass media in times of rapid adaptation to achieve the main objectives and secondary in the transmission of information process, in order to inform, influence and achieve certain effects in the de-sired direction. The political life reflects a dynamic of contexts and spaces of communi-cation. In this dynamic special role plays: the general media techniques – regarding the methods of describing political events, represented by basic professional norms and rules; the particular media techniques (to influence) – used for a specific purpose by the mass media; the interpretation methodological practices, used by national and international institutions dealing with systematic monitoring of media activity.
Mădălina Manolescu, Pd.D. stud., Faculty of Journalism and Communication Sciences of
the State u niversity of Moldova
The condition of affirmation of the civic and social dialogue

333
The article presents the issues of the contemporary societies and urges the need of a prop-
er dialogue between the political power and the civic society. It argues the necessity of learning the culture of dialogue and its beneficial impact on important political decisions. In this context the article reveals social and political issues of the Republic of Moldova through the prism of civic and social dialogue.
Lucia Grosu, scientific researcher, Institute of European Integration and Political Sciences
of Academy of Sciences of Moldova
Public relations in Central and Eastern Europe in the context of the democratic transi-tionPublic relations are a new profession in Eastern European former communist countries which changed to a democratic regime in 1989. There were no public relations in Eastern Europe before 1989 because the concept was not acceptable for socialism. This article focuses on public relations as an active factor in social transformations, changing of men-talities and cultural and institutional practice renewal as well. The subject is analysed from the perspective of the transitional public relations approach, which was developed and introduced to the world public relations literature by Ryszard Lawniczak and is used to analyse the impact of this type of public relations on the reforms in the former communist countries of Central and Eastern Europe. The main idea is that the application of public relations strategies and instruments accelerates and facilitates reforms in the transition societies.Alexandru Pelinbiu, Bacău Scrisorii pentru u kraina.
key-words: public relations, democracy, transformation, transitional public relations,
strategies and instruments.
Diana Moraru, scientific researcher, Institute of European Integration and Political Sci-
ences of Academy of Sciences of Moldova
Eu audiovisual policyThe article debates on the topic of policy evolution of the audio-visual area in European union. By analyzing the research results on this matter one may conclude that due to the
ever changing elements of this area, and because of the evolving technologies the estab-lishment of proper policies proves to be challenging.
Gheorghe Spiridon, Pd.D. stud., Faculty of Journalism and Communication Sciences of
the State u niversity of Moldova
The effects of the media on the education process The article pursues the subject of the media influence on education. The author explains the necessity for special education regarding the media and on the other hand, the conse-quences of a proper education on this matter. Also the influence of the media on children and youth is an issue that must be dealt with a special attention, since they spend most of their free time listening to the media. Since the media is an important agent of the con-temporary society its information reaches the entire educational system through teachers, professors and parents.

334
Florin Paloșan, Pd.D. stud., Faculty of Journalism and Communication Sciences of the
State u niversity of Moldova
Thoughts on the religion issue in the Romanian press The article debates on the topic of religion as it is approached by the Romanian media. Due to the new situation of the country of being a European union member religion faces
new issues both in its relations with the society and with the political power. Thus the involvement of the Romanian church in the media is a necessity for the spiritual health of the society.
Tatiana Spătaru, Ph.D, Institute of European Integration and Political Sciences of Acad-
emy of Sciences of Moldova
Maria Tonu, Pd.D. stud., State u niversity of Moldova
Information access obstacles for people with disabilitiesThe discrimination of people with different types of disabilities is mostly the result of lack on information and stereotypes created by the media (discriminated, passive, isolated, a burden for the society). The image of a person with disability actively integrated into the society is up to the influence of the social environment and the media. Because the media informs, organises and orients towards informational resources that may solve these is-sues. Thus, the media by carrying its duties must motivate this vulnerable social segment to be actively involved into the modern society.
Viorel Enea, prof., Ph.D., Study Centre ”Ștefan cel Mare și Sfânt” , Pașcani-Iași
The development of the entrepreneurial culture among the youth via educational partnershipsThe following article debates on the issue of entrepreneurial culture and the necessity for strengthening the social policies on this matter. The proper education in the entre-preneurial spirit should begin at an early age through different programs and efficient methods.
Lidia Troianowski, ass. prof., Ph.D., Institute of European Integration and Political Sci-
ences of Academy of Sciences of Moldova
The man in the context of values mixture of the globalisationInquire of this paper is concerning on global influence to the human’s spiritual soul. The author elucidates and states that these phenomena conduct to modification the human identity since values until behaviour.
Rodica Ciobanu, ass. prof., Ph.D., Institute of European Integration and Political Sciences
of Academy of Sciences of Moldova
Theoretical and practical interferences on responsibilityThe article analyses the issues related to the responsibility of the human action. By ana-
lysing the philosophical and legal issues one may reveal a comprehensive and interdis-ciplinary approach to accountability, by establishing bridges between actions, facts and accountability. The central idea of the article is that by increasing the accountability and responsibility of the individual it will contribute to increasing the values of normative systems.

335
Serghei Sprincean, Ph.D., Institute of European Integration and Political Sciences of
Academy of Sciences of Moldova
Considerations on evolution of bioethics from the perspective of doctrinarian and socio-civilizational dilemmasThe history of bioethics as a global science of mankind survival has a little more than 40 years after its substantiation by Van Rensselaer Potter. There are many different contem-porary approaches on evolution of bioethics, which is not uniform and homogenized dis-cipline in its content, strongly depending on social, economic and political environment and circumstances. A wide diversity of socio-civilizational models of bioethics is appeared as a reaction and response of academic community in some specific doctrinal frame, to global as well as to local priorities and necessities. key-words: bioethics, socio-civilizational model, social-political doctrine.
Elena Albot, Ph.D. stud., Institute of European Integration and Political Sciences of Academy of Sciences of Moldova The theoretical fundament of corelations between the concepts of social model and social intelligence When the object is man, identification manifests as the process of finding, differentiation of quality, on the basis of which the personality can be attributed in a class, type or is rec-ognized as unique throughout his life. in the second case, the identification process shall be regarded as emotional-cognitive comparison, unconscious assimilation of the subject with another topic that needs homogeneity, group, social model.
Veronica Mocanu, MA, lecturer, Faculty of Law of the State u niversity of Moldova
The right of protection of data with personal character in the Republic of Moldova
By this article we intend to make an assessment of the right to data protection in Republic of Moldova as social and legal reality, identifying weaknesses and prospects of develop-ment of the legal framework.
Victor Crăciun, prof., Ph.D., Bucharest, Romania
The confession of a defeated? Or the clean thought has won„The thought won” , said the old chronicler, meditating of the solidity of the Romanian people and its spirituality. We take the old saying to show and Panait Istrati victory over the world who would turn it from a defeated into a man of justice and truth. his victory
came in time, but still occurred. The defeated” for it is today, in terms of time and his-torical realities, an overcomer. Over 80 years of dramatic books publishing, Panait Istrati Confession didn’t a longer appears as a testimony but the document value of a winner. A document with a international echo who dug the „Dictatorship of the proletariat” founda-tion of the Russian Soviet while determined Romanian perception on the serious prob-lems that may raise the red continent.key-words: literature, consciousness, ideology, confession.

336
Zanfir Ilie, Ph.D. stud, Faculty of Journalism and Communication Sciences of the State
university of Moldova
V . A. Urechia – a model in the fight for acceptance of the European values This article presents the life and activity of the writer V .A. urechia and his relevance to-
wards understanding and accepting the European values. Becoming a renowned historian his works were a point of reference in understanding the Romanian history and culture.
Tipărit la "Tipografia-Sirius" SRL
Chișinău, str. A. Lăpușneanu, 2; Tel.: 022 23 23 52