Centrul de Studii Strategice de Ap ărare și Securitate [601137]

UNIVERSITATEA NA ȚIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”
Centrul de Studii Strategice de Ap ărare și Securitate

dr. Mihai- Ștefan DINU

SECURITATEA ÎN ZONA ESTIC Ă
A MĂRII MEDITERANE

Editura Universit ății Naționale de Ap ărare „Carol I”
București, 2012

© Toate drepturile asupra prezentei edi ții
sunt rezervate Universit ății Naționale de Ap ărare „Carol I”

 Lucrarea a fost discutat ă în ședința Consiliului Științific al CSSAS
 Responsabilitatea privind con ținutul revine în totalitate autorului

ISBN 978-606-660-004-0 Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
DINU, MIHAI- ȘTEFAN
Securitatea în zona estic ă a Mării Mediterane / dr. Mihai- Ștefan
Dinu. – Bucure ști : Editura Universit ății Naționale de Ap ărare „Carol I”,
2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-660-004-0
355

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………. 6
Capitolul 1. PROFILUL GEOSTRATEGIC AL REGIUNII ……………… 9
1.1. Statele din zona estic ă a Mării Mediterane …………………………….. 9
1.2. Actori statali regionali și internaționali importan ți ……………….. 14
CAPITOLUL 2. STAREA DE SECURITATE A REGIUNII …………… 22
2.1. Problemele regiunii ……………………………………………………………. 22
2.1.1. Siria – reverbera ția violentă a Primăverii Arabe ……………………… 22
2.1.2. Conflictul israeliano-palestinian ….. ……………………………………….. 25
2.2. Aspecte regionale cu implica ții asupra securit ății regiunilor
învecinate ………………………………………………………………………………… 31
2.2.1. Problema kurd ă ……………………………………………………………………. 32
2.2.2. Islam, islamism și influența acestora asupra fenomenului terorist
sau a mișcărilor de insurgen ță ………………………………………………………… 37
Capitolul 3. MEDITERANA DE EST – NEXUS AL PUTERILOR
REGIONALE ȘI INTERNA ȚIONALE ANGAJATE ÎN COMPETI ȚIA
PENTRU RESURSE ……………………………………………………………………….. 46
3.1. Importan ța strategic ă a Mediteranei de est – rutele de transport
al resurselor energetice …………………………………………………………….. 46
3.2. Previzion ări privind rolul zonei în competi ția pentru resurse …. 49
CONCLUZII …………………………………………………………………………………… 51
Bibliografie selectiv ă ……………………………………………………………………….. 53
4SECURITY IN THE EASTERN AREA
OF MEDITERRANEAN SEA

Summary

Introduction *Geostrategic profile of the region *States of the
Eastern Mediterranean Region* Major international actors in
the region* Security of the region* Issues of the region* Syria
– the violent reverberation of Arab Spring*Israeli-Palestinian
Conflict* The Implication of regional issues on neighboring regions’ security* Kurds* Islam, islamism and their influence
on terrorist and insurgency phenomena* Eastern
Mediterranean – the nexus of regional and international
powers engaged in the resource competition * Strategic
importance of Eastern Medite rranean – energy resources
transportation routes* Forecasts on the region’s role in resources competition* Conclusions *Selective Bibliography*

5
Abstract
Eastern Mediterranean Area c onstitutes, geostrategic, an
area of regional and continental intersection. This is why the major international actors are interested in having an active
presence in this area whic h is neighboring with other
strategically important regions like Middle East, North Africa
or Black Sea Region. Moreover, the area’ security issues are
very sensitive; any increasing of their complexity could lead to a degradation of security not only in the area, but also in the neighboring regions.
6INTRODUCERE

Zona Mării Mediterane a fost caracterizat ă din vremuri
istorice drept un mediu divers, flexibil, activit ățile umane
desfășurate în aceast ă zonă fiind definite de o anumit ă stare de
instabilitate. Nici nu avea cum s ă fie altfel, din moment ce zona
a fost cunoscut ă drept important spa țiu de tranzit geografic,
comercial, imigra ționist etc. Este, în primul rând, spa țiu naval
de tranzit între bazinul M ării Negre și Oceanul Atlantic, între
Oceanul Atlantic și Oceanul Indian, apoi spa țiul tranzitat de
populațiile imigra ționiste în drumul lor dinspre continentul
african spre continentul european, și, nu în ultimul rând, poate
cel mai important spa țiu de intersec ție a rutelor comerciale și de
transport a resurselor energetice între porturi aflate pe toate continentele planetei.
Având în vedere aceste aspecte, de-a lungul timpului
statele riverane au c ăutat să se adapteze acestui mediu, fie
pentru a putea profita la maxim de oportunit ățile furnizate de
vecinătatea bazinului mediteranean pentru a- și urmări interesele
naționale, sau, din contr ă, pentru a putea contracara eficient
orice amenin țare ce ar fi afectat interesele proprii sau ale
alianțelor din care f ăceau parte.
Prezentul studiu se va concentra asupra zonei estice a
Mării Mediterane, a statelor considerate ca f ăcând parte din
această zonă, dar și a actorilor interna ț
ionali importan ți ale
căror interese strategice impun o prezen ță activă în zona estic ă
mediteranean ă în special datorit ă faptului c ă din aceast ă zonă se
poate interveni rapid atât în regiunea Orientului Mijlociu, cât și
în cea a Nordului Africii.

7 Marea Mediteran ă a fost cunoscut ă de-a lungul timpului
sub diverse denumiri: Mare Nostrum1, Marea Alb ă (Akadeniz2),
Marea cea Mare (Yam Gadol3).
Marea Mediteran ă pe care o cunoa ștem astăzi este
rezultatul marilor civiliza ții istorice sau puteri coloniale
moderne: fenician ă, greacă, etruscă – în Antichitate, genovez ă,
venețiană, catalan ă – în Evul Mediu, olandez ă, britanic ă,
otomană, franceză și rusă – de la 1500 și până aproape de
începutul secolului XX.
În ciuda faptului c ă în secolul al XX-lea s-au dezvoltat
enorm transporturile feroviare și cele aeriene, transporturile
maritime au r ămas un mijloc eficient de transport pân ă în
prezent, Marea Mediteran ă reprezentând una dintre cele mai
folosite rute de transport maritim interna țional. Astfel, prin
Mediterana trece aproape o treime din traficul maritim
internațional, un sfert din transportul de resurse petroliere,
infrastructura portuar ă conținând nu mai pu țin de 450 de porturi
și terminale portuare4.
În acest context, zona estic ă a Mării Mediterane cap ătă o
importanță aparte, aici fiind plasat Canalul Suez, care leag ă
Marea Mediteran ă de Marea Ro șie.
Existența Canalului Suez face posibil ă scurtarea rutei
europene dintre Oceanul Atlantic și Oceanul Indian, via Marea
Mediterana cu mai bine de 8000 de kilometri, fa ță de ruta care
ar ocoli continentul African (figura nr. 1).

1 Limba latin ă
2 Limba turc ă
3 Limba ebraic ă
4 ***, Bluemassmed Project, A Pilot Project for the integration of Maritime
Surveillance on the Mediteraneean Area and its Atlantic Approaches, http://www.bluemassmed.net
8

Figura nr. 1. Compara ția rutelor de transport între Oceanul Atlantic și
Oceanul Indian

De asemenea, Canalul Suez reprezint ă o rută de transport
al petrolului din golful Persic c ătre Europa și America.
Pornind de la aceste aspecte, am considerat c ă zona estic ă
a Mării Mediterane merit ă o atenție deosebit ă din punct de
vedere al securit ății. Astfel în prezentul studiu vom analiza
starea de securitate a regiunii concentrându-ne asupra profilului
geostrategic al acesteia dar și a problemelor existente în zon ă,
în special a acelora cu implica ții regionale extinse spre Orientul
Mijlociu.

9
CAPITOLUL 1.
PROFILUL GEOSTRATEGIC AL REGIUNII

Zona Mării Mediterane constituie, din punct de vedere
geostrategic, o zon ă de intersec ție regional ă și continental ă.
Este plasat ă la intersec ția regiunii Europei de Sud-Est cu
regiunea Orientului Mijlociu și a Africii de Nord, cu deschidere
imediată spre Caucaz și Asia Central ă, regiuni ce corespund
celor trei continente care, de asemenea, î și găsesc intersec ția în
această zonă: Europa, Africa și Asia (figura nr. 2).

Figura nr. 2. Zona Estic ă a Mării Mediterane, zon ă de intersec ție regional ă și
continental ă

1.1. Statele din zona estic ă a Mării Mediterane
Discutând despre zona estic ă a Mării Mediterane, ne vom
concentra aten ția asupra statelor riverane situate în partea de est
a bazinului M ării Mediterane.
10Identificăm, astfel, un num ăr de șase state: Cipru, Egipt,
Israel, Liban, Turcia și Siria (figura nr. 3).

Figura nr. 3. Statele zonei estice a M ării Mediterane

Cu excep ția Ciprului, celelalte state sunt, în mod
tradițional, percepute ca apar ținând regiunii Orientului Mijlociu
și Africii de Nord. Pentru o imagine cât mai clar ă ale acestor
state vom prezenta, în continuare, pe scurt, repere specifice
fiecăruia dintre acestea, folosind informa ții furnizate de baza de
date World Factbook5.

5 https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/index.html

11Cipru este un stat insular cu o popula ție estimat ă la
1.155.403 locuitori. Din punct de vedere etnic, popula ția este
alcătuită din 77% greci, 18% turci și 5% alte etnii. Profilul
religios al popula ției este majoritar ortodox (78%), 18% fiind
musulmani, iar 4% alte religii.
Pe fondul disensiunilor etnice dintre ciprio ții greci și
ciprioții turci, insula este împ ărțită din anul 1983, când partea
de nord a insulei s-a declarat drept Republica Turc ă a Ciprului
de Nord, noua entitate fiind recunoscut ă oficial numai de c ătre
Turcia.
În ultimii ani, la ini țiativa comunit ății internaționale și cu
sprijinul Uniunii Europene (al c ărui stat membru Cipru este din
anul 2004) au avut loc numeroase runde de negocieri destinate reunirii celor dou ă părți ale insulei.
Egiptul aparține tradițional Nordului Africii, având o
populație de circa 85.294.388 locuitori, din punct de vedere
etnic 99,6% constituind egipteni, 0,4% alte etnii. Profilul
religios al popula ției este dat de o majoritate musulman ă
(suniți), aproximativ 90% din popula ție, 9% fiind cop ți, iar 1%
creștini
Teritorial, de ține o pozi ție strategic ă remarcabil ă, ce îi dă
posibilitatea s ă controleze Peninsula Sinai – singura trecere
terestră între Africa de Nord și Asia de Vest – și Canalul Suez
(care face leg ătura între Mediterana și Oceanul Indian).
Mărimea țării, ca și vecinătatea cu Israelul, transform ă Egiptul
într-un factor important în geopolitica Orientului Mijlociu.
Egiptul a fost cel de al doilea stat, dup ă Tunisia, cuprins
de valul Prim ăverii Arabe, în anul 2011. Alegerile din anul
2012 au adus la pre ședinție candidatul Fr ăției Musulmane,
Mohammed Mursi.
12Israelul are o popula ție estimat ă la 7.707.042 locuitori,
din punct de vedere etnic 76,4% dintre ace știa fiind evrei,
23,6% arabi. Decupajul religios al popula ției prezint ă 75,6%
populație de religie iudaic ă, 16,9% musulmani, 2% cre știni,
1,7% druzi, 3,8 % alte religii.
Israelul dispune de ie șire la Marea Mediteran ă deținând o
poziție strategic ă semnificativ ă în vestul Orientului Mijlociu.
După războiul arabo-israelian din 1973, Israelul continu ă să
aibă probleme cu palestinienii, diferendul teritorial cu Iordania
fiind rezolvat în 26 octombrie 1994, printr-un tratat de pace.
Libanul are o popula ție de circa 4.131.583 locuitori,
majoritatea (95%) fiind arabi, cu o minoritate (4%) armean ă
alături de 1% alte etnii. Din punct de vedere religios popula ția
este alcătuită din 59,7% musulmani (shii ți, suniți, druzi, alawi ți
ș.a.), 39% cre știni (maroni ți, ortodoc și de rit grec, armean sau
sirian, romano-catolici, protestan ți etc.) și 1,3% alte religii.
Din punct de vedere strategic, al ături de Israelul și Siria,
poate controla limita maritim ă a Orientului Mijlociu, la Marea
Mediteran ă și terminalele rutelor comerciale dintre bazinele
Mării Mediterane, M ării Caspice și spațiul Golfului.
A înregistrat progrese remarcabile în ceea ce prive ște
reconstruc ția institu țiilor politice, recâ știgându-și stabilitatea
după 1991, la sfâr șitul unui r ăzboi civil de 16 ani. Desf ășoară
primele alegeri legislative de la terminarea r ăzboiului civil în
anul 2005.
Deși sub influen ța valului de mi șcări populare ale
Primăverii Arabe popula ția Libanului a demonstrat împotriva
politicii partinice, dar nu au existat consecin țe privind
schimbări în sistemul politic.

13Siria are o popula ție de circa 22.457.336 locuitori,
grupurile etnice principale fiind: arabi 90,3%, kurzi 9,7%,
armeni și alte etnii. Din punct de vedere religios, popula ția este
alcătuită din musulmani sunni ți 74%, alawi ți, druzi și diferite
secte musulmane 16%, cre știni (diferite denomina ții) 10% și
evrei (comunit ăți restrânse în Damasc, Al Qamishli și Alepp).
Siria este republic ă preziden țială (conducerea apar ține de
decenii familiei Assad).
Legată multă vreme de evolu ția conflictului israeliano-
palestinian ă, istoria Siriei este în prezent supus ă unor încerc ări
dificile. Pe fondul Prim ăverii Arabe din anul 2011, în provincia
Dara, situat ă în sudul Siriei,se declan șează proteste anti
guvernamentale, cu privire la le galizarea partidelor politice și
îndepărtarea autorit ăților locale corupte. Demonstra țiile s-au
răspândit la nivelul principalelor ora șe, însă intensitatea și
mărimea acestora au variat. Au loc ciocniri violente între
susținătorii opozi ției și forțele guvernamentale, totul culminând
cu ciocniri armate între p ărțile menționate. În decembrie 2012
forțele antiguvernamentale unite sub egida Coali ția Națională a
Revoluției Siriene și a Forțelor de Opozi ție au ob ținut
recunoașterea a peste 130 de state ca singur reprezentant
legitim al poporului Sirian. Acest fapt nu a condus, îns ă, la
încetarea ostilit ăților, num ărul victimelor ajungând la nivelul
zecilor de mii.
Turcia reprezintă un actor major în regiune. Cu o
populație de 80.694.485, majoritar musulman ă (99,8%)
aparținând ramurii sunite a islamului, Turcia are ca pricipale
grupuri etnice turci (70-75%), kurzi (18%), și alte minorit ăți (7-
12%).
14Turcia dispune de o pozi ție strategic ă remarcabil ă: pe
axele terestre (Europa de Sud-Est – Orientul Apropiat și
Mijlociu și Caucaz – Mediterana, Marea Neagr ă – Marea
Mediteran ă) și navală (Marea Mediteran ă – Marea Neagr ă –
Europa de Est și de Nord); controleaz ă strâmtorile Bosfor și
Dardanele.
Statul turc dispune de o economie modern ă, în plină
dezvoltare, la care contribuie din ce în ce mai mult sectoarele industriei și serviciilor, de și tradiționalul sector al agriculturii
încorporeaz ă 25% din for ța de munc ă disponibil ă. Relații
comerciale foarte dinamice (expor turi de 27 miliarde), orientate
spre: Germania (10%), Marea Britanie (6%), Fran ța (5%),
Federația Rusă (4,4%).

1.2. Actori statali regionali și internaționali importan ți
Criza financiar ă din perioada 2008-2010 al ături de
evenimentele care au avut loc în ultimii ani în multe dintre
statele riverane M ării Mediterane, cum ar fi schimb ările
produse în urma Prim ăverii Arabe au determinat schimb ări atât
în arhitectura de securitate a zonei estice a M ării Mediterane cât
și în proiectarea intereselor unor actori interna ționali importan ți
în regiune.
Având în vedere c ă statele cuprinse în zona estic ă a Mării
Mediterane sunt, a șa cum notam anterior, considerate a
aparținând în mod tradi țional regiunii Orientului Mijlociu și
Africii de Nord, suntem de p ărere că o analiz ă a intereselor
actorilor regionali sau interna ționali din regiune nu poate fi
realizată decât în contextul mai larg, dar specific, al regiunii
Orientului Mijlociu și Africii de Nord.

15În ceea ce prive ște arhitectura de securitate a zonei estice
a Mării Mediterane, trebuie s ă spunem c ă aceasta este
influențată în mod direct de evolu țiile recente din regiunea
Orientului Mijlociu și Africii de Nord.
Arhitectura de securitate fundamentat ă pe parteneriatele
strategice ale Statelor Unite pe de o parte cu Turcia și Israel, pe
de cealalt ă parte cu Egipt și Israel (figura nr. 4) era proiectat ă
pentru a asigura o cât mai solid ă stabilitate regiunii Orientului
Mijlociu.

Figura nr. 4. Trilateralele strategice ale SUA estul M ării Mediterane
16Au existat, îns ă, o serie de factori care au dus la
schimbarea configura ției acestor trilaterale strategice.
Este vorba, în primul rând, despre Turcia, a c ărei politic ă
a fost modelat ă în ultima perioad ă, în scopul accederii la
Uniunea European ă ca membru deplin, multe dintre aspectele
politicii sale externe reflectând nevoia de ajustare la direc ția
europeană. Ca stat al c ărui teritoriu se întinde pe dou ă
continente (cel european și cel asiatic), Turcia pare a transpune
această dualitate și în orientarea politicii sale externe, în sensul
în care tinde ca direc ția european ă să fie privit ă drept o
oportunitate și să acționeze în consecin ță prin acțiuni bilaterale
de cooperare în regiunile învecinate precum Balcanii sau Zona
Mării Negre. În ceea ce prive ște direcția asiatică a proiect ării
intereselor sale, și ne referim aici în special la regiunea
Orientului Mijlociu, Turcia are tendin ța de a o percepe ca pe o
sursă de riscuri la adresa securit ății sale naționale, și, de aceea
de a acționa unilateral în problemele regiunii cum ar fi
problema kurd ă, conflictul israeliano-palestinian, sau situa ția
Ciprului.
De altfel, r ăcirea rela țiilor turco-israeliene, r ăcire care a
destabilizat pentru o perioad ă de aproape trei ani trilaterala
strategică SUA – Turcia – Israel, poate fi rela ționată direct
evoluției conflictului israeliano-palestinian, în sensul în care o
navă sub pavilion turc, destinat ă transportului de ajutoare
pentru Gaza, a fost supus ă unui raid de comando în anul 2010
de către forțele israeliene. Refuzul autorit ăților israeliene de a- și
cere scuze fa ță de regretabila ac țiune a fost criticat de c ătre
guvernul turc, care, prin vocea ministrului de externe Ahmet

17Davutoglu, anun ța suspendarea6 tuturor acordurilor militare
dintre cele dou ă țări până la primirea scuzelor privind moartea a
nouă persoane rezultat ă în urma raidului israelian și încetarea
blocadei navale pentru Gaza.
Mai mult, în aceea și perioadă relațiile turco-israeliene au
fost inflamate de subiectul exploat ării rezervelor de gaze
naturale din platforma maritim ă, în spațiul cuprins între Cipru,
Turcia, Liban, Siria, Israel și Egipt. În opinia noastr ă, o posibil ă
sursă de tensiuni între Turcia și Israel nu ar ap ărea pe fondul
exploatării resurselor de gaz natural aflate în Zona Economic ă
Exclusivă a Israelului, care este reglementat ă pe baza normelor
de drept interna țional, ci din contractele consor țiilor economice
pe care Israelul le formeaz ă fie cu SUA fie cu Cipru pentru a
exploata în condi ții legale rezervele de gaz natural aflat în Zona
Economic ă Exclusiv ă a Ciprului. Luând în considerare situa ția
încă neclară a negocierilor privind statutul reunific ării Ciprului,
inițiativele economice anterior men ționate ale Israelului ar
putea conduce la dispute suplimentare între cele dou ă state
mediteraneene care alt ădată constituiau alia ți de nădejde.
De altfel, în ceea ce prive ște relațiile militare dintre cele
două state trebuie s ă menționăm că anul 2012 a fost primul an
în care exerci țiului militar întrunit Reliant Mermaid , instrument
de cooperare militar ă tradițional al trilateralei strategice SUA –
Turcia – Israel, s-a desf ășurat fără participarea Turciei, ca
urmare a suspend ării de către Turcia a tuturor acordurilor
militare cu Israelul.
Este evident c ă o astfel de situa ție nu convine, din punct
de vedere strategic, SUA care consider ă că prin retragerea

6 Sebnem Arsu, Alan Cowel, Turkey Expels Israeli Envoy in Dispute Over Raid,
www.nytimes.com/2011/09/03/world/middleeast/03turkey.html?pagewanted=all
18Turciei din trilaterala amintit ă este periclitat ă stabilitatea
regională pe partea de Nord a zonei estice a M ării Mediterane,
și poate din aceast ă cauză poate reconfigura structura
trilateralei nordice prin ocuparea locului l ăsat liber de Turcia de
către Grecia. Aceast ă reconfigurare poate avea șanse ridicate de
realizare, dac ă luăm în considerare c ă, din anul 2011, SUA
împreună cu Israelul și Grecia au desf ășurat exerci țiul militar
întrunit naval și aerian Noble Dina, în zona maritim ă din jurul
insulei Creta și în zona estic ă a Mării Mediterane. Desf ășurat de
obicei pe o perioad ă de 15 zile exerci țiul presupune simularea
angajării în situa ție de lupt ă împotriva submarinelor, lupte
aeriene și acțiuni de protec ție a platformelor maritime de
extragere a gazului natural din Mediterana7. În opinia noastr ă,
această inițiativă de cooperare militar ă poate constitui o
alternativ ă la tradiționala trilateral ă SUA, Turcia, Israel, îns ă
trebuie să avem în vedere și faptul, deloc de neglijat, c ă Grecia
constituie un rival regional tradi țional al Turciei, iar
promovarea Greciei în pozi ția de putere regional ă majoră în
Mediterana de Est nu ar conduce decât la un și mai ridicat grad
de complexitate al rela țiilor de rivalitate deja existente între
Turcia și Grecia, ceea ce ar face posibil ă apariția unui triunghi
de instabilitate între Turcia, de o parte, și Grecia și Israel de
cealaltă parte. Acest aspect se pare c ă nu a trecut neobservat de

7Roby Nathanson, Roee Levy, Natural Gas in the Eastern Mediterranean
Casus Belli or Chance for Regional Cooperation?, Israeli European Policy
Network and Institute for National Securitz Studies, Tel Aviv, 2012, p.60;
www.ekathimerini.com/4dcgi/_w_articles_wsite1_1_07/03/2013_486345, www.timesofisrael.com/topic/operation-noble-dina/

19către SUA, care s-a implicat prin pre ședintele Barack Obama8
în rezolvarea disput ei dintre Turcia și Israel.
De cealalt ă parte a zonei estice a M ării Mediterane,
problemele ap ărute în cazul trilateralei SUA – Egipt – Israel,
sunt rela ționate Egiptului, mai exact cum se va schimba
atitudinea autorit ăților de la Cairo dup ă procesul de
democratizare a societ ății egiptene, care a rezultat ca o
consecință a mișcărilor populare denumite Prim ăvara Arab ă.
Trilaterala SUA, Egipt, Israel a func ționat cu succes în
trecut, când atât pre ședintele Hosni Mubarak, cât și segmentul
militar acordau o aten ție deosebit ă relațiilor cu Israelul, în
special pentru c ă aceste rela ții erau sprijinite de un acord de
asistență economic ă cu SUA, în valoare de 13 miliarde de
dolari anual9. Potrivit speciali știlor10, aceste sume ajutau la
modernizarea armatei egiptene, sprijinind dezvoltarea
instituțiilor militare în detrimentul pornirii unei curse a
înarmărilor cu Israelul.
Astăzi, trilaterala sudic ă se confrunt ă cu o stare de
incertitudine provenit ă din modul în care vor alege autorit ățile
nou alese ale Egiptului s ă modeleze politica extern ă a statului.
Câștigarea alegerilor preziden țiale de c ătre candidatul Fr ăției
Musulmane, perceput drept o grupare politic ă cu tendin țe
islamiste, nu dau semnale de încurajare privind resolidificarea
trilateralei, cu atât mai mult cu cât, în aprilie 2012, Egyptian

8 Judi Rudoren, Mark Landler, With Obama as Broker, Israelis and Turkey
End Dispute, www.nytimes.com/2013/03/23/world/middleeast/president-
obama-israel.html?pagewanted=all&_r=0
9 Jon B. Alterman, Haim Malka, Shifting Eastern Mediterranean Geometry ,
Center for Strategic and International Studies, The Washington Quarterly,
SUMMER 2012, p. 119, http://dx.doi.org/10.1080/0163660X.2012.706512
10 Ibidem.
20General Petroleum Corporation, anunța că ar putea înceta
livrările de gaze naturale c ătre Israel.
Iată așadar că viitorul politicii SUA privind Mediterana
de Est pare mai degrab ă neclar, în condi țiile în care majoritatea
statelor riverane s-au confruntat cu schimb ări de regim politic,
ceea a sporit gradul de impredictibilitate al politicii externe
duse de fiecare dintre acestea.
Un alt actor interna țional important în regiune este Rusia,
privită de către Turcia drept un competitor strategic pe termen
lung.
Rusia este prezent ă activ în Mediterana înc ă din anul
1958, dup ă interven ția SUA în Liban. La acea dat ă URSS
poziționa în zon ă o escadril ă înaintată a flotei din Marea
Neagră și obținea dreptul de a folosi unele facilit ăți navale din
statele arabe precum Egipt sau Siria. De altfel, din 1977, portul
sirian Tartus devine principala baz ă de sprijin din Mediterana,
după abandonarea bazelor din Egipt.
Din anul 1991, dup ă dezintegrarea URSS, escadronul
mediteranean î și înceteaz ă existența, însă începând cu anul
2007 forțe reduse ale flotei ruse sunt trimise în Mediterana. Cu
excepția acestor for țe și capacităților limitate de sprijin ale
bazei din Tartus, prezen ța militară a Rusiei în Mediterana este
neglijabil ă, însă, opinia noastr ă este că principalul instrument al
Rusiei în regiune este politica sistematic ă de penetrare
economic ă și geostrategic ă, în special c ătre Cipru și Grecia, pe
fondul men ținerii deschiderilor ob ținute către Egipt și Irak.
Sprijină, de asemenea, activ Siria, în special dup ă declanșarea
ciocnirilor dintre rebeli și forțele guvernamentale. Folosind în
special instrumentele diplomat ice Rusia a devenit singura
putere care sprijin ă în mod deschis regimul sirian al

21președintelui Assad, criticând ini țiativele care sprijin ă forțele
rebele antiguvernamentale11. Deși există păreri care motiveaz ă
acțiunile Moscovei pe fondul intereselor economice pe care
aceasta le are în Siria, opinia noastr ă este că acestor interese
economice direct rela ționate Siriei, le sunt ad ăugate interese
privind resursele energetice existente în platforma maritim ă a
estului M ării Mediterane. În acest fel pozi ția geografic ă a Siriei,
ca și poziția bazei militare din portul Tartus, constituie atuuri
necesare continu ării strategiei energetice ruse ști fundamentat ă
pe exploatarea sau transportul resurselor de gaze naturale din
zonă. Evident, aceast ă strategie energetic ă a Rusiei este
modelată și de actualele contracte ale gigantului industriei
energetice ruse ști GAZPROM. Acesta este principalul furnizor
de gaze naturale pentru Europa și Turcia (o treime din gazul
livrat se îndreapt ă către acestea), mai mult de jum ătate din
cantitatea furnizat ă fiind provenit ă din zona estic ă a Mării
Mediterane.
Revenind la cadrul strategic general al zonei analizate,
putem observa, dup ă analiza prezentat ă privind ac țiunile și
interesele strategice ale principalilor actori statali regionali și
internaționali, că starea de securitate a regiunii este afectat ă de
o serie de aspecte printre care r ăzboiul civil din Siria, conflictul
israeliano-palestinian și disputele privind delimit ările maritime
ale zonei.

11 ***, Russia, Iran set to counter US -Israeli strike against Iran,
www.eutimes.net/2012/04/russia-iran-set-to-counter-us-israeli-strike-against -iran/
22
CAPITOLUL 2.
STAREA DE SECURITATE A REGIUNII

2.1. Problemele regiunii
Așa cum reiese din analiza prezentat ă în capitolul
anterior, starea de securitate a zonei estice a M ării Mediterane,
pare a fi una caracterizat ă de o tendin ță de deteriorare, pe
fondul schimb ărilor provocate de mi șcările populare cunoscute
sub numele de Prim ăvara Arab ă, care au contribuit la acutizarea
unor dispute deja existente, cum ar fi r ăzboiul civil din Siria sau
conflictul israeliano-palestinian.
2.1.1. Siria – reverbera ția violent ă a Primăverii Arabe
În opinia noastr ă situația prezent ă a Siriei a fost cauzat ă de
propagarea revoltelor populare din Tunisia și Egipt către celelalte
state arabe din regiune. Liban, Yemen, Bahrein, sunt alte câteva
exemple ale unor state în care revoltele populare s-au declan șat și
desfășurat. În nici unul dintre acestea, îns ă, consecin țele nu au fost
atât de dramatice.
Limitate ini țial la câteva ora șe, violențele s-au extins, îns ă
nu generalizat, ci punctiform, în jurul unor localit ăți mai
importante cum ar fi Damasc și Alep. De și inițial forțele
guvernamentale p ăreau a controla situa ția, în timp, acestea și-au
pierdut în mod gradual controlul asupra entit ăților teritoriale,
odat
ă cu abilitatea de a r ăspunde cu tact provoc ărilor opozi ției.
La rândul lor, for țele opoziției au acționat inițial dezorganizat,
dar capacitatea de rezisten ță și schimbarea frecvent ă a tacticilor
au împiedicat accesul for țelor guvernamentale în unele regiuni,
făcând astfel posibile desf ășurarea unor atacuri cu bombe la
scară largă în așezări urbane importante precum Alep, Damasc,
Homs, în unele dintre acestea pierzându- și viața figuri cheie ale
guvernului sirian. Succesul repurtat de for țele rebele în luptele
cu forțele guvernamentale a condus la extinderea zonelor de

23conflict, astfel c ă în iulie 2012, zonele cuprinse de lupte
acopereau aproape toat ă partea de est a Siriei (figura nr. 5)

Figura nr. 5. Extinderea grupurilor rebele în principalelor ora șe din
Siria12

În timp, de-a lungul celor doi ani de conflict deschis,
grupurilor extremiste violente, locale li s-au al ăturat lupt ători
străini. În acest sens, la începutul anului 2012 oficiali americani
declarau c ă situația din Siria a creat ocazia pentru elemente
teroriste apar ținând Al-Qaeda de a se infiltra în rândurile
rebelilor și de a coordona atacuri.

12 ***, Syrian Uprising: Map Update 5, www.polgeonow.com/2012/07/
syria-uprising-map-update-5.html

24La începutul anului 2013, for țele rebele continuau s ă se
deplaseze c ătre sud-est de Alep, ocupând ora șe precum Al-
Thawra, Raqqah.
În nord-vestul țării, situația este ceva mai complicat ă, în
scenă apărând și grupuri ale mili țiilor kurde care au ocupat
orașul Ramilan (figura nr. 6).

Figura nr. 6. Situa ția actuală a conflictului din Siria13

Grupurilor combatante principale cum ar fi for țele
guvernamentale sau cele rebele (reunite acum sub numele de Armata Sirian ă Liberă – ASL) li s-au al ăturat pe frontul de lupt ă
grupuri militante precum Jabhat al-Nusra, cunoscut și drept Al-

13 ***, Syrian Uprising: Map Update 5, www.polgeonow.com/2012/07/
syria-uprising-map-update-5.html

25Nusra Front. Acest grup este aliat al Armatei Siriene Libere, și
se presupune c ă a avut un rol important în luptele pentru
ocuparea localit ăților Al-Safira și Shadadeh, succesul
datorându-se în mod special lupt ătorilor str ăini, foarte bine
instruiți, proveni ți din țări precum Libia, Irak sau Arabia
Saudită14.
Având în vedere evolu ția conflictului în ultimul an de
zile, este de a șteptat ca situa ția internă a Siriei s ă degenereze pe
viitor, implicarea în lupte a mili țiilor kurde putând sugera o
eventuală desprindere de Siria a minorit ății kurde. Aceast ă
perspectiv ă ar putea pune probleme integrit ății teritoriale a
Siriei, pe lâng ă kurzi existând pe teritoriul sirian și alte
minorități localizate într-un areal bine delimitat, alewi ții fiind
un bun exemplu în acest sens.
Așadar, opinia noastr ă cu privire la situa ția Siriei este una
rezervată, recăpătarea stabilit ății interne, în condi țiile în care
elemente extremist fundamentaliste lupt ă deja pe teritoriul s ău,
depinzând numai de sprijinul unei interven ții militare externe,
la apelul autorit ăților Siriene.
2.1.2. Conflictul israeliano-palestinian
Suntem de p ărere că pentru în țelegerea situa ției actuale a
conflictului israeliano-palestinian este necesar ă o analiz ă a
perioadei 1990-2002, aceasta putând fi considerat ă perioada în
care s-au modelat direc țiile actuale de evolu ție a conflictului.
Astfel, începutul anilor ’90 g ăsește una dintre p ărțile
conflictului,
și anume Organiza ția pentru Eliberarea Palestinei
(OEP), într-o pozi ție sensibil ă rezultată din excluderea de la
Conferința de la Madrid asupra Orientului Mijlociu, din
octombrie 1991, și ignorarea de c ătre monarhiile petroliere care

14 ***, Syria Uprising Map: March 2013, www.polgeonow.com/2013/03/
syria-uprising-map-march-2013-9.html
26îi suspendaser ă orice sprijin financiar. Pe fondul câ știgării
alegerilor din Israel de c ătre laburi ști și a intensific ării
atitudinilor radicale atât din partea mi șcărilor islamiste prin
Hamas și Jihadul Islamic, cât și a grupării israeliene Kach,
urmașă a ideologiei rabinului Meir Kahane, au loc discu ții în
cadrul procesului ini țiat la Madrid. În urma acestora, e posibil ă
recunoașterea formal ă, reciproc ă a Israelului și a OEP, ca
preambul la „Declara ția de principii asupra dispozi țiunii
provizorie de autonomie”15, semnată la 13 septembrie 1993. În
ciuda acestui act diplomatic, cele dou ă părți continu ă seria
dezacordurilor. Yitzhak Rabin se opunea înfiin țării unui stat
palestinian, în timp ce Yasser Arafat, pre ședintele OEP,
susținea ferm crearea acestuia. În lipsa unor progrese evidente
ale discuțiilor s-au înmul țit nemulțumirile, exprimate din ce în
ce mai puternic prin intermediul islami știlor din Hamas.
Asumarea unui rol major de c ătre Hamas a introdus un nou
factor în evolu ția conflictului: diviza rea poporului palestinian
între OEP și Hamas. Pentru OEP acest lucru însemna o nou ă
lovitură, pentru c ă principalul s ău merit pân ă în acel moment
fusese modul în care a reu șit să gestioneze unitatea poporului
palestinian. Situa ția era dificil ă pentru OEP, în special dac ă
adăugăm și situația refugia ților palestinieni din taberele aflate
în Iordania, Siria și Liban.
De cealalt ă parte, Israelul se confrunta cu o situa ție
similară, guvernul trebuind s ă facă față presiunilor dinspre
taberele extremist ă și a ortodoc șilor ultra-na ționaliști, pentru a
nu ceda teritorii din „ țara promis ă” poporului lui Israel, în
favoarea arabilor musulmani, compara ți cu canaani ții Vechiului

15 Francois Massouille, Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura ALL,
București, 2003 , p. 109.

27Testament. Motiva țiile religioase au fost de altfel cele care au
legitimat izbucnirea violen țelor. Hamas ini țiază în aprilie 1994
o serie de atentate sinuciga șe16 ca replic ă la masacrul de la
moscheea din Hebron comis de un extremist din Kiryat Arba.
Violențele continu ă și după asasinarea premierului Yitzhak
Rabin de c ătre Yigal Amir, sus ținător al dreptei radicale
israeliene, la 4 noiembrie 1995. Dispari ția premierului și
îndepărtarea de la putere a lui Shimon Perez va împiedica orice
dialog între cele dou ă părți implicate în conflict, OEP fiind
lipsită de interlocutorii dialogului. Noul premier israelian,
Benjamin Netanyahu, nu va continua politica de dialog a
predecesorului s ău cu Autoritatea Palestinian ă, ba mai mult,
promoveaz ă un plan de extindere17 a frontierelor Israelului.
Acest plan a fost perceput drept o concesie f ăcută aripii
extremiste condus ă de ariel Sharon, pentru a men ține coeziunea
guvernului de la Tel Aviv, coeziune ce a fost erodat ă de
acordurile de la Wye Plantation, din anul 1998. În aceste
condiții Ehud Barak îi succede lui Benjamin Netanyahu în
funcția de premier în perioada anilor 1999-2000, dar scurta
perioadă de guvernarea acestuia nu reu șește să îmbunătățească
raporturile dintre p ărțile implicate în conflict, dar marcheaz ă
reizbucnirea Intifadei. Momentul ini țial18 al acesteia este plasat
în septembrie 2000, dup ă vizita lui Benjamin Netanyahu, înc ă
lider al opozi ției, la Haram al-Sharif. Început ă ca o mișcare de
protest de strad ă a palestinienilor, cea de a doua intifad ă se

16 Francois Massouille, op.cit., 2003 , p. 110
17 Ibidem , p. 111.
18 Samir Kumar Das, Peace processes and peace accords , Sage Publications
India, New Delhi, 2005, p. 88.
28transform ă rapid într-o lupt ă armată de gheril ă împotriva
ocupației israeliene a teritoriilor palestiniene.
Criza palestiniano-israelian ă a căpătat noi dimensiuni în
2002. În primul rând, pe fundalul înt ăririi orient ării dure în
Israel, Intifada este dublat ă de serii de atentate sinuciga șe
extrem de periculoase. Regimul Ariel Sharon a replicat cu
vigoare: în aprilie 2002, armata israelian ă a atacat teritoriile
palestiniene19, reproșându-i lui Yasser Arafat incapacitatea de a
respecta Acordurile de la Oslo, din 1993 și de a controla
mișcările extremiste Hamas și Jihadul Islamic. În acest context,
acțiunile Israelului au înc ălcat Rezolu ția ONU nr. 1397,
promovat ă de SUA, care reitera principiile edific ării statului
palestinian și ale reglement ării pașnice a conflictului israeliano-
palestinian.
Problema palestinian ă se complicase și prin disensiunile
din cadrul Autorit ății Palestiniene, precum și prin dezacordurile
dintre aceasta și diaspora palestinian ă sau dintre arabii modera ți
și fundamentali știi islamici. Vârsta înaintat ă a lui Yasser Arafat
(72 de ani) și necunoscutele privind succesiunea la putere, au
menținut un spa țiu al incertitudinii la nivelul superior al
Autorității Palestiniene.
La întâlnirea arab ă de la Beirut, din 27-28 martie 2002, se
adoptase, pe de alt ă parte, planul de pace al prin țului moștenitor
Abdallah Ben Abdelaziz al Arabiei Saudite: recunoa șterea
Israelului, retragerea armatei israeliene în frontierele de la 4 iunie 1967 și crearea statului palestinian. Liderii arabi l-au
acuzat pe Sharon c ă urmărește, în fapt, s ă creeze o re țea de
bantustane palestiniene, într-o mas ă de colonii evreie ști. Ieșirea

19 Beverly Milton-Eduards, The Israeli-Palestinian conflict: a people war ,
Routledge, New York, 2009, p. 157.

29din criză este greu de întrev ăzut în condi țiile în care atât
palestinienii, cât și israelienii sunt împin și de escaladarea
violențelor armate spre pozi ții ireconciliabile. UE a aderat la
planul saudit (care include și problema revenirii în țară a
refugiaților), însă SUA și Israelul au r ămas în expectativ ă până
la 24 iunie, când pre ședintele George. W. Bush s-a pronun țat
din nou în favoarea existen ței unui stat palestinian, înfiin țat prin
negocieri directe israeliano – palestiniene, f ără condiții
palestiniene prealabile. O lun ă mai târziu, în data de 22 iulie,
armata israelian ă intervine în Ghaza ucigând un cunoscut lider
Hamas, în ciuda faptului c ă organizația anunțase că era dispus ă
să înceteze atacurile sinuciga șe. La 10 august, 12 organiza ții
palestiniene au ajuns la o în țelegere referitoare la un proiect
comun de edificare a unui stat independent, diferit de “planul Hamas”. Câteva zile mai târziu, la 18 august, înal ți “demnitari
israelieni și palestinieni au semnat un protocol de securitate în
Ghaza, iar la 17 septembrie, Cvartetul
20(SUA, UE, ONU și
Federația Rusă) propune un plan de pace centrat pe
recunoașterea în etape, a statului independent palestinian.
Cunoscut sub numele „Road Map”, planul nu a putut fi definitivat pân ă în anul urm ător, 2003, când Mahmoud Abbas a
fost desemnat prim-ministru al Autorit ății Palestiniene, în
condițiile în care atât Israelul cât și SUA considerau c ă Yasser
Arafat nu mai poate fi considerat un partener de dialog.
Criza politic ă din Israel, din toamna 2002, s-a aplanat pe
moment prin înt ărirea grup ărilor naționaliste de la guvernare și
anunțarea alegerilor generale pentru ianuarie 2003. Autorit ățile
palestiniene au acuzat îns ă guvernul Ariel Sharon c ă, sub

20 Kirsten E. Schultze, The Arab-Israeli Conflict , Pearson Education Ltd,
London, 2008, p. 139.
30pretextul combaterii terorismului pl ănuiește, încă din august,
transferarea for țată a neevreilor din Cisiordania în Iordania.
Remanierea guvernamental ă d e la sf â r șitul lunii octombrie l-a
propulsat în func ția de ministru al ap ărării pe durul și
controversatul general Shaul Mofa z, iar la Externe pe Beniamin
Netanyahu, în condi țiile în care laburi știi au părăsit coaliția de
guvernare. Între timp, atentatele sinuciga șe și ripostele violente
ale armatei israeliene au continuat s ă rețină atenția agențiilor
internaționale de pres ă. Spre mijlocul lunii noiembrie, Ariel
Sharon – candidatul partidului Likud la alegerile generale- a
reiterat pozi ția sa față de palestinieni: recunoa șterea statului
acestora pe o suprafa ță de 42% din Cisiordania. Atentatul de la
Hebron, din 15 noiembrie 2002 a inflamat din nou criza israeliano-palestinian ă. Cvartetul a continuat s ă preseze ambele
părți în conflict pentru a se ajunge la adoptarea unui plan
concret de pace. La 25 noiembrie, un val de atentate anti-
israeliene s-a înregistrat în Kenya și Israel, cu participarea Al-
Qaeda (din septembrie 2002 au c ăzut victim ă conflictelor
armate 1998 de palestinieni și 672 de israelieni). În plan
diplomatic, veto-ul SUA de respingere a unei rezolu ții ONU (3
decembrie 2002) – care declara nule hot ărârile Israelului de
menț
inere a coloniz ărilor și mutare a Capitalei la Ierusalim – au
provocat indignare în tab ăra palestinian ă, dar și nemulțumirile
reprezentan ților UE, Federa ției Ruse și Chinei. Imediat, Ariel
Sharon a prezentat o schi ță de plan de pace: crearea unui stat
palestinian, f ără Yasser Arafat la conducere și fără forțe armate,
dacă palestinienii renun ță la terorism și Ierusalim. În aceste
condiții, situația cunoaște, în ciuda eforturilor interna ționale,
noi tergivers ări care vor dura pân ă în decursel anului 2003,
când Mahmoud Abbas este ales prim-ministrul Autorit ății

31Palestiniene și, implicit, un partener de dialog din partea
acesteia, cu Israel și SUA, care, a șa cum men ționam,
considerau c ă Yasser Arafat nu mai poate fi un partener de
dialog.
Concluzionând asupra evolu ției conflictului israeliano-
palestinian, din perioada 1990-2002, putem afirma c ă, deși a
depus eforturi sus ținute, comunitatea interna țională nu a reu șit
soluționarea crizei israeliano-palestinian ă, „foaia de parcurs”
(“Road Map”) nefiind parcurs ă în întregime, iar o alta va fi
foarte greu de stabilit.
Deși s-au depus eforturi sus ținute din partea comunit ății
internaționale, în prezent conflictul israeliano-palestinian
rămâne, înc ă, o provocare pentru viitor. Evenimentele ultimilor
ani, cum au fost Prim ăvara Arab ă, în 2011 sau transformarea, în
urma votului în Adunarea General ă a ONU, a Autorit ății
Naționale Palestiniene în stat observator nemembru ONU,
similar Vaticanului.
Alegerea acestei solu ții de c ătre comunitatea
internațională sugereaz ă că atenția actorilor implica ți va fi
îndreptată spre solu ționarea conflictului prin alegerea solu ției
două state pentru dou ă popoare , care presupune înfiin țarea
unui stat palestinian al ături de cel izraelian pe teritoriul fostului
Mandat Britanic al Palestinei.

2.2. Aspecte regionale cu implica ții asupra securit ății
regiunilor învecinate
Analiza realizat ă în subcapitolul precedent a identificat,
atât în cazul conflictului armat din Siria, cât și al conflictului
israeliano-palestinian, c ă există o serie de factori care pot
influența starea de securitate a zonei estice a M ării Mediterane,
dar și regiunile învecinate, precum regiunile Orientului
32Mijlociu, Africii de Nord sau Caucazului. Spre exemplificare
am ales să ne îndrept ăm atenția, în continuarea studiului nostru,
către doi dintre ace ști factori, și anume c ătre situa ția
comunității kurde și către islam și islamism, mai exact c ătre
influența lor asupra fenomenului terorist sau a mi șcărilor de
insurgență.
2.2.1. Problema kurd ă
Am observat, în analiza privind conflictul sirian, c ă în
zona de nord-vest a teritoriului Siriei ac ționează grupuri de
miliții kurde, una din previziunile noastre fiind c ă în viitor e
posibil ca ace știa să dorească autonomia fa ță de Siria. Pentru a
înțelege mai bine motivele acestei afirma ții, dar și pentru a
înțelege implica țiile existen ței comunit ății kurde într-o zon ă
aflată la intersec ția a cinci state, patru dintre acestea f ăcând
parte din regiunea Orientului Mijlociu (Siria, Turcia, Iran, Irak), cel de al cincilea apar ținând regiunii Caucazului
(Azerbaidjan). Dintre acestea, dou ă state se afl ă în zona estic ă a
M
ării Mediterane (Siria și Turcia).
La jumătatea secolului al XX-lea, kurzii num ărau
aproximativ 30 de milioane de oameni, cea mai mare parte trăind în Turcia (16 milioane), Iran (8 milioane) Irak (4
milioane) Siria (1,8 -2 milioane) și, probabil, 200.000 în
republicile ex-sovietice, majorita tea în Azerbaidjan. Din punct
de vedere religios, kurzii sunt în majoritate sunni ți; există, însă
și aleviți, o sect ă cu elemente islamice și preislamice de
credință, și cunoscut ă prin faptul c ă a sprijinit kemalismul, de și
în ultimi ani s-au dezvoltat în interiorul acesteia elemente
radicale de stânga. Organizarea kurzilor este bazat ă pe structuri

33tribale, care de-a lungul istoriei au format chiar for țe militare
tribale21 în lupta cu autorit ățile din Irak, Iran și Turcia.

Figura nr. 7. Distribu ția geografic ă a comunit ății kurde

21 Dan Smith, Dan Smith, The State of the Middle East, Earthscan-Myriad
Editions, Brighton, 2008 , p. 90.
34Deși divizate administrativ, aceste comunit ăți sunt unite
de o istorie și o memorie cultural ă comune, care au condus la
formarea unei identit ăți kurde, ale c ărei manifest ări ca atare nu
au fost cunoscute pân ă în anii finali ai dec ăderii Imperiului
Otoman. Dup ă prăbușirea imperiului, puterile aliate
învingătoare, Fran ța și Anglia, au avut ini țiativa creării unui stat
kurd, prin Tratatul de la Sevre. Conform tratatului, se ini ția un
proces în dou ă etape: în stadiul ini țial era prev ăzut ca zona
anatoliană locuită de kurzi s ă obțină independen ță imediată,
urmând ca în cel de al doilea stadiu s ă fie alipit și teritoriul
locuit de kurzii irakieni. Ini țiativa puterilor europene a fost
întâmpinat ă de refuzul lui Mustafa Kemal, conduc ătorul Turciei
– succesoarea Imperiului Otoman –, de a ceda vreo por țiune din
teritoriul na țional22. În aceste condi ții, Franța și Anglia
abandoneaz ă ideea statului kurd, nu îns ă, și kurzii, care opun
rezistență încercărilor de integrare în societ ățile noilor state
formate, Turcia și Irak.
Punerea în practic ă a ideii constituirii unui stat kurd nu a
fost, însă, împiedicat ă numai de refuzul statelor care g ăzduiau
comunitățile kurde, ci și de fondul tensionat al rela țiilor interne,
inter-tribale, care s-au transferat, dup ă anul 1975, în planul
doctrinelor politice23. În anul men ționat, dup ă ce cu 12 ani în
urmă fusese înlocuit la conducerea Partidului Democratic Kurd
(PDK) , de c ătre Mullah Mustafa Barzani, Jalal Talabani
înființează o altă grupare politic ă, Uniunea Patriotic ă din
Kurdistan (UPK). Lupta dintre cele dou ă partide se intensific ă,
iar în anul 1990 se transform ă într-un adev ărat război, PDK
aliindu-se în perioada anilor ’80, atât cu guvernul de la Teheran

22 Ibidem , p. 26.
23 Ibidem , p. 90.

35(în războiul iraniano-irakian), cât și cu cel de la Ankara,
sprijinind trupele guvernamentale în incursiunile de eliminare a
forțelor Partidului Muncitoresc Kurd (PKK). PKK era
cunoscută drept o mi șcare de stânga na ționalistă, care se servea
atât de sprijinul politic popular, cât și de acțiuni teroriste
îndreptate asupra guvernului turc, dar și a kurzilor care
cooperau cu acesta. Campania terorist ă a PKK – cea mai activ ă
organizație kurdă – pare să fi fost lansat ă în anul 1985, atacurile
nefiind efectuate numai asupra obiectivelor turce ști (țintele
predilecte fiind for țele guvernamentale de securitate din Turcia
și obiectivele turce ști din Europa Occidental ă), ci și împotriva
intereselor str ăine din Turcia. PKK includea mai multe fac țiuni:
Frontul de Eliberare Na țională a Kurdistanului (ENRK), Aripa
de Răzbunare Metropolitan ă, Armata de Eliberare a Poporului
din Kurdistan (ARKG) și era finan țat, în parte, din “taxe
revoluționare” solicitate de la popula ția kurdă și din activit ățile
de distribuire a heroinei în întreaga lume. În Irak, unde exist ă o
semnificativ ă minoritate kurd ă, și actva PDK, condus de clanul
Barzani și UPK, în frunte cu familia Talabani a existat o
puternică rezistență privind ac țivitățile PKK în zon ă, între
gherilele PKK și cele UPK semnalându-se repetate ciocniri. În
aceste condi ții PKK î și stabilește cartierul general în Siria.
Datorită faptului c ă Siria a sprijinit func ționarea PKK și a altor
organizații teroriste pe teritoriul s ău24, între Turcia și Siria au
existat diferende destul de grave. În anul 1988, îns ă, Siria a
adoptat o politic ă de toleran ță zero față de activit ățile PKK,
obligându-l pe liderul grup ării, Abdullah Ocalan s ă părăsească
teritoriul s ău.

24 Ibidem , p. 90.
36După capturarea liderului Abdullah Ocalan, în luna
februarie a anului 1999, ac țiunile de gheril ă s-au redus ca
intensitate în Turcia. Ocalan și-a manifestat, recent, sprijinul
pentru kemalism și pentru cooperarea între guvern și kurzi.
PKK pare s ă opteze pentru ob ținerea “autonomiei culturale” și
ulterior, pentru garantarea unui statut de autonomie, în zonele
cu majoritate kurd ă, asemănător cu cel al Corsic ăi, în cadrul
Republicii Franceze.
Pe de alt ă parte, lideri kurzi, apreciau c ă planurile
guvernamentale de dezvoltare – proiectul „Anatolia”, care
presupunea abandonarea a 200 de localit ăți în perspectiva
construirii unui vast sistem hidroenergetic și de iriga ții – viza
eliminarea prezen ței fizice a kurzilor din regiune. În acela și
sens sunt interpretate și semnalele apropierii turco-siriene din
perioada anilor 2000-2002, neuitându-se faptul c ă înțelegerile
de la Adana (1998) dintre Turcia și Siria au privat PKK de baze
externe considerate de absolut ă necesitate și au determinat
expulzarea lui Ocalan din Siria.
Blocajul în rezolvarea problemei kurde, cel pu țin în cazul
comunităților aflate pe teritoriul Turciei, se r ăsfrânge negativ și
asupra procesului de integrare a Ankarei în UE (pe lâng ă
problema kurd ă, Ankara se confrunt ă și cu dinamizarea
islamismului fundamentalist – Partidul Virtu ții și a
naționalismului laic (MHP) sau Partidul Ac țiunii Naționaliste).
Procesul de disiden ță crescând ă a popula ției kurde în
dorința creării unui stat independent – Kurdistan ( figura nr. 7 ) –
la interferen ța frontierelor cu Iranul, Irakul, Siria și Caucazul,
are toate motivele s ă-i neliniștească pe strategii occidentali,
care urm ăresc să se bazeze în aceast ă regiune a lumii pe
stabilitatea Turciei. Totu și, noul guvern islamic moderat de la

37Ankara a f ăcut un gest de bun ăvoință, ridicând starea de asediu
din provinciile locuite de kurzi (în noiembrie – decembrie
2002).
Revenind la actualitatea conflictului din Siria și la
posibilul rol jucat de mili țiile kurde în cadrul acestuia, trebuie
să menționăm evenimentele din anul 2012, când militan ții kurzi
din Turcia au anun țat că vor transforma în zon ă de război toate
zonele populate de comunitatea kurd ă, indiferent c ă se află pe
teritoriul Turciei, Irakului sau Iranului, în cazul în care for țele
turcești vor intra în Siria. Acest ar putea fi interpretat drept un
alt indiciu care ar putea dezv ălui viitoarele inten ții ale
comunității kurde, inten ții care ar spori complexitatea mediului
de securitate din regiune, pe fondul intensific ării elementelor
islamiste extremiste participante la conflictul din Siria.
2.2.2. Islam, islamism și influen ța acestora asupra
fenomenului terorist sau a mi șcărilor de insurgen ță
Încă de la început vom face o diferen țiere necesar ă, și
anume aceea dintre Islam și islamism , pentru o mai bun ă
înțelegere a celor expuse. Islamismul, denumit în literatura de
specialitate și Islam politic, este o teologie politic ă, o analiz
ă și
o critică a aranjamentelor politice din perspectiva religioas ă25.
Poate fi, de asemenea, definit și ca interpretare și folosire a
religiei în scopuri politice, îns ă indiferent de definirea adoptat ă,
islamismul, de și are conexiuni cu Islamul, este diferit de acesta,
principala diferen ță constând în faptul c ă islamismul este o
ideologie politic ă, pe când Islamul este o religie. Dac ă
islamismul poate fi caracterizat ca fiind centrat pe aspectele „pământești” ale vie ții, Islamul cuprinde în principal înv ățături
religioase ce apar țin transcendentalului. Dar, nu-i a șa, orice

25 William T. Cavannaugh, Peter Scott, The Blackwell Companion to
Political Theology , Blackwell, Malden and Oxford, 2007, p. 2.
38experiență spirituală, transcendental ă, ar fi lipsit ă de sens dac ă
nu ar putea fi exploatat ă prin acțiune, ceea ce presupune,
evident, interac țiuni cu al ți indivizi sau alte grupuri. Din acest
punct de vedere fiecare religie reprezintă o reflec ție critică
asupra politicului26. Islamismul este doar o interpretare
particular ă a Islamului și suntem de p ărere că ar constitui o
eroare considerarea religiei per se drept o problem ă majoră
comparabil ă cu terorismul, de exemplu. Islamul nu înseamn ă
terorism, numai din simplul motiv c ă terorismul este o
strategie, nu o credin ță, ci o ideologie sau, mai bine spus, un
rezultat al acesteia.
Din punct de vedere istoric, Islamul î și face cunoscut ă
intrarea pe scena istoriei prin Profetul Mohammed în jurul anului 570. Înv ățăturile sale adun ă locuitorii din zon ă sub
credința că „nu exist ă alt Dumnezeu afar ă de Allah și
Mohamed este profetul s ău”
27; de asemenea el încuraja
convertirea cre știnilor și a iudeilor din regiune, îns ă în spiritul
toleranței. Pe parcursul timpului, tot mai multe comunit ăți
locale au îmbr ățișat noua religie, în preajma secolului al IX-lea,
araba devenind principala limb ă de circula ție în Orientul
Mijlociu.
Cu excepția cruciadelor din perioada secolelor al XI-lea și
al XIII-lea, Orientul Mijlociu a fost dominat de musulmani o
perioadă de aproximativ paisprezece secole. C ăderea Imperiului
Otoman, dup ă Primul R ăzboi Mondial, a dus la reapari ția stării
conflictuale în regiune, evreii reclamând drepturi teritoriale, în
special asupra Palestinei; crearea statului Israel, la 14 mai 1948,
a alimentat tensiunile religioase deja existente, care s-au

26 Ibidem , p. 3.
27 *** Coranul, Editura Islam, Bucure ști, 2006, p. 118.

39transformat în r ăzboaie duse în numele dreptului de posesiune a
teritoriilor28. Liderii religio și au adus argumente care s ă
motiveze lupta pentru teritorii. Rabinul Meir Kahane, membru
al Extremei drepte din Israel, asasinat la New York în 1990,
afirma că „Nu exist ă mai multe mesaje în iudaism. Exist ă doar
unul. Și acest mesaj este s ă faci ceea ce vrea Dumnezeu.
Uneori, Dumnezeu vrea ca noi s ă m e r g e m l a r ăzboi, alteori
vrea să trăim în pace… Dar exist ă numai un singur mesaj:
Dumnezeu a vrut ca noi s ă venim în aceast ă țară și să
întemeiem un stat evreiesc29.” De aici pân ă la apari ția
fanatismului religios nu a fost decât un pas.
Din punct de vedere doctrinar, pân ă la incursiunile
napoleoniene de la sfâr șitul secolului al XVIII-lea, islamul
intrase într-o acut ă stare de declin. Companiile napoleoniene au
sporit îngrijorarea privind starea islamului, constituindu-se
totodată într-un catalizator al tuturor dezbaterilor privind
declinul s ău momentan. Doctrinele și instituțiile fundamentale,
tradiționale erau amenin țate de sistemul de valori seculare:
liberal-na ționaliștii aveau ca idee central ă individul și statul,
idee ce contracara viziunea religioas ă; ideologiile socialiste
promiteau – contrar celor religioase – raiul pe p ământ, fără
existența posibilit ății mântuirii în via ța de apoi. Tot ceea ce
intra pân ă atunci sub inciden ța religiei este acum degradat,
devalorizat într-o singur ă variabilă, în relațiile sociale.
În spatele acestei transform ări s-a aflat triumful
economiei, tehnologiei și acțiunilor militare, majoritatea având
ca punct de plecare Europa Occidental ă. Versiunile

28 Francois Massouille, op.cit , 2003, p. 110.
29 Karen Armstrong, O istorie a lui Dumnezeu , Cartea Româneasc ă,
București, 2001, p. 326.
40secularismului, totalitarismul de stânga și dreapta ale secolului
al XX-lea au dat și mai multe argumente islami știlor pentru a
condamna modelul occidental drept un model inaplicabil. Cu
toate aceste critici la adresa civiliza ției vestice, islami știi au
aplicat cu succes re țeta tehnologiei occidentale, combinat ă cu
sistemul tradi țional de valori. Pentru majoritatea islami știlor, o
soluție ar fi fost: fie s ă reformeze sistemul de valori prin
modernizare, fie prin revitalizarea credin ței și a practicilor
primare ale religiei. Potrivit puritanilor islamici, nereu șitele din
trecut nu indic ă o slabă capacitate de adaptare la idei noi, ci
erori apărute ca urmare a îndep ărtării de ideile Profetului.
Se dezvolt ă, însă, în regiune și ideologii ce au recuperat
idei pozitive, cum ar fi a treia cale a lui Muammar Al Qathafi,
o alternativ ă atât la capitalism, cât și la comunismul ateu,
alternativ ă care fără a exacerba rolul religiei îi recunoa ște rolul
în societate30. Prin urmare, putem observa tendin ța, chiar și a
unor regimuri cu un grad secular ridicat sau de dictatur ă
militară, deși legitima conducerea invocând principii islamice.
Căutând să mențină controlul, islamul a fost de obicei folosit
pentru a motiva ac țiuni violente, de represiune asupra
populației. Există și situația inversă: fundamentali știi islamici
care recurg la violen țe îndreptate împotriva conducerii laice
care nu este destul de devotat ă principiilor teocratice atunci
când ajunge la putere. Aceast ă situație a fost identificat ă la
frățiile musulmane din Egipt, Iordania sau Siria, dar exist ă și în
țări nearabe, dar islamice, cum ar fi Turcia și Iran.
În ultimele decenii, islamul a devenit punct de referin ță al
unei largi palete de activit ăți politice, ini țial în Orientul

30 Muammar Al Qathafi, The Green Book , Public Establishment for
Publishing, Advertising and Distribution, Tripoli, 1980, pp. 33, 77-90.

41Mijlociu. Termenul de „Islam politic” a fost folosit, în general,
pentru a eviden ția explozia f ără precedent a religiei islamice, cu
implicații în politica secular ă, și asupra formelor pioase de
credință și ritual cuprinse în mai largul concept al religiei
islamice. Islamul politic și-a manifest ă influența asupra
deciziilor politice, în dezvoltarea socio-cultural ă, dar a fost
adeseori ineficient în încercarea de preluare a puterii. Campaniile mi șcărilor radicale s-au desf ășurat, în special, în
domeniul socio-cultural, în jurul unor probleme ce vizau rolul
femeii și al bărbatului în societate, fertilitatea, desf ășurarea
obiceiurilor, dar și acțiuni de marginalizare a cre știnilor,
cenzura unor produse culturale (filme, piese de teatru și cărți).
Ca urmare, practica religioas ă strictă s-a răspândit, conducând
la o presiune social ă crescând ă. Organiza țiile islamice
voluntare s-au înmul țit, iar mijloacele de popularizare a
islamului s-au diversificat prin apelarea la mijloace media.
Islamul posed ă anumite particularit ăți: scripturalism,
puritanism, individualism, tendin ța spre regul ă. De multe ori,
acest islam puritan, regenerator, fundamentalist, îndepline ște
funcția naționalismului din alte regiuni: asigur ă o nouă imagine
unor oameni care nu se mai identific ă
cu pozi ția lor în
comunitate, clan sau trib. Acolo unde aceste forme nu mai sunt funcționale , cei ce le p ărăsesc sunt dornici s ă se alăture unei
culturi ce le ofer ă identitate.
În spectrul reprezentat de sectele musulmane, shiismul
este cel care se apropie cel mai mult de cultul personalit ății,
opunându-se cultului egalitarist, din punct de vedere religios.
Cultul martiriului devine totuna cu cel al personalit ății. Pe
cultul martiriului s-a sprijinit masiv mi șcarea lui Khomeini,
atunci când a trebuit s ă mobilizeze masele, dar a fost și primul
42abandonat politic de Khomeini, dup ă victoria revolu ției
iraniene31. Khomeini a redus islamul la aplicarea Legii, a
„sunnificat” shiismul. Organizarea politic ă shiită a devenit o
republică sub autoritatea erudi ților, diferen ța venind din faptul
că nu se aplic ă voința poporului, ci voin ța divină, manifestat ă
prin unica Lege: šarī’ā.
Lumea islamic ă este în ultima perioad ă influențată de o
percepție a islamului care a fost numit ă de către musulmanii
moderați wahhabism . Cei implica ți, însă, nu agreeaz ă această
denumire preferând-o pe cea de salafism*. Nu este vorba despre
o mișcare organizat ă, ci despre o viziune islamic ă care dă
întâietate unei lecturi literale și puritane a Coranului, respingând
chiar istoria lumii islamice din epoca ce a urmat celei a Profetului și a însoțitorilor săi. Este un fundamentalism care vrea
să impună šarī’ā ca unică regulă de comportament uman și
social, refuzând leg ătura cu orice form ă de cultur ă ce s-ar putea
dezvolta al ături de cea strict religioas ă (literatur ă, arte plastice
etc.). Aceast ă formă de islam se pozi ționează într-o opozi ție clară
față de creștinism și iudaism. Una din caracteristicile sale
principale este trasarea unei linii de demarca ție între adev ărata
credință (din) și impietate ( kufr) , linie care e trasat ă frecvent în
interiorul comunit ăților musulmane
32.
Wahhabismul saudit, fondat de Abd-el Wahhab33 (1703-
1791), încurajeaz ă scripturalismul, refuzând contactul cu orice
nu aparține de islam, fiind constituit ca reac ție la alte școli

31 Roland Machatschke, Islam , SCM-Canterbury Press, London, 1995, p. 69.
* Termenul trimite la adep ții islamului salafilor, înso țitorii profetului.
32 Mohammed Ayoob, Hasan Kosebalaban, Religion and politics in Saudi
Arabia: Wahhabism and the state , Lznne Rienner Publishers, Boulder,
2009, p. 106
33 Ibidem, p. 52.

43islamice, nu contra Occidentului. Saudi ții au jucat un rol cheie
în răspândirea fundamentalismului modern. Manifest ările
naționalismul arab, și ale shiismul iranian au încurajat, în planul
religios, un tip de islam sunnit doctrinal, conservator, foarte
ostil, îns ă, formelor occidentale de civiliza ție (ierarhia
religioasă în Arabia Saudit ă este independent ă de Casa Saud).
Saudiții au răspândit wahhabismul, acesta fiind adoptat și de
alte școli. Accentul este mai degrab ă plasat pe tawhid
(ideologie), decât pe fiqh (învățătura religioas ă) și ibadat
(ritualul ru ăciunii), pe fatwa (conducerea religioas ă)34 și
redactarea de tratate despre ceea ce este permis și interzis, care
sunt apoi difuzate fie sub form ă de broșuri cu tent ă didactică,
fie în form ă electronic ă pe Internet. Saudi ții au întrebuin țat
mare parte a puterii lor financiare pentru difuzarea acestui tip de învățătură.
Fundamentali știi islamici, în ansamblul lor, vizeaz ă atât
comunități, cât și indivizi izola ți în căutarea unei apartenen țe,
identități. Această tendință de islamizare global ă ce pleacă de la
ideea unei comunit ăți musulmane universale, poate fi realizat ă,
din punct de vedere al noilor fundamentali ști, prin îndep ărtarea
culturii occidentale dominante, cu prec ădere a formei sale
americane. Realizarea ’umma – integralitatea comunit ății
musulmane – înseamn ă universalizarea islamului, cu
musulmani a caror identitate nu va depinde niciodat ă de
teritoriu sau na țiune. Apari ția unui sistem secular, care s ă
exercite un control asupra statului, ar însemna ca acest sistem
să fie situat deasupra ’umma , ceea ce ar fi o impietate. Statul
poate fi obligat s ă răspundă pentru înc ă
lcarea Legii šarī’ā sau

34 Ibidem, p. 106.
44pentru nereu șita în aplicarea ei, dar nu în fa ța unui sistem impus
de voința populară care nu ar ține seama de cea divin ă35.
Pe de altă parte Ibn Khaldun (1332-1406), filosof și om
de stat musulman, enun ța într-una dintre lucr ările sale o
definiție a guvernului, cel care gestioneaz ă statul, pe care il
considera drept „instituția ce împiedic ă orice injusti ție în afara
celei comise de el însu și.”36. Poate de aceea, pentru buna
funcționare a ’umma , singura condi ție necesar ă unității acestei
societăți este cea a credin ței.
Un exemplu elocvent de ac țiune fundamentalist ă este
organizația terorist ă Al-Qaeda, a c ărei voce era liderul s ău, Bin
Laden. La 24 noiembrie 2002, publica ția „The Guardian” a
făcut cunoscute principalele obiective de lupt ă și justificările
doctrinare ale liderului Bin Laden, „inamicul public num ărul 1”
al luptei împotriva terorismului interna țional37. În viziunea
fostului lider fundamentalist, cei ultragia ți au dreptul de a lupta
cu armele, Allah protejându-i în acest sens. Lupta împotriva
„necredincio șilor” este o lovitur ă aplicată lui „Satan”. SUA se
fac vinovate de înfiin țarea și susținerea statului Israel și de
ajutorul oferit evreilor în Palestina. În plus, SUA au aprobat represiunile antimusulmane din Somalia, Cecenia, Kashmirul Indian, au patronat regimurile antiislamice, au „jefuit” petrolul „poporului musulman” etc. SUA sunt, deci, ”agresoare” și
împotriva lor trebuie purtat un neîntrerupt Jihad. Efortul armat
al Al Qaeda urm ărește adițional și islamizarea întregii lumi,

35 David Westerlund, Questioning the secular state: the worldwide
resurgence of reli gion in politics , C. Hurst & Co. Publishers Ltd.,
London, 1996, pp. 169-173.
36 Ibn Khaldun, The Muqaddimah, an Introduction to History , Princeton
University Press, Princeton, 1969, p. 240.
37 www.guardian.co.uk/world/2002/nov/24/theobserver

45purificarea civiliza ției prin supunerea fa ță de šarī’ā,
consolidarea ”Na țiunii Islamice. Discursul lui Ben Laden este o
respingere în bloc a civiliza ției occidentale, cu elemente de
critică a experien ței politice sovietice și cu puternice accente
antisemite. „Împ ărăția lui Allah” va trebui s ă succead ă
dominației „rasei albe”, „bolnave” și „necredincioase”, și lupta
armată împotriva ap ărătorilor ei este pe deplin justificat ă.
Astfel, potrivit acestei idei, boga ții și săracii, și „albii”, „negrii”
sau „galbenii” nu se vor reconcilia decât acceptând „Legea lui
Allah”.
Credem c ă aspectele rela ționate Islamului, islamismului
și, în general, atitudinilor fundamentalist-extremiste analizate în
acest subcapitol sunt de o importan ță majoră în înțelegerea
consecințelor Prim ăverii Arabe, în majoritatea statelor în cauz ă,
grupurile de extremi ști, jihadiști sau insurgen ți acționând în
mod frecvent în sensul destabiliz ării interne, a șa cum se
întâmplă în Siria, sau în Mali.
Oliver Roy38 este de p ărere, însă, că radicalismul politic
islamic nu este o consecin ță directă a acestor tendin țe
religioase, ci c ă, mai degrab ă, se constituie într-un factor
suplimentar ad ăugat islamiz ării, într-un spa țiu de contestare
antiimperialist ă și al lumii a treia.

38 Oliver Roy, L’Echec de l’islam politique , Seuil, Paris, 1992, p. 238.
46
CAPITOLUL 3.
MEDITERANA DE EST – NEXUS AL PUTERILOR
REGIONALE ȘI INTERNA ȚIONALE ANGAJATE ÎN
COMPETI ȚIA PENTRU RESURSE

Zona estic ă a Mării Mediterane nu constituie doar un
spațiu de intersec ție regional ă și internațională, ci și unul al
întâlnirii intereselor unor puteri regionale și internaționale
angrenate în competi ția pentru resurse, a șa cum am observat în
analiza noastr ă din primul capitol al lucr ării.
Mai mult, zona estic ă constituie un punct de intersec ție al
principalelor rute navale de transport al resurselor energetice.

3.1. Importan ța strategic ă a Mediteranei de est –
rutele de transport al resurselor energetice

Importanța strategic ă a zonei estice a M ării Mediterane
este dată, pe lângă aspectele geostrategice de ordin militar, de
existența Canalului de Suez, navigarea pe acesta reducând ruta
de transport european ă dintre Oceanul Atlantic și Oceanul
Indian, via Marea Mediterana cu mai bine de 8000 de kilometri,
față de ruta care ar ocoli continentul African (figura nr. 1), dar
și de existen ța conductei SUMED ( Suez-Mediteranean
Pipeline ). Acestea faciliteaz ă transportul resurselor energetice
prin intermediul mijloacelor maritime.
Canalul de Suez reprezint ă o rută de transport al
petrolului din golful Persic c ătre Europa și America. În anul
2011, de exemplu, produc ția mondial ă de petrol s-a situat la
nivelul a 87 de milioane barili pe zi, peste jum ătate din aceast ă
cantitate fiind transportat ă cu ajutorul mijloacelor maritime de
transport, a tancurilor petroliere, pe rute maritime fixe. Canalul

47de Suez face parte din cele șapte strâmtori prin care trec
principalele rute de transport al petrolului, al ături de Canalul
Panama, Strâmtoarea Malacca, Strâmtorile turce ști Bosfor și
Dardanele, etc.

Figura nr. 8. Rute maritime de transport al petrolului în zona estic ă a Mării
Mediterane
Canalul de Suez se afl ă în Egipt, și unește Marea Ro șie și
Golful Suez cu Marea Mediteran ă. Dintre navele care au
traversat în anul 2011 canalul, 20 % transportau țiței iar 6% gaz
lichefiat dinspre Golful Persic c ătre America și Europa (figura
nr. 8).
48Conducta SUMED reprezint ă singura rut ă alternativ ă de
transport al țițeiului dinspre Marea Ro șie către Marea
Mediteran ă (figura nr. 9), în cazul în care transportul prin
Canalul de Suez nu s-ar putea realiza.

Figura nr. 9. Traseul conductei SUMED

O eventual ă închidere a Canalului de Suez, concomitent
cu închiderea conductei SUMED, ar însemna alegerea rutei ce ocolește Capul Bunei Speran țe, parcurgerea a aproximativ 8000

49de km în plus și o întârziere de 15 zile pentru destina ții către
Europa și între 8 și 10 zile c ătre SUA39.

3.2. Previzion ări privind rolul zonei în competi ția
pentru resurse
Având în vedere bogatele rezerve de gaze naturale, dar și
sărăcia solului unora dintre statele analizate în resurse
energetice, credem c ă tendințele viitoare, în ciuda disensiunilor
actuale, se vor dezvolta în sensul cooper ării economice, ceea ce
va conduce la crearea de consor ții economice multina ționale.
În funcție de pozi ția pe care o va adopta Rusia, pentru a
consolida pozi ția GAZPROMULUI în regiune în scopul
impunerii ca juc ător major în industria extrac ției de gaze
naturale și a transportului acestora, statele din zon ă se pot alia,
fie între ele, fie cu GAZPROMUL, pentru a- și urmări interesele
naționale.
Din acest punct de vedere, atât Ciprul cât și Israelul
prețuiesc expertiza tehnic ă deținută de Rusia și, de asemenea,
apreciază potențialul sprijin politic de care s-ar bucuria fiecare
dintre aceste dou ă state în disensiunile pe care le-ar putea avea
cu Turcia în privin ța exploat ărilor de gaze naturale aflate în
apropierea p ărții de nord a Ciprului.
Totodată, în ceea ce prive ște prezența economic ă rusească
în zonă, apreciem c ă aceasta va depinde masiv de evolu ția
conflictului Sirian, o eventual ă victorie a rebelilor putând
însemna, poate, chiar și imposibilitatea de a- și menține singura
bază din Mediterana. Mai mult, în cazul scenariului în care
minoritatea alewit ă ar dori autonomie fa ță de Siria, teritoriul

39 ***, World Oil Tranzit Chokepoints , US Energy Information
Administration, August 22, 2012, p. 7.
50ocupat în prezent de aceast ă comunitate obstruc ționând în mare
măsură accesul Siriei, nu numai la resurse energetice, ci și
accesul maritim.
Per ansamblu, cantitatea resurselor de gaze naturale din
platforma estic ă a Mării Mediterane, precum și destinația finală
a acestora ( în principal Europa), ne fac s ă afirmăm că Europa
își va mări atenția dedicat ă acestei zone, și va încerca s ă
găsească noi modalit ăți de cooperare pentru cre șterea stabilit ății
și securității în regiune.

51
CONCLUZII

Aspectele specifice analizate în capitolele lucr ării ne
conduc, în continuare, spre formularea câtorva concluzii:
 deși poate fi considerat ă o zonă omogenă din
punct de vedere cultural (influen țele climatice, profilele
religioase majoritar musulmane), politica extern ă
dezvoltată de fiecare stat al zonei a condus mai degrab ă
către apariția de disensiuni, și mai puțin către relații de
cooperare solide, de durat ă;
 configura ția geostrategic ă a suferit modific ări ca
o consecin ță directă a desfășurării Primăverii Arabe.
Procesele de democratizare sprijinite de noile regimuri
nu au adus la putere, pân ă acum, for țe politice care s ă
sprijine acordurile angaja te de fostele regimuri;
 din cauza nivelului sc ăzut de predictibilitate a
acțiunilor noilor autorit ăți, este imposibil ă o
reconfigurare rapid ă a alianțelor strategice zonale;
 mai mult, acestei lipse de predictibilitate, care a
adus un grad mai mare de instabilitate în zon ă, i se poate
adăuga situa ția dramatic ă a Siriei, a c ărei instabilitate
internă, poate fi exportat ă fie prin intermediul mili țiilor
kurde din nord-vestul țării către comunit ățile kurde,
învecinate, din Irak, Iran, Tu rcia sau Azerbaidjan, fie
prin intermediul grup ărilor fundamentaliste de lupt ători
rebeli, asem ănător modelului Cecenia-Daghestan.
 în privin ța conflictului israeliano-palestinian,
credem c ă acesta este dificil de rezolvat, el putând
continua atâta timp cât politica și geografia vor fi strâns
legate de tradi ția religioas ă. Având în vedere
semnifica ția locurilor sfinte de pe teritoriul Israelului
pentru fiecare dintre cele tr ei mari religii locale cu larg ă
răspândire interna țională, atâta timp cât religia va
52influența politica, în regiune conflictualitatea va fi
întotdeauna prezent ă. Previzion ăm că această legătură
va fi una de durat ă, bazându-ne pe datele privind via ța
politică israelian ă, pe de o parte, și incidența actelor
teroriste comise de sus ținătorii cauzei palestiniene, pe
de altă parte. Un indicator potrivit al influen ței
religioase, din ce în ce mai crescute, este evolu ția
procentajului voturilor acordate partidelor din Knessetul Israelian. Astfel, în perioada anilor 1949-1999, sprijinul
acordat partidelor religioase a cunoscut o cre ștere
40 de la
12,2% (în anul 1949) pân ă la 20,9% (în anul 1999), pe
când partide precum cel laburist au înregistrat o sc ădere,
de la 35,7% (în anul 1949) pân ă la 20,2% (în anul
1999).
 importanța strategic ă a zonei va cre ște, pe fondul
exploatărilor de gaze naturale, și odată cu aceasta se va
dori securizarea mai puternic ă a rutelor de transport al
resurselor energetice care o tranziteaz ă.

În final, ne exprim ăm opinia c ă zona estic ă a Mării
Mediterane, la fel ca regiunil e învecinate ale Orientului
Mijlociu, Africii de Nord sau Caucazului, prezint ă caracteristici
care sub influen ța factorilor adecva ți pot transforma zona în
direcția unei stabilit ăți și a unei st ări solide de securitate, fie
într-o furtun ă de insecuritate care se poate r ăspândi facil în
regiunile adiacente.

40 Francois Massouille, op.cit , 2003, p. 116

53
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

1. *** Coranul, Editura Islam, Bucure ști, 2006
2. ***, Russia, Iran set to counter US-Israeli strike against
Iran, www.eutimes.net/2012/04/russia-iran-set-to-counter-
us-israeli-strike-against -iran/
3. ***, Syria Uprising Map: March 2013,
www.polgeonow.com/2013/03/ syria-uprising-map-march-2013-9.html
4. ***, Syrian Uprising: Map Update 5,
www.polgeonow.com/2012/07/ syria-uprising-map-update-5.html
5. ***, World Oil Tranzit Chokepoints , US Energy
Information Administration, August 22, 2012
6. MILTON-EDUARDS, Beverly The Israeli-Palestinian
conflict: a people war , Routledge, New York, 2009.
7. SMITH, Dan, The State of the Middle East, Earthscan-
Myriad Editions, Brighton, 2008.
8. WESTERLUND, David, Questioning the secular state: the
worldwide resurgence of religion in politics , C. Hurst &
Co. Publishers Ltd., London, 1996.
9. MASSOUILLE, Francois, Conflictele din Orientul
Mijlociu, Editura ALL, București, 2003.
10. IBN KHALDUN, The Muqaddimah, an Introduction to
History , Princeton University Press, Princeton, 1969.
11. ALTERMAN, Jon B. MALKA, Haim, Shifting Eastern
Mediterranean Geometry , Center for Strategic and
International Studies, The Washington Quarterly, Summer
2012, p. 119, http://dx.doi.org/10.1080/0163660X.2012.
706512
12. RUDOREN, Judi, LANDLER, Mark, With Obama as
Broker, Israelis and Turkey End Dispute,
54www.nytimes.com/2013/03/23/world/middleeast/president
-obama-israel.html?pagewanted=all&_r=0
13. ARMSTRONG, Karen, O istorie a lui Dumnezeu , Cartea
Româneasc ă, București, 2001.
14. SCHULTZE, Kirsten E., The Arab-Israeli Conflict ,
Pearson Education Ltd, London, 2008.
15. AYOOB, Mohammed, KOSEBALABAN, Hasan, Religion
and politics in Saudi Arabia: Wahhabism and the state ,
Lynne Rienner Publishers, Boulder, 2009.
16. AL QATHAFI, Muammar, The Green Book , Public
Establishment for Publishing, Advertising and Distribution, Tripoli, 1980.
17. ROY, Oliver, L’Echec de l’islam politique , Seuil, Paris,
1992.
18. MACHATSCHKE, Roland Islam , SCM-Canterbury Press,
London, 1995.
19. Samir KUMAR Das, Peace processes and peace accords ,
Sage Publications India, New Delhi, 2005.
20. CAVANNAUGH, William T. Peter SCOTT, The
Blackwell Companion to Political Theology , Blackwell,
Malden and Oxford, 2007.

Redactor: Daniela R ĂPAN
Tehnoredactor: Marioara Petre-B ăjenaru

Bun de tipar: 10.04.2013
Hârtie: A4 Format: A5
Coli tipar: 3,43 Coli editur ă: 1,718

Lucrarea con ține 56 pagini
Tipografia Universit ății Naționale de Ap ărare “Carol I”

CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE AP ĂRARE ȘI SECURITATE
Șoseaua Pandurilor, nr. 68-72, sector 5, Bucure ști
Telefon: (021) 319.56.49, Fax: (021) 319.55.93
E-mail: cssas@unap.ro, Site: http://cssas.unap.ro

0162/397/2013 C. 273/2013 EDITURA UNIVERSIT ĂȚII NAȚIONALE DE AP ĂRARE “CAROL I”