LUMEA ISLAMIC Ă – O REȚEA DINAMIC Ă DE SISTEME MARCELA S ĂGEAT Ă LUMEA ISLAMIC Ă – O RE ȚEA DINAMIC Ă DE SISTEME Editura Top Form București 2006 ISBN… [600966]

Marcela Săgeată

LUMEA ISLAMIC Ă – O REȚEA DINAMIC Ă DE SISTEME

MARCELA S ĂGEAT Ă

LUMEA ISLAMIC Ă –
O RE ȚEA DINAMIC Ă DE SISTEME

Editura Top Form
București
2006

ISBN (10): 973-87404 -8-7
ISBN (13): 978 -973-87404 -8-8

C U P R I N S

Introducere ……………………………………………………………………………………………….
Capitolul I – Fundamentele geoistorice ale islamului ……………………………………
1. Islamul – religie, civilizație, ideologie …………………………………………………
2. Faliile religiei islamice ……………………………………………………………………..
3. Expansiunea teritorială a islamului și efectele sale geopolitice ……………..
4. Simbolistica islamului contemporan…………………………………………………..
Capitolul II – Nucleele islamului contemporan – sisteme geopolitice regionale
1. Nucleul islamic arab ………………. ………………………………………………………
2. Nucleul islamic din Africa sub sahariană …………………………………………….
3. Nucleul islamic turcofon ………………………………………………………………….
4. Nucleul islamic iranian ………………………………………………… ………………….
5. Nucleul islamic pakistanez ………………………………………………………………
6. Nucleul islamic indonezian ………………………………………………………………
Capitolul I II – State le pivot ale islamului contemporan – subsisteme
geopolitice locale …………………………………………………………………………….
1. Algeria ………………………………………………………………………….. ……………..
2. Arabia Saudită ……………………………………………………………………………….
3. Egipt …………………………………………………………………………………………….
4. Indonezia ………………………………………………………………………………………
5. Iran ………………………………………………………………………………………………
6. Pakistan ……….. ………………………………………………………………………………
7. Turcia …………………………………………………………………………………………..
8. Uzbekistan ………………………… ………………………………………………………….
Capitolul I V – Islam versus Occident – conexiunile geopolitice ale rețelelor de
sisteme …………………………………………………………………………………….. …….
1. Instrumentalizarea politică a religiei islamice. Islamul politic …………………
2. Colonizările europene în spațiul islamic și implicațiile geopolitice ………….
3. Mizele geoeconomice ale pătrunderii capitalului occidental în spațiul
islamic ……………………………………………………………………………………………..
3.1. Resursele de petrol și ambivalența acestora: atragerea capitalului
occidental și segregarea economică a spațiului islamic ……………………..
3.2. Apa și mizele sale geopolitice și geostrategice ……………………………
3.3. Clivajele spațiului economic islamic și tensiunile induse de acestea
4. Exacerbarea islamului politic. Terorismul islamic …… …………………………..
Concluzii …………………………………………………………………………………………………..
Hărți ……………………………………………………………………………… …………………………..
Bibliografie ……………………………………………………………………………………………….
Anexe ……………………………………………………………………………… ……………………….

PREFAȚĂ

Ultimele decenii ale secolului trecut au deschis o polemică pe care clivajele geopolitice actuale
o alimentează din ce în ce mai mult: este posibilă o conviețuire paș nică a unor civilizații atât de diferite
sub raport cultural, ale căror rădăcini își trag seva din valori, tradiții, principii și norme sociale ce au
evoluat în circumstanțe istorice și socio -spațiale total diferite ? O civilizație acționează unitar în faț a
unor stimuli exteriori veniți din partea altor civilizații cu care intră în contact ? Ce este determinant în
reacția socială a membrilor unei comunități umane ce se identifică cu o civilizație: apartenența etnică ?
religia ? sau discrepanțele economice ? Prin urmare, ce stă la baza definirii unei civilizații ?
A vorbi despre civilizații înseamnă a ne referi la spații ; fiecare civilizație este legată de un
spațiu cu limite aproape stabile, de o geografie particulară. Se vorbește adesea despre „civilizați i ale
mării” (feniciană, elenistică, romană sau vikingă), despre „civilizații fluviale” (egipteană, pre -indiană,
chineză, sumeriană, babyloneeană sau asiriană), despre „civilizații ale stepei” (mongolă) sau de spre
„civilizații ale deșertului”, reprezentati vă în acest sens fiind civilizația islamică.
Religia este un alt factor coagulant ce tinde adesea să învi ngă contrastele teritoriale și
fragmentarea etnică. Civilizația musulmană exprimă dialogul, interferența dintre spații total diferite sub
raportul p otențialului natural și uman: islamul arab sau cel nord -african, ce nu poate fi conceput fără
caravanele ce străbat imensele întinderi deșertice, în opoziție cu islamul indonezian, ce ocupă spații
cu precipitații abundente și vegetație bogată dar cu o mare fragmentare insulară ce îi induce la nivel
politic forțe centrifuge, sau cu cel pakistanez dezvoltat pe cursurile inferioare a două mari artere
hidrografice ale Asiei de Sud: Indusul și Brahmaputra. La fel civilizația hindusă alătură două tipuri de
spații : India plină de umiditatea ploilor musonice, cu lacuri, mlaștini, păduri și jungle, a oamenilor cu
pielea brună, iar pe de altă parte, India relativ secetoasă, ce cuprinde Indusul Mijlociu și care se
prelungește de -a lungul Podișului Deccan, acesta fiind domeniul oamenilor cu pielea de culoare
deschisă.
Pe de altă parte, limitele etnice impun ansamblurilor civilizaționale, de regulă multietnice,
particularități distincte, din care derivă, de regulă tendințe separatiste. Declinul și dezmembrarea
marilor im perii unite prin religie sau ideologie (Otoman, Austro -Ungar sau Sovietic), a imperiilor
coloniale sau a unor state multinaționale (U.R.S.S., Iugoslavia sau Cehoslovacia) și crearea statelor
naționale, fenomen ce a caracterizat scena politică a secolului X X, constituie rezultatul afirmării tot mai
puternice a conștiinței naționale, a naționalismului. La aceasta se adaugă dificultatea coagulării într -o
aceeași formațiune politică a unor elemente etnice diferite, unite prin apartenența religioasă.
Efemeritate a Republicii Idel -Ural (1917 -1918), menită să unifice într -un singur stat musulman teritoriile
dintre Volga și Ural, cu o mare diversitate etnică, sau a Republicii Arabe Unite ce a unificat vreme de
trei ani (1958 -1961) Siria cu Egiptul dorindu -se nucleul unei unificări a lumii arabe, fragilitatea unor
state ca Pakistan, Afganistan, Irak, Tadjikistan sau Daghestan, unite prin religie, dar cu o mare
diversitate etnică internă, exprimă amplitudinea faliilor etnice ce ac ționează la nivelul unor civilizații
coagulate pe criterii religioase.
La acestea se adaugă tehnologia care, alături de ideologia liberal -democrată constituie
elementele unificatoare ale civilizației occidentale, dar care este în același timp percepută c a un factor
de agresiune împotriva unor civilizații grefate pe valori ancestrale, cum este cea islamică.
Lumea islamică a începutului de mileniu trei exprimă o magistrală sinteză a tuturor acestor
provocări geopolitice: unitate confesională în eterogenita te etnică, spațială și politică, influențe
autohtone ce „nuanțează” filonul islamic (mai ales în spațiile marginale – Indonezia, Africa
subsahariană, Turkestanul ex -sovietic etc), potențial economic diferențiat datorat repartiției
neuniforme a resurselor ( în special a celor de apă și de petrol), percepții diferite a raporturilor dintre
Islam și Occident ce variază de la o respingere totală a valorilor occidentale în cazul regimului
fundamentalist din Iran sau a talibanilor afgani și o acceptare a acestora, considerată ca „motor” al
progresului economic fie pe fondul unui regim laic (cazul Turciei) sau a unui islamism moderat cum
este în Indonezia, Malaysia, Tunisia, Maroc sau în micile monarhii petroliere ale Golfului. Existența
statului Israel într -un „ocea n” musulman sau imixtiunea elementelor ideologice de stânga ce au

influențat linia politică a unor regimuri islamice (în Algeria, Irak, Libia sau Kurdistan) complică
raporturile dintre autohton, alohton și modernism în spațiul islamic.
În acest context, l ucrarea Lumea islamică – o rețea dinamică de sisteme încearcă să
sintetizeze într -o viziune modernă, prin prisma teoriei sistemelor, complexitatea tuturor acestor clivaje:
pe de o parte a celor exogene, dintre spațiul islamic și Occident, considerate tensi uni rețea –exterior
(rețea –rețea), iar pe de altă parte a celor endogene, din interiorul lumii islamice, dintre marile
ansambluri spațiale și geopolitice ce o alcătuiesc (considerate nuclee ale spațiului islamic). Acestea se
comportă la rândul lor sistemic, fiind alcătuite din subsisteme, identificate la nivelul statelor islamice.
Au fost identificate astfel tensiuni la nivelul sistemelor (nucleelor islamice) atât inter – cât și intra –
sisteme, dar și tensiuni manifestate local, la nivelul subsistemelor, respe ctiv în interiorul unor state
islamice.
Originalitatea lucrării constă așadar în primul rând în modul de structurare și de abordare a
ansamblului tuturor acestor intercondiționări: geografice, etnice, culturale și economice, în care factura
de geograf a autoarei, absolventă a unei facultăți de profil, se îmbină cu abordările de factură
economică și geopolitică, aceasta fiind deopotrivă și absolventă a masterului de Geopolitică și
Geostrategie din cadrul Facultății de Relații Economice Internaționale a Aca demiei de Studii
Economice din București. La aceasta se adaugă actualitatea informațiilor și bogăția materialului
bibliografic ce fac din această carte un important punct de reper în analiza interdisciplinară a spațiului
islamic atât sub raport documentar, cât și din perspectiva abordării teoretico -metodologice.

INTRODUCERE

În prezent lumea musulmană se confruntă cu o serie de probleme, ca urmare a
accelerării schimbărilor sociale și a apariției ideologiilor politico -religioase aflate în divergență
cu conservatorismul ortodoxiilor tradiționale și cu îndrăzneala modernistă a regimurilor laice .
De asemenea, islamul, constituie subiectul mai multor dezbateri la nivel internațional, mai cu
seamă în ultimele decenii, reprezentând o provocare pentru gândirea occidentală, care se
bazează pe stereotipuri și nu pe o cunoaștere adevărată a acestuia.
Lucrarea își propune să demonstreze că mutațiile care au loc în interiorul lumii islamice
reprezintă, de fapt și de drept, niște etape normale în evoluția unei comunități și nicidecum
posibile amenințări pentru pacea și securitatea internațională. Dimpotriv ă, aceste temeri ale
lumii occidentale și implicațiile tot mai mari ale fluxurilor globalizante în politica și economia
statelor islamice provoacă reacții de apărare față de modernitate. Modernitatea este privită de
către musulmani, în special de cei tradi ționaliști, ca o proiecție a hegemonismului politico –
economic al Occidentului. De aici, reîntoarcerea la izvoarele credinței și culturii islamice și
predilecția pentru instrumentalizarea politică a religiei – fundamentalismul, care duce
inevitabil la cliva je religioase inclusiv în interiorul comunității islamice (șiiții îi acuză pe sunniți
că ar fi în favoarea Occidentului). Cu acest gen de probleme se confruntă spațiul islamic, un
spațiu în care conviețuiesc peste 1,5 mld. de oameni ( fiind un spațiu în con tinuă expansiune,
fapt confirmat mai ales prin sporul demografic ridicat ), mulți dintre ei aflați în pragul sărăciei
(Somalia, Etiopia, Eritreea, Afganistan etc), trăind în țări care și în prezent sunt în căutarea
unei identități, a unei stabilități politi ce, a unui echilibru sociocultural, în care disparitățile de
ordin etnic sau lingvistic și antagonismele religioase subminează edificarea structurilor
instituționale ale unui stat modern.
Scopul acestei lucrări este și unul de cunoaștere a adevăratei lumi islamice și a
problemelor cu care aceasta se confruntă în prezent, inclusiv aportul adus odată cu
pătrunderea capitalului străin în unele țări din acest spațiu, înzestrate cu resurse naturale.
Accentul este pus pe relațiile existente, pe de o parte dintr e statele islamice și
Occident, iar pe de altă parte dintre state ale aceluiași spațiu, așa -zisele relații „sistem –
subsistem”.
Departe de a -și propune o analiză exhaustivă a islamului contemporan, lucrarea își
propune să aducă în atenție doar un punct de vedere, generator de întrebări și răspunsuri.
Consider că ideile care se desprind din acest studiu pot veni în sprijinul tuturor celor care
doresc să înțeleagă mai ușor aspectele geopolitice din interiorul spațiului islamic. Deopotrivă
omniprezent și necun oscut, obsedant dar ținut la distanță, islamul continuă să fie privit sub
semnul ambiguității. De departe multe dintre problemele lumii islamice (sărăcia, demografia
ridicată, instabilitatea politică etc), sunt caracteristice și altor lumi (instabilitatea politică din
Irlanda de Nord, demografia ridicată a Chinei, sărăcia multor țări africane dar nemusulmane
etc). Nevoile lumii musulmane sunt imense datorită înapoierii sale în domeniile socio –
economic și tehnologic. Totodată, Islamul se teme de o „cooperare ” cu Occidentul datorită
aspirațiilor hegemonice ale acestuia, atât în mod direct (în plan economic și politic), cât și
indirect (în plan cultural și social). Nu este de negat faptul că, cel puțin în acest moment,
unele țări occidentale își dispută întâiet atea în domeniul economic al țărilor cu resurse din
spațiul islamic (Zona Golfului, Kazahstan, Azerbaidjan, Algeria). Această „superioritate” este
înțeleasă ca un afront de către o mare parte a populației musulmane și, combinată cu
globalizarea culturală, conduc la respingerea, de către islamiști, a unor valori precum
laicitatea, egalitatea între sexe, chiar democrația.
Mesajul acestei lucrări este unul cât se poate de clar – în prezent se poate vorbi de o
coexistență pașnică a elementelor modernității oc cidentale cu cele ale culturii autohtone

(cazul Turciei, Indoneziei, Iordaniei, Tunisiei sau al emiratelor de la Golful Persic; dar și
majoritatea comunităților musulmane din Europa Occidentală și S.U.A). Uneori însă, clivajele
economice și sociale dintre imigranți și autohtoni duc la o segregare socială tot mai profundă,
așa încât asistăm în prezent la intoleranță etnică și revolte (Franța, 2005).
În ideea celor expuse mai sus, putem afirma că lucrarea a fost concepută ca o
abordare geopolitică la nivel regional, asemenea unei rețele de sisteme care funcționează pe
baza unui set de relații (inter și extraregionale). Analiza sistematică a lumii islamice ne -a fost
permisă datorită complexității fenomenelor și relațiilor ce caracterizează acest spațiu. Astfe l,
în primul capitol , am încercat să realizăm o succintă introducere în fundamentele geoistorice
ale islamului, creionând în acest fel începuturile și expansiunea sa, accentuând faptul că
acesta ar fi fost primul contact semnificativ al celor două civiliza ții – Islam și Occident. O
analiză atentă ne indică faptul că Islamul este o civilizație cu o geometrie variabilă.
În sprijinul gândirii noastre logice a spațiului islamic ca o rețea de sisteme , am încercat,
începând cu capitolul II , să realizăm o abordar e geopolitică la nivel regional a spațiului
islamic, nucleele islamice contemporane, adică sistemele din cadrul rețelei de sisteme. Din
dorința de înțelegere pe deplin a teoriei folosite, menționăm că demersul nostru accentuează
relațiile dintre statele is lamice, dar și dintre acestea și puterile internaționale.
Capitolul III , vine să întărească cele expuse anterior, o abordare geopolitică la nivel
intraregional, ajutați fiind și de cunoscuta teorie a „statelor pivot”, încercând chiar o propunere
de astfe l de state: Arabia Saudită, Iran, Uzbekistan, argumentând că ele pot avea un impact
major nu numai din punct de vedere geopolitic, ci și economic și cultural, la scară regională și
globală.
Capitolul IV încearcă să întregească „tabloul lumii islamice”, do rindu -se o abordare
sintetică a principalelor atribute geopolitice și geoeconomice ale spațiului islamic, precum și a
relațiilor acestuia cu scena (geo)politică internațională, accentuând pe de o parte impactul pe
care l -au avut colonizările europene și ca pitalul occidental în economia și politica statelor
islamice, iar pe de altă parte reacțiile de ripostă la acestea (instrumentalizarea politică și
terorismul islamic).
În finalul acestui cuvânt introductiv doresc să aduc mulțumiri domnului Prof. univ. dr .
Silviu Neguț , care m -a susținut și m -a îndrumat pe tot parcursul elaborării prezentei lucrări.
De asemenea, doresc să -mi exprim gratitudinea față de toți cei care au fost alături de mine și
de la care am avut de învățat și, totodată, domnului Asist. univ . Marius Cristian Neacșu , care
m-a încurajat de la început în acest demers științific .

Capitolul I – FUNDAMENTELE GEOISTORICE ALE ISLAMULUI

1. Islamul – Religie, civilizație , ideologie

„Valorile umanismului, ale bunătății și ospitalității s unt proprii imensei
majorități a Comunității islamice. Va mai fi încă nevoie de timp, fără
îndoială, pentru ca lumea islamului să înceteze de a mai provoca frica și a
mai fi desemnată pe nedrept noul imperiu al răului . Este urgent necesar ca
valorile islam ice să fie restaurate în adevăratele lor dimensiuni, ca izvoare
hrănitoare ale civilizației universale.”
(Ali M érad)

Termenul islam provine din verbul arab slm, aslama cu sensul de a se supune, a se
dărui în întregime, însemnând deci „supunere” (față d e Dumnezeu) (Eliade, Culianu, 1996, p.
163). Înțelesul său transcede prin urmare caracterul strict religios, desemnând atât o
componentă laică – cultura islamică (cu tot ansamblul său de norme sociale, etice, juridice)
cât și religia (monoteistă) care are la bază Coranul și al cărei Profet (an-nabiyy) este
Muhammad (Mohamed)1. Acestuia i s -ar fi încredințat de către Allah mesajul divin (rasulu
(A)llani) , fiind, prin întreaga sa comportare, un exemplu demn de urmat pentru toți credincioșii
musulmani. Allah (de la substantivul illah = divinitate, zeu) desemnează singura divinitate pe
care se sprijină religia islamică, conferind u-i caracterul monoteist.
Islamismul își restrânge înțelesul doar la componenta religioasă a islamului, care nu
se suprapune nici pest e lumea arabă (Turcia, Iranul, Indonezia sau statele ex -sovietice din
Asia Centrală sunt islamice, deși nu sunt arabe) și nici peste spațiul civilizației islamice, care
ocupă o suprafață mult mai extinsă. Din punct de vedere geopolitic, islamiștii militeaz ă pentru
realizarea unității politice a tuturor musulmanilor ( umma ) și unificarea tuturor statelor
musulmane sub o autoritate unică (lumea musulmană). Ei se opun proiectelor de unificare a
țărilor arabe și ideii că pot exista națiuni diferite în interiorul islamului (Lacoste, 1995, p. 806).
Termenul musulman (din persanul muslim ) desemnează adeptul religiei islamice.
Similar, însă greșit, este termenul de „mahomedan”. Greșit , pentru că islamul nu este
considerat religia lui M uhammad .
Sharia (šarī‘a ) repr ezintă legea sacră a islamului, iar fiqh este interpretarea ei, adică
jurisprudența. M uhammad n-a făcut deosebire între legea religioasă și legea laică. În fiecare
țară musulmană, aplicarea șhariei depinde de gradul de secularizare al statului respectiv.
Sharia se aplică tuturor domeniilor vieții economico -sociale, pornind de la relațiile
familiale, dreptului de succesiune, impozitelor, abluțiunilor rituale, rugăciunilor etc. Juriștii
islamici ( fuqah a) orânduiesc toate activitățile umane potrivit unei scă ri valorice care merge de
la „proscris” până la „interzis”, trecând prin trepte intermediare. Cele patru izvoare acceptate
de aceștia sunt Coranul, sunna (tradiția Profetului), iğma‘ (consensul mărturiilor) și qiyas
(analogia) (Eliade, Culianu, 1996, p. 17 2).
Analogia cu creștinismul este contrară spiritului religiei islamice. Dacă pentru creștini,
Isus Christos este trimisul divinității pe pământ, în Islam acest rol îi revine Coranului2 (al-

1 Acesta s -a născut în jurul anului 570 în tribul Qurayš, provenind dintr -o familie săracă. Tradiția spune că avea obiceiul să se
retragă în singurătatea grotelor de lângă Mecc a, unde i -a apărut într -o zi îngerul Gabriel care l -a învăluit în mantia sa și i -a
poruncit de mai multe ori să recite, ceea ce l -a făcut să -și dea seama că a fost ales pentru a comunica oamenilor revelațiile
pe care i le transmite îngerul (Anghelescu, 199 3, p. 30). Muhammad nu a avut urmași pe line bărbătească, ci doar o fată:
Fatima.
2 Coranul este alcătuit din 114 capitole ( Sura) și 6 236 versete ( Aya). Cuvântul sura a fost folosit inițial pentru a denumi
revelațiile transmise lui Muhammad la Mecca și Me dina, iar aya (=semn, dovadă), se leagă de concepția pe care o are
Muhammad în legătură cu misiunea sa: revelațiile care îi sunt transmise sunt singurele „miracole” pe care le revendică
pentru sine, ca „semn” al investiturii sale divine (ibid, pp. 18 -19).

Qur’an, al -Kal’an), ce reprezintă cuvântul lui Dumnezeu (Allah), devenit scriptură. Rezultă
rolul fundamental pe care îl are cartea sfântă a Isl amului nu numai în plan strict religios, cât și
la nivelul vieții economico -social e în ansamblu. Aceasta explică legătura indisolubilă între
practicile religioase și cele social e, îns ăși semnificația cuvântului „islam” evoluând pe
parcursul timpului spre o generalizare la întreaga civilizație, cu un cadru legislativ unic, cu
structuri politice specifice, cu tradiții sociale și morale care derivă din această religie
(Anghelescu, 1 993, p.15). De aici și predilecția pentru instrumentalizarea politică a religiei,
fenomen specific spațiului islamic (Fig. 1).
Doctrina politică a islamului divizează lumea în „daru i -islam” (casa păcii), a armoniei
inter-islamice, bazată pe umma (solidar itatea islamică) și „dar i -harb” (casa războiului), bazată
pe Djihad , războiul sfânt pe care fiecare musulman trebuie să -l ducă mai întâi cu sine -însuși
pentru credință și autopurificare (marele Djihad ), apoi pentru a lupta împotriva „infidelilor”, a
„falșilor” musulmani sau a celor care nu acceptă religia islamică (micul Djihad ), aceasta fiind
în prezent semnificația cea mai răspândită printre islamiști. Autarhia economică,
indigenizarea elitelor sau fundamentalismul islamic reprezintă tot atâtea fațete al e micului
Djihad .
Cel mai dramatic exemplu de instrumentalizare politică a islamului îl reprezintă însă
fundamentalismul islamic , favorabil reîntoarcerii la sursele credinței, la fidelitatea pentru
islamul tradițional, bazat pe șharia, ce are la bază ideo logia potrivit căreia islamul astfel
transformat poate contracara și anihila eficient, în virtutea solidarității în jurul acelorași
credințe religioase și valori morale, tendințele de expansiune ale culturii occidentale. În acest
sens, un exemplu edificato r este cel al Arabiei Saudite, păstrătoare a Mec căi, unul dintre cele
trei locuri sfinte ale Islamului și a pelerinajului la aceasta3, ai cărei suverani sunt wahhabiții,
grup religios fondat în secolul al XIII -lea de către Muhammad ibn Abd al Wahhab, parti zani ai
reîntoarcerii la islamul tradițional, riguros și integralist. Astfel, magazinele trebuie închise în
timpul rugăciunilor, iar orice infracțiune în timpul ramadanului este aspru pedepsită. Dorindu –
se un apărător al islamului integralist, Arabia Saudi tă a creat , în 1962, Liga Islamică
Mondială, în tendința de a contrabalansa curentul modernismului liberal , ce a făcut ca o
parte a lumii islamice să evolueze adaptându -se ideologiilor occidentale (cazul Turciei sau cel
al aliaților S.U.A. din zona Golfulu i – Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain).
Modernismul liberal, influențat la început de filosofia iluministă și de idealu rile
Revoluției franceze, apoi în secolul al XX -lea de marxism, s -a concretizat prin apariția unor
mișcări poli tice de st ânga și centru -stânga (partidul Desturian și partidul Neo -Destur în
Tunisia, partidul Baas în Irak, Wafd în Egipt etc.), ce au contribuit la independența unor țări
musulmane. Acest modernism s -a concretizat și printr -un efort de laicizare a societății. Ton ul
a fost dat de Kemal Atatürk în anii ’30 ai secolului trecut, care a pus bazele unui amplu
program de reforme instituționale vizând modernizarea vieții economico -sociale și politice a
statului (abolirea sultanatului și califatului, separarea religiei de stat, introducerea calendarului
european)4 și continuat de Habib Bourguiba în Tunisia , care a suprimat tribunalele religioase,
a reformat statutul personalului în favoarea femeilor și a înlăturat caracterul islamic al statului,
militând pentru calmarea ten dințelor ultrareligioase sau de Abdel Nasser în Egipt, care a
etatizat averile religioase și a luptat împotriva organizației ultrareligioase „Frații Musulmani”. În
plan economic, conducătorii s -au inspirat mai mult din socialismul marxist, decât din
percep tele Coranului. Este cazul lui M. Mosaddiq care a naționalizat petrolul iranian în 1951 și
a influențat politicile de planificare, până la revoluția islamică din 1979.

3 Pelerinajul la Mecc a a fost inițiat de însuși Muham mad, primul pelerin la Mecc a (632 d.Hr).
4 După Matei et al., 1985, p. 575.

Marea majoritate a elitelor a rămas însă fascinată de valorile europene și de modelul de viață
european și american, care a determinat o neglijare a practicilor religioase (nerespectarea
ramadanului și a interdicțiilor alimentare, cum ar fi consumul de alcool ). Aceasta a constituit
prima provocare majoră a spațiului islamic determinată de imp ulsurile globalizante
occidentale.
În contrast au luat naștere și au proliferat mișcări ultrareligioase și ultranaționaliste. În
Algeria, mișcarea „Ulemas” (Doctorii în lege) s -a bucurat de mai multă influență decât partidul
lui Messali Hajd, care a încer cat o reconciliere între islam și marxism, experiment sprijinit mai
mult de muncitorii imigranți, decât de algerieni. În Maroc, Istiqlal d’Alled el Fassi a condiționat
independența țării de caracterul islamic al acesteia (1957).
Dezoccidentalizarea, ca rev ers al globalizării, a fost legată indisolubil de indigenizarea
elitelor , având ca scop fundamental orientarea către valorile tradiționale . Reislamizarea
spațiului arab, la fel ca și rehinduizarea In diei sau rusificarea / slavonizarea Rusiei constituie
diferite fațete ale aceluiași proces.
In acest fel, fundamentalismul transformă islamul într -un instrument de identificare a
unor comunități locale, încărcat în multe cazuri cu energii agresive: satul împotriva orașului,
poporul împotriva oligarhiei economi ce și politice, partidele cu programe modernizatoare
împotriva celor conservatoare etc. În multe cazuri, islamismul este invocat de marile puteri
islamice (Iran, Arabia Saudită, Egipt, Indonezia etc) și ca o justificare cultural -istorică pentru
dominația l or asupra altor țări musulmane.

2. Faliile religiei islamice

Schismele islamului au avut totdeauna trei dimensiuni inextricabile: genealogică ,
teologică și politică (Eliade, Culianu, 1996, p. 169).
Prima sciziune în blocul confesional islamic a fost determinată , în secolul al VII -lea, de
apariția khariğismului .
Un grup de partizani al lui ‘Alī (Ali), vărul și ginerele lui M uhammad îl ucide pe califul
umayyad Othman, un vechi adversar al lui M uhammad . Ales calif în locul acestuia, Ali va
trebui să înfrunte opoziția puternicului guvernator umayyad al Siriei, Mu‘ awiya, și a
generalului său ‘Amr ibn -‘As, cuceritorul Egiptului, care îl acuză de complicitate la crimă.
Bătălia de la Șiffin, pe Eufrat, dintre armatele acestora se încheie cu un arbitraj , nerecunoscut
de un important grup al armatei lui Ali: khariğiții sau schismaticii (de la khrğ = a ieși, a pleca).
Aceștia consideră că nu există altă judecată decât aceea a lui Dumnezeu, dorind ca
demnitatea de calif să revină celui mai evlavios musulman , fără deosebire de trib, rasă sau
stare socială.
Khariğiții sunt considerați ca fiind puritanii islamului, punând un mare accent pe fapte:
credința nu era suficientă, dacă un musulman greșea, acesta înceta să mai facă parte din
comunitatea musulmană (um ma).
În loc de a -l combate pe Mu‘ awiya, Ali s -a întors împotriva khariğiților care,
descleștându -se din împotrivirea față de Mu‘ awiya, l -au eliminat pe Ali, asasinându -l în anul
661 (Eliade, Culianu, 1996, p. 168).
Khariğismul s -a divizat, încă din epo ca omeyyadă, într -o serie de subsecte și tendințe
(azraqită, ibadită, sufrită ), dintre care a supraviețuit până în zilele noastre secta ibadită
(apărută în anul 747) – în Oman.
În prezent, lumea islamică este dominată de două mari orientări: șiismul și sunnismul .
Acestea provin din „marea discordie” ( Fitna ) survenită curând după moartea Profetului
datorită neînțelegerilor privind succesorul acestuia.

Sunnismul (de la sunna = tradiția profetului), constituie orientarea majoritară în islam
(aproape 90% din totalul credincioșilor musulmani), potrivit căreia nu este necesar să fii profet
pentru a fi calif ( khalifa , de la khlf = a urma, urmaș al Profetului).
Avându -și nucleul în Arabia Saudită, sunnismul reprezintă linia tradiționalistă,
moderată și concilia ntă a islamului.
Identitatea sa în raport cu „sectele” șiită și kharigită se definește în funcție de același
criteriu care stă la baza diferențierii acestora: cine este cel care are dreptul să conducă
comunitatea musulmană după moartea Profetului. Sunniț ii au sacralizat perioada islamului
primitiv, proclamând primii patru califi drept califi „bine ghidați” ( ar-rașidun ) și recunoscându -i
în ordinea în care s -au succedat: Abū Bakr (632 -634)5, ‘Umar (Omar) (634 -644), ‘Uthm an
(Othman) (644 -656) și ‘Alī (Ali) (656-661) (Anghelescu, 1993, p. 61).
Prin contrast, șiismul (circa 10% din totalul musulmanilor)6, consideră că singura
putere legitimă după dispariția lui Muhammad a fost cea a lui Ali7, desemnat de acesta ca
succesor încă din timpul vieții sale. Hasan ș i Husain, fiii lui Ali și ai Fatimei, sunt, de
asemenea, considerați califi legitimi.
Două trăsături conferă șiismului originalitate: principiul imamatului8 și exaltarea
martirismului. Această ultimă caracteristică conferă șiismului un caracter revoluțio nar,
predispus spre violență și intoleranță, constituind linia dură, fundamentalistă, a islamului.
În prezent, fractura ideologică dintre șiiți și sunniți a căpătat și o dimensiune politică.
Șiiții îi acuză pe sunniți că s -ar afla în sprijinul Occidentul ui și a „complotului mondial”
împotriva preceptelor morale, politice, religioase ale Coranului.
Integriștii, prin mișcarea fundamentalistă Hamas, sunt militanții care vor ca lumea
musulmană, statul și societatea să fie conforme cu legea islamică – Sharia , stipulată prin
Coran.
În aceste condiții, Iranul, prin revoluția șiit -islamică condusă de ayatollahul R ūhollāh
Khomei ny (1979) a încercat să pună bazele unui bloc islamic șiit format din Iran,
subcontinentul indo -pakistanez, Liban, Turcia și Africa de Est (având ca nucleu Sudanul)
(Buchet, 1998, p. 52). Această încercare a fost din start sortită eșecului, având consecințe
doar pe scena politică internă a Iranului, conducând la părăsirea țării de către șahul
Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1941 -1979), al iat fidel al S.U.A., preluarea puterii de
către Consiliul Revoluționar Islamic și transformarea țării în republică islamică (1 aprilie 1979).
Celelalte secte islamice au apărut mai târziu, după sec. al VIII -lea, având o răspândire
limitată și un număr mult mai mic de adepți. Dintre acestea se remarcă wahhabismul , o
sectă islamică militantă, întemeiată de Muhammad ibn 'Abd al -Wahh ab (1703 -1792), ce a stat
la baza formării Arabiei Saudite. Această doctrină face parte din categoria mișcărilor
religioase ca re proslăvesc reforma moravurilor pentru o reîntoarcere la origini. Adepții săi
încearcă să se debaraseze de spiritul islamului modern, încercând să redescopere
interpretările textelor din Coran.
Se poate afirma, pe bună dreptate, că însăși religia islami că prin complexitatea sa
poate fi analizată din perspectivă sistemică, factorul religios având în acest spațiu o
importanță majoră, generând clivaje religioase cu repercusiuni și în plan politic (șiiții, de
exemplu, îi acuză pe sunniți că ar fi în favoarea Occidentului).

5 Abū Bakr era socrul Profetului, desemnat de însuși Muhammad să supravegheze, în locul său, rugăciunile în comun la
Medina (El iade, Culianu, 1996, p. 167).
6 State islamice șiite: Iran, Irak (unde șiiții sunt la putere), Azerbaidjan, Iordania și Bahrain.
7 În arabă Șiat Ali , de unde provine termenul șiit, înseamnă „partidul lui Ali”.
8 În opinia șiiților, imamul (cel care conduce rugăciunile) ca succesor al Profetului, este deținătorul unei cunoașteri esoterice,
fiind considerat fără de păcat și venerat alături de Profet.

3. Expansiunea teritorială a islamului și efectele sale geopolitice

Potrivit lui Alfred Weber (citat de Braudel, 1994, p. 78) civilizația musulmană, la fel ca
și cea occidentală este o civilizație derivată, de gradul doi, pentru că s -a clădit pe
fundamentul civilizațiilor preexistente, eterogene, însă foarte puternice, pe care le -a precedat
în Orientul Apropiat. Biografia islamului își are deci rădăcinile în istoria multimilenară a
Orientului Apropiat și Mijlociu, a l cărui teritoriu er a dominat de trei mari curente religioase:
politeismul semitic , iudaismul arabizant și creștinismul bizantin (Eliade, Culianu, 1996, p.
163). La acestea s -au adăugat puternicele influențe din bazinul mediteraneean pătrunse prin
intermediul negustorilor gre ci și romani, mai ales de -a lungul marilor drumuri comerciale.
Mecca (Makka), cu sanctuarul Ka'ba, conținând celebrul meteorit negru, devenise, încă
din secolul al VI -lea, centrul religios al Arabiei centrale și un important oraș comercial. În
acest oraș s-a născut, către anul 570 d. Chr., într -o familie de negustori, Muhammad.
Inechitatea structurilor sociale, moralitatea decăzută, grosolănia și josnicia cetățenilor din
Mecca, goana acestora permanentă după îmbogățire cu orice preț aveau să fie mereu
criticate de Muhammad, de -a lungul vieții sale.
Difuzia islamului a avut , prin urmare, pe lângă componenta religioasă și o pronunțată
componentă socială.
Către anul 615, într -una din meditațiile sale solitare pe care le avea periodic într -o
grotă de lângă Mecca, Muhammad începe să aibă viziuni și revelații auditive. Dumnezeu i -a
revelat, la fel ca altădată profeților lui Israel, incomparabila sa grandoare și josnicia oamenilor
în general și a meccanilor în special. Dacă la început acesta nu a vorbit despre revelațiile sale
divine decât într -un cerc restrâns, cu timpul el începe să -și conștientizeze misiunea profetică ,
și după trei ani de astfel de revelații, începe să -și propovăduiască mesajul monoteist,
întâlnind la început mai mult opoziție decât aprobare (Eliade, Culianu, 1996, p. 164). În anii
următori, el continuă să aibă și alte revelații divine, multe dintre acestea constituind ulterior
baza teologică a Coranului. Pe măsură ce Profetul câștiga tot mai mulți adepți, și opoziția față
de cele propovăduite de el era tot mai îndârjită. Văzându -și viața pusă în pericol, el este
nevoit să plece , ia calea pribegiei, găsindu -și un teren fertil pentru răspândirea mișcării sale
religioase între triburile din Medina, oraș situat la circa 400 km nord de Mecca9. Aces t
eveniment, numit Hiğra (emigrarea) , petrecut la 20 septembrie 622 , marchează începutul erei
islamice.
Cei cinci stâlpi de bază pe care avea să se sprijine islamul și care i -au favorizat
expansiunea, evidențiază profunda unitate dintre planul vieții spi rituale și cel social. Aceștia
sunt (Braudel, 1994, I, p. 84):
1. afirmarea unui singur Dumnezeu – Allah (monoteismul), al cărui trimis este Muhammad;
2. chahada – rugăciunea rostită de cinci ori pe zi;
3. postul de 29 sau 30 de zile al Ramadanului;
4. pom ana dată săracilor;
5. pelerinajul la Mecca.
Djihadul , războiul sfânt, care în curând va fi chemat să joace un rol foarte însemnat, nu
a făcut parte din recomandările de bază. Acesta capătă importanță în timpul califului Omar
(634-644), succesorul lui Muh ammad, care a recurs la Djihad pentru a calma violențele,
răscoalele și disputele dintre triburi survenite după moartea Profetului.
În ultimii zece ani ai vieții, petrecuți în exil la Medina, Muhammad a continuat să
primească revelații divine, devenind l iderul politico -religios al comunității din Medina. În

9 Medina era un oraș cu profundă fizionomie rurală, cu două triburi arabe ostile unul altuia și importante fra cțiuni evreiești,
formate mai ales din negustori.

această calitate el a întreprins numeroase expediții de pedepsire a dușmanilor Medinei, mai
ales împotriva celor din Mecca , atacându -le caravanele, ceea ce a condus la o stare de
război între cele două orașe. Acesta s -a sfârșit prin ocuparea Meccăi de către armatele lui
Muhammad, orașul -cetate devenind astfel punctul de orientare ( qibla) a rugăciunii și loc de
pelerinaj ( hağğ ) al tuturor musulmanilor. Pe acest fundal începe expansiunea i slamului
dincolo de limitele P eninsulei Arabice, expansiune ce va avea două coordonate: una militară ,
prin campaniile de cucerire și anexare, alta comercială , prin intermediul negustorilor arabi, ce
dominau rutele comerciale deșertice din Asia Centrală și nordul Africii, dar și pe cele maritime
din bazinul Oceanului Indian.
Primii patru califi care i -au succedat lui Muhammad , între anii 632-661, au extins lumea
musulmană prin cuceriri: Damascul în 635, Basra și Antiohia în 638, Persia între 637 și 650 și
Egiptul între 639 și 642. Acestea au fost continuate în timpul umayyazilor din Damasc (661 –
750), care au adăugat califatului teritorii întinse atât în vest (Africa de Nord și Spania), cât și
în est (Afganistan).
Predominanța exodului spre vest a fost justificată atât geografic, cât și istoric. Sahara
constituie o prelungire spre vest, dincolo de falia Mării Roșii, a deșertului Arabiei. Prin urmare,
cămilele specifice deșertului cald, cu o cocoașă (dromaderul), au găsit condiții bune de
aclimatizare în nordul Afric ii. In Anatolia și Gobi, cămilele arabilor n -au putut rezista frigului
aspru , unde se aclimatizează în schimb cămila cu două cocoașe (bactriană), specifică
deșerturilor reci. În plus, deșerturile anatoliene și cele din Asia Mică nu sunt spații goale, care
să poată fi umplute cu ușurință, având propriii lor nomazi, cavaleri și mișcări migratoare și
religioase.
Islamizarea imenselor teritorii din nordul Africii a îmbinat expedițiile armate cu
convertirea , nu fără dificultăți, a triburilor beduine și berbere , transformate ele însele în vectori
de propagare prin relocalizare. Stăpâne incontestabile ale deșerturilor, acestea au adoptat
credința și tradițiile islamice, difuzându -le și implantându -le ulterior împreună cu propriile lor
tradiții, obiceiuri, cu dori nța profundă a păstorilor de a rămâne păstori, cu orgoliul și disprețul
lor profund față de viața sufocantă a sedentarului.
Islamul întrunește astfel caracteristicile unei civilizații a deșertului , limita sa sudică
stabilindu -se la trecerea către savană, la contactul cu puternicile civilizații medievale ale Africii
Negre (Mali, Ashanti, Dahomey etc). Pe de altă parte, islamul este o civilizație
mediteraneeană , cele mai importante cuceriri ale sale fiind legate de Mediterana: Siria,
Anatolia, Egiptul, Tripolitania , Magrebul, Spania, Balcanii, Sicilia… Tot aici au apărut și s -au
dezvoltat mari orașe ale Islamului: Cairo, Istanbul, Tunis, Tripoli, Sevilla…
Un alt nucleu islamic se relocalizează în Anatolia. Originare din Asia Centrală, triburile
turcice , islamizate din secolul al X -lea, se stabilesc în sec. XI -XII în Asia Mică. Osman I
(1281 -1326) le unește, punând bazele unui puternic stat independent (1301). Acesta avea să
cucerească toate posesiunile bizantine din Asia Mică trecând în Europa (1354) și făc ând din
Adrianopole capitala statului (1366 -1453).
Continentul european este astfel supus presiunii islamice pe două direcții: din vest,
dinspre Magreb, Spania fiind cucerită de arabi încă din 711 -718, care pun bazele unui emirat
(din 929, califat) inde pendent cu capitala la Córdoba și din est, turcii înfrângând oștile
cruciaților europeni și cucerind în secolele XIV -XV Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Bosnia,
Herțegovina, iar în 1453, sub Mehmed al II -lea, Constantinopolul, transformându -l, sub
numele de Istanbul, în noua capitală a Imperiului. În timpul domniei sultanilor Selim I (1512 –
1520) și Soliman al II -lea (1520 -1566) cad sub stăpânire otomană Armenia, Mesopotamia,
Siria, Egiptul, Tripolitania, Tunisia, Algeria și o parte a Ungariei, Imperiul Ot oman ajungând la
apogeul puterii și expansiunii sale teritoriale (Matei et al., 1985, p. 575). La est, turcii

mameluci cuceresc țările Turkestanului și nordul Indiei, instalând sultanatul de la Delhi (1206 –
1526).
Declinul este început prin înfrângerea fl otei otomane de către coaliția hispano –
venețiană în bătălia de la Lepante (1571), însă atinge apogeul abia după primul război
mondial, ca urmare a recrudescenței mișcărilor de eliberare națională care conduc la
formarea statelor naționale în Europa central ă și balcanică (România, Ungaria, Bulgaria,
Serbia, Grecia, Albania) și a coloniilor britanice și franceze în Orientul Apropiat și Mijlociu și
pe țărmul nord -african.
De cealaltă parte, arabii au ajuns până la poalele Pirineilor, Carol Martel oprindu -le
înaintarea spre Franța prin bătălia de la Poitiers (732).
În India, islamul se va menține și după căderea sultanatului de la Delhi, prin Imperiul
islamic al Marilor Moguli (1526 -1658), urmași ai mongolilor, care vor reuși să unifice cea mai
mare parte a peninsulei, cu capitale la Agra și Delhi. Teritoriul hindus a fost, prin urmare, de -a
lungul secolelor, un veritabil spațiu de interferență între hinduism și islamism, fapt explicat și
prin puternica comunitate musulmană de pe teritoriul de astăzi al Indiei.
La islamizarea Asiei Centrale o imensă contribuție și -au adus -o și mongolii (islamizați
la rândul lor pe la 1300), ale căror triburi au fost unite în 1206 de către Genghis -Han și care în
deceniile următoare a pus bazele unui vast imperiu, din China până în Europa Răsăriteană.
Budhismul (varianta lamaică), ori ginar din Tibet , se răspândește abia în sec. XVI -XVII,
înlocuind treptat islamismul.
Cel mai mare stat musulman actual – Indonezia, ce reprezintă în același timp și
extremitatea estică a domeniului islamic, se numără printre cele mai recente „achiziții” ale
acestuia. Islamul a pătruns aici abia în secolul al XV -lea prin intermediul negustorilor arabi ,
grefându -se pe un substrat cultural solid, puternic influențat de civilizațiile indiană și chineză.
Tot negustorilor arabi le datorăm prezența islamului și pe țărmul vestic al Africii sau în unele
zone ale Africii subsahariene.
Astfel configurat, Islamul a fost și rămâne o civilizație vie, cu geometrie variabilă, în
care spații imense au fost ocupate sau abandonate de Islam, de fiecare dată în fața unor
civilizații străine și rivale: Sicilia, Peninsula Iberică, Italia meridională, Mediterana occidentală,
în fața Occidentului; Creta și Peninsula Balcanică în fața Europei O rientale, a creștinătății
ortodoxe în general ; câmpia indo -gangetică și Deccanul septent rional și central, în fața lumii
hinduse (Braudel, 1994, I, p. 91).
Prin urmare, expansiunea islamului a avut două componente majore: una militară și
alta comercială. Considerăm că dacă expansiunea economică era pe deplin justificată, având
în vedere defi citul de resurse, cea militară era contrară spiritului Coranului, deoarece Djihadul
(războiul sfânt) nu îndeamnă să ucizi dacă nu ești atacat: „cine a omorât un om fără ca
acesta să fi ucis o ființă vie sau să fi răspândit stricăciunea pe pământ va fi cons iderat ca și
cum ar fi omorât toți oamenii…” (Coranul, citat de Anghelescu, 1993, p. 92).
Pe aceleași coordonate s -au înscris însă și cruciadele, ca reacție a creștinătății
apusene împotriva expansiunii musulmane, care au folosit religia ca pretext pent ru o
expansiune economică și politică împotriva spiritului evanghelic.

4. Simbolistica islamului contemporan

Puternic ancorat în tradiții, islamul acordă o deosebită atenție simbolisticii. Sistemul de
simboluri panislamice este alcătuit din culorile verde și roșu, care constituie, în majoritatea
cazurilor, culorile naționale ale statelor respective. Acestora le sunt suprapuse, cel mai
frecvent, semiluna și steaua (Turcia, Tunisia, Mauritania, Comore, Pakistan), fie sabia (Arabia

Saudită) sau texte cu c aracter religios (Arabia Saudită, Iran, Irak, drapelul taliban al
Afganistanului sau cel al Congresului Unit Somalez – 1991).
Verdele. Este culoarea tradițională a Islamului, emblema Mântuirii , simbolul tuturor
marilor bogății materiale și spirituale , cea mai importantă dintre acestea pentru musulmani
fiind familia. Potrivit tradiției islamice, verde era mantia Trimisului lui Dumnezeu, la adăpostul
căreia descendenții săi direcți – Fatima și Ali (fiica, respectiv ginerele său) și cei doi copii ai
acestora – Hassan și Husein veneau să se ascundă în clipele de pericol (Chevalier,
Gheerbrant, III, 1995, pp. 436 -442).
Verde este fondul drapelului saudit, a celui mauritanian sau al Egiptului monarhic
(1922 -1952); verdele este culoarea dominantă din drapelul Pa kistanului sau al Bangladesh –
ului; singurul steag monocolor din lume, cel al Libiei, adoptat în 1977, este tot verde. Pentru
Mauritania, una dintre puținele țări africane care au rămas fidele culorilor și simbolurilor
islamice, islamul este considerat un v eritabil element unificator, într -o țară cu mari contraste
etnice, teritoriale și sociale; pentru Libia, verdele simbolizează „revoluția verde” înfăptuită de
conducătorul său, Muammar Gaddafi. În schimb, din culorile steagului egiptean a fost eliminat
verdele, acesta amintind de monarhie. Drapelul Pakistanului, o altă importantă țară islamică,
are o dublă semnificație: una religioasă, el provenind din cel al Ligii Musulmane, căruia i s -a
adăugat o dungă albă lângă lance, simbolizând reconcilierea cu celelal te comunități religioase
(hindusă, budistă și creștină) și alta laică, reprezentând pacea (albul), bunăstarea (verdele),
dezvoltarea (secera lunii) și luminarea (steaua) (Kiljunen, 2001, pp. 467 -470).
Roșul. Roșul islamic provine de la drapelul turcesc. E ra culoarea simbol a sultanilor
din tribul turcesc al osmanilor care și -au întins dominația în Anatolia începând din secolul al
XIV-lea. De aici a fost preluat ca simbol al micilor emirate și șeicate din zona Golfului:
Bahrain, Abu -Dhabi, Ajman, Dubai, Fuj eira, Ras al Khaima, Sharjah, Umm al Qiwain, Qatar
(transformat în maro), Oman (între 1951 și 1970) și Yemen (1918 -1962). Tot roșul osman
constituie fondul drapelului tunisian, această țară aflându -se peste 300 de ani sub stăpânirea
Imperiului Otoman și a celui marocan, în acest caz simbolizând legăturile de sânge ale
dinastiei alaouiților, suveranii țării, cu profetul Mohamed.
Roșul este culoarea cea mai răspândită pe drapelele lumii, apărând în aproape 80%
din steagurile naționale. Este culoarea focului și a sângelui, simbolizând, în mod tradițional,
curajul , spiritul de sacrificiu , noblețea și puterea .
Semiluna și steaua . Asociate, aceste două simboluri reprezintă în tradiția islamică
imaginea paradisului . După Servier (1964), semiluna și steaua plasate în vârf reprezintă
flacăra triplă a spiritului.
De asemenea, semiluna și steaua constituie pentru Islam simbolul reînvierii .
Referindu -se la semiluna islamică, Bammate (1957) afirma că „teologii musulmani spun
despre cornul de lună că este în același tim p deschis și închis, expansiune și concentrare.
Linia, chiar în clipa în care s -ar putea închide pe sine, se oprește și lasă să se vadă o
deschidere. Tot astfel și omul nu este închis în perfecțiunea perspectivei divine… Semnul
cornului de lună este consid erat mai cu seamă ca o emblemă a reînvierii. El pare să se
închidă, să se strâmteze și iată totuși că există o portiță de ieșire deschisă spre spațiul liber,
fără limite. Astfel, moartea pare să închidă destinul omului, dar acesta renaște pe o nouă
orbită, infinită. Semnul cornului de lună este așezat deci pe morminte. În simbolismul
alfabetului arab, litera „n”, care are exact forma cornului de lună, arc de cerc având deasupra
lui un punct, este de asemenea și litera învierii. Rugăciunile spuse în slujba m orților au
versete care rimează, prioritar, în litera „n”. În limba arabă, această literă se pronunță „nun” și
ea mai înseamnă pește” (citat după Chevalier, Gheerbrant, I, 1995). Pornind de la această
accepțiune, simbolul semilunii a ajuns cu timpul să aib ă pentru lumea islamică o valoare

echivalentă cu cea a crucii creștine (semiluna roșie islamică este corespunzătoarea crucii
roșii creștine).
Simbolistica panarabă – a apărut la sfârșitul secolului al XIX -lea odată cu mișcarea
națională arabă împotriva do minației turcești. Este prin urmare o simbolistică antiotomană, din
sistemul de simboluri lipsind semiluna islamică și fondul roșu al drapelului turcesc. Patru sunt
culorile – simbol ce ilustrează unitatea arabilor:
verdele – culoarea islamului, dar și a p ământului fertil;
roșul – culoarea focului și a sângelui de pe săbiile arabilor;
negrul – ce simbolizează înfrângerea dușmanilor și trecutul sumbru;
albul – culoarea purității și a păcii.
Avându -și obârșia în drapelul Iordaniei, culorile panarabe au fost adoptate ca simbol
pentru unele state din Orientul Apropiat și Africa de Nord (Sudan, Egipt, Sahara Occidentală).

Capitolul II – NUCLEELE ISLAMULUI CONTEMPORAN – SISTEME GEOPOLITICE
REGIONALE

Lumea islami că poate fi privită sub forma unei rețele de sis teme (Fig. 2) , sistemele
fiind date de nucleele islamice și de relațiile ce se stabilesc în interiorul acestora, iar rețeaua
se raportează la nivel macroteritorial, prin relațiile ce se stabilesc între nucleele islamice.
Astfel, din punct de vedere spațial , au fost individualizate două categorii de relații:
– endogene – existente atât între nucleele islamice, cât și în interiorul acestora, la nivelul
țărilor componente;
– exogene – între lumea islamică în ansamblu și ceilalți actori geopolitici internaționali.
La nivelul fiecărui nucleu islamic pot fi individualizate numeroase subsisteme
reprezentate de țările c are îl alcătuiesc.
Imensitatea teritoriului islamic (întins pe trei continente) a determin at implicit și o
eterogenitate a potențialului natural, cultu ral și social. Șiiți sau sunniți, tradiționaliști sau
moderniști, pacifiști sau revoluționari, arabi sau nu, blocul islamic alcătuiește un conglomerat
de o mare diversitate. În acest imens spațiu geopolitic pot fi individualizate , din punct de
vedere etnic și spațial, șase nuclee de relocalizare care acționează ca vectori de interacțiune
cu spațiile limitrofe (Fig. 3 , Anexa 1):

1. Nucleul islamic arab
Este cel mai extins ca suprafață, este alcătuit din statele arabe ale Africii de Nord și
Orientului Mijl ociu.
Rolul de lider regional îl deține, incontestabil, Arabia Saudită cu 2.240.000 km2 și
peste 2 5 milioane de locuitori, statul cu peste o pătrime din rezervele mondiale de petrol și
unde se află atât locul nașterii , cât și cel al morții profetului Moha med (Mecca, respectiv
Medina). Astfel se explică și crezul islamic („shahada”) inscripționat pe drapel: „Allah e
singurul Dumnezeu, iar Mahomed este profetul său”.
Conform lui Habib Ayeb10, profesor la Universitatea Paris VIII și specialist în
problematic a lumii musulmane, Orientul Mijlociu transcede nucleul islamic arab, întinzându -se
de la strâmtorile ponto -egeene și Valea Nilului până la frontiera iraniano -afgană cuprin zând
patru grupe etnice principale, toate de religie musulmană11, care alcătuiesc pest e 4/5 din
populația totală: arabi , turci, persani și kurzi.
În pofida unei dominări nete a arabilor, evoluția geopolitică a Orientului Mijlociu a fost
influențată de marile imperii nearabe: mongol (până la sfârșitul sec. al XIV -lea), ulterior
persan și ot oman. Marea Britanie și -a instalat dominația relativ târziu, către mijlocul secolului
al XIX -lea (Aden, 1839), însă după primul război mondial rămâne singura mare putere
regională. În toată această perioadă, timp de aproape un secol, întreaga geopolitică a
Peninsulei Arabi a a fost marcată de puternicele clivaj e anglo -otomane. Acestea s -au finalizat
prin acorduri abia în preajma primului război mondial, luând astfel naștere „linia albastră” (29
iulie 1913) și „linia violetă” (9 martie 1914) ce au delimitat z ona de influență otomană de cea
britanică.
Perioada interbelică a marcat începuturile penetrării masive a capitalurilor britanice și
americane în industria petrolieră, controlul resurselor de petrol constituind baza politicii
britanice în regiune. După c el de -al doilea război mondial, pe scena geopolitică regională
apare pentru prima dată un actor local: Arabia Saudită, ale cărei ambiții de putere se
datorează doctrinei politico -militare wahhabite.

10 În Dictionnaire de G éopolitique , coord onator Yves Lacoste, Flammarion, Paris, 1995, pp. 1049 -1066.
11 Cu circa 227 milioane de adepți, islamul este practicat de circa 92% din populația totală a Orientului Mijlociu.

Aceasta a făcut ca problema delimitărilor frontaliere în Peninsula Arabi a să aibă la
bază trei factori majori: doi care țin de singurele resurse ale acestui spațiu deșertic (petrolul și
apa), cărora li s -au adăugat ambițiile teritoriale saudite. În acest context, conflictele frontaliere
n-au încetat să apară: în tre 1949 și 1955 un litigiu de graniță grefat pe antecedente istorice
mai vechi opune trei state arabe: Emiratele Arabe Unite , Oman și Arabia Saudită, pentru
oazele Buraimi situate într -o zonă bogată în petrol, are ca rezultat delimitarea provizorie a
frontierei dintre emiratul Abu Dhabi și Oman după „linia Ryan” (26 oct. 1955), frontieră
menținută până astăzi. După invazia irakiană în Kuwait și intervenția coaliției internaționale
condusă de S.U.A., are loc un incident frontalier între Arabia Saudită și Qa tar (sept. 1992)
legat de poziția strategică a coridorului Khor al Udeid (50 km) dintre Qatar și Emiratele Arabe
Unite, prin care Arabia Saudită are acces la Golful Persic. Problema petrolului joacă un rol
esențial în trasarea frontierelor din Peninsulă, î n măsura în care aurul negru poate să aducă
bogăție și putere statului care deține zăcăminte pe teritoriul său. Iată de ce unele state
utilizează astăzi noile perimetre de concesiune petrolieră, ca bază pentru revendicări
teritoriale (Yemen, E .A.U.).
La vest de Suez, islamul arab reprezintă domeniul vestic de răspândire al acestei
religii. Statele islamice nord -africane se caracterizează printr -o relativă coeziune etnică și
teritorială, având frontiere moștenite încă din antichitate, de pe vremea d ominației romane.
Doar frontierele sudice ale acestora, trasate în plin deșert, sunt relativ noi și imprecise dând
naștere la numeroase conflicte de graniță – la frontiera marocano -algeriană, libiano -ciadiană
(fâșia Aozou) sau egipteano -sudaneză. Însă cele mai puternice tensiuni ce caracterizează
acest spațiu au un fundament religios, apărând pe fundalul clivajelor modernism –
fundamentalism.
Cel mai concludent exemplu în acest sens este cel al Algeriei, mult timp un piv ot de
stabilitate în Africa de n ord-vest, în care recrudescența mișcărilor fundamentaliste a condus la
începutul anilor '90 la un adevărat război civil între acestea și forțele guvernamentale. Un
factor favorizant al acestor tensiuni îl constituie și problema identității naționale algeriene t ot
mai frecvent afirmată de autoritățile guvernamentale, însă puternic contestată de adepții
panislamismului. Aceeași problemă, a unei identități naționale se pune și în Maroc: identitate
clădită pe vechimea frontierelor și originea geografică a dinastiilo r regale, însă respinsă cu
tărie de către mișcările islamiste. Principalele probleme geopolitice ale Marocului se referă la
statutul Saharei Occidentale și al frontierei comune cu Algeria. Acesta consideră Sahara
Occidentală ca făcând parte integrantă din teritoriul său, situație căreia i se opune Frontul
Polisario (Frontul de eliberare anticolonist din Sahara), care se pronunță pentru
autodeterminare și crearea Republicii Arabe Democratice Sahrani12. În 1978, ONU se
pronunța pentru autodeterminarea Saharei, un an mai târziu acesta condamnând ocuparea
Saharei Occidentale de către Maroc. Cât privește granița comună cu Algeria, aceasta este
succesoarea unei vechi discontinuități geopolitice datând din Evul Mediu, marcând limita
vestică a expansiunii otomane în Africa. Dacă sectorul nordic este recunoscut internațional și
nu comportă probleme deosebite, cel dintre oazele Figuing și Tindouf, trasat în plin deșert în
lungul văii Draa, nu a fost niciodată trasat oficial, separând ținuturi aproape nelocuite. După
independența Algeriei, problema frontierei între o republică socialistă (Algeria) și o democrație
monarhică (Marocul) a devenit arzătoare; în 1963 s -au ajuns chiar la conflicte armate,
soluționate provizoriu prin acordul de la Ifrane (1969).

12 Sahrani este un termen ce desemnează populațiile ce tr ăiau odinioară pe teritoriul ex -Saharei Spaniole și care, nomade
fiind, au plecat pe teritoriul algerian, refuzând anexarea teritoriului de către Maroc (1975). Acestea au constituit în exi l baza
unei Republici Arabe Sahareze Democrate, care a fost recunoscută mai întâi de Algeria, apoi și de alte state africane, chiar
dacă populația și guvernul acestui stat se află în afara teritoriului pe care îl revendică.

Un alt focar de tensiune în regiune este generat de ambițiile geopolitice ale Libiei.
Aceasta țară este condusă încă din 1969 de colonelul Mu'ammar al -Geddafi , care s -a făcut
rapid cunoscut ca un mare denunțător al imperialismului occidental și ca un lider al panideii
islamice , dar și al terorismului internațional. După 1960, Libia a devenit un mare producător
de petrol, al patrulea dintre statele lumii arabe, fapt ce a contribuit la modernizarea societății
și la creșterea substanțială a nivelului de trai. Inspirat din tez ele socialiste și unioniste ale lui
Nasser, căruia i se consideră succesor, Geddafi a lansat în anii '70 ai secolului trecut mai
multe proiecte de unificare fie cu Egiptul (1970), fie cu Tunisia (1972) (Lacoste, 1995) .
Provenind din rândul beduinilor, aces ta a preluat din reprezentările geopolitice ale acestora,
popor nomad, a cărui organizare spațială era bazată pe proprietățile familiare și pe
contestarea frontierelor. Astfel se explică litigiul asupra frontierei sudice a Libiei (banda
Aozou), frontieră r ecentă, de origine colonială, în care Curtea internațională de justiție de la
Haga a dat câștig de cauză Ciadului (3 februarie 1994).

2. Nucleul islamic din Africa subsahariană
Islamul a pătruns în regiunile sudaneze de la limita sudică a Saha rei în urma Djihadul ui
almoravizilor, în secolul al XI -lea, grefându -se pe suportul unor puternice civilizații animiste
preexistente. Intrând în contact cu culturile locale, islamul s -a adaptat la tradițiile populațiilor
locale. Statisticile indică în prez ent între 200 și 500 milioane de musulmani africani, însă
majoritatea acestora se simt mai întâi de toate africani, apoi musulmani, ceea ce nu împiedică
totuși o puternică recrudescență spre prozelitism și fanatism, soldată în unele cazuri cu
violențe (în Nigeria, nordul Sudanului sau în Somalia). Cu toate aceste a, particularitatea
islamismului african autohton rezultă din conviețuirea, în cele mai multe cazuri pașnică, cu
creștinismul și animismul, fapt ce a determinat în plan spiritual numeroase schimburi
reciproce.
Statele islamice africane se caracterizează printr -o remarcabilă eterogenitate: atât ca
suprafață, ca mărime demografică și pondere a populației islamice , cât și din perspectiva
dezvoltării economico -sociale. Suprafețele acestora variază în tre 1.862 kmp și 2.503.890 kmp
(Comore, respectiv Sudan), corespunzător variază și mărimea demografică – între 240.000
loc. ai Saharei Occidentale (cu o densitate de numai 1 loc/kmp) și 126,6 milioane în Nigeria,
unde densitatea este de 137 loc/kmp; contra stele teritoriale sunt amplificate de cele
economice și sociale (rată de alfabetizare cuprinsă între 25% și 75% din totalul populației
adulte). Frontierele, în majoritatea cazurilor în linie dreaptă, poartă o puternică amprentă
colonială. Astfel, imediat d upă cel de -al doilea război mondial, un lung litigiu a opus Egiptul,
redevenit independent de Londra, în privința viitorului politic al Sudanului. Marea Britanie
fidelă ideii de decolonizare dorea independența totală a Sudanului, în vreme ce Cairo dorea
unificarea întregii văi a Nilului într -un singur stat, egiptean, în virtutea antecedentelor istorice.
Făcând abstracție de revendicările de autodeterminare ale populației creștine și animiste din
sud, Cairo și Londra au ajuns la un acord formând Sudanul angl o-egiptean (1899 -1956),
precursor al Sudanului de astăzi. Astfel s -au cristalizat tendințele centrifugale ale populației
negroide din sudul Sudanului izbucnit imediat după independența acestei țări (1956 -1973) și
reînceput ulterior, după 1983.
În partea c entrală a regiunii, Nigerul și Ciadul reprezintă două dintre construcțiile
politice cele mai artificiale, legate de istoria colonială. Fragilitatea acestora exprimată printr -o
puternică eterogenitate etnică explică tensiunile secesioniste și repetatele lup te între clanurile
tribale: rebeliunea tuaregă din nordul Nigerului sau războiul civil ciadian, grefat pe opoziția
seculară dintre populațiile de păstori islamizați din nord, locuitori ai deșertului, și cele
negroide, animiste, din sud ce se ocupă îndeoseb i cu agricultura. Mauritania, l a fel ca și
Niger, Ciad sau Sudan, constituie un spațiu de interferență dar și de înfruntare între Africa

neagră și cea albă. Primul aspect se manifestă printr -un evident metisaj între populațiile
negroide ce ocupă bordura sa heliană și valea Senegalului și maurii arabo -berberi din nord, iar
cel de -al doilea prin fenomenul de opoziție rasială: negrii, a căror pondere în populația totală
este în creștere datorită sporului demografic mai mare, acceptă din ce in ce mai greu
islami zarea și dominația maurilor în viața politică.
În Nigeria țară percepută ca fiind unul dintre viitorii poli geopolitici ai Continentului,
tendințele secesioniste se manifestă în est (regiunea Biafra), tensiuni ce au culminat cu un
război civil între 1967 și 1970.
O importanță distinctă trebuie acordată Etiopiei, leagăn și bastion al creștinismului în
Cornul Africii, unde Biserica națională era implantată cu mult înaintea islamului. Încet dar
sigur, islamismul a câștigat teren, ajungând astăzi să reprezin te circa 45% din totalul
populației.

3. Nucleul islamic turcofon
Se caracterizează printr -o deosebită complexitate etnică, cuprinzând domeniul islamic
euro-asiatic, al cărui lider este Turcia , stat cu vocații euro -atlantice (membru NATO și
candidat la UE), statele islamice din Balcani (Albania și Bosnia și Herțegovina) și cele din
Asia Centrală ex-sovietic ă.
Dezmembrarea U.R.S.S. și a Iugoslaviei și evoluțiile geopolitice contemporane din
Federația Rusă, Orientul Mijlociu și Asia de Sud au determinat reorientarea politicii externe a
Turciei de la conservatorismul orientat pentru păstrarea cuceririlor războiului cu Grecia (1919 –
1922) spre o politică de delimitare a unor noi arii de influență în regiune. Dacă deschiderea
către lumea arabă datează din ani i '50, reactivarea panturcismului este de dată relativ
recentă, fiind legată de evoluțiile din spațiul balcanic, caucazian și central -asiatic. Renașterea
islamului în ansamblul lumii turcice în anii '80 s -a tradus în Turcia prin tentative ale unei
sinteze turco -islamice, capabile să asigure în ochii promotorilor acesteia o deschidere către
turcii din spațiul ex -sovietic. Principala provocare geopolitică pentru Turcia derivă din
potențialul său eco nomic, relativ scăzut, care nu -i permite încă să se constitui e într -un
intermediar între lumea turcică și Occident.
Prin urmare, în ansamblul lumii turcofone putem deosebi mai multe regiuni de
populare:

3.1. Turcia (peninsula Anatolia și Tracia orientală): 48 -50 milioane – dispuși la rândul lor în
două cercuri de populație:
– cercul rezultând din refluxul Imperiului Otoman (în Balcani, turcii din Bulgaria, din Dobrogea,
Grecia, Orientul Apropiat, Macedonia, Cipru și Irak);
– cercul rezultat din migrația forței de muncă – în Europa occidentală (Germania, Franța,
Olanda, Belgia, Austria și țările scandinave), dar și în spațiul arab (mai ales în Arabia Saudită
și Libia).
Turcii seldjuicizi și, ulterior, cei otomani, s -au instalat în secolul al XI -lea în Anatolia și
începând cu secolul al XI I-lea în Balcani, întreținâ nd relații strânse cu azerii, înglobați în
imperiile șiite iraniene.

3.2. Turkestanul (nucleul central -asiatic): 40 milioane – ce cuprinde:
– Turkestanul ex -sovietic: alcătuit din uzbeci (20 mil .), kazahi, turkmeni, kirghizi și karakalpaci.
– Turkestanul chinez: alcătuit din uiguri (7 mil.) și kazahi.
Cu cei 22,7 mil. loc., Uzbekistanul este cel mai populat stat din Turkestanul ex -sovietic,
tinzând să devină o putere regională în Asia Centrală, fapt confirmat prin recrudescența
naționalismului și panuzbe kistanismului și printr -o relativă distanțare de marii lideri musulmani

regionali: Arabia Saudită și Turcia. La aceasta contribuie și minoritatea uzbekă din statele
vecine (Afganistan, Tadjikistan, Kirghistan și Turkmenistan) , care contribuie la marea sa
capacitate de proiecție în exterior. Principala minoritate etnică in Uzbekistan o constituie
karakalpacii, care dispun de un teritoriu național propriu.
Kazahii și turkmenii reprezintă două etnii relativ recente. Asimilați până în 1925
kirghizilor, distin cția a fost introdusă de Stalin, care a configurat și teritoriul național kazah.
Caracterul artificial al acestei structuri politice (al doilea stat ca suprafață rezultat prin
dezmembrarea U.R.S.S.) este argumentat și prin faptul că populația rusă o depășe ște ca
pondere pe cea autohtonă (care însă are o creștere demografică mai accentuată), limba rusă
fiind folosită pe scară largă. Turkmenii s -au individualizat ca etnie începând din secolul al X –
lea, Turkmenistanul fiind în prezent republica cea mai omogenă și mai puțin artificială din Asia
Centrală ex-sovietică. O ostilitate foarte veche opune turkmenii sunniți de iranienii șiiți, care
au fost victime până la sfârșitul sec. al XIX -lea raidurilor turkmene vizând căutarea de sclavi.
Cu toate acestea, pentru a face față hegemoniei uzbece, Iranul le apare turkmenilor ca un
protector de lungă durată datorită celor peste 1000 de kilometri de frontieră comună, mai ales
că influența ideologică a revoluției islamice din Iran este practic nulă într -o populație sunnită ,
tribalizată și foarte antișiită (șiiții erau odinioară considerați eretici).
Spre deosebire de aceștia, kirghizii, majoritari demografic în teritoriul lor național13,
sunt minoritari în plan politic, economic și social. Privatizarea a scos în lumină cliv aje etnice
grefate pe suport economic: uzbecii și rușii sunt minoritățile cu cel mai înalt nivel de trai, pe
când majoritatea kirghizilor, sunt săraci. Islamul joacă un rol nesemnificativ în viața politică.
Uigurii constituie grupul etnic cel mai impo rtant din provincia chineză Xinjiang, fiind un
popor seminomad și de agricultori ai oazelor, convertiți la islam în secolul al XV -lea. Marea lor
slăbiciune geopolitică derivă din puternica fragmentare în triburi mai mult sau mai puțin rivale,
în congregați i religioase, în multitudinea de dialecte sau în clivajele dintre păstorii nomazi și
sedentarii oazelor, ceea ce a împiedicat formarea unui stat stabil. Astăzi uigurii sunt tentați să
se orienteze din ce în ce mai mult spre originile lor turcice și să reia legăturile cu lumea
turcică exterioară, fiind mai puțin interesați de spațiul chinez.
Celor două mari regiuni de populare turcică menționate anterior, li se adaugă:

3.3. Tătarii (6,6 mil., al doilea popor ca mărime demografică din Federația Rusă), est e în
același timp și unul dintre cele mai dispersate popoare islamice14, având mai multe ramuri:
– tătarii de Kazan (tătarii de pe Volga), descendenți ai Hoardei de Aur, ce au constituit în
secolul al XIX -lea fermentul intelectual al popoarelor turcofone din Imperiul Rus;
– tătarii din Crimeea (272 000);
– tătarii nogaï – în Caucaz (75 000);
– tătarii din Dobrogea și România (200 000), și
– găgăuzii (198 000 – singurii creștinizați), în raioanele din sudul Republicii Moldova.
De origine mongolică, tăt arii au fost turcizați lingvistic și islamizați iar în secolul al XIII –
lea au cucerit Rusia, pe care au ținut -o vasală trei secole. Cu timpul, imperiul tătar s -a
fragmentat în trei hanate regionale (Kazan, Astrahan și Crimeea), pe care expansiunea rusă
le-a redus treptat. Astfel se explică marea dispersie teritorială a tătarilor. În momentul
revoluției din 1917, se manifestau diferite curente politice care convergeau către constituirea

13 Ca și a celorlalte entități st atale din spațiul ex -sovietic, frontierele Kirghistanului au fost decise de Stalin în anii '20 ai
secolului trecut, fără a avea o se mnificație etnică sau geografică. În pofida majorității lor ( 64,9% din populația totală), kirghizii
sunt minoritari în orașe , fapt ce contribuie la o slabă reprezentativitate a lor în viața politică a țării.
14 Numai în Federația Rusă, dintr -un total de 5,6 milioane de tătari, doar 1,8 trăiesc în Tatarstan, 1,1 în Bașkirstanul vecin, 1
milion în oblasturile rusești din Ural, 160 000 în Moscova, alții de -a lungul Volgăi și în marile orașe, 300 000 în Kazahstan,
500 000 în Uzbekistan etc.

unui stat musulman propriu în teritoriile cuprinse între Volga și Ural: Idel-Ural15, proclamat un
an mai târziu, în dec. 1918. Politica rușilor în regiune, ca de altfel în întregul spațiu sovietic, a
fost „împarte și stăpânește”. Mai întâi, ei au divizat blocul Idel -Ural, opunând naționalitățile pe
care le recunoșteau: bașkirii și tătarii; apoi ciuvașii și cele două popoare finice – marii,
mordvinii și udmurții, mai puțin atașați de islam. În 1919 a fost creată o mare republică
sovietică socialistă bașkiră, din care au fost separate anul următor o mică republică tătară și
două r egiuni autonome pentru popoarele finice de pe Volga. S -a ajuns astfel ca nici un
teritoriu național să nu mai fie nici omogen, nici reprezentativ etnic (în Tatarstan, doar 26,6%
din totalul populației erau tătari). În 1925 a fost decupat în sudul Rep. Bașk ire, în lungul
fluviului Ural, un oblast care a fost racordat cu oblastul rus Celeabinsk, creîndu -se astfel un
coridor rus care constituia un ecran între Republica Bașkiră și, odată cu ea, între Idel -Ural și
Turkestanul sovietic.
După șapte decenii de la crearea sa, la 30 august 1990 republica tătară își proclamă
suveranitatea. Împreună cu Cecenia au fost singurele republici care și -au proclamat
independența totală față de Moscova, refuzând să semneze tratatul federativ din martie 1992.
Independența politi că, nerecunoscută încă de comunitatea internațională, se sprijină în primul
rând pe o independență energetică, Tatarstanul dispunând de mari rezerve de petrol. Această
decizie politică a determinat însă, în interiorul republicii, tendințe secesioniste: put ernica
comunitate rusofonă din Tatarstan a proclamat în interiorul său o republică slavă – Kama.

3.4. Alte popoare turcofone din Ural: bașkirii (1,4 mil.) și ciuvașii (1,3 mil.), cărora li se adaugă
popoarele fino -ugrice, islamizate, ce populează acelaș i spațiu, toate beneficiind de câte o
entitate politico -administrativă proprie, cu statut autonom în cadrul Federației Ruse: mari,
mordvinii și udmurții.
Bașkirii – sunt o populație montană din Uralul sudic de origine fino -ugrică, turcizați și
islamizați începând cu secolul al IX -lea. Ei au aparținut mai întâi Hanatului mongol al Hoardei
de Aur, apoi tătarilor de Kazan (1251 -1552), pentru a fi ulterior cuceriți de ruși, constituind în
timpul împărătesei Ecaterina a II -a unul dintre stâlpii armatei țariste. În pofida acestui fapt,
după 1917 are loc o reînviere a naționalismului bașkir concretizată prin formarea republicii
Idel-Ural, centrată pe binomul etnic alcătuit din tătari și bașkiri. Dar când frontul sovietic a
înaintat către Ural, această structură po litico-administrativă a fost renegociată, fiind instituită,
la 23 martie 1919 R.S.S.A. Bașkiră, prima republică socialistă federativă din Federația Rusă,
fundamentul Republicii Bașkirstan proclamată la 11 octombrie 1990. Principalele sale atuuri
geostrate gice derivă din resursele sale energetice: petrol, exploatat la Tuimazy și Ishimbay,
ce făcut din această țară „al doilea Baku” și huilă, exploatată în bazinul Kama. În același timp
însă, trasarea artificială a frontier elor și eterogenitatea etnică îi conferă o evidentă fragilitate.
Nu numai că această structură statală ce s -ar fi dorit „națională” nu grupează decât 59,6% din
totalul bașkirilor, dar o proporție importantă dintre aceștia este răspândită în teritoriile vecine,
astfel că populația bașkiră din republică nu alcătuiește decât 21,9% din total, fiind întrecută
atât de cea rusă (39,3% din total), cât și de cea tătară (28,4%). La acesta se adaugă faptul că
în 1934 din teritoriul inițial al țării, a fost desprinsă o enclavă de 12 000 kmp, în zona stepe lor
piemontane dintre Ekaterinburg și Celeabinsk, astfel că în prezent este revendicată
reunificarea țării.
Ciuvașii – provin din triburile fino -ugrice turcizate și islamizate între secolele VII și XIII
de bulgarii de pe Volga. În prezent, peste jumătate (51,1%) locuiesc în teritoriul lor național,
unde alcătuiesc 67,8% din totalul populației. Din acest punct de vedere, Republica Ciuvașă,

15 Idel era denumirea turcă a Volgăi.

creată în aprilie 192516, reprezintă una din creațiile teritoriale naționale sovietice cele mai
omogene.

3.5. Popoa rele turcofone din Caucaz.
O sinteză a mozaicului etnic din Federația Rusă, îl constituie spațiul caucazian. Aici,
amestecul de popoare asociat cu trasarea arbitrară a granițelor dintre unități politico –
administrative până odinioară lipsite de importanță , dar care după 1990 își revendică dreptul
la autodeterminare a generat peste 50 de tensiuni și conflicte secesioniste. Intre acestea, pe
lângă războiul din Cecenia, sau cel din Nagornâi -Karabah, alte tensiuni sunt tot mai greu de
gestionat: reconstituirea unei republici cosace pe teritoriul fostului oblast Kuban, a unor
autonomii circasse, karachaev sau abazine; integrarea unei părți din Osetia de Nord cu orașul
Mozdrok în Kabardino -Balkaria, a estului Osetiei de Nord în Ingușetia; crearea unei autonomii
cosace în districtul inguș Sunjensky sau a unei republici Gorskaya, locuită în majoritate de
ruși în interiorul frontierelor Circasiei, Kabardei, Adygheii și a teritoriilor costiere din Krasnodar
etc. (Fourcher, 1993, p. 225). Numai în Daghestan, tendințele separatiste vizează constituirea
unei republici Nogaï în nord și în districtele estice ale regiunii Stavropol, sau a unor republici
ale etniilor avară, kumik, darghin și lezghină, concomitent cu federalizarea țării. Pe de altă
parte, la scară mai redusă, se manifestă și o tendință opusă, de integrare a naționalităților
caucaziene, concretizată prin proiectul unei confederații a popoarelor din Caucaz, incluzând
Abhazia, Karachaevia și Balkaria.
În ansamblu, structura etnică a spațiului caucazian este domin ată de trei categorii de
popoare:
– autohtoni (caucazieni): abazinii, abhazii, adâgheii, cecenii, cerkesi, kabardini și inguși;
– popoare turcofone, dominate net de azeri (circa 12 milioane, dintre care 7 mil. în
Azerbaïdjan, restul în Iran și Fed. Rusă), căr ora li se adaugă balkarii , karatchaii și
kumycii;
– popoare de origine iraniană, reprezentate prin osetini.
Dintre acestea, ca studiu de caz, ne vom referi la azeri.
În pofida faptului că vorbesc o limbă turcică, azerii sunt la fel ca și iranienii, musulm ani
șiiți. După ce a făcut parte mult timp din Imperiul Persan, actualul Azerbaïdjan a fost cucerit la
începutul secolului al XIX -lea de ruși, la fel ca Georgia sau Armenia. Între aceste populații,
foarte diferite, limitele nu erau foarte clare, existând m ari spații de interferență. De aceea,
frontierele dintre Armenia și Azerbaïdjan, așa cum au fost ele trasate în 1920, erau foarte
sinuoase. Azerbaïdjanul are o republică autonomă (Nahitcevan), care este enclavizată între
teritoriul armean și Iran. Prin con trast, Nagornâi -Karabah, regiune autonomă din Azerbaïdjan
este populată în majoritate de armeni și separată de Armenia prin culoarul Lachin. În pofida
structurii etnice dominată net de minoritatea armeană, azerii consideră Nagornâi -Karabah ca
fiind leagănu l națiunii lor, parte integrantă din Azerbaïdjan.
Pe de altă parte, clivajele azero -armene au și un fundament economic. Azerbaïdjanul
rus a fost atins de febra petrolului în a doua jumătate a secolului al XIX -lea. Baku a devenit
atunci un simbol al primu lui mare producător mondial de petrol; în scurt timp s -a transformat
într-o metropolă industrială și comercială dominată de burghezia armeană. Puțin adaptați
acestei evoluții economice, azerii au format un proletariat subcalificat, sărac și marginalizat
social. În același timp, armeanul căpăta pentru azeri imaginea simbolică a unui capitalist
străin și exploatator, fiind victima pogromurilor manipulate adesea de poliția țaristă. După

16 RSSA Ciuvașă a fost creată pe fundamentul Regiunii Autonome Ciuvașe (înființată în iunie 1920), proclamând u-și
suveranitatea la 24 octombrie 1990 ca Republica Ciuvașia.

1917, azerii devin un puternic aliat al Moscovei, pentru care ocup au o poz iție geopolitică de
prim plan, fiind considerați liderii unui islam sovietic (Anexa 2).
Dar purificările din anii '30 ai secolului trecut au decimat elitele intelectuale, rusificarea
fiind singurul mod de promovare socială. Declinul a continuat după cel de-al doilea război
mondial, când Azerbaïdjanul sovietic a continuat să fie marginalizat, fapt reflectat mai ales
prin ponderea din ce în ce mai mică pe care petrolul său o avea în producția totală de petrol a
U.R.S.S. (30% în 1955 și numai 13% în 1960, s căzând la 1,5% în 1988).
Pe acest fond, începând din 1988 Azerbaïdjanul, pe care „perestroïka” l -a atins foarte
puțin, cunoaște o puternică radicalizare a mișcărilor naționaliste17. Conflictul armeano -azer a
creat astfel o imagine negativă a Azerbaïdjanulu i în lume și odată cu aceasta spectrul
pericolului unui islam politic în regiune.

3.6. Popoarele turcofone din Siberia reprezentate prin iakuți (sakha)18 (380 000), cea mai
nordică ramură a turcofonilor, sunt descendenți ai triburilor nomade de vânători ș i crescători
de bovine ce ocupau odinioară vaste teritorii din bazinul Lenei, de la triburile de buriați și
mongoli din preajma Lacului Baikal, până la Cercul Polar și Oceanul Arctic. Teritoriile sakha
au trecut sub protectoratul rușilor începând din 1630, constituind, mai ales de -a lungul
secolelor XIX și XX, locul de destinație pentru numeroase deportări, de tristă amintire. Astfel
se face că mai mult de jumătate din populația totală a Iakuției este alcătuită din ruși;
autohtonii, care trăiesc în proporți e de 96% în republica lor, nu formează decât 33,4% din
total.
Curând după formarea Iakuției sovietice, teritoriul său a fost redus cu circa o treime (de
la 4.023.000 kmp la 3.062.100 kmp), teritorii care sunt revendicate în prezent.

4. Nucleul islamic iranian
Este alcătuit din trei mari componente geopolitice: Iran, Afganistan și Tadjikistan.
Iranul , vechea Persie , este în prezent ce l mai mare stat islamic șiit (1 629 918 km2, 70
mil. loc). Stat teocratic din 1979, puternic ancorat în tradițiile is lamice, Iranul este totodată
unul dintre marii exportatori de fundamentalism și terorism în context regional și internațional.
Pe plan intern se confruntă cu grave încălcări ale drepturior omului în pofida ușoarei
deschideri spre democratizare manifestată în ultimul timp.
Spre deosebire de acesta, celelalte două state se confruntă cu puternice tensiuni
interne.
Afganistanul constituie prin poziția sa geostrategică un stat tampon între lumea
islamică iraniană, subcontinentul indian (imperiul colonial brit anic) și Turkestanul ex -sovietic.
De aceea, până la invadarea sa de către Armata Roșie în decembrie 1979, Afganistanul nu a
fost niciodată dominat de vreo putere străină. Venirea sovieticilor, motivată prin „fidelitatea
față de principiile internaționalei socialiste”19, s-a făcut pe fondul creșterii influenței acestora în
regiune manifestată începând cu anii '70 ai secolului trecut concomitent cu concentrarea

17 Aceasta izbucnește violent în noaptea de 27/28 februarie 1988, la câteva ore după o mare manifestație la Erevan prin care
s-a revendicat reatașarea provinciei Nagornâi -Karabah la Armenia, pri ntr-un pogrom antiarmean la Sumgarit, un centru
industrial din apropiere de Baku. Mai multe zeci de armeni au fost uciși, alții au fost răniți. Înainte ca Moscova să încerce să
găsească o soluție de dialog, Karabahul devine o cauză sacră, în jurul căreia s -a creat o impresionantă mobilizare populară:
acest teritoriu devine liantul identității azere. Pogromul de la Sumgarit s -a repetat un an mai târziu (în zilele de 13 și 14
ianuarie 1990) la Baku; bilanțul oficial – 32 de morți, numeroși răniți. O săptămână mai târziu, armata sovietică intervine,
restabilind un calm precar. Cifrele oficiale dădeau însă imaginea unui veritabil masacru: 170 de morți, 370 de răniți și 321
dispăruți.
18 Denumiți de ruși iakuți, aceștia și -au restituit denumirea autohtonă, sakha, atât în ceea ce privește țara, cât și poporul sau
limba sa (23 septembrie 1992).
19 Scopul real al sovieticilor, niciodată declarat , a fost atingerea Oceanului Indian.

intereselor americane către Iran. Prin urmare, pentru afgani, ideea de modernitate s -a asociat
treptat cu cea de marxism. Concomitent au cunoscut o puternică recrudescență forțele de
rezistență antisovietice (mujahedinii islamici), care deși reuniți în jurul unei credințe comune20
s-au confruntat cu disensiuni din ce în ce mai profunde mai ales după prelu area puterii
(1992). În 1994 în lupta pentru putere intră și milițiile talibanilor fundamentaliști (recrutate din
rândul studenților islamici afgani refugiați în Pakistan) care preiau puterea între 1996 și 1998,
proclamând la 26 octombrie 1997 Emiratul Isl amic al Afganistanului. Aceștia instituie un
guvern despotic bazat pe aplicarea strictă a legilor islamice tradiționale: femeile sunt obligate
să apară numai cu fața acoperită, le este interzis dreptul la muncă, sunt interzise vizionarea
programelor TV, as cultarea muzicii sau jocurile sportive, sunt distruse statuile gigant ale lui
Buddha din Valea Bamiyan datând din sec. IV -V.
Afganistanul ajunge să dețină recordul absolut pe glob la analfabetism, mortalitate
infantilă, număr de văduve și orfani, fiind t otodată regiunea din lume cu cele mai multe mine
antipersonal îngropate în sol – peste 10 milioane (Matei et al., 2003, p. 17). Pe plan extern,
noul regim a recunoscut doar trei state: Pakistan, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite,
fiind favorabil coop erării cu organizația teroristă Al -Qaeda, condusă de Osama bin Laden.
Atentatele de la New York și Washington din 11 septembrie 2001 schimbă radical
cursul istorie i recente a Afganistanului. Refuzând să înceteze colaborarea cu bin Laden,
regimul taliban devine ținta raidurilor aviației americane și britanice, care cu sprijinul forțelor
afgane ale Alianței Nordului, de opoziție, duc la înlăturarea guvernului taliban, la
democratizarea societății și la primele alegeri libere (septembrie 2005).
Tadjikistanu l constituie o creație politică artificială după model sovietic, inclusă mai
întâi în Uzbekistan ca republică autonomă (1925), apoi ca republică sovietică socialistă
(1929). Din punct de vedere etnic tadjicii nu constituie o etnie propriu -zisă, ci un grup lingvistic
format din ansamblul persanofonilor musulmani din Asia centrală și Afganistan, caracterizați
printr -o mare diversitate și o slabă coeziune istorică, fapt ce explică puternicul atașament al
fiecărei comunități locale față de teritoriul său etnic. Astfel, pe fondul războiului civil dintre
autoritățile guvernamentale sprijinite de Rusia și opoziția anticomunistă aliată cu cercurile
islamiste (1992 -1997), au loc puternice conflicte interne . Politica externă este orientată spre
apropierea de Iran, în virtutea afinităților lingvistice și culturale în vreme ce refugierea în
Uzbekistan a militanților islamiști tadjici tensionează relațiile cu marele său vecin nordic.

5. Nucleul islamic pakistanez
Islamul s -a răspândit cu repeziciune în subcontinentul indian, începând din secolul al
IX-lea. Primul stat islamic a fost fondat însă patru secole mai târziu – sultanatul din Delhi –
care a dăinuit până în secolul al XVI -lea, fiind înlocuit de imperiul islamic al marilor moguli
(1526) (Kiljiunen, 2001, p.468). Colonizarea britanică și reacțiile de adversitate la islamizarea
forțată au subminat cu timpul vigoarea statului indian. Revinimentul s -a produs abia în 1906 ,
odată cu fondarea „Ligii Musulmane”, care și -a propus crearea unui stat islamic independent.
Opozantul acestuia partidul „Congresul Național Indian” nu a acceptat acest program,
propunând concilierea și cooperarea dintre cele două comunități religioase sub auspiciul păcii
și toleranței. Musulmanii nu au acceptat, fapt ce a condus la tulburări violent e între cele două
comunități, soldate în 1947 cu divizarea Indiei britanice în două state independente: India,
predominant hindusă , și Pakistan (alcătuit din două entități separate – Pakistanul de Vest și
Pakistanul de Est) – islamic. Distanța mare dintre acestea (aproximativ 1700 km) și faptul că
între ele se interpunea teritoriul indian au accentuat forțele centrifuge, ceea ce a făcut ca în
1971 Pakistanul de Est să se separe de Pakistanul de Vest, proclamându -și independența

20 Spre deosebire de Iran, Afganistanul este dominat de musulmanii sunniți.

sub numele de Bangladesh . La aceasta s -a adăugat și dimensiunea economică, Bangladesh –
ul constituind una dintre cele m ai populate și în același timp una din cele mai sărace țări ale
lumii. Infrastructura deficitară, moștenită încă din perioada colonizării britanice se traduce
printr -o mare dependență față de resursele de apă și un puternic risc la inundații.
Islamismul sunnit este religia dominantă (95% din totalul populației în Pakistan și 87%
în Bangladesh), în vreme ce în India este majoritar doar în Kashmir – circa două treimi din
totalul populației. Comunități musulmane importante se află însă și în Uttar Pradesh, Bihar,
Bengalul de Vest și Kerala. Cu toate că islamismul în India este practicat doar de 12% din
populația totală, comunitatea islamică din această țară se ridică la ci rca 100 milioane
persoane, devansându -le pe cele din Pakistan și Bangladesh și plasând India pe locul II între
statele islamice, după Indonezia.

6. Nucleul islamic indonezian
Cu o populație de 22 5 milioane de locuitori, Indonezia este a patra țară a lumi i și, în
același timp, prima și cea mai mare țară islamică a planetei (peste 90% din populație practică
islamismul). Domeniul estic de răspândire al islamului depășește însă cadrul strict politic al
acestei țări incluzând și cea mai mare parte a Malaysiei, sultanatul Brunei, sudul arhipelagului
filipinez (insulele Mindanao, Sulu, Jolo, Basilian) – 7 mil, care luptă pentru secesiunea acestor
teritorii și crearea unui stat musulman, Thailanda – 2 mil, aflați la originea unui contencios cu
Malaysia, Cambodgia (șam – 2,5 mil), Birmania (rohingyas) și Singapore. În total nucleul
islamic indonezian reunește aproape 250 milioane de musulmani sunniți.
Islamul a pătruns în această parte a lumii abia în secolul al XV -lea, prin intermediul
negustorilor arabi sau indie ni, fiind grefat pe puternice civilizații ancestrale. Aici islamiștii au
coabitat mult timp pașnic cu conaționalii lor de alte religii: budhiști, hinduși, creștini sau
animiști, fapt ce a conferit islamului din această parte a lumii trăsături originale, ma i ales în
Malaysia unde i -a fost dată o interpretare singulară și destul de liberală (Thoraval, Ulubeyan,
2003, p. 25).
Puternica ascensiune a islamului politic pune însă în pericol această coabitare
armonioasă. Indonezia, țară ce s -a afirmat după 11 sep t. 2001 ca unul din fronturile cele mai
sensibile ale „războiului împotriva terorismului” este confruntată cu puternice conflicte între
diferitele comunități locale, iar în Filipine are loc o puternică recrudescență a mișcării islamiste
Abu Sayyaf, suspect ată că are legături cu A l-Qaeda.

Capitolul I II – STATELE PIVOT ALE IS LAMULUI CONTEMPORAN – SUBSISTEME
GEOPOLITICE LOCALE

Avându -și originea în teoria zonei pivot a lui Harford Mackinder, potrivit căreia istoria
universală și politica mondială au f ost puternic influențate de imensul spațiu din interiorul
Eurasiei iar dominarea acestui spațiu reprezintă fundamentul oricărei încercări de dominare a
lumii, teoria statelor pivotale s -a dezvoltat abia în ultimul deceniu al secolului trecut. În
accepțiune a aceste ia ceea ce definește un stat pivotal este „capacitatea sa de a influența
stabilitatea regională și internațională” (Chase et al., 1996).
Statul pivot este atât de important pentru regiunea în care este situat, încât
destabilizarea sa ar avea cons ecințe la nivel macroteritorial inducând haos la nivelul întregului
sistem geopolitic din care face parte. În egală măsură, dacă statul pivotal cunoaște o
stabilitate politică și o dezvoltare economică, acestea sunt „exportate” la nivelul întregului
sistem geopolitic (Fig. 4) .
Principalul criteriu ce caracterizează un stat pivotal este dat de capacitatea sa de a
influența stabilitatea regională și globală, acesta rezultând din însumarea altor seturi de
criterii, ce se referă la:
– poziția geografică și geost rategică;
– potențialul demografic și rata de creștere a populației;
– potențialul economic;
– putere militară;
– capacitate organizatorică;
– mărimea teritoriului.
Într-un studiu publicat în revista americană „Foreign Affairs”21 au fost identificate la
nivel mondia l 9 state pivotale ce dețin poziții de care S.U.A. ar trebui să țină seama în
elaborarea politicii sale externe: Egipt, Indonezia, Algeria, Turcia, Pakistan, Mexic, Brazilia,
India și Africa de Sud. Dintre acestea, primele 5 aparțin universului islamic.
Pe aceleași coordonate se situează și C. Buchet (1998) care în lucrarea „Religie și
putere în relațiile internaționale contemporane” (p. 37) identifică 8 state pivotale, excluzând
din analiză Africa de Sud.
În lucrarea de față, pe lângă cele 5 state ale lum ii islamice recunoscute ca având un
caracter pivotal din perspectiva S.U.A. , vom adăuga alte 3 (Arabia Saudită, Iran și
Uzbekistan), care considerăm că au un impact major nu numai din punct de vedere geopolitic
ci și economic și cultural, la scară regional ă și globală

21 Pivotal Sta tes and US Strategy , autori R. Chase, Emily Hill și Paul Kennedy, vol. 75, nr. 1, 1996.

1. ALGERIA

– Islamismul algerian și dubla sa articulație: endogenă și exogenă
– Rivalitatea algeriano -marocană

Este știut faptul că t imp de peste două decenii, Algeria a jucat un rol de moderator
între „orientarea socialistă” axată pe național izarea economiei și dezvoltarea industriei grele și
implementarea tehnologiei occidentale, fapt ce i -a conferit o poziție de echilibru și stabilitate
în context regional.
Pe de altă parte, întinderea teritorială, puterea demografică, dar și veniturile rez ultate
din petrol s -au extrapolat și la nivel politic, Algeria dorind să se impună ca lider al Magrebului
și să ducă o anumită politică față de Sahel și de țările sahariene, înfățișându -se concomitent
drept lider al lumii arabe, dar și al țăril or nealiniat e. În acest context politica algeriană în
Magreb s -a ciocnit de interesele Marocului, mai ales în problema Saharei Occidentale și a
unei eventuale deschideri către Oceanul Atlantic. La aceasta se adaugă conștiința națională,
ce acționează ca un factor coag ulant: după 1990 mai ales, s -a conturat chiar existența unei
„națiuni algeriene”, diferită de cea arabă, datorită vechimii frontierelor țării și a unității culturale
a populației, dar mai ales datorită faptului că majoritatea cetățenilor săi au participat la unul
dintre cele mai lungi și mai grele războaie de independență.
Concomitent s -au accentuat mișcările islamiste, care au degenerat, mai ales după
asasinarea președintelui Mohammed Boudiaf (iunie 1992) într -un veritabil război civil între
grupurile isla miste și forțele guvernamentale. Criza algeriană se înscrie într -un context
geopolitic complex: pe de o parte intern , apărând pe fondul declinului economic datorat
creșterii demografice foarte rapide, limitării emigrației și a birocrației de tip socialist; de
cealaltă parte extern , unele țări precum Sudanul sau Arabia Saudită susținând islamismul
algerian. La aceasta se adaugă interesele geostrategice ale Marocului, care privește cu
satisfacție slăbirea Algeriei, principalul său rival geopolitic în regiune, care s -a străduit la
rândul său de -a lungul timpului să slăbească Regatul marocan, atingând problema Saharei
Occidentale. De cealaltă parte, țări precum Tunisia, Libia sau Franța, chiar și Marocul se tem
de o contaminare fundamentalistă, „exportată” din A lgeria.
În umbra fundamentalismului islamic se conturează alte două categorii de probleme
care amenință stabilitatea statului algerian: cele geoeconomice , conturate în jurul controlului
rezervelor petrolifere și gazeifere sahariene și cele secesioniste , concretizate prin tendințele
centrifugale ale Kabiliei22 și ale regiunilor populate de berberi. În acest context, islamismul
algerian care este din punct de vedere geopolitic expresia unei revendicări economice și
identitare interne, apare din perspectivă int ernațională ca un instrument al schimbării atitudinii
geopolitice a Algeriei (Chauprade, Thual, 1993, p. 22). În aceste condiții, funcția de stat
pivotal a regiunii magrebiene tinde să fie translatată către Maroc.

2. ARABIA SAUDITĂ

– Wahhabismul și exportul de fundamentalism
– Resursele de petrol și fragilitatea economiei saudite
– Ambivalența relației cu S.U.A. și puterile occidentale

Între statele pivotale ale lumii islamice contemporane regatul saudit se numără printre
cele mai noi. Constituit în 1932 de către Abd al -Aziz II ibn Saud, emir din Nejd și imam al

22 Kabilia, regiune muntoasă suprapopulată din Algeria, reprezintă cea mai veche și cea mai importantă regiune de emigrare
algeriană către Franța.

wahhabiților, Arabia Saudită contemporană este succesoarea statului wahhabit constituit în
1744 și destrămat la finele primului război mondial de către o coaliție anglo -egipteană.
Doi sunt prin urmare factorii ce au marcat destinul geopolitic al Arabiei Saudite:
wahhabismul și petrolul.
Deși în mod oficial la cârma țării se află dinastia Saud, fața nevăzută a puterii, care își
pune amprenta pe deciziile politice în Arabia Saudită, este di nastia wahhabită. Descendenți ai
lui Muhammad ibn Abd al -Wahhab, cofondator al regatului wahhabit din 1744, împreună cu
Muhammad ibn Saud, wahhabiții, profund ostili Statelor Unite, prezintă particularitatea, destul
de comună pentru mișcările religioase fu ndamentaliste, de a proslăvi reforma moravurilor
pentru o reîntoarcere la originile islamului. Ei sunt cei care coordonează toată desfășurarea
vieții publice în Regat, dirijând învățământul, justiția (lapidarea, amputarea și decapitarea fiind
încă în vigoa re), mass -media, viața religioasă etc. Interzicerea dobânzilor clasice, în
conformitate cu scrierile Coranului determină fuga capitalurilor în străinătate (500 mld. USD
numai în S.U.A., în 2000) și implicit o ineficacitate a sistemului bancar.
Deși esti mată la 2,1% în 2005, creșterea economică a Arabiei Saudite este practic
negativă în termeni reali, analiștii economici estimând că venitul mediu pe cap de locuitor a
scăzut de două ori de la începutul anilor '90 până în prezent23. Într-o țară în care tiner ii sub 15
ani reprezintă peste 2/5 din totalul populației, lipsa de perspective economice, sociale și
politice pentru acești tineri ar putea să se concretizeze în grave crize în anii următori .
Pe de altă parte, fragilitatea economiei saudite este determ inată de dependența sa
strictă de resursele de petrol. Zăcămintele cele mai ușor exploatabile, deci și cele mai
rentabile sunt din ce în ce mai rare, iar pentru suplimentarea producției se ajunge la
extragerea unui țiței mai scump și mai slab calitativ. Ac easta a făcut ca investițiile americane,
determinante în dezvoltarea infrastructurilor petrolifere saudite să se orienteze către alte zone
petrolifere ale lumii, considerate mai rentabile, cum ar fi țărmurile Africii Occidentale sau
bazinul caspic. Tot S.U .A. este și principalul furnizor de echipamente al armatei saudite, al
cărui buget (18.700 mil. USD în 2000) o situează pe locul 7 în lume (2000), înaintea unor mari
puteri demografice ca India sau China și pe primul loc în cadrul statelor islamice.
Din această ambivalență a atitudinii față de S.U.A. rezultă principala provocare
geopolitică a Arabiei Saudite contemporane. Pe de o parte economia și armata saudită sunt
dependente de capitalurile americane, iar pe de altă parte fundamentalismul wahhabit
constituie o pepinieră a terorismului islamic îndreptat împotriva Occidentului. Între cooperarea
obedientă cu S.U.A. și refuzul violent al valorilor occidentale și în special a celor americane,
conducătorii regatului saudit au demonstrat că sunt incapabili să reformeze țara sau să
prezinte un mesaj coerent atât pe scena internă, cât și pe cea internațională. Arabia Saudită
se mulțumește așadar cu un rol de „partener tăcut” al S.U.A. (Matei et al., 2005, p. 35).
Atracția O ccidentului compromite încercările d e a difuza modelul wahhabit în toată
puritatea și rigoarea sa, exceptând compromisurile cu „infidelii”, favorizând în același timp
recrudescența terorismului fundamentalist finanțat cu ajutorul petrodolarilor. În interior, dorința
puterii de a afișa aceeaș i puritate este obstrucționată de deschiderea către economia de
consum occidentală, care conduce la un comportament din ce în ce mai detestabil, doctrina
islamică fiind acuzată de ipocrizie. Așa cum odinioară wahhabismul apărea ca un element al
dezvoltării societății, astăzi el apare ca un element de blocaj, susceptibil să provoace conflicte
sociale. Această pendulare fragilizează regimul și îl amenință cu prăbușirea. Pentru a evita
colapsul, S.U.A. sprijină fragila construcție saudită în schimbul aprovizio nării cu petrol. Pe

23 Această estimare rez ultă din diferența între creșterea economică de 1,5%, medie anuală în perioada 1991 -2001 și
creșterea demografică de 2,9%, medie tot în aceeași perioadă.

această linie, continuând politica predecesorului său, noul rege saudit Abdallah, este favorabil
menținerii la aceleași cote a exporturilor de petrol.
De cealaltă parte, la baza ierarhiei sociale, păturile sărace figurante practic în viața
politică, găsesc refugiu pe tărâm religios, transformându -se ușor în mase de manevră ușor de
intoxicat cu cele mai mici aluzii la un pretins complot iudeo -american. De aici și până la
extremismul religios și terorismul fundamentalist, nu este decât un pas. Efervescența acestor
manifestări în Arabia Saudită este un fenomen cu implicații internaționale: saudiții sprijină
wahhabismul și salafismul24 aproape pretutindeni în lume unde există comunități musulmane.
Panislamismul wahhabit nu se limitează însă la construcția de moschei și universități
coranice, ci adesea susține financiar organizații care evoluează de multe ori în afara cadrului
legal al țărilor care le adăpostesc. Al -Qaeda și Osama bin Laden se numără printre
principalele sale „produse”.

3. EGIPT

– Egiptul, lider al panarabismului
– Egiptul, punte între Europa, Africa și Asia, între bazinul mediteraneean și Oceanul Indian
– Nilul și Suezul: „pilonii” Egiptului
– Clivajele cu Israelul, Sudanul și Libia
– Egiptul în noul dispozitiv geostrategic american afro-asiatic
– Noile provocări: declinul economic și fundamentalismul islamic

Funcția Egiptului de stat pivotal în ansamblul lumii arabe și musulmane se sprijină pe
trei piloni esențiali: geostrategic, cultural și geodemografic.
Din punct de vedere geostra tegic, Egiptul este țara aflată în aria de interferență a patru
lumi: bazinul mediteraneean, cu influențe elenistic e și turco -musulmane, Orientul A propiat, a
cărei vecinătate a însemnat pentru Egipt o perpetuă sursă de tensiuni și conflicte; Africa de
Nord , a nomazilor beduini și a întinselor spații deșertice sahariene și, nu în ultimul rând,
bazinul Nilului, spațiu în care se regăsește și care reprezintă veritabila inimă a statului
egiptean. Dar, dincolo de acestea, Egiptul este țara aflată la întretăierea bazinului
mediteraneean cu cel al Oceanului Indian, Suezul reprezentând, alături de Nil, a doua sa
coloană vertebrală. Deschiderea sa, în 1869, a reprezentat o veritabilă revoluție geopolitică:
în timp ce ruta Atlanticului îngăduise Occidentului să ocolea scă islamul otoman, care se
impunea în Marea Mediterană, Suezul dădea posibilitatea imperiilor britanic și francez de a
retrasa drumul spre Indii prin Mediterana. Prin urmare, controlul canalului Suez și, prin
acesta, al întregului Egipt a generat o intens ă rivalitate între Londra și Paris25.
Dar, dincolo de influențele alogene, Egiptul reprezintă pentru omenire o străveche
vatră de cultură și civilizație . Moștenitor al unei puternice civilizații antice, Egiptul a fost în
perioada lui Nasser țara lider a pan arabismului; este sediul Ligii Arabe, asigurând o funcție
culturală de prim ordin nu numai pentru Lumea Arabă, ci chiar pentru întregul spațiu
musulman.
Stabilitatea celui de -al treilea pilon, cel demografic , rezultă numai și din faptul că din
patru arabi, unul este egiptean; Egiptul, cu o populație de 7 6 milioane locuitori în prezent și
aproape 100 de milioane în 2025 este, de departe, cel mai populat stat arab.

24 Salafismul reprezintă aripa dură, extremistă, a wahhabismului.
25 Imaginat și realizat de către franc ezi, Suezul a fost inaugurat în timpul împăratului Napoleon al III -lea, însă în final a ajuns
să fie controlat de Londra. Jurisdicția britanică asupra Canalului s -a încheiat în 1956 , odată cu naționalizarea acestuia de
către statul egiptean, condus de Nass er.

La rândul său, spațiul politic arab nu poate fi conceput fără aportul Egiptului. Mediator
în criza palestiniană, adversar istoric al Israelului, cu care a avut patru războaie, participant cu
trupe la coaliția anti -irakiană în 1991, Egiptul se sprijină pe o structură statală deosebit de
coezivă, care i -a oferit în timp toate caracteristicile unui sta t-națiune. De aceea, Egiptul s -a
considerat întotdeauna ca fiind țara cea mai centrală, cea mai puternică și cea mai importantă
a Lumii Arabe, un veritabil nucleu al acesteia și lider al decolonizării și unificării spațiului arab.
Acest fapt a contribuit l a recrudescența panarabismului soldat cu unirea Egiptului cu Siria și
formarea, între 1958 și 1961, a Republicii Arabe Unite considerată nucleul unui viitor stat ce
ar fi trebuit să reunească toate teritoriile locuite de arabi.
Clivajele nu au încetat însă să apară și s -au manifestat cu precădere pe trei direcții:
– În nord -est (Sinai), de -a lungul frontierei cu Israelul, axă de tensiune ce a generat cele
patru războaie cu statul evreu (1848 -49, 1956, 1967 și 1973), având în centru
spinoasa problemă palestini ană. Reflexe la scară regională ale Războiului Rece,
tensiunile de -a lungul acestei falii geopolitice s -au calmat odată cu semnarea la 23
martie 1979, la Washington, a Tratatului de pace dintre Israel și Egipt;
– În sud, de -a lungul frontierei cu Sudanul, fr ontieră trasată în plin deșert și pe care
Egiptul o contestă, considerând jumătatea nordică a Sudanului, cu populație
arabofonă, zona sa de expansiune naturală și totodată ca pe o rezervă de apă absolut
necesară. Ostilitatea reciprocă dintre egipteni și su danezi s -a manifestat puternic în
timpul Războiului din Golf (1991) care tindea să se transforme într -un conflict între
Egipt și Sudan, deoarece egiptenii au participat la coaliția internațională împotriva lui
Saddam Hussein, în vreme ce Sudanul a sprijini t Irakul. Aceasta a condus la
strângerea relațiilor dintre conducătorii islamiști de la Khartoum și cei din Iran și Libia,
alți doi adversari ai Egiptului, clivaje amplificate ulterior prin intermediul terorismului
islamist, care are baze în Sudan, acțiuni le teroriste fiind orientate împotriva Egiptului;
– În vest, la frontiera cu Libia, frontieră ce datează din perioada romană, dar pe care
președintele libian Muammar al Geddafi , inspirat din tezele socialiste și unioniste ale
lui Nasser, căruia i se consider ă succesor, o dorea desființată.
Cel de -al patrulea domeniu geopolitic vital pentru statul egiptean este Marea Roșie și
strâmtoarea Bab al -Mand ab, pe care acesta a încercat în mod tradițional să o controleze
împreună cu Arabia Saudită, cu excepția epocii n aționalismului arab nasserian (Chauprade,
Thual, 2003, p. 107). Noile state independente africane din acest spațiu (Eritreea și Djibouti),
ca și relațiile reci cu Sudanul, moștenite încă din perioada colonială26 tind să „deschidă”
Marea Roșie, transformând -o într -o „mediterană” afro -asiatică.
Încheierea tratatului de pace cu Israelul în condițiile unei politici de deschidere către
Occident promovată de președintele Sadat, concretizată prin plecarea sovieticilor și
apropierea de S.U.A. , a avut drept consecinț ă tensionarea relațiilor cu majoritatea statelor
arabe. Panarabismul egiptean tinde tot mai mult să rămână de domeniul trecutului, în
condițiile în care pe plan intern țara se confruntă cu o creștere demografică exagerată, o
sărăcie endemică și o suprapop ulare a orașelor, fenomene ce creează un teren favorabil
dezvoltării fundamentalismului islamic. Încetinirea considerabilă a creșterii economice nu mai
permite să se facă față nici creșterii demografice (2,1%), nici deteriorării indicatorilor sociali și,
mai ales, creșterii șomajului. Politica marilor proiecte, inițiată încă de pe vremea lui Nasser,
care reprezintă unul dintre stâlpii economiei egiptene, suferă din plin datorită încetinirii
economice, principala sursă de devize rămânând turismul.

26 Încă din 1898, Sudanul a fost plasat pe o dublă orbită colonială: britanică , dată fiind influența pe care Marea Britanie o
avea în regiune și egipteană , Cairo dorind să -și mențină jurisdicția asupra unei părți cât mai mari din valea Nilului, atât în
virtutea antecedentelor istorice, cât mai ales datorită intereselor geoeconomice, controlul asupra resurselor de apă ale Nilu lui
fiind absolut indispensabil economiei egiptene.

În acest c ontext, fidel panarabismului său tradițional, Egiptul se consideră astăzi în
fruntea luptei pentru instaurarea unei păci durabile între arabi și israelieni. Pe de altă parte,
încearcă să -și maximizeze poziția geostrategică prin consolidarea integrării sale atât în
dispozitivul geostrategic est -mediteraneean, cât și în spațiul arab, ca lider al construcției unei
lumi arabe bazată pe pace și toleranță. Declinul economic și recrudescența
fundamentalismului islamic ca reacție la apropierea de S.U.A. par să cons tituie în prezent
principalele provocări geopolitice cu care se confruntă țara.

4. INDONEZIA

– Cel mai mare stat fragmentat al lumii
– Indonezia, punte între Asia de Sud -Est și Australia
– O țară cu imense resurse demografice și economice, dar cu performanțe economice precare
– Riscul terorist și consecințele sale geopolitice
– Indonezia, între integrare și fragmentare

Numai și din poziția sa demografică27 sau din dinamismul său economic, Indonezia se
prezintă în zorii mileniului III ca unul dintre cei mai import anți actori ai scenei geopolitice a
lumii contemporane.
Naționalismul indonezian s -a cimentat încă din timpul dominației coloniale olandeze
(1602 -1940)28, islamismul constituind principalul său factor coagulator, chemat să învingă
puternica fragmentare impu să de caracteristicile teritoriului (cu cele 13.677 insule ale sale,
Indonezia constituie cel mai mare arhipelag de pe Glob). Pe acest fond s -a cristalizat
orientarea de bază a geopoliticii indoneziene, ce vizează pe de o parte recuperarea întregului
domen iu colonial olandez, pornind de la dispozitivul de obârșie, centrat pe Ja va și Sumatra29,
iar pe de altă parte unificarea lumii malayeze prin încorporarea sultanatelor din nordul insulei
Borneo (Sarawah, Sabah și Brunei) și a celor din sudul peninsulei Mala cca (Malaya), fapt ce
a provocat un război cu Malaysia între 1964 și 196630. La baza acestor orientări a stat un
dublu set de rațiuni:
– de ordin demografic: noile teritorii, slab populate ar fi urmat să absoarbă excesul de
populație din Jawa;
– de ordin geostr ategic: controlul strâmtorilor care asigură legătura dintre Oceanul Indian
de o parte și cel Pacific și Marea Chinei de Sud, de cealaltă parte (Malacca, Sonde,
Lombok și Macassar).
O altă dimensiune a geopoliticii indoneziene o constituie promovarea unei i ntense
cooperări regionale prin intermediul ASEAN și APEC. Vocația de lider regional a Indoneziei,
impulsionată de potențialul său demografic și bogatele resurse ale subsolului său este însă
puternic frânată de slabele performanțe economice. Serviciile de sănătate și de educație sunt
precare, aparatul de producție și infrastructurile se deteriorează în mod periculos din lipsa
investițiilor. Investiții care, datorită carențelor instituționale și judecătorești, a corupției
generalizate, a lipsei de securitate și a fiscalității din ce în ce mai mari, se lasă tot mai mult

27 225 milioane locuitori, locul IV în lume, ponderea musulmanilor fiind de 87% din totalul populației.
28 Cu un scurt episod francez între 1808 și 1811 (când Napoleon a pus Țările de Jos sub tutelă franceză) și britanic, între
1811 și 1824.
29 Principalele teritorii vizate au fost Kalimantan (partea centrală și sudică a insulei Borneo ), Celebes -Sulawesi și Moluce
(integrate în Indonezia încă din 1950), Irianul de Vest (integrat în 1962) și insula Timor, a cărei jumătate estică și -a proclamat
independența în 2002).
30 În prezent, rivalitatea dintre Indonezia și Malaysia este focalizată în jurul arhipelagului Natunas ce conține în subsolul său
uriașe rezerve de gaze naturale, arhipelag aflat sub suveranitatea Indoneziei însă care se interpune între Malaysia
continentală și Malaysia insulară.

așteptate. La aceasta se adaugă criza de energie, infrastructurile de comunicații din ce în ce
mai deteriorate iar mai recent, riscul terorist; toate acestea alimentează o neîncredere
crescândă a investitorilor străini, contribuind la un puternic recul al investițiilor străine, care se
reorientează către Vietnam și mai ales către China, sporind ostilitatea tradițională a
indonezienilor față de chinezi31.
Se estimează chiar un risc al dezindustria lizării, ceea ce ar însemna o tragedie pentru
o țară în care peste jumătate din populație trebuie să se mulțumească cu un venit zilnic
echivalent cu 2 euro pentru a supraviețui (Gamblin et al., 2003, p. 151). La aceasta se
adaugă consecințele atentatului t erorist de la Kuta Beach, centru turistic al insulei Bali32 care
a contribuit la o creștere a șomajului și la diminuarea drastică a încasărilor turistice. Apoi,
pneumonia atipică și distrugerile provocate de tsunami în urma cutremurului din 26 decembrie
2004 nu au făcut decât să înrăutățească situația.
Reversul a fost o sporire a luptei împotriva terorismului, Indonezia regăsindu -se de
atunci în prima linie de luptă împotriva terorismului internațional. Acțiunile au fost orientate
atât împotriva organizației extremiste Jemaah Islamiyah (JI), bănuită de organizarea
atentatului, cât și împotriva mișcării separatiste din provincia Aceh (nord -vestul Sumatrei) sau
împotriva pirateriei maritime, un alt flagel care afectează țara și care contribuie la o scădere
impo rtantă a încasărilor. În acest context, autoritățile mizează pe o reluare a ajutorului militar
american, una din cauzele frecventelor agresiuni navale în această parte a lumii33 fiind tocmai
prezența mai redusă a forțelor navale americane, ca efect al reduc erii tensiunilor induse de
Războiul Rece.
În concluzie, se poate afirma că vocația pivotală a Indoneziei indusă pe de o parte ca
urmare a poziției geostrategice la articularea Oceaniei europenizate cu sud -estul asiatic, iar
pe de altă parte de imensul său potențial demografic și economic ar putea fi serios pusă în
pericol de dificultățile economice, care ar putea antrena la rândul lor mișcări centrifugale.
Intensificarea acțiunilor teroriste, criza Timorului sau cea care se prefigurează în provincia
Aceh nu fac decât să confirme aceste tendințe.

5. IRAN
„Nici Vest, nici Est, ci numai republica Islamică”
(R. Khomeiny)
– Revoluția islamică
– Clivajele iraniano -saudite
– Războiul iraniano -irakian
– Hezbollahul libanez
– Iranul și palestinienii
– Deschiderea postkhomeiny
– Programul nuclear iranian

Revoluția islamică din 1979 a însemnat pentru Iran momentul de cotitură care i -a
marcat întregul destin geopolitic contemporan, atât în plan internațional, cât și regional. Unul
dintre marii aliați tradiționali ai strategiei americane de limitare a in fluenței sovietice în Orientul
Mijlociu, Iranul avea să devină după instaurarea regimului teocratic condus de Khomeiny,
principalul lider al unui terorism de stat îndreptat împotriva intereselor S.U.A în regiune.

31 Chinezii dețin puterea economică a Indoneziei : deși nu dețin decât 4% din totalul populației, stăpânesc ¾ din bogăția
națională (Chauprade, Thual, 2003, p. 156).
32 Atentatul a avut loc pe 12 octombrie 2002 și s -a soldat cu 202 victime.
33 Se apreciază că acțiunile de piraterie comise în mările Asiei d e Sud -Est reprezintă în medie circa 60% din totalul mondial,
aceasta fiind zona cea mai expusă din lume (Chalk, 2001, p. 130).

Atât geopolitica sa internă cât și cea internațională este marcată de recrudescența
politicilor islamiste; țara devine o teocrație bazată pe aplicarea strictă a legilor islamice la
nivelul tuturor componentelor vieții econ omico -sociale. Una dintre cele mai liberale țări sub
regimul șahului Reza Pahlavi devine acum liderul unui panșiism agresiv bazat pe o atitudine
critică față de Occident și îndeosebi față de S.U.A și Israel, dar și împotriva liderilor
musulmani sunniți, co nsiderați „nelegiuiți” – în primul rând clanul saudit iar ulterior, după
declanșarea războiului cu Irakul, împotriva lui Saddam Hussein. Principalul imperativ
geopolitic iranian devine exportul revoluției islamice, obiectiv care determină o reconfigurare a
actorilor geopolitici pe scena regională.
Mai întâi, pe fondul clivajelor dintre arabii sunniți și persanii șiiți, Teheranul reproșează
din ce în ce mai mult conducătorilor monarhiilor arabe faptul că s -au îndepărtat prea mult de
preceptele Islamului ș i că exploatează petrolul din țările lor în folosul companiilor occidentale.
Iranul caută să atragă radicalii islamiști, acuzând în același timp alianța Riyadului cu statele
occidentale neislamice. Această politică va da o puternică lovitură de imagine Ara biei Saudite
care se erijase până atunci în lider al unei renașteri islamice, generând o primă mare fractură
a lumii islamice contemporane, care se va împărți în susținători ai Teheranului și susținători ai
Riyadului. În acest context, sub amenințarea revo luției iraniene și a panșiismului promovat de
aceasta se manifestă o tendință de apropiere a monarhiilor din Golf și în primul rând a
Bahreinului34 de Arabia Saudită, îndeplinindu -se astfel unul dintre visele puterii de la Riyad de
a avea un control, fie el și limitat asupra vecinilor săi din Peninsulă (Lazăr, 2005, pp.185 -224).
La rândul său, strategia de contracarare a Arabiei Saudite s -a bazat pe doi piloni de bază:
opinia sunnită mondială care considera Teheranul un focar de erezie și destabilizare a
echilibrului geostrategic regional și alimentarea permanentă a conflictului iraniano -irakian care
a avut drept consecință blocarea celor două țări într -un război lung și de uzură pe toată
perioada khomeinistă.
De departe, acest conflict a avut un caracter dual: economic și ideologic. Miza
economică a constituit -o indiscutabil petrolul, mascată sub contenciosul istoric asupra
provinciei iraniene Khuzistan, iar cea ideologică s -a grefat pe opoziția dintre naționalismul
arab de orientare marxistă promovat de p artidul Ba′th și cel persan, fundamentat pe baze
religioase, promovat de revoluția islamică din Iran. Pe de altă parte, regimul iranian a văzut în
reactivarea mișcării panșiiste sub imboldul noului „Ghid” iranian o amenințare la adresa
propriei comunități șiite din sud care ar fi putut fi angrenată în același proces revoluționar. La
aceasta s -a adăugat și iluzia creată de noii aliați conjuncturali ai Irakului (S.U.A și Arabia
Saudită), care i -au creat lui Saddam Hussein imaginea unui Iran slăbit, atât din e xterior,
printr -o relativă izolare geopolitică în context regional35, cât și din interior, prin plecarea
dinastiei Pahlavi, marea garantă a blocării influenței sovietice în zona Golfului. În acest
context, scopul final al acțiunii Irakului ar fi trebuit să fie căderea regimului islamist de la
Teheran și transformarea Golfului Persic într -un lac arab.
În al treilea rând, revoluția islamică din Iran a generat noi configurări pe scena politică
din Orientul Apropiat. Propaganda anti -sionistă, la fel ca și cea anti-americană ajung să
devină o constantă a discursurilor lui Khomein y. În viziunea acestuia, orice soluționare a
conflictului israeliano -palestinian ar fi trebuit să aibă ca rezultat distrugerea statului evreu:
„Noi reclamăm de 20 de ani o adunare genera lă a tuturor musulmanilor pentru a face să
dispară Israelul, pentru a recupera Ierusalimul și pentru a salva, prin aceasta, țările islamice

34 Arhipelagul Bahrein, cu o populație majoritar șiită, a făcut parte, în că din perioada medievală, din Im periul Persan; din 1825
devine domeniu al Coroanei britanice , fiind condus de lideri ai minorității sunnite. De atunci el este revendicat continuu, mai
întâi de Persia, apoi de Iran, fapt ce a determinat autoritățile de la Manama să ducă o politică de apropiere față de regatul
saudit și S.U.A., ca o garanție a menținerii suveranității.
35 Singurele țări care au sprijinit Iranul au fost Libia și Siria și parțial Yemenul de Sud și Algeria.

de această tumoare canceroasă”36. Aceasta a condus la activarea grupărilor radicale din
teritoriile palestiniene care trec pe scară din ce în ce mai largă la acțiuni teroriste. Astfel, pe
fondul încercărilor OEP de a soluționa conflictul prin mijloace diplomatice, Iranul intră în
conflict cu liderii palestinieni moderați încercând el însuși să devină un jucător în proble ma
palestiniană prin islamizarea conflictului.
Această politică s -a concretizat prin transformarea, în 1982, cu sprijinul Gărzii
Revoluționare Iraniene și a milițiilor paramilitare AMAL din sudul Libanului, în mișcarea
Hizbollah (Hezbollah).
După cum a răta K. Martin (1994)37, Hezbollah a apărut dintr -un mariaj între shiiții
libanezi și Iranul islamic, devenind cea mai influentă mișcare fundamentalistă șhiită din afara
Iranului, afirmându -și treptat, sub influența teologilor din Teheran și în special a li derului său
spiritual libanez, șeicul Muhammad Hussein Fadlallah, propriul său program de acțiune, în
care soluția problemelor era găsită în „înființarea unei Republici Islamice”.
Un an mai târziu, este înființată în teritoriile palestiniene gruparea rad icală Djihad ul
Islamic, care va inaugura în deceniul opt al secolului trecut seria de atentate anti -israeliene. În
viziunea Iranului, acesta ar fi trebuit să fie avangarda militară a unei mișcări care să ducă la
distrugerea statului evreu și la instaurarea unui stat islamic în teritoriile palestiniene după
modelul iranian (Abderahim, 2001, p. 215). Doctrina sa politico -ideologică a servit ca model
pentru noile generații de militanți fundamentaliști din interiorul Frăției Musulmane, care în
1987, pe măsura s căderii influenței politice și ideologice a Djihad ului Islamic, vor pune bazele
celei mai importante mișcări fundamentaliste islamice din Palestina, Hamas. Scopul său
declarat îl constituie ducerea războiului sfânt ( Djihad ul) prin atacuri împotriva israeli enilor și a
palestinienilor cu atitudini moderate , până la distrugerea Israelului și crearea unui stat
palestinian islamic de la Marea Mediterană până la valea Iordanului (Simileanu, 2003, pp.
124-129).
Ceea ce s -a dorit internaționalizarea agresivă a r evoluției islamice iraniene a luat însă
sfârșit odată cu moartea lui Khomeiny, în iunie 1989. De acum, strategia Teheranului devine
tot mai „naționalistă”, limitându -se pe plan extern la susținerea financiară a aliaților tradiționali
(Hezbollah -ul, grupări le fundamentaliste palestiniene sau comunitățile șiite din Irak,
Afganistan, Pakistan sau Tadjikistan. Pe fondul lipsei de charismă a succesorului său
spiritual, ayatollahul Mohammad Ali Khamenei38 și a politicii de deschidere promovată de
președintele Mach emi Rafsandjani pe scena politică internă iraniană avea să se afirme tot
mai puternic un curent reformator, ce va acorda prioritate dezvoltării economice în dauna
condiționărilor ideologico -religioase. Aceasta s -ar putea să aibă însă un caracter efemer,
clivajele dintre reformiști și conservatori, dând în final câștig celor din urmă, care l -au
propulsat în funcția supremă din stat pe Mahmud Ahmadinejad, un ultraconservator, fostul
primar al Teheranului și liderul studenților islamiști care au provocat criza ostaticilor de la
ambasada S.U.A. din 197939.
Constantă în doctrina strategică iraniană a rămas însă preocuparea pentru creșterea
influenței sale în regiunea Golfului, în pofida opoziției S.U.A., care continuă să considere
regimul de la Teheran drept unu l terorist, fapt confirmat și prin includerea sa în celebra „axă a
răului”. După distrugerea armatei irakiene de către coaliția internațională condusă de S.U.A.

36 Discurs din 13 februarie 1982, în „La Palestine dans l'optique de l'Imam Khomeiny”, l'Inst itution de la rédaction et de la
publication des oeuvres de l'Imam Khomeiny, Teheran, preluat din Marius Lazăr, 2005, pp 200.
37 Kramer Martin, „Hizbullah: The Calculus of Jihad”, în Martin E. Marty și R. Scott Appleby (edt), The Fundamentalism
Project, I, Fundamentalism and the State, The University of Chicago Press, 1994.
38 Acesta fusese investit cu funcția de președinte între 9 oct. 1981 și 17 aug. 1989, fiind succedat de Ali Akbar Hachemi –
Rafsandjani (reales în 11 iunie 1993) (Popa, Matei, 1993 , pp. 19 4-195).
39 Ales președinte pentru un mandat de 4 ani, Mahmud Ahmadinejad este primul președinte laic al țării din 1981 și al șaselea
al republicii islamice.

(1991), Iranul devine cea mai importantă putere militară a Golfului și continuă să se înarmeze
cu armament provenind din fostul spațiu sovietic. Pe de altă parte, principala controversă care
opune în prezent Iranul și comunitatea internațională are la bază dorința acestuia de a
dispune de arma nucleară, obiectiv sprijinit și de noul președinte irani an. Redeschiderea
capacităților nucleare de la Esfah an are loc la doar 5 zile după investirea lui Ahmadinejad în
funcția de președinte (3 august 2005), acesta numind ca responsabil al programului nuclear
un ultraconservator: Ali Larijani, fapt ce sporește și mai mult îngrijorările Washingtonului.
Reacția americană nu s -a lăsat așteptată, S.U.A. considerând decizia Teheranului de a -și
relua activitățile de îmbogățire a uraniului „nefericită” și cere Consiliului de Securitate al ONU
să se sesizeze în legătură cu această problemă40.
Provocarea militară iraniană nu este însă de dată recentă41 și își are rădăcinile în
însăși strategia de securitate a Teheranului, care consideră Iranul o „țară încercuită”,
amenințată atât de wahhabismul saudit, cât și de Turcia la ică și panturcismul din Turkestanul
ex-sovietic, dar mai ales de recentele prezențe militare americane din Afganistan, Irak și
Pakistan, motivate de acțiunile antiteroriste. Iranul, putere regională dispunând de importante
resurse de petrol, consideră că f orța nucleară (civilă și militară) este singura susceptibilă să -i
asigure o echilibrare a presiunilor venite dinspre vecini. În plus, în această regiune,
caracterizată printr -un mare grad de instabilitate au apărut trei noi puteri nucleare: India,
Pakistan și Israel, țări cu care Teheranul are relații mai mult decât încordate. De cealaltă
parte, reluarea activităților nucleare ultrasensibile de către Iran sunt văzute la Washington și
Bruxelles ca precursoare ale fabricării unor arme nucleare. În acest sens, deși o intervenție
militară împotriva puterii de la Teheran pare încă puțin probabilă, președintele Bush a aprobat
ca Pentagonul să elaboreze o serie de scenarii pentru eventualitatea unui asemenea atac,
mai precis pentru desfășurarea de acțiuni prelimina rii. Acțiunile din Kuwait, Afganistan și Irak
par să se constituie în pași în vederea reconfigurării unui nou câmp de forțe împrejurul
Iranului.

6. PAKISTAN

– Un teritoriu eterogen, al cărui unic liant îl constituie islamismul
– Pakistanul – pivot al lumii o ccidentale într -o regiune dominată de instabilitate
– Contenciosul cu India în problema Kashmirului
– Pakistanul și drumul energiei caspice

Încă de la desprinderea sa de India în 1947, Pakistanul a făcut din Islam fundamentul
identității sale naționale. Cu to ate acestea însă, religia, singurul factor coagulant al statului
pakistanez n -a putut să șteargă profundele clivaje interne care au marcat ani de -a rândul
poporul pakistanez: diferențieri de ordin etnic, ideologic sau competiții între interese
economice di vergente. Astfel se explică însăși organizarea teritoriului pakistanez: o federație
alcătuită din patru provincii: Penjab, Sind, Baluchistan și Provincia frontalieră din nord -vest
(PFNO), individualizată încă dinaintea independenței, provincie caracteriza tă prin frecvente
tulburări armate, trafic de droguri și de armament, organizare tribală, unde și -au găsit refugiu
afganii refugiați în Pakistan după invazia sovietică din 1979, iar mai recent liderii talibanilor și
cei Al -Qaeda, în frunte cu Osama bin Lad en.

40 Klare, M. (2005), Sfidarea nucleară. Urmează Iranul?, în Lumea Magazin, 9 (149), pp. 22 -26.
41 Ambi țiile nucleare iraniene datează încă din vremea șahului Pahlavi, însă o adevărată criză între acesta și o comunitate
internațională izbucnește abia în decembrie 2002, când fotografii realizate prin satelit și difuzate de televiziunile america ne
atrag atenț ia asupra siturilor nucleare de la Arak (sud -vest de Teheran) și Natanz (în centru).

La acestea se adaugă o serie de teritorii cu statut particular: teritoriul capitalei
pakistaneze; teritoriile tri bale sub administrație federală ; teritoriile de nord sub administrație
federală (ce cuprinde Kashmirul pakistanez, teritoriu aflat în li tigiu cu India) și Azad Kashmirul
(Kashmirul liber ).
Însă cea mai dramatică consecință a configurației teritoriului pakistanez, care a pus în
discuție însuși temelia sa identitară, a fost separarea, în 1971, a Pakistanului de Est prin
crearea statului Ba ngladesh. Dacă prin crearea Pakistanului câștig de cauză a avut factorul
religios, la baza secesiunii din 1971 a stat factorul geopolitic. Pe de o parte, Pakistanul de
Est, devenit Bangladesh se revendică ca aparținând lumii indo -bengaleze, în vreme ce
Pakistanul de Vest, reprezintă o sinteză a lumii iraniano -afgane din vest și a celei indo –
islamice din est (Chauprade, Thual, 2003, pp. 258). La aceasta s -au adăugat factorii politici și
economici: în cei 24 de ani cât timp Pakistanul a fost alcătuit din cel e două entități distincte,
Pakistanul de Est a fost transformat într -un fel de „colonie” economică și politică a „nucleului”
vestic.
Funcția pivotală a Pakistanului în Asia de Sud și mai cu seamă în vestul
subcontinentului indian s -a cristalizat în anii '80 ai secolului trecut, după revoluția iraniană și
invadarea Afganistanului de către Armata Roșie, evenimente ce au marcat profund contextul
geopolitic regional, determinând o reorientare a politicii Washingtonului către Islamabad,
transformat într -un ve ritabil pol al influenței occidentale în regiune. Acest fapt a fost
reconfirmat și în timpul operațiunilor militare antiteroriste ale S.U.A. din Afganistan, când
Pakistanul și -a pus la dispoziție spațiul aerian pentru avioanele având la bază portavioanele
din Marea Arabiei.
Geopolitica internă pakistaneză se fundamentează pe hegemonia etniei punjab, care
controlează regiunile și etniile periferice, în unele cazuri cu tendințe separatiste . Însă, cea mai
mare problemă o constituie rivalitatea cu India în pr oblema Kashmirului, teritoriu ce a făcut
obiectul a trei războaie indo -pakistaneze (în 1947 -1948, 1965 și 1971)42. Focarul conflictual
este însă alimentat în permanență prin intermediul Harakat -ului Ansar, organizație teroristă
islamică fundamentalistă, al e cărei acțiuni sunt orientate în primul rând împotriva Indiei și a
intereselor sale din Kashmir, fiind în acest sens aliată a Pakistanului. Includerea însă a
grupării pe lista organizațiilor teroriste internaționale a Departamentului de Stat al S.U.A. a
obligat guvernul pakistanez să se distanțeze oficial de Harakat -ul Ansar.
Dezmembrarea U.R.S.S. și independența noilor state musulmane din Asia Centrală a
determinat o redirecționare a politicii regionale a Islamabadului, prin valorificarea poziției
geost rategice a teritoriului pakistanez de cheie a dezenclavizării Asiei Centrale spre Oceanul
Indian. Aceasta ar urma să aibă drept consecință construirea, cu sprijin financiar american a
unui mare gazoduct și oleoduct care să transporte hidrocarburile din Tur kmenistan până la un
terminal situat la Oceanul Indian. Acest proiect ar urma însă să întâmpine două mari categorii
de piedici: una legată de tranzitarea Afganistanului cu relief accidentat și grad mare de
insecuritate, iar alta legată de opoziția Iranului care ar dori ca această tranzitare să se facă
prin teritoriul său către zona Golfului. În fine, celălalt mare actor al scenei geopolitice
regionale este China, aliat tradițional al Pakistanului împotriva Indiei, a cărei dezvoltare
economică o face tot mai interesată de resursele de hidrocarburi caspice.
În concluzie, se poate afirma că principalul clivaj ce conferă Pakistanului rol de stat
pivotal în structurarea geopolitică a continentului euro -asiatic este dat de opoziția sa față de

42 Odinioară hindus, Kashmirul a fost convertit pe scară largă la Islam și a cunoscut primii suverani musulmani în secolul al
XIV-lea. Astăzi, circa 77% din populație este musulmană, în vreme ce teritoriul este condus de o dinastie hindusă din 1846.
India îi revendică întregul teritoriu, în vreme ce controlează efectiv mai puțin de jumătate (101.000 km2 din 218.000 km2, ce
alcătuiesc statul Jammu -Kashmir), în vreme ce poziț iile Pakistanului și Chinei sunt mai nuanțate, acestea dinstingând în
cadrul Kashmirului mai multe teritorii cu statut diferit.

India, Rusia și Ira n și de aliații lor regionali. Acest statut este confirmat și sub aspect militar,
Pakistanul dotându -se cu armament nuclear și balistic adecvat asumării inviolabilității sale
față de India și, într -o mai mică măsură, față de Iran. Crizele afgană și tadjikă nu sunt decât
elemente ale jocului regional al Pakistanului a cărui miză este controlul resurselor de
hidrocarburi din Asia Centrală.

7. TURCIA

– Turcia, articulație între Orient și Occident
– Turcia și Uniunea Europeană
– Problema kurdă și transportul hidr ocarburilor caspice la Marea Mediterană
– Turcia și geopolitica bazinului ponto -mediteraneean
– Un echilibru fragil între islamismul fundamentalist și principiile democratice europene

Vocația de stat pivotal a Turciei rezultă pe de o parte din poziția sa geos trategică , de
punte între Europa balcanică și Orientul Apropiat, controlând căile de acces maritim dintre
bazinul pontic și cel mediteraneean, cât mai ales din poziția sa geoculturală , de articulație
între lumea islamică și cea occidentală. Această din urm ă poziție conferă Turciei trăsături
distincte, atât în cadrul statelor musulmane, vocația sa euro -atlantică fiind intens criticată de
opoziția ultrareligioasă, cât și în rândul celor euro -atlantice, Turcia constituind unul dintre
pilonii de bază ai flancul ui sudic al NATO și cel mai m are stat candidat la aderarea la UE
(Anexa 3).
Dacă aderarea Turciei la NATO în 1952 a fost dictată de logica Războiului Rece, fiind
o consecință directă a presiunii sovieto -staliniste în sudul Caucazului43, cu totul altfel stau
datele problemei în cazul accederii sale în Uniunea Europeană. Cu cei 774.820 km2 și 69
milioane locuitori, Turcia ar fi cel mai întins stat al Uniunii și al doilea ca mărime demografică,
după Germania44. Nu același lucru se poate spune însă despre indicat orii economico -sociali,
care o plasează în partea inferioară a ierarhiei UE. Extinderea din 2004, preconizata aderare
a României și Bulgariei în 2007 au scăzut considerabil potențialul economico -social și nivelul
calității vieții pe ansamblul Uniunii. În a cest context, aderarea Turciei, țară a cărei populație se
circumscrie unor clișee culturale fundamental diferite de „standardele” democratice europene
și a cărei populație ar reprezenta peste două decenii aproape 20% din totalul Uniunii, ar
putea fi percep ută ca fiind contrară spiritului european. Acest fapt a fost subliniat încă de la
acordarea acesteia a statutului de candidat oficial la Uniunea Europeană (1999) de către
unele personalități ale scenei politice europene, între care fostul președinte al Fra nței, Valéry
Giscard d'Estaing sau președintele Comisiei de Politică Externă a Adunării Naționale, Jack
Lang.
De cealaltă parte, laicizarea turcă, recunoscută oficial prin Constituția din 1937, se
deosebește fundamental de cea franceză, considerată un fel de etalon pentru modelul
european. Dacă în cazul Franței, aceasta a fost promulgată în cadrul unui regim democrat și
pluralist, fiind opera unei pleiade de personalități și s -a impus de -a lungul unui secol de lupte
antireligioase, în Turcia a apărut în con textul regimului autoritar al lui Atatürk, fiind creația
unui singur om și concretizată în doar câțiva ani de reforme sociale și instituționale. De aici

43 Revendicările teritoriale ale lui Stalin vizau recuperarea teritoriilor estice ale Turciei pe motiv că acestea erau locuite d e
georgieni și armeni.
44 Previziunile pentru anul 2025 indică o populație a Turciei de 85 milioane de locuitori (Gamblin et al, 2003, p. 245), față de
78,1 milioane pentru Germania, ceea ce ar însemna că Turcia ar fi și sub raport demografic, cel mai mare stat al Uniunii
Europene.

rezultă nu numai fragilitatea laicității turce, cât și tendințele spre instrumentalizare etnică a
religiei pentru crearea unei identități colective „turco -islamice”.
Însă factorii geodemografici și culturali sau cei legați de poziția geografică a Turciei (al
cărui teritoriu european nu reprezintă decât 5% din total)45 nu sunt singurii factori care ar
putea f râna aderarea Turciei la UE. Problema respectării drepturilor omului, a libertăților
democratice, tensiunile legate de tendințele separatiste ale minorității kurde ca și contenciosul
cu Grecia legat de platoul Mării Egee și de apartenența unor insule, repr ezintă, în prezent,
principalele obstacole în calea acestui proces. În acest sens, fostul premier turc, Mesut
Yilmaz afirma, la 15 decembrie 1999, la doar câteva zile după recunoașterea statutului țării
sale de candidat oficial la UE, că „drumul Turciei sp re Uniunea Europeană trece pe la
Diyarbakir” și că această țară nu poate deveni un stat important al secolului XXI și nu poate
adera la Uniunea Europeană fără reglementarea problemei kurde. Pe de altă parte,
Washingtonul, unul dintre marii aliați ai Turcie i, după ce a contribuit decisiv la arestarea
liderului PKK în Kenya și la predarea acestuia autorităților turce, cere acum imperativ
guvernului turc să reglementeze în spirit european problema kurdă, prin recunoașterea
drepturilor lingvistice și culturale de bază ale acestei minorități. La rândul său, Uniunea
Europeană, prin vocea ministrului de externe finlandez care deținea la acea vreme și
președ inția Consiliului, a invitat solemn Ankara să „garanteze drepturile minorității kurde”
(Nezan, 2001, pp. 93 -100).
Dar, dincolo de factorul politic, la baza acestei intense preocupări comune a
Washingtonului și Bruxelles -ului față de problematica kurdă, stau rațiunile de ordin
geostrategic și geoeconomic. Un Kurdistan secesionist și o Turcie destabilizată ar putea
compromite serios proiectul viitoarei conducte Baku -Ceyhan, susținut de americani pentru
transportul unei părți a petrolului din Marea Caspică prin Turcia către Marea Mediterană,
având în același timp și scopul de a scoate noile state caucaziene de pe orbi ta de influență a
Rusiei și de a consolida, grație drepturilor de tranzit, economia Georgiei și pe cea a Turciei,
aliați tradiționali ai Washingtonului.
Pe de altă parte, în timpul Războiului din Golf din 1991 și ulterior în operațiunile din
Afganistan și Irak, americanii au folosit Turcia drept releu militar, fapt ce a contribuit la o
redimensionare a raporturilor geostrategice la nivelul spațiului islamic, prin exacerbarea urii
arabilor față de turci. Atentatele teroriste de la Istanbul par să confirme ac est fapt. Cum va
reuși Turcia să -și armonizeze în acest context vocația europeană cu cea islamică, reprezintă
una dintre principalele provocări geopolitice ale guvernului de la Ankara pentru următoarele
decenii.
O a doua componentă a geopoliticii turce viz ează spațiul ponto -mediteraneean.
Problema delimitării spațiului aerian și a celui maritim din Marea Egee, contenciosul în
problema Ciprului, dar mai ales opoziția fermă a Greciei privind integrarea Turciei în UE și
sprijinul pe care Atena îl acordă secesi onismului kurd reprezintă nu numai simple neînțelegeri
bilaterale, ci chiar vârful de lance al confruntării dintre panortodoxism și panislamism în
bazinul mediteraneean. Panislamismul turc se sprijină pe o geopolitică locală opusă axei
ortodoxe greco -ruse, prin orientarea către Caucaz (Azerbaidjan, republicile islamice din
Ciscaucazia sau importantele comunități musulmane din Georgia – mai ales din Abhazia și
Adjaria) și Balcani (Bosnia, Albania sau Macedonia, datorită opoziției acesteia față de
Grecia). To todată, în lupta împotriva frontului ortodox, Ankara mizează și pe o alianță cu

45 Pornind de la acest criteriu, ministrul francez al afacerilor externe în guvernul Balladur se întreba, într -un articol publicat în
cotidianul francez „Le Monde” la 7 decembrie 1999, pe ce criterii s -ar mai putea refuza mâine ad erarea unor țări ca Rusia,
Israel, Maroc sau chiar Libia, dacă Turcia ar fi acceptată (Nezan, 2001, p. 93).

Ucraina, profitând de orientările naționaliste și antirusești ale conducerii de la Kiev, cu scopul
blocării controlului rusesc asupra axei de transport a hidrocarburilor prin n ordul Mării Negre.
Un al doilea front al expansiunii panturcismului în dauna intereselor geostrategice
rusești vizează spațiul Asiei Centrale ex -sovietice, în care Uzbekistanul, grație poziției
demografice și geoeconomice tinde să preia rolul de lider regi onal.
În sfârșit, vocația panislamică a Ankarei nu poate fi concepută fără o apropiere de
lumea arabă și iraniană. Misiune deosebit de sensibilă atât prin prisma sistemului de alianțe
cu S.U.A. și Occidentul, cât și datorită clivajelor geostrategice region ale, în care problema
resurselor de apă din bazinul Eufratului care opune Turcia – Siriei și Irak ului, ocupă o poziție
de prim ordin. La aceasta se adaugă alianța tot mai puternică dintre Israel și Turcia, atât pe
plan economic, cât și militar, resimțită d e țările arabe din Orientul Apropiat ca o mare
amenințare.

8. UZBEKISTAN

– Vocațiile de lider regional ale Uzbekistanului
– Creșterea demografică, declinul economic și tulburările sociale
– Enclavizarea Uzbekistanului și crearea unui mare Tadjikistan
– Politica internațională: o pendulare între Moscova și Washington
– Stabilitatea Uzbekistanului și petrolul din Asia Centrală

Destrămarea Uniunii Sovietice a deschis perspectivele unei reașezări a echilibrului
geostrategic în spațiul central -asiatic. În acest context, încă de la dobândirea independenței
în 1991, Uzbekistanul, cea mai populată țară din zonă (2 6,4 mil. loc) și care beneficiază de o
poziție centrală între noile republici suverane din Asia Centrală, manifestă aspirații ferme de a
deveni un lider r egional. Trei sunt pilonii de bază pe care se sprijină aceste aspirații.
În primul rând un puternic naționalism, sprijinit pe antecedentele istorice . În pofida unei
construcții politice artificiale, exprimată printr -o configurație sinuoasă a granițelor ( mai ales a
celor cu Tadjikistanul și Kirghistanul) și prin existența unor importante minorități
transfrontaliere, Uzbekistanul s -a dovedit a fi stabil în timp căpătând atributele unui stat
național.
În plus, puternica diasporă uzbekă s -a constituit într -un al doilea pilon coagula nt al
națiunii și al naționalismului uzbek. Pe de altă parte însă, aceste minorități, rezultate din
trasarea arbitrară a granițelor de către regimul sovietic, au contribuit la degradarea relațiilor
Uzbekistanului cu vecinii săi; aceștia sunt îngrijorați de naționalismul cu vocație hegemonică
a uzbecilor. Din acest punct de vedere, prezența minorităților constituie un factor de
destabilizare a regiunii (Chauprade, Thual, 2003).
Cel de -al treilea pilon pe care se sprijină aspirați ile Tașkentului de a dobândi o poziție
dominantă în Asia Centrală, este cel demografic. Creșterea populației constituie însă în
prezent una dintre principalele probleme ale țării. Piața de muncă, sufocată de intervențiile
autoritare ale statului nu poate o feri locurile de muncă așteptate de tineri, tensiunile sociale
fiind în creștere atât în marile orașe, cât și în zona rurală, unde politica de monopol a statului
a falimentat multe familii de fermieri. Statul deține pământul pe care îl atribuie fermierilor , cu
condiția ca aceștia să producă o anumită cotă de grâu sau de bumbac, principalele culturi din
Uzbekistan. Modul de atribuire este însă total netransparent și a adus mulți țărani în pragul
răscoalei.
Pe de altă parte, creșterea demografică rapidă ra portată la resurse, face ca
Uzbekistanul să rămână în urma vecinilor săi în ceea ce privește dezvoltarea economică.

Pe plan extern, după atentatele de la 11 septembrie 2001 , Uzbekistanul, aliat
tradițional al Moscovei, a fost rapid etichetat de către gu vernul S.U.A ca luptător împotriva
terorismului. Guvernul laic, chiar dacă dur cu opoziția, părea o piedică în calea regimurilor
islamice fundamentaliste, precum cel al talibanilor din țara vecină, Afganistan. Astfel a ajuns
regimul lui Islam Karimov să gă zduiască o bază militară americană, concomitent cu prezența
unor infrastructuri similare rusești.
În pofida atuurilor geopolitice, regimul lui Karimov devine din ce în ce mai instabil.
Tulburările din estul țării, de la începutul lunii mai 2005, soldate cu peste 700 de morți și
numeroși răniți, ar putea fi doar începutul. Persecutarea consecventă a opoziției democrate,
dar și a musulmanilor moderați, nu face decât să alimenteze cauza mișcărilor islamiste.
Situația este agravată de lipsa de transparență a regimului Karimov, care ține departe presa
internațională de orașul Andizhan, unde s -au înregistrat manifestații împotriva autorităților.
Deși situația pare să fi revenit sub control, este cert că clivajele pe scena politică, dar
și în interiorul socie tății uzbece se adâncesc și nu se știe încă cu certitudine dacă este vorba
doar de un incident strict local sau situația ar putea evolua către un scenariu similar cu cel din
Cecenia, unde regimul marionetă susținut de Moscova luptă la nesfârșit cu grupăril e islamiste
radicale, iar populația suferă atrocitățile ambelor părți. Acest ultim scenariu trimite fiori reci la
Washington și Moscova deopotrivă, fapt ce întărește, deocamdată, poziția lui Karimov.
Pe plan regional, marea problemă geopolitică a Uzbeki stanului o constituie dubla sa
enclavizare, fiind singura țară din lume care trebuie să traverseze două țări pentru a ajunge la
Oceanul Planetar. În acest sens, politica uzbekă se îndreaptă către sprijinirea creării unui
„mare Tadjikistan” prin preluarea u nei părți din nord -estul Afganistanului, permițând astfel
Tașkentului să se dezenclavizeze către Pakistan și Oceanul Indian.
Pe de altă parte, stabilitatea Uzbekistanului în context regional este esențială pentru
exploatarea imenselor resurse de petrol și gaze naturale din Kazahstan și Turkmenistan46.
Față de aceste bogății este tot mai interesată China, a cărei dezvoltare economică a făcut ca
cererea de petrol să crească în 2004 cu circa 16% față de anul precedent. Prin contrast,
S.U.A. vrea să canalizez e aceste fluxuri către Marea Neagră și Mediterana, de unde
hidrocarburile din Asia Centrală ar putea ajunge mult mai repede pe piața europeană și
americană. Interesele americanilor intră însă în conflict și cu cele ale Rusiei, care vrea să
distribuie, cont ra unui comision important, hidrocarburile din Asia Centrală prin rețeaua
proprie de conducte.
Indiferent de planurile marilor puteri, stabilitatea Uzbekistanului este cheia viitoarei
dezvoltări a întregii regiuni. Această țară împarte practic, Asia Cen trală în două. Ocolirea sa
ar determina costuri greu de suportat pentru marile companii petroliere. În acest context, prin
înăbușirea manifestațiilor împotriva regimului său, președintele uzbek Islam Karimov se află
în fața unei opțiuni geostrategice cu im plicații pe termen lung: fie îndreaptă țara către o
veritabilă reformă instituțională după principii democratice, determinând atragerea de capital
străin și implicit dezvoltarea economică și detensionarea clivajelor sociale, fie continu ă
politic a autoritar ă contribuind la acutizarea acestora.

* * *

Imensitatea și eterogenitatea spațiului islamic exclude, prin urmare, existența unui
singur stat pivotal, lucru ce are o contribuție majoră la importantele conflicte interne și externe

46 Numai în cazul Kazahstanului, rezervele de petrol sunt estimate la circa 10 miliarde barili, cantitate suficientă pentru a
asigura consumul întreg ii planete pentru 6 luni, iar rezervele Turkmenistanului ating 30 trilioane metri cubi de gaze și 40
miliarde barili de petrol (Barariu, S, în Capital, 21 din 26 mai 2005) .

ce caracterizează Isla mul. Conștiința fără coeziune reprezintă o sursă de slăbiciune a
Islamului și o sursă de amenințare pentru alte civilizații (Huntington, 1998, pp. 261 -263).
Arabia Saudită, a fost leagănul Islamului, limba sa este limba Islamului, are cele mai
mari rezerv e de petrol din lume, iar guvernul său a modelat societatea după canoane islamice
stricte. A avut, mai ales în anii '70 și '80 o puternică influență, sprijinind cauzele musulmanilor
pretutindeni în lume; însă are o populație relativ redusă, iar vulnerabili tatea economică o fac
dependentă de Occident în ceea ce privește securitatea sa.
Iranul are mărimea, poziția centrală, populația, tradițiile istorice și resursele de petrol
ce ar putea să -i confere un caracter pivotal pentru întregul ansamblu musulman. Da r Iranul
este șiit, în vreme ce 90% dintre musulmani sunt sunniți, iar relațiile dintre persani și arabi au
fost antagoniste de -a lungul istoriei.
La rândul său, Pakistanul are mărime, populație și putere militară, însă este relativ
sărac și suferă diviză ri etnice și regionale interne, fiind puternic afectat de mișcări
centrifugale. În plus, are o problemă majoră de securitate față de India – Kashmirul.
Egiptul este țara ce se dorește lider al panarabismului, cu un important potențial
demografic, cu o loca lizare geografică centrală, importantă din punct de vedere geostrategic
în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, este de asemenea o țară săracă, dependentă din punct
de vedere economic de S.U.A.
Nu în ultimul rând, Turcia, are istoria, populația, un nivel d e dezvoltare economic
superior multor alte țări islamice, o coerență națională, o tradiție și un potențial militar ce ar
putea să -i confere un statut de stat pivotal al Islamului. La aceasta se adaugă conexiunile
istorice extinse cu musulmanii din Balcani, Orientul Mijlociu, Caucaz, Africa de Nord și Asia
Centrală. Cu toate acestea, societatea sa laică, vocația europeană și euro -atlantică o
îndepărtează considerabil de specificul socio -cultural al lumii islamice.
Indonezia, cea mai mare țară musulmană ocup ă o poziție periferică, departe de
nucleul arab al spațiului islamic; islamismul său reprezintă o varietate relaxată, cultura sa fiind
o combinație de elemente indigene, hinduse, chineze și creștine…
Celelalte două țări analizate – Algeria și Uzbekistan – se situează cel mai departe de o
poziție pivotală la nivelul spațiului islamic: instabilitatea și poziția periferică în cazul primului și
enclavizarea în cazul celui de -al doilea par să constituie principalele lor obstacole.

Capitolul I V – ISLAM VERSUS OCCIDENT – CONEXIUNI GEOPOLITICE ALE
REȚELELOR DE SISTEME

1. Instrumentalizarea politică a religiei islamice. Islamul politic

„Islamul politic s -a dezvoltat împreună cu dominația
Occidentului, devine violent odată cu acesta și va slăbi atun ci
când și dominația acestuia va slăbi.”
(Tarik al -Bishri)

Religia devine element vital, transformându -se în ideologie a unei comunități, doar
atunci când este percepută ca fiind absolut indispensabilă perpetuării identității respectivei
comunități.
Instrumentalizarea politică a islamului se clădește pe exacerbarea rolului micului
Djihad . Cartea sfântă a islamului menționează Djihad ul ca fiind un război desfășurat în
condițiile unei situații limite, atunci când comunitatea credincioșilor este pusă în peric ol de un
atac armat al păgânilor. În ochii fundamentaliștilor, această agresiune este dată de tendințele
de globalizare a modelului cultural occidental.
Germenii acestei contradicții s -au cristalizat încă din secolul al VIII -lea, când a apărut
secta Asa sinilor , una din primele forme de terorism religios islamic. Cruciadele, campaniile
armate ale lui Napoleon Bonaparte și, nu în ultimul rând, colonialismul au adâncit rând pe
rând această falie. Pătrunderea capitalului occidental în economie, a modernismul ui liberal în
cultură și societate, adoptarea valorilor occidentale de către elitele politice conducătoare,
toate acestea au avut ca revers intensificarea mișcărilor islamice mistico -religioase teroriste.
După Nonka Bogomilova (1999), mecanismele instrum entalizării politice a religiei sunt
în primul rând legate de operarea unui reducționism doctrinar asupra religiei. Mitologia de
grup elimină apelul universal al religiei, plasând -o pe orbita unui trecut eroic. Sacralizarea
trecutului dezvoltă strategii ag resive de prezervare culturală și politică, exacerbând ostilitatea
mediului politic. Șiismul duodeciman, din care își trage seva fundamentalismul islamic este un
exemplu concludent în acest sens. Inaugurată de Ali (văr și ginere al Profetului), descendența
acestor imami virtuali, considerați ca fiind egali ai lui Mahomed s -a oprit în secolul al IX -lea
odată cu „ocultarea” celui de -al 12 -lea titular, un copil (Thoraval, Ulubeyan, 2003, p. 11). De
atunci, șiiții rămân în așteptarea „imamului ascuns”, un fel d e Mesia care va reveni să
reinstaureze dreptatea pe pământ, orice putere politică fiind considerată nelegitimă până în
acest moment. Această variantă cu conotație mesianică a șiismului devine religie de stat în
Iran încă din 1501, sub dinastia salavidă, fa pt ce -i conferă o dimensiune „națională”.
Ridicarea sa la rangul de politică de stat are loc prin revoluția islamică din 1979, când
guvernul este încredințat doar juriștilor dreptului religios, fiind un instrument în serviciul legii
lui Allah, șaria. La ac easta se adaugă intensa propagandă având în centrul atenției
martirismul, în pura tradiție șiită, și exaltarea justiției sociale, fapt ce -i va atrage sprijinul unor
medii de stânga.
Cel de -al doilea mecanism caracteristic instrumentalizării politice a re ligiei este
mutarea accentului de la valoarea morală și spirituală pe care o are pentru individ, la funcțiile
simbolice pe care le deține în cadrul societății. Astfel, revoluția islamică iraniană depășește
repede barierele religioase, liantul său constitu indu-l ura colectivă față de modernismul
occidental, considerat responsabil pentru profundele inegalități sociale.
Pe această componentă socială se sprijină cel de -al treilea mecanism de „politizare” a
religiei, ce constă în mobilizarea sa activă, în tra nsformarea doctrinei religioase dintr -una cu

caracter defensiv și a utopurificator, orientată spre E u-l interior, într -o strategie agresivă cu
finalitate politică. În islamul tradițional, răbdarea, nonrezistența, toleranța, coexistența
pașnică, depășirea sp irituală a suferinței constituie centrul de greutate. Interpretat de către o
mișcare fundamentalistă, islamul constituie suportul unei manifestări de tip activ a grupului,
iar revendicările teroriste au, de cele mai multe ori, un substrat politic.
Pe de altă parte, este evident faptul că rolul islamismului ca doctrină național -politică
diferă de la o țară la alta, de la unul fundamental în Iran, Arabia Saudită sau Egipt, la unul
nesemnificativ în Turcia, de exemplu. Aceasta adâncește și mai mult clivajele la nivelul
spațiului politic islamic, religia fiind deseori invocată de marile și puternicele țări islamice ca
justificare cultural -istorică pentru dominația lor asupra altor țări islamice. La aceasta se
adaugă numeroasele curente și forme istorice ale is lamismului care sunt folosite ca
instrumente politice ale identificării unor comunități încărcate adeseori cu energii agresive:
satul împotriva orașului; poporul împotriva elitelor economice și politice din opoziție; partidele
cu programe conservatoare împ otriva celor modernizatoare etc.
După Sadowski (1995)47 pot fi distinse la nivelul întregului ansamblu politico -islamic,
patru categorii de state: tradiționaliste, fundamentaliste, moderniste și naționaliste, mizele
endogene ale spațiului politic islamic fiind date de clivajele și alianțele ce se stabilesc la
nivelul acestora.
În această accepțiune, islamul tradițional include Marocul, Omanul și Siria, în vreme ce
promotorii islamului fundamentalist sunt Iranul și Arabia Saudită: în primul caz un lider al
șiismului, cu populație persană, destul de ostilă arabilor, în al doilea, un lider al sunnismului și
wahhabismului, cu populație arabă.
De cealaltă parte, pilon al modernismului islamic este considerată Libia, stat cu o
poziție particulară la nivelul spațiului arab și islamic, atât prin poziția sa economică, cât și prin
excentricitățile liderului său politic, Muammar Kadhafi48. Nu pot fi excluse din această
categorie nici micile emirate petrolifere ale Golfului (Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Qatar și
Bahrain). Restul spațiului islamic este alcătuit din așa -numitul „islam naționalist”, profund
divizat politic și etnic.
Astfel definite, principalele repere conceptuale ale islamului politic, vom încerca să
facem o scurtă incursiune istorică la nivelul acestuia, căutând să -i scoatem în evidență
originea și conexiunile geopolitice endogene și exogene. Din punctul nostru de vedere, la
baza acestuia ar putea sta trei categorii de factori:
– religioși , ale căror rădăcini se regăsesc în divizările ideologice și culturale ale islamului
embrionar;
– politici , determina ți de particularitățile tempo -spațiale ale reacțiilor autohtone la stimulii
veniți din exterior odată cu penetrarea influenței occidentale în spațiul islamic;
– economici , ale căror rădăcini se află în p rofundele disparități economic o-sociale ale
acestui imens spațiu geografic, ce au atras sau nu capitalul occidental, cu implicații
asupra stimulării contactelor interculturale.
În opinia noastră, factorii culturali și etnici se subordonează celor menționaț i anterior,
deoarece nu reprezintă decât o interfață; o motivare a acțiunii politice și mai puțin o sursă a
acesteia.
Dacă factorii religioși au fost sintetizați în primul capitol al lucrării, ne vom referi în
continuare la cei politici și economici.

47 Citat de Paul Dobrescu, 2004 , cu modificări.
48 Provenind dintr -o familie de bedui ni, ce a petrecut mult timp la nord de Lacul Ciad, Kadhafi a preluat din reprezentările
geopolitice ale acestora, popor nomad, a cărei organizare spațială era bazată pe proprietățile familiare și contestarea
frontierelor. El contestă cu obstinație mai ales frontiera dintre Libia și Ciad, obiectul de litigiu constituindu -l faimoasa bandă
Aozou. Pe de altă parte, este adeptul unor proiecte de unificare fie cu Egiptul (1970), fie cu Tunisia (1972) (Lacoste, 1995) .

2. Colonizările europene în spațiul islamic și implicațiile geopolitice

După dubla presiune la care a fost supus continentul european de către expansiunea
musulmană din Evul Mediu (atât prin Peninsula Balcanică și Țările Române, cât și prin Maroc
și Peninsula Iberică), vectorii interacțiunii dintre creștinism și islam s -au inversat la începutul
secolului al XIX -lea, înscriindu -se pe o nouă pantă conflictuală. Un fenomen nou, cel puțin
prin amploarea sa, apare atunci în Europa Occidentală: colonialismul, fenomenul ce va marca
ireversibil evoluția lumii moderne și contemporane. Expansiunea are loc, de această dată,
dinspre Europa creștină și industrializată care, în căutarea de noi spații economice și de
aprovizionare cu materii prime intră în contact bruta l cu un Orient musulman letargic de
această dată, însă puternic ancorat în tradițiile sale ancestrale.
Dacă în alte părți ale Planetei, expansiunea colonială a avut un caracter pașnic,
penetrând sau dizolvând culturile autohtone mai puțin coezive, în spa țiul islamic, forța celor
două civilizații ce au intrat în contact s -a concretizat la scară regională prin numeroase clivaje,
ce au impus soluții de mediere acceptabile de ambele părți.
Această vastă mișcare de expansiune a creștinismului catolic și prot estant în dauna
Orientul ui islamic a fost inaugurată de Napoleon Bonaparte care, intuind crizele ce aveau să
se prefigureze într -un Imperiu Otoman multietnic, avea să ocupe Egiptul încă din 1798. Pe de
altă parte, islamul turcofon din Caucaz, sudul Siberie i și Turkestan este rând pe rând cucerit
și integrat în Imperiul țarist, refăcut ulterior sub flamura roșie, a sovietelor. De aici, va rezulta
un dublu set de particularități distinctive ale contactului dintre creștinism și islam: pe de o
parte spațiul isl amic ce a evoluat sub influența conceptelor moderne de națiune și
suveranitate națională la modă în Europa Occidentală a începutului de secol XIX și exportate
în spațiul islamic de influență franco -britanică prin intermediul elitelor locale („ulema” =
învățați)49, iar pe de altă parte, spațiul islamic ex -sovietic puternic ideologizat în cele aproape
șapte decenii de comunism, a cărei organizare spațială, ce s -ar fi dorit decupată pe baza
argumentelor etnice, a fost creată pur arbitrar, fie prin reunirea în a ceeași structură politico –
administrativă a două sau mai multe etnii distincte (Daghestan, Ceceno -Ingușetia, Kabardino –
Balkaria, Karaceaevo -Cerkesia) sau, dimpotrivă, separând același bloc etnic în două sau mai
multe unități politico -administrative (ex. Ose tia de Nord, republică autonomă în Federația
Rusă și Osetia de Sud, regiune autonomă în Georgia). În aceste configurări spațiale își au
originea majoritatea tensiunilor și conflictelor interetnice ce afectează în prezent spațiul
islamic ex -sovietic (Ceceni a, Abhazia, Daghestan, Osetia, Nagorn o-Karabah, Tadjikistan etc).
De cealaltă parte, întâlnirea dintre modernitatea vest europeană și Orientul musulman
a produs într -adevăr primele efecte importante în Egipt, sub impulsul lui Muhammad -Ali, ce a
condus ța ra între 1805 și 1848, încercând să o alinieze la standardele Europei. Egiptul oferea
atunci imaginea celui mai modern stat islamic, însă britanicii nu vor permite ca grefa
administrativă europeană să se traducă în emanciparea politică, oprind în scurt tim p, în 1882,
veleitățile egiptene de independență și oficializând protectoratul lor asupra întregii văi a Nilului
(1914). Însă triumful colonial britanic în spațiul islamic avea să se producă în subcontinentul
indian prin destrămarea Imperiului Mogul (condu s de o dinastie musulmană între 1526 și
1857) și proclamarea întregii Indii, alcătuită deopotrivă din musulmani și hinduși, colonie
britanică50. Colonizarea Indiei, făcută la început prin mijloace economice, urmate de cele
politice, a devenit un model pe ca re l-au folosit ulterior toate marile puteri coloniale europene
în Asia și Africa, delimitându -și sfere de influență în cele două continente.

49 De aici avea să -și tragă numele mișcarea „u lemas”, fondată în Algeria în 1931.
50 Cu excepția unor mici comptoare portugheze (Goa, Daman și Din) și franceze (Mahé, Pondichéry și Kārikāl) .

La rândul său, Franța a preluat controlul Magrebului (Algeria –1830; Tunisia -1881;
Maroc -1912), de unde își ex tinde dominația asupra unui imens teritoriu în partea vestică și
centrală a continentului african (Africa Occidentală Franceză și Africa Ecuatorială Franceză).
Frontiere altădată lipsite de importanță, trasate în plin deșert, ce separau posesiuni ale
acelu iași domeniu colonial și populații omogene etnic, devin brusc în 196051, frontiere statale.
Rutele tradiționale de transhumanță ale păstorilor nomazi de la limitele Saharei, sau cele ale
caravanelor de negustori arabi sunt astfel puternic afectate. În Maroc , interesele coloniale
franceze se izbesc de cele ale Spaniei, care ocupă Sahara Spaniolă și r egiunile Rif, Ifni,
Tangier, Ceu ta, Meilla și insulele Canare; iar în sud și est sunt blocate de expansiunea
colonială britanică, care ocupă Nigeria, Coasta de Au r (Ghana), Sierra Leone, estuarul
fluviului Gambia, precum și imensul spațiu sudanez. Până la cel de -al doilea război mondial,
un alt concurent redutabil în colonizarea domeniului musulman nord -african a fost Italia, care
și-a orientat interesele geostrate gice pe doi vectori: Libia (1912 -1943) și Cornul Africii, unde a
ocupat Somalia italiană și Eritreea.
Cealaltă extremitate a imensului spațiu islamic a intrat, încă de la începutul secolului al
XVII-lea52 pe orbita colonială a Olandei, care transformă Ind onezia în perla sa colonială. De
asemenea, imensul imperiu colonial britanic este amplu reprezentat și în acest spațiu,
limitând extensiunea colonială olandeză atât spre nord (Malaysia, Brunei), cât și spre est
(Papua -Noua Guinee) și sud (Australia).
Nu în ultimul rând, în Orientul Apropiat și Mijlociu, colapsul Imperiului Otoman a creat
premisele pătrunderii capitalului britanic și francez din țările Levantului până în sudul
peninsulei Arabice. În acest context, Siria și Libanul sunt plasate în 1920 de c ătre Societatea
Națiunilor sub mandat francez, iar Palestina, Transiordania și Irakul sub mandat britanic.
Pe de altă parte, trupe anglo -egiptene ocupă în 1918 statul wahhabit al arabilor,
înscriindu -l pe orbită colonială britanică până în 1932 când are loc reconstituirea acestuia de
către Ibn Saud sub forma Arabiei Saudite. O nouă epocă a contactelor arabo -occidentale
avea să se deschidă însă după 1933 odată cu deschiderea concesiunilor petrolifere la Golful
Persic. Pe de altă parte, coastele estice și s udice ale peninsulei Arabia, renumite pentru
pirateria maritimă, intră rând pe rând sub control britanic (Aden, 1839; Oman, 1891; Coasta
Piraților53 între 1820 și 1892; Kuwaitul în 1899, etc.), astfel că în 1918, Marea Britanie
rămânea practic singura puter e colonială din Orientul Mijlociu. Pe aceleași coordonate s -a
înscris și Persia, care deși a fost transformată în colonie a devenit un puternic aliat al Londrei,
care dorea astfel să -și protejeze înfloritoarele companii petroliere de acolo.
În preajma pr imului război mondial, cea mai mare parte a lumii musulmane s -a găsit
astfel pe diferite trepte de angajare în contactul cu civilizația occidentală, care, împinsă de
rivalitățile determinate de dinamica proprie a colonialismului, s -a dedicat unei intense
supralicitări a cuceririlor vizând dominarea unui spațiu cât mai vast, pentru a -și însuși
resursele țărilor respective. Guvernele europene percepeau taxe din colonii, oferind în schimb
stabilitate politică și un sistem judiciar puternic. Pe plan economico -social au contribuit decisiv
la dezvoltarea infrastructurii, îmbunătățind transportul local prin construirea de străzi, șosele
și căi ferate care ajutau economiile locale, permițând o administrare eficientă, dezvoltau
rețeaua educativă și sanitară prin cons trucția de școli și colegii și prin atragerea organizațiilor
de caritate care alimentau cu fonduri clinicile și spitalele. Și la fel cum musulmanii au impus
araba ca limbă oficială în teritoriile cucerite , tot astfel, fiecare putere europeană și-a impus
propria limbă în teritoriile colonizate. Însă spre deosebire de predecesorii lor arabi care au

51 Anul accederii la independență a coloniilor franceze din Africa sahariană și ecuatorială.
52 Crearea Companiei Olandeze a Indiilor Orientale -1602; întemeierea orașului Batavia (Djakarta de azi) -1619.
53 Astăzi , Emiratele Arabe Unite .

acordat religiei un rol central în procesul colonizării, interesul de bază al europenilor era cel
economic. Fiind în majoritatea lor laici, aceștia nu numai că le -au permis autohtonilor să -și
păstreze propria religie, dar nici măcar nu i -au stimulat să treacă la creștinism, cum s -a
întâmplat spre exemplu în America Latină. Scopul principal al fiecărei colonizări l -a constituit
profitul economic . Localnicii ajung ast fel să fie angajați ai companiilor europene și americane,
mulți dezvoltându -și afaceri proprii în lumea occidentală, fapt ce a contribuit la adâncirea
segregării sociale. Se pun astfel bazele unei elite occidentale în fiecare colonie, promotoare a
curentul ui modernismului liberal, trăind însă în afara vechilor tradiții religioase și culturale
islamice, pe care ajung să le trateze ca pe o reminiscență pitorească a trecutului ( Van de
Weyer, 2001, p. 29).
În acest context, musulmanii tradiționaliști au perce put colonialismul occidental ca pe o
dublă agresiune: atât pe plan economic, printr -o poziție net inferioară a autohtonilor pe piața
muncii și în ierarhia socială, cât și pe plan cultural, văzând cum religia și tradițiile originare
pierd teren în fața glob alizării modelului cultural occidental. În acest context ia amploare
militantismul religios islamic, în multe cazuri amplificat odată cu independența fostelor colonii.
În Arabia ia naștere mișcarea wahhabită, bazată pe simplitate austeră și rigoare religio asă, în
India șahul Wali Alah visa la gloria de altădată a Marelui Mogul, printr -o devoțiune sporită a
tuturor musulmanilor; în Egipt ia naștere mișcarea „Frăția Musulmană” care s -a extins cu
repeziciune în tot Orientul Mijlociu; în Iran, Afganistan sau în teritoriile palestiniene se pun
bazele mișcărilor fundamentaliste panislamiste…
O altă deosebire majoră dintre cele două valuri de expansiune (islam → occident și
occident → islam) o constituie formarea și proliferarea minorităților etnice, fenomen sp ecific
primului val (în Balcani, Dobrogea sau Andaluzia). Prin contrast, odată cu redobândirea
independenței, comunitățile europene din spațiul islamic s -au reîntors, în cea mai mare parte,
în țările de origine.
Dacă minoritățile etnice ce au rezultat d in primul val al ciocnirii dintre islam și occident
constituie în prezent un model de conviețuire interetnică (cu excepția celor din fostul spațiu
iugoslav), nu același lucru se poate spune despre cele formate în urma migrațiilor
contemporane islam → occid ent, determinate, în principal de rațiuni economice (comunitatea
turcă din Germania, magrebienii din Franța, pakistanezii din Marea Britanie etc.), care pe
fondul tensiunilor sociale favorizează recrudescența mișcărilor fundamentaliste.

3. Mizele geoe conomice ale pătrunderii capitalului occidental în spațiul islamic

Fără îndoială, se poate afirma că una dintre componentele esențiale ale civilizației
occidentale este cea tehnologică , tehnologia avansată alături de principiile democratice și
laice ce stau la baza organizării societății constituind principalele sale elemente unificatoare,
care au reușit să -i depășească puternica fragmentare etnică. Occidentul nu a „cucerit” islamul
și lumea nici prin conflicte armate, nici prin superioritatea ideilor, a valorilor sau a religiei sale,
ci printr -o tehnologie superioară, capabilă să -i ridice decisiv nivelul calității vieții. Islamul, o
civilizație clădită pe un fundament cultural și religios, în care tradiția și respectul pentru
valorile ancestrale reprezin tă pilonii de bază ai arhitecturii sociale, în care componenta
socială, cea culturală și cea spirituală se împletesc într -un tot unitar, armonios și indisolubil,
este pus în fața tentației de a se raporta tot mai mult la valorile civilizației occidentale, care
are ca fundament rațiunile economice.
Spațiul geoeconomic islamic este deschis din ce în ce mai mult capitalului european și
american, iar efectele asupra dezvoltării economice și asupra calității vieții în ansamblu, nu
întârzie să se facă resimțit e. Iar dacă clișeele culturale diametral opuse au pus serioase

piedici acestei apropieri, transformând adesea toleranța în ură iar respectul în dispreț,
resursele economice ale spațiului islamic au determinat în final depășirea acestor piedici.
Două sunt î n opinia noastră principalele resurse ale acestui spațiu ce au stat la baza
structurării sale geoeconomice și geostrategice: una excedentară – petrolul , iar alta deficitară
– apa.

3.1. Resursele de petrol și ambivalența acestora: atragerea capitalului occidental și
segregarea economică a spațiului islamic

Dintre toate materiile prime care au făcut de -a lungul timpurilor obiectul schimburilor
internaționale, de departe petrolul are importanța geopolitică și geostrategică cea mai mare.
Această importanț ă rezultă pe de o parte din caracteristicile fizico -chimice ale produsului
(valoare energetică foarte mare pe unitate de produs, care poate fi mărită și mai mult prin
metode de rafinare, o stare lichidă, care în comparație cu combustibilii solizi facilitea ză mult
extracția, transportul, stocarea și consumul), iar pe de altă parte, din gradul mare de
concentrare spațială a resurselor. Astfel, în prezent, mai mult de jumătate din rezervele
mondiale de petrol (56,4 % din total) sunt concentrate în Orientul Mij lociu și m ai ales în spațiul
restrâns al G olfului Arabo -Persic și în împrejurimile acestuia. În plus, randamentul foarte mare
al exploatărilor din această zonă, le fac cele mai profitabile.
Descoperirea imenselor rezerve de petrol din zona Golfului Persi c au schimbat radical
geografia spațiu lui economic islamic, prin atragerea capitalului american și european. În acest
context, liderii islamici moderați au sesizat avantajele modelului economic și cultural
occidental și au favorizat pătrunderea societățilo r transnaționale în spațiul islamic, pe fondul
laicizării și democratizării societății, calmării tendințelor ultrareligioase și a combaterii
manifestărilor teroriste. Efectele economice și sociale ale acestei politici au fost evidente:
datorită petro -dolar ilor, aceste state au renăscut practic din deșert: a fost rezolvată problema
apei prin construirea de uzine pentru desalinizarea apei marine și sisteme pentru transportul
acesteia; au apărut orașe noi moderne în plin deșert, venitul pe cap de locuitor și s tandardul
de viață este de tip occidental. Paradoxuri altădată de neimaginat au devenit astăzi realitate:
Arabia Saudită a devenit exportator de cereale, având o suprafață irigată de peste 500 000
de hectare, însă intrarea în această țară nu este permisă d ecât oamenilor de afaceri,
invitaților oficiali, pelerinilor la locurile sfinte sau celor care își vizitează rudele, nemusulmanii
având acces numai în orașele Riyadh și Jeddah (Matei, et al., 2003).

Tabelul 1 – Rezervele confirmate de petrol din spațiul m usulman
Domeniul geopolitic Țara Rezerve
Mil. tone % din total mondial
Orientul Mijlociu Arabia Saudită 35 716 21,6
Emiratele Arabe Unite 13 342 8,1
Irak 15 348 9,3
Iran 12 237 7,4
Kuwait 13 165 8,0
Africa Algeria 1 255 0,8
Libia 4 025 2,4
Nigeria 3 274 2,0
Asia de Sud -Est Indonezia 682 0,4
TOTAL TOTAL 104 745 60,0
Sursa: Gamblin, A (2003) Economia lumii – 2004, Ed. Științelor Sociale și Politice, București, p. 308.

Dacă spațiul Golfului Persic reprezintă în universul islamic un model economic
monofuncțional deja confirmat, zona Mării Caspice, reprezintă viitorul, mizele geoeconomice
referindu -se deopotrivă la extracția propriu -zisă, cât și la transport și prelucrare. Întreaga zonă
produce în prezent circa 70 milioane tone anual, însă, se estimează că numai zăcământul de
la Tenguiz din Kazahstan, descoperit în 2000, care va începe să producă în 2008 va fi mai
important decât zăcămintele de la Marea Nordului, Kazahstanul producând atunci circa 100
milioane tone pe an (Gamblin, 2003, p. 31 1). De cealaltă parte, se conturează tot mai
pregnant două variante de transport: una nordică, pe baza infrastructurii rusești și o alta
sudică, dominată de capitalul american. Astfel, din martie 2001, un oleoduct ce trece prin
Rusia transportă țițeiul de la Tenguiz în portul Novorossiisk, la Marea Neagră. O altă
conductă transcaucaziană merge de la Baku la Supsa, în Georgia, tot la Marea Neagră. De
cealaltă parte, în septembrie 2002 a început construcția unui oleoduct de la Baku la Ceyhan,
port turcesc la Marea Mediterană, noile state caucaziene fiind tot mai mult tentate să se
orienteze către Occident, de unde primesc serioase fluxuri de capital. O importantă sursă de
tensiune în zonă o constituie însă delimitarea platoului continental al Mării Caspice.
Produsul Național Brut și cheltuielile publice în țările islamice petroliere au înregistrat
un continuu ritm ascendent, garanție a progresului economic și social . O anali ză a acestora în
intervalul 1998 -2004 evidențiază diferențieri economico -sociale semn ificative existente chiar
în cadrul statelor islamice care dispun de mari rezerve de petrol. Dacă în statele Golfului
valorile PNB -ului se situează constant între 8 000 și 18 000 USD/loc., în Irak sau Azerbaïdjan
acestea coboară sub pragul de 500 USD/loc. În alte state aflate în curs de dezvoltare care se
confruntă cu dificultăți economice pe fondul unor tensiuni conflictuale (Indonezia, Algeria sau
Iran), valorile PNB/loc se încadrează între 1 000 -3 000 USD/loc., în vreme ce în Libia, acesta
este comparabi l cu cel al statelor petroliere din Golful Persic (6600 USD/loc.) Concomitent,
consumul de energie electrică, un alt indicator de bază al bunăstării sociale, înregistrează
variații largi, între 350 USD/loc. în Indonezia și 15 000 USD/loc. în Kuwait.
Acea sta confirmă faptul că nu rezervele de petrol sunt principala cauză a progresului
economico -social, ci politica economică față de aceste rezerve. Prin urmare, statele
menționate anterior pot fi clasificate în mai multe categorii (Fig. 5 , Anexa 4):
1. State a căror politică economică favorizează pătrunderea societăților transnaționale, în
pofida existenței, în majoritatea cazurilor, a unor regimuri politice autoritare : Arabia
Saudită (ENI – petrochimie, Toyota, McDonald's, sunt doar câteva exemple), Emiratele
Arabe Unite (ENI, ING, Shell, Toyota, McDonald's) , Kuwait (Shell, ENI, Toyota,
McDonald's); Qatar (ENI, Shell, McDonald's); Bahrain (Toyota, McDonald's). La acestea
se adaugă Turcia (Coca -Cola, McDonald's, Shell, Toyota, ENI, Nokia, Lukoil) și Malaysia
(Coca-Cola, McDonald's, Shell, Toyota, ENI, Nokia, ING)54. Acest fapt se reflectă evident
în progresul econ omic și în nivelul ridicat al PN B/loc. ș i al consumului de energie/locuitor.
2. State implicate în conflicte civile sau transfrontaliere, cea mai mare parte a acestora fiind,
cel puțin parțial, conflicte cu caracter religios cu implicația grupărilor teroriste islamice
fundamentaliste care se constituie în adevărate piedici pentru penetrarea companiilor
transnaționale în aceste state (Algeria, Azerbaidjan , așa cum reiese și din anexa 5 ). În
plus, statele respective nu au o legislație b ine pusă la punct în acest sens.
3. State cu puteri teocratice, ostile lumii occidentale, sau care sunt acuzate că sprijină
terorismul internațional. Din această categorie fac parte Iranul și Libia (analiza atentă a
eșantionului luat ca studiu de caz în anexa 5 este elocventă în acest sens). Factorii
restrictivi pentru pătrunderea companiilor transnaționale pe piețele acestor state sunt
generați de ambele părți: pe de o parte de țăril e gazdă, prin legislația ostilă globalizării

54 A fost analizat doar un eșantion alcătuit din 8 societăți transnaționale, conform anexei 5.

economice, consecință a orientării politice și religioase spre economia de tip autarhic și
spre sprijinirea valorilor tradiționale, iar pe de altă parte de marile puteri, țări din care
provin STN -urile, prin emb argourile comerciale aplicate acestor state;
4. State în plină dezvoltare, care aspiră la rolul de puteri regionale, dar cu o infrastructură
încă insuficient dezvoltată datorită unor condiții topografice, naturale sau sociale
particulare. Reprezentativ pentru această categorie este cazul Indoneziei, caracterizată
printr -o mare fragmentare insulară și un grad redus de accesibilitate (mai ales în
Sumatera), prin discrepanțe regionale profunde în dezvoltarea economico -socială, prin
densități mari de populație și neuniform repartizate, printr -un trecut conflictual care și -a
lăsat amprenta asupra dezvoltării actuale. Cu toate acestea, în Indonezia există o serie de
STN-uri: Shell, ING, Toyota, ENI, Nokia, care întăresc ideea că această țară va înflori din
punct de v edere economic în următorii ani, fapt ce -i va permite consolidarea rolului de
lider regional.
Discrepanțele existente la nivelul țărilor islamice ce dispun de rezerve de hidrocarburi
reprezintă doar o mică parte din cele ce separă imensul spațiu al lu mii islamice. La polul
opus, statele islamice subsahariene sau cele din stepele Asiei Centrale recent desprinse din
sfera de influență exclusivă a Rusiei, prezintă cu totul alte caracteristici economice.
Infrastructura slab dezvoltată a țărilor sahariene, autarhia economică, gradul mare de
dependență a agriculturii față de hazardele naturale, instabilitatea politică, dar mai ales lipsa
unor resurse importante de materii prime le fac slab atractive pentru societățile
transnaționale.
Alte state islamice, ca Afganistan sau Somalia, sunt bântuite de foamete și sărăcie, pe
fondul unor războaie civile nesfârșite, a luptelor permanente dintre clanurile tribale rivale și a
infrastructurii deficitare, în multe cazuri chiar inexistentă, ce limitează chiar și pătrunde rea
ajutoarelor internaționale la populația civilă. Acestea sunt terenurile ideale, propice pentru
dezvoltarea infrastructurilor teroriste. Dintre factorii ce favorizează localizarea nucleelor
teroriste în astfel de spații, se pot enumera:
Populație săracă și cu un nivel educațional redus, favorabilă recrutării, încă de la
vârste fragede, de către organizațiile teroriste fundamentaliste;
Infrastructură deficitară, ceea ce determină un control slab al autorităților centrale
asupra teritoriului statului;
Existența unei puteri centrale de orientare fundamentalistă, ce sprijină moral și logistic
rețelele teroriste (Iranul sub ayatollahul Khomeiyni, Afganistanul sub regimul taliban
sau Libia sub Geddafi);
Relief accidentat, favorabil dezvoltării infrastructurilor teroriste (Afganistan, Iran, nordul
Pakistanului etc);
Achiziționarea de arme de către grupările teroriste pe baza banilor rezultați din
comerțul cu droguri (opium – Afganistan);
Recrudescența pirateriei maritime pe fondul criminalității organizate și a l uptelor dintre
clanurile tribale rivale (Somalia).
Acestea constituie spații total improprii localizării societăților transnaționale, principalul
factor restrictiv constituindu -l, totuși, instabilitatea politică. Acest fapt se reflectă în mod
evident la n ivelul performanțelor economice scăzute și a sărăciei endemice ce caracterizează
aceste țări . În Somalia, Etiopia sau Eriteea PNB -ul se situează sub pragul de 200 USD/loc.,
iar în țări ca Pakistan, Bangladesh, Afganistan, Mauritania, Sudan sau Yemen acesta se
situează între 200 și 500 USD/loc. Concomitent, consumul de energie electrică se situează în
majoritatea acestor țări sub 100 kwh/loc.

3.2. Apa și mizele sale geopolitice și geostrategice

„ În următoarele decenii, nevoile de apă vor fi în creștere în
special în țările insuficient dezvoltate. Trebuie să se producă o
adevă rată revoluție la scară mondială ”
(Yves Lacoste)

Dacă importanța resurselor de petrol pentru spațiul islamic este de dată relativ recentă,
stând la baza configurări i discrepanțelor economice ce îl caracterizează, apa reprezintă una
dintre sursele embrionare ale civilizației islamice. Islamul este o civilizație a imenselor spații
aride, din Sahara și Arabia până în India și Asia Centrală, dar și o civilizație a apei, apa fiind
sinonimă pentru cea mai mare parte a musulmanilor, cu însăși viața.
În condițiile unui deficit de ansamblu, manifestat cu precădere la nivelul spațiului arab
din Africa de Nord și Arabia, rivalitatea asupra resurselor de apă potabilă survine cu
precădere din repartiția inegală a acestora și din tendința statelor și autorităților locale de a le
stoca pentru consumul intern sau de a le comercializa la prețuri cât mai avantajoase. Astfel
de rivalități, care se exprimă prin lucrări sau proiecte hidr otehnice există nu doar între state
ale căror teritorii sunt traversate sau mărginite de același fluviu, ci și între regiuni sau orașe
din cadrul aceluiași stat, interesate să valorifice resursele de apă din bazine hidrografice
aflate la relativă distanță. Dezvoltarea tehnologică a atras multiplicarea posibilităților de
deturnare a resurselor de apă, mai ales din zonele transfrontaliere, în folosul unuia sau altuia
dintre statele limitrofe. Astfel, cea mai mare parte din debitul unui fluviu poate fi deturna tă prin
canale de sute de kilometri lungime, sau poate fi reținut un mare volum de apă în lacurile
câtorva baraje mari. De asemenea, rezervele de ape subterane din spațiile transfrontaliere
pot fi pompate unidirecțional, doar în beneficiul acelor state car e dispun de o tehnologie
avansată.
La acestea se adaugă sporul demografic ridicat ce caracterizează ansamblul lumii
islamice și care impune o creștere considerabilă a necesităților de apă dulce, fapt ce
accentuează rivalitățile geopolitice. În cele mai m ulte cazuri însă, conflictele legate de
resursele de apă se grefează pe rivalități geopolitice de altă natură. Din acest punct de
vedere, conflictul arabo -israelian este cel mai reprezentativ. Problema apei se înscrie într -un
context mai larg, în care atât evreii cât și palestinienii își dispută teritoriul istoric. În acest
spațiu, singurele terenuri acvifere, cu salinitate mai redusă sunt cele din Masivul Golan, de
unde coboară mici cursuri de apă spre Lacul Tiberiada ( -212 m, lac cu apă dulce). Aflat sub
controlul Israelului din 1967, acesta constituie punctul strategic major al întregii rețele de
aducțiune a apei, fiind necesare pompe puternice pentru a ridica apa până la nivelul câmpiei
litorale și al podișurilor, unde locuiește majoritatea populației. C ontrolul israelian se exercită și
asupra pânzelor freatice subterane, fiind interzisă săparea de puțuri sau efectuarea de foraje
fără autorizația sa.
Împărțirea resurselor de apă ale Eufratului, Nilului sau Indusului, reprezintă tot atâtea
surse de pot ențiale conflicte. Turcia, prin structura sa morfohidrografică, reprezintă în
ansamblul regional, un adevărat castel de ape, de pe teritoriul său izvorând cele două mari
fluvii ale Orientului Mijlociu, care au stat la baza formării civilizației mesopotamie ne: Eufratul
(2 230 km) și Tigrul (1 950 km), ambele având cursuri paralele și vărsându -se în Golful Persic
printr -un estuar comun – Shatt al Arab. Construirea de către Turcia a unui întreg sistem de
baraje55 pe cursurile superioare ale acestora, în zona mo ntană Taurus, a limitat considerabil
resursele de apă ale vecinilor săi din aval: Siria și mai ales Irak. Prin aceste lucrări
hidrotehnice, Turcia poate stoca echivalentul debitului de peste un an întreg al celor două

55 20 până în anul 2010.

fluvii, fapt ce ar provoca o penurie d e apă pentru o mare parte a populației siriene și pentru
majoritatea populației din Irak. În plus, proiectul guvernului turc de a dezvolta, în interiorul
frontierelor proprii, mari suprafețe irigate în câmpiile aluvionare din sudul munților Taurus ar
provo ca reducerea definitivă a resurselor hidraulice necesare dezvoltării agricole și urbane a
Siriei și mai ales a Irakului (Lacoste, 2003, p. 89). La rândul lor, și aceste două state
rivalizează direct în domeniul valorificării resurselor de apă, deoarece dez voltarea irigațiilor în
Siria în aval de marele baraj Tabka de pe Eufrat reduce proporțional ceea ce primește Irakul.
Situația este relativ similară și în ceea ce privește utilizarea apelor Nilului. Inaugurarea
barajului de la Assuan (1970) a sporit capa citățile de stocare ale Egiptului de la 4 la 165
miliarde m3, fapt ce a permis acestei țări să facă față creșterii demografice (populația
triplându -se practic în ultima jumătate de secol)56, populație concentrată aproape în întregime
în valea îngustă a Nilu lui. Cu toate acestea însă, resursele de apă ale Egiptului sunt strict
condiționate de ceea ce se poate produce în amonte de barajul de la Assuan, în Sudan și
chiar în Etiopia, de unde provin mare parte din apele Nilului. Este și rațiunea pentru care
Egipt ul revendică, în virtutea antecedentelor istorice, cea mai mare parte a văii Nilului.
Lansarea unor mari proiecte de irigații în Sudan și Etiopia, valorificând apele Nilului Alb și pe
cele ale Nilului Albastru, îngrijorează guvernul egiptean prin faptul că acestea ar reduce
proporțional apele care ajung la barajul de la Assuan.
În spațiul Turkestanului ex -sovietic, folosirea nerațională a apelor celor două mari
artere hidrografice (Amu -Daria și Sâr -Daria), proiect coordonat politic în vremea Uniunii
Sovie tice, a avut drept consecință un adevărat dezastru ecologic: retragerea considerabilă a
suprafeței lacului Aral, sursa de alimentație a celor două fluvii, concomitent cu sărăturarea și
deșertificarea întregului spațiu. În acest context, a fost inevitabil a tât colapsul activităților
tradiționale (piscicultura în lacul Aral), cât și a celor legate de extinderea supradimensionată a
culturilor de bumbac, fără a se ține seama de capacitatea de suport a ecosistemelor naturale.
A rezultat un mediu intens degradat și un nivel ridicat al șomajului, fără posibilități rapide de
reinserție profesională. Independența acestor state și implicit sporirea importanței granițelor
din Asia Centrală ex -sovietică ridică noi probleme privind partajul resurselor de apă al celor
două fluvii, devenite acum transfrontaliere.
În fine, nu putem epuiza acest subiect fără a aminti că una dintre principalele
componente ale conflictului indo -pakistanez, pe lângă cea legată de Kashmir, este cea legată
de partajul resurselor de apă ale Indus ului…
Dar nu numai problemele legate de împărțirea și gestionarea resurselor de apă se pot
constitui în surse de tensiuni geopolitice, ci și cele legate de prețul acestora. Situația Arabiei
Saudite, unde apa este facturată la consumator de 100 de ori m ai ieftin decât la Paris
(ibidem, p. 46), demonstrează că în numeroase cazuri prețul de vânzare al apei nu este
numai în funcție de prețul de cost (ce rezultă în principal din resurse), ci este în funcție de
factori geopolitici mult mai complecși în care r esursele financiare datorate petrolului dețin rolul
cel mai important. Dar acestea sunt la rândul lor puternic influențate și de deschiderea pe
care guvernele islamice o au față de pătrunderea capitalului occidental…
Prin urmare, geopolitica apei într -un mediu arid cum este spațiul islamic induce
dimensiunea cooperării: o cooperare atât la nivel regional între țările ce utilizează aceleași
sisteme hidrografice cât și la nivel internațional, prin asistență acordată dezvoltării
infrastructurii tehnico -edilitare. În acest context, crearea unei piețe regionale a apei în Orientul
Mijlociu ar putea atenua conflictele, contribuind la o repartiție echitabilă a resurselor la nivelul
consumatorilor și la o mai bună atragere a investițiilor pentru dezvoltarea infra structurii.

56 De la 20 mil ioane loc. în anii '60 ai secolului trecut, la peste 76 milioane în prezent.

3.3. Clivajele spațiului economic islamic și tensiunile induse de acestea

Prin urmare, două ar putea fi considerate postulatele esențiale ce determină imensele
contraste ce caracterizează lumea islamică:
1. Petrolul atrage capital (în majori tatea cazurilor occidental) care rezolvă problema apei,
făcând chiar posibilă practicarea agriculturii în zone deșertice și popularea acestora la
standarde de confort occidental;
2. Capitalul atrage inevitabil și produsele culturii de consum occidentale, care intră în
contradicție cu tradițiile autohtone, foarte profund înrădăcinate, favorizând riposta sub forma
accentuării tendințelor fundamentaliste.
Cele două tendințe sunt legate indisolubil, prima determinând -o pe cea de a doua. Se
conturează, fapt pe de plin confirmat de realitate, două categorii de externalități: pe de o parte
regiunile bogate în petrol, unde se concentrează cele mai importante fluxuri de capital și cel
mai mare venit mediu pe cap de locuitor, iar pe de altă parte, regiunile sărace, deșe rtice sau
muntoase, cu un grad de accesibilitate și o economie autarhică, de subzistență, în care, pe
fondul unui control redus din partea statului se dezvoltă infrastructuri teroriste.
Putem identifica deci, o serie de factori ce stau la baza fracturilo r economice ale
spațiului islamic, element esențial în dinamica sa geopolitică.
1. Înzestrarea cu resurse naturale . Până la descoperirea petrolului, lumea islamică era
considerată ca fiind slab înzestrată cu resurse, imensele deșerturi îngreunând considerabil
posibilitățile de locuire. Resursele de apă sunt cu mult sub media mondială, în unele state
acestea chiar tinzând către zero (Libia, Emiratele Arabe Unite etc .) (Bari, 2003, p. 471).
2. Rata ridicată a natalității în majoritatea statelor islamice care, pe fo ndul recesiunii
economice a condus la o creștere rapidă a numărului de șomeri. Asociată de multe ori și cu
politici inflexibile în domeniul economic și al relațiilor de muncă, bazate pe modele de
dezvoltare depășite (dezvoltarea supradimensionată a industr iei grele și extractive – Algeria,
Irak), sau cu o negare a libertăților economice, această creștere demografică ridică probleme
mari unor state islamice care nu au altă opțiune decât cea de „export” a forței de muncă
(exemplu concludent, Pakistanul). Cons ecințele se regăsesc la nivelul statelor de destinație
ale fluxurilor migratorii, în cele mai multe cazuri din lumea occidentală, printr -o slabă inserție a
imigranților ceea ce determină tensiuni sociale, constituind o premisă favorabilă recrutării
acestor a de către organizațiile teroriste cu caracter fundamentalist.
3. Politica internă sau externă a statului , care determină în multe cazuri un grad mare de
insecuritate (individuală sau de grup), concretizată și în acest caz prin fluxuri migratorii
(refugiați p olitici). Este cazul taberelor de refugiați palestinieni din Gaza și Cisiordania, dar și
a refugiaților afgani, ceceni și tadjici sau a persecuțiilor pe care regimul lui Saddam Hussein
le-a comis în anii '80, în timpul războiului iraniano -irakian asupra co munităților de kurzi și de
șiiți; tensiunile interetnice din Sudan, Ruwanda; războiul armeano -azer etc.
4. Deșertificarea , care, pe fondul sărăciei endemice a populației autohtone și a lipsei
disponibilităților financiare de a interveni eficient, înregistreaz ă o extindere necontenită mai
ales în sudul Saharei, cu efecte dezastruoase la nivelul comunităților locale (foamete, migrații
etc). În multe cazuri, la extinderea deșertului contribuie și suprapopularea ce determină erori
în gestiunea ecosistemelor natura le (practicarea monoculturilor, irigații necontrolate ce
determină sărăturarea terenurilor și retragerea suprafețelor acvifere – exemplu: Aral).
Toate acestea au repercusiuni negative în economia și politica statelor islamice
generând puternice discrepan țe la nivelul indicatorilor economico -sociali ai acestora (Anexa
5). Acestea stau la baza migrației persoanelor (legală sau ilegală) din țările cu astfel de
probleme, spre altele, considerate mai „atrăgătoare”. Inevitabil însă, fluxurile migratorii atrag
efecte negative, resimțite atât în plan politic cât și economic și social:

– Efecte politice – ce constau în creșterea eterogenității etnice și implicit, în accentuarea
forțelor centrifuge. În raport de acestea, guvernele centrale au acționat prin politici de
omogenizare a valorilor etnice sau culturale (inclusiv lingvistice). Exemplul cel mai tipic este
în cazul spațiului islamic ex -sovietic, dar tendințe similare s -au înregistrat și în Sudan,
Pakistan sau chiar Turcia (Kurdistan).
– Efecte economice – existen ța posibilităților de „export” a forței de muncă națională,
care are un dublu efect: atât pentru țările receptoare de imigranți care preferă această situație
pentru a menține anumite sectoare economice, cât și pentru țările de origine, deoarece multe
dintre acestea, mai ales cele în curs de dezvoltare, folosesc repatrierile de venituri ale
imigranților ca valută în economia proprie (Iordania, Yemen, Liban tec). Țările din Africa de
Nord și Orientul Mijlociu sunt deja o sursă importantă de forță de muncă mig rantă, iar
tinerețea populației acestora constituie garanția perpetuării acestei situații (în Africa situația
este destul de spectaculoasă: aproape jumătate din populația continentului s -a născut după
anul 1980) (Kane, H., 1995, p.15757).
– Criminalitatea or ganizată. Traficul de persoane este apreciat ca o afacere pe plan
internațional, alături de traficul de droguri , fluxurile de populație favorizând aceste fenomene.
O dezvoltare spectaculoasă au înregistrat -o grupurile criminale de la Est de fosta „Cortină de
Fier”, acestea axându -se în mod special pe comerțul ilegal cu arme, prostituție, extorcare de
bani, furtul de mașini și dezvoltarea pieței negre a petrolului și țigărilor. O mare parte din
fondurile ce alimentează organizațiile teroriste provin din astf el de activități.

4. Exa cerbarea islamului politic. Terorismul islamic

Terorismul islamic a căpătat o foarte mare atenție în urma atacurilor asupra S.U.A. din
11 septembrie 2001 și a celor care le -au urmat, în special cele de la Madrid din 11 martie
2004 și de la Londra din 7 iulie 2005. Deși pe bună dreptate toată lumea condamnă
fenomenul terorist islamic, puțini îi înțeleg cauzele. Este terorismul o caracteristică a religiei
islamice? Evident că nu. Coranul, cartea sfântă a Islamului condamnă în mod cl ar terorismul,
spunând că dacă cineva omoară un om nevinovat este ca și cum ar fi omorât întreaga
umanitate, iar cine salvează o viață e ca și cum a salvat întreaga umanitate (Coran 5:32). Prin
urmare, terorismul islamic nu reprezintă decât o interpretare denaturată a micului Djihad, prin
acțiunile lor, teroriștii încălcând principiile de bază ale Islamului.
Cel mai adesea, asocierea dintre terorism și islam derivă pe de o parte din spiritul
militant al islamului, orientat spre obținerea puterii politice, iar pe de altă parte din puternica
sa rezistență la fluxurile globalizante induse de pătrunderea capitalului occidental în spațiul
islamic. Însă deși mulți musulmani sunt anti -americani, doar o proporție infimă dintre aceștia
susțin terorismul de tip Al -Qaeda. Cel mai adesea anti -americanismul arab, în special și
musulman, în general, comportă două explicații: lunga istorie a intervenției americane în
politica și economia lumii musulmane, ce a indus și o intervenție la nivel cultural, prin
promovarea „cultu rii de consum” specifică lumii occidentale, cât și suportul tehnologic și
militar oferit Israelului, principalul inamic al statelor arabe din regiune.
Iată de ce, pornind de la micul Djihad, pe care îl invocă ca legitimitate religioasă, Bin
Laden își moti vează acțiunile teroriste având ca bază o strategie defensivă, de luptă pentru
păstrarea identității comunității musulmane împotriva agresiunilor externe, venite în special
dinspre S.U.A. și Israel, văzut ca ocupant al pământurilor sfinte palestiniene. Ast fel, într -o
casetă video din 30 octombrie 2004, acesta afirma că America susține Israelul, menționând

57 Kane, H. (1995), Părăsirea căminelor , în vol. „Probleme globale ale omenirii”, Starea Lumii – 1995, coord. Lester R.
Brown, Ed. Tehnică, București, pp. 143 -162.

atacul Israelului asupra Libanului din 1982 ca moment important în hotărârea sa de a ataca
S.U.A. Ocupația Palestinei de către Israel este un alt motiv de s menționat; America are trupe
în Arabia Saudită („țara sfântă” pentru musulmani și țara de origine a lui Bin Laden) și în
același timp susține regimuri ale unor state care nu sprijină fundamentalismul islamic (Turcia,
Pakistan, Indonezia, Egipt, ținte la rândul lor ale unor acțiuni teroriste).
În acest fel se explică cum principalele organizații teroriste, care promovează
fundamentalismul islamic și -au găsit un teren fertil de apariție și dezvoltare în teritoriile
palest iniene: Hamas, Djihad ul Islamic Palestinian, Fracțiunea „Abu Abbas”, Frontul Popular
de Eliberare a Palestinei, Organizația „Abu Nidal”, dar și în sudul Libanului (Hezbollah,
Fracțiunea Armatei Revoluționare Libaneze), Egipt ( Djihad ul Egiptean, Frații Musulmani etc.);
Siria și Libia (Org anizația Luptei Armate Arabe, Națiunea Islamului) (Simileanu, 2003, pp.
118-142) (Fig. 6 , Anexa 6).
Ridicarea fundamentalismului islamic la rangul de politică de stat a avut însă loc în
1979 când ayatollahul R. Khomeiny, opozant al politicii pro -occiden tale a șahului Reza
Pahlavi , a devenit lider al revoluției islamice iraniene. În această calitate s -a făcut remarcat nu
numai prin lovitura de stat prin care a fost îndepărtat ultimul șah al Iranului, ci și prin
instituirea unui regim care a introdus teror ismul ca politică de stat, prima operațiune majoră
fiind capturarea a 52 de membri ai corpului diplomatic american din Teheran (noiembrie
1979). „Răpitorii din Teheran”, cum au fost numiți ulterior, au devenit arhetipul teroristului: un
grup de studenți an onimi, islamiști fanatici, care l -au determinat pe președintele american
Jimmy Carter să piardă șansa de a mai fi reales la alegerile prezidențiale din 1980 (Clipa
2000, I).
Exemplul iranian este cel mai radical, dar nu este singular. Dacă guvernele imedia t
post-coloniale au fost în general pro -occidentale în ceea ce privește orientările lor politice și
economice58, cu timpul însă, acestea au făcut loc unora care se identificau din ce în ce mai
puțin cu Occidentul, sau chiar net anti -occidentale, cum ar fi c ele din Irak, Libia, R.P.D.
Yemen, Siria, Sudan sau Afganistan. La rândul lor, aliații tradiționali ai S.U.A., precum Turcia,
Arabia Saudită, Pakistan sau Indonezia se confruntă cu puternice presiuni politice islamiste,
iar legăturile lor cu Occidentul sun t subiectul unor tensiuni din ce în ce mai mari. În aceste
condiții, deși islamismul politic a reușit să acceadă la putere nu cu ajutorul armelor ci pe cale
parlamentară, cum a fost cazul Algeriei între 1990 -1991 sau al Turciei în 1997 și 2003, acesta
și-a dat curând la iveală limitele toleranței sale, fiind înlăturat (Neguț, 2005, p. 153).
În pofida acestei recrudescențe a islamului politic, la provocarea inițiată de fluxurile
globalizante induse de cultura și tehnologia occidentală, lumea nu a răspuns u nitar,
antrenând o serie de clivaje de natură endogenă. Prima dintre aceste tendințe se
caracterizează printr -un refuz total de a accepta valorile civilizației occidentale, manifestat fie
în mod violent, prin terorism (cazul Al Qaeda, al fundamentalismului iranian, al talibanilor
afgani sau al grupărilor palestiniene care se opun procesului de pace), fie non -violent, prin
izolare, cum este cazul wahhabiților saudiți. Majoritatea liderilor islamici laici și moderați
doresc însă o reconciliere a valorilor isl amice cu cele occidentale, cu modernitatea și știința,
garanție a progresului social și economic. În fine, o a treia direcție, adoptată îndeosebi de
guvernul turc, ca premisă a aderării la Uniunea Europeană se situează la polul opus,
promovând modernizarea prin occidentalizare și excluzând factorul religios din viața politică.

58 Cu unele excep ții, cum ar fi Algeria sau Indonezia, unde independența s -a datorat unor revoluții naționale.

Unitatea lumii musulmane în privința promovării terorismului islamic nu numai că este
departe de a se fi realizat, dar însuși liderii teroriști par să conștientizeze din ce în ce ma i mult
caracterul utopic al acesteia. Dovada: acțiunile teroriste sunt din ce în ce mai mult orientate
nu numai împotriva intereselor occidentale sau israeliene, ci și împotriva unor musulmani
acuzați de colaboraționism. Și nu în ultimul rând, victimele co laterale ale acțiunilor teroriste
sunt din rândul populației civile moderate, ceea ce face să se adâncească tot mai mult falia
dintre radicali și moderați.
Privit la nivelul întregului spațiu islamic, aproape 90%, din cei peste 1 ,5 miliard e de
musulmani, alcătuiesc ramura sunnită moderată, în viziunea cărora activitățile teroriste
întreprinse de câteva elemente fundamentaliste nu constituie un obiectiv. Pe de altă parte, o
analiză a evoluției istorice a islamului ca religie, pune în evidență un grad mai î nalt de
ecumenism al acesteia față de creștinism și iudaism, religii surori (Stoian, 2005, p. 136).
Pe de altă parte, extrapolate la nivel politic, deși acțiunile teroriste au înregistrat unele
succese59 acestea sunt punctuale și departe de a fi cele sco ntate de liderii teroriști. În plus,
desființarea bipolarității scenei politice internaționale, integrarea europeană, cea euro –
atlantică sau proliferarea organizațiilor de cooperare regională (NAFTA, ASEAN, APEC etc.)
au dat o puternică lovitură proliferăr ii terorismului internațional prin crearea unui cadru
legislativ și instituțional coerent de luptă împotriva acestuia.
Pe acest fond, terorismul islamic al mileniului III tinde să devină dintr -un fenomen cu
substrat politic și religios, un fenomen care s e hrănește tot mai mult din clivajele sociale și
economice. Deși profilul standard al terorismului islamic tinde să contrazică această
afirmație60, localizarea infrastructurilor teroriste, dar și ajutoarele financiare date familiilor
teroriștilor sinucigași , o susțin pe deplin.
Dacă la nivel politic tot mai multe guverne, inclusiv ale unor mari țări musulmane, cum
sunt Indonezia, Arabia Saudită, Pakistan sau Egipt au înțeles necesitatea luptei împotriva
terorismului, conștientizând că războiul împotriva te rorismului este un război în apărarea
democrației și odată cu aceasta, pentru progres economic și social, localizarea nucleelor și a
infrastructurilor teroriste tinde să țină din ce în ce mai puțin seama de factorul politic, în
favoarea celui economic. Țăr i subdezvoltate ca Somalia, Kenya sau Sudan, cu o populație
săracă și o infrastructură slab dezvoltată sau regiuni montane cu un grad redus de
accesibilitate cum sunt cele de la granița afgano -pakistaneză constituie terenurile favorabile
amplasării infrast ructurilor teroriste. Terorismul se rupe tot mai mult de componenta sa
politică și religioasă devenind tot mai mult o coordonată a subdezvoltării. Dacă pe de o parte
subdezvoltarea atrage localizarea fenomenului terorist, pe de altă parte, tot ea îl eliber ează
de forța sa morală de convingere. Este astfel justificat imperativul dublării acțiunilor politice de
combatere a terorismului de cele orientat e în planul dezvoltării economico -sociale.
Și nu în ultimul rând, efemeritatea alianțelor geostrategice la nivelul actorilor implicați
în acțiunile teroriste pune sub semnul întrebării consecvența liniei ideologice promovate de
aceștia. Fundamentalismul tinde să destabilizeze chiar și unele regimuri autocratice ale lumii
musulmane, cum este cazul Algeriei, Paki stanului sau al Arabiei Saudite. În aces t context,
dușmanii dușmanilor t ăi îți devin repede prieteni și fără a mai ține seama de precepte morale,
culturale sau religioase, adepții de ieri ai terorismului internațional devin susținători ai
războiului terori st. Evoluția politică a crizei palestiniene poate constitui un exemplu elocvent în
acest sens.

59 Alegerile din Spania care, sub presiunea atentatelor de la Madrid din 11 martie 2004 au înregistrat succesul unui guvern
foarte favorabil retragerii prezenței m ilitare în Irak sau retragerea prezenței filipineze din aceeași țară în schimbul eliberării
unui ostatic etc.
60 Dar însă și dezinformarea și manipularea reprezintă două dintre componentele de bază pe care se sprijină terorismul
internațional contemporan.

Similar a avut loc și un fenomen invers. Însuși Osama bin Laden, în anii '80, pe când
activa ca mujahedin în războiul de guerillă împotriva regimului susținut de sovietici în
Afganistan era un aliat al Occidentului, primind ajutor financiar și logistic de la comandourile
engleze și americane (van de Weyer, 2001, p. 101). Iar comandourile teroriste irakiene care
luptă în prezent împotriva prezenței americane și e uropene în această țară folosesc adesea
armament de proveniență americană furnizat tot în anii '80 pe când Irakul lui Saddam Hussein
era aliatul S.U.A. împotriva regimului fundamentalist de la Teheran.
Toate acestea slăbesc considerabil credibilitatea id eologică a terorismului
fundamentalist islamic, eliberându -l de dimensiunea etică și religioasă.

CONCLUZI I

Departe de a -și fi propus o analiză exhaustivă a ISLAMULUI lucrarea de față a
încercat să realizeze, înainte de toate, o „radiografie” evolutivă a relațiilor și conexiunilor
geopolitice existente atât în interiorul sistemului (lumea islamică), cât și extrasistem.
Imensitatea spațiului islamic determină implicit și o eterogenitate a potențialului natural,
cultural și social. Șiiți sau sunniți, tr adiționaliști sau moderniști, pacifiști sau revoluționari, arabi
sau nu, blocul islamic alcătuiește un conglomerat de o mare diversitate. Prin urmare,
tensiunile cu care se confruntă lumea islamică sunt generate de diverși factori (religioși,
politici, eco nomici, culturali și etnici), cu rădăcini puternice în trecut. Din punctul nostru de
vedere, trei dintre aceștia dețin un rol major, ceilalți (culturali și etnici) subordonându -se
acestora:
 religioși , ale căror rădăcini se regăsesc în divizările ideologice și culturale ale
islamului embrionar;
 politici , determina ți de particularitățile tempo -spațiale ale reacțiilor autohtone la stimulii
veniți din exterior odată cu penetrarea culturii occidentale în spațiul islamic;
 economici , ale căror rădăcini se află în profundele disparități economic o-sociale ale
acestui imens spațiu geografic, ce au atras sau nu capitalul occidental, cu implicații
asupra stimulării contactelor interculturale.
Aplicând teoria sistemelor la spațiul islamic, pe care ne -am permis să -l aso ciem cu o
rețea de sisteme, situația geopolitică poate accepta mai multe nivele de analiză. Unul dintre
nivele ar fi cel surprins în această lucrare: cel al tensiunilor endogene și exogene comportate
de rețea . Astfel au fost identificate trei categorii de tensiuni:
1. Tensiuni la nivelul sistemelor (nucleelor islamice):
a) intersisteme
 nucleul arab (Egipt) – nucleul din Africa subsahariană (Sudan): cauză
istorică (revendicări frontaliere) asociată cu cauză economică
(resursele de apă ale văii Nilului);
 nucleul a rab (Libia) – nucleul din Africa subsahariană (Ciad): cauză
istorică (revendicări frontaliere – fâșia Aozou);
 nucleul arab (Irak) – nucleul iranian (Iran): cauză istorică (revendicări
frontaliere) cu substrat economic (resursele de petrol);
 nucleul iranian (Iran) – nucleul arab (Arabia Saudită): cauză religioasă
(orientări religioase diferite: șiiți versus sunniți) asociată cu cauză etnică
(persani versus arabi);
b) intrasisteme
 nucleul arab: Maroc – Algeria (cauză istorică: revendicări frontaliere);
 nucleul din Africa subsahariană: Niger, Ciad (cauză etnică:
eterogenitate);

 nucleul indonezian: Indonezia – Malayesia (cauză istorică: revendicări
teritoriale).
2. Tensiuni la nivelul subsistemelor (țărilor islamice):
 Irak: cauză religioasă (orientări religioase di ferite: șiiți versus sunniți);
 Algeria: cauză religioasă (recrudescența fundamentalismului islamic)
care a degenerat chiar în război civil între grupările islamiste și forțele
guvernamentale;
 Turcia: cauză etnică (dorința de secesiune a kurzilor);
 Iran: ca uză politico -religioasă (reformiști versus fundamentaliști);
 Uzbekistan: cauză economică care a generat tulburări sociale;
 Kirghistan: tensiuni etnice cu suport economic;
 Tadjikistan: cauză politică (forțe guvernamentale versus grupări
islamiste) asociată cu cauză etnică (lupte între diverse fracțiuni tribale).
3. Tensiuni rețea – exterior (rețea – rețea):
 tendințele secesioniste ale unor republici islamice din Federația Rusă:
Cecenia, Osetia de Nord, Daghestan, Tatarstan;
 exportul de fundamentalism și terori sm al Iranului, completat de
programul său nuclear;
 regimul talibanilor din Afganistan și sprijinul acordat de aceștia
terorismului internațional;
 tensiunile dintre Pakistan și India datorate revendicărilor teritoriale
pentru provincia Kashmir;
 tendințele secesioniste ale provinciei Nagornâi -Karabah (război între
Armenia și Azerbaidjan).
Această clasificare a fost posibilă datorită complexității problemelor cu care s -a
confruntat lumea islamică de -a lungul istoriei și a multitudinii de factori care int eracționează în
geneza tensiunilor. În opinia noastră, aceste tensiuni nu vor degenera într -un adevărat „război
civilizațional”, și nici nu se va ajunge prea curând la celebra „ciocnire a civilizațiilor” așa după
cum afirma Samuel Huntington în lucrarea Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale.
Se afirmă adesea că marea diferență dintre creștinism și islam este că în vreme ce
primul a reușit să depășească șocul concilierii cu modernitatea, islamul încă se află în fața
acestei dileme. Însă, cu cât se va înțelege că modernitatea nu înseamnă asimilare culturală și
spirituală, ci dimpotrivă, promovarea și respectarea valorilor autohtone, fundamentele
ideologice ale terorismului islamic vor fi desuete, iar acest „fenomen global” ar putea fi
dimin uat. Această „înțelegere” trebuie raportată la ambele rețele: atât la lumea islamică, cât și
la cea occidentală. Prima trebuie să facă o distincție clară între modernitate și asimilare , iar
Occidentul să respecte religia și drepturile musulmanilor. Oare va lul de violențe sociale ce a
afectat Franța, cu extindere și în alte țări din Europa Occidentală la sfârșitul anului 2005 nu a
avut nici o legătură cu interzicerea purtării vălului islamic în școli ? Decizii de acest fel, grefate
pe clivajele economice și sociale nu au drept consecință decât o segregare socială tot mai
profundă, premisă esențială a alimentării intoleranței interetnice și a fundamentalismului
religios. Prin urmare, este necesar să se înțeleagă că limitele globalizării economice și politice
sunt cele până la care aceasta nu induce efecte și în plan cultural și spiritual, antrenând
acțiuni de ripostă. Evident, aceste limite sunt extrem de labile și permeabile, generând
numeroase stări de tensiune și conflict.
Însă coexistența pașnică a element elor modernității occidentale cu cele ale culturii
autohtone în multe țări islamice (Turcia, Indonezia, Iordania, Tunisia sau emiratele de la
Golful Persic sunt elocvente în acest sens, ca și în cazul majorității comunităților musulmane
din Europa occiden tală și S.U.A.) demonstrează fără echivoc compatibilitatea celor două lumi.

Liderii islamici moderați au sesizat avantajele modelului economic și cultural occidental,
favorizând pătrunderea STN -urilor. Efectele economice și sociale ale acestei politici au fost
evidente: datorită petro -dolarilor, aceste state au renăscut practic din deșert, a fost rezolvată
problema apei, au apărut orașe noi, moderne, în plin deșert, venitul pe cap de locuitor și
standardul de viață este de tip occidental. Paradoxuri altădat ă de neimaginat au devenit
astăzi realitate.
Tensiunile apar și se dezvoltă pe un fundament economic, în cele mai multe cazuri
parazitând din punct de vedere ideologic religia. La baza fracturilor economice ale spațiului
islamic stau o serie de factori:
înzestrarea cu resurse naturale;
rata ridicată a natalității în majoritatea statelor islamice;
politica internă sau externă a statelor;
deșertificarea.
Toate acestea au repercusiuni negative în economia și politica statelor islamice
generând tensiuni inter ne, cu efecte vizibile.
În multe cazuri, islamismul este invocat de marile puteri islamice (Arabia Saudită, Iran,
Egipt, Indonezia) și ca justificare cultural -istorică pentru dominația lor asupra altor țări
musulmane. Un lucru este cert: rolul islamului ca doctrină național -politică diferă de la o țară
la alta, de la unul fundamental în Iran, Arabia Saudită sau Egipt, la unul nesemnificativ în
Turcia, în acest fel adâncindu -se și mai mult clivajele din spațiul islamic. La aceasta se
adaugă numeroasele curen te și forme istorice ale islamului care sunt folosite ca instrumente
politice ale identificării unor comunități încărcate adeseori cu energii agresive: satul împotriva
orașului; poporul împotriva elitelor economice și politice din opoziție; partidele cu pr ograme
conservatoare împotriva celor modernizatoare.
Prin urmare, problemele interne ale lumii islamice survin pe fondul unei slabe
organizări a statului, concretizată prin instabilitatea politică, completată în cele mai multe
cazuri, cu aspecte religioase (fundamentalism), economice (autarhie), culturale (indigenizarea
elitelor).

BIBLIOGRAFIE

Abaza, Mona, Stauth, G. (1990), Occidental Reason, Orientalism, Islamic Fundamentalism: a Critique ,
în vol. Globalization, knowledge and society, et. Matrin Albrow & Elizabeth King, Sage, London.
Abderahim, L. (2001), Géopolitique de l' isla misme , L' Harmattan, Paris.
Anghelescu, Nadia (1986), Limbaj și cultură în civilizația arabă , Ed. Științifică și Enciclopedică,
București.
Anghelescu, Nadia (1993), Introducere în Islam , Ed. Enciclopedică, București.
Antipa, M. (2004), Securitatea și terorismul , Ed. Celsius, București.
Arădăvoaice, Gh., Ilies cu, D., Niță, D. L. (1997), Terorism, antiterorism, contraterorism , Ed. Antet,
București.
Arkoun, M. (1986), L’ Islam: morale et politique , UNESCO, Paris.
Arkoun, M. (1989), Ouvertures sur l’ Islam , Grancher, Paris.
Arkoun, M., Borrmans, M., Arosio, M. (19 82), L’ Islam – religion et société , Cerf, Paris.
Arnaldez, R. (1983), Trois Messagers pour un seul Dieu , Albin Michel, Paris.
Arnaldez, R. (1983), Le Coran, guide de lecture , Desclée, Paris.
Aust, St., Cordt, S. (2002), 11 septembrie 2001 – Ziua în care l umea s -a cutremurat , Ed. Runa,
București.
Bammate, N. (1957), La Croix et le Croissant , în „La Table Ronde”, Paris.
Barariu, S. (2005), Tulburările din Uzbekistan agită resursele Asiei Centrale , în „Capital”, 21, p. 15.
Barbulesco, L., Cardinal, Ph. (1986), L’ Islam en quest ions, Grasset, Paris.
Bari, I. (2003), Probleme globale contemporane , Ed. Economică, București.
Barna, C. (2004), Terorismul și religia islamică , în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, București, pp.
121-130.
Bădescu, I. (2004), Tratat de geopolitică , I, Ed. Mica Valahie, București.
Berman, P. (2003), Terror and Liberalism , W.W. Norton & Company, New York.
Bodunescu, I. (1978), Flagelul terorismului internațional , Ed. Militară, București.
Bodunescu, I. (1997), Terorismul – fenomen global , Ed. Odeon, Bucure ști.
Bogomilova, Nonka (1999), Instrumentalizarea etnică a religiei în sud -estul Europei , în Altera, 10,
Târgu Mureș.
Borrmans, M. (1981), Orientations pour un dialogue entre chrétiens et musulmans , Cerf, Paris.
Bouamrane, C., Gardet, L. (1984), Panorama d e la pensée islamique , Sinbad, Paris.
Bousquet, G. H. (1949), Les grandes pratiques rituelles de l’ Islam , P.U.F., Paris.
Branca, P. (2005), L'islam et l'Occident: un choc de civilisation , în Bulletin européen, 56, 662-663,
Milano, pp. 1 -4.
Braudel, F. (19 94), Gramatica civilizațiilor , I – II, Ed. Meridiane, București.
Brzezinski, Z. (2000), Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice ,
Univers Enciclopedic, București.
Buchet, C. (1998), Religie și putere în relațiile internațional e contemporane , Ed. Didactică și
pedagogică R.A., București.
Burckhardt, T. (1969), Introduction aux doctrines ésotériques de l’ Islam , Dervy, Paris.
Cahen, Claude (1970), L’ Islam – des origines au début de l’ empire ottoman , Bordas, Paris.
Cardini, F. (2 002), Europa și Islamul. Istoria unei neînțelegeri , Construcția Europei, Ed. Polirom, Iași.
Caspar, R. (1990), Pour un regard chrétien sur l’ islam , Centurion, Paris.
Chalk, P. (2001), Intensificarea pirateriei maritime , în „Puteri și influențe”, Anuar de geopolitică și
geostrategie, 2000 -2001, Beaumarchais Center for International Reseach, Ed. Corint,
Geopolitică și Geostrategie, 2, București.
Charnay, J. P. (1978), Sociologie religieuse de l’ islam , Sinbad, Paris.
Chase, R., Hill, E., Kennedy, P. (1996), Pivotal States and US Strategy , în „Foreign Affairs”, 75, 1.
Chase, R., Hill, E., Kennedy, P. (1998), The Pivotal States: a New Framework for U.S. Policy in the
Developing World , WW Norton, New York.
Chauprade, A., Thual, F. (2003), Dicționar de Geopoliti că, Grupul editorial Corint, Geopolitică și
Geostrategie, 9, București.

Chevalier, J., Gheerbrant, A. (1994), Dicționar de simboluri , I – III, Ed. Artemis, București.
Claval, P. (2001), Geopolitică și geostrategie. Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al XX -lea,
Ed. Corint, Geopolitică și Geostrategie, 1, București.
Clot, A. (1989), Civilizația arabă în vremea celor 1001 de nopți , Ed. Meridiane, București.
Corbin, H. (2004), Istoria filozofiei islamice , Ed. Herald, București.
Djait, H. (196 4), L’ Europe et l’ Islam , Seuil, Paris.
Djait, H. (1989), La Grande Discorde. Religion et politique dans l’ Islam des origines , Gallimard, Paris.
Dobrescu, P. (2004), Geopolitica , Ed. Comunicarea, București.
Dorronsoro, G. (2001), Strategia actorilor nest atali și internaționalizarea conflictelor , în „Puteri și
influențe”, Anuar de geopolitică și geostrategie, 2000 -2001, Beaumarchais Center for
International Reseach, Ed. Corint, Geopolitică și Geostrategie, 2, București.
Dufour, J. L. (2002), Crizele intern aționale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999) , Ed. Corint,
Geopolitică și Geostrategie, 7, București.
Eliade, M. (1988), Istoria credințelor și ideilor religioase , Ed. Științifică și Enciclopedică, București.
Eliade, M., Culianu, P. (1996), Islamul, în D icționar al religiilor , Ed. Humanitas, București, pp. 163 -180.
Fakhry, M. (2004), The Dialogue of Civilization and the Prospects for Peace – Islam and the West , în
GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, București, pp. 255 -258.
Falcone, F. Sette, A. (2002), Osama bin Laden. Teroare în Occident , Ed. Allfa, București.
Folea, T., Voican, Anca, Moraru, D. (2004), Bin Laden – inamicul numărul 1 , în Clipa 2000, III.
Fourcher, M. (1993), Fragments d' Europe , Fayard, Paris.
Frăsineanu, Dr. (2005), Geopolitica , Ed. Fun dației „România de Mâine”, București.
Frunză, S. (2003), Fundamentalismul religios și noul conflict al ideologiilor , Limes, Cluj Napoca.
Gamblin, A. (2003), Economia lumii – 2004 , Ed. Științelor sociale și politice, București.
Gardet, L. (1982), Ouvrir les frontières de l’ esprit , Cerf, Paris.
Ghiculescu, Maricica (2005), Ismailismul și Asasinii, la originile terorismului , în Lumea, XIII, 4 (144) , p.
34.
Gibb, H., Kramers, J. H. (edt) (1961), Shorter Encyclopedia of Islam , Leiden & London Brill –Luzac
Co.
Grisset, Pamala, Mahan, Sue (2003), Terrorism in Perspective , Sage publication.
Hodgson, M. (1974), The Venture of Islam: Conscience and History in a World Civilization , I – III,
Chicago.
Hunt, Cătălina (2004), Originile Islamului , în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, București, pp. 47 -56.
Huntington, S. (1998), Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale , Ed. Antet, Oradea.
Hussain, H. (2004 -2005), Pakistan: Global Security's Pivotal State , în Washington Quaterly, 28,1,
Washington.
Ianoș, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică , Ed. Tehnică, București.
Joița, M., Moraru, D. (2005), Hidra terorismului islamic , în Lumea Magazin, XIII, 1 (141) , pp. 32 -38.
Jura, C. (2004), Terorismul internațional , Ed. All Beck, București.
Lacoste, Y . (coord.) (1995), Dictionnaire de Géopolitique , Flammarion, Paris.
Lacoste, Y. (2003), Apa. Bătălia pentu viață , Mica Enciclopedie Larousse, Enciclopedia Rao,
București.
Lammens, H. (2003), Islamul. Credințe și instituții , Grupul editorial Corint, București.
Lazăr, M. (2004), Aspecte ideologice și geopolitice ale renașterii islamice contemporane , în
GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, București, pp. 219 -254.
Lazăr, M. (2005), „Dubla articulare”, ideologico -pragmatică, a g eopoliticii Republicii Islamice Iran în
spațiul arabo -musulman , în GeoPolitica, III, 12, Ed. Top Form, București, pp. 185 -224.
Karimlii, F. (2004), Hurufismul: o încercare de pătrundere a Renașterii în Islam , în GeoPolitica, II, 9-
10, Ed. Top Form, Bucureș ti, pp. 70 -78
Kegley, Ch., Wittkopf, E. (1995), World Politics. Trend and Transformation , Ed. St. Martin Press, New
York
Kiljunen, K. (2001), Statele lumii și drapelele naționale , Regia Autonomă Monitorul Oficial, București
Klare, M., (2005), Sfidarea nuc leară. Urmează Iranul ? , în „Lumea”, XIII, 9 (149) , pp. 22 -26

Mari, J. P. (2005), Călătorie în inima Hamas , Nouvel Observateur și Lumea Magazin, XIII, 5 (145),
pp.18 -20.
Martin, K. (1994), Hizbullah: The Calculus of Djihad , în vol. „The Fundamentalism Proj ect”, I,
„Fundamentalisms and State”, ed. Martin E. Marty, R. Scott Appleby, The University of
Chicago Press.
Massoulié, F. (2003), Conflictele din Orientul Mijlociu , Ed. Bic All, București.
Matei, H., Neguț, S., Nicolae, I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, ed. a IX -a, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București.
Măndiță, Mădălina, Jianu, Gabriela (2005), Conflictul israeliano -palestinian și noile sale provocări
geopolitice , în Geopolitica, IV, 1 (5) , Centrul de Geopolitică și Antropologie Vizuală,
Universitatea București, pp. 103 -108
McLean, L. (coord.), Oxford. Dicționar de politică , Univers Enciclopedic, București.
Mérad, A. (2003), Islamul contemporan , Ed. Corint, Microsinteze, 53, București.
Molé, M. (1965), Les mystiques musulmans , P.U.F., Pari s.
Molla, C. (1989), L’ Islam – c’ est quoi ? 150 questions et réponses , Labor et fides, Genève.
Nasr, S. H. (1971), Ideals and Realities of Islam , George Allen & Unwin, London.
Neguț, S. (2005), Introducere în geopolitică , Ed. Meteor Press, București.
Nezan, K. (2001), Candidatura turcă la Uniunea Europeană și chestiunea kurdă , în „Puteri și
influențe”, Anuar de geopolitică și geostrategie, 2000 -2001, Beaumarchais Center for
International Reseach, Ed. Corint, Geopolitică și Geostrategie, 2, București.
Nicolaescu, Gh. (2004), Binomul Islamism – Fundamentalism în ecuația începutului de mileniu , în
GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, București, pp. 1 -6.
Paul, V., Coșcodaru, I. (2003), Centrele de putere ale lumii, de la unipolaritate la multipolaritate , Ed.
Științelor Sociale și Politice, București.
Păcurar, A. (2004), Schimbarea la față a Islamului , în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, București,
pp. 99 -100.
Popa, M., Matei, H. (1993), Mică enciclopedie de istorie universală. Statele lumii contemporane , Ed.
Iri, București.
Prevelakis, G. (2001), Balcanii. Cultură și geopolitică , Ed. Corint, Geopolitică și Geostrategie, 3,
București.
Puia, I. (1992), Palestina – istorie și prezent , București.
Ranstorp, Magnus (1996), Terrorism in the name of religion , Journ al of International Affairs, 50,1, pp.
41-62
Rădoi, Mireille (2004), Islamul, drepturile politice și libertatea , în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form,
București, pp. 57 -60.
Rădulescu, M. (2005), Europa în mișcare , Ed. Tritonic, București, cap. III: Studiu de caz: Turcia și
Germania , pp. 89 -120.
Rocher, L., Charqaoui, F. (1986), D’ une foi à l’ islam en Occident, Seuil, Paris.
Rodinson, Maxime (1980), La fascination de l’ Islam , Maspéro, Paris.
Ruthen, M. (2005), Islamul – Foarte scurtă introducere , Ed. All, București.
Said, E. (1980), L’ Orientalisme. L’ Orient crée par l’ Occident , Seuil, Paris.
Săgeată, Marcela (2005), Dificultăți de ordin cultural în cadrul negocierilor privind implantarea
companiilor transnaționale în spațiul islamic , în Jurnalul Eco nomic, VIII, 15, Ed. ASE,
București.
Săgeată, R. (2004), Islamul în drapelele naționale , în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, pp. 163 -174.
Săgeată, R. (2005), Ciscaucazia și mizele echilibrului geostrategic din estul bazinului pontic , în
GeoPolitica, III, 14-15, Ed. Top Form, pp. 41 -48.
Săgeată, R., Nedea, Marcela (2005), Riscul terorist mondial , în GeoPolitica, III, 12, Ed. Top Form,
București, pp. 59 -71.
Schach, J. (1983), Introduction au droit musulman , Maisonneuve et Larose, Paris.
Schacht, J., Bos worth, C.E. (edt) (1979), The Legacy of Islam , Oxford University Press, Oxford & New
York.
Servier, J. (1964), L' homme et l' invisible , Paris.

Simileanu, V. (2003), Asimetria fenomenului terorist , Ed. Top Form, București.
Simileanu, V. (2004), Radiografia terorismului , Ed. Top Form, București.
Simileanu, V. (2004), Incursiune în Islam , în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, București, pp. 7 -15.
Sourdel, D. (1979), L’ Islam médieval , P.U.F., Paris.
Sourdel, D., Sourdel -Thomine, Janine (1975), Civilizația i slamului clasic , Ed. Meridiane, București.
Stoian, Ana -Maria (2004), Terorismul și Islamul – o analiză critică a unei false analogii , în GeoPolitica,
II, 9-10, Ed. Top Form, București, pp. 131 -136.
Thoraval, Y., Ulubeyan, G. (2003), Lumea musulmană. O reli gie, societăți multiple , Mica enciclopedie
Larousse, Enciclopedia Rao, București.
Tocqueville, Alexis de (2004), Războaiele cu arabii , Ed. Tritonic, București.
Troncotă, T. (2004), Islamul ca mod de guvernare , în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, Bucure ști,
pp. 109 -120.
Van de Weyer, R. (2001), Islamul și occidentul. O nouă ordine politică și religioasă după 11
septembrie , Ed. Allfa, București.
Văduva, Gh. (2004), Geopolitica Islamului: o geopolitică fractală, în mozaic , în GeoPolitica, II, 9-10,
Ed. Top Form, București, pp. 29 -35.
Vergatti, R. Ș. (2004), Relația om -natură -divinitate în lumea islamică , în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top
Form, București, pp. 23 -28.
Zainea, E. (2000), Globalizarea, șansă sau blestem ? , I, Condiționările creșterii economice , Ed.
Valand Print, București
Zainea, E. (2004), Elemente de tensiune și conflict în spațiul islamic , în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top
Form, București, pp. 259 -288.
Zăpârtan, L. P. (2002), Relațiile internaționale , Ed. Studia, Cluj Napoca.
* * * (1954), The Encyclopedia of Islam , I – VI, ed. a 2 -a, Leiden.
* * * (2001 -2003), Clipa 2000 , I-III, S.C. Lumea Magazin S.A.
* * * (2003), Căderea Bagdadului. Irak: Jurnal de război , Ed. Ziua, București.
www.coca -cola.com
www.McDonald’s.com
www.shell.com
www.ing.com
www.toyota.com
www.eni. com
www.nokia.com
www.lukoil.com
www.nationmaster.com

Anexa 1 – Nucleele și statele islamice

S t a t u l D a t e g e n e r a l e Ponderea islamului
Anul
indep en
denței Suprafața
(km2) Populația
(mil. loc.) Spor
natural
(%o) PNB/
loc.
(USD) Alfabeti
zare
(%) Islamici
(%) Sunniți
(%) Șiiți
(%)

Nucleul isl amic arab
– State islamice (peste 80% populației islamică)
Algeria 1962 2.381.741 30,8 14,3 1550 68,1 99,7 Maj.
Arabia Saudită 1932 2.248.000 22,7 31,5 6900 62,8 98 Maj.
Bahrain 1971 694,25 0,7 16,7 7640 85,2 81,8 20,5 61,3
E.A.U. 1971 83.600 3,1 14,3 17965 79,2 96 80 16
Egipt 1922 997.739 65,2 17,6 1380 51,4 90 Maj.
Iordania 1946 89.342 5,1 23,6 1630 88,8 96 36,5 59,5
Irak 1932 435.052 23,3 28,4 850 58 97 33 64
Kuwait 1961 17.818 2,3 19,5 20910 79,3 85 45 30
Libia 1951 1.757.000 5,7 24,2 6700 76,2 97 Maj.
Maroc 1957 458.730 29 18,3 1190 43,7 98,3 Maj.
Oman 1970 309.500 2,5 33,9 5950 80 87,7 Maj.
Qatar 1971 11.427 0,6 11,6 11600 79,4 82,7 Maj.
Siria 1941 185.180 16,7 25,4 970 74,4 90 74 16
Tunisia 1956 164.150 9,8 12,1 2090 74,4 98,9 Maj.
Yemen 1918,67 555.000 18,1 33,8 360 50,5 99 54 45
– State cu populație majoritar islamică (50 -80% populație islamică)
Liban 1943 10.400 3,6 13,8 3700 86,4 55,3 21,3 34
– State cu minorități islamice importante (10 -50% populație islamică)
Israel 1948 20.425 6,258 15,7 16310 96,7 15,1

Nucleul islamic din Africa subsahariană
– State islamice (peste 80% populație islamică)
Comore 1975 1.862 0,566 30,5 350 57 98 Maj.
Djibouti 1977 23.200 0,461 26,1 790 46,2 97,2 Maj.
Gambia 1965 10.689 1,411 29,1 330 38,6 95,4 Maj.
Guineea 1958 245.857 7,614 22,3 490 35,9 85 Maj.
Mali 1960 1.248.574 11,009 30,1 240 31 82 Maj.
Mauritania 1960 1.030.700 2,591 29,3 390 37,7 99,1 Maj.
Niger 1960 1.267.000 10,355 28 190 13,6 89 Maj.
Sahara Occ. t. dep. 252.120 0,240 * 320 * 100 Maj.
Somalia 1960 637.000 7,489 28,9 110 24 99 Maj.
– State cu populație majoritar islamică (50 -80% populație islamică)
Burkina Fasso 1960 274.400 12,272 28,3 240 23,0 48,6 Maj.
Ciad 1960 1.284.000 8,707 33,1 210 48,1 53,9 Maj.
Nigeria 1960 923.768 126,636 25,8 260 64,1 50 Maj.
Sierra Leone 1961 71.740 5,427 25,9 130 * 60 Maj.
Sudan 1956 2.503.890 36,080 27,9 330 50,8 70 Maj.
– State cu minorități islamice importante (10 -50% populație islamică)
Benin 1960 112.760 6,591 30,3 380 37 20,6 Maj.
Camerun 1960 475.422 15,803 24,7 600 63,7 21,2 Maj.
Centrafricană, R 1960 622.436 3,577 19,1 290 60 15,6 Maj.
Côte d' Ivoire 1960 322.463 16,393 24,2 670 40,1 38,7 Maj.
Eritrea 1993 121.144 4,298 30,4 200 20 44,7 Maj.
Etiopia 1896 1.133.882 65,892 27,5 100 35,5 32,9 Maj.
Ghana 1957 238.533 19,894 18,7 400 70,2 19,7 Maj.
Guineea Bissau 1973 36.125 1,316 24 160 54,9 39,9 Maj.
Liberia 1847 97.754 3,226 30,2 490 38,3 16 Maj.
Malawi 1964 118.484 10,491 15 180 58 20 Maj.
Mauritius 1968 2.040 1,195 9,7 3540 82,9 16 Maj.
Mozambic 1975 812.379 19,37 1 13 220 43,8 10,5 Maj.
Tanzania 1961 945.090 36,232 26,7 260 67,8 37 Maj.
Togo 1960 56.785 5,153 25,8 320 51,7 13 Maj.
Uganda 1962 241.038 23,986 29,5 320 65 16 Maj.
Nucleul islamic turcofon
– State islamice
Azerbaidjan 1991 86.600 8,105 7,5 460 97,3 93,4 23,4 70

Kirghistan 1991 199.900 4,934 11,5 300 97 75 Maj.
Turcia – 779.452 66,229 12,4 2900 85 97,2 67 30
Turkmenistan 1991 488.100 5,462 19,6 670 97,7 87 Maj.
Uzbekistan 1991 447.400 25,155 18,1 720 99 76,2 Maj.
– State cu populație maj oritar islamică
Albania 1912 28.703 3,091 13,5 930 91,8 38,8 Maj.
Bosnia&Her țeg. 1992 51.129 3,922 – 8,6 1210 * 43 Maj.
Kazahstan 1991 2.724.900 14,868 6,7 1250 99 47 Maj.
– State cu minorități islamice importante
Rusă, Fed. 1991 17075400 144,417 – 4,5 2250 98 10 Maj.

Nucleul islamic iranian
– State islamice (peste 80% populație islamică)
Afganistan 1919 652.225 26,813 23,8 930 31,5 98 89 9
Iran – 1.629.918 63,442 12,8 1810 73,4 95,6 5,5 90,1
Tadjikistan 1991 143.100 6,252 24,4 280 98,7 85 80 5

Nucleul islamic pakistanez
– State islamice (peste 80% populație islamică)
Bangladesh 1971 147.570 131,270 16,7 1370 38,1 85,8 Maj.
Maldive 1965 298 0,275 30 1200 93,2 90 Maj.
Pakistan 1947 796.095 144,617 26,8 470 42,7 96,1 79,1 17
– State cu minorități islamice importante
India 1947 3.166.414 1029,991 15,9 440 65,4 12 Maj.
Sri Lanka 1948 65.610 19,399 10,2 820 90,2 9 Maj.

Nucleul islamic indonezian
– State islamice (peste 80% populație islamică)
Indonezia 1945 1.922.570 212,195 13,6 600 83,8 87 Maj.
– State cu populație majoritar islamică
Brunei 1984 5.765 0,344 17,4 22278 89,1 64,4 Maj.
Malaysia 1957 329.845 22,602 18,9 3390 83,5 47,6 Maj.
– State cu minorități islamice importante (peste 10% din populația totală)
Singapore 1965 683 3,332 8,6 24150 93,5 14,9 Maj.
* Din populația totală.
** Din populația islamică. Restul până la 100% este alcătuit din alte secte islamice (wahhabiți, ibadiți etc).

Sursa: Matei, H., Neguț, S., Nicolae, I. (2003), Enciclopedia statelor lumii , ed. a IX -a, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București

Anexa 2 – Islamul din spațiul ex -sovietic

Unitatea
politico –
administrati vă Statutul Supr.
(kmp) Populația
(loc) Structura
etnică
dominantă Structura
confesională Domeniul
geopolitic
ABHAZIA Republică autonomă
în Georgia
(1930) 8 600 510 000 -georgieni
-abhazi: 21%
-armeni, ruși -creștinism
(ortodoxism)
-islamism Transcaucazia
ADÂGHEIA Republică autonomă
în Fed. Rusă (1991) 7 600 450 000 -ruși: 68%
-adâghei: 29% idem Ciscaucazia
ADJARIA Republică autonomă
în Georgia (1921) 2 900 400 000 – georgieni
musulmani idem Transcaucazia
AZERBAÏDJAN Republică
independentă
(1991) 86 600 8 105 000 -azeri: 90%
-ruși: 2,5%
-avari, evrei,
ucraineni -islamism:
93,4%
(șiiți:70%,
sunniți :23,4%) Transcaucazia
BAȘKIRSTAN Republică autonomă
în Fed. Rusă
(1919) 143 500 4 000 000
1 500 000
bașkiri -ruși: 39,3%
-tătari: 28,4%
-bașkiri: 21,9% -creștinism
(ortodoxism)
-islamism Regiunea
Volga -Ural
CECENIA Republică autonomă
în Fed. Rusă (1936)
independentă -1991
*
* -ceceni
-ruși -islamism
-creștinism
(ortodoxism) Ciscaucazia
CIUVAȘIA Republică autonomă
în Fed. Rusă (1925) 18 300 1,338 mil. -ciuvași:67,8%
-ruși:26,7% idem Regiunea
Volga -Ural
DAGHESTAN Republică autonomă
în Fed. Rusă
(1921) 50 300 1 804 000 -avari: 27,5%
-darghini:16%
-lezghieni:11%
-ruși:5,2%
-lachi:5%
-azeri:4,1%
-tabassarani:4%
-rutuli:0,8%
-aguli:0,8%
-tachuli:0,3% -islamism
(majoritar) Ciscaucazia
IAKUȚIA
(SAKHA) Republică autonomă
în Fed. Rusă
(1922) 3,1 mil. 1 100 0 00 -ruși: 50,3%
-Iakuți:33,4% -creștinism
(ortodoxism)
-islamism Siberia
INGUȘETIA Republică autonomă
în Fed. Rusă (1936) 16 000 250 000 -ruși
-inguși:12,9% idem Ciscaucazia
KABARDINO –
BALKARIA Republică autonomă
în Fed. Rusă
(1921) 12 500 415 000 -kabar dini:48%
-ruși:31,9%
-balkari:9,4% idem Ciscaucazia
KARATCHAEV
CERKESIA Republică autonomă
în Fed. Rusă 14 100 415 000 -karatchai:45%
-cerkesi:25%
-ruși:13% idem Ciscaucazia
KAZAHSTAN Republică
independentă
(1991) 2,7 mil. 14,87 mil. -kazahi:53,4%
-ruși:30%
-ucraineni:3,7% -islamism:
47% (sunniți)
-creștinism Turkestan
KIRGHISTAN Republică
independentă
(1991) 199 900 4,9 mil -kirghizi:64,9%
-uzbeci:13,8%
-ruși:12,5%
-hui, ucraineni -islamism:
75%(sunniți):
-creștinism:
6,7% Turkestan
MARI Republică autonomă
în Fed. Rusă (1936) 23 200 750 000 -ruși:47,5%
-mari:43,3% -ortodoxism
-islamism Regiunea
Volga -Ural
TATARSTAN Republică autonomă
în Fed. Rusă (1920)
Independentă -1991 68 000 3,64 mil. -ruși
-tătari:43,3% -creștinism
(ortodoxism)
-islamism Regiunea
Volga -Ural
TADJIKISTAN Republică
independentă
(1991) 143 100 6,25 mil. -tadjici:64,9%
-uzbeci:25,9%
-ruși:3,5% -islamism:
85% (sunniți:
80%,șiiți:5%) Turkestan
TURKMENIS –
TAN Republică
independentă
(1991) 488 100 5,46 mil. -turkmeni:77%
-uzbeci:9,2 %
-ruși:6,7%
-kazahi:2% -islamism:
87% (sunniți)
-creștinism:
2,4% Turkestan
MORDVINIA Republică autonomă 26 200 963 500 -ruși:60,8% idem Regiunea

în Fed. Rusă -mordvini:32,5% Volga -Ural
UDMURTIA Republică autonomă
în Fed. Rusă (1934) 42 000 1 606 000 -ruși:58,9%
-udmurți:30,9% idem Regiunea
Volga -Ural
UZBEKISTAN Republică
independentă
(1991) 447 000 22,7 mil. -uzbeci:75,8%
-ruși:6%
-tadjici:4,8%
-kazahi:4% -islamism:
76,2 (sunniți)
-ortodoxism:
9% Turkestan

Sursa : Lacoste, Y. (coord. ) (1995), Diction naire de Géopolitique , Ed. Flammarion, Paris, cu completări.

Anexa 3 – Turcia și Uniunea Europeană

STATUL
Suprafața
(km2) Populația
(mii loc.) Speranța la
viață
Rata
șomajului
IDU
ISSDU
VNB/loc
(mld.
USD) Evoluție
PIB/loc
%
(1990 –
2002)
PPC/loc
(USD) 2002 2025 Femei Bărbați
S T A T E M E M B R E
Austria 83860 8,1 8,4 81 75 6,9 0,929 0,924 23940 1,8 26730
Belgia 30521 10,3 10,8 82 75 10,8 0,937 0,931 13850 1,9 25520
Danemarca 43090 5,4 5,9 79 75 4,9 0,930 0,928 30600 2,0 29000
Finlanda 338150 5,2 5,3 81 74 9,1 0,930 0,928 23780 2,6 24430
Franța 551500 59,5 64,2 82,8 75,6 9,3 0,925 0,923 22730 1,5 23990
Germania 356980 82,4 78,1 81 75 10,4 0,921 0,924 23560 1,2 25350
Grecia 131960 11,0 10,4 81 76 10,5 0,892 0,886 11430 2,0 17440
Irlanda 70283 3,8 4,5 79 74 5,8 0,930 0,923 22850 6,8 32410
Italia 301270 58,1 57,5 83 77 10,5 0,916 0,910 19390 1,4 24670
Luxemburg 2586 0,4 0,6 81 75 2,9 0,930 0,920 39840 4,2 53780
Olanda 40840 16,1 17,7 81 76 2,3 0,938 0,934 24330 2,3 27190
Portugalia 91980 10,4 9,7 80 73 4,1 0,896 0,892 10900 2,6 18150
Reg. Unit 244880 59,5 64,8 80 75 3,8 0,930 0,928 25120 2,5 24160
Spania 505900 41,3 44,3 83 76 11,4 0,918 0,912 14300 2,2 20150
Suedia 449964 8,9 9,5 82 77 4,0 0,941 0,940 25400 1,7 24180
UE – 15 3243764 380,4 391,7 81,12 75,25 7,1 0,924 0,920 22801,3 2,5 26476,7
Cehia 78860 10,3 10,3 78 72 8,5 0,861 0,857 5310 1,3 14720
Cipru 9520 0,9 * * * * * * * * *
Estonia 45100 1,4 1,2 76 65 12,6 0,833 0,831 3870 1,6 10170
Letonia 64600 2,3 2,2 76 65 7,8 0,811 0,810 3230 – 1,0 7730
Lituania 65200 3,5 3,5 78 68 12,6 0,824 0,823 3350 – 1,6 8470
Malta 316 0,35 * * * * * * * * *
Polonia 323250 38,6 38,6 78 70 17,8 0,841 0,839 4230 4,4 9450
Slovacia 49010 5,4 5,2 77 69 18,6 0,836 0,834 3760 1,9 11960
Slovenia 20254 2,0 2,0 79 72 7,4 0,881 0,879 9760 3,0 17130
Ungaria 93030 10,1 9,2 76 67 6,4 0,837 0,834 4830 2,1 12340
Extindere
2004 749140 74,85 72,20 77,25 68,5 11,46 0,840 0,838 4792,5 1,46 11496
UE – 25 3992904 455,25 463,9 79,18 71,87 9,28 0,882 0,879 13796,9 1,98 18986,35
S T A T E C A N D I D A T E
Bulgaria 110912 7,8 6,6 75 68 17,9 0,795 0,794 1650 – 0,6 6890
România 238390 22,4 20,6 74 67 10,0 0,773 0,771 1720 – 0,1 5830
Extindere
2007 17465 1 30,2 27,2 74,5 67,5 13,95 0,784 0,782 1685 – 0,35 6360
Turcia 774820 67,3 85,0 72 67 8,5 0,734 0,726 2530 1,7 5890

VNB/loc. = Venit național pe locuitor
IDU = Indicatorul de dezvoltare umană
ISSDU = Indicatorul specific pe sexe al dezvoltării umane
* = Lipsă date

Sursa : Gamblin, A. (coord.) (2003), Economia lumii – 2004 , Ed. Științelor sociale și politice, București.

Anexa 4 – Societăți transnaționale în spațiul islamic

STATUL S O C I E T Ă Ț I T R A N S N A Ț I O N A L E
Coca Co la
SUA
Ind.
alimentară McDonald's
SUA
Ind.
alimentară Shell
Germ.
Petrochi
mie ING
Olanda
Finaciar –
Bancar Toyota
Japonia
Construcții
de mașini ENI
Italia
Petrochi
mie Nokia
Finlanda
Telefonie
mobilă Lukoil
Rusia
Petrochi
mie
Afganistan
Albania
Algeria X X
Arabia Saudită X X X
Azerbaidjan X
Bahrain X X
Bangladesh X
Bosnia -Herteg.
Brunei X
Burkina Faso X
Ciad
Comore
Djibouti X X
Egipt X X X X X
E.A.U. X X X X X
Gambia X
Guineea
Indonezia X X X X X
Iordania X
Irak X
Iran X X
Kazahstan X X
Kirghistan
Kuwait X X X X
Liban X X
Libia X
Malaysia X X X X X X X
Maldive
Mali X
Maroc X X
Mauritania X X
Niger
Nigeria X X
Oman X X X X
Pakistan X X X X
Qatar X X X
Sierra Leone
Siria
Somalia X X
Sudan X
Tadjikistan
Tunisia X X X
Turcia X X X X X X X
Turkmenistan
Uzbekis tan
Yemen
* lipsă date
Surse: www.coca -cola.com , www.McDonald's.com . www.shell.com . www.ing.com ., www.toyota.com ., www.eni.com . www.nokia.com .
www.lukoil.com ., (ianuarie 2006).

Anexa 5 – Spațiul islamic. Principalii indicatori economico -sociali

STATUL Venit pe
locuitor
($ / loc)
(2002) Populație
sub pragul
sărăciei
(% din total) Rezerve
de petrol
(mld.
barili) Consum de
energie pe
locuitor
(kwh) Media de
școlarizare
a adulților
(ani) Cheltuieli
pentru
educație
(% din PIB) Utilizatori de
internet la
1000 loc. Speranța
de viață
(ani)
Afganistan 10,02 53 0 17,1 1,7 1,8 0,03 46,97
Albania 575,36 25 185,5 1655,35 8 2,8 8,4 72,37
Algeria 976,36 23 13100 703,90 9 4,5 15,4 70,54
Arabia Saudită 3966,99 0 261700 4307,67 6 7,2 56,8 68,73
Azerbaidjan 343,15 49 589 2104,4 11 3 37,9 63,16
Bahrain 5556,81 0 125 8453,61 9 4,2 284,3 73,72
Bangladesh 41,03 45 28,45 98,74 5 1,3 1,7 61,33
Bosnia -Herteg. 816,7 25 0 1832,05 * * 22,57 72,29
Brunei 13159,3 0 1255 6235,88 12 * 94 74,3
Burkina Faso 51,53 45 0 19,24 10 2,4 3,55 44,46
Ciad 117,12 80 0 9,05 6 * 1,55 48,51
Comore 41,12 60 0 29,47 8 4,2 7,4 61,18
Djibouti 283,19 50 0 351,16 6 * 13,6 43,13
Egipt 198,95 16,7 3308 902,64 * 4,4 3,8 70,41
E.A.U. 9239,17 0 * * 7 1,7 * 74,75
Gambia 28,12 * 0 47,75 * 3,5 15,6 54,38
Guineea 40,48 40 0 77,78 6 * 4,23 49,54
Indonezia 215,44 27 7083 368,14 9 0,6 33,06 68,94
Iordania 604,69 30 445 1190,97 10 6,4 79,34 77,88
Irak 655,80 * 113800 1284,37 6 * 0,95 67,81
Iran 637,18 40 94390 1703,96 * 3,3 63,2 69,35
Kazahstan 570,92 19 2709 3184,51 11 * 16,46 63,48
Kirghistan 83,81 40 * 2032,65 10 * 29,54 63,66
Kuwait 15333,9 0 97680 12538,5 8 * 242,7 76,65
Liban 1279,4 28 0 1944,59 10 2,1 104,5 72,07
Libia 2344,78 * 29750 3255,29 9 5,7 27,74 76,07
Malaysia 1054,49 8 3729 2855,59 9 * 362,88 71,67
Maldive 641,64 * 0 311,65 7 * 42,9 63,3
Mali 66,93 64 0 39,124 9 2,1 2,19 45,43
Maroc 392,96 19 900 446,43 9 4,9 24,4 70,04
Mauritania 136,38 40 0 47,39 9 3,7 3,2 51,93
Niger 26,31 63 0 26,72 6 * 1,2 42,21
Nigeria 91,48 60 27000 113 6 0,5 5,8 51,01
Oman 3094,9 * 5703 2873,1 * 3,2 59,96 72,58
Pakistan 82,81 32 383,4 297,1 5 2,3 9,2
Qatar 11783,3 0 14510 9983,19 6 * 145,99 73,14
Sierra Leone 16,36 68 0 * * 0,9 * 42,84
Siria 356,66 20 * * * * * 69,39
Somalia * * 0 * 8 0,3 * 47,34
Sudan 76,07 40 0 * 8 1,4 * 57,73
Tadjikistan 43,44 60 0 * 9 2 * 64,37
Tunisia 674,84 7,6 0 * 11 6,6 74,4 *
Turcia 1127,32 20 * * 9 3,2 * 71,8
Turkmenistan 615,91 58 * * * * * 61,19
Uzbekis tan 91,5 28 * 7,4 * * 64 *
Yemen 205,09 45,2 * * * * 60,97 *
* lipsă date
Surse: CIA World Factory, 2002. World Development Indicators, 2002, CD -ROM, Washington DC; CIA Worl d Factbook, Dec. 2003, preluat
de pe www.nationmaster.com (ianuarie 2006).

Anexa 6 – Internaționalizarea terorismului fundamentalist islamic

Data Acțiunea teroristă Organizația care a
revendicat -o Consecințe
5 sep. 1972 Asasinarea a 12 atleți israelieni cu prilejul Olimpiadei de la München Septembrie Negru 12 morți
1972 -1973 Asasinarea a trei conducători palestinieni în Franța * 3 morți
1975 Răpirea miniștrilor petrolului, Viena * –
dec. 1973 Masacru la Fiumicino (Italia) Septembrie Negru *
3 feb. 1976 Atac asupra unui autobuz de copii în Djibouti * 11 morți
27 iun. 1976 Deturnarea unui avion Air France la Ennebe, Uganda Septembrie Negru 20 morți,
100 răniți
11 dec. 1976 Luarea de ostateci la reședința diplomatului japonez, Lima, Peru * 18 morți,
25 răniți
23 mar. 1977 Deturnarea trenului 747, Bovensmile, Olanda * –
13 oct. 1977 Deturnarea avionului companiei Lufthansa, Mogadiscio, Somalia * 3 răniți
1977 -1978 Asasinarea a trei conducători p alestinieni în Franța Abu Nidal
(2 atentate) 3 morți
1 aug. 1978 Atentat cu bombă, Bolognia, Italia * 76 morți,
188 răniți
30 apr. 1980 Atentat la Ambasada Iranului, Gate, Londra * 1 mort
18 iul. 1980 Atentat la Paris asupra lui Shapour Bahtiar, fost m inistru al șahului iranian * –
3 oct. 1980 Atentat asupra unei sinagogi din Paris Abu Nidal 4 morți
12 răniți
4 sep. 1981 Asasinarea lui Louis Delamare, ambasadorul francez în Liban * 1 mort
3 apr. 1982 Asasinarea diplomatului israelian Barsimentov
Fracțiunile armate
republicane libaneze 1 mort
9 aug. 1982 Atentat la Paris asupra restaurantului israelian Jo Goldenberg Abu Nidal 6 morți
22 răniți
18 apr. 1983 Atentat la ambasada S.U.A. de la Beirut * 16 morți,
120 răniți
23 oct. 1983 Atentate în Liba n asupra cartierului general american și francez * 299 morți
1985 Răpiri de cetățeni francezi în Liban * –
1985 Atac asupra unui autobuz cu militari americani * 12 răniți
3 apr. 1985 Tiruri de rachete asupra ambasadei iordaniene de la Roma * *
16 sep. 1985 Atentat la Café de Paris din Roma Abu Nidal 40 răniți
7 oct. 1985 Atentat asupra navei Achile Lauro Frontul de eliberare
palestinian 1 mort
27 dec. 1985 Atentate asupra sediilor El Al la Fiumicino și la Viena * 19 morți
19 sep. 1986 Atentat asupra unui avion al companieii franceze UTA * 171 morți
16 apr. 1988 Este asasinat la Tunis, Abu Djihad, numărul doi al OEP OEP 1 mort
15 ian. 1991 Este asasinat Abu Ivad, conducător al OEP Abu Nidal 1 mort
29 dec. 1992 Explozia unei bombe la un hotel din Ade n * 2 morți
23 oct. 1993 Atentat la Mogadiscio (Somalia) * 18 morți
26 nov. 1993 Atentat cu automobil capcană la WTC, New York Al Qaeda 6 morți,
1042 răniți
24 dec. 1994 Deturnarea cursei Air France, Alger * 25 răniți
26 iun. 1995 Tentativă eșuată de a sasinare a președintelui Hosni Mubarak, Addis Abeba * –
13 nov. 1995 Atentat cu automobil capcană la Riad * 7 morți, 60
răniți
18 mai 1996 Tentativă de asasinat asupra președintelui Turciei Suleyman DeMirel * –
25 iun. 1996 Automobil capcană la cartieru l General al aviației SUA, Khobar, Arabia
Saudită * 19 morți,
300 răniți
17 nov. 1997 Atentat cu bombă la Ambasada SUA de la Nairobi Al Qaeda 247 morți,
4500 răniți
Atentat cu bombă la Ambasada SUA de la dar es Salaam Al Qaeda 11 morți,
100 răniți
12 oct. 2000 Atac asupra navei USS Cole, în Golful Aden, Yemen Al Qaeda 17 morți,
39 răniți
11 sep. 2001 Atac cu avioane capcană asupra WTC New York Al Qaeda
Atac cu avion capcană asupra Pentagonului, Washington Al Qaeda
2002 Luare de ostateci la teatru l Dubrovska, Moscova Separatiștii ceceni 158 morți
18 nov. 2002 Atentat la Kuta Beach (insula Bali, Indonezia) Al Qaeda 200 mor’i
3 sep. 2003 Luare de ostateci la o școală din Beslan (Osetia) Separatiștii ceceni 331 morți
11 mar. 2004 Atac asupra unor t renuri din gara Atocha, Madrid Al Qaeda
7 iul. 2005 Atentate în rețeaua de transport a Londrei (metrou și autobuz) Al Qaeda 54 morți,
700 răniți
23 iul. 2005 Atentat cu bombă în stațiunea turistică Sharm -el-Sheikh (Egipt) Al Qaeda 88 morți
Surse: Masso ulié, F. (2003), Conflictele din Orientul Mijlociu , Ed. All, București, p. 98
Simileanu, V. (2003), Asimetria fenomenului terorist , GeoPolitica, Ed. Top Form, București, pp. 164 -165