Aspecte istorice privind Epis copia Constanței în perioada 1923 -1950 CONDUCĂTOR DOCTORAT: PR. PROF. UNIV. DR. N ECHITA RUNCAN DOCTORAND: PR. BRUTARU… [600908]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA
DEPARTAMENTUL ȘCOLII DOCTORALE DE TEOLOGIE
DOMENIUL DE DOCTORAT: TEOLOGIE

REZUMAT
TEZĂ DE DOCTORAT

Aspecte istorice privind Epis copia Constanței
în perioada 1923 -1950

CONDUCĂTOR DOCTORAT:
PR. PROF. UNIV. DR. N ECHITA RUNCAN

DOCTORAND: [anonimizat]. BRUTARU M. CLAUDIU COSMIN

CONSTANȚA
2014

2

CUPRINS

Abrevieri
Introducere
Capitolul I – Retrospectivă istorică asupra creștinismului dobrogean
1. Dobrogea până la ocuparea ei de către turci
2. Dobrogea sub stăpânirea otom ană
3. Istoria modernă a Dobrogei
4. Dobrogea și Cadrilaterul
Capitolul al II -lea – Reactivarea Episcopiei Tomisului (1923 -1950)
1. Premise istorice pentru (re -)înființarea Episcopiei Constanței
2. Bazele juridico -canonice ale reactivării Episcopiei Constanței
3. Jurisdicția Episcopiei Constanței
4. Organizarea Episcopiei Constanței în perioada 1923 -1950
5. Evoluția vieții bisericești dobrogene în Episcopia Constanței
Capitolul al III -lea – Ierarhii Tomisului în perioada 1923 -1950
1. Primul Episcop al Tomisului – P.S.S. I LARIE TEODORESCU
a. Note biografice
b. Slujirea eclesiastică
c. Instalarea ca episcop
d. Activitatea episcopală
e. Palatul Episcopal
f. Activitatea de cărturar a P. S. Episcop Ilarie
2. Episcopul GHERONTIE NICOLAU
a. Note biografice
b. Activitatea episcopa lă
c. Opera muzicală a Episcopului Gherontie Nicolau
d. Catedrala Sf. Petru și Pavel
e. Seminarul Teologic din Constanța
f. Școala de Cântăreți Bisericești
g. Celelalte slujiri și preocupări ale P.S. Gherontie
3. Episcopul Locotenent al Constanței, EUGENIU LAIU
a. Repere biografice
b. Activitate pastoral -misionară
c. Activitate culturală
d. Ctitor de lăcașuri sfinte
e. Activitatea social -caritativă
4. Episcopul CHESARIE PĂUNESCU
a. Repere biografice
b. Activitate pastoral -misionară
c. Activitate cult urală
d. Ctitor de lăcașuri sfinte
e. Activitatea social -caritativă
Capitolul al IV -lea – Cultele minoritare din Dobrogea în perioada 1923 -1950
a. Cultul creștin ortodox
b. Cultul mahomedan
c. Biserica ortodoxă de rit vechi
d. Cultul Catolic

3
e. Biserica pr otestantă
f. Mozaismul
Capitolul al V -lea – Învățământul românesc în Dobrogea în perioada 1923 –
1950.
1. Primele începuturi de școală în Tulcea
2. Învățământul în Dobrogea de sud
3. Întemeietori de școală românească în Dobrogea
a. Dascălul Costache Petrescu
b. Preotul Dimitrie Chirescu
c. Ieromonahul Nifon Bălășescu
4. Cultura
a. Dobrogea de sud (județele Caliacra și Durostor)
b. Județul Constanța
c. Județul Tulcea
5. Muzica religioasă
Capitolul al VI -lea: Viața creștină din Dobrogea reflectată în presa locală din
perioada 1923 -1950
1. Despre începuturile presei religioase în România
2. Presa dobrogeană
a. Publicații dobrogene laice
b. Publicații dobrogene religioase
c. Presa din Cadrilater
Capitolul al VII -lea: Episcopia Constanței și instaurarea c omunismului (1948 –
1950)
1. Situația Bisericii Ortodoxe Române după 1945
a. Instaurarea Republicii Populare Române 1947
b. Apelul Bisericii pentru Marea Adunare Națională Constituantă 1948
c. Anularea Concordatului 1948
d. Alegerea I. P. S. Patriarh Justini an 1948
e. Legea pentru regimul general al cultelor 1948
f. Biserica și Constituția 1949
2. Biserica din Dobrogea la începutul dictaturii comuniste (1945 -1950)
Concluzii
Anexa
Bibliografie selectivă
Curriculum Vitae
Declarație

4

Dato rită legăturilor mele spirituale deosebite cu biserica din provincia Dobrogea, teza pe
care am ales -o în domeniul Teologiei privește cele mai reprezentative aspecte istorice din viața
bisericească dobrogeană și este din subdomeniul Teologie istorică, iar p entru a reuși o cercetare
interdisciplinară, cuprinzătoare și în profunzime am ales “Episcopia Constanț ei” în “perioada
1923 -1950”. Știu sigur că această teză “ Aspecte istorice privind Epis copia Constanței în
perioada 1923 -1950 ” nu a fost aleasă ca temă pe ntru o lucrare de doctorat la noi în țară în ultimii
10 ani. Nu ascund că m -au ajutat în această direcție exercițiul și eforturile pe care le -am depus
participând la crearea volumului de cercetare istorică asupra personalității și lucrării preotului
Stavro for Niculae V. Paveliu care a lăsat o bogată moștenire spirituală locuitorilor orașului de la
malul mării: bisericile Adormirea Maicii Domnului 1 și Sfântul Gheorghe, ambele monumente
istorice. (vezi Ionuț Druche, preot Claudiu Cosmin Brutaru, Viața preotu lui Nicolae Paveliu:
1929 -2014: 25 de ani de la trecerea la Domnul ; apare cu binecuvântarea IPS Teodosie,
arhiepiscopul Tomisului, la Constanța: Editura Arhiepiscopiei Tomisului, 2014).
Îmi doresc să argumentez în această teză că slujirea ierarhilor dobrog eni și înființarea
Eparhiei dobrogene a Tomisului au produs întotdeauna consecințe extraordinar de bune asupra
vieții credincioșilor din această provincie, consecințe care s -au extins asupra întregii ortodoxii
românești, iar dintre toate perioadele istoric e, pe mine mă interesează în mod deosebit perioada
1923 -1950, în care a fost reactivată Episcopia Constanței.
În Dobrogea de astăzi, străvechiul pământ al Scythiei Minor, au păstorit de -a lungul
istoriei creștine ierarhi care s -au remarcat prin mărturia l or creștină deosebită și prin eforturile
susținute pentru promovarea vieții bisericești. Dintre aceștia, îi prezentăm în lucrarea noastră, cu
deosebire, pe cei care au păstorit această provincie românească în perioada 1923 -1250, timp în
care a înființat Ep iscopia Constanței, continuatoare a străvechii Mitropolii a Tomisului. Episcopii
în jurul cărora a pulsat o intensă viață bisericească în perioada amintită au fost : Ilarie
Teodorescu, Gherontie Nicolau, și Chesarie Păunescu, la care mai putem adăuga și pe Eugeniu
Laiu, ca locotenent al acestei eparhii pentru o perioadă de aproape doi ani.
Punct strategic important, loc de întretăiere a unor drumuri comerciale însemnate ale
continentului, Dobrogea începe să capete o valoare sporită în condițiile în care Dun ărea a devenit
arteră comercială de prim rang pentru comerțul european…. Transhumanța așa cum o vom
vedea, a avut un rol important…pretutindeni, în satele dobrogene; alături de locuitorii străvechi
ai pământului, a adus la un loc români din toate prov inciile. Datorită acestui fapt, ținutul
Dobrogei, prezintă aspectul unei Dacii în miniatură, motiv pentru care îl considerăm
reprezentativ pentru poporul român… Și dacă Dobrogea și -a putut păstra virtuțile productive în

5
urma gravelor repercusiuni provocate de s tăpânirea otomană, aceasta s -a datorat faptului că
provincia n -a putut fi ruptă de spiritul economic și implicit religios, al țărilor române, în care era
integrată atât de puternic.
Pentru a cunoaște cât mai cuprinzător viața religioasă a Episcopiei Consta nței considerăm
util să procedăm în lucrarea noastră, la o expunere a istoriei religioase a provinciei Dobrogea pe
care o vom împleti cu istoria încărcată de semnificații a orașului Constanța.
Istoria orașului de reședință Constanța se confundă cu a provin ciei Dobrogei și împreună
se pierd în legendele trecutului, începând cu timpurile preistorice, putem deosebi în această
minunată istorie câteva mari perioade care se pot circumscrie în periodizarea generală a istoriei
românilor:
1. Istoria Dobrogei în per ioada antică.
2. Istoria Dobrogei în perioada medievală.
3. Istoria modernă a Dobrogei.
4. Istoria contemporană a Dobrogei.
Dacă la modul teoretic putem realiza această împărțire, când un cercetător încearcă să
vorbească despre viața bisericească din Dobro gea – păstrând chiar și această sumară cronologie -,
vom constata că este limitat de numărul foarte mic al lucrărilor care acoperă acest subiect, lucrări
ce se împuținează cu cât ne îndepărtăm de prezent; totuși, documentele care pot aduce lumină în
subiec tul acestei lucrări, deși sunt insuficiente sau greu accesibile, ele nu lipsesc, și prin urmare
un rezultat se poate obține, chiar dacă această întreprindere presupune un mare efort și ar
prezenta unele lacune.
Leagănul civilizației noastre din timpurile străvechi, Dobrogea face astăzi obiectul unor
ample studii și investigații arheologice ale căror baze au fost puse de neobosiți istorici și
arheologi de renume ca Vasile Pârvan, Ion Barnea, Radu Vulpe și alții care au dezbătut
numeroase aspecte interesante și de multe ori problematice în conjunctura specifică a bisericii
române.
Datorită așezării sale, Dobrogea cunoaște o înfloritoare dezvoltare și orașele -cetăți de pe
țărmul mării vor avea de foarte timpuriu legături comerciale și culturale cu vestite cent re din sud –
estul Europei și din Orientul Apropiat. Poziția sa geografică devine foarte curând invidiată și
privirile cuceritorilor o caută din ce în ce mai mult. Ajungând prin anii 28 -24 î.d.Hr., sub
stăpânirea romană, Dobrogea a cunoscut din plin procesul de romanizare, sutele de inscripții ca
și numeroasele ruine de așezări atestând prezența și continuitatea populației daco -romane în
aceste ținuturi.
Potrivit celor mai avizate perso nalități istorice, în timpul când se producea această
romanizare, apare ș i creștinismul, care prin Sfinții Apostoli a început a se răspândi chiar din

6
primul secol al erei noastre. În Dobrogea acelor timpuri, oficial numită mai apoi Scythia Minor,
după tradiție cuvântul Evangheliei a fost semănat de Sfântul Apostol Andrei.
Pe vr emea stăpânirii romane, provincia noastră s -a numit “Țara Geților”, pentru că
elementul predominant era cel getic. Strabon îi zice “Scythia Minor”. Ovidiu și Plinius cel
Bătrân nu pomenesc nimic de Sciți, dar, se știe că Sciții din nordul Dunării, pe timpu l decăderii
Geților și Macedonenilor, fac incursiuni în Dobrogea, și după scrierea lui Demetrius de Kalatis,
Sciții ocupă gurile Dunării, până la râul “Zyras”, Valea Batovei de astăzi.
Dintre provinciile românești, Dobrogea a fost cea mai înstrăinată de ța ră și asta pentru că
în decursul veacurilor a avut soarta cea mai vitregă în ce privește viața națională și creștinească.
Măcar că începuturile românești sunt foarte vechi în această provincie și măcar că viața creștină
e mai veche, mai frumoasă și mai int ensă decât în oricare altă parte a țării, totuși datorită
împrejurărilor istorice ulterioare, cu totul nefavorabile unei dezvoltări de viață românească și
creștină, Dobrogea a rămas din multe puncte de vedere în urma celorlalte provincii românești.
Situați a geografică a făcut din ținutul acesta dintre Dunăre și Mare, o răspântie a tuturor națiilor
și stăpânirilor din Europa Orientală. Astfel încât elementul românesc, oricât de puternic ar fi fost
el odată, cu timpul, a slăbit dar, a reușit să se mențină, at ât cât s -a menținut, numai cu multe
sacrificii.
Pentru motivele acestea și pentru altele, ortodoxia noastră în Dobrogea n -a putut să se
manifeste așa cum a făcut -o în celelalte ținuturi românești.
Atât în Dobrogea cât și în toată Dacia Aureliană, creștini smul s -a răspândit și a evoluat
încă din primele secole ale erei creștine, după plecarea Sfinților Apostoli în lume, pentru
predicarea evangheliei.
Alături de propovăduirea apostolică provincia noastră a beneficiat și de măsuri ale
conducătorilor laici car e au condus la răspândirea creștinismului la noi. Astfel, împăratul Traian
a adus coloniști și legionari în Dacia, din toate părțile imperiului, dar mai ales din Peninsula
Balcanică, din Asia Micăși din Siria. Acolo deja erau comunități creștine destul de puternice și
numeroase, pe la sfârșitul veacului I după Hristos, în urma predicării Evangheliei de către
Apostoli și în special de Apostolul Pavel, care a predicat și în Peninsula Balcanică.
Între coloniștii și soldații aduși de Traian în Dacia, desigur c ă în cele trei veacuri de la
început, au fost și prin cetățile grecești de pe malul mării, și care erau destul de înfloritoare în
Scythia mică (Dobrogea de astăzi), mulți creștini, care la rândul lor au propovăduit Evanghelia și
în Dacia Traiană mai ales c ă tradiția și istoricii ne spun că Apostolul Andrei a predicat și la Sciți.
Sciții care au locuit în teritoriul unde se află astăzi Dobrogea au dat denumirea romană a acestei
provincii: Scythia Minor.

7
Probabil au fost între ei și dintre creștinii urmăriți și persecutați de împărații romani în
centrele mari din inima imperiului, care se vor fi refugiat în această provincie nouă, cucerită de
Traian, dar unde autoritățile romane vor fi fost mai puțin pornite împotriva lor, iar cu începere
din secolul al IV -lea, din timpul împăratului Constantin cel Mare, situația lor începe să se
schimbe în sensul unei libertăți totale de exprimare a credinței, după Edictul de toleranță de la
Milan.
Indiferent pe ce cale vor fi ajuns creștinii în Scythia Mică sunt cunoscute suf iciente probe
conform cărora cel puțin la sfârșitul secolului al III -lea și începutul celui următor prezența
acestora aici este mai presus de orice îndoială, mulțimea lor fiind chiar destul de însemnată. O
dovedesc, desigur, multele vestigii creștine, de m ai apoi – basilici, inscripții, obiecte de cult ș. a.
-, descoperite până acum în Dobrogea și mai cu seamă numărul impresionant al martirilor care
au stropit cu propiul lor sânge pământul acestei provincii în timpul prigoanei dezlănțuite din
porunca împăra tului Dioclețian (284 -305). Acest fapt din urmă, mai ales, atestă prezența
creștinismului aici, vechimea și vitalitatea lui și lasă să se întrevadă că Biserica avea nu doar o
oarecare organizare, ci o perfect canonică organizare, ca episcopie și mitropolie , potrivit tuturor
așezămintelor bisericești ale timpului, înainte chiar de apariția istorică a Patriarhiei Ecumenice,
așa cum remarcabil o demonstrează renumitul profesor de drept canonic Pc. Pr. Nicolae V. Dură.
Numărul din ce în ce mai sporit al crești nilor ca și starea înfloritoare a provinciei
impuneau pentru aceste ținuturi înființarea unei eparhii, lucru care s -a și întâmplat de altfel. Este
vorba de episcopia și ulterior mitropolia Tomisului, al cărei început, se crede, urcă la sfârșitul
secolului al III -lea, funcționând apoi neîntrerupt aici, până în secolele VI -VII, potrivit
documentelor, și care își întindea jurisdicția peste întreaga Scythia Minor, și există suficiente
temeiuri să credem că și peste creștinii din sudul Moldovei și estul Muntenie i, spre arcul
Carpatic – deși aceste lucruri nu fac obiectul lucrării noastre.
Considerațiuni de ordin istoric sau po litic au făcut adeseori, ca acee ași unitate geografică
– Dobrogea – să aparțină mai multor state și să poarte, uneori, numiri diferite.
Cea mai veche mențiune a Dobrogei cu numele de Scythia se întâlnește într -o inscripție
greacă datând de la începutul secolului al II -lea î.d.Hr., descoperită la Histria.
Între istoria românilor din dreapta Dunării și a celor din stânga fluviului au existat multe
asemănări, mai ales în planul vieții materiale și al raporturilor interumane, dar și o serie de
deosebiri, unele esențiale, mai cu seamă în ceea ce privește destinul lor politic, dar, întotdeauna,
în provincia sud dunăreană, românii au reprezentat o constantă a locuirii cu o mențiune specială
pentru nordul zonei, unde numărul lor era mărit de transhumanța mocanilor, pendularea
locuitorilor de peste Dunăre și a secerătorilor munteni, stabiliți uneori cu acordul autorităților, iar
o serie de elemente p ăstrate în diferite izvoare și documente locale elaborate de -a lungul

8
secolelor XV -XVIII confirmă vechimea elementului românesc, prezent sub forma „unei
numeroase populații autohtone de agricultori, păstori, crescători de vite, pescari, meștesugari și
negu stori, care au dat nume românești, unele foarte expresive și caracteristice, așezărilor,
cursurilor de apă, dealurilor, ostroavelor, lacurilor, iezerelor și grindurilor din Deltă”.
Dobrogea, ținut încărcat de o lungă și bogată istorie, fascinantă și atract ivă prin
diversitatea culturală, etnică, religioasă și de civilizație, marcată fundamental de poziția
geografică între două continente, Europa și Asia, a jucat permanent un rol major în evoluția
istorică a poporului român dar și în cea a sud – estului euro pean. Astfel, ținutul pontic a devenit,
în perspectiva istoriei, o piesă de bază a evoluției însăși a poporului român, de la apariția sa în
spațiul istoric carpato -danubiano -pontic până în prezent.
Dobrogea sau “Regiunea dintre Dunărea inferioară și Marea Neagră constituie o parte
integrantă și unitară a vetrei carpato -dunăreano -pontice în care istoria a pulsat cu deosebită
vigoare din timpuri imemoriale.”
Între provinciile istorice ale României, Dobrogea este teritorial și demografic printre cele
mai mici, reprezentând circa 6,5% ca suprafață și 4,5% ca număr de locuitori, raportate la nivel
național. Cu toate acestea, Dobrogea se constituie într -o realitate geografică, etnografică și
religioasă pe cât de bine delimitată, pe atât de variată și complexă.
Istoria modernă și contemporană a impus și în acest teritoriu românesc evoluția spre
modernitate, deschiderea spre Occident, lentă dar sigură pe calea dezvoltării și revenirii la
identitatea proprie, trasată de secole de istorie și rădăcinile trecutului, pie rdute în negura
vremurilor.
La răscrucea marilor drumuri de întrepătrundere a civilizațiilor dacă, greacă și romană,
Dobrogea, unde Bizanțul și -a exercitat timp îndelungat stăpânirea, este cea dintâi provincie a
țării noastre ce intră în paginile istoriei.
Această poziție geografică a provinciei, între stepele Europei răsăritene și strălucitul
Bizanț medieval, a dus la transformarea Dobrogei într -un drum al migrației popoarelor și loc de
desfășurare a războaielor ruso -turce, ce culminează în veacurile al X VIII-lea și al XIX -lea, cu
grave urmări pentru viața localnicilor, și totuși, documentele rămase, notele de călătorie,
însemnările făcute pe vechile cărți bisericești atestă existența a numeroase epitropii de la Tulcea
la Turtucaia, iar reputatul cercetăto r de arhive Tudor Mateescu a identificat, de asemenea, pentru
secolele XVIII – XIX zeci de nume de preoți, dascăli și cântăreți români, slujitori ai bisericilor
din Cernavodă, Ostrov, Oltina, Turtucaia, Măcin, Isaccea, Hârșova, Beștepe, Beilic, Garvăn,
Dăieni, Nalbant, Babadag, Rasova, Luncavița, Zebil, Niculițel, Tulcea, Sulina și multe altele.
Elementul românesc a persistat aici, el avea puternice rădăcini. Se știe că printre primele
mențiuni documentare despre români sunt cele referitoare la românii din spre Pontul Euxin.

9
În legătură cu numele Dobrogei s -au încercat multe explicații. După unele, fanteziste,
numele ar veni de la populația Dόberes, menționată de Herodot. După altele, ar deriva din
cuvinte care exprimă particularități geografice și fizice a le teritoriului: dobro (sl.=bun) , dobrite,
(sl.=pămâmt pietros, neroditor). Există și ipoteze care, luând în considerare trecutul turcic al
Dobrogei (de la avari și bulgari, în secolele VI -VII, până la pecenegi, uzi și cumani, în secolele
XI-XII la seluki zii lui Izzed -Din Kaikavus II și San Saltuk Dede din secolul al XIII -lea) , aduc în
discuție termeni vechi turcești: Berğan/Burğan menționat de geograful arab din secolul al XII –
lea, Idrisi , sau dbu bruğan (dbu=conducător, bruğan=valam propugnaculum).
Dar cele mai multe adeziuni științifice s -au îndreptat spre explicație prin eroul eponim,
anume despotul Dobrotici. Locuțiunile cu sensul de “stăpânirile/țara/despotatul lui Dobrotici”
datează din a doua jumătate a sec. al XIV -lea, și sunt din surse latine sa u grecești. Dar fonetismul
actual al numelui – Dobruca/Dobrogea – îl găsim în sursele otomane. Cele mai vechi mențiuni
documentare otomane ale “țării” Dobrogea, sunt din prima jumătate a sec. al XV -lea, Dobruca
ili, Sabra -i Dobruca (stepa deșertică Dobroge a) în sursele narative sau Dobruca și Dobruca
vilayetleri (ținuturile Dobrogea), în documentele de cancelarie din primele două decenii ale
secolului al XVI -lea. Toate teoriile asupra numelui Dobrogea, au pendulat între originea slavă și
turcică (sau turcic ă slavizată) a acestui toponim. Iar derivarea numelui țării din cel al
conducătorului său, Dobrotici, a avut și ea de rezolvat problema originii slave, turcice (cumane)
sau românești a numelui acestui erou eponim, problemă care nu a întrunit încă unanimita tea în
rândul specialiștilor.
Dintre toate neamurile câte s -au așezat în Dacia, după retragerea legiunilor romane, nici
unul nu are atâta însemnătate pentru istoria poporului nostru ca Slavii, ce s -au așezat în mare
număr și în toate părțile ei nu numai î n unele regiuni, cum s -a crezut multă vreme, iar populația
romanică este dislocată de valurile repetate și puternice ale Slavilor. Ei joacă în ținuturile
dunărene rolul pe care l -au jucat în apus neamurile germanice (rezultate din amestecul
locuitorilor de limbă latină din imperiu cu barbarii care s -au așezat în țările respective). S -a
întâmplat însă ca procesul etnic să se desfășoare în chip contrar pe cele două maluri ale Dunării :
la miazăzi, favorabil Slavilor, și unde s -a născut poporul Bulgar, iar la miazănoapte defavorabil
lor, slavii fiind asimilați în poporul român.
După crearea statului bulgaro -slav, la sud de Dunăre, pe teritorii aparținând până atunci
Imperiului Bizantin, fosta provincie Scythia Minor a continuat să fie considerată ca parte
integrantă a Imperiului, însă lipsa unei organizații administrative și a unei armate stabile, a făcut
ca noul stat bulgar să -și întindă stăpânirea și asupra Dobrogei, între anii 681 -971, fără ca ea să fie
totală, constantă sau continuă.

10
Totuși, bulgarii nu su nt la origine slavi, sau mai precis nu sunt doar slavi, ci fac parte din
marea familie a neamurilor de limbă turcă și anume din grupa occidentală a lor, peste care s -a
adăugat populația de origine slavă. Amintim acest lucru deoarece și bulgarii au jucat un rol
important în istoria Dobrogei. Când se vorbește de influența bulgară asupra noastră, trebuie să se
înțeleagă prin urmare nu acea populație străveche, de natură turcească și despre care suntem
puțin informați, ci mai ales de influența Slavilor care au asimilat pe bulgarii de la care am
împrumutat noi alfabetul chirilic precum și o serie de elemente în viața de stat.
Ascensiunea bulgarilor în teritoriile românești începe cu pecenegii care vin pe la anul
890. În urma victoriei împăratului Ioan Tzimisckes (969-976) împotriva slavilor, partea de nord –
est a Bulgariei a trecut sub stăpânirea bizantină, până la granița de altădată a Dunării de Jos,
aceste teritorii fiind organizate într -o unitate administrativ -teritorială numită „themă”și condusă
de un strateg , cu reședința la Durostorum. Această themă, din a doua jumătate a secolului XI -lea
s-a numit „Paristrion” sau „Paradunavis” sau „Paradunavon” (de lângă Dunăre).
În perioada năvălirii popoarelor barbare (sarmații, hunii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii,
pecenegii și cumanii, și în sfârșit tătarii), care a ținut timp de o mie de ani, soarta Bisericii și a
poporului băștinaș, cârmuit de ea, a fost destul de grea și nesigură. În acest timp, creștinii din
aceste părți își găseau scăparea în munți și păduri, c are se întindeau în adevărați codri – exemplul
codrilor Vlăsiei, sau Vlahilor – de la munte până la mare, și unde duceau o viață patriarhală cu
credința și obiceiurile lor. Știm cu certitudine că la Silistra de astăzi a existat o Episcopie, pe
malul drept al Dunării în apropiere de două cetăți romane puternice: Axiopolis și Sucedava,
episcopie care a fost ridicată la rangul de Mitropolie. Ea se numea Durostorum și a avut o
existență mai îndelungată decât alte Episcopii. Aici erau așezate toate autoritățile administrative
și militare, alături de care era și cea bisericească, reprezentată prin Mitropolia Durostorum –
supranumită și Dristra – care cu timpul și -a întins jurisdicția asupra întregii Dobroge.
Dar cei mai mulți dintre români au fost cuceriți și sup uși de slavii care i -au cotropit, și
alături de care au trăit ceea ce a făcut ca ei însiși să nu fie jefuiți de alte popoare, cum dovedește
încercarea de ocupare a teritoriilor noastre din partea avarilor. Și este chiar caracteristic faptul că
regiunea loc uită majoritar de români și numită de către Slavi Vlașca adicăȚara Vlahilor sau Țara
Românilor – căci aceasta înseamnă cuvântul Vlah – se găsește la șes, nu la munte.
Dar Patriarhia bulgară de Durostorum, recunoscută de împăratul Roman Lekapenul, din
interese politice, a fost desființată, iar în locul ei s -a creat o mitropolie, dependentă de Patriarhia
de Constantinopol și nu este exclus ca sub jurisdicția acesteia să fi ajuns și unele episcopate de
pe teritoriul de azi al Dobrogei (Dinogeția, Noviodunum, T roesmis, Axiopolis etc.).

11
Cumanii apar în ținuturile noastre pe la jumătatea secolului al XI -lea (1057), când bat pe
Pecenegi și le ocupă așezările. Stăpânirea lor durează până la venirea Tătarilor (1241), așadar
timp de aproape două secole.
La sfârșitul secolului al XI -lea, avem, datorită Anei Comnena, o informație despre
existența unor conducători locali de la Dunărea de Jos (Tatos, Sestlav și Satzas).
În urma unei răscoale provocată de frații Români Petru și Asan, la 1185, se îndepărtează
ascultarea im pusă românilor față de Ohrida, de către Vasile II Bulgaroctonul, și se întemeiază
din nou, între Dunăre și Balcani, regatul al II -lea Româno -Bulgar – sub cei doi frați, care este
organizat mai ales de Ionițăși apoi de Ioan II Asan. Ioniță este încoronat de Papa Inocențiu de la
Roma ca împărat, în anul 1204 luându -și reședința la Târnova.
Cu această ocazie, el depune jurământ de credință Papei împreună cu Arhiepiscopul de
Târnova, căruia i se dă titlul de Primat, înlocuindu -se astfel acela de Patriarh. Legăt ura aceasta
nu a durat mult căci în 1235, Ioan Asan II dobândește de la Patriarhul de Constantinopol,
recunoașterea Primatului de Târnova ca Patriarh și supune Biserica Româno -Bulgară din nou sub
jurisdicția Constantinopolului.
În sec. XIII Bizantinii des emnează în Dobrogea, pământuri Sultanului Seleucid Izzedin și
mai mult de 10.000 de familii turcești asiatice se stabilesc aici, pentru a emigra mai târziu în
Crimeea.
Prin sec. XIV, regatul Româno -Bulgar, despărțindu -se în mai multe părți și Biserica
începe să se desfacă. Unii Mitropoliți, ca cel de la Vidin, tindeau spre independență, alții
preferau sățină de Constantinopol, până ce în fine regatul Româno -Bulgar este nimicit de Turci
în bătălia de la Cosovo, la 1389, și Baiazid I preface Bulgaria în pașa lâc turcesc. Odată cu
regatul dispare și Patriarhatul de Târnova.
Astfel, în prima jumătate a secolului al XIV -lea, partea de nord a Dobrogei, inclusiv
orașul Vicina, a ajuns sub stăpânirea lui Basarab I, domnul Țării Românești, iar Mircea cel
Bătrân a oc upat mai multe cetăți, pentru ca ele să nu cadă sub stăpânirea turcilor. Cu ajutorul
populației locale, Mircea a alungat pe turci din Dobrogea, alipind -o, împreună cu Durostorumul,
Țării Românești. De aceea, în 1389, el a adăugat la titlul său și pe acela de stăpânitor „al părților
Podunaviei” = “de lângă Dunăre”.
Despre o organizare bisericeascăîn secolele XIII -XIV în Dobrogea avem o referire la
Mitropolia Vicinei, menționată și în Alexiada Anei Comnena (sec. XI). Pentru localizarea
Vicinei s -au propus: Mă cin, estuarul dunărean în fața Isaccei, Somova (toate în partea de nord a
Dobrogei, în apropierea Dunării), iar mai nou în ostrovul de la Păcuiul lui Soare, la cca 18 km de
Silistra.

12
În prima jumătate a secolului al XIV -lea însemnătatea Vicinei începe să s cadă, datorită
incursiunilor tătarilor, care au și ocupat -o în primii ani ai secolului al XIV -lea. După mitropoliții
Macarie și Chiril din această primă jumătate de secol, ultimul mitropolit de Vicina a fost Iachint,
care, în mai 1359, la stăruințele voiev odului Nicolae Alexandru al Țării Românești (1352 -l364),
a fost recunoscut de patriarhul ecumenic Calist I ca mitropolit al Ungrovlahiei.
Vedem așadar că mult înainte de întemeierea politică a celor două Principate române, la
Silistra și în toată Dobrogea exista o organizare bisericească destul de înfloritoare, cu Episcopi și
Mitropoliți.
Un destin aparte l -a avut Dobrogea pe timpul lui Mircea cel Bătrân, care printr -un
document din 23 noiembrie 1406 se declara ca “…domn de ambele părți de peste toată Du nărea
și până la Marea cea Mare.”
După moartea lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea a fost treptat cucerită de turci, intrând în
sistemul administrativ otoman spre sfârșitul secolului al XV -lea, când “devine un ținut islamic,
integrat Sangeacului și Silistrei.”
Despre stăpânirea otomană asupra Dobrogei se pot spune numai câteva lucruri și anume
că, turcii dobrogeni deși au devenit stăpâni, ei au rămas totdeauna simpli coloniști, începând cu
veacul XV -lea, când sultanii din această vreme puseseră stăpânire pe toa te cetățile din dreapta
Dunării până la guri. Ei s -au purtat ca niște stăpâni, au dat legi, au adus coloniști, au înlocuit
multe nume dobrogene cu nume turcești, dar nu au reușit să schimbe natura românească a
populației dobrogene.
În ce priveș te viața rel igioasă, trebuie spus că turcii îngăduiau creștinilor să
supraviețuiască, adică se închine în legea lor și să -și ridice case de rugăciuni, dar cu restricția,
însă, de a nu depăși în vreun fel pe musulmani, și le îngăduiau a face case de rugăciuni mici, făr ă
turle și fără clopote, și numai cu firman de la Poartă.
În împrejurările acestea s -au scurs câteva veacuri (sec. XV —XIX) pentru ortodoxia din
Dobrogea. Până la 1878, aici erau puține biserici și creștinismul se limita doar a supraviețui.
Ca punct de tre cere spre Țările Române și teatru de bătălie al armatelor ruse și turce,
Dobrogea a cunoscut astfel un proces continuu de imigrație și emigrație sub stăpânirea otomană.
Băștinașii Dobrogei erau porecliți dicieni. Peste ei au venit băjănarii, cojanii, ca s ă scape
de dajdii și podvezi către boeri și domnie. Ei treceau în «Țara Turcească» fiindcă auziseră că e
pământ mult și ieftin «la turc». Cei din județul Tulcea sunt mai mult moldoveni veniți din sudul
Basarabiei, Covurlui, Râmnicul -Sărat și Brăila. Cei di n județul Constanța sunt din Ialomița,
Buzău, Râmnicu -Sărat, Vlașca, Ilfov și de pe Olt. Așa au curs mereu până au fost aduși coloniștii
(după 1880) din Muntenia și Oltenia iar mai târziu, veteranii războiului 1877. Dar aceia care au
întărit populația româ nă, prin număr și cuceriri economice, sunt mocanii din satele vecine

13
Sibiului și Brașovului, urmașii ciobanilor străbătători seculari ai stepei până la Mare. Fără ei n –
am fi avut o Dobroge românească cum e azi.
După războiul de la 1877, Bulgaria emancipân du-se de sub jugul turcesc și devenind stat
de sine stătător, viața religioasă la Silistra capătă un colorit pur bulgăresc. Nu se mai slujește în
biserică decât slavonește, de preoții bulgari, iar o intensificare a vieții bisericești în zona Caliacra
se fa ce abia după 1877 până în 1913, când Cadrilaterul se afla sub stăpânirea bulgară și după
1913 până în 1940 când se află sub stăpânirea românească, iar viața bisericească a cerut o
imperioasă organizare.
Prin unirea principatelor, începe istoria modernă a României , care se va împlini odată cu
revenirea Dobrogei în componența statului român, moment la care începe istoria modernă și
pentru provincia Dobrogei.
A doua jumătate a secolului al XIX -lea înregistrează pentru istoria României, inclusiv a
Bisericii Ort odoxe Române o seamă de evenimente esențiale: Unirea Principatelor, realizată la
24 ianuarie 1859 și constituirea statului român modern, obținerea Independenței de stat, la 9 mai
1877 prin războiul de independență (1877 -1878) cu re -alipirea Dobrogei de Nor d la țară, în urma
Congresului de la Berlin din vara anului 1878, proclamarea Regatului (1881) și acordarea unor
largi drepturi și libertăți democratice, la care se adaugă obținerea, în 1885, a autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române, au fost de natură să d etermine creșterea prestigiului și importanței tânărului
stat român în sud -estul Europei, o regiune în care lupta popoarelor pentru autodeterminare
politico -statală se intensifică, la sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul secolului XX,
concomitent cu agravarea crizei din marile imperii, a căror existență devenea tot mai anacronică.
În acest context, în anii 1912 -1913, au loc cele două războaie balcanice și Conferința de
la București, care adoptă, la 10 august 1913, Tratatul de pace, semnat de părțile aflate în conflict:
România, Turcia, Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru. Conform articolului II al Tratatului de
pace, granița sudică dintre România și Bulgaria “va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia, ca
să ajungăîn Marea Neagră la miazăzi de Ekr ene”.
Intra astfel în componența statului român o nouă parte din vechea Dobroge, cu o
suprafață de aproximativ 7.770 km 2 și o populație în jur de 280.000 de locuitori, teritoriu care
avea să intre în istorie sub numele impropriu de Cadrilater.
Le urmeaz ă Marea Unire din 1918 moment fundamental în istoria poporului român, când
Ardealul s -a unit cu țara mamă, și România, devine o țară nouă, nu numai geografic și
administrativ, dar și din punct de vedere sufletesc și cultural; o țară nouă nu numai prin fapt ul că
mai multe provincii s -au strâns la un loc – extensiune geografică, – nouă din punct de vedere
administrativ, pentru că ordinea publică trebuia să fie asigurată de acum, când diferitele provincii
erau unite la un loc într -un stat unitar, dar nouă, mai ales prin noua închegare a sufletului

14
românesc, și problema, care s -a pus după întregirea neamului, a fost problema consolidării.
Reforme noi au trebuit să desăvârșească ceea ce s -a făcut prin întregire: împroprietărirea
țăranilor, votul universal, modifi carea Constituției în 1923, reforma administrativă din 1925,
legea învățământului primar și secundar, atâtea reforme care s -au înfăptuit cu scopul de a se
ajunge ținta principală, consolidarea țării. Nevoia constantă de aproape 15 ani, rămâne totuși
unitat ea sufletească a neamului nostru, căci — încă odată — România a început să devină o
altățară, cu alte condițiuni sociale, alte aspirații și alte nevoi… Factorul moral este cheia
echilibrului în societate. Aci se pune problema religiei, care este una dint re manifestările prin
excelență ale spiritului.
Și oricât de mare va fi fost criza economică sau financiară, care atrăgea privirile tuturor,
exista o criză mai mare decât toate, era criza morală, și atunci acțiunea de consolidare a
României trebuia dusă în mod obligator pe această cale a moralului. “Pe baza religiei și moralei
va fi alcătuită România Nouă și numai astfel ea își va afirma rolul ei în concertul tuturor
celorlalte popoare… Idealul modern este, trebuie să fie creștin.”.
Așadar, toate aceste schimbări, în plan intern și extern, cereau schimbările politice de la
începutul secolului al XX -lea determinând afirmarea unui statut corespunzător și Bisericii
Ortodoxe Române, adică ridicarea acesteia la rang de Patriarhie.
Iar în Dobrogea, se punea pr oblema, odată cu revenirea ei la țară, a unei reorganizări și
reconfigurări a vieții bisericești.
În momentul revenirii Dobrogei în cadrul statal românesc, acest ținut oferea imaginea
unei sinteze spirituale cu caracter de unicitate. Prin poziția geografic ă, provincia dintre Dunăre și
Mare a adunat în miezul ființei sale ceea ce drumurile din patru puncte card inale și din două
continente – Europa și Asia – au depus aici într -un imens proces de deplasări umane timp de
veacuri. Învățații români ș i străini care s -au aplecat asupra istoriei acestui pământ au descris
tabloul etnic cosmopolit în care români, turci, tătari, bulgari, armeni, greci, ruși, lipoveni,
germani au constituit o comunitate istorică originală, inegalabilă prin complexitatea, div ersitatea
dar și armonia ei. Este adevărat că, timp de 450 de ani, pe măsura încadrării tot mai riguroase a
provinciei în sistemul politico -administrativ otoman, pe plan spiritual -cultural s -au instalat în
mod dominant formele tradiționale ale culturii isl amice. Totuși cultura în ansamblu, cosmopolită
și permeabilă, reflectând structura multietnică a populației, a făcut posibilă manifestarea
specifică a unui spirit concurent dar și complementar. Dacă astăzi comunitatea turco -tătară, și
celelelalte minorităț i etnice din Dobrogea trăiesc alături de români într -o armonie ce ar putea
servi ca model multor regiuni ale planetei, este pentru că respectul a fost clădit pe valori,
precepte etice și virtuți comune: spiritul de toleranță, cinste, dreptate, respectul mu ncii,
cumpătare, capacitatea fiecăruia de absorbție a elementelor de cultură oferite de celălalt.

15
Dar, cu tot amalgamul etnic, permanența elementului românesc este incontestabilăîn toată
istoria provinciei Dobrogea. Dacă pentru alte neamuri care au circul at de la sud la nord și de la
nord la sud, Dobrogea a fost numai o poartă, sau o porțiune dintr -un drum mai lung – pentru
românii din Carpați Dobrogea este însuși termenul final al drumurilor lor, iar consecința firească
a restabilirii suveranității statul ui român asupra Dobrogei a fost legiferarea măsurilor de
reorganizare a acestui ținut mult încercat de vicisitudinile istoriei.
În fața stării deplorabile moștenite, la unirea Dobrogei cu România, cercurile guvernante
au considerat, cu justificat temei, c ă la timpuri excepționale se impuneau măsuri excepționale.
Așa s -a născut ideea regimului deosebit al Dobrogei, care să pregătească integrarea sa
progresivăîn structura unitară a statului român. Drept urmare, în primii doi ani, provincia se va
afla sub reg im regulamentar ce a fost urmat, începând din 1880 când Parlamentul a adoptat
„Legea pentru organizarea Dobrogei”, până în 1909, de un regim excepțional legal.
Conform “Constituției Dobrogei din 1880 -1882” – cum au fost numite noile reglementări
legislativ e -, Dobrogea era împărțită în două județe : Tulcea (cu plășile Babadag, Tulcea, Măcin,
Sulina cu Insula Șerpilor) și Constanța cu cinci subdiviziuni : Constanța, Mangalia, Hârșova,
Medgidia și Silistra Nouă.
Treptat, sunt reglementate și alte probleme im portante legate de evoluția firească a
provinciei, cum ar fi: problema proprietății, a organizării judecătorești și altele, însă chiar din
primul moment al realipirii la țară, Dobrogea s -a dovedit o piatră de încercare pentru clasa
politică și birocrația r omânească. Populată de numeroase etnii, modelate de sistemul social
otoman, incapabile să adere necondiționat la valorile susținute de liberali și conservatori,
provincia a fost considerată un caz special.
Legea pentru organizarea Dobrogei (din anul 1880) numită de către Mihail Kogălniceanu
“Constituția Dobrogei” (pentru că noua provincie nu fusese cuprinsă în Constituția României cu
prilejul revizuirii sale din anul 1879) menționa că toți locuitorii “…sunt egali înaintea legii, se
bucură de toate dreptu rile cetățenești și pot fi numiți în funcțiile publice, fără deosebire de
origine și religiune.”
Noua legislație pentru Dobrogea a cerut rezolvarea problemelor învățământului și
cultelor, ținându -se cont de existența unei populații eterodoxe (de altă relig ie decât cea ortodoxă)
și eteroglote. De aceea, lucrul cel mai important pentru populația Dobrogei era de a se uni în
jurul unui ideal național comun, respectându -li-se tuturor drepturile specifice.
În aceste condiții re -înființarea unei episcopii sau mit ropolii în provincia Dobrogea a fost
un deziderat de secole, și o confirmare a credinței creștine de veacuri a băștinașilor.
De altfel, istoria pune mitropolia de la Tomis din Scythia Minor, între cele mai vechi
mitropolii și miruiește mai mulți ierarhi ai acestui scaun, care s -au distins prin sfințenia vieții lor,

16
prin activitatea rodnică și prin tăria credinței lor, cum au fost: Evanghelicus, Philius, Teofil,
Bretanion, Teotim și alții. De cuvântul acestor ierarhi s -a ținut seamă întotdeauna și a fost
hotărâtor în toate chestiunile însemnate, aceasta și pentru că Mitropolia din Tomis ocupa al II -lea
rang între mitropoliile autocefale și avea față de Patriarhia din Constantinopol prerogative pe
care nu le avea nici o altă mitropolie din Peninsula balcanică.
După războiul de independență, din 1878, Dobrogea intră Sub raport religios, sub
jurisdicția Episcopiei Dunării de Jos, la 16 martie, 1879, care, în acea vreme era condusă de
eruditul episcop Melchisedec Ștefănescu.
Și dacăîn 1878 administrația Dobrogei a fost preluată oficial de autoritățile românești (la
14 noiembrie 1878), parohiile ortodoxe din județele Tulcea și Constanța au fost alipite
provizoriu, începând din martie 1879, la Eparhia Dunării de Jos (care luase ființă la 17 noiembrie
1864), și mai cuprindea județele Brăila și Covurlui. Starea aceasta de provizorat a durat pânăîn
februarie 1881, când reședința Episcopiei Dunării de Jos s -a stabilit în orașul Galați, iar
districtele Tulcea și Constanța făceau parte integrantă din eparhia Dunării de Jo s.
Atât eruditul episcop Melchisedec Ștefănescu dar și urmașii săi : Iosif Gheorghian (1879 –
1886), Partenie Clinceni -Băcăuanul (1885 -1902), Pimen Georgescu Piteșteanul (1902 -1909) și
Nifon Niculescu Ploieșteanul (1909 -1921) au depus toate eforturile ca să organizeze viața
religioasăși bisericească din Dobrogea prin repararea bisericilor vechi și ruinate și înzestrarea
satelor cu noi locașuri de cult; prin așezarea de preoți la fiecare biserică, prin ridicarea stării
materiale a acestora și prin îndrumarea l or către îndeplinirea misiunii încredințate.
La 1923, luând ființă din nou Eparhia Vechiului Tomis cu reședința la Constanța, județul
Ialomița a fost prin lege dezlipit de Sf. Mitropolie a Ungro -Vlahiei și anexat la Eparhia nou
înființată, în timp ce încep ând cu anul 1923 Episcopia Dunării de Jos cuprinde numai județele
Covurlui și Tulcea, întrucât din același nou înființata Episcopie a Tomisului, va avea sub
jurisdicția sa județele Constanța, Caliacra, Durostor, și județul Ialomița. Județul Brăila trecuse,
încă din anul 1914, la Episcopia Buzăului.
După mai multe secole de pribegire a titularilor scaunului mitropolitan de Tomis, cu
reședința în diferite centre eclesiastice precum Durostorum, Vicina, Proilavia, Tulcea etc., în
anul 1923 s -a reactivat – pentru aproape un sfert de secol -, străvechea eparhie tomitană, cu
reședința la Constanța, având sub jurisdicția sa județele Constanța, Caliacra, Durostor și
Ialomița, și fiind socotită ca o continuare firească a primei organizații bisericești pe pământul
românesc – Arhiepiscopia (Mitropolia) Tomisului.
Anul 1923 va fi unul reprezentativ în viața Bisericii Ortodoxe din Dobrogea, deoarece, ca
urmare a nenumărate demersuri, se va împlini un ideal măreț al dobrogenilor și anume

17
reînființarea Episcopiei Tomisului cu jurisdicție canonică și administrativă asupra județelor
Constanța, Ialomița, Durostor și Caliacra.
Prin reînființarea Episcopiei Dobrogei se reia firul, câtva întrerupt, al acestei instituții și
se consacrăîncă odată adevărul că una din calitățile neamu lui românesc este aceea de -a reface și
înflori orice colț de pământ ce intră în domeniul său indiscutabil.
Despre ce a însemnat această reînființare a Episcopiei Tomisului și care au fost
consecințele ei în destinul țării române, și despre cei care au păs torit aceste ținuturi în perioada
interbelică și puțin după aceea, perioadă în care a funcționat Episcopia Tomisului : Episcopii
Ilarie Teodorescu, Gherontie Nicolau, și Chesarie Păunescu (cărora putem să -l adăugăm și pe
Eugenie Laiu) a căror viață și acti vitate o vom prezenta în cele ce urmează, pentru a evidenția
aspectele vieții bisericești din Episcopia Constanței între 1923 -1950, o perioadă relativ
apropiatăși foarte încărcată de evenimente, despre toate acestea vom încerca să vorbim în
lucrarea noastr ă.
Pentru cercetarea temei noastre deși nu am putut realiza interviuri cu persoane din această
perioadă, totuși am identificat și utilizat documente și am cercetat arhive din perioada 1923 –
1950, apoi am analizat și am comparat informațiile care se dovedeau paralele. Alături de acestea
am utilizat lucrări generale și de specialitate, periodice, legi, decrete, hotărâri administrative,
diferite cursuri și manuale, cu deosebire de istorie, apoi studii și articole laice dar mai ales
religioase, și în sfârșit une le izvoare patristice, dicționare și enciclopedii, cu referire la istoria și
viața bisericească din Dobrogea și din Episcopia Constanței.
Reactivarea Episcopiei Constanței în perioada 1923 -1950, este un eveniment extraordinar
în viaț a Dobrogei și putem for mula numeroase întrebări pertinente, totuși nu sunt toate de aceeași
anvergură, și prin urmare evidențiem aici numai câteva dintre principalele întrebări de cercetare
ale tezei care sunt direct corelate cu obiectivele cercetării:
1. Care sunt aspectele sem nificative din trecutul creștin al provinciei Dobrogea?
2. Care sunt premisele pentru reactivarea Episcopiei Tomisului?
3. Care sunt ierarhii Tomisului în perioada 1923 -1950, ce măsuri au luat și cum au slujit
ei biserica română ?
4. Ce culte minoritare au ființat în perioada 1923 -1950 în Dobrogea, care au fost
activitatea și relațiile lor cu ortodoxia?
5. Cum se prezintă învățământul dobrogean în această perioadă, care sunt întemeietorii
învățământului dobrogean și cum au influențat pregătirea lor teologic ă evoluția și realizările din
școala dobrogeană?
6. Ce aspecte pot fi identificate în cultura dobrogeană din perioada 1923 -1950, și cu
deosebire în muzica religioasă?

18
7. Cum a început presa religioasă în România și în Dobrogea? Ce publicații dobrogene au
fost reprezentative atât laice dar și religioase?
8. Ce tipuri de schimbări apar în raporturile dintre Biserică și Stat în urma instaurării
totalitarismului comunist în România anilor 1948 -1962?
9. Cum au privit clericii și laicii instaurarea regimului comu nist?
Pentru a răspunde tuturor întrebărilor și a organiza informațiile ce privesc Episcopia
Constanței în perioada 19230 -1950 am încercat să structurăm discursul tezei în mod cronologic
și pe cât s -a putut după domeniile specifice. Astfel, am împărțit exp unerea în șapte capitole mari,
ce corespund anumitor perioade și domenii, și potrivit lor vom căuta să vorbim, mai întâi succint,
despre evenimentele ce compun istoria provinciei Dobrogea, după care le vom detalia pe acelea
care se referă la perioada 1923 -1950. Am început astfel cu istoria provinciei Dobrogea din
antichitate până la războiul de independență, apoi am trecut la evenimentele care s -au desfășurat
de la dobândirea independenței și până la 1923, dezvoltând pentru această perioadă și aspectele
ce privesc viața religioasă, aspecte care s -au constituit în premise ale re -înființării Episcopiei
Constanței, după care am trecut la Istoria episcopiei Constanței, în sine, evident cu prezentarea
propriu -zisă a evenimentelor și aspectelor din viața bisericea scă a episcopiei Constanței (1923),
ceea ce constituie în esență, conținutul lucrării, pe care l -am structurat în mod oarecum
cronologic, dublat (sau completat) și de o prezentare a diferitelor domenii ale vieții bisericești
după cum urmează: la început, î n primul mare Capitol al lucrării, am prezentat datele,
evenimentele și aspectele ce privesc provincia Dobrogea până la înființarea episcopiei Constanța;
în Capitolul al II -lea, am trecut la prezentarea istorică și juridico -canonică a premiselor de re –
activare a Eparhiei Constanței, și am împărțit discursul lucrării în două mari perioade: de la
înființarea episcopiei până la 1945, după care am continuat în Capitolul VII prezentând viața
bisericească în episcopia Constanței insistând pe specificul perioadei de început a comunismului
1945 -1950; în Capitolul al III -lea lucrării am prezentat personalitățile și activitatea episcopilor
Constanței la care am adăugat note biografice, realizări și încercări din timpul slujirii lor; aici am
considerat firesc să contin uăm în Capitolul al IV -lea cu prezentarea cultelor minoritare care au
existat în Dobrogea, în perioada 1923 -1950; în Capitolul al V -lea al lucrării în care am prezentat
aspecte, date, evenimente, întâmplări, limite, realizări, pe care le -am considerat semn ificative în
diferitele domenii ale vieții de credință dobrogene: Școala, Cultura, Muzica religioasă, iar în
Capitolul al VI -lea am prezentat viața creștină din perioada 1923 -1950 reflectată în presa locală,
și evident, am încheiat cu prezentarea ultimei e tape din viața Episcopiei Constanța la instaurarea
comunismului în Capitolul al VII -lea; în final am prezentat Concluziile , unde am încercat să
concentrăm importanța, semnificația și sensul evenimentelor, dacă putem spune așa, evenimente

19
care au însoțit și urmat, înființarea și funcționarea Episcopiei Constanței, atât pentru Dobrogeni
cât și pentru Biserica noastră națională.

20
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. ARHIVE:
Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, dosar 1807/1883 -1895; dosar 42/1924 -1927;
dosar 3/1938 -1939.
Arhiva bisericii Acoperământul Maicii Domnului, “Dosar Pentru actele justificative pentru
construcția Bisericei noi pe anul 97/98 Februarie 17”.
Arhiva Episcopiei Dunării de Jos, Galați, dos. 1971 /1881 -1882.
Arhiva Patriarhiei Ecumenice, Codicele corespondenței patriarhale, nr. 54.
Arhivele Administrației Patriarhale, Dosar nr. 18/1950.
Arhivele naționale – Direcția județeană Vâlcea, fond Inspectoratul școlar Durostor, dos.
2/1925; 2/1933; 1/1935; 5/ 1936; 1/1940; 8 /1938.
D.A.N.I.C., Colecția Acte comemorative și de fundație, nr. 7.
D.J.A.N. Constanța, Colecția de fotografii, dosar 1083/1941 -1943, f. 2.
D.J.A.N. Constanța, fond Parlament, dosar 29/1923 -1927, f. 10.
D.J.A.N. Constanța, fond Primăria Constanța, dosar 15/1922; 15/1926; 55/1926; 13/1927;
29/1923 -1927; 36/1930; 22/1931.
DJCAN, fond Primăria orașului Constanța, dosar nr. 24/1882; 7/1895.
DJCAN, fond Prefectura Constanța, dosar nr. 2/1919; 1/1925; 7/1937 – 1938; 56/1938;
16/1939; 17/1930; 33/1940.
Mateescu , Tudor, Permanența și continuitatea românilor în Dobrogea , București, Direcția
Generală a Arhivelor Statului din RSR, 1979, p.102.

II. PERIODICE:
Anuarul liceului “Mircea cel Bătrân” din Constanța, pe anul școlar 1921 -1922, publicat de
Direcțiunea Școale i, Constanța, Institutul de arte grafice și Editură “Constanța”,
1924, p. 46.
Anuarul Liceului “Principele Carol” din Tulcea, pe anii școlari 1921 -1922 și 1922 -1923,
Tipografia “Dobrogea” Crum -Donceff, 1924, p. 4.
Școala profesională de fete, Gr. I din Tul cea, Anuar pe anii școlari : 1928 -1934, întocmit de
d-na Paula Flor, Directoarea Școlii, Tipografia “Albania”, Constanța, p. 110 -111.
“Dacia”, X, nr. 44, Constanța, 25 februarie 1923; X, nr. 91, 24 aprilie 1923; XIII. nr. 270,
Constanța, 8 decembrie 1926.
“Acum”, An IX, 20 și 21. 03.2003; nr. 2524/13.10. 2003.

21
“Analele Dobrogei”, Cadrilaterul 1913 -1938, Anul XIX, vol. II, Tiparul “Glasul
Bucovinei”, Cernăuți, 1938.
“Arhitectura”, IV, 1925.
“Arhiva Dobrogei”, vol. 2, nr. 1, ian. -apr. 1919.
“Astra Dobroge ană”, I, nr. 3 -4, septembrie, 1929.
“B.O.R.”, nr. 7 iulie, 1925.
“Biserica și Școala”, an I, Arad, 11/23. XII. 1877, p. 375 -376.
“Biserica și viața socială”, 30 iulie 1946, p. 1
“Buletinul Asociației învățătorilor din județul Caliacra”, colecția la Bibli oteca Academiei
Române sub cota P.I 7752.
“Buletinul Sf. Episcopii Constanța”, Anul II, Nr. 1 —5, ian -mart. 1944.
“Chemare în jurul bisericii și Școalei”, an I, nr. 1, aprilie, 1936.
“Cuget dobrogean”, colecția revistei la Biblioteca Academiei Române, sub cota PI 1520
“Cultura”, nr.1, 1905, Constanța.
“Curierul Tulcei” din 15 octombrie 1923.
“Dacia”, X, nr. 78, Constanța, 6 aprilie 1923.
“Dimineața”, Nr. 6156 din 26/XII/1923.
“Dobrogea Jună”, anul VIII, nr. 17, 29 aprilie 1912.
“Dobrogea Nouă”, nr. 17 7/4.06.1926.
“Dobrogea Românească”, nr. 1, ianuarie 1944.
“Dunărea de Jos”, an II, nr. 1, Galați, septembrie 1909.
“Farul Constanței”, 18 octombrie 1881.
“Glasul Bisericii”, Mitropolia Ungrovlahiei (1941 – 1982).
“Graiul Dobrogei”, I, nr. I, din 15 augus t 1936.
“Graiul Dobrogei”, serie nouă, I, nr. I, octombrie 1991.
“Libertatea”, nr. 472/8.11.1933.
“Litoral”, 1,1939, nr.1.
“Lumina Poporului” – Foaie de merinde pentru săteni, An I, nr. 1, ianuarie 1932.
“Lumina”, colecția revistei la Biblioteca Academiei Române, sub cota PI 14854
“Marea Neagră”, Constanța, Nr. 111 din 4/1/1926.
“Monitorul Oficial”, 1/14 aprilie 1914.
“Monitorul Oficial”, nr. 282/29 Martie 1923, Constituția României.
“Ortodoxia” (1949 – 1975)
“Ovidiu”, I, nr. I.
“Pâinea vieții”, an I, n r. 1, 15.X.1930.

22
“Poșta”, nr. 174/3.11.1924
“Presa”, XI, 253, 16 noiembrie 1878.
“Revue de Géographie”, 1879, 12.
“Rod nou”, colecția revistei la Biblioteca Academiei Române, sub cota P.II 14459
“România de la Mare”, nr. 1, 1992.
“România literară”, Ia și, 1855, nr. 2.
“Scânteia”, anul I, nr. 25 din 16 octombrie 1944.
“Silistra”, nr. 14/29.06.1919.
“Steaua Dobrogei”, an IV, nr. 11 -13, 2002.
“Studii teologice” (1949 – 1975).
“Țara lui Mircea”, colecția ziarului la Biblioteca Academiei Române, sub cota P III 15099
“Telegraful Român”, an. 131, nr. 1 -4, Sibiu, 1 și 15 ianuarie 1983.
“Telegraphulu”, an IX, nr.2188, (D.), 5.VIII.1879.
“Timpul” Nr. 237, din 23/XII/1923.
“Tomis”, foaie oficială a Eparhiei Tomisului și Durostorului (1926 – 1946)
“Tomisul” (bu letin oficial al Episcopiei de Constanța), Constanța, (anul I), nr. 2, nr. 3, nr. 4,
nr. 5, nr. 6, 1924.
“Tomis”, Constanța, (anul II), nr. 3, nr. 8, 1925.
“Tomis”, Revista Eparhială de Constanța, (Anul XIV), nr. 10, nr. 11, 1937.
“Tomisul Ortodox” (1990 – 2000)
“Tribuna Dobrogei”, an I, nr. 3, 29 iunie 1932.
“Tribuna”, colecția la Biblioteca Academiei Române sub cota PIII 9731;
“Troița” 1/20 mai 1946; 2/20 iunie 1946: 3/30 iulie 1946; Nr. 5, mai, 1946.
“Vestitorul” (organ al Episcopiei Dunării de Jos) Galați, an. II, nr.2, 1 mai 1927; nr, 9, 1
decembrie 1927.
“Viața Adevărată”, Nr. 5, mai. 1935.
“Viitorul”, Nr. 5378 din 5/II/1926.
“Ziarul nostru”. VIII. nr. 1 2. ianuarie – februarie 1934.

III. LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI, ORDINE ADMINISTRATIVE:
C. Hamangi u, Codul general al României, vol. IX -X(1919 -1921).
Colecția de Legi și Decrete, 1974, vol. I. Consiliul de stat, serviciul buletinului oficial și al
publicațiilor legislative, pp. 66 -67.
Constituția Republicii Populare Române, Editura Politică, București, 1952.
Înaltul decret domnesc No. 633 din 16 martie 1879.

23
Legea și statutele cultelor religioase din Republica Populară Română, Editura Ministerului
Cultelor, București, 1949.
M. Vlădescu -Olt, Constituția Dobrogei. Lege organică din 9 Martie 1880. Lege f unciară din
3 Aprilie 1882., Tipografia “Dor. P. Cucu”, București, 1908.
Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, facsimilul original grecesc în fotocopie, în
“B.O.R.” XXXIV (1910), nr. 7, p. 721 -724.
Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, text grec și traducere în românește în
“B.O.R.” IX (1885), nr. 5, p. 344 -354.

IV. CURSURI ȘI MANUALE:
Barnea, Ion și St. Ștefănescu, Din istoria Dobrogei, vol. III, București, 1971.
Bitoleanu, Ion, Adrian Rădulescu, Istoria românilor dintre Dunăre si Mare . Dobrogea,
București, Ed. Șt. și Enciclopedică, 1979.
Floca, Arhid. prof. dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, Legislație și administrație
bisericească , vol. I, E.I.B.M.B.O.R., București, 1990.
Focșăneanu, E., Istoria constituțională a României 1859 -1991 , Editura Humanitas,
București, 1992.
Hurezeanu, Elisabeta, Ghe. Smarandache, Maria Totu, Istoria modernă a României , Editura
didactică și pedagogică, București, 1979.
Iorga, N., Istoria românilor prin călători , București 1991.
Maiorescu, Titu, Istoria cont imporană a României , București, 1925.
Mureșan, Sorin, Integrarea Dobrogei, în Istoria românilor, vol. VII, tom II, Ed.
Enciclopedică, București, 2003.
Păcurariu, Pr. prof. dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a 2 -a,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1991.
Platon, Gh., Istoria modernă a României, Editura Didactică și pedagogică, București, 1985.
Rădulescu, Adrian, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei , Constanța, ed. a 2 -a rev., Editura Ex
Ponto, Constanța, 1998.
Rosetti, Al., Boris Cazacu, Istoria limbii r omâne literare. I. De la origini până la începutul
secolului al XIX -lea, București, Editura Științifică, 1961.

V. STUDII ȘI ARTICOLE:
Augustin, Ioan, Stilul neoromănesc în arhitectura ortodoxă , în “Studii și comunicări”,
Editura Museum, Arad, anul (1999), nr. 4 – 5.

24
Bogdaneț, Al., Publicațiile religioase periodice din România de după războiu, în “Biserica
Ortodoxă Română”, anul (1928), nr. 3.
Brătulescu, Victor (Prof), Viața Bisericii Ortodoxe Române în cei zece ani de la Eliberarea
patriei noastre. în Bis erica Ortodoxă Română , anul LXXII (1954), 8 (aug.), pp.
807-874.
Buzdugan, Pr., Ridicarea Dunării de Jos la treapta de Arhiepiscopie, în “Mitropolia
Moldovei și Sucevei”, anul (1975), nr. 9 -12, pp. 653 -667.
Drăgoi, Pr. Eugen, 125 de ani de la înființarea E piscopiei Dunării de Jos (1864 -1989), în
“Îndrumător bisericesc misionar și patriotic”, Arhiepiscopia Tomisului și Dunării
de jos, Galați, 1989, nr. 5.
Dumitrașcu, Gh., St. Lascu, Dobrogea în timpul stăpânirii otomane , în “SAI”, LI -LII, 1985.
Episcopul Ghe rontie Nicolau , în “Glasul Bisericii”, anul (1977), nr. 10 -12.
Ghiață, A., Condițiile instaurării dominației otomane în Dobrogea, în Studii istorice sud -est
europene , culegere îngrijită de E. Stănescu, I, București, 1974, p.43 -126.
Grosu, Pr. N., Alegerea, recunoașterea în funcție și înscăunarea Prea Sfințitului Dr. Antim
Nica, episcopului Dunării de Jos – Galați , în “Glasul Bisericii”, anul (1973), nr.
7-8, pp. 805 -829.
Ionescu, Pr. N., Alegerea și instalarea P.S. Lucian Tomitanul ca Episcop -vicar al
Arhie piscopiei Tomisului și Dunării de Jos , în “Îndrumătorul bisericesc, misionar
și patriotic”, Galați, anul II (1986), pp. 21 -24.
Ioniță, Alexandru M., Contribuția episcopului Melchisedec Ștefănescu la recunoașterea
autocefaliei Bisericii noastre , în “Biser ica Ortodoxă Română”, anul (1985), nr. 5 –
6.
Lascu, Stoica, Din istoria Dobrogei de Sud în cadrul României întregite (1913 -1940), în
“Revista istorică”, Tom VI, nr. 11 -12/1995.
† Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, Câteva știri despre ultimul Întâistătător al Mitropoliei
de la Tulcea – Dobrogea, Nichifor de Carpat , în “Glasul Bisericii”, LIV (1998),
nr. 5-8, pp. 54 -61.
Machidon, Lect. dr. Marinela, Manuscrise și tipărituri slavone și românești. Tipărituri
românești existente la biblioteca județeană Constanța , în “Analele Științifice ale
Universității Ovidius – Seria Filologice/ The Annals of Ovidius University –
Philology”. Volume XVI; Ed. Ovidius University Press, Constanța, 2005.
Mateescu, T., Les diocèses orthodoxes de la Dpbroudja, sous la domination otto mane, în
“Balkan – Studies” (Tesalonic), anul XIII (1972), nr. 2, p. 289 -290.

25
Moisescu, Pr. Prof. Gheorghe, Episcopul Gherontie Nicolau , în “Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXVII (1949), nr. 3 -4.
Moldoveanu, Diac. Conf. Dr. Nicu, Muzica bisericească la ro mâni în secolul XX , (partea I),
în “Biserica Ortodoxă Română”, anul (1985), nr. 7 -8.
Motoc, Arhim. Ieronim, † Episcopul Chesarie Păunescu , în “Glasul Bisericii”, anul (1975),
nr. 11 -12, p. 1370 -1376.
Necrolog, † Episcopul Gherontie Nicolau , în “Biserica Or todoxă Română”, anul (1949), nr.
3-4, p. 66 -67.
Netzhammer, P. R., Creștinătatea în Vechea Tomi, Studiu istoric critic , reproducere din
“Revista Catolică”, Tipografia lui Stefan Nanasy, Baia Mare, 1904.
Păunescu, Pr. D., Instalarea P.S. Episcop Dr. Antim Nica al Episcopiei Dunării de Jos, în
“Mitropolia Olteniei”, anul (1973), nr. 7 -8, pp. 664 -666.
Rămureanu, Pr. prof. I., Noi considerații privind pătrunderea creștinismului la traco -geto-
daci, în “Ortodoxia”, anul XXVI (1974), nr. 1, p. 164 -178.
Reînfiin țarea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos , în “Biserica Ortodoxă Română”,
anul (1975), nr. 11 -12, pp. 1482 -1515.
Reșceanu, Șt., Întronizarea Înalt Prea Sfințitului Episcop -vicar Epifanie Tomitanul , în
“Mitropolia Olteniei”, anul (1975), nr. 11 -129, pp. 900 -901.
Rucăreanu, Radu R., Dobrogea de sud , în “Dobrogea de sud”, Revistă de studii și literatură
regională, anul I (1937) , nr. 1.
Runcan, Pr. lector univ. Nechita, Presa bisericească interbelică din Dobrogea, în Revista de
teologie Sfântul Apostol Andrei, Buletin oficial al Sfintei Arhiepiscopii a
Tomisului și al Facultății de Litere și Teologie Ortodoxă, Constanța, anul I
(1997), nr. 1, p. 46 -50.
Șerbănescu, Pr. N., 1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existența
Episcopiei Tomisului , în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVII (1969), nr.
9-10, p. 978 -981.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Prigonirea Bisericii Ortodoxe strămoșești sub comunism ,
în “Vestitorul Ortodoxiei Românești”, anul I (1990), nr. 3, p. 1 -3.
Vasiliu, Cezar, Episco pul Chesarie Păunescu , în “Mitropolia Olteniei”, anul (1975), nr. 11 –
12, pp. 915 -916.
Vodă, Conf. univ. dr. Ștefan, 30 de ani de la reintegrarea Dobrogei în Statul român , în
“Sangidava (2)”, Ed. Ardealul, Târgu -Mureș, 2008.

VI. IZVOARE PATRISTICE:

26
Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare , Scrieri partea a doua, Colecția P.S.B.,
vol. 14, E.I.B.M.B.O.R, București, 1991.

VII. LUCRĂRI GENERALE ȘI DE SPECIALITATE:
† Veniamin Pocitan, Arhiereii vicari în Biserica Ortodoxă Românească , București, 1937.
Barnea, I., Date despre mitropolia Tomisului, Izvoarele creștinismului românesc. 125 de ani
de la revenirea Dobrogei în cadrul statal românesc , Arhiepiscopia Tomisului,
2003.
Bâtlan, Vasile, Constanța 1939 -1945, Aspecte cotidiene , Ed. Ex Ponto, Constanța, 2006.
Beldiceanu, Nicoară, Recherche sur la ville ottomane au XV siècle , Etudes et actes, Paris.
1973.
Berciu -Drăghicescu, Adina, Maria Petre, Școli și biserici românești din Peninsula
Balcanică: documente (1864 -1948) , vol. 1, Editura Universității din Buc urești,
București, 2004.
Bitoleanu, I., N. Runcan, Dobrogea, vatră a creștinismului românesc , Ed. Ex Ponto,
Constanța, 2001.
Cămărășescu, Ion, Durostorul. Expunerea situației județului la 1 decembrie 1914 , București,
1915.
Cănănău, Pr. N., Catedrala ortod oxă Sf. Petru și Pavel din Constanța , Constanța, 1976
(retipărită în 1986).
Carp, Sandu, Promovarea culturii românești în Dobrogea Nouă, Silistra, Tipografia Băncii
Durostorului, 1926.
Ciachir, N., Marile Puteri și România (1856 -1947), Ed. Albatros, Bucur ești, 1996.
Ciachir, N., și Gh. Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă , Ed. științifică și
enciclopedică, București, 1984.
Ciorbea, Prof. univ. dr. Valentin, coord., Dobrogea 1878 -2008. Orizonturi deschise de
mandatul european, Ed. Ex Ponto, Constan ța, 2008.
Ciorbea, Valentin, Evoluția Dobrogei între 1918 – 1944 , Ed. Ex Ponto, Constanța, 2005.
Cioroiu, C., Călători la Pontul Euxin , București, Edit. Sport -Turism, 1984.
Cioroiu, Constantin, și Aurel Mocanu, Cartea românească în Dobrogea înainte de 1877 ,
Constanța, 1978.
Colcer, Iosif, Viorel Măgureanu, File din Istoria Dobrogei , Ed. Inspectoratul pentru Cultură
al județului Tulcea, Tulcea, 1998.

27
Coman, Dr. Virgil, Mărturii documentare privind Seminarul Teologic din Constanța (1923 –
1931), în vol. Omagiu Prof. Nicolae V. Dură la 60 de ani, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului, Constanța, 2006.
Comnène, N.P., La Dobrogea (Dobroudja), Librairie Payot & Cie, Lausanne – Paris, 1918.
Conea, I., Considerațiuni geografice asupra diferitelor nume ale Dobrogei , în “Lucrări le
Institutului de Geografie al Universității din Cluj”, 1928 -1929, IV.
Covacef, Z., Însemnări pe vechi cărți bisericești aflate în patrimoniul Muzeului de Istorie
Națională și Arheologie Constanța , în “Comunicări de istorie a Dobrogei”,
Constanța, 1980.
Cruceru, Florica, Artele în Dobrogea (1877 – 1940) – Mărturii. Documente. Imagini ,
Muntenia & Leda, 2002.
Culea, Apostol D., Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea , Ed. Casei Școalelor,
București, 1928.
Dănescu, Grigore, Dobrogea , București, 1903.
De l a Dunăre la mare, Mărturii istorice și monumente de artă creștină , Arhiepiscopia
Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1977.
Decei, Aurel, art. Dobruca, Islâm Ansiklopedisi , Istanbul, 1945, vol. III.
Diculescu, Const. C., Din corespondența episcopului Melc hisedec, București, 1909.
Dobrogea. 50 de ani de viață românească (1878 – 1928), Cultura Națională, București,
1928.
Drăgoi, Pr. Eugen, Aspecte ale vieții bisericești din Episcopia Dunării de Jos în anii 1864 –
1886, în vol. “Monumente istorice și izvoare cr eștine”, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1987.
Ekrem, M. A., Din istoria turcilor dobrogeni, Ed. Kriterion, București, 1994.
Grasu, Pr. Nicolae, Viața bisericească în Dobrogea și la Dunărea de Jos după Războiul de
Independență, în “ De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice și monumente de artă
creștină”, Galați, 1977.
Greavu -Dunăre, Stan, Bibliografia Dobrogei , Cultura Națională, București,1928.
Grosu, Pr. Dr. Neculai, Înființarea și activitatea Episcopiei Dunării de Jos (1864 -1973), în
vol. “Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos în trecut și astăzi”, Galați, 1981.
Helgiu, Vasile, Școala românească din Dobrogea de la înființare pînă la 1938. Monografie.
Istoric, documente, diagrame , Constanța, Institutul de Arte Grafice “Albania”,
1958.
Huhulescu, Scarlat, Constanța: eri, astăzi, mâine, Tomis, Kiustendje , Constanța, Tipografia
“Lucrătorii asociați”, Constanța, 1934.

28
Ionescu, Locotenentul M. D., Cercetări asupra orașului Constanța, Geografie și istorie,
Prefață de D -l Gr. G. Tocilescu , Tipografia și fonderia de litere Thoma Basilescu
29, Bucuresci, 1897.
Ioniță, Pr. conf. dr. Alexandru M., Episcopia Constanței , în vol. Din trecutul Bisericii și
Patriei noastre, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2001.
Kogălniceanu, Mihail, Discurs la proiectul d e lege “pentru înființarea de edificii și
construcții publice”, Opere, V, 1878 -1891, partea a II -a, Ed. Academiei R.S.R.,
București, 1986.
Lăpușan, Aurelia, Forme ale culturii de masă și educație populară în Dobrogea, în vol.
Dobrogea 1878 -2008. Orizonturi deschise de mandatul european , Editura Ex
Ponto, Constanța, 2008.
Lăpușan, Aurelia, Ștefan Lăpușan, Constanța, Memoria orașului , vol. I (1878 -1940), Ed.
Muntenia, Constanța, 1997.
Lăpușan, Aurelia, Victor Ciupină, I. Proiecții ale învățământului în Dobrog ea, 1.1. Școala
superioară de agricultură, în Ctitorii spirituale dobrogene, Universitatea “Ovidius”
din Constanța, Ed. Dobrogea, Constanța, 2011.
Lascu, Stoica, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878 – 1947), Vol. I (1878 -1916),
Bibliotheca Tomit ana II, Constanța, Muzeul de istorie națională și arheologie,
1999.
Lazia, Liliana, Antroponimie dobrogeană, considerații diacronice , Ed. Muntenia, Constanța,
2003.
Limona, Răzvan, Populația Dobrogei în perioada interbelică, Ed. Semănătorul – Editura –
onlin e, Bucuresti, 2009.
Marinache, Mihai; Ioana Marinache, “ Steaua Dobrogei” (1879 – 1891). Încercare de
reconstituire monografică , Editura Harvia, Tulcea, 2007.
Mușat, Ioan I., Istoricul orașului Cernavodă , Tip. “Viața Literară”, București, 1938.
Nicoară, Vas ile, Dobrogea, spațiu geografic multicultural, Editura Muntenia, Constanța,
2006.
Nicolau, Episcopul Gherontie, Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul , Edit. Reduta pentru
Sfânta Mănăstire Bistrița -Vâlcea, 2002.
Păcurariu, Pr. prof. dr. Mircea, Viața crești nă și organizarea bisericească în ținuturile
Tomisului și Dunării de Jos de la începuturi până în anul 1864, în vol.
Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos în trecut și astăzi, Galați 1981, pp. 19 –
20.

29
Păuleanu, Doina, Virgil Coman, Catedrala “Sf. Aposto li Petru și Pavel” Constanța: 1883 –
2008 , Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2008.
Petrescu, I.P.S. Arhiepiscopul Tomisului Prof. univ. dr. Teodosie, Adrian Rădulescu,
Mitropolia Tomisului. Tradiție și actualitate, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,
Constanța, 2004.
Pippidi, D.M., Inscripțiile din Scythia Minor, grecești și latine , vol. I, Histria și
împrejurimile, București, 1983, nr.15.
Popescu, Pr. N.N., Preoți de mir adormiți în Domnul, București, 1942.
Popoiu, Paulina, Antropologia habitatului în Dobrogea , Ed. Oscar Print, București, 2001.
Postolache, Lelia, Bisericile Orașului Tulcea și slujitorii lor , Ed. Metmorfosi, Slobozia,
2013.
Publicațiile periodice românești, tom. III, 1919 – 1924, Biblioteca Academiei R.S.R.,
București, 1987.
Puiu, Enach e, Istoria literaturii din Dobrogea , Ed. “Ex Ponto”, Constanța, 2005.
Rădulescu, I., și Athena Herbst – Rădoi, Județul Constanța , București, 1974.
Ramet, Pedro, Cross and Comissar. The Politics of Religion in Eastern Europe and the
USSR , Bloomington -Indian apolis, Indiana University Press, 1987.
Ramet, Sabrina Petra & all, Protestantism and Politics in Eastern Europe and Russia. The
Communist and Postcommunist Eras, Duke University Press, Durham & London,
1992.
Rămureanu, Pr. Ioan, Mitropolia Vicinei și ro lul ei în păstrarea ortodoxiei în ținuturile
românești, în vol. De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice și monumente de artă
creștină, Galați 2, 1979, pp. 156 -160.
Răzvan, Limona, Populația Dobrogei în perioada interbelică , Ed. Semănătorul – Editura –
online , Bucuresti, 2009.
Rotaru, Filofteia, Rolul școlii normale și al corpului învățătoresc dobrogean în sistemul
instrucției școlare din provincia transdanubiană (1878 -1944), în vol. Colegiul
Pedagogic “Constantin Brătescu”. Valori ale civilizației românești î n Dobrogea,
Constanța, 1993.
Runcan, Nechita, Contribuția ierarhilor tomitani la dezvoltarea culturii și spiritualității
orașului Constanța în perioada 1923 -1950 , în Studii istorice dobrogene (coord.
V. Ciorbea), Ed. “Ovidius” University Press, Constanța, 2003, p. 268 -286.
Russo, D., Studii istorice greco -romane , vol. I, București, 1939.
Sorescu, Arhim., Monastirile dobrogene , București, 1914.

30
Suceveanu, Simona, Pagini din istoricul bibliotecilor din Dobrogea , în “Comunicări de
istorie a Dobrogei”, vol. 2 , Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța,
1983.
Vârnav, Diac. A. I., Carte omagială cu ocazia a 5 ani de păstorire a P.S.D.D. Gherontie,
episcopul Constanței – vechiul Tomis și Durostorului , Constanța, 1931.
Vladimir, I., P.S. Ilarie, Episcop de Constanța, Încercare biografică, cu un studiu
introductiv asupra episcopiei Tomisului, ed. I, Ed. Semaforul, Constanța, 1925.
Voicu, T., B. Cotovu, P. Constantinescu, Monografia orașului Tulcea – Trecutul, prezentul
și viitorul său, Constanța, 1928.
Vulcan, Petru, Albumul Național al Dobrogei, 1866 -1877 -1906 , Tipografia Regală,
București, 1906.
Zeiller, J., Les origines chrétiennes dans les provinces danubiènnes de l’Émpire Roman ,
Paris, 1918.