Master atul de Literatură universală și comparată [600831]

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Ia și,
Facultatea de Litere
Master atul de Literatură universală și comparată

LUCRARE DE DIS ERTA ȚIE

Coordonator științific:
Lector univ. d r.: Livia IACOB
Absolv ent: Maria H ÎRTOPANU

IAȘI ,
2016

2
Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Ia și,
Facultatea de Litere
Master atul de Literatură universală și comparată

Imaginarul cavaleresc de la Chrétien de Troyes la Italo Calvino
-Lucrare de disertație –

Coordonator științific:
Lector univ. d r.: Livia IACOB
Absolv ent:
Maria HÎRTOPANU

IAȘI ,
2016

3
CUPRINS:
ARGUMENT……………………………………………………………………………4
INTRODUCERE……………………………………………………………………… 6
CAPITOLUL I…………………………………………………………………………..8
I.1 Evul Mediu: imaginarul cavaleresc………………………………………………….8
I.2 Romanul cavaleresc la Chrétien de Troyes…………………………… … ..……….9
CAPITOLUL II …………………………………………………………… .………..…15
II.1 Romanul
postmodernist……………………………………………………………… ..………….16
II.2 Imaginarul cavaleresc la Italo
Calvino………………………………………………………………… ..………………18
CAPITOLUL
III………………………………………………………………………… ………………25
III.1 Necesitatea reinvent ării Evului
Mediu……………………………………………………………………………………………… …………………25
III.2 Neomedievism sau Noul Ev
Mediu…………………………………………………………………….. ……………………. ……………………26
CONCLUZII…………………………………………………………… …………………31
BIBLIOGRAFIE………..………………………………………………… …………… …35
+declara ție de autenticitate și CD cu lucrarea în format electronic. ………… ……… ………….38

4
ARGUMENT

Pornind de la imaginarul cavaleresc, au luat naștere foarte multe studii critice, istorice ș.a
care au dezbătut intens acest tip de imaginar . Acesta s -a dovedit a fi un izvor nesecat de
interpretări și a constituit o valoroasă sursă de inspirație pentru foarte mulți scriitori, din toate
epocile. Ima ginea cavalerului a prins contur prin romanele medievale ale lui Chrétien de Troyes,
care a deschis calea spre o lume cu totul nouă, în care cavalerul j oacă un rol important, dacă nu
chiar cel mai important.
Această temă, care are în centrul său imaginea cavalerului, a fost îmbrățișată în special de
către scriitorii postmoderniști precum Italo Calvino. Acesta a abordat în romanele sale
imaginarul cavalerului, însă dintr -o altă perspectivă, cea postmodernistă. El resuscitează multe
teme și motive din litera tura medievală, însă abordând o perspectivă ludică, comică, ironică și
parodică. Prin intermediul romanelor sale , Calvino aduce în discuție și foarte multe probleme ale
societății contempora ne, de exemplu necesitatea evadă rii în trecutul îndepărtat sau nev oia
omului de a avea un crez și un scop în viață, indis pensabilitatea celor două coordo nate ale vieții
umane: binele și răul sau relația dintre trup și spirit .
În lucrarea de față s -a optat pentru dezbaterea acestei teme, anume a imaginarului
cavaleresc, î ncercând să se realizeze o scurtă prezentare a imaginarului încă de la începuturile
manifestării lui, adică din romanele medievale ale lui Chrétien de Troyes, apoi trecerea la
utilizarea acestui imaginar în romanele postomderniste ale scriitor ului Italo Ca lvino, urmând ca,
în ultimul capitol al lucrării să se aducă în discuție problema necesității reinventării unui nou Ev
Mediu, despre care Nicolae Berdiaev crede că ar avea puterea să restabilească legătura între om
și spirit.
Tema imaginarului cavaleresc m edieval a fost îmbrățișată de foarte mulți critici și istorici
literari, din spații diferite ale lumii. Printre ei se numără și Georges Duby, Johan Huizinga sau
Jacques le Goff ale căror studii sunt fundamentale în vederea înțelegerii și cunoște rii Evului
Mediu.
Lucrarea de față se încadrează în domeniul lit eraturii universale și comparate datorită
scriitorilor abordați, care provin din spații și epoci diferite, dar care au avut în comun interesul și
pasiunea pentru imaginarul cavaleresc. Necesitatea reinve ntării unui nou Ev Mediu se datorează
interesului pentru tot ceea ce a însemnat spiritul uman dar și relația dintre om și Dumnezeu.
Această legătură a fost abolită cu precădere în epoci precum Renașterea, Iluminismul sau
Modernitatea. Epoci care au pus în prim -plan omul -Dumnezeu, adică acel om care nu mai n ici o

5
legătură cu Dumnezeu, făcându -se pe sine Dumnezeu sau creâ nd divinități false cărora să se
închine. Nietzsche a zis foarte bine că Dumnezeu a murit, da, El a murit din conștiința omului
sau omul a p ierdut legătura cu El. Ceea ce postmodernismul încearcă este de fapt resuscitarea
acestei relații sau nașterea unei relații noi.
Lucrarea de față își propune , în cele trei capitole , precedate de o introducere și de
concluziile afer ente, să prezinte traseul și evoluția imaginarului cavaleresc, pornind de la
romanul medieval Cavalerul Lancelot a lui Chrétien de Troyes, la cele trei romane
postmoderniste ale lui Italo Calvino, anume Cavalerul inexistent , Vicontele tăiat în două și
Baronul din copaci , urmâ nd ca în final să se încerce explicarea nevoii de reinventarea a unui nou
Ev Mediu.
Alegerea temei are la bază preocuparea constantă , pe de o parte față de cultura
medievală, iar pe de cealaltă parte față de cultura postmodernă. În co ntinuarea acesteia din urmă
apare și interesul față de ceea ce Ileana Vesa numește în lucrarea ei neomedievism postmodern.

6
INTRODUCERE

Evul Mediu nu a căzut în dizgrație niciodată, apusul său a însemn at de fapt începutul
unor noi preocupări constante puse sub imperiul eternei reîntoarceri către temele și motivele
uzitate de către acea epocă. Printre ele se numără și imaginarul ca valerului medieval, care se va
camufl a în foarte multe tipuri de erou, luâ nd adesea o înfățișare unic ă, proprie, cum este și cazul
celebrului Don Quijote, de pildă, care este tot un tip de cavaler, cu totul special.
În această lucrare se prezintă rolul pe care îl ocupă imaginarul medieval al cavalerului
din romanele lui Chrétien de Troyes asupra operelor marilor scriitori postmoderniști cum ar fi
Umberto Eco sau Italo Calvino. Acesta din urmă a lăsat posterității romanele sale de o
importanță deosebită în vederea resuscitării temelor și motivelor literaturii medievale. Printre
cele mai frecventate motive se numără și acela al imaginii cavalerului care îngloba, de cele mai
multe ori, și celelalte teme și motive ale romanelor medievale, cum ar fi: imaginea domniței
adorate, urmată îndeaproape de amorul curtenesc, dualitatea dintre t rup și spirit, moralitate
versus imoral, protejarea văduvelor și orfanilor, seniorul binefăcător, lupta dintre bine și rău,
onoarea și neprihănirea, magia și vrăjitoria, imaginea regilor și a împăraților, imaginea orașelor
și a satelor, a castelelor și cet ăților dar și imaginea bisericii cu tot ceea ce presupune aceasta, ș.a .
În roman ul postmodernist sunt resuscitate o serie de teme și motive literare întâ lnite în
romanele medievale cum ar fi: imaginea cavalerului, rostul duelului, miraculosul, lupta dintre
bine și rău, dualitatea ființei umane, adică trup și spirit, iubirea pentru o domniță aleasă,
expediția cavalerului în căutarea aventurii și în cele din urmă g ăsirea unui ideal.
Toate aceste abordări ale imaginarului cavaleresc în literatura postmodernist ă contribuie
la o revalorizare a imaginarului medieval. Nicoale Berdiaev în studiul filosofic numit Sensul
istoriei afirmă că: ,,Toți catolicii francezi, simboliști și romantici, s -au refugiat în Evul Mediu,
într-o patrie spiritual ă îndepărtată , ca să se s alveze de nostalgia mortală provocată de civilizația
triumfalistă. Preferința occidentalilor pentru epocile culturale trecute , sau pentru culturile exotice
ale Răsăritului , semnifică revolta spiritului împotri va trecerii definitive a culturii în civilizaț ie.
Această revoltă se manifestă însă într -un spirit prea rafinat, decadent și slăbit. Oamenii culturii
târzii, în declin , sunt neputincioși să treacă de la neființa apropiată a civilizației la ființa autentică
eternă. Ei se mântuiesc prin refugiul în lume a trecutului îndepărtat, ce nu ma i poate învia, sau
prin existența străină lor, a lumilor culturale tradiționale din Răsărit.”1 Cu alte cuvinte: ,,cultura

1 Nicolai Berdiaev, Sensul istoriei , Iași, Editura Polirom, 2013, p.182.

7
nu evoluează la infinit. Ea poartă în sine germenele morții”2, de aceea este necesară o resuscitare
a culturii din trecutul îndepărtat. Tot Berdiaev afirma că: ,,cultura nu înseamnă înfăptuirea unei
vieți noi, a unei noi ființe, ea înseamnă înfăptuirea unor noi valori. ”3 Asemenea culturii este și
literatura , ea se naște, asemenea păsării Phoenix, din prop ria-i cenușă. Singura diferență însă,
între literatură și pasărea Phoenix, este aceea că cea dintâi se naște îmbrăcând alte forme, cum
este și cazul imaginarului cavaleresc în romanul postmodernist.
Între secolele al XI -lea ș i secolul al XV -lea, scriitori i medievali au folosit de multe ori
cuvântul shivalry, în sensuri care s -au schimbat în timp, în general, tr ecerea de la sensul concret
de statut sau asociat cu un discipol mili tar proprietar al unui cal de război față de idealul moral
al războinicului cre știn, etosul s -a înmul țit în lecturi romanice care au devenit p opulare în
secolul al XII -lea, și idealul iubirii curtenești s -a propagat prin cântece, menestreli și genuri
conexe. Până în secolul al XV -lea, termenul a devenit în cea mai mare parte detaș at de originile
sale militare, n u în ultimul rând din cauza creșterii importanț ei infanteriei, în secolul al XIV -lea
s-a limitat în esen ță la echita ție și turniruri, ș i-a exprimat un ideal literar de comportament moral
și politicos.

2 Ibidem, p.182.
3 Ibidem, p.183.

8
CAPITOLUL I

I.1. Evul Mediu: Imaginarul cavaleresc

Omul are două mari posibilități de a accede la cunoaștere: cunoașterea directă sau
experimentală și cunoașterea indirectă, prin apel la imaginar. Aceasta din urmă permite
oamenilor să pătrundă în lumi și epoci difer ite pentru a afla cât mai multe despre mentalitățile
oamenilor din epoca respectivă.
Teritoriul imaginarului este unul extrem de complex și complic at iar de câteva decenii
încoace este ab ordat de toate disciplinele cunoașterii astfel încât el a devenit cel mai profitabil și
mai vânat teritoriu de la începuturile umanității până în prezent. Practic , el se constituie în timp
printr -o sumă de reprezentări abstracte prin care omul a încercat și încearcă în continuare să -și
ofere variate răspunsuri la toate înt rebările posibile ale existenței umane și nu numai. Cel mai
important fruct al imaginarului este li teratura și artele în general. Ac ela care a urmărit de la
început imaginarul știa că el este o convenție.
Romanul medieval este o alcătuire complexă nicidecu m nu este un r oman în sensul pe
care îl are acum cuvântul. De cele mai multe ori la baza romanului medieval stă mitul eroic sau
anumite legende . Prin intermediul romanului medieval s -a propagat îndeosebi și imaginarul
cavaleresc. Acesta a luat naștere dato rită nevoilor societății secolului al XII -lea de a se refugia
într-un spațiu utopic atunci când realitatea nu -i mai mulțumea. Acest spațiu utopic nu se găsește
altundeva decât în literatură. Prin poveste se oferă omului șansa de a se împlini pe plan spirit ual,
chiar dacă această împlinire, de cele mai multe ori, este una fictivă.
Foarte mulți critici și istorici literari sunt de părere că scriitorul francez Chrétien de Tryes
ar fi ,,un Balzac al secolului al XII -lea”4. Acest fapt se datorează maestriei sal e cu care a
conceput romanele ce au în centrul lor imaginea cavalerului medieval.
Începuturile codului etic al cavalerilor se naște o dată cu romanele cavalerești. Aceste
romane au fost scrise cu scopul de a educa masculii celibatari dar și pentru a mai î ndulci viața
domnițelor care, de cele mai multe ori erau măritate împotriva sentimentelor lor . Ele găseau un
refugiu în aceste romane. Secolul al XII-lea era considerat a fi secolul de aur al Evului Mediu.
Acesta a lăsat posterității foarte multe romane de acest fel dar și niște imaginare ajunse la
maturitate, bine reprezentate, cum este acesta al cavalerului.

4 Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot , traducere, postfață și note de Mihail Stănescu, Editura Albatros, 1973,
p.161.

9
I.2 Romanul cavaleresc la Chrétien de Troyes

Romanul cavaleresc în versuri al lui Chrétien de Troyes, este un compendiu teologic, un
exemplum .5 Investigațiile au vizat temele -cheie, unde realitățile socio -materiale și gândurile
imaginare fuzionează: pădurea, orașul, veșmin tele, alimentația, turnirurile. În romanele sale sunt
Privite din punct de vedere antropologic: miturile pădu rii și ale orașulu i6, coduri vestimentare,
alimentare și ideologic e. Se impune să abolim barie rele universitare dintre istoria „pură”. (adică
mutilată), istoria literaturii (și a limbii sau, mai exact, a limbilor), istoria artei (și a ima ginilor)7.
În acest secol , Chrét ien de Troyes stabilise , prin romanele sale , o ideologie a romanelor
cavale rești. Punctul de întâlnire este reprezentat de legendele despre cavalerul Lancelot și regina
Ginevra. Iubirea dintre cei doi a impresionat atât de tare societatea medievală încât a cestea au
creat un întreg imaginar ce pornește de la acest subiect. Astfel , a luat naștere un tip de imaginar
ce avea să se mențină în literatură până în epoca modernă, mai cu seamă în perioada romantică.
Această ideologie a iubirii por nea de la un scop fo arte precis, cum bine avea să afirme Georges
Duby, anume: ,,educare a masculilor celibatari ”8 de care era plină cavaleria . Prin urmare ,
respectiva doctrină a elaborat un set de reguli prin care tinerii nobili ai timpului ar fi trebuit să se
educe simultan c u femeile la care sperau. Noutatea absolută este aceea că acet gen de imaginar a
impus schema doamnei adorate și a celui care o slujește necondiționat.
Cavalerii Evului Mediu dau primele semne de modernitate; ei umblă singuri, rătătcesc,
nu își fac familii , nu sunt legați de alții, adică sunt independenți. Ei erau superiori, se considera
că erau educați, manierați și cu o viață morală demnă de urmat.
Prin evoluția societății s -a făcut și t ranzi ția de la tipul cavalerului la cel al militarului
național. Se o bservă , așadar , că acest imaginar nu a apus ci a stat la baza nașterii unor alte
prototipuri umane ce întrunesc calități exemplare.
Criticul și istoricul literar , Jacques le Goff în lucrarea sa, Imaginarul medieval . Eseuri ,
are tendința de a pune într -o lumină pozitivă această perioadă a Evului Mediu prin anecdote sau
altele de felul acesta. Acest lucru este unul echitabil deoarece Evul Mediu nu a avut doar părți
negative ci și foarte multe lucruri frumoase care s -au transmis până astăzi. Fie că este vorb a
despre mentalitatea acelor oameni , sau despre imaginarul produs de către aceasta, un lucru
rămâne cert: a fost o epocă în care omul era mult mai apropiat de divinitate iar întreaga sa

5 Jacques Le Goff, Imaginarul medieval , Meridiane, 1991, p. 30.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Georges Duby, Cavalerul, femeia și preotul , București, Editura Du Style, 1997, p. 35.

10
activitate se ghida în jurul acestei relații9. Din păcate, nu se poate afirma același lucru și despre
epocile care au precedat Evul Mediu. Au existat oarecare încercări în anumite epoci însă fie
acestea nu au rezistat în timp fie un au reușit să ajungă la un grad superior. De pildă, în perioada
romantică s -a încercat o oarec are apropiere a omului de divinitate și s -a propagat o nostalgie
după acea relație însă acest lucru s -a produs doar prin intermediul artei, în special al literaturii iar
cum foarte mulți oameni din societatea aveau cu totul alte precupări această încercare a dat roade
doar în perioada respectivă.
Un impor tant cercetător al Evului Mediu este Georges Duby care, în studiul său Evul
Mediu masculin încearcă să pătrundă în miezul gândirii oamenilor medievali. El vorbește d espre
latura ascunsă a acestuia și anume femeia. Ea a fost un subiect foarte disputat în acea epocă
datorită importanței sale. Chiar dacă Evul Mediu este o chestiune care ține strict de bărbați, de
duelurile acestora, de turniruri, de aventuri sau multe altele de genul acesta, el are în centru
femeia. Foarte multe povești se nasc în jurul acestora. Ea este cea care mediază legătura dintre
cavaler și senior.
Georges Duby considera că femeia, cavalerul și seniorul formează un triunghi iar femeia
era un fel de intermediar între cei doi, a ceștea fiind de fapt în centru.El afirmă că: „ femeia are
misiunea de a -i educa pe acești tineri. Dragostea duioasă civili zează, constituind unul dintre
mecanismele esențiale în sistemul pedagogic al cărui sediu este curtea princiară. Este un
exercițiu nece sar al ti neretului, o școală, în această școală, femeia ocupă locul învățătorului. Ea
reușește să transmită cu atît mai bine învățătura cu cît știe să ațîțe dorința. Este deci potrivit ca ea
să se refuze și mai ales ca ea să fie interzisă. Este bine ca ea să fie so ție, și cu atît mai bine dacă
este soția stăpînului castelului, femeia lui. Prin însuși acest fapt, ea se află într -o pozi ție
dominantă, așteptînd să fie servită, distribuindu -și parcimonios favorurile, într -o poziție
asemănătoare aceleia în care este ins talat se niorul, soțul său, în centrul rețelei de p uteri autentice,
în așa fel înc ât, în ambivalența rolu rilor atribuite celor două persoane ce formează cuplul
seniorial, această dragoste, amor -ul, cel adevărat, dorința înfrînată apare în fapt ca școală a
prieteniei, a acelei prietenii despre care se credea în acel timp că trebuie să strîngă legăturile cu
vasalii și să întărească astfel ba zele politice ale organizării sociale. ”10
Femeia la începuturile Evul ui Mediu era definită ca fiind un contur gol , ea e xistă la fel ca
și cavalerul inexistent a lui Calvino, adică doar cu numele și cu armura . Treptat , însă, și rolul

9 Jacques Le Goff, Imaginarul medieval… , p. 35.
10 Georges Duby, Evul M ediu masculin , Editura Meridiane, 1992, pp. 46 -47.

11
acesteia se modifică, având chiar și o perioadă de privilegiu deosebit; este suficient s ă amintim
de prototipul femeii -cavaler cum a fost Ioana d’Arc.
Bărbații Evului Mediu , de regulă, disprețuiau femeia pentru simplu fapt că se temeau de
aceasta. Femeia știa să recurgă la diferi te po țiuni și elixiruri magice, adică stăpânea într -un fel
sau altul arta magiei, a misterului și a fabulosului. Ei erau răi și temători de puterea femeii, în
concluzie le disprețu iau pentru că se temeau de ele11.
Un alt scriitor interesat de problema tica acestei epoci este Robert Fossier care, în studiul
intitulat Oamenii Evului Mediu vorbește despre viața de zi cu zi a oamenilor simpli din perioada
medievală . El nu se preocupă de ceea ce romanele medievale ne prezintă , deoarece acea latură
este una cosmetizată, imaginată , fictivă etc . Însă, tocmai pentru această latură din urmă, Evul
Mediu este o epocă atât de problematiza tă, dezbătută și îndragită .
Acest imaginar al Evului Mediu este unul complex care permite numeroase abordări fără
a epuiza subiectul sau fără a -i dăuna.
În Amurgul Evului Mediu Johan Huizinga vorbește despre perioada de sfârșit a epocii dar
și despre idea lul cavaleresc ajuns la ora crepusculului. În acest studiu, mai exact în capitolul
numit Ideea cavalerismului , Huizinga aduce în discuție și problematizează deviza imaginarului
medieval după care se ghidau toate, anume ,,Nihil sine Deo ”. În toată activitat ea sa omul era
coordonat de această deviză. El avea un crez după care acționa. În momentul în care acest crez
nu mai este utilizat apare amurgul Evului Mediu, perioada de declin12.
Societatea Evului Mediu era guvernată de două mar i puteri distincte: de cea profană:
statul cu legile lui și de cea sacră: biserica cu dogmele ei. În momentul în care acestea două nu
mai mai funcționeză în acord cu nevoile societății se produce o ruptură în viața omului medieval.
O dată cu apariția imaginarului cavaleresc în lite ratura mediev ală se va petrece ceea ce Jacqu es
le Goff avea se numească: ,,un proces de laicizare a gândirii ”13, adică societatea, treptat, iese de
sub matricea bisericii, sau mai bine spus schimbă locul doctrinelor ei făcându -le mai umane, mai
ușor de conc ept și explicat.
Au existat și câteva secole de uitare și de contestare a Evului Mediu: Renașterea,
Clasicismul, Barocul și Iluminismul. Însă, chiar și acestea au mai păstrat fărâme din ment alitatea
și imaginarul medieval, fie că este vorba despr e iubire, despre pasiune sau celelalte teme ale
imaginarului literar al Evului Mediu.

11 Ibidem.
12 Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu , București, Editura Humanitas, 1970, p.105.
13 Jacques Le Goff, Imaginarul medieval… , p. 37.

12
Denis de Rougement în Iubire și Occidentul spunea că , majoritatea romanelor medievale
au această scuză a iubirii -pasiune . Senzați onalul era adus de către literatură. Ceea ce în vi ața
reală nu se putea realiza, era fructificat în imaginar14.
Amorul curtenesc – sintagmă utililizată pentru prima data de Gaston Paris pentru a
desemna relația dintre un bărbat și o femeie) – în romanul Cavalerul Lancelot a lui Chrétien de
Troyes este este folosit cu scopul de a relata iubire a cavalerului Lancelot pentru soția regelu i
Arthur, regina Ginevra. Această relație e ste de fapt o iubire rafinată și de săvârșită. Definește
iubirea unui cavaler pentru o doamnă deose bită, dar căsătorită și deci , inaccesibilă.
Curtoazia este un ideal comportamental aristocratic ce ț ine de simțul onoarei cavalereș ti.
Abia la capătul acestui tip de comportament se poate instala fine amour pentru a pune în practică
arta de iubirii.
Lancelot este perso najul tipic al romanul ui de dragoste curtenitoare. El o iu bește
necondiționat pe regina Gi nevra, soția celui mai bun prieten al său, regele Arthur. Ea se comport
rece cu el; abia în momentul în care află de moartea acestuia plânge dragoste a neînplinită : ,,Vai,
cum aș fi fost mâ ngâiată și consolată dacă, înainte ca el să moară , l-aș fi strâns măcar o data în
brațe? Cum? Desigur, eu goală lângă el gol, pentru a fi mai multă fericire.15 Totodată regina
apare ca fiind o doamnă grijuli e și responsabilă pentru onoarea ei.
Toate romanel e lui Chrétien de Troyes tratează complicata problemă a dragostei
conjugale. În ultimul roman, mama lui Perceval urăște cavalerismul, îl crește pe copilul cel mic
ca pe un sălbatic și moare de emoție când află că acesta a intrat în rândul cavalerilor.
Aces te romane medieval e tind să meargă mult spre latura psihologică, chiar mai mult
decât sp re cea fizică, de aici rezultă și tendința acestora de a accede spre modernitate. Mihail
Stănescu, în postfața adăugată romanului Cavalerul Lancelot , afirmă faptul că: ,,romanul
cavaleresc instituie Aventura ca mijloc de afirmare personală și de verificare absolută, ea va fi
deci căutată, de unde și necesitatea plecării cavalerului în expediție. Însușirile războinice, deși
necesare, nu sunt suficiente, ca în cântecul de gestă; cavalerul trebuie să aibă maniere alese,
limbaj nobil, să fie bun, credincios plin de măsură milos și răbdător. Acestea nu sunt numai
caracteristicile ideale ale unei caste feudale, ele dețin un sens absolut de angajare integrală și
personală. Lanc elot se definește, ca și ceilalți cavaleri, de la Yvan până la Don Quijote, într -o
ordine universal și eternal iar fidelitatea ultimă va fi viziunea absolutului. ”16 Cavalerul medieval

14 Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul , Bucure ști, Editura Univers, 1987, p. 39.
15 Chretien de Troyes , Cavalerul Lancelot , traducere, postfață și note de Mihail Stănescu, Editura Albatros, 1973.
16 Ibidem, p. 169.

13
este primul personaj care dă semne de modernitate, el nu se mai simte le gat de societate, de
aceea plecă singur în căutarea aventurii, devind astfel un personaj individual.
Cavalerul este etalonul unui ideal pe care literatura medieval ă l-a creat și cultivat până la
saturație. Acest etalon va fi resuscita t și în romanele postm oderniste, însă: ,,noutatea
fundamentală a lui Chrétien de Troyes este iubirea ispititoare a eroismului și a fidelității, ide ea
străină deopotrivă mitologiei celtice și literaturii provensale . Semn al superiorității omului,
iubirea este îndemn la acțiune ș i nu la contemplație.”17
Evul Mediu este singura perio adă în care s -a scris literatură doar pentru o singură clasă,
anume pentru doamne le și domnițe le de la curte care știau să citească și își petreceau timpul
citind romane de dragoste deoarece în v iața rea lă majoritatea erau neîm plinite pe plan
sentimental. Rareori s -a scris literatură și pentru cavaleri. De cele mai multe ori însă această
literatură pentru cavaleri a avut un scop didactic, educativ, nicidecum pentru plăcerea lecturării.
Cavalerul Lancelot du Lac, supranumit și cavalerul din că ruță este eroul romanului care -i
poartă numele. El a ajuns să fie un model demn de urmat datorită calităților sale excepționale dar
și datorită iubirii pe regina Ginevra. Curaj sau nebunie, nici nu mai contează ce îl definește pe
Lancelot, atâta timp cât el se ghidează, în săvârșirea faptelor eroice, după iubirea și purtarea de
grijă a doamnei sale adorate , regina Ginevra18.
Două exemple semnificative sunt din romanele poetului francez Chrétien de Troyes,
Lancelot sau ca valerul cu cotiga și Yvain sau cavalerul cu leul. In ambele texte protagonisul
întâlnește anumite obstacole în calea sa. În primul caz Lancelot trebuie să treacă Podul Spadei
pe care nimeni nu îl mai străbătuse. La nivel simbolic acesta este pragul către d imensiunea
fantasticului ce îl așteaptă pe erou. Chrétien de Troyes narează astfel acest episod ce îl consacră
pe Lancelot drept cel mai bun cavaler din lume: „Lancelot privi spada strălucitoare, albă și
tăioasă ca un brici, pe care trebuia să treacă; priv i apoi apa, în sus și în jos, apă care era
neprimitoare, rece și neagră. (…). Pe urmă se duse drept la pod, își trecu scutul în spate ca să nu –
l împiedice și, după ce -și făcu semnul crucii în numele Tatălui, al Fiului și al Sfanțului Duh,
prinse între pi cioare puntea de oțel și începu să se târască pe deasupra tăișului spadei, ajutându –
se cu brațele și cu genunchii. (…) El mergea mai departe cu ochii țintă la turn, fară să se uite la
lama tăioasă sau la apa repede și înșelătoare.”19

17 Ibidem, p. 170.
18 Ibidem.
19 Romanele Mesei Rotunde, în prelucrarea modernă a lui Jacques Boulenger, Buc urești, Ed. Univers, 1976, pp. 257 –
258.

14
Imaginea cavalerului viteaz, mereu angajat în slujba binelui, c are pune mai presus de
viața sa conceptul de onoare a avut un ecou fantastic asupra mentalității umane din mai multe
epoci. Această imagine se menține cu înverșunare mai ales în perioada postmodernistă în care se
neagă principiile după care s -a ghidat epoca modernistă, încercându -se astfel să se realizeze o
incursiune opusă în timp, până în perioada medievală , perioadă în care societatea era ghidată
după niște valori mărețe.

15
CAPITOLUL II
II.1.ROMANUL POSTMODERNIST

Romanul este singura specie literară greu de definit dacă nu chiar aproape imposibil de
definit , datorită faptului că este singura specie care se schimbă mereu, se adaptează unui
imaginar dictat de spațiu și de timp. Totodată rom anul este considerat ca fiind cel mai modern
mod de a face literatură , el devansând epoca în care a fost scris. Foarte multă vreme romanul a
reprezentat o specie literară de preciată, gustată în mare parte de către un singu r public, anume de
către femei. Treptat poziția lui a fost restabilită, devenind astfel o specie li terară dintre cele mai
gustate în momentul actual. R.M. Albérès , în cunoscuta sa lucrare Istorie a romanului modern
afirmă, despre romanul secolului al XII -lea, că reprezintă: ,,o imagina ție romanescă brută.”20
Așadar, se poate afirma faptul că romanul, o dată cu trecerea timpului a evoluat, s -a
rafinat, iar romanul postmodernist care tratează imaginea cavalerului ar putea fi o formă
avansată a romanului medieval.
Una dintre cele m ai interesant e definiri ale rom anului îi aparține lui R.M. Albérès care va
afirma că: ,,Romanul este deci o boală a romanului. Este de asemenea o boală a omului, a acelui
om căruia nu -i ajunge c onștiința sa , căruia trebuie să i se ofere tentația de a viola și alte
conștiințe și de a trăi și alte vieți , pentru a-și da seama dacă există vre una, chiar imaginară , la
care să se oprească […] Romanul este un substitut al morții: vrea să fixeze un destin, oricare -ar
fi, dar să -l fixeze în sfârșit […].Să o spunem la ureche: ro manul a înlocuit ideea de eternitate, el
este un erzaț mereu reînnoit al acestuia.”21
Brian McHale în Ficțiunea postmodernistă afirma faptul că: ,,toată ficțiunea
postmodernistă , așa cum am arătat pe larg, este mai presus de toate o artă care sfărâmă iluzii ; ea
tulbură sistematic aerul de realitate punând în evidență structura ontologică a textelor și a lumilor
ficționale. ”22 Cu alte cuvinte, romanul postmodernist tinde să destrame niște iluzii și să pună sub
semnul întrebării conceptul de realitate în favoar ea lumilor ficționale.
Romanul postmodernist are această tendință de a născoci c ât mai multe lumi posibile,
paralele sau chiar opuse. El se folosește cu precădere de câteva mijloace proprii cum ar fi:
intertextualitatea, parodierea, ironia și sarcasmul. Marele merit al romanului postmodernist este
acela că el readuce în discuție teme și motive care păreau să fi apus. Printre multele teme

20 R.M. Albérès, Istoria romanului modern , Editura pentru literatură universală, 1968, p. 5.
21 Ibidem, p.12.
22 Brian McHale, Ficțiunea postmodernistă , Iași, Editura Polirom, 2009, p. 334.

16
resuscitate de către el se numără și imaginarul cavaleresc, despre care Calvino va vorbi cu
deosebită măestrie.
Parodia reprezintă mijlocul cel mai uzitat de către scriitorii postmoderniști. Ea îi
împiedică să cadă în nostalgie. Se poate afirma faptul că parodia este foarte apropiată de comic,
sau altfel spus parodia naște comic iar comicul are menirea de a elibera, de a de stinde omul, de
a-l scăpa de angoasă.
Rolul parodiei și al iron iei în creațile postmoderniste este unul deosebit de important
datorită faptului că tratează o temă seri oasă, dar în spirit caracteritistic , adică ludic. Ironizînd o
lume sau un anumit prototip uman de mult apus, se irionizează de fapt societatea contemporană.
Cele două mari teme ale romanului postmodern ist sunt moartea și dragostea. Aceasta din urmă a
fost utilizată, în roman, încă din Evul Mediu. Cu privire la această temă McHale va afirma în
cartea sa că: ,,reprezentarea iubirii erotice dintre personaje ficționale a fost, desigur, materia
primă a ficțiunii occidentale cel puțin începând din Evul Mediu. Ea a făcut posibilă
demonstrarea faptului că, la un nivel mai profund, romanul ca gen este structurat în funcție de
,,triunghiul romantic ” al iubirii și rivalității. Relația autorului cu personajele sale a fost descrisă,
de asemenea, ca o formă de iubire […] În fine, relația erotică poate să servească și ca model
productiv pentru relația textul ui cu cititorul. Narațiunile ,,își seduc ” cititorii, în sensul că solicită
și încearcă să manipuleze relația. ”23 Fie că se vorbește despre relația dintre personaje , fie că se
vorbește despre dragostea dintre autor și personaje, un lucru este cert: în relați a dintre autor,
personaje și cititor dragostea nu trebuie să lipsească, iar romanul postmodernist pe asta mizează.
Din perspectiva lui Corin Braga, cei trei termini cu care jonglează romanul postmodernist în
definirea fanteziei creatoare sunt: imaginarul, imaginația și imaginalul. Aceste trei ipostaze ale
fanteziei creatoare vor face carieră în romanul postmodernist deoarece, așa cum s -a mai afirmat
până acum, romanul postmodernist trimite la lumi imaginate, posibile nicidecum reale.

II. 2. JOCURILE POSMOD ERNISTE ÎN ROMANELE LUI CALVINO

Postmodernitatea propune lumi posibile nu reale, iar secolul al XX-lea, mai concret, a
doua jumătate a secolului al XX -lea, pune în prim plan intertextualitatea, relația dintre operă și
cititor sau chiar opera care are nar ațiunea ei proprie.
În roma nele postmoderne se întâlesc cu precădere multe elemente de metaroman cum ar
fi: teorie l iterară, critică, istorie etc. Acest fapt vine ca un contra atac asupra scriitorilor

23 Ibidem, pp. 335-336.

17
moderniștii care au anulat plăcerea povestirii. Scriit orii postmoderniști vor încerca, prin operele
lor, să instaureze, din nou, în literarură plăcerea povestirii.
Romanul Cavalerul inexistent a lui Calvino a fost publicat în 1959 iar acțiunea se petrece
în Franța medievală , titlul romanului reprezintă o paro diere a imaginii cavalerului. Poate fi
interpretat ca fiind un pamf let adresat cavalerilor. Personajul principal Agilulfo este un soldat
ideal, un perfecționist însă el de fapt este doar o armură goală, lipsit de corporalitate, nu
consumă nimic din ce este indispensabil oamenilor. Acesta ajunge să fie invidiat chiar și de
împăratul Carol cel Mare. Scutierul său, Gurdulu este cumva opusul s ău deoarece se lasă mereu
absorbit de toate fo rmele din jurul său.
Acest roman ar putea fi interpretat și ca o reacție a supra conștientizării corpului și
implicit a morții, t otodată el respinge ideea morții. Spiritul, alături de dorința de a fi, sunt cele
două mari paliere care mențin cavalerul inxistent în viață. Agilulf ar putea fi asemănat cu un
înger deoarece nu are co rporalitate și nici sex. El ar putea la fel de bine să fie femeie, o femeie –
cavaler.
În romanele lui Calvino există și i ronie m ultă la adresa ti tlurilor. Acestea reprezintă de
fapt un amestec între titulurile romanelor m edievale cu cele postmoderniste, rez ultatul final fiind
unul pe măsură.
O doză de i ntertextualitate și parodie există însă și în romanul lui Chr étien de Troyes. De
exemplu, n u este precizat numele lui Lancelot du Lac până l a jumătatea romanului. Abia la
mijlocul cărții se dezvăluie identitat ea cavalerului. De asemenea , figura împăratului Carol cel
Mare este una dublată: pe de o parte el este un persoanj istoric real, conducător militar etc., iar
pe de cealaltă parte el este un personaj literar, ficțional.
Italo Calvino este un fel de scriitor cârcotaș al secolului al XX -lea. El se folosește de
teme și motive literare medievale cu scopul de a evidenția unele probleme ale societății
contemporane.
Întreg romanul lui Calvino este presărat cu elemente ce țin de pamflet, ironie, parodie și
chiar sarcasm .
Asemenea lui Umberto Eco , care va afirma că în final rămîne doar numele, și Italo
Calvino folosește acest motiv, al existenței persoanjului prin puterea de voință și datorită
numelui său . De exemplu va afirma cu tărie că el există: ,,cu puterea voinț ei- zise Agilulf – și cu
credință în sfînta noastră cauză .”24

24 Italo Calvino, Cavalerul inexistent, Editura Polirom, 2007, p.10.

18
Așadar ,,Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor și al Celorlalți din Corbentraz și
Sura, cavaler de Selimpia Citeriore și Fez era, fără îndoială, un soldat model, însă nimeni nu
putea să -l sufere. ”25 Nimeni nu putea să îl sufere tocmai datorită faptului că era perfect.
Calvino introduce pe parcursul romanului multă ironie la adresa armatei și la traiul
cavalerilor: ,,Nicăieri nu se doarme mai bine ca la oaste.”26 Prin această afirmație Calvino
ironizează atît imaginea cavalerului cât și cauza acestuia.
Agilulfo ar putea fi interpretat ca fiind un alter ego a lui Calvino , prin gura personajului
acestea exprimă de fapt gândurile sale: ,,Agilulfo p ășea atent, nervos, mândru: trupurile cel or
care av eau un trup îi provoc a într -adevăr o neplăcere asemănătoare invidiei, dar și o apăsare care
venea dintr -un orgoliu, dintr -o disprețuitoare superioritate. ”27 Citind printre rânduri, se poate
observa ideea la care trimite această frază, anume dualitatea dintr e trup și spirit, acesta din urmă
fiind cel superior.
Italo Calvino spune a despre Vicontele tăiat în două că scopul acestui roman a fost inițial
pur distractive, pornit de la o imagine a unui viconte tăiat în două, sau mai exact a unui om tăiat
în două, în jumătățit (Aici Calvino leagă imaginea omului înjumătățit cu soarta sau problema
omului contemporan, a intelectual ului care se simte alienat , fărâmițat în două părți opuse: una
bună , cealaltă rea), după cum reiese și din destăinuriea acestuia î ntr-o scris oare adresată lui
Carlo Salinari: ,,Mă interesează problema omului contemporan (intelectualul, pentru a fi mai
exact), împărțit în două, adică incomplete, alienat. Dacă am ales să -mi înjumătățesc personajul
după linia de demarație bine -rău, am făcut -o pent ru că acesta îmi îngăduia o mai mare evidență a
imaginilor co ntrapuse și se lega de o tradiț ie literară devenită clasică (de e x. Stevenson ), astfel
încât puteam să mă joc cu ele fără grijă. În vreme ce aluziile mele moraliste, să le numim astfel,
se îndrep tau nu atât spre viconte, cât spre personajele care-l încadrau, adevăratele exemplificări
ale tezei mele: leproșii (adică artiștii decadenți ), doctoral și dulgherul (știința și tehnica separate
de omenire), acei hughenoți văzuți, puțin cu simpatie și puț in ironic (care sunt o alegorie a mea
autobiografico -familială, un fel de epopee genealogică imaginară a familiei mele), și chiar o
imagine a întregii linii a moralismului idealist al burgheziei.”28
O altă destăinure a scriitorului se referă la cum a luat n aștere acest roman și ce a vrut
inițial să însemne această istorioară : ,,Când am început Vicontele tăiat în două , voiam mai cu

25 Ibidem, p.13.
26 Ibidem, p.16.
27 Ibidem, p.17.
28 Scrisoare către Carlo Salinari din 7 august 1952, publicată în: Italo Calvino, I libri degli altri. Lettere 1947 -1981,
îngrijitor de ediție G. Tesio, Eina udi, Torino, 1991, p.67.

19
seamă să scriu o povestire distractivă, pentru propriul meu amuzament și, dacă era posibil,
pentru al altora; aveam în minte imag inea unui bărbat tăiat în două și m -am gândit că această
temă – a bărbatului tăiat în două, a bărbatului înjumătățit – ar fi semnificativă, ar avea un
semnificat contemporan: cu toții ne simțim, într -o oarecare măsură, incomplete, toți realizăm o
parte din noi înșine și nu alta.”29 Ca imaginea să fie cât de cât simetrică, Calvino a diferențiat
cele două jumătăți, creând astfel un contrast simetric desăvârșit: ,,Faptul că aceste două jumătăți
– cea bună și cea rea – erau în egală măsură insuportabile avea un efect comic și, în același timp,
semnificativ; pentru că, uneori cei buni – persoan e pro gramatic prea bun e și pline de bune
intenții – sânt cumplit de plicticoși. În această situație, important este să concepi o povestire care
să funcționeze și ca tehnică na rativă, cu priză la cititor.”30 Din start, se observă aici o mentalitate
a scriitorului postmodernist care -și îndreaptă atenția către cititor în momentul în care decide să
scrie.
Cât privește latura umoristică a romanului Calvino va spune că: ,,Eu cred că
amuzamentul este o funcție socială, corespunde morale mele: întotdeauna mă gândesc la cititorul
care trebuie să parcurgă toate aceste pagini, el trebuie să se distreze , trebuie să aibă și o
compensație.”31 Cu alte cuvinte, la Calvino amuzamentul este o funcț ie socială, este ceva serios
care trebuie tratat ca atare.
O alt ă trăsătură a romanului postmodernist este aceea că naratorul, pentru a face veridică
povestirea, devine personaj alături de celelalte. Astfel se face că vicontele Medardo de Terralba
este ung hiul naratorului și împreună cu scutierul Curzio, do ica Sebastiana, Pamela și doctorul
Trelawney se perindă în tot romanul , prin fața cititorului , ca într -un final să se îmbarce în corabie
și să dispară în zare lăsând naratorul singur, într -o lume reală: ,, Dar corăbiile se pierdură în zare
și eu am rămas aici, în această lume a noastră plină de răspunderi și de flăcărui rătăcitoare”32.
Cele două jumătăți a lui Medardo iubesc, în modul caracteristic fiecăruia, aceiași
persoană, pe Pamela. De fiecare data câ nd apare Medardo cel rău se săvârșesc doar fapte sadice,
imorale, iar când apare Medardo cel bun se schimbă deci și discursul povestirii; un exemplu
potrivit în acest sens sunt date de întâlnirile dintre jumătatea cea bună și Pamela, căruia el îi va
propov ădui întreaga morală creștină: ,,Dacă vei veni cu mine, Pamela, vei învăța să suferi pentru
durerile fiecăruia și să le alini pe ale tale, alinându -le pe ale lor”33 sau: ,,a săvârși împreună fapte

29 Italo Calvino, Vicontele tăiat în două, București, Editura Univers, 1999, p. 5.
30 Ibidem, p. 6.
31 Ibidem.
32 Ibidem, p.110.
33 Ibidem, p. 89.

20
bune este singurul mijloc de a ne iubi ”34 sau: ,, – O, Pamel a, acesta e folosul pe care ți -l aduce
faptul de a fi înjumătățit: că poți pricepe pentru orice ființă și lucru de pe lume suferința pe care
i-o stârnește fiecăruia și fiecăruia propria sa neîntregire. Eu eram întreg și nu pricepeam, și mă
strecuram surd ș i nesimțiitor printre durerile și rănile semănate peste tot, pe care nici un om
întreg nu ajunge să și le închipuie. Nu numai eu, Pamela, sînt o ființă retezată și ruptă în două, ci
și tu și toți ceilalți. Iată că eu acum mă simt frate, într -un fel pe care odinioară, când eram întreg,
nu-l cunosteam, cu toate mutilările și lipsurile de pe lume. Dacă vei veni cu mine, Pamela, vei
învăța să suferi pentru durerile fiecăruia și să le alini pe ale tale, alinându -le pe ale lor. ”35
Singura problemă este însă faptu l că Pamelei îi facea curte și jumătatea cea rea, de care
Pamela se simțea oarecum atrasă: ,, – Ce spui dumneata acolo e frumos, răspunse Pamela, dar eu
am intrat într -o mare belea ce cealaltă parte a dumitale, care s -a îndrăgostit de mine și cine știe
ce are de gând să -mi facă.”36 Pentru a rezolva întreg conflictul cele două jumătăți ale vicontelui
ajung să se dueleze; duel care se va finaliza prin împreunarea celor două jumătăți făcând astfel
din viconte un om întregit, cu bune și cu rele.
Motivul duelului este în mod vizibil o ironie adusă la adresa imaginarului cavaleresc din
perioada Evului Mediu; cum de altfel și motivul binelui și răului este la Calvino resuscitat
urmând ca apoi să fie ironizat.
Convenția postmodernismului este aceea că orice te xt este o născocire, o invenție, dar
această invenție trebuie explicată mereu cititorulu i. Cititorul devine participant sau martor al
scriitorului la procesul semnifică rii. Astfel l umea se naște prin cuvânt, prin narațiune iar p rezența
autorului în aceast ă lume devine chiar obligatorie , insistentă, aproape manipulatoare.
Romanul postmodern a lui Calvino are foarte multe elemente de metaroman: teorie
literară, critică, istorie. Istoria se amestecă cu ficțiunea, are incluse elemente din mit, totul este
vag ș i amestecat, etc. ( ex.: Dacă într -o seară de iarnă un călător ). Adesea acesta trimite spre
lumi posibile și propune intertextualitatea. În ceea ce privește i maginea cavalerului , aceasta se
adaptează, se modifică mereu în romanele postmoderniste.
Jocurile postmodernității în romanele lui Calvino sunt mai mult decât vizibile, insis tente,
reluate aproape obsesiv. În cele trei romane scriitorul resuscitează teme și motive literare
medievale însă din perspectivă ludică. El se joacă cu imaginea cavalerilor, cu c onceptul de

34 Ibidem, p. 86.
35 Ibidem, p. 89.
36 Ibidem.

21
onoare, punând în antiteză lupta dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre esență și
aparență.
În Vicontele tăiat în două mesajul transmis în finalul romanului este acela de acceptare a
condiției umane, a omului întreg, ,,nici bun, nici rău, un amestec de răutate și bunătate cu alte
cuvinte nu deosebit în aparență de cum fusese înainte de înjumătățire.”37
Naratorul omniscient și omnipresent din acest roman își prezintă în final condiția sa:
,,Ajunsesem în pragul adolescenței și tot m ă mai ascundeam după rădăcinile semeților copaci ai
pădurii ca să -mi istorisesc povești. Un ac de pin putea însemna pentru mine un cavaler, sau o
nobilă doamnă, sau un măscărici; îl puneam să se miște în fața ochilor mei, îmbătându -mă cu
basme fără sfârși t. Apoi mă rușinam de toate aceste aiureli și o luam la fugă.38
În romanul Baronul din copaci Calvino utilizează din plin umor ul, fantezia, aventura și
prezentă, într -un mod ludic dar cu miză serioasă, nevoia de evadare din prezent a omului
contemporan prin reevocarea lumii infantile. Se prezintă povestea viețuirii lui Cosimo, un
domnișor în vârstă de 12 ani însă nărăvaș nevoie mare, care decide să trăiască î n copaci până ls
sfârșitul vieții sale. Această mare aventură va fi un bun prilej pentru a dezlănțui o serie întreagă
de aventuri pe parcursul operei. Întreaga povestire este narată de fratele mai mic al acestuia, care
pe atunci avea vârsta de 8 ani și bineînteles că avea un caracter opus fratelui său , mult mai timit
și mai laș decât fratele său.
Omul car e trăiește în copac ar putea fi alegoria scriitorului, a felului acestuia de a trăi
suspendat în lume, oarecum aerian. Cosimo Piovasco di Rondo ar putea fi receptat ca fiind o altă
fațetă a lui Don Quijote. Acest motiv va fi unul intens cultivat de scriito rii postmoderniști ; un
exemplu în acest sens este scriitoarea de origine indiană Kiran Desai care a fructificat acest
motiv, al omului care trăiește în copaci, în romaul său intitulat Varvă în livada de goave . Aristo
și Cervantes își băteau joc de viața ca valerească .
Ideea cavalerismului este indisolubil legată de cultul eroului: ,,Viața cavalerească este
imitație . O imitație a eroilor din cilul lui Arthur sau a eroilor antici, n -are nici o importanță. ”39
,,Ca ideal de viață frumoasă, c oncepția cavalerească are un c aracter foarte specia l. În
esență, este un ideal est etic, clădit din fantezie pestriță și din emoție înălțătoare. Dar vrea să fie
un ideal etic: gândirea medievală nu putea acorda unui ideal de viață decât un loc nobil,
punându -l în legătură cu evl avia și cu virtutea. În această funcție etică însă, cavalerismul înșeală

37 Calvino, Italo, Vicontele tăiat în două , Editur a Univers, 1999, p. 109.
38 Ibidem, p. 109.
39 Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu …, p. 105.

22
tot timpul așteptările: este tras în jos de originea lui legată de păcat. Căci miezul idealului
rămâne trufia, înălțată până la frumusețe.”40
Pornind de la citatul: ,,Ficțiunea postmod ernistă este o artă imorală și are tendința să -și
corupă cititorii. Ea realizează acest lucru prin negarea realități i externe, obiective ”41 se poate
afirma faptul că romanul postmodernist reprezintă un tip de artă imorală ce tinde să corupă
cititorii, iar a ceștea o data corupți vor dori iar și iar să intre în lumea ficțională propusă de
romanul postmodernist pentru a avea prilejul, chiar și pe plan fictional, să nege realitatea lumii
exterioară. Astfel se explică faptul că un scriitor postmodernist de talia lui Calvino reușește să se
facă îndrăgit de către cititorii săi.
Italo Calvino , în romanul Cavalerul inexistent , afirmă faptul că și-a aflat sursa de
inspirație în poemul eroi -comic a lui Ludovico Aristo și în episoadele istorice ale luptei
cavalerilor med ievali conduși de către Carol cel Mare . Ele au fost culese din epopeile medievale
france ze fiind astfel o ,,metaficțiune istoriografică”42.
Acțiunea romanului este plasată într -un moment de pace din timpul domniei lui Carol cel
Mare, care va avea răgaz să -și inspecteze paladinii, căutând astfel, un cavaler iscusit ,,demn de
toată lauda ”, anume cavalerul inexistent. Povestea este pusă sub semnul parodiei încă din primul
detaliu, anume acela că regele era plictisit de fapte marețe dar și îmbătrânit: ,,Tot dom nind și
războindu -se, războindu -se și domnind, hai -hai, părea că mai îmbătrânise de când îl văzuseră
luptătorii ultima dată.43
Cavalerul inexistent există de fapt doar cu numele, mai exact ,,Agilulf Emo Bertrandin
din spița Gulidivernilor și a Celorlalți di n Corbentraz și Sura, cavaler de Selimpia Citerioară și
Fes!”44, acesta este reprezentat de o armură goală, de culoare albă, de un alb imaculat cum tot
imaculate îi sunt și armele . Prin culoarea albă a armurii sale se face aluzi și la fecioria sa, care va
rămâne neatinsă până la finalul romalului, în ciuda avansurilor făcute de văduva Priscilla, pe
care încearcă să o ducă pe un alt plan, metafizic, îndepărtând -o astfel de la poftele trupești.
Agilulf nu este singur pe parcursul povestirii ci el este întâlnit mai tot timpul în compania
scutierului său, personajul Gurdulu care, spre deosebire de Agilulf, este înzestrat cu capacitatea
de a se confunda cu tot ce îl înconjoară, dacă trece pe lângă niște rate devine și el rață, dacă trece
pe lângă un rîu unde sunt broaște și el devine broască: ,,Pe o frunză de ferigă ședea câte o

40 Ibidem, p. 102.
41 McHale Brian, Ficțiunea postmodernistă , Iași, Editura Polirom, 2009, p. 331.
42 Livia Iacob, Parodia literară. Șapte rescrieri romanești , Institut ul European, 2011, p. 304.
43 Italo Calvino, Cavalerul inexistent, Editura Polirom, 2007, p. 6.
44 Ibidem, p.9.

23
broască verde, lucioasă din cale -afară, care -l privea și făcea cât putea de tare: Oac! Oac! Oac! –
Oac! Oac! Oac! Răspunse Gurdulu mulțumit, iar la auzul lui, broaștele începură să sară de pe
frunze în apă și din apă pe mal.”45
Introducând acest cuplu de personaje total opuse, dar puse împreună, Calvino face aluzie
la celebrul cuplu Don Quijote – Sancho Panza. O altă asemănare dintre Agilulf și Don Quijote
este data de motivul erosului. Și în tr-un caz și în celălalt se caută iubita desăvârșită, perfectă,
ideală, dar care se va dovedi în final că este , și ea, inexistentă.
În romanul lui Calvino cavalerii viteji sunt și ei inexistenți. Agilulf face parte din
categoria acelora care , deși avea mer eu dreptate și înfăptuia toate cele de cuviință : ,,era, fără
îndoială, un soldat model, însă nimeni nu putea să -l sufere.”46
Personajele secundare de tipul lui Rambald o, Torrismondo, Sofronia ș.a. contribuie la
complexitatea detaliului și a firului narativ , contribuind totodată și la zăpăcirea cititorului.
Acesta din urmă se lasă absorbit, asemenea lui Gurdulu, de tot ceea ce i se prezintă, de la
comicul de toate tipurile la grandioasa vânătoare de aventuri.
În ultimul capitol al romanului este dezvăluită și identitatea naratorul ui, anume o
maicuță, Teodora, este cea care scrie această povestire, însă ea are o dublă personalitate, după
cum afirmă: ,,Da, dragă carte. Sora Teodora care povestește această istorisire și războinica
Bradamante sunt una și aceiași. Când gonesc călare pe câmpurile de luptă, între dueluri și
amoruri, când mă închid apoi în mănăstiri ca să mă gândesc și să aștern pe hârtie cele întâmplate,
petru a încerca să le înțeleg. Atunci când m -am retras aici, eram răpusă de dragostea pentru
Agilu lfo, acum ard după tânărul și pătimașul Rambaldo. ”47 În acest fragment se relatează de fapt
ceea ce transformă romanul postmodern în metaficțiune. Naratorul, în acest roman, este unul
ficționalizat, adică se tranformă în personaj luând parte la acțiune în a celași mod ca și
personajele sale.
În aceste tre i romane ale lui Calvino se întâ lnesc și se îmbină foarte multe teme și motice
ce țin de imaginarul medieval; fie că este vorba despre imaginea cavalerului, despre doctrina
creștină, despre titlurile acordat e la vremea respectivă, toate acestea oferă posibilitatea evadării
din viața cotidiană în trecut, un trecut îndepărtat, pasiv privit însă cu ochii unui postmodernist.
Parodierea acestor imagiare medievale permite atât scriitorului, cât și cititorilor, o ma i bună
distanțare, față de lumea contemporană și de problemele cu care aceasta se confruntă, pentru a

45 Ibidem, p. 39.
46 Ibidem, p. 13.
47 Ibidem, p. 203.

24
judeca într-o altă manieră realitatea. Prin parodierea acestor imagini atmosfera se destinde,
lăsînd loc bu nei dispoziții și a îngăduinței .
Unii critici l iterari sunt de părere că literatura lui Calvino este o literatură – fantezie .
Această literatură care jonglează cu fantezia este una intens gustată și apreciată de către cititorii
postmoderniști. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre instaurarea, neomedievismului
sau a unui nou Ev Mediu.

25
CAPITOLUL III
III.1 NECESITATEA REINVENTĂRII EVULUI MEDIU

Contar multor opinii Evul Mediu nu a ieșit niciodată din uz , din contră, amurgul său a
fost prelungint și a pus bazele unor n oi începuturi ce au la baza lor și în substrat ul multor
preocupările constante și obsesive pentru foarte multe teme caracteristice acestei epoci.
Umberto Eco, cu privire la continuitatea dăinuirii Evului Mediu, afirma că: ,,acesta
reprezintă doar un pretex t pentru dezbaterile paradigmelor contemporane ”48. Aceste repetări care
confirmă tendința reiterării istoriei fac trimitere inevitabil către un nou Ev Mediu. Titlul ,
oarecum oximoronic , este scuzat de către definițiile tot mai complexe, definiții care caută să
stabilească cât mai multe legături veridice, între epoca medievală și cea postmodernă, în diverse
domenii cum ar fi: sociologia, politica, economia sau literatura.
Teritorul postmodern al literaturii a păstrat doar fărâme din ceea ce caracterizează epo ca
medievală. Pentru a conferi sens și valoare acestor relicve ale Evului Mediu ce se găsesc în
literatura postmodernisă, acesta dintâi trebuie disecat, studiat și analizat în cele mai mici
amănunte.
Ileana Vesa în lucrarea sa numită sugestiv Neomedievism ul postmodern este de părere că:
,,Tocmai un astfel de Ev Mediu – fragmentat și descentralizat, alogen și tulburător – deși dificil de
surprins în profunzimea sa, a inspirit apropierea sa în postmodernism, ca un alter ego al condiției
alienate postmoderne.”49 În ceea ce privește definiția data neomed ievismului aceiași autoare
specific ă faptul că: ,,Definiția neomedievismului afirmă că integrarea mai multor variante care
concurează fără să se desființeze una pe cealaltă în parametrii tuturor medievismelor, țin ând
cont de toate canalele de proliferare, tehnologice sau tradiționale, academic sau populare, de
creuzetul de formare, occidental și postmodernist, de alteritatea și iluzia Evului Mediu.”50
Neomedievismul vine să stabilească o relație între medievism și p ostmodernism fără ca să
afecteze sau să dăuneze vro uneia dintre ele.
Neomedievismul ar putea fi interpretat ca fiind un curent popular, de actualitate pe plan
european, alături de multe altele ce aparțin postmodernismului. Anual se întrunesc mii de
mediev iști de elită din întreaga lume la centrele de elită Kalamazoo și Leeds unde se accentuiază

48 Umberto Eco, Innovation & Repetition: Between Modern & Postmodern Aesthetics în ,,Daedalus ”, vol.134 , nr.4,
MIT Press, 2005.
49 Ileana Vesa, Neomedievismul postmodern , Editura Ekion, Cluj -Napoca, 2014, p. 6.
50 Ibidem, p. 6.

26
idea influ enței medievalului asupra artelor postmoderne . Cea mai cunoscută organizație de acest
tip se numește MEMO, adică Medieval Electronic Multimedia Organizat ion, aceasta are ca
principală preocupare studierea relației dintre jocurile video cu medievalul. Pornind de la
jocurile video, internetul a dezvoltat o întreagă industrie populată cu site -uri și blog -uri, care mai
de care mai documentate, ce treatează med ievalul și multitudinea de ipostaze ale acestuia în
ciberspațiu.
După părerea autoarei Ileana Vesa , există patru mari metode prin intermediul cărora se
rescrie Evul Mediu în postmodernism anume: identificarea, comparația, parodia sau sublimarea
și fantasti zarea. Aceasta din urmă este definitorie pentru neomedievismul postmodern.
Identidicarea și comparația se afișează mai mult în spațiul strict al politicii ,economiei ș.a.
Parodia și fantastizarea par: ,,să se preteze prin excelență la universul artelor, d e aceea mulți
cercetători sunt tentați să se rezume la fanteziile literare și de alt soi sword -and-sourcery, fără să
acorde prea multă atenție generalizării fantasticului în existența individului prin dedublările
virtuale posibile odată cu lansarea pe plat form a online a jocurilor video, arta devenind paradoxal
corespondentul vieții sau invers, depinde de perspectiva celui care le studiază și atunci fie arta nu
mai este artă, fie viața nu mai este viață, suma existenței fiecăreiadintre ele confundându -se cu
ontologia celeilalte.”51

III.2 N EOMEDIEVISM SAU NOUL EV MEDIU

Calitatea -cheie a epocii medievale, pe care fantasticul contemporan mizează se află
tocmai în tendința sa de escapadă. Evul mediu pune la îndemâna tânărului aventurier modern
,,tărâmul nefires c al tuturor posibilităților și în special a miraculosului.”52
Fantastizarea reprezintă unul dintre termenii -cheie care au rolul să definească n oile
fenomene postmoderne despre care amintea Linda Hu tcheon, în unul dintre studiile ei dedicate
postmodernismul ui, numit Poetica postmodernismului .
Procesul fantastizării mizează pe misterul și necunoscutul epocii Evului Medi u, aducând
o perspectivă noua asupra dualității bine -rău, eu-celălalt etc, iar: ,,dintre eresurile medievale care
se perpetuează semnificativ în neomedievismul postmodern, cel mai predominant rămâne goticul
[…] fantastizarea profită, în parametrii descriși mai sus, de gotic ca de un concept foarte
profitabil în marketing, care a lăsat în urmă nișa temelor funerare, cucerind imaginea

51 Ibidem, p. 76.
52 Ibidem, p. 78.

27
postmodernă printr -o copilație de constructe fabuloase rupte de realiatea istorică ce le -a adăpostit
și lăsate să plutească în derivă într -o mare de simboluri. ”53
Un scriitor care deschide calea către un neomedievism postmodern, prin romanele sale,
este Dan Brown, car e: ,,fantastizează agresiv miturile medievale despre Graal, cavaleri templieri,
viața Mariei Magdalena etc. trezind interesul publicului pentru tensiunile care se ascund în
negurile îndepărtatului Ev Mediu European, dar facilitând totodată și accesul acest uia la o istorie
facilă, marcată de sensationalism ieftin, cu prea puține puncte reale de susținere.”54
Tot Brown este cel care: ,, observă o legătură incontestabilă între poemele trubadurilor
medievali, dintre care cel mai cunoscut este Perceval, scris de Chrétien de Troyes, sursa
inspirației pentru multe alte legend, și picture renascentistă, stabilind cu măiestrie conexiunea
dintre Leonadro da Vinci și sfinții păzitori ai Graalului, el însuși unul dintre ei, de aceea picture
lui înlocuiește subtil o figur ă cu alta și un obiect cu o femeie și conform acestor descoperiri,
căutările medievalilor s -au dovedit inutile.”55
Un alt nume mare din literatura universală, care a scris un roman istoric pornind de la
modelul medieval, este Umberto Eco cu al său bestselle r intitulat Numele trandafirului . Acesta
poate fi pus în legătură direct cu romanul Codul lui DaVinci a lui Brown datorită pastișării
neîncetate a misterului medieval, iar: ,, lista ar putea continua, deoarece există un spectru foarte
larg de opera care în cearcă o variant de sublimare sau parodiere a Evului Mediu în
contemporanetitate și, deși nu toate pot fi considerate postmoderne în esență, cel puțin în
substanță ele aparțin postmodernismului, fiind scrise de, pentru și în cadrul mentalităților
individul ui postmodern.”56
În capitolul 3 numit Sublimarea sau parodia Ileana Vesa face trimitere în mod direct la
importanța arhitecturii și relevanța vizulalului în societatea medievală , societate care era
preponderent analfabetă comparată cu un public destul de l arg al societății postmoderniste ce se
aseamănă cu acei oameni . Ea vorbește despre faptul că: ,,La fel ca și în Evul Mediu, când
clădirile și în special bisericile reprezentau o carte deschisă în piatră pentru creștinii analfabeți,
construcțiile postmoder ne lucrează intens cu metafora vizuală pentru ignoranții zilelor noastre,
crescuți în era televizorului și computerului unde informația se transmite preponderent vizual,

53 Ibidem, p.78.
54 Ibidem, pp.117 -118.
55 Ibidem, pp.118 -119.
56 Ibidem, p. 28.

28
doar că mesajul se decodifică pe alte căi astăzi, iar sensurile variază de la persoană la
persoană .”57
Nicolae Berdiaev în cartea sa numită Noul Ev Mediu vorbește despre necesitatea
reinventării unui Ev Mediu nou deoarece criza modernității nu mai poate să răspundă nevoilor
oamenilor datorită eșecului care stă la baza ei, anume lipsa unui cr ez și moartea Lui Dumnezeu
din conștiința umană. Acestă ruptură dintre om și divinitate nu este una permanentă, definitivă ci
ea tinde să se reînt regească: ,,Lumea este într -un haos, dar tinde la elaborarea unei ordini
spirituale, a unui univers analog cel ui din Evul Mediu. Decadența precede Evul Mediu. Or
trebuie marcată urma elementelor care mor și a elementelor care se nasc.58
Cu alte cuvinte, epoca modernității a adus cu sine și această disperare a omului , născută din atâta
timp petrecut sub de decadenț ă; pentru a ordona lumea actuală, care se află într -un haos
permanent, este nevoie de crearea unei lumi bazată pe ordine spirituală.
Cu privire la numele epocii Evului Mediu Berdiaev va afirma că: ,,Numesc Ev Mediu
epoca pe ca re ritmul istoric o substituie celei de ieri și este trecerea raționalismului timpurilor
moderne la un raționalism sau, mai degrabă, la un supraraționalism al timpurilo r medievale.
,,Luminile timpurilor moderne nu au decât să trateze aceasta drept obscurantism, puțin
importă. ”59
În cart ea sa, Berdiaev, reușește să arate faptul că epoca modernă este o: ,,epocă
autodistructivă care îl plasează pe om în însingurarea solitudinii sale ”60 adică: ,,Avem de -a face
cu o epocă a dezumanizării omului […] omul fără Dumnezeu încetează de a mai fi om; acesta
este sensul religios al dialecticii interne a istoriei moderne, istoria măririi și decadenței iluziilor
umaniste. ”61
Berdiaev ajunge la concluzia că omul modern este mai degrabă idolatru decât ateu, adică
tinde să își creeze divinități false decât să nege orice formă de putere divină. Cât privește
afirmația făcută de Nietzsche, anume că Dumnezeu a murit, ea este de fapt încadrată în ateismul
tragic. Tot repetând sentința că Dumnezeu este mort, Nietzsche se simte incapabil să trăiască în
absența sacrul ui.

57 Ibidem, p. 60.
58 Nicolae Berdiaev, Noul Ev Mediu, cu un studiu introductiv de Sandu Frunză, Craiova, Editura Omniscop, 1995 , p.
68.
59 Ibidem, p. 59.
60 Ibidem, p. 13.
61 Ibidem.

29
Sandu Frunză în prefața c ărții lui Berdiaev spune că: ,, Textele sale ne lasă să înțelegem
că noi trăim în zorii întunericului cu care se sfârșește epoca revelației Fiului și stă să apară epoca
revelației Spiritului . Adept al ideii de revelație continuă , ca atâția alți gânditori religioși ruși,
Berdiaev afirmă că Revelația nu s -a încheiat și că este de așteptat o revelație a Spiritului care va
fi precedată de Noul Ev Mediu , ev, prin excelență, al germonației creației umane care continuă
creația divină”62 adică atât lucrarea despre Noul Ev Mediu cât și celelalte lucrări ale sale stau sub
semnul ideii de revelație continuă , o revelaț ie a creației umane ce continuă creația divină.
Cuvintele cele mai uzatate ale lui Berdiaev pentru a defini lumea modernă sunt acelea
care fac tirmitere în mod explicit la o perioadă de criză urmată îndeaproape de revoluția
gigantică a spiritului. El va spune că: ,,Apelul la un nou Ev Mediu, azi, nu este decât un apel la
această revoluție a spiritului , la o reînnoire totală a conș tiinței.”63
Berdiaev crede că: ,,Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este deloc omul. Aceasta este
descoperirea experimentală a timpurilor noastre” iar ,,Contra lui Dumneze -Omul se ridică nu
omul regatului neutru și intermediar, ci omul -Dumnezeu, omul care s -a așezat el în locul lui
Dumnezeu și se manifestă cei doi poli opuși, acel al ființei și al neființei.64
Pentru a părăsi lumea actuală, modernă și a intra in noul Ev Mediu, Berdiaev este de
părere că: ,,Intrarea în noul Ev Mediu, ca altădată în vechiul Ev Med iu, prezintă vederii o
descompunere a vechilor societăți și, invizibil, elaborează între ele. Această ordine părăsită dar
tenace, care alcătuise viața socială și cultura, se găsește răsturnată prin forțele unui haos
barbar.”65
Despre indivi dualism și despre personalitate, Berdiaev crede că: ,,Personalitatea era mai
mare, mai strălucită în secolele medievale. Individualismul a contribuit la mișcarea egali tară,
care șterge orice diferență între individualități. Individualismul, creând un soi de atomizare a
societății, a dus la socialism, care nu este decât faza inversă a descompunerii în atomi, un
amalgam mecanic de atomi. Ideea universalității, care era caracterul exclusiv al Evului Mediu, a
încetat să domnească în timpurile noastre. Personalitatea omenească î nsă nu poate fi decât
înrădăcinată în universal, în cosmos, unde se găsește un teren ontologic care îi produce
principala sa substanță. Personalitatea nu există decât acolo unde este Dumnezeu și divinul. Din
contra individualismul smulge personalitatea din terenul său esențial și o lasă sfărâmițării

62 Ibidem, p. 18.
63 Ibidem, p. 62.
64 Ibidem.
65 Ibidem, p. 64.

30
vânturilor întâmplării. Individualismul a epuizat, în Istoria modernă, toate aceste posibilități, el a
dat toată energia sa și nu mai este capabil de a pasiona pe nimeni. ”66
În concluzie , ,,istoria este un perman ent dans al flăcărilor de lumină și de întuneric. Este
nevoie de un Nou Ev Mediu din care omul spiritual să răsară, răspândind lumina lui interioară
în întregul univers.”67
În ciuda faptului că neomedievismul este un curent foarte în vogă în u ltimul deceni u, el
nu a reușit să se extindă și dincolo de granițele impuse de ideologic, de culturtă, economie sau
de barierele sociale ale lumii civilizate din cauza faptului că aici îi sunt condițiile prielnice
pentru o dezvoltare armonioasă, anume: mentalitatea, t ehnologia, publicul dar datorită celui mai
important aspect al său: faptul că neomedievismul gravitează predominant în jurul Evului Mediu
occidental și al imaginarelor sale.

66 Ibidem, p. 65.
67 Ibidem, p. 22.

31
CONCLUZII

Imaginarul cavaleresc este de departe cel mai cu ltivat teren în perioada Evului Mediu
datorită complexității sale și multiplelor planuri de abordare, dar și pentru modelul pe care îl
oferă societății. Rezistența imaginarului cavaleresc în timp confirmă încă o dată, cu tărie, faptul
că acesta este un mod el de succes , iar imaginarul pe care îl propune place atât scriitorilor cât și
cititorilor.
Multiplele camuflări ale acestui imaginar trimit cu gândul la faptul că acesta poate fi
utilizat în orice epocă, atâta timp cât societatea are nevoie de un model du pă care să se ghideze,
fie el și ficțional.
Chrétien de Troyes a înțeles faptul că acest imaginar va avea o viață lungă, dacă nu chiar
interminabilă, și a reușit să creeze niște prototipuri ale imaginarului cavaleresc care vor fi
invocate ori de câte ori s e va face trimitere la Evul Mediu.
Imaginea cavalerului va fi resuscitat ă în epoca postmodernistă datorită modelului pe care
îl impune dar și nostalgiei față de trecut. Omul postmodern are posibilitatea să se refugieze în alt
spațiu și timp prin intermediu l literaturii, atunci când societatea contemporană îl dezamăgește.
Italo Calvino se va folosi de acest imaginar în scop distractiv aparent, însă în profunzime
se poate observa faptul că el aduce în discuție o serie de probleme ale omului contemporan,
postm odernist. De pildă, în romanul Vicontele tăiat în două Calvino încearcă să evidențieze
necesitatea dualității ființei umane, care nu poate fi doar bună sau doar rea, ci ea trebuie să
oscileze între aceste două coordonate. Un al doilea motiv întâlnit în ace st roman este acela al
condiției intelectualului contemporan, al omului alienat, înjumătățit din cauza alegerilor sale și
incapabil să se realizeze pe toate planurile.
În romanul Cavalerul inexistent Calvino parodiază imaginea cavalerului medieval care
este inexistent din cauza faptului că nu există om care să întrunească toate acele calități pentru că
altfel n-ar mai fi om. Imaginea cavalerului ideal rămâne în continuare un ideal.
Calvino a reușit să sugereze prin romanul Baronul din copaci tocmai acea nev oie a
omului postmodern de a evada, din realitatea care -l înconjoară, în trecutul îndepărtat. Un trecut
în care realitatea se îmbină în mod armonios cu fantezia , cu misterul sau cu credințele de tot
felul.
În ciuda faptului că drumul imaginarului cavaleres c, de -a lungul istoriei, a fost unul
destul de anevoios, acesta nu și -a pierdut din importanță și din capacitatea de a crea în
continuare romane demne de tot interesul și admirația cititorilor.

32
Întoarcerea spre modelele oferite de către Evul Mediu este una lentă însă bine organizată.
Nevoia reinventării unui nou Ev Mediu este tot mai acută datorită crizei adusă de către
modernitate. Altfel spus, în termenii lui Berdiaev, societatea are nevoie de o revoluție a spiritului
care să ordoneze acest haos, creînd astfel un nou Ev Mediu ce va avea în centrul său omul
spiritual.
Necesitatea reinventării unui nou Ev Mediu, în versiunea lui Berdiaev se explică prin
faptul că, Evul Mediu, cel vechi, a contribuit la formarea unui om spiritualizat, a personalității
umane prin două căi: cea monahală și cea cavalerească. El afirmă,, că făurirea și consolidarea
personalității umane s -au realizat în acea perioadă a istoriei, care, din punct de vedere umanist, a
fost considerată mult timp ca neprielnică pentru personalitate: î n Evul Mediu. În perioada sa de
înflorire, Evul Mediu s -a întărit și s -a disciplinat pe două căi: cea cavalerească și cea monahală.
Figurile monahului și ale cavalerului au fost ale unor personalități umane disciplinate, căci în
monah și în cavaler persona litatea omului a fost plurivalentă. Personalitatea a fost încorsetată în
armură, atât fizic, cât și spiritual, și a devenit independentă față de acțiunea stihinice exterioare,
care o sfâșiau în bucăți. Se acordă o insuficientă atenție însemnătății colosale pe care a avut -o
Evul Mediu pentru făurirea acelui om, care, cu o energie extraordinară, s -a ridicat în picioare și,
creator, și -a revendicat drepturile în epoca Renașterii: Evul Mediu i -a concentrat lăuntric forțele
spirituale și, în imaginea cavalerului și a călugărului, a făurit personalitatea umană și a întărit
libertatea umană. ”68 La baza formării acestei personalității a stat întotdeauna codul etic propagat
de religia creștină, iar ,,dac ă omul n -ar fi trecut prin școala ascetică de reținere a forțelo r, n-ar fi
intrat în noua sa istorie preaplin de putere creatoare și de îndrăzneală, cum a intrat în epoca
Renașterii. Aici e contrastul esențial între Evul Mediu și noua istorie.”69
Pornind de la afirmația lui Berdiaev, anume că: ,,Chipul monahului și al c avalerului au
precedat epoca Renașterii, fără aceste chipuri personalitatea umană nu s -ar fi putut ridica
niciodată la înălțimea necesară”70 se poate constata insistența cu care Berdiaev afirmă faptul că
cele două categorii sociale ale Evului Mediu au stat la baza formării personalității umane.
Această insistență trimite cu gândul la necesitatea unei reevaluări a acelei epocii și totodată la o
analiză atentă asupra societății contemporane sau chiar a istoriei și a sensului acesteia.
În studiul său intitulat Sensul istoriei Berdiaev afirmă faptul că: ,,oamenii Evului Mediu
nu erau conștienți că făuresc personalitatea umană pentru o nouă perioadă a istoriei universale.

68 Nikolai Berdiaev, Sensu l istoriei, Iași, Editura Polirom, 2013, p.109.
69 Ibidem, p. 109.
70 Ibidem, p. 109.

33
În conștiința lor au existat ideile teocrației și ale feudalismului, care n -au avut sorț i de izbândă,
sau forme tranzitorii de cavalerism, care au fost eliminate de noua istorie (aceastea trebuie luate
în considerare separate de cavalerismul spiritual, lăuntric, care rămâne etern).71 Cu alte cuvinte,
personalitatea umană a luat naștere inconșt ient și involuntar, prin aceste două tipologii umane, a
cavalerului și a monahului. Oamenii vremii respective s -au ghidat după tot ceea ce sistemul
feudalismului le -a indus, fără ca să realizeze că de fapt contribuie la crearea personalității umane
ce vas ta la baza noii istorii universale.
Concluzia la care autorul Unui nou Ev Mediu a ajuns în cele din urmă, și pe care o
consideră că vine ca fiind o necesitate urgentă a societății contemporane este aceea a întoarcerii
omului contemporan la, ceea ce sensul va numi ,,gustul eternității”, în acestă ultimă frază constă
întreg sensul istoriei. El afirmă faptul c ă: ,,Este necesar s ă întrerupem accelerarea mișcării
timpurilor, care ne duce spre neant, și să dobândim gustul eternității. ”72
În încercarea sa de carac terizare a noului Ev Mediu ce se dorește a fi, Berdiaev crede că;
,,Ceea ce va caracteriza – îmi pare – noul Ev Mediu, este că femeia va juca, în acesta, un mare rol.
Cultura exclusiv masculină a fost epuizată, minată de războiul mondial. Or, în acești ultim i ani
de mari încercări, femeia a început să joace un rol considerabil; ea s -a ridicat la culmi înalte.
Femeia este mai legată decât bărbatul sufletului lumii, primelor forte elementare și, prin femeie,
omul comunică cu acestea. […] Femeile joacă un rol su rprinzător de important în deșteptarea
religioasă a epocii noastre, ele sunt predestinate a fi – ca în Evanghelie – purtătoarele de
aromate. ”73
Aceste preziceri ale lui Berdiaev, cu privire la apropierea noului Ev Mediu sunt bazate
exclusiv pe fapte istorice reale, concrete. El uzitează toate argumentele ce vin în susținerea ideii
sale, a necesității reinventării, de către omul modern, a unui Ev Mediu nou ce vine în
completarea celui vechi dar care se clădește pe o structură nouă. În acest sens, el este de păr ere
că: ,,Un simptom al apropierii noului Ev Mediu este difuziunea învățămintelor teosofice, gustul
științelor oculte, reapariția magiei […], astfel trecem la o perioad ă spirituală. ”74 Omul
spiritualizat este singura șansă pe care o vede Nikolai Berdiaev pe ntru societatea contemporană.
Ca o concluzie la capitolul intitulat sugestiv Noul Ev Mediu, și la întreg studiul său pe
această temă, este afirmația din final a acestuia: ,, Suntem oameni ai Evului Mediu nu numai

71 Ibidem, p. 110.
72 Nikolai Berdiaev , Un nou Ev Mediu , Craiova, Editura Omniscop, 1995, p.83.
73 Ibidem, p. 83.
74 Ibidem, p. 84.

34
pentru că astfel este soarta fatalității Ist oriei, dar, de asemenea, pentru că o vrem. ”75 Cu alte
cuvinte, omul are puterea, și responsabilitatea, de a schimba istoria.

75 Ibidem, p. 85.

35
Bibliografie principală :

Berdiaev, Nikolai, Un nou ev mediu , Craiova, Editura Omniscop, 1995.
Calvino, Ita lo, Cavalerul inexistent, Iași, Editura Polirom, 2007.
Calvino, Italo, Baronul din copaci, București , Editura tineretului, 1999.
Calvino, Italo, Vicontele tăiat în două , București , Editura Univers, 1999.
Duby, Georges, Evul Mediu masculin , Editura Meridi ane, 1992.
Le Goff, Jacques, Evul Mediu și nașterea Europei, Iași, Editura Polirom, 2005.
Le Goff, Jacques, (coordonator), Omul medieval, Editura Polirom, 1999.
Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval , Meridiane, 1991.
(de) Troyes, Chretien, Cavalerul Lancel ot, traducere, postfață și note de Mihail Stănescu,
Editura Albatros, 1973.
Vesa, Ileana, Neomedievismul postmodern , Cluj -Napoca, Editura Eikon, 2014

Bibliografie secundară:

Alberes, R.M., Istoria romanului modern , București, Editura pentru liter atură universal ă, 1968.
Ariès, Philippe , Georges Duby, Istoria vieții private , București, Editura Meridiane, 1997.
Auerbach, Erich, Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală , Iași, Editura
Polirom, 2000.
Berdiaev, Nikolai, Sensul istoriei , Iași, Editura Polirom, 1996.
Berdiaev, Nikolai, Un nou ev mediu , Craiova, Editura Omniscop, 1995.
Bloch, Marc, Societatea feudală , Cluj -Napoca, Editura Dacia, 1996.
Caillois, Roger, Eseu despre imaginație , București, Editura Univers, 1975.
Călinescu, Matei , Cinci fețe ale modernității , București, Editura Univers, 1995.
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc , București, Editura Humanitas, 1999.
de Rougemont, Denis, Iubirea și Occidentul , Bucure ști, Editura Univers, 1987.
Cornea, Paul, Înterpretare și r aționalitate , Iași, Editura Polirom, 2006.
Desai, Kiran, Zarvă în livada de goave , București, Editura Humanitas, 2015.
Duby, Georges, Doamnele din veacul al XII -lea, Editura Meridiane, 2000.
Duby, Georges, Cavalerul, femeia și preotul , București, Editura D u Style, 1997.
Eco, Umberto, Limitele interpretării , Iași, Editura Polirom, 2007.

36
Fossier, Robert, Oamenii Evului Mediu , Editura Artemis, 2011.
Grămadă, Ile, Femeia în Evul Mediu , Vasiliana ’98, Iași, 2003.
Harvey, David, Condiția postmodernității: O cercet are asupra originilor schimbării culturale ,
Timișoara, Editura Amarcord, 2002.
Hutcheon, Linda, Poetica postmodernismului, București, Editura Univers, 2002.
Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului , București, Editura Univers, 1997.
Huizinga, Johan, Amurgul Evului Mediu , București, Editura Humanitas, 1970 .
Iacob, Livia, Parodia literară. Șapte rescrieri romanești , Institutul European, 2011.
Ivanciu, Nina, Comicul prozei. Plăceri regăsite , Editura Minerva, 1998.
Le Goff, Jacques, Evul Mediu și nașterea Eu ropei, Iași, Editura Polirom, 2005.
Le Goff, Jacques, (coordonator), Omul medieval, Editura Polirom, 1999.
Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval , Meridiane, 1991.
Lyotard, Jean -Francois, Condiția postmodernă, Editura Babel, 1993.
Marino, Adrian, Modern, mo dernism, modernitate , București, Editura Univers, 1980.
McHale, Brian, Ficțiunea postmodernistă , Iași, Editura Polirom, 2009.
Pavel, Maria, Poétique du roman medieval la forme -sens chez Chrétien de Troyes , Editura
Fundației Chemarea, Iași, 1996.
Pastourea u, Michel, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Editura Cartier, 2004.
Petrescu, Liviu, Poetica postmodernismului , Editura Paralela 45, 1998.
Popescu, Andreea Maria, Pelerinii luminii , Editura Universității din București, București, 2007.
(de) R ougemont, Denis, Iubirea și Occidentul, București, Editura Univers, 2000.
(de)Troyes, Chretien, Cavalerul Perceval (Povestea Graalului) traducere de Maria Pavel,
București, Casa Editorială Demiurg, 2004 .
Sasu, Voichița, Constanțe în literature franceză med ieval , Casa Editorială Deimurg, Iași, 1997.
Vattimo, Gianni, Sfârșitul modernității. Nihilism și hermeneutică în cultura postmodernă. ,
Editura Pontica, 1993.
Verdon, Jean, Dragostea în Evul Mediu, București, Editura Humanitas, 2009.
Vesa, Ileana, Neomediev ismul postmodern , Cluj -Napoca, Editura Eikon, 2014
Vesa, Ileana, Evul Mediu postmodern , Cluj -Napoca, Casa Cărții de Știință, 2015.

Surse web:
http://www.ihabhassan.com/postmodern ism_to_postmodernity.htm , accesat pe 15.06.2016, ora
22.30.

37
http://www.contemporanul.ro/lecturi/constantina -raveca -buleu -neomedievismul –
postmodern.h tml, accesat pe 15.06.2016, ora 22.45.
http://art.ucsc.edu/sites/default/files/Jameson_Postmodernism_and_Consumer_Society.pdf ,
accesat la data de 16.06 .2016, ora 12.10.
http://www.mitpressjournals.org/doi/abs/10.1162/001152605774431527#.V2lvf1SLTDc , accesat
la dat a de 21.06.2016, ora 19.05.
http://www.contemporanul.ro/lecturi/constantina -raveca -buleu -neomedievismul –
postmodern.html , accesat la data de 22.06.2016, ora 1.35.

38

Acest document se leagă împreună cu lucrarea de licență (disertație)

DECLARAȚIE

Subsemnatul (a)________ __________________________________,
candidat (ă) la examenul de licență / disertație la Facultatea de Litere,
specializarea ____________________________________________ declar
pe propria răspundere că lucrarea de față este rezultatul muncii mele, pe baza
cercetărilor mele și a informațiilor obținute din surse care au fost citate și indicate
conform normelor etice în note și în bibliografie.
Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nicio parte din
teză nu încalcă drepturile de prop rietate intelectuală ale cuiva, persoană fizică sau
juridică.
Declar, de asemenea, că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă
vreunei instituții de învățământ superior în vederea obținerii unui grad sau titlu
științific ori didactic.

Semnătura
____________________________

Coordonator,
____________________________