Rolul părinților în asigurarea succesului școlar [600627]

Rolul părinților în asigurarea succesului școlar
al copiilor din învățământul primar

Relația care se construiește între cadrele didactice și părinții elevilor pe care aceș tia îi
îndrumă în procesul educativ este una foarte importantă și de aceea, aceasta trebuie să se bazeze
pe trei elemente esențiale, și anume: comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul elevilor.
Modul în care copiii noștri se dezvoltă va reprezenta întotdeau na cea mai mare preocupare a
părinților, deoarece fiecare își dorește un copil cât mai inteligent, sănătos și sociabil.
Din acest mot iv consider că tema abordată, r olul părinților în asigurarea suc cesului școlar al
copiilor lor a reprezentat dint otdeauna , și va reprezenta mult timp de acum înainte o prioritate
pentru părinți, deoarece implicarea acestora are drept scop conștientizarea rolului de neînlocuit
pe care îl au în educarea copiilor. Astfel,părinții care participă și sprijină școala la div erse
activități, și continuă să țină o strânsă legătură cu cadrele didactice și conducerea școlii observă
mai ușor progres ele făcute de către copiii lor.

Lucrarea de față își propune să identifice și să analizeze problemele care stau la baza
procesulu i de învățare, precum și factorii care contribuie mai mult sau mai puțin la achiziționarea
într-un mod continuu a informațiilor și cunoștințelor necesare pentru școlarii din învățământul
primar. M odul în c are părinții contribuie la educația copiilor lor nu înseamnă doar asigurarea
rechizitelor, hainelor și a altor lucruri necesare pentru școală, ci într -o foarte mare măsură este
nevoie de implicare în activitatea școla ră pe care aceștia o desfășoară. O altă componentă
esențială o reprezintă relația pe care părinții o au cu școala, și implicit cu învățătorii copiilor.
Acest lucru se poate realiza prin menținerea unei relații de colaborare și interacțiune c ontinuă cu
învățătorii acestora. Această interacțiune trebuie să se manifeste cât mai des, pentru a ne as igura
că evoluția copilului este una continuă, nu doar atunci când părinții sunt chemați pentru că ceva
rău s -a întâmplat.

Alți pași deosebit de importanți , pe care îi vom aborda în cadrul acestei lu crări vizează
identificarea factorilor care contribuie la obținerea succesul școlar al elevilor din clase I -IV
precum și a factorilor care atrag iremediabil eșecul școlar. Însă pentru a înregistra o reușită
școlară sigură, este nevoie și de o adaptare școlară cât mai adecvată pentru a se putea integra în
noul grup de colegi și fără a pune în pericol modul de relaționare și comunicare. Vom vedea și
care sunt factorii ce trebuie evitați pentru a nu ne confrunta cu o inadaptare școlară, aceasta
putând avea efecte negative asupra progreselor pe care copiii trebuie să le atingă.

În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiții și,
implicit, succesul în viață, e nevoie ca toți factorii implicați în procesul educațional să formeze o
echipă în care fiecare știe ce are de făcut și să îi acorde partenerului respectul și încrederea
cuvenită.

Cap1. Familia și rolul ei în reușita școlară a copiilor

După cum bine știm, familia reprezintă primul factor care contribuie la formarea și
dezvoltarea intelectuală și fizică a tuturor copiilor. Pe viitor copiii vor face și vor spune ceea ce
au vă zut la părinții lor, imitând astfel comportamentul acestora. (Cucoș, 2006).

Familia, privită ca un mediu educațional și socia lizator, este considerată drept o '' unitate
socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație naturală sau socială''
(Stănciulescu, 2002, pag. 26) . Prin acest citat autorul sugerează faptul că între membrii unei
familii se formează inevitabil relații de atașament și de respect .
Privită din altă perspectivă, Murdock, susține faptul că familia este '' un grup social caracterizat
printr -o reziden ță comună, cooperare economică și reproducere'' (apud Băran -Pescaru,2004,
apud Panțuru, 2008,pag. 94). Din acest citat putem înțelege fap tul că între părinți și copiii trebuie
să existe un mod de comunicare foarte deschis, iar părinții trebuie să înțeleagă și să ajute la
rezolvarea problemelor pe care aceștia le întâmpină.

De asemenea , climatul familial vizează următoarele aspecte deosebi t de importante:
– respectarea codului valoric la care se raportează în majoritatea situațiilor de viață (Crețu,1999);
– realizarea unei comunicări optime între părinți și copiii, care reprezintă o condiție esențială
pentru realizarea a cțiunilor educative cât mai bine;
– influențarea atitudinilor părinților și conduitelor copiilor asupra concepțiilor despre viață, lume
și muncă.
Așadar între părinte și copil trebuie să se realizeze o unitate inseparabilă în care rolurile și
sarcinile sunt împărțite corespun zător, iar părinții își asumă rolul de mamă și tată.

Printre funcțiile ce definesc o familie regăsim următoarele:
– creșterea numărului de membri prin naștere sau adopție;
– susținerea și grija față de membrii familiei;
– controlul social al membrilor;
– socializarea copiilor pentru rolurile de adulți;
– păstrarea moralității familiei și a motivației de a obține performanță în tot ceea ce întreprinde;
– producerea și consumul de bunuri și servicii.( Băran -Pescaru, 2004, apud Panțuru ,2008).

Potrivit lui Stan Panțuru (2008,pag. 96) mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul
mediilor educative. Cronologic vorbind, el este primul mediu educațional pentru ființa umană,
extinzându -se pe tot parcursul vieții''. Din acest citat reiese faptul că rolul pe care părinții îl
ocupă în viața copiilor este primordial încă de la naștere, iar aportul pe care aceștia îl aduc la
educația lor nu se trebuie să se sfârșească niciodată.

Totuși,rămâne problema pregătirii părinților în vederea educării copiilor într-un mod eficient. În
zilele noastre se organizează activități pentru părinți, se înființează organizații care se ocupă de
educarea acestora. De exemplu:
– asociațiile părinților și profesorilor;
– școlile părinților;
– consiliile de administrație școlară cu rol informațional, consultativ și decizional;

– comitetele de părinți pe clase și școli;
– revistele și programele radio -tv;
– instituțiile de puericultură pentru îngrijirea medicală .

„ Asoci ațiile de părinți au ca finalitate, protecția copilulu i prin educație. Pe lângă acest țel
fundamental, ele se constituie în grupuri de susținere a școlii în probleme educaționale, grupuri
de cooperare între părinți și profesori și nu în ultimul rând grupuri de apărare a intere selor celor
care îi reprezintă” (Ilișoi, 2007,pag. 70).
Așadar aceste asociații au drept scop susținerea copiilor în procesul educativ și menținerea unui
suport moral pentru progrese și evoluție intelectuală.

Studiile din ultimele decenii „au dovedit că orice copil crește mai bine în fam ilia sa, dacă aceasta
este ajutată să-și realizeze rolurile”. (Păun, Potolea, 2002, pag. 218)
Pe baza acestor studii se urm ărește îmbunătățirea modului în care copilul este educat de proprii
părinți prin atribuirea corectă și adecvată a sarcinilor pentru categoria de vârstă pe care aceștia o
au.
Cu toții ar trebui să știm că primii ani, mai exact cei șapte ani de acasă își pun amprenta
pe dezvoltarea fizică și psihică pentru tot parcursul vieții noastre. Comunicând cu copilul,
implicându -l în activități zi lnice, învățându -l normele de conviețuire socială și oferindu -i respect,
acesta va deveni o persoană capabilă să socializeze și să se integreze în societate.
Emil Păun și Dan Potolea (2002,pag.237) susțin că„dezvoltarea copilului este dependentă de
calitat ea relațiilor dintre el și părinții lui”. Prima grijă a părintelui trebuie să o reprezinte
identificarea nevoilor copilului. Cunoscându -și bine copilul părinții vor ști ce să investească în
dezvoltarea lui.
Următoarea grijă a părintelui ar fi aceea de intr oducere a copilului în forme de instruire și
educare specifice caracteristicilor lui. În final, părintele trebuie să își ajute copilul să se educe și
singur. Ajungând să fie responsabil de propria formare părintele și -a dus la bun sfârșit rolul
său.„Părint ele bun este încrezător în copilul său și competent în măsurile pedagogice pe care le ia
în diferite situații”. (Păun,Potolea, 2002, pag.24).
Prin reconstruirea relațiilor sociale de la nivelul familiei , îmbunătățim funcțiile de
creștere, îngrijire și educ ație a tinerei generații. Ca să dezvoltăm familia trebuie să găsim
„echilibrul dintre impunere și libertatea de alegere,între sprijin și presiune, între protejare și
independență, între drepturi și responsabilități”. (Păun, Potolea, 2002, pag. 226). Cu alt e
cuvinte,părinții trebuie să cunoască anumite limite în educarea copilului. Nu trebuie privați de
libertate, de responsabilități pentru că în felul acesta nu vor știi ce decizii să aleagă pe viitor.
Așadar, copilul trebuie lăsat să mai și greșească pentru a învăța din aceste greșeli.
Putem concluziona astfel printr -un citat extrem de semnificativ pentru această ’’ meserie
de părinte’’, ce aparține scriitoarei Constanța Buzea : ’’ Profesia de părinte, este prin forța
lucrurilor, la îndemâna oricui. Despre c alitatea în această sublimă profesie nu știu însă dacă se
poate vorbi în absolut. Nu putem vedea atât de simplist lucrurile, încât să decidem, de pildă, că
părinții care au copii buni au fost și sunt la rândul lor părinți buni, iar părinții cu copii
proble mă,cei care au suferit un eșec în această direcție, nu s -au străduit, nu au făcut sacrificii, nu
au știut să -și îndrepte copiii pe calea cea bună’’. Prin urmare, consider că nu putem cataloga
anumiți părinți ca fiind buni sau răi datorită faptului că copii i lor sunt mai bine pregătiți sau mai
puțin pregătiți pentru a face față lumii înconjurătoare, ci fiecare părinte își educă copiii după cum
consideră de cuviință.

1.1 Ce înseamnă implicarea părinților?
Există o serie de argumente furnizate de cercet ări efectuate pe baza efectului implic ării
părinților. Aceste cercet ări au fost realizate în țări ca: Australia, Noua Zeelandã, Olanda, Statele
Unite, Marea Britanie și altele, dar sunt extrem de relevante și pentru România. Cercetarea a
demonstrat faptul cã:
• în toate cazurile, implicarea s -a dovedit beneficã pentru educa ția copiilor;
• implicarea activ ă are un impact considerabil mai mare decât cea pasivã (prin implicarea pasiv ă
înțelegând semnarea în științărilor primite de la școală sau faptul c ă părinții se asigur ă că elevii au
toate rechizitele necesare, atunci când pleacã de acas ă; iar prin implicare activã în țelegem
sprijinirea activitã ților școlare și ajutor la clasã);
• cu cât implicarea se manifestã mai devreme în via ța școlar ă, cu atât mai bine;
• rezultatele se men țin în ciclul primar și cel gimnazial deopotrivã;
• părinții care primesc sprijin și sunt forma ți de cãtre școalã induc rezultate mai bune decât aceia
care nu urmeazã acela și proces;
• implicarea pãrin ților are, de asemenea, un efect pozitiv asupra atitudinii și asupra
comportamentului elevilor;
• părinții tind s ă cread ă că nu au nici o importan ță, dar sunt întotdeauna surprin și de cât de mult
conteazã implicarea lor, indiferent de abilitã țile lor intele ctuale sau de statutul lor social;
Aceste concluzii nu fac altceva decât să întărească ideea potrivit căreia implicarea
părinților este mai mult decât benefică din toate punctele de vedere pentru evoluția și formarea
cât mai adecvată a copiilor noștri.

Perspective asupra reușitei și eșecului școlar
S-a demonstrat faptul că în prezent se vorbește mai mult de reușita școlară și mai puțin de eșec.
Această deplasare a interesului este motivată de cererea societății de a aduce la un nivel ridicat
de studii u n număr cât mai mare de elevi. . În acest sens există și un punct de vedere exprimat de
Charlot (1990) : '' noțiunile eșec și reușită nu sunt idei atemporale, ci noțiuni construite în istoria
socială''. Cu alte cuvinte , eșecul școlar apare la un anumit mo ment în cadrul societății moderne,
putând fi considerată datorită evoluției pe care a urmat -o: ca fapt pedagogic, ca injustiție socială
și ca risipă economica (Mihaela Jigău, 1998).
Mulți părinți consideră că vârsta de 6 –7 ani, când copiii lor calcă pent ru prima oară
pragul școlii, este o etapă în care rolul lor în educația copiilor scade foarte mult, dacă nu chiar
dispare. Dimpotrivă, acum rolul lor se dublează: acasă trebuie să creeze un mediu de încredere,
echilibrat, în care copilul să se manifeste ne îngrădit, iar în relația cu școala pot colabora cu alți
membri ai comunității școlare pentru a crea un climat care sprijină învățarea, atât în școală cât și
în afara ei.
Cercetările arată că „în programele în care părinții sunt implicați, elevii au perfor manțe
mai mari la școală decât aceleași programe, dar în care părinții nu sunt implicați” (Henderson și
Nancy,
1995). Gradul de implicare a părinților în viața școlară a copiilor lor influențează și rezultatele
acestora, în sens pozitiv: cu cât părinții co laborează mai bine cu școala, cu atât notele copiilor
sunt mai mari.
Educația nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv școala, dar nici părinții; este
un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părți implicate. Sun t situații în

care apar bariere de comunicare între cadre didactice și părinți, fie din lipsa de experiență, fie din
lipsa spiritului de echipă. Pentru binele copilului este recomandabil ca, fie prin efortul părinților,
fie prin cel al cadrelor didactice, astfel de bariere să fie îndepărtate. În multe cazuri profesorii
cred că părinții nu acordă suficientă atenție copiilor lor sau părinții consideră că profesorii sunt
prea distanți și nu se implică suficient.
Comunicarea eficientă dintre profesori și părin ți se reflectă în dezvoltarea copiilor.
Responsabilitatea educației și dezvoltării copiilor trebuie asumată în echipă: școală – familie.
Implicarea părinților ar
putea aduce următoarele beneficii:
 Crește stima de sine a copiilor.
 Îmbunătățește relaț ia părinte – copil.
 Părinții înțeleg mai bine ce se întâmplă la școală.
 Elevii au note mai mari.
 Elevii învață mai mult, indiferent de nivelul socioeconomic, etnie sau de nivelul de
educație al părinților.
 Au mai puține absențe.
 Își fac mai conștiincios temele acasă.
 Copiii și părinții dezvoltă atitudini pozitive față de școală.
 Profesorii au așteptări mai mari de la elevii ai căror părinți colaborează.
 Scade riscul consumului de alcool și al violenței.
 Câștigurile nu sunt evidente numai în primii ani de școală, ci sunt semnificative,
indiferent de vârstă sau de studiu.
 Elevii se vor adapta mai ușor la schimbările din clasa a V -a, a IX -a.
 Elevii vor fi capabili să -și stabilească planuri realiste privin d viitorul lor.
În ciuda acestor beneficii, părinții nu găsesc întotdeauna timp și energie pentru a colabora
cu școala la care învață copiii lor. Pentru unii părinți, mersul la școală încă mai este o experiență
inconfortabilă (Elena Ciohodaru , 2004).

1.2 Factorii reușitei școlare
Cum pot familiile și școlile să conlucreze pentru a asigura succesul școlar al copiilor?
Punctăm din nou faptul că familia și școala ocupă poziții primordiale în educarea și dezvoltarea
copilului într -un mod cât mai adecvat. Pe ntru a aborda acest parteneriat, scoală -familie, studiile
au indicat ca factori principali în asigurarea performanțelor școlare ale elevilor, background -ul
familial și contextul social (apud. Coleman,1987). În urmă cu 24 de ani, Dorothy Rich (1987)
afirma '' familiile și profesorii si -ar dori ca școala să poată face treaba singură. Dar școlile de
astăzi au nevoie de familii, iar familiile au nevoie de școli. În mai multe moduri, această
reciprocitate poate fi cea mai mare speranță pentru schimbare''(Elena B onchiș,apud.
Dartes -Lagos, 2003).
Așadar, părinții sunt obligați să păstreze o legătură strânsă cu profesorii copiilor lor
deoarece aceștia au nevoie de tot sprijinul. Așadar, implicarea familiei pare să aibă cel mai
puternic impact asupra rezultatelor c opiilor.
Datorită unor studii dedicate acestei chestiuni, s -a dovedit faptul ca există mai multe
perspective și tipuri de abordări ale reușitei școlare. Este vorba despre: concepția input -output,
procesulă, organizațională, evaluativă și experimentală(apu d. Averch, Carroll, Donaldson, 1976).
Abordările de tip input -output (apud. Kiesling, 1969, Cain și Watts, 1968; Hanushek, 1970;
Mayeske, 1969, în: How Effective is Schooling, 1974 ) consideră sistemul de învățământ ca o

''cutie neagră'' și sunt direcționa te spre obținerea răspunsului la întrebarea '' cât de mult sunt
datoare variațiile rezultatelor educaționale vari ațiilor de la nivelul resurselor''. Cercetările de tip
input -output caută să identifice relațiile pozitive existente între caracteristicile re surselor la
intrarea î n sistemul educațional și rezul tatele școlare ale elevilor la ieșirea din cadrul acestuia.
În concepția procesu ală, se consideră importantă ceea ce se petrece în interiorul ''cutiei negre''
accentul deplasându -se pe procesul instruir e. ' 'resursele fiind considerate ca
predeterminate''(apud. Harris, 1969; Turner, 1968; Weatury, 1970; Cronbach și Snow, 1969).
Abordarea de tip organizațională vizează modalitățil e de răspuns pe care școala le oferă
la comanda socială. Capacitatea slabă a școlii de a îndeplini cerințele sociale vine din dificultatea
acesteia de răspunde simultan la multitudinea de obiective și sarcini care îi sunt aduse(apud.
Gittell și Hollander 1967; Carpenter, 1971).
Concepția evaluativă are în prim -plan aprecierea ef icacității intervențiilor educaționale de
amploare, văzute în concordanță cu politica socială generală. Cercetările desfășurate în acest
domeniu au ca scop aprecierea influențelor unor schimbări majore la nivelul sistemului de
învățământ asupra rezultatelo r educaționale, căutându -se domeniile în care modificările introduse
''funcționează'' pentru a putea repeta și în alte situații același demers(Gordon, 1971; Karnes,
1969; Stearns, 1971, Weikart, 1971).
Abordările de tip experimental se concentrează pe cer cetarea efectelor intervențiilor
educative asupra elevului în context școlar. Așadar, prin observație focalizată se poate evidenția
dinamica reală a procesului învățării, a adaptării școlare și efectelor asupra educației
elevului(apud. Dennisn, 1969; Frie denberg, 1963; Goodman, 1965, 1970; Holt, 1967, Silberman,
1970).

1.3 Adaptarea școlară – o condiție a reușitei
''Adaptarea este o caracteristică proprie orică rui sistem dotat cu mijloace de autoreglare.
Aceasta are mecanisme specifice de realizare, niveluri diferite de complexitate, tipuri distincte
(senzorială , nervoasă, socială), durate variabile de stabilitate a procesului și o anumită polaritate
(pozitivă, negativă)''(Mihaela Jugă u, 1998, pag. 15).
Adaptarea este în relație și cu reușita socială și constituie un factor important și de bază pentru
asigurarea succesului. Pragul principal pentru a verifica modul de adaptabilitate al unui individ
tânăr este șco ala cu toate cerințele sale. Înainte de debutul școlar, copiii care au trăit într -un
mediu sever , bazat pe interdicții impuse de părinți, pot dezvolta pe parcursul anilor de școală
comportamente inadecvate de tipul negativismul ui, opoziționismului. Un cop il se consideră
adaptat școlar când reușește să realizeze concordanță între cerințele obiectivelor
instructiv -educative și răspunsul comportamental adecvat al elevului față de acestea. Prin
urmare, adaptarea școlară constă în modificarea caracteristicilor de personalitate ale
elevului(Mihaela Jigău, 1998).
''Prin opoziție, inadaptarea școlară se referă la dificultățile de a îndeplini sarcinile școlare,
cât și la eșecul de integrare în mediul ș colar din care copilul face parte'' (apud.Baton, 1962;
Dopchie, 1971) .

Există o serie de cauze care pot duce la inadaptare școlară:
– intelectuale (tulburări ale dezvoltării cognitiv generale, identificabile prin teste psihologice de
inteligență );
– paraintelectuală (tulburări permanente sau episodice ale atenției);

– instrumentală (tulburări de percepție );
– organică (tulburări care au la origine o etiologie organică);
– afectivă (tulburări prin perturbarea echilibrului emoțional) (Mihaela Jingău, 199 8 pag.19 ).
În concluzie , adaptarea școlară reprezintă una dintre condițiile primordiale pentru o reușită
școlară garantată .

1.4 Eșecul școlar și cauzele acestuia
Pe de altă parte, există și cazuri în care copilul poate suferi un eșec școlar. Elevii din
primele clase pot fi marcați de autoritatea evaluării negative a învățătorului, vor accepta
comentariile defavorabile asupra eforturilor lor școlare. Pentru părinți și elevii mai mari
,insuccesul școlar poate fi resimțit la un nivel mult mai ridicat d eoarece poate genera un posibil
insucces profesional. În consecință, elevii cu insucces școlar vor putea fi marginalizați în grupul
de prieteni și acest lucru poate avea drept consecință dezvoltarea anxietății, sentimentului de
culpabilitate, inferioritate și excluziune.
În continuare vom enumera o serie de indicatori ai eșecului școlar :
a)'' indicatori proprii instituției de învățământ:
 rezultate reduse la examene și concursuri școlare;
 repetenția declarată în urma evaluării curente , care atestă ni veluri scăzute de competență;
aceasta poate semnifica o situație de eșec temporar, datorat fie unei întârzieri de
dezvoltare intelectuală, fie dificultăților de adaptare la exigențele școlare, fie problemelor
individuale de natură afectivă;
b) indicatori e xterni instituției școlare:
 tipul de orientare după terminarea școlarității obligatorii ( întreruperea studiilor apare ca o
formă de eșec);
 rata ridicată de șomaj printre tinerii sub 25 de ani;
 rata de analfabetism;
c) indicatori referitori la efectele eșecului în plan individual:
 rata de abandon școlar și absenteism;
 trăirea subiectivă a eșecului '' (apud. Riviere, 1991, pag. 34).

''Eșecul școlar este situația în care un obiectiv educa tiv nu este atins''(apud. De Landsheere, pag.
35). Privit din această perspectivă, eșecul înseamnă incapacitatea unui elev de îndeplinire a
sarcinilor învățătorului din lipsa de motivație sau sprijinului acordat de părinți.

În continuare vom aduce în disc uție eșecul școlar din această triplă perspectivă.
1. Ca fapt pedagogic, Mihaela Jigău (1998) susține că noțiunea de eșec este în relație cu
dificultățile școlare ale unor copii în procesul învățării. Primele referințe asupra eșecului pot fi
regăsite în lu crările lui Binet și Simon, dar debutul interesului pentru diminuarea sa este marcat
de anii '60. Noțiunea își capătă legitimitate abia după generalizarea învățământului. După acest
eveniment copii cu eșec școlar erau scoși din sistem printr -un proces numi t excludere
pedagogica.

2.Privit din altă perspectivă, și anume ca ''injustiție școlară'' , eșecul școlar se modifică în anii
'70-'80 și devine un subiect foarte important , prezent în dezbaterile asupra egalității șanselor
educaționale. Așadar, ''eșecul nu mai este o problemă pedagogică, ci devine o problemă
socială''(apud. Charlot, 1990, pag. 5).

3. Și nu în ultimul rând, eșecul școlar privit ca ''risipă economică'' înseamnă că dacă inițial se
spunea că '' obiectivul prioritar al guvernelor în materie de educație este acela al reducerii
inegalității sociale și luptei contra eșecului școlar'' ulterior, elevul nu mai era considerat ''victima
unei injustiți i sociale, ci un tânăr costisit or pentru societate , în curs de recuperare și inserție și un
viitor c etățean puțin productiv''(Mihaela Jingă, 1998, pag. 6).
În concluzie, interesul major devine trecerea de la eșec la reușită și de la eficacitatea școlară spre
eficiență

Cauzele eșecului școlar
Pentru a descoperii cauzele eșecului școlar există o serie d e poziții teoretice care au în vedere
următoarele aspecte:
1. Individualitatea elevului ;
a) ’’abordarea genetică susține că eșecul școlar este explicat de nivelul redus al inteligenței
individului , de deficiențele și tulburările de natură intelectuală sau psiho -senzorială ; această
poziție ''clasică'' a avut și mai are încă susținători, deși implicațiile sale în plan social, moral și
pedagogic pot fi extrem de inechitabile ’’ (apud. Jensen, 1969; Jacquard, 1983; Plomin, 1989,
pag. 36).
b) ’’abordarea ps iho-afectivă are în vedere copilul în raport cu mediul familial și școlar ,
influențele acestora asupra procesu lui de formare a personalității’’ (apud. De Ajuariaguerra,
1977; Mannoni, 1979, pag. 36).

2. Handicapul socio -cultural
În această categorie, rol ul principal îl ocupă mediul din care copilul provine. Dacă acesta este
unul defavorizat. nu se pot asigura referințele culturale minime necesare pentru a valorifica
eficient cerințele școlare existente. Folosirea unui limbaj deficitar în acest tip de fami lii poate
genera o inadaptare școlară a elevului, deoarece el trebuie să aibă niște baze sănătoase formate în
familie. Starea economică a familiei ocupă, de asemenea, o poziție foarte importantă în reușita
școlară, deoarece copilului trebuie să i se asigur e necesarul de rechizite , cărți (apud. Gilly, 1969;
Litt, 1980; Esperet, 1979).

3. Reproducerea raporturilor de clasă prin școală
Școala este privită ca o instituție de reproducere socială, pentru că nu ține cont de valorile
elevilor proveniți din fami lii defavorizate și promovează normele claselor favorizate. Așadar,
elevul care provine din medii favorizate va beneficia, de la începutul școlii de o atitudine care
să-i asigure succesul școlar dar și cel profesional. Iar cei proveniți din medii de favoriz ate vor
avea probleme de oarece nu se vor adapta noilor norme școlare și acest lucru poate duce la refuz
școlar, eșec(apud. Bourdieu, Passeron, 1970, Althusser. 1970).

4. Atitudinea față de cunoaștere
Construcția acestei atitudini este dependentă de mediul din care provine copilul, deoarece de
acesta depinde reacția lui la întâlnirea cu școala . Sensul pe care elevul îl cunoașterii este
hotărâtor pentru reușita școlară (apud. Charlot, 1990; Charlot, Bautier, Rochese, 1993).

5. Curentul inter -acționist
Conf orm acestui curent, eșecul ''se construiește'' în interiorul școlii, ca urmare a modului în care

elevii și profesorii interacționează(apud. Chauveau,Rogovas, 1984).
Cu alte cuvinte, profesorii au anumite așteptări de la elevii lor, la care aceștia răspund sau nu
într-un mod optim.

Contra tradiției investigațiilor cauzelor eșecului școlar, care vizează elevul, școala, familia,
Riviere(1991) propune două tipuri de factori:
 instituționali ;
 individuali .

Din categoria factorilor instituționali fac parte următoarele aspecte:
 natura exigențelor învățământului exprimate prin intermediul examenelor;
 transferul voluntar sau forțat către o altă școală;
 nerespectarea propriului ritm de învățare al fiecăruia dintre elevi;
 neacordarea suficientă a atenț iei, mai întâi elevilor și apoi disciplinelor de studiu.

Există și alți factori care pot fi considerați ca parte negativă a reușitei școlare : sistemul de
formare inițială și continuă a cadrelor didactice, managementul general al învățământului,
dotarea m aterială a școlilor.
Cei mai importanți factori individuali sunt:
 factori psi ho-afectivi – trăsături afective care pot sau nu sa -l ajute pe elev în integrarea
socio -familială mai bună;
 factori socio -economici și socio -culturali;
 factori generali ai ambianței educaționale, adică atitudinea față de școală, importanța care
i se acordă (Mihaela Jigău, 1998).
În concluzie, eșecul școlar are la bază o mulțime de factori, fie familiali sau sociali, care
pot încetini evoluția pe care un elev ar trebui să o cunoască după începerea procesului educativ.

Capitolul 2
Relația dintre mediul familial și cel școlar

În acest capitol vom aborda aspectele referitoare la educația școlară ce implică într -un
grad înalt colaborarea părinților. Prin asigurarea unui clima t psihologic cât mai adecvat atât la
școală, cât și acasă împreună cu celelalte elemente ale parteneriatului, putem face posibilă
optimizarea prestațiilor elevului. Afirmarea și dezvoltarea acestui parteneriat nu au fost și nici nu
sunt liniare sau lipsite de controverse, devenind evidente la mijlocul secolului XX: ''dacă între
familie și școală, ca instituții, au existat întotde auna raporturi sociale, interacț iunile individuale
între părinți și cadrele didactice au dobândit importanță abia începând din ani i '60'' (apud
Henroit -van Zenten, 1988, pag. 124).
La începutul acestui secol, accentul s -a pus pe rolu l părinților de a dezvolta aptit udini și
competențe de bază în primii ani de viață, pentru ca mai apoi să fie pregătiți pentru cerințele
profesorilor. Î nsă, datorită schimbărilor apărut, astăzi s -a ajuns la concluzia că este nevoie de un
parteneriat între aceste două părți. Aceste modificări sunt în conformitate cu un model teoretic
potrivit căruia '' contextele multiple de dezvoltare din copilărie sunt i nterdependente, integrate
sau suprapuse''(apud. Bronfenbrenner, 1986, Epstein, Sanders, 2002).
Educaț ia copiilor este un proces complex si de durata. Cu toții știm cât de importantă este

legătura pe care părinții o stabilesc cu școala în care copilul lor își desfășoară activitatea
educațională, dar și ce rol joacă atât profesorii, cât și familia în achiziționarea unor deprinderi
esențiale vieții.
Școlaritatea este o etapă importantă și dificilă, cu implicații profunde în evoluția
copilului. Pentru fiecare copil, părinții reprezintă rădăcina educației, de unde și expresia: ''Cei
șapte ani de acasă''. Părinții sunt cei care pun bazele educației, contribuie la dezvoltarea și
formarea lor cât mai corespunzătoare. După ce copiii merg la grădiniță, apoi la școală, o parte
din aceste atribuțiuni sunt preluate și de către cadrele didactice. Părinții trebuie să știe că
implicarea lor în acest proces ține de păstrarea unui contact permanent cu școala , astfel încât
cele două părți, familia și profesorii să mențină un echilibru favorabil necesităților școlarului.
Părinții pot contribui la educaț ia copilului prin participarea î mpreuna cu acesta la diferite
activități prin care și -ar putea cunoaște mai bine copilul și ceea ce îl pasionează. De altfel,
rezol varea temelor și acordarea unei atenții deosebite nevoilor copilului reprezintă pași esențiali
pentru dezvoltarea armonioasă a acestuia.
Atunci când cele două medii educaționale ( școala și familia) se completează și se susțin, ele pot
asigura într -o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea școlară și chiar succesul
școlar. Oricare ar fi așteptările, esențială este încrederea. Părinții trebuie să aibă încredere în
cadrele didactice, dar și să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propri ile amintiri neplăcute
pe care le -ar putea avea din perioada școlii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice un
profesionalism pe care ei nu îl au, pedagogia fiind o adevărată meserie, nu doar o simplă
ocupație.
Pe de altă parte,cooperarea profesor -părinte în beneficiul elevului vine în completarea
participării părinților la gestiunea școlii. Ca responsabili legali ai educației copiilor lor ei au
responsabilitatea de a influența natura acestei educații; modelele participative pot ajuta la
coordonare a eforturilor educative și la orientarea adaptării școlii la schimbările din societate;
influențarea pe plan local asupra rezolvării problemelor și luării deciziilor. Cu alte cuvinte
participarea poate stimula inițiativele si inovațiile.
Nu toți știm cât de important este modul de inter -relaționare între părinți și profesori
deoarece rolul principal în această ecuație îl joacă copiii. Această relație î și pune amprenta
asupra modului de formare și instruire a copiilor de care depinde viitorul acestora. Pot rivit unor
studii s -a demonstrat faptul că o relație bună între cele două instituții, școala și familia reprezintă
un avantaj pentru dezvoltarea copilu lui la toate vârstele. Însă există o multitudine de factori care
pot face ca această relație să fie dific il de realizat într -un mod cât mai optim. Însă pentru ca acest
proces să fie eficient, trebuie implicat și copilul. Acest lucru se poate realiza prin participarea la
diferite activități care să îl responsabilizeze și să îi dezvolte spiritul pentru implicar e și
colaborare. Așadar este nevoie de un concept nou care să faciliteze schimbarea necesară în
relațiile școala -familie, iar acest concept este reprezentat de parteneriatul educațional.

2.1 Școala
Pe de altă parte, în cadrul societății, școala devine un factor important al educației
sistematice și continue. Școala semnifică principalul cadru și mediu educațional, infuzat
permanent de noi cunoștințe, metode, mijloace, valori, orientat de finalități,sus ținut de o
asistență psihopedagogică profesionistă și conceput ca o „activitate de educare a generației
tinere”, ca un „sistem complex de influențe organizate și exercitate sistematic asupra copiilor și
tinerilor”. (Radu, 1981, apud Panțuru, coord., 2008, pag. 98).
Fiind o instituție în care educația este pr ogramată și planificată , conținuturile care se

transmit „sunt selectate cu grijă după criterii psihopedagogice și principii didactice clare”.
Dincolo de conținuturile concrete care se transmit în activitatea didactică , importante sunt și
relațiile dintre cadrul didactic și elevi. „Profesorul, fără a relativiza valoarea cunoștințelor,
trebuie să procedeze în așa fel încât să respecte convingerile elevilor”. (Cucoș , 2006,pag. 49).
Școala obișnuieș te elevii să se supună autorității profesorului, ceea ce imp lică o familiarizare a
lor cu normele și regulile. Elevul își însușește valorile elementare ale vieții morale prin
experiențele oferite de școală . (Doltrens, 1970). În cadrul școlii se oferă copiilor „o situație
socială de înalt nivel calitativ, astfel c a din relațiile umane să ia tot ce este mai avantajos pentru
educația lor”.(Bartolomeis, 1981, apud Ștefan, 2003,pag. 52)

Profesorul trebuie să țină cont în orice moment de elevii săi, trebuie să -i ajute să găsească
soluții la problemele lor și să -i orienteze pe drumul cel bun, stimulându -i să se autodepășească.
Pentru că profesorul și elevii aparțin unei instituții școlare, Emil Păun (1999) susține că este
necesar să se țină cont și de particularitățile acesteia, care constau în:
– desfășurarea simulta nă a două activități, cea managerială -administrativă și cea educațională ;
– participarea mai multor membrii la activitățile organizației;
– manifestarea puternică a dimensiunilor formale și informale. (apud Panțuru, coord., 2008, pag.
106).

„Calitatea șc olii și calitatea dezvoltării sociale sunt aspecte solidare, puternic corelate” pentru că
școala mobilizează energiile umane ale unei societăți. Școala este considerată axul „esențial al
dezvoltării sociale”. (Păun,1999,pag. 5) Pentru a se obține „rezultat e educative superioare'' ,
școala trebuie să acționeze într -o societate în care membrii ei contribuie la propria sa
perfecționare. (Stanciu, 1995, pag. 342) Drept urmare, școala trebuie să ofere individului
cunoștințele și capacitățile care să -i permită in tegrarea cu succes în societate și continua adaptare
la schimbările ce apar în cadrul acesteia.

2.2 Dimensiuni și elemente ale parteneriatului familie -școală
Asigurarea unui parteneriat eficient include următoarele elemente esențiale: respe ct
reciproc, sinceritate și comunicare asertivă, comunicare liberă între părinți și profesori, luarea
unor decizii de comun acord. Însă de cele mai multe ori această comunicare nu are loc datorită
timpului prea încărcat.
Există patru principii importante care asigură interacțiuni calitative între familie și școală . Vom
prezenta în continuare aceste principii sau ''cei patru A'' ai acestui parteneriat: abordare,
atitudine, atmosferă care trebuie să susțină acțiunile de implementare a parteneriatului, în sc opul
îmbunătățirii rezultatelor școlare ale elevilor.
1.2.1.1 Abordarea: cadru pentru interacțiunea cu familiile
Această abordare vizează accesul pe care părinții și profesorii îl au în procesele de luare a
deciziilor, sentimentul ca sunt ascultați și sunt utili pro cesului. Există și o serie de teorii care își
propun să faciliteze înțelegerea parteneriatului familie -școală. În continuare vom încerca să
răspundem la două întrebări foarte importante: Ce abordare va fi utilizată pentru promovarea
legături lor pozitive familie -școală pentru optimizarea învățării copiilor? Cum poate abordarea să
fie comunicată și implementată flexibil pentru situații unice?
Teoria sistemelor -ecologice și de dezvoltare asigură cadrul general de organizare și
influență recipr ocă casă -școală. Astfel această teorie, propusă de Urie Bronfenbrenner

(1979,1992) are la bază cinci sisteme: microsistem, mezosistem, exosistem, macrosistem și
cronosistem. Potrivit modelului sistemelor ecologice, copilul are numeroase caracteristici
personale, fizice și intelectuale,care sunt grupate în două mari categorii:
– catalizatoare ale dezvoltării (care produc efecte benefice asupra copilului);
– perturbatoare ale dezvoltării (care pot avea efecte negative asupra dezvoltării copilului).
Așadar mi crosistemul este constituit din mediul cel mai apropiat de copil, adică școala, casa,
biserica, locul de joacă.
Următorul strat îl constituie mezosistemul și este reprezentat de relațiile părinților cu învățătorii
copilului .
În continuare, exosistemul cu prinde sistemele sociale care pot influența dezvoltarea copilului,
dar la care ei nu participă în mod direct, cum ar fi: locul de muncă al părinților, conducerea
locală. Următorul strat îl reprezintă macrosistemul care vize ază valorile și convingerile
împă rtășite pe scară largă și similarități din instituțiile sociale ale unei culturi (Elena
Bonchiș,2011) .
În concluzie, consider că nu doar familiile și școala influențează dezvoltarea copilului ci și
factorii cu care aceștia interacționează, fie în mod dire ct sau indirect.

2.2.1 Atitudini: valori și concepții în privința relațiilor familie -școală
''Specialiștii din domeniu sunt de acord cu colaborarea în calitate de ''parteneri'', formulă
ce pare adecvată formării legăturilor dintre familii și școli. Pr ivit din această perspectivă,
parteneriatul presupune dezvoltarea unei relații intenționale și dinamice între școală și familie,
relație desemnată să îmbunătățească, direct sau indirect, dezvoltarea, dar și procesul de învățare a
copiilor și să depășească obstacolele ce intervin '' (apud Christenson și Sheridan, 2001, pag.
140-141).
Întrebările esențiale pe care educatorii și le pun sunt: ce atitudini trebuie adoptate pentru a
stimula implicarea familiilor? Cum putem întări atitudinile pozitive pentru a pro mova relații
sănătoase între școală și familie? Mai întâi de toate este necesară o clarificare a următorilor
termeni: valoare, concepție și atitudine.
Valorile, interesele și atitudinile reprezintă dimensiuni importante ale personalității
organic interco relate (apud. Crețu, 1997, pag. 141). Atunci când părinții sunt puși în situația de a
alege între diverse scopuri, mijloace și modalități de realizare a demersurilor el acționează în
direcția realizării parteneriatului . În viața părinților pot apărea mome nte dificile în care nu se pot
implica în activitatea școlară a copiilor . Inițierea și dezvoltarea unei relații optime dintre părinți
și ceilalți factori implicați în formarea copilului se învață în decursul a mai mulți ani . Relațiile se
pot baza pe atit udini constructive, care se demonstrează și se modelează de părinți și profesori
atunci când:
– ascultă părerea celuilalt;
– apreciază diferențele dintre ei ca pe niște puncte forte, nu ca niște bariere greu de trecut;
– se consultă în luarea unor hotărâri ce vizează programul educațional al copiilor;
– nu se învinovățes c reciproc;
– împărtășesc succesele (apud. Christenson și Sheridan, 2001).
În concluzie, este nevoie atât de părinți cât și de profesori pentru a soluționa probleme
apărute în actul educați onal al elevilor, iar colaborarea este factorul principal în această situație.

2.2.2 Atmosfera: climatul școlar pentru familii și profesori
Rolul învățătorului în transmiterea cunoștințelor în cel mai optim mod este foarte important,

așadar prezentăm în c ontinuare câteva dintre cele mai eficiente tehnici de lucru cu elevii:
– să asiste elevii în procesul de învățare;
– să asigure condițiile necesare desfășurării activității educaționale;
– să încurajeze interrelaționarea dintre elevi și colegii lor;
– să ofere ocazii elevilor să experimenteze succesul.
În urma unor studii s -a dovedit faptul că elevii care experimentează succesul sunt mai
deschiși să încerce lucruri noi, pe când cei care se consideră neputincioși nu pot să ducă anumite
sarcini până la bun sfârșit. În consecință, unul dintre scopurile principale ale parteneriatului îl
constituie crearea unui mediu educațional care să stimuleze potențialul de învățare al elevilor dar
și implicarea activă a acestora în actul învățării.
Pe de altă parte, unii cercetători au dovedit faptul că școlile din ciclul primar sunt mai
primitoare decât școlile din celelalte niveluri de învățare. Acest lucru poate avea un efect foarte
important asupra părinților, aceștia fiind mai implicați în interacțiunea cu școala. Pr in urmare,
atmosfera trebuie să stimuleze interesul pentru informarea cu privire la activitățile elevilor.
În concluzie, pot exista părinții care au nevoie de sprijin constant din partea școlii, părinți
care au nevoie doar de informații și alții care au n evoie și de atenție(Elena Bonchiș,2011).

2.2.3 Acțiuni: strategii pentru crearea unei responsabilități comune
Aceste strategii trebuie formate atât de părinți cât și de profesori, pentru a asigura succesul școlar
al elevilor. Această idee a fost promovat ă de educația You Can Do It (YCDI), al cărei fondator
este Michael Bernard, iar acest program vizează îmbinarea laturii școlare cu cea emoțională și
socială, și cele cinci ''chei'' ale succesului școlar. Aceste chei sunt: cheia încrederii, cheia
persisten ței, cheia organizării, cheia colaborării și cheia rezilienței emoționale. Aceste elemente
sunt esențiale elevilor pentru atingerea succesului școlar.
Cele mai importante aspecte ale programului de învățare socială și emoțională, inițiate de autorul
Bernar d (2007) sunt:
a) metode de eliminare a barierelor emoționale;
b) metode de dezvoltare a abilităților sociale și emoționale;
c) metode pe care părinții și profesorii le pot utiliza a susține dezvoltarea socială și emoțională a
copilului cu performanțe scă zute. Pentru combaterea subperformanței autorul subliniază că ''doar
abordările comprehensive, care vizează implicarea părinților, a învățătorului și a elevului, au
dovedit o eficiență ridicată în ceea ce privește influențarea angajării elevului pentru a obține
performanță'' (apud. Bernard, 2007, pag. 151).
Pe de altă parte, stu diile au demonstrat că elevii ai căror părinții se implică în educația
școlară, aceștia au rezultate mai bune la învățătură față de cei ai căror părinți nu prezintă un
interes atât d e ridicat . Prin urmare parteneriatul se poate defini prin următoarea formulă:

Parteneriat=scopuri comune+contribuții comune+acțiuni comune+asumarea răspunderii

Pe de altă parte există și anumite probleme care pot bloca relația dintre familie și școal ă.
Christenson (2002) identifică două categorii de probleme legate de:
– structură;
– de factură psihologică.

Din prima categorie fac parte:
– timpul limitat pentru comunicare;

– contact limitat pentru construirea încrederii în relația familie -școală;
– colaborare slabă.

Iar din categoria problemelor psihologice,enumerăm:
– lipsa de încredere în orientarea parteneriatului spre sporirea capacității de învățare a elevului;
– acceptarea în cazul unui conflict;
– înțelegerea greșită a părerilor părintelui și învățătorului în ceea ce privește performanța
școlară a elevului;
– limitarea empatizării cu cealaltă persoană;
– experiențe negative între familie și școală;
– eșecul de a recunoaște importanța păstrării unor relații strânse între famili i și școală.

2.2 Parteneriatul școală -familie, primul pas spre reușita școlară
Parteneriatul educațional reprezintă o condiție a eficienței intervențiilor socio -educative
bazate pe ș coală și comunitate. Familiile î și trimit copiii la școală , acolo unde speră că ei să-și
dobândească instrumentele necesare pentru a reuși în viață. Școlile preiau copiii și îi trimit înapoi
în familiile lor,acolo unde presupun că le va fi furnizat sprijinul de care aceștia au nevoie pentru
a crește și a învăța. Cercul acesta , în care casa și școala își împart acțiunea asupra capacităților
copiilor, este unul considerat centrul dezvoltării, al dezbaterilor și al obținerii informațiilor
de orice natură. Relațiile sunt denumite diferit: ,,implicare parentală”, ,,parteneriat”,
,,relații școală – familie”, dar toate repr ezintă convingerea că dacă adulț ii, comunică și
colaborează, atunci cei care vor avea de câștigat sunt numai și numai copiii. Modul cum
interrelaționează părinții și profesorii își pune amprenta pe formarea și instruirea
copilului. Numeroase studii au demonstrat că o relație bună între cel e două instituții ale
educaț iei, școală și familie, este în avantajul dezvoltării copilului la toate vârstele.

Parteneriatul educațional reprezintă, astfel pentru pedag ogia contemporană un element
cheie, pe de -o parte, și o atitudine în câmpul educațional, pe de altă parte. Așadar, în calitate de
atitudine, parteneriatul educațional presupune o serie de aspecte:
– interacțiune și comunicare eficientă între toți parteneri i implicați;
– egalizarea șanselor de participare la o acțiune educativă comună;
– acceptarea și tolerarea diferitelor opțiuni;
– colaborare și cooperare.
Așadar parteneriatul educațional reprezintă o formă de comunicare, cooperare și colaborare care
are u n scop bine definit, acel a de a sprijini și îndruma copil ului în toate activitățile educaționale
pe care le urmează . Prin urmare, acesta urmărește și evidențierea faptului că fiecare copil are
particularitățile sale determinate de influențele sociale și culturale la care au fost expuși.
Unicitatea fiecăruia vine din modul în care s -au dezvoltat, din stilurile de învățare și
comportamentele lor.

2.2.1 Colaborare, cooperare și com unicare între școală și familie
După cum spuneam și mai sus, ideea parteneri atului educativ este deosebit de importantă
pentru dezvoltarea capacităților intelectuale și nu numai ale elevilor. Cele trei coordonate,
colaborare, cooperare și comunicare reprezintă punctele forte pentru a asigura eficiența învățării
școlare.
Există o rețea complexă de relații în cadrul unei școli. Aceste relații au un potențial considerabil

de influențare a educației copiilor, atât în sens pozitiv cât și în sens negativ.
Cele mai importante relații sunt:
-''relațiile dintre profesor și elev;
– relații le interindividuale(dintre elevi, dintre profesori, dintre profesori și specialiștii care
sprijină școala, dintre profesori și personalul administrativ al școlii);
– relațiile dintre profesori și părinți;
relațiile dintre profesori;
– relațiile dintre profesioniștii care sprijină dezvoltarea copilu lui cu părinții și profesorii(lucrul în
echipă pentru a lua decizii și pentru a întreprinde acțiuni în favoarea copilului'' (Vrăsmaș, 2008 ,
pag. 221).

În ultimul timp acest concept de parteneria t educațional s -a dezvoltat foarte mult datorită
importanței pe care îl reprezintă pentru viitorul elevilor, colaborarea dintre școală și familie
presupunând atât o comunicare efectivă cât și eficientă . Trebuie creată o relație strânsă care să
se bazeze p e schimburi de opinii, discuții și decizii luate de comun acord.

H. Henripin și V. Ross (1976) identifică două dimensiuni principale ale implicării reciproce ale
școlii și familiei în favoarea copilului:
1. Dimensiunea relației părinte -copil, vizând co ntrolul frecvenței, al rezultatelor școlare, al
temelor, și în general, în îndeplinirea sarcinilor și susținerea materială și spirituală a activității
didactice a copilului.
2. Dimensiunea relației familie -școală, care se referă la alegerea filierei și un ității școlare, cadre
didactice și administratori. Aceste contacte pot îmbrăca forma unor întâlniri colective desfășurate
n cadrul formal al negocierilor dintre administrația școlară și asociațiile părinților, al reuniunilor
de informare a părinților cu pr ivire la conținuturile și metodelor școlare, orarele claselor,
exigențele cadrelor didactice, etc., al lecțiilor deschise pentru părinți, al atelierelor de lucrări
practice cu părinții. În cadrul informal, părinții pot colabora cu școala cu prilejul excurs iilor,
serbărilor, vizitelor, aniversărilo r, meselor comune.
La aceste forme de colaborare adăugăm azi:
– școala părinților,
– consilierea psihopedagogică,
– orientarea familiei, în funcție de nevoile individuale sau de grup, într -o manieră profesională d e
către specialiști pregătiți anume, precum profesorii de sprijin, și consilieri ai problemelor care
implică riscuri în dezvol tarea și adaptarea copilului( Vră smaș, 2008 , pag. 222).

2.2.2 Relația părinți -profesori
Colaborarea dintre părinți și copii poat e avea un efect benefic asupra elevilor și a modului
în care aceștia pot evita apariția unor probleme în mediul școlar, cum ar fi conflicte între colegi,
înțelegerea cerințelor educaționale, etc.

E. Stă nciulescu (1997) determină ca elemente de avut în cal cul:
 nivelul studiilor celor doi participanți;
 momentul ales pentru colaborare;
 dificultățile înt âmpinate de copii în ac tivitatea școlară sau alte probleme de dezvoltare .

''Implicarea părinților în rezolvarea problemelor școlare și în sprijinire a procesului

instructiv -educativ are o serie de argumente dintre care enumerăm:
 părinții își cunosc copii și doresc să îi cunoască în calitate de el evi;
 părinții își cunosc copilul mai bine decât oricine altcineva;
 părinții au nevoie de informaț ii referitor la în deplinirea rolului de elev de că tre copilul
lor;
 părinții trebuie să fie respectați pentru ideile și cunoașterea copilului lor;
 părinții se îngrijesc de copiii lor i doresc ca aceștia să atingă maximumul de potențial;
 cercetările au arătat că rata învățării crește i că învățarea se menține mai mult timp dacă
părinții se implică în sprijinirea acesteia acasă, prin diferite activități;
 lucrul cu părinții este un sp rijin pentru modul cum aceștia î și cresc și educă copilul;
 studiile au arătat, de asemenea, că părinții generalizează implicarea lor și la ceilalți copii
ai familiei, daca ajutăm un copil, acesta se dezvoltă, dacă ajutăm părinții, întreaga
familie se dezvoltă;
 când părinții sunt stimulați să se considere o parte a progr amului școlar, ei îl înțeleg mai
bine și îl sprijină adecvat;
 activitatea de implicare a părinților în programul de învățare a copilului lor și în
activitatea școlii, poate crea acestora sentimentul de stimă de sine, care îi ajută pe ei și pe
întreaga fa milie;
 modul în care părinții înțeleg și valorizează propriul copil este de mai multe ori un sprijin
pentru înțelegerea situațiilor de învățare;
 activitatea de parteneriat cu părinții poate ușura rezolvarea diferitelor probleme didactice
și extradidact ice;
 activitatea cu părinții ajută copiii să vadă rolul acestora în creșterea și dezvoltarea lui și
să-i înțeleagă ca factori importanți ai educației sale;
 ajutând părinții să fie mai implicați în problemele de viață școlară ale copilului lor, putem
întări interacțiunile și relațiile dintre aceștia și copiii lor;
 activitățile cu părinții duc la rezolvarea situațiilor -problemă, a conflictelor posibile și
evidențiază pentru rezolvarea situațiilor de risc în dezvoltarea copiilor''( Vrăsmaș, 2008,
pag. 22 3).
În continuare,enumerarea unor argumente care să arate importanța unor relații eficiente între
membrii familiei și profesori poate ajuta construcția unui parteneriat bazat pe îmbunătățirea
relațiilor educative în doua sensuri:
a) Rolul familiilor în sp rijinirea profesorilor .
b) Rolul profesorilor în sprijinirea familiei.

a) ''Rolul familiilor în sprijinirea profesorilor:
 familiile pot da cadrelor didactice informații care pot explica anumite comportamente ale
copiilor în activitățile de la clasă ;
 familiile oferă informa ții despre mediul de dezvoltare și despre istoria medicală a
copilului, ceea ce sprijină profesorii și școlile să înțeleagă de ce un elev învață sau
acționează într-un anumit mod;
 familiile pot întări indicațiile pe care le dau profesorii prin sprijinirea î ndeplinirii temelor
pentru acasă ;
 familiile pot sprijini profesorii, oferindu -se ca voluntari sau cadre de sprijin în clasă;
 familiile pot ajuta profesorii să determine care sunt interesele elevilor pentru a se stabili

scopurile educației pe termen lung precu m, și pregătirea pentru o profesie;
 familiile pot oferi profesorilor informații relativ la tipul de disciplină și strategiile de
învățare cele mai potrivite pentru fiecare elev;
 familiile pot ajuta profesorii să gă sească care sunt punctele forte și nevoile educative ale
fiecărui copil pentru a se crea scopuri instrucționale potrivite''.

b) ''Rolul profesorilor în sprijinirea familiei:
 profesorii dau familiilor dovezi documentate referitor la progresul și succesel e elevilor;
 profesorii pot ajuta familiile să devină mai implicate în educația propriilor copii;
 profesorii ajuta familiile să determine care sunt interesele elevilor pentru a stabili
scopurile cât mai adecvate pe termen lung;
 profesorii pot învăța e levii și întării deprinderile sociale, în așa fel încât aceștia să aibă
succes și să devină membrii care contribuie la comunitatea în care trăiesc familiile lor;
 profesorii pot face cunoscut familiilor ce fel de comportament pot avea elevii, ca și
nevoil e academice ale acestora în clasă;
 localiza și disemina date importante educaționale și comunitare care sprijină familia să fie
la curent cu orice cunoștințe necesare pentru ocaziile ferite copiilor lor;
 pot oferi o mână de ajutor, o ''ureche'' pentru a asculta și o figură prietenoasă pentru a
sprijini orice familie''( Vrăsmaș, 2008, pag. 224 -225).

În concluzie, ambele părți ocupă poziții primordiale în dezvoltarea și formarea adecvată a
elevilor pentru asigurarea reușitei atât în plan educațional câ t și în plan personal.

2.2.3. Modele teoretice ale parteneriatului școală -familie
În literatura de specialitate se recunoaște faptul că a fost dezvoltată o mare varietate de
modele cu privire la diferitele aspecte ale implicării părinților. Deși există o unanimitate în
identificarea importanței vitale pe care o are implicarea părinților în dezvoltarea i ntelectuală și
emoțională a copiilor, rămâne destulă certitudine cu privire la definirea și modalitățile implicării
părinților în activitatea școlară a c opiilor lor. Un studiu interesant prin care se propun șase tipuri
de implicare prezintă Epstein și colaboratorii săi (1997). Analizate din acest punct de vedere
calitativ, acestea sunt:
 parțialitat ea sau calitatea de părinte;
 comunicarea sau capacitate a de a comunica;
 voluntariatul sau capacitatea de a acționa ca voluntar;
 învățarea acasă;
 luarea deciziilor;
 colaborarea în comunitate.

Alte modele fac deosebirea între diferite grade de implicare a părinților. Astfel, modelul lui
Rasinski ș i Frederiks (1989) prezintă o ierarhie a gradelor parteneriat care cuprinde părinții, de la
cea mai slabă implicare până la stadiul participării și, în final al împuternicirii. Alt model (Bloom
1992) specifică drept cel mai profund mod de implicare, promov area și argumentarea . Această
din urmă implicare prevede activitatea cu grupuri de agenți care au impact direct asupra
politicilor și guvernării școlare.
Modelul piramidal ierarhic al implicării părinților este un model care promovează împuternicirea
părinților și a școlilor în aceeași măsură. Combinând elementele din modele diferite și

bazându -se pe abordarea ecologică lui Bronfernbrener asupra dezvoltării familiei, ca și pe
teoria lui Bandura (1986) care se referă la autoeficacitate , un grup de autori (Shepard,
Trimberger, McClintock, Lecklinder) stabilește un model ierarhic comprehensiv în patru trepte
sau niveluri. Acest model se axează pe organizarea activităților de implicare a familiei pe tema
întăririi reciproce prin parteneriatul școală -familie. Cele patru trepte sunt:
 comunicare;
 dezvoltarea familiei;
 atragerea comunității;
 promovare și argumentare.

Concluzia care trebuie să reiasă din modelul respectiv este aceea că prin colaborare și
implicare reciprocă din partea ambelor părți, famil ie și școală, rezultatul nu poate fi altul decât
acela că se creează efecte de împuternicire a ambilor factori.

2.2.4 Conflictele cu părinții și posibilitățile de rezolvare
E. Vrăsmaș(2008, pag. 230) identifică e xistă o serie de conflicte care pot să apar ă între
părinți și profesorii copiilor lor, datorită unor diferențe ce țin de ordinul percepțiilor, nevoilor,
gradului de pregătire. Aceste conflicte pot apărea datorită următorilor factori:
– slabă colaborare
– lipsa informațiilor necesare
– intoleranța l a stilul de viață al celuilalt , la opiniile lui sau chiar la prezența fizică
– neacceptare unor diferențe de pregătire, condiție socio -economica , morală, religie, sex,
naționalitate
– lipsa unor preocupări în sensul construirii relațiilor de colaborare – nu sunt planificare ca atare
– numă rul limitat a l întâlnirilor dintre părinți și profesori
– amintirile negative ale unora sau mai altora referitoare la relația școală -familie
– neclaritatea în rolurile fiecăruia și în responsabilitățile ce le revin speci fic.

’’Putem enumera ca cele mai importante căi pentru rezolvarea conflictelor, următoarele:
– cunoaștere reciprocă
– comunicare periodică și efectivă cu aspecte formale și informale
– cooperarea în anumite activități
– acceptarea reciprocă și înțelegerea i toleranță față de diferențe
– evaluarea permanentă și periodică a relațiilor comune
– sprijinul acordat familie, î n raport cu creșterea și educarea copilului, ca o componentă a
procesului didactic
– atmosfera întâlnirilor și activităților cu părinții să fie destinsă , non -formală și pozitivă''
(Vrăsmaș, 200 8, pag. 231).
În concluzie, colaborarea școlii cu familia este benefică pentru copil, deoarece îl ajută să își
dezvolte gândirea, memoria, precum și alte capacități specifice acestei vârste, dar și c um să știe
să-și îmbunătățească anumite trăsături de personalitate negative în trăsături de personalitate
pozitive (Jinga, 1999).

Jinga, I., (1999), FAMILIA, ACEST MIRACOL ÎNȘELĂTOR, București: Editura Didactică și
Pedagogică

. Pe de altă parte, se urmăresc și așteptările pe care cadrele didactice le au cu privire la modul în
care părinții se implică în activitățile desfășurate de către copiii lor, fie că sunt teme sau activități
de relaxare. Elevii vizați sunt cei din învățământul primar, cu vârsta cuprinsă între 6 -7 și 10 ani.