The following ad supports maintaining our C.E.E.O.L. service [600489]

The following ad supports maintaining our C.E.E.O.L. service  
 
 FEDERAȚIA RUSĂ – AGRESIVITATE ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI
FUNDAMENT AL CENTRULUI DE PUTERE EURASIATIC ÎNTR­O LUME
MULTIPOLARĂ
«THE RUSSIAN FEDERATION – AGRESSIVENESS IN INTERNATIONAL
RELATIONS AND KEY PLAYER IN THE EURASIAN CENTER OF POWER»
by Alexandru Stoica
Source:
Bulletin of "Carol I" National Defence University (Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol
I"), issue: 02 / 2014, pages: 9­21, on  www.ceeol.com .

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 9FEDERAȚIA RUSĂ – AGRESIVITATE ÎN RELAȚIILE
INTERNAȚIONALE ȘI FUNDAMENT AL CENTRULUI
DE PUTERE EURASIATIC ÎNTR-O LUME MULTIPOLARĂ
THE RUSSIAN FEDERATION – AGRESSIVENESS
IN INTERNATIONAL RELATIONS AND KEY PLAYER
IN THE EURASIAN CENTER OF POWER
Col.lect.univ.dr. Alexandru STOICA*
Acest articol se constituie într-o analiză asupra resorturilor politicii externe ruse de astăzi, care sunt complet diferite
de cele ale recentului trecut sovietic sau de cele ale îndepărtatului trecut țarist. Pe când imperiul era dominat de geopolitica
eurasiatică, iar Uniunea Sovietică promova un proiect global atât ideologic, cât și politic, susținut de puterea militară, astăzi,
Rusia își promovează propriul proiect. În rândul liderilor de la Kremlin a apărut ideea unui nou obiectiv : Rusia propriului ei
interes. În acest sens, Putin a definit două obiective: creșterea economică și afirmarea ca forță globală. Practic, analiza mea
se va concentra pe mecanismele de putere pe care le are la dispoziție Kremlinul pentru a-și desăvârși obiectivele.
This article represents an analysis of the current Russian external policy, which is different from the one of the former
Soviet Era or the Tsarist period. If in the past the Empire was dominated by Eurasian geopolitics, and the Soviet Union
used to promote, both ideologically and politically, a global project supported by the military, today, Russia is promoting
its own agenda. The leaders from the Kremlin harbour the idea of a new objective: pursuing Russia’ s own interest. In this
respect, Putin has defined two objectives: economic growth and establishment as global power. Practically, this analysis will
concentrate on power mechanisms used by the Kremlin to accomplish its goals.
Cuvinte-cheie: Eurasia; multipolaritate; putere, potențial de putere; interese; conflict; geopolitică; geostrategie; resurse
energetice; securitate; insecuritate.
Keywords: Eurasia; multipolarity; power; power potential; interests; conflict; geopolitical; geostrategic; energy;
security; insecurity.
*Universitatea Națională de Apărare „Carol I”
e-mail: [anonimizat] mPrezentare generală. Rol și perspective
în arhitectura globală de securitate
Federația Rusă, țara care se întinde pe un
teritoriu vast în Europa și în Asia, cu o suprafață
de 17.098.242 km2, este cea mai întinsă din lume,
aproape de două ori mai mare decât teritoriul
Canadei, cea de-a doua ca întindere.
Pe această suprafață uriașă de pământ trăiesc
aproximativ 142,47 de milioane de oameni, a zecea
populație ca mărime la nivel global (Statele Unite
au o populație de peste două ori mai mare).
În ceea ce privește populația, se manifestă un
fenomen îngrijorător, și anume acela de scădere
(rata de creștere a populației în anul 2011: -0,47%,
iar în anul 2014 o rată de creștere de -0,03%1), fiind marcată de factori ce agravează consecințele: o
populație îmbătrânită, o forță de muncă diminuată.
Datele geopolitice agravează considerabil
problem a demografică, deoarece repartizarea
populației este inegală, concentrare în partea
occidentală, depopulare în Siberia și în Extremul
Orient, adică acolo unde sunt localizate resursele și
unde pândește vecinătatea Chinei suprapopulate2.
Oricare ar fi viitorul, Rusia trebuie să găsească
soluții la problema mâinii de lucru insuficiente,
chiar dacă Vladimir Putin avansează un obiectiv
inedit asupra acestui punct: orientarea țării spre
inovația tehnologică.
Cert este că drama demografică rusă apasă
atât asupra conștiinței colective, dezvoltând un
sentiment de insecuritate, cât și asupra politicii
externe: consecințele acestei situații, evidente
mai ales în partea asiatică a Rusiei, influențează
strategia asiatică a Moscovei3.

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 10Până în 1991, țara s-a numit în mod oficial
Republica Socialistă Federală Sovietică Rusă, iar
după prăbușirea URSS este considerată succesoarea
de drept în problemele internaționale ale acesteia,
preluându-i inclusiv locul de membru permanent în
Consiliul de Securitate al ONU.
La început de secol XXI, Rusia traversează
una dintre cele mai delicate etape ale istoriei sale.
După destrămarea URSS, acest stat s-a trezit
practic izolat în arena internațională, cu un sfert din
fostul teritoriu și cu aproape jumătate din populație
pierdute în favoarea republicilor centrifuge,
vlăguit din punct de vedere economic și cu reale
probleme în domeniul securității, sistemul bipolar
al Războiului Rece fiind înlocuit subit de o realitate
geopolitică complet nouă și volatilă, marcată de
hegemonia americană.
Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini:
Norvegia, Finlanda, un litoral scurt la Marea Baltică
cu portul Sankt Petersburg, din Finlanda până
în Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus,
Ucraina, litoralul Mării Negre, din Ucraina până
în Georgia, în continuare Georgia, Azerbaidjan,
litoralul Mării Caspice din Azerbaidjan până
în Kazahstan, în continuare Kazahstan, China,
Mongolia și Coreea de Nord. De asemenea, se
află foarte aproape de Statele Unite ale Americii,
Canada, Armenia, Iran, Turcia și Japonia. SUA
se află la o depărtare de numai 3 km, în Insulele
Diomede (una sub controlul Rusiei, cealaltă sub
controlul SUA), iar Japonia (insula Hokkaido) se
află la o depărtare de 20 km de Insulele Kurile4.
Litoralul foarte întins (37.653 km) permite
accesul Rusiei la toate mările lumii, la toate
strâmtorile și permite legături cu toate națiunile
maritime. Această țară poate să abordeze direct,
fără restricționări, orice domeniu al influențării,
intenției și mai apoi a dominării unor zone, regiuni
de interes și în mod intrinsec resursele energetice
zonale și globale5.
Unitățile constituente ale Federației Ruse sunt
denumite subiecte federale. Fiecare district include
mai multe subiecte federale. Fiecare subiect al
Federației Ruse aparține uneia dintre următoarele
categorii: 21 de republici federale, care se bucură de
un mare grad de autonomie în interiorul federației
în cele mai multe probleme ale politicii interne și
care corespund, în general, minorităților etnice ale
Rusiei; 48 de oblasturi (regiuni); 9 kraine (ținuturi);
4 okruguri (raioane) autonome; un oblast (teritoriu) autonom; două orașe federale – Moscova și Sankt
Petersburg6.
Rusia este împărțită în douăsprezece regiuni
economice care pot fi definite ca grupuri de
unități administrative ce au în comun următoarele
caracteristici: obiective economice și sociale
comune și participare la aceleași programe de
dezvoltare; potențial și condiții economice foarte
asemănătoare; condiții climaterice, ecologice și
geologice similare; aceleași metode de urmărire
a taxelor vamale; condiții de viață ale populației
foarte asemănătoare. Corelând aceste date, trebuie
specificat faptul că subiectele federale nu pot face
parte decât dintr-o singură regiune economică.
Regiunile economice sunt la rândul lor grupate în
macrozone economice. O regiune economică sau
o parte a sa poate face parte numai dintr-o singură
macrozonă economică. Înființarea sau abolirea
unei regiuni economice/macrozone, sau orice altă
schimbare, este decisă de guvernul federal rus.
Stat cu economie industrial-agrară în curs
de transformare, Rusia dispune de uriașe resurse
de materii prime minerale, forestiere, agricole.
Valorificarea resurselor minerale este costisitoare
din cauza situării lor în regiuni greu accesibile din
Siberia, slab populate și departe de principalele
zone economice. Rusia se înscrie între principalii
producători mondiali de minereuri de fier, cărbune,
petrol, aur, gaze naturale, nichel, crom, bauxită,
azbest, diamante și săruri de potasiu7.
În anul 2013, PIB-ul Rusiei a fost de 2.553
miliarde $ (locul 7 în lume), cu o rată de creștere
de 1,3% (în 2012 PIB-ul Rusiei a avut o rată de
creștere de 3,4%), având o balanță pozitivă a
contului curent de aproximativ 74,8 de miliarde $
și importante rezerve valutare, aproximativ 515,6
de miliarde $.8 Fostul președinte Dimitri Medvedev
nu s-a sfiit să denunțe, în timpul mandatului său,
aspectele iluzorii ale acestei prosperități, subliniind
înapoierea seculară a economiei, obișnuința de a
trăi exportând materii prime și importând produse
manufacturate9.
Într-o scurtă retrospectivă a evoluției politice în
Federația Rusă, se observă că aceasta a fost agitată
și plină de dificultăți, în care forțele liberale, dornice
în depășirea rupturii cu vestul și care considerau că
țările occidentale pot constitui chiar modele pentru
rezolvarea problemelor economice și sociale, au
avut de înfruntat pe cele naționaliste și comuniste,
generatoare de puternice presiuni și critici, mai ales Access via CEEOL NL Germany

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 11în privința reformelor adoptate și în convingerea că
acestea transformă Rusia într-o colonie economică
ruinată.
Câteva mari curente politice au dominat
dezbaterile pe această temă, în condițiile în care
ele s-au desfășurat la un moment dat chiar la scară
națională.
Primul dintre ele, cel al prooccidentalilor,
a continuat să insiste pe ideea că Rusia ar trebui
să-și concentreze toate eforturile spre revenirea în
familia națiunilor occidentale civilizate .
Susținătorii celui de-al doilea curent, situați la
polul opus primului, arătau că Occidentul a încercat
de secole să submineze puterea și influența Rusiei,
în ultimul deceniu al secolului XX acest deziderat
fiind aproape atins. Mai mult decât atât, adepții
acestei idei au sugerat și diverse modalități de
contracarare a ofensivei Occidentului, prin căutarea
de noi aliați în fostele republici sovietice, cu China,
Iran sau cu regimurile arabe radicale.
Al treilea mare curent în dezbaterea privind
politica națională externă a fost constituit din
persoanele care considerau Rusia amenințată de
pretutindeni, pe lista potențialilor adversari fiind
incluse, alături de forțele sioniste și islamiste
țări ca Turcia, China, Japonia, precum și forțele
naționalismului agresiv din fosta URSS. În fața
acestor pericole, soluția găsită de apărătorii acestui
curent a fost una izolaționistă, Rusia urmând
să se securizeze prin menținerea unui sistem
strict defensiv10.
În sfârșit, susținătorii ultimului curent important
chemau la o strategie echilibrată pe plan mondial.
Esența acesteia se referea la faptul că Rusia nu are
dușmani, că se poate și că ar trebui să coopereze cu
majoritatea țărilor din lume și, în special, cu cele
vecine, Rusia neînclinând balanța în nicio parte.
Datorită poziției sale geografice, a mărimii, a puterii
și a istoriei sale, trebuie să-și păstreze relațiile
echilibrate cu Occidentul, Orientul și cu Sudul, fără
a încerca să se alieze cu nimeni (singurele excepții
posibile fiind statele membre CSI). În acest sens,
fostul ministru de externe al Federației, Evgheni
Primakov, arăta că: Rusia trebuie să ducă o politică
activă și diversificată în toate direcțiile, acolo unde
interesele sale sunt prezente, […] aceasta este o
necesitate vitală pentru crearea condițiilor optime
unei dezvoltări interne mai dinamice, mai eficace
într-o lume schimbătoare11.
Resorturile politicii externe ruse de astăzi sunt
complet diferite de cele ale recentului trecut sovietic și de cele ale îndepărtatului trecut țarist. Pe când
imperiul era dominat de geopolitica eurasiatică, iar
Uniunea Sovietică promova un proiect global atât
ideologic, cât și politic, susținut de puterea militară,
astăzi, Rusia își promovează propriul proiect. Rusia
postimperială figurează printre țările cele mai puțin
ideologizate ale lumii12. Rusia a pierdut un imperiu.
După 1992 a încercat să împrumute de la Occident
democrația și economia de piață. După câțiva ani,
modelul a pierdut din strălucire. A apărut ideea unui
nou obiectiv: Rusia propriului ei interes.
Putin a definit două obiective: creșterea
economică și afirmarea ca forță globală (ceea ce
presupunea recunoașterea din partea celuilalt ,
adică SUA). O astfel de relație cu SUA a fost
prima provocare a noului președinte rus. Un prim
semnal a fost dat după 11 septembrie 1991: Rusia
a eliminat bazele militare din Vietnam și Cuba; a
acceptat amenajarea de baze (pentru zboruri spre
Afganistan) americane în Uzbekistan și Kazahstan;
la 24 mai 2002 s-a semnat acordul SORT pentru
reducerea armamentelor nucleare strategice; la 28
mai, același an, crearea Consiliului NATO – Rusia;
la 29 mai 2002, UE recunoaște statutul de economie
de piață al Rusiei; la 26 iulie, la Summitul de la
Alberta, Rusia este primită în grupul G7.
Însă evoluțiile ulterioare nu au mulțumit
Rusia. A produs iritare lărgirea NATO, dar și
intervenția americană în Irak (martie 2003)
care a fost privită ca persistența unei concepții
unipolare asupra vieții internaționale din
partea cercurilor neoconservatoare americane
(Evgheni Primakov)13.
Revoluțiile din fostele republici sovietice au
produs neliniște la Moscova ( Revoluția trandafirilor
la Tbilisi – noiembrie 2003 și înlăturarea lui
Șevarnadze; revoluția portocalie din Ucraina, în
anul următor; revoluția lalelelor din Kîrgîzstan).
Moscova a făcut eforturi să reactiveze CSI
(conceptul de străinătate apropiată ) prin: Tratatul
de Securitate Colectivă (TSC) (Tașkent, mai
1992); propunerea Nazarbaiev pentru o Uniune
Eurasiatică (1994); reluarea ideii Tratatului de
Securitate Colectivă (Chișinău – 2001-2002). Dar,
în sens invers, a apărut inițiativa GUAM (Georgia,
Ucraina, Azerbaidjan, Moldova).
A apărut o nouă problemă – statutul rusofonilor
din țările CSI. După destrămarea URSS, au apărut
30 de milioane de rusofoni în afara granițelor Rusiei
(în fostele republici sovietice). Una dintre măsurile
luate de noile state independente a fost frânarea

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 12învățării limbii ruse (care, înainte, era obligatorie
– ca limbă de stat). În Ucraina, din 20.000 de școli
cu învățare în limba rusă au rămas 1.345. În Asia
Centrală, limba rusă este înlocuită cu limba turcă.
Alfabetul chirilic a fost abandonat în Uzbekistan și
Turkmenistan, la fel în Ucraina și Moldova14.
Ca o tendință generală, străinătatea apropiată
riscă să devină un spațiu tot mai străin pentru Rusia,
problemă pe care încearcă să o rezolve în prezent,
inclusiv prin generarea de conflicte, precum cel din
Ucraina.
De paisprezece ani, Vladimir Putin a condus
singur, apoi împreună cu succesorul său Dimitri
Medvedev (perioada 2009-2012), politica externă
a Rusiei. Ani dominați de o criză căreia nimeni nu
a putut să-i prevadă apariția, nici amploarea, nici
durata; dominați, de asemenea, de războiul ruso-
georgian.
Războiul ruso-georgian, din august 2008, a
fost un eveniment deosebit în sine, dar și prin
lumina pe care a aruncat-o asupra politicii interne
și internaționale ruse. Eveniment deosebit, într-
adevăr, întrucât este pentru prima dată, după 1979,
adică după războiul cu Afganistanul, când Rusia
invadează o țară independentă. Dar Afganistanul, în
pofida evoluției sale interne din 1970, nu aparținea
familiei popoarelor sovietice. Cu toate diferențele
care o deosebeau de Rusia, Georgia era, în 2008, o
țară din străinătatea apropiată, dacă nu un membru
activ al CSI.
Ce voia Moscova lansându-se într-un asemenea
război? Spre cine era îndreptat în realitate acest
război? Ținta era, pur și simplu, Georgia sau ea
servea mai degrabă ca mijloc într-un proiect mult
mai vast? Dorința de a proteja entitățile separatiste?
Acesta a fost, cu siguranță, pretextul acțiunii rusești,
iar distribuirea pașapoartelor dovedește intenția de
a avansa o asemenea justificare.
Dar, examinând anii scurși de când s-au
declarat aceste iredentisme, se constată mai
degrabă o anumită indiferență a Rusiei în privința
lor, ca și o abilitate permanentă în a uza de ele
pentru a tempera sentimentele antirusești ale
conducătorilor georgieni. Dorința de a-l „ pedepsi ”
pe Saakașvili, pe care atât Putin, cât și Medvedev
îl consideră arogant, mereu ostil intereselor rusești,
și pe care amândoi îl antipatizează, este confirmată.
Ocazia era bine găsită: dacă, în primul moment,
conducătorii ruși și-au exprimat dorința de a-l vedea
pe Saakașvili înlăturat din funcție, ei au înțeles rapid că discreditarea acestuia în propria țară, la care
lumea din afară să fie martor, servea, mai degrabă,
interesele rusești. Continuând să-și exprime dorința
de a-l vedea cum dispare de pe scena politică, ei
s-au pretat de fapt la un joc subtil, din care nu lipsea
căutarea mijloacelor de influență15.
Dincolo de Saakașvili, războiul a avut ca ținte
reale Statele Unite și comunitatea țărilor occidentale.
Lor le era adresat un dublu mesaj indirect al acestui
conflict pe care nimeni nu îl poate ignora, atât mai
mult cu cât efectul său asupra relațiilor internaționale
– un război în centrul Europei, condus de o țară
mare – era important, iar denaturarea regulilor care
prezidaseră aceste relații după sfârșitul Războiului
Rece trebuia luată în seamă. Preocuparea ca mesajul
să fie auzit și înțeles de adevărații lui destinatari
este cea care explică amploarea acțiunii rusești.
După 8 august, numeroși experți au dezbătut
acest punct, întrebându-se dacă riposta rusă nu
era disproporționată. Nu era, întrucât răspunsul
Moscovei la inițiativele lui Saakașvili nu a fost
decât partea vizibilă a aisbergului. De fapt, Rusia
voia să demonstreze adevăraților săi interlocutori că
nu va accepta extinderea NATO în Caucaz. Putin și
Medvedev au spus-o de multe ori. Nefiind ascultați,
au trecut de la discursuri la treburi practice. Adică
la un război. De această dată, au fost înțeleși.
Dincolo de această declarație de ostilitate
fată de extinderea NATO, gestul rușilor semnala
existența unei limite de netrecut: Rusia arăta că
încălcarea constantă a teritoriului pe care ea îl
consideră ca fiind zona sa de influență nu mai este
acceptabilă16. Avertismentul era valabil și pentru
proiectul de extindere al NATO în Ucraina, iar
ucrainenii au înțeles acest lucru. În această privință
sunt de remarcat rezultatele Summitului NATO de
la București, summit în urma căruia liderii țărilor
Alianței s-au repliat în ceea ce privește situația
Ucrainei și a Georgiei.
În general, autoritățile ruse au urmărit, între 7
și 12 august 2008, să-i determine pe occidentali să
înțeleagă faptul că ei nu acceptă ca regulile jocului
internațional să fie fixate fără ei și împotriva lor.
În acele zile dramatice, Rusia a reamintit lumii
întregi că ea este încă o mare putere. Pentru această
demonstrație trebuia neapărat să se lanseze într-un
război? Riscurile nu erau prea mari în comparație
cu rezultatele aparente: nașterea a două state mici,
mai mult sau mai puțin dependente de Rusia? Dacă
se ține seamă de condițiile în care s-a jucat această

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 13dramă (Statele Unite încurcate în Orient și paralizate
de campania electorală, o Europă divizată) nu
se poate nega faptul că tandemul de la Kremlin
evaluase cu atenție riscurile și inconvenientele unei
asemenea acțiuni și că a ajuns, la urma urmelor, la
rezultatul scontat. Dacă recunoașterea explicită a
unei zone de influență rusă nu mai este de conceput
în secolul al XXI-lea, recunoașterea implicită a unei
moderații necesare acolo unde interesele rusești
sunt prioritare a fost acceptată din toamna anului
2008. Și, odată trecut timpul unei dezaprobări
decente, comunitatea internațională și Rusia
s-au regăsit17.
Angajându-se în acest război, Rusia a stabilit
clar că ea nu este un stat cu o democrație nesigură,
căreia comunitatea internațională îi poate examina
și denunța încălcarea normelor, negându-i totodată
dreptul de a acționa în conformitate cu propriile
interese, ci este o democrație cu drepturi depline18.
Relația ruso-americană s-a înscris într-un
nou context internațional, născut în vara anului
2008, cel al unei lumi postoccidentale pe care
Barack Obama a reușit să o descopere cu ușurință
și în care Rusia își găsea locul. Dialogul dintre
ruși și americani, față în față, pe două coaste ale
Pacificului, este cu adevărat simbolic pentru lumea
care se conturează. Cât despre politica apropierii
de China și a pătrunderii în Asia Centrală, condusă
cu fermitate de către Vladimir Putin, în ultimii
ani, se poate afirma că este cea care oferă Rusiei
toate șansele de a fi o putere recunoscută în acest
nou echilibru al lumii, într-o lume dorită a fi una
multipolară, în care rolul SUA să fie din ce în ce
mai scăzut.
Apropierea ruso-chineză, în care Rusia
s-a angajat în perioada declinului său pe scena
internațională și pe care a consolidat-o apoi prin
parteneriatul strategic și prin lichidarea litigiilor
teritoriale, poartă marca primului mandat al
președintelui Vladimir Puțin. Anul 2004 este unul
de bilanț și de cotitură. Se schimbă inclusiv statutul
celor doi parteneri. În câțiva ani, China a devenit
o mare putere regională. Dezvoltarea economică
rapidă, activitatea intensă în Asia Centrală,
parteneriatul cu Rusia au transformat China într-o
putere cu obiective globale. Evoluția Chinei a
coincis cu renașterea Rusiei.
Parteneriatul strategic cu China a devenit o
constantă în preocupările conducerii ruse. În anul
2000, Putin vorbea despre trioul Rusia/SUA/
China. În iulie 2001, a încheiat la Beijing Tratatul de prietenie, bună vecinătate și cooperare cu China.
În anul 2004 a fost eliminată disputa teritorială,
iar în iunie 2005 s-au încheiat acordurile privind
delimitarea a 4.300 km de frontiere comune.
Au fost lansate două proiecte de oleoducte spre
China și Japonia:
– în aprilie 2009 – s-a inaugurat traseul
Skorovodino-Daquing (parte din conducta de 2.450
km – Angarsk-Daquing) spre China;
– în decembrie 2009 – traseul spre Japonia,
Taișet-Skorovodino (parte din conducta de 4.000
km Angarsk-Nakhodka)19.
Pentru această Rusie redevenită putere,
ascensiunea fulminantă a Chinei poate fi o surpriză,
dar și o sursă de neliniște. Parteneriatul elaborat cu
câțiva ani în urmă este periclitat oare de noul statut
al Chinei? Numeroși experți ruși, mai ales liberali,
îngrijorați la începutul deceniului de orientarea
asiatică a țării, se alarmează brusc în fața acestei
noi puteri și își pun întrebări în legătură cu viitorul
cuplului Moscova-Beijing20.
Un alt element important ar fi acela că
influența Rusiei în Organizația de cooperare de la
Shanghai (OCS) nu poate fi de lungă durată, odată
ce China cheltuiește sume colosale în dezvoltarea
infrastructurii sale, pe când Rusia își lărgește
geografia externă de conducte de gaze, neglijând-o
pe cea internă, lucru ce ar putea duce la o intimidare
economică de către China. În astfel de condiții ar fi
greu de presupus ce ar urma să facă Rusia, însă un
lucru este cert acum, că politica externă a Rusiei în
frunte cu președintele Putin și apropiații săi fideli
ar trebui să găsească o alternativă și să readucă
politica energetică rusă în parametrii săi economici
și nu politici. De fapt acesta este jocul pe care îl
face astăzi Rusia: se folosește de imensele resurse
energetice pe care le deține în competiția globală
de interese.
Actualmente, există un sistem de conducte
de gaze în spațiul OCS, care unește Rusia, Asia
Mijlocie, Kazahstanul și China și care poate servi
ca bază de consolidare a unei piețe energetice unice
a OCS, iar președinția Rusiei în OCS, din perioada
2008-2009, a facilitat realizarea acestor obiective
cu pași rapizi, deoarece țin de interesele prioritare
economice externe ale țării, care măresc ponderea
și influența ei în regiune. Ideea creării unei piețe
energetice unice, unde lider este Rusia, este
împărtășită de Iran, spre care Rusia deja a început
să livreze combustibil nuclear pentru centrala de la
Buchehr. Iranul ar putea juca rolul de aliat strategic

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 14al Rusiei în viitoarele dispute energetice privind
bazinul Mării Caspice, unde interesele ambelor state
se ciocnesc, însă ar putea fi asociative și îndreptate
împotriva celor americane. Parteneriatul dintre
Rusia și Iran este astăzi practic cel mai ponderat
subiect de discuții și nu este în zadar, deoarece cu
cât se perfectează această relație cu atât mai aproape
devine Rusia de cârma pentru stabilirea prețurilor
la gaze naturale și petrol în lume.
Pentru contracararea acestor politici,
Occidentul nu are prea multe pârghii, în condițiile
în care interdependențele economice și financiare
cu Rusia sunt din ce în ce mai accentuate.
Rusia continuă să-și maximizeze atenția și,
în același timp, să restrângă spațiul de manevră al
SUA în Orientul Mijlociu, continuând o politică a
fostei URSS prin care a susținut Iranul, la cererea
acestuia, ca SUA să-și retragă forțele armate din
Golful Persic, unde acestea asigurau securitatea
principalelor coridoare de livrare și transport de
petrol din lume. Un Iran dotat cu armament nuclear,
aliat fidel cu și înarmat de Rusia și China, ar putea
reprezenta o provocare pentru SUA, interesele
sale și aliații săi din regiune. Astăzi, Rusia este
principalul furnizor în eforturile nucleare civile
ale Iranului și nu ține seama de programul nuclear
militar al acestei țări.
Rusia este stăpână absolută a noii arhitecturi
geopolitice a conductelor. Amenajarea de
infrastructuri ce permit exportul hidrocarburilor
sale este deci, din punct de vedere economic, o
prioritate, însă aceasta servește, de asemenea, la
menținerea unei influențe în spațiul ex-sovietic.
Indiferent la criticile și la îngrijorările în
creștere, Vladimir Puțin împinge înainte asiatizarea
politicii sale externe și vrea să extindă cercul
statelor cu care intenționează să trateze, căutând un
element capabil să echilibreze tandemul format cu
China, Japonia fiind un timp ținta acestei politici.
Deschiderea în această direcție nu este inedită în
politica externă rusă, dar problema insulelor Kurile
este una de importanță strategică. Pierderea acestor
insule ar condamna flota din Vladivostok, fiindcă de
aici nu se poate ajunge la Pacific tranzitând numai
apele teritoriale rusești. Prin urmare, deschiderea
către Japonia a fost un semieșec al politicii externe
promovate de către Putin.
Japonia este percepută de Rusia ca fiind un stat
care a reușit să se modernizeze în toate domeniile,
păstrându-și neștirbită identitatea, un stat care
și-a câștigat locul între marile puteri întrucât are o economie avansată, capabilă să exporte produse
manufacturate de o calitate deosebită (în acest sens,
rușii îi opun pe japonezi chinezilor), în sfârșit, un stat
care contribuie la stabilitatea Asiei. Privită dintr-un
unghi atât de îngăduitor, apropierea de Japonia nu
poate fi decât dezirabilă. În ipoteza puțin probabilă
a unui trio Moscova-Beijing-Tokio, ultimele două
se neutralizează în relația cu Moscova. Această
configurație ar da Rusiei un statut de arbitru capabil
să manevreze cele două state și să-și extindă astfel
influența regională.
Conflictul iscat de insulele Kurile a dus la
eșecul acestui proiect. Singura posibilitate a Rusiei
de a-și îmbunătăți relațiile cu Tokio este cea a
cooperării în domeniul energetic, Japonia fiind un
mare consumator de energie și, în consecință, un
potențial client.
Interesul Rusiei este de a-și crește influența
în lumea asiatică prin dezvoltarea unor legături
strânse cu China (recentul contract semnat între
cele două țări pentru livrarea de gaze naturale
către China, pe o perioadă de 30 de ani și cu o
valoare de aproximativ 400 de miliarde de dolari,
ne întărește această ipoteză), cu care Rusia și-a
rezolvat litigiile teritoriale la începutul deceniului,
dar și pe apropierea de Japonia, chiar dacă aceasta
din urmă refuză să treacă peste litigiul teritorial,
iar Rusia nu are de gând să restituie ceea ce i se
cere. Dar peripețiile prin care trece proiectul
triunghiului Moscova-Beijing-Tokio nu domolesc
dorința Rusiei de a-și lărgi parteneriatul cu China
prin prezența unui terț menit să echilibreze forțele:
India este invitată de câțiva ani să joace acest rol.
Oricât de bune ar fi relațiile ruso-indiene, ele
nu reușesc să-i convingă pe indieni că merită să
privilegieze o configurație condusă de Rusia. India
continuă un dialog strategic cu diverși parteneri:
în primul rând, cu Statele Unite, dar și cu Japonia
și Australia. Fără îndoială, India și Rusia sunt
preocupate, în egală măsură, de securitatea lor,
având în vedere situația instabilă din țările vecine
Afganistan și Pakistan. Moscova a și contribuit
de altfel la echiparea armatei indiene, fără să se
zgârcească la transferul armamentelor considerate
printre cele mai sofisticate. Grijile comune și
cooperarea militară au jucat un rol important în
dezvoltarea relațiilor bilaterale dintre cele două țări.
Dar trecerea de la relații bilaterale la constituirea
unui triunghi cu China este mult mai problematică
pentru India. Cele două țări au divergențe în
privința frontierelor și, în plus, China respinge ideea

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 15introducerii unui terț în dialogul său cu Moscova,
îndeosebi în Asia Centrală, unde India i-ar putea
știrbi poziția de forță21.
Statele Unite cântăresc și ele cu atenție sporită
ipoteza unei asemenea configurații triunghiulare.
Atât China, cât și India resping orice politică
antiamericană, încercând să multiplice contactele și
acordurile cu Washingtonul. Deși, urmând exemplul
Rusiei, China este generoasă cu declarațiile ostile
hegemoniei americane, în același timp mizează pe
contribuția Statelor Unite pentru ca modernizarea
la care aspiră să reușească în ritm rapid. În sfârșit,
tânăra generație de politicieni chinezi este orientată
mai degrabă spre Statele Unite. La rândul său, Rusia
(care nu intenționează să lase China singură în Asia
și care se teme de dinamismul politic al acestei
țări, dinamism ce se va intensifica, probabil, după
probabila reunificare cu Taiwanul) consideră că
Statele Unite pot exercita o influență stabilizatoare
pe termen lung. Astfel, în afară de triunghiurile
Moscova-Beijing-Tokio și Moscova-Beijing-New
Delhi, al căror viitor este nesigur, se mai profilează
un triunghi bizar, în care unul dintre parteneri
este ascuns (Statele Unite), dar domină scena
politică asiatică22.
În pofida tensiunilor și a prejudecăților, cum
să nu constatăm, în definitiv, continuitatea și
dezvoltarea relației ruso-chineze? Este adevărat
că se pot pune întrebări atât despre stabilitatea
parteneriatului pe termen lung, cât și despre
posibile dezacorduri. Dar, la sfârșitul celui de-al
doilea mandat, când i-a predat ștafeta lui Dimitri
Medvedev, Vladimir Putin a plasat succesul relației
cu China în fruntea bilanțului său. Această relație,
care continuă să se dezvolte în pofida accidentelor
de pe parcurs, contribuie la clarificarea naturii
eurasiene a Rusiei.
După destrămarea URSS, când Rusia a ales
relația cu China ca modalitate de a demonstra că
este încă o putere, această alunecare spre est a
modificat datele momentului. Putin a repetat adesea:
Geografia deosebită a Rusiei, continent eurasiatic,
cea care i-a frânat dezvoltarea, constituie de
fapt o șansă într-o lume aflată în plin proces de
transformare, cu condiția ca Rusia să știe să profite
de consecințele care apar dincolo de alegerile
pragmatice, dar care ating definiția identității ei23.
În această lume care se îndepărtează de
Europa, China nu-i va mai fi suficientă Rusiei. Dar
întrebarea rămâne: Până unde va putea pătrunde în Asia? Este întrebarea care, de-acum înainte, va
domina progresiv deciziile politice ale Rusiei.
În marele joc asiatic ce prinde contur, acest
rol nou permite Rusiei să fie doar Eurasia, și nu
vreun avatar al fostului imperiu. Transformarea
Asiei Centrale, regiune de importanță secundară,
în teatru principal al geopoliticii contemporane va
contribui, cu siguranță, la o schimbare în destinul
Rusiei. Pentru consolidarea relațiilor economice
în această regiune, Rusia, Belarus și Kazahstan au
semnat acordul pentru formarea Uniunii Economice
Eurasiatice (la 29.05.2014, în Astana, Kazahstan),
destinat să amplifice integrarea între cele trei foste
republici sovietice deja legate în cadrul Uniunii
vamale, structură strict vamală între foștii parteneri
din URSS. Tratatul va intra în vigoare la 01 ianuarie
2015 și va avea ca rezultat formarea unei piețe
comune majore în spațiul Comunității Statelor
Independente, care va deveni un nou și puternic
centru de dezvoltare economică.
În ceea ce privește relația cu Uniunea
Europeană, aceasta reprezintă pentru ruși o șansă
atractivă spre a revigora economia, rămasă mult în
urma Occidentului.
Uniunea Europeană este, în același timp, primul
partener comercial, primul investitor și primul
furnizor real de produse și servicii pentru Rusia.
În 2003, Bruxelles a preconizat punerea în practică
a patru spații comune de cooperare: economic, al
libertăților, al justiției și securității, al securității
externe și al cercetării și educației, însă lărgirea
Uniunii, în 2004, la porțile Rusiei a creat tensiuni
între Rusia și Bruxelles. Pentru Rusia, sprijinul
european acordat „revoluțiilor democratice” din
Georgia (2003) și în Ucraina (2004) a fost perceput
ca o ingerință în zona sa de influență tradițională.
Moscova se teme totuși ca extinderea Uniunii
să nu contribuie la crearea unui nou zid în Europa,
de natură să reducă cooperarea cu Bruxellesul
în spațiul lor de vecinătate comună (Moldova,
Belarus, Ucraina). Aceasta a condus la puternice
tensiuni între Bruxelles și Moscova, de exemplu:
în 2002 din cauza problemei Kaliningrad, în 2004
asupra subiectului Moldova și Ucraina, în 2005,
2009 și 2013 din cauza problemei gazului.
Paradoxal, Rusia a avut relații mai mult decât
cordiale cu Europa Occidentală, decât cu foștii
„frați din lagărul socialist” deveniți între timp
membri cu drepturi depline în UE, însă anexarea
ilegală a Crimeii, încălcarea dreptului la integritate

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 16teritorială a Ucrainei și evenimentele de la granița
dintre Rusia și Ucraina au făcut ca țările occidentale
să impună sancțiuni drastice atât economice, cât și
politice, Rusiei. Semnale la fel de îngrijorătoare vin
și din partea Țărilor Baltice, aflate acum sub scutul
de securitate al NATO. Rusia nu este de acord nici
cu poziția Poloniei, stat pe care îl consideră drept un
pion otrăvit al Statelor Unite în cadrul UE24. Polonia
a reușit să blocheze, prin exercitarea dreptului de
veto, un acord de cooperare și parteneriat UE-
Rusia. Polonia și România vor găzdui din 2015
scutul antirachetă dorit de către americani.
Anexarea Crimeii de către Federația Rusă va
avea efecte și asupra resurselor de care dispune
România. Este de așteptat ca Rusia, la un moment
bine ales, să pună în discuție reîmpărțirea platoului
continental și a zonei de exclusivitate economică,
pe care România le clarificase cu Ucraina în urma
procesului câștigat la Haga.
În țările central-est europene mai persistă
încă amintirea faptului că au fost ținute sub scutul
Moscovei aproape o jumătate de veac și, ca urmare,
nu au avut nimic de câștigat de pe urma planului
Marshall, realizat de către americani, în anii ’50, în
Europa Occidentală. Polonezii nu pot uita prea ușor
că s-au luptat sute de ani cu Imperiul Rus25.
Însă Europa este dependentă de gazele și de
petrolul Rusiei, ceea ce este un mare atu pentru
aceasta. Presată de necesitatea de a se adapta într-o
competiție globală pentru resurse energetice din ce
în ce mai acerbă, Uniunea Europeană se confruntă
cu o superputere energetică ce eludează paradigma
globalizării înțeleasă ca liberalizare crescândă a
piețelor și care face din energie un instrument de
politică externă. În condițiile eșecului formulării
unei politici comune de energie, statele membre vor
continua să fie actorii principali în relațiile bilaterale
cu Rusia după modelul deschis de Germania.
În concluzie, se poate spune că spațiul
euroatlantic devine foarte îngrijorat de potențialul
militar rusesc, ceea ce-i pune în pericol securitatea,
dar, în același timp, Europa depinde în continuare
de resursele energetice ale Rusiei, iar politica
energetică a celei din urmă se tot extinde geografic
prin demararea unor noi proiecte energetice, South
Stream, North Stream și Blue Stream.
Noile realități geopolitice impun Moscovei mai
multe aspecte cu care guvernanții de la Kremlin nu
sunt de acord. Printre acestea se numără probleme
legate de instalarea scutului antirachetă american
pe teritoriul european (o parte dintre elementele acestuia vor fi instalate în România, la Deveselu),
bazele militare americane de la Marea Neagră din
Bulgaria și Romania, eventuala aderare la NATO a
Georgiei și a Ucrainei și influența crescândă a SUA
în zona Caucazului.
Derularea evenimentelor din ultima perioadă
ne arată faptul că SUA și Federația Rusă sunt decise
să găsească puncte de convergență conforme cu
nevoile de securitate ale ambelor țări, în problema
planului Washingtonului de a edifica scutul
antirachetă în Europa Centrală și de Est.
SUA insistă pe faptul că sistemul antirachetă
vizează contracararea intențiilor belicoase ale unor
state, precum Iranul și Coreea comunistă, pe când
Rusia îl consideră o amenințare și la adresa sa.
De asemenea, rușii consideră că menținerea
unui echilibru strategic, între forțele armate ruse
și cele americane, este necesar pentru continuarea
relației bilaterale.
Având în vedere punctele de vedere divergente
ale celor două mari puteri, această problemă nu se va
rezolva în curând, iar apărarea antirachetă, așa cum
este concepută de SUA, va constitui o permanentă
sensibilitate pentru Moscova. O necooperare între
cele două țări pentru găsirea unei soluții care să
convină ambelor părți, în opinia multor specialiști,
poate duce la o nouă cursă a înarmărilor, care pare
din ce în ce mai probabilă, în condițiile în care
Rusia dezvoltă programe pentru arme și tehnologii
de generație a cincea și chiar a șasea.
În viitor, Rusia are potențialul de a deveni mai
bogată, mai puternică și mai încrezătoare în sine,
dacă va investi în capitalul uman, își va dezvolta
și diversifica economia și se va integra pe piețele
globale. Dacă Rusia își diversifică economia,
ar putea să dezvolte un sistem politic ceva mai
pluralist, chiar dacă nu democratic, ca rezultat
al consolidării instituționale, al creșterii clasei
mijlocii și emergenței acționarilor care vor să se
facă auziți26.
Rusia va avea, probabil, o politică externă proactivă și
influentă, care va reflecta revenirea sa ca actor major
pe scena globală, este un partener important pentru
capitalul financiar străin și o forță conducătoare în
opoziție cu dominanța globală a SUA27.
Pentru a-și realiza obiectivele cuprinse într-un
plan mai amplu, mai puțin vizibil, dar sesizabil,
Federația Rusă a întreprins mai multe măsuri, încă
de la începutul anilor ’90, precum: reinstaurarea
dominației sale economice (evident și politice)
asupra unei zone ieșită din influența sa după

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 17destrămarea URSS prin crearea unui sistem de
contrabalansare a avantajelor integrării europene:
Rusia, Belarus și Kazahstan au semnat Acordul
de Înființare a Uniunii Economice Eurasiatice.
Se preconizează că și alte state vor fi atrase în
această construcție, state care nu sunt neapărat din
rândul celor fost sovietice; penetrarea economiilor
occidentale cu oligarhi creați prin „voință națională”,
cărora li s-au stabilit misiuni clare; sporirea
rapidă a volumului investițiilor în străinătate prin
intermediul băncilor și a firmelor rusești; atragerea
capitalului occidental pe piața rusă și transformarea
reprezentanților acestuia în grupuri de presiune
împotriva guvernelor occidentale pregătite să adopte
măsuri diplomatice sau chiar sancțiuni împotriva
Rusiei; crearea dependenței energetice a economiei
Uniunii Europene de resursele provenite din Rusia;
crearea unor tensiuni zonale și la nivelul Uniunii
Europene; intrarea pe piața fondurilor suverane
în vederea obținerii unei poziții investiționale
competitive mai ales pe piețele africane și asiatice,
în condițiile în care Rusia deține importante rezerve
valutare; crearea de „mamuți economici” cu vocație
globală, pregătiți să influențeze politicile economice
la nivel internațional, cu capacități de a genera (la
ordin) crize sectoriale cu implicații negative asupra
economiilor occide ntale: Rosneft, Gazprom, Lukoil;
atragerea Chinei în „capcana energetică”, având
posibilitatea consolidării parteneriatului politic cu
aceasta în probleme importante de politică globală,
dar și economice prin posibilitatea creării unei zone
monetare independente de dolar, practic un atac
asupra monedei americane. Economia chineză are
un deficit cronic de energie și va depinde destul de
mult de livrările rusești de gaze naturale; pe lângă
Siria și Iran, includerea Coreei de Nord în sfera de
influență a Moscovei și prin această mișcare reușind
îndepărtarea Coreei de Su d din ecuație.
Interese de securitate. Strategia de securitate
națională și Doctrina militară
Într-un interval istoric extrem de scurt, Rusia s-a
văzut nevoită să-și rezume pretențiile de la statutul
de superputere, deținut în cadrul statului sovietic,
la cel de mare putere cu interese regionale și acesta
destul de nesigur. Cu privire la acest aspect, fostul
ministru rus de externe, Igor Ivanov arăta că nici
sistemul politic actual, nici frontierele și nici zona
geopolitică înconjurătoare nu au un precedent în
istoria Rusiei. Federația Rusă este un stat nou, care funcționează într-un sistem radical schimbat
al Relațiilor Internaționale .28 Principalul factor
de putere, Armata, reprezenta la sfârșitul anilor
’90 o forță uriașă, dar demodată, prost pregătită și
echipată, în care singurul element de siguranță îl
constituia potențialul nuclear considerabil, capabil
totuși să inspire teamă și prudență în mediul
internațional de securitate.
La nivelul anului 2010, lucrurile au început
să se schimbe în mod semnificativ, Armata Rusiei
trecând printr-un important proces de restructurare
și de modernizare a forțelor și a mijloacelor.
Cu un buget al apărării de aproximativ 68,2
miliarde dolari (2013),29 Rusia are următoarele
forțe militare30: forțe active – 1.200.000 de oameni
(Forțele terestre: 420.000 de oameni; Forțele
aeropurtate: 68.000 de oameni; Forțele navale:
152.000 de oameni; Forțele aeriene: 176.000 de
oameni; Forța de apărare strategică: 90.000 de
oameni; Comandă și sprijin: 294.000 de oameni),
forțe paramilitare – 418.000 de oameni, forțe
de rezervă – 20.000.000 de oameni (pentru toate
armele), dintre care 2.000.000 dintre cei care au
satisfăcut stagiul militar în ultimii 5 ani (rezerva
este obligatorie până la vârsta de 50 de ani).
Forța de apărare strategică are în compunere
aproximativ 90.000 de oameni (inclusiv personalul
desemnat din forțele navale și aeriene), iar ca
principale structuri și mijloace de lovire31 dispune de:
– forțele navale: 14 submarine nucleare
strategice (216 rachete nucleare); Mihail
Budnicenko, directorul general al întreprinderii
de armament Sevmaș, a anunțat, în cadrul unei
expoziții de armament din Delhi, India, că Rusia
va construi în 2014-2015 încă patru submarine
nucleare32;
– forțele trupelor de rachete strategice: 3 armate
de rachete, org anizate în 12 divizii, care operează în
incinte protejate și cu lansatoare mobile de rachete,
cu 430 de rachete strategice, având 1.605 de capete
nucleare (focoase);
– Comandamentul aviației cu rază lungă de
acțiune (a 37-a Armată Aeriană): 2 divizii grele cu
4 regimente, care operează de pe 3 baze aeriene cu
79 de bombardiere;
– forțele de avertizare: 5 sateliți operaționali și
9 sisteme radar terestre;
– rachete antibalistice defensive: 2.064 (32
SH-11, 68 SH-08, 1.900 S-300, 64 S-400).
De asemenea, în structura de forțe regăsim și
Forțele spațiale33 care au în compunere aproximativ
40.000 de oameni.

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 18Aceste forțe transpun în practică principiile
și prevederile a două documente esențiale pentru
securitatea și apărarea Rusiei, Strategia de
securitate națională a Federației Ruse până în
202034 (document în 112 puncte, aprobat în data de
9 mai 2009) și Doctrina militară a Federației Ruse
(document în 53 de puncte, aprobat în data de 5
februarie 2010).
În textul Strategiei de securitate, la punctele
21, 22, 23 și 24, identificăm Interesele naționale
și prioritățile strategice naționale ale Federației
Ruse, astfel35:
– interesele naționale : dezvoltarea democrației
și societății civile, creșterea capacității
concurențiale a economiei naționale; asigurarea
ordinii constituționale, integrității teritoriale și
a suveranității Federației Ruse; transformarea
Federației Ruse într-o putere mondială a cărei
activitate este orientată spre menținerea stabilității
strategice și a relațiilor de parteneriat reciproc
avantajoase, în condițiile lumii multipolare;
– prioritățile principale : apărarea națională,
securitatea de stat și socială;
– priorități ale dezvoltării stabile : ridicarea
calității vieții cetățenilor ruși prin garantarea
securității persoanei, precum și prin standarde
înalte de asigurare a vieții; creșterea economică
ce se realizează în primul rând prin dezvoltarea
sistemului inovator național și prin investiții
în capitalul uman; știința, tehnologia, educația,
păstrarea sănătății și cultura, care se dezvoltă pe
calea întăririi rolului statului și a perfecționării
parteneriatului statului cu sectorul particular;
ecologia sistemelor de viață și utilizarea rațională
a naturii, al căror sprijin se realizează pe baza
nevoilor echilibrate, a dezvoltării tehnologiilor
progresiste și a producției utile a potențialului de
resurse naturale al țării; stabilitatea strategică și
parteneriatul strategic echilibrat, care se întăresc
pe baza participării active a Rusiei la dezvoltarea
modelului multipolar al ordinii mondiale .
În ceea ce privește descurajarea strategică,
la punctul 26 se prev ede că aceasta presupune
elaborarea și realizarea sistematică a măsurilor
politice, diplomatice, militare, economice,
informaționale și de altă natură, aflate în
relaționare reciprocă, îndreptate spre prevenirea
sau reducerea pericolului acțiunilor distructive din
partea statului (coaliției de state) agresor36.
Politica de stat a Federației Ruse în domeniul
apărării naționale și construcției militare, inclusiv în cazul statului unional, pe termen lung, are
drept scop perfecționarea Forțelor Armate ale
Federației Ruse, a altor trupe, formațiuni și organe
militare chemate, în orice condiții de evoluție a
situației politico-militare, să asigure securitatea,
suveranitatea și integritatea teritorială a statului
(punctul 29)37.
Amenințările la adresa securității militare,
identificate în Strategie sunt: politica unor țări
străine direcționată spre obținerea unei superiorități
semnificative în sfera militară, în primul rând, în
forțe strategice nucleare, prin dezvoltarea unor
mijloace cu înaltă tehnologie, de mare precizie,
informaționale și de altă natură, de ducere a luptei
armate, în armamente strategice convenționale,
în constituirea unilaterală a sistemelor globale de
apărare antirachetă și în militarizarea spațiului
cosmic, capabile să ducă la o nouă spirală a cursei
înarmărilor, precum și proliferarea tehnologiilor
nucleare, chimice și biologice, producerea armei
de nimicire în masă și a componentelor acesteia și
a mijloacelor de lansare (punctul 30)38.
De asemenea, în Strategie se mai arată,
tot la punctul 30, că influența negativă asupra
stării securității militare a Federației Ruse și
a aliaților săi se amplifică prin retragerea din
înțelegerile internaționale din domeniul limitării
și reducerii armamentelor, precum și prin acțiunile
orientate spre încălcarea stabilității sistemelor
de conducere statală și militară, spre prevenirea
asupra atacului cu rachete, controlului spațiului
cosmic, funcționării forțelor nucleare strategice,
obiectivelor de păstrare a munițiilor nucleare, a
energiei atomice, a industriei atomice și chimice, a
altor obiective potențial periculoase39.
Doctrină Militară40 a Federației Ruse susține în
întregime eforturile liderilor de la Kremlin pentru
asigurarea intereselor naționale ale Rusiei și pune
în aplicare prevederile Strategiei de securitate
națională. Aplicarea complementară a acestora
va susține acțiunile autorităților ruse pentru
implementarea Concepției de Politică Externă a
Federației Ruse, adoptată în anul 2008.
Deși Doctrina militară din 2010 nu se
deosebește prea mult de precedenta, iar în textul
acesteia sunt utilizate aceleași concepte, accentul
principal nu mai cade pe confruntarea ideologică, ci
mai mult pe capacitatea actorilor participanți la viața
internațională de a-și asigura propria securitate prin
utilizarea armelor nucleare. Inegalitatea rezultată
din capabilitățile militare pe care le dețin diferiți

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 19participanți la procesele și la fenomenele politice
internaționale, le permite marilor puteri nu doar
să adopte poziții de protectori, dar și să utilizeze
în acest scop toate mijloacele și instrumentele
care reies din acest statut. Mascate abil în noțiuni
precum pericol militar, amenințare militară, conflict
militar, conflict armat, război local, război regional
sau război pe scară largă (punctul 6)41, acestea
contribuie eficient la atingerea sau la menținerea
unei anumite regiuni sub influența politică. Rusia
încearcă să se adapteze din mers la noile condiții de
securitate internațională, unde alți actori, nu cei din
perioada Războiului Rece, luptă pentru supremație
politică, economică și militară.
Documentul nu mai prevede un atac nuclear
preventiv în cazul unei amenințări la adresa Rusiei,
dar arată că aceasta va putea recurge la arsenalele
sale de război, în special la cele nucleare, în cazul în
care statul rus sau unul dintre aliații săi este atacat
cu arme de distrugere în masă sau împotriva unui
atac desfășurat cu arme convenționale, dacă acesta
poate compromite existența Federației.
Federația Rusă recunoaște că numărul
amenințărilor și pericolelor militare la adresa
securității naționale a scăzut în ultima perioadă, iar
probabilitatea ca un actor statal sau o coaliție formată
din mai multe state și organizații internaționale să
atace cu arme convenționale sau nucleare teritoriul
rus este minimă. Cu toate acestea, la punctul 7
al Doctrinei militare se menționează că există
anumite linii de posibil atac, cărora autoritățile
abilitate în acest domeniu ar trebui să le acorde
atenție sporită42.
Acestea sunt predictibile. Majoritatea au
proveniența vestică și sunt rezultatele acțiunilor
actorilor occidentali, în special cele ale NATO. În
conformitate cu textul Doctrinei, Alianța Nord-
Atlantică, prin activitățile pe care le derulează în
diferite regiuni, încalcă anumite principii și norme
de drept internațional. Tot aici se menționează
că există tendințe de dislocare a unor forțe
militare străine în apropierea frontierelor aliaților
Kremlinului sau chiar a propriilor hotare. În aceste
condiții, liderii de la Kremlin nu vor tolera nicio
formă de amestec în treburile interne ale Federației
Ruse, dar și în cele ale partenerilor săi. Așadar,
cel mai mare pericol la adresa securității militare
a Federației Ruse îl constituie extinderea NATO
și apropierea infrastructurii militare a acestei
organizații regionale de Rusia. Procesul de lărgire
al Alianței Nord-Atlantice contravine intereselor politice și de securitate ale Moscovei43.
La punctul 8 sunt identificate principalele
pericole militare externe44:
– NATO, prin acțiunile pe care le desfășoară
(și cu încălcarea normelor de drept internațional);
prin mutarea infrastructurii în țări aflate aproape de
granițele Federației; prin continuarea procesului de
extindere;
– încercări de destabilizare la nivel strategic;
– desfășurarea de trupe străine pe teritoriile
statelor învecinate cu Federația, inclusiv în apele
adiacente mării teritoriale;
– crearea și utilizarea unor sisteme strategice de
apărare antirachetă (crearea și implementarea unor
sisteme strategice de apărare balistică care afectează
stabilitatea globală și echilibrul de forțe în domeniul
nuclear); militarizarea spațiului extraatmosferic,
precum și implementarea sistemelor nenucleare de
arme strategice de mare precizie;
– pretențiile teritoriale asupra Federației Ruse
și a aliaților acesteia și amestecul în treburile lor
interne;
– proliferarea armelor de distrugere în masă, a
armelor de înaltă tehnologie, a rachetelor balistice,
precum și creșterea numărului de state care posedă
arme nucleare;
– încălcarea acordurilor internaționale, la nivel
de state, cu privire la limitarea și la reducerea
armamentelor;
– folosirea forței militare de pe teritoriile
statelor învecinate cu Federația Rusă, în contradicție
cu normele dreptului internațional și cu cele ale
Cartei ONU;
– prezența, apariția și escaladarea conflictelor
armate pe teritoriile statelor învecinate cu Federația
Rusă și cu aliații săi;
– răspândirea terorismului internațional;
– apariția tensiunilor interetnice și acțiunile
întreprinse de grupări radicale înarmate, în zonele
adiacente frontierei de stat a Federației Ruse și
a aliaților săi, precum și disputele teritoriale,
separatismul, violențele datorate extremismului
religios.
Nu a fost omisă din textul Doctrinei militare
nici enumerarea pericolelor interne. Acestea țin,
în special, de construcția instituțională a organelor
statului, dar autorii documentului nu exclud
posibilitatea unor tentative de încălcare a unității
și integrității teritoriale a Federației Ruse. De
aici rezultă că există riscul ca anumiți subiecți ai
Federației Ruse să își dorească un statut superior

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 20celui pe care îl oferă autonomia teritorială (lucru
inacceptabil pentru conducerea de la Moscova,
care își rezervă dreptul de a decide singură cum va
acționa în asemenea situații).
În cea de-a doua parte a textului doctrinei
sunt enumerate măsurile care vor fi luate pentru
dezvoltarea potențialului militar rus, destul de
învechit și incapabil să facă față noilor provocări de
securitate. Deși este una dintre marile puteri militare,
liderii de la Kremlin întreprind măsuri sporite pentru
a reduce din handicapul dotărilor militare. În acest
sens, aproape jumătate din conținutul documentului
supus analizei a revenit măsurilor și mijloacelor cu
ajutorul cărora prioritățile de securitate națională ar
putea fi realizate.
Securitate prin dezvoltare. Aceasta își doresc
autoritățile ruse să obțină cu ajutorul normelor
stipulate în Doctrina militară. Principiul adoptat
este unul bun, doar că vine în contradicție cu
textul, în sensul că instrumentele și mijloacele care
rezultă din conținutul său nu lasă loc interpretărilor,
atenționând opinia publică internațională că
demersul Federației Ruse în atingerea obiectivelor
și scopurilor politice internaționale poate fi realizată
prin orice metode, fapt demonstrat de felul cum au
decurs evenimentele în Ucraina. De fapt, Rusia are
la dispoziție mase importante de manevră formate
din proruși, în fostele state sovietice care au luat sau
doresc să o ia pe calea care duce către modelul de
dezvoltare propus de lumea Occidentală. Oricând
pot fi declanșate focare de conflict pe modelul celui
din Ucraina atât în Georgia, cât și în Moldova.
De altfel, în sprijinul acestei opinii vine și
declarația Secretarului Consiliului de Securitate
al Federației Ruse, Iuri Baluevski, citat de „V ocea
Rusiei”45, care a spus că fundamentul acestei
doctrine îl constituie evitarea oricărui conflict
armat. Moscova va face demersuri pentru evitarea
utilizării armelor convenționale sau nucleare. Cu
toate acestea, Federația Rusă își rezervă dreptul
de a utiliza instrumente politice, diplomatice,
economice și militare pentru apărarea intereselor
sale naționale, dar și pe cele ale aliaților săi. Tot
Baluevski a menționat că: Rusia nu va ezita să
utilizeze arma nucleară dacă își va simți amenințată
integritatea teritorială și existența statală46.
Punctul care prevede folosirea armelor nucleare ca
instrumente de rezolvare a unor eventuale conflicte
militare este răspunsul rușilor la atacul fulger
global al americanilor. De asemenea, Doctrina militară stipulează
că Feder ația Rusă va păstra componenta aeriană,
terestră și maritimă a triadei nucleare.
La nivel declarativ, armele nucleare nu sunt
mijlocul de rezolvare a conflictelor, ci garanția
că opone nții politici vor menține linia de reținere
strategică față de zonele de interes ale Rusiei.
În textul Doctrinei militare se menționează de
foarte multe ori termenul de apărare preventivă ,
ceea ce în limbaj militar înseamnă că întreprinderea
unor acțiuni de prevenire a unor amenințări
iminente obțin legitimitate. Pentru ca acest lucru
să se întâmple, efectele amenințărilor trebuie să fie
cu adevărat cauzatoare de prejudicii grave. Putin
declară că va recurge la utilizarea armelor nucleare
ca instrument militar dacă interesele de securitate
națională ale Federației și ale aliaților săi vor avea
de suferit. O asemenea acțiune preventivă a fost
materializată în luna august 2008, când a avut loc
războiul ruso-georgian.
De altfel, aliații și partenerii Moscovei sunt
amintiți de mai multe ori în Doctrina militară. Cauza
acestei repetiții textuale se datorează, în primul
rând, instrumentelor pe care liderii de la Moscova
le-au creat pentru a-și restabili influența politică în
spațiul ex-sovietic. Utilizarea mijloacelor retorice
sunt destinate convingerii partenerilor că intențiile
de susținere și de dotare a acestor instituții regionale,
precum sunt Organizația Tratatului de Securitate
Colectivă, Comunitatea Statelor Independente,
Organizația pentru Cooperare de la Shanghai sau
Uniunea Economică Eurasia vor fi susținute prin
acțiuni concrete.
În concluzie, Federația Rusă își construiește,
explicitează și afi rmă obiectivele securității
naționale având în atenție tentativele unor actori
ai mediului internațional de a-i zădărnici planurile
de transformare într-o putere mondială ale cărei
acțiuni să fie orientate spre menținerea stabilității
strategice și a relațiilor de parteneriat reciproc
avantajoase, în condițiile lumii multipolare, de a-i
împiedica materializarea intereselor sale naționale,
de a-i slăbi pozițiile în Europa, Orientul Apropiat,
Transcaucazia, Asia Centrală, precum și în regiunea
Asia-Pacific.
NOTE:
1 https:// www.cia.gov/library/ publications/the-world-
factbook/ geos/rs.html, accesat la 18.03.2014.
2 Hélène Carrère d’Encausse, URSS a murit, trăiască
Rusia , Editura Artemis, București, 2010, p. 49.

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Iunie, 2014 213 Ibidem .
4 Teodor Frunzeti, Geostrategie, Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009, p. 227.
5 Ibidem , p. 228.
6 https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/geos/rs.html, accesat la 30.03.2014.
7 Teodor Frunzeti, op. cit. , p. 234.
8 https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/geos/rs.html, accesat la 18.03.2014.
9 Dmitri Medvedev, Rossia Vpered , Izvestia, 11
septembrie 2009, pp. 1-4.
10 V . Demetriev, A. Suriicov, Armya, reforma,
bezopasnost, Moskow , Institut Oboronnykh issledovaniz,
Moscova, 1996, pp. 12-16.
11 Yevgheniy Primakov, Rossiya ishchet novoe mesto
v mire , Izvestia, 6 martie 1996.
12 Dimitri Trenin, The Washington Quarterly , primăvara
2007, p. 95 apud Hélène Carrère d’Encausse, op. cit., p. 61.
13 Hélène Carrère d’Encausse, op. cit., p. 7.
14 Ibidem , p. 8.
15 Hélène Carrère d’Encausse, op. cit., p. 214.
16 Ibidem.
17 Ibidem .
18 Ibidem , p. 222.
19 Ibidem, p. 8.
20 Ibidem , p. 136.
21 Ibidem, p. 143.
22 Ibidem .
23 Ibidem , p. 144.
24 Stan Pet rescu, Călătorii Geopolitice. Lumea văzută
de la București, Editura Militară, București, 2010, p. 110.
25 Hélène Carrère d’Encausse, op. cit. , p. 110.
26 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coord.), Lumea
2009. Enciclopedie politică și militară. Studii strategice și
de securitate , Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
București, 2009, p. 1070.
27 Ibidem , p. 1071.
28 Igor Ivanov, Washington Quarterly , vol. 24. nr. 3, p.
7, în Vladimir Alex e/ www.ziua.net/display.php? data= 2006-
12, accesat la 12.06.2014.
29 http://www.iiss.org/en/about%20us/press%20room/
press%20releases/press%20releases/archive/2014-dd03/
february-0abc/military-balance-2014-press-statement-52d7,
accesat la 14.05.2014..
30 Ibidem .
31 The Military Balance 2010 , The International
Institute for Strategic Studies , Routledge Taylor & Francis
Group, Londra, 2010, p. 222-234.
32 http://romanian.ruvr.ru/news/2014_02_07/Rusia-
incepe-sa-construiasca-9-submarine-dintre-care-4-nucleare-
5757/, accesat la 20.04.2014.
33 Ibidem .
34 Стратегии национальной безопасности
Российской Федерации до 2020 года , http://www .scrf.ru/
documents /99html, accesat la 10.05.2014.
35 Ibidem .
36 Ibidem .
37 Ibidem .38 Ibidem .
39 Ibidem .
40 Военная доктрина Российской Федерации, http://
news .kremlin .ru_notes /461, accesat la 20.03.2014.
41 Ibidem .
42 Ibidem .
43 Ibidem .
44 Ibidem .
45 http://romanian.ruvr.ru, accesat la 20.03.2014.
46 Ibidem .
BIBLIOGRAFIE
Военная доктрина Российской Федерации
(Doctrina militară a Federației Ruse) , Moscova,
2010.
Стратегии национальной безопасности
Российской Федерации до 2020 года (Strategia
Națională de Securitate a Federației Ruse până în
anul 2020), Moscova, 2009.
The Military Balance 2010, The International
Institute for Strategic Studies, Routledge Taylor &
Francis Group, Londra, 2010.
The Military Balance 2014, The International
Institute for Strategic Studies, Routledge Taylor &
Francis Group, Londra, 2014.
Carrère d’Encausse Hélène, URSS a murit, trăiască
Rusia , Editura Artemis, București, 2010.
Demetriev V ., A. Suriicov, Armya, reforma,
bezopasnost , Institut Oboronnykh issledovaniz,
Moscova, 1996.
Frunzeti Teodor, Geostrategie , Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009.
Frunzeti Teodor, Vladimir Zodian (coord.), Lumea
2009. Enciclopedie politică și militară. Studii
strategice și de securitate , Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009.
Medvedev Dimitri, Rossia Vpered , Izvestia, 11
septembrie 2009.
Petrescu Stan, Călătorii Geopolitice. Lumea văzută
de la București , Editura Militară, București, 2010.
Primakov Yevgheniy, Rossiya ishchet novoe mesto
v mire , Izvestia, 6 martie 1996.
https://www.cia.gov

Pariuriplus: recenzie a cazinoului de la experți ( 2025 )

http://www.iiss.org
http://romanian.ruvr.ru
http://www.scrf.ru