3 Zona geostrategică a CRIMEEI La începutul lunii mar tie 2014, după ce „omuleții verzi“ au invadat peninsula, iar acum pregăteau referendumul,… [600424]

3 Zona geostrategică a CRIMEEI

La începutul lunii mar tie 2014, după ce „omuleții verzi“ au invadat peninsula, iar acum
pregăteau referendumul, președintele Rusiei, Vla dimir Putin, a făcut o afirmație de o
importanță atât istorică cât și diplomatică:
„Crimeea a fost întotdeauna și a devenit din nou rusească“ .
Ocuparea peninsulei, care are o po ziție strategică extraordinară, un pin ten în burta Mării
Negre, de unde poți amenința litoralul, în toate punc tele lui, și de unde poți proiecta
puterea până în Mediterana și Orientul Mij lociu, a schimbat dramatic balanța de putere în
regiunea extinsă a Mării Ne gre.

Zona Mării Negre s -a afirmat ca un construct geopolitic distinct în perioada ce a urmat
încheierii Războiului Rece ca urmare a des trămării fostului imperiu sovietic și schimbării
opțiunilor strategice, în favoarea integrării euroatlantice a statelor din sud -estul Europei, a
descoperirii resurselor energetice din zona Mării Caspice, a extinderii Uniunii Europene și
a Alianței Nord Atl antice spre est, a menținerii de către Federația Rusă a arsenalelor
militare în Ucraina și Transnistria și a intervenției militare a acesteia în Georgia – august
2008 și Ucraina – 2014, 2015, dar și a prezenței politice însemnate, militare și economice
americane în zonă.
Regiunea Extinsă a Mării Negre reprezintă o zonă importantă a globului în care se
întâlnesc interesele economice, militare, politice, energetice și de securitate ale statalelor
cu aspirații de puteri regionale dar și a organizațiilor inte rnaționale. Interesele geopolitice
și geostrategice ale actorilor statali și nonstatali converg, întâlnindu -se la frontierele
geografice ale celor trei areale: Europa, Asia și Orientul Mijlociu. Înaintarea spre estul
Europei a frontierei Alianței Nord Atla ntice, reprezintă un proces evolutiv care a dus la
afirmarea Regiunii Extinse a Mării Negre ca areal geopolitic distinct aflat în centrul
intereselor strategice euroatlantice. Începând din 2008 – Georgia și continuând în 2013 cu
evenimentele de stradă din Ucraina de la Kiev, Euromaidanul, 2014 – anexarea Crimeii la
Federația Rusă, și culminând cu luptele din Donbass din 2015, toate aceste acțiuni a
readus Marea Neagră în centrul acțiunilor și intereselor Federației Ruse, care a urmărit
creearea unei zone ta mpon între sfera de influență proprie și Alianța Nord Atlantică. În
Regiunea Extinsă a Mării Negre au fost efectuate prospecțiuni care au relevat importante
cantități de resurse naturale. Totodată prin această zonă se realizează transportul energetic
masiv către Europa. Cele două dimensiuni energetice, reprezentate de controlul rutelor de
tranzit regional și extracția zăcămintelor din Marea Neagră relevă importanța deținerii
unei supremații geopolitice și geostrategice. Regiunea Extinsă a Mării Negre este s pațiu
important de manifestare a unor riscuri asimetrice și focare de conflict, toate aceste
fenomene având un impact major asupra unei viitoare arhitecturi de securitate regionale.
Principalii poli de putere SUA – Federația Rusă – Turcia – UE – NATO, care prin
prezența lor la Marea Neagră caută să se impună și să -și apere interesele strategice;

reamplasarea bazelor militare americane din Germania, în statele noi membre NATO,
Polonia, România și Bulgaria, creearea unor comandamente ale Alianței Nord Atlanti ce în
statele Baltice, România, Bulgaria și Polonia, reprezintă principalele puncte atinse în
studiul geopoliticii raporturilor militare din Regiunea Extinsă a Mării Negre. Federația
Rusă caută să -și refacă zona de influență prin declanșarea unor acțiuni a gresive asupra
vecinilor săi, stimulând mișcări separatiste în regiune: Ucraina, Georgia, Azerbaidjan și
Republica Moldova. Conflictele acutizează tendințele de fragmentare, marginalizare și
chiar izolare a unor state din Regiunea Extinsă a Mării Negre, ca zurile Ucrainei, Georgiei,
Armeniei și Moldovei devenind deosebit de sensibile.
Peninsula Crimeea anexată acum Rusiei reprezintă centrul intereselor strategice ale
acesteia, prin care -și propune să -și asigure influența asupra Caucazului și vestului Euro pei
prin Flota Mării Negre, având și baza militară de la Sevastopol, unde, la momentul
invadării erau dislocați aproximativ 10.000 de soldați ruși. Rusia acum controlează în mod
ilegal sute de kilometri de coastă în peninsulă și apele adiacente, în proximi tatea
frontierelor maritime ale U.E. și N.A.T.O. Din altă perspectivă, intervenind agresiv în
Ucraina, Putin a fost încrezător în faptul că strategia aplicată în Georgia poate să fie
repetată, iar două dintre fazele acesteia au fost deja implementate. Prim a a fost invadarea
și anexarea Crimeei în pofida condamnărilor la nivel internațional, Kremlinul atingându -și
astfel scopul de a îndepărta Ucraina de N.A.T.O.
În prezent, Putin caută o "dez -escaladare" a conflictului. El ”revocă abil” mandatul de
a invada estul Ucrainei pe care și l -a acordat singur, exprimându -și susținerea de principiu
față de planul de pace al lui Poroșenko, dar se situează cu aceeași abilitate pe poziția unei
terțe părți interesate de ce se întâmplă în Ucraina, însă își menține ferm afirmația că nu a
intervenit direct în războiul dintre forțele guvernamentale ucraineene și forțele pro -ruse.
Importanța anexării Crimeei trebuie văzută și prin prisma ”Convenției de la Montreux”1
(20 iulie 1936). În perioada Războiului rece, stăpânirea întregului țărm nordic al Mării
Negre a însemnat o oază de liniște pentru fosta U.R.S.S., în ceea ce privește eventuale
situații militare tensionate în acvatoriul acesteia.
Controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele, care fac legătura Mării Neagre c u Marea
Mediterană și în continuare o ieșire lejeră în mările și oceanele lumii este un subiect
sensibil, cel puțin începând din secolul al XVII -lea, fiind reglementat de -a lungul timpului
prin diverse acorduri, în funcție de alianțele internaționale în vi goare la momentul
respectiv. În condițiile în care România și Bulgaria au devenit membre N.A.T.O., alături
de Turcia, cu Ucraina și Georgia, aspirante să între și ele în Alianță, și dacă mai luăm în
considerare parteneriatele strategice ale acestor țări cu S.U.A., este evident că paritatea din
punctul de vedere al potențialului militar naval în bazinul Mării Negre îi este total
nefavorabil Rusiei. Consider că acesta este încă un argument pentru care Rusia și -a anexat
Crimeea și dorește ca întreaga Ucraină s ă intre sub influența sa politică.
Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei a debutat chiar îninte de invadarea Crimeei, prin
desfășurarea de acțiuni specifice războiului informațional, în scopul destabilizării

conducerilor politice, administrațiilor centrale și locale, precum și a economiei acestei țări,
vizând totodată și manipularea populației pentru a renunța la opțiunea parcursului
european occidental și euroatlantic. Ele s -au intensificat după debarcarea lui Ianukovici de
la putere în Kiev, în u rma ”revoluției Maidanului”. Evoluția evenimentelor a evidențiat
ascensiunea noii puteri ucrainiene pro -atlantiste și antiruse, marcând un alt reper
important, concretizat din partea Rusiei prin intervenția sa militară în Ucraina, la 24
februarie 2014, cu trupe speciale rusești fără însemne care au preluat controlul asupra
celei mai mari părți a Peninsulei Crimeea, inclusiv clădiri civile, aeroporturi și baze
militare, căi de comunicați ș.a.2 Militarii profesioniști încadrează aceste acțiuni în
tipologia ră zboiului hibrid. Derularera evenimentelor continuă, dar din aceleași
considerente de rigurozitate pentru istorie, trebuie menționate, în principal următoarele
evenimente: legitimarea noii puteri de la Kiev și a opțiunii sale vestice prin scrutinuri
legisla tive și prezidențiale cu alegerea lui Petro Poroșenko, acțiunilor militare planificate
și desfășurate de noua guvernare li s -a imprimat un caracter specific luptei antiteroriste,
care au avut loc Estul Ucrainei, cu precădere în Donețk și Lugansk. Mai pot fi considerate
ca fiind determinante în evoluția crizei și puncte focale determinante ale evoluției crizei,
cum ar fi: referendumul din 16 martie 2014, privind problema separării Crimeei de
Ucraina, controversat din punct de vedere al legalității, organiză rii și fraudării rezultatelor,
aceleași considerente și pentru republicile autoproclamate independente, în aprilie 2014;
acordul de la Minsk, din 5 septembrie 2014, de încetare a focului în estul Ucrainei, deși a
fost convenit cu participarea lui Putin, to tuși din conținutul său nu rezultă responsabilități
pentru partea rusă, cu toate că acei omuleți verzi au fost identificați și în această zonă, nu
numai în Crimeea.
Informații istorice despre Crimeea

Peninsula Crimeea, este direct legată de sudul Ucraine i. Istoria Crimeei care este destul de
complicată, dovedește că pentru foarte mult timp ea a făcut parte din Rusia. Dar câte țări și teritorii
nu au făcut parte din fosta Uniune Sovietică? Să nu uităm cum au fost alipite diverse țări și regiuni
întregi la teritoriul URSS de către Stalin și urmașii lui. Despre Crimeea se poate spune că ea a devenit
cunoscută în istoria lumii, după unele date ale unor istoriografi, încă din secolul 5 î.Hr. cînd primii
care au poposit pe meleagurile acestei peninsule au fost c oloniștii greci care au numit -o Tauric
Chersonese (Χερσόνησος Ταυρική) – (Peninsula Tauric – n.t.), și au folosit -o ca bază a activității de
pescuit și de navigație cu mijloacele rudimentare ale acelei perioade spre alte țărmuri din Marea
Neagră și Marea M editerană. Prin poziția sa geografică ea a atras interesul pentru ocuparea unei
asemenea zone și din partea altor popoare care profitând de avantajele unor armate numeroase, au
invadat această peninsulă și au început să -și desfășoare diverse planuri de dez voltare atât pe uscat
cât și pe apă, extinzându -și interesele și spre alte țări. 6 Așa se explică invaziile acestei peninsule de
către cumani (7) romani, goți, huni, tătari, mongoli și alții. Ulterior peste această peninsulă au venit și
Hasarii care erau m ai apropape; fiind locați în teritoriul dintre Marea Neagră și Marea caspică, așa
după cum se vede în harta Nr.2, (partea colorată cu roz din centrul hărții).

Harta Nr. 2
Această zonă marchează Imperiul Hazar care existase între anii 650 – 850. și care se învecina cu
peninsula Crimeea. În epoca medievală (aproximativ din anul 800 până la mijlocul secolului al 12 -lea),
Rusia Kieveană și -a întins dominația spre ac east teritoriu, pe care ulterior l -a piedut în favoarea
Bizanțului și al hoardelor mongole.

Harta Nr. 3
Zona verde marchează întinderea ocupației Cumane în Asia și Europa Un secol mai tărziu (în secolul
13), acest teritoriu a fost sub controlul Veneție nilor iar între 1441 și 1783 această zonă a fost sub

ocupația Tătară și condusă de către unul din nepoții lui Ginghis Han (căruia i se oferise titlul de
conducător al tătarilor din Crimeea, după războiul câștigat împotriva hoardelor mongole).

Harta Nr. 4
Crimeea era un centru important petru producția de vinuri, fructe și tututn. Unele dintre produsele
lucrate de către locuitorii acestei peninsule, cum erau de exemplu carpetele orientale (fabricate în
Bahcisar ai), erau apreciate într -un mod deosebiut 7 și își găsiseră o largă piață de desfacere în
Polonia. De asemenea după unele informații transmise din tată în fiu, cuțitele fabricate de către
tătarii din această peninsulă erau considerate ca fiind cele mai bun e și erau cotate la prețuri mari de
către membrii triburilor caucaziene. Cu toate că marea majoritate a populației se ocupau cu
meșteșuguri și comerț, sursa principală de venituri a nobililor tătari erau prăzile de război și comerțul
cu sclavi.
Epoca modernă a Crimeei a început odată cu anul 1783 când a avut loc anexarea ei de către
Imperiul Rus. După cum am văzut nici în epocile dinainte și cu atât mai puțin în epoca modernă,
această țară nu a avut o viață liniștită. Între 1835 și 1856, timp de 21 ani s-a desfășurat Războiul
Crimeei, un conflict armat între armatele Imperiului Rus și o alianță a câtorva imperii (Imperiul
Francez, Imperiul Britanic, Imperiul Otoman, Regatul Sardiniei și Ducatul Nassau). Cu toate că o parte
a războiului s -a desfășurat în alte zone, conflictele principale au avut loc în Crimeea.
La 9 Septembrie 1855, Crimeea a fost ocupată de trupele imperiilor aliate și ca urmare tătarii,
care reprezentau o mare parte a populației, și erau (în cea mai mare parte) musulmani, au tre buit să
fugă din această țară datorită persecuțiilor la care erau supuși.
Mulți dintre tătari au ajuns în România și s -au stabilit în Dobrogea, în Anatolia (în partea Asiatică a
Turciei – între Marea Neagră și Marea Mediterană). În ultimile decade m ulți dintre tătari s -au întors în
locurile natale și în prezent sunt circa 300.000 de tătari în Crimeea. Viața lor era socotită ca fiind
liniștită până la preluarea Crimeei de către Federația Rusă. Astăzi, poate mai mult ca altă dată, tătarii
sun din nou s periați de ceea ce se va întâmpla cu ei în viitor. Liderul tătarilor, Mustafa Dzhemilev,
cunoscut ca un vașnic luptător pentru drepturile tătarilor crimeeni a încercat să viziteze Kievul în

timpul vizitei Vice -Președintelui SUA, Joe Biden. Din păcate întîl nirea nu a avut loc. Intenția lui
Dzhemilev, a fost socotită de către Administrația de la Moscova ca fiind total inoportună pentru un
cetățean al Crimeei și ca atare i s -a interzis să se reîntoarcă în Crimeea până în 2019. Această decizie
a noii conduceri a Crimeei, stabilită de comun acord cu Administrația de la Kremlin, nu face decât să
reamintească tătarilor despre istoria deportărilor lor ce a avut loc cu peste 70 de ani înainte. De fapt
acest conducător al tătarilor ca și alți membri ai comunității tăt are au fost și continuă să fie urmăriți
în acțiunile lor. Atunci când s -a pus problema votării anexării Crimeei la Federația Rusă, Mustafa
Dzhemilev a fost cel care i -a îndemnat pe tătarii crimeeni să nu participe la votare, și să creeze astfel
o opoziție în fața acestei anexări. La începutul lunii Aprilie 2014, Mustafa Dzhemilev a făcut o vizită la
Washington, și a prezentat conducerii Casei Albe situația tătarilor din Crimeea și riscurile pe care le
vor avea în menținerea unor locuri de muncă de către cei ce lucraseră pentru guvernul ucrainean. În
acelaș timp el a adus la Washington mesajul Ucrainei de a cere sprijinul refacerii în timpul cel mai
scurt posibil a arsenalului nuclear, care ar permite apărarea împotriva oricăror acțiuni agresive ale
Moscovei. La 20 Aprilie 2014, noul conducător al Crimeei, Sergei Aksyonov, l -a acuzat pe liderul
tătarilor crimeeni ca fiind un provocator al etniei tătare și ca un extremist și în încheiere a spus:
”Dacă nu îți place să locuiești în Crimeea, ești liber să pleci”! (8) Mai mult decât atâta Natalia
Poklonskaya, Procurorul Șef al Crimeei, a afirmat că membrii comunității tătare din Crimeea sunt
suspectați ca activiști extremiști și ca atare consiliul de 8 conducere al tătarilor din Crimeea va fi
desfințat și interzis p e întregul teritoriu al Federației Ruse.
Natalia Poklonskaya, a afirmat că punctul ei de vedere este o urmare a acțiunii ce a avut loc la
3 Mai 2014, cînd peste 1000 de tătari au demonstrat lîngă granița Crimeei (lîngă orașul Armyansk) în
semn d e protest împotriva autorităților care i -au interzis lui Mustafa Dzhemilev să se întoarcă în
Crimeea.
Cu o lună în urmă, președintele Putin a semnat un decret de reabilitare a tătarilor crimeeni care au
fost discriminați și represați în timpul dictaturi i lui Stalin, promițându -le tătarilor o viață bună și un
mare ajutor din partea Federației Ruse. De fapt aceste afirmații nu înseamnă pentru populația tătară
decât vorbe goale pe care nici un membru al comunității nu le crede, întrucât ei știu că pe aceast ă
cale se încercă liniștirea spiritelor de nemulțumire și îngrijorare a acestei comunități ce reprezintă
peste 10% din populația Crimeei.
Viața populației tătare din Crimeea este în prezent la fel de nesigură ca și viața tuturor oamenilor
din întreag a Federație Rusă care este într -o mare încurcătură din punct de vedere economic, politic și
social. Din punct de vedere economic, Crimeea a fost și continuă să fie în condițiuni deosebit de
dificile. Cea mai mare parte a suprastructurii Crimeei a fost dist rusă, iar terenurile agricole și -au
pierdut în cea mai mare parte puterea lor roditoare datorită neglijării lor de zeci de ani. În 1921,
Crimeea a devenit o Republică Autonomă a URSS, rezistând sub această conducere până în 1945 cînd
a devenit o provincie a Republicii Ucraina. Surse oficiale prezentate de mass -medie și de către
internet confirmă politica Uniunii Sovietice de mutare a zeci de mii de oameni în diverse locuri ale
URSS pentru a popula ținuturile mai puțin locuite sau pentru a curăța Uniunea Sov ietică de diferitele
națiuni cu etni diferite de cele rusești. Despre acest aspect al politicii sovietice vom vorbi mai
departe, însă până la acel capitol trebuie arătat cum a evoluat în timp numărul populației Crimeei
după 1917 și cum de s -a ajuns la actu ala situație în care se discută despre o majoritate rusă. În 1939
dintr -o populație de 1.126.000 locuitori, rușii reprezentau circa 558.000 locuitori, iar ucrainienii,
tătarii, evreii și celelalte grupuri etnice reprezentau circa 553.000 locuitori, adică c u circa 5.000 de

persoane mai multe erau de origine rusă. După această dată raportul dintre populația rusă și ceilalți
locuitori a început să crească considerabil în favoarea populației ruse care fusese mutată în mod
forțat prin politica stalinistă și în a celaș timp prin plecarea sau mutarea forțată a populației tătară și
de alte etni,în afara Crimeei. O situație similară a avut loc și în Latvia unde au fost mutați mii de ruși
sub pretextul asigurării forței de muncă în vederea dezvoltării procesului indust rializării. În
următoarele capitole vom prezenta mai pe larg acest fenomen al mișcării populației ruse spre alte
republici, în special în epoca stalinistă, iar în prezent Administrația de la Moscova consideră că este
dreptul Federației Ruse de a lua sub ob lăduirea sa țările care au populație vorbitoare de limbă rusă și
care se simte discriminată de guvernele țărilor respective. O analiză mai detaliată a situației
demografice a Crimeei confirmă care a fost în urmă cu peste 100 de ani și care este situația în
actualul început de mileniu în teritoriul acestei peninsule:

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Crimeea

Obiective strategice ale războiului hibrid

Utilizarea tacticilor specifice războiului hibrid confirmă construirea unui spațiu de
influență p rin operaționalizarea conceptului de Novorossiaya. Noua Rusie sau
Novorossiaya, actualmente localizată în sudul Ucrainei și așa -zisa Republică
Transnistreană, reprezintă spațiul revendicat și ocupat de Imperiul Țarist la sfârșitul
secolului al XVIII -lea. U rcarea pe tronul Rusiei a țarinei Ecaterina a II -a (1762 -1796)
reprezintă momentul în care colonizarea „Noii Rusii“ a devenit politică de stat. Ea s -a
desfășurat îndeosebi prin intermediul ofițerilor ruși sau așa -numiților „agenți de
colonizare“, iar autor itățile țariste au anunțat începutul unei „noi ere în sudul Rusiei“. Cu
acel prilej a fost înființată, la Sankt -Petersburg, o cancelarie însărcinată să colonizeze
„Noua Rusie“ cu țărani atrași din Moldova, Imperiul habsburgic și statele germane.
În ace st context, colonizarea ținutului dintre Nistru și Bug, în principal, cu români
moldoveni, a determinat autoritățile țariste să -l numească „Moldova Nouă“. Vehicularea
în spațiul public a denumirilor de Novorossiaya sau „Moldova Nouă“ a constituit de fapt
unul din pretextele necesare și la îndemână utilizate de autoritățile țariste pentru a justifica

continuarea politicii de expansiune către bazinul Mării Negre, Carpați și Peninsula
Balcanică.
Extinderea teritorială a Rusiei spre Europa Centrală a coincis cu domnia Ecaterinei a IIa.
Este perioada în care frontierele imperiului se modifică prin cele trei împărțiri succesive
ale Poloniei (1772, 1793, 1795) și spre țările septentrionale ale Mării Negre (1774)95 .
Prin pacea încheiată între Imperiul țarist și cel otoman în 1774, la Kuciuk -Kainargi Poarta
s-a obligat să permită „ieșire liberă cu întregul avut“, pentru toate familiile care vor să -și
părăsească Principatele române și să se strămute în Imperiul țarist. În baza acestei
dispoziții, contele Panin a conce put planul fantezist de a muta toată populația Moldovei în
Rusia. Planul nu a putut fi realizat, însă un număr considerabil de locuitori au fost
convinși de emisarii ruși să emigreze în această regiune.

Favorizată de contextul internațional, Rusia și -a îndreptat privirile spre Crimeea, pentru
anexarea definitivă a acesteia și lichidarea, pentru totdeauna, a „problemei tătărăști“.
Pregătirea campaniei militare împotriva Crimeii a constituit un examen pentru diplomația
rusească a acelui moment. Profitân d de slăbiciunea Imperiului Otoman, în aprilie 1783,
Rusia a rezolvat „problema Crimeii“ după o sângeroasă campanie militară, condusă de
contele Potemkin, favoritul țarinei.
Implicațiile asupra securității naționale

Revenind în actualitate, noua poli tică a Federației Ruse în regiune, respectiv ocuparea
Peninsulei Crimeea, acțiunile coordonate ale grupărilor paramilitare din zonele rusofone
ale Ucrainei, formate atât din etnici ruși, dar și din cetățeni ai altor state și cererile de
recunoaștere a inde pendenței lansate de liderii nerecunoscutei Republici Transnistrene ne
sugerează posibilitatea existenței unui scenariu în direcția constituirii, în varianta
minimală a unei provincii separatiste, după modelul Transnistriei, în varianta maximală a
unui sta t care să coincidă din punct de vedere istoric și geografic cu ceea ce țarii ruși au
numit Novorossiaya, un teritoriu eterogen din punct de vedere etnic, instabil din punct de
vedere politic, cu o economie orientată preponderent spre Federația Rusă și cu l ideri
controlați de Federația Rusă.
Prezența însă a unor comunități rusofone chiar dacă nu majoritare în acest spațiu poate
facilita realizarea acestui proiect. Acest instrument a fost utilizat de sovietici încă din
perioada interbelică. În acest sens, Stalin a conceput enclavizarea unor grupuri de
populație rusofonă, sau de altă natură etnică și religioasă decât cea specifică țării, pe
teritoriul statelor membre URSS, în scopul facilitării controlului asupra zonelor
respective. În prezent, Rusia poate activa respectivele comunități pentru a împiedica orice
inițiativă de părăsire a vecinătății imediate. În ultimele două decenii, lanțul de conflicte
înghețate96 din zona Mării Negre s -a concretizat prin derularea unor scenarii similare, cu

miză strategică, în Nagorno -Karabah, Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria. Dacă la
conflictele de după destrămarea URSS din Georgia, Armenia și Azerbaidjan, România
doar a asistat, fără a exista o miză directă, acțiunile Rusiei în Transnistria au avut impact
în planul pol iticii țării noastre. Intervenția din Crimeea, finalizată cu preluarea acesteia de
către Rusia, coroborată cu interesul României pentru situația din Republica Moldova,
implică dezvoltarea unor scenarii care includ potențarea prezenței ruse în bazinul Mării
Negre, cu efecte directe asupra intereselor de securitate ale României.
Conform unei analize a agenției Stratfor, una dintre cele mai discutate opțiuni se referă
tocmai la acțiuni ale Rusiei de -a lungul coastei sudice a Ucrainei, întreprinse pentru a lega
Crimeea de pozițiile separatiștilor din estul Ucrainei97. Un scenariu similar care a fost
luat în considerare este reprezentat de preluarea controlului asupra întregii coaste sudice a
Ucrainei pentru a face legătura dintre Rusia, forțele sale de secu ritate desfășurate în
regiunea transnistreană și Crimeea.
Un alt treilea scenariu ar presupune că Rusia va prelua controlul asupra estului Ucrainei
până la Nipru și va utiliza râul ca front de apărare. Alte două opțiuni pe care le -am
examinat reprezint ă variante ale subiectelor analizate anterior într -un efort de a observa
dacă Rusia ar putea lansa operațiuni mai limitate, utilizând resurse mai puține, în vederea
obținerii unor obiective de securitate similare. Un asemenea areal, în varianta maximală
sau cea minimală, ar reprezenta, în proximitatea frontierei de securitate a spațiului
euroatlantic, o veritabilă placă turnantă a criminalității organizate transfrontaliere și a
exportului necontrolabil de armament. Existența acestui nou actor zonal ar accen tua
insecuritatea regională la frontierele UE și NATO și ar bloca pe termen lung orice
posibilitate de integrare a Ucrainei și Republicii Moldova în structurile euroatlantice.
Pentru statul român, în calitate de membru al NATO și al Uniunii Europene, direc t
interesat de imprimarea unui curs predictibil evoluțiilor zonale, un areal de insecuritate
majoră la 100 de km de frontiera estică, va presupune alocarea de resurse suplimentare
pentru securizarea frontierelor și pentru sectorul de apărare, precum și cre șterea riscului
investițional, ceea ce va conduce la diminuare pe termen mediu a investițiilor străine în
România, inclusiv în ceea ce privește punerea în valoare și exploatarea resurselor de
hidrocarburi din Marea Neagră.
În anul 2014, pe fondul criz ei din Ucraina, acțiunile din sfera războiului hibrid dirijate
de Federația Rusă împotriva României au fost intensificate. Manifestarea acestor tipuri de
acțiuni poate fi potențată de o serie de vulnerabilități precum cadrul legislativ permisiv
sau absența culturii de securitate în rândul cetățenilor. Pe termen lung, riscurile și
amenințările produse de existența războiului hibrid se extind și includ alimentarea
tensiunilor sociale, instabilitate politică și posibilitatea reducerii suportului public pentru
prezența României în structurile euro -atlantice.