TEOLOGIA ȘI PRACTICA MISIUNII ÎN BISERICĂ [600419]

TEOLOGIA ȘI PRACTICA MISIUNII ÎN BISERICĂ
AZI. O TRATARE COMPARATIVĂ
Pr.Lect.Dr. Dan Sandu
„Misiune a este însăși inima Bisericii.
Dacă nu e xistă misiune , nu e xistă Bise rică”.
În variatele ei forme de manifestare, viața creștină reprezintă o reflectare a
relațiilor intratrinitare; orice argumentare a unui aspect sau altul al vieții
teologice conduc e invariabil la a folosi drept model Sfânta Treime care devine
modelul vieții pământești după chipul căreia a fost plămădită ființa umană.
Indubi tabil, motivația oricărei acțiuni a lui Dumnezeu spre om ca fapt istoric sau
generic, precum și mandatul comuniunii naturii umane unice, este iubirea.
Misiunea (mitto, ere; missus) este forma vizibilă a iubirii Sfintei Treimi față
de om, actualizată în cel mai eficient mod de Iisus Hristos și lăsată ca moștenire
Bisericii Sale, pentru mântuirea omului. Dumnezeu Treime se revelează pentru a
intra în relație directă și liberă cu omul, trimite pe Fiul în lume pentru a-l readuce
la izvoarele comuniunii și dă urmașilor ca misiune: „Să vă iubiți unul pe altul
precum Eu v-am iubit” (Ioan 13,34 și 15,17) și „Mergeți în toată lumea și
propove duiți Evanghe lia la toată făptura; cel ce va crede și se va boteza se va
mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 16, 15-16). Din această
perspectivă, „misionarul” este cel ce iubește pe semenul său pe care voiește să-L
mântuiască. Misiunea, apostolatul sau trimiterea spre lume evocă dinamica
Bisericii lui Hristos care nu este un organism static, reflectând un stadiu în istorie,
ci un organism viu care se adaptează la condițiile de viață urmărind în permanență
slujirea lui Hristos, capul nevăzut al trupului. Avându-și originea în jertfa lui
Hristos, eficientă pentru întreaga lume, Biserica a primit adevărul Lui prin
Apostoli, devenind „apostolească”, adică misionară, păstrătoare a adevărului
revelat direct apostolilor care L-au vestit: „Ceea ce era la început, ceea ce noi am
auzit, ceea ce cu ochii noștri am văzut, ceea ce am privit și mâinile noastre au
pipăit despre Cuvântul Vieții – și viața S-a arătat și noi am văzut-o și mărturisim
și vă vestim viața de veci care la Tatăl era și care nouă ni s-a arătat, ceea ce am
văzut și ceea ce am auzit, aceea vă vestim și vouă , pentru ca și voi să aveți
părtășie cu noi, iar părtășia noastr, din parte-ne, este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus
Hristos. Și pe acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Și
aceasta este vestea pe care noi de la el am auzit-o și v-o vestim: că Dumnezeu este
lumină” (Ioan 1, 1-5) și „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Misiunea are ca

Pr.Lect.Dr. Dan Sandu
obiectiv predarea adevărului mântuitor respectiv pe Duhul Sfânt care „Le
mărturisea mai înainte despre patimile lui Iisus Hristos și despre măririle cele de
după ele, lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei
aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din cer,
v-au propove duit Evanghe lia” (I Petru 1, 11- 12).
Temeiurile teologice ale misiunii
În studiul „Misiune și mărturie creștină față de prozelitismul religios care este
o contramărturie”, Arhid. Ioan Ică jr. subsumează o serie de argumente teologice
cu privire la misiunea creștină, care se pot reduce la trei aspecte esențiale:
Trimiterea Fiului și a Sf. Duh în lume de către Tatăl, trimiterea Apostolilor la
propovă duire de către Hristos, trimiterea Bisericii care, prin slujitorii investiți, vor
desfășura misiunea încredințată până la sfârșitul veacurilor1.
În înțeles biblico-dogm atic, trimiterea Fiului și a Sfântului Duh este o
expresie a iubirii lui Dumnezeu față de om, pentru care Sfânta Treime poartă grija
deosebită în perspectiva mântuirii sau readucerii lui la „starea cea dintru început”.
Tatăl, izvorul dumnezeirii și principiul unității acesteia, cel care are inițiativa
creării ființei umane, are și dorința mântuirii ei prin Fiul (Ioan 3,17 și 12,47; I
Ioan 4,14 și Luca 9,55) . Pentru om, Tatăl nu pregetă să facă orice, până la jertfa
Unicului Fiu pe care îl „trimite” să vestească voia și iubirea Sa: „Căci atât de mult
a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16)2. Din această
perspectivă, Treimea este într-o permanentă misiune, căci evenimentul venirii
istorice a lui Hristos și trimiterii Duhului în lume devine generic prin asumarea
roadelor lucrării Treimii de către fiecare creștin, prin Duhul Sfânt. Unitatea de
lucrare misionară a Treimii în lume se desăvârșește în Cincizecime, prin care
cercul lucrării mântuitoare a Treimii cu lumea se completează, căci începe
sălășluirea Duhului între oameni. Fiecare „Împărate ceresc” actualizează lucrarea
aceluiași Duh Sfânt în persoana în care se sălășluiește și o „curățește de toată
întinăciunea”, împreună cu toată comunitatea bisericească.
Hristos și Duhul, trimișii Tatălui, trimit pe Apostoli mai departe: „Așa cum
M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și suflând asupra lor a zis: Luați
Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor
fi” (Ioan 20, 21-22). Misiunea lor primește valoare mântuitoare, fiindcă vestesc
apropierea „împărăției cerurilor” (Matei 10,7) , care este dăruită exclusiv al celor
ce se mântuiesc: „Propovă duiți Evanghe lia la toată făptura. Cel ce va crede și se
1 În volumul colectiv, Pastorație și misiune în Biserica Ortodox ă, Editura Episc opiei Dună rii
de Jos, Ga lați, 2001, pp. 28-31.
2 Cf. și I Ioan 4,9 și I Ioa n 5, 11-12.46

TEOLOGIA ȘI PRACTICA MISIUNII ÎN BISERICĂ AZI…
va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16).
Misiunea apostolilor devine prelungirea misiunii lui Hristos, care este în mijlocul
lor numai în măsura în care ei se alfă ÎN MISIUNE: „Mergând, învățați toate
neamurile, botezându- le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,
învățându-le să păzească toate câte v-am spus vouă . Și iată, Eu cu voi sunt până
la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 19-20). Misiunea nu se termină până la sfârșitul
veacurilor, până când toată lumea va lua la cunoș tință despre dragostea lui
Dumnezeu.
Misiunea creștină dată de Hristos devenea la noii creștini mărturie a vieții de
comuniune și de iubire3 căci ce dova dă mai mare de iubire poți arăta semenului
decât grija ca el să se mântuiască, să trăiască veșnic. Apostolii și după ei slujitorii
investiți și pregătiți pentru misiune încep să vestească viața cea nouă a iubirii
Sfintei Treimi4 prin mijloace concrete de natură spirituală, pentru că „aur și argint
nu au avut” (Fapte 3,6) dar din ce au avut, din aceea au dat, din viața cea nouă în
Duhul. Aria largă a misiunii se precizează și se diversifică după mărturia Sfântul
Apostol Pavel, pe domenii de activitate: „El I-a dat pe unii să fie apostoli, pe alții
profeți, pe alții evanghe liști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților
la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, până ce toți vom ajunge la unitatea
credinței și a cunoa șterii Fiului lui Dumnmezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la
măsura plinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 11- 12).
El a lăsat și modalitățile prin care Biserica își are împlinește menirea în viața
omului: nașterea în credință care face din străin membru al Trupului lui Hristos,
căci numai cel ce „se botează” (Marcu 16,16 și Fapte 2,38) devine „făptură nouă ”
(II Corinteni 5,17) , prin creșterea în credință, respectiv adeziunea activă la
învățătura și viața comunității de-a lungul întregii vieți pământești, după modelul
primar unde noii adepți „stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în
frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2,42) și în final în comuniunea în credință,
respectiv fidelitate față de tradiție, căci „Hristos este același, ieri, astăzi și în veci”
(Evrei 13,8) , este cu noi până la împlinirea făgăduinței (Matei 28,20) , drept pentru
care Apostolul neamurilor avertizează: „Nu vă lăsați furați de învățăturile străine,
cele de multe feluri!” (Evrei 13,9) .
Misiunea înseamnă, așadar, împărtășirea de viața iubirii treimice încă din
timpul vieții pământești, având ca mijloace concrete vizibile Cuvântul
Evanghe liei și Tainele dătătoare de har, prin care lucrează Duhul Adevărului.
3 Arhid. Le ct. Dr. Ioa n Ică jr., op. c it., p. 30.
4 Ibide m.47

Pr.Lect.Dr. Dan Sandu
Misiunea preotului în parohie
Departe de a fi un simplu președinte al comunității sau un mandatat al
acesteia pentru a „vesti cuvântul”, preotul ortodox este deodată trimisul lui
Dumnezeu în misiune spre oameni și trimisul oamenilor în fața lui Dumnezeu. El
este așadar, într-o dublă misiune, ceea ce face ca și rolul său să fie esențial: lui
Dumnezeu îi garantează prin pregătire și hirotonie vestirea nealterată a adevărului
Evanghe liei și săvârșirea celor sfinte, iar oamenilor le garantează mântuirea, cu
chezășia propriei vieți duhovni cești. Funcția lui nu poate fi numită altfel decât
MISIUNE, nu profesie, meserie, îndeletnicire, mijloc de trai și trebuie trăită de el
însuși ca grijă permanentă pentru mântuirea oemenilor.
Misiunea preotului în comunitate poate fi cuprinsă în trei direcții esențiale
care constituie dova da mărturiei sau contramărturiei lui în fața credincioșilor,
funcție de aplicarea lor consecventă, respectiv: direcția liturgică, dogm atică și
morală. Le vom aborda din perspectiva importanței lor în misiunea sa ad extra, în
relația cu om ul modern5:
– Predicarea cuvântului sau aspectul dogm atic. Omul modern este receptiv la
cuvânt și acesta se selectează funcție de ce i se pare mai relevant pentru viața
personală. Este și spațiul în care preotul poate greși, scandaliza, contramărturisi
dacă nu are „cuvânt cu putere multă”. Predicarea nu înseamnă numai predica din
spațiul Liturghiei, ci Evanghe lie și aplicabilitatea ei astăzi, cultură și modul cum
ea poate fi creștinată, educație, respectiv viitorul Bisericii lui Hristos, dialog cu
știința și provoc ările ei. Misiunea modernă a preotului nu trebuie să elimine
misterul, lucru eșuat în lumea protestantă, însă imaginea Bisericii ca instituție
arhaică, opacă la modern, la cerințele omului contemporan este rodul unei
predicări defectuoase și a transferării lucrurilor în „ascunsele” taine ale Domnului,
din trecut.
– Profilul moral-social, aspecul moral al misiunii, confruntat astăzi cu
tendinta de pierdere a identitatii, de identificare cu „lumea”. Reprezintă a doua
șansă și al doilea risc în misiune. Faptele preotului sunt faptele Bisericii pentru
credincioși. Se poate porni de la moralitatea uniformei, care trebuie să constituie o
distincție vizibilă, chiar în situații neoficiale. În prezența unui preot credinciosul
nu spune lucruri pe care altfel le-ar spune și nu face lucruri pe care altfel le-ar
face. Preotul „incognito” se lipsește de șansa de a folosi toate mijloacele date
pentru misiune, „cu timp și fără timp”. El nu trebuie sa se piardă în mulțime, ci să
strălucească în mulțime. Mare importanță are în acest sector familia preotului,
5 Facem această precizare întruc ât pentru omul arhaic ordine a ar fi alta: liturgic – ritualismul
era cel mai însemnat act sacru în vechime în toate religiile ; dogmatic – demersul doctrinar a apărut
relativ târziu compa rativ cu originile religiei; moral – era adiacentă vieții religioa se și prive a doar
anumite aspecte ale vieții, nu via ța în comple xitatea ei.48

TEOLOGIA ȘI PRACTICA MISIUNII ÎN BISERICĂ AZI…
care constituie dova da vie a capacității preotului în misiune și aduce prin actele ei
cinste și susținere activității misionare. Chiar dacă preotul ar tăcea, faptele trebuie
să vorbească pentru el.
– Slujirea celor sfinte sau aspectul liturgic al misiunii, spațiul în care preotul
nu are cum să comită erori dacă se păstrează în duhul Tradiției. Totuși, dat fiind
riscul rutinei, casa lui Dumnezeu nu trebuie confunda tă cu proprietatea preotului,
așa încât timpul să atenueze sensibilitatea slujitorului față de sfințenia locului, să
reducă din evlavia și constiinta în slujirea pe care o face în primul rând lui
Dumnezeu. Mitropolitul Anthony Bloom afirmă că „Misiunea Bisericii este Sf.
Liturghie”. Acest tip de misiune se referă la misiunea internă, în sens de
schimbare a persoanei în forul ei lăuntric, de creștere duhovni cească ce se
prelunge ște în cotidian, dincolo de spațiul liturgic.
Laicatul și misiunea
În uzul comun, termenul „Biserică” este aplicat instituției care însumează un
tezaur de proprietăți istorice, religioase și culturale, un set bine stabilit de
învățături dogm atice, un ansmamblu de rituri religioase corespunz ător doctrinei și
o ierarhie bisericească de continuitate apostolică, învestită prin puterea hirotonirii.
Puțin loc este alocat în practică laicatului în slujirea cuvântului.
Biserica este „aduna rea credincioșilor”6 și pentru a-și menține rolul de „vârf
de lance” în activitatea socială, trebuie să folosească toate elementele vieții
sociale, mai cu seamă pe membrii acesteia. Între acestea, apostolatul laicilor care
face Evenghe lia mult mai credibilă. Misiunea nu ține numai de preot, ci de un
aparat întreg care trebuie pus la punc t cu atribuții exacte și cu scopul de a schimba
viața oamenilor, nu de a câștiga cât mai mulți „prozeliți” în biserică la slujba
duminicală, pentru că în cazul respectiv misiuinea capătă accente de prozelitism7.
Centrul misiunii este Sf. Euharistie, cum am afirmat mai sus, în sensul că ea
hrănește spiritual deopotrivă pe preot și pe credincioși. De aceea credinciosul care
ascultă Sf. Liturghie și se împărtășește devine misionar hristofor, și trebuie să știe
acest lucru, pentru că ascultând cuvântul îl transmite mai departe făcând un
apostolat laic, iar chipul lui sufletesc devine chipul lui Hristos. Misiunea laicatului
într-o parohie constă din CALITATEA spirituală a acesteia, de modul cum
oamenii răspund comandamentelor înalte ale Mântuitorului. Calitatea misiunii
6 Alexandre Smemann, Euharistia – Taina Împărăție i, traducere de Pr. Boris Răduleanu,
Anastasia, f.a., p. 17 ș.u.
7 Unii preoți folose sc mijloa ce de atragere a „credincioșilor la biserică”, ceea ce este o mică
parte din misiune și se aseamănă cu propa ganda sectară care pune accentual tot pe „metode” în a
vesti un presupus adevăr, urmă rind ca princ ipiu creșterea numă rului de adepți. Misiune a are ca scop
princ ipal inte grarea eclesială și sc himba rea vieții.49

Pr.Lect.Dr. Dan Sandu
preotului este dată de calitatea parohiei în ansamblul ei, nu numai a apropiaților
Bisericii.
Misiunea preotului are loc în spațiul bine delimitat al parohiei ca activitate
curentă, însă ea se extinde în orice situație în care se află. De aceea Mitropolitul
Emilianos Timiadis consideră că misiunea este procesul mai complex și se
îndreaptă în trei direcții:
1. Spre interior unde preotul este susținătorul vieții duhovni ești ce conduc e la
viața veșnică pe credincioșii pe care îi cunoa ște. El răspunde pe de o parte
solicitărilor credincioșilor preocupați de mântuire și de viața parohială,
practicanților. El nu face o auto-administrare a pietății proprii, ci creează mediul
în care credincioșii să trăiască prezența iubitoare a Treimi. Preotul celebrează cu
ocazia tuturor sărbătorilor dar dacă celebrarea ar rămâne doar ca o comemorare a
unui eveniment istoric ea nu mai are caracter misionar mistagogic, ci rememorare
de tip protestant. Înălțarea, Schimbarea la Față și Învierea devin sărbători
generice și particulare cu aplicabilitate sufletească în viața personală a membrilor
parohiei.
2. Spre exterior, misiunea spre cei indiferenți din parohie, dar și misiunea
parohiei spre exterior în relație cu alte parohii. Un preot misionar, va avea
credincioși misionari, prin ceea ce sunt ei înșiși. O parohie misionară devine
model pentru alte parohii în totalitatea lor, preot și credincioși.
3. Spre sine, prin grija pe care preotul trebuie să o aibă față de propria
dezvoltare duhovni cească8. La acestea se adaugă continua pregătire pentru orice
moment în care vorbește reprezentând Biserica. Preotul este o „funcție”
permanentă, nu se reprezintă pe sine ci întotdeauna pe Hristos. „Noi suntem
conduc ătorii dar și servitorii. Noi poruncim, însă în măsura în care știm că este
folositor ceea ce spune m”9.
Misiune și prozelitism
Prozelitismul are anumite caracteristici care îl îndepărtează de conceptul de
misiune, deși sectele care practică prozelitismul atribuie pe nedrept valoare de
misiune activității lor, pentru că ei nu vestesc adevărul, ci „alternativa la adevăr”
ca variantă de rezervă, așa cum lui Adam și Evei, care îl cunoș teau pe Dumnezeu,
Diavolul le-a oferit varianta: „Oare nu a zis Dumnezeu să nu mâncați din roade
din orice pom din rai? (…) Nu, nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu, cunos când
binele și răul” (Facere 3,1-4). Prozelitismul are ca primă caracteristică contestarea
8 Mitropolit Emilia nos Timia dis, Preot, Parohie , Înnoire , traducere de Paul Brusa novski,
Sofia, Buc urești, 2001, pp. 123-125.
9 Sermo Gue lferb, 32,3, la Mitropolitul Emilia nos Timia dis, op. c it., p. 126.50

TEOLOGIA ȘI PRACTICA MISIUNII ÎN BISERICĂ AZI…
a ceva existent, inclusiv a terminologiei. Există trei termeni care, la nivelul
misiunii internaționale, sunt contestați cu vehemență:
„Teritoriu canoni c” – invoc at de Bisericile istorice și înțeles ca spațiu
geografic, național sau local care intră sub jurisdicția unei anumite Biserici. Pentru
evanghe lizatorii itineranți problema se pune de natură opțională, în genul
econom iei de piață, unde fiecare vinde ce dorește, lăsând la latitudinea
„clientului” să decidă dacă și ce anume va prefera.
„Libertate religioasă”, folosit de Bisericile istorice, care reclamă încălcarea ei
de către evanghe lizatori, în mod agresiv. În numele aceleiași libertăți, aceștia din
urmă insistă asupra predicației oriunde și oricând cineva dorește, uzând de
conceptul de „drepturile omului” care sunt încălcate prin obs trucționarea predicii.
Prozelitism – înțeles ca smulgerea prin mijloace necinstite a unui credincios
de la o Biserică majoritară pentru a deveni membru ale unei denominațiuni
religioase. Evanghe lizatorii consideră activitatea lor prozelitistă drept „misiune” și
invoc ă respectarea ca atare.
Există câteva caracteristici care disting adevărata misiune de prozelitismul
expansionist:
– Misiunea respectă libertatea și dreptul fiecărei persoane de a manifesta prin
învățătură, practică și închinare propriile convingeri religioase. Ea propune un
grad mai înalt de viață spirituală la care fiecare poate să adere liber, fără a se
atenta la viața particulară a persoanei, fără a o constrânge sau manipula.
Prozelitismul folosește mijloace de racolare a membrilor altor comunități
religioase, cu scopul declarat de adeziune la noua denominațiune. Propriile
convingeri ale persoanei nu numai că sunt ignorate, ci denigrate, răstălmăcite,
falsificate în folosul sectei;
– Misiunea promovează armonia, schimbarea lăuntrică, toleranța religioasă;
prozelitismul promovează ura față de fosta credință și adepții ei, dezbinare (în
familie, grup), fundam entalismul și intoleranța în folosul noii denominațiuni;
– Misiunea oferă omului un model de viețuire creștină după Hristos;
prozelitismul impune un set de reguli interne față de care adeptul trebuie să se
supună necondiționat;
– Misiunea dă spațiu persoanei umane să dezvolte preocupările spirituale
proprii, prozelitismul manipulează conștiința individului;
– Misiunea unește persoane, prozelitismul izolează indivizi;
– Misiunea folosește cuvântul bun și credința pentru transmiterea adevărului,
prozelitismul folosește denigrarea, exploatează slăbiciunile comunității căreia
aparține potențialul conve rtit, constrânge rea morală și presiunea psihologică,
puterea politică sau socială și mai ales econom ică la schimb cu conve rtirea
persoanei;51

Pr.Lect.Dr. Dan Sandu
– Misiunea se împlinește în transformarea internă a persoanei și orientarea ei
spre valorile eterne, prozelitismul se împlinește în „numărul de membri” câștigați
pentru congregație.
Misiunea Bisericii astăzi
Astăzi Misiunea Bisericii nu se mai poate concepe decât în contextul
dialogului ecumenic, fie că este vorba de nivel de parohie, fie de eparhie sau de
Biserică. Ecumenismul misiunii este o șansă cu atât mai mare cu cât recapitulează
începuturile Bisericii creștine, numită de Pr. Ioan Bria „Biserica ecumenică”,
adică „Biserica sinoadelor ecumenice”, când misiunea se făcea nu prin izolare și
triumfalism autosuficient, ci prin dialog deschis cu mentalități, religii și culturi,
după exemplul Sfinților Apostoli.
În Europa occidentală se vorbește deja despre „epoca post-creștină” sau
despre „re-evanghe lizarea Europei”, respectiv orientarea misiunii Bisericii funcție
de contextul în care omul refuză pe Dumnezeu, spre deosebire de perioada
apostolică în care chestiunea principală era să aleagă pe Dumnezeu față de zeii
păgâni. De aceea misiunea este cu mult mai complexă pentru că nu se mai
adresează unei ființe religioase, ci autosuficiente, indiferente sau chiar îndărătnice.
În plus, variatele tipuri de religiozitate duc la confuzie și tendințe separatiste:
Dumnezeu nu se mai acceptă așa cum este, ci este construit de om, după clișeul
cel mai conve nabil tipului propriu de viață.
La nivel local, deschiderea spre Europa are trei aspecte care trebuiesc
considerate în consecințele și provoc area lor din perspectiva misiunii:
– Provoc ări de forme tot mai variate a diferitor denominațiuni din import, cu
metode studiate, aplicate anterior, pe fondul unui context dificil: lipsa pregătirii
slujitorilor și a mijloacelor de replică, fie că sunt psihologice, econom ice sau de
orice altă natură;
– Creștinul ortodox m odern nu m ai este cel din scrierile clasice de profil, ci un
om care circulă fără restricții în tot spațiul european, lucrează în mediul eterodox,
are nevoi spirituale pe care Biserica noastră nu le poate satisface.
– Progresul științific face din creștinii moderni oameni care gândesc nuanțat,
citesc mai mult, evaluează, compară, sunt informați.
Deși nu mai organizează misiuni spre „neamuri”, Biserica este mai solicitată
misionar decât oricând, este provoc ată de contextul nou la care trebuie să
răspundă pertinent și punc tual. Noi știm că Hristos conduc e Biserica la tot
adevărul, dar și că slujitorii trebuie să-i înțeleagă rostul și misiunea, să o slujească
în a-și împlini vocația eshatologică prin transmiterea cu mijloace adecvate a
Adevărului.52