Factorii care influențează integrarea socio -profesională a tinerilor cu deficiențe de [600026]

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE
SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Factorii care influențează integrarea socio -profesională a tinerilor cu deficiențe de
vedere

Coordonator: Absolvent: [anonimizat]

2013
Sibiu

2
CUPRINS
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 3
Capitolul I: Dizabilitatea – Definiții și modele de analiză ………………………….. …………………………. 4
1.1 Delimitări conceptuale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 4
1.2 Modele de analiză a dizabilității ………………………….. ………………………….. ………………………. 6
Capitolul II: Teorii explicative privind integrarea socio -profesională a persoanelor cu
deficiențe de vedere: teoria stigmatizării, interacționismul simbolic, teoria rețelelor ………………… 8
2.1 Teoria stigmatizării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 8
2.2 Teoria rețelelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 10
2.3 Teoria interacționismului simbolic ………………………….. ………………………….. …………………. 12
Capitolul III: Politici sociale privind integrarea socio -profesională a persoanelor cu deficiențe
de vedere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 16
Capitolul IV: Factori care influențează integrarea socio -profesională a persoanelor cu
dizabilități vizuale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 22
4.1 Încadrarea pe piața muncii ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 23
4.2 Opinia publică ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 23
4.3 Accesibilizarea mediului înconjurator ………………………….. ………………………….. …………….. 23
4.4 Participarea la viața culturală ………………………….. ………………………….. …………………………. 24
4.5 Marginalizare și excluziune ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 26
4.6 Discriminarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 28
Capitolul V: Metodologia Cercetării ………………………….. ………………………….. ……………………….. 33
5.1 Tema cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 33
5.2 Obiective și ipoteze ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 33
5.3 Universul populației și eșantionarea ………………………….. ………………………….. ……………….. 34
5.4 Definirea și operaționalizarea conceptelor ………………………….. ………………………….. ……….. 34
5.5 Metode și tehnici utilizate în cadrul cercetării ………………………….. ………………………….. ….. 37
5.6 Culegerea și prelucrarea datelor ………………………….. ………………………….. …………………….. 37
5.7 Analiza și interpretarea datelor ………………………….. ………………………….. ………………………. 37
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 69
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 72
Anexe ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 77

3

Introducere

Unul dintre motivele pentru care am ales să studiez factorii care influențează
integra rea socio -profesională a tinerilor cu deficiențe de vedere este falsa preocupare față de
problematica angajării acestor persoane . Atfel, apar schimbări legislative frecvente care
favorizează mai mult agenții economici, și finanțări de proiecte europene, care nu modifică
numărul ridicat de persoane inactive socio -profesional. Un alt motiv este dat de faptul că
literatura de specialitate românească pe tema integrării socio -profesionale a persoanelor cu
dizabilități vizuale este extrem de săracă. Nu în ultimul râ nd, faptul că am contact cu persoane
cu dizabilități vizuale m -a determinat și motivat să aflu mai în detaliu dificultățile cu care se
confruntă aceste persoane în încercarea de a se integra în plan socio -profesional.
Lucrarea de față se axează pe determi narea factorilor care facilitează sau împiedică
integrarea socio -profesională a tinerilor cu deficiențe de vedere și este organizată în 5
capitole, dintre care primele patru abordează o serie de aspecte teoretice.
Primul capitol prezintă o scurtă introduc ere în problematica dizabilității în contextul
integrării socio -profesionale a tinerilor cu deficiențe de vedere. Este menționată evoluția
termenului de handicap și diferența dintre deficiență, incapacitate, handicap și dizabilitate. De
asemenea, sunt prez entate modelele de analiză a dizabilității, modelul social și cel medical.
Al doilea capitol cuprinde trei teorii care explică integrarea socio -profesională a
persoanelor cu deficiențe de vedere , teoria stigmatizării , teoria interacționismului simbolic și
teoria rețelelor .
Cel de -al treilea se axează pe discutarea aspectelor privind politicile sociale pentru
integrarea socio -profesională a persoanelor cu deficiențe de vedere. În acest capitol, sunt
mentionate obiectivele politicilor sociale, importanța economiei sociale în dobândirea
bunăstării persoanelor cu dizabilități vizuale.
Capitolul IV este dedicat expunerii factorilor care influențează integrarea socio –
profesională a persoanelor cu deficiențe de vedere.
Ultimul capitol cuprinde o etapă de cerc etare focalizată pe nivelul de integrare socio –
profesională a 12 tineri cu dizabilități vizuale. Această etapă încearcă să surprindă
experi ențele acestor tineri în integrarea socio -profesională și să identifice factorii care i -au
ajutat sau împiedicat în i ntegrarea în plan socio -profesional.

4
Capitolul I: Dizabilitatea – Definiții și modele de analiză

Dacă încercăm să asociem dizabilitatea cu integrarea socio -profesională, putem
observa că, în prezent, această asociere este din ce în ce mai greu de realiz at pentru că, deși
această problemă începe să fie conștientizată și la n ivelul societății noastre, mulți tineri cu
dizabilități nu reușesc să se integreze în plan social și profesional. Acest lucru se întâmplă nu
pentru că aceste persoane nu își doresc să participe în cadrul societății ci pentru că nu li se
oferă oportunități suficiente și eficiente pentru a deveni parte integrată a comunității din care
fac provin . La fel ca și ceilalți membrii ai societății, persoanele cu dizabilități își doresc să
aibă o viață independentă, dar mai mult decât atât își doresc o viață lipsită de bariere impuse
de societate datorită deficiențelor pe care le au.
În România, doar după ’89 a apărut în atenția opiniei publice o categorie socială și
anume persoanele cu dizabilităț i. Regimul comunist promova „ascunderea” („their hiding”)
acestor persoane, oferindu -le sprijin în instituții specializate. Instituționalizarea acestor
persoane a fost pentru mult timp cea mai răspândită formă de sprijin pentru persoanele cu
dizabilități, iar oportunitățile unei vieți independente erau aproape absente pentru ei (Dima
2011).
Pentru a înțelege mai bine aspectele legate de dizabilitate, vom aborda cele mai
folosite concepte.
1.1 Delimitări conceptuale : handicap, deficiență, incapacitate, dizabilitate
De-a lungul timpului au fost utilizate o varietate de concepte care să definească
dizabilitatea, astfel că în prezent utilizăm termenul de handicap și cel de dizabilitate
interșanjabil. Cu toate acestea, se încearcă la nivel interna țional eliminarea termenului de
handicap întrucât are o conotație stigmatizantă.
Philip Wood definește noțiunea de handicap ca fiind „dezavantajul social, rezultat în
urma unei deficiențe sau incapacități și care limitează sau împiedică îndeplinirea de căt re
individ a unui rol așteptat de mediu” ( Wood 1980 apud Stoica 2004: 12).
Conform lui Filip Guttman (2009), persoana cu handicap este definită ca fiind orice
persoană aflată în imposibilitatea de a -și asigura singură nevoile vieții personale sau sociale.
O altă perspectivă asupra handicapului este faptul că acest concept face referire la
interacțiunea persoanelor cu deficiențe și mediul lor de viață rezultând, astfel, socializarea
experienței morbide. Handicapul rezultă din incapacitatea persoanei de a ră spunde la normele
și așteptările mediului din care provine și se referă la dificultățile pe care le întâmpină
persoana cu deficiențe în vederea îndeplinirii funcțiilor sociale: de independență fizică, de

5
orientare, de mobilitate, de integrare socio -profesi onală și de autonomie economică (Stoica
2004).
Întrucât noțiunea de handicap a căpătat o conotație negativă la nivelul limbajului,
există o înclinație spre excluderea acestui termen. Astfel că, se încearcă înlocuirea noțiunii de
handicap cu utilizarea term enului de persoană cu deficiențe (fizice, mintale, senzoriale, etc)
sau de persoană cu nevoi speciale. De exemplu, în Anglia s -a introdus un nou concept care să
înlocuiască termenul de handicap cu noțiunea de „physically challenged” (Guttman 2009).
Deseor i există o confuzie în ceea ce privește anumiți termeni. Vorbim aici despre
noțiunea de handicap care este de multe ori definită ca deficiență sau incapacitate. Acest
lucru, însă, este greșit și poate afecta percepția indivizilor asupra dizabilității în ge neral.
Astfel, vom defini deficiența și incapacitatea pentru a avea o viziune mai clară asupra acestor
concepte.
Conform lui Philip Wood , deficiența reprezintă „pierderea sau alterarea unei structuri
sau a unei funcții (leziune anatomică, tulburare psiholo gică) rezultând în urma unei maladii,
accident sau perturbare în evoluția normală (bătrânețea), dar și ca urmare a unor carențe
psiho -afective (pierderea părinților sau neglijența pedagogică)” (Wood 1980 apud Stoica
2004: 11).
Incapacitatea apare în urma unei deficiențe și constă în absența unor aptitudini cu
ajutorul cărora persoana cu deficiențe ar putea desfașura activități la fel ca ceilalți membrii ai
societății. Astfel că, incapacitatea face referire la imposibilitatea unui individ de a îndeplini
diferite roluri sociale în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali și culturali (Stoica 2004).
Dizabilitatea este termenul dezirabil în societatea actuală în perspectiva eliminării
conceptului de handicap, care așa cum am menționat mai sus reprezintă o s ursă de
stigmatizare și poate să aducă după sine chiar și practici discriminatorii.
Percepț ia dizabilității variază de la o persoană la alta în funcție de cunoștințele și
experiențele fiecăr eia. Astfel că, există diferite atitudini ale societății în ceea c e privește
persoanele cu dizabilități și barierele pe care le întâmpină în viața de zi cu zi precum
discriminare, prejudecăți, marginalizare și de asemenea dificultăți fizice de acces. Multe
persoane cu dizabilități sunt „invizibile”, neobservate deoarece nu au acces facil la un mediu
planuit și construit pentru necesitățile lor (Dare și O’Donovan 1997).
În vederea definirii persoanelor cu handicap este necesară o formulare cât mai
riguroasă, dar care, în același timp să nu stigmatizeze (Minaire 1992).
Philip Wood (1980) spune că dizabilitatea sau incapacitatea rezultă dintr -o deficiență
și o definește ca fiind orice reducere, lipsă sau pierdere a aptitudinilor de a desfășura anumite
activități în aceleași condiții ca ceilalți membrii ai societății.

6
DPI (Di sabled People’s International – prima organizație internațională administrată
de către persoane cu dizabilități 1981 ) definește dizabilitatea ca fiind limitarea oportunităților
persoanelor cu deficiențe de a lua parte la viața normală a comunității la un nivel de egalitate
cu ceilalți .
1.2 Modele de analiză a dizabilității
În ceea ce privește explicarea noțiunii de diza bilitate, se vorbește despre două modele
de raportare la dizabilitate precum modelul medical și modelul social. Aceste modele
furnizează un cadru explicativ cu privire la ideile și aspectele legate de dizablitate. Odată cu
dezvoltarea cunoștințelor în aces t sens, percepțiile asupra dizabilității se schimbă, astfel că
modelul social și cel medical explică dizabilitatea din perspective diferite (Dare și O’Donovan
1997).
Modelul medical al dizabilității se centrează pe handicapul fizic și pe dificultățile
persoanei cu dizabilități (Moore 2002). Astfel, modelul medical, cunoscut drept „modelul
tragediei personale”, identifică dizabilitatea ca fiind o boală și etichetează persoanele cu
deficiențe ca fiind „bolnavi” sau „cazuri medicale” care necesită tratament. A cest model
eșuează în sensul că nu ține cont de viziunea și de sentimentele persoanelor cu deficiențe,
lăsându -i fară putere și dependenți de cei din jur (Dare și O’Donovan 1997).
Modelul medical al dizabilității are tendința de a pune accent pe condiția, situația
persoanei, și nu pe persoana in sine, rezultând astfel etichetarea persoanelor după deficințele
pe care le prezintă (Beith et al. 2005).
Modelul social al dizabilității se concentrează asupra manierei în care societatea
discriminează persoanele cu dizabilități (Moore 2002). Astfel că, modelul social al
dizabilității reflectă o nouă atitudine vis -a-vis de persoanele cu deficiențe. Acest model a fost
dezvoltat chiar de persoanele cu dizabilități și are ca scop contestarea viziunii istorice
conform că reia persoanele cu dizabilități sunt considerate nevrednice, incapabile (Beith et al.
2005).
Din perspectiva modelului social, conceptul de dizabilitate a fost reformulat astfel
încât să facă referire la dezavantajele și excluziunea socială la care sunt su puse persoanele cu
deficiențe în toate contextele vieții: educație, ocuparea forței de muncă, condiții de locuit
(„housing”), transport (Thomas 2004).
Conform acestui model social al dizabilității, societatea este cea care crează
dizabilitatea prin faptul că populația nu este educată cu privire la dizabilitate și astfel se
ajunge la crearea de obstacole persoanelor cu deficiențe, lucru care le -ar putea afecta viața. De
asemenea, modelul social susține că remediul pentru dizabilitate ar fi restructurarea soc ietății
și construirea unui mediu propice nevoilor acestor persoane (Dare și O’Donovan 1997).

7
Totuși, modelul social al dizabilității nu neagă necesitatea îngrijirii medicale, dar îi
identifică pe cei cu dizabilități, în primul rând, ca fiind oameni și spr ijină ideea că aceștia ar
trebui să fie încurajați să participe pe deplin în societate și să preia control asupra vieții lor.
Totodată, societatea și mediul trebuie să fie incluzive, accesibile, să susțină drepturile
personale, dreptul de a alege și drept ul la libertate (Dare și O’Donovan 1997).
Cu alte cuvinte, putem afirma că societatea este cea care impune bariere, în cazul de
față, persoanelor cu deficiențe de vedere și nu deficiența propriu -zisă. Societatea este cea care
discrimin ează prin incapacitat ea ei de a se adapta nevoilor acestor persoane.

8
Capitolul II: Teorii explicative privind integrarea socio -profesională a pers oanelor
cu deficiențe de vedere

În general, cu toții știm că teoriile au rolul de a ne explica anumite fenomene. În
această lucrare vorbim despre trei teorii care ne ajută să înțelegem mai bine fenomenul
integrării persoanelor cu deficiențe de vedere în societatea actuală. Este vorba de teoria
rețelelor, a stigmatizării și a interacționismului simbolic. Trebuie să acordăm o atenție sporită
acestor teorii deoarece acestea ne pot ghida spre o mai bună cunoaștere a dificultăților pe care
le întâmpină tinerii cu deficiențe de vedere în cazul teorie i stigmatizării, a importanței
relațiilor și a interacțiunilor dintre indivizi în cazul teoriei rețelelor și a semnificațiilor asociate
cu ideea de dizabilitate în ceea ce privește interacționismul simb olic.
2.1 Teoria stigmatizării
În contextul diza bilității, stigmatizarea se produce în toate sferele vieții și anume în
plan personal, social, educațional și profesional. În ceea ce privește integrarea socio –
profesională, persoanele cu dizabilități vizuale prezintă un dezavantaj important care nu se
datorează deficienței lor ci mentalității și atitudinii negative adoptate de către ceilalți.
Burke și Parker (2007) definesc stigmatizarea ca fiind o serie de atitudini și convingeri
negative precum respingere, evitare și discriminare, care se reflectă în com portamentul
persoanelor considerate normale față de persoanele care au diferite tipuri de dizabilități.
O altă definiție a stigmatizării face referire la acea discrepanță negativă între
caracteristicile actuale ale unui individ și așteptările sociale cu pr ivire la indivizii normali,
astfel încât indivizii care sunt diferiți de cei considerați normali sunt percepuți ca
disfuncționali sau apatici (Goffman 1963, Stone și Dipboye 1992 apud McLaughlin, Bell și
Stringer 2004).
Ceea ce au în comun majoritatea definițiilor legate de stigmatizare este faptul că
persoanle stigmatizate sunt considerate deviante față de ceea ce este tipic sau normal într -o
situație dată, în societate în general (McLaughlin, Bell și Stringer 2004). Aici, putem avea în
vedere persoane le cu dizabilități vizuale care sunt percepute ca fiind „deviante” față de restul
persoanelor în situația în care acestea doresc să se angajeze. Spre deosebire de ceilalți,
persoanele cu deficiențe de vedere au nevoie de echipamente speciale la locul de mu ncă, ceea
ce este atipic pentru societate.
Termenul de stigmatizare are la origine o conotație apărută în Grecia Antică și care se
referea la un semn pe corp pentru a semnifica faptul că purtătorul a fost un sclav, criminal sau
orice altceva care să îl evi dențieze. Totuși, termenul de stigmatizare a evoluat, iar în prezent
utilizarea acestuia este în întregime negativă, argumentul principal fiind acela că atitudinile și

9
comportamentele stigmatizante constituie o amenințare adusă la adresa identității indivi dului
(Goffman 1963).
Există trei tipuri de identitate (identitatea socială, identitatea personală și ego –
identitatea), fiecare tip fiind în relații diferite față de stigmatizare. Identitatea socială se referă
la modul în care individul se prezintă societă ții (imaginea sa în societate), cuprinzând
persoane care nu îl cunosc. Identitatea personală este recunoașterea individului de către cercul
persoanelor care îl cunosc, iar ego -identitatea se referă la modul în care individul se percepe
el însuși și prin ur mare această identitate reprezintă experiența personală a individului
(Goffman 1963). În principal, stigmatizarea de către alții are loc în sfera identității sociale și
se bazează pe stereotipurile aduse de cei care nu sunt familiarizați cu dificultățiile individului
(Goffman 1963 apud Leff și Warner 2006). De multe ori, cei care nu au avut contact direct cu
o persoană cu dizabilități vizuale prezintă dificultăți în a înțelege situația acesteia și astfel au
tendința de a asculta opiniile și de a adopta ati tudinea celorlalți înainte, însă, de a cunoaște
persoana respectivă. De exemplu, majoritatea indivizilor au o percepție negativă asupra
persoanelor cu dizabilități vizuale, mai exact aceste persoane sunt văzute ca fiind
neputincioase și depedente de ceilal ți.
Burke și Parker (2007) susțin că grupurile de persoane care sunt defavorizate în
diferite contexte prezintă riscul de a fi stigmatizate în relațiile lor cu ceilalți. Stigmatizarea
este văzută ca elementul cheie al dezavantajului social care se aplică în diferite sfere ale vieții.
Spre exemplu, odată ce o persoană experimentează acea diferență de a nu fi egal cu ceilalți fie
din punct de vedere fizic, sexual, intelectual, financiar, fie orice alt punct de vedere, acea
persoană devine etichetată ca nefăc ând parte din grupul majoritar. Stigmatizarea are
potențialul de a marginaliza, izola sau chiar exclude anumite grupuri, indiferent de genul sau
convingerile pe care le au, din relațiile sociale cu ceilalți (Burke și Parker 2007). Pornind de
la această id ee, chiar și statul face acest lucru prin excluderea copiilor cu deficiențe de vedere
din școlile de masă integrându -i în școli speciale. Considerăm că acest lucru nu este benefic
nici pentru copiii cu dizabilități vizuale pentru că ei de mici încep să sta bilească relații cu
ceilalți și dacă sunt izolati le va fi greu mai târziu să se integreze în societate fiind obișnuiți
doar cu oameni care sunt ca ei. De asemenea, situația se complică și pentru ceilalți copii, care
nu vor fi familiarizați cu astfel de pe rsoane cu deficiențe de vedere, iar la maturitate
mentalitatea lor despre acestea va rămâne la fel ca în prezent.
Când dizabilitatea este adusă în discuție, stigmatizarea se referă la caracteristicile și
consecințele dizabilității percepute ca fiind negati ve. Aceste trăsături și consecințe negative
sunt implicit înțelese ca deviante de la normele și așteptările persoanelor fără dizabilități.
Deoarece există o oarecare confuzie a termenilor de stigmatizare și de stereotip este necesară

10
explicarea diferențelo r dintre aceste concepte. Astfel că, în timp ce stereotipurile pot fi
interpretate favorabil sau nefavorabil, stigmatizarea este întotdeeauna nefavorabilă
(McLaughlin, Bell și Stringer 2004).
Jones et al. (1984) pun în discuție șase dimensiuni majore ale s tigmatizării bazate pe
trăsăturile și consecințele dizabilității: impactul social, care se explică prin efectul dizabilității
asupra interacțiunii sociale și a comunicării; originea dizabilității (cât de responsabil este
individul pentru dizabilitatea pe c are o prezintă); calitatea estetică face referire la măsura în
care dizabilitatea face persoana neatractivă sau neplăcută în jurul celorlalți; evoluția
dizabilității („course”) constă în starea și permanența dizabilității, evidența dizabilității
(„conceala bility”) se referă la cât de vizibilă este dizabilitatea; iar ultima dimensiune constă în
situația de risc pentru societate a dizabilității, adică măsura în care individul reprezintă o
amenințare pentru ceilalți (McLaughlin, Bell și Stringer 2004).
Ca o concluzie, putem afirma că stigmatizarea are impact negativ asupra persoanelor
cu dizabilități vizuale prin scăderea stimei de sine a acestora. De asemenea, în rândul acestor
persoane apare teama de a mai participa în cadrul societății, teamă datorată res pingerii de
către ceilalți.
2.2 Teoria rețelelor
Susținem că un capital social vast este mai mult decât folositor persoanelor cu
deficiențe de vedere, de fapt reprezintă un sprijin real pentru acestea. Cu cât rețeaua de
cunoștințe a acestor persoane și a familiilor lor este mai vastă, cu atât șansa lor de reușită în
integrarea socio -profesională este mai mare. Este important pentru persoanele cu deficiențe de
vedere să aibă conexiuni cu o varietate de rețele în vederea unei integrări socio -profesionale
eficiente.
Prin rețea se înțelege sistemul de relații definitorii ale unui grup de persoane,
componente sau evenimente privite într -un anumit context și la un moment dat (Miftode
2003).
În mod riguros, noțiunea de rețea se referă la totalitatea legăturilor st abilite între
oameni (Baechler 2006). Cu alte cuvinte, acest concept se referă la ideea că fiecare actor
social are legături directe și indirecte cu ceilalți indivizi din cadrul rețelei și care, la rândul lor,
vor interacționa cu alții (Gotea 2010). Astfel de rețele reflectă modele de comportament,
interacțiune și interpretare (Kulkarni 2012).
Construcția analitică a rețelelor sociale constă în observarea a două niveluri ale
acestora precum tranzacția (transaction) /schimbul între unitățile sociale și expec tanțele
(expectations), care se realizează între actorii sociali. Tranzacțiile se referă la tot ceea ce se

11
întâmplă în interiorul rețelelor, adică la schimburile de replici ale actorilor sociali și la indicii
limbajului non -verbal. În relațiile interperson ale, tranzacțiile sunt ghidate de așteptări
deoarece modelele relativ stabile ale tranzacției apar numai prin stabilirea unei structuri de
așteptare privind comportamentul actorilor în rețea (Fuhse 2009). Astfel, actorii sociali
acționează ținând cont de a șteptările, expectanțele celorlalți actori din rețea. Un exemplu în
acest sens poate fi faptul că societatea actuală nu are așteptări de la persoanele cu deficiențe
de vedere și astfel nici aceste persoane nu sunt motivate să participe în cadrul societății .
Putem afirma că, unde nu există așteptări nici performanțe nu vom avea.
Rețelele personale ale indivizilor constituie o resursă importantă pentru motivarea
acestora în realizarea unor schimbări în plan social și nu numai, dar și pentru identificarea
suportului social de care ar putea dispune (Gotea 2010). Cu toții știm că avem nevoie de
motivare, de un imbold din partea celorlalți aproape în tot ceea ce facem, dar gândindu -ne
strict la persoanele cu deficiențe de vedere, acestea au nevoie de mai multă st imulare și atenție
din partea celorlalți. Astfel, sprijinul din partea rețelelor personale are un impact deosebit
asupra stimei de sine a persoanelor cu dizabilități vizuale, dar și asupra dorinței lor de a se
integra.
În cadrul rețelelor personale se pot identifica o serie de zone de relaționare precum
rețeaua primară, rețeaua secundară și rețeaua de ajutor (Ponea 2009, Gotea 2010).
Rețeaua primară se referă la acea unitate de viață socială care grupează persoane care
se cunosc între ele și care prezintă legături de rudenie, prietenie, vecinătate sau muncă.
Această rețea este caracterizată prin relațiile care sunt de natură afectivă, au un caracter
dinamic și sunt reciproce (Brodeur și Rousseau 1984 apud Miftode 2003).
Rețeaua secundară semnifică acea form ă de reprezentare „ a instituțiilor sociale care au
o existență oficială, sunt structurate într -un mod precis, îndeplinesc funcții specifice și oferă
servicii particulare” (Miftode 2003: 198). În cadrul acestui tip de rețea se regăsesc câteva
însușiri speci fice precum: membrii rețelei sunt cei care întemeiază relațiile în funcție de
serviciile pe care le pot oferi sau pe care le pot primi, natura relațiilor este condiționată de
rolurile exercitate de indivizi, deosebit de importanți fiind factorii normativi și cei economici
(Ponea 2009).
Rețeaua de ajutor intervine în momentul în care apar cereri din partea clienților sau din
partea reprezentanților acestora. Prin intermediul acestei rețele se urmărește îmbunătățirea
condițiilor de viață ale persoanelor cu di zabilități care prezintă risc crescut de a fi
marginalizați, excluși sau discriminați. De asemenea, se urmărește sporirea răspândirii
informației, reducerea vulnerabilității și eficientizarea măsurilor practice ( Ponea 2009).

12
În urma evaluării rețelelor s ociale, s -a constatat faptul că identificare rețelelor sociale
are un impact semnificativ în ceea ce privește suportul material și social de care ar putea
beneficia un individ și totodată, poate conduce la identificarea unor relații semnificative și la
soluționarea unor probleme sociale (Hill 2002 apud Gotea 2010). În cazul persoanelor cu
deficiențe de vedere, rețelele sociale ar putea ajuta la soluționarea unor probleme cu care se
confruntă aceste persoane și anume accesul limitat la informații, la obiecte specifice
persoanelor cu dizabilități vizuale precum și lipsa aprecierii din partea celorlalți. În ceea ce
privește identificarea unor relații semnificative, comunitatea din care face parte persoana cu
deficiențe de vedere ar putea reprezenta o resursă se mnificativă în vederea satisfacerii
nevoilor enumerate mai sus.
Pentru ca fenomenul excluziunii persoanelor cu dizabilități să poată fi redus, conform
teoriei rețelelor, este indispensabilă identificarea rețelelor de origine (familie, grup de prieteni,
vecinătate) și de influență pentru client (cadru școlar, loc de muncă), ale rețelelor beneficiare
și ale rețelelor de ajutor și de intervenție în cadrul formal și cel informal (Ponea 2009). De
asemenea, foarte importantă considerăm a fi integrarea acestor persoane în rețelele
menționate mai sus, mai exact acceptarea de către membrii rețelei și recunoașterea lor ca parte
integrată în cadrul rețelei.
Există o discrepanță în ceea ce privește oportunitatea de acces la rețele sociale în
sensul că indivizii car e fac parte din clasa superioară au acces mai mare la persoanele de
contact (specializate) decât cei care fac parte din clasa de jos. Astfel, rețelele sociale
informale, dar redutabile se întâlnesc, de regulă, în rândul persoanelor care provin din clasa
superioară (Cornwell și Cornwell 2008). Acest lucru poate fi valabil și în cazul persoanelor
cu deficiențe de vedere prin prisma faptului că, dacă o astfel de persoană provine dintr -o clasă
inferioară atunci există posibilitatea ca aceasta să nu aibă acces la fel de mare precum o
persoană tot cu deficiențe de vedere, dar care face parte dintr -o clasă de mijloc sau superioară.
Ca o concluzie a aspectelor menționate mai sus privind teoria rețelelor, considerăm
foarte importante stabilirea și menținerea relații lor interumane, în cazul de față între
persoanele cu deficiențe de vedere și ceilalți. Acest lucru poate fi benefic persoanelor cu
dizabilități vizuale deoarece prin aceste relații ele pot dobândi mai multă încredere în propria
persoană, voință de a partic ipa în cadrul comunității din care fac parte.
2.3 Teoria interacționismului simbolic
La fel ca orice individ, persoanele cu deficiențe de vedere își formează o imagine
despre ele în funcție de părerile celorlalți și își modifică comportamentul pentru a fi în
concordanță cu așteptările celorlalți. Din păcate așteptările celorlalți nu sunt prea mari, iar

13
acest lucru se reflectă în comportamentul persoanelor cu dizabilități vizuale în sensul că
acestea la rândul lor sunt mai puțin motivate să se integreze în p lan socio -profesional. Așadar,
dacă percepția celorlalți despre persoanele cu deficiențe de vedere este că acestea sunt
incapabile să muncească, ele se vor vedea de asemenea neputincioase și nu vor încerca să se
mai angajeze. Putem afirma, că interacțiunea cu ceilalți indivizi poate determina persoanele
cu dizabilități vizuale să adopte anumite comportamente care vor avea impact asupra întregii
lor vieți.
Interacțiunea socială este definită ca fiind o situație în care actorul social își modifică
continuu co mportamentul datorită influențelor celor cu care interacționează (Turner 1988).
În contextul interacțiunii sociale, Mead a identificat două forme ale interacțiunii
sociale: interacțiunea non -simbolică și interacțiunea simbolică. În timp ce în interacțiunea
non-simbolică individul reacționează direct la gesturile sau acțiunile altui individ, în
interacționismul simbolic, indivizii interpretează gesturile și acțiunile celorlalți, adică le
analizează și apoi reacționează în funcție de sensul dat de interpretar e (Blumer 1969).
Gesturile unui individ pot fi văzute ca acțiuni ce determină un răspuns sau o reacție unui alt
individ (Ingoldsby, Smith și Miller 2004). Astfel, persoanele cu deficiențe de vedere care
încearcă să se integreze atât în plan social cât și î n plan profesional pot fi inhibate de opiniile
celor din jur. De exemplu, dacă o persoană cu dizabilități vizuale află care este percepția
angajatorilor despre aceste persoane va putea întâmpina dificultăți la angajare deoarece
încrederea în potențialul pe care îl are se diminuează. Așadar dacă persoana cu deficiențe de
vedere știe că nu este acceptată într -un mediu de cele mai multe ori renunță să mai încerce să
se integreze.
Specificitatea interacționismului simbolic constă în faptul că indivizii interpre tează sau
definesc acțiunile celorlalți în loc să reacționeze la acțiunile acestora. Astfel că, răspunsul lor
nu este unul direct acțiunilor întreprinse de ceilalți indivizi, bazându -se, totuși, pe semnificația
pe care ei o asociază diferitelor situații. Î n acest fel, interacțiunea dintre indivizi se realizează
sub influența simbolurilor și prin stabilirea semnificației acțiunilor celorlalți (Blumer 1969).
Pentru a înțelege mai bine interacționismul simbolic, au fost dezvoltate mai multe asumpții
care porne sc de la ideea că indivizii percep mediul înconjurător și se raportează la acesta prin
prisma simbolurilor cunoscute și învățate (Ingoldsby, Smith și Miller 2004).
O primă asumpție ar fi aceea că orice nou -născut este asocial, acest lucru însemnând
că aceș tia nu se nasc cu idei preconcepute despre cine sunt și mai degrabă ei își dezvoltă
aceste idei din interacțiunea cu ceilalți (Ingoldsby, Smith și Miller 2004). Un exemplu în
acest sens ar putea fi noțiunea de propriul eu în oglindă (looking -glass self), noțiune ce
pornește de la premisa că indivizii își formează o imagine despre sine în funcție de cum sunt

14
văzuți de ceilalți și în funcție de ceea ce cred ceilalți despre ei, ca apoi să își interiorizeze
aceste idei în conceptul lor despre sine (Cooley 1902 apud Leary și Tangney 2002). Pornind
de la această asumpție, persoanele cu deficiențe de vedere își formează o imagine despre ei
înșiși din interacțiunea cu persoanele cu care intră în contact și în funcție de cum sunt văzuți și
tratați de acestea. Acest aspect nu este neapărat unul pozitiv în sensul că de regulă astfel de
persoane sunt văzute și tratate ca fiind neputincioase și incapabile să fie independente. Acest
lucru poate determina persoanele cu deficiențe de vedere să interiorizeze aceste idei și c hiar să
adopte astfel de comportamente, ceea ce le poate afecta întreaga viață.
A doua asumpție este aceea că odată ce individul dezvoltă sentimentul de sine, acesta
îi va asigura motivația pentru comportamentul ulterior. Astfel că, indivizii vor reflecta
întotdeauna asupra a ceea ce ei experimentează și folosesc această experiență ca un ghid
pentru viitorul comportament (Ingoldsby, Smith și Miller 2004). Așa cum susține această
asumpție, comportamentul indivizilor este direct influențat de sentimentul, ima ginea față de
sine. La fel este și în cazul persoanelor cu deficiențe de vedere, care vor fi motivate spre
anumite comportamente în funcție de imaginea pe care și -au format -o despre ele și pe care au
acceptat -o, dar și în funcție de experiențele trăite. De exemplu, dacă o persoană cu deficiențe
de vedere are stimă de sine scăzută, aceasta va adopta un comportament pasiv față de viața
socială, de societate în general, evitând chiar și implicarea în activitățile pe care le -ar putea
desfășura ca persoană cu di zabilități.
O altă asumpție din cadrul teoriei interacționismului simbolic este faptul că indivizii
reacționează la ceva în funcție de ce semnificație dau ei acelui lucru. Astfel, oamenii trăiesc
într-un mediu simbolic și răspund la acțiunile celorlalți ba zându -se pe propria definiție a
simbolurilor (Ingoldsby, Smith și Miller 2004). De exemplu, dacă o persoană cu deficiențe de
vedere observă că nu este luată în seamă la locul de muncă de către colegi, ea poate interpreta
acest lucru ca fiind o respingere a celorlalți din cauza dizabilității pe care o are.
O ultimă asumpție este aceea că indivizii sunt influențați de societate, iar regulile și
valorile societății sunt învățate de aceștia prin interacțiunea de zi cu zi. Astfel, indivizii nu
sunt influențați d oar de conceptul lor despre sine, de valori, simboluri și de convingerile
familiilor lor, ei sunt influențați și de normele și valorile culturale ale societății din care fac
parte (Ingoldsby, Smith și Miller 2004). Astfel, dacă societatea nu este preocupat ă de situația
persoanelor cu deficiențe de vedere, nici acestea nu vor putea fi motivate să se integreze. În
prezent, societatea românească nu prezintă un interes acerb în ceea ce privește integrarea
socio -profesională a persoanelor cu dizabilități vizuale . Însă, spre deosebire de societatea
noastră, societățile dezvoltate prezintă un interes deosebit pentru aceste persoane ca și pentru
persoanele cu dizabilități în general. Putem oferi un exemplu în acest sens și anume faptul că

15
societățile dezvoltate ofer ă acestor persoane locuri de muncă adaptate nevoilor lor, le pun la
dispoziție obiecte specifice lor, iar statul plătește o mare parte din suma acestor obiecte pe
care persoanele cu deficiențe de vedere le utilizează atât în propria gospodărie cât și la lo cul
de muncă.
Putem concluziona că teoria interacționismului simbolic ne ajută să înțelegem mai
bine interacțiunea dintre indivizi, simbolurile pe care oamenii le asociază anumitor situații dar
și importanța și impactul acestora în viața de zi cu zi a pers oanelor cu deficiențe de vedere și
nu numai.
Fără aceste teorii, probabil, nu am ști ce impact pot avea stigmatizarea, relațiile și
interacțiunile dintre indivizi asupra tinerilor cu deficiențe de vedere în încercarea lor de a se
integra atât în plan soci al cât și în plan profesional.

16
Capitolul III: Politici sociale privind integrarea socio -profesională a pers oanelor cu
deficiențe de vedere

Gândindu -ne la persoanele cu dizabilități vizuale, politicile sociale pot reprezenta
soluția ideală pentru protecția socială și crearea bunăstării acestora. Considerăm că, în
societatea actuală, ar fi necesar să se pună accent pe elaborarea unor politici sociale care să
aibă ca finalitate integrarea socio -profesională a acestor persoane, adică să li se ofere sprijinul
de care au nevoie în vederea participării depline în cadrul societății.
Politicile sociale se referă la „activitățile desfășurate prin intermediul statului
(strategii, programe, proiecte, instituții, acțiuni, legislație), care influen țează bunăstarea
individului, familiei sau comunității într -o societate” (Preda 2002). O altă definiție a
conceptul de politică socială se referă la dezvoltarea unor strategii în vederea rezolvării
problemelor sociale prin intermediul intervenției politice (Kaufmann 2007 apud Preoteasa
2009).
Până în 1980, politicile sociale au fost elaborate și promovate doar la nivel
macrosocial. Acest lucru, însă, a dus la înstrăinarea statului de societatea civilă și astfel la
transformarea comunității într -un actor pas iv, separat de stat, de luarea deciziilor și
implementarea soluțiilor (Toma 2004).
După anul 1989, situația persoanelor cu dizabilități s -a îmbunătățit, dar în prezent nu
există o politică socială sistematică de integrare socio -profesională a persoanelor c u
dizabilități. Totuși, în acest sens, s -au realizat pași esențiali, mai ales în ultima perioadă, în
ceea ce privește domeniul legislativ și cel al strategiilor. Cu toate acestea, percepția asupra
persoanelor cu dizabilități rămâne de tip paternalist (Lăză rescu 2007). Astfel, referindu -ne la
tema acestei lucrări, persoanelor cu dizabilități vizuale le este limitată de multe ori libertatea
de autonomie, iar cei care le limit ează acest drept sunt: persoanele din jurul lor, mai ales
familia care îi vede pe nev ăzători ca fiind incapabili să se descurce singuri, manifestând acea
hiperprotecție parentală; angajatorii, care nu au curajul să angajeze astfel de persoane
deoarece consideră că nu sunt productivi; statul prin faptul că le oferă mai multe beneficii
decât servicii cu ajutorul cărora să se integreze.
Schimbarea factorilor sociali și economici din România a avut un impact puternic și
asupra persoanelor cu dizabilități. În conformitate cu cerințele Uniunii Europene, pentru
această categorie de persoane au fos t implementate o serie de politici sociale, care aveau drept
scop asistarea persoanelor cu dizabilități în vederea asigurării autonomiei lor, garantarea
participării active în comunitate a persoanelor cu diferite tipuri de deficiențe, prevenirea
incidenței (apariției) deficiențelor și a agravării efectelor lor, prevenirea și combaterea

17
barierelor sociale din calea persoanelor cu dizabilități și evitarea sau chiar înlăturarea oricăror
forme negative de discriminare împotriva persoanelor cu dizabilități (Gher guț 2011).
Cu toate că, în prezent, Uniunea Europeană a elaborat un sistem de protecție socială
foarte bun, există, totuși, un segment important al populației care se confruntă cu riscul
excluziunii sociale. În acest sens, Uniunea Europeană abordează, în p rincipal, trei direcții:
incluziunea socială, solidaritatea și ocuparea forței de muncă (Badea 2010). De asemenea,
putem pune în discuție bunăstarea în contextul politicilor sociale.
Accentuarea riscurilor sociale și a capacității limitate de intervenție a statului în
vederea soluționării problemelor sociale a dus la implicarea comunității în asigurarea
sprijinului și oferirea de servicii persoanelor cu dizabilități. Aceste activități au crescut în
intensitate odată cu tendințele de pe plan extern care prom ovau și apărau drepturile omului
dar și odată cu demersurile României de aderare la anumite fonduri internaționale precum
NATO și UE (Toma 2004).
Politicile sociale pentru persoanele cu dizabilități au ca obiective accesul la servicii,
promovarea egalizări i șanselor, integrarea pe piața muncii (Lăzărescu 2007) prin economia
socială, dar și incluziunea socială.
În 2003, Comisia Europeană împreună cu organizațiile preocupate de persoanele cu
dizabilități a organizat Anul European al Persoanelor cu Handicap, an ce avea ca scop să
evidențieze barierele și discriminările cu care se confruntă persoanele cu dizabilități.
Evidențierea acestor dificultăți avea ca scop la rândul ei sensibilizarea populației. Acest
eveniment a fost destinat nu doar statelor membre ale Uniunii europene, ci și țărilor care
candidau la aderarea în Uniunea Europeană, cum era și România (Toma 2004).
În România, procesul de incluziune socială se referă la acele măsuri și acțiuni din
domeniile protecției sociale, securității locuirii, ocupăr ii forței de muncă, sănătății, educației,
informării -comunicării, justiției și culturii, mobilității, toate fiind menite să combată
excluziunea socială (legea 47/2006 privind sistemul național de asistență socială, art 5, alin.
a). În general, incluziunea socială este percepută ca fiind o acțiune de răspuns al politicilor
sociale la situațiile de excluziune (Arpinte et al . 2008).
Incluziunea socială presupune ca o persoană, indiferent că are o dizabilitate sau nu, să
aibă acces la o locuință, la educație, la servicii medicale și nu în ultimul rând la un loc de
muncă. Dacă o persoană nu are un loc de muncă înseamnă că aceasta nu are acces la serviciile
medicale minime pe care societatea le oferă, nu are acces la o locuință corespunzătoare și la
resursele fin anciare de care are nevoie pentru întreținerea locuinței și nu are acces la educație,
ceea ce denotă excluziune socială. Astfel că, ocuparea forței de muncă reprezintă un obiectiv
important al politicilor Uniunii Europene (Badea 2010).

18
Persoanelor cu dizab ilități angajate cu contract individual de muncă trebuie să li se
ofere toate adaptările necesare în vederea înlăturării oricăror bariere, impedimente în
activitatea pe care ele o desfășoară (Toma 2004). De asemenea, agenții economici cu un
număr de cel pu țin 50 de angajați sunt obligați să încadreze cel puțin 4% persoane cu
dizabilități cu contract individual de muncă (legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind
protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap art. 78, alin.2). În plus, există și o
lege (legea nr. 76/2002) care stabilește anumite modalități de a stimula angajatorii să
încadreze persoane cu handicap pe piața muncii. Este greu de înțeles, însă, faptul că de cele
mai multe ori agenții economici nu fac acest lucru deși beneficiază d e o serie de facilități cum
ar fi reducerea impozitului sau chiar anumite sume de bani în funcție de numărul persoanelor
cu dizabilități angajate.
Așadar, principalul mod de a contribui la integrarea socială a grupurilor defavorizate îl
reprezintă integrar ea pe piața muncii a persoanelor care fac parte din aceste grupuri.
Încadrarea unei persoane pe piața muncii are consecințe pozitive asupra acesteia precum
creșterea stimei de sine, echilibru psihologic dat de certitudinea locului de muncă și de
asigurarea resurselor financiare necesare persoanei și familiei sale (Badea 2010). Astfel,
considerăm că este nevoie de intervenția unor politici sociale care să încurajeze persoanele cu
deficiențe de vedere să devină persoane active pe piața muncii, dar și agenții economici să
angajeze astfel de persoane.
Respectarea drepturilor omului reprezintă o valoare esențială, fiind împărtășită de
către toate societățile democratice și care face ca politicile sociale să se axeze, în principal, pe
integrarea persoanelor cu handicap, urmărind astfel, obiective (Lăzărescu 2007) precum
„eliminarea barierelor fizice și fiziologice, favorizarea accesului la educație și formare
profesională, sprijinirea integrării pe piața muncii și stimularea și facilitarea participării”
(CRIPS 2 005 apud Lăzărescu 2007: 822).
Dezvoltarea economiei sociale ar putea fi o soluție care să ducă la crearea de locuri de
muncă, la creșterea nivelului de angajare a persoanelor dezavantajate, precum și la
incluziunea și participarea socială a acestor persoane. Astfel că, sectorul economiei sociale
apare odată cu nevoia de a sprijini incluziunea socială și de a facilita accesul pe piața muncii
pentru persoanele dezavantajate dar și de a crea noi surse de locuri de muncă (Badea 2010).
Conceptul de econom ie socială se referă la setul de întreprinderi private care au
autonomie de decizie și libertate în ceea ce privește apartenența și care sunt create pentru a
răspunde nevoilor membrilor lor, prin intermediul pieței, prin producerea de bunuri și prin
furniz area de servicii, asigurări și suport financiar ( CIRIEC 2007). Beneficiarii acestor
întreprinderi sunt persoanele care aparțin unor grupuri dezavantajate precum persoanele cu

19
dizabilități, persoane fără calificare profesională, persoane care aparțin unor m inorități etnice
sau orice persoană care nu poate avea un loc de muncă (Badea 2010). În ceea ce privește
persoanele cu dizabilități vizuale, economia socială are rolul de a elimina principala problemă
cu care se confruntă aceste persoane și anume ocuparea forței de muncă. Încadrarea
persoanelor cu deficiențe de vedere pe piața muncii ar putea rezolva și o altă problemă cu care
acestea se confruntă: integrarea lor din punct de vedere social.
Desfășurarea activităților economice și creșterea eficienței aces teia nu implică doar
aspectele tehnico -economice, ele le includ și pe cele sociale, culturale, politice și religioase
(Vârjan 2005).
În cele ce urmează, vom aborda componenta socială a activității economice în
contextul politicilor sociale.
Principalele domenii pe care politicile sociale le au în viziune sunt sănătatea, educația,
pensiile, prestațiile pentru familii, alocațiile pentru șomaj, violența, delincvența (Vârjan
2005), dar, aici, ar trebui inclusă și protecția persoanelor cu dizabilități.
Econom ia socială reprezintă doar un sector al activității economice și a fost construită
cu scopul de a împărtăși valori care să nu aibă ca interes central principiul profitului, ci
satisfacerea nevoilor (Evans și Syrett 2007) fiecărui membru al societății, fie că este tânăr sau
bătrân, fie că este sau nu apt de muncă, fie că este sănătos sau bolnav (Vârjan 2005). Așadar,
economia socială are rol în omogenizarea populației în sectorul activității lucrative, incluzând
astfel și persoanele incapabile să muncească î n condiții normale și care au nevoie de anumite
adaptări. Putem oferi ca exemplu persoanele cu deficiențe de vedere care sunt, în fapt,
persoane cu nevoi speciale. Astfel că, pentru a desfășura activități lucrative, în mod autonom,
aceste persoane ar avea nevoie de adaptări atât la nivelul infrastructurii, cât și la locul de
muncă.
Economia socială reprezintă un factor aflat într -o continuă ascensiune și de asemenea,
extrem de important în economia generală a Europei (Evans și Syrett 2007), dar și în
dezvo ltarea societății ca întreg. Astfel, fiecare persoană va avea oportunitatea de a participa la
viața socială și mai presus de aceasta, va putea fi încadrată în muncă chiar dacă are o
dizabilitate sau nu.
În esență, economia socială este cea care creează no i locuri de muncă, asigură
integrarea pe piața muncii și implică cooperare, interdependență și participare activă a
beneficiarilor, având ca scop asigurarea bunăstării sociale a societății (Amin, Cameron și
Hudson 2002; Bouchard 2009). Încadrarea persoanel or cu deficiențe de vedere pe piața
muncii le asigura acestora un venit și o autonomie financiară deplină. Astfel, ele nu vor mai fi
dependente de beneficiile sociale primite de la stat.

20
Finalitatea economiei sociale constă în promovarea egalității, inclu ziunii și a unei
societăți mai democratice care să susțină justiția socială și egalitatea de șanse (Amin,
Cameron și Hudson 2002). Deși, persoanele cu deficiențe de vedere dispun de beneficii și
servicii sociale în vederea promovării incluziunii lor în soc ietate acestea sunt de cele mai
multe ori nu li se oferă oportunități egale.
O altă direcție înspre care se axează politicile sociale este cea a furnizării bunăstării
umane (welfare), dar care de multe ori eșuează să realizeze acest lucru. Astfel, bunăstar ea
implică egalitate, în sensul că toții membrii societății trebuie să aibă un anumit stoc de bunuri
și servicii minimal, decent (Iovițu 1997) indiferent de status -ul social al indivizilor.
De asemenea, politicile sociale urmăresc să întâmpine, implicit, nevoi ale indivizilor
precum nevoia de educa ție, sănătate și securitate socială (Blakemore și Griggs 2007). În acest
context al bunăstării, Pierson (1991, 1998) distinge 3 tipuri de bunăstare precum bunăstarea
socială (social welfare), bunăstarea economică (economic welfare) și bunăstarea de stat (state
welfare). În timp ce bunăstarea socială face referire la oferirea sau primirea bunăstării de către
un grup, bunăstare a economică se referă la acele f orme de bunăstare furnizate prin
mecanismele pieței sau p rin economia oficială. Când vorbim despre bunăstarea de stat, facem
referire la furnizarea bunăstării sociale manifestată prin intermediul statului (Preda 2002). De
exemplu, persoanelor cu deficiențe de vedere le sunt oferite atât prestații sociale cât și servicii
sociale.
O caracteristică importantă a statului bunăstării sociale constă în faptul că statul nu se
implică doar în ajutarea săracilor, ci și în a oferi anumite beneficii și a furniza servicii sociale
întregii populații sau numai anumitor grupuri sau indivizi (Iovițu 1997). Putem vorbi, astfel,
de implicarea statului bunăstării în furnizarea de beneficii și servicii persoanelor cu
dizabilități, respectiv persoanelor cu deficiențe de vedere.
În viziunea lui Barr (1998 apud Preda 2002), există trei probleme legate de conceptul
de stat al bunăstării. Prima problemă face referire la faptul că nu doar statul reprezintă sursa
bunăstării indivizilor, ci și piața care furnizează bunăstare prin veniturile primare ale
indivizilor și prin acumulările individu ale, asigurările individuale private și economiile
personale și bunăstarea voluntară în organizații voluntare sau în familie. O a doua problemă ar
fi aceea că există servicii și beneficii care satisfac nevoile indivizilor și care pot fi finanțate
sau produ se de sectorul privat (de exemplu, servicii medicale gratuite) și nu doar prin
intermediul statului (Preda 2002). Astfel că, nu se poate vorbi de statul bunăstării atâta timp
cât există și alte surse de furnizare a bunăstării. Spre exemplu, există ONG -uri și asociații
precum Asociația Pro Democrația București și Asociația Nevăzătorilor din România, care
furnizează anumite servicii, în cazul de față, persoanelor cu deficiențe de vedere.

21
Ultima problemă este legată de limitele statului bunăstării și anume fap tul că aceste
„granițe” nu sunt suficient de clar definite (Barr 1998 apud Preda 2002).
Deși, are și părți negative, statul bunăstării este determinat în baza a trei criterii
precum introducerea asigurărilor sociale, extinderea drepturilor și îndatoririlor cetățenești și
creșterea cheltuielilor sociale (Iovițu 1997). Aceste trei aspecte au o importanță deosebită în
sensul că au condus spre dezvoltare socială și creșterea bunăstării societății.
Concluzionând, putem afirma că implementarea unor politici soci ale care au ca scop
integrarea socio -profesională a persoanelor cu dizabilități vizuale ar crește rata acestor
persoane pe piața muncii. Prin aceste politici sociale populația ar putea fi mai bine informată
cu privire la potențialul persoanelor cu deficien țe de vedere și implicit nu ar mai marginaliza,
exclude aceste persoane din viața socială. Totodată, aceste politici sociale au menirea să
încurajeze persoanele cu dizabilități vizuale să participe activ la viața socială și profesională
pentru că aceste pe rsoane au, de obicei, o anumită reținere și teamă în încercarea de a se
integra în societate.

22
Capitolul IV: Factori care influențează integrarea socio -profesională a persoanelor
cu dizabilități vizuale

Integrarea socio -profesională a persoanelor cu deficiențe de vedere și a persoanelor cu
dizabilități în general reprezintă o necesitate la fel ca pentru orice alți indivizi din cadrul
societății. Este important pentru persoanele cu deficiențe de vedere să fie active atât în plan
social c ât și în plan profesional. Susținem acest lucru deoarece dizabilitatea în sine reprezintă
o barieră pentru aceste persoane, iar neintegrarea lor în societate poate avea consecințe grave
în plan relațional, material și emoțional.
Integrarea socio -profesiona lă presupune ca orice persoană să ocupe un loc cu drepturi
depline în societate și să fie pus în pozitia de salariat (Castel 2003). Întrucât și persoanele cu
dizabilități vizuale fac parte din societate, este normal ca acestor persoane să li se acorde
oportunități egale cu ale celorlalți indivizi ai societății în ceea ce privește încadrarea pe piața
muncii.
Integrarea persoanelor cu deficiențe de vedere poate fi măsurată atât prin numărul cât
și prin calitatea relațiilor pe care le a u cu alte persoane. I ntegrarea poate fi măsurată și de către
persoanele cu deficiențe vizuale printr -o evaluare proprie a modului în care ele se simt
integrate (Bruce, Harrow și Obolenskaya 2007) atât în plan social cât și în plan profesional.
Astfel, dacă o persoană cu deficienț e de vedere deține un capital social vast (familie, rețea de
prieteni și cunoștințe), șansa ca aceasta să se integreze social și profesional este mult mai
crescută, prin prisma faptului că există mai multă susținere pentru evoluția ei. De asemenea și
socie tatea are un rol important în vederea integrării acestor persoane din punct de vedere
socio -profesional (Schema 1).
Schema 1

FAMILIE
PRIETENI
CUNOȘTINȚE

SOCIETATE

TINERI CU DEFICIENȚE DE VEDERE
INTEGRARE SOCIO -PROFESIONALĂ

23
4.1 Încadrarea pe piața muncii
Procesul de integrare a persoanelor cu dizabilități presupune favorizarea accesului
acestora la educație, la un loc de muncă, la sănătate, la asistență socială, la planning familial
etc (Ponea 2009; Dellassoudas 2000). Pe de altă parte, integrarea persoanelor cu dizabilități
depinde într -o mare măsură și de factori precum vârsta persoanei la debutul deficienței de
vedere, atitudinea persoanei față de experiența de viață și de situația acesteia în general
(Langdell și Langdell 2011). Factorul esențial important care favorizează atât integrarea
socială, cât și cea profesională a persoanelor cu deficiențe de vedere îl reprezintă încadrarea
pe piața muncii a acestor persoane.
Așadar, persoanele cu dizabilități ar putea fi angajate atât în cadrul unor instituții
publice sau organizații non -guvernamentale, unde locurile de muncă să fie adaptate nevoilor
acestora, cât și în cadrul unor unități protejate care, de asemenea, să le asigure spații de lucru
special amenajate (Stoenescu, Teod orescu și Mihăescu 2003). De asemenea, guvernele ar
trebui să respecte principiul conform căruia „persoanele cu dizabilități trebuie să fie abilitate
de a-și exercita drepturile sociale în domeniul angajării în muncă, dispunând de oportunități
egale cu cei lalți concurenți de pe piața muncii, în vederea ocupării unor locuri de muncă bine
plătite” (Stanciu 2006: 77).
4.2 Opinia publică
Opinia publică poate reprezenta și ea un factor activ al integrării persoanelor cu
deficiențe de vedere, în sensul că exercit ă un impact important asupra interesului acestor
persoane de a se integra în societate.
Acest rol al opiniei publice, autoritate socială nelegiferată, se realizează printr -o
multitudine de funcții care vizează domeniul eticului, juridicului, politicului și cel al relațiilor
interumane. Indivizii și grupurile sociale își exprimă și comunică atitudinea, dar în același
timp își modifică atitudini prin solicitarea de manifestare a opiniilor, prin propunerea unor
modele atitudinale, prin sancționarea acestora ș i prin încurajarea adoptării unor acțiuni care să
corespundă expectanțelor opiniei publice (Smirnov 1981). Astfel, susținem că opinia publică
are un rol important în vederea integrării persoanelor cu deficiențe de vedere. Însă, pentru a
avea un impact poz itiv, considerăm că este necesară conștientizarea, dar și sensibilizarea
opiniei publice cu privire la capacitățile acestor persoane în ciuda dizabilității pe care o au.
4.3 Accesibilizarea mediului înconjurator
Un alt factor care ar putea favoriza integ rarea persoanelor cu deficiențe de vedere îl
reprezintă accesibilizarea mediului înconjurator în concordanță cu nevoile acestora.
Accesibilizarea mediului ar trebui să fie punctul de plecare în vederea integrării socio –
profesionale a persoanelor cu dizabil ități vizuale și este absolut necesară pentru ca aceste

24
persoane să poată deveni persoane autonome și nu dependente de alte persoane, așa cum se
întamplă în majoritatea cazurilor din prezent.
Accesibilizarea mediului înconjurător pentru persoanele cu diza bilități constă în
adaptarea infrastructurii, clădirilor publice și instituțiilor guvernamentale. Totodată, este
importantă și disponibilitatea informațiilor publice într -o formă accesibilă persoanelor cu
dizabilități (Stanciu 2006) și mai ales persoanelor cu deficiențe de vedere. Accesibilizarea
mediului fizic pentru persoanele cu deficiențe de vedere ar fi necesară nu numai în domeniul
public, ci și în clădirile și instituțiile private pentru că doar în acest mod aceste persoane și -ar
putea exercita auton omia deplină în societate.
Este important ca accesibilitatea să fie construită astfel încât să promoveze integrarea
și nu doar să rezolve anumite probleme tehnice. Pentru ca persoanele cu dizabilități să poată
participa pe deplin în cadrul societății, e ste necesar ca toate clădirile, infrastructura stradală,
serviciile, website -urile etc. să fie accesibile, adaptate lor (Ginnerup 2009). Această idee se
aplică mai ales în cazul persoanelor cu deficiențe de vedere pentru că dizabilitatea vizuală
determină mai multe constrângeri în ceea ce privește accesul la mediul fizic, informațional, iar
așa cum susține și autorul, mai sus, aceste nevoi trebuie satisfăcute.
4.4 Participarea la viața culturală
Pentru ca persoanele cu deficiențe de vedere să fie integrat e din punct de vedere social
este necesar ca acestea să fie încurajate să participe și la viața culturală, nu doar să fie
încadrate în muncă pentru că, deși, încadrarea acestora pe piața muncii poate implica și
integrarea socială, considerăm că acest lucru nu este de ajuns.
În vederea participării persoanelor cu dizabilități la viața culturală considerăm ca fiind
necesară oferirea de materiale și căi de răspândire a culturii, de exemplu prin utilizarea
tehnologiei electronice (Ginnerup 2009). Când vorbim de spre persoanele cu dizabilități
vizuale trebuie să menționăm că acestea întâmpină cele mai multe dificultăți în a lua contact
cu cultura. De exemplu, aceste persoane nu pot citi orice carte doresc pentru că nu toate
cărțile sunt transcrise în alfabetul Bra ille sau în format audio. În acest sens, tehnologia actuală
este din ce în ce mai folositoare persoanelor cu deficiențe de vedere pentru că în prezent
există softuri de calculatoare special create pentru ele, de exemplu soft -ul de citire ecran Jaws.
Cu aju torul acestui program nevăzătorii pot folosi calculatorul deoarece vocea sintetică citește
tot ce este pe ecran, persoana cu deficiență având nevoie doar de tastatură și unitate. Însă
pentru ca programul Jaws să redea ceea ce este scris pe ecran în limba r omână are nevoie de
un sintetizator vocal. Există, însă, și dezavantaje deoarece astfel de softuri și sintetizatoare
sunt foarte scumpe (Softul Jaws costă aproximativ 3.500 Ron, un sintetizator pornește de la
prețuri de 200 Ron și poate ajunge la 800 ron) , iar nevăzătorii nu își permit să le achiziționeze.

25
Există și un aparat portabil (Multilektor Sara) cu ajutorul căruia persoanele cu dizabilități
vizuale pot citi orice fel de documente, de la documente scrise (reviste, ziare, cărți) până la
documente dig itale, inclusiv e -mail-uri, dar care la fel este foarte scump (aproximativ 10.000
Ron) și nu este în limba română.
Persoanelor cu dizabilități ar trebui să li se ofere posibilitatea de a -și exploata
potențialul lor intelectual, creativ și artistic nu doa r pentru interesul propriu ci și pentru
îmbogățirea culturii în comunitatea din care fac parte (Rusu 1997). Astfel persoanele cu
deficiențe de vedere trebuie încurajate să desfășoare diferite activități culturale pe care le pot
realiza precum muzica, liter atura, sculptura, dar și activități recreative precum sportul,
călătoriile și chiar voluntariatul. Toate aceste aspecte enunțate mai sus pot facilita integrarea
socială a persoanelor cu deficiențe de vedere pentru că aceste activități implică, de regulă,
interacțiunea cu alte persoane, iar această interacțiune poate conduce spre stabilirea unor
relații benefice în special persoanelor cu dizabilități vizuale.
O altă modalitate de a favoriza integrarea persoanelor cu deficiențe de vedere în cadrul
societății ar putea fi acordarea unor servicii specifice de sprijin.
Înființarea și dezvoltarea de servicii de sprijin, precum furnizarea unor dispozitive de
asistare a instrumentelor și a echipamentelor ar putea spori nivelul de autonomie în viața de zi
cu zi (Rusu 1997) al persoanelor cu deficiențe de vedere. Alte servicii care pot fi acordate
persoanelor cu deficiențe de vedere și care pot facilita integrarea acestora atât din punct de
vedere social cât și profesional sunt: sprijin și consiliere de specialitate, fo rmare profesională.
Pentru a face posibilă integrarea persoanelor cu dizabilități atât în plan social cât și în
plan profesional trebuie să încercăm să fim mai toleranți, să promovăm egalitatea de șanse
pentru semenii noștri și participarea persoanelor cu dizabilități în ciuda faptului că aceștia par
să fie „altfel”, să respectăm dreptul la individualitate tuturor persoanelor cu care interacționăm
indiferent de diferențele existente (Ponea 2009). Această idee susținută de autoare este foarte
importantă în c azul persoanelor cu dizabilități vizuale deoarece oferindu -le oportunități egale
și încurajându -le să participe la viața socială și profesională, le oferim de fapt un drept pe care
acestea îl au și de asemenea le oferim șansa de a fi ca ceilalți.
Consideră m că integrarea socio -profesională a persoanelor cu deficiențe de vedere
depinde de un aspect deosebit de important, acesta fiind legat de mentalitatea indivizilor cu
privire la persoanele cu dizabilități vizuale. Mentalitatea de la nivelul societății actu ale nu este
una care tinde să accepte participarea persoanelor cu dizabilități vizuale la viața socială.
Astfel, primul pas în integrarea socio -profesională a acestor persoane este schimbarea
percepției și mentalității societății.

26
Societatea de astăzi este caracterizată de schimbări și solicitări crescute în ceea ce
privește competențele sociale, capacitatea de rezolvare a problemelor sociale, nevoia de
continuă actualizare a competen țelor, precum și capacitatea de a fi orientat spre schimbare și
flexibilitate. Astfel, societatea informa țională spre care ne îndreptăm influențează toate
persoanele, dar mai ales cele cu dizabilități. În acest sens, putem afirma că multe sarcini de
lucru, care erau efectuate anterior de către persoanele cu dizabilită ți, nu mai există datorită
evoluțiilor tehnologice și, în special, a utilizării calculatoarelor. Astfel că, multe persoane cu
dizabilități se simt nedorite și simt că nu au un loc pe piața muncii, în modul în care au avut
anterior (Backenroth 2001). De exe mplu, până la sfârșitul anilor ’90 un număr mare de
persoane cu deficiențe de vedere aveau un loc de muncă în fabrici de cartonaj, dar datorită
tehnologiei avansate nu a mai fost nevoie de aceste persoane. Astfel, aria locurilor de muncă
specifice acestor persoane se restrânge continuu, iar din ce în ce mai multe persoane cu
dizabilități vizuale rămân fără locuri de muncă.
Există însă și alte motive datorită cărora persoanele cu deficiențe de vedere întâmpină
dificultăți în integrarea socio -profesională. A stfel că, din păcate, atunci când vorbim despre
persoanele cu dizabilități vizuale, de cele mai multe ori, ne gandim automat la riscul
marginalizării, excluziunii și discriminării la care sunt supuse.
Trăim într -o societate în care marginalizarea și ex cluziunea socială apar din ce în ce
mai frecvent în toate mediile, fapt ce împiedică de multe ori bunul curs al societății. Susținem
acest lucru, făcând referire la persoanele cu deficiențe de vedere, în ideea că aceste două
fenomene au un impact negativ a supra vieții sociale asupra acestor persoane. Odată
marginalizate sau excluse, aceste persoane întâmpină dificultăți în exercitarea drepturilor.
4.5 Marginalizare și excluziune
Marginalizarea este un proces care se manifestă prin îndepărtarea anumitor gru puri,
temporar sau drastic, de la viața socială (Arpinte et al 2008), în timp ce excluziunea socială
presupune incapacitatea anumitor indivizi de a participa în mod normal la viața cotidiană și la
activitățile sociale (Zamfir, Preda și Dan 2004).
Neangajar ea în rândul persoanelor cu dizabilități continuă să reprezinte o problemă
socială, iar acest lucru se datorează faptului că aceste persoane întâmpină dificultăți în
asigurarea și menținerea locurilor de muncă. Aceste dificultăți sunt întâmpinate datorită
societății, care nu tratează aceste persoane ca fiind membrii productivi ai societății. În loc să
le ofere oportunități, societatea subutilizează persoanele cu dizabilități (Markel și Barclay
2009), neluând în seamă potențialul acestora. Persoanele cu defi ciențe de vedere sunt date la o
parte de către angajatori care le consideră ca fiind incapabile să producă ceva. Astfel,

27
marginalizarea și excluziunea pot reprezenta o cauză a neangajării acestor persoane. De multe
ori, atunci când sunt date la o parte, pe rsoanele cu deficiențe de vedere și nu numai au o
anumită reținere în a se angaja ulterior datorită experiențelor trăite și faptului că stiu că vor fi
respinse când vor mai încerca.
Excluziunea ocupațională este privită ca fiind „eșecul, respectiv incapaci tatea
sistemului de a promova integrarea economică a indivizilor/grupurilor, manifestată la nivelul
pieței muncii prin reducerea numărului de angajați, ca urmare a disponibilizărilor din
economie”. De asemenea, trebuie adăugată și incapacitatea persoanei d e a se integra/menține
în câmpul muncii sau incapacitatea pieței muncii de a integra și menține indivizii pe piață
(Stan 2004: 2). Cu alte cuvinte, putem spune că excluziunea socio -profesională poate fi
interpretată ca fiind un eșec al următoarelor sisteme :
o sistemul statului bunăstării (welfare state system), care promovează integrarea
socială;
o sistemul familiei și al comunității, care promovează integrarea interpersonală;
o piața forței de muncă, care promovează integrarea economică (Alden și Huw
1998)
O alt ă cauză a neangajării persoanelor cu dizabilități este autoexcluziunea. Underclass
este un concept care se referă la acele categorii de persoane care se autoexclud, adică nu
doresc să încerce să participe deplin în cadrul societății (Arpinte et al 2008). E xistă persoane
cu deficiențe de vedere care refuză să se angajeze sau să încerce acest lucru, preferând să se
descurce cu beneficiile sociale de care dispun. De aceea, considerăm că și statul încurajează,
oarecum, marginalizarea și excluziunea acestor pers oane prin acordarea mai multor beneficii
sociale decât servicii sociale. Prin acordarea de servicii sociale precum consiliere socială,
orientare profesională, statul ar putea încuraja participarea acestor persoane în cadrul
comunității și implicit eliminar ea sau cel puțin diminuarea excluziunii socio -profesionale.
Marginalizarea și excluziunea persoanelor cu dizabilități de pe piața muncii se
datorează de multe ori și faptului că statul nu se implică în desfășurarea unor programe de
sprijinire a acestor per soane, iar motivul principal pentru care statul nu face acest lucru este
costul ridicat pe care ar trebui să îl suporte (OECD 2003). Astfel, efectele excluziunii se
manifestă prin lipsa accesului la resurse (Rees Teresa 1998). Pornind de la aceste idei, pu tem
afirma că persoanele cu deficiențe de vedere nu se pot integra în plan profesional din cauza
resurselor limitate de care dispune statul. Spre deosebire de țara noastră, alte țări mai
dezvoltate sprijină persoanele cu dizabilități vizuale cu resurse fin anciare în vederea
achiziționării de obiecte și nu numai de care aceste persoane au nevoie atât la locul de muncă
cât și pentru viața personală. Spre exemplu, în unele țări, dacă o persoană cu deficiențe de

28
vedere are nevoie de un câine ghid, costul acestu ia este subvenționat în totalitate de statul
respectiv. Însă, în România acest lucru nu este posibil, iar costul unui astfel de câine ajunge
până la 10.000 €, ceea ce este aproape imposibil de achiziționat de către un nevăzător.
Deși, există acea nevoie d e coabitare (coexistență/conviețuire) socială la nivelul
indivizilor prin posibilitățile oferite de participarea socială prin muncă, multor persoane, mai
ales persoanelor cu dizabilități, nu le sunt oferite oportunități egale cu privire la participarea
lor pe piața muncii funcție de abilitățile, interesele și nevoile lor. Absența persoanelor cu
dizabilități din cadrul social (social setting) rezultă fie din eșecul acestora de a -și însuși o
identitate proprie și acceptarea dependenței de mediile ocazionale (familia, instituțiile, acte de
caritate), fie din marginalizarea și excluziunea manifestată de ceilalți (Dellassoudas 2000).
Piața forței de muncă ar trebui să elaboreze și să promoveze anumite principii care să
vizeze integrarea indivizilor, prin garantarea unor locuri de muncă corespunzătoare și prin
inserția pe piața muncii (Stan 2004) tuturor categoriilor de persoane, incluzând și persoanele
cu dizabilități vizuale. Implementarea și respectarea acestor principii ar putea avea un efect
benefic as upra acestor persoane, diminuând sau chiar eliminând, astfel, excluziunea socio –
profesională.
4.6 Discriminarea
În prezent, la fel ca și în trecut, societatea românească și nu numai se confruntă cu o
problemă ce devine tot mai acută, iar numărul persoanelo r afectate de această problemă
devine din ce în ce mai mare. Este vorba de discriminare, acțiune ce se practică împotriva
multor categorii de persoane.
Discriminarea reprezintă o acțiune dăunătoare îndreptată împotriva unor persoane,
având ca scop protejar ea unor relații de putere sau a unor privilegii (Feagin 2000 apud Luo et
al 2011). Acțiunile discriminatorii reprezintă, de fapt, răspunsul logic la atitudinile
discriminatorii (Martin 2011).
Deși, este adesea asociată cu prejudecă ți rasiale și etnice, discriminarea, de multe ori,
depășește cu mult această formă comună de practică. Astfel, există diverse categorii de
persoane care pot fi discriminate. Oamenii pot fi discriminați la locul de muncă dacă prezintă
o dizabilitate (Friedman 2009), dar și la ni velul familiei și comunității, astfel că, discriminarea
se manifestă în toate planurile vieții (Wood și Aggleton 2002). Aici, putem avea în vedere și
persoanele cu dizabilități vizuale, care datorită deficienței lor sunt excluse atât din viața
socială cât și din cea profesională. La baza acestei afirmații stă faptul că foarte puține
persoane cu deficiențe de vedere sunt încadrate pe piața muncii. Lipsa unui loc de muncă,
pentru o persoană cu deficiențe de vedere și nu numai poate avea ca efect primordial
excluziunea socială a acesteia.

29
În vederea susținerii afirmației de mai sus cu privire la numărul redus al persoanelor
cu deficiențe de vedere încadrate în muncă vom prezenta situația statistică la nivelul Județului
Sibiu care va arăta mai clar faptul că, în prezent, încadrarea pe piața muncii a acestor persoane
reprezintă o problemă serioasă.
Tabel 1. Numărul nevăzătorilor, pe grade de handicap, la nivelul județului Sibiu în
2012
Județul Total nevăzători
la sfârșitul
anului Total nevăzători
gradul I Total nevăzători
gradul II Total nevăzători
gradul III
Sibiu 1627 937 613 77
Sursa: Asociația Nevăzătorilor din Sibiu
Tabel 2. Numărul nevăzătorilor activi pe piața muncii, pe sexe și domenii de activitate,
la nivelul județului S ibiu în 2012
Județul Total nevăzători Cooperație
meșteșugărească Fizioterapie –
masaj Alte meserii
Sibiu Bărbați Femei Bărbați Femei Bărbați Femei Bărbați Femei
22 25 3 – 13 4 6 21
Sursa: Asociația Nevăzătorilor din Sibiu

Tabel 3. Numărul nevăzătorilor, pe grade de handicap, la nivelul județului Sibiu în
2009
Județul Total nevăzători
la sfârșitul
anului Total nevăzători
gradul I Total nevăzători
gradul II Total nevăzători
gradul III
Sibiu 2265 1110 1036 119
Sursa: Asociația Nevăzătorilor din Sibiu

Tabel 4. Numărul nevăzătorilor activi pe piața muncii, pe sexe și domenii de activitate,
la nivelul județului Sbiu în 2009
Județul Total nevăzători Cooperație
meșteșugărească Fizioterapie –
masaj Alte meserii
Sibiu Bărbați Femei Bărbați Femei Bărbați Femei Bărbați Femei
21 9 1 – 6 4 14 5
Sursa: Asociația Nevăzătorilor din Sibiu

30

Totuși, dacă facem o comparație a numărului de persoane cu deficiențe de vedere
active pe piața muncii în anul 2009 cu anul 2012 (vezi tabel nr. 2 și nr. 4) putem observa că
numărul acestor persoane a crescut. Cea mai semnificativă creștere se poate observa în rândul
femeilor, care de la un număr de 9 în 2009 a crescut la 25 în 2012, depășind astfel numărul
bărbaților cu deficiențe de vedere activi pe piața m uncii.
Evident, nu putem spune că cifrele sunt îmbucurătoare deoarece , încă, numărul
persoanelor cu dizabilități vizuale este mic având în vedere numărul total al persoanelor cu
deficiențe de vedere.
Comparând numărul total al persoanelor cu defciențe de vedere din Județul Sibiu din
anul 2009 cu numărul celor din 2012 (tabel nr. 1 și nr. 3) putem observa o scădere
semnificativă. O explicație ar fi că la sfârșitul anului 2011 au fost solicitate dosarele de
încadrare în handicap a persoanelor cu deficiențe d e vedere, iar la începutul anului 2012, în
urma reevaluării a fost retras un număr consistent de dosare.
Cei mai importanți factori discriminatorii, care au impact asupra vieții persoanelor cu
dizabilități și care le conduc viața, sunt reprezentați de factorii de mediu precum mediul fizic,
social și cel atitudinal ( Steinmeyer, WGLDPD si CRIPD 2003 ). Acest lucru poate fi valabil și
pentru persoanele cu deficiențe de vedere, întrucât acești factori le dezavantajează în mod
direct. De exemplu, mediul fizic dezavantajează aceste persoane prin prisma faptului că
societatea nu asigură o infrastructură (instituții, infrastructura stradală și accesul la căile de
transport) adaptată nevoilor lor, mediul social nu oferă suficiente oportunități pentru
persoanele cu deficiențe de vedere, cum ar fi acele oportunități de educație incluzivă sau acces
pe piața muncii. Astfel, lipsa de oportunități duce la un nivel educațional scăzut, la un nivel
redus al veniturilor și implicit la condiții de trai precare. În ceea ce pri vește mediul atitudinal,
putem afirma faptul că acesta exercită un impact semnificativ în încercarea persoanelor cu
deficiențe de vedere de a se integra atât în plan social, cât și în plan profesional. Astfel că, o
atitudine negativă din partea celorlalți indivizi din comunitate poate inhiba motivația
persoanelor cu deficiențe de vedere în procesul de integrare socio -profesională.
O formă de discriminare la locul de muncă a persoanelor cu dizabilități este
reprezentată de neadaptarea mediului fizic la nevoile acestora. Atunci când unei persoane cu
dizabilități îi este necesar un anumit nivel de adaptare a mediului fizic la locul de muncă,
angajatorul este cel care ar trebui să îi furnizeze cele necesare adaptării mediului în măsura în
care costurile sunt rezonabile pentru angajator. Eșecul în ceea ce privește furnizarea unui
anumit nivel de adaptare a locului de muncă pentru persoane le cu dizabilități, cum ar fi
procurarea unor echipamente speciale sau realizarea unor modificări mediului fizic de la locul

31
de muncă, constituie discriminarea persoanelor cu dizabilități prin neadaptarea locului de
muncă –„accomodation discrimination” (Si mmons 2000 ). De exemplu, o persoană cu
deficiențe de vedere care ar putea lucra într -un call center ar avea nevoie de un soft de citire
ecran cu sintetizator vocal, dar de cele mai multe ori angajatorii preferă să nu angajeze astfel
de persoane pentru că a r trebui să le asigure acest soft, iar dotarea calculatorului cu un astfel
de soft implică costuri ridicate.
Consecințele discriminării afectează atât relațiile interumane, cât și cele intergrupale.
Discriminarea nu este doar rezultatul stereotipurilor, ci este alimentată și de prejudecăți,
legitimând, astfel, gândirea stereotipă (Ivan 2008). Respingerea persoanelor cu dizabilități
vizuale de către cei care nu înțeleg natura dizabilității poate duce la incapacitatea persoanelor
cu deficiențe de vedere de a progresa din punct de vedere social (Scholl 1975).
Discriminarea la locul de muncă poate fi o consecință a lipsei de cunoaștere din partea
angajatorilor cu privire la suportul pe care l -ar putea oferi persoanelor cu deficiențe de vedere
pentru ca aceștia d in urmă să poată desfășura activități lucrative ca orice alți indivizi din
cadrul societății și astfel să poată deveni persoane independente.
Egalitatea de șansă pe piața muncii presupune ca o persoană să aibă acces
nediscriminatoriu la angajare, condiții de muncă care să respecte normele de securitate și
sănătate în muncă, consiliere profesională, calificare, perfecționare precum și la protecție
socială (Gheondea et al 2010). Beneficiarii acestui principiu al egalității de șansă ar trebui să
fie reprezenta ți de toții indivizii societății, incluzându -i, astfel și pe cei cu deficiențe de
vedere.
Aceste deziderate sunt, însă, frecvent încălcate (Gheondea et al 2010) sau ignorate mai
ales atunci când sunt aduse în discuție persoanele care sunt cel mai des supus e discriminării
(discriminarea în funcție de gen, etnie, religie, orientare sexuală, handicap etc), de exemplu
persoanele cu dizabilități vizuale.
Există situații în care indivizii sunt conștienți că sunt ținta discriminării (Nelson 2009),
ceea ce de cele mai multe ori îi determină să se automarginalizeze. Există un risc crescut ca
persoanele cu deficiențe de vedere să se automarginalizeze sau chiar să se izoleze pentru a nu
atrage atenția comunității asupra deficienței lor.
Un mediu ostil în care pot lucra persoanele cu dizabilități include diferite tratamente
aplicate de către colegii de muncă sau chiar de către șef. Aceste tratamente pot fi aplicate prin
referiri necorespunzătoare la invaliditate, discuții inconfortabile asupra impactului
dizabilității, p recum și refuzul de a lucra cu persoanele cu dizabilități sau chair excluderea
acestora de la evenimente sociale, întâlniri între personal și programe de formare profesională
(Weber 2007 apud Paludi, DeSouza și Dodd 2011). De exemplu, persoanele cu diza bilități

32
vizuale sunt tratate cu indiferență sau sunt chiar jignite doar pentru faptul că poartă ochelari
cu dioptrii mari, care au lentile foarte groase, ceea ce dă un aspect neplăcut al fizionomiei din
punctul de vedere al celorlalți.
În țările dezvoltate membrii societății au anumite așteptări de la persoanele cu
dizabilități. Aceștia susțin că persoanele cu dizabilități ar trebui să -și îndeplinească atât
rolurile pe care le au în comunitate cât și obligațiile care le revin în calitate de adulți (Cotter
2007). În ciuda așteptărilor din partea societății, persoanele cu deficiențe de vedere, în cazul
de față, nu își pot îndeplini întotdeauna aceste roluri și obligații, iar una dintre cauze o
reprezintă prezența dicriminării. A stfel că, discriminar ea la locul de muncă a persoanelor cu
deficiențe de vedere poate avea efecte negative asupra acestora precum scăderea
performanțelor și a motivației de a muncii, diminuarea stimei de sine, neintegrarea în
colectivul de muncă și chiar renunțarea la locul d e muncă. În ceea ce privește discriminarea în
plan social a persoanelor cu deficiențe de vedere, acestea pot dezvolta o reținere față de
persoanele din jurul lor, se pot învinovăți pentru dizabilitatea lor și se pot izola căutându -și
activități care nu nec esită relaționarea cu alte persoane. O consecință a izolării acestor
persoane poate fi dependența de beneficii sociale pentru că nedorind să interacționeze cu alte
persoane, persoanele cu deficiențe de vedere nu vor dori nici să își caute un loc de muncă
pentru a nu fi respinși de ceilalți.
În țara noastră, însă, membrii societății nu au așteptări de la persoanele cu dizabilități
vizuale, iar dacă acestea încearcă să se integreze în plan social și profesional de cele mai
multe ori sunt fie respinse fie jign ite. Acest lucru duce la imposibilitatea ca persoanele cu
deficiențe de vedere să își îndeplinească rolurile în comunitatea din care fac parte.

33
Capitolul V: Metodologia c ercet ării

În cele ce urmează voi prezenta metodologia cercetării, capitol ce cuprinde tema
cercetării, obiectivele și ipotezele cercetării, universul populației și eșantionare , analiza și
interpretarea datelor .
5.1 Tema cercetării : „Factorii care influențează i ntegrarea socio -profesională a
perso anelor cu deficiențe de vedere”
5.2 Obiective și ipoteze
Obiective:
1. Analiza relației persoanei cu deficiențe de vedere cu membrii familiei și grupul
de prieteni.
2. Surprinderea situației materiale familiei din care provin persoanele cu
deficiențe de vedere.
3. Identificarea accesului la mediul fizic al persoanelor cu dizabilități vizuale.
4. Analiza accesului la serviciile de orientare profesională și la obiectele
tiflotehnice pentru persoanele cu deficiențe de vedere.
5. Identifica rea accesului la informare legislativă și sprijinului acordat de
serviciile de asistență socială în integrarea profesională.
6. Surprinderea motivațiilor care stau la baza dependenței de beneficii sociale a
persoanelor cu deficiențe de vedere.
7. Analiza atitud inii agenților economici față de per soanele cu deficiențe de
vedere din perspectiva persoanelor cu deficiențe vizuale .
Ipoteze:
 Persoanele cu deficiențe de vedere care sunt susținute de către familie și grupul
de prieteni au o șansă mai mare de a se integra în plan social și profesional.
 Dacă persoana cu deficiențe de vedere provine dintr -un medi u familial cu
capital economic ș i social ridicat atunci integrarea socio -profesională a acesteia
va fi facilitată.
 Cu cât mediul fizic este mai adaptat nevoilor persoanelor cu dizabilități vizuale
cu atât crește șansa acestora de a se integra în plan socio -profesional.
 Accesul la servicii de orientare profesională și la obiecte tiflotehnice crește
probabilitatea angajării persoanelor cu deficiențe de vede re.
 Dacă persoanele cu deficiențe de vedere sunt informate din punct de vedere
legislativ atunci sunt sprijinite mai mult de către serviciile de asistență socială .

34
 Din perspectiva persoanelor cu deficiențe, dependența de beneficiile sociale
este cauzată d e lipsa oportunităților de muncă specifice acestora.
 Lipsa disponibilității agenților economici de a angaja persoane cu deficiențe de
vedere determină neintegrarea acestora pe piața muncii.
 Lipsa de cunoaștere a agenților economici cu privire la capacitat ea de muncă a
persoanelor cu deficiențe de vedere duce la discriminarea acestora privind
accesul pe piața muncii.
5.3 Universul populației și eșantionarea
Universul populației este reprezentat de totalitatea tinerilor cu deficiențe de vedere cu
vârsta cupr insă între 18 -40, care fac parte din Asociația Nevăzătorilor din Județul Sibiu.
Eșantionarea. Am ales un eșantion format din 12 subiecți din Județul Sibiu. Deoarece
populația nu este foarte extinsă, iar accesul este limitat eșantionarea este de tip neproba bilist
de disponibilitate
Motivul pentru care am ales acest grup țintă a fost falsa preocupare față de problema
integrării sociale și profesionale a persoanelor cu dizabilități vizuale, faptul că persoanele cu
deficiențe de vedere continuă să fie evitate și respinse atât în plan social, cât și în plan
profesional.
5.4 Definirea și operaționalizarea conceptelor
Definiții nominale
„Deficiența de vedere este inclusă în cadrul deficiențelor senzoriale și presupune
slăbirea parțială sau totală a nivelului de funcționalitate a analizatorilor vizuali. În acest fel,
este necesar să diferențiem două categorii de deficienți de vedere: perso anele cu deficiență
parțială de vedere -ambliopi și persoanele cu deficiență totală de vedere – orbi/nevăzători” (
Mitrofan și Mitrofan 1991: 104).
Integrarea socio -profesională presupune ca orice persoană să ocupe un loc cu drepturi
depline în societate și să fie pus în pozitia de salariat (Castel 2003).

Definiții operaționale
Deficiența de vedere este o deficiență senzorială și constă în diminuarea în diferite
grade (până la pierderea totală) a acuității vizuale la unul sau la ambii ochi, indiferent dac ă
este din naștere sau dobândită pe parcursul vieții.
Integrarea socio -profesională se referă la abilitatea persoanei cu deficiențe de vedere
de a interacționa și de a menține relații sociale cu ce ilalți indivizi din comunitate și de a ocupa
și menține un loc de muncă.

35
Structura operaționalizării. Dimensiuni. Variabile. Indicatori.
I. Dimensiunea familială
1. Relația cu membrii familiei
– timpul petrecut cu familia;
– discută probleme personale cu familia;
– are încredere în părinți;
– cere sfatul părinților;
– ține cont de sfaturile acestora;
– reprezintă un sprijin real;
– este sprijinit financiar;
– în copilărie părinții au fost hiperprotectori
– apar conflicte dese între persoana cu deficiențe de vedere și familie;
2. Capitalul economic al familiei/ Situația economică a fam iliei
– status -ul ocupațional al părinților;
– venitul familiei;
– venitul personal (în cazul în care subiecții locuiesc singuri)
– tipul de locuință;
– tipul de rezidență (dacă locuiește singur sau cu părinții);
– acces la obiecte tiflotehnice sau softuri speciale;
3. Capitalul social al familiei
– cunoștințe în rândul persoanelor care se confruntă cu aceeași problemă;
– susținere din partea prietenilor de familie;
II. Dimensiunea socială
1.Relația cu grupul de prieteni
– prieteni cu deficiențe
– timpul petrecut împreună;
– are încredere în prieteni;
– discută probleme personale;
– cere sfatul pri etenilor;
– îi oferă sprijin financiar sau de altă natură;
– activități desfășurate împreună cu prietenii;
– apar situații conflictuale între tinerii cu deficiențe de vedere și prieteni;
– dificultăți întâmpinate în integrarea socială
2. Relația cu comunitatea și implicarea acesteia
– iese singur în comunitate sau îi este teamă să iasă singur;

36
– îi place să iasă în public;
– intervenția serviciilor de asistență socială

III. Dimensiunea medicală
1. Caracteristicile deficienței
– Deficiență înnascută/dobandită;
– există posibilitatea de ameliorare a deficienței;
– urmează tratament;

IV. Dimensiunea profesională
1. Motivații care determină dependența de beneficii sociale
– lipsa calificării profesionale;
– lipsa sprijinului în alegerea unei profesii;
– lipsa informării cu privire la alegerea unei profesii;
– lipsa locurilor de muncă specifice persoanelor cu deficiențe de vedere;
– lipsa cunoașterii legislației cu privire la angajarea persoanelor cu dizabilități
vizuale;
– lipsa sprijinului în căutarea unei profesii;
– lipsa motivației în căutarea unui loc de muncă;
– lipsa mijloacelor de transport până la locul de muncă;
– locuri de muncă neadaptate
– nu este acceptat de către colectivul de muncă;
– lipsa abilităților sociale (anxietate socială);
2. Atitudinea agenților economici față de angajarea persoanelor cu deficiențe de
vedere din perspectiva persoanelor cu deficiențe de vedere
– nu sunt dispuși să angajeze persoane cu deficiențe de vedere;
– condiții în care ar angaja persoane cu deficiențe de vedere;
– consideră că persoanele cu deficiențe de vedere sunt neperformante/ineficiente;
– nu au încredere că se pot descurca singuri;
– consideră că persoanele cu deficiențe de vedere nu se pot integra în colectivul de la
locul de muncă.
– cunoaște legislația cu privire la angajarea persoanelor cu dizabilități;
– consideră că legislația sprijină sau nu persoanele cu deficiențe de vedere;

37
V. Dimensiunea fizică (Mediul fizic)
– accesul la instituții din punct de vedere fizic;
– accesul la mijloace d e transport;
– infrastructura stradală.

5.5 Metode și tehnici utilizate în cadrul cercetării . Metoda utilizată în cercetarea de
față a fost ancheta pe bază de interviu, iar interviul a fost de tip semi -structurat. Ca
instrument , am folosit un ghid de interv iu adresat tinerilor cu deficiențe de vedere (vezi Anexa
1).

5.6 Culegerea și prelucrarea datelor . În vederea culegerii datelor necesare cercetării
am aplicat interviuri la 12 subiecți care sunt membrii ai Asociației Nevăzătorilor din Județul
Sibiu. Pentru a aplica aceste interviuri, m -am deplasat în Cluj pentru 4 subiecți, iar restul
interviurilor le -am aplicat în Sibiu în mediul subiecților, mai exact la locuințele acestora.
Interviul a fost unul semistructurat și a fost realizat pe baza unui ghid de interviu.
Interviurile au fost înregistrate cu ajutorului unui reportofon, iar după procesul de
culegere a datelor, am transcris interviurile pentru a le putea analiza și interpreta.

5.7 Analiza și interpretarea datelor
Interviul a fost aplicat unui eșantion de 12 de persoane cu dizabil ități vizuale din
Județul Sibiu, iar analiza datelor a fost realiza tă prin metoda analizei de conținut.

Caracteristicile deficiențelor de vedere
Considerăm că este util să începem cu caracteristicile deficienței de vedere ale
subiecților pentru a avea o imagine cât mai clară despre gravitatea deficienței fiecărui subiect.
În acest mod observăm diferențele care apar între subiecți, în condițiile afectării parțiale sau
totale a acuității vizuale.
Din numărul total al subi ecților, 4 și -au pierdut total acuitatea vizuală. Ceilalți subiecți
mai au rest de vedere, însă, pe trei din ei nu îi mai ajută pentru că acuitatea vizuală a acestora
este foarte redusă. Apoi, din 12 subiecți 9 prezintă deficiențe de vedere înnăscută, iar 3 au
dobândit aceste deficiențe. Dintre cei cu deficiențe dobândite 2 subiecți prezintă deficiențe
datorită incubatorului , care le -a afectat vederea imediat după naștere . În ceea ce privește
ereditatea deficiențelor de vedere ale subiecților doar unul din 12 a moștenit deficiența de la
unul dintre părinți.

38
Din totalul de subiecți, 11 au afirmat că nu există nici o posibilitate de îmbunătățire a
calității vizuale, fie din ca uza tehnologiei care nu este atât de avansată la ora actuală , fie din
cauza costuril or ridicate, fapt care nu le oferă posibilitatea de a -și permite un tratament sau o
operaț ie. Totuși, dacă ne gândim mai bine, observăm că există posibilități de îmbunătățire a
calității vizuale, însă subiecții nu au resurse financiare suficiente. Deci, da că ar fi sprijiniți din
punct de vedere financiar, pentru unii dintre ei există posibilități de îmbunătățire a vederii.
Un subiect a spus că poartă ochelari, dar nu știe în ce măsură aceștia îi vor ameliora boala. În
consecință , majoritatea subiecților nu urmează un tratament, astfel că 2 subiecți urmează un
tratament pentru stagnarea bolii, unul folosește picături, iar celălalt poartă ochelari .
Relația cu familia
Pornind de la discuțiile cu privire la relația pe care o au persoanele cu deficiențe de
veder e cu familia majoritatea persoanelor intervievate, 10 subiecți din 12, susțin că au o
relație foarte bună și deschis ă, astfel că: „Relația mea cu mama este foarte bună, comunicăm
tot timpul, ne ajutăm reciproc în măsura în care putem” (C.A.R., m 33); „Eu co nsider că am
o relație deschisă cu părinții, adică până în momentul de față m -au înțeles și m -au susținut în
tot ceea ce am făcut” (N.L.M., f, 19). Au fost și 2 subiecți, însă, care au afirmat că relația lor
cu părinții nu este una chiar bună și că au exist at unele probleme. Unul dintre subiecți, spre
exemplu, este de părere că relația sa cu părinții s -a deteriorat pentru că părinții erau
supraprotectivi: „în famil iile în care sunt persoane cu dizabilități…părintii au tendința de a fi
mai protectivi, supraprotectivi chiar și astfel îngrădește libertatea persoanei cu dizabilitate ”
(T.Ș, m, 23), și pentru că acesta a vrut să devină independent: „trebuia să mă gândesc și eu
foarte realist că nu se poate să trăiesc o viața întreagă cu părintii (T.Ș, m, 23). În consecință,
observăm că relația persoanelor cu deficiente de vedere, în general, este una bună, bazată pe
comunicare, pe sprijin reciproc. Există și exceptii, unde t rebuie să adaugăm faptul că 2
subiecți au spus că au avut anumite probleme în ceea ce privește relația cu părinții. De
asemenea, trebuie menționat că aceștia nu mai locuiesc cu familia în prezent, ceea ce ne duce
cu gândul la faptul că subiecții au avut ambiția de a deveni independenți cu riscul ca relația
dintre ei și părinți să se deterioreze.
Referitor la tendința părinților de a fi supraprotectivi , cei mai mulți subiecți , mai exact
8 au răspuns că părinții lor i -au protejat și au avut grijă de ei, d ar nu într -un mod exagerat
(„au încercat să ma țină sub basmaua lor … încet încet m -au lăsat să explorez și să am
cunoștințe despre orice mă înconjoară și am ajuns să mă descurc singur”. M.G.C., m, 22 ).
Faptul că părinț ii nu au fost prea restrictivi a constituit un avantaj pentru subiecți, în sensul că
unii dintre ei, în prezent se descurcă singuri, fără a fi nevoiți să apeleze la părinti, mai ales î n
ceea ce priveste partea financiară . De exemplu, un subiect are chiar propria aface re, iar acest

39
lucru se datorează părinților care i -au oferit libertatea de care avea nevoie pentru o dezvoltare
optimă. Ceilalți 4 subiecți au spus că părinții lor au fost prea protectivi cu ei: „mama era
foarte protectoare în sensu că avea frica asta în ea nu cumva să fie și mai rau… dacă venea
vorba despre o tabară, o excursie întotdeauna îmi explica mama că totuși să nu ma duc”
(H.I., f, 35); „pentru mine nu a fost un lucru bun pentru că nu m -au lăsat să fac mai
nimic” (B.E.L, f, 26). Pentru unii dintre subiecți, faptul că părinții i -au protejat prea mult a
constituit o piedică în a deveni independenți: „deja intr -un mod în care nu îmi facea bine,
care cumva împiedica buna dezvoltare a mea” (T.Ș, m, 23). Unii subiecți au conștientizat că
protecția exagerată a părinților are consecințe negative asupra lor și este mai bine pentru ei să
fie cât mai autonomi. „nu o să fie ei mereu să mă ajute așa că a trebuit să -mi câștig
independența” (T.Ș, m, 23).
Prea multă grijă acordată de părinți tinerilor cu deficiențe de vedere îi poate face pe
aceștia să devi nă dependenți , să nu mai încerce să se integreze în plan profesional doar pentru
că părinții îi doresc lângă ei, le acordă mai multă atenție decât ar trebui și le satisfac toate
nevoile fără ca ei să depună niciun efort.
Întrebându -i pe subiecți dacă discută probleme personale cu părinții , majoritatea
subiecților au spus că discută astfel de probleme cu părinții, astfel că din 12 subiecți 3 au
afirmat că nu discută probleme personale cu părinții. Doi dintre ei discută numai cu
parten erul: „înto tdeauna cu soțul” (H.L., f, 35), iar unul preferă să nu discute cu nimeni și să
se descurce singuri: „eu mi le rezolv singur” (D.B.H., m, 35) . Subiecții care au afirmat că nu
își împărtășesc pro blemele personale cu părinții susțin că nu fac acest lucru nu pentru că nu
țin la părinții lor, ci pentru că vor să îi protejeze: „ca să -i protejez pe ai mei discut cu
prietenul meu” (B.F., f, 26). Un alt subiect ne spune: „mama este o fire foarte panicoasă, ea
se panichează mai rău ca mine și atunci … oarecum nu îi spun ei…o mai protejez” (H.I., f,
35). Astfel, se observă că deși tinerii cu deficiențe au anumite probleme preferă să își
protejeze părinții pentru că, spune un subiect, „mama săraca s -o necăjit cu mine că de aia
încerc să ii întorc binefacerile din copilarie” (D.B.H., m, 35). Iar ceilalți 9 subiecți discută
probleme personale cu părinții: „Discut în funcție de problemă cu oricare dintre ei” (M.G.C.,
m, 22); „Păi depinde de problemă uneori cu mama, alteori cu tata … dar până la urmă
amandoi ajung să afle despre ce e vorba” (N.L.M., f, 19). Din cei 9 subiecți 2 discută
problemele personale cu părinții, însă preferă să discute cu partenerul: „Da uneori, dar de
cele mai multe ori discut cu prietena mea” (C.A.R., m, 33). Trebuie să precizăm că majoritate
dintre cei care discută probleme personale cu părinții nu au un partener de viață.
Tot în discuția despre relația subiecților cu familia, toți au spus că relația lor este una
bazată pe încredere reciprocă: „Da e normal sa fie asa” (M.G.C., m, 22). Atunci când

40
subiecții au fost întrebați dacă cer sfaturi părinților și țin cont de acestea , 9 subiecți au răspuns
afirmativ și doar trei negativ: „nu prea pentru că am stat să spun 3 ani acasă și am stat doar
sub ascultarea lor și când am venit aici la facultate nu am mai dorit să iau în considerare
sfatul lor” (B.E.L., f, 26). Reacția pe care a avut -o acest subiect ar putea fi considerată
normală pentru că pornind de la hiperprotecția părinților, subiectul a dezvoltat o oarecare
respingere față de aceștia pentru faptul că nu îi acordau libertatea de care avea nevoie chiar și
în condițiile deficienței pe care o are. Un alt subiect a spus că lui îi este mai ușor să ceară
sfaturi de la frații săi pentru că: „ei sunt mai apropiați, din ac eeași generație cu mine” (T.Ș.,
m, 23). Ceilalți 9 subiecți primesc și țin cont de sfaturile părinților: „mi-au dat sugestii,
sfaturi” (N.L.M., f, 19); „Mă bazez foarte mult pe sfatul lor” (H.I., f, 35) pentru că sunt
îndrumați de către părinți în viața socială.
La întrebarea „Cu cine locuiesc?”, cei mai mulți subiecți au spus că nu mai locuiesc cu
părinții, astfel că din 12 subiecți, 4 locuiesc în familia de origine, fie sunt în școală, întrețin
familia ori au copil și se află în impas financiar. Ceilalți 8 subi ecți au viață independentă,
autonomă. În ceea ce privește timpul petrecut cu familia , indiferent că e de origine sau de
procre ere, majoritatea subiecților au afirmat că petrec destul de puțin timp, astfel că din 12
subiecți, unul singur a spus că petrece toată ziua cu părinții pentru că locuiește cu aceștia, iar
atât el, cât și părinții săi nu lucrează : „toată ziua … cu fata o jumatate de zi că pleacă la
școală” (H.L, f, 35). Restul subiecților petrec puțin timp cu familia, aceștia fiind departe de
famil ia lor. Există, însă, și o persoană care petrece puțin timp cu familia, el întreținând -o din
punct de vedere financiar: „eu plec dimineața la 8 la 9, vin la 12, plec la 2 și vin la 8, 9 seara
dacă nu și la 10” (D.B.H., m, 35).
În discuția despre sprijinul oferit de părinți subiecților , o mare parte din ei a u afirmat
că părinții îi susțin foarte mult și chiar dacă nu au resurse financiare suficiente, îi susțin pe
partea morală. Astfel, din 12 subiecți 8 au afirmat că sunt ajutați de părinți. De exemplu, un
subiect a spus: „mama m -a susținut mereu și mi -a ghidat pașii în viață” (C.A.R., m, 33) , un
alt subiect a răspuns că „părinții mei m -au susținut și în integr area la liceu pentru că până î n
clasa a VIII -a am studiat la Cluj, după care am decis să mă integrez într-un liceu de masă și
parintii m -au susținut în acest sens, iar acum când am început facultatea de asemenea sunt
alături de mine și consider că vor fi și pe viitor” (N.L.M., f, 19). Un alt exemplu, este un
subiect care a afirmat că încearcă să îsi prot ejeze mama, chiar dacă ea vrea să îl sprijine :
„mama și ea mă încurajează dar nu vorbesc foarte mult adică sunt lucruri care nu am cum să
i le explic, problemele mele emoționale pe la facultate prin dezamagiri și de multe ori mă
gândesc că mai de grabă s -ar măcina și ea” (M.E., f, 26). Pe de altă parte cei care au spus că
nu sunt susținuți de părinți au afirmat că nu doresc acest lucru și că doresc să nu mai depindă

41
de aceștia: „financiar cam tata vrea să mă susțină dar eu refuz întotdeauna pentru că îmi da u
seama că este important să învăț de pe acum să îmi iau viața în propriile mâini și să fac față
singură că pot să fac față și singură și vreau să le arăt si lor chestia asta” (B.E.L., f, 26). Tot
acest subiect spune , însă, că pe parte morală este susținut de tată, dar nu și de mamă: „mama
este o fire mai rece” . Un subiect ne -a răspuns că principalul suport pe care îl primește este din
partea fratelui său și nu din partea părinților: „cu fratele meu vorbesc mai mult ce -i drept și
mai apropiat de vârsta mă rog și cunoscând situația altfel întelege” (M.E., f, 26).
Referitor la conflictele existente între persoana cu deficiențe și familie , doar un subiect
a afirmat că mai există conflicte între el și familie, dar pe care nu le poate numi chiar
conflicte, ci m ici neînțelegeri: „uneori se mai supără ei când vreau să fac prea multe lucruri
și trebuie să lipsesc mai mult de acasă. Iși mai pun ei problema: dar cum o se te descurci, dar
ce o să faci, e cineva cu tine, i -al pe fratele tău, pleacă cu o prietenă” (N.L. M, f, 19). Există,
însă o excepție, un subiect a afirmat că nu a avut conflicte cu părinții legate de deficiența sa,
dar au existat între părinții săi : „Conflicte au existat între părinți …. pentru că mama când
mergeam pe stradă nu știa cum să mă conduc ă și tata tot spunea `când coboară fă -i și tu un
semn, ridică -i mâna sau strânge -o de mână ca să stie`…. și mama spunea că `simte`” (B.E.L.,
f, 26). În acest caz , mama subiectului nu era prea bine informată cu privire la modul în care
trebuie ghidată o p ersoană cu deficiențe de vedere, iar acest lucru provoca conflicte între cei
doi părinți. Toți ceilalți subiecți au spus că nu au existat și nu există conflicte chiar
dimpotrivă: „mama m -a susținut mereu și a fost înto tdeauna alături de mine chiar dacă eu
câteodată greșeam sau vedeam lucrurile puțin mai altfel ea m -a susținut și m -a ghidat să văd
lucrurile corect” (C.A.R., m, 33). Un alt subiect a spus că nu au existat conflicte: „niciodată
nu m -au făcut să simt că nu văd sau că o să fie un refuz din partea lor” (M.E., f, 26), însă a
simțit că tatăl ei era oarecum dezamăgit: „acum îmi dau seama ulterior că pe tata l -a afectat
mai tare … il vedeam că de fapt fiind bărbat o ia ca pe o nereușită dar nu s -a arătat…” (M.E.,
f, 26).
Capitalul economic al familiei
Primul aspect privind capitalul economic discutat cu subiecții a fost sprijinul financiar
acordat de părinți acestora . Observăm că 10 din 12 subiecți nu sunt susținuți în plan financiar
de către părinți pentru că nu doresc acest lucru: „adevărul e că nu prea vreau eu să apelez că
până la urmă m -au ținut cât m -au ținut în școală” (B.F., f, 26) sau pentru că părinții nu își
mai permit să îi susțină: „financiar mama nu are cum să mă ajute fiindcă și ea are venit
destul de mic mai ales de când a deced at tata nu -i este foarte bine” (M.E., f, 26). Unul din
subiecții care sunt susținuți financiar se află în școală și locuiește cu părinții, iar celălalt

42
primește sprijin financiar atunci când are nevoie: „încă mă mai ajută și financiar, dacă poate
uneori, c ând e nevoie” (H.L., f, 35).
În ceea ce privește situația economică a familiei subiecților , trebuie să precizăm că dat
fiind faptul că nu toți subiecții locuiesc împreună cu familia, vom aborda cazurile separat, pe
categorii: situația economică a celor car e locuiesc cu familia de origine (2 subiecți), apoi a
celor care locuiesc cu familia de procre ere (3 subiecți) și în cele din urmă a celor care locuiesc
singuri (3 subiecți) sau în cadrul unei uniuni consensuale (4 subiecți). Din cei 12 subiecți 2
locuiesc cu familia de origine, iar situația financiară a familiei celor doi este una relativ bună,
astfel că unul dintre subiecți împreună cu mama sa, pentru că tatăl a decedat, au un venit lunar
de aproximativ 1600 lei: „aproximativ vreo 11 milioane dar e destul eu ma descurc … mama
mea are venituri mici 500 de lei” (D.B.H., m, 35); iar familia celuilalt subiect, formată din
patru membrii, au un venit aproximativ de 3000 -4000 de lei/lună: „nu m -am interesat cât
caștigă părinții mei dar bănuiesc că în jur de 300 0-4000 lei” (N.L.M., f, 19). Trei din cei 12
subiecți locuiesc cu familia procreată, iar veniturile acestora sunt următoarele: unul dintre
subiecți are împreună cu soțul un venit de 3300 lei: „deci i -au în mână cam 1000 de lei plus
venitul care este dat p rin lege pentru handicap este 900 de lei și ceva … plus venitul soțului,
care este de 1400 de lei …deci noi nu putem să ne plângem că avem o viața grea din punct de
vedere financiar și nici din alte puncte de vedere” (H.I, f, 35); apoi este vorba despr e 2
subiecți care sunt căsătoriți și au un copil împreună, unde venitul este de 2200 lei lunar.
Veniturile celor 3 subiecți care locuiesc singuri au un venit de aproximativ 1000 lei lunar
fiecare, iar veniturile tinerilor care formează un cuplu consensual sunt următoarele: 2 dintre
acești subiecți au afirmat că au un venit de 1600 lei/lună împreună, iar ceilalți 2 subiecți, tot
uniți consensual au un venit de aproximativ 2000 de lei lunar. Toți subiecții au afirmat că
veniturile pe care le au sunt sume cu care se pot întreține, „Ne descurcăm nu ne plângem că
sunt alții care sunt mai rău poate” , spune un subiect (B.F., f, 26), „e destul, mă descurc” ,
spune alt subiect (D.B.H., m, 35). În legătură cu beneficiile sociale pe care tinerii cu
deficiențe de veder e le primesc, unul dintre subiecți a spus că nu statul este cel care trebuie să
îi ajute sau dacă tot se implică să îi ajute și altfel decât pe partea financiară: „Oricum noi nu
trebuie să așteptăm să primim de la stat..asta e părerea mea și trebuie să încercăm să lucrăm
și noi să ne câștigăm existența pe puterile proprii … poate că societatea nu ar trebui sa ne
ajute numai cu bani dar asta e o altă poveste” (N.L.M., f, 19).
Discutând despre tipul locuinței al subiecților, din 12 tineri intervievați 4 beneficiază
de locuințe sociale, protejate primite cu sprijinul Asociației Nevăzătorilor Sibiu, apoi 4
locuiesc în cămine studențești întrucât urmează o facultate, 2 subiecți au locuință proprie

43
(apartament cu 2 camere), iar în cele din urmă mai sunt 2 sub iecți care locuiesc cu părinții,
unul într -o garsonieră cu mama sa, iar celalalt la casă împreună cu părinții și fratele sau.
În ceea ce privește status -ul ocupațional al părinților , acesta diferă de la caz la caz:
„mama mea este cadru medical, asistentă medicală …tatăl meu a decedat” (C.A.R., m, 33);
„mama mea e pensionară, iar tata a decedat” (M.E., f, 26); „mama mea este plecată și tatăl
meu pleacă și el în străinatate lucrează acolo ce se cere și in funcție de ce știu să facă” (B.F.,
f, 26); „Se ocup ă cu agricultura ambii părinți” (M.G.C., m, 22); „Păi mama o lucrat la
Retezat toată viața 34 de ani la operator CIF, punea placuțele pe circulare și tata meu o fost
sofer pe camion…” (D.B.H., m, 35), iar în prezent mama sa este pensionară, iar tatăl a
decedat; „Mama lucrează la Cec Bank, este funcționară bancar, iar tata lucrează la
jandarmi” (N.L.M., f, 19); „Ea a lucrat la fabrica de îmbuteliat clor … după aceea și -a
schimbat locul de muncă având o muncă și mai gre a la o fabrică de desfăcut trans form atoare
și cabluri… El acuma este în pensie, nu mai lucrează. A fost sofer, apoi a lucrat în străinatate
cațiva ani…” , iar acum „amandoi sunt în pensie” (H.I., f, 35); „mama este în pensie de boală
din cauza vederii, iar tata nu știu nimic despre el” (M.D., f, 23); „tatăl meu este mort, iar
mama mea este pensionară” (H.L., f, 35); „tatăl meu a fost poștaș, mama a lucrat la
grădiniță” (H.M., m, 40), iar acum sunt pensionari; „mama la ora actuală este șomeră …iar
tata este lăcătuș mecanic și mai lucrează pe lângă slujbă la o curte, are grijă de curte, o
curăță” (B.E.L., f, 26); „Tatăl meu a fost tâmplar timp de 25 de ani, mama croitoreasă, dar
acum din păcate sunt pensionari de boală” (T.Ș., m, 23) .
Capitalul social al familiei și al subiecților
În discu țiile cu subiecții cu privire la suportul oferit de prietenii de familie am constat
că jumătate din numărul total al subiecților nu sunt susținuți de prietenii de familie din diverse
motive: „nu le prea pasă” (M.E., f, 26); „Prieteni de familie nu pentru f aptul că eu am fost
plecat de tânăr de acasă” (M.G.C., m, 22); „Nu financiar nu pentru că așa sunt în zilele
noastre banii sunt puțini și necesitățile mari” (H.L., f, 35). Pe de altă parte ceilalți 6 subiecți
au afirmat că sunt susținuți, dar mai mult în p lan moral: „ei mă susțin au fost alături de
mine… m -au și ajutat” (C.A.R., m, 33); „am multe discuții și cu prietenii noștri de familie …
vorbim despre orice și pot să spun că ei chiar mă admiră” (N.L.M., f, 19); „cel puțin pe mine
prietenii de familie pe care îi avem mă susțin și sunt de acord cu deciziile pe care eu le iau și
mă încurajează foarte mult” (B.E.L, f, 26). Un alt subiect ne spune că este ajutat de prietenii
de familie atunci când vrea să ajungă în anumite locuri: „mai mult ne susțin dacă ne întâlnim
să ne ducă undeva cu mașina, altfel nu” (T.Ș., m, 23).
O altă întrebare pe care am adresat -o subiecților a fost dacă aceștia au cunoștințe în
rândul persoanelor care se confruntă cu aceeași problemă , adică persoane cu deficiențe de

44
vedere. La această întrebare toți subiecții au răspuns afirmativ: „Îți dai seama că terminând
un liceu cu deficienți de vedere am o gramadă” ( M.E., f, 26); „ Am foarte multe cunoștiințe cu
aceeași problemă” (H.I., f, 35), însă 6 subiecți au spus că persoane le cu deficiențe de vedere
pe care le cunosc sunt mai mult decât cunoștințe, le sunt chiar prieteni: „Mulți prieteni din
școala, mulți prieteni, prietene care au aceeași problemă ca mine” (C.A.R., m, 33); „Având
în vedere că am terminat ciclul gimnazial la Cluj îți dai seama că am avut colegi nevăzători,
colegi cu care în continuare păstrez legătura, mie nu îmi place să uit de unde am plecat chiar
dacă am venit la Sibiu” (N.L.M., f, 19). Este normal ca subiecții să aibă cunoștințe și chiar
prieteni în rându l persoanelor cu deficiențe de vedere pentru că aceștia fie au studiile făcute în
școli speciale, fie lucrează sau au lucrat într -un mediu cu oameni cu deficiențe de vedere.
Relația cu grupul de prieteni
În continuare am fost interesați să aflăm dacă tiner ii cu deficiențe de vedere au mai
mulți prieteni din rândul celor care se confruntă cu acelea și deficiențe . Astfel, din 12 subiecți
3 au afirmat că au mai mulți prieteni în rândul celor fără probleme de vedere: „Fără probleme
cei mai mulți” (M.G.C., m, 22); „Cred că am mai mulți prieteni care văd … oricum prietenii
care nu văd mă înțeleg pentru că avem o problema comună, însa și prietenii care văd mă
înțeleg poate că nu la același nivel” (N.L.M., f, 19). Faptul că aceștia sunt studenți exp lică de
ce au mai mulți prieteni fără deficiențe de vedere. Patru dintre subiecți au spus că au atât
prieteni în rândul celor cu deficiențe vizuale, cât și în rândul celor fără probleme: „și și…nu
am făcut nici o dată recensământul lor, dar eu zic că tu ca persoană trebuie să te integrezi
unde te duci tu, dacă te acceptă e bine, dacă nu e problema lor, dar trebuie să ai și și …eu în
principiu în grupul unde sunt persoane cu deficiență mă simt mult mai relaxată pentru că
nimeni nu se uită la mine cu mira re, pentru că daca te duci intr -un cerc unde sunt oameni
care se consideră perfect sănătoși și fără probleme, ei sunt mai problematici, tot se găsește
unu care să găsească ceva să comenteze sau să nu te accepte” (H.I., f, 35), „Am și priteni cu
deficiențe și prieteni fără deficiențe” (H.L., f, 35). Aceste persoane locuiesc cu membrii
familiei care nu au deficiență de vedere, ceea ce a constituit un avantaj în stabilirea de relații
sociale dintre subiecți și persoanele cu și fără deficiență de vedere. Cinci dintre subiecți au
spus că cei mai mulți prieteni pe care îi au sunt persoane cu deficiențe de vedere:
„Majoritatea au probleme” (M.D., f, 23), „mai mulți care au pentru că vorba aceea cin’ se
aseamană se adună” (B.E.L., f, 26). Punctul comun pe care îl au cei 5 subiecți este faptul că
locuiesc într -un mediu departe de familie , dar întru -un final depinde de fiecare în ce mediu
social se integrează, iar aceștia au ales să își apropie persoane asemănătoare lor.
Referitor la relația pe care o au tinerii cu deficiențe de vedere cu prietenii , majoritatea
din cei 12 subiecți, mai exact 11 au spus că au o relație normală, bună cu prietenii și în cadrul

45
căreia oferă și li se acordă sfaturi: „Mă consider o persoană prietenoasă și chiar îmi place să
am mulți priete ni, consider că după familie prietenii sunt foarte importanți. Am o relație
bună, îmi cer și ei sfaturi, le cer și eu sfaturi..” (N.L.M., f, 19); „Le cer sfaturi, mă consult cu
ei, la mine comunicarea este importantă indiferent în ce situație ești” (H.I., f, 35); „Foarte
bună și cu unii și cu alții” (H.L., f, 35), adică și cu prietenii cu deficiențe și cu cei fără
deficiențe; „este o relație bună” (B.E.L., f, 26) spune un subiect, dar susține în același timp
că nu cere sfaturi oricui: „nu tuturor pentru că nu pot să spun că toți prietenii pe care îi am
eu sunt cei mai buni pentru că i -am ales așa in functie de clasamentul pe care mi l -am fixat eu
și criteriile după care m -am luat cam care ar fi prietenii care sunt cei mai buni. Iar unul
dintre criterii este de a mă accepta asa cum sunt eu cu toate defectele mele și tot ce am eu
bun și rău” (B.E.L., f, 26); „Am două, trei persoane care întradevăr pot să zic că, cred la
orice moment sunt acolo” (M.E., f, 26). Un alt subiect a spus: „Avem o relație normală n -am
simțit niciodată diferența, poate atunci când am fost mic atunci când am fost toți foarte mici
să spun așa, purtam ochelari mi se mai spunea aragaz cu patru ochi și chestii din acestea,
dar altfel de probleme n -am avut. Alte probleme n -am avut, prietenii m ei au fost foarte de
treabă” (C.A .R., m, 33). Referitor la discuția de mai sus , unul din cei 12 ne -a afirmat că nu
are mulți prieteni, iar din cele spuse observăm că relația nu este una foarte apropiată ,
explicația poate fi timpul petrecut doar în mediul f amilial : „… O saptămână acuma vara că
pleacă ei sau plecăm noi la țară, dacă nu tot timpul…nu am prieteni prea mulți … Eu vreau
să-i ajut cât pot, dar ei nu mă ajută pe mine … sf aturi nu prea pot să le cer ” (H.M., m, 40).
De asemenea , relațiile pe care le au cei 11 subiecți cu prietenii se bazează pe încredere și
sprijin reciproc: „Da am încredere” (M.D., f, 23); „consider că mulți oameni trebuie
răsplătiți cu încredere și obișnuiesc să am încredere în oameni” (N.L.M., f, 19); „ne ajutăm
reciproc dacă este cazul” (C.A.R., m, 33); „Întodeauna ofer încredere la prima întalnire
prefer să ofer și să fiu înșelat de încrederea lor decât să nu ofer și ca să mi se reproșeze
ulterior că nu am oferit încredere și că de fapt de aia nu nu ne -am înțeles” (M.G.C ., m, 22).
Toți acești subiecți (11) au în comun faptul că sunt implicați în activități sociale.
Întrebându -i cât timp petrec cu prietenii și ce activități desfășoară împreună cu ei ,
majoritatea subiecților, 10 din 12 intervievați, au afirmat că nu prea au timp de prieteni .
Răspunsurile subiecților au fost împărțite în ceea ce privește activită țile pe care le desfășoară :
„În ultimul timp foarte puțin având în vedere faptul că lucrez să spun așa doar weekend -urile
le petrecem împreună, dar în timpul săptaman ii mai putin eventual vorbim pe internet … De
multe ori mergem la teatru sau ieșim în aer liber, în oraș, pe terasă vara” (C.A.R., m, 33); „o
oră, două pe saptamană … pai mai mergem la popice la concursuri” (D.B.H., m, 35);
„Foarte puțin timp … acuma , mai nou având în vedere că fac parte din Asociația

46
Nevăzătorilor facem foarte multe activitati legate de Asociație…participăm la concursuri,
ieșim la câte o terasa, la câte o masă, la 1 mai, la 8 martie. Avem interese comune și
încercam să facem și cât e un spectacol, unii dintre noi cântam, alții recită, fiecare ce poate că
noi nevăzătorii avem așa un hobby, ori muzică, ori poezie, teatru și nu stiu
probabil…Dumnezeu îți ia ceva și îți dă altceva” (H.I., f, 35). Este de înțeles că cei 10 subiecți
nu p rea au timp de prieteni având în vedere faptul că aceștia sunt implicați în diferite
activități: unii dintre ei lucrează, unii sunt studenți, iar unii sunt implicați în activități
competiționale (concursuri de popice). De aici reiese faptul că cei mai mulț i subiecți sunt
activi în ceea ce privește participarea la viața socială și cea profesională. Se observă că, deși
nu prea au timp, tinerii cu deficiențe de vedere încearcă, în timpul liber, să petreacă timp și cu
prietenii. Un caz mai special este un subi ect care ne afirmă că nu petrece mult timp cu
prietenii nu doar pentru că nu are timp ci și pentru că: „sunt mai introvertită de felul meu, nu
sunt foarte sociabilă și nu merg prin baruri, prin cluburi, îmi plac lucrurile mai liniștite, mai
retro” (M.E., f , 26). Subiectul de față preferă să își petreacă timpul în activități ce nu implică
relaționarea cu alte persoane: „una la mână poate că o să pară ca un fel de scuză, dar am și
foarte mult de învățat și de citit în general la litere și îmi și place să citesc și atunci prefer să
fac sacrificiul acesta și am prietenii care întradevăr mă înțeleg și mă încurajează să citesc”
(M.E., f, 26). Unul din subiecți nu ne -a răspuns cât timp petrece cu prietenii însă a spus: „Eu
încerc să nu îmi neglijez prietenii ș i spre exemplu cu prietenii din liceu care au plecat în alte
orașe la facultate, când vin ne întâlnim la o cafea, la o poveste, ieșim la dans undeva și
povestim experiențele prin care trecem și ne facem planuri de viitor… iar de 2 ani particip și
la o ta bară internațională îi zice ICC (International Camp of Computers and
Communication) și este pentru persoane cu deficiențe de vedere. Acolo în principiu învățăm
despre cum se dezvoltă tehnologia și ce avantaje avem noi referitor la asta, de asemenea ne
dezvoltăm și capacitățile de comunicare … acolo am întâlnit mulți oameni și mi -am făcut
mulți prieteni și din alte culturi, alte medii cu care mai păstrez legătura pe internet” (N.L.M.,
f, 19). Faptul că subiectul este integrat din punct de vedere social se datorează în mare parte
părinților care au susținut -o în stabilirea relațiilor sociale, integrând -o la un liceu de masă:
„Oricum părinții mei m -au susținut și în integrarea la liceu pentru că până în clasa a VIII -a
am studiat la Cluj, după care am decis să mă integrez într -un liceu de masă și părinții chiar
mi-au sugerat și m -au susținut în acest sens” (N.L.M., f, 19)
Subiecții au fost întrebați dacă discută probleme personale cu prietenii , întrebare la
care răspunsuril e au fost împărțite. Cinci subiecți di n 12 au spus că nu discută problemele
personale cu prietenii: „personale numai cu soțul” (H.L., f, 35); „niciodată” (D.B.H., m, 35);
„Nu pentru că nu a m prieteni prea mulți” (H.M., m, 40). Din cei 5 subiecți 3 trăiesc în

47
mediul familial cea mai mare parte a timpului, unul relaționează foarte puțin timp cu prietenii:
„prietenii sunt așa de duminică, nu trebuie să știe ei prea multe” (D.B.H., m, 35), iar unul
preferă să -și dedice timpul activităților școlare: „…îmi și plac e să citesc și atunci prefer să fac
sacrificiul acesta…” (M.E., f, 26). Ceilalți subiecți, însă, au afirmat că discută despre
problemele personale cu prietenii în funcție de cadrul de prieteni : „Depinde cât de
persoanele, dar în principiu de ce nu, deci chiar vorbesc și discut, nu este niciun fel de
problemă mai ales că sunt de aceeași vârstă” (T.Ș., m, 23); „Doar cu cei mai buni, deci nu
discut cu oricine” (B.E.L., f, 26); „Povestesc cu prietenii mei despre orice subiect … chiar și
despre problemele pe rsonale. La fel și ei îmi povestesc și încercăm ca împreună să depășim
orice problemă sau să râdem, să facem glume, eu chiar sunt foarte mulțumiță de relația pe
care o am cu prietenii și în continuare vreau să îmi fac prieteni adevarați care să mă
înțeleag ă și cu care să pot discuta orice” (N.L.M., f, 19). Explicația pentru faptul că cei 7
subiecți discută probleme personale cu prietenii este relația deschisă pe care aceștia o au cu
părinții și mediul în care își desfășoară activitățile (facultate, servici) .
În discuțiile cu subiecții despre existența unor eventuale conflicte între ei și prieteni cu
privire la deficiența lor de vedere, am aflat că niciun subiect nu s -a confruntat cu o astfel de
situație : (B.F., f, 26); „Niciodată pentru că am reușit să mă ad aptez și … pentru mine e zero
faptul că nu văd” (M.G.C, m, 22); „nu că nu au de ce că eu nu mă expun eu stau acolo în
banca mea” (D.B.H., m, 35); „Din câte îmi aduc eu aminte niciodată nu m -am certat cu un
prieten sau o prietenă din cauza acestui lucru p entru ca fiind mai ales de vârste apropiate și
pentru că eu de multe ori eu știu să transmit prin cuvinte ceeea ce gândesc sau lucrurile de
care am nevoie nu am avut niciodată probleme în acest sens, din contră chiar mă ajuta foarte
mult și chiar mă simt r ăsfățată în mijlocul prietenilor” (N.L.M., f, 19); „Nu, deci având în
vedere că suntem toți așa, noi chiar râdem câteodată de situație … chiar încercăm să facem
haz de necaz, dar sunt foarte, foarte puține cazuri când noi vorbim despre boală … în rest nu
discutăm pentru că noi nu considerăm că este o necesitate să discutam și să te tot lamentezi la
boala pe care o ai și să gasim alte subiecte mai interesante” (H.I., f, 35). În mod normal un
prieten este acea persoană care te acceptă așa cum ești, după c um a spus unul dintre subiecți:
„Nu pentru că prima condiție spun eu între niște prieteni este să se accepte exact așa cum
sunt” .
În ceea ce privește sprijinul (financiar sau de altă natură) oferit de prieteni tinerilor cu
deficiențe de vedere , majoritatea subiecților intervievați au spus că beneficiază de sprijin din
partea prietenil or, astfel că din 12 subiecți, 9 au răspuns afirmativ, însă dintre aceștia 7 au
spus că nu au beneficiat de sprijin financiar, fie pentru că nu au dorit, fie pentru că nu au av ut
nevoie: „De obicei nu prea, pentru alt sprijin da ți -am spus …. comunicăm, îmi spun

48
problemele lor le spun pe ale mele îi ajut cu ce pot cu un sfat, dar eu sunt genul de persoană
care nu prea îmi place să apelez mă refer când vine vorba din punct de v edere financiar la
nimeni, adică eu ți -am zis și la părinții mei apelez mai rar” (B.F., f, 26); „Financiar nu,
moral mai mult” (M.G.C., m, 22); „Deocamdată de sprijin financiar din partea prietenilor nu
s-a pus problema, dar eu sunt convinsă că dacă vreo d ată voi avea nevoie și voi apela la ei
mă vor ajuta. Alt sprijin în sensul că mă țin de mână și mergem împreună oriunde am nevoie
sau unde trebuie să mergem și în rest sprijin moral” (N.L.M., f, 19). Doi subiecți din cei 9
care au afirmat că au fost spriji niți de prieteni, ne -au răspuns că prietenii i -au ajutat atât din
punct de vedere financiar cât și din alte puncte de vedere: „au fost situații în care ne -am
ajutat reciproc ca între prieteni chiar și financiar depinde de situație” (C.A.R., m, 33); „Da,
în caz că, mă rog, că s -a întamplat la oricine să nu aibă bani la el, așa ca să cer împrumut
pentru un timp îndelungat nu a fost cazul, s -a întamplat să fiu în oraș cu o prietena și să
rămân fără bani și să -mi dea….deci, e o reciprocitate în sensul ăsta .. . nu am prieteni în
cercul meu care să îmi ceară și să nu îmi dea înapoi și eu la fel dacă cer ceva, eu niciodată
nu pot să accept ceva fără să ofer sau fără să dau ceva” (H.I., f, 35). Au fost , însă, și subiecți,
mai exact 3 care au spus că nu au fost spr ijiniți de prieteni. Doi dintre ei nu au primit sprijin
din partea prietenilor fie pentru că nu au avut nevoie, fie ei au fost cei care au oferit sprijin:
„N-am avut nevoie pana acum” (M.D., f, 23); „Nu că eu i -am ajutat cam pe toți de la mamă,
soră până l a vecin și de la vecin până la prieteni” (D.B.H., m, 35) . Celălalt subiect nu
primește sprijin dat fiind faptul că nu are relații strânse cu prietenii: „pe mine nu mă ajută
nimeni” (H.M., m, 40) .
Relația cu comunitatea
Ni s-a părut important să aflăm de la subiecți care sunt principalele dificultăți pe care
le pot întâmpina în integrarea socială cu privire la deficiența de vedere . Subiecții au avut
opinii diferite, astfel că 5 din cei 12 subiecți au spus că nu au întâmpi nat dificultăți în
integrarea socială: „Nu am probleme ți -am spus de obicei mă integrez foarte repede oriunde
și oricând mă obișnuiesc și cu locul și cu persoanele și cu absolut tot” (B.F., f, 26); „Nu știu
dacă am dificultăți în integrarea socială pentru că mă adaptez oricărui cadru, deci nu … nu
cred că am vreo problemă, cel puțin nu o sesizez” (M.G.C., m, 22); „Nu am întâlnit
deocamdată … nu am avut probleme, nu pot să spun că am întâmpinat probleme în a mă
integra într -un grup … Bine, nu m -am dus eu într -un grup în care știu că nu am ce discuta,
deci nu am ținut niciodată ca să mă bag eu între avocați sau între alți oameni din alte
domenii … eu întotdeauna îmi știu locul..deci unde pot să mă simt bine” (H.I., f, 35).
Teoria susține că oamenii po t fi discriminați la locul de muncă dacă prezintă o
dizabilitate (Friedman 2009), dar și la nivelul familiei și comunității, astfel că, discriminarea

49
se manifestă în toate planurile vieții (Wood și Aggleton 2002). Această teorie este confirmată
de 6 din su biecți pentru care dificultatea de integrare socială a constat în faptul că s -au simțit
discriminați într -un fel sau altul: „ … oamenii sunt diferiți nu sunt toți la fel depinde de
situații, depinde de caz câteodată întâmpin anumite probleme, eventual te duci într -o
instituție întrebi pe cineva despre o anumită locație sau cameră în instituție și vezi că practic
se uită la tine într -un anume mod și priveste lucrurile ciudat” (C.A.R., m, 33); „omul e văzut
întâi de toate ca religie, ca naționalitate, ca fi zic și prin ceea ce poate oferi și nici o dată ceea
ce știe și de ceea ce e capabil asta mă deranjează cel mai tare că nimeni nu stă să analizeze
de ceea ce ești tu în stare. Te priveste o dată vede un defect, clar tot ceea ce mai există în
spatele acelui defect e greșit sau inutil de care nu ne putem folosi și ăsta este omul în marea
majoritate a cazurilor” (M.E., f, 26); „Da, deci numai de jigniri, eu așa cred, astea sunt
dificultățile … vorbele care le știe toată lumea aragaz cu patru ochi sau oarbă sa u jigniri pe
față au fost și poate chiar și acuma dacă mergi undeva cu copila și cineva dacă te împiedici
sau ceva, deci nu vezi, și jigniri sunt dar nu le băgăm chiar toate în seamă” (H.L., f, 35);
„Am întâmpinat și dificultăți în integrarea socială, eu fiind în liceu specific deficienților de
vedere bineînțeles că am întâmpinat, nu toată lumea este deschisă să vorbească cu persoane
cu deficiențe de vedere ..” (B.E.L., f, 26); „în special oamenii mai în vârstă, ei sunt un pic mai
reticenți, mai ales oameni i de la țară pentru că ei așa au concepția despre persoanele cu
dizabilități, de exemplu spun că sunt bătuți de Dumnezeu și alte credințe să zic așa” (T.Ș., m,
23). Iar un subiect a afirmat că a întâmpinat dificultăți în trecut , dificultăți în ceea ce priv ește
comunicarea : „Problema a fost tot la nivelul comunicării … pentru că la început nici eu nu
știam să îmi expun problema și punctul de vedere. Pe parcurs am învățat și eu lucrul acesta …
am un spirit de echipă, chiar consider că mă integrez destul de bine și într -un loc nou pentru
că eu respect părerile celorlalti și nu încerc niciodată să -mi impun părerea” (N.L.M., f, 19).
Tot acest subiect susține că: „Am încercat să schimb concepții despre persoanele cu
dizabilități și despre integrarea în societ ate pentru că eu consider că noi practic nu ne
integrăm în societate, noi facem parte din societate, iar ceilalți ar trebui să înceapă să ne
cunoască și să ne accepte, nu suntem speciali, nu vrem să fim favorizați nici la școală, nici la
locurile de muncă, dar avem niște nevoi spe ciale de care trebuie să se țină cont pentru că am
da randament maxim , zic eu” . Trecând peste dificultățile de comunicare pe care le -a avut în
trecut, acest subiect se implică în proiecte care să faciliteze integrarea tuturor perso anelor cu
deficiențe de vedere în plan social: „.Fac parte din Asociația Nevăzătorilor și atunci am
proiecte de voluntariat și sprijin și din partea lor” (N.L.M., f, 19) .

50
Făcând referire la toți subiecții, constatăm că indiferent de problemele întâmpinate,
într-un final, aceștia au reușit să se adapteze la condițiile impuse de contextele sociale,
integrându -se din punct de vedere social.
Pornind de la subiectul de mai sus discutat, am întrebat subiecții dacă s -au simțit
vreodată discriminați, datorită def icienței de vedere, în alte contexte decât cele de la locul de
muncă pentru că ulterior voi realiza un filtru cu subiecții care au avut loc de muncă pentru a
afla dacă s -au simțit discriminați la locul de muncă. Din cei 12 subiecți, 5 au spus că nu au
fost discriminați în alte circumstanțe pentru că s -au perceput ca orice altă persoană și nu
inferioare: „În școală niciodată pentru că noi niciodată nu am vorbit de pe un picior de
inferioritate în sensul în care nu m -am dus să mă plâng … m -am dus pe picior de egalitate cu
restul colegiilor cât și la examene cât și la cursuri, seminarii etc iar în relațiile cu prietenii nu
am avut probleme de așa natură pentru că dacă te simți discriminat în relațiile cu prietenii
înseamnă că nu mai e relație de prietenie … ca să fi discrimninat pozitiv tebuie să aștepți milă
cum vine vorba și eu n -am așteptat asta, sa te simti inferior în fața unui om care să -ți asigure
o discriminare din aceasta pozitivă” (M.G.C., m, 22). Șapte dintre subiecți, însă, au afirmat
că au avut parte de discriminări în alte contexte decât la locul de muncă. Totuși, observăm că
este vorba, de fapt și de stigmatizare, adică acele atitudini și convingeri negative precum
respingere, reflectate în comportamentul (Burke și Parker 2007) persoanelor din cadrul
comunității din care acești subiecți fac parte: „Se mai întâmplă pe stradă să te împiedici și să
râdă unul, altul de tine sau pur și simplu să te lovești de cineva și să te facă ch ioară…dar eu
trec mai departe că pentru mine nu contează și indiferența e o armă destul de puternică
pentru noi” (H.I., f, 35); „Da, la școală jignirile” (H.L., f, 35); “nu știu în ce măsură, într -un
fel m -am simțit discriminată în sensul în care ok eu vreau să fac un lucru și nu pot să îl fac
din cauza deficienței de vedere … de exemplu, vreau să citesc de pe un prospect sau vreau să
văd o anumită chestie și nu am cum” (B.E.L., f, 26).
Corelând răspunsurile persoanelor care au întâmpinat dificultăți în integrarea socială
cu răspunsurile celor care s -au simțit discriminați, sesizăm că acestea se suprapun, mai puțin
un subiect care nu vede discri minarea ca pe o dificultate în integrarea socială.
Întrebând tinerii dacă ies neînsoțiți în comunitate , din 12 subiecți 4 au spus că nu ies
singuri ci doar însoțiți de cineva: „ies de exemplu cu prietenele sau așa, dar singură nu”
(B.F., f, 26); „Păi nu pentru că am mulți prieteni, familia este tot timpul alături de mine, dacă
plec într -o excursie, plec cu oameni pe care îi cunosc și în care am încredere, dar nu exclud
această posibilitate pe viitor, mă gândesc foarte serios la asta, adică într -un viitor apropiat
chiar aș vrea să experimentez astfel de lucruri și probabil că o să fie nevoie să ies și singură”
(N.L .M., f, 19); „Singur nu, cu fata sau așa cu părinții, cu mama, cu tata și dacă nu taxiul

51
pentru că nu ies singur dacă nu” (H.M., m, 40). Pornind de la dificultatea pe care o întâmpină
în ceea ce privește mediul fizic, observăm că toți acești subiecți, nu se pot descurca în mod
autonom în comunitate. Ei au creat o dependență față de persoanele care îi însoțesc precum
familia sau partenerul de viață. Ceilalți 8 subiecți au afirmat că ies și singuri în comunitate
pentru că de regulă se descurcă: „Depinde uneori ies singur, alteori cu prietenii … Câteodată
am nevoie de ajutor seara și ziua mă descurc” (C.A.R., m, 33); „Încă îmi permite vedere a pe
care o am să ies” (H.I., f, 35); „mă descurc destul de bine, mai mult am început să merg
singură din acest an pentru că nefiind obișnuită cu orientarea din școală și mai ales stând
acasă vă dați seama că orientarea mea nu era foarte bună … din anul acesta am căpătat mai
mult curaj și am început să merg singură chiar și cu autobuzul” (B.E.L., f, 26). Acești 8
subiecți ies neîsoțiți în comunitate pentru că au reușit să depășească acele bariere impuse de
mediul fizic. Prin mediul și activitățile pe care le desfășoară subiecții au fost nevoiți să devină
independenți, astfel că 4 lucrează, 3 sunt studenți și unul întreține familia.
Discutând cu subiecții dacă le place să iasă în comunitate , majoritatea tinerilor
intervievați au afirmat că pentru ei este o plăcere să iasă în comunitate, mai exact 10 din cei
12: „Ies cu plăcere, nu am nici o problemă, se întâmplă întradevăr, acuma știți cum e ca de la
o zi la alta, că orcărui om i se poate întâmpla să iasă pe stradă cu groază. Deci se mai
întâmplă în zilele foarte aglomerate, dar nu este vorba de o teamă care să mă rețină să nu ies
afară din casă” (T.Ș., m, 23); „deci pentru mine este o chestie vitală” (H.I., f, 35 ); „Da îmi
place să socializez pur și simplu” (C.A.R., m, 33). Toți subiecți au activități ce im plică
socializarea, făcând acest lucru din plăcere, exceptând cei 2 subiecți care au avut răspunsuri
diferite cu privire la această întrebare . Pentru unul a ieși în comunitate se rezumă la o
necesitate pentru deplasarea la facultate și administrarea propri ei afaceri : „nu-mi place, nici
nu-mi displace, e o nevoie .. am un mic business, o mică firmă.” (M.G.C., m, 22). Iar pentru
celălalt la început a fost dificil să iasă în comunitate din cauza hiperprotecției părinților: „la
început mi -a fost teamă sinceră să fiu dar acum să spun așa cam toate locurile pe care le știu
mi-au intrat cumva în reflex … cumva mi s -au automatizat foarte bine și mă descurc destul de
bine să merg unde am nevoie … pentru mine nu a fost un lucru bun pentru că nu m -au lăsat să
fac mai nimic în sensul că mama trebuia sa se ocupe de mine să mai învăț una alta, să îmi
îmbunătățesc îndemanarea, dar am învățat eu singura” (B.E.L., f, 26).
Statutul funcțional al persoanei
În vedere determinării gradului de dependență al subiecților inte rvievați pentru
diferite obiecte/softuri în integrarea socio -profesională, i -am întrebat dacă utilizează obiecte
tiflotehnice, specifice persoanelor cu deficiențe de vedere sau softuri speciale pentru ei . Din
cei 12 subiecți 3 au spus că nu folosesc nici obiecte, nici softuri specifice persoanelor cu

52
deficiențe, afirmând că se descurcă deocamdată fără ajutorul acestora: „nu obișnuiesc să
folosesc, încerc să mă adaptez la situație” (C.A.R., m, 33). Un alt subiect a spus: „nu nu cât
am fost la școală foloseam lupa, dar dacă nu mă mai ajută deloc de 10 ani nu mai .. ce rost
mai are” (D.B.H., m, 35). Cei 3 subiecți nu folosesc obiecte și softuri speciale pentru că au
învățat să se descurce fără și refuză să fo losească aceste lucruri. Ceilalți 9 subiecți au afirmat
că folosesc astfel de obiecte sau softuri, astfel că majoritatea folosesc bastonul alb și/sau
vocea sintetică pentru telefon și calculator: „Două lucruri pot să zic specifice, cititorul de
ecran de te xt Jaws și baston alb” (M.E., f, 26); „singurul lucru care îl folosesc este vocea
Jaws sau Wintalks pentru telefon și laptop” (B.F., f, 26). Sunt, însă, și subiecți care folosesc
și alte obiecte: „lupa. Am o lupă care este nelipsită, este parte din viața m ea … E obiectul cel
mai de preț” (H.I., f, 35); „da, ceasul” (H.L., f, 35). Fiecare dintre ei folosesc aceste lucruri
ajutătoare în funcție de restul de vedere pe care îl au sau nu îl au și în funcție de posibilitățile
financiare. Deci, cei mai mulți pre zintă o dependență față de astfel de obiecte și/sau softuri
speciale. Acești subiecți au nevoie de aceste obiecte/softuri pentru a se integra atât din punct
de vedere social cât și din punct de vedere profesional. De exemplu, pentru a comunica cu
familia, prietenii au nevoie de telefon sau calculator care să aibă instalat un soft cu voce
sintetică, iar dacă doresc să se deplaseze singuri în comunitate au nevoie de bastonul alb, fără
de care ar fi dependenți de alte persoane. Un alt exemplu, îl poate constit ui faptul că unii tineri
au avut nevoie de soft cu voce sintetică la locul de muncă: „calculatorul pe care lucram eu
era instalat un soft de care am beneficiat gratuit” (T.Ș., m, 23)
Mediul fizic
Vorbind despre accesul la instituții din punct de vedere fi zic, mai mult de jumătate din
subiecți, mai exact 7 au spus că întâmpină dificultăți atunci când doresc să meargă într -o
instituție: „Bineînțeles că există, prima dată când mergi într -o locație nouă, ideea de a găsi
inclusiv și ușa că nu există nici un fel de indiciu gen preș, scara. Când e și ușă de sticlă mi se
pare totul … de multe ori tind să mă bag cu totul prin ea, deci cam astea sunt” (M.E., f, 26);
„Da, în cazul în care sunt într -o instituție în care iluminarea este de proastă calitate sau
scările sunt înmarmurite, lăcuite sau ceva foarte strident sau nu există bară de limitare, acolo
îmi este mai greu, dar evit să merg în astfel de locații” (H.I., f, 35); „cam da mai ales prin
spitale pentru că nu este nimeni care să te îndrume, eu am fost recent la un spital de stat și
bineînțeles că m -a îndrumat cineva, dar mi -a spus camera nu știu cât și eu nu am văzut
bineînțeles pentru că era totul alb și am renunțat și m -am dus la un spital particular” (B.E.L.,
f, 26). Pentru acești subiecți dificultățile con stau în neadaptarea mediului fizic din interiorul și
exteriorul instituțiilor. Ceilalți 5 subiecți au spus, însă, că nu au întâmpinat dificultăți în ceea
ce privește mediul fizic din instituții: „ajung la primari e, ajung la tribunal nu contează

53
oriunde aju ng întreb frumos, caut pe cineva care să mă dirijeze indiferent dacă e magazin de
haine sau e tribunal, e aceeași situație” (M.G.C., m, 22); „eu nu m -am întâlnit cu astfel de
probleme” (N.L.M., f, 19). Cei 5 subiecți care nu întâmpină dificultăți în accesu l la instituții,
fie au însoțitor, fie s -au adaptat mediului ori mai au rest de vedere.
Am continuat cu următorul item care are legătură tot cu mediul fizic, astfel că i -am
întrebat pe subiecți dacă au întâmpinat dificultăți în ceea ce privește infrastructura stradală . La
această întrebare, 4 din cei 12 subiecți au spus că nu au întâmpinat dificultăți în ceea ce
privește infrastructura stradală, astfel că un subiect, care locuiește în prezent în Cluj, ne -a spus
că se descurcă destul de bine: „une le străzi sunt chiar ok, există semafoare care sună și lucru
ăsta mă ajută, dar sunt în puține locuri și la fiecare trecere de pietoni este un fel de covor
tactil făcut din ceva beton sau nu știu ce și care se poate simți foarte ușor cu papucul, dar eu
nu prea am nevoie de acest covor tactil pentru că eu de obicei văd trecerile, dacă în cazul în
care nu le văd mă folosesc de acest covor tactil care este mai vizibil decât unele treceri”
(B.E.L., f, 26). Un alt subiect, care locuiește tot în Cluj, spune că: „Foarte mari dificultăți nu
sunt, sigur că sunt câteva minusuri, de exemplu numărul la autobuze, tot timpul trebuie să
întrebi pe cineva, apoi mai se răspunde, mai nu se raspunde…bine eu sunt și genu de om mai
insistent și mă duc și în față la șofer să în treb și el trebuie să zică. Legat de străzi, nu ar fi
probleme mari, doar semafoarele care nu sună” (T.Ș., m, 23 ). Unul dintre subiecții care au
spus că nu întâmpină dificultăți se descurcă singur pentru că deficiența nu este atât de gravă
ca la ceilalți s ubiecți, acesta având gradul III. Trei (toți trei au gradul I) din cei 4 subiecți se
descurcă pentru că locuiesc în Cluj, unde spun ei, străzile sunt adaptate suficient pentru
nevoile lor. Vom vedea, însă, că un subiect, deși locuiește în Cluj, nu este mu lțumit de
infrastructura stradală din prezent. Ceilalți 8 subiecți intervievați au afirmat că există unele
probleme în legătură cu infrastructura stradală: „La Cluj, de exemplu, toate semafoarele sunt
sonorizate, sunt mai multe beneficii să zic așa din punctul acesta de vedere, pentru nevăzători
aici în Sibiu nu prea” (B.F., f, 26); „Eu zic că există impedimente … pot să îți dau un
exemplu, când am fost în Italia trotuarele și locurile erau foarte amenajate în așa fel încât
când ne apropiam de scări sa u schimbam sensul de mers, pe trotuar era imprimat ceva în
relief în așa fel încât noi simțeam atât cu bastonul cât și cu piciorul că se întâmplă ceva: că
trebuie să coboram sau să urcăm sau să traversăm … străzile sunt mult mai bine gandite și
pentru pr oblemele noastre. De exemplu, aici in Sibiu am observat că străzile sunt relativ
înguste, sunt foarte multe mașini pe trotuar și foarte multe obstacole. Eu cred că i -ar fi greu
unui nevăzător să se descurce singur în Sibiu” (N.L.M., f, 19). Șapte din cei 8 subiecți
locuiesc în Sibiu, unde străzile nu sunt adaptate pentru nevăzători, motiv pentru care spun ei,
nu se descurcă și întâmpină dificultăți. Avem, însă, și un caz special. Este vorba despre un

54
subiect cu deficiență gravă, care spune că întâmpină difi culăți în ceea ce privește
infrastructura stradală, chiar dacă locuiește în Cluj, unde străzile sunt adaptate într -o oarecare
măsură: „Aici e puțin de problemă pentru că la nivelul orașului Cluj e groaznic … deși sunt
foarte multe persoane cu dizabilitat e vizuală înscrise pe asociație, nu s -a făcut nici un demers
în a adapta câtuși de puțin străzile … obstacolele care nu erau, care nu sunt absolut necesare,
care apar pe trotuar. De exemplu, apar obiecte care nu -și au locul pe stradă normal, că
pentru o persoană care nu are o problemă de vedere nu -l deranjează, dar pentru noi e foarte
important să dispară. De exemplu, un stâlp pe care este atașat o cutie din aia metalică să
spunem. Eu merg cu bastonul, aia e la nivelul capului să spunem oricine își poate imagina că
cu bastonul atingi baza stâlpului ori tu dacă ești la patruzeci de centimetri de stâlp, iar cutia
respectivă e la cincizeci de centimetri e clar că te lovești la cap, dacă ești grăbit riști să o
mutilezi sau să te mutileze ea pe tine” (M.G.C., m , 22). Trebuie să admitem că mediul fizic
stradal nu este suficient adaptat nevoilor persoanelor cu deficiențe de vedere, din acest motiv
unii subiecți s -au adaptat mai ușor, iar alții mai greu.
Următorul item discutat cu subiecții a fost dacă se descurc ă cu mijloacele de transport .
Legat de acest subiect, 4 din cei 12 tineri intervievați au spus că nu se prea descurcă atunci
când trebuie să folosească mijloacele de transport în comun: „De cele mai multe ori nu mă
descurc și atunci întreb, mă văd în aceas tă situație chiar dacă nu -mi place … consider că
trebuie să existe anumite proiecte în sensul acesta din partea autorităților” (C.A.R., m, 33);
„chiar acuma mă gândeam la ceva soluție pentru numerele de tramvaie autobuze, ar trebui
să se anunțe numărul de autobuz care urmează, că altfel tot timpul trebuie să întrebi aici, fie
nu e nimeni în stație fie nu te bagă nimeni în seamă” (M.E., f, 26); „Dacă merg cu fata nu e
nici o problemă, dar dacă nu, sunt taxiuri facem comandă, coboram jos” (H.L., f, 35).
Ceilalți 8 subiecți au afirmat că se descurcă: „Foarte simplu, întreb ce număr e și cunosc
foarte bine rutele pe care circulă un anumit număr … Dacă nu e nimeni în stație merg la
prima ușă și întreb șoferul care nu poate lipsi bineînțeles” (M.G.C., m, 22); „Cu mijloacele
de transport mă descurc în sensul că întreb dacă nu văd număru sau sunt mai multe autobuze,
întreb oamenii care urcă sau coboară, majoritatea știu unde merg și atunci întreb ce numar
este și stiu să mă urc” (H.I., f, 35); „Păi noi de obicei plecăm dimineața că și părinții și
fratele meu au program de la 8 și eu … și plecam toți cu mașina, iar tata ne duce pe rând …
Când terminăm dacă programul meu se potrivește cu cel al părintilor, când termină vin după
mine, uneori mai rămân cu prieten ii mei și … mă întorc cu cineva ori vin părinții după mine ..
sau mai vin împreună cu fratele meu acasă cu autobuzul sau un taxi” (N.L.M., f, 19). Trebuie
precizat că dintre subiecții care au spus că se descurcă în ceea ce privește transportul, unii fie
mai au rest de vedere (3 subiecți), fie au însoțitor (doi subiecți).

55
Deși, teoria susține că participarea persoanelor cu deficiențe de vedere în cadrul
societății depinde într -o foarte mare măsură de cât de adaptate sunt clădirile, infrastructura
stradală (Ginnerup 2009), observăm că la nivelul Județului Sibiu nici măcar nu se încearcă
accesibilizarea mediului fizic, fapt ce împiedică subiecții să se descurce singuri.
Având în vedere mediul fizic, în general, remarcăm 4 subiecți care nu se pot descurca
în mod independent, aceștia având nevoie în permanență de un însoțitor. Astfel, 3 dintre ei
sunt ajutați de familie, iar unul de partenerul de viață.
Motivații care determină dependența de beneficii sociale
În urma discuțiilor cu subiecții cu privire la calificarea profesională a acestora, am
aflat că cei mai mulți dintre tinerii intervievați au o calificare profesională și mai exact 8 din
12. Din cei 8 subiecți care au o calificare, majoritatea (5 subiecți) au urmat cursuri de fizio –
terapie masaj, unii d intre ei pe o perioadă de trei ani (2 subiecți), alții pe o perioadă de 4 -6
luni (3 subiecți): „Am o calificare profesională este balneo -fizio-terapie și masaj de
recuperare” (B.F., f, 26); „Da, am făcut un curs de masaj de 4 luni” (B.E.L., f, 26). Ceilalț i 3
care au o calificare profesională, o au în diferite domenii: „am terminat facultatea de litere
franceză -engleză și modulul pedagogic” (M.E., f, 26); „Perii cartonaje la București” (H.M.,
m, 40); „Psihopedagog” (T.Ș., m, 23). Dintre cei 4 subiecți care nu au calificare profesională,
doi urmează o facultate, dorind să aibă o carieră: „ … sunt la Litere și Lma (Limbi moderne
aplicate) engleză -franceză … Sunt pasionată de limbile străine și le consider un mod de a
comunica cu oameni noi și pentru că acu m îmi aleg cariera pe care vreau să o urmez
deocamdată nu am nicio calificare profesională dar încerc și am câteva schițe în minte și de
exemplu am ales această secție de Limbi moderne aplicate, mi -aș dori foarte mult să devin
traducator -interpret, mai mul t interpret, de asemenea mă gândesc și la o cariera ca
profesoară” (N.L.M., f, 19). Din cei 2 subiecți care nu au calificare profesională și nu
urmează o facultate, unul nu a avut posibilități financiare pentru a se califica, iar unul a gasit
un loc de muncă imediat după finalizarea liceului. Observăm că majoritatea subiecților au o
calificare profesională, iar dintre cei care nu sunt calificați 2 urmează o facultate. Acest lucru
ne duce la faptul că tinerii subiecți sunt motivați în a -și dobândi o calificare și construi o
carieră profesională.
Întrebându -i dacă au beneficiat de informar e în scopul alegerii unei profesii , cei mai
mulți dintre subiecți, mai exact 6 din 12, au spus că nu au beneficiat de astfel de informare:
„Nu chiar erau foarte rezervați în privința a ceea ce poate o persoană cu probleme, cam
confundă lucrurile să spun aș a” (M.D., f, 23); „Nu prea m -a informat nimeni pentru că
nimeni nu a ținut cont de mine” (H.M., m, 40). Pe de altă parte, 6 dintre cei 12 subiecți
intervievați susțin că au beneficiat de informare, mai ales din partea profesorilor, dar

56
constatăm că pentru unii subiecți nu a fost prea utilă, iar pe alții chiar i -a nemulțumit: „mi-au
spus mulți profesori ca am talent la limbi străine sau că ar trebui să am o carieră în
comunicare” (N.L.M, f, 19); „Da am beneficiat, dar nu am considerat că este și nici acum nu
consider că mi -a fost utilă … niște sugestii pe care le -am găsit și eu” (T.Ș., m, 23); „mi s -a
spus cam ce facultăți putem să facem cu acest liceu, cam pe ce am putea să ne profilăm și
bineînțeles că ne -au spus că nevăzătorii sunt foarte buni la masaj. Ok sunt foarte buni la
masaj, dar nu toți avem condiția fizică necesară să facem masaj 8 ore și apoi să…deci în
fiecare zi să facem acest lucru” (B.E.L., f, 26 ). Din păcate, în sistemul educațional din
România nu există o reglementare în vederea informăr ii și îndrumării spre orientarea
profesională a tinerilor. Spre deosebire de țara noastră, în sistemul educațional american
există biroul de consiliere care are ca scop informarea și îndrumarea tinerilor spre o anumită
carieră profesională. Informarea de c are au beneficiat unii subiecți în scopul alegerii unei
meserii se datorează profesorilor, care în mod voluntar i -au îndrumat sau sfătuit.
Cu privire la sprijinul primit în orientarea profesională , 2 subiecți din 12 au spus că nu
au fost ajutați în acest sens: „Nu, dar având doar o mamă și trei frați nu au avut posibilitatea
să mă ducă la Arad la școala special” (H.L., f, 35); “eu am luat decizia aceasta mai ales în
condiția … nu am beneficiat de o consiliere în care să ai cumva posibilitatea să vezi fiecare
profesie cum și ce trebuie să faci, ce responsabilități implică, care ar venitu financiar pentru
că astea contează” (T.Ș., m, 23). Ultimul subiect menționat mai afirmă că părinții: neavând
încredere nu m -au sprijinit din acest punct de vedere” . Deci, cei 2 subiecți nu au fost sprijiniți
fie din cauză că părinții nu și -au permis din punct de vedere financiar, fie că nu au vrut să îi
sprijine, de exemplu unul dintre subiecți a fost sfătuit de părinți să urme ze un curs de masaj și
nu ceea ce îți dorea el să facă, să devină psihopedagog. Zece dintre cei 12 subiecți au spus,
însă, că au fost sprijiniți în ceea ce privește orientarea profesională de către diverse persoane:
„mai mult părinții în sensul cursului .. . Iar în ceea ce privește facultatea, mi s -a întâmplat
într-o zi să ajung la facultatea de medicină și am vorbit cu o profesoară universitară care mi –
a pus o întrebare … care m -a pus pe gânduri ” (B.E.L., f, 26); „Profesorii mei de specialitate,
adică fra nceză și engleză de la liceu și am avut și o prietena cu care făcusem prin gimnaziu
franceză … și pregatire în a douăsprezecea franceză” (M.E., f, 26). Unul dintre subiecții care
au fost sprijiniți în orientarea profesională ne -a spus că părinții „și-au dorit să fac asta” (B.F.,
f, 26), adică balneo -fizio-terapie masaj. Cei mai mulți subiecți au fost sprijiniți și sfătuiți în
ceea ce privește orientarea profesională de către părinți. Observăm că, implicarea altor
persoane în ceea ce privește calificarea s ubiecților, i -a motivat oarecum pe aceștia să urmeze
fie un curs, fie o facultate: „ … m-a luat de -o parte și m -a întrebat: și atunci ce să faci să stai

57
acasă și să faci copii? … întrebarea asta m -a zdruncinat foarte rău, mi -a fost ca un duș rece
care m-a trezit” (B.E.L., f, 26)
I-am întrebat pe subiecți dacă au căutat singuri locuri de muncă până în prezent, iar
din 12 subiecți, mai puțin de jumătate dintre tinerii intervievați (5 subiecți) au răspuns
afirmativ: „Da am avut o perioadă în care am că utat … am căutat la ceva call -center, erau
niște doamne care pe langă faptul că m -au ținut o grămadă de vreme acolo, să stau să astept
să vină cineva să ne examineze, nu știu ce test de cultură generală … iar în momentul în care
a venit doamna să ne ex amineze a văzut că nu văd să citesc testul respectiv mi -a spus nu aveți
cum să lucrați la noi că noi avem o bază de date la care dumneavoastră nu aveți acces și am
întrebat cum nu am acces că … eu sunt în facultate … și uitați am un program cu care aș
putea și îmi spunea văd că nu ne înțelegem fără să mă mai asculte” (M.E., f, 26); „La
scandia … în fabrică … am fost să mă angajez trei luni pe vară și nu a putut pentru că nu
vedeam bine” (M.D., f, 23). Se observă că unii dintre subiecți au întâmpinat dificultăți în
încercarea de a se anjaga . Ei au fost refuzați din start, angajatorii invocând motivul deficienței
de vedere pe care aceștia o au. Conform citatelor de mai sus, unii subiecți au fost chiar
discriminați în această privință. În teorie există o perspectivă conform căreia, odată respinse
din orice punct de vedere, persoanele cu dizabilități vor avea dificultăți în plan relațional
(Scholl 1975), ceea ce se aplică unui subiect, care după ce a fost refuzat nu a mai încercat să
își caute un loc de m uncă. De asemenea, am observat că subiectul este mai retras din punct de
vedere social: „sunt mai introvertită de felul meu” (M.E., f, 26). Ceilalți 7 subiecți
intervievați au spus că nu au căutat singuri un loc de muncă, ei fiind sprijiniți de diferite
persoane. Observăm că cei mai mulți subiecții își doresc un loc de muncă, însă, unii așteaptă
să fie ajutați fără ca ei să depună eforturi. O explicație pentru acest lucru poate fi teama de a fi
respinși.
Astfel, ajungem la următorul aspect și anume spriji nul primit de subiecți în căutarea
unui loc de muncă . Majoritatea subiecților (9 subiecți din 12) au afirmat că au fost sprijiniți în
căutarea unui loc de muncă: „Am fost sprijinit de Asociația Nevăzătorilor, mai exact domnul
președinte, care dânsul m -a îndrumat și m -a ajutat să -mi găsesc aceste locuri de muncă, deci
într-adevăr s -au implicat și am reușit cu ajutorul lor să mă angajez pentru că mi -am dorit
acest lucru, că eu eram în așteptare fiindcă și eu mi -am depus CV -uri” (C.A.R., m, 33);
„Domnul Radu (președintele asociației) m-a dus, a zis că mă poate ajuta cu un loc de muncă
și m-a dus acolo și a vorbit cu președinta aia, cu doamna Blaga că uite baiatul a terminat
școala, a terminat cu 10 și așa și pacat să stea acasa și să piardă, haideți să -l băgăm aici și
m-a bagat acolo” (D.B.H., m, 35). Observăm că Asociația Nevăzătorilor s -a implicat destul
de mult și s -a interesat de membrii acesteia pentru că jumătate din subiecții care au sprijiniți

58
în plan profesional au beneficiat de ajutor în acest sens chi ar din partea președintelui
asociației. Unul dintre subiecți a spus că a fost: „Sprijinit în senul că am mai rugat pe unii,
alții dacă știu ceva post disponibil undeva unde aș putea să mă angajez, indiferent de
domeniu numa să știu eu să pot să -mi fac trea ba. În sensul acesta sprijin, alt sprijin legat de
serviciile astea online spre exemplu e -jobs, best jobs” (T.Ș., m, 23 ). Un subiect a afirmat că a
fost informat cu privire la un loc de muncă de către o vecină, loc de muncă la care ulterior a
fost acceptat . Deci, există bunăvoință chiar și din partea comunității. Trei subiecți, însă, nu au
fost sprijiniți de nimeni în căutarea unui loc de muncă pentru că au încercat să se descurce
singuri. Un subiect ne spune: „nu nu nimeni nu m -a ajutat, dar am încercat să fac la
domiciliu, aveam rude, vecini, prieteni, persoane pe care nu le cunoșteam, în particular …
oricum masajul nu mai reprezintă o pasiune pentru mine” (B.E.L., f, 26).
Întrebând subiecții dacă au avut sau au un loc de muncă , din cei 12 tineri intervievați,
până în prezent , 9 au avut un loc de muncă: „am lucrat o perioadă la un salon pe care l -am
găsit eu dar o perioadă destul de scurtă câteva luni pentru că salonul era la început de drum
și nu prea avea pacienti pe masaj și erau mai mu lt pe centru spa, pe sauna pe mai multe
chestii de relaxare nicidecum masaj” ‚(B.F., f, 26); „am realizat o emisiune 4 ani la Radio
Eveniment despre vedete, curiozități referitor la diferite descoperiri, despre muzică nouă, am
avut invitați, de exemplu am avut o emisiune cu un psiholog și discutam despre Craciun,
despre conceptul de Moș Craciun … dar recent a avut loc un proiect european. Ideea
proiectului era să ajute cât mai multe persoane cu probleme de vedere să învețe să folosească
calculatoru la un nivel destul de avansat în ideea eventualei angajări și am predat un curs
unor persoane cu probleme de vedere, erau 10 cu vârste cuprinse între 24 și 65 de ani”
(N.L.M., f, 19) , dar î n momentul de față doar 4 dintre ei mai lucrează (2 subiecți în
Complexu l Balnear Ocna Sibiului): „Acum lucrez la Complexul Balnear Ocna Sibiului pe
masaj terapeutic, am terminat un curs și lucrez acolo și îmi place foarte mult” (C.A.R., m,
33); unul lucrează ca maseor la spitalul public, iar unul: „În Viile Sibiului, operator
confecționer, niște produse din folie” (M.D., f, 23). Doi dintre subiecți ne -au spus că nu au
lucrat niciodată, iar altul a afirmat că nu a lucrat ca angajat, dar că are propria afacere: “Nu
am un loc de muncă dar am un mic business, o mică firmă care se ocupă cu comerțul de
legume și fructe … În urma cu aproape doi ani … am reușit să deschid o firmă și încet încet să
găsesc câteva contracte și să facem distribuția la restaurante și aprozare, în magazine etc …
în condițiile în care părinții se ocupă cu agricultura și atunci m -am gândit că mai bine să
încerc să fac eu piața de desfacere produselor obținute, nu să le vândă la intermediari, să fiu
eu intermediar ca să reușesc să mă întrețin din asta și în oarecare masura am reușit”
(M.G.C., m, 22). Totuș i, în prezent doar 4 subiecți mai lucrează, lucru care nu este normal în

59
condițiile în care mai mult de jumătate din subiecți au o calificare profesională. Acest lucru ne
duce cu gândul că există alte motive pentru care tinerii intervievați nu sunt încadra ți pe piața
muncii fie agenții economici nu sunt dispuși să angajeze persoane cu deficiențe de vedere, fie
nu există suficiente locuri de muncă pe piața muncii.
Vorbind despre accesibilitatea locurilor de muncă pentru tinerii cu deficiențe de
vedere, i -am întrebat pe subiecți dacă sunt de părere că există suficiente locuri de muncă
specifice persoanelor cu deficiențe de vedere . Toți subiecții ne -au răspuns că nu e xistă
suficiente locuri de muncă pentru ei: „Problema acuma se pune de toată pe piața muncii nu
sunt suficiente locuri de muncă pentru nimeni. Deci acum să fim seriosi de când nivelul
universitar a devenit o industrie, industria se oprește cam aici pentru foarte mulți, adică
termină o facultate cam oricine acuma … chiar nu sunt atâtea locuri de muncă câte locuri
sunt la facultate …” (M.E., f, 26); „Nu, din păcate nu există, sunt foarte puține, sunt foarte
mulți elevi care au terminat și facultăți nu doa r o postliceeală și nu au locuri de muncă
pentru că masajul este cea mai acesibilă meserie la noi și pe asta au început să o ia
persoanele care nu au absolut nici o problemă și ceea ce e trist și practic acestea sunt
locurile noastre de muncă și asta pute m face dacă am fi putut face altceva am fi facut și
altceva” (B.F., f, 26) . Unul dintre subiecți ne spune că în opinia lui nu ar trebui create locuri
de muncă pentru persoanele cu deficiențe de vedere: „Nu, nu există locuri de muncă specifice
pentru persoa nele cu deficiență de vedere. Eu nu cred că trebuie mers pe ideea că trebuie ca
locurile de muncă trebuiesc formate special pentru nevazatori cum era înainte de ’89 că se
creau de astea locuri de muncă în sensul în care nevăzătorii erau puși sigur ori să f acă perii
ori cartoane ori cutii din carton. Nevăzătorii se pot adapta aproape în orice domeniu doar cu
condiția de a -și câștiga încrederea vizavi de angajator, care angajator la rândul lui nu este
informat pentru că de cele mai multe ori se preia opinia p ublică care nu este tocmai una
pozitivă, este fie miloasă, fie batjocoritoare la adresa persoanelor cu dezabilitate de vedere și
asta nu e de condamnat pentru că e ușor de înțeles faptul că nu toți nevazatorii sunt ușor
integrabili sau sunt unii pur și sim plu care așteaptă să vină acea indemnizație și în rest stau
toată ziua și așteaptă să le crească radacini și pentru acest motiv cumva opinia publică …
este bulversată de aceste probleme și de aia undeva rămane opinia la mijloc fie de milă, fie
de batjocu ră” (M.G.C., m, 22). Putem observa că ceea ce a spus acest ultim subiect cu privire
la importanța opinei publice se reflectă oarecum și în teoria de specialitate. Astfel că, opinia
publică are impact și asupra angajatorilor, care adoptă anumite atitudini ș i modele
comportamentale pentru a corespunde expectanțelor existente la nivelul comunității din care
fac parte (Smirnov 1981).

60
Faptul că toți subiecții au avut aceeași opinie și anume că nu există suficiente locuri
de muncă pentru persoanele cu deficien țe de vedere constit uie o problema socială. Însă,
această problemă este resimțită la nivelul întregii societăți, ceea ce face și mai dificilă
integrarea persoanelor cu deficiențe de vedere în plan profesional. Deci, este mai greu pentru
ca persoanele cu deficiențe de vedere să se încadreze pe piața muncii atâta timp cât și
persoanele care nu au niciun fel de dizabilitate întâmpină dificultăți în vederea integrării în
plan profesion al.
Plecând de la discuția anterioară , i-am întrebat pe subiecți care sunt meseriile pe care
le consideră accesibile pentru persoanele cu deficiențe de vedere . Subiecții au avut opinii
diferite în ceea ce privește această întrebare, astfel că aproape toți subiecții (11 din 12) au
numit masajul ca meserie principală, dar cei mai mulți au avut și alte i dei precum: „Și
cibernetica ar fi o soluție, acuma depinde, … acuma sunt diverse softuri și pe un computer
poate lucra și un nevăzător cu softurile speciale și au ajuns la un nivel foarte avansat și
putem deja vorbi despre un alt job” (C.A.R., m, 33); „Ne limităm cam la puține, adică fie faci
masaj, fie ești profesor pe undeva, mai se lucrează și prin call -center mai nou dar nu de
foarte mult timp” (M.E., f, 26); „Da psihopedagogie, profesor ori limbi străine ori română”
(B.F., f, 26); „Păi aproape toate dar așa jurist aproape mai puțin, dar și acolo procuror în
sistemul judiciar, cam orice cu adevarat este foarte greu dar este acesibil, ca profesor absolut
oriunde și în orice domeniu, ca anteprenor, ca funcționar public, oriunde nu -i nici o
problemă, chia r și la ghișeu când este nevoie cu câteva mijloace de adaptare tehnică”
(M.G.C., m, 22); „Un nevăzător poate fi profesor sau traducător sau chiar, am auzit de
nevăzători care pot să lucreze și în bănci. Oricum noi nu putem lucra în orice domeniu ne
dorim, adică noi trebuie să muncim pentru a ne construi o carieră într -un anumit domeniu
pentru că noi nu putem acoperi toate domeniile” (N.L.M., f, 19); „Sunt foarte multe meserii
acum cu tehnologia asta avansată, ne permite să lucrăm și în domeniul calculatoare lor cu
programul ăsta Jaws” (H.I., f, 35); „ar fi și meseria de consilier sau psiholog pentru că poți
să consiliezi o persoană chiar dacă vezi chiar dacă nu vezi, uneori poți să o înțelegi mult mai
bine pentru că nu te uiți la cum arată, desi are o gramadă de pistrui pe față, nu te uiți vai ce
aiurea e persoana aia..asculți doar vocea” (B.E.L., f, 26). Un singur subiect a spus:
„cartonajele și periile, acum nu știu ce altceva ce ar putea fi bun, nu știu ce alte meserie la
tineri mă refer” (H.M., m, 40). Privind calificarea profesională a subiecților observăm că cei
mai mulți au calificare de maseor (5 subiecți), ceea ce denotă că din punctul lor de vedere este
cea mai accesibilă meserie. Dacă avem în vedere și calificările celorlalți subiecți,
concluzionăm c ă sunt și alte meserii accesibile persoanelor cu deficiențe de vedere, de
exemplu traducător, profesor, cartonaje -perii, psihopedagog,

61
Următorul pas a fost acela de a afla de la subiecți care sunt principalele dificultăți pe
care le poate întâmpina o per soană cu deficiențe de vedere în integrarea profesională . Astfel
că, tinerii intervievați au avut diverse opinii în legătură cu acest subiect: „Eu pe cea care am
întâlnit -o e asta că omul, omul ui îi este teamă de necunoscut ș i cam îi teamă nefiind în
cunoștiință de cauză îi este teamă că nu reușești și că e inutil să te plătească și eu mă gândesc
că asta e problema și întai de toate că nu te cunoaste și atunci nu îndrăznește să te angajeze
să își asume pe cineva și poate că nu va avea succes în domeniu firma lui, deci asta e ideea de
a nu înțelege” (M.E., f, 26); „Se fac și discrimin ări, deci cunosc persoane care s -au lovit de
problema asta, mai repede preferă să angajeze un om care nu are nici un fel de probleme
decât unul car e are, chiar dacă beneficiază de anumite facilități, dar și în școli și la locul de
muncă de obicei se fac discriminări … În sensul că nu -i acceptă așa cum i -ar accepta pe cei
care nu ar avea nici un fel de problemă și încearcă să le pună tot felul de be țe în roate să le
găsească tot felul de motive, că nu poate să se descurce, că nu au instrumentele necesare … la
nevazatori mă refer nu poate să le ofere cele necesare” (B.F., f, 26); „Păi principalele
dificultăți tot cei din jurul nostru le pot constitu i dacă ei nu ne înțeleg, dacă nu ajungem la un
numitor comun, dacă noi nu știm să le explicam ceea ce ne dorim. Dacă nu știm să
comunicam concret cu ei îți dai seama că vor fi foarte multe dificultăți și trebuie să existe și o
placere sau o dorință a lor d e a ne cunoaște” (N.L.M., f, 19); „Există patroni foarte reticenți
în comunicarea cu persoana cu deficiențe de vedere și tocmai din cauza aceasta există
dificultăți” (B.E.L., f, 26). Dintre cei care au încercat să se angajeze, cea mai frecventă
dificultate pe care au întâmpinat -o este aceea de a fi respins pe motiv că nu se pot descurca
datorită deficienței. Din teama de a nu fi respinși, mulți subiecți nu mai încearcă să își caute
un loc de muncă.
Deși, subiecții au fost angajați sau sunt în prezent angaja ți, aceștia beneficiază de
sprijin din partea statului, ceea ce înseamnă că există o oarecare dependență de beneficiile
sociale. De aici reiese faptul că niciun subiect nu este pe deplin integrat în societate pentru că
aceștia nu se pot descurca ca orice a lt individ.
Dintre subiecții care nu sunt activi în plan profesional (7 subiecți), 6 se descurcă din
ajutorul social de la stat, iar unul este încă întrreținut de familie, dar primește și ajutor social.
Atitudinea agenților economici față de angajarea persoanelor cu deficiențe de vedere
din perspectiva persoanelor cu deficiențe de vedere
În discuția cu privire la disponibilitatea agenților economici de a angaja persoane cu
deficiențe de vedere , aproape toți subiecții au spus că angajatorii nu prea sunt dispuși să
angajeze persoanele cu deficiențe de vedere, astfel că din cei 12 subiecți doar unul ne
specifi că că există agenți economici dispuși spre angajarea persoanelor cu deficiențe de

62
vedere : „Da, sunt destui care sunt dispuși, cu condiția ca cel care caută, persoana cu
dezabilitate vizuală să -i aducă la cunoștință angajatorului beneficiile pe care le are și
întodeauna cel care caută să se angajeze într -un domeniu, nu știu să ai un surplus de
informație vis -a-vis de ceilalți, de nivelul celorlalți angaj ați, adică să fi cu un nivel peste, ca
în oarecare masură să compenseze” (M.G.C., m, 22). El, având propriul lui business, ne
susține acest aspect din punctul de vedere al angajatorului. Ceilalți 11 subiecți, însă, sunt
convinși că agenții economici nu vor să angajeze persoane cu dizabilități vizuale datorită
randamentului scăzut în comparație cu persoanele fără deficiențe : „în privința angajatorului e
aceeași problemă mai repede ar prefera să angajeze o persoană care nu are nici un fel de
problemă decât un a care are. Pentru că tot așa spun că nu pot să le ofere condițiile pe care,
deci problema este ca oamenii nu cunosc, ei cred că dacă ești nevăzător nu poți să te
descurci..” (B.F., f, 26). Un subiect afirmă că: „Nu, nu sut dispuși să angajeze persoane cu
deficiență de vedere din ce cauză, că persoana să zicem că s -ar deschide o fabrica de cutii de
carton, deci un nevazator nu se mișcă niciodată în timp foarte bun ca o persoană văzătoare și
nu este dispus să angajeze un nevăzător, așa cred eu” (H.L., f, 35) . Din relatările subiecților
ajungem la concluzia că agenții economici refuză să angajeze persoane cu deficiențe de
vedere nu numai din cauza randamentului scăzut al acestora, dar și din motive birocratice
precum susține unul dintre subiecți: „chiar dacă au niște avantaje din pă cate este foarte mult
de umblat după tot felul de acte. Ca să beneficieze de reducere la impozite foarte mulți nu
acceptă, este foarte mult de lucru, în special la ITM ” (T.Ș., m, 23).
La întrebarea „ În ce condiții cred ei că agenți i economici ar angaja persoane cu
deficiențe de vedere? ” am primit următoarele răspunsuri: „Sunt convins că dacă ar cunoaște
exact sau macar într -o oarecare masură ce poate să facă o persoana cu deficiențe de vedere,
ce abilități poate să aibă, da pentru c ă nu toți suntem la fel, suntem diferiți, poate unu știe
foarte bine să cânte da, acuma ma gandesc la orice..” (T.Ș., m, 23); „Eu cred că autorită țile
statului ar trebui să se implice mai mult în sensul acesta nu să le impuna și să existe o lege să
includă pe toți oamenii și să nu mai întâmpinăm atâtea dificultăți, adică mă rog să exite
oarecum ceva care să ne protejeze și pe noi să nu fim excluși din start” (C.A.R, m, 33); „în
măsura în care aceștia primesc un venit substanțial pentru că au angajat o persoana cu o
anumită deficiență și nu prea pentru că ar trebui să existe ceva accesibilizat și asta ar fi un
cost … pentru persoanele ca noi ar trebui accesibilizat mediul c u contraste diferite și …ar
avea o reținere, eu știu și mă gândesc că ar avea o reținere” (B.E.L., f, 26). Conform
răspunsurilor primite, remarcăm că din punctul lor de vedere problema este la angajatori.
Aceștia nu sunt informați cu privire la capacitat ea de muncă a persoanelor cu dizabilități

63
vizuale sau costurile pe care trebuie să le suporte angajatorii pentru adaptarea locurilor de
muncă sunt prea ridicate.
Discutând cu subiecții dacă sunt de părere că agenții economici cunosc legislația
privind anga jarea persoanelor cu deficiențe de vedere , părerile au fost împărțite, astfel că din
12 subiecți 3 au spus că nu știu acest lucru: „Nu știu dacă cunosc legile, dar dacă ar apela
nevăzătorii, mai mulți nevăzători să se angajeze cred că ar lua notițe ce ar î nsemna legile
pentru nevăzăori” (H.L., f, 35). Patru subiecți au spus că angajatorii nu cunosc aceste legi:
“Nu, eu cred că nu o cunosc … dar majoritatea nici nu știu și probabil că nici nu -i
interesează că dacă i-ar interesa câ t de puțin , probabil s -ar documenta sau mă car ar asculta
sau ar înțelege și ți-ar da o șansă în primul rând” (B.F., f, 26); „Nu, nici pe departe, dar nici
poate 80% din persoanele cu dizabilități de vedere nu știu ce drepturi au pentru că nu li se
aduce la cunoștință, legea e confuză, e împă rțită pe o multitudine de acte, majoritatea
mizează pe legea 448/2006, care bineînțeles că a fost modificată și actualizată ca toate actele
normative în vigoare” (M.G.C., m, 22). Trei din cei 12 subiecți au spus că angajatorii cunosc
aceste legi: „o cunosc că ei varsă, ei la o sută de persoane trebuie să aibă patru cu handicap
și ei varsă patru ajutoare de alea părți sociale la stat și s -au scăpat, deci ei practic respectă
legea” (D.B.H., m, 35). Răspunsurile a doi subiecți nu au putut fi înca drate în categoriile de
mai sus (da, nu, nu știu) deoarece au avut răspunsuri dif erite. Astfel, unul dintre cei 2 subiecți
a spus: „de cele mai multe ori nu sau dacă o cunosc se fac că nu o cunosc, deci evită practic”
(C.A.R, m, 33). Alt subiect ne -a spus: „Păi în mod normal ar trebui să o cunoască” (H.I., f,
35). Din punctul de vedere al subiecților, agenții economici, chiar dacă cunosc legislația
privind angajarea persoanelor cu dizabilități vizuale nu țin cont de ea sau preferă să plătească
impozit pentr u aceste persoane în loc să le angajeze. Iar cei care nu cunosc legea nu sunt
interesați de acest aspect.
În ceea ce privește percepția angajatorilor despre persoanele cu deficiențe de vedere
din perspectiva subiecților , am primit răspunsuri asemănătoare în sensul că majoritatea
tinerilor intervievați, mai exact 11 subiecți din 12 sunt de părere că agenții economici au o
percepție negativă despre ei că sunt inutili, nu sunt performanți, nu sunt capabili : „nu te bagă
în se ama și punct … ești o inutilitate și nu te cred capabil, e un lucru de mentalitatea
fiecaruia. Mentalitatea din punctul acesta de vedere nu e prea dezvoltată, ideea asta de a
privi omul ca atare” (M.E., f, 26); „… fie îi vede așa cu milă, de obicei se ia percepția
publică pentru că și ei fac parte din acea societate” (M.G.C., m, 22); „Păi îi văd inutili că de
aia nu -i angajează” (D.B.H., m, 35); „la nivelul țării se crede că noi persoanele cu deficiențe
nu suntem performante, că s -au gasit chiar și mini strii, oameni din parlament care să spună
că totuși un om cu deficiențe de vedere nu este competent să facă masajul, nu știe să facă

64
masajul atât de bine cât știe unul care vede..pentru că totuși ei consideră că trebuie să și vezi
ceea ce faci” (H.I., f, 3 5); „Ei așa se gândesc, ok închid ochii nu văd nimic, deci nu pot să fac
nimic. Așa se gândesc că nevăzătorii, persoanele cu deficiente de vedere trebuie să fie ca
niște, scuzați -mă de expresie, ca niște legume care trebuie să stea acasă ca vorba aceea la
botul calului mancare și toate alea” (B.E.L., f, 26). Din cele spuse de subiecți, constatăm că
este vorba despre o formă de discriminare, aceștia considerând că angajatorii îi văd, în cele
mai multe cazuri, inutili. Un singur subiect este , însă, indecis cu privire la percepția
angajatorilor față de persoanele cu dizabilități vizuale : „Unii au o percepție pozitivă și ne
admiră, alții nu știu despre ce e vorba și nu comenteaază, alții sunt reticenți pentru că ei cred
că nu ne vom descur ca” (N.L.M., f, 19) .
Gradul de adaptabilitate al subiecților în mediul profesional
Următorul pas a fost realizarea unui filtru, mai exact am elaborat un set de itemi doar
pentru subiecții care au avut experiențe profesionale. Primul item în acest sens a fost dacă
subiecții au sau au avut posibilități de transport la locul de muncă . Astfel, din cei 9 subiecți
care au sau au avut un loc de muncă, 8 au spus că au avut posibilitați de tran sport la locul de
muncă, astfel că mijloacele de transport sunt cele mai utilizate de către subiecți: „Posibilități
sunt, dar firma la care lucrez nu asigură transportul, mă descurc pe cont propriu, există un
autobuz care face o cursă regulată” (C.A.R., m, 33); „Autobuze, transportul în comun al
orașului” (M.D., f, 23). Majoritatea subiecților f olosesc mijloacele de transport în comun, iar
o explicație în sensul utilizării frecvente a acestor mijloacelor de transport de către subiecții
intervievați ar putea fi faptul că beneficiază de gratuitate în deplasarea cu mijloacele de
transport în comun . Un subiect, însă, a afirmat că nu prea are posibilități de deplasare , nu
pentru că nu beneficiază de gratuitate ci pentru că stă într -o zonă marginașă a orașului : “sunt
autobuze de dimineață, dar nu ajung la timp, merg pe jos” (H.I., f, 35).
Discutând despre condițiile de la locul de muncă pe care le au sau le -au avut subiecții,
aceștia au fost întrebați „ dacă locul de muncă a fost sau este adaptat nevoilor lor ”. Foarte
mulți dintre subiecți, 7 din cei 9 care au experiențe profesionale, au răspuns negat iv: „nu este
adaptat unor oameni cu dizabilități, dar mă adaptez la situație … E greu, de exemplu lumina
ar trebui să fie mai puternică pentru cei care mai văd, limit atoare la scări” (C.A.R., m, 33);
„Nu, nu este adaptat.. Acuma mă gândesc că totul se va îmbrăca în gresie și faianță, ceea ce
nu este pentru mine foarte ok pentru că ori o să pună o gresie lucioasă sau deschisă la
culoare, ori fără limitatoare la scări și asta o sa fie rău pentru mine… Dar având în vedere că
părerea mea nu o să o ceară nim eni, nu are rost să mai, ei ar trebui să se gândească…să vină
de la ei, dar ne obișnuim cu orice” (H.I., f, 35); „Nu era adaptat, nici pentru handicapații cu
căruciorul nu era” (H.M., m, 40). Observăm că unii subiecți sunt afectați de condițiile

65
spațiulu i fizic la locul de muncă. Doi subiecți intervievați au spus că locul de muncă a fost
adaptat într -o anumită măsură: “Da, de exemplu la radio lucram cu un laptop și când predam
îmi pregăteam lecțiile și notițele tot pe laptop pe care le transmiteam mai dep arte” (N.L.M.,
f, 19); „Era adaptat în sensul că pe calculatorul pe care lucram eu era instalat un soft de
care am beneficiat gratuit, nu era un soft profesionist, dar pentru ce îmi trebuia mie era numa
bun” (T.Ș., m, 23). Din cele spuse de subi ecți realizăm că angajatorii nu adaptează mediul
fizic la nevoile pe care le au tinerii cu deficiențe de vedere în cadrele profesionale, având ca
motiv costurile prea ridicate.
Referitor la următoarea discuție și anume dacă firma pentru care au lucrat/lucr ează
subiecții a organizat/organizează evenimente și dacă aceștia au participat/participă , aproape
toți subiecții (8 subiecți din 9) au afirmat firmele în care au lucrat/lucrează au
organizat/organizează diverse evenimente: „Da se fac, se țin zilele de naș tere sau
onomasticele … Particip, desigur..se fac și ieșiri gen ad -hoc, hai să ieșim la un suc, la o pizza
sau se face 8 Martie, se mai iese și la cabane” (H.I., f, 35); „Da sunt anumite evenimente,
întruniri … participăm toți, practic ne facem ziua de naștere acolo o parte din noi și asta ne
apropie și mai mult și ne unește și mai mult, e bine că nu avem numai o relație profesională”
(C.A.R., m, 33); „Da sigur, teambuilding -uri” (T.Ș., m, 23). Un sigur subiect a spus că astfel
de evenimente se organiza u dar: „Pe noi ne lăsau, ne faceam noi nevăzătorii și handicapații
și șefii țineau ei chefu … pe noi nu ne chema” (H.M., m, 40).
Punând în discuție relația subiecților cu colegii de la locul de muncă , am constat că
toți subiecții intervievați, cei 9 subiec ți au o relație foarte bună cu aceștia, chiar o relație de
prietenie dincolo de cadrul profesional: „Relația mea cu colegii de muncă e una bună,
normală, comunicăm, nu este numai strict profesional, cu unii sunt prieten” (C.A.R., m, 33);
„Păi colegii, pe p arcurs am dezvoltat relații de prietenie și au înțeles că eu îmi doresc cât
mai multe lucruri de la mine” (N.L.M., f, 19); „Aveam 4 -5 colegi pe care îi numesc prieteni
pentru că și acum îmi sunt prieteni chiar dacă nu mai lucrăm împreună. Noi tot timpul er am
împreună..” (T.Ș., m, 23).
Faptul că subiecții participă/au participat la evenimente organizate de firmele pentru
care lucrează sau au lucrat și au o relație de prietenie cu colegii de muncă denotă că aceștia
sunt sociabili, deschiși, ceea ce înseamnă c ă s-au integrat din punct de vedere socio –
profesional.
Întrebându -i dacă sunt de părere că sunt acceptați de către colegii din colectivul cu
care au lucrat/lucrează , din 9 subiecți 8 consideră că sunt acceptați de către colegi: „Nu am
întâmpinat până acum și îmi place să cred că nu voi întâmpina nici un fel de gând negativ sau
reacție negativă la adresa mea, deci totul e bine” (C.A.R., m, 33); „deci noi practic suntem

66
ca o familie acolo, adică suntem unul pentru toți și toți pentru unu ca să zic așa e și fr umos la
un loc de munca, că te duci cu drag” (B.F., f, 26); “Pânâ acum nu am întalnit nici o
problemă de genul ăsta și sper să nu am probleme pe viitor și să nu mă confrunt cu așa ceva”
(N.L.M., f, 19). Observăm că cei mai mulți nu s -au confruntat cu situații în care să fie
marginalizați, să nu fie accepta ți de către colectivul de muncă. Î n același timp , însă, ei speră
să nu întâmpine astfel de situații sau în cazul în care se confruntă cu astfel de probleme să știe
cum să reacționeze: „Sper să știu cum să mă comport” (N.L.M., f, 19), ne spune un subiect.
Un singur subiect ne spune: „De unii sunt acceptată, iar de unii nu sunt acceptată având în
vedere că majoritatea colegilor sunt fără probleme de vedere. Unii nu pot să înțeleagă ca noi,
practic, școala asta pe care am făcut -o e aceeași predare, școala doar cu alta tehnică și unii
dintre ei cred că noi, totuși, nu am făcut chiar așa școala care au facut -o ei, ei au o impresie
greșită..” (H.I., f, 35). În niciun ca dru socio -profesional persoanele nu se pot integra la fel
indiferent că au sau nu o deficiență pentru că prin definiția omului toți suntem diferiți din
punct de vedere emoțional. Acest lucru explică faptul că ultimul subiect menționat nu se simte
acceptat uneori.
O altă întrebare pe care am adresat -o subiecților care au lucrat/lucrează a fost „Dacă
aceștia au fost vreodată discriminați (pozitiv sau negativ) în mediul profesional datorită
deficienței de vedere? ”. La această întrebare, din cei 9 subiecți, cei mai mulți, mai exact 7
dintre ei au spus că nu au trăit o astfel de experiență: „Nu am simțit -o și poate că oamenii
aveau reținere, dar direct nu am simțit -o” (C.A.R., m, 33); „Nu nici măcar pozitiv. Acest
lucru este ideal pentru mine, eu sper ca mulț i nevăzători să treacă prin experiența prin care
am trecut eu” (N.L.M., f, 19). În ceea ce îi privește pe ceilalți 2 subiecți care au afirmat că au
fost discriminați, unul dintre ei tinde să se autodiscrimineze. Acesta avea un complex,
percepția de sine fi ind cea a unei persoane diferite de ceilalți, nu se percepea ca un om
normal : „Nu mă puteam compara niciodată cu un om normal sau poate asta credeam eu, n u
știu, deci niciodată nu m -am putut compara cu un om normal” (H.L., f, 35), iar celălalt
subie ct a sp us că a fost discriminat pozitiv, favorizat: “Da eu cred ca da, de exemplu dacă
întârziam la lucru nu era o foarte mare tragedie, deși nu se întâmpla asta des” (T.Ș., m, 23).
Concluzionăm că toți cei 9 subiecți s -au integrat din punct de vedere profesional,
indiferent dacă au întâmpinat dificultăți sau nu, pentru că fie au lucrat până la desf iințarea
locului de muncă, fie au un loc de muncă în prezent.
Accesul la informare legislativă și potențialul sprijin acordat de serviciile de asistență
socială în integrarea profesională
Întrebându -i pe subiecți dacă cunosc legea privind angajarea persoanelor cu deficiențe
de vedere , majoritatea, mai exact 9 din 12 au afirmat că o cunosc chiar dacă nu în întregimea

67
ei: „da chiar daca nu in totalitate, dar o cunosc. Un angajator daca are 10% persoane cu
dizabilitati, deci persoane angajate ma refer nu plateste impozit pe venitul pe care il are, pe
profit” (T.Ș., m, 23); „Da, în mare da” (H.I., f, 35). Trei subiecți, însă, au recunoscut că nu
cunosc această leg e: „Eu nu prea o cunosc” (H.L., f, 35). Într-un final, însă, cunoașterea unei
legislații constă în interesul și implicarea fiecărei persoane.
Discutând despre legislația privind angajarea persoanelor cu deficiențe de vedere, i -am
întrebat pe subiecți ce consideră că ar trebui să mai cuprindă această lege pentru a -i susține
mai mult în vederea ocupării unui loc de muncă , întrebare la care doar 4 subiecți au răspuns
din cei 12 tineri intervievați. Unii dintre subiecți spun că legea este cuprinzătoare, însă î și
doresc ca aceasta să fie mai clară: „să fie clară, să se înțeleagă clar că legislația respectivă e
o lege care trebuie respectată. E destul de cuprinzătoare din câte știu 448, dar e ambiguă”
(M.E., f, 26); „ Legea cuprinde multe chestiuni numai că e mult prea împrăștiată și imperativă
și în sensul în care rămâne la simpla interpretare … claritate eventual, dar asta nu e doar în
privinta asta, claritate și certitudine ar trebui să existe în tot sistemul legislativ românesc,
deci nu este o probl emă strict cu legea privind persoanele cu dezabilități ci în tot sistemul
legislativ e aceeași problemă” (M.G.C., m, 22) . Un alt subiect ne spune că: „În momentul în
care cineva își deschide o afacere ar tre bui să aibă din start această opțiune, să vadă ca re
sunt avantajele, eventualele dezavantaje, ba chiar să beneficieze de training -uri în cazul în
care dorește să angajeze o persoană cu deficiențe de vedere, de ce are aceasta persoană
nevoie, să caute chiar un specialist, să fie un specialist la dispoziți a angajatorilor” (T.Ș., m,
23). Răspunsurile sunt asemănătoare în ceea ce privește cuprinsul legislației, dorindu -și ca
legea privind angajarea persoanelor cu deficiențe de vedere să fie mai clară și mai bine
structurată.
Ultimul subiect abordat a fost despre cum consideră subiecții că serviciile de asistență
socială ar trebui să intervină pentru a sprijini persoanele cu dizabilități vizuale în ceea ce
privește încadrarea lor pe piața muncii . Trei subiecți din 12 au spus că nu știu: „Sincer nu știu
cum ar putea pentru că … degeaba încearcă asistența socială să informeze” (B.F., f, 26).
Restul subiecților au avut diverse opinii: „Da, s -ar putea implica mai mult, să ofere
informații, să ofere mai mult sprijin de orice tip” (C.A.R., m, 33); „Sunt ONG -uri car e, spre
exemplu, ar putea forma niște cursuri pentru toți ant reprenorii sau angajatorii, niște cursuri
care să -i pună în temă cu beneficiile pe care le au angajând persoane cu dezabilități,
beneficii din partea statului sau cum să abordeze persoanele cu de zabilități” (M.G.C., m,
22); „să sprijine în sensul să îi lase în pace sau să creeze locuri de muncă, să sprijine să își
facă activitățile, să nu îi oprească, să îi încurajeze” (H.I., f, 35); „prin diverse campanii, în
primul rând de promovare, de informar e” (T.Ș., m, 23). Majoritatea subiecților își doresc, în

68
primul rând, ca serviciile de asistență socială să se implice în informarea publică și cu privire
la persoanele cu deficiențe de vedere. Tot asistența socială ar trebui să se implice, în mod
special, în informarea agenților economici pentru ca persoanele cu deficiențe de vedere să fie
promovate ca persoane capabile, ca persoane care pot desfășura activități în câmpul muncii.

69
Concluzii

În cadrul cercetării toate obiectivele pe care ni le -am propus au fost atinse , iar în urma
analizei variabilelor studiate, majoritatea ipotezelor s -au confirmat . Am constatat că există
factori care au facilitat și factori care au împiedicat integrarea tinerilor intervievați în plan
socio -profesion al.
Trebuie să menționăm că majoritatea tinerilor intervievați s -au integrat din punct de
vedere social, excepție făcând un singur subiect care are dificultăți în ceea ce privește
interacțiunea cu alte persoane. Explicația pentru acest lucru este faptul c ă se simte complexat
de dizabilitatea pe care o are, ceea ce îl face să fie distant în relațiile cu ceilalți. Când vorbim
despre planul profesional, observăm că cei mai mulți (9 subiecți) au reușit să devină activi din
punct de vedere profesional, însă mul ți nu au putut să se mențină pe piața muncii . Astfel, în
prezent , doar patru dintre ei mai au un loc de muncă , fiind integrați atât în plan social, cât și în
plan profesional .
Factorii care au contribuit în mod pozitiv la integrarea socio -profesională a s ubiecților
au fost susținerea din partea familiei si prietenilor, capitalul social vast al familiei și al
subiecților, sprijinul primit în orientarea profesională și accesul la obiecte și softuri specifice
persoanelor cu dizabilități vizuale. Au existat, î nsă și factori care au contribuit în mod negativ,
care au creat bariere în integrarea socio -profesională a subiecților. În primul rând, tinerii
intervievați au întâmpinat dificultăți în plan socio -profesional pentru că agenții economici nu
sunt dispuși să angajeze persoane cu deficiențe de vedere și pentru că nu știu că persoanele cu
dizabilități au capacitate de muncă. De asemenea, lipsa locurilor de muncă specifice
persoanelor cu deficiențe de vedere a constituit o barieră în integrarea profesională a
subiecților. Cu privire la acest ultim aspect, unii subiecți au fost de părere că nu trebuie
neapărat să existe locuri de muncă specifice , create special pentru ei, pentru că pot să lucreze
în multe alte domenii în afară de masaj, perii -cartonaje.
Datele obț inute au confirmat prima ipoteză de la care am pornit și parțial cea de a
doua, astfel că integrarea socio -profesională a fost facilitată de suportul din partea părinților și
prietenilor, dar și de capitalul social vast de care cei mai mulți dintre subiecț i au parte. Faptul
că subiecții au fost susținuți, mai ales în plan moral, de părinți și de prieteni, i -a determinat să
aibă mai multă încredere în capacitățile lor. Cei care au fost susținuți și încurajați cel mai mult
de părinți și prieteni lucrează în p rezent sau urmează o facultate pentru a -și asigura un viitor.
Există și o excepție, un subiect care nu a fost susținut de părinți în dobândirea autonomiei
sale, dar care a primit suport din partea prietenilor , a reușit să se integreze atât în plan social
cât și în plan profesional. Chiar dacă, în prezent, nu mai are loc de muncă acesta s -a integrat

70
foarte bine din punct de vedere profesional la locul de muncă anterior , iar faptul că firma la
care a lucrat s -a desființat este cauza pentru care acesta nu mai lucrează în prezent . O parte
din a doua ipoteză este infirmată de datele obținute de la subiecți. Astfel, cei mai mulți dintre
ei nu provin dintr -un mediu familial cu capital economic ridicat, însă, acest lucr u nu i -a
împiedicat pe subiecți în integrarea socio -profesională. Dimpotrivă, subiecții care fac parte
din familii cu capital economic scăzut au fost determinați să devină autonomi.
Alte două ipoteze care au fost confirmate în cadrul cercetării sunt li psa disponibilității
agenților economici de a angaja persoane cu deficiențe de vedere și lipsa de cunoaștere a
acestora cu privire la capacitatea de muncă a persoanelor cu dizabilități vizuale , care au dus
fie la neintegrarea subiecților pe piața muncii, fie la discriminări atunci când aceștia au
încercat să se angajeze . Astfel, m ulți dintre subiecți au întâmpinat dificultăți atunci când au
vrut să se angajeze. Acest lucru se datorează agenților economici care fie nu sunt dispuși să
recruteze astfel de per soane pentru că randamentul acestora nu se ridică la nivelul dorit, fie
preferă să nu se complice, fapt ce determină neintegrarea pe piața muncii a celor mai mulți
tineri cu dizabilități vizuale. De asemenea, angajatorii care nu cunosc capacitățile tineril or cu
deficiențe de vedere au tendința de a discrimina aceste persoane și astfel accesul acestora pe
piața muncii se limitează considerabil.
Ipoteza conform căreia dependența de beneficiile sociale este cauzată de lipsa
oportunităților de muncă specifice a cestora a fost confirmată de răspunsurile subiecților, astfel
că toți subiecții au fost de părere că există foarte puține locuri de muncă specifice acestora.
Pentru că există puține locuri de muncă specifice persoanelor cu dizabilități vizuale, mulți
dintr e ei nu își pot găsi un loc de muncă la care să aibă randament ridicat și astfel, crește riscul
ca acestea să devină dependente de beneficiile sociale acordate de stat.
În ceea ce privește următoarea ipoteză: „Cu cât mediul fizic este mai adaptat nevoilo r
persoanelor cu dizabilități vizuale cu atât crește șansa acestora de a se integra în plan socio –
profesional” aceasta a fost confirmată prin faptul că subiecții care locuiesc în Cluj, unde
infrastructura este adaptată persoanelor cu dizabilități vizuale, s-au integrat mai ușor din punct
de vedere socio -profesional decât subiecții care locuiesc în Sibiu. Astfel că subiecții care
locuiesc în Cluj sunt mai independenți, reușesc să se des curce singuri în comunitate și de
asemenea din cei 4 subiecți 3 și -au căutat singuri loc de muncă. Cei care locuiesc în Sibiu și
au avut loc de muncă (7 subiecți) doar unul s -a angajat fără să dispună de ajutorul nimănui.
De asemenea din totalul de subiecți care locuiesc în Sibiu (8 subiecți), jumătate nu se
descurcă singuri în comunitate.
Una dintre ipotezele care nu au fost confirmate este „accesul la servicii de orientare
profesională și la obiecte tiflotehnice crește probabilitatea angajării persoanelor cu deficiențe

71
de vedere”. În primul rând, trebuie precizat că subiecții nu au avut acces la servicii de
orientare profesională, însă unii dintre ei au fost sprijiniți în orientarea profesională de către
președintele asociației din care fac parte . Deși, au fost sprijiniți în orientarea profesională și au
acces la obiecte specifice persoanelor cu dizabilități vizuale, cei mai mulți subiecți nu au
reușit să se integreze în plan profesional. Totuși, această ipoteză este parțial confirmată pentru
că datorită obiectelor tiflotehnice, incluzând și softurile speciale, majoritatea subiecților au
reușit să se integreze în plan social. De exemplu, cei care folosesc softurile cu vocea sintetică
pentru telefon și computer pot comunica cu famil iile și prietenii lor, sau cei care folosesc
bastonul se pot deplasa singuri în comunitate fie pentru a se întâlni cu prietenii, fie pentru a -și
face cumpărăturile etc.
O altă ipoteză care nu a fost confirmată este „dacă persoanele cu deficiențe de vedere
sunt informate di n punct de vedere legislativ atunci sunt sprijinite mai mult de către serviciile
de asistență socială”. Deși, majoritatea subiecților sunt informați din punct de vedere
legislativ, ei nu apelează la serviciile de asistență socială pentru a putea fi sprijin iți mai mult
în vederea integrării socio -profesionale.
Privind situația în general, indiferent de dificultățile pe care le -au întâmpinat, într -un
final, toți subiecții s -au adaptat condițiilor impuse de societate și astfel majoritatea au reușit să
se integreze în plan social. Deși, în prezent, sunt puțini subiecți încadrați pe piața muncii (4
subiecți), ceilalți au șanse mari de a se integra și ei pentru că unii dintre ei urmează o
facultate, ceea ce le oferă noi oportunități.
În vederea facilitării integrării socio -profesionale a persoanelor cu deficiențe de
vedere, asistența socială ar trebui să se implice mai mult în furnizarea unor servicii la care
aceste persoane să aibă acces și prin care să conști entizeze populația cu pri vire la capacitățile
și abilitățile persoanelor cu deficiențe de vedere. De asemenea, legislația privind angajarea
persoanelor cu dizabilități vizuale ar trebui să fie mai clară și să fie modificată în avantajul
acestora. De exemplu, ar fi necesar ca legea să oblige angajatorii să recruteze astfel de
persoane pentru că altfel, încadrarea lor pe piața muncii depinde doar de angajatori, care au o
percepție negativă asupra persoanelor cu dizabilități vizuale. Totodată, promovarea centrelor
de consiliere și spr ijin pentru părinții care au copii cu dizabilități vizuale pare a fi necesară, la
fel și informarea potențialilor beneficiari cu privire la existența unor astfel de centre.

72
Bibliografie

1. Alden, Jeremy și Thomas Huw. 1998. Social Exclusion in Europe: Context and Policy.
International Planning Studies 3 (1): 7 -13.
2. Amin, Ash, Angus Cameron și Ray Hudson. 2002. Placing the Social Economy .
London: Routledge.
3. Arpinte, Daniel, Adriana Baboi, Sorin Cace, Cristina Tomescu și Iulian Stãnescu .
2008. Politici de incluziune socială. Revista Calitatea Vieții 19 (3 -4): 339 -364.
4. Arpinte, Daniel, Adriana Baboi, Sorin Cace, Cristina Tomescu, Iulian Stănescu. 2008.
Politici de incluziune socială. Revista Calitatea Vieții 19 (3 -4): 339 -364.
5. Backenroth, Gunnel A. M.. 2001. People with disabilities and the changing labor
market: Some challenges for counseling practice and research on workplace
counseling. International Journal for the Advancement of Counselling 23 (1): 21 -30.
6. Baechler, Jean. 2006. Grupurile și sociabilitatea. În Tratat de sociologie , ed. Raymond
Boudon, 67 -105. București: Humanitas.
7. Beith, Kate, Penny Tassoni, Kath Bulman și Maria Robinson. 2005. Children’s Care,
Learning and Development . Oxford: Heinemann.
8. Blakemore, Ken și Edwin Griggs. 2007. Social Policy . London: Open University Press.
9. Blumer, Herbert. 1969. Symbolic interactionism: Perspective and Methods . Englewood
Cliffs, New Jersey: Prentice -Hall.
10. Bouchard, Marie. 2009. The Worth of Social Economy: An International Perspective .
Bruxelles: Peter Lang.
11. Bron, Ingoldsby B., Suzanne R. Smith și Elizabeth J. Miller. 2004. Exploring Family
Theories . New York: Oxford University Press.
12. Bruce, Ian, Jenny Harrow și Polina Obolenskaya. 2007. Blind and partially sighted
people's perception s of their inclusion by family and friends . British Journal of Visual
Impairment 25 (1): 68 -85.
13. Burke, Peter și Jonathan Parker. 2007. Social Work and Disadvantage: Addressing the
Roots of Stigma through Association . London: Jessica Kingsley Publishers.
14. Castel Robert . 2003. From manual workers to wage laborers: transformation of the
social question . New Jersey: Transaction Publishers .
15. Cornwell, Erin Y. și Benjamin Cornwell. 2008. Access to Expertise as a Form of Social
Capital : An Examination of Race and Class -based Disparties in Network Ties to
Experts. Sociological Perspectives 51 (4): 853 -876.

73
16. Cotter, Anne -Marie Mooney. 2007. This Ability: An International Legal Analysis of
Disability Discrimination . Hampshire: Ashgate.
17. Dare, Angela și Margaret O’Donovan. 1997. Good Practice in Caring for Young
Children with Special Needs . Cheltenham: Stanley Thornes Publishers.
18. Dellassoudas, Lavrendios G. 2000. Church and Social Integration of Disabled People.
Greek Orthodox Theological Review 45 (1 -4): 597 -627.
19. Dima, Gabriela. 2011. The Creation of Social Economy to the Disabled Persons from
Romania. Journal of Community Positive Practices 9 (2): 124 -144.
20. http://www.dpi.org/ (accesat la data de 16 ianuar ie 2013) .
21. Evans, Mel și Stephen Syrett. 2007. Generating Social Capital? The Social Economy
and Local Economic Development. European Urban and Regional Studies 14 (1): 55 –
74.
22. Friedman, Lauri S. 2009. Discrimination (Writing the Critical Essay: an opposing
viewpoints guide) . London: Greenhaven Press .
23. Fuhse, Jan A. 2009. The Meaning Structure of Social Networks. Sociological Theory
27 (1): 51 -74.
24. Gheondea Alexandra, Simona Ilie, Mihaela Lambru, Adina Mihăilescu, Adriana Nehuț,
Mariana Stanciu, Cristina Tomescu. 2010. Fenomene specifie de discriminare la locul
de muncă: mobbing -ul. Revista Calitatea Vieții 21 (1 -2): 113 -136.
25. Gherguț, Alois. 2011. Pa rticularități ale asistenței sociale. În Tratat de asistență
socială , ed. George Neamțu, 953 -994. Iași: Polirom.
26. Ginnerup, Søren. 2009. Achieving full participation through Universal Design .
Strasbourg: Council of Europe Publishing.
27. Gotea, Mihaela. 2010. Rețelele sociale și importanța lor în asistența socială. Revista de
Asistență Socială 9 (2): 35 -49.
28. Guttman, Filip. 2009. Percepția persoanlor cu deficiențe de vedere . Iași: Lumen.
29. Iovițu, Mariana. 1997. Bazele politicii sociale . Bucu rești: Editura Eficient.
30. Ivan, Loredana. 2008. Stereotipuri, prejudecăți, discriminare socială. În
Psihosociologie: teorii, cercetări, aplicații , ed. Septimiu Chelcea, 337 -353. Iași:
Polirom.
31. Langdell, Cheri C. și Tim Langdell. 2011. Coping with vision los s : understanding the
psychological, social, and spiritual effects . Oxford: Praeger.
32. Lăzărescu, Ana Maria. 2007. Politici sociale de sprijin a persoanelor cu dizabilități. În
Cultură, dezvoltare, identitate: perspective actuale , ed. Floare Chipea, Ionel Cioară,
Adrian Hatos, Mihai Marian și Cecilia Sas, 821 -831. București: Editura Expert.

74
33. Leary, Mark R. și June Price Tangney. 2005. Self and Identity . New York: The
Guiltford Press.
34. Leff, Julian și Richard Warner. 2006. Social Inclusion of People with Menta l Illness .
Cambridge: Cambridge University Press.
35. Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protectia si promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap art 78 alin 2 .
36. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru ș omaj și stimularea ocupării
forței de muncă .
37. Luo, Ye, Jun Xu, Ellen Granberg și William M. Wentworth. 2011. A Longitudinal
Study of Social Status, Perceived Discrimination, and Physical and Emotional Health
Among Older Adults. Research on Aging 34 (3): 275-301.
38. Markel, Karen S. și Lizabe th A. Barclay. 2009. Addressing the Underemployment of
Persons with Disabilities: Recommendations for Expanding Organizational Social
Responsibility. Employ Respons Rights Journal 21 (4): 305 -318.
39. Martin, L. Jennifer. 2011. Age Discrimination. În Praeger Handbook on
Understanding and Preventing Workplace Discrimination , ed. Michele A. Paludi și
Eros R. DeSouza, 1 -15. Oxford: Praeger .
40. McLaughlin, Mary E., Myrtle P. Bell și Donna Stringer. 2004. Stigma and Acceptance
of Persons with Disabilities: Understandi ng aspects of diversity. Group &
Organization Management 29 (3): 302 -333.
41. Miftode, Vasile. 2003. Tratat de Asistență Socială: Fundamente teoretice și
metodologice . Iași: Editura Fundația Axis.
42. Minaire Pierre. 1992. Disease, Illness and Health: Theoretical Models of the
Disablement Process. Bulletin of the World Health Organization 70 (3): 373 -379.
43. Moore, Stephen. 2002. Social Welfare Alive . Cheltenham: Nelson Thornes.
44. Nelson D. Todd. 2009. Handb ook of Prejudice, Stereotyping and Discrimination . New
York: Taylor & Francis Group .
45. Organisation For Economic Co -operation and Development . 2003. Transforming
Disability into Ability . Paris: OECD Publications.
46. Paludi A. Michele, Eros R. DeSouza și Deanndra E. Dodd. 2011. Disability
Discrimination. În Praeger Handbook on Understanding and Preventing Workplace
Discrimination ,ed. Michele A. Paludi, Carmen A. Paludi și Eros R. DeSouza, 16 -44.
Oxford: Praeger.
47. Ponea, Simona. 2009. O lume diferită, o lume la fel: Integrarea socială a persoanelor
cu dizabilități locomotorii . Iași: Editura Lumen.

75
48. Preda, Marian. 2002. Politica socială românească între sărăcie și globalizare . Iași:
Polirom.
49. Preoteasa, Ana Maria. 2009. Cercetarea politicilor sociale . Iași: Editura Lumen.
50. Rees, Teresa. 1998. Social exclusion and equal opportunities. International Planning
Studies 3 (1): 15 -34.
51. Rusu, Constantin. 1997. Deficiență, incapacitate, handicap . București: Editura Pro
Humanitate.
52. School, Geraldine. 1975. The Education of children with Visual Impairments. În
Education of Exceptional Children and Youth , ed. William Cruickshank și Orville
Johnson, 295 -304. New Jersey: Prentice Hall.
53. Simmons Thomas. 2000. „Working” with the ADA’s „rega rded as” Definition of a
Disability. Texas Forum on Civil Liberties & Civil Rights , 5 (1): 27 -79.
54. Smirnov, Ioana. 1981. Interiorizarea normelor și eficiența acțiunii sociale. În
Determinarea și motivarea acțiunii sociale , ed. Cornel Popa și Ion Moraru, 35 -46.
București: Editura Academiei Republicii Socialiste.
55. Stan, Maria D. 2004. Excluziunea de pe piața muncii. Revista Calitatea Vieții 15 (3 -4):
333-347.
56 Stanciu, Mariana. 2006. Situația actuală a adoptării regulilor standard privind
egalizarea oprtunităților pentru persoanele cu dizabilități la nivel mondial. Revista de
Asistență Socială nr. 1/2006: 74 -77.
57 Steinmeyer, Heinz -Dietrich, Working Group on Legislation Against Discrimination of
People with Disabilities (WGLDPD) si Committee on the Rehabilitation and
Integration of People with Disabilities (CRIPD). 2003. Legislation to counter
discrimination against persons with disabilities ( 2nd edition). Strasbourg: Council of
Europe.
58 Stoenescu, Constantin, Liviu Teodorescu și Ovidiu Mihăescu. 2003. Sistemul de
protecție specială a persoanelor cu handicap din România . București: Editura All
Beck.
59 Stoica, Liviu. 2004. Asistența socială a persoanelor cu dizabilități . Alba Iulia:
Didactica.
60 Thomas Carol. 2004. Disability and Impairment. În Disabling Barriers, Enabling
Environments , ed. John Swain, Sally French, Colin Barnes și Carol Thomas, 21 -27.
Wiltshire: Sage Publications.
61 Toma, Adriana . 2004. Politici sociale privind persoanele cu dizabilități. Revista de
Asistență Socială nr.4: 23 -32.

76
62 Turner, H. Jonathan. 1988. A theory of Social Interaction . California: Stanford
University Press.
63 Vârjan, Daniela. 2005 . Economie și politici sociale . București: Editura ASE.
64 Woo d Kate și Peter Aggleton . 2002. Promoting Young People's Sexual and Reproductive
Health: Stigma, Discrimination and Human Rights . Londra: Institute of Education.
65 Zamfir, Elena, Marian Preda și Adrian Dan. 2004. Surse ale excluziunii sociale în
România. Revista de Asistență Socială 2-3: 3-58.

77
Anexe

Anexa 1 :
Ghid de interviu
-pentru persoane cu deficiențe de vedere –

Locul:
Data:
Ora:
Intervievat:
Vârsta intervievatului:
Nivel de instrucție:
Aparține unei asociații:

1. Dacă deficiența de vedere este înnăscută sau dobândită , ereditară sau nu
2. Dacă există posibilitatea de ameliorare a deficienței
3. Dacă urmează tratament
4. Dacă locuiește singur/cu părinții/familia de procreație
5. Care este status -ul ocupațional al părinților
6. Dacă ce re sfaturi părinților și ține cont de acestea
7. Dacă în copilărie părinții au fost hiperprotectori
8. Dacă petrece timp cu familia
9. Dacă discută probleme personale cu familia
10. Dacă este sprijinit de familie
11. Dacă apar conflicte între persoana cu deficiențe de vede re si membrii familiei
12. Dacă are cunoștințe în rândul persoanelor care se confruntă cu aceeași problemă
13. Dacă prietenii de familie îi oferă susținere
14. Dacă are prieteni cu deficiențe de vedere
15. Care este timpul petrecut cu prietenii
16. Ce activități desfășoară î mpreună cu prietenii
17. Care este relația cu prietenii
18. Dacă discută probleme personale cu prietenii
19. Dacă prietenii îi oferă sprijin financiar sau orice alt sprijin
20. Care este tipul de locuință
21. Dacă consideră că a întâmpinat dificultăți în integrarea socială
22. Dacă are obiecte tiflotehnice

23. Dacă iese singur în comunitate
24. Dacă îi place sau îi este teamă să iasă în public
25. Dacă consideră că există dificultăți în accesul la instituții, infrastructura stradală și
la mijloacele de transport
26. Dacă are calificare profesională
27. Dacă a beneficiat de informare din partea școlii și a cadrelor didactice în scopul
alegerii unei profesii
28. Cine i-a oferit sprijin privind orientarea profesională
29. Dacă a căutat un loc de muncă și dacă a fost sprijinit în căutarea acestuia
30. Dacă consideră că există locuri de muncă specifice persoanelor cu deficiențe de
vedere
31. Care consideră că sunt meseriile specifice persoanelor cu dizabilități vizuale
32. Dacă există dificultăți în integrarea profesională
33. Dacă consideră că age nții economici sunt dispuși să angajeze persoane cu
deficiențe de vedere
34. În ce condiții consideră că agenții economici ar angaja persoane cu deficiențe de
vedere
35. Dacă consideră că agenții economici cunosc legislația privind angajarea
persoanelor cu defici ențe de vedere
36. Dacă cunoaște legea privind angajarea persoanelor cu deficiențe de vedere
37. Ce crede că ar trebui să cuprindă legea pentru a sprijini angajarea persoanelor cu
deficiențe de vedere
38. Care este percepția angajatorilor asupra pers oanelor cu defici ențe de vedere;
39. Dacă are loc de muncă
40. Dacă a căutat locuri de muncă
41. Dacă a fost sprijinit în căutarea locului de muncă
42. Dacă are posibilități de deplasare, transport pâna la locul de muncă
43. Dacă locul de muncă este adaptat nevoilor lui/ei
44. Dacă participă la evenimente organizate de firmă
45. Care este relația cu colectivul de muncă
46. Dacă consideră că este acceptat de către colegii de la locul de muncă
47. Dacă a întâmpinat dificultăți în colaborarea cu colegii de la locul de muncă
48. Dacă serviciile de asistență socială ar trebui să se implice pentru a -i sprijini în plan
profesional