Fundamente Științifice Ale Jocurilor Sportive (repaired) [311693]
CUPRINS
CURSUL I. ISTORIA JOCULUI DE HANDBAL
1.1. Scurt istoric
1.2. Federația română de handbal
1.3. Federația internațională de handbal
1.4. Aspecte ale evoluției handbalului modern
1.5. Obiectul teoriei și metodicii handbalului
CURSUL II. TEORIA METODICII ȘI PRACTICII JOCULUI DE HANDBAL
Handbalul ca mijloc al educației fizice
Handbalul ca disciplină științifică
Handbalul în învățământul de toate gradele
Handbalul ca disciplină sportivă
Caracteristicile jocului de handbal
CURSUL III. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL
3.1. Sistematizarea elementelor tehnice
3.2. Tehnica în atac
3.3. Tehnica în apărare
3.4. Tehnica portarului
CURSUL IV. TACTICA JOCULUI DE HANDBALÎN ATAC
4.1. Acțiunile tactice individuale în atac
4.2. Acțiunile tactice colective în atac
CURSUL V. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL ÎN APĂRARE
5.1. Acțiunile tactice individuale în apărare
5.2. Acțiunile tactice colective în apărare
5.3. Acțiunile tactice specifice portarului
CURSUL VI. ATACUL ÎN JOCUL DE HANDBAL (1)
6.1. SISTEME DE JOC ÎN ATAC
6.1.1. Sistemul de atac cu un pivot
6.1.2. Sistemul de atac cu doi pivoți
6.1.3. Sistemul de atac în potcoavă
CURSUL VII. ATACUL ÎN JOCUL DE HANDBAL (2)
7.2. FAZE DE JOC
7.2.1. Faza I a atacului – Contraatacul
7.2.2. Faza a II – a atacului – Contraatacul susținut
7.2.3. Faza a III – a atacului Organizarea sau reorganizarea
7.2.4. Faza a IV – a atacului – atacul în sistem
CURSUL VIII. APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL (1)
8.1. SISTEME DE JOC
8.1.1. Sistemul de apărare în zona 6 : 0
8.1.2. Sistemul de apărare în zona 5 : 1
8.1.3. Sistemul de apărare în zona 4 : 2
8.1.4. Sistemul de apărare în zona 3 : 2 : 1
8.1.5. Sistemul de apărare 1:5
8.1.6. Sistemul de apărare 3:3
CURSUL IX. APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL (2)
9.2. FAZE DE JOC
9.2.1. Faza I a apărării – Replierea
9.2.2 Faza a II –a a apărării – Zona temporară
9.2.3. Faza a – III -a a apărării – Organizarea și reorganizarea apărării
9.2.4. Faza a- IV -a a apărării – apărarea în sistem
9.2.5. Forme și sisteme de joc în apărare
9.2.6. Rolul și sarcinile jucătorilor pe posturi
9.2.7. Portar – colaborarea cu apărătorii
CURSUL X. METODICA ÎNVĂȚĂRII ȘI CONSOLIDĂRII ELEMENTELOR ȘI PROCEDEELOR TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN ATAC (1)
10.1. Mișcarea în teren ([anonimizat])
10.2. Obișnuirea cu mingea ([anonimizat])
10.3. Ștafete și jocuri pentru învățarea deprinderilor motrice specifice
10.4. Exerciții de pasare a mingii de pe loc
10.5. Prinderea și pasarea mingii din deplasare
10.6. Driblingul – conducerea mingii
10.7. Fentele sau mișcările înșelătoare
CURSUL XI. METODICA ÎNVĂȚĂRII ȘI CONSOLIDĂRII ELEMENTELOR ȘI PROCEDEELOR TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN ATAC (2)
11.1. Aruncarea la poartă
11.1.1. Aruncarea la poartă din alergare
11.1.2. Aruncarea la poartă cu sprijin pe sol precedată de elan de pas încrucișat
11.1.3. Aruncarea la poartă precedată de pași adăugați
11.1.4. Aruncarea la poartă din săritură
CURSUL XII. METODICA ÎNVĂȚĂRII ȘI CONSOLIDĂRII ACȚIUNILOR TACTICE DE BAZĂ
12.1. Metodica învățării și consolidării acțiunilor tactice în apărare
12.2. Metodica învățării și consolidării acțiunilor tactice în atac
CURSUL XIII. PERFORMANȚA SPORTIVĂ ÎN HANDBAL
13.1. Forma sportivă
13.2. Sisteme de desfășurare a competițiilor
CURSUL XIV. REGULAMENTUL JOCULUI DE HANDBAL. VARIANTA SIMPLIFICATĂ
ABREVIERI
A – [anonimizat] – [anonimizat]
ACR – apărător central retras
ACS – apărător central stânga
AI – apărător intermediar
AID – apărător intermediar dreapta
AIS – apărător intermediar stânga
AL- apărător lateral
ALD – apărător lateral dreapta
ALS – apărător lateral stânga
C – conducător de joc (centru)
ED – extremă dreapta
ES – extrema stângă
ID – inter dreapta
IS – inter stânga
OxO – apărare om la om
P – profesor
Pi – pivot
Po – portar
Z – zburător
ZD – zburător dreapta
ZS – zburător stânga
CURSUL I. ISTORIA JOCULUI DE HANDBAL
Jocul de handbal este un joc construit din gândirea unor pedagogi ai epocii moderne, este un joc relativ tânăr, care a apărut la sfârșitul secolului al XIX – lea și începutul secolului 20. Toate acestea ca principale surse de origine, au fost contopite și modernizate sub influența unor jocuri sportive deja cu statut de competiție: baschetul, rugbyul și mai ales fotbalul.
În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în școli ca material didactic, rod al imaginației creatoare a unor eminenți profesori de educatie fizica. Vom lua în considerare ca dată de atestare a fiecarei variante, momentul în care depășește “curtea școlii” iar ca “părinte” pe cel care i-a dat un regulament oficial și l-a lansat într-o formă competițională în afara orelor de educatie fizică. Se disting și sunt atestate trei rădăcîni multinaționale, fiecare cu o variantă nu prea mult deosebită de handbalul consacrat și practicat astăzi pe toate cele cinci continente.
1.1. Scurt istoric
Jocurile cu mingea au fost evidențiate pe parcursul istoriei de multe cercetări istoriografice, majoritatea acestor jocuri fiind desfășurate sub forma unor lupte între două echipe care își dispută mingea. Mingea trebuia lovită, aruncată sau introdusă într-o țintă fixă. Mingea, ca obiect de joc, a avut o evoluție constantă, atât din punctul de vedere al dimensiunilor, cât și din punctul de vedere al materialelor din care a fost confecționată. Astfel, în China Antică se utiliza pielea, în Imperiul Arab – fibrele de palmier legate în formă sferică, la Azteci – o rășină neagră, iar în Malaezia se foloseau nucile de cocos.
Nenumăratele izvoare (înscrisuri, picturi, sculpturi) amintesc de tradițiile la nivel planetar ale jocurilor cu mingea. La grecii antici sunt amintite Epyskiros și Harpaston, la romani – Follis, în China se juca Tsu-Chu, la triburile precolumbiene – Pok-Ta-Pok, la arabi – Koura, iar la africani – Loup.
Nu avem pretenția că toate aceste jocuri ar fi precursoarele jocului modern de handbal, dar le-am amintit din dorința de a sublinia faptul că jocurile cu mingea au existat din cele mai vechi timpuri.
Toate acestea ca principale surse de origine, au fost contopite și modernizate sub influența unor jocuri sportive deja cu statut de competiție: baschetul, rugbyul și mai ales fotbalul.
În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în școli ca material didactic, rod al imaginației creatoare a unor eminenți profesori de educatie fizica. Vom lua în considerare ca dată de atestare a fiecarei variante, momentul în care depășește “curtea școlii” iar ca “părinte” pe cel care i-a dat un regulament oficial și l-a lansat într-o formă competițională în afara orelor de educatie fizică. Se disting și sunt atestate trei rădăcini multinaționale, fiecare cu o variantă nu prea mult deosebită de handbalul consacrat și practicat astăzi pe toate cele cinci continente.
1. DANEMARCA 1904 “HAANDBOLD”, profesor HOLGER NIELSEN
2. CEHOSLOVACIA 1905 “HAZENA”, profesor VACLAV KARAS
3. GERMANIA 1919 “HANDBALL”, profesor KARL SCHELENTZ
1. Handbalul nordic de sală
Povestea adevarată a jocului de handbal începe în anul 1898, când directorul școlii REALE din localitatea ORDRUP – Danemarca, interzice elevilor practicarea fotbalului din cauza numeroaselor accidentări care determinau foarte multe absențe de la cursuri. Pentru a nu renunța la jocul cu mingea, băieții din clasele superioare au început să joace fotbal cu mâna.
Profesorul lor de educație fizică, HOLGER NIELSEN, participant la prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne în anul 1896, la probele de tir și scrimă, este cucerit de aceasta idee a elevilor săi, dând acestui nou joc un cadru organizat, stabilînd și primele reguli. Îl denumește în mod logic “HAANDBOLD” în replica la FOOTBALL.
Terenul avea cca 45m x 35m, atat cat permitea curtea școlii, poarta 2m x 3m, echipele erau formate din 7 jucatori, la fel ca astazi, dar mingea era tot de fotbal și se purta ca la rugby (driblîngul a aparut ceva mai tarziu), se arunca de la o Linie dreapta (ca la handbalul pe plajă de astazi) aflata la o distanta care a variat între 8 și 6 metrii. În anul 1904 profesorul HOLGER NIELSEN redacteaza și tiparește într-o mică broșură un regulament al acestui nou joc sportiv, practicat în aproape toate școlile din Danemarca, iar după 1906 și în Suedia. Am socotit anul 1904 data oficiala “de nastere” a handbalului ca joc sportiv, deoarece atunci a aparut primul regulament oficial și primele jocuri interșcoli din diverse orașe, și nu 1898, cand s-a petrecut povestea noastră, dar care a ramas în cercul închis al „curtii școlii respective”.
Hazena.
Tot la începutul secolului 20, după unele date în 1894, în Cehoslovacia, înspectorul ministerial pentru educatie fizica JOZEF KLEMKER întroduce în programa școlara un joc dinamic, asemanator ca idee generala cu handbalul de astazi.
În anul 1905 profesorul VACLAV KARAS din Praga, și imediat în 1906 profesorul ANTONIM KRISTOF consacra acest joc, dandu-i un cadru competitional cu regulamente, denumindu-l CESKA HAZENA, spre a se deosebi mai clar de handbalul nordic, dar și pentru a-și asigura paternitateatea.
Terenul de joc avea 35m x 25m, numarul jucatorilor a fost de la început 7, mingea era din acest an (1905) una speciala mult mai mica decat cea de fotbal, a aparut și driblîngul la 4-5 pași, dar putea fi repetat, semicercul era mai întai la 4m, apoi în final la 6m. Poarta 2,40 pe 2m. Diferenta evidenta fata de cel nordic era doar faptul ca se putea juca și pasa din semicerc, dar numai din afara lui se arunca la poarta.
Jocul, foarte raspândit în Cehoslovacia, a avut perioada lui de glorie, chiar și un unic Campionat Mondial – feminin în 1930, la Praga, câștigat, bineînțeles, de Cehoslovacia. Răspândirea lui s-a limitat la cateva țări din jurul Cehoslovaciei și în România, dar numai sub forme de demonstrație ale unor echipe feminine.
Handbalul “mare” – pe terenul de fotbal în 11 jucatori
Este o “invenție nemțească” și il are ca autor final pe profesorul KARL SCHELENZ, seful catedrei de atletism de la Facultatea de Educatie Fizica din Berlin.
Profesorul SCHELENZ a experimentat cu studenții lui timp de doi ani, o varianta a unui joc cu mana înspirat, din cateva jocuri dinamice folosite în orele de educatie fizica: TORBALL, FOLKERBALL și o varianta denumita chiar HANDBALL, pe care profesorul MAX HEISER l-a defînit și practicat din 1917. A preluat de la fiecare câte ceva, le-a scos din sala de gimnastica și într-o forma finala, le-a transpus pe terenul de fotbal, respectând dimensiunile și marcajul respectiv.
Primele jocuri demonstrative au loc în cadrul serbarilor sportive de sfarșit de an (1919), iar imediat în toamna se organizează competitii locale la Berlin, dar și în alte orașe.
Răspândirea handbalului în 11 jucatori în Germania este extrem de rapidă, fiind socotit sport national, oarecum în opozitie cu fotbalul de origine engleza.
Imediat în anul urmator 1920 se organizează la Berlin “Cupa Germaniei” cu 10 echipe masculine, 4 feminine și 4 de juniori! Iar din 1921 el se răspândește și în țările vecine, în primul rând în România, în Ardeal, prin intermediul profesorilor de educatie fizica, unii chiar absolventi ai facultatii din Berlin.
Nemții l-au socotit sport national, în orice caz copilul lor de suflet și l-au denumit “GROSSFELD HANDBALL” (handbal pe teren mare), spre a-l deosebi categoric de cel nordic, caruia i-au zis “HALLEN HANDBALL” (handbal de sala) și de CESKA HAZENA.
Raspandirii lui explozive în Germania și apoi în Europa ii urmeaza o perioada de glorie și dominatie. În 1925, primul meci INTERNAȚIONAL AUSTRIA – GERMANIA 6-3, la masculin, iar în 1930, primul joc la feminin AUSTRIA – GERMANIA 5-4.
În 1936, la Berlin, handbalul (în 11 jucatori) este prezent prima oara la Jocurile Olimpice, locul 1 Germania, iar România, locul 5. De notat ca, condiționată de Federatia Internațională, Germania organizează și un C.M. de handbal în 7, cu un ecou foarte slab, doar 5 echipe – România nu a participat.
În toată aceasta perioada și în continuare pana în anii 60, handbalul în 11 domina categoric arena internațională, iar cel în 7 jucatori putem sa-i spunem cu adevarat nordic, fiindca se juca, cu deosebire, în Danemarca și Suedia. În celălalte țări din Europa se făceau cei drept demonstrații și chiar turnee, uneori de hazena sau handbal în 7, Combinat mai mult ca o curiozitate. După anii 60, ultimul C.M. de handbal în 11 la masculin 1959 și la feminin 1960, va ceda total dominația în favoarea fratelui mai mic (handbal în 7), care va rămâne singur și total stăpân pe arena sportivă. După anii 70 nici nu se mai vorbește de handbalul în 11 și de Hazena, de parca nici nu au existat.
La Sibiu, Brașov, Bistrița, Mediaș și Sighișoara au loc în anul 1931 primele campionate pe localitate.
De altfel cel care este socotit pionierul handbalului (în 11 jucători), profesorul Karl Schelenz, de la Institutul de Educație Fizică din Berlin a venit în România în anii 1935-1936 pentru a susține cursuri pentru antrenori și arbitrii și chiar antrenamente cu echipele din Sibiu și Sighișoara, având o contribuție deosebită la pregătirea echipei naționale masculine a României, care a participat la Jocurile Olimpice de la Berlin în 1936.
În 1950 se înființează divizia A pentru echipele masculine, iar în 1955 pentru echipele feminine. Între anii 1956-1999 echipele naționale ale României cât și echipele de club, participantela competițiile internaționale au obținut o serie de succese remarcabile, ceea ce face din handbal jocul sportiv cu cele mai mari performanțe din România.
1.2. Federația Română de Handbal (F.R.H)
Federația Română de Handbal este organul de specialitate, apolitic și nediscriminatoriu din toate punctele de vedere, care are ca scop organizarea, îndrumarea, dezvoltarea și controlul activității de handbal din România.
Federația Română de Handbal se constituie la 7 aprilie 1933, mai întâi ca filială a Federației de Baschet și Volei. După trei ani, devine independentă. Data oficială a înfințării F.R.H. este 1 aprilie 1936.
Federația Română de Handbal, este persoana juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă, neguvernamentală, apolitică și fără scop lucrativ. F.R.H. este afiliată la Federația Internațională de Handbal (I.H.F.), la Federația Europeană de Handbal (E.H.F.) și respectă statutul și regulamentele impuse de acestea.
F.R.H. este un organism național de specialitate care nu admite discriminări politice, religioase, rasiste, de naționalitate, sex sau profesie. Reprezintă și apără interesele și culorile naționale pe plan extern în domeniul handbalului.
Scopul F.R.H. constă în organizarea, conducerea, dezvoltarea și controlul activității handbalistice pe întreg teritoriul României. F.R.H. are dreptul de a emite decizii și regulamente cu caracter obligatoriu pentru toți membrii afiliați în ceea ce privește organizarea, conducerea, dezvoltarea și controlul activității handbalistice din România.
Structura FRH este următoarea:
• Secția de handbal;
• Clubul de handbal;
• Colegiile și comisiile de specialitate:
• Colegiul Central al Antrenorilor;
• Colegiul Central al Arbitrilor;
• Comisia centrală de competiții, legitimări, transferări și clasificări;
• Comisia de juniori și sport școlar și universitar;
• Comisia centrală de disciplină;
• Comisia centrală medicală;
• Comisia de mass-media;
• Comisia de apel.
Organizarea F.R.H.
Organele F.R.H. sunt:
Adunarea generală
Consiliul de administrație
Comitetul director
Consiliul consultativ al sponsorilor
Comisia de cenzori
Comisia centrală de disciplină și comisia de apel
Comisiile centrale ale F.R.H.
Consiliul de Administrație, se compune din 17 sau în cazul constituirii LPH din 18 persoane, după cum urmează:
președintele FRH care este și președinte al Consiliului de Administrație;
2, sau în cazul constituirii LPH, 3 vicepreședinți ai FRH și ai Consiliului de Administrație, din care:
un vicepreședinte reprezentant al handbalului masculin,
un vicepreședinte reprezentant al handbalului feminin,
după caz, un vicepreședinte al handbalului profesionist, respectiv președintele ales al LPH;
14 membri.
Comitetul director
Președinte
Secretar general
Trezorier
Secretar federal cu activitate internațională
Director tehnic.
Comisii F.R.H.
Comisia centrală tehnico-metodică;
Comisia centrală de arbitrii;
Comisia de observatori – inspectori;
Comisia centrală de competiții, legitimări, transferări și clasificări;
Comisia anti-doping;
Comisia centrală de disciplină;
Comisia de apel;
Comisia de marketing și relații publice;
Școala de perfecționare profesională;
Comisia de memorii;
Comisia de istorie și statistică.
F.R.H. are steag, emblemă, insignă și stampilă proprie, iar sediul acesteia este situat în municipiul București, str. Av. Popa Marin nr. 2, sector 1 și poate fi schimbat în condițiile legii prin hotărârea Consiliului de Administrație.
Întreaga activitate handbalistică se desfășoară după următoarele acte normative, aprobate de ANST, elaborate în funcție de cerințele acestuia, precum și de cerințele organismelor internaționale de specialitate (FIH, FEH, CIO, FISU):
Statutul FRH;
Regulamentul de organizare și funcționare al FRH;
Regulamentul intern de transfer;
Regulamentul internațional de transfer;
Statutul antrenorului și sportivului de lot național;
Regulamentul de clasificare.
1.3. Federația Internațională de Handbal (I.H.F.)
Federația Internațională de Handbal este organismul internațional care are ca scop dezvoltarea, propagarea și coordonarea activității handbalistice în lume. Acest organism internațional a apărut cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Amsterdam din 1928, numindu-se Federația Internațională de Handbal Amator IAHF.
În 1946 se transformă în I.H.F, în cadrul congresuluidesfășurat la Copenhaga, având ca țări fondatoare Danemarca, Finlanda, Franța, Țările de Jos, Norvegia, Polonia, Suedia și Elveția. În prezent I.H.F. numără înjur de 140 de țări afiliate, de pe toate continentele, multe din cele neafiliate fiind interesate de a intra în familia mondială a handbalului.
Organele de conducere ale I.H.F.:
• Congresul
• Consiliul I.H.F.
• Comitetul executiv
Activitatea I.H.F. este coordonată de câteva comisii tehnice:
de organizări și competiții;
comisia de arbitri și reguli dejoc;
comisia metodică și de antrenori;
comisia medicală;
comisia pentru dezvoltare.
Președinții comisiilor tehnice (organizări de competiții, arbitrii și reguli de joc, metodică și de antrenori) formează comisia de disciplină care judecă și hotărăște asupra cazurilor care i se prezintă spre dezbatere.
Sediul I.H.F. este la Basel (Elveția). Calitatea sa de membră cuprinde în prezent 204 federații naționale.
Handbalul românesc a avut în I.K. Ghermăncscu, L. Grigorescu și V. Sidca, reprezentanți de marcă în comisiile de specialitate ale I.H.F. activitatea acestora fiind foarte apreciată.
I.H.F. are în subordine următoarele federații continentale, cu responsabilități bine determinate și obiective clar conturate:
Federația Europeană de Handbal – FEH;
Federația Africană de Handbal – CAHB;
Federația Asiatică de Handbal – AHF;
Federația Panamericană de Handbal – PATHF;
Federația Oceania de Handbal – OHF.
Sistemul competițional internațional este compus din:
Jocurile Olimpice;
Campionatele Mondiale;
Campionatele continentale;
Campionate Mondiale de juniori și tineret;
Campionate Mondiale universitare;
Cupele Europene sunt:
Cupa E.H.F.
Cupa Cupelor (E.H.F).
Cupa E.H.F.
Cupa Challenge E.H.F
1.4. Aspecte ale evoluției handbalului modern
Jocul de handbal se află într-o continuă schimbare și evoluție. în toate domeniile și aspectele jocului, cât și în desfășurarea antrenamentului, apar multe elemente de progres, de perfecționare, unele fiind noutăți iar altele reactualizări și adaptări la parametrii superiori.
Datorită competiției acerbe, se caută mereu și se cercetează metode și mijloace de perfecționare a jocului și a procesului de antrenament.
Pornind de la analiza jocului echipelor participante la cele mai mari competiții europene și mondiale, se pot sintetiza principalele aspecte ale handbalului modern.
ASPECTE POZITIVE
Viteza, din ce în ce mai mare de deplasare și exprimare tchnico-tactică este deja o tendință dominantă în toate acțiunile individuale ale jucătorilor, ceea ce determină o creștere vizibilă a ritmului de joc.
Contraatacul și faza a I-i-a sunt pentru toate echipele valoroase o preocupare constantă, o armă rapidă și eficientă de finalizare, încercându-se permanent și insistent surprinderea apărării neorganizate și vulnerabilă.
Creșterea măiestriei tehnico-tactice a jucătorilor este evidentă și în deplină concordanță cu viteza crescută a jocului. Au apărut o serie de procedee noi, unele readaptate jocului în viteză, eficacitatea execuției avînd o pondere din ce în ce mai mare, nu însă în detrimentul jocului.
Pentru fiecare post din echipă s-a dezvoltat și perfecționat un bagaj tehnico-tactic considerabil, conturându-se un model al jucătorului pe post în același timp jucătorul trebuie să acționeze eficient și pe alte două-trei posturi, fără a diminua cu ceva specializarea pe un anumit post.
Stăpânirea perfectă a mecanismelor de așezare în teren și de acționare a jucătorilor, o adaptabilitate la condițiile concrete de joc, se materializează printr-o mare varietate a folosirii sistemelor de joc în apărare și atac.
Antrenamentele sau unele părți ale acestora cu accent pe pregătirea fizică, se utilizează astăzi frecvent la majoritatea echipelor de elită, indiferent de metoda de pregătire. O excelentă condiție fizică, condiționată de o motricitate deosebită prelucrată la cote maxime este astăzi o condiție absolută și indispensabilă în practică. în procesul de pregătire se pune accent acum pe rezistență în regim de acționare de viteză și forță.
ASPECTE NEGATIVE
Sunt și unele elemente (cei drept mai puține la număr) care trebuie cunoscute și analizate, care frânează dezvoltarea jocului de handbal și diminuează din spectaculozitatea lui.
Dintre acestea cele mai numeroase sunt cele care aparțin jocului apărătorului, și anume:
faulturile intenționate;
blocarea neregulamentară a adversarului;
îmbrățișările;
împingerile;
ținerile;
îmbrâncirile;
jocul brutal prin care se urmărește periclitarea integrității corporale a adversarului prin lovire;
rănire sau intimidare.
Sunt și unele elemente ce țin de jocul în atac cum ar fi:
ținerea apărătorului la semicerc de către pivotul echipei în atac;
împingerea sau îmbrâncirea apărătorului în semicerc;
blocarea neregulamentară a apărătorului;
intrarea forțată în, sau printre apărători;
lovirea apărătorului după aruncare;
jocul pasiv;
întârzierea reluării jocului.
1.5. Obiectul teoriei și metodicii handbalului
Handbalul este studiat de către teoria și metodica jocului din mai multe puncte de vedere:
Handbalul ca mijloc a ducației fizice;
Handbalul ca disciplină sportivă;
Handbalul ca disciplină științifică.
Handbalul ca mijloc al educației fizice.
Jocul de handbal corespunde unor îmbinări armonioase între mișcările naturale (alergare, aruncare, săritură) precum și deprinderile motricesimple, accesibile tuturor vârstelor și sexelor. Jocul se desfășoară pe unfond de solicitări psihice, care au un pronunțat caracter educativ și formativ. Toate aceste aspecte fac ca jocul de handbal să fie un foarte important mijloc al educației fizice, care poate contribui la dezvoltarea unor calități motrice, psihice, precum și la însușirea unor deprinderi motrice.
Urmare a acestor calități deosebite ale jocului de handbal, educative și formative, el este cuprins în programele școlare, începând cu clasa a V-a (el poate coborî și mai jos, chiar din clasele III-IV, lucru este dovedit de către cadrele didactice care au fost inspectate pentru gradul I în țară).
Handbalul ca disciplină sportivă.
Ca disciplină sportivă pe parcursul anilor a cunoscut o evoluție și dezvoltare deosebită, astăzi organizându-se competiții sportive la toate categoriile de copii și până la cea mai înaltă performanță. Nivelul calitativ și spectacular a crescut deosebit, fiecare competiție de nivel național și internațional vine și aduce îmbunătățiri deosebite, ceea ce presupune că mai există resurse pentru perfecționare.
Concepția de joc elaborată corespunzător exigențelor mondiale în etapa respectivă trebuie mereu actualizată, ținând pasul cu evoluția pe plan internațional. Același lucru se presupune și în elaborarea unor noi programe de pregătire. Handbalul se practică pe baza unui regulament, cu reguli precise, în spiritul eticii sportive, spectatorii trăind din plin fazele spectaculoase ale jocului, desfășurate în cel mai înalt grad de fair-play.
Handbalul ca disciplină științifică.
Jocul de handbal este studiat din punct de vedere tehnic, fizic, teoretic și psihologic, generalizând activitatea celor mai bune echipe. Studiază apariția, istoria și evoluția jocului, făcând legătura între celelalte jocuri sportive de la care împrumută metode și mijloace de pregătire, procedee tehnice și tactice, adaptate specificului. Jocul de handbal face legătura și cu alte discipline, ca: igiena sportivă, fiziologia, anatomia și biomecanica, biochimia, pedagogia și psihologia sportivă. Totodată se studiază pregătirea, instruirea metodică în handbal, regulamentul și aplicarea lui.
Școala românească de handbal a efectuat și continuă cercetarea științifică de îmbunătățire și perfecționare a metodicii de pregătire sportivă. Există cercetări care dovedesc că jocul de handbal poate începe la o vârstă timpurie, stabilindu-se programe pentru toate vârstele. Este stabilit modelul jucătorului de performanță, specializat pe un anumit post, precum și modelul echipei participante la C.M. sau J.O., la nivel de echipe școlare, divizionare etc. Sunt stabilite criteriile de selecție a copiilor și juniorilor pentru handbalul de înaltă performanță.
CURSUL II. TEORIA METODICII ȘI PRACTICII JOCULUI DE HANDBAL
Teoria și metodica handbalului studiază o gama vastă de aspecte referitoare la handbalul în școală, handbalul de masă, handbalul la nivelul bazei de masă a performanței, performanță și înalta performanță. Handbalul ca joc sportiv este studiat din trei puncte de vedere:
ca disciplină sportivă;
ca mijloc al educației fizice;
ca disciplină științifică.
Ca disciplină sportivă handbalul, este un joc sportiv de echipa ce se practică în competiții și concursuri atât de fete, cât și de băieți,împărțiți pe categorii de vârstă și grade de măiestrie. Ca mijloc al educației fizice, handbalul este un joc sportiv tânăr, apărut în Europa la sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea prin transformarea unor jocuri cu caracter popular și sub influență altor jocuri, în special al fotbalului din a cărui idee fundamentală de joc s-a inspirat cel mai mult.
Handbalul este un mijloc al educației fizice, deoarece contribuie la întărirea sănătății, la dezvoltarea fizică armonioasă, la dezvoltarea unor calități motrice, psihice, la însușirea unor deprinderi motrice. Deoarece este un joc accesibil, atractiv, spectaculos, cu un regulament ușor și necesitând puține materiale, handbalul este cuprins în programele școlare, începând cu clasa a V-a (el poate coborî și mai jos, chiar din clasele I-IV).
Este prezent în lecțiile de educație fizică, începând cu clasa a VI –a și până la liceu.În școală se predau elemente și procedee de baza din tehnica și tactica jocului, exerciții pregătitoare pentru învățarea fazelor de joc și jocul bilateral,la început cu reguli simplificate și apoi în condiții competiționale.
Teoria și metodica educației fizice și sportului este știința care studiază legile educației fizice și sportului. În cadrul acestei științe se încadrează și Teoria și Metodica handbalului ca disciplină științifică ce se predă în cadrul facultăților de profil. Metodica jocului indică cele mai eficiente mijloace și metode pentru învățarea și perfecționare a handbalului. Se ocupă în mod special de numeroasele aspecte ale învățării handbalului în școală – în lecția de educație fizică și la clasele cu profil handbal, la cluburi și asociații sportive.
Jocul de handbal este cercetat din punct de vedere tehnic, tactic, fizic, teoretic și psihologic, sistematizând activitatea echipelor cu rezultate foarte bune. Studiază apariția, istoria și evoluția jocului, realizează legătura între celelalte jocuri sportive, împrumutând metode și mijloace de pregătire, procedee tehnice și tactice. Jocul de handbal este în strânsă înlănțuire cu alte discipline precum igiena, fiziologia, anatomia, biochimia, biomecanică, pedagogia și psihologia sportivă.
Handbalul ca mijloc al educației fizice
Contribuie la însușirea unor deprinderi motrice de bază și specifice, a unor cunoștințe speciale de tehnică și tactică sportivă.
Este un joc dinamic și solicită din partea subiecților, un efort fizic intens și un mare angajament psihic. Practicat în mod științific și metodic, contribuie prin efectele efortului fizic și psihic, la întărirea sănătății, la dezvoltarea capacităților fizice și intelectuale, morale și volitive ale practicanților.
De aceea, ca mijloc al educației fizice, handbalul este prezent în lecțiile de educație fizică din școlile de toate gradele, începând de la clasa a V-a sau chiar mai de timpuriu, când se însușesc elementele tehnico-tactice de bază, prin jocuri pregătitoare și până la clasele mari și la învățământul superior, în condiții competiționale.
Teoria și metodica educației fizice și sportului cunoaște următoarele mijloace ale educației fizice și anume: atletismul, gimnastica, jocurile sportive și turismul. Cele patru jocuri sportive regăsite în programa școlară sunt: baschet, handbal, fotbal și volei.
Handbalul ca mijloc al educației fizice contribuie la însușirea unor deprinderi motrice de bază și specifice, a abilitățiilor necesare în viață, a unor cunoștințe speciale de tehnică și tactică sportivă. Jocul de handbal se găsește în lecția de educație fizică începând cu clasa a-V-a. El contribuie la realizarea unui amplu proces, prin care elevul se formează, se dezvoltă, se maturizează din punct de vedere fizic, psihic, moral, estetic, volitiv.
Handbalul este un joc cu mingea, care se desfășoară în cea mai mare parte a timpului de joc în mișcare și în alergare în cea mai mare viteză, ceea ce pretinde din partea subiecțiilor să depună eforturi fizice apreciabile și să participe cu un mare angajament psihic în joc.
Handbalul în școală contribuie la formarea însușirilor și trăsăturilor pozitive, ale caracterului și personalității, la favorizarea convingerilor și obișnuințelor de comportare civilizată a elevilor.
Sub îndrumarea profesorului de educație fizică, handbalul dezvoltă calități de voință, ca dârzenia, combativitatea, curajul, inițiativa, perseverența și calități morale, ca atitudinea corectă față de colectivul în care este inclus, capacitatea de acționare în grup. Este un joc sportiv foarte accesibil, simplu de jucat, ușor înțeles, se poate practica de la vârste fragede, cu indici de tehnicitate ridicați. Respectarea regulamentului jocului nu permite să se ajungă la atitudini brutale, față de partenerii de întrecere, ci la o desfășurare corectă în spiritul fair-playului.
În cadrul orelor de activități sportive handbalul este practicat de către elevii care doresc să aprofundeze cunoașterea acestui joc, și să facă parte din echipele reprezentative ale clasei, școlii. Dintre aceștia cei mai buni vor fi selecționați în formațiile din eșalonul bazei de masă a sporului de performanță – licee cu program sportiv, cluburi sportive școlare, cluburi și asociații sportive de performanță.
Handbalul ca disciplină științifică
Face parte din teoria și metodica educației fizice și sportului, având ca domeniu propriu de studiu jocul de handbal sub aspect tehnic, tactic, teoretico-metodic, fizic, psihologic precum și cel organizatoric, al selecției sau al implicațiilor sociologice și pedagogice. Teoria și metodica educației fizice și sportului este știința care studiază legile educației fizice și sportului, încadrând teoria și metodica fiecărei ramuri sportive, deci a handbalului. Generalizează în mod teoretic practica înaintată a celor mai bune echipe și jucători.
Tot ce apare nou la J.O; C.M; C.E, cu privire la sistemele de joc, sau noi procedee tehnice de execuție sunt analizate, studiate, explicate din punct de vedere științific și apoi generalizate și transmise din nou practicii.
Rolul teoreticienilor domeniului poate fi sintetizat prin următoarele sarcini (I.K. Ghermănescu, V. Hnat, 2000):
Studiază conținutul jocului de handbal din perspectiva componentelor pregătirii: fizic, tehnic, tactic teoretic, psihologic.
Analizează și generalizează practica înaintată.
Studiază istoria și evoluția jocului.
Face legătura cu alte jocuri și discipline sportive.
Face legătura cu alte discipline științifice (igienă, fiziologie, biochimie).
Studiază metodica învățării și pregătirii sportive în handbal (de masă și de performanță).
Studiază regulile jocului și interpretarea corectă a acestora, precum raportarea acestora la tendințele de evoluție a jocului.
Cercetarea științifică în acest domeniu la noi în țară a avut drept rezultat elaborarea unor lucrări dintre care cele mai importante vizează:
pregătirea handbaliștilor de performanță
selecția și pregătirea copiilor și juniorilor
pregătirea tehnico-tactică pe diferite posturi de specializare.
modelarea pregătirii.
predarea handbalului ca disciplină de studiu pentru studenții de al facultățile de educație fizică și sport.
Handbalul în învățământul de toate gradele
Handbalul în învățământul primar
În învățământul primar, programa școlară pentru educație fizică (aprobată prin ordin al ministrului Nr. 3418/19.03.2013, de către Ministerul Educației Naționale) prevede în conținuturile specifice jocurilor sportive – jocuri dinamice și pregătitoare specifice fiecărui joc sportiv predat – minihandbal, în cazul nostru.
La elevii din învățământul primar dezvoltarea este strâns legată de activitățile desfășurate în școală și în afara ei sub forma jocului, a învățării și a muncii. În cadrul acestui ciclu interesul elevilor pentru joc și mișcare este foarte mare. Rezultatele depind de modul cum, cadrul didactic știe să valorifice mai bine în procesul instruirii aceste avantaje.
Minihandbalul trebuie înțeles de către profesori și elevi ca o filosofie a cărei conținut este jocul. Această filosofie trebuie să intereseze activitatea ludică a copiilor – jocul, orientată spre metodologia și didactica educației fizice și sportului la vârsta școlii primare (6 – 10 ani).
Se poate adapta activităților din școli, conținutul trebuie orientat spre joc, spre exercițiile ludice și spre realizarea obiectivelor educației fizice. Aceasta va însemna dezvoltarea fizică armonioasă și dezvoltarea calităților motorii, inițierea cu procedeele tehnice fundamentale de atac și apărare și aplicarea lor în condițiile jocului bilateral. Se va urmări dezvoltarea jocului bilateral, dezvoltarea comportamentului specific jocului, spiritul de echipă, fair-pay-ul, unul pentru toți și toți pentru unul.
Regulile simple de început trebuie să permită elevilor să se joace cu mingea. Pe măsură ce avansează în vârstă, regulile devin mai stricte. Minihandbalul este o activitate de atracție, de propagandă pentru copii, de orientare în ideea practicării jocului cu mingea și atragerii copiilor spre mișcare, spre handbal.
Handbalul în ciclul gimnazial (clasele V-VIII)
Deprinderile formate cu ajutorul jocurilor pregătitoare vor constitui o bună bază pentru însușirea handbalului la clasele V – VIII. Handbalul poate fi practicat integral, prin jocuri la două porți, sau sub forma unor structuri de exerciții, care conțin mai multe procedee tehnice și care odată însușite vor putea fi aplicate în joc.
Efectele handbalului asupra organismului uman au determinat introducerea lui în programele de educație fizică și de activități sportive la clasele de gimnaziu.
Prin caracterul său complex și complet, angrenând întreaga musculatură a corpului în activitate precum și marile funcții, handbalul este preferat altor sporturi atât de către profesori cât și de către elevi.
Baza materială necesară practicării handbalului este una simplă, fără costuri prea mari. Întrucât sunt puține școlile care dispun de sală de dimensiuni regulamentare, este necesară structurarea și planificarea conținutului acestei discipline pe parcursul anilor de studiu astfel încât să se adapteze conținutul materialului de predat la posibilitățile materiale:
pentru școlile care dispun de o sală de dimensiuni reduse și de un teren în aer liber, conținutul handbalului va putea fi planificat pe tot parcursul anului școlar, abordând în perioadele favorabile lucrului în aer liber mijloace ce presupun utilizarea integrală a terenului (joc bilateral, contraatacul), iar în sezonul rece structurile de elemente tehnico-tactice, calitățile motrice , diferite jocuri și ștafete cu conținut specific.
pentru școlile care dispun doar de un teren în aer liber, handbalul va fi practicat la începutul semestrului – I – lunile septembrie, octombrie și prima parte din noiembrie) și ultima parte a semestrului al II-lea – a doua parte a lunii martie, aprilie, mai și iunie.
Handbalul în ciclul liceal.
Și în acest ciclu handbalul este prevăzut în programa școlară la orele de educație fizică și la cele de activități sportive. Prin aceasta se urmărește perfecționarea deprinderilor, priceperilor și cunoștimțelor dobândite în clasele anterioare, însușirea de noi procedee tehnice și acțiuni tactice, astfel încât elevii să poată practica cu succes jocul bilateral, ceea ce va duce, pe lângă efectele de ordin fiziologic asupra organismului elevilor, la trairi psihice intense și la hotărârea unora de a-l practica sub forma activităților sportului pentru toți. La acest nivel se regăsesc două categorii de practicanți ai handbalului:
avansații – cei care au mai practicat jocul în ciclul anterior și care urmează să-și consolideze elementele învățate și să cunoască cerințele handbalului competițional.
începătorii – elevi care nu au practicat jocul de handbal în ciclul anterior de învățământ și care urmează să-și însușească principalele elemente tehnico-tactice și regulile de bază ale jocului, astfel ca după doi ani să poată aborda jocul bilateral.
Handbalul în învățământul superior.
Este disciplină de învățământ obligatorie pentru anii I și III a studenților de la Facultatea de Educație Fizică și Sport. În învățământul superior există două situații distincte în ce privește practicarea jocului de handbal:
studenții de la învățământul de specialitate, viitorii specialiști în domeniul culturii fizice, au prevăzute în programa acestei discipline la majoritatea facultăților din țară trei semestre de handbal cu câte două ore de lucrări practice săptămânal, unul din aceste semestre având și două ore de curs săptămânal.
studenții de la alte specializări la care educația fizică și sportul reprezintă activități obligatorii, au în planurile de învățământ una sau două ore săptămânal. În cadrul activității la aceste ore, studenții pot opta pentru o ramură de sport, iar handbalul este una dintre cele mai solicitate și îndrăgite de studenți, mai ales dacă au practicat acest joc în ciclurile anterioare de învățământ. Ei pot practica handbalul ca mijloc de întreținere și îmbunătățire a capacității generale de efort sau ca sport de masă în cadrul competițiilor sportive studențești. (pe grupe, ani de studiu, facultăți, centre universitare sau la finalele pe țară a Campionatului Național Universitar).
Handbalul ca disciplină sportivă
Acest joc sportiv este considerat unul tânăr – a apărut în Europa la sfârșitul sec. al IX-lea și începutul sec. al XX-lea – și a cunoscut mai multe schimbări pe parcursul evoluției sale în ce privește organizarea practicării, precum și regulamentul de joc.
Handbalul este un joc sportiv de echipă, inclus în planul de învățământ ca disciplină obligatorie, în cadrul Facultății de Educație Fizică și Sport, pentru studenții anului I de la specializările Educație Fizică și Sport/Kinetoterapie.
Este un joc sportiv de echipă, practicat atât de băieți cât și de fete, împărțiți pe categorii de vârstă și pe grade de măiestrie sportivă. Echipele sunt formate din câte 7 jucători fiecare, dintre care unul este specializat pe postul de portar. Acestora li se mai adaugă șapte jucători de schimb, dintre care unul este portarul de rezervă. Durata jocului este de două reprize pentru toate categoriile de sportivi.
Mingea de handbal este obiectul cu care se joacă și are dimensiuni diferite pentru categoriile de sportivi. Jucarea mingii se face cu mâna, atingerea ei cu piciorul fiind interzisă și sancționată conform regulamentului de joc. Jucătorul se poate deplasa în teren conducând mingea în dribling, sau folosind pasele între jucători, iar pentru înscrierea golurilor se folosesc aruncările la poartă din afara liniei care marchează suprafața de poartă. Echipa care marchează mai multe goluri este declarată câștigătoarea meciului.
Handbalul este un joc sportiv de întrecere, echipele care se înfruntă au ca obiectiv obținerea de performanțe sportive, exprimate prin câștigarea de titluri de campioni, de menținere în categoria de întrecere sportivă, de promovare într-o categorie superioară, de câștigare a unor trofee pe plan național și internațional.
Ca disciplină sportivă de performanță, jocul de handbal se practică în cadrul echipelor încadrate în secțiile cluburilor și asociațiilor sportive, care de regulă au mai multe echipe de diferite categorii de vârstă și măiestrie.
Caracteristicile jocului de handbal
Handbalul este un joc sportiv colectiv, care se desfășoară în alergare, uneori în cea mai mare viteză, fapt ce imprimă jocului un caracter dinamic. Jocul de handbal poate fi considerat ca o sinteză a deprinderilor motrice de bază ale omului ca alergarea, săritura, prinderea și aruncarea, ceea ce conferă handbalului, pe lângă caracteristicile sale de joc de echipă practicat în competiții, și calitatea de mijloc al educației fizice și de sport complementar, cu influențe pozitive asupra pregătirii fizice a sportivilor din alte ramuri.
Datorită faptului că majoritatea procedeelor tehnice sunt executate cu mâna, jocul de handbal:
Poate fi învățat și practicat cu ușurință chiar de către oameni care nu au o pregătire specială îndelungată;
Poate fi organizat în instituții, unități militare, facultăți și în școlile de toate gradele având influențe pozitive atât asupra motricității cât și asupra psihicului, fiind un joc sportiv atractiv și recreativ;
Are o tehnică simplă și ușor de învățat pentru a fi practicat ca sport de masă, în scop recreativ sau ca mijloc al educației fizice;
Poate fi practicat de copii și tineri de ambele sexe, bărbați și femei și de oameni în vârstă ceva mai înaintată;
Regulamentul de joc cuprinde reguli puține, care sunt simple și ușor de înțeles, aplicarea lor în joc făcându-se cu ușurință;
Instalațiile necesare sunt simple, o minge, o suprafață netedă de teren, două porți și un echipament sportiv format din tricou, șort și pantofi de sport. Instalațiile necesare sunt puțin costisitoare, ușor de amenajat și construit prin mijloace proprii;
Este un joc sportiv în care contactul cu corpul este admis, pericolul de accidente este redus, dacă se respectă regulamentul de joc și adversarul.
Pentru a obține rezultate mari sportive în domeniul handbalului este necesară practicarea lui în cadrul unor colective sportive în care munca de instruire trebuie să fie judicios planificată și desfășurată pe baze științifice.
Procedeele tehnice numeroase și variate trebuie să fie însușite astfel încât să poată să fie aplicate în joc în condiții de luptă cu adversarul, în prezența unor factori de perturbare. Handbalul este un joc sportiv cu efecte educative dintre cele mai favorabile dezvoltării personalității jucătorilor.
Combinațiile tactice în atac desfășurate în viteză sub forma unor acțiuni variate, pline de subtilitate și neprevăzut, precum și contramăsurile luate de apărători necesită o pregătire tehnico – tactică complexă și dezvoltarea calităților individuale, de gândire și anticipație.
Dinamismul și rapiditatea jocului sunt date de lupta directă a celor două echipe luate în colectiv și a jucătorilor care le compun; de dimensiunile terenului care creează premise pentru ca fazele jocului de atac și apărare să se succeadă în timp scurt; de faptul că fiecare component al echipei să participe în permanență la faze de atac și apărare.
– regulile de joc sunt ușor de înțeles și de pus în practică, oferind celui angajat satisfacția de a juca handbal cu aproape toate regulile – încă din primele lecții;
– condițiile materiale cerute de desfășurarea jocului sunt simple, necostisitoare, fiecare profesor putându-și-le crea. În orice curte școlară sau colț liber de teren poate fi amenajat un teren pentru handbal, porțile se pot improviza, iar echipamentul de joc și mingile nu mai constituie azi o problema;
Contribuie la dezvoltarea armonioasă a corpului și a calităților fizice.
Observând desfășurarea unui joc de handbal, indiferent de valoarea echipelor, vom constată că aparatul locomotor este angrenat în efort în fiecare moment.
Trenul inferior realizează deplasări rapide și repetate între cele două semicercuri, efectuează deplasări în atac cu și fără minge precum și cele în vederea rezolvării sarcinilor de apărare. Musculatura scheletică, ligamentele și tendoanele picioarelor sunt supuse unor solicitări variate, uneori de foarte mare intensitate.
Trenul superior este de asemenea mult solicitat. Prinderea mingii cu două mâini, pasă cu una din mâini – de pe loc și din deplasare la distanțe diferite, precum și aruncările la poartă – puternice, rapide – prin diferite procedee tehnice, cer o bună dezvoltare a musculaturii membrelor superioare.
Musculatura trunchiului este solicitată în aplecări, întoarceri, răsuciri, extensii, sărituri, plonjoane. Dezvoltarea bună a toracelui la handbaliști reprezintă un suport solid al centurii scapulare, centură des solicitată în eofortul specific.
Se poate constată că, la cei ce practică handbalul, musculatura este bine și armonios dezvoltată.
b. Din punct de vedere al calităților fizice, handbalul este caracterizat prin:
– viteză sub toate formele ei de manifestare, în regim de rezistență și de forță;
– forță de aruncare la poartă și forță necesară executării cu eficacitate maximă a mișcărilor specifice de apărare
– rezistență generală și specială solicitată de schimbarea repetată a fazelor de atac- apărare și parcurgerea în tempouri diferite dintre cele două semicercuri;
– îndemânare generală și specifică, jocul impunând acțiuni efectuate la timp, corect, cu cheltuiala minimă de energie și randament optim. Cercetările și studiile comparative efectuate de specialist, pe diferite loturi de sportive, au scos în evidență faptul că, handbaliștii au indici superiori ai calităților fizice față de sportivii altor discipline.
Handbalul este jocul sportiv, care, în România cunoaște o extindere numerică și o evoluție calitativă continuă.
În practicarea handbalului sunt atrași tinerii din școli și facultăți, de asemenea tineretul și oamenii muncii din întreprinderi, din instituții, de la sate. Creșterea continuă a numărului celor care îl practică, caracterul lui de masă poate fi scos în evidență de faptul că la federația de specialitate figurează un număr mare de jucători legitimați.
Handbalul este accesibil, dar, pentru a se obține rezultate sportive superioare trebuie dusă o muncă de instruire intensă, desfășurată pe baze științifice, bine organizată și programată.
Oprindu-se asupra principalelor aspecte fiziologice ale jocului competițional, medicii de specialitate arată că sistemul nervos, analizatorii, circulația sângelui, respirația, aparatul locomotor, sudorația, sunt solicitate la maximum în numeroase faze ale jocului.
Pentru a face față, sistemele, aparatele și organele trebuie să posede o înalta capacitate funcțională, iar reglarea neuroendocrină să fie foarte fină și promptă. Numai un sportiv dotat fizic, supus unei pregătiri fizice generale solide și, în final, posesor al unei pregătiri speciale de înalt nivel, stăpânind bine deprinderi și stereotipuri dinamice caracteristice jocului modern, poate face față cu succes și randament crescut acestor solicitări.
Talentul și muncă neobosită de zi cu zi timp de mai mulți ani de antrenament intens, perfecționarea treptată a tehnicii și tacticii jocului, fortificarea organismului și a organelor interne, cultivarea trăsăturilor morale și psihologice adecvate, constituie drumul anevoios spre dobândirea și ridicarea măiestriei sportive în handbal.
Handbalul este una din disciplinele care, prin cucerirea mai multor titluri mondiale și europene a contribuit substanțial la afirmarea și consacrarea pe plan internațional a sportului din România.
CURSUL III. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL
Tehnica jocului de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice în formă și conținut, care se referă la manevrarea mingii, precum și la deplasările jucătorilor în vederea acestei manevrări și care se desfășoară după legile activității nervoase superioare și ale biomecanicii, în scopul realizării randamentului maxim de joc.
Ansamblul acestor deprinderi motrice este alcătuit din elemente și procedee tehnice.
Elementul tehnic – o noțiune abstractă, care caracterizează forma generală a mișcării, necesară manevrării obiectului de joc în raport cu sarcinile și regulile jocului și care se referă la mecanismul de bază al mișcării.
Procedeul tehnic – Procedeul tehnic desemnează o structură concretă, sau un mod particular de efectuare a elementului tehnic în funcție de diferitele situații specifice jocului. pentru a obține un randament maxim, cu minimum de efort și în minimum de timp.
Elementele tehnicii jocului de handbal sunt:
poziția fundamentală;
mișcarea în teren;
ținerea mingii;
prinderea mingii;
pasarea mingii;
driblingul sau conducerea mingii;
fentele sau mișcările înșelatoare;
aruncarea la poartă;
scoaterea mingii de la adversar;
blocarea aruncărilor la poartă;
tehnica portarului.
Fiecare element tehnic cuprinde un număr mai mic sau mai mare de procedee tehnice.
Procedeele tehnice – reprezintă concretizarea și adaptarea elementelor tehnice la diferite situații specifice jocului. De exemplu: aruncarea la poartă din alergare, pasa din săritură, etc., sunt procedee tehnice concrete în vederea efectuării cu eficiență a acțiunilor caracteristice jocului de handbal.
Procedeele tehnice, la rândul lor, se împart în ”procedee simple” și ”procedee complexe”.
Procedeele simple se compun din poziția inițială din care pornește mișcarea, execuția propriu-zisă și poziția finală a segmentelor participante la mișcare.
Procedeele complexe apar în jocul propriu-zis, unde datorită situațiilor mereu schimbătoare, executarea lor impune variații de ritm, întreruperi ale execuției, amplitudine și intensitate în mișcări și, de multe ori, înlănțuiri de mai multe procedee deodată.
În modul de executare al procedeeului tehnic apare stilul personal.
Stilul personal reprezintă modul particular al unui individ de a executa un anumit procedeu tehnic. Despre stilul personal se poate vorbi doar la sportivii consacrați.
În jocul de handbal, tehnica este un factor extrem de important. Cunoașterea procedeelor tehnice este o necesitate pentru fiecare jucător, deoarece, toți coechipierii participă în egală masură la acțiuni de atac și apărare.
În jocul de handbal deosebim
tehnica jocului de atac,
tehnica jocului de apărare;
tehnica jocului portarului.
Tehnica jocului de atac cuprinde următoarele elemente tehnice:
poziția fundamentală în atac;
mișcarea în teren;
ținerea mingii;
prinderea mingii;
pasarea mingii;
driblingul;
fenta;
aruncarea la poartă.
Tehnica jocului de apărare cuprinde următoarele elemente tehnice:
poziția fundamentală în apărare;
mișcarea în teren specifcă apărării;
atacarea adversarului;
scoaterea mingii de la adversar;
blocarea aruncărilor la poartă.
Tehnica portarului cuprinde:
poziția fundamentală;
deplasarea în poartă;
prinderea mingii;
respingerea mingii;
plonjonul;
mișcările înșelătoare – fentele;
degajarea mingii.
Învățarea și perfecționarea mijoacelor tehnice sunt foarte importante pentru fiecare jucător în parte, deoarece toți componenții unei echipe pot participa în egală măsură la acțiunile de atac și de apărare.
Stăpânirea deplină a mijloacelor tehnice, cu execuții efectuate în condiții de mare viteză și precizie, măresc eficacitatea și spectaculozitatea jocului.
Învățarea tehnicii jocului se efectuează treptat, cu respectarea principiilor, metodelor și a mijloacelor învățării și antrenamentului.
În fazele de inițiere, tehnică se preda în condiții mai ușoare, cu execuții de pe loc și treptat, din deplasare (din mers și alergare ușoară), iar pe măsură stăpânirii elementului învățat, vom crește progresiv viteză de execuție. După însușirea procedeelor tehnice de bază, putem folosi aparate ajutătoare, apoi introducerea de adversari pasivi, semiactivi și apoi activi, în condiții apropiate de joc.
Fazei de învățare, îi urmează cea de consolidare și perfecționare, în care apar exerciții complexe, cu și fără adversar, în care antrenorul are posibilitatea să asambleze diferite procedee tehnice, în conformitate cu fazele de joc, pe fondul unui efort fizic ridicat și a unei concentrații nervoase superioare.
Jocurile de antrenament, formează unul dintre cele mai eficace mijloace de verificare a gradului de însușire a procedeelor tehnice și a capacității jucătorilor de aplicare a lor, în condiții concrete de joc.
Prin joc, sportivii acumulează experiență proprie, iar antrenorul se orientează asupra conținutului lecțiilor următoare, în funcție de carențele constatate.
Jocul de antrenament sau competițional, este necesar pentru includerea tuturor elementelor și procedeelor tehnice însușite, într-un conținut tactic, conturându- se astfel, noțiunea de tehnico-tactică.
Explicând acest termen, trebuie să precizat ca tehnică și tactică jocului de handbal, sunt două noțiuni care nu se pot separă în activitatea practică, de instruire a handbaliștilor.
Fiecare procedeu tehnic este asamblat într-o faza tactică a jocului de atac sau de apărare iar virtuozitatea tehnică fără conținut tactic, nu are nici o valoare.
Aceste precizări sunt făcute pentru că, în procesul de instruire să nu se separe pregătirea tehnică de cea tactică. Mijloacele tehnicii și tacticii se întrepătrund în cadrul învățării și perfecționării jocului. Spre exemplu, tehnica poate fi perfecționată cu ajutorul unor complexe de exerciții cu conținut tactic, după cum și reușită unor acțiuni tactice de mare subtilitate și rafinament, depinde de măiestria tehnică a executantului.
3.1. Sistematizarea elementelor tehnice
Teoria și practică activității handbalistice, demonstrează existența următoarelor principale elemente ale tehnicii jocului:
a) poziția fundamentală;
b) mișcarea în teren;
c) ținerea mingii;
d) prinderea mingii;
e) pasărea mingii;
f) conducerea mingii sau driblingul;
g) fentele sau mișcările înșelătoare;
h) aruncarea la poartă;
i) scoaterea mingii de la adversar;
j) blocarea mingilor aruncate la poartă;
k) elemente tehnice specifice portarului.
Din acest număr constant de elemente tehnice de baza, se desprind nenumărate procedee de executare ale acestora. Iar numărul procedeelor tehnice nu poate fi determinat, pentru că jocul de handbal se găsește într-o continuă evoluție, în plan tehnico-tactic.
Fantezia și creativitatea jucătorilor manifestate în jocurile competiționale de mare anvergură sunt izvoare permanente de inovații tehnice. Acest fenomen de creativitate tehnică, reflectă pe deplin caracterul dinamic al jocului de handbal.
Pe lângă sistematizarea clasică a elementelor tehnice (10 elemente), grație prof. I.K. Ghermănescu, putem oferii și o altă clasificare, în funcție de situațiile tactice ale jocului de handbal, atacul și apărarea.
3.2. Tehnica jocului în atac
Elementele tehnice ale jocului de handbal conțin un număr mai mare sau mai mic de procedee tehnice, procedee ce formează împreună conținutul tehnicii jocului, ce trebuie să fie la rândul său bogat și variat, nuanțat și specific unor posture și jucători cu valoare sportivă deosebit de ridicată
Tehnica jocului de handbal în atac cuprinde următoarele elemente tehnice:
poziția fundamentală de atac:
jucător la 9 m;
jucător la semicercul de 6 m;
mișcarea sau deplasarea în teren;
ținerea mingii;
prinderea mingii;
pasarea mingii;
driblingul (conducerea mingii);
fentele (mișcările înșelătoare);
aruncarea la poartă.
Poziția fundamentală
Pentru atac, poziția fundamentală trebuie să asigure o prindere sau o deplasare corectă, care să asigure executarea cu ritm și coordonare a tuturor procedeelor de pasare, mișcare în teren sau aruncare. Procedeele tehnice sunt:
Poziția fundamentală
înaltă
medie
Pentru pivoți
se recomandă adaptarea unei poziții echilibrate mai joasă și puțin contractată, profesorul sau antrenorul indicând jucătorilor următoarele:
să fie plasat cu umărul opus brațului de aruncare spre poartă;
greutatea corpului repartizată pe piciorul de partea brațului de aruncare;
picioarele sunt depărtate, cel încârcat pe vârf;
spatele rotund;
brațele flexate din articulația cotului, pregătit pentru a primi mingea. Această poziție asigură o mare stabilitate în lupta cu adversarii:
siguranța în prinderea mingii;
executarea unei aruncări rapide și eficace la poartă.
Pentru jucătorii de 9m
poziția fundamentală prezintă următoarele caracteristici:
jucătorul orientat cu fața spre poartă pentru a avea o vederede ansamblu;
a-și favoriza pătrunderea spre poartă;
a putea pasa în toate direcțiile;
greutatea repartizată pe ambele picioare, cel din parte brațului de aruncare fiind dus ceva mai înapoi, pe vârf;
brațele ușor îndoite și relaxate;
trunchiul înclinat puțin în față – spatele rotund.
Mișcarea în teren
Mișcarea în teren cuprinde totalitatea pozițiilor și a formelor de deplasare, caracteristice jocului de handbal, folosite de jucători în scopul de a-și crea situații favorabile în atac și în apărare în vederea rezolvării sarcinilor și cerințelor jocului.
Mișcarea în teren cuprinde următoarele procedee tehnice:
startul;
alergarea lansată;
alergarea șerpuită printre jucători;
shimbarea de direcție – simplă și dublă;
opriri, porniri, întoarceri;
alergare cu spatele;
săritură de pe loc cu bătaie pe un picior sau două picioare;
săritură cu elan cu bătaie pe un picior sau pe două picioare.
Ținerea, prinderea, pasarea mingii
Ținerea mingii – procedeele tehnice de ținere a mingii, utilizate în jocul de handbal:
ținerea mingii cu două mâini;
ținerea mingii cu o mână prin apucare;
ținerea mingii între palmă și antebraț -procedeu mai rar folosit, nu asigură suficientă stăpănire a mingii și nu oferă posibilitatea mănuirii;
ținerea mingii între palmă, antebraț și șold – oferă mai multă siguranță, cere mai mult timp pentru executarea altui procedeu, se utilizează mai mult în pătrunderile efectuate printre adversari;
ținerea mingii între palmă și piept – din ce în ce mai rar folosită, datorită incomodității executării rapide a altor mișcări;
ținerea mingii echilibrată – cel mai des folosit.
Prinderea mingii:
Procedeele tehnice de prindere a mingii sunt multe și variate, ele se execută în scopul de a intra în posesia mingii pasate de coechipier, interceptate de la adversar, sau care se rostogolesc pe sol.
Ca o regulă generală pentru toate procedeele de prindere se recomandă ca, privirea să fie ațintită asupra mingii, pe toată traiectoria ei, până în momentul contactului cu degetele.
Procedee tehnice:
prinderea mingii cu două mâini – se execută în mai multe feluri în funcție de direcția mingii;
prinderea mingii în dreptul pieptului – trunchiul este puțin înclinat înainte, cu greutatea pe piciorul din față, brațele mult întinse spre direcția de unde vine mingea, palmele privesc în jos și ușor înainte, cu degetele departate și relaxate; înainte ca mingea să lovească degetele, palmele se deschid pentru a primi mingea, care va lua primul contact cu vârfurile degetelor, șocul provocat de viteza mingii și de rezistența palmelor se amortizează prin îndoirea progresivă a brațelor, trunchiului și picioarelor, greutatea corpului trecând pe piciorul din spate.
prinderea mingilor joase;
prinderea mingilor care ating solul;
prinderea mingilor înalte poate fi: prinderea mingilor de pe loc, prinderea mingilor din săritură;
prinderea mingilor din lateral;
prinderea mingii cu o mână – se poate efectua:
între palmă, antebraț și șold;
între palmă și piept;
într-o mână din lateral sau dinapoi;
într-o mână deasupra umărului;
într-o mână din săritură.
Antrenarea procedeelor tehnice de prindere a mingii cu o mână constituie unul din mijloacele cele mai bune pentru îmbunătățirea îndemânării.
Pasarea mingii
În jocul de handbal se recomandă în mod special cunoașterea tuturor procedeelor tehnice de pasare a mingii, executarea lor perfectă, deoarece viteza de desfășurare a jocului, aglomerarea din fața celor două semicercuri îngreunează mult precizia execuțiilor
Procedee tehnice de pasare a mingii:
cu o mână;
cu două mâini;
de pe loc;
din alergare;
din săritură;
precedată de elan de pași încrucișați;
precedată de elan de pași adăugați;
precedată de elan de pași săltați.
Din punct de vedere al acțiunii brațului asupra mingii deosebim:
pasa zvârlită;
pasa împinsă;
pasa lansată.
Combinații și variațiuni a procedeelor de pasare:
pasarea mingii cu mână – pasa zvârlită:
pe deasupra umărului;
lateral pe lângă umăr;
lateral pe lângă șold;
pasa lansată;
pe lângă umăr;
pe lângă șold;
pasa prin împingere:
din dreptul umărului;
din dreptul pieptului;
pasarea mingii cu două mâini:
pe deasupra capului;
pe deasupra umărului;
de la piept;
lateral de la șold;
pase pentru angajarea pivotului – pase speciale:
pasa din pronație;
pasa înapoi pe deasupra umărului;
pasa pe la spate;
pasa cu pământul;
pasa pe sub axilă.
Prinderea mingii cu două mâini și pasa zvârlită cu o mână de deasupra umărului
Vom descrie procedeul de prindere și pasare, întrucât el stă la baza tuturor celorlalte procedee.
Jucătorul iese în întâmpinarea mingii cu brațele întinse în față (ușor flexate din cot), palmele orientate înainte și puțin în jos, cu degetele răsfirate. În momentul contactului cu mingea el caută să amortizeze șocul prin îndoirea progresivă a brațelor din cot și articulația pumnului (o prindere corectă nu produce zgomot în momentul contactului mingii cu palmele).
După intrarea în posesia mingii se execută o mișcare pregătitoare pasării, prin aducerea brațului înapoi pe deasupra umărului, mingea fiind împinsă de brațul opus celui de aruncare, concomitent cu răsucirea trunchiului în direcția brațului de aruncare. Urmează pasarea mingii printr-un impuls transmis de piciorul din spate, șold, trunchi și braț, care printr-o mișcare de biciuire din articulație pumnului încheie aruncarea. În momentul final, piciorul opus brațului cu care se pasează se află în față sprijinit pe sol.
Driblingul – conducerea mingii
În desfășurarea jocului acest procedeu constituie uneori singurul mijloc de deplasare cu mingea în teren. Din punct de vedere tactic folosirea lui se recomandă numai atunci când situațiile o impun, excesul determină pierderea mingii și încetinirea jocului.
Se recomandă în următoarele situații:
jucător singur pe contraatac;
acțiune individuală de depășire;
pentru păstrarea mingii.
Driblingul se execută prin împingerea mingii cu o mână, lateral și puțin în față, la nivelul șoldului, încât să nu împidice alergarea. După ce revine dinspre sol, palma reia contactul printr-o mișcare de însoțire elastică a mâinii din articulația pumnului, cu palma rotunjită și degetele răsfirate urmând ca înainte de punctul maxim al înălțării să se repete mișcarea de împingere.
Driblingul se utilizează în două forme:
dribling simplu – o singura împingere a mingii pe sol și prinderea ei;
dribling multiplu – împingerea succesivă a mingii pe sol.
Greșeli frecvente:
driblingul se execută în față corpului;
contactul rigid al palmei cu mingea.
Se recomandă ca în timpul executării driblingului, jucătorii să nu privească spre sol sau minge. Să privească tot terenul pentru a cunoaște în orice moment poziția și mișcarea partenerilor și a adversarilor.
Fentele sau mișcările înșelătoare
Fentele sau mișcările efectuate în timpul jocului, cu scopul de a înșela pe adversari asupra intențiilor pe care le are. Sunt mișcări efectuate de jucători, cu corpul sau cu segmentele lui, cu și fără minge, de pe loc sau din deplasare, cu scopul de a-l induce în eroare pe adversar asupra adevăratelor intenții viitoare.
Fentele pot fi împărțite în trei grupe:
de depășire individuală a apărătorului direct;
de pasare,
de aruncare la poartă.
Din grupa fentelor de depășire fac parte:
fenta simplă de pornire;
fenta dublă de pornire;
schimbare simplă de direcție;
schimbare dublă de direcție;
combinații de fente de pornire și de schimbare de direcție cu fente de aruncare la poartă sau de pasare.
Fentele de pasare pot fi sistematizate astfel:
fentă de pasare urmată de executarea pasei cu un alt procedeu (fentă de pasare urmată de altă pasă);
fentă de pasare urmată de aruncare la poartă;
fentă de pasare urmată de depășire individuală.
Sistematizarea fentelor de aruncare:
fentă de aruncare urmată de pasă,
fentă de aruncare la poartă urmată de o aruncare la poartă prin alt procedeu tehnic;
fentă de aruncare la poartă urmată de o depășire individuală.
Aruncarea la poartă
Aruncarea la poartă este unul din elementele de bază ale atacului prin care se finalizează toate acțiunule individuale sau colective. Aruncarea la poartă angrenează majoritatea segmentelor corpului.
Situațiile ivite în joc îi solicită pe atacanți să finalizeze acțiunea în funcție de bagajul de cunoștințe, deprinderi și calități individuale, precum și de acțiunea adversarului.
Aruncarea la poartă din alergare
În aceasta aruncare mingea este prinsă în timp ce piciorul stâng se află pe sol. Mișcările pregătitoare aruncării se fac în timpul în care se execută încă doi pași de alergare (piciorul drept și stâng). Este o aruncare care se execută foarte rapid, elimină un timp din mișcările pregătitoare sau chiar doi, încât cu o bună execuție tehnică, se poate arunca după doi pași de alergare sau chiar unul.
Ducerea brațului înapoi și revenirea lui bruscă înainte pentru aruncarea mingii, nu trebuie să modifice ritmul alergării, pentru a se arunca la poartă cu cea mai mare viteză. În momentul final al execuției, piciorul drept se găsește pe sol, iar aruncarea se execută cu brațul drept și invers de pe piciorul stâng, dacă este stângaci. Se execută braț – picior de aceeași parte.
Avantajele acestui procedeu de aruncare:
timp foarte scurt de execuție;
nu se modifică ritmul și succesiunea pașilor în alergare,
nu se modifică poziția axului umerilor față de direcția de alergare și față de poartă;
momentul aruncării și intenția de aruncare la poartă sunt mai greu sesizabile de către portar.
Aruncarea la poartă cu sprijin pe sol precedată de elan de pas încrucișat
Mingea este prinsă pe piciorul drept, care în acel moment se sprijină bine pe sol. Corpul execută o mișcare de răsucire orientându-se cu umărul opus brațului de aruncare spre direcția porții. Ducerea piciorului stâng înainte și încrucișarea piciorului drept peste stângul, coincide cu ducerea brațului drept (cu mingea) mult înapoi, cu cotul întins, mimează un pas cu piciorul stâng înainte (pas ceva mai mare), răsucirea trunchiului din șolduri, în așa fel încât axul umerilor să devină paralel cu linia porții, și revenirea puternică a brațului, dinapoi-înainte prin îndoirea și întinderea articulației cotului, cu aruncarea mingii.
Ritmul pașilor este inegal și anume; primii doi pași, încrucișați (stângul-dreptul) se execută mai rapid, iar ultimul mai lung și mai lent, se fixează bine pe sol. Prinderea mingii pe piciorul stâng obligă scurtarea timpului de pregătire și aruncarea după doi pași (dreptul-stângul), care se execută cu o ușoară săritură.
Acest procedeu de aruncare prezintă avantajul imprimării unei mari forțe, rezultată dintr-un traiect foarte lung, din forțele provenite prin împingerea în piciorul drept, apoi stângul, blocarea abdomenului, forța brațului de aruncare.
Necesită însă un timp mai îndelungat, de pregătire, care poate fi ușor stânjenită de adversar.
Se utilizează în special în aruncările de la distanță, și aruncările executate de la 9m executate indirect.
Aruncarea la poartă precedată de elan de pași adăugați
Procedeul tehnic este asemănător aruncării la poartă cu elan de pași încrucișați.
Mingea se prinde când jucătorul se găsește în alergare pe piciorul drept. Pas cu piciorul stâng, înainte alăturării dreptul lângă stângul, în acest moment brațul drept cu mingea se întinde mult înapoi după fixarea piciorului stâng în față ca punct de sprijin brațul drept revine puternic înainte, executând aruncarea mingii. Timpul de executare este ceva mai scurt, deoarece mișcările trebuiesc executate mai rapid.
Aruncarea la poartă din săritură
Aruncarea la poartă din săritură este un procedeu tehnic important prin avantajele care le prezintă și anume:
oferă posibiliatea aruncării la poartă din fața apărătorilor bazate pe aglomerare, favorizând eliberarea brațului de aruncare;
mărește timpul de observare a poziției sau mișcărilor portarului, ceea ce constituie un avantaj pentru atacanți;
mărește posibilitaea de transformare a aruncărilor de la 9m.
Aruncarea din săritură se poate executa după primul pas sau trei pași de alergare, adică – stângul – săritură sau stâng – drept – stâng – săritură. Bătaia se execută pe piciorul opus brațului de aruncare, prin rulare câlcăi – talpă – vârf, și împingerea energică a piciorului de rulaj, piciorul oscilant este ușor flexat și depărtat de corp. În momentul maxim al înălțării, mimează mișcarea de tracțiune a brațului cu mingea, efectuarea aruncării și aterizarea pe piciorul de bătaie.
Aruncare la poartă din plonjon
Acest procedeu de aruncare este utilizat atât pentru executarea aruncărilor de pedeapsă de la 7m, cât și din acțiune, în cazul în care un jucător primește mingea, fie în mișcare fie în poziție statică, în apropierea semicercului de 6m.
Aruncarea la poartă din săritură cu plonjon
Își găsește aplicarea în special în urma acțiunilor rapide executate pe spații mici, în jurul semicercului.
Tehnica execuției este pretențioasă și solicită multă îndemânare și finețe. Săritură nu se execută în înălțime ci în lungime, jucătorul efectuând un plonjon înainte, picioarele părăsesc complet solul. În timpul acestei sărituri plonjate în semicerc, se pregătește și se execută aruncarea la poartă. Când mingea părăsește mână jucătorului, corpul se află aproape în poziție orizontală, atingerea se face pe o latură a corpului, cu amortizare cu sprijin pe brațul opus.
3.3. Tehnica în apărare
Cele mai multe procedee tehnice aparțin jocului de atac. Jocul apărătorului este mult mai sărac decât cel al atacantului în privința procedeelor tehnice. Printr-un număr restrâns de procedee tehnice apărătorul trebuie să se împotrivească multiplelor și variatelor situații de atac create de adversari și să împiedice, în ultimă instanță, înscrierea de goluri în poarta proprie. Dacă în jocul de atac o imperfecțiune tehnică mai poate fi corectată de jucătorul respectiv sau coechipierii săi, în jocul de apărare orice greșeală tehnică poate avea ca urmare înscrierea unui gol de către adversari.
La baza jocului de apărare stau procedeele tehnice de deplasare în teren și în poziția fundamentală. Alergarea înainte, retragerea cu spatele, pornirea rapidă și oprirea bruscă, întoarcerile rapide din deplasare, deplasarea laterală, ieșirea la omul cu mingea și retragerea pe semicerc, mișcarea brațelor independent de cea a picioarelor, suplețea în mișcări sunt indispensabile fiecărui jucător când acționează în calitate de apărător.
Procedeele de execuție ale poziției fundamentale specifice jocului de apărare sunt:
În afara acestor procedee de mișcare în teren, tehnica apărătorului cuprinde și unele strâns legate de lupta împotriva atacantului care se găsește în posesia mingii cum ar fi:
poziția fundamentală în apărare;
apărătorul se găsește cu privirea îndreptată spre adversarul cu mingea sau spre adversarul direct. Atunci când stă pe loc, picioarele sunt depărtate lateral cu 30-40 cm, găsindu-se de cele mai multe ori pe aceași linie, mai rar unul în față, iar celălalt în spate. Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare. Vîrfurile picioarelor sunt orientate înainte, deci tălpile sunt paralele. Genunchii sunt ușor îndoiți și împinși din glezne înainte. Trunchiul este arcuit și ușor aplecat în față. Brațele sunt îndoite din coate, puțin depărtate de trunchi, fără a fi întinse în lături, deoarece regulamentul interzice ducerea brațelor lateral în scopul opririi adversarului, indiferent dacă acesta este sau nu în posesia mingii.
scoaterea mingii de la adversar;
Sunt mai multe procedee tehnice de deposedare a adversarului de minge:
scoaterea mingii din dribling prin atac din lateral;
scoaterea mingii din dribling prin atac din spate;
scoaterea mingii din dribling prin atac din față;
scoaterea mingii din ținere echilibrată;
scoaterea mingii prin intercepție.
blocarea aruncărilor la poartă;
Apărarea porții nu rămâne exclusiv în seama portarului. Apărătorii au sarcina să colaboreze cu el, acoperind cu corpul și cu brațele un colț al porții.
Procedeele de execuție ale acestui element tehnic sunt:
blocarea mingilor înalte;
blocarea mingilor laterale;
blocarea mingilor joase cu două mâini.
Procedeele de blocare a mingilor spre poartă se învață individual și pe grupuri de 2-3 jucători. La început vor simula blocarea, din saritură, prin fandare cu ducerea brațelor lateral, oblic, pe direcția mingii la semnalul antrenorului.
atacarea adversarului cu corpul;
Regulamentul permite apărătorului să blocheze cu corpul drumul adversarului spre poartă, să-i oprească înaintarea prin executarea unei rezistențe corporale.
Contactul apărătorului cu corpul adversarului trebuie să se facă numai cu pieptul, fără a folosi brațele, șoldul sau picioarele.
mișcarea sau deplasarea în teren, specifică apărării;
Procedeele de deplasare în teren, cărora apărătorii trebuie să le facă față în timpul jocului, în toate fazele de apărare:
alergare cu fața, sprint scurt de 2-5m;
opriri bruște executate din alergare în cea mai mare viteză;
porniri scurte și rapide;
întoarceri;
alergare cu spatele;
sărituri înalte cu elan scurt, dar și fără elan pentru blocarea aruncărilor la poartă.
3.4. Tehnica portarului
O serie de elemente din tehnica portarului sunt comune cu cele ale jucătorilor de câmp, care vizează prinderea mingii, pasărea mingii, driblingul și mișcarea în teren.
Odată cu evoluția tehnicii și tacticii jocului, s-a ajuns la concluzia că, modalitățile de intervenție ale portarului, trebuie să se raporteze la traiectoria mingilor aruncate spre poartă. Astfel: mingile înalte să fie respinse sau prinse cu mâinile, cele care sar din pământ, sau cu traiectorie joasă, să fie respinse cu piciorul, cu brațele sau cu trunchiul, iar la mingile care nu oferă alte posibilități de apărare, să intervină prin plonjon.
În evoluția tehnicii de apărare, s-au conturat mai multe stiluri, protrivit calităților motrice și tipului temperamental individual al fiecărui portar. Unii portari preferă să stea mai aproape de linia porții, alții se apară mult în afară acestei linii, fiind mai agresivi în intervenții; la mingile joase, unii portari apară numai cu piciorul, pe când alții, preferă plonjonul. Toate aceste maniere conduc spre adoptarea stilului ofensiv sau a stilului defensiv de apărare a porții. Stilul ține de particularitățile fizice și psihice ale portarului.
În cele ce urmează vom expune numai procedeele tehnice specifice jocului portarului. Acestea sunt:
poziția fundamentală specifică;
Poziția portarului este asemănătoare poziției fundamentale adoptate de jucătorii aflați în apărare. Deosebirea apare la depărtarea picioarelor, care nu depășește distanță de 20-30 cm., fiind orientate puțin în afară, iar brațele sunt ceva mai întinse din coate. Portarul va avea în permanentă privirea ațintită spre minge. Această poziție este valabilă pentru ambele stiluri de apărare.
În cazul aruncărilor la poartă de pe extremă, poziția portarului se schimbă radical. El se va plasa lângă bară din partea respectivă și va adopta următoarea poziție: pentru o aruncare de pe extremă dreapta, se va lipi cu partea stânga a corpului de bară, ținând brațul stâng întins deasupra capului, până lângă bară transversală, iar brațul stâng va fi îndoit din cot, oblic în sus, cu palmă deschisă spre atacantul porții.
Piciorul stâng este apropiat de bara verticală, iar dreptul este orientat lateral spre dreapta, pentru o închidere cât mai bună a unghiului de aruncare. Important este ca greutatea corpului să se afle pe piciorul de lângă bară, poziție din care portarul poate interveni la închiderea unghiului de aruncare, atât spre mijlocul cât și spre unghiul lung al porții.
deplasarea în poartă (spațiul porții);
Portarul se deplasează în poartă cu pași scurți și adăugați (asemănător cu deplasarea apărătorilor pe semicerc), fie că o fac pe linia porții (defensiv), fie pe traiectoria unui arc de cerc cu deschiderea de 1-1,5 m., trasat în față porții (ofensiv). Este riscant pentru portar să ridice prea mult picioarele de pe sol, sau să execute sărituri în timpul deplasării în poartă. Deplasările spre stânga și spre dreapta vizează circulația mingii și a jucătorilor aflați în atac.
prinderea mingii;
Mingile aruncate spre poartă au o mare viteaa de zbor. Portarul va încerca să utilizeze toate procedeele de prindere : pentru mingile înalte, cu douaamaini de sus, iar pentru celelalte va învață să prindă la piept, la abdomen și după caz, prin ghemuirea corpului (la mingile ricosate din sol). Avantajul prinderii mingii se materializează prin lansarea rapidă a contraatacului.
respingerea mingii cu brațele;
Pentru a respinge mingile trimise cu forță spre unul din colțurile de sus ale portti, portarul va îndrepta brațul cu palmă întinsă în direcția mingii, ducând și corpul în aceeași directte. La mingile laterale se intervine cu brațul și antebrațul, iar la mingile joase, aruncate paralel cu solul, intervenția mâinilor va fi instita de o fandare accentuată pe piciorul din direcția mingii. Respingerea se va face în aut de poartă.
respingerea mingii cu piciorul;
La mingile joase, care nu pot fi aparate cu brațul, portarul va interveni prin interpunerea talpei piciorului și a gambei pe direcția mingii, insotitaa și de o fandare sau o alunecare în sfoară. Mâna cu palmă deschisă va însoți piciorul, pentru o eventuală ricosare a mingii din sol.
plonjonul;
Plonjonul este folosit când apărarea porții cu alte procedee devine imposibilă. Fiind deosebit de spectaculos, plonjonul presupune o aruncare a corpului în direcția mingii, cu palmă sau palmele întinse pe traiectoria mingii, cu intenția de respingere și chiar de prindere a acesteia.
fentele (mișcările înșelătoare);
Acestea sunt mișcări efectuate cu corpul sau cu anumite segmente ale corpului, pe care portarul le utilizează cu scopul de a derută adversarul aflat în poziție de aruncare la poartă. În cazul unui adversar scăpat singur pe semicerc, portarul va schița deplasarea spre o parte a porții, oferind cealaltă parte adversarului ce se pregătește să arunce la poartă. Dacă adversarul a intrat în jocul portarului, acesta din urmă are șansă de a apară mingi foarte grele.
Pentru aruncările de la distanță, portarul poate mima o ghemuire spre un anume colț de jos al porții, invitându-l pe atacant să arunce pe sus, spre colțul opus. Și în această situație, portarul are șansă să apere, cu condiția ca mișcările înșelătoare ca și intervențiile ulterioare pe direcția mingii, să fie efectuate în cele mai oportune momente ale situației create în teren. Folosirea în exces a mișcărilor înșelătoare de către portar, poate avea efecte negative, de aceea ele se vor folosi în mod rațional.
Degajarea mingii.
Deplasarea portarului în spațiul de poartă, chiar și atunci când se află cu mingea în mână, este nelimitată. Pentru repunerea mingii în joc, portarul poate face oricâți pași dorește. Degajarea mingii, în cele mai multe situații, se realizează cu elan de pași adăugați, încrucișați sau săltați. Aceste procedee se utilizează în situația în care un coechipier se află în situație de contraatac, sau în situația în care portarul vrea să degajeze rapid mingea pentru realizarea contraatacului susținut.
Portarul mai poate utiliza pentru repunerea mingii în joc pasa cu o mână de pe loc, pasa cu două mâini de la piapt sau chiar și pasa din săritură.
În cazul lansării unei acțiuni de contraatac, portarul va folosi un elan suplimentar care poate fi cu pași adăugați, cu pași încrucisati, sau cu pași săltați, pentru a realiza o pasă mai lungă destinată vârfului de contraatac.
CURSUL IV. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL ÎN ATAC
Tactica jocului de handbal constă în organizarea și coordonarea acțiunilor jucătorilor în vederea realizării succesului prin folosirea conștientă, în limitele regulamentului și a moralei sportive a celor mai corespunzătoare complexe de procedee, valorificând calitățile și particularitățile jucătorilor proprii, precum și lipsurile în pregătire ale adversarilor.
În literatura de specialitate, mulți autori o definesc ca activitate, concept, proces sau sistem de mijloace.
Mihai Epuran, (1968) definește tactica „ca un proces psihomotric complex care angajează factori cognitivi, volitivi și motrici”.
„Tactica reprezintă un sistem coerent de acțiuni selecționate, planificate și pregătite anticipat pentru a fi utilizate în jocul echipei în funcție de adversari și condițiile de concurs, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanță stabilite.” (E. Colibaba și I. Bota).
„Tactica este un sistem de principii, idei și reguli de abordare a competițiilor de către sportivi, prin care își valorifică toate capacitățile tehnice, fizice și psihologice în vederea rezolvării situațiilor problematice create de adversari, coechipieri și ambianță, în vederea obținerii succesului.” (A. Dragnea).
„Totalitatea acțiunilor și mijloacelor din domeniul pregătirii tehnice, fizice și psihice, precum și a altor măsuri specifice, selecționate, organizate și coordonate spre a fi folosite rațional și oportun în concurs, pentru obținerea victoriei.” (L. Teodorescu).
În concluzie, tactica reprezintă folosirea conștientă a întregului arsenal tehnic, fizic, teoretic și psihic al jucătorilor, în vederea valorificării punctelor forte ale propriei echipe și speculării punctelor slabe ale adversarilor, în vederea asigurării succesului.
Componentele tacticii sportive
În sfera tacticii sunt cuprinse atât laturi ale pregătirii teoretice, concretizate în principii, noțiuni, concepte și reguli, cât și în acțiuni practice sub forma execițiilor și combinațiilor tactice.
Componentele tacticii sunt:
concepția tactică;
planul tactic;
acțiunea tactică;
sistemul de joc;
Concepția tactică
Concepția tactică reprezintă un sistem de principii, idei, regili și norme relativ stabile, elaborate în vederea participării cu succes în competiție.
Concepția tactică este stabilită în general de antrenori și alți specialiști – metodiști, psihologi și medici, în urma analizei stadiului de dezvoltare a handbalului pe plan mondial. În ajutorul acestora vin și comisiile tehnice și organizatorice ale federației internaționale, care înaintează federațiilor naționale, concluziile desprinse din desfășurarea celor mai importante competiții. Acestea sunt adaptate de către federația de specialitate la particularitățile pe niveluri ale sportivilor, la condițiile organizatorice și materiale
Concepția tactică este o componentă dinamică, relativ stabilă, se bazează pe principii ce aparțin experienței practice și se modifică doar atunci când echipele de sportivi impun acest lucru.
Planul tactic
Pentru abordarea fiecărei competiții se întocmesc planuri tactice diferențiate, conform concepției tactice. El este diferit de la o competiție la alta.
Planul tactic este o particularizare temporară a tacticii. Poate fi definit ca ”ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea și desfășurarea acțiunilor de atac și apărare”.
Acțiuni tactice
Acțiunile tactice sunt instrumente practice de realizare a planului tactic și concepției tactice. Sunt componente concrete ale tacticii și se desfășoară pe mai multe faze, cele mai multe fiind de natură psihologică și una motrică, practică, concretă, de rezolvare a situației tactice:
perceperea și analiza situației competiționale care favorizează o anumită acțiune tactică;
rezolvarea mentală prin elaborarea unei strategii adecvate și decizii;
analiza efectelor acțiunii tactice.
Acțiunile tactice se prezintă ca structuri înlănțuite, denumite combinații, scheme și inițiative individuale efectuate în scopuri tactice bine determinate.
Astfel, acțiunea individuală reprezintă selecționarea și aplicarea conștientă, de către un jucător într-o fază, a celui mai indicat complex de procedee tehnico – tactice în scopul realizării unei sarcini parțiale a jocului.
De regulă, acțiunea individuală se desfășoară în luptă cu unul sau mai mulți adversari.
Combinația tactică
Combinația tactică– reprezintă “coordonarea acțiunilor individuale a doi sau mai mulți coechipieri, într-o fază a jocului cu scopul realizării unei sarcini parțiale de atac sau apărare ” (L. Teodorescu, 1975).
Combinațiile tactice sunt proprii oricărui sistem de joc.
Schema tactică
Este o formă a combinației tactice mai evoluată, aplicată cu precădere în atac. Ea este mai complexă, mai rigidă și stereotipă. La efectuarea ei participă de obicei un număr mai mare de jucători și se aplică mai ales în momentele fixe ale jocului.
Schema tactică se utilizează în vederea derutării adversarului și de a pune în valoare, în fazele decisive ale jocului, calitățile unui sportiv. Este necesar ca schemele tactice să posede una, două variante pentru a preveni sesizarea de către adversar a intențiilor și manevrelor jucătorilor, mai ales în faza de finalizare.
Circulația tactică
Se folosește în atac și este forma superioară a schemei tactice. Cu ajutorul ei se realizează faza de pregătire a atacului în cadrul sistemului de joc adoptat. La circulația tactică participă un număr mai mare de jucători, uneori chiar întregul colectiv al echipei. Scopul circulației tactice este de a crea situații favorabile realizării punctelor; constă din combinații tactice și acțiuni individuale, simultane și succesive și se desfășoară după un anumit plan de organizare.
O bună circulație tactică trebuie să se caracterizeze prin:
agresivitate – demarcaje succesive ale jucătorilor, iar circulația mingii să fie orientată spre poarta adversă, să constituie în permanență o amenințare pentru apărare și să pună în situație de a înscrie pe toți jucătorii sau majoritatea jucătorilor;
reversibilitate – să se poată executa atât pe partea dreaptă, cât și pe partea stângă a terenului;
accesibilitate – să poată fi învățată relativ ușor și să corespundă pregătirii tehnice a jucătorilor.
Toate aceste componente ale tacticii se supun în timpul jocului principiilor care guvernează jocul în atac:
asigurarea mingii;
variațiile de ritm la deplasare;
alternarea acțiunilor tactice;
păstrarea posturilor;
schimbarea jocului de pe o parte pe alta;
variația în acțiuni.
În concluzie putem spune că, în jocul în atac întâlnim acțiuni tactice individuale și acțiuni tactice colective.
Tactica individuală în atac cuprinde totalitatea principiilor și regulilor după care acționează un atacant atunci când se află în luptă directă cu un apărător sau în situație de colaborare cu 1 – 2 coechipieri.
Tactica colectivă în atac reprezintă totalitatea principiilor și regulilor după care se desfășoară jocul de ansamblu al echipei, atunci când jucătorii, colaborând, acționează în mod unitar împotriva sistemului defensiv advers.
4.1. Acțiunile tactice individuale în atac
Din punct de vedere tactic, jocul individual în atac stă la baza acțiunilor colective. Pentru un joc colectiv eficient este nevoie să se acționeze cât mai periculos.
Acțiunile tactice individuale sunt: pătrunderea și demarcajul.
Demarcajul și pătrunderea
Demarcajul este acțiunea prin care atacantul fără minge caută să scape de sub supravegherea apărătorului pentru a primi mingea și a dezvoltă fazele de atac sau finalizare. Demarcajul poate fi direct sau indirect.
Cel direct se realizează prin forțe proprii utilizând judicios și oportun procedeele înlănțuite ale “mișcării în teren”, precum și acțiuni de derutare a apărătorului (învingerea vigilenței lui). când atacantul se deplasează de la poartă proprie spre cea adversă, pentru a realiza demarcajul direct, pornește brusc în fâșii libere de teren, schimbă ritmul de apărare în mod repetat, efectuează schimbări de directive surprinzătoare (simple, duble, piruete), opriri bruște din alergare urmate de priviri în alte direcții.
În atacul pozițional jucătorii se demarcă în funcție de postul în care acționează, așa de pildă jucătorii de lângă zona se retrag pentru a prinde sau a lua elanul necesar aruncării, cei din linia de 9m se deplasează lateral pentru a ieși în întâmpinarea mingii pasate, iar pivotii pornesc brusc de lângă apărători în spații libere.
În general, desprinderea de apărători trebuie să se execute brusc și numai în momentul premergător acțiunii: această desprindere hotărâtă și energică, pe lângă faptul că surprinde apărătorul, este un indiciu și pentru coechipierul cu mingea care-i poate pasa, fără ca pasa să fie interceptată.
Demarcarea nu trebuie să fie executată spre un loc către care un alt coechipier a început demarcarea și nici către locul pe care se află deja un coechipier demarcat, deoarece jucătorii s-ar încurcă reciproc în acțiune.
Deși scopul demarcării este acela de a realiza condiții favorabile primirii mingii, totuși un bun demarcaj contribuie indirect la succesul acțiunilor celorlalți atacanți, prin aceea că, atrage un apărător ceea ce favorizează crearea unor culoare libere pentru un alt atacant.
Pătrunderea este un procedeu special de demarcare, fiind urmată , în mod normal, de prinderea mingii și aruncarea la poartă. Deci, pătrunderea este acțiunea de demarcare către poartă (când se trece în atac) sau spre semicerc (atac pozițional sau în circulație), efectuată în viteză și forță cu scopul primirii mingii și a aruncării ei la poartă.
Demarcarea ce se face pentru o pătrundere trebuie să fie sesizată de coechipierul cu minge și onorată de către acesta printr-o pasă oportună.
Cele mai întâlnire pătrunderi sunt cele ale extremelor și interilor în breșele zonei, precum și cele executate de unul din vârfurile contraatacului prin spatele unor apărători repliati cu întârziere.
Depășirea
Depășirea este acțiunea de tactică individuală prin care atacantul posesor al mingii se eliberează corect de marcajul apărătorului direct și acționează hotărât spre poartă pentru a aruncă sau pasă.
Depășirile constau din complexe de procedee tehnice și din valorificarea calităților fizice de viteză (reactive, execuție, deplasare), îndemânare și forță.
În efectuarea unei depășiri apar mai multe faze:
judecarea situației și prevederea eventualităților;
efectuarea fentei;
sesizarea răspunsului adversarului și corectarea eventuală a planului;
depășirea propriu-zisă;
finalizarea acțiunii individuale;
Ca mijloace de baza folosite în cadrul depășirii reținem: gândirea tactică, procedeele tehnice (în special fente, dribling, aruncarea la poartă, calitățile fizice, precum și inițiative, curaj, hotărâre, impetuozitate).
Cele mai frecvente depășiri se fac în lupta cu un adversar care se repliază, care iese din zona pentru a atacă jucătorul cu mingea sau care marchează strâns un atacant periculos.
În prima alternativă, jucătorul aflat în posesia mingii efectuează depășirea apărătorului care se retrage spre poartă pe care o apară executând dribling și schimbări de direcție, alternând înălțimea driblingului sau mâna cu care driblează, făcând piruete, schimbând continuu ritmul de deplasare și acționând hotărât spre poartă pentru a arunca.
În cele două alternative, atacantul își caută cel mai bun plasament, primește mingea, execută o ușoară săritură pe două picioare în lateral (stânga sau dreapta) – sesizând contraacțiunea apărătorului; pornește hotărât în partea unde face depășirea – folosind driblingul simplu sau multiplu pentru concretizarea inițiativei și pentru finalizarea acțiunii. Interii și extremele uneori înlocuiesc săritură pe două picioare cu o fenta simplă, dublă sau pivotare.
Recuperarea mingilor
Ca urmare a aruncărilor la poartă din acțiune, de la 7m și de la 9m, mingea poate intră în poartă (gol), poate fi reținută de către portar sau respinsă de acesta, de bară sau din blocările efectuate de apărători.
Pentru a reintră în posesia acestor mingi, pentru a le recupera – unii dintre jucători efectuează un plasament corespunzător și, reprinzând mingea, acționează individual spre poartă sau încep un nou atac colectiv.
Jucătorii în atac se așază într -un dispozitiv care asigura tuturor premize pentru o activitate ordonată. În figura nr. 1. se prezintă locul jucătorilor pe teren în cadrul atacului cu un pivot. Se remarcă așezarea atacanților pe două linii; prima – care acționează pe semicerc sau în imediată apropiere a lui – include cele două extreme și pivotul și se numește linie de semicerc; A două linie de atac este constituită din cei doi jucători interi, la care se adaugă conducătorul de joc,se numește linia de 9m.
Figura nr. 1. Așezarea jucătorilor în atac
Cerințele jocului și așezările jucătorilor în teren au determinat o specializare a lor pe post. Orice jucător, însă, trebuie multilateral pregătit pentru a putea fi capabil să joace pe orice post, după necesitate impusă de situațiile date în timpul jocului.
Extremele au rolul de a purta contraatacul, de a da lărgime frontului de atac, de a circulă cu viteză printre apărători, de se infiltra între sau în spatele acestora.
Pivotii au sarcina de a destramă apărarea și de creea culuare în care să acționeze jucătorii de la 9m, de a da adâncime atacului prin arauncari de pe 6m și printre apărători, de a fixă un apărător prin plasament sau fără paravan, de a efectua blocaje favorizante acțiunilor decisive inițiate, de jucătorii de 9m.
Calitățile pe care trebuie să le aibă un pivot:
forță și tărie fizică pentru a lupta continuu cu apărătorul;
viteză de reacție;
execuție;
simțul plasamentului;
prinderea sigură a mingii în condițiile luptei directe cu adversarul;
aruncări la poartă din plonjon;
plonjon sărit.
Interii sunt considerați temelia oricărei echipe – deoarece ei înscriu goluri de la distanță, ei joacă extremele și pivotii, ei se retrag primii în apărare. Calitățile pe care trebuie să le aibă un inter:
înalți;
puternici;
supli și îndemânatici;
cu o bună tehnică indivuala în prinderea și pasarea rapidă a mingii;
siguri în folosirea fenteleor de aruncare și a celor de pasăre;
cu o forță deosebită de aruncare și cu o eficacitate crescută a procedeelor de aruncare;
stăpânirea procedeelor speciale de angajare a pivotilor.
Conducătorul de joc sau centrul atacului, ajută echipa să desfășoare un joc colectiv în care să se valorifice toate capacitățile coechipierilor săi. Împreună cu interul, asigura transportul mingii în atac și se repliază primul în apărare, inițiază și dirijează acțiunile colective în atac, contribuie la demarcajul indirect al interilor sau pivotului.Trebuie să posede calități mai complexe decât interul, la care se adaugă :fantezia și experiență bogată, execuții rapide și surprinzătoare ale aruncărilor la poartă.
4.2. Acțiunile tactice colective în atac
Tactica colectivă în atac cuprinde principiile și modalitățile după care se desfășoară jocul de ansamblu al aechipei atunci când jucătorii colaborează unii cu alții, acționând în mod unitar împotriva sistemului defensiv advers.
Principiile atacului
Principiile atacului reprezintă liniile directoare de orientare și organizare a jocului unei echipe în atac.
Asigurarea mingii
Echipa care intră în posesia mingii se consideră echipa în atac și preia inițiativa jocului. Jucătorii echipei în atac sunt datori să se preocupe de asigurarea mingii. Mingea trebuie asigurată și păstrată în posesia echipei până la înscrierea unui gol în poartă adversă. Principiul asigurării mingii a determinat apariția în tactică jocului de atac a unui mare număr de reguli tactice, a căror aplicare contribuie la obținerea unui randament sporit.
Protejarea mingii se impune ca o regulă generală în efectuarea prinderilor, paselor, driblingului și a fentelor. Mingea trebuie pasată acelui coechipier care se așteaptă să primească mingea și cu care a fost luat contactul vizual în prealabil. Jucătorul care primește pasă trebuie să ajungă la minge pe cel mai scurt drum și înaintea adversarului. Asigurarea mingii impune folosirea cu discernământ a paselor lungi, peste mai mulți adversari sau prin față apărării adverse.
Pasă dată unui coechipier trebuie să fie pe poziție viitoare și pe direcția lui de deplasare, în dribling, jucătorii sunt obligați să folosească întotdeauna mînă opusă părții de marcaj a adversarului. În acțiunea individuală de pătrundere atacantul are nevoie de multă pricepere pentru a nu pierde mingea. În momentul în care a constatat aa a atras asupra să doi apărători, ci trebuie să paseze mingea cât mai rapid unui coechipier demarcat.
Variațiile de ritm la deplasarea în teren
În teren jucătorul nu se deplasează uniform. Atacantul își reduce sau accelerează viteză de deplasare în funcție de următoarele criterii:
este sau nu în posesia mingii;
se găsește departe sau aproape de adversar;
participa sau nu la faza respectivă dejoc.
Prin micșorarea vitezei se creează o situație mai bună de demarcaj, de asigurare a mingii și de supraveghere a câmpului de joc, ceea ce favorizează alegerea soluției celei mai potrivite fazei respective. Demarcajul de lângă un apărător trebuie să se facă prin mișcări înșelătoare urmate de accelerări rapide.
Alternarea acțiunilor tehnico-tactice
Rezolvarea diferitelor situații de atac depinde în cea mai mare măsură de surprinderea adversarului. Surprinderea adversarului reușește cu atât mai bine dacă atacantul nu-i da elemente de anticipație sau îi furnizează chiar elemente eronate prin mișcări înșelătoare. Este necesar ca procedeele tehnice și acțiunile tactice efectuate de atacant să fie alternate în permanentă. Pentru ca acest principiu să fie aplicat cu succes trebuie ca jucătorii să posede un bogat bagaj tehnico-tactic.
Păstrarea posturilor
Fiecare post în atac trebuie să fie ocupat de un jucător, asigurînd astfel un echilibru propriului atac și punând în dificultate apărarea adversă. Jucătorii care își păstrează postul fără un scop tactic bine definit comit o greșeală tactică și se abat de la disciplina tactică de joc. Numai prin așezarea rațională a jucătorilor pe teren, pe posturi și compartimente, se asigură succesul aplicării sistemelor tactice de joc. Echipa al cărei jucători rezolva conștiincios sarcinile individuale este disciplinată din punct de vedere tactic.
Păstrarea posturilor nu exclude circulația pe teren efectuată în mod rațional, pe baza unor reguli tactice, ceea ce presupune ocuparea imediată a postului rămas liber de către un alt jucător și preluarea integrală a sarcinilor de joc.
Schimbarea jocului de pe o parte pe alta
Se știe că apărarea se aglomerează și se concentrează mai mult asupra porțiunii de teren unde se află mingea. Un atac inițiat pe o parte trebuie continuat și terminat surprinzător pe partea cealaltă. Schimbarea judicioasă a jocului de pe o parte pe altă de câteva ori duce aproape sigur la realizarea golului. Posesorul mingii este răspunzător de păstrarea acesteia. El nu are voie să riște transmiterea mingii pe partea cealaltă a atacului decât după ce a luat contact vizual cu coechipierul său și este sigur că mingea ajunge la acesta.
Variația în acțiuni
Acest principiu se referă la jocul de ansamblu al echipei, impunându-i acesteia ceea ce principiul alternării acțiunilor tehnico-tactice impune fiecărui jucător în parte. Jocul de atac nu trebuie să se șablonizeze sau să se schematizeze datorită aplicării mecanice a unor indicații date de antrenor. Tendințele de șablonizare a jocului trebuiesc combătute permanent, ele neavând nimic comun cu respectarea disciplinei tactice. Apărarea adversă nu trebuie să se obișnuiască cu acțiunile folosite, ci să fie mereu surprinsă.
Încrucișarea simplă și dublă, se realizează în scopul de a pune în situație favorabilă de aruncare la poartă un jucător din linia de 9m.(figura nr. 2 și figura nr.3)
Figura nr.2. Încrucișarea simplă
Figura nr.3. Încrucișarea dublă
Paravanul urmărește favorizarea aruncărilor la poartă din săritură, de la distanță peste apărători, pentru protejarea aruncărilor libere de la 9m. numit „paravan fix” de pe loc precum și în unele acțiuni din deplasare de către extreme și pivot aflate în circulație (figura nr.4 și figura nr.5);
Figura nr.4. Paravan fix
Figura nr.5. Paravan la unele acțiuni din deplasare de către extreme și pivot aflate în circulație
Blocajele se folosesc în mai multe scopuri:
pentru favorizarea eliberării unui coechipier, marcat „om la om”;
pentru formarea unui culoar de pătrundere a unui atacant spre poartă – blocaj interior, dublu blocaj (figura nr. 6 și figura nr. 7);
Figura nr. 6. Blocaj interior
Figura nr.7. Dublu blocaj
pentru formarea unui culoar de aruncare la poartă – blocaj exterior (figura nr.8);
Figura nr. 8. Blocaj exterior
blocaj – plecare din blocaj se realizează între cele două linii de atac (figura nr. 9, 10, 11, 12, 13);
Figurile nr. 9, 10, 11, 12, 13. Realizarea blocajului între cele două linii de atac
exterioară când finalizează interul de pe post de extremă, prin pasa dată de centru. (figura nr.14);
Figura nr. 14. Finalizarea interului de pe post de extremă
Învăluirea
Învăluirea este o acțiune tactică între inter, extremă și pivotul de pe aceeași parte a terenului. Interul atacă culoarul dintre apărătorul intermediar și cel lateral. Pivotul blochează exterior apărătorul central. În momentul în care interul strânge apărătorii intermediar și lateral, lasă mingea extremei venite prin spatele său care aruncă la poartă prin culoarul apărut între apărătorul intermediar și cel central. Învăluirea poate fi interioară sau exterioară. (figura nr. 15 și 16).
Figura nr. 15. Învăluirea interioară
Figura nr. 16. Învăluirea exterioară
CURSUL V. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL ÎN APĂRARE
Jocul apărătorului este mult mai sărac decât cel al atacantului. Printr-un număr restrâns de acțiuni tactice, apărătorul trebuie să se împotrivească multiplelor și variabilelor situații de atac create de adversari și să împiedice înscrierea de goluri în poarta proprie.
Aplicarea acțiunilor tactice din jocul de apărare presupune concentrarea atenției și voinței jucătorilor, perseverență, spirit de echipă, putere de luptă și dorința de a face totul pentru preîntâmpinarea înscrierii golului.
În momentul în care vorbim despre tactica jocului în apărare avem în vedere următoarele aspecte: acțiunile tactice individuale specifice apărării, acțiunile tactice colective specifice apărării, precum și tactica portarului.
Tactica individuală în apărare cuprinde totalitatea regulilor și principiilor după care un apărător acționează în joc, atunci când mingea se află în posesia echipei adverse, în vederea deposedării adversarului de minge și de împiedicare a aruncărilor la poartă.
Tactica colectivă în apărare reprezintă totalitatea principiilor și regulilor după care se desfășoară acțiunile de colaborare dintre doi sau mai mulți apărători în vederea opririi acțiunilor adversarilor. Apărarea porții reprezintă o acțiune conștientă a portarului, bazată pe reguli tactice stabilite prin îndelungi observații, analize și procese de gândire.
Întregul joc, în desfășurarea sa, se ghidează după anumite principii tactice, care stau la baza întregului joc. Principiile tactice ale jocului în apărare sunt:
asigurarea echilibrului defensiv;
replierea în timp util;
repartizarea adversarilor;
atacarea permanentă a jucătorului cu mingea.
5.1. Acțiunile tactice individuale în apărare
Acțiunile tactice individuale specifice jocului în apărare sunt: marcajul, atacarea adversarului aflat în posesia mingii, acoperirea brațului de aruncare, retragerea pe semicerc, mișcarea de translație a apărătorului și închiderea pătrunderii.
Marcarea adversarului
Acțiunea tactică de apărare prin care apărătorul supraveghează mișcările atacantului, îl împiedică în mod regulamentar să prindă mingea, să se deplaseze cu ea în teren s-o paseze sau să o arunce la poartă este cunoscută sub denumirea de marcarea adversarului. În funcție de modul de realizare marcarea adversarului poate fi de supraveghere, strânsă sau la intercepție.
Marcajul de supraveghere este caracteristic apărărilor pe zonă sau combinate, dar apare și în cadrul unor variante ale apărării „om la om” sau în anumite momente ale acesteia. Exercitând această formă de marcaj, apărătorul se plasează, față de atacant, pe linia care îl unește pe acesta cu centrul porții, puțin lateral, în funcție de brațul de aruncare al atacantului. Apărătorul supraveghează mișcările atacantului direct, dar este atent și la mișcările celorlalți adversari.
Marcajul strâns este specific apărării „om la om”. Se respectă plasamentul pe linia care îl unește cu centrul porții, dar distanța față de atacant este foarte mică, existând chiar contact corporal.
Marcajul la intercepție se utilizează în general pentru supravegherea pivoților în cazul apărării pe zonă. În această situație, apărătorul se plasează, față de pivot, pe linia care îl unește pe acesta cu posesorul mingii.
Atacarea adversarului aflat în posesia mingii
Atacantul care conduce sau manevrează mingea în zona din fața porții, în locuri din care se poate arunca la poartă, trebuie imediat atacat sau stânjenit în mișcările sale. Apărătorul nu are voie să eyite sau să întârzie în acțiunea sa, nedând timp adversarului să-și pregătească aruncarea sau să paseze unui coechipier aflat într-o poziție mai bună de aruncare. Ieșirea apărătorului spre jucătorul care trebuie atacat se face cu pași adăugați înainte, fară sărituri, pentru a evita fentele sau schimbările de direcție. Contactul apărătorului cu atacantul se face cu un braț pe șold și cu celălalt pe brațul de aruncare.
Acoperirea brațului de aruncare
La marcarea adversarului, marcajul de supraveghere, s-a văzut că poziția apărătorului este determinată de brațul de aruncare al adversarului direct. Dacă apărătorul se plasează pe bisectoarea unghiului format de mingea ținută de adversar și cele două bări ale porții, atunci un atacant poate înscrie prin surprindere în ambele părți ale porții. În cazul în care apărătorul se plasează pe partea brațului de aruncare al adversarului, poate bloca mai ușor mingea, facilitând acțiunile de apărare ale porții.
Retragerea la semicerc
După ce jucătorul atacat de apărător a fost silit să paseze mingea unui coechipier, apărătorul este obligat să se reintegreze în dispozitivul de apărare pe zonă, pentru a acorda ajutor unui coechipier sau pentru a împiedica pătrunderea altui adversar în spatele său. Retragerea la semicerc se realizează în poziție fundamentală, oblic înapoi pe direcția pe care va este pasată mingea, pastrându.se contactul vizual cu mingea.
Mișcarea de translație a apărătorului
Formelor de apărare pe zonă sau combinate le este specifică mișcarea de translație a apărătorilor, efectuată, în principal, în funcție de circulația mingii prin fața apărării, dar și de plasamentul și mișcarea în teren a coechipierilor și a adversarilor. Mișcarea de translație, spre stânga sau spre dreapta, ca și atacarea adversarului aflat în posesia mingii și retragerea la semicerc stau la baza funcționării tuturor sistemelor de apărare pe zonă.
Închiderea pătrunderii
Pătrunderea spre poartă a unui adversar poate fi închisă de un jucător din zona de apărare, care se deplasează spre direcția de deplasare a adversarului. În felul acesta se oprește înaintarea atacantului spre semicerc și îl împiedică să arunce la poartă. Închiderea pătrunderii se poate face și la semicercul de 6 m prin colaborarea apărătorilor învecinați care se apropie unul de altul, împiedicându-l, regulamentar, pe adversar să treacă.
5.2. Acțiunile tactice colective în apărare
Tactică colectivă în apărare constă în regulile și principiile după care se desfășoară acțiunile de colaborare dintre doi sau mai mulți apărători, n vederea opririi acțiunilor de atac ale adversarilor.
Aplicarea unei tactici colective presupune pe lângă o bună pregătire individuală, o omogenizare a apărătorilor prin cunoașterea perfects a posibilităților fiecăruia de către ceilalți jucători.
1. PRINCIPII TACTICE ÎN JOCUL DE APĂRARE
Mai puțin numeroase ca la jocul în atac, principiile jocului în apărare își au importanța lor în rezolvarea logică a diferitelor situații.
Asigurarea echilibrului defensiv
Acest principiu impune jucătorilor să ia din timp măsuri de prevedere pentru a nu fi surprinși descoperiți în cazul pierderii mingii în atac. Aplicarea echilibrului defensiv revine pe rând tuturor jucătorilor din linia de 9m și extremelor.
Presupunând că atacanții adverși încearcă o acțiune de finalizare pe aripa stângă, atunci interul drept și extrema dreaptă se retrag spre propria poartă, urmărind evoluția fazei de joc. În acest fel, dacă se pierde mingea, cei doi jucători retrași pot ajunge la propriul semicerc înaintea adversarilor.
Repartizarea adversarilor
De multe ori, atacanții reușesc să surprindă apărătorii plasați defectuos în apărare. Acest lucru se datoreză unei repartizări greșite a atacanților de către apărători. Ca regulă generală, s-a stabilit ca repartizarea adversarilor să înceapă de la apărătorul lateral către apărătorul central, fiecare marcând atacantul aflat în zona de care răspunde (figura nr. 17). Astfel, apărătorul lateral marchează extrema, apărătorul intermediar – interul, un apărător central marchează centrul iar celălalt marchează pivotul.
Acest principiu este valabil în toate fazele apărării, fiind necesar ca toți jucătorii, din moment ce au trecut în apărare, să-și găsească adversarul pe care să-l marcheze, împiedicându-1 prin mijloace regulamentare să acționeze în teren.
Figura nr. 17. Repartizarea adversarilor
Preluarea, predarea și schimbul de oameni
Preluarea, predarea și schimbul de oameni este acțiunea tactică colectivă utilizată împotriva încrucișărilor, învăluirilor și circulației de jucători (figura nr. 18). Apărătorul își marchează atacantul direct și îl însoțește până la marginea zonei de care răspunde, după care îl predă apărătorului învecinat și preia jucătorul intrat în zona sa.
Ca regulă generală pentru forma de apărare în zonă: „se schimbă adversarul, nu zona”.
Figura nr. 18. Preluarea, predarea și schimbul de oameni.
Alunecarea
Alunecarea este acțiunea tactică utilizată împotriva blocajelor. Apărătorul care marchează strâns un atacant, în momentul în care, cu vederea periferică, sesizează un atacant care are intenția să îl blocheze, face un pas în spate. În acel moment, el marchează la supraveghere adversarul, lăsând un culoar prin care va trece atacantul care încearcă să facă blocajul. După trecerea acestuia, face din nou marcaj strâns.
Zidul de apărare la aruncările libere de la 9m
În cazul aruncărilor libere de la 9m, apărătorii formează un zid de apărare în funcție de care se orientează portarul în poartă. Zidul este format din 2 sau 3 jucători, în funcție de locul din care se execută aruncarea liberă. Cu cât acest loc este situat mai central, cu atât numărul jucătorilor care formează zidul de apărători este mai mare.
Repartizarea apărătorilor la aruncările de la 7m
Aruncarea de pedeapsă de la 7m este destul de frecvent apărată de portari. Pentru a putea recupera mingea și pentru a declanșa contraatacul, echipa trebuie să-și ia anumite măsuri. Astfel, 4 apărători rămân în apropierea semicercului propriu, pentru a putea recupera mingea, iar ceilalți doi se deplasează către linia de centru, pentru a putea declanșa un contraatac în situația în care mingea este recuperată.
5.3. Acțiunile tactice specifice portarului
În jocul de handbal se cere din partea portarului să depună o activitate conștientă pentru apărarea porții, activitate bazată pe reguli tactice izvorâte din experiența îndelungată a antrenorilor și sportivilor (figura nr. 19).
Figura nr. 19. Poziția fundamentală a portarului
Plasamentul portarului
În poartă este determinat de poziția pe teren a aruncătorului. Portarul se mișcă în poartă în funcție de locul unde se găsește mingea. Dacă ea este pe centru, atunci se va plasa în mijlocul porții; dacă este mutată pe una din extreme, portarul se va apropia de bara porții. Mișcarea aceasta de translație în cadrul porții se face de unii portari în linie dreaptă (figura nr. 20)., de alții pe un semicerc imaginar care se depărtează de linia porții pînă la 1 – 1,5m (figura nr. 21.), iar alții pe două semicercuri mai mici (figura nr. 22).
Figura nr.20 Plasamentul portarului în linie dreaptă.
Figura nr.21 Plasamentul portarului pe un semicerc imaginar.
Figura nr.22 Plasamentul portarului pe două semicercuri mai mici.
La aruncările care se fac din unghiuri mai mici de 300 portarul se plasează chiar lângă bară în poziția fundamentală descrisă la capitolul de tehnică, încercând să prindă sau să respingă mingea. În strădania lui de apărare a porții, va fi ajutat și de apărătorul din partea respectivă, care va trebui să blocheze cu brațele aruncarea adversarului. În această situație, portarul are multe șanse să respingă mingea. Dacă adversarul, deși atacă din unghiul de 300, își mărește unghiul de aruncare prin săritură sau prin plonjon sărit, atunci și apărătorul va trebui să fie mai activ și eventual să sară o dată cu înaintașul, împiedicându-l regulamentar să arunce cu toată eficacitatea (figura nr. 23).
Figura nr.23 Plasamentul portarului lângă bară la aruncările care se fac din unghiuri mai mici de 300.
La celelalte aruncări executate din zona centrală, portarul va trebui să țină seama în plasamentul său de brațul de aruncare al atacantului și de poziția apărătorului față de brațul de aruncare și poartă. De asemenea, la aruncările executate de pe semicerc, va ține seama în acțiunea lui de apărare de procedeul tehnic folosit de atacant în acel moment, de starea lui de dezechilibru, de orientarea brațului și a privirii în aruncare. În principiu se recomandă portarilor ca atunci când nu au altceva mai bun de făcut, să ofere atacantului colțul lung. În acest caz, drumul mingii devine ceva mai lung și eventual portarul va mai avea timp să intervină.
Cele mai grele mingi de apărat sunt cele aruncate de adversarii scăpați liberi la semicerc. În aceste situații, portarul trebuie să iasă cu curaj în direcția aruncătorului, să se oprească brusc înainte de terminarea mișcării de aruncare de către adversar, pentru a putea astfel reacționa rapid în ambele părți.
Colaborarea cu apărătorii
După cum s-a văzut, trebuie să se facă permanent. Acțiunile acestora trebuie bine coordonate, altfel sunt ineficace. Între portar și apărători trebuie să existe o înțelegere prealabilă. Apărătorii pot apăra brațul de aruncare, pot acoperi un colț al porții, pot bloca mingile joase sau pe cele înalte, portarului rămânându-i în sarcină apărarea restului porții.
În figura nr.24 se observă cum un apărător marchează un înaintaș care aruncă cu mâna dreaptă, portarului rămânându-i în principal apărarea colțului lung. Plasament asemănător va avea portarul și la apărarea aruncărilor de la 9m.
Figura nr.24 Plasamentul portarului pentru apărarea colțului lung, cu un apărător marcând un înaintaș care aruncă cu mâna dreaptă.
În timpul desfășurării unui atac de către echipa proprie, portarul se va plasa pe semicercul de la 6m, de unde va observa jocul. El va putea da ajutor coechipierilor ca jucător de câmp, participând în jumătatea proprie de teren la jocul de pase, aruncarea de la margine, executarea unei aruncări libere, sau va putea interveni la o minge prea lungă aruncată de adversari pe contraatac.
CURSUL VI. ATACUL ÎN JOCUL DE HANDBAL (1)
Atacul constituie faza jocului în care echipa aflată în posesia mingii acționează în vederea creării unor situații favorabile de a marca gol, fiind constituită după principiul ,,să marchezi mai multe goluri decât adversarul’’.
Evoluția jocului de handbal consemnează faptul că, de-a lungul timpului, prin contribuția specialiștilor domeniului, jocul în atac a suferit numeroase transformări, orientate în special spre creșterea eficacității și spectaculozității acestuia.
Caracteristica de bază a jocului în atac este inițiativa față de apărare, determinate de posesia mingii, fapt care face ca acțiunile apărătorilor să fie întârziate, fiind nevoiți să reacționeze permanent la toate mișcările întreprinse de atacanți. În această situație, echipa din atac trebuie să-și orienteze toate acțiunile pentru păstrarea posesiei mingii, în vederea realizării unei finalizări eficiente.
Eficiența jocului în atac depinde de:
trecerea cât mai rapidă a jucătorilor și mingii din apărare în atac, cu surprinderea apărătorilor;
impunerea ritmului propriu de joc, cu și fără minge, care să determine o variație a finalizărilor de la distanță și din aproprierea semicercului;
orientarea acțiunilor (circulația mingii și a jucătorilor) cu precădere în adâncime, spre poartă, supunând apărarea adverse la un asediu permanent;
capacitatea tactică a echipei de gestionare în mod corect a situațiilor favorabile ivite (alergarea momentului optim de transmitere a unei pase, de aruncare la poartă, de alergare a coechipierului, de rezolvare a situațiilor neprevăzute);
modul de însușire și aplicare în practică a procedeelor tehnice specifice postului de joc în condiții de viteză și precizie, dar și de luptă cu adversarii.
Pentru creșterea eficacității jocului de atac se impune scurtarea timpului de reținere a mingii de către fiecare jucător și derularea unui număr mare de acțiuni cu sau fără minge. Nu mai sunt eficiente acele echipe sau jucători care se bazează numai pe principiul ,,jocului cu mingea” în care atacantul caută soluții de dezvoltare a atacului numai din momentul primirii mingii, considerat ca un joc static și depășit, practica demonstrând că, rezultate valoroase se obțin prin combinarea acestuia cu un ,,joc fără minge’’ ce permite anticiparea și previziunea acțiunilor tactice următoare de construire a situației dorite.
6.1. SISTEME DE JOC ÎN ATAC
Sistemele de joc în atac se diferențiază prin așezarea jucătorilor în teren, considerată ca așezare de bază, în cadrul căreia se formează linii și cupluri de jucători, fiecare jucător având de îndeplinit anumite sarcini în timpul jocului.
Sistemele de joc în atac pot fi recunoscute după numărul jucătorilor care acționează în apropierea semicercului și al celor care joacă în afară, în fața apărării. Doar în atacul pozițional se poate recunoaște cu ușurință sistemul de joc al echipei. În atacul în circulație, așezarea de bază a jucătorilor în cadrul unui sistem durează foarte puțin, îngreunând recunoașterea sistemului de joc. O observare atentă a modului cum revin jucătorii, deși își schimbă locurile între ei, sunt specializați pe linii și posturi.
Pregătirea multilaterală tehnico-tactică a jucătorilor trebuie să constituie baza unei pregătiri cât mai specializate, la toți factorii, în funcție de cerințele postului ocupat în echipe. Această specializare pe posturi este necesară pentru obținerea unui randament maxim din partea tuturor jucătorilor în fazele de joc.
Pentru jocul de handbal, sistemele de joc sunt clasificate în funcție de numărul jucătorilor care acționează pe postul de pivot, respective, cu un jucător pivot și cu doi jucători pivoți.
6.1.1. Sistemul de atac cu un pivot
Aacantii sunt așezați pe două linii de atac. O prima linie este formată din jucătorii care acționează pe semicercul de la 6 m. O a două linie de atac este așezată și acționează la o distanță cuprinsă aproximativ între 10 și 16 metri depărtare de poartă.
În prima linie de atac intră cele două extreme și pivotul, a doua linie de atac este alcătuită din cei doi interi și centru. Practica arată că numărul jucătorilor care formează cele două linii se schimbă în funcție de sistemul de atac folosit (figura nr. 25).
Posturile de extremă dreapta și inter drept sunt ocupate de obicei de jucători stângaci. în atacul pozițional pivotul se deplasează între apărătorul lateral și cel intermediar. Extremele își ocupă locurile pe colțurile terenului. Pivotul, prin jocul sau pozițional, caută să fixeze lângă el unul sau mai mulți apărători, ușurând astfel jocul celor din linia de 9 metri.
Extremele se deplasează în permanentă în întâmpinarea mingii demarcandu-se dinspre colțul terenului spre linia de centru apoi, după pasărea mingii, se îndreaptă din nou spre colțul terenului pentru o nouă acțiune. Interii și centrul acționează în pătrundere succesivă, amenințând poartă și urmărind crearea unei situații favorabile de aruncare la poartă. Sistemul de atac cu un pivot permite aplicarea formei de atac în circulație. Acest sistem de atac este eficient împotriva oricărui sistem de apărare, în afară de sistemul om la om.
Figura nr.25. Așezarea jucătorilor în sistemul de joc cu un jucător pivot
Atacul cu un pivot deservește prima variant de structură de echipă în care jucătorii trebuie să îndeplinească următoarele sarcini:
Pivotul, se va plasa între apărătorul lateral și cel intermediar, se deplasează în funcție de acțiunile interului și extremei. Se va deplasa totdeauna în sens invers acestora.
Extremele, se deplasează în permanențăspre linia de centru, apoi după pasarea mingii, se îndreaptă spre colțul terenului, în vederea desfacerii sistemului defensiv și menținerii atacului pe un front larg. Extrema va executa combinații cu pivotul și cu interul din aceași parte, va executa blocaje și paravane.
Interii, se plasează mai aproape de extreme decât de centyru, acționează în pătrundere, amenințând în permanență poarta, urmând crearea unei situații favorabile atât pentru el cât și pentru extreme și pivoți, prin pătrunderile lui spre poartă eliberează extrema facilitându-i aruncările la poartă.
Centrul, este jucătorul care conduce jocul în teren, excelent în pase decisive, aruncă precis la poartă de la distanță și de la semicerc.
6.1.2. Sistemul de atac cu doi pivoți
Indiferent de modul de așezare al celorlalți jucători, pivotii se plasează între apărătorii laterali și intermediari, de fiecare parte a apărării.
Pivotii își schimbă din când în când locurile între ei, în funcție de circulația mingii. În cadrul sistemului cu doi pivoți există două variante de formarea echipei: (figura nr. 26).
• două extreme specializate acționează pe colțurile terenului, ca la atacul cu un pivot;
• extremele sunt înlocuite cu jucători din linia de 9 metri, pentru a se mari în felul acesta forță de aruncare la poartă de la distanță.
În ambele situații, conducătorul de joc este unul dintre cei doi interi. Este necesar să reținem că, deși așezarea jucătorilor în sistemul cu doi pivoți este aceeași, funcționalitatea sistemului se schimbă după componentă echipei, cu jucători de semicerc sau cu jucători de 9 metri plasați pe posturile de extreme.
Figura nr. 26 Așezarea jucătorilor în sistemul de joc cu doi jucători pivoți
Acest sistem de joc deservește a doua structură de echipă, în care jucătorii îndeplinesc următoarele sarcinii:
Pivoții, vor fi plasați între ultimul și penultimul apărător. Se vor deplasa de regulă în sens opus acțiunii jucătorului din linia de 9m, vor executa blocaje, paravane și blocaj-plecare din blocaj, vor schimba locurile între ei în vederea creării culoarelor de pătrundere spre poartă, fiind pregătiții să prindă mingea și să arunce la poartă.
Extremele, se vor deplasa în apropierea colțurilor terenului, vor ieși în întâmpinarea mingii și se vor retrage după pasare, se vor infiltra la semicerc pe lângă pivotal care blochează ultimul apărător și pe lângă jucătorii care ies la intercepție, angajând pivotal care este liber între ultimul și penultimul apărător și aruncând la poartă din unghiurile laterale sau din săritură după executarea unei învăluiri.
Interii, se plasează mai aproape de apărători, pentru a specula orice ieșire a acestora de lângă pivoți, vor arunca la poartă de la distanță, vor executa depășiri și pătrunderi, vor angaja pivoții și extremele rămase libere, asigurând echilibrul defensive.
6.1.3. Sistemul de atac în potcoavă
În sistemul de atac în potcoavă așezarea sau plasarea jucătorilor în dispozitivul de atac se face sub forma unui ,,U’’ mare (sau potcoavă), toți atacanții acționând în afara semicercului de la 6m, la distanță relativ mai mare față de apărători (figura nr.27). acest sistem de joc permite posibilități sporite atacanților de a manevra mingea, fără pericolul iminent de a pierde posesia acesteia.
Figura nr.27 Sistemul de atac în potcoavă cu toți jucătorii
Acest sistem este utilizat cu preponderență la nivelul echipelor de începători în practicarea jocului de handbal, prin așezarea tuturor atacanților în apropierea semicercului de la 9m, în vederea obișnuirii copiilor cu pasarea mingii din ,,om în om’’. Jucătorul pivot nu se găsește infiltrate la semicerc, unde șansele să primească mingea sunt foarte mici, datorită aglomerării tuturor jucătorilor în zonă unde joacă mingea și dorinței copiilor de a avea acțiuni individuale de pătrundere sau aruncare la poartă.
CURSUL VII. ATACUL ÎN JOCUL DE HANDBAL (2)
7.2. FAZE DE JOC
Atacul și apărarea, ca situații fundamentale ale jocului, sunt strâns legate între ele și depind una de cealaltă. Preocupările majore ale echipei în apărare sunt: preântâmpinarea înscrieri punctelor, intrarea în posesia mingii și pregătirea atacului. Astfel apar situații ca de exemplu, dacă acțiunile adversarului sunt orientate pe centru, apărătorii mărginași, anticipând finalizarea, se desprind de semicercul propriu pentru a crea premise favorabile declanșării atacului.
Atacul unei echipe începe odată cu intrarea în posesia mingii sau chiar mai înainte de aceasta, se continuă cu rapiditate, susținut, pozițional sau dinamic și urmărește înscrierea golului.
Având în vedere caracterul și viteza cu care se desfășoară fazele jocului, succesiunea acțiunilor individuale și colective întreprinse de atacanți, relațiile dintre atacanți și timpul scurs până la finalizare se consideră că atacul are patru faze distincte:
faza I – contraatacul
faza II – contraatacul susținut
faza III – organizarea sau reorganizarea jocului
faza IV – atacul în sistem
7.2.1. Faza I a atacului – Contraatacul
Contraatacul poate fi definit ca fiind trecerea rapidă din apărare în atac a uneia sau mai mulți jucători ca urmare a câștigării posesiei mingii. El trebuie să lipsească din concepția tactică a echipelor de performanță, putând fi aplicat cu success împotriva oricărei echipe indifferent de sistemul de apărare folosit, bazându-se pe surprinderea adversarilor și crearea raportului supranumeric.
Are o aplicare temporară 2-4 secunde și este condiționată de existența unor împrejurări favorabile. Se poate declanșa după ce portarul a prins mingea aruncată la poartă, după interceptarea unei pase, uneori după scoaterea mingii de la adversar, dribling, aruncare sau după recuperarea mingii ridicată din blocarea aruncării la poartă.
În funcție de modul de desfășurare a acțiunilor, locul repunerii mingii în joc și numărul jucătorilor participanți la acțiune, există mai multe variante de manifestare a contraatacului (figura nr.28).
Figura nr.28. Clasificarea contraatacului.
Contraatacul direct
La contraatacul direct se disting următoarele alternative:
cea mai simplă formă de contraatac este aceea când portarul prindemingea aruncată la poarta sa, o aruncă direct în gol peste portarulechipei adverse (mingea aflându-se în joc);
în contraatacul direct se folosește o singură pasă și în general pasa o dă portarul;
contraatacul direct poate fi lansat și de jucătorul care a intrat susprinzător în posesia mingii fie intercepție sau recuperare;
pentru dublarea șanselor, la contraatac participă două vârfuri, portarul fiind cel care decide cui lansează mingea;
tot contraatac direct este și atunci când un apărător intermediar sau zburător efectuează o intercepție în afara liniei de 9 m, îndreptându-se în cea mai mare viteză spre poarta adversă pentru a finaliza;
Modul de realizare a contaatacului direct cu un vârf
Când portarul intră în posesia mingii, apărătorul lateral sprintează spre linia de centru a terenului, cât mai paralel cu linia de margine, apoi se deplasează spre linia mediană a terenului, întorcând privirea spre portar. Acestatransmite mingea vârfului de contraatac printr-o pasă cu boltă pe poziție viitoare. După prinderea mingii venită din urmă, acesta conduce mingea în mare viteză în dribling, iar de la o distanță potrivită aruncă la poartă (figura nr.29 și 30), din alergare, din săritură, din plonjon, cu boltă peste portar.
Figura nr.29 Dribling – aruncare la poartă din alergare
Figura nr.30 Contraatac direct cu un vârf lansat de portar și finalizat cu un procedeu de aruncare din săritură.
Contraatacul cu două vârfuri
În timpul jocului apar situații când ambii apărători laterali sprintează spre centrul terenului. Portarul transmite mingea extremei din partea opusă locului său de acțiune, care după prinderea mingii o transmite coechipierului printr-o pasă oblic înainte executată din alergare. Cel de-al doilea vârf de contraatac, după prinderea mingii pe drumul cel mai scurt se îndreaptă spre poarta advaersă pentru a finaliza (figura. nr.31).
Figura.nr.31. Contraatacul direct cu două vârfuri
Contraatacul cu două vârfuri încheiat cu încrucișare.
Datorită prezenței în câmpul de finalizare a unui apărător, care ar putea interveni, cele două vârfuri de contraatac utilizează o încrucișare simplă pentru a-l pune în imposibilitate pe apărător să acționeze. După ce primește mingea printr-o pasă oblică, jucătorul B se îndreaptă spre centrul terenului conducând mingea în dribling determinându-l astfel pe apărător să-l atace și să-l marcheze. Jucătorul A sprintează prin spatele coechipierului, primește mingea printr-o pasă specială, având apoi drum liber spre poartă pentru a arunca și înscrie (figura nr.32).
Figura nr.32 Contraatacul cu două vârfuri încheiat cu încrucișare
Contraatacul cu intermediar
Contraatacul cu intermediar apare în situația în care portarul nu are posibilitatea pasării mingii direct vârfului de contraatac din următoarele cauze:
poziția în teren ale adversarilor nu recomandă acest lucru (apărători repliați care pot intercepta mingea transmisă de portar);
unghiul nefavorabil transmiterii mingii în condiții de siguranță;
împiedicarea repunerii rapide a mingii de către un adversary aflat în apropierea zonei portarului;
distanței mari la care trebuie transmisă mingea (mai ales la nivelul echipelor de copii și juniori);
necoordonări ale acțiunilor portarului cu cele ale vârfurilor de contraatac.
Jucătorii intermediari care urmează să primească mingea (de regulă, jucătorii specializați pe postul de inter sau conducător de joc), au următoarele sarcini:
demarcarea laterală pe o traiectorie exterioară, astfel încât pe linia care-l unește cu portarul să nu se găsească nici un obstacol.
Contact vizual cu portarul pentru alegerea momentului optim de transmitere a mingii.
Semnalizarea disponibilității de primire a mingii – pregătit pentru dezvoltarea în continuare a jocului.
După intrarea în posesia mingii, jucătorul intermediar trebuie să:
Analizeze situația concretă de joc din teren, pentru a decide ce poate face cu mingea:
pasează imediat către vârful de contraatac;
pasează jucătorilor din valul 2;
pasarea mingii este precedată de dribling, fentă de pasare, schimbare de direcție, pentru a scoate din joc adversarul direct;
temporizează jocul.
Paseze mingea către vârful de contraatac aflat în situația de demarcare.
Se deplaseaze pe o traiectorie exterioară în vederea susțineriii acțiunii vârfurilor de contraatac.
Contraatacul cu intermadiar cu un vârf
Sunt situații când portarul nu poate să transmită mingea direct vârfuluide contraatac, fie din cauza unghiului nefavorabil transmiterii mingii însiguranță, fie din cauză pozițiilor pe care le ocupă adversarii în teren. Portarul pasează unui jucător intermediar, de regulă interului de pe partea opusă extremei plecate pe contraatac, care pasează vârfului de contraatac, prinde mingea venitădin urmă și în funcție de locul unde a primit mingea față de poartă executădribing sau nu. Finalizarea este aceeași ca la contraatacul direct cu un vârf (figurile nr.33 a,b.)
Figura nr.33a. Contraatacul cu intermediar și cu un vârf
Figura nr.33b. Contraatacul cu intermediar și cu un vârf
Contraatacul cu intermadiar și două vârfuri
Când cele două vârfuri de contraatac se desprind de la semicercul propriuși în alergare lor sunt marcate la intercepție de adversari portarul recurge tot lacontraatacul cu intermediar. Interul se demarcă lateral, primește mingea de la portar, care o pasează vârfului din partea opusă. Acestă observând poziția mai bună a coechipierului său îi pasează pentru a finaliza contraatacul. Contraatacul cu intermediar cu două vârfuri pote fi finalizat și prin încrucișare urmată de pasă sau prin încrucișare și pasă dublă între cele două vârfuri (figura nr.34 a,b).
Figura nr.34a. Contraatacul cu intermediar și două vârfuri
Figura nr.34b. Contraatacul cu intermediar și două vârfuri
Contraatacul cu intermediar și două vărfuri încheiat cu încrucișare.
Dacă în situația descrisă anterior, vârful de contraatac este oprit în acțiunea sa de un apărător repliat, primul vârf de contraatac continua alergarea trecând prin spatele coechipierului de la care primește mingea printr-o pasă specific situației concrete din teren (figura nr.35).
Figura nr.35 Contraatacul cu intermediar și două vârfuri încheiat cu încrucișare.
Greșeli frecvente efectuate în contraatac:
Neanticiparea momentului de declanșare
Viteză de desfășurare necorespunzătoare
Deplasarea vârfurilor pe trasee neutile
Nerealizarea desprinderii de apărători
Lansarea greșită a contraatacului
Nesincronizarea vârfului cu pasa
Judecarea limitată a situațiilor tactice existente
Nefinalizarea în procentaj total de 100%
Nesusținerea vârfului.
7.2.2. Faza a II – a atacului – Contraatacul susținut
În cazurile în care condițiile și împrejurările nu sunt propice declanșării și mai ales, aplicării contraatacului, echipa are două alternative: fie că trece imediat la contraatacul susținut, fie va transporta mai lent mingea către poarta adversă. Contraatacul susținut, numit și faza a II-a a atacului, se desfășoară atunci când apărătorii în repliere marchează vârfurile de contraatac sau când portarul nu poate lansa mingea pentru contraatacul direct. Contraatacul susținut surprinde apărarea adversă în curs de așezare și organizare, micșorează atenția și forțele apărătorilor, înlesnind aruncările la poartă.
În alternativa în care apărătorul sau apărătorii încearcă să intervină pentru a opri desfășurarea atacului rapid, atacanții sunt preocupați să asigure circulația mingii și prin aceasta să scoată pe apărători din ritmul fazei respective, ușurând și mai mult acțiunile lor.
În funcție de modul cum se realizează finalizarea, contraatacul susținut poate fi sistematizat astfel:
contraatacul susținut finalizat prin aruncări de la distanță, efectuate de jucătorii din linia de 9m;
contraatacul susținut efectuat prin aruncări de la semicercul de 6 m în urma unor angajări efectuate de jucătorii din linia de 9 m;
Contraatacul susținut poate fi desfășurat în două variante:
Varianta I
plecarea vârfurilor de contraatac, primul val;
recuperarea mingii și plecarea celui de-al II- lea val, jucătorii de 9m;
trecerea mingii din propria jumătate de teren în terenul advers de jucătorii din cel de-al doilea val;
finalizare prin aruncare la poartă de la distanță executată de un jucător din cel de-al doilea val, (jucător de 9 m);
Varianta a II-a
plecarea vârfurilor de contraatac, primul val;
recuperarea mingii și plecarea celui de-al II- lea val, jucătorii de 9m;
trecerea mingii din propria jumătate de teren în terenul advers de jucătorii din cel de-al doilea val;
infiltrarea jucătorilor din primul val pe semicerc și demarcarea unuia dintre ei;
angajarea jucătorului de semicerc demarcat față de jucătorul cu mingea;
aruncarea la poartă prin unul din procedeele tehnice specifice situației concrete de joc;
Conținutul tehnico – tactic al contraatacului susținut
startul rapid;
alergarea de viteză;
recuperarea și pasarea rapidă a mingii unui jucător demarcat;
aruncarea la poartă de la distanță;
pasele de angajare a jucătorilor de semicerc;
aruncarea la poartă din apropierea semicercului de 6m;
Pentru sporirea eficienței acestei faze se apelează la acțiuni tehnico-tactice, ca: demarcajul direct, paravanul, pentru favorizarea aruncărilor de la distanță și blocajele pentru a înlesni pătrunderile jucătorilor de la 9m astfel:
Exercițiul 1 Pase în doi pe lungimea terenului, aruncare la poartă din alergare;
Figura nr. 36
Exercițiul 2 Pase în trei cu schimb de locuri și aruncare la poartă din săritură.
Figura nr. 37
Greșeli frecvente în timpul fazei a II-a a atacului
lipsa de sincronizare între intrarea în posesia mingii și plecarea jucătorilor din primul val;
întârzieri în pasarea mingii, la declanșare sau pe parcursul desfășurării contraatacului susținut;
gândirea lentă scoate jucătorii din fază;
deplasări limitate ale jucătorilor, nesiguranță și lipsă de precizie în transmiterea mingii;
folosirea inoportună a driblingului;
nesincronizări în deplasări și în gândire a cuplurilor de atacanți;
nesusținerea jucătorului cu mingea;
eficacitate scăzută în aruncările la poartă;
urmărirea insuficientă a mingii și lipsa preocupărilor de recuperarea ei;
7.2.3. Faza a III – a atacului Organizarea sau reorganizarea
În cadrul acestei faze a atacului, jucătorii trebuie să revină pe posturile de joc pe care sunt specializați, în urma derulării contraatacului și a contraatacului susținut care nu au fost finalizate cu aruncare la poartă, jucătorii rămânând în posesia mingii.
Contraatacul și contraatacul susținut sunt cele mai eficace faze ale atacului, însă apar situații când nu pot fi realizate datorită următoarelor cauze:
jucătorii echipei advarse se repliază la timp;
plasamentul special al portarului advers;
unul, doi sau chiar trei apărători fac presing temporar;
posesorul mingii apreciază că nu mai este cazul continuării atacului rapid și încetinește ritmul de joc;
În timpul fazei a III- a atacului, jucătorii surprinși de fază în locuri neprevăzute se vor deplasa cât mai repede spre posturile lor din dispozitivul de atac, căutând cel mai bun plasament integrându-se în disciplina tactică de joc stabilită de antrenor. Echipa este preocupată de păstrarea mingii în posesia sa și numai atunci când un apărător a comis o greșală, atacantul cu mingea în funcție de situația concretă va angaja pivotul, va pătrunde spre poartă sau va arunca la poartă.
În faza a III- a atacului, jucătorilor li se oferă posibilitatea de a avea momente de „respiro” timp în care antrenorul poate face schimbările de jucători necesare. Această fază nu poate fi prea mult prelungită, deoarece poate fi sancționată cu aruncare liberă pentru joc pasiv. Cel care coordonează jocul este centrul (coordonatorul de joc), care dă semnalul pentru începerea atacului în sistem.
Componentele tehnico-tactice
Deplasare în alergare pentru ocuparea posturilor de joc, realizată în cea mai mare viteză. În deplină conformitate cu situația tactică de joc, această situație este valabilă atunci când:
Jocul este oprit pentru executarea unei lovituri libere pentru echipa de atac, iar jucătorii pot reveni pe posturile pe care sunt specializați;
Mingea se joacă pe partea opusă a terenului, situație în care jucătorii din zone apropiate pot schimba locurile între ei;
Conducătorul de joc dă semnalul (verbal sau nonverbal) prin executarea unui dribling multiplu, pe loc, fără a exista pericolul de a intra în ,,joc pasiv’’.
Pasele în potcoavă
Pasarea mingii se face în afara semicercului de la 9m, prin pătrunderi succesive spre poartă și pasarea mingii în continuare spre direcția opusă locului de unde a fost primită. Pasarea mingii trebuie să se facă într-un ritm rapid, cu amenințarea permanentă a porții, eliminând situația de presemnalizare a jocului pasiv (figura nr.38).
Figura nr.38 Pasarea mingii în potcoavă
Circulația mingii în sistemul de joc cu un jucător pivot (pasele 1-7).
Constituie o circulație a mingii după un traseu bine definit, în care mingea pornește de la conducătorul de joc și trece pe la fiecare jucător, revenirea pe posturile de specializare având loc atunci când mingea este jucată într-o zonă depărtată de locul unde se realizează schimbul de locuri între jucători (figura nr.39).
Figura nr.39 Circulația mingii în sistemul de atac cu un pivot (pasele 1-7)
Circulația mingii în sistemul de joc cu 2 pivoți.
În această situație pasarea mingii se face de la o extremă către cealaltă pe următorul traseu: extrema stângă către interul stânga (1), interul stânga către interul dreapta (2), inter dreapta către pivotul care se demarcă (3), pivotul retransmite mingea interului dreapta (4), inter dreapta către extrema dreapta (5), (figura nr.40 și 41).
Figura nr.40 Circulația mingii în sistemul de joc cu doi pivoți (varianta 1)
Figura nr.41 Circulația mingii în sistemul de joc cu doi pivoți (varianta 2)
7.2.4. Faza a IV – a atacului – atacul în sistem
Faza a IV-a a atacului, reprezintă forma de organizare și coordonare a acțiunilor tuturor jucătorilor care participă la atac, prin folosirea acțiunilor tactice individuale dar și colective cu scopul de a învinge rezistența opusă de apărare și să-și creeze o situație favorabilă de aruncare la poartă.
În derularea acestei faze distingem trei momente importante și anume:
faza de pregătire – se realizează prin circulații active de minge și de jucători;
faza de construirea a acțiunii de finalizare – se realizează prin acțiuni tactice colective, folosite pe fondul circulațiilor de minge și de jucători;
faza de finalizare – reprezintă ultima acțiune a atacului în sistem și poate fi o acțiune tactică individuală sau colectivă prin care jucătorul urmărește să ajungă într-o poziție favorabilă de aruncare la poartă și să înscrie
Dacă nu reușește faza de finalizare, iar echipa respectivă a rămas în posesia mingii, jocul se reia prin faza a III-a, de organizare. Din momentul în care fiecare atacant și-a ocupat postul în dispozitivul de atac din cadrul sistemului, conducătorul de joc dă semnalul de începere a fazei a IV-a atacului, jocul în sistem.
Componentele tehnico-tactice întâlnite în faza a IV-a a atacului sunt:
poziția fundamentală specifică jocului de atac;
ținerea mingii
cu o mână
cu două mâini
prinderea mingii
cu o mână
cu două mâini
de pe loc
din deplasare
pasarea mingii
zvârlită
din pronație
împinsă
din alergare continua (pe piciorul brațului de aruncare)
peste semicerc
cu prindere și pasare din săritură (aeriană)
pasarea mingii în pătrundere succesivă – cu amenințarea porții de pe posture de joc
driblingul;
simplu
multiplu
circulația mingii
în sistemul de joc cu un jucător pivot
în sistemul cu doi jucători pivoți
circulația jucătorilor
care acționează la semicerc
care acționează la linia de la 9m
pasele de angajare a jucătorilor de semicerc;
din săritură
din pronație
pe la spate
pe la ceafă (înapoi pe deasupra umărului)
cu pământul
deasupra semicercului
pe sub picior
împinsă
aruncarea la poartă
din săritură
din săritură cu aruncare zvârlită
din săritură precedată de pas săltat
din săritură precedată de pas încrucișat
din săritură precedată de piruetă
din săritură cu bătaie pe ambele picioare
din săritură cu ducerea brațului lateral
cu prindere și aruncare din săritură
din săritură și aruncare pe la șold
din sprijin pe sol
cu pas încrucișat
cu pas săltat
cu pas adăugat
pe lângă șold
pe lângă genunchi
prin evitare
din pătrundere
de la semicerc
specific postului de extremă – pentru mărirea unghiului de aruncare, săritura se execute dinspre colțul terenului spre linia de la 4m.
din plonjon
din acțiune de învăluire
cu ducerea brațului lateral
cu aterizare spre centrul semicercului de la 6m pe piciorul din partea brațului de aruncare mărind unghiul de aruncare
cu bătaie pe piciorul din partea brațului de aruncare
cu boltă peste portar (din săritură, alergare sau plonjon)
aeriană – prinderea și aruncarea mingii din săritură de deasupra semicercului
cu solul și efect de ocolire imprimat mingii
,,liftată’’ – mișcare de șut foarte puternică, dar aruncarea mingii relativ ușor, mingea fiind împinsă printre brațele și capul portarului
cu evitare
Specifică postului de pivot – săritura spre poartă nu se execută direct spre portar, ci, lateral stânga sau dreapta pentru a depăși portarul care iese să închidă unghiul de aruncare.
din plonjon precedată de pași pivotului
din săritură precedată de pașii pivotului
cu bătaie pe piciorul din partea brațului de aruncare
cu boltă peste portar precedată de pașii pivotului
aeriană – prinderea și aruncarea mingii din săritură de deasupra semicercului
cu solul și effect de ocolire imprimat mingii
,,liftată’’ – mișcare de șut foarte puternică, dar aruncarea mingii relativ ușor, mingea fiind împinsă printre brațele și capul portarului
Aruncarea pe la spate
Prin lovirea mingii cu palma sau cu pumnul
Pri voleibalare
Din săritură cu ,,conrafentă’’
depășirea individuală – urmată de pasă sau aruncare la poartă
mișcările înșelătoare
schimbarea simplă de direcție
schimbarea dublă de direcție
fenta simplă de pornire
fenta dublă de pornire
fenta de aruncare la poartă urmată de depășire
fenta de aruncare lapoartă urmată de pasa (eventual o pasă de angajare)
fentă de pasare urmată de o angajare sau aruncare la poartă
paravanul – pentru favorizarea aruncărilor la poartă de la distanță peste apărători
învăluirea – între extrema și interul de aceiași parte
combinații tactice – specifice echipei
depășirea individuală
cu schimbări de direcție
cu rotarea brațului
pătrunderea spre poartă – atacarea culoarelor libere dintre apărători
demarcarea – este acțiunea tactică individual prin care jucătorul aflat în atac caută să scape de sub supravegherea apărătorilor pentru a ocupa cele mai favorabile locuri și poziții în teren, în vederea dezvoltării jocului în atac al propriei echipe. În jocul de handbal formele sub care poate fi întâlnită demarcarea este: directă și indirectă.
Demarcarea directă – acțiunea de utilizare tactică a procedeelor tehnice de deplasare în teren și de derutare a adversarilor prin schimbarea tempoului de alergare, schimbări de direcție, fente de pornire, opriri bruște din alergare urmate de porniri bruște în alte direcții. Această formă de demarcare este una active (eu mă demarchez), realizată prin participarea conștientă a atacantului, acțiunile întreprinse fiind în strânsă legătură cu postul de joc ocupat în cadrul sistemului de atac.
Demarcarea indirectă – este o formă pasivă de realizare a demarcajului (eu sunt demarcat) fără participarea active și conștientă a atacantului, când datorită acțiunilor celorlalți coechipieri, un jucător se găsește liber, deci demarcate de alții.
În condițiile jocului de astăzi, în care apărările sunt tot mai agresive și strânse, demarcarea atacanților capătă onotă aparte de optimizare a jocului în atac, fiind determinate în principal de simțul și capacitatea anticipativă a atacanților de a scăpa de supraveherea adversarilor prin sincronizarea manevrelor tehnico-tactice întreprinse în vederea finalizării. Pentru realizarea acesteia, atât posesorul mingii, cât și ceilalți coechipieri, trebuie să depună o cantitate mare de efort fizic și psihic, exprimată prin diferite forme de deplasare în teren executate cu spontaneitate în acțiuni, înțelegerea și anticiparea manevrelor coechipierilor, toate acestea, în condiții de luptă permanentă cu adversarii.
încrucișarea:
simplă – între interi, sau între conducătorul de joc și unul dintre cei doi interi
dublă – între conducătorul de joc și cei doi interi
un doi-ul (dă și du-te) – pentru scăparea de sub marcajul apărătorilor
blocajul
blocajul cu mingea
blocajul fără minge
blocajul la jucătorul fără minge
blocajul efectuat de pivot unuia din jucătorii liniei de la 9m
blocajul cu doi jucători
blocajul exterior
plecarea din blocaj – punerea în condiții de finalizare a jucătorului care a efectuat blocajul
pașii pivotului – acțiuni specific demarcării pivotului în vederea intrării în posesia mingii. Termenul există doar în România și face referire la 4 astfel de situații cunoscute sub denumirea de pasul pasul 1, pasul 2, pasul 3, pasul 4.
aruncarea de la 9m – din zona de aruncări libere
aruncarea de la 7m – așezarea jucătorilor la aruncări
Principiile specific jocului de atac organizat, reprezintă liniile orientative ce conduc comportamentul jucătorilor din atac atunci când sunt fiecare pe postul pe care sunt specializați și încearcă prin acțiuni individuale și collective crearea unei breșe în dispozitivul de apărare în vederea finalizării.
Autori Miquel Ribeiro și Anna Volossovitch 2008, pentru buna funcționare a atacului organizat, în cadrul acestei faze, au adaptat o serie de principii.
Păstrarea distanței optime față de apărători. Din momentul prinderii mingii și inițierii acțiunii de pătrundere spre poartă, jucătorii au obligația să se retragă în zona de acționare specific postului de joc, fără a rămâne printer apărători, pasarea mingii către coechipier aflat în pătrundere succesivă spre poartă trebuie să se facă înainte de a lua contact corporal cu apărătorul.
Prinderea și pasarea mingii din deplasare, în zona de acționare specific postului de joc, sau în circulație, pentru a nu permite apărătorilor să intervină. Timpul în care jucătorul se găsește în posesia mingii trebuie să fie cât mai scurt, și să conducă la punerea în valoare a coechipierilor demarcați sau la crearea raportului supranumeric.
Atacarea permanentă a porții, în vederea creării unor culoare de pătrundere către poarta adverse și evitarea situației de joc pasiv. În acest sens, atacul trebuie să se execute între apărători pentru a crea situația proprie de 1×0 sau pentru a pune în această situație un coechipier. Pentru a nu-și pierde ofensivitatea, atacantul trebuie pe cât posibil să evite traiectoriile paralele cu linia de poartă, în principal atunci când se găsește în posesia mingii.
Limitarea driblingului. Se recomandă ca în cadrul acestei faze a atacului driblingul să fie utilizat cât mai puțin, datorită faptului că frânează ritmul de joc și permite apărătorilor să oprească cu ușurință acțiunile atacanților.
Revenirea pe postul de joc. După fiecare amenințare a porții atacanții trebuie să revină pe postul de joc pe care sunt specializați pentru a menține deschiderea și profunzimea adecvate posibilităților de dezvoltare a acțiunilor offensive ale echipei.
Menținerea echilibrului ofensiv. Principala orientare a atacanților în timpul fazei a IV -a a atacului este spre înscrierea de goluri, dar jucătorii trebuie să fie preocupați și de asigurarea echilibrului defensive în cazul pierderii posesiei mingii, prin modul de așezare în teren și de dublare a coechipierilor ce acționează în apropiere.
Schimbul ritmului – accelerări, decelerări, opriri, porniri bruște realizate cu scopul fragmentării jocului de apărare și crearea unor goluri în sistemul defensiv.
Finalizarea din zona de maximă eficiență. În acest sens trebuie căutate zonele vulnerabile ale sistemului defensive, acolo unde trebuie să se concentreze acțiunile atacanților.
Greșeli frecvente efectuate în timpul atacului în sistem:
În cadrul jocului echipele denaturează sensul formei poziționale a atacului, jucătorii lipsind-o de conținutul ei real – mișcare în teren.
Se acordă prea mare importanță sistemelor de pasare ordonată a mingii, în detrimentul jocului individual, agresiv, cu fața la poartă.
În pregătire și în joc este minimalizată valoarea jocului individual și cea a acțiunilor decisive ale atacanților – joc fără culoare.
Datorită limitelor în instruire și a comodității în timpul meciurilor, echipele nu-și dezvoltă atacul pe baza unor combinații și scheme tactice.
Jucătorii și echipele așteaptă prea mult de la circulațiile tactice, de cele mai multe ori lipsite de caracter ofensiv.
Ignorând pregătirea complexă, se trece prea repede la învățarea schemelor sau, altfel spus, pregătirea schemelor este ridicată, în cazul multor echipe, la cote prea pretențioase pentru utilitatea lor practică, ajungându-se ca acțiunile firești să fie înlocuite cu combinații greoaie.
CURSUL VIII. APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL (1)
Apărarea propri-zisă impune replierea mai rapidă și mai omogenă decât în cazul contraatacului, în ideea că prin neefectuarea unui contraatac nu se pierde posibilitatea înscrierii unui gol; se asigură totuși păstrarea mingii și se menține posibilitatea finalizării dintr-un atac organizat, pe când nereplierea la timp presupune înscrierea sigură și ușoară a unui gol de către echipa adversă.
Pentru ca replierea să fie oportună și eficientă, echipa se va preocupa de apărare încă din faza de atac. Asigurarea echilibrului defensive se realizează prin poziția mai retrasă a interului sau uneori a extremei de pe partea opusă mingii și prin avansarea portarului în teren, în fața semicercului propriu. Interul sau extrema care asigură echilibrul defensive va țâșni îapoi în momentul aruncării la poartă sau al pierderi mingii. Portarul va supraveghea întregul camp de joc, cu tendință de deplasare către vârful de contraatac advers și va reveni în poartă după ce s-a asigurat că nu a fost lansat un contraatac direct. Preocuparea principal va fi să se asigure spațiul central al zonei de apărare, prin ocuparea pozițiilor defensive la semicerc, începând din centru către părțile laterale ale terenului. În cazul surprinderii descoperite a apărării printr-un contraatac individual, vârful de repliere se va deplasa cu maximum de viteză către vârful de contraatac.
Pe toată durata fazei de apărare, jucătorii trebuie să se miște permanent atât pe partea mingii, cât și pe partea opusă, pentru a se realiza, prin mobilitate colectivă și continua, o omogenitate de mișcare în zonă și pentru a se putea acționa concomitant cu inițiativa adversarului. Jocul permanent de picioare, mai active în zona în care se află mingea, ca și omogenitatea de mișcare în sensul direcției de deplasare, a dublajului, a închiderii culoarelor de pătrundere, a suplinirii coechipierului, trebuie să fie în permanență sincronizată cu preocuparea pentru împărțirea strictă a adversarilor direcți, efectuându-se un marcaj ,,om la om’’, până când atacantul părășește zona de acțiune a apărătorului.
Atacarea în permanență a adversarului cu mingea, stânjenirea circulațiilor în atac și determinarea apariției întârziate a atacanților, în fazele eficiente de joc, constituie alte preocupări ale apărătorilor care practică o apărare activă, cu intenția de a incomoda desfășurarea atacului advers și a determina greșeli care să le favorizeze intrarea în posesia mingii. În acest sens, de o covârșitoare importanță este deprinderea de a sesiza intențiile adversarului, de a intui pasele, angajările, fentele, aruncările la poartă și acțiunile tactice ale atacului advers și de a acționa calm dar hotărât, pentru a împiedica reușita acestora, prin marcaj, prin ieșirea promptă la adversar, prin intercepții, prin închiderea culoarului de pătrundere.
SISTEME DE JOC
În etapa actuală de dezvoltare a handbalului se folosesc cu precădere sistemele de apărare pe zonă și apărare combinată, dar există momente în timpul jocului când aplicarea sistemului de apărare om la om își găsește pe deplin justificarea datorită eficienței sale în situația respectivă. Fiecare sistem de apărare prezintă avantaje și dezavantaje. Nu există sistem fără unele puncte nevralgice. Dar forța oricărui sistem de apărare depinde de gradul de pregătire a fiecărui jucător în parte și de felul cum se aplică sistemul respectiv în luptă cu adversarii.
În cadrul apărării pe zona întâlnim următoarele sisteme de joc:
8.1.1. Sistemul de apărare în zonă 6:0
În cazul acestui sistem de apărare, jucătorii se plasează pe semicercul de la 6 m sau puțin mai în față, într-o singură linie, la intervale de 2-3 m depărtare unul de altul. (figura nr.42). Prin această așezare se urmărește acoperirea unei porțiuni cât mai mari din lungimea semicercului.
Figura nr.42 Așezarea jucătorilor în sistemul de apărare 6:0
Apărătorii 2 și 7 se numesc apărători laterali, cei cu numerele 3 și 6 se numesc apărători intermediari, iar 4 și 5 se numesc apărători centrali.
Fiecare apărător răspunde pentru un anumit spațiu, care nu este constant. El se mută de partea mingii pentru a crea un centru de greutate în locurile periculoase.
Jucătorii în pătrundere vor fi preluați în propriul spațiu de apărare, conduși și predați apărătorilor alăturați, dar sunt și anumite situații în care conducerea este necesară și în spațiile mai andepartate.
Împotriva atacanților aflați în posesia mingii care intră în spațiul propriu de apărare, se va ieși în funcție de periculozitatea aruncării, iar apărătorul alăturat va asigura spațiul liber de pe semicerc.
8.1.2. Sistemul de apărare în zona 5+1
În cadrul acestui sistem de apărare, cinci jucători sunt plasați pe semicercul de 6 m și anume: 2 apărători laterali, 2 intermediari, unul central, iar în față acestei linii de apărători, pe semicercul de 9 m se află zburătorul. (figura nr.43).
Figura nr.43 Așezarea jucătorilor în sistemul de apărare 5:1
Apărătorii de pe semicerc respectă aceleași reguli și principii ca la sistemul 6+0, cu excepția apărătorului central, care avându-l în față pe zburător, nu iese decât arareori. Zburătorul prin plasamentul sau, împiedică adversarii să arunce la poartă din zona centrală, să pătrundă la semicerc sau să angajeze pivotul.
Zburătorul:
acționează relativ independent față de zona de apărare formată din cei cinci apărători din spatele său;
reprezintă un obstacol pentru mingile pasate între interi și centru;
nu permite aruncările la poartă din zona sa;
previne și împiedică pătrunderile în zona lui de acțiune;
se apără în special la centrul advers și închide culoarele de pătrundere spre centru ale interilor;
împiedică pasele la pivot, când acesta acționează în zona centrală;
are acțiuni ofensive anticipative împotriva interilor, în situația în care mingea se află la extremă
AVANTAJELE SISTEMULUI DE APĂRARE 5:1
poate fi transformat cu ușurință în alte sisteme de apărare în funcție de situațiile de joc;
asigură în zona centrală o siguranță deosebită;
este eficient împotriva atacurilor stereotipe;
este eficient împotriva atacurilor lente.
8.1.3. Sistemul de apărare în zona 4+2
În cadrul sistemului de apărare pe zona 4+2, patru jucători sunt plasați pe semicercul de 6 m, iar ceilalți doi sunt avansați pe semicercul de 9 m, în apropierea căruia acționează. La sistemul de apărare 4 + 2, deosebim doi apărători laterali, doi centrali și doi zburători. (figura nr. 44).
Sarcina zburătorilor este de a împiedică atacanții să arunce la poartă de la distanță sau să pătrundă prin zona centrală a terenului. Pentru închiderea pătrunderilor, cei doi zburători se dublează reciproc. în mișcarea lor de translație, ei nu trebuie să depășească zona interilor adversi.
Figura nr.44 Sistemul de apărare în zona (4+2)
8.1.4. Sistemul de apărare în zona (3+2+1)
În cadrul acestui sistem de apărare jucătorii sunt plasați în trei planuri: la semicercul de 6 m se află trei apărători, doi laterali (2) și unul central (4), la jumătatea distanței dintre cele două semicercuri, în intervalul dintre apărătorii laterali și apărătorul central, sunt cei doi apărători intermediari (3 și 5), iar în față apărătorului central, pe semicercul de la 9 m, apărătorul central avansat (7). (figura nr.45).
Figura nr.45 Direcțiile de deplasare a apărătorilor în sistemul de apărare pe zonă 3:2:1
Apărătorul central avansat are rolul de a acoperi zona centrală pentru ca adversarii să nu arunce la poartă de la distanță, să închidă pătrunderile interilor sau centrului și să acorde ajutor apărătorilor intermediari.
Apărarea om la om
Apărarea om la om este cel mai frecvent folosită în cazul superiorității numerice a apărării din necesitatea de a dezorganiză tactică de atac obișnuită pentru adversar.
Se mai folosește împotriva unei echipe care au o linie de atac puternică, fortandu-le să joace la o distanță cât mai mare de poartă.
În aplicarea sistemelor de apărare om la om, fiecare apărător răspunde de un anumit atacant, folosind toate mijloacele permise de regulament. Repartizarea adversarilor pentru a fi marcați se poate face nominal sau pe posturi.
Regulă de baza a apărării om la om este aceea că atenția apărătorului să fie îndreptată spre adversarul repartizat. Pentru aplicarea cu succes a apărării om la om este necesară o bună cunoaștere a marcajului strâns, a alunecărilor și a schimbului de oameni în apărare.
Apărarea om la om poate fi folosită în următoarele sisteme:
• pe tot terenul;
• în propria jumătate de teren;
• cu aglomerare.
Sistemul de apărare om la om pe tot terenul
Apărătorii sunt obligați să găsească repede adversarii, să-i marcheze strâns, urmărindu-i pe tot terenul, indiferent de partea de teren, locul sau zona în care aceștia acționează. (figura nr. 46).
Prin aplicarea marcajului strâns pe tot terenul sau a 'presingului', adversarii sunt staanjeniti în activitatea lor și în mod deosebit în pasărea mingii și în aruncarea la poartă.
Apărătorii nu au voie să cedeze lupta nici o clipă, trebuie să fie toți în același timp în apropierea adversarilor și să-i marcheze strâns.
Dacă un singur apărător este neatent, tot sistemul devine vulnerabil. în schimb, dacă atacanții se găsesc tot timpul sub un marcaj sever și, că urmare, nu pot pasă mingea în voie, apărarea este în avantaj.
Figura nr.46 Sistemul de apărare om la om pe tot terenul
Sistemul de apărare om la om în propria jumătate de teren
Acest sistem de apărare om la om nu diferă prea mult de cel descris anterior, împărțirea oamenilor se face prin aceleași metode. Marcajul adversarilor este foarte strâns atunci când aceștia sunt mai aproape de poartă și ceva mai lejer când se retrag spre centrul terenului. Sistemul de apărare om la om în propria jumătate de, teren este mai puțin obositor pentru apărători dar și mai puțin eficient în ceea ce privește deposedarea adversarilor de minge (figura nr.47).
Figura nr.47 Sistemul de apărare om la om în propria jumătate de teren
Sistemul de apărare om la om cu aglomerare
Apărătorii nu se deplasează prea mult față de semicercul de la 9 metri pentru a nu se izola unii de alții. După împărțirea adversarilor, unii apărători marchează ceva mai sever pe conducătorul de joc și pe unul sau doi dintre cei mai buni adversari. Ceilalți adversari sunt marcați mai mult la supraveghere, dar și strâns, când se apropie de semicercul de la 9 metri.
Prin acest mod de acționare, echipa în apărare obține avantajul scoaterii din joc a celor mai buni atacanți și diminuarea forței de joc în atac a echipei adverse. Plasamentul ceva mai retras al apărătorilor face posibilă închiderea pătrunderilor, înlesnește acordarea ajutorului reciproc și permite uneori intervenția de ultim moment a unui apărător în calea unui atacant scăpat de sub marcajul apărătorului direct. (figura nr. 48).
Figura nr.48 Om la om cu aglomerare la conducătorul de joc
Apărarea combinată
Caracteristic apărării combinate este faptul că, un jucător aplică principiile și regulile apărării om la om, iar ceilalți cinci, pe cele ale apărării pe zonă. Prin marcajul strâns făcut celui mai periculos aruncător la poartă se reduce din eficacitatea acestuia, ceea ce constituie, desigur, un avantaj pentru echipa în apărare, în cazul în care este marcat conducătorul de joc, se reduce din capacitatea combinată a echipei, ceea ce are ca urmare diminuarea posibilităților de a crea faze clare de gol și de a înscrie.
Acest sistem de joc este foarte eficient atunci când echipa adversă nu are încă un jucător la fel de bun care, introdus în joc în același timp cu cel marcat om la om, să preia sarcina acestuia de a marca goluri prin aruncări la poartă de la distanță.
Apărarea în situații speciale
Există unele momente în joc când apărarea se găsește în superioritate numerică față de adversar și altele când situația se prezintă invers. În ambele cazuri, trebuie să se acționeze cu atenție pentru a nu se primi goluri.
Apărarea în superioritate numerică (figura nr.49)
Atunci când echipa adversă are un om în minus, datorită unei eliminări dictate de arbitru, echipa în apărare trebuie să acționeze foarte precis, căci în astfel de momente ale jocului se decide, uneori, rezultatul final.
Figura nr.49 Apărarea în superioritate numerică
Apărarea poate acționa în mai multe feluri:
• cinci apărători îi preiau pe cei cinci atacanți adversi și îi marchează om la om pe tot terenul, iar al saselea apărător se plasează pe semicercul de la 6 metri, unde acționează ca jucător de siguranță, intervenind în calea unui eventual adversar scăpat de sub marcajul apărătorului direct;
• dacă echipa în apărare conduce cu un număr mare de goluri, că poate juca normal, folosind sistemul de apărare pe zona specific;
• se poate folosi și sistemul de apărare combinată 5+1, în care zburătorul marchează pe cel mai periculos atacant.
Apărarea în inferioritate numerică
Dacă arbitrul a eliminat din teren un jucător al echipei în apărare, se recurge la folosirea unei apărări pe zona cu cinci jucători într-o linie, retrași pe semicercul de la 6m.
Apărătorii acționează pe baza regulilor descrise la sistemul de apărare pe zona 6:0 dar mult mai mobil, pentru a suplini lipsa coechipierului lor din formație. Apărătorii aflați în inferioritate numerică trebuie să se abțină să atace adversarii la o distanță prea mare de semicerc și nu au voie să iasă la intercepție (figura nr. 50).
În această situație, denumirea jucătorilor pe posture va fi următoarea: apărător lateral stânga, apărătpr lateral dreapta, apărător intermediar stânga, apărător intermediar dreapta și apărător central.
Figura nr.50 Apărarea în situații speciale – inferioritate numerică
CURSUL IX. APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL (2)
9.2. FAZE DE JOC
Fazele apărării reprezintă succesiunea obiectivă a acțiunilor individuale și colective întreprinse de apărători, precum și relațiile dintre aceștia (inclusiv portarul) din momentul pierderii posesiei mingii până la recuperarea ei (Ciolcă S., M., 2008). Pentru jocul de handbal, acestea sunt în număr de patru (figura nr.51).
Figura nr.51 Fazele jocului în apărare
Pentru rezolvarea sarcinilor ivite din momentul pierderii posesiei mingii și împiedicarea adversarilor să surprindă sistemul defensiv nepregătit și să marcheze gol, apărătorii trebuie să întreprindă o serie de acțiuni, desfășurate într-o succesiune logică, specifice fiecăreia dintre fazele apărării.
9.2.1. Faza I a apărării – Replierea
Replierea reprezintă acțiunea tactică individuală sau colectivă prin care jucătorii aflați în atac se retrag în dispozitivul de apărare, imediat după pierderea posesiei mingii.
Structura motrică a jocului de handbal actual, impune dinamism și viteză privind trecerea în timp util din atac în apărare. În această situație, după implicarea jucătorilor în acțiunile de pierdere a posesiei mingii, are loc retragerea la propriul semicerc, în vederea asigurării echilibrului defensiv al propriei echipe, de multe ori, chiar anticipând contraatacurile adverse (figura nr.52).
Figura nr.52 Replierea în apărare
Replierea în apărare, trebuie să se realizeze imediat după pierderea posesiei mingii, viteza de alergare pentru repliere fiind corelată cu modul în care adversarii au intrat în posesia mingii și declanșează contraatacul. Replierea trebuie făcută de toți jucătorii, indiferent de zona în care se găsesc pe drumul cel mai scurt către propria poartă, fără încercări inutile de intercepție a mingii, alergarea cu spatele se vca realiza după ce apărătorii au trecut linia de la centrul terenului.
Componentele tehnico-tactice de realizare a replierii
Oprirea sau întârzierea lansării contraatacului. Se va face de către jucătorul cel mai apropiat de posesorul mingii (portar sau intermediar) prin atac prompt și regulamentar pentru a opri lansarea contraatacului.
Alergarea de viteză spre propria poartă, realizată la momentul oportun și fără opriri, pe drumul cel mai scurt.
lansată
cu schimbări de direcție
cu spatele – în aproprierea propriului semicerc de la 9m
Porniri, opriri, întoarceri, sărituri – realizate în timpul alergării spre propria poartă
Marcajul adversarilor
strâns (om la om) la vârfurile de contraatac
la intercepție asupra jucătorilor care participă la dezvoltarea contraatacului.
Scoaterea mingii de la adversar (din dribling)
Prin atac din spate – urmărind vârful posesorul mingii care conduce mingea spre poartă
Prin atac din lateral – alergând umăr la umăr cu vârful de contraatac care se deplasează în dribling
Intercepția mingii – situarea pe linia care-l unește pe posesorul mungii cu jucătorul care ar urma să primească mingea
Oprirea acțiunii ofensive – atacarea energică a posesorului mingii indiferent de zona în care acționează, chiar cu riscul unui fault, dar care să nu conducă la sancțiuni disciplinare.
Replierea oportună și cu toți jucătorii, poate conduce la asigurarea unui echilibru defensiv care preîntimpână declanșarea contraatacului advers, și surprinderea apărătorilor nepregătiți pentru acțiune.
9.2.2. Faza a II – a a apărării – Zona temporară
Datorită modului rapid în care adversarii au declanșat contraatacul sau contraatacul susținut, apărătorii nu pot ajunge de fiecare dată pe posturile de joc pe care le au în sistemul defensiv. În această situație, ei trebuie, totuși să încerce oprirea sau întârzierea atacului advers, până la stabilirea echilibrului defensiv în care fiecare apărător să fie pe postul pe care este specializat. Astfel, primii jucători sosiți în apărare, vor ocupa zona centrală a semicercului (cea mai vulnerabilă) și încercând să întârzie faza de finalizare, urmând ca ceilalți care vin să se așeze de o parte și de alta a dispozitivului astfel format, pentru a acționa împreună împotriva jocului de atac. Din cele prezentate, rezultă că zona temporară poate fi formată în două moduri:
– din toți jucătorii, dar care, din criză de timp, nu și-au ocupat posturile în dispozitivul de apărare (figura nr.53).
– dintr-un număr redus de jucători care au reușit să se replieze la propriul semicerc (figura nr.54).
Figura nr.53 Zona temporară formată din toți jucătorii
Figura nr.54 Zona temporară formată dintr-un număr redus de jucători
În cadrul zonei temporare formată dintr-un număr redus de apărători, aceștia ,,supraveghează atacanții în zona centrală, se deplasează foarte mult, încearcă să acopere spații cât mai mari și să determine atacanții să paseze cât mai mult’’, pentru a permite celorlalți coechipieri să completeze dispozitivul de apărare, provizoriu format (Orțănescu C., Popescu C., 2011, p 133).
9.2.3. Faza a III – a a apărării – Organizarea și reorganizarea apărării
În cadrul acestei faze a apărării, jucătorii trebuie să-și ocupe posturile de joc pe care sunt specializați în apărare pentru a lupta împotriva atacului pozițional al echipei adverse. (figura nr. 55).
Organizarea apărării se realizează atunci când nu există pericolul ca atacanții să marcheze, fiind preocupați de organizarea atacului (atac pozițional) și atunci când mingea nu este în joc sau se joacă pe partea opusă locului unde se realizează schimbul de locuri în apărare. În situația în care jucătorii sunt prea departe de locul pe care-l ocupă în dispozitivul de apărare, trecerea pe posturile de joc se va face numai în momentele de întrerupere a jocului.
Figura nr.55 Organizarea/reorganizarea apărării
De fiecare dată când apărătorii își părăsesc posturile de joc în acțiunea de marcare a adversarului, atunci când situația concretă din teren o permite, ei trebuie să revină pe postul de joc pe care sunt specializați, unde continuă lupta cu adversarul direct și în continuare până ce echipa proprie intră în posesia mingii. Aceste acțiuni au loc în timpul fazei de reorganizare a atacului, care poate să aibă o durată mai lungă, cu revenire de fiecare dată pe postul pe care sunt specializați.
9.2.4. Faza a IV – a a apărării – apărarea în sistem
Jucătorii celor două echipe se găsesc față în față, fiecare dintre ele cu jucătorii pe posturile pe care sunt specializați. Acționând într-un sistem unitar, apărătorii pot face față acțiunilor ofensive ale atacanților, acționând ca un angrenaj bine sudat în care fiecare jucător reprezintă o rotiță cu anumită importanță în buna funcționare a acestuia.
Modul în care-și desfășoară activitatea trebuie să fie unitar, fără improvizații și acțiuni întâmplătoare, știut fiind faptul că orice greșeală înseamnă dezorganizarea sistemului defensiv și primirea unui gol.
Procedee tehnice cu ajutorul cărora se acționează în această fază a apărării:
• Poziția fundamentală pentru jocul de apărare, este o poziție echilibrată, relaxată și care să permită efectuarea cu ușurință a oricărei mișcări cerute de desfășurarea jocului.Apărătorul are picioarele depărtate calatimea umerilor, tălpile orientate cu vârfurile înainte – gleznele mult îndoite , la fel și genunchii.Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare , trunchiul ușor înclinat, spatele rotund, brațele sunt duse ușor în lateral.
• Deplasarea în apărare – apărătorul folosește următoarele procedee:
Deplasare laterală stânga și dreapta cu pași adăugați;
Deplasare înainte și înapoi cu structura de pași diferiți;
Mișcări speciale ale brațelor, independente de mișcarea picioarelor: sus, lateral, oblic jos, stânga sau dreapta;
Sărituri pe ambele picioare.
• Atacarea adversarului cu corpul – apărătorul aflat pe semicerc se va deplasa înainte și va ataca adversarul cu corpul în momentul în care acesta se pregătește să prindă sau după ce a prins mingea, pentru a-l împiedică să acționeze cu ea.
• Blocarea aruncărilor la poartă – când apărătorul aflat pe semicerc nu are timp să atace adversarul cu mingea, care aruncă la poartă – va caută să blocheze mingea prin interpunerea unei părți a corpului (figura nr.56).
• Scoaterea mingii de la adversar
Figura nr.56 Blocarea aruncărilor la poartă
9.2.5. Forme și sisteme de joc în apărare
Reprezintă modul general de așezare a jucătorilor în faza de apărare și de acționare, folosind procedeele tehnice și acțiunile tactice specifice jocului de apărare în diferite momente ale jocului, în vederea apărării porții și intrării în posesia mingii.Jocului de handbal actual îi corespund următoarele forme de joc în apărare (figura nr.57).
Figura nr.57 Sistematizarea formelor și sistemelor de joc în apărare
Stabilirea formelor și sistemelor de joc în apărare care definesc jocul unei echipe se face în funcție de modul concret în care sunt aplicate regulile și principiile generale de funcționare privind: ,, așezarea jucătorilor pe teren în faza inițială a apărării, precum și pe parcursul jocului; modul în care acționează apărătorii împotriva atacanților cu și fără minge; folosirea mijloacelor tactice individuale și colective cum ar fi marcajele și schimbul de adversari.
Pentru ca o echipă de handbal să poată face față cu succes atacurilor tot mai diversificate și bine pregătite, trebuie să cunoască toate formele de joc în apărare, pe care să le aplice rașional și alternativ în joc, în vederea apărării porții și câștigării posesiei mingii. Fiecare formă de apărare prezintă caracteristici specifice și funcționează pe baza unor reguli și principii bine definite, care determină mijloacele tehnico-tactice de acționare pe care jucătorii trebuie să le aplice în cadrul fiecărteia dintre ele.
Fiecare echipă trebuie să aleagă în mod logic și justificat în funcție de avantajele și dezavantajele pe care le oferă, forma de apărare și în cadrul acestei sistemul cel mai adecvat, care să conducă la primirea unui număr cât mai mic de goluri și, implicit, la obținerea victoriei. Funcționalitatea sistemelor din cadrul diferitelor forme de apărare, depinde în primul rând de nivelul de dezvoltare al apărării individuale și, în al doilea rând de gradul de aplicare a regulilor și principiilor tacticii colective de apărare. Toate acestea, trebuie suplinite de o determinare și disponibilitate la efort deosebită, construite pe suportul unei pregătiri fizice generale și specifice adecvate ergogenezei efortului specific handbalului actual.
În etapa actuală de dezvoltare a handbalului se folosesc cu precădere sistemele de apărare pe zonă și apărare combinată, dar există momente în timpul jocului când aplicarea sistemului de apărare om la om își găsește pe deplin justificarea datorită eficienței sale în situația respectivă. Fiecare sistem de apărare prezintă avantaje și dezavantaje, dar forța oricărui sistem de apărare depinde de gradul de pregătire a fiecărui jucător în parte și de felul cum se aplică sistemul respectiv în lupta cu adversarii.
9.2.6. Rolul și sarcinile jucătorilor pe posturi
Și în apărare, la fel ca și în atac, specializarea pe post este o necesitate, cu condiția asigurării unei pregătiri de bază pe toate posturile.
Sarcinile apărătorului lateral (AL)
Are ca adversar direct extrema.
trebuie să joace avansat și agresiv la extrema sa, împiedicând-o să participe la inițierea și organizarea atacului și, în primul rând, să stopeze pătrunderea ei spre poartă;
când mingea este la centru sau pe partea opusă, se deplasează cu fața la extremă, făcând marcaj la supraveghere sau la intercepție;
când mingea este la interul de pe partea sa, se retrage oblic spre AI, pe care îl dublează;
dacă interul pasează extremei, aceasta va fi atacată agresiv oprindu-i ferm acțiunile;
când interul va încerca pătrunderea sau depășirea între AL și AI, închide culoarul de pătrundere și oprește pasa către extremă;
preântâmpină pătrunderea extremei în spatele AI, o conduce predând-o acestuia și preia interul sau alt jucător care acționează în zona sa;
dacă extrema reușește infiltrarea o urmărește și o predă altui apărător, preluând pivotul sau alt atacant;
răspunde de recuperarea mingiilor respinse de portar sau bara porții spre extremă, inclusiv la aruncările de la 7 m.
Sarcinile apărătorului intermediar (AI).
Are ca adversar direct interul advers.
supraveghează și stopează prin mijloace regulamentare jocul interului în faza de organizare și de pregătire a finalizării;
atacă pe momentul de prindere al mingii, împiedicând adversarul direct să recepționeze mingea și să o joace în bune condiții;
dacă adversarul se îndreaptă spre poartă pentru a arunca, îl atacă frontal pe partea brațului de aruncare, stopând aruncarea, dar și eventualele pase de angajare pentru pivot sau extremă;
în cazul în care nu va reuși stoparea acțiunii, va încerca blocarea aruncării;
dacă interul aflat în posesia mingii se deplasează spre centru sau extremă, îl însoțește în marcaj strâns până în momentul în care se poate realiza un schimb de oameni, sau pasează mingea.
dacă mingea se afșă la extrema de pe partea sa, se retrage oblic spre AL, pe care îl dublează închizând orice posibilitate de pătrundere;
dacă mingea se află la centru sau la interul opus, se retrage spre centru, cu fața la minge dublând AC și împiedicând pasarea spre pivotul aflat pe partea sa;
efectuează schimb de oameni atunci când:
pivotul este plasat între AI și AL, preia pivotul și predă interul AC;
centrul încrucișează cu interul marcat, preia centrul și predă interul AC;
pivotul iese la blocaj spre inter, preia pivotul și predă interul AC.
Trebuie să recupereze mingiile respinse de portar sau revenite din bară în zona sa și a AL, dacă AL este plecat contraatac.
Sarcinile apărătorului central (AC)
AC are ca adversar principal pivotul în cazul sistemelor de apărare pe zonă 5:1 și 3:2:1, iar în cazul sistemelor de apărare pe zonă 6:0 sau 4:2, în care apar doi AC, unul răspunde de centru și celălalt de pivot.
marchează pivotul la supraveghere sau la intercepție în toată zona centrală când nu are mingea și strâns atunci când este în posesia mingii;
dacă se aruncă la poartă de la distanță, trebuie să încerce să blocheze aruncarea, chiar dacă în acel moment marchează pivotul;
închide pătrunderea oricărui atacant în zona centrală, chiar cu riscul neglijării pivotului;
face schimb de oameni în următoarele situații:
pivotul se deplasează spre extremă în spatele AI, îl predă acestuia și preia centrul;
pivotul iese la blocaj împotriva Z, îl predaă acestuia și preia centrul;
centrul reușește o depășire a Z;
face schimb de oameni cu celălalt AC când pivotul se deplasează în cealaltă jumătate de teren, predă pivotul și preia centrul.
Are rolul de a recupera mingiile apărate de portar sau respinse de bară în zona centrală.
Sarcinile zburătorului (Z)
Zburătorul are ca adversar principal centrul advers.
supraveghează permanent acțiunile centrului, împiedicându-l să organizeze și să coordoneze jocul, iar atunci când acționează direct spre poartă, îl atacă sever oprind pătrunderea sau aruncarea la poartă;
prin marcaj la supraveghere și la intercepție îngreuiază circulația mingii și a jucătorilor în zona centrală, căutând să acopere câmpul de acțiune al pivotului și să împiedice pasele de angajare ale acestuia;
atacă interii care au poziție de aruncare în zona centrală, împiedicându-i să arunce sau să angajeze pivoții;
închide culoarele care apar între AI și AC, atunci când interii sau centrul acționează ofensiv în zona respectivă;
În cazul pătrunderii unui al doilea pivot se retrage să-l acopere sau iese la unul dintre interi, marcându-l om la om.
9.2.7. Portarul – colaborarea cu apărătorii
Rolul și importanța jucătorului specializat pe postul de portar, a fost și este recunoscută dintotdeauna. Obținerea unor rezultate de valoare a fost posibilă numai la acele echipe care au avut în componență portari de excepție, spunându-se că evoluția foarte bună a unui portar, garantează în proporție de 50% victoria, ceea ce pare că practica confirmă.
Trebuie avut în vedere faptul că rolul portarului nu este numai de apărare a porții, el trebuind să colaboreze permanent cu jucătorii atât în faza de apărare cât și în cea de atac, fiind cel care susține moralul echipei prin calmul și siguranța sa.
Conținutul tehnico-tactic
Poziția fundamentală
Această poziție trebuie adoptată deoarece permite portarului executarea în cel mai scurt timp a mișcărilor necesare apărării mingilor aruncate spre poartă favorizând acțiunile în orice direcție cu maximă de eficacitate.
Deplasarea în poartă
Depinde de situația concretă de joc și de unghiul din care atacantul urmează să arunce la poartă. Această deplasare nu trebuie să se realizeze pe linia porții, ci sub forma unui semicerc imaginar paralel cu cel de la 6m între cele două bare ale porții dus până la aproximativ 1 m de linia porții.
Principala modalitate de deplasare în poartă a jucătorului specializat pe postul de portar, o reprezintă deplasarea cu pași adăugați, care poate fi întâlnită în următoarele variante:
deplasare cu pași adăugați lateral
deplasare cu pași adăugați înainte
deplasare cu pași adăugați înapoi
deplasare cu pași adăugați oblic înainte
deplasare cu pași adăugați oblic înapoi
Aceste variante de deplasare pot fi combinate între ele, sau cu diferite variante de alergare. În timpul deplasărilor în poartă, portarul trebuie să aibă în permanență un picior în sprijin pe sol și să încerce să evite pe cât posibil săriturile, deoarece în timpul fazei dse zbor nu mai poate reveni în poziția inițială fără atingerea solului, ceea ce ar conduce la întârzierea reacției acestuia.
În timpul deplasării pe semicercul imaginar, poziția tălpilor picioarelor depinde de locul din care se găsește atacantul aflat în posesia mingii și care încearcă să arunce la poartă.
Recuperarea rapidă a mingii
În acțiunea de intrare rapidă în posesia mingii de către portar, acesta va fi ajutat în funcție de situația tactică creată, de către jucătorii aflați cel mai aproape de mingile respinse, ricoșate din bară, din plasa laterală sau din spatele porții, de cele mai multe ori, apărătorii centrali și laterali. Atunci când nu este ajutat de coechipieri, portarul trebuie să se deplaseze cât mai repede posibil, alegând forma de deplasare cea mai adecvată, către locul unde se găsește mingea, cu care trebuie în propria suprafață de poartă pentru lansarea contraatacului sau contraatacului susținut.
Pasarea (degajarea) mingii
Pasarea mingii (degajarea) către un coechipier se face pe o pasă zvârlită de deasupra umărului cu elan de pași încrucișați sau pași adăugați, fără săritură, se recomandă ca mingea să fie transmisă totdeauna coechipierului aflat pe cealaltă axă a terenului, pentru a avea un unghi favorabil de aruncare. Transmiterea mingii către un coechipier demarcat se poate face printr-o pasă dreaptă, dată cu intensitate, sau o pasă aruncată cu boltă, în funcție de situația tactică concretă de joc.
După intrarea în posesie a mingii în funcție de modul de acționare al coechipierilor sau adversarilor, portarul are următoarele posibilității:
transmiterea mingii către vârful de contraatac
pasarea mingii lateral către coechipier aflat în situație de demarcare laterală pe o traiectorie exterioară și disponibil pentru dezvoltarea fazei de joc.
Aruncarea mingii în poarta adversă, când portarul advers se găsește la distanță mare față de propria poartă.
Plasamentul
Plasamentul portarului este determinat de unghiul și distanța la care se găsește față de poartă atacantul care aruncă. Pentru apărarea mingilor din unghiuri laterale, portarul se va deplasa lângă bara verticală pe bisectoarea unghiului care-l formează mingea din mâna atacantului cu barele verticale ale porții.
Respingerea mingii
În situația în care portarul nu reușește prinderea mingilor aruncate spre poartă datorită intensității șutului, sau distanței mari față de minge, se recomandă ca acestea să fie respinse cu mâna sau piciorul în afara spațiului porții.
Cele mai des întâlnite modalități de respingere a mingii sunt:
Respingerea mingilor aruncate lateral – cu două mâini la mingile aruncate de la distanță sau cu forță mică, sau cu o mână atunci când portarul nu mai are timpul necesar să ducă și mâna din plan îndepărtat.
Respingerea mingilor înalte – cu ambele mâini sau cu o singură mână.
Respingerea mingilor joase – cu piciorul prin deplasare lateral, sfoară sau plonjon.
Respingerea mingilor aruncate de pe extreme – cu brațele sau/și picioarele.
Mișcările înșelătoare
Prin aceste mișcări se încearcă fie surprinderea atacanților nehotărâți în alergarea procedeului de aruncare sau a locului în care vor să arunce, fie prin plasamentul portarului conducerea atacanților de a arunca în zona în care dorește acesta.
Plonjonul
Acest procedeu ethnic specific jucătorului specializat pe postul de portar, foarte spectaculos și cu deosebită eficiență în situația în care portarul se găsește la distanță mare față de minge și nu mai are timpul necesar pentru a se deplasa prin pași adăugați spre locul în care a fost aruncată mingea.
Apărarea aruncărilor de la 7m
În funcție de stilul și calitățile fiecăruia, portarii aleg la aruncările de la 7m, modul de acționare prin care se încearcă să nu primească gol.
Colaborarea cu apărătorii
Datorită vitezei foarte mari cu care se aruncă astăzi la poartă, multe dintre mingile aruncate spre poartă sunt apărate de portari datorită colaborării existente cu coechipierii din apărare.
Oprirea contraatacului
În calitate sa de primul apărător, portarul trebuie să se plaseze în așa fel în afara suprafeței proprii de poartă, încât să poată interveni la o lansare lungă de contraatac a echipei adverse, dincolo de linia de centru. Prin plasamentul său, portarul poate intercepta mingea înainte ca acesta să ajungă la vârful de contraatac, cu prudență fără a faulta atacantul și risca o eliminare.
CURSUL X. METODICA ÎNVĂȚĂRII ȘI CONSOLIDĂRII ELEMENTELOR ȘI PROCEDEELOR TEHNICE SPECIFICE JOCULUI (1)
Jocului de handbal îi corespund forme generale ale mișcărilor prin care se acționează în manevrarea mingii în raport cu sarcinile jocului și cu regulile lui. Aceste forme sunt cunoscute în general sub denumirea de mijloace de bază ale tehnicii sau de elemente tehnice.
Mijloacele de bază ale tehnicii jocului de handbal sunt următoarele:
poziția fundamentală;
mișcarea în teren;
ținerea mingii;
prinderea mingii;
aruncarea (pasarea) mingii;
conducerea mingii (driblingul);
fentele și schimbările de direcție;
aruncarea la poartă;
tehnica apărătorului;
tehnica portarului.
Procedeele tehnice reprezintă concretizarea și adaptarea elementelor de bază ale tehnicii la diferitele situații specifice ale jocului. Ele sunt deci procedeele de execuție a elementelor de bază ale tehnicii. Ele au un caracter concret de execuție, spre deosebire de mijloacele de bază ale tehnicii (elementele tehnice), care au un caracter general, abstract, valabil ca structură generală a mișcării. În situația în care se pronunță, de exemplu, cuvintele ,,aruncarea la poartă”, se deduce că ele se referă la o anumită acțiune fizică a unui jucător cu scopul înscrieri unui punct. Forma mișcării de aruncare la poartă, deci procedeul tehnic, modul concret în care a fost întreprinsă acțiunea de înscriere a unui punct nu a fost arătată.
Același lucru se poate spune și despre celelalte elemente tehnice ca: ținerea mingii, prinderea mingii, pasarea mingii etc. Ele sunt noțiuni cu caracter general. Pentru a concretiza ideea pe care vrem s-o exprimăm, trebuie să numim unul din procedeele tehnice de aruncare la poartă, de ținere, prindere sau pasare a mingii.
În tehnica jocurilor sportive, deci și în tehnica jocului de handbal, procedeele tehnice sunt cunoscute sub două aspecte: simple și complexe.
– procedeele tehnice simple au un caracter invariabil și sunt executate în baza unui stereotip dinamic, în care caz deosebim condiții identice sau foarte asemănătoare de execuție: poziția inițială, execuția propriu-zise, diferitele mișcări ale corpului și segmentelor lui se efectuează cu ritm, intensitate și amplitudine asemănătoare.
– procedeele tehnice complexe. În general, în procesul de joc, execuția procedeelor tehnice își pierde caracterul invariabil, tocmai datorită situațiilor de joc mereu schimbătoare și cu un coeficient suficient de mare de neprevăzut. Aceste situații de joc mereu schimbătoare impun variațiuni de ritm, intensitate și amplitudine în mișcări, poziții inițiale dezechilibrate, întreruperi ale execuției unui procedeu tehnic și continuarea lui cu altul, înlănțuiri diverse de procedee tehnice.
10.1. Mișcarea în teren (complexe de exerciții, exerciții complexe)
În vederea mânuirii mingii cu eficacitate, pentru a iniția și finaliza atacurile spre poarta adversă sau pentru a face față diferitelor probleme legate de jocul de apărare, jucătorii de handbal trebuie să cunoască anumite procedee tehnice specifice deplasării în teren precum și anumite poziții și mișcări caracteristice. Toate aceste procedee tehnice de deplasare, poziții și mișcări caracteristice utilizate de jucătorii de handbal alcătuiesc elementul tehnic de bază cunoscut sub numele de mișcarea în teren.
Mișcarea în teren cuprinde numeroase procedee tehnice, unele frecvente și deci foarte importante, indisponibile chiar, iar altele mai rare, dar care își au totuși rostul lor în arsenalul tehnicii jucătorului avansat.
Alergarea din handbal este asemănătoare cu cea din atletism. În handbal sunt folosite alergările cu pas întins ca în alergările de fond și semifond din atletism, precum și alergarea tropăită, cu frecvența rapidă specifică pornirilor în atletism.
Alergarea.
Alergarea cu pas lansat, este o alergare cu pas întins, relaxat, utilizată de jucători atunci cînd se găsesc în luptă cu adversarii și se deplasează în teren pentru a participa la acțiunile de atac sau apărare ale echipei.
Alergarea tropăită sau cu pas bătut este utilizată pentru intrarea în viteză.
Alergarea cu spatele, este întrebuințată de către jucătorii echipei care se retrag în apărare spre poarta proprie. Această alergare este necesară pentru că ea oferă posibilitatea apărătorilor de apăstra în permanență contactul vizual cu adversarii, observând intențiile de atac ale acestora, evitând astfel neprevăzutul atacului, care ar apărea altfel din lipsă de orientare.
Deplasarea laterală cu pași adăugați, este folosită de obicei în jocul de apărare. Această mișcare apare ca o necesitate de deplasare în direcția de înaintare a adversarului.
Deplasarea laterală cu pașă încrucișați, se execută atunci când există certitudinea pătrunderii atacantului într-o anumită direcție și numai pe distanțe scurte.
Opririle.
Opririle din alergare se fac într-un timp și în doi timpi. Problema care se pune în jocul de handbal este aceea de a avea posibilitatea tehnică de a anula inerția în cel mai scurt timp. Lucrul acesta este valabil și pentru înaintași și pentru apărători. Oprirea se face printr-o înclinare bruscă a corpului înapoi, apoi prin sprijinirea puternică în sol a piciorului cu care pășim înainte, prin bătaia acestuia pe sol. În cazul când viteza de alergare a fost deosebit de mare și jucătorul nu are suficientă forță pentru a învinge înerția numai într-un singur timp, se folosește oprirea în doi timpi.
Schimbările de direcție
Acestea sunt făcute cu scopul de a scăpa din marcajul strâns al adversarului sau pentru a permite înaintașului intrarea la timp într-o acțiune colectivă de atac. Ele se pot executa în felul următor:
Schimbarea de direcție cu pas oblic lateral. Aceasta schimbare simplă de direcție, în realitate nu este decât o oprire prin punerea unui picior frână oblic înainte lateral, prin oprirea din direcția inițială de deplasare și plecarea în direcția opusă.
Schimbarea de direcție prin pași oblici sau schimbarea dublă de direcție. Se execută oprirea pe un picior deplasat oblic și înainte, trecându-se greutatea corpului pe acesta. Se ridică celălalt picior de pe sol și se schițează cu el un pas oblic în direcția cealaltă în așa fel, încât să rezulte pentru adversar cu el un pas oblic în direcția cealaltă în așa fel, încât să rezulte pentru adversar iluzia unei plecări în direcția aceea.
Schimbarea de direcție prin pași încrucișați se poate executa și în alergare în cea mai mare viteză. Găsindu-se în alergare, jucătorul trece un picior peste celălalt, schimbând în acest fel direcția.
Săriturile
În handbal acestea se împart în sărituri de pe loc și din alergare. Săriturile de pe loc se folosesc mai ales în apărarea loviturilor libere și a unor aruncări la poartă din acțiune. Săriturile din alergare sunt utilizate în câmp în vederea prinderii mingiilor înalte, iar în apropierea porții însoțind aruncarea la poartă prin procedeul de aruncare din săritură.
Mingile rostogolite pe sol
Acestea se prind printr-o mișcare bruscă în care corpul se apleacă în față sau se ghemuiește.
Metodica învățării și a antrenamentului.
Prin folosirea unor exerciții combinate de alergare înainte, deplasare laterală, deplasare înapoi, opriri, porniri bruște și sărituri vom izbuti să ridicăm valoarea fizică a jucătorilor noștri atât ca acomodare la efort, cât și ca execuție tehnică corectă în condiții specifice de efort.
Exerciții de mers, ajutătoare pentru alergare.
Mers obișnuit cu pasul întins și cu mișcarea energică a brațelor pe lângă corp
Mers cu pasul întins cu ridicare pe vârful piciorului de sprijin la fiecare pas.
Mers pe vârfuri.
Mers pe călcâie.
Mers cu un picior pe vârf, iar cu celălalt pe călcâi.
Mers în ritm rapid cu ducerea accentuată a brațelor întinse, prin înainte sus și înapoi.
Marșul sportiv sub formă de exercițiu și concurs.
Mers cu alternarea lungimii pașilor (un pas scurt urmat de un pas lung).
Mers cu fandări mari înainte cu 2-3 arcuiri la fiecare pas.
Mers cu ducerea unui partener în spate.
Mers cu ridicarea rapidă și accentuată a genunchiului la piept.
Mers cu aruncarea călcâielor înapoi lovind șezuta.
Mers cu ridicarea unui picior în sus la înălțimea capului spre brațul opus care e întins înainte. Piciorul de sprijin se păstrează întins și se ridică pe vârfuri.
Mers ghemuit (mersul piticului).
Mers cu rotarea brațelor întinse și îndoite din coate.
Mers cu diferite arcuiri de brațe.
Exerciții generale de alergare.
Alergare înainte, lateral și înapoi.
Alergare cu accelerare și micșorare a ritmului.
Alergare cu pași tropăiți și pași lungi.
Alergare cu genunchii la piept.
Alergare cu gamba ridicată la spate.
Alergare cu genunchii la piept și cu aruncarea gambelor înainte în față.
Alergare sărită în înălțime și lungime (cu pași măriți).
Alergare cu picioarele întinse din genunchi (aruncarea picioarelor în față).
Alergare în pas săltat (pasul ștrengarului).
Alergare ușoară cu îndoiri și întinderi de brațe; aceași cu rotări mari sau mici de brațe.
Alergare pe perechi ținându-se de mâini, cu tracțiuni și împingeri.
Alergare peste obstacole sau peste coechipieri care stau culcați sau ghemuiți pe sol.
Sărituri peste coechipierii care sunt așezați capră.
Alergare purtând un coechipier în spate sau pe umeri.
Alergări în galop lateral, înainte și înapoi.
Exerciții speciale de alergare
Alergare cu sărituri în înălțime cu bătaie pe unul sau ambele picioare și cu ducerea brațelor în sus, imitând mișcarea de prindere a mingilor înalte.
Același exercițiu, cu ridicarea unui singur braț pregătitor pentru aruncare sau pentru stoparea unei mingi înalte.
Alergări cu întoarceri de 1800 și de 3600 urmate de scurte accelărări.
Alergare șerpuită, liberă și printer jucători, cu cotituri mai mici și mai mari.
Alergare cu aplecarea și ghemuirea bruscă a corpului urmată de o scurtă alergare accelerată.
Alergare cu opriri bruște, urmate de alergări înainte, lateral și înapoi (exercițiu pregătitor pentru demarcaj).
Imitarea aruncării zvârlite din alergare, cu și fără întreruperea alergării.
Alergare cu pași în zigzag, cu ușoare sărituri de pe un picior pe celălalt.
Alergare ușoară, cu săritură în aer și lovirea călcâielor.
Alergare întreruptă de rostogoliri înainte pe un umăr.
Doi jucători aleargă față în față din direcții opuse și se depășesc evitând ciocnirea prin schimbări de direcție, apoi continuă alergarea încă câțiva pași.
Alergare înainte, la semnalul profesorului, alergare înapoi cu spatele.
Alergare întreruptă de așezări pe sol în poziții diferite: șezând, culcat pe spate, culcat înainte (se execută la semnal).
Exerciții pentru start.
Starturi din diferite mișcări executate pe loc:
Alergare pe loc
Sărituri ca mingea pe două picioare
Flotări în brațe
Din șezând, aplecarea trunchiului peste picioare
Din pe spate culcat, ridicarea picioarelor întinse peste cap.
Starturi din diferite poziții: din picioare, din poziția ghemuit, din șezând, din culcat pe spate și culcat înanite.
Starturi urmate de sărituri peste obstacole formate din jucători ghemuiți sau aparate de gimnastică.
Exerciții generale și speciale pentru învățarea săriturii.
Sărituri elastice ca mingea, cu bătaie pe ambele picioare, corpul fiind ținut relaxat. Exercițiul poate fi completat cu ridicarea alternativă a unui braț în sus sau cu ridicarea simultană a brațelor.
Din poziția ușor depărtat stând, sărituri de pe un picior pe celălalt cu bătaie dublă și cu ducerea brațelor și a trunchiului spre piciorul de bătaie.
Săritura ca mingea, cu depărtarea și apropierea picioarelor în aer.
Sărituri ca mingea, cu încrucișarea picioarelor în aer.
Sărituri ca mingea, cu schimbarea picioarelor în față.
Sărituri pe un picior cu pendularea celuilalt înainte, înapoi și lateral.
Sărituri ca mingea, cu bătaie pe amândouă picioarele cu deplasare înainte, înapoi, lateral stânga și dreapta și pe un cerc imaginar.
Pentru îmbunătățirea execuției diferitelor procedee ale mișcării în teren, ca și pentru mărirea eficacității execuțiilor diferitelor procedee tehnice executate cu mingea, este necesar să se asigure o corespunzătoare dezvoltare a forței și supleței. Aceste două calități permit jucătorului să obțină rezultate din ce în ce mai bune, chiar în executarea în joc a celor mai grele mișcări, fie că sunt sau nu legate de mânuirea mingii.
10.2. Obișnuirea cu mingea (jocuri dinamice specifice handbalului)
În general, prin jocuri dinamice se înțeleg acele exerciții fizice care au un caracter stimulativ, urmăresc unul sau mai multe obiective operaționale și au reguli de desfășurare proprii.
Jocurile dinamice specifice jocului de handbal sunt folosite în învățământul primar, gimnazial, liceal, pentru:
– învățarea și exersarea componentelor tehnice, acțiunilor tactice, structurilor de joc ale handbalului, necesare jocului școală care va urma;
– dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice ale elevilor.
În cadrul jocurilor dinamice, învățarea și exersarea elementelor, structurilor, acțiunilor jocului de handbal se face în cadrul execuțiilor cu caracter de întrecere individuală sau pe echipe, cu scop recreativ – distractiv, având în vedere dorința elevilor de a se juca, de a se întrece individual sau în cadrul unei echipe. Prin folosirea lor, instruirea în tainele jocului de handbal este mai plăcută, mai atractivă.
În viziunea predării modulare a jocului de handbal în lecțiile de educație fizică a cărei finalitate sunt competițiile autonome, obiectivele jocurilor dinamice sunt dirijate spre învățarea – repetarea elementelor tehnice, a structurilor de joc în regimul de solicitare a calităților motrice specifice care vor fi folosite imediat în jocurile școală, în jocurile cu temă ce vor urma și care vor fi baza competițiilor autonome din finalul modulului.
Astfel, jocurile dinamice aferente jocului de handbal vor fi concepute și organizate în forme variate și multiple, subordonate acțiunilor de joc care urmează să fie învățate – repetate.
Exemplu:
a) jocuri dinamice pentru prinderea, ținerea și pasarea mingii;
b) jocuri dinamice pentru dribling, pasă, aruncare la poartă;
c) jocuri dinamice pentru aruncări la poartă, din alergare sau cu structuri de pași, sau din săritură;
d) jocuri dinamice pentru deplasarea în teren cu și fără minge;
e) jocuri dinamice pentru jocul în apărare.
Exemple de jocuri dinamice cu elemente din handbal:
Mingiile în zig-zag;
Mingea la căpitan;
Mingea pe cărare;
Mingea în cerc;
Urmărește mingea;
Mingea călătoare;
Cine ține mingea mai mult;
Cine driblează mai repede pe 10 m., 15 m., 20 m.;
Leapșa în dribling;
Ștafete cu dribling – pase – prinderi de minge;
Handbal la țintă;
Conducerea mingii printre obstacole;
Automobilele;
Joc la patru porți, și se marchează și prin spatele acestora;
Cine înscrie rămâne în joc;
Pasează la numele strigat (prindere – pasă);
Pasează în ordine numerică (prindere – pasă);
Cine realizează mai multe pase pe perechi în 20, 30, 40, 60 sec., etc.;
Ștafete, întreceri individuale, pe perechi, pe echipe cu un număr mic de elevi care cuprind varietate de combinații ale componentelor jocului de handbal: deplasări spre minge, prindere – pasă, dribling – aruncări la poartă din alergare sau de pe loc, fente, opriri, porniri, schimbări de direcție, etc.
În ceea ce privește jocurile dinamice destinate dezvoltării aptitudinilor psiho-motrice generale și mai ales specifice jocului de handbal, se pot sistematiza astfel:
a) Jocuri dinamice pentru alergări specifice handbalului
Exemple:
Cursa pe numere;
Leapșa;
Leapșa pe perechi;
Crabii și creveții;
Năvodul;
Cursa de 1 minut (30 sec., 40 sec.);
De-a prinselea cu ajutor;
Al treilea fuge;
Culesul și semănatul cartofilor;
Ocupă mingea.
b) Jocuri dinamice pentru sărituri specifice handbalului
Exemple:
Cursa vrăbiuțelor;
Lupta cocoșilor într-un picior;
Lupta cocoșilor în ghemuit;
Coarda săltăreață;
De-a vulpea șchioapă;
Leapșa pe încălecate;
Cursa într-un picior;
Cercul zburător;
Broscuța săltăreață.
c) Jocuri dinamice pentru prinderea și pasarea mingii – aruncări specifice handbalului
Exemple:
Lupta cu mingile;
Cursa celor două mingi;
Mingea fuge;
Străpunge cercul;
Mingea prin tunel;
Rațele și vânătorii;
Cel mai puternic câștigă (cu mingea medicinală);
Cine execută mai multe pase (perechi) în 20, 30, 40 sec., etc.;
Cine ține mingea mai mult;
Ferește capul.
În general, scopul jocurilor dinamice este de învățare, repetare a structurilor jocului, a componentelor tehnice fundamentale pregătind ,,jocul școală” care va urma.
Jocurile dinamice specifice jocului de handbal se folosesc în lecțiile de antrenament cu echipele reprezentative ale școlii, ale claselor, în oricare parte a lecțiilor, fiind subordonate obiectivelor operaționale ale acestora.
Jocurile dinamice, atractive prin ineditul lor, prin caracterul spectaculos, prin starea de emulație pe care o conferă, asigură o eficiență crescută atât în privința creșterii densității lecției, cât și în privința rezultatelor. Jocurile dinamice reprezintă un exercițiu complex cu efecte cumulative asupra organismului, impunând manifestări motrice complexe, efectul lor fiind condiționat de scopul urmărit în lecție de către profesor.
10.3. Ștafete și jocuri pentru învățarea deprinderilor motrice specifice
Prin intermediul ștafetelor am urmărit consolidarea și perfecționarea deprinderilor motrice învațate anterior în condiții variate de execuție și efort, desfășurate sub formă de întrecere. În conținutul acestora am inclus maximum două deprinderi însușite, iar alergarea a fost inclusă întotdeauna. Un efect crescut au avut deprinderile:
alergarea
săritura liberă
aruncare-prindere
transportul de greutăți
echilibrul
escaladarea.
Deprinderile de echilibru, târare, escaladare au fost plasate la începutul ștafetei fiind executate numai la ducere, urmate obligatoriu de alergare. Presupunând întrecerea, am alcătuit din efectivul de copii un număr de echipe făcând o repartizare numerica echilibrată, în principal pe criteriul potențialului motric. Deoarece într-o echipaă am avut 5-6 copii, în cadrul stafetelor am realizat o densitate corespunzătoare.
„Constructorii”
Studenții sunt împarțiți în două echipe egale așezate în formație de șir. În dreptul fiecărei echipe se așează o cutie cu cuburi, în față se trasează marcajul pentru mersul în echilibru și o linie care reprezintă locul unde ei construiesc. Primii studenții din fiecare echipă iau câte două cuburi, merg în echilibru cu mâinile întinse lateral până la locul marcat, lasă cuburile acolo, se întorc în alergare, ating pe următorii și-și ocupă locurile. Studenții au obligația să așeze cuburile în așa fel încât să construiască un zid. Sunt declarați buni constructori componenții echipei care au terminat primii și cel mai corect construirea zidului.
„Ștafeta cu obstacole”
Studenții au fost împărțiți în două echipe egale, așezate în formație de șir înapoia unei linii de plecare. Înaintea echipelor pe traseu, se pun în 3 locuri câte două coșulețe din material plastic pe care se sprijină câte un baston de gimnastică.
Distanța dintre obstacole este de 2m. La comandă, primii din fiecare echipă pornesc în alergare și sar peste obstacole. La întoarcere aleargă spre următorii coechipieri pe care îi ating pe umăr. Câștigă echipa care termină prima și parcurge corect traseul (fără să doboare bastonul).
„Cursa iepurelui”
Studenții sunt împărțiți în echipe egale ca număr, așezate în șiruri înapoia liniei de plecare. La 6-8m de aceasta se trasează linia de sosire. Primii studenții din fiecare echipă așteaptă semnalul de plecare în poziția ghemuit. La semnal, ei pornesc cu săritura iepurelui până la linia de sosire, înconjoară în alergare un jalon care marchează locul întoarcerii și revin în alergare la echipele lor, dupa ce au atins cu mâna pe umăr următorul coleg. Câștigă echipa care a terminat prima cursa.
„Toți la steguleț”
Studenții sunt împărțiți în două echipe egale, așezate în șiruri înapoia liniei de plecare. În fața echipelor se află o linie de plecare, iar la 5-6m o saltea. La semnal, primii pornesc, aleargă, se rostogolesc pe saltea, iau în mână un steguleț din suport îl flutură, il pun la loc, aleargă spre echipa lor, îi ating pe umeri pe următorii și se așează la coada șirurilor. La sfârșit iese învingătoare echipa care a terminat prima și a executat mai corect mișcările.
„Atinge clopoțelul”
Studenții sunt împărțiți în două echipe așezate înapoia liniei de plecare. Înaintea fiecărei echipe, la distanță de 2m se află două buturugi (bancuțe) perpendicular pe direcția de deplasare. La comandă, primii din echipe aleargă până la buturugă, pe care o escaladează, sar de pe ea și aleargă până la clopoțelul suspendat, îl ating, se întorc în alergare, îi ating pe umăr pe următorii și se așează la coada șirurilor.
„Cel mai bun țintaș”
Studenții sunt împărțiți în două echipe așezate pe șiruri înapoia liniei de ochire. În dreptul fiecărei linii se află o galetușe cu mingi mici. La comandă, studenții din fiecare echipă iau câte o minge și o aruncă în coșul așezat la o distanță de 2-3m. Dupa ce au aruncat, aleargă pană la coș, îl ocolesc și se întorc atingându-l pe primul coleg din echipă. Dupa aceea se așează la capătul șirului. Câștigă echipa care are mai multe mingi în coș.
„Cursa șerpilor”
Studenții sunt împărțiți în grupe egale ca număr. Echipele sunt așezate pe șiruri înapoia liniei de plecare. La câțiva metri de aceasta se trasează linia de sosire. La comandă, primii studenții se culca în sprijin pe abdomen și încep să se târască (ajutându-se de abdomen) până la linia de sosire. Se ridică și se întorc alergând până la următorii care așteaptă în poziția culcat, îi ating pe umăr și apoi trec la coada șirurilor.
1. Mingea călătoare (acomodarea cu mingea)
Colectivul este dispus pe două rânduri față în față cu interval de un braț între jucători. (figura nr. 58). Distanța dintre cele două rânduri va fi de 3 m. La semnal, primul jucător va preda mingea jucătorului din dreapta sa. Mingea va fi transmisă în continuare spre dreapta din om în om până când ajunge la ultimul jucător.Jocul se poate opri aici și câștigă echipa care termină prima de transmis mingea, sau poate continua, ultimul jucător după ce a primit mingea aleargă prin spatele formației și se așează în poziția de primul jucător din stânga. În acest caz jocul continuă până când un jucător greșește (scapă mingea) sau o echipă are avans de un tur față de ceilalți.
Figura nr. 58
Jocul se mai poate desfășura folosind 2 – 3 mingi, jocul continuând până când un jucător nu mai poate prelua mingea din cauză că încă nu a reușit să trnsmită mingea care o avea deja în mână (o minge o ajunge pe cealaltă). Jucătorul respectiv este penalizat cu un punct. Câștigă jucătorii care au cele mai puține penalizări.
Înainte de a da mingea jucătorul trebuie să facă un dribling pe loc. (E Trofin și S Grigorovici).
Mingea prin tunel. (acomodarea cu mingea)
Colectivul este organizat pe două șiruri, cu interval de 3 m între ele, iar jucătorii la 1 m distanță față de celălalt, stând cu piciorele depărtate. La semnal, primul jucător transmite mingea printre picioare la jucătorul din spatele lui, care o transmite în continuare până când mingea ajunge la ultimul jucător. Acesta aleargă în poziția de primul jucător și continuă jocul până când redevine ultimul. Echipa care termină prima câștigă jocul. (E.Trofin, S. Grigorovici).
3. Ștafete cu mingea rostogolită (acomodare cu mingea)
Se împarte colectivul în 2-3-4 echipe dispuse în coloană câte unul la linia de start. (figura nr. 59). La semnal primul jucător conduce mingea cu mâna dreaptă prin rostogolire de la jalonul 1 la jalonul 2, pe care-l ocolește și conduce mingea înapoi cu mâna stângă. La jalonul 1 ia mingea în mână și o plasează următorului jucător care continuă jocul. Câștigă echipa care termină prima.
Aceeași ștafetă, dar rostogolirea mingii se face printre jaloane
Figura nr. 59
Mingea peste cap (acomodarea cu mingea)
Se execută din aceeași formație și poziție a jucătorilor. Mingea se transmite la jucătorul din spate pe deasupra capului, prin oferire și primire cu ținerea mingii prin apucat. Jucătorii nu au voie să privească înapoi în timpul transmiterii mingii. Câștigă șirul care a efecutat mai repede transmiterea mingii folosind toți jucătorii.
Același lucru se poate face transmițând mingea pe lângă șold. Se poate folosi una sau mai multe mingi. (E.Trofin, S. Grigorovici).
Mingea la căpitan (prinderea și pasarea mingii).
Fiecare echipă își alege un căpitan.(figura nr. 60). Restul echipei se va plasa în fața căpitanului la o distanță de 3 – 4 m, în linie cu o distanță de 1 m între ei. Căpitanul va pasa și va reprimi mingea de la fiecare pe rând. Echipa care termină prima toate pasele câștigă. (D. Papițan).
Figura nr. 60
Scapă de minge (prinderea și pasarea mingii)
Colectivul formează un cerc cu distanța de 3 – 4 m distanță între elevi. (figura nr. 61). La semnal elevii încep să paseze mingile (2 – 3 mingi) la colegii din partea stângă. Elevul la care o minge o ajunge pe cealaltă primește o pedeapsă simbolică sau iese din joc.
Figura nr. 61
7. Mingea în ,,zig zag” (prinderea și pasarea mingii)
Se împarte colectivul în două grupe așezate în linie față în față, la 3 -4 m distanță una de alta și 1 – 1,5 m între elevi. (figura nr. 62). Pasele încep de la stânga spre dreapta de la o grupă la alta, mingea trebuind să treacă pe la fiecare jucător în ordinea așezării. Cine scapă mingea sau dă pasă greșită are 1 punct penalizare. Câștigă jucătorii cu cele mai puține puncte penalizare. (D. Papițan).
Figura nr. 62.
10.4. Exerciții de pasare a mingii de pe loc
Jucătorii plasați pe două șiruri, față în față, distanța 3-4 m, pase cu două mâini de deasupra capului, pase cu două mâini din dreptul pieptului, pase lansate din dreptul șoldului.
pase în triunghi
Pase în pătrat
Pase în cerc
Pase în stea
Pase în romb
Pase cu două mingi
Pase în zig – zag
10.5. Prinderea și pasarea mingii din deplasare
Ca element de baza al jocului de handbal, prinderea mingii cuprinde mai multe procedee prin care un jucător intră în posesia ei, transmisă de un coechipier. Viteză și precizia acțiunilor de joc din handbalul actual, nu mai permit apariția unor greșeli în prinderea mingii.
De aceea, după perioada necesară învățării prinderii mingii, siguranță în prinderea și pasărea mingii se dobândește printr-un proces de antrenament sistematic și îndelungat, în care sunt folosite exerciții și complexe de exerciții, cu un caracter extrem de variat.
La prinderea mingii, apar anumiți factori care ușurează sau îngreunează prinderea. Aceștia sunt: viteză de zbor și traiectoria mingii, poziția celui care prinde, față de cel care pasează, viteză de deplasare și poziția jucătorului în momentul prinderii mingii și poziția adversarului față de cel care urmează să primească mingea. Ținând seama de factorii de mai sus, apar mai multe procedee tehnice de prindere a mingii, printre care cele mai importante sunt:
– Prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului:
în așteptarea mingii, jucătorul aflat în poziție fundamentală de atac, trebuie să fie relaxat, iar pe măsură apropierii mingii, va întinde brațele în întâmpinarea ei, cu palmele orientate în jos-înainte și degetele răsfirate. Având degetele mari apropiate, palmele formează o cupa, care amortizează șocul contactului cu mingea, prin îndoirea progresivă a articulațiilor pumnului și coatelor;
– Prinderea mingilor joase:
se execută cu schimbarea poziției palmelor, acestea fiind orientate în jos, cu degetele mici apropiate și cele mari depărtate;
– Prinderea mingilor înalte:
se efectuează la pasele înalte, executate cu boltă peste apărători, când înălțimea mingii depășește înălțimea capului primitorului. Ea se poate prinde de pe loc, din alergare și din săritură. În mod firesc, brațele ridicate deasupra capului, vor avea palmele cu degetele mari apropiate și celelalte desfăcute, iar amortizarea primirii mingii se va face printr-o ușoară îndoire a brațelor din coate, spre înapoi;
– Prinderea mingilor rostogolite pe sol:
la aceste mingi, jucătorul va efectua, la momentul oportun, o ghemuire bruscă și va culege mingea în funcție de direcția ei de rostogolire, așezând o mâna orientată cu degetele în jos și palmă înainte, pentru cuprinderea mingii, iar cealaltă palmă așezată în aceeași pozttie, dar opusă primei;
– Prinderea mingii cu o mâna – acest procedeu apre în două situații extrem de opuse:
atunci când jucătorii începători, din exces de zel și dorința de epatare, încearcă prinderea cu o mâna, deși situția de joc nu este favorabilă și eșecul continuării fazei este iminent;
A două situație este consecința unei situații de joc, în care jucătorul nu are posibilitatea să prindă mingea cu două mâini și intervine cu o mâna. În cele mai grele situații de joc, ei își dovedesc măiestria, rezolvând situații aproape imposibile. În general, conform principiului ”asigurării mingii”, care este esențial pentru faza de atac, prinderea mingii cu o mână nu se recomandă decât în situații speciale.
Cu toate acestea, la antrenamente se va exersa prinderea mingii cu o mâna, cu scopul de a a se însuși mai bine amortizarea prinderii (contactul mingii cu degetele), simțul mingii, siguranță prinderii, precum și pentru îmbunătățirea îndemânării.
Pasarea mingii
Pasarea mingii este elementul principal de legătură între jucători, în cadrul unui joc colectiv. O pasă se compune dintr-o aruncare și o prindere. Modul în care se realizează aceste două elemente, impune exigențe mărite în ceea ce privește: precizia, siguranță, lungimea și viteză pașei. O pasă reușită, asigura premizele depășirii jucătorilor adversi aflați în apărare.
Suveică simplă
Suveică dublă
Pase în pătrundere cu retragere la urma șirului propriu
Pase în triunghi cu două mingi
Trei jucători stau în colțurile unui triunghi echilateral. Doi dintre jucători, îl obligă pe cel de-al treilea la prindere – pasare alternativă, în condiții de coordonare.
Traseul mingii: A-B-A, C-B-C, A-B-A, C-B-C
Continuarea exercițiului:
se va schimba brațul de aruncare,
B – după fiecare prindere, va executa o rotație completă,
B – după fiecare aruncare, execută o rotație completă.
Pase în pătrat cu schimburi de locuri
în colțurile unui pătrat se află situați pe una din diagonale câte 2 jucători cu o minge, iar pe cealaltă câte un jucător.
Traseul mingii:
mingea se pasează pe laturile AB și CD ale pătratului, iar deplasarea se execută pe laturile AD și BC.
Pătratul mișcător: cu una sau două mingi pasate în același sens, de la jucător la jucător. După pasare jucătorii schimbă locurile cu cei din fața lor:
Pasarea mingii din alergare în suveică în cruce. Mingea se poate pasa spre dreapta, apoi spre stânga;
Pase în trei în același plan;
Pase în formație de cocor cu vârful retras;
Pase în formație de cocor cu vârful avansat
Pase în formație de scară
Jucătorii aflați în joc trebuie să păstreze un permanent contact vizual între ei. Astfel, se asigura receptarea mingii în orice moment al jocului de atac. Trebuie precizat că răspunderea principală pentru asigurarea mingii și ajungerea ei la coechipier, rămâne în sarcina aruncătorului.
Odată cu progresul jocului, s-a dezvoltat și diversificat și gama procedeelor tehnice de pasare. Folosirea unuia sau altuia dintre procedeele cunoscute, rămâne la latitudinea posesorului mingii. Acesta, la momentul oportun, alege procedeul cel mai potrivit cu situația din teren, ținând cont de: poziția proprie, poziția coechipierului care urmează să primească mingea și poziția adversarului.
Din momentul intrării în posesia mingii și până la încheierea atacului, jucătorii unei echipe apelează la o gama diversificată de procedee de pasăre. Succesiunea fazelor de atac conduce spre o prima formă de clasificare a paselor:
pasele generale, folosite uzual pentru construirea atacului, în scopul apropierii cât mai favorabile de poartă adversă;
pasele speciale, folosite de cele mai multe ori în fazele de finalizare, cu scopul de a pune în posesia mingii, un coechipier aflat în poziție favorabilă de aruncare la poartă (pivotul demarcat pe semicerc, extremă, sau un alt atacant care pătrunde hotărât printre apărătorii adversi).
Exemplificăm în continuare procedee de pasare a mingii:
din alergare continuă (de pe piciorul brațului de aruncare);
împinsă (se elimină faza de tracțiune a brațului);
cu pământul – ricoșeu din sol;
cu folosirea ambelor brațe;
cu prinderea și pasarea din săritură (aeriană);
voleibolată cu una – două mâini.
10.6. Driblingul – conducerea mingii
Driblingul este un element tehnic care a apărut in jocul de handbal odată cu introducerea regulii celor trei pași și a celor trei secunde.
Cu ajutorul procedeelor de dribling, jucătorul se poate deplasa cu mingea în teren, poate acționa ca vârf de contraatac, se poate încadra în diferite acțiuni colective de atac, poate pătrunde spre poartă sauacționa în vederea păstrării mingii, atunci când coechipierii săi sunt marcați.
Folosirea exagerată a driblingului în joc frânează construirea fazelor de atac și dăposibilitatea apărării adverse să se organizeze.
Driblingul simplu
Acest procedeu tehnic se execută, în limitele permise de regulament, în felul următor: să presupunem că jucătorul prinde mingea când se găsește în sprijin pe piciorul stâng, el are voie să facă în continuare trei pași cu mingea în mână, după care, înainte de a face cel de-al patrulea pas va trebui să împingă mingea spre pământ. Mingea care va ricoșa din pământ va fi prinsă de jucător.
Din clipa prinderii el poate face din nou cel mult trei pași cu mingea în mână, după efectuarea cărora va fi obligat s-o paseze unui coechipier sau să o arunce la poartă.
Dacă o va împinge din nou spre pământ și o va reprinde sau o va juca într-un alt fel înainte ca ea să fi fost atinsă de un coechipier, adversar sau instalația porții, înseamnă că a comis greșeala "dublu dribling", greșeală care se sancționează de arbitru cu aruncare liberă.
Este bine ca jucătorii să fie obișnuiți să execute împingerea mingii în pământ oblic înainte, în funcție de viteza de deplasare, și lateral, în afara planului de mișcare a picioarelor, pentru a nu se frâna viteza și pentru a se evita greșeala numită "picior" (atingerea mingii cu piciorul considerat de la genunchi în jos).
Driblingul multiplu
Acest procedeu tehnic permite o deplasare nelimitată a jucătorului în teren. Concepția modernă de joc acceptă folosirea driblingului multiplu atunci când un jucător a scăpat liber pe contraatac și se îndreaptă spre poarta adversă, nestingherit de apărători, precum și în acele cazuri când nu găsește pentru moment nici un coechipier liber pentru a-i pasa mingea.
Driblingul multiplu constă dintr-o serie de împingeri succesive a mingii spre sol, executate prin apăsări cu palma pe suprafața acesteia.
Dacă driblingul se execută din alergare, atunci, ca și driblingul simplu, mingea este împinsă spre sol în partea laterală a corpului, sub un unghi care este proporțional cu viteza de deplasare a jucătorului
Metodica învățării driblingului
Însușirea driblingului simplu nu ridică greutăți de ordin metodic pentru antrenor. După o sumară explicare și demonstrare a driblingului simplu, jucătorii sunt lăsați să se deplaseze liber în teren, în grupe de câte doi-trei sau mai mulți jucători, să-și paseze mingea unul altuia, după ce în prealabil a executat dribling simplu.
Driblingul multiplu cere bună îndemânare și coordonare a mișcărilor. Învățarea driblingului multiplu începe prin executarea de pe loc a unor împingeri repetate asupra mingii. După aceea, jucătorul este lăsat să se deplaseze înainte, lateral și înapoi, la început în mers, mai târziu în alergare ușoară în linie dreaptă, în linie șerpuită și cu schimbări de direcție. Pe măsură ce jucătorul obține siguranță în conducerea mingii, va crește și viteza de deplasare în teren.
Perfecționarea driblingului se va face prin exerciții de deplasare variată în teren, în condiții de viteză cu schimbări de direcție, cu șerpuiri printre obstacole, în luptă cu adversarul semiactiv și activ, în concursuri de întrecere sub formă de ștafete și în timpul jocurilor de antrenament.
Exerciții individuale:
de pe loc dribling cu mână dreaptă, cu mână stângă;
pe lungimea terenului, dribling din mers, apoi din alergare ușoară, cu mâna dreaptă cu mâna stângă;
ștafete cu dribling în linie dreaptă;
suveică cu dribling.
dribling printre jaloane, distanța între jaloane 2 m, în dreptul fiecărui jalon se driblează cu brațul exterior
pe lungimea terenului dribling cu schimbare de direcție; jucătorii plasați pe șiruri în colțurile terenului, în diagonală unii față de ceilalți, dribling pe lungimea terenului, cu aruncare la poarta din alergare.
dribling și pase (dribling, pasă laterală, reprimire, dribling, pasă).
Scoaterea mingii din dribling
− explicarea și demonstrarea scoaterii mingii din dribling;
− dribling multiplu în ritm uniform, cu brațul îndemânatic, apărătorul încearcă să scoată mingea;
− același exercițiu dar driblingul se execută cu brațul neîndemânatic;
− scoaterea mingii unui jucător care se deplasează în alergare ușoară;
− scoaterea mingii unui jucător are se deplasează cu schimbare de direcție;
− scoaterea mingii unui jucător care execută dribling într-o suprafață de teren limitată;
− într-un spațiu limitat, fiecare jucător cu minge. Cu o mână driblează, iar cu cealaltă încearcă să scoată mingea de la adversar;
− un distribuitor aruncă mingea în teren iar jucătorul care prinde mingea se deplasează în dribling spre poartă, iar apărătorul încearcă să scoată mingea.
10.7. Fentele sau mișcările înșelătoare
Scopul fiecărei fente (sau al mișcărilor înșelătoare), este de a provoca adversarul la reacții false, conducându-i mișcările intenționat pe o cale greșită. Pentru aceasta mișcările înșelătoare trebuie să acționeze veridic sau dacă nu trec drept fente, să creeze un avantaj.
Posibilitatea de a duce adversarul spre o comportare greșită, se realizează prin folosirea fentelor simple și duble de corp, prin utilizarea lor variabilă și surprinzătoare la timpul potrivit și la distanța corespunzătoare față de adversar. Mișcările înșelătoare, trebuie să fie stăpânite ca deprinderi tehnice pentru a putea fi folosite ca mijloace tactice.
Fentele sunt mișcări făcute de un jucător cu corpul sau cu segmentele lui, cu și fără minge, pe loc și din deplasare, cu scopul de a induce în eroare pe adversar asupra adevăratelor intenții viitoare.
Sisteme de acționare
pe grupe 4-5 jucători la o minge, se deplasează în teren, fără să se depărteze prea mult, pasează mingea cu diferite fente de pasare. Fiecare jucător simulează pasarea mingii print-un procedeu spre un coechipier, și pasează altuia cu un alt procedeu;
fentele de pasare se perfecționază în față apărătorilor, pe grupe de jucători, care exersează anumite combinații tehnice;
pe cupluri de jucători în atac, cu apărători pasivi exersează fentele de aruncare la poartă urmate de angajarea pivotului la semicerc;
joc la o poartă cu efectiv redus (3 la 3 sau 4 la 4), jucătorii încercând să folosească fentele în funcție de situația concretă în teren;
jocuri școală pentru aplicarea fentelor învățate.
Sistematizarea procedeelor tehnice de fentare este destul de dificilă, deoarece mișcările sunt complexe, constituite de cele mai multe ori din începutul unei mișcări, întrerupte la un moment dat și reluate cu altă execuție tehnică, care la rândul ei poate fi înlocuită cu execuția în final a altui procedeu tehnic.
Schimbările de direcție
Sunt procedee ale mișcării în teren care pot constitui elemente derutante pentru apărători sau care se asociază cu alte mișcări făcute cu brațele și corpul, dând astfel naștere unui procedeu de fentare mai complicat și mai eficace. Schimbările de direcție urmăresc în principal eliberarea atacantului de apărătorul care-1 marchează strâns. Menționăm în plus că împotriva apărării om la om pe tot terenul, schimbările de direcție, urmate de sprinturi scurte, opriri bruște și alergări de viteză presărate mereu de alte schimbări de direcție sunt mijloace de bază pentru realizarea demarcajclor, a depășirilor apărătorilor și a pătrunderilor spre poartă.
Fentele executate în atac urmăresc fie crearea unor situații de aruncare la poartă sau de angajare surprinzătoare a pivoților, fie adunarea a doi apărători în zona unui singur atacant, fapt care are ca urmare crearea unui raport supranumeric favorabil coechipierilor acestuia în altă porțiune de teren.
Fenta simplă de pornire. Acest procedeu tehnic este folosit de jucătorii din linia a doua, atunci când acționează împotriva unei apărări agresive circulând în "opt" sau efectuând încrucișări simple. Fenta simplă de pornire se execută de pe loc sau din ușoară deplasare înainte. Pentru a acționa decisiv spre dreapta, atacantul face mai întâi un pas oblic înainte cu piciorul stâng, simulând pornirea în această direcție. Apărătorul va schița și el o mișcare de apărare, deplasându-se spre dreapta. Atacantul frânează înaintarea cu piciorul stâng, din care se împinge apoi puternic către dreapta, direcție în care își va continua alergarea.
Fenta dublă de pornire
Pentru a deruta mai mult un apărător se folosește fenta dublă. Se execută asemănător cu cea simplă, cu deosebirea că primul pas cu stângul urmează un nou pas cu dreptul oblic spre dreapta după carepornirea se va face spre stânga, adică în direcția primului pas.
Sistematizarea procedeelor tehnice de fentare este destul de dificilă, deoarece mișcările sunt complexe, constituite de cele mai multe ori din începutul unei mișcări, întrerupte la un moment dat și reluate cu altă execuție tehnică, care la rândul ei poate fi înlocuită cu execuția în final a altui procedeu tehnic.
Fenta de pasare
Ținerea apucată a mingii a favorizat apariția a numeroase fente de pasare. Ele se execută fie premeditat, fie ca urmare a situației create. în toate cazurile se cere multă îndemânare și un bagaj bogat de procedee tehnice de pasare.
Jucătorul simulează mișcarea de aruncare a mingii spre un coechipier. Prin strângerea degetelor pe minge, el o reține înainte ca aceasta să părăsească mâna. Apoi, după ce apărătorii s-au mișcat, reacționând la fenta făcută, atacantul pasează mingea în altă direcție, folosind unul din procedeele tehnice de pasare, adecvat rezolvării momentului tactic respectiv. Fenta de pasare poate fi urmată de o pasă simplă din pronație, opasă lansată, o pasă pe la spate sau pe deasupra umărului etc.
Fenta de aruncare la poartă
Atacantul aflat în pătrundere simulează aruncarea la poartă cu pas încrucișați, cu pas adăugat sau cu pas săltat, după care, sesizând blocajul apărării, oprește mișcarea brațului, reține mingea, frânează înaintarea corpului cu piciorul stâng și pasează imediat coechipierului liber.
Fenta de aruncare la poartă poate fi urmată de o pasă de angajare a pivotului, de o pasă laterală sau de o aruncare la poartă cu procedeul inițial sau cu un alt procedeu. Aceasta poate fi începută, de exemplu, prin simularea unei aruncări pe lângă șold și continuată, dacă blocajul apărătorului advers a fost prompt, cu o altă aruncare la poartă executată pe deasupra umărului, prin evitare cu cădere laterală etc.
Metodica învățării fentelor
Învățarea fentelor presupune stăpânirea perfectă în condiții de joc, a procedeelor tehnice cu care se încearcă inducerea în eroare a adversarului. Nu se poate începe învățarea unei fente de aruncare la poartă armată, de exemplu, de o angajare a pivotului cu o pasă dată pe sub picior, până ce procedeele componente nu sunt bine însușite și utilizate în joc.
Când procedeele tehnice componente sunt cunoscute, se poate trece la îmbinarea lor într-o fentă. Acest lucru se face în cadrul antrenamentelor individualizate, la început fără adversar, apoi cu adversar semiactiv și coechipier activ, cu adversar sau adversari activi și coechipieri activi. în condiții apropiate de joc.
Condițiile obligatorii pentru învățarea fentelor sunt:
îmbunătățirea îndemânării;
o bună coordonare a mișcărilor;
dezvoltarea simțului echilibrului;
perfecționarea tehnicii individuale.
Exerciții simple de învățare a fentelor: (figura nr.63)
– jucătorii merg în coloana câte unul, în jurul terenului la 1,5 m. distanță între ei; ultimul jucător pornește în alergare șerpuită printre ceilalți, până ajunge în capul șirului; același exercițiu se poate folosi cu mingea în dribling;
– pe o suprafață limitată de teren, un jucător încearcă să-i prindă pe ceilalți, care se deplasează prin eschive și schimbări repetate de direcție ;
– în grupe de 4-5 jucători, aceștia își pasează mingea într-o suprafață limitată de teren, făcând în prealabil o fenta de pasăre ;
– același exercițiu se poate folosi și pentru fentele de aruncare la poartă ;
– joc la o poartă 2 la 2, sau 3 la 3, cu aplicarea fentelor învățate.
Figura nr.63 Exerciții simple de învățare a fentelor
CURSUL XI. METODICA ÎNVĂȚĂRII ȘI CONSOLIDĂRII ELEMENTELOR ȘI PROCEDEELOR TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN ATAC (2)
11.1. Aruncarea la poartă
Numeroase procedee tehnice de aruncare la poartă care până nu demult au fost considerate execuții personale sau "stiluri" ale unor jucători cu calități fizice deosebite, au intrat astăzi în arsenalul jucătorilor obișnuiți și sunt observate tot mai des chiar la juniori și copii.
Astăzi nu se mai poate concepe un jucător de handbal care să nu cunoască cel puțin 4 -5 procedee diferite de aruncare la poartă specifice postului ocupat în echipă. Aruncarea la poartă, ca și pasarea mingii, poate fi realizată, sub aspectul mișcării și acțiunii brațului aruncător, prin zvârlire, lansare și prin împingere.
Aruncarea zvârlită
Este procedeul care corespunde cel mai bine executării aruncărilor la poartă. Cu acest procedeu de aruncare se imprimă cel mai bine mingii o mare viteză de zbor, se obține o bună precizie și se creează condiții de derutare a portarului, ca și al apărătorilor, prin fentele de aruncare la poartă sau de pasare, care sunt favorizate de aruncarea zvârlită.
Aruncările la poartă, indiferent de modul de aruncare folosit (zvârlit, lansat sau prin împingere), pot fi executate de pe loc, din alergare, din săritură, din plonjon, cu elan cu pași încrucișați, adăugați și cu pas săltat.
Alegerea procedeului de aruncare este determinată de mai mulți factori, dintre care cităm: poziția jucătorului față de poartă, relația în care se găsește față de apărători, distanța față de semicerc, postul ocupat în echipă ctc.
Situațiile de joc mereu schimbătoare, ca și pozițiile de aruncare care cer anumite execuții tehnice, impun cunoașterea de către fiecare jucător a procedeelor tehnice enumerate mai sus.
Astfel vom enumera:
aruncarea prin evitare;
aruncarea pe la spate;
aruncarea cu prinderea și aruncarea mingii din săritură;
aruncările de pe extreme din săritură și plonjon;
aruncarea din plonjon sărit;
aruncarea din săritură precedată de pas săltat;
aruncarea cu fandare sau cădere laterală spre brațul de aruncare;
alte tipuri de aruncări.
11.1.1. Aruncarea la poartă din alergare
Procedeul este folosit de vârfurile de contraatac, prin care se urmărește surprinderea portarului. Aflat în dribling, vârful de contraatac prinde mingea ricosata din sol când se află pe piciorul stâng, iar pe timpul pendulării piciorului drept înainte, mingea este dusă deasupra umărului drept, pregătind aruncarea.
Faza de tracțiune a brațului începe odată cu punerea piciorului drept pe sol și pendularea piciorului stâng înainte. Portarul, care se așteaptă la o aruncare din săritură, va fi surprins de aruncarea efectuată instantaneu, de pe piciorul din partea brațului cu mingea.
– Aruncări la poartă de la semicerc
Procedeele de aruncare la poartă de la semicerc sunt utilizate, cu precădere, de către jucătorii de semicerc. Aceștia sunt pivoții și extremele.
Aruncarea la poartă de pe extremă stânga
Această aruncare se poate execută în două feluri:
– cu aterizare pe piciorul de bătaie, ca la o aruncare simplă din săritură ; – prin săritură cu plonjon.
În faza de inițiere a jucătorilor pe posturi, se folosește prima varianta. Extremă, care și-a creat o situație favorabilă de pătrundere spre poartă, va face o săritură în lungime spre interiorul careului, pentru mărirea unghiului de aruncare, așezând talpă piciorului de bătaie, paralel cu linia de la semicerc. După o plutire lungă în aer, susținută de piciorul drept, care va fi ridicat în față îndoit din genunchi, urmează o aruncare zvârlită de deasupra umărului.
Menționăm că la începutul săriturii, mingea va fi ținută cu două mâini în dreptul abdomenului, iar când atacantul s-a desprins de apărător, va fi dusă deasupra umărului.
A două varianta, aruncarea cu plonjon sărit, se folosește atunci când unghiul de aruncare este foarte mic. Extremă execută o săritură deasupra semicercului, cu corpul aproape de orizontală și razant cu solul. Mâna care ține mingea prin apucare, este întinsă mult înainte și execută aruncarea la momentul potrivit, de regulă în colțul lung.
După aruncare, aterizarea se face prin amortizarea căderii pe brațe și rulare sau rostogolire pe coapse, sold sau abdomen.
Aruncarea la poartă de pe extremă dreapta
În handbalul de performanță, în componentă unei echipe trebuie să existe și jucători care au ca mâna îndemânatică, mâna stânga. În această situație, biomecanică aruncărilor la poartă de pe extremă dreapta este asemănătoare cu cea a ”dreptacilor”.
În caz contrar, apar următoarele modificări în mișcările componente ale aruncării de pe extremă dreapta: În aruncarea cu aterizare pe piciorul de bătaie, elanul și săritură vor fi orientate oblic spre stânga, iar brațul cu mingea va fi dus mult deasupra capului, atrăgând și o înclinație a corpului pe aceeași parte. În felul acesta se mărește mult unghiul de aruncare. După aruncare, aterizarea se face pe piciorul de bătaie.
În varianta aruncării cu plonjon sărit de pe extremă dreapta, plonjonul se face în direcția centrului semicercului. La începutul zborului, mingea este ținută cu două mâini în dreptul abdomenului după care, este dusă deasupra umărului și aruncată în momentul oportun. Aterizarea se face în ordine, pe brasul stâng, piciorul stâng și rulare cu întreg corpul spre dreapta.
Aruncarea din plonjon cu cădere în față
Este o aruncare zvârlită efectuată de jucătorul pivot, aflat cu față la poartă. În momentul aruncării, pivotul împinge bazinul înainte, duce mingea deasupra umărului și se lasă în față, întreg corpul formând un arc de cerc. După aruncare, șocul căderii se amortizează prin sprijinirea brațelor pe sol.
Aceeași aruncare se poate efectua și cu plonjon sărit. Săritură se realizează prin împingere pe piciorul stâng, corpul este proiectat înainte deasupra semicercului, iar picioarele pierd contactul cu solul. Aterizarea se face prin sprijin pe brațe și rulare sau rostogolire pe coapse, sold sau abdomen.
În bagajul tehnic al jucătorilor de performanță se regăsesc și alte procedee tehnice de aruncări la poartă.
De exemplu:
Aruncări de la distanță:
Din săritură:
aruncare la poartă cu ducerea brațului prin lateral;
aruncare la poartă cu aterizare pe piciorul din partea brațului de aruncare;
aruncare la poartă cu bătaie pe piciorul din partea brațului de aruncare;
De pe sol:
aruncarea la poartă pe lângă sold;
aruncarea la poartă pe lângă genunchi;
aruncarea la poartă prin evitare;
aruncarea la poartă prin evitare cu plonjon;
Aruncări de la semicerc:
Din plonjon:
aruncare la poartă din plonjon sărit cu cădere laterală;
aruncare din plonjon sărit de pe extremă stânga;
aruncare din plonjon sărit de pe extremă dreapta.
11.1.2. Aruncarea la poartă cu sprijin pe sol precedată de elan de pas încrucișat
Acesta este un procedeu tehnic care permite realizarea unor aruncări puternice de la distanță. Ei trebuie să aparțină bagajului motric al jucătorilor care acționează la linia de 9m, adică al aruncătorilor de la distanță.
Aruncarea la poartă cu pas încrucișat se execută cu o tehnică asemănătoare cu cea folosită de atleți în aruncarea suliței.
Jucătorul, pregătindu-se de aruncare, efectuează o încrucișare a piciorului drept peste sau prin spatele celui stâng, după care își fixează piciorul stâng pe sol. în timpul acestor mișcări făcute cu picioarele, mingea este dusă deasupra umărului, iar corpul se răsucește spre dreapta, privirea rămânând însă ațintită înainte.
Ritmul pașilor este inegal și anume; primii doi pași, încrucișați (stângul-dreptul) se execută mai rapid, iar ultimul mai lung și mai lent, se fixează bine pe sol. Prinderea mingii pe piciorul stâng obligă scurtarea timpului de pregătire și aruncarea după doi pași (dreptul-stângul), care se execută cu o ușoară săritură.
Aruncarea cu pas încrucișat poate folosi cu succes procedeele de aruncare zvârlită de deasupra umărului, lateral pe lângă umăr, lateral pe lângă șold și pe lângă genunchi.
11.1.3. Aruncarea la poartă precedată de pași adăugați
La acest procedeu tehnic mișcările pregătitoare pentru aruncare se execută în felul următor: jucătorul face un pas cu stângul înainte, aduce printr-o săritură piciorul drept lângă celstâng, pe care-l mută din nou cu un pas înainte, în acest timp mingea a fost dusă deasupra umărului drept și pregătită pentru aruncare.
Față de aruncarea cu pas încrucișat prezintă avantajul că în timpul pregătirii pentru aruncare axul umerilor este paralel cu linia porții, deci procedeul oferă mari posibilități de observare a portarului; în schimb aruncările nu sunt chiar așa de puternice.
Metodica învățării aruncărilor la poartă cu pas încrucișat și pas adăugat
Învățarea acestor procedee de aruncare impune însușirea mișcărilor care precedă aruncarea propriu-zisă.
exerciții pregătitoare:
alergarea cu încrucișare a picioarelor drept peste cel stâng și invers.
mers normal cu schimbarea pasului, adică cu săritură de pe stângul pe dreptul și invers;
din mers normal, schimbarea pasului sau încrucișarea picioarelor, cu ducerea mingii deasupra umărului drept;
același lucru cu simularea aruncării la poartă;
dribling, aruncare la poartă cu pas adăugat sau pas încrucișat;
pasarea mingii în doi ,trei, din deplasare, cu aruncare la poartă cu pas adăugat, sau pas încrucișat.
Alte tipuri de aruncări la poartă:
aruncarea la poartă pe lângă șold;
aruncarea la poartă pe lângă genunchi;
aruncarea la poartă prin evitare;
aruncarea la poartă din săritură cu evitare;
aruncarea la poartă prin evitare cu plonjon;
aruncarea la poartă pe la spate;
aruncarea înapoi pe lângă șold;
aruncarea zvârlită prin lateral;
aruncarea pe la spate cu piruetă;
aruncarea la poartă cu prinderea mingii în săritură;
aruncarea la poartă cu fandare sau cu cădere laterală spre partea brațului de aruncare;
aruncarea cu două mâini printre picioare.
11.1.4. Aruncarea la poartă din săritură
Acest procedeu tehnic a apărut din necesitatea de a executa aruncări la poartă peste apărătorii masați în fața semicercului, pentru mărirea unghiului de aruncare, pentru evitarea călcării semicercului și pentru micșorarea distanței dintre aruncător și poartă.
Aruncarea la poartă din săritură poate fi executată cu întârziere, dând posibilitatea de a fi observate mult mai bine mișcările portarului de către atacant, lucru care îi oferă acestuia mari posibilități de derutare.
Jucătorul care se află în pătrundere spre poartă va prinde mingea, pasată de uncoechipier sau reținută din dribling, pe piciorul drept. Aceasta îi favorizează aruncarea fie după un pas, fie după trei pași făcuți cu mingea în mână.
Bătaia pentru săritură se face pe piciorul stâng, cu o tehnică asemănătoare săriturilor din atletism. în urma bătăii, în care laba piciorului rulează dinspre călcâi spre vârf și piciorul se destinde din articulații, corpul este aruncat în sus și înainte, înălțarea corpului este ajutată și de pendularea piciorului drept, care în timpul bătăii se ridică în sus cu genunchiul îndoit spre piept. în timpul înălțării corpului, mingea se duce deasupra umărului drept, fiind sprijinită la început și de mâna stângă, apoi ținută în mâna dreaptă, echilibrat sau prin apucare.
Când jucătorul atinge momentul maxim al înălțării, corpul se blochează în aer pentru a oferi un punct de sprijin brațului care efectuează mișcarea propriu-zisă de aruncare. Piciorul drept pendulează în jos și înapoi, în timp ce brațul drept (brațul aruncător) trece înainte. Aterizarea din săritură se face tot pe piciorul stâng, adică pe piciorul de bătaie.
Metodica învățării aruncării la poartă din săritură
Rularea labei piciorului și ridicarea brațului opus în sus se deprind cu ajutorul pasului săltat. Pentru dezvoltarea forței în picioare se pot face următoarele exerciții:
sărituri succesive cu bătaie și cădere pe același picior, fără și sub formă de concurs;
sărituri peste o bancă cu bătaie și aterizare pe același picior;
același exercițiu, cu ridicarea brațului drept în sus;
apoi cu ridicarea mingii deasupra umărului drept.
Pentru executarea propriu-zisă a aruncării din săritură se vor folosi la început exerciții de pasare din săritură între coechipieri dispuși în diferite formații. După ce jucătorii au învățat să paseze din săritură, sunt trecuți în fața porții, unde vor arunca la inceput acționând individuali din dribling, pe urmă primind mingea de la coechipieri.
Pentru realizarea unei bune aruncări din săritură trebuie să dezvoltăm în mod corespunzător forța membrelor inferioare. În paralel vom dezvolta și forța brațelor, cu precădere a brațului de aruncare, pentru realizarea unor aruncări puternice. Recomandăm câteva exerciții simple pentru dezvoltarea detentei mebrelor inferioare:
-sărituri ca mingea pe ambele picioare;
-sărituri simple, alternate cu sărituri cu genunchii la piept;
-sărituri ca mingea, cu depărtarea și apropierea picioarelor în aer;
-din poziția ghemuit, sărituri explozive pe verticală, cu extensia trunchiului în aer și revenirea în ghemuit;
-sărituri succesive pe un picior cu ridicarea celuilalt la piept și întins în față;
-sărituri succesive pe un picior cu pendularea celuilalt înainte, înapoi și lateral;
-sărituri ușoare ca mingea, alternate cu:
sărituri înalte cu depărtarea și apropierea picioarelor în aer;
cu încrucișarea picioarelor în aer;
cu ducerea unui picior înainte și celuilalt înapoi;
cu ridicarea picioarelor întinse în față, depărtate sau apropiate, cu atingerea vârfului picioarelor cu palmele;
-din poziția ghemuit, sărituri cu întinderea unui picior alternativ înainte;
-sărituri succesive pe același picior, de pe loc și din deplasare;
-sărituri succesive de pe un picior pe altul (pas sărit);
-sărituri cu coarda de gimnastică;
-sărituri în înalțime cu aterizare pe un obstacol;
-sărituri în adâncime de pe obstacole mai înalte.
Pentru includerea săriturii în procesul de manevrare a mingii, vom grada treptat urmatoarele execuții:
-pase în doi jucători și apoi în diferite formații, din săritură;
-acțiune individuală în dribling spre poartă, urmată de o aruncare la poarta din săritură;
-pase în doi din alergare, urmate de aruncare la poartă din săritură;
-inițierea altor formații de pasare a mingii, în care aceasta vine din față, din lateral stânga și dreapta și din urmă.
CURSUL XII. METODICA ÎNVĂȚĂRII ȘI CONSOLIDĂRII ACȚIUNILOR TACTICE DE BAZĂ
12.1. Metodica învățării și consolidării acțiunilor tactice în apărare
Stadiile învățăturii pentru jocul de apărare (inițiere, învățare, consolidare, perfecționare și automatizare) se ating prin folosirea metodelor globală și analitică.
Stadiul de învățare este dat de jocul acestor metode: pentru inițiere se folosește metoda globală, pentru învățare se folosește în principal metoda globală și în secundar metoda analitică, iar pentru consolidare se folosesc în proporții egale cele două metode.
Poziția fundamentală de apărare
Poziția fundamentală se învață cu multă ușurință încă din primele lecții, prin explicație, demonstrație și execuție prin imitarea antrenorului aflat în fața jucătorilor (execuție „în oglindă”). În schimb, pregătirea fizică specifică este mai greu de realizat. Acest element tehnic are nevoie de o pregătire specială, deoarece menținerea și deplasarea în poziție fundamentală necesită indici crescuți de forță în regim de rezistență.
Exercițiul 1 – Două mingi sunt plasate pe sol la o distanță de 10 m una față de cealaltă. Jucătorul, în poziția stând, se află lângă una dintre mingi. La semnal, pleacă în deplasare în poziție fundamentală spre cealaltă minge. Acest exercițiu se poate face sub formă de concurs:
cine atinge cel mai repede cealaltă minge sau, pe o perioadă de timp (15s; 30s; 45s),
cine atinge de cele mai multe ori mingiile.
Se acordă atenție crescută a modului de deplasare. Deplasarea trebuie făcută cu pași adăugați. Nu trebuie ca deplasarea să se facă cu pași încrucișați, prin sărituri sau alergare.
Exercițiul 2 – Doi jucători sunt plasați pe liniile de margine, iar pe axul central al terenului este plasat un jalon. La semnal, cei doi jucători, din deplasare în poziție fundamentală se îndreaptă spre jalon. Și acest exercițiu se poate realiza sub formă de concurs:
cine atinge primul jalonul sau, într-un timp limitat;
cine atinge de cele mai multe ori jalonul.
Exercițiul 3
Se pleacă din punctul A (figura nr.64), în deplasare în poziție fundamentală, cu ieșire la semicercul de 9m și retragere la cel de 6m, până în punctul B; din B, până în C, deplasare în poziție fundamentală laterală paralel cu semicercul de 6 m; din C, până în D, deplasare în poziție fundamentală cu fața; din D, până în E, deplasare laterală, iar din E până în F, deplasare în poziție fundamentală cu spatele. Acest circuit se poate relua de mai multe ori cu plecare de pe ambele părți ale terenului.
Figura nr.64
Exercițiul 4 – Se pleacă din colțul terenului în deplasare în poziție fundamentală, cu ieșire la semicercul de 9 m și retragere la semicercul de 6 m în zig-zag până în colțul celălalt. urmează alergare de viteză pe diagonala terenului, după care se continuă la fel la cealaltă poartă, până se ajunge în punctul de pornire.
Exercițiul 5 – Același exercițiu cu deosebirea că sprintul se face pe diagonala scurtă, până la linia de centru, urmat de deplasare în poziție fundamentală pe linia de centru, după care urmează un sprint pe cealaltă diagonală scurtă și se continuă ca la exercițiul precedent.
Exercițiul 6 – Jucătorii sunt grupați câte doi față în față. La semnal, din deplasare liberă în poziție fundamentală, jucătorii încearcă să atingă partea interioară a picioarelor partenerului. Se lucrează în viteză, pe reprize (3, 5, 7) de 30s.
Exercițiul 7 – A și B sunt față în față. A încearcă să se deplaseze lateral stânga sau dreapta 3 sau 4 m. B, din poziție fundamentală încearcă să se mențină în permanență în fața lui A. De o deosebită importanță este utilizarea fentelor.
Exercițiul 8 – Două jaloane se găsesc la distanță de 4m unul față de celălalt. A încearcă, făcând uz de fente, să atingă unul dintre jaloane, iar apărătorul B încearcă să atingă jalonul înaintea apărătorului (figura nr. 65a)
Exercițiul 9 – C apără o linie de aproximativ 4 m situată între două jaloane (figura nr. 65b). După primirea unei pase de la B, A încearcă să atingă unul dintre jaloane. La fel ca și la exercițiul precedent C trebuie să atingă jalonul înaintea lui A. Și aici, A poate uza de fente și schimbări de direcție.
Apărătorul trebuie să intre repede în poziție fundamentală prin îmbunătățirea vitezei de execuție, pe baza reacției la semnale optice și pe baza simțului de orientare în teren. Jucătorii trebuie să se deplaseze corespunzător în poziție fundamentală de apărare, cu pași adăugați înainte, înapoi, lateral și în diagonală. Întâmpinarea adversarului făcându-se adecvat situației, partea brațului de aruncare fiind vizată în primul rând.
Acționând din poziție fundamentală, activitatea în apărare este mult ușurată, evitându-se de multe ori faulturile grosolane.
Figura nr.65a și b
Blocarea aruncărilor la poartă
Blocarea aruncărilor la poartă este un element tehnic eminamente defensiv, acesta folosindu-se atunci când apărătorul nu a reușit să-și atace adversarul direct în timp util. De asemenea, acest element tehnic este folosit de apărătorul care dublează un alt apărător ieșit în întâmpinarea adversarului direct sau în cadrul colaborării apărătorilor cu portarul.
Învățarea și perfecționarea blocării aruncărilor la poartă trebuie realizată încă de la nivelul copiilor. Ca materiale ajutătoare pot fi folosite mingea praștie sau mingea cu ureche.
Exercițiul 1. Jucătorii sunt împărțiți pe perechi, un atacant și un apărător. Atacantul simulează aruncarea, iar apărătorul încearcă să atingă mingea cu ambele brațe.
Exercițiul 2. La fel ca la exercițiul 1, dar atacantul aruncă ușor mingea în brațele apărătorului de la o distanță de aproximativ 3 m. Apărătorul încearcă să orienteze respingerea mingii în fața sa la aproximativ 1 m. În cazul blocării mingiilor aruncate din săritură, apărătorul trebuie să țină bărbia în piept, pentru a evita eventualele lovituri.
Exercițiul 3. Idem, dar atacantul aruncă mai puternic, fără a avertiza apărătorul de viitoarea traiectorie a mingii.
Exercițiul 4. – Blocarea mingiilor de pe loc
Jucătorii lucrează pe grupe în următoarea succesiune:
atacantul pasează apărătorului;
apărătorul returnează mingea;
atacantul aruncă, având partea și înălțimea aruncării dinainte stabilite;
apărătorul blochează.
Alternative de continuare a exercițiului:
partea de aruncare este stabilită, înălțimea este oarecare;
înălțimea este stabilită, partea este oarecare;
înălțimea și partea aruncării sunt oarecare.
Exercițiul 5 – Blocarea mingiilor aruncate la poartă din alergare (figura nr. 66)
Șase apărători stau în fața a șase atacanți. Atacanții obțin mingea de la jucătorii plasați pe linia de poartă, apărătorii ies la atacanții cu mingea aflați în pătrundere și blochează aruncarea la poartă
Figura nr.66
Exercițiul 6 – Blocarea mingiilor aruncate din poziții laterale
Trei jucători stau în șir cu fața la poartă. Jucătorii grupei din mijloc au fiecare minge. Ei pasează alternativ jucătorilor din stânga sau dreapta, în pătrundere și încearcă prin deplasare să blocheze la poartă din lateral. Aruncătorii iau mingea și se așează la coada șirului din mijloc, iar apărătorii se plasează în spatele grupelor din stânga sau dreapta.
Exercițiul 7 – Blocarea mingiilor în mișcare laterală, pe semicerc
Jucătorul grupei centrale pasează mingea în pătrundere interilor stânga sau dreapta. Apărătorul iese la interul stânga sau dreapta și ‚încearcă să blocheze aruncarea. Jucătorii care pasează se așează la coada șirului aruncărilor, aruncătorii devin apărători, apărătorii culeg mingia și se așează la coada șirului din mijloc (figura nr.67).
Figura nr.67
Exercițiul 8 (figura nr.68) Apărătorul trebuie să atingă un jalon și apoi să se deplaseze lateral prin pași adăugați pentru a bloca defensiv aruncarea la poartă a interului. Interul aruncă la poartă utilizând procedee diferite și schimbări de direcție.
Figura nr.68
Exercițiul 9 (figura nr.69) Exercițiul de blocare ale apărătorilor intermediari împotriva aruncărilor interilor. Apărătorul face un pas spre stânga concomitent cu plecarea interului, acoperind cu corpul și cu brațele colțul lung al porții, portarul fiind responsabil cu colțul scurt.
Exercițiul 10 (figura nr.70) Obiectiv: blocarea aruncătorilor la poartă din săritură. Repartiția sarcinilor: apărătorul blochează aruncările din colțul scurt, iar apărătorul este responsabil cu colțul lung al porții.
Figura nr.69
Figura nr.70
Exercițiile 9 și 10 sunt încadrate la exerciții de colaborare cu portarul. O grupă ia naștere când jucătorii au același obiectiv, trebuind să realizeze împreună aceeași acțiune. Activitatea pe grupe este o activitate parțială, reprezentând o formă a colectivității. Ea pretinde gândire și responsabilitate comună, aliniere, adaptare și capacitate de anticipare a modului de acțiune sau gândire al altora. În formație, colaborarea pe grupe formează liantul între performanțele individuale și cele colective. Un jucător, oricât ar fi de valoros, nu realizează performanțele optime dacă nu are sprijinul coechipierilor alăturați.
Tehnica blocării aruncărilor la poartă a fost exersată individual. Eficiența blocării mingiilor aruncate la poartă în cadrul grupei este mai mare. Și în acest caz este importantă recunoașterea intențiilor atacanților.
Exercițiul 11 Blocarea mingiilor aruncate de jucători în pătrundere (figura nr.71) Centrul pasează alternativ interilor stânga și dreapta care aruncă la poartă. Apărătorul central și cel intermediar stânga sau dreapta se apropie formând blocul defensiv.
Figura nr.71
Exercițiul 12 – Ieșirea la om și blocarea mingiilor aruncate Jucătorii care stau pe linia porții pasează alternativ interilor stânga și dreapta aflați în pătrundere. Apărătorii intermediari atacă interii și împreună cu apărătorul central blochează aruncările acestora. (figura nr.72)
Figura nr.72
Exercițiul 13 – Blocarea aruncărilor din săritură precedată de un schimb de oameni (figura nr.73) Centrul se deplasează în dribling, încrucișează cu interul stânga care aruncă la poartă. Apărătorul central întâmpină centrul și-l conduce până îl predă apărătorului intermediar. Apărătorul intermediar predă interul stânga apărătorului central, care blochează aruncarea.
Figura nr.73
Exercițiul 14 – Tehnica „ecranului” (figura nr.74) Cei doi apărători centrali acționează într-un spațiu limitat de două jaloane. Mingea circulă pe traseul ED – ID – IS. Interul stânga aruncă la poartă sau angajează pivotul. După pasa ID la IS, apărătorul intermediar stânga se deplasează rapid în diagonală în spate marcând pivotul. În acest timp apărătorul intermediar dreapta iese, atacând IS. În cazul în care IS aruncă la poartă, apărătorul care marchează pivotul trebuie să încerce să blocheze aruncarea la poartă.
Figura nr.74
Scoaterea mingii de la adversar
După cum spuneam la scoaterea mingii de la adversar se realizează prin două procedee: scoaterea mingii din dribling și scoaterea mingii din ținere echilibrată.
Scoaterea mingii din ținere echilibrată este un procedeu riscant, care dacă nu este bine stăpânit poate duce la faulturi grave și implicit la eliminarea jucătorului de pe teren. De aceea, acest procedeu este foarte rar folosit, fiind chiar evitat de către jucători. Ca urmare, vom insista în continuare în special asupra procedeului de scoaterea mingii din dribling.
Pentru scoaterea mingii este valabilă regula „brațele și mâinile se vor folosi pentru a intra în posesia mingii” și mingea se poate juca cu palma deschisă în orice direcție (6:2) fiind interzisă „folosirea pumnului pentru a scoate mingea de la adversar, sau scoaterea mingii apucate cu o mână sau cu două mâini trăgând sau lovind” (6:5).
Exercițiul 1 – Grupe de doi jucători; fiecare face dribling cu o mână, iar cu cealaltă încearcă să scoată mingea de la coechipier.
Exercițiul 2 – La fel ca la exercițiul 1, dar sub forma unui război al picioarelor: jucătorii încearcă să atingă partea interioară a picioarelor adversarului, în același timp el trebuind să facă dribling. În situația în care nu poate să atingă piciorul coechipierului încearcă să scoată mingea din dribling.
Exercițiul 3 – Idem cu exercițiul 2, dar jucătorii sar într-un picior.
Exercițiul 4 – Jucătorii sunt plasați într-un spațiul delimitat (de exemplu semicercul de 6m) având fiecare câte o minge. Cu o mână driblează , iar cu cealaltă încearcă să scoată mingea de la adversari. E interzisă părăsirea spațiului de joc de către jucător sau minge, dublu driblingul și conducerea mingii. Câștigă jucătorul care reușește să rămână ultimul cu mingea în dribling în spațiul de joc. Orice greșeală se penalizează cu eliminarea din joc a jucătorului.
Exercițiul 5 (figura nr. 76) – Șapte apărători stau în spațiul dintre 6 și 9m, încercând fără să-și părăsească poziția, să scoată mingea jucătorilor care pătrund în dribling, alternativ de pe poziția extremei stânga, respectiv dreapta.
Figura nr.76
Exercițiul 6 (figura nr.77) – Un jucător care aleargă pe contraatac în jumătatea proprie de teren, va primi o pasă de la un jucător intermediar. În urma vârfului, la o distanță mică, ia startul un apărător care preia vârful de contraatac și încearcă să-l preseze pe acesta spre părțile laterale ale terenului și să-i scoată mingea din dribling. După finalizare se schimbă rolurile.
Figura nr.77
Tot în cadrul scoaterii mingii de la adversar poate fi introdusă si intercepția mingii, care este o acțiune tehnico-tactică de deposedare care apare în urma marcajului la supraveghere. Pentru reușita acestei acțiuni apărătorul are nevoie de o bună viteză de pornire și de deplasare pe distanțe scurte, de multă îndrăzneală, spirit de risc rațional, precum și de capacitate tactică de a anticipa acțiunile adversarilor. Trebuie ținut cont că orice intercepție ratată reprezintă un risc pentru apărarea proprie, deoarece apărătorul în momentul în care iese la intercepție lasă loc liber în sistemul defensiv propriu.
Exercițiul 7 – Patru jucători sunt dispuși în pătrat la o distanță de 5m unul de celălalt, pasându-și mingea prin diferite procedee. În interiorul pătratului se află doi apărători, care încearcă să intercepteze mingea. Apărătorul care interceptează mingea schimbă locul cu jucătorul care a dat mingea la intercepție.
Exercițiul 8 (figura nr.78) – Jucătorii sunt dispuși în atac pe posturile de ES, IS, C, ID, ED pasând mingea de la om la om. La semicercul de 9m sunt așezați doi apărători care încearcă să intercepteze mingea. Atacanții trebuie să primească și să paseze în pătrundere, fiind obligați să paseze de la om la om. Extremele nu au voie să paseze între ele. Atacantul care greșește devine apărător, locul său fiind luat de apărătorul care a interceptat mingea.
Figura nr.78
Exercițiul 9 – Grupe de câte trei jucători cu o minge. Apărătorul C este situat cu fața spre atacantul B. A este situat în spatele lui C și ține o minge în mână. Prin fente și mișcări înșelătoare B încearcă să se demarce în așa fel încât A să-i poată pasa mingea. C trebuie să se deplaseze în așa fel încât să fie un obstacol în calea mingii. Dacă pasa nu reușește se vor schimba rolurile.
Exercițiul 10 – La fel ca la exercițiul precedent, dar de data aceasta A este în câmpul vizual al apărătorului C. În această situație B trebuie să se deplaseze lateral pentru a se demarca și a primi mingea (orientarea apărătorului în spate).
Exercițiul 11 – A și B se deplasează liber prin sală, pasele realizându-se cu pământul. C încearcă să intercepteze aceste pase.
Exercițiul 12 – A și B sunt față în față la o distanță de aproximativ 4 m, își pasează mingea făcând fente de pasare sau pase speciale. Apărătorul C încearcă să intercepteze aceste pase.
Exercițiul 13 – A și B sunt față în față încercând să își paseze mingea. Apărătorii C și D sunt orientați întotdeauna cu fața către jucătorul cu mingea, încercând să o intercepteze. Atacantul fără minge încearcă să se demarce.
12.2. Metodica învățării și consolidării acțiunilor tactice în atac
Metodica învățării și consolidării acțiunilor tactice individuale și colective în atac
Învățarea și consolidarea demarcajului
Exercițiul nr.1 Cine ține mai mult mingea de handbal” (pe ½ teren, în semicercul de 6m)
Învățarea și consolidarea prinderii și pasării mingii în pătrundere,
Exercițiul nr.1 Suveică cu schimbare de formație (ec. complex)
Exercițiul nr.2 Jucătorii sunt dispuși astfel: câte un jucător pe ES și ED, iar restul formează o coloană pe centrul terenului. Jucătorii din centru prin și pasează mingea în pătrundere, după care se retrag cu spatele la coada șirului.
Exercițiul nr.3 Jucătorii sunt dispuși pe trei coloane pe posturile IS, C și ID. IS pătrunde spre poartă, pasează centrului, după care se retrage la coada șirului din centru. Centrul prinde mingea în pătrundere, pasează ID după care se retrage la coada șirului ID. ID prinde mingea în pătrundere, pasează C, după care se retrage la coada șirului IS.
Exercițiul nr.4 Jucătorii sunt dispuși pe patru coloane pe următoarele posturi: ES, IS, ID și ED. Mingea este pasată în pătrundere, după care jucătorii se retrag la coada propriului șir.
Exercițiul nr.5 Jucătorii sunt dispuși pe cinci coloane pe ED, IS, C, ID și ED. Mingea este la ES, care pătrunde spre poartă, după care pasează ID. Mingea este pasată în patrundere succesivă până la ED, care execută o pasă peste semicerc până la ES, după care se reia exercițiul. Jucătorii după ce au pasat mingea se retrag la coada șirului propriu.
Încrucișarea
Exercițiul nr.1 Elevii sunt grupați câte doi. Pe lungimea terenului, din alergare ușoară execută încrucișări succesive.
Exercițiul nr.2 Elevii sunt dispuși pe IS, C și ID. Mingea este la jucătorul C, care amenință poartă, după care execută o încrucișare simplă, alternativ, cu unul dintre interi. Acțiunea este finalizată cu aruncare la poartă din săritură.
Exercițiul nr.3 Elevii sunt dispuși pe IS, C și ID. Mingea este la jucătorul ID, care amenință poarta, după care pasează C. C primește mingea în pătrundere și execută încrucișare simplă la IS. Acțiunea se finalizează cu aruncare la poartă.
Exercițiul nr.4 Același exercițiu, dar executat împotriva unor apărători semiactivi.
Exercițiul nr.5 Elevii sunt dispuși în același mod, dar execută o încrucișare dublă.
Exercițiul nr.6 Idem 5 împotriva unor apărători semiactivi.
Exercițiul nr.7 Joc cu temă. Golurile înscrise în urma unor încrucișări valorează două puncte.
Metodica învățării și consolidării fazelor de joc în atac
Faza I – contraatacul
Exercițiul nr.1 Pe lungimea terenului dribling – aruncare la poartă din alergare; exrcițiul este folosit pentru obișnuirea vârfurilor de contraatac cu traseul pe care se vor deplasa.
Exercițiul nr.2 Contraatac direct cu un vârf lansat de portar și finalizat cu un procedeu de aruncare la alegere (din săritură sau din alergare).
Exercițiul nr.3 Contraatac cu urmărire; acest exercițiu poate fi utilizat și la învățarea și consolidarea replierii.
Faza a II-a – contraatacul susținut
Exercițiul nr.1 Pase în doi pe lungimea terenului, aruncare la poartă din alergare;
Exercițiul nr.2 Pase în trei cu schimb de locuri și aruncare la poartă din săritură
.
Continutul tehnico-tactic al jocului pe post în atac
EXTREMA
FAZA I-a
1. Startul rapid (anticipat) și alergarea în mare viteză.
2. Prinderea mingii venită din spate și lateral.
3. Driblingul simplu și multiplu.
4. Pasarea din mare viteză.
5. Aruncarea la poartă: din saritură (cu și fară plonjon); din alergare.
FAZA a II-a si ATACUL RAPID
1. Alergare accelerată cu schimbări de direcție și ritm.
2. Infiltrarea la semicerc și acționarea ca pivot.
3. Aruncarea la poartă din plonjon sărit; din alergare; din săritură.
4. Efectuarea de paravane, blocaje și plecări din blocaj.
FAZA a III-a
1. Ocuparea postului și plasamentul cât mai lateral în funcție de circulația mingii și sistem.
2. Iesirea la minge, acționarea ofensiva și pasarea.
3. Deplasarea permanentă spre colț, la linia de 9m și la nivelul apărătorului intermediar.
FAZA a IV-a
1. Aruncarea la poartă:
a. Din săritură cu mărirea unghiului și ducerea brațului lateral.
b. Din săritură cu bătaie pe piciorul drept sau stâng.
c. Din săritură cu aterizare pe piciorul din partea brațului de aruncare.
d. Din plonjon sărit cu evitare.
e. Din învăluire cu aruncare de la 8-9m.
f. Aruncarea cu boltă peste portar (din săritură cu și fără plonjon)
g. Cu prindere și aruncare din săritură deasupra semicercului.
h. Din sprijin.
2. Pasarea mingii:
a. In patrundere succesiva, zvarlita sau din pronatie.
b. Peste semicerc la pivot sau la extrema opusa.
c. Angajarea pivotului la actiuni de invaluire.
3. Actiuni individuale de depasire a aparatorului direct:
a. Spre interior și spre exterior.
4. Circulația pe semicerc:
a. Acționarea directă ca pivot; paravane; blocaje și plecări din blocaj.
PIVOTUL
FAZA I-a
1. Startul rapid si alergarea de viteza.
2. Pasarea mingii in viteza in toate directiile.
3. Aruncarea la poarta din alergare, din saritura sau plonjon.
FAZA a II-a si ATACUL RAPID
1. Prinderea mingiilor pasate puternic de la distanță.
2. Aruncarea din plonjon.
3. Paravanul pentru aruncare și blocajul pentru pătrundere.
FAZA a III-a
1. Deplasarea în fața apărării în poziție fundamentală în funcție de deplasarea mingii și de sistem.
2. Ieșirea în întâmpinarea mingii, pasarea și reluarea locului în dispozitivul de atac.
FAZA a IV-a
1. Demarcajul permanent prin deplasări rapide în poziție fundamentală și ocuparea primului plan.
2. Paravanul pentru favorizarea aruncărilor.
3. Blocajul, pentru favorizarea pătrunderilor sau a aruncărilor și pentru demarcarea unui jucător din linia de 9m urmat de plecarea în culoar.
4. Aruncarea la poartă din plonjon sau plonjon sărit precedată de pașii pivotului.
5. Aruncarea din angajare deasupra semicercului.
6. Aruncarea pe la spate.
INTERUL
FAZA I-a
1. Lansarea contraatacului în calitate de intermediar: demarcaj, intrarea în posesia mingii, pasarea spre vârful de contraatac.
FAZA a II-a si ATACUL RAPID
1. Alergarea de viteză (accelerata).
2. Lansarea atacului prin pase scurte și medii în viteză.
3. Aruncarea la poartă din săritură, din alergare, cu elan de pași încrucișați sau pas săltat.
4. Pasa de angajare: din săritură, din pronație, directă cu pământul.
5. Depășirea adversarului cu schimbări de direcție în mare viteză.
FAZA a III-a
1. Pasele în pătrundere succesivă: de deasupra umărului, din pronație, împinsă, cu pământul.
FAZA a IV-a
1. Aruncarea la poartă:
a. Din săritură: clasica sau cu evitare înaltă sau pe lângă șold (elan scurt de 1 sau 2 pași).
b. Din sprijin pe sol – cu pas încrucișat, cu pas săltat, cu pas adăugat.
c. Cu sprijin pe piciorul brațului de aruncare.
d. Din alergare.
e. Pe langa șold sau pe lângă genunchi.
f. Cu evitare din sprijin sau săritură.
2. Pasele de angajare:
a. Directe, din pronație, pe la spate, cu pământul, din săritură.
3. Mișcări înșelătoare:
a. Schimbare simpla și dublă de direcție (pe 1 și 2 picioare).
b. Fenta de aruncare la poartă urmată de depășire sau pasă – eventual angajare.
c. Fentă de pasare urmată de depășire, aruncare, pasare sau angajare.
4. Acțiuni tactice:
a. Încrucișarea simpla sau dublă.
b. Intrarea în paravan, blocaj și plecarea din blocaj.
c. Intrarea temporară pe pivot.
d. Învăluiri scurte și lungi, chiar până la extremă.
CENTRUL.
FAZA I-a
1. Lansarea contraatacului în calitate de intermediar:
a. Demarcaj, intrarea în posesia mingii, pasă la vârful de contraatac.
FAZA a II-a si ATACUL RAPID
1. Alergarea de viteză – accelerată.
2. Lansarea mingii în atac prin pase în viteză.
3. Aruncarea la poarta: din săritură; din alergare.
4. Pasa de angajare: directă-puternică; din săritură; din pronație cu pământul.
5. Depașirea directă a adversarului cu schimbări de direcție.
FAZA a III-a
Pasarea rapidă a mingii (sau temporizat) în toate direcțiile de atac: zvârlită, pronație.
FAZA a IV-a
1. Pasarea mingii în pătrundere succesivă executată cu măiestrie.
2. Pasele de angajare:
a. Directe; din pronație; pe la spate; pe la ceafă; pe sub picior; cu pământul; din saritură.
3. Pase speciale de legătură între jucătorii în circulație: oferite; lansate; pe sub axilă; pe la spate; cu pământul.
4. Aruncarea la poartă:
a. Aruncarea din sprijin pe sol; clasică; cu sprijin pe piciorul brațului de aruncare.
b. Pe langă șold cu și fără plonjon.
c. Din săritură: peste adversar; cu evitare sau pe lăngă șold.
d. Din plonjon sau plonjon sărit.
e. Din alergare.
5. Mișcări înșelătoare:
a. Fenta de pasare urmată de: depașire, aruncare, pasare.
b. Fenta de pasare urmată de: angajare, aruncare; pasare; depășire.
c. Depășire individuală cu schimbări de direcție: simple; duble; pe 1 sau 2 picioare.
6. Acțiuni tactice de bază:
a. Încrucișarea; blocajul; paravanul; plecarea din blocaj.
7. Acționarea eficientă pe alt post:
a. Infiltrarea pe semicerc ca pivot tepmorar; acționare pe post de inter; învăluire până la extremă.
PORTARUL.
FAZA I-a
Recuperarea cât mai rapidă, repunerea rapidă a mingii, și lansarea sigură a contraatacului.
FAZA a II-a si ATACUL RAPID
Pasarea rapidă la cel mai apropiat coechipier demarcat, ieșind din semicerc pentru a asigura mingea sau la jucătorul plasat la centrul terenului.
FAZA a III-a
1. Urmarește de la propria linie de 9m desfășurarea jocului pregătit pentru a împiedica lansarea contraatacului advers.
FAZA a IV –a
1. Deplasarea în poartă permanent în poziție fundamentală specifică și asigurarea plasamentului optim în funcție de unghiul de aruncare și procedeul atacantului.
2. Prinderea mingiilor aruncate spre poartă.
3. Respingerea mingii cu brațul și piciorul precedată de deplasarea adaugată
4. Dirijarea și colaborarea cu apărătorii proprii.
CURSUL XIII. PERFORMANȚA SPORTIVĂ ÎN HANDBAL
13.1. Forma sportivă
Forma sportivă, concept mult discutat de specialiștii teoriei antrenamentului sportiv, a fost definit ca fiind ,,o stare optimă biologică și psihică de disponibilitate, economicitate, de sinergie sistematică, de adaptare a organismului și personalității sportivului la rigorile efortului, pentru obținerea unor performanțe programate la dată anticipată”.
La stabilirea conceptului de formă sportivă, au contribuitprin lucrări științifice și experiență proprie de antrenorat, mulți teoreticieni români ai domeniului: M. Georgescu., I.K. Ghermănescu, N. Alexe, I. Șiclovan, L. Teodorescu și alții.
Cunoscându-se potențialul psiho-motric și tehnico-tactic al jucătorilor echipei, calendarul competițional și plasarea competiției față de obiectiv, ca dată, antrenorul își fixează un sistem de lucru și control periodic de măsurare a valorilor obținute către obiectivul de instruire și performanță.
Obținerea formei sportive la jocuri sportive, spre deosebire de un sport individual, trebuie să o spunem, este un deziderat mai dificil, la fel și modalitățile de control. La aceasta se mai adaugă și faptul că în pofida situației de existență a unui nivel optimal de pregătire controlabilă, sportivul practicant de jocuri sportive nu poate fi în permanență în formă sportivă optimă, prin antrenament obținându-se o scădere și o dobândire periodică a acesteia.
Forma sportivă, comparativ cu gradul de antrenament, este un rezultat tot al procesului de pregătire, dar de ordin calitativ, fiind un fenomen de stare, cu componente atât obiective, cât și subiective și cu o durată mai limitată în timp. Dacă gradul de antrenament constituie acumularea cantitativă, forma sportivă este saltul calitativ, care concretizează starea de pregătire optimă a handbalistului pentru realizarea unor performanțe superioare.
Ciclurile de acumulare sau de intrare în forma sportivă, de valorificare și de refacere sau ieșire organizată din formă, asigură necesitatea repetării antrenamentului, ca bază pentru creșterea măiestriei sportive. Caracterului fazic al formei sportive corespunde celor trei perioade ale unui macrociclu:
perioada pregătitoare, corespunzătoare fazei de instalare sau de obținere a formei sportive;
perioada competițională care corespunde fazei de valorificare sau manifestare a formei sportive;
perioada de tranziție care corespunde fazei de scoatere organizată din formă și de refacere a capacității de efort. (Teodorescu, S., 2007).
Stabilitatea formei sportive depinde de modul în care este dirijat antrenamentul pe parcursul întregii perioade pregătitoare și de modul de înlănțuire a diferitelor tipuri de mezocicluri și microcicluri, desigur în funcție de raporturile și ponderile dintre mijloacele antrenamentului (exerciții fizice, structuri, pauze, mijloace de refacere).
Forma sportivă are o durată scurtă, 2-3 zile (pentru unele ramuri de sport) și o săptămână sau mai mult (pentru alte ramuri cum sunt jocurile sportive), după care în mod inevitabil urmează pierderea formei dacă antrenamentul a fost bine condus. O durată prea lungă a formei sportive înseamnă că la un moment dat acesta stagnează și probabil forma maximă nu a fost atinsă.
Conform opiniei autorilor Dragnea, A., Teodorescu, S.M., (2002), forma sportivă ocupă un loc central având în vedere că ea reprezintă scopul principal ce se dorește a fi atins prin procesul de antrenament sportiv. Astfel, autorii afirmă că forma sportivă reprezintă o stare superioară de adaptare concretizată în cele mai bune performanțe realizate în concursurile principale.
Starea de formă sportivă este caracterizată de un complex de factori obiectivi și subiectivi, de natură motrică biologică și psihică, dintre care cei mai importanți sunt:
a. factorii obiectivi:
starea de sănătate;
rezultatele obținute în concursuri;
rezultatele obținute la probele de control;
valorile indicilor funcționali (bazali) în efort și după;
efort – dinamica revenirii;
b. factori subiectivi:
nivelul proceselor și fenomenelor psihice;
dorința (pofta) de antrenament și de concurs;
încrederea în forțele proprii apreciate cu luciditate;
capacitatea de refacere bună (somn odihnitor), reactivitate optimă;
susținătoare de efort, s.a,
Prin urmare, obținerea formei sportive reprezintă scopul final al antrenamentului modelat și programat în interiorul unui ciclu anual, pe care metodologia modernă urmărește să-l dirijeze riguros, fără improvizații, ferindu-l de influența factorilor aleatori și perturbatori. Forma sportivă constituie, așadar, rațiunea investițiilor crescânde de efort și a tratării acestuia pe plan superior calitativ, riguros direcționat (programare) în condițiile economiei de timp, energie și ale evitării uzurii de orice natură. (Nicu, A., 2002).
Starea de formă sportivă se poate aprecia după valorile unui complex de indicatori obiectivi și subiectivi, de natură motrică (rezultatele la probele de control și în concurs); biologică (parametri și indicatori ai funcțiilor):
cardio-respiratorie;
nuro-musculară;
endocrină;
metabolică în condiții bazale;
în efort și revenire,
Vârfurile de formă sportivă
Vârful de formă sportivă, aspect calitativ superior, tot un fenomen de stare, dar preponderent subiectivă și de scurtă durată. Există chiar părerea că vârful de formă sportivă este un fenomen psihic, care depinde de montajul, de atitudinea sportivului în cadrul concursului din competiția, sau competițiile de vârf. Complexitatea stării de formă sportivă este dată atât de factori obiectivi (starea de sănătate, rezultate obținute în concursuri, rezultate obținute la probele de control, valorile indicilor funcționali în efort și după efort, dinamica revenirii), cât și subiectivi (nivelul proceselor psihice, pofta de antrenament și de concurs, încrederea în forțele proprii apreciate cu luciditate, capacitate de refacere bună ,,susținătoare de efort”).
Una din caracteristicile formei sportive este dată de ascendența acesteia determinată de procesele de maturizare, nivelul aptitudinilor sportive, de stagiul de pregătire, putându-se vorbi de ea la toate nivelurile de pregătire, începând de la copii și până la sportivii de performanță. La sportivii de performanță forma sportivă este mai stabilă și mai îndelungată ca perioadă, decât la sportivii începători, deoarece perioada de menținere este la un nivel superior.
O alta caracteristică a formei sportive este strânsa corelare cu calendarul competițional, în sensul că valoarea maximă a acesteia trebuie atinsă și valorificată în concursurile cele mai importante, cu cele mai bune performanțe. Aceasta nu poate fi menținută la niveluri foarte ridicate multă vreme, deoarece sportivul reacționează optim la situația de stres. După toate vârfurile de formă sportivă (punctele nodale ale formei sportive) urmează, în mod inevitabil, o perioadă de refacere a capacității de efort sau scoaterea treptată din forma sportivă maximă.
Starea de formă sportivă este o prelungire a gradului de pregătire în care sportivii pot performa și pot atinge rezultate apropiate de capacitatea lor maximă. Aceasta stare de antrenament de importanță capitală, care este realizată ca urmare a programelor de pregătire specializate poate precede sau poate include procesul prin care se ajunge la vârful de formă la competiția principală anului. Starea de formă sportivă este baza de la care sportivul începe accesiunea spre vârful de formă, fiind forma sportivă ceea mai înaltă, conducând la cea mai bună performanță a sportivului într-un an. Este o stare din antrenament temporară, în care eficiența fizică și psihologică atinge cotele maxime iar nivelul pregătirii tehnice și tactice este optim.
În timpul acestei stări de de antrenament, capacitățile fiziologice și adaptarea anatomică sunt, de asemenea, maxime, iar coordonarea neuromusculară este perfectă. Vârful de formă este o stare biologică superioară, specială, caracterizată printr-o sănătate perfectă, o stare fiziologică optimă, exprimată printr-o adaptare rapidă la stimulii de antrenament și o formă bună de refacere după un antrenament sau competiție.
Organismul sportivului reflectă o stare înaltă de sinergism funcțional (acțiune conjugată), în care organele și sistemele cooperează în atingerea eficienței optime și a celei mai înalte performanțe posibile prezentate în (tabelul nr. 10.1), iar caracteristicile biologice ale vârfului de formă variază conform sportului respectiv.
Tabelul nr. 10.1. Caracteristicile stării de vârf de formă pentru diferite grupe de sporturi. (Bompa. T.O., 2002. p 251)
Vârfurile de formă, sau capacitatea sportivului de a realiza vârful de performanță la competițiile principale din an, se raportează și el la pregătirea de forță. În mai multe sporturi, mai ales în cele de putere, vârful de performanță este deseori realizat în partea inițială a fazei competiționale.
Antrenorii tind să neglijeze pregătirea de forță pe măsură ce antrenamentul tehnic devine dominant. Din păcate, pregătirea de forță insuficientă este cauza performanței mai slabe pe măsură ce se înaintează în sezonul competițional, Bompa, T.O., Carrera, M.C., (2006).
Pierderea formei sportive
Pierderea spontană a formei sportive depinde de factorii care țin de particularitățile fiecărui sportiv și de specificul disciplinei sportive practicate. Pierderea spontană constituie una din caracteristicile formei sportive, este un fenomen previzibil și ca atare nu aduce perturbări în planul competițional al sportivului.
Pierderea înainte de vreme a formei sportive este însă un fenomen nedorit. El poate fi evitat, prin cunoașterea cauzelor care îl determină și luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea acestora.
Pierderea formei de vârf poate avea loc voit, planificat atunci când se acționează la scăderea volumului și intensității efortului, sau prin acțiunea unor factori nefavorizanți, care apar în mod neașteptat. Pentru o valorificare cât mai bună a formei sportive un rol important îi revine medicului în relație cu antrenorul.
13.2. Sisteme de desfășurare a competițiilor.(model FRH)
Echipele înscrise vor fi repartizate, pe criteriul geografic, în 8 serii a cate 6-8 echipe. Jocurile se vor disputa în sală, cu cerințe de vârsta obligatorii și conditii de talie și participare la joc – facultativ.
Competiția se va desfășura în sistemul: Tur – Turneu de Sala 1 – Turneu de Sala 2 – Retur (Sezon Regulat ), Turneu Semifinal și Turneu Final.
Se vor acorda: 2 puncte la victorie, 1 punct la egal, 0 puncte la înfrângere.
Echipele care vor îndeplini cerințele de talie vor primii bonificații de puncte în clasament, după cum va fi prezentat mai jos. Mingile care vor fi folosite în Campionatul Național de Juniori II Masculin ediția 2017-2018 vor fi mingi marimea 2.
Date de desfasurare a competitiei:
TUR
Septembrie 2017: 17, 24
Octombrie 2017: 01, 08, 15,
Noiembrie 2017: 02, 05
TURNEE DE SALA
Noiembrie 2017: 16-19 Turneu de Sala 1
Decembrie 2017: 08-10 Turneu de Sala 2
RETUR
Februarie 2018: 08, 11, 18, 25
Martie 2018: 04, 29
Aprilie 2018: 01
TURNEU SEMIFINAL
02-06.05.2018
TURNEU FINAL
06-10.06.2018
Echipele clasate pe primele 3 (trei ) locuri, după terminarea Sezonului Regulat, se vor califica la:
Turneul Semifinal
Unde acestea vor fi repartizate în 4 (patru) grupe a cate 6 echipe, în cadrul fiecăreia jucându-se sistem turneu (fiecare cu fiecare). Repartizarea va fi făcută prin tragere la sorți dirijată astfel încât în cadrul aceleiași grupe din Turneul Semifinal să nu se întâlneasca echipe care s-au aflat în aceeași serie în Sezonul Regulat.
Tragerea la sorți dirijată pentru stabilirea componenței grupelor se va desfășura după ultima etapă din Sezonul Regulat și va fi efectuată de către reprezentanți F.R.Handbal. Oficialii echipelor calificate vor fi invitați să participe la aceasta tragere la sorți.
Grupa A: L1, L1, L2, L2, L3, L3
Grupa B: L1, L1, L2, L2, L3, L3
Grupa C: L1, L1, L2, L2, L3, L3
Grupa D: L1, L1, L2, L2, L3, L3
Legenda:
L1 = loc 1 în serie în sezonul regulat
L2 = loc 2 în serie în sezonul regulat
L3 = loc 3 în serie în sezonul regulat
Echipele clasate pe locurile 1 și 2 din cele 4 (patru) grupe ale Turneului Semifinal se vor califica la:
Turneul Final
Unde cele opt echipe vor fi împărțite în două serii, în cadrul fiecăreia jucându-se sistem turneu, astfel:
Grupa I: A1, B2, C1, D2
Grupa II: A2, B1, C2, D1
PROGRAM JOCURI TURNEU FINAL
Grupa I – a Grupa II -a
Etapa I – a A1 – D2 A2 – D1 B2 – C1 B1 – C2
Etapa II – a D2 – C1 D1 – C2 A1 – B2 A2 – B1
Etapa III-a B2 – D2 B1 – D1 C1 – A1 C2 – A2
Loc 7 – 8 loc 4 seria I-a – loc 4 seria a II-a
Loc 5 – 6 loc 3 seria I-a – loc 3 seria a II-a
Semifinala 1 loc 1 seria I-a – loc 2 seria a II-a
Semifinala 2 loc 2 seria I-a – loc 1 seria a II-a
Loc 3 – 4 învinsa semif. 1 – invinsa semif. 2 Finala mica
Loc 1 – 2 înving. semif.1 – inving. semif 2 Finala mare
Fair – Play
Principiile de Fair – Play trebuie remarcate de către membrii FRH, atât de delegați cât și de echipele participante la toate competițiile oficiale și nu numai.
Respectarea regulilor de către toți participanți (jucători, oficiali, spectatori, reprezentanți media ), promovarea comportamentului sportiv și respectul față de cultură fac parte din principiile de bază ale Fair – Play.
Regulamentul de înregistrare a echipelor
Înscrierea în campionat a echipelor de juniori II se poate face până la 16.08.2017 (inclusiv) pe baza cererii de înscriere (model F.R. Handbal), după această dată sportivii echipelor neînscrise putându-se transfera, cf. art. XI.20 din Regulamentul de transferări.
Până la data de 31.08.2017 (inclusiv) vor fi predate F.R. Handbal următoarele documente obligatorii:
1. Tabel nominal cu sportivii aflați sub contract (inclusiv cei împrumutați) cf. Anexei 2. Acest tabel va fi trimis obligatoriu și pe adresa de e-mail competitiifrh@yahoo.com (nescanat, în format electronic – Microsoft Office Excel 1997-2003).
Nota: Sportivii sub 16 ani (născuți 2002 și mai mici ) nu pot încheia contracte.
2. 3 (trei) exemplare ale contractelor nou încheiate sau ale anexelor la contractele în
derulare;
3. Tabel nominal cu lotul de sportivi cf. Anexei 1 pentru efectuarea vizelor anuale, atât la F.R.H. cât și la A.J.H./A.M.H. (obligatoriu și în format electronic – Microsoft Office Excel 1997-2003).
4. Adresa din partea clubului pentru eliberarea / vizarea carnetelor oficialilor echipei;
5. Câte o fotografie tip buletin pentru carnetele oficialilor.
Anexa 1
Anexa 2 (se găsește în frh.ro/documente utile/ pct. 8 sau 9)
Toate rubricile tabelelor de mai sus vor fi completate, obligatoriu, în întregime.
Eligibilitatea sportivilor
Au drept de joc sportivii născuți în anii 2001 –2002 și mai tineri (n.2003 si 2004).
Cerinte de vârstă și talie
Cerințe de vârstă:
În Raportul de joc pot fi înscriși 16 sportivi, prezenți la teren (conform Regulamentului jocului de handbal, art 4:3) dintre care:
– obligatoriu minim 8 (opt) sportivi juniori II (n. 2001 –2002) și
– facultativ maximum 4 (patru) sportivi juniori III (n. 2003 si 2004).
Nerespectarea cerințelor de vârstă se sancționează astfel:
– omologarea rezultatului cu 0 – 10, pentru echipa în culpă, aceasta fiind și penalizată cu scăderea a 1 (un) punct în clasament.
Cerințe de talie:
– un portar (185 cm), care va avea inscripționat pe tricou nr. 1, 12 sau 16, cu participare la joc cel putin 25 de minute.
– doi sportivi de câmp (187 cm), cu participare la joc cate 25 de minute fiecare.
– un sportiv de talie specială (2T) este asimilat cu 2 sportivi de talie, iar timpul jucat de aceasta se dubleaza;
– un sportiv de talie (187 cm) de mână stângă este asimilat cu un sportiv de talie specială (2T)
Precizari: Cerintele de talie au caracter facultativ, NU obligatoriu.
Echipa care nu îndeplineste cerințele de talie nu este penalizată, urmând a i se consemna în clasament rezultatul înregistrat pe teren.
Echipa care îndeplinește cerințele de talie primește o bonificație de 1 punct la jocul respectiv.
Bonificația de 1 punct pentru echipele care îndeplinesc cerințele de talie se acorda în Sezonul Regulat (Tur – Turneu de Sală 1 – Turneu de Sală 2 – Retur). Turneul Semifinal și în jocurile din grupe la Turneul Final. În semifinalele Turneului Final și în jocurile de clasament (7-8, 5-6, 3-4, 1-2) din Turneul Final nu se mai acordă nici un fel de bonificații în ceea ce privește talia.
Nota: FRH își rezervă dreptul de a evalua potentialul motric specific al sportivului stângaci declarat prin structuri tehnice adecvate.
Măsurarea sportivilor de talie va fi făcută în mod obligatoriu în prima sau a doua etapă, precum și la cererea cluburilor, dacă sportivul nu a mai fost măsurat.
Răspunderea pentru corecta măsurare a sportivilor revine în exclusivitate arbitrilor principali și antrenorilor celor două echipe, care vor semna și tabelele cu sportivii masurați.
Remăsurarea tuturor sportivilor se va face la Turneul Semifinal.
Răspunderea pentru corectă măsurare a sportivilor la Turneul Semifinal revine în exclusivitate delegatului federal, arbitrilor delegați și antrenorilor tuturor echipelor participante la turneu, care vor semna tabelele cu sportivii măsurați.
Tabelele fiind semnate, în mod obligatoriu, de către delegatul federal, arbitrii delegați și antrenorii echipelor participante nu se mai admit niciun fel de contestații sau memorii. Refuzul semnării tabelului va fi justificat în scris delegatului F.R.Handbal, care va lua toate măsurile regulamentare pentru rezolvarea situației la turneul respectiv.
La toate etapele, la ședința tehnică reprezentantul fiecărei echipe va depune un tabel nominal, cu toate componenții echipei, care va cuprinde următoarele date, conform modelului de mai jos:
La Turneul Semifinal remăsurarea se face în prezența tuturor antrenorilor (profesorilor), arbitrilor și a delegatului federal.
Pentru ca echipa sa beneficieze de bonificatia de 1 punct, sportivii de talie trebuie sa participle la joc astfel:
Dacă o echipă are mai mulți sportivi de talie, doi dintre aceștia trebuie să joace minimum câte 25 minute.
– în cazul în care portarul de talie este în imposibilitatea de a participa la joc 25 de minute (accidentare, descalificare, s.a.) timpul rămas poate fi acoperit în câmp și considerat ca timp de talie la portar, de un jucator de câmp de talie.
– în cazul neprezentarii unei echipe la joc, cealaltă echipa poate beneficia de bonusul de 1 punct cu condiția întocmirii raportului de joc, din care să reiasă îndeplinirea cerințelor de talie.
Orice contestare a măsurătorilor se va face în prezența tuturor participanților la turneu sau (antrenori, arbitri și delegat FRH) – cu ocazia efectuării măsurătorii, iar situația trebuie rezolvată de către delegatul federal înaintea începerii competiției.
Sportivii care nu au viza anuală, sau medicală, înscrisa în Carnetul de legitimare nu au drept de joc; folosirea sportivilor care nu au viza anuală înscrisă în Carnetul de legitimare, fara acordul scris al F.R. Handbal, duce la pierderea jocului cu 10 – 0 și penalizarea echipei cu scăderea a 1 (un) punct în clasament.
Statutul sportivilor de la C.N.E. Sighișoara.
Sportivii selectionati la C.N.E.Sighisoara, sunt considerati ca prezenti la teren și vor conta ca sportivi de talie la jocurile echipelor posesoare. Nu este necesară înscrierea lor în Raportul de joc. Un sportiv jucator de camp de la C.N.E. Sighisoara nu poate acoperi talia de portar la echipa de club.
Asistența medicală.
Echipa gazdă, organizatoare, are obligația asigurării asistenței medicale, fără de care jocul nu poate începe. Lipsa acesteia duce la pierderea jocului cu 10 – 0 și penalizarea echipei cu scăderea a 1 (un) punct în clasament, cazul urmând a fi înaintat Comisiei de Disciplină pentru completarea sancțiunii.
Arbitrii principali au obligația ca, pe lângă verificarea carnetelor sportivilor și oficialilor, să solicite documentul care atestă calificarea celui care asigură asistență medicală (Legitimație de serviciu sau alt document justificativ).
ATENTIE: La turnee, echipa organizatoare a turneului, are obligația să nominalizeze un oficial, care va răspunde de asigurarea asistenței medicale, pe tot parcursul turneului.
Delegatul F.R. Handbal și arbitrii delegati au obligatia ca, pe lângă verificarea carnetelor sportivilor și oficialilor, să solicite documentul care atestă calificarea celui care asigură asistența medicală (Legitimație de serviciu, sau alt document justificativ).
Lipsa asistenței medicale la un joc al echipei organizatoare a turneului, va conduce la:
– pierderea jocului de către echipa organizatoare cu 10 – 0 și scăderea a 1 (un) punct în clasamentul general.
Lipsa asistenței medicale la un joc la care nu participă echipa organizatoare a turneului va conduce la:
– omologarea jocului cu 10 – 0 pentru ambele echipe;
– echipa organizatoare, a turneului, va fi penalizată cu scăderea a 2 (doua) puncte din clasamentul general pentru fiecare joc nedisputat din această cauză.
În ambele situații cazul va fi înaintat Comisiei Centrale de Disciplină pentru completarea sancțiunii.
Condițiile de alocare a drepturilor pentru organizarea Turneelor de Sala
Localitățile unde se vor disputa jocurile din cadrul Turneelor de Sala, vor fi stabilite de către F.R. Handbal pe baza ofertelor transmise de către echipe.
Desemnarea localităților de desfășurare a Turneelor de Sala 1 și 2, va fi făcută de către o comisie a F.R. Handbal formată din:
– Secretar General
– Antrenor Federal Juniori
– 1 Reprezentant al Comisiei Centrale de Competiții
Dacă localitățile nu vor fi ofertate, turneele se vor desfașura pe terenuri neutre, iar cheltuielile aferente persoanelor oficiale (transport, cazare, masă, barem arbitraj), chiria sala și ambulanța, vor fi suportate în mod egal, de către toate echipele participante. Ofertarea Turneelor de Sala și a Turneelor Semifinale I poate fi facută numai prin A.J.H. / A.M.H.
Cerințe minimale pentru ofertarea Turneelor de Sala și a Turneelor Semifinale 1:
Contra cost:
– spațiu de cazare pentru echipele participante cu tarife adecvate posibilităților financiare ale structurilor sportive școlare;
– asigurarea servirii mesei pentru echipele participante în cantine sau unități de alimentație publică care practică prețuri cu un adaos redus.
Gratuit:
– baremul de arbitraj;
– chirie sala pentru competitie;
– asistența medicală în conformitate cu normele legislative în vigoare,
– transport, cazare și masa pentru oficialii turneului (delegații F.R. Handbal și arbitrii delegați).
Turneul Semifinal si Turneul Final .
În anul competițional 2017 – 2018 Turneul Semifinale și Turneul Final se vor desfășura pe terenuri neutre stabilite de catre F.R. Handbal, cheltuielile aferente urmând a fi suportate în mod egal de catre echipele participante.
Delegare Arbitri
Toate jocurile din Sezonul Regulat, Turneele de Sală ,Turneele Semifinale și Turneul Final vor fi conduse de arbitrii neutri.
Membrii Comisiilor Centrale ale F.R.Handbal sunt considerați DELEGATI NEUTRI
CURSUL XIV. REGULAMENTUL JOCULUI DE HANDBAL. VARIANTA SIMPLIFICATĂ
Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge, folosindu-se numai mâinile. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă meciul.
Terenul de joc
Terenul de joc este un dreptunghi cu lungimea de 40 metri și lățimea de 20 metri și este compus din două spații de poartă și o zonă de joc. Liniile laturilor lungi sunt numite linii de margine, iar liniile laturilor scurte sunt numite linii de poartă (între barele porții) sau liniile exterioare porții (de ambele părți ale porții). În jurul terenului de joc trebuie să existe o zonă de siguranță, cu o lățime de cel puțin 1 metru de-a lungul liniilor de margine și 2 metri în spatele liniilor exterioare porții. Caracteristicile terenului de joc nu trebuie modificate în timpul jocului, astfel încât una dintre echipe să fie avantajată.
Porțile
În centrul fiecărei linii exterioare a porții se găsește o poartă. Porțile trebuie să fie solide ancorate de podea sau de pereții din spatele lor. Porțile au la interior o înălțime de 2 metri și o lățime de 3 metri. Barele verticale ale porții sunt unite de o bară orizontală în partea superioară. Partea posterioară a barelor porții trebuie să fie aliniată cu muchia posterioară a liniei de poartă. Barele verticale și bara transversală trebuie să fie pătrate în secțiune, cu laturile de 8 cm. Pe cele 3 laturi care sunt vizibile dinspre terenul de joc, barele trebuie vopsite în 2 culori contrastante, care să fie diferite și de culorile din jurul porții. Porțile trebuie să aibă o plasă, atașată în așa fel încât o minge intrată o dată în poartă să rămână acolo.
Liniile terenului de joc
Toate liniile terenului fac parte integrantă din spațiile pe care le delimitează. Liniile de poartă vor avea 8 cm lățime între barele porților, în timp ce toate celelalte linii vor avea 5 cm lătime. Liniile dintre două suprafețe adiacente pot fi înlocuite cu culori diferite între suprafețe adiacente ale podelei.
În fața fiecărei porți este un spațiu de poartă. Spațiul acesta este delimitat de o linie a spațiului de poartă (linia de 6 metri), care este trasată astfel:
linie de 3 metri lungime direct în fața porții; această linie este paralelă cu linia de poartă, și la 6 metri distanță de aceasta (măsurată de la muchia posterioră a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei spațiului de poartă);
Două sferturi de cerc, fiecare cu o rază de 6 metri (măsurată de la colțul interior posterior al stâlpilor porții), care fac legătura între linia de 3 metri lungime și linia exterioară a porții.
Linia de 9 metri
Linia de aruncare liberă (linia de 9 metri) este o linie intreruptă, trasată la 3 metri în afara liniei spațiului de poartă. Atât segmentele de linie cât și spațiile dintre ele măsoară 15 cm.
Linia de 7 metri
Linia de 7 metri este o linie lungă de 1 metru, marcată în fața porții. Este paralelă cu linia de poartă și aflată la 7 metri de aceasta (distanță măsurată de la muchia posterioară a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei de 7 metri).
Linia de restricție
Linia de restricție (limitare) a portarului (linia de 4 metri) este o linie cu lungimea de 15 cm, marcată în fața porții. Este paralelă cu linia de poartă și la 4 metri distanță de aceasta (măsurată de la muchia posterioară a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei de 4 metri);
Linia de centru
Linia de centru unește mijlocul liniilor de margine.
Linia de schimb
Linia de schimb (un segment din linia de margine) pentru fiecare echipă, se întinde de la linia de centru până la un punct aflat la o distanță de 4.5 metri de aceasta. Acest punct al liniei de schimb este marcat de o linie paralelă cu linia de centru și care se întinde pe o distanță de 15 cm înăuntrul liniei de margine și 15 cm în afara liniei de margine (înauntrul și în afara terenului de joc).
Mingea
Minge de mărimea A III
Mingea este sferică și trebuie să fie confecționată din piele sau din material sintetic. Suprafața nu are voie să fie alunecoasă. Deoarece în general este manevrată cu o singură mână, mărimile oficiale variază depinzând de vârstă și sexul echipelor.
Prelungirile
Există cazuri în care un meci nu se poate termina la egalitate, spre exemplu partidele eliminatorii. În aceste situații se recurge la câte două reprize de prelungiri, fiecare repriză având o durată de 5 minute. Dacă echipele rămân la egalitate și după această perioadă, se joacă încă două reprize de prelungiri de câte 5 minute. În cazul în care cele două formații sunt tot la egalitate, pentru departajare se execută aruncări de la 7 metri.
Echipa, Schimbarile de jucatori, Echipamentul
Echipa
O echipa este formata din până la 14 jucatori.
Pe terenul de joc nu este permis sa se gaseasca mai mult de 7 jucatori dintr-o echipa in acelasi timp. Ceilalti jucatori (jucatorii ramasi) sunt jucatori de rezerva.
În orice moment al jocului, echipa trebuie sa aiba unul dintre jucatorii de pe teren desemnat ca portar. Un jucator care este recunoscut ca portar poate deveni jucator de camp in orice moment. În mod similar, un jucator de camp poate deveni portar în orice moment.
La începutul jocului o echipa trebuie să aibă pe terenul de joc cel puțin 5 jucători. Numărul jucătorilor unei echipe poate crește până la 14 oricând în timpul jocului, inclusiv al prelungirilor.
Jocul poate continua, chiar dacă o echipă își reduce efectivul la mai puțin de 5 jucători pe teren. Arbitrii trebuie să hotărască când jocul trebuie întrerupt definitiv.
În timpul jocului o echipa poate avea maximum 4 oficiali de echipă. Acești oficiali de echipă nu pot fi înlocuiți în timpul jocului. Unul dintre oficiali trebuie desemnat ca “responsabil oficial de echipă.” Numai acest oficial are permisiunea să se adreseze cronometrorului / scorerului și posibil arbitrilor.
În general unui oficial de echipă nu i se permite să intre pe teren în timpul jocului. Încălcarea acestei reguli trebuie sancționată ca o comportare nesportiva Jocul este reluat cu aruncare libera pentru adversari.
Responsabilul oficial de echipă trebuie să se asigure că, odată început jocul, nici o altă persoana, în afara oficialilor înregistrați (maximum 4) și a jucătorilor cu drept de participare la joc nu este prezentă în spațiul de schimb. Nerespectarea acestei reguli va duce la sancționarea progresivă a responasabilului oficial de echipă.
Un jucător sau un oficial de echipă are drept de participare la joc dacă este prezent la începutul jocului și este înscris în raportul de joc. Jucătorii și oficialii care ajung la teren după începerea jocului trebuie să obțină dreptul de participare la joc de la cronometror / scorer și trebuie înscriși în raportul de joc.
Un jucător cu drept de participare la joc poate, în principiu, să intre pe teren, peste propria linie de schimb, în orice moment.
Responsabilul oficial de echipă, trebuie să se asigure că doar jucătorii cu drept de participare la joc intra în teren. Nerespectarea acestei reguli va fi sancționată cu comportare nesportivă a Responsabilului oficial de echipă.
Schimbările (Înlocuirea) jucătorilor
Jucătorii de rezervă pot intra în joc, în orice moment și repetat, fără a anunța cronometrorul / scorerul, imediat ce jucătorii pe care îi înlocuiesc au părăsit terenul.
Jucătorii vor părăsi terenul de joc și vor intra pe terenul de joc peste propria linie de schimb. Aceste cerinte se aplica și la înlocuirea portarilor.
Regulile de schimbare a jucătorilor se aplică și în timpul unui “time-out” (excepție în timpul unui “time-out de echipă”).
Comentariu:
Scopul conceptului de “linie de schimb” este de a asigura o schimbare de jucători corectă și ordonată. Conceptul nu este folosit ca motiv de sancționare în alte situații, în care jucătorul face un pas în afara liniei laterale sau de poartă, fără intenția de a-și crea un avantaj prin aceasta (ex.: sa ia apa sau un prosop de pe bancă, chiar dincolo de linia de schimb, sau să părăsească terenul într-o maniera sportivă, când a primit o eliminare și traverseaza linia de margine spre propria bancă chiar dincolo de linia de 15 cm). Folosirea neregulamentară și tactică a zonei din afara terenului este este stipulată separat.
O schimbare greșită trebuie penalizată cu o eliminare de 2 minute pentru jucătorul vinovat. Dacă pentru schimbarea greșită sunt vinovați mai mulți jucători ai aceleiași echipe în aceeași situație, numai primul jucător care a comis abaterea trebuie penalizat. Jocul se reia cu o aruncare libera pentru echipa adversa.
Daca un jucător suplimentar intra pe teren, fără a face o schimbare, sau dacă un jucător de rezerva intervine neregulamentar în joc din spațiul de schimb, acesta trebuie eliminat pe timp de 2 minute. De aceea efectivul echipei trebuie redus cu un jucător din teren pentru următoarele 2 minute (în afară de faptul că jucătorul suplimentar trebuie să părăsească terenul de joc).
Dacă un jucător eliminat pe 2 minute intra pe teren, în timpul celor 2 minute de eliminare, trebuie sancționat cu o noua eliminare de 2 minute. Aceasta eliminare trebuie să înceapă imediat, astfel că efectivul echipei trebuie redus cu încă un jucător pentru diferența de timp, rămasă neefectuată, de la prima eliminare.
În ambele cazuri jocul se reia cu aruncare liberă pentru echipa adversă.
Echipamentul
Toți jucătorii de câmp ai unei echipe trebuie să poarte echipament uniform. Combinațiile de culori și designul echipamentului celor 2 echipe trebuie să fie clar diferit.
Toți jucătorii folosiți de o echipa ca portari vor avea obligatoriu aceiași culoare a echipamentului, dar diferită de a jucătorilor de câmp ai ambelor echipe și a portarilor echipei adverse.
Jucătorii trebuie sa poarte pe echipament numere de minimum 20 cm înălțime pe spatele tricoului și de minimum 10 cm pe fața tricoului. Numerele folosite trebuie să fie de la 1 la 20. Un jucător care este folosit ca portar și jucător de câmp va avea obligatoriu același număr în ambele situații.
Portarul
Portarul are dreptul:
Să atingă mingea cu orice parte a corpului, în timpul acțiunii de apărare, în interiorul spațiului de poarta;
Să se deplaseze cu mingea, în spațiul de poartă, fără să se supună restricțiilor aplicate jucătorilor de câmp; portarul nu are totuși dreptul să întârzie executarea aruncării de la poartă;
Să părăsească spațiul de poartă, fără minge și să participe la joc în câmpul de joc; când procedează astfel, portarul trebuie să respecte regulile care se aplică jucătorilor de câmp, în câmpul de joc.
Se consideră că portarul a părăsit spațiul de poartă, imediat ce orice parte a corpului său atinge podeaua, în afara spațiului de poartă;
Să părăseasca spațiul de poartă cu mingea și să o joace în continuare în câmpul de joc, dacă nu a avut mingea sub control.
Portarul nu are dreptul:
Să pună în pericol adversarul în timpul acțiunii de aparare;
Să părăsească spațiul de poartă având mingea sub control; aceasta conduce la aruncare liberă, dacă arbitrul a fluierat executarea aruncării de la poartă; în celelalte situații se acordă simpla repetare a aruncării de la poartă; vezi totuși, interpretarea avantajului, daca portarul a pierdut mingea în afara suprafeței de poartă, dupa ce a depașit linia de poartă cu mingea sub control.
Să atingă mingea care stă sau se rostogolește pe sol, în afara spațiului de poartă, atunci când el se găsește în spațiul de poarta;
Să aducă mingea în spațiu de poartă, când aceasta stă sau se rostogolește pe sol, în câmpul de joc;
Să revină în spațiul de poartă, cu mingea sub control;
Să atingă, cu laba piciorului sau cu orice parte a piciorului de la genunchi în jos, în spațiul de poartă, mingea care stă sau se rostogolește pe sol în direcția câmpului de joc;
Să depașească linia de limitare a portarului (linia de la 4 metri) sau prelungirea ei imaginară, în ambele părți, înainte ca mingea să părăsească mâna adversarului care execută aruncarea de la 7 metri.
Faulturile și Comportarea nesportivă
Se permite:
să se folosească brațele sau mâinile pentru a bloca sau a câștiga posesia mingii;
să se folosească mâna (palma) deschisă, din orice direcție, pentru a îndepărta mingea de adversar;
să se folosească corpul pentru a bloca un adversar, chiar dacă acesta nu este în posesia mingii;
d) să aiba contact corporal cu un adversar, când îl întâmpină, cu brațele îndoite, și să mențină acest contact pentru a controla și urmări adversarul.
Nu se permite:
să se smulgă sau să se lovească mingea care se găsește în mâinile unui adversar;
să se blocheze sau se să împingă un adversar cu brațele, mâinile sau picioarele;
să se împiedice sau să țină (de corp sau echipament), să se împingă, să fugă sau să sară într-un adversar;
să se pună în pericol un adversar (cu sau fără minge).
Aruncarea de la margine
O aruncare de la margine se acordă când mingea a trecut în totalitate linia de margine, sau când un jucător de câmp al echipei în apărare a fost ultimul care a atins mingea înainte ca aceasta să iasă în afara terenului peste linia exterioară a propriei porți. Se acordă deasemenea când mingea atinge tavanul sau alt obiect aflat deasupra terenului de joc.
Aruncarea de la poartă
Aruncarea de la poartă se acordă când:
un jucător al echipei adverse pătrunde în suprafața de poartă;
portarul are mingea sub control în suprafața de poartă;
un jucator al echipei adverse atinge mingea care stă sau se rostogolește pe podea în suprafața de poartă
sau
când mingea trece peste linia exterioară a porții, după ce a fost atinsă ultima dată de către portar sau un jucător advers.
Aceasta înseamnă că în toate situațiile de mai sus mingea este considerată afară din joc, și jocul se va relua cu o aruncare de la poartă, daca apare o neregularitate dupa ce aruncarea de la poarta a fost acordata și înainte de execuția ei.
Descalificarea
O descalificare trebuie acordată pentru:
comportare nesportivă a unui oficial de echipă dupa ce în prealabil au fost sancționați cu avertisment și o eliminare de 2 minute;
faulturi care pun în pericol sănătatea adversarilor;
comportări nesportive grosolane ale unui jucător sau oficial de echipă pe sau în afara terenului de joc, și în cazuri de comportare nesportivă semnificativă sau repetată, în timpul aruncărilor de departajare de la 7 metri;
o violență a unui jucător înainte de joc sau în timpul procedurii de tie-break (al aruncărilor de departajare de la 7 metri);
o violență a unui oficial de echipa;
a treia eliminare a aceluiași jucător.
Aruncarea de la 7 metri
Acordarea aruncarii de la 7 metri
O aruncare de la 7 metri se acorda cand:
a) se întrerupe neregulamentar o șansă clară de gol, în orice loc pe terenul de joc, de către un jucător sau oficial al echipei adverse;
b) se aude un fluierat neautorizat în momentul unei sanse clare de gol;
c) o șansă clară de gol a fost întreruptă de către cineva care nu participă la joc, de ex. un spectator care intra în teren, sau oprirea jucătorului printr-un fluier
Prin analogie această regulă se aplică și în caz de forță majoră, cum ar fi întreruperea curentului electric, jocul fiind întrerupt exact într-o situație clară de a marca.
Executarea aruncarii de la 7 metri
Aruncarea de la 7 metri trebuie executată ca o aruncare spre poartă, în timp de 3 secunde dupa semnalul prin fluier al arbitrului.
Sancțiunile disciplinare
Avertismentul
Un avertisment poate fi acordat pentru:
a) faulturi și abateri similare împotriva unui adversar;
Un avertisment trebuie acordat pentru:
faulturi care trebuie sancționate progresiv;
comportare nesportivă a unui jucător sau oficial de echipă.
Un jucător nu poate primi decât un avertisment, iar o echipă nu trebuie să primească mai mult de 3 avertismente; ulterior, sancțiunea trebuie să fie cel puțin eliminare de 2 minute;
Un jucător care a fost deja sancționat cu eliminare de 2 minute nu poate primi apoi un avertisment.
Oficialii unei echipe nu pot primi mai mult de un avertisment.
Arbitrul va indica avertismentul jucătorului sau oficialului sancționat și cronometrorului / scorerului prin ridicarea cartonașului galben.
Eliminarea
O eliminare (2 minute) trebuie acordată pentru:
schimbare greșită, dacă un jucător suplimentar intra în teren sau dacă un jucător intervine neregulamentar în joc din spațiul de schimb;
faulturi repetate din categoria celor care trebuie sancționate progresiv;
comportări nesportive repetate ale unui jucător pe sau în afara terenului de joc;
comportare nesportivă a oricărui oficial al unei echipe, dupa ce oricare oficial al aceleiași echipe a primit un avertisment;
comportare nesportivă de așa manieră încât se acorda eliminare de 2 minute la fiecare ocazie;
ca o consecință a descalificării unui jucător sau oficial de echipă;
comportare nesportivă a unui jucător, înainte ca jocul să fie reluat, dupa ce tocmai a fost sancționat cu o eliminare de 2 minute.
Cronometrorul si Scorerul
În principiu, cronometrorul are ca responsabilitate principală timpul de joc, “time-out”-urile și timpul de eliminare al jucătorilor eliminați.
Scorerul are ca responsabilitate principală listele echipelor, raportul de joc, intrarea jucătorilor care ajung dupa începerea jocului și intrarea jucătorilor fără drept de participare la joc.
Alte sarcini, cum ar fi controlul numărului de jucători și oficiali de echipă în spațiul de schimb, intrarea și ieșirea jucătorilor de schimb sunt considerate responsabilități comune.
În principiu numai cronometrorul (și atunci când este aplicabil, un delegat tehnic al federației responsabile) trebuie să întrerupă jocul, atunci când este necesar.
Codul semnalizărilor
Pătrundere în spațiul de poartă Dribling neregulamentar (dublă și condusă)
Pași sau ținerea mingii mai Îmbrățișare, ținere sau împingere
mult de 3 secunde
Lovire Fault ofensiv (fault al atacantului, fault în atac, fault după pasare)
Aruncare de la margine – direcția Aruncarea de la poartă
Aruncarea liberă – direcția Păstrați distanța de 3 metri
Joc pasiv Gol – validare
Avertisment (galben) Descalificare (roșu)
Raport suplimentar (albastru) Eliminare (2 minute)
Time – out Permisiunea pentru 2 persoane cu drept de participare de a intra pe teren în timpul unui
time – out
Semnal de avertizare pentru Joc pasiv
BIBLIOGRAFIE
Abălașei, B., Iacob, M. R.,. Handbal – Îndrumar metodic, Editura Pim, Iași, 2007
Antonescu, C., Gârleșteanu, D., “Laurii Handbalului Romanesc”. Editura Sport Turism, București, 1964
Axinte, A., Noțiuni generale de fiziologie și de performanță. Editura Media, Bacău- 2000
Axinte, A., Eftene, A., Handbal de la inițiere la marea performanță. Editura Media, Bacău, 2003
Badiu, T., Mereuță, C., Teoria si metodica educației fizicesi sportului, Galați, 1998
Baștiurea, E., Handbal – concepte, principii și căi de perfecționare ale antrenamentului, Editura. Academică, București, 2006
Baștiurea, E., Handbal – Metode și mijloace pentru dezvoltarea diferențiată a capacităților coordonative. Editura. Valinex, Chișinău, 2005.
Baștiurea, E., Handbal pas cu pas, Editura. Evrika, Brăila, 2001.
Biro, F., Roman, C., Dragoș, P., Handbal-inițiere, EdituraUniversității din Oradea, 2002.
Bompa, T. O., Periodizarea – Teoria și metodica antrenamentului sporțiv, Editura Ex Ponto, Constanța, 2000.
Bota, I., “Handbal – Modele de joc și pregatire” Editura Sport Turism, București, 1984.
Bota, I., Bota, M., “Handbal – Pregatirea și formarea echipelor de performanță” Editura Sport Turism, București, 1987
Bota, M., Bota, I., “Handbal – 500 Exerciții pentru învățarea jocului” Editura Sport Turism, București, 1990
Bota, I., Macovei, B., “Handbal – Antrenamentul portarului”, Editura Sport Turism, București, 1983
Cercel, P., Curs de handbal, Ediția a III-a, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 1993
Cercel, P., Handbal – Antrenamentul echipelor masculine, Editura Sport Turism, București, 1983
Cercel, P., “Handbal – Exerciții pentru fazele de joc”, Editura Sport Turism, București, 1980
Cercel, P., “Handbal – Calitățile motrice în handbal”, Editura Sport Turism, București, 1975
Cojocaru, V., “Handbal – Pregătirea Echipelor De Handbal”, Editura Tineretului, 1957
Cojocaru, V., Editată fără numele autorului “handbal – tehnica si tactica jocului” – Editura Tineretului, 1952
Cojocaru, V., Editată fără numele autorului “handbal” – Manual Pentru Școli Medii De Cultura Fizica și Sport – S.M.T.C.F. Editura de stat CCFS, 1949
Colibaba, E., Bota, I., Jocuri Sportive – Teorie și metodică, Editura Aldin – 1998
Constantin, C., Popescu, P., “Handbal, jocul portarului”. Editura C.N.E.F.S, 1969
Csudor, G., Handbal – Instruirea echipelor școlare, Editura Sport-Turism, București, 1986.
Csudor, M., Cusudor, G., Handbal – combinații tactice, Editura Sport – Turism, București, 1989.
Dragnea, A. Antrenamentul sportiv, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
Dragnea, A., Antrenamentul sporțiv, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1995.
Ghibu, E, Todan, E., “Sportul românesc de-a lungul anilor”. Editura Stadion, 1970
Ghermănescu, I.K., “Handbal – Tehnica și tactica jocului”. Editura Sport Turism, București, 1978
Ghermănescu, I.K., “Handbal în 7” – tradusă în limba rusă, germană și japoneză Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport – 1963 / Ediția II, 1966
Ghermănescu, I.K., Curs de handbal, M.E.I. –I.E.F.S., București, 1977
Ghermănescu, I.K., “Curs de Handbal” Editura didactică și pedagogică, Editura U.C.F.S, 1968
Ghermănescu, I.K.; Hnat, V., Handbal I, ediția a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000 (și ediția I,1996).
Ghermănescu, I.K., Gogaltan, V., Jianu, E., Negulescu, I.C. – Handbal antrenamentul copiilor si juniorilor, Editura Printech, Bucuresti, 2004.
Ghermănescu, I.K., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., Teoria și metodica handbalului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993.
Ghermănescu I.K.; Gogălțan, V.; Jianu, E.; Negulescu, I., Teoria si metodica handbalului, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1983
Gogâltan, V., “Instruirea copiilor și juniorilor în handbal”. Editura Stadion, 1974
Hantău, C., Handbal – Antrenamentul copiilor și juniorilor, Editura Printech – București – 2004
Hantău, C., Handbal – jocul în apărare, Ed. Printech, București, 2002.
Hantău, C., Handbal – Jocul în apărare. Editura A.N.E.F.S, 2000
Hantău, C., MDS Jocuri de echipă – Handbal, Editura. ANEFS, 2009
Igorov Bosi., M., MDS Handbal – Curs universitar, Ed. A.N.E.F.S., București, 2011
Igorov-Bosi, M., Handbal-Instruirea copiilor și juniorilor, Editura Moroșanu, București 2010.
Igorov-Bosi, M., Handbal-Metodică, Editura Moroșanu București 2009
Igorov-Bosi, M., Handbal-Bazele antrenamentului sportiv Editura Academiei de Înalte Studii Militare București, 2005
Igorov Bosi, M., Handbal – Bazele antrenamentului sportiv. Editura Universității Naționale de Apărare, 2004.
Mihăilă, I., Handbal-Optimizarea pregătirii fizice specifice la echipele de juniori, Editura Universitaria, Craiova, 2006
Mihăilă, I., Handbal – Curs teoretic- Editura. Universității din Pitești, 2004.
Mihăilă, I., Handbal-Pregătirea fizică specifică diferențiată, Editura Valinex S.A. Chișinău, 2004
Mihăilă, I., Handbal Curs teoretic, Editura Universității Pitești, 2004
Mihăilă, I., Popescu, D.C., Handbal-Îndrumar practico-metodic, Editura Universitaria, Craiova, 2006
Mihăilă, I., Preda, D.C., Handbal-tehnica și metodica jocului. Editura- The Flower Power 2002 Evaluarea în selecția și pregătirea handbaliștilor de performanță, Editura Universitaria, Craiova, 2006
Negulescu, C.I., Manual de handbal, Editura Carta Universitară, București, 2005
Negulescu, C.I., Handbal-Tehnica jocului, Editura AN.E.F.S, București, 2000
Nicu, A., Teoria si metodica antrenamentului sportiv modern, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2002.
Nicu, A., Antrenamentul sporțiv modern, Editis, București, 1983.
Niculescu, M., Metode de cercetare stiintifica, Editura ANEFS, Bucuresti, 2002.
Niculescu, M., Elemente de psihologia sportului de performanță si de înaltă performanță, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999
Popescu Colibasi, D., O viata pentru sport,Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1990.
Popescu Colibași, D., Bădescu, R., “Hronicul handbalului românesc”, Editura Sport Turism, București, 1981
Popovici, I., Handbal-Curs de bază, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 2006
Rizescu C., Handba l – curs de specializare, Editura University Press, Constanța, 2005.
Rizescu C., Handbal, Editura University Press, Constanța, 2000.
Sotiriu, R., Handbal Inițiere – performanță. Editura Oglinda Pres – 2000
Sotiriu, R., “Handbal – Antrenament teorie și metodică” Editura Garold, București, 1998
Stoian, I., Handbal – Curs de bază, Editura Alma Mater, Sibiu, 2001
Stoian, I., Handbal – Caiet de lucrări practice, Editura Mira Design, Sibiu, 2000
Teodorescu, L., Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive, Editura Sport-Turism, București, 1975.
Trofin, E., Handbalul la copii și juniori, Editura C.N.E.F.S, București, 1991
Trofin, E., “Handbaliști români și tactica jocului”. Editura C.N.E.F.S. – 1969
Trofin, E., Grigorovici, S “Handbalul la copii și juniori”. Editura C.N.E.F.S, 1967
Verner, V., și alți autori., Pregătirea de handbal in sală, Federația Română de Handbal, București, 1995.
Zugrăvescu, G.,“Handbal pe teren redus”, Editura Tineretului Cultură Fizică și Sport, 1957
Site-uri vizitate
1. http://www.frh.ro/ – Istoria Jocului de Handbal 2008
2. http://www.frh.ro/ – Istoria Jocului de Handbal – Cronologie, Povestea An de An 2008
3. http://www.ihf.info 2008
4. https://www.scribd.com/document/55044020/Handbal
Procedeele tehnice pe care jucătorul le folosește pentru deplasarea în teren sunt extrem de variate. Mișcarea și deplasările în teren caracteristice jocului de atac, se însușesc concomitent cu executarea procedeelor tehnice specifice atacului, fiind legate indestructibil de acesta și presupune dezvoltarea coarespunzatoare a calităților motrice implicate.
Exercițiile caracteristice mișcării în teren, pot fi incluse în programul de încălzire, iar într-un stadiu mai avansat al instruirii, pot constitui mijloace ale pregătirii fizice (sprinturi, sărituri.). În faza de inițiere, pot fi incluse și jocuri de mișcare, ștafete și alte forme de întrecere, care conțin procedee de mișcare în teren.
5.1.5 Forme de joc în atac
În cadrul fazei a IV-a a atacului, sistemele de atac pot fi aplicate în forma:
pozițional cu un pivot;
pozițional cu doi pivoți;
în circulație cu un pivot;
în circulație cu doi pivoți:
Atacul pozițional
Echipa începe să desfășoare atacul organizat în forma pozițională, după cefieare jucător a ajuns pe postul său.Așezarea optimă în teren este în concordanță cu calitățile și particularitățileatacantului și adaptată la principalele caracteristici de funcționare ale sistemuluidefensiv advers.
În zona sa de teren fiecare jucător trebuie să fie activ și dinamic în permanentă mișcare, pregătit în orice moment să prindă mingea, să acționezesurprinzător,să se demarce când este marcat strâns, să-și pregătească pătrunderile și depășirile, să acționeze pe direcția porții adverse și prin întreagasa activitate să înlesnească colaborările cu coechipierii.
Prin atacul pozițional se urmărește crearea unor faze de gol pentru fiecare jucător în dreptul zonei corespunzătoare postului respectiv.Jucătorii acționează pe baza unor combinații bine precizate, alese în funcție de sistemul de apărareadvers.
Atacul pozițional nu trebuie înțeles ca u joc static.Prin acțiunile rapide pecare jucătorii le fac în zonele lor de atac, prin pasarea rapidă a mingii de la oextremă la alta, prin pătrunderile succesive și pasele laterale, prin fentele dearuncare la poartă urmate de angajări ale pivoților, prin încrucișări, paravane și blocaje, atacul pozițional capătă un caracter dinamic.
Dacă dinamismul lipsește, atacul pozițional este ineficace și se apropie degranița jocului pasiv, sancționat de arbitru.
Atacul în circulație
Atacul în circulație este o formă superioară de joc care se bazează pe pasarea rapidă a mingii în timpul unei circulații intense a tuturor atacanților.Pentru a fi aplicată cu succes, această formă de joc pretinde din partea jucătorilor o tehnică avansată, o bună pregătire fizică și cunoștințe de tactică.Jucătorii trebuie să fie capabili să acționeze cu eficacitate pe diferite posturi, pecare din cauza circulației în teren sunt nevoiți în mod temporar să le ocupe.
În cazul când din forma pozițională a atacului în sistem, nu se realizeazăo poziție clară de aruncare la poartă, echipa trece la utilizarea atacului încirculație. După câteva pase de tatonare a apărării, jucătorii încep circulația înformă de opt, în șarje sau fragmente ale acestor circulații, își schimbă permanenet locurile, circulă pe semicercul de la 6m, se demarcă în adâncime sau pătrund între apărători, pasându-și necontenit mingea, evitând pe cât posibil driblingul.
Viteza de transmitere a mingii și deplasarea continuă a jucătorilor dezorganizează sistemul de apărare, înlesnind finalizarea. De cele mai multe ori, jucătorul care pătrunde cu mingea pe semicerc poate arunca liber la poartă. Însăîn cadrul atacului în circulație apar schimbări, alternări sau modificări în ceea ce privește zonele de finalizare, procedeele de aruncare la poartă și jucătorii care auacest rol.Dacă jocul a fost întrerupt înainte de găsirea unei situațiipropice pentruaruncare la poartă, jucătorii își reiau pozițiile inițiale și se pregătesc prin câteva pase date ca în atacul pozițional pentru o nouă asaltare în circulație a apărăriiadvarse.
5.1.6 Sisteme de joc în atac
Sistemele de joc în atac sunt determinate de o anumită așezare a jucătorilor în teren, considerată ca fiind așezare de bază, fiecare jucător având deîndeplinit anumite sarcini în timpul jocului.Sistemele de joc în atac se diferențiază prin numărul jucătorilor careacționează în apropierea semicercului, deci în interiorul apărării, și a celor care joacăîn afară, adică în fața apărării. Doar în atacul pozițional se poate recunoaștecu ușurință sisrtemul de joc adoptat de echipă.În atacul în circulație ațezarea de bază a jucătorilor în cadrul unui sistem durează foarte puțin și din acest motivrecunoașterea sistemului de joc este mai dificilă.
Sistemul de atac cu un pivot
Conținutul tehnico – tactic al contraatacului direct cu un vârf
intrarea în posesia mingii sau recuperarea rapidă a mingii de către portar;
startul rapid;
alergarea de viteză;
degajarea sau pasarea mingii de către portar;
prinderea mingii venită din urmă;
driblingul;
aruncarea la poartă;
Greșeli care apar în contraatac
neanticiparea momentului de plecare pe contraatac;
viteză de deplasare necorespunzătoare;
deplasarea vârfirilor pe trasee neutile;
nerealizarea desprinderii de apărători;
lansarea greșită a contraatacului;
nesincronizarea vârfului cu pasa;
judcarea limitată a situațiilor tactice existente;
nafinalizarea în procentaj total de 100%;
nesusținerea vârfului de contraatac
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fundamente Științifice Ale Jocurilor Sportive (repaired) [311693] (ID: 311693)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.