Introducere………………………………………………………………………………4 CAPITOLUL I NOȚIUNEA DE SCUFUNDARE ȘI UN SCURT ISTORIC AL SCAFANDRERIEI I.1. Noțiunea de… [311683]
UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE
LUCRARE DE LICENȚĂ
CERCETAREA LOCULUI FAPTEI
ÎN MEDIUL SUBACVATIC
Profesor coordonator:
Lector univ.dr. Gabriela MATEI
Absolvent: [anonimizat]
2016
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………………4
CAPITOLUL I
NOȚIUNEA DE SCUFUNDARE ȘI UN SCURT ISTORIC AL SCAFANDRERIEI
I.1. Noțiunea de scufundare………………………………………………………………..6
I.2. Evoluția activității de scufundare în plan internațional și în România………………6
I.3. Scurt istoric al cercetării locului faptei în mediul subacvatic…………..………..11
CAPITOLUL II
FIZICA ȘI FIZIOLOGIA SCUFUNDĂRII
II. 1. [anonimizat], unități de măsură pentru presiune și scări de exprimare a presiunii.………………………………………………….13
II. 2. Presiunea aerului și legile fizice ale gazelor………………………………………15
2.1. [anonimizat].………………………………………………………15
2.2. Legea lui Charles…………………………………………………………..16
2.3. Legea lui Dalton……………………………………………………………17
2.4. Legea lui Henry……………………………………………………………18
II.3. Principiul lui Arhimede. Flotabilitatea scafandrului………………………………19
II.4. Accidentele de scufundare……………………………………………………….20
CAPITOLUL III
MEDIUL ACVATIC AL LOCULUI FAPTEI
III.1. Activitatea de aplicare a legii și materialul probator în mediul subacvatic……..28
III.2. Echipa de investigare subacvatică………………………………………………33
III.3. Echipamentul scafandrului de investigare……………………………………….36
III.4. Scufundarea în ape contaminate…………………………………………………41
III.5. Fotografia subacvatică…………………………………………………………..44
[anonimizat] A MEDIULUI SUBACVATIC
Introducere…………………………………………………………………… 47
IV.1. Morțile suspecte……………………………………………………… 50
IV.2. 1. Metode de căutare și localizare a epavelor…………………………… 56
2. Particularitățile cercetării autovehiculelor imersate…………………… 59
3. Particularitățile cercetării aparatelor de zbor imersate……………… 65
4. Particularitățile cercetării ambarcațiunilor maritime/fluviale imersate … 71
IV.3.Recuperarea armelor de foc din mediului subacvatic………………………… 78
IV. 3. 1. [anonimizat]. 285 din 28 iunie 2004 78
IV. 3. 2. Căutarea și recuperarea armelor de foc din mediul acvatic………………………. 81
Concluzii…………………………………………………………………………… 86
Anexe………………………………………………………………………………… 88
Bibliografie…………………………………………………………………………… 98
Introducere
În proporție de peste 70%, suprafața Terrei este acoperită de ape. Omul, cu scopul de a-și depăși propriile limite și de a explora natura, s-a preocupat continuu de cunoașterea și înțelegerea abisurilor.
[anonimizat] s-a folosit de întinderea de apă a planetei, [anonimizat]: comerțul, [anonimizat], [anonimizat] (diversiuni și distrugeri) și pentru procurarea hranei ([anonimizat]).
Însă, [anonimizat] (dezastre care au condus la pierderea de vieți omenești) [anonimizat], a [anonimizat] a scăpa de efectele pe care le produce legea, au dus la promovarea științei, implicit a tehnicii și tehnologiei. Acestea au contribuit activ la cunoașterea și investigarea diferitelor fenomene natural, erori ale tehnicii sau comportamente umane repudiate de societate.
Cercetarea mediului subacvatic a reprezentat întotdeauna o provocare, astfel dezvoltându-se o ramură specială a științei în acest sens și adaptându-se tehnologia, pentru ducerea la bun sfârșit a misiunilor încredințate reprezentanților societății, care au aptitudini și sunt abilitați de lege în investigarea diferitelor accidente sau activități criminale.
În pofida faptului că, în cuprinsul codului de procedură penală, nu sunt enumerate cazurile în care se efectuează cercetarea la fața locului, această activitate se impune de fiecare dată, atunci când conform art. 192 din Noul Cod de Procedură Penală, ”este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărulu, precum și ori de câte ori există suspciuni cu privire la decesul unei persoane.”
În toate situațiile care implică activități de investigare tehnico-științifică a locului faptei, echipele de cercetare au în componență specialiști din diverse domenii de interes, dotați cu aparatură și elemente de tehnologie care contribuie la descoperirea, fixarea și prelevarea urmelor create de autorul unei fapte cu caracter infracțional, precum și clarificarea circumstanțelor care au dus la producerea unor evenimente.
Cercetarea locului faptei în mediul subacvatic este o activitate deosebită , care poate fi efectuată doar de personal specializat, fin cunoscător al elementelor ce țin de domeniul criminalisticii, scafandri experimentați și îndelung antrenați pentru desfășurarea unor astfel de operațiuni, apa fiind un element extreme de imprevizibil care nu conferă siguranță.
Lucrarea de față, își propune prezentarea unor elemente de noutate pentru teritoriul țării noastre, prin prisma conceptelor, metodelor, procedeelor și tehnicilor criminalistice, adaptate celor specifice scafandreriei.
CAPITOLUL I
NOȚIUNEA DE SCUFUNDARE ȘI UN SCURT ISTORIC AL SCAFANDRERIEI
I.1. Noțiunea de scufundare
"SCUFUNDÁ – A intra sau a băga cu totul în apă sau în alt lichid; a (se) cufunda. ♦ Spec. A dispărea sau a face o navă să dispară sub nivelul apei (în urma unei avarii). "
"SCUFUNDÁRE – Acțiunea de a se scufunda (1). S. subacvatică se realizează în scopuri practice (recuperări de obiecte, epave etc.), științifice (studii hidrologice, faunistice, speologice, de arheologie submarină, prelevări de probe), sportiv și de agrement, cu ajutorul unor aparate (v.batiscaf), a costumului de scafandru sau la adâncimi mici, cu ustensile speciale (butelii de oxigen purtate în spate, mască pentru respirație, vestă compensatoare, regulator de presiune etc.) – imersiune, submersiune.
I.2. Evoluția activității de scufundare în plan internațional și în România
Scufundarea în apnee (scufundare liberă, fără echipament), este o activitate limitată în timp și spațiu, datorită condiției terestre a omului, impunându-se astfel necesitatea măririi zonei de activitate și a duratei de lucru subacvatic. În aceste condiții, dezideratele sus-amintite, au dat naștere progresului tehnicii, metodelor de scufundare și respirație subacvatică. Incursiunea de cucerire a adâncurilor, s-a realizat treptat, cu multe sacrificii, cu perioade de stagnare, cu salturi, dar niciodată cu abandon.
Iluștri istorici precum Herodot, Homer, Hipocrate sau Tucidide au făcut referire în scrierile lor la scufundători greci și persani, având drept exemplu un moment din conflictul purtat între Persia și Grecia: "un anume Scyllios din Sion, împreună cu fiica sa Cyana, s-au scufundat și au tăiat funiile de ancorare ale navelor regelui Xerxes al Persiei, astfel navele au fost purtate în larg de furtună. Cyana, de la care a luat numele un submersibil francez, este prima femeie amintită în istoria acestei activități considerată prin excelență, pentru bărbați. "
Operele antichității și ale Evului Mediu, descriu diferite metode de respirat sub apă, printre care: clopotul sau butoiul scufundat cu gura în jos, prins cu o greutate (lestat) pe fundul apei și asigurat de un vas, la suprafață. Adâncimile de pătrundere au fost limitate, datorită presiunii hidrostatice la care este supus organismul.
Scrierile istorice, îl amintesc pe Alexandru Macedon, care în anul 330 î.Hr. a pătruns în mediul subacvatic pentru supravegherea lucrărilor de construcție a unui baraj, într-un butoi prevăzut cu hublouri din cristal numit "Colympha",.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Edmund Halley – matematician, astronom și medic englez, a găsit o metodă de reîmprospătare a atmosferei de sub clopotul de scufundare, prin introducerea în apă a unor butoaie etanșe ce rețineau aerul. (A se vedea Anexe – fig. nr. 1). "Pentru a demonstra eficacitatea sistemului, Edmund Halley împreună cu 4 companioni s-au scufundat sub clopot în apele fluviului Tamisa, staționând aproximativ o oră și jumătate, la o adâncime de 18 metri."
În secolul al XIX-lea, a fost dezvoltată o pompă cu acționare manual, capabilă să trimită aer în clopotul de scufundare subacvatică, astfel fiind înlocuită tehnica de scufundare a butoaielor.
În 1918, germanul Augustus Siebe, reduce clopotul la o cască sferică ce protejează capul scafandrului, adaptată pentru respirația subacvatică, printr-un tub de alimentare cu aer situat la suprafața apei. 18 ani mai târziu, același inovator atașează căștii metalice un echipament de protecție suplimentar și anume, costumul etanș, lestat puternic, astfel luând naștere primul scafandru greu. (A se vedea Anexe – fig. nr. 2).
Dispozitivele subacvatice dezvoltate de Augustus Siebe și alții, au oferit posibilitatea de a rămâne și lucra sub apă pentru o perioadă mai îndelungată, dar în același timp a limitat drastic mobilitatea, prin faptul că scafandrul era dependent în totalitate de aerul provenit de la suprafață. Au fost căutate metode pentru soluționarea finitudinii mobilității și asigurării autonomiei respirației subacvatice. Aspectul privind realizarea unui dispozitiv autonom de stocare și aprovizionare cu aer, a înregistrat de multe ori eșecuri, datorită limitelor privind comprimarea și stocarea aerului la o presiune îndeajuns de mare în butelii. O componentă importantă a dispozitivului autonom de respirat în mediul subacvatic ( S.C.U.B.A – Self Contained Underwater Breathing Apparatus), este detentorul (aparat de respirație subacvatică, ce destinde gazul de la presiunea de stocaj, la presiunea mediului exterior), care a fost inventat și brevetat în anul 1866 de către Benoit Rouquayrol. De asemenea, nici acest dispozitiv nu a putut fi folosit în imersie autonomă, datorită limitărilor impuse de construcția buteliilor pentru stocarea aerului. Astfel, Rouquayrol a adaptat dispozitivul la echipamentul folosit de scafandrii alimentați cu aer de la suprafață.
În anul 1933, un ofițer al marinei franceze, comandorul Yves LePrieur construiește un aparat de respirație subacvatică care era atașat unui rezervor (butelie) cu aer comprimat, dar fără să utilizeze un detentor. Astfel scafandrii acționau manual deschiderea și închiderea unei valve aflate pe butelie, în efortul de a controla debitul de aer. (A se vedea Anexe – fig. nr.3)
Anul 1942 reprezintă momentul cel mai important al epocii moderne din domeniul scafandreriei, atunci când, comandantul Jacques Yves Cousteau și inginerul Emile Gagnan, brevetează un aparat de respirație subacvatică, adaptat buteliilor cu aer comprimat. În anul 1945, după o serie de perfecționări, în special pentru domeniul militar, a luat naștere detentorul modern, denumit "Cousteau-Gagnan – CG45 – AQUA LUNG", acesta reprezentând fundamentul tuturor aparatelor de respiratie subacvatică autonomă cu aer comprimat.
Investigatorii subacvatici, au la dispoziție două categorii largi de alimentare, respectiv cu aer sau amestec respirator:
Scufundare cu aer alimentat de la suprafața apei – aerul ajunge la scafandru printr-un furtun lung atașat căștii, costumului, chesonului sau incintei subacvatice.
Două tipuri de scufundare autonomă cu aer comprimat sau alt amestec respirator:
Sisteme de respirat subacvatic cu circuit deschis – aerul este expirat în apă. Se folosește pregnant în domenii civile, dar și în activitatea militară;
Sisteme de respirat subacvatic cu circuit închis(rebreather) – aerul expirat este recirculat după absorbția dioxidului de carbon și adăugarea de oxigen. Este folosit îndeosebi de scafandrii de luptă (militari), pentru a evita deconspirarea poziției prin prezența bulelor de gaz de la suprafața apei.
Odată cu progresul tehnic al aparaturii de scufundare, au avansat și celelalte domenii de activitate, precum fizica, chimia, medicina, medicina sau biologia. O nouă ramură a medicinii – medicina hiperbară- a luat naștere datorită eforturilor depuse de către fiziologul Paul Bert, inițiatorul acestei discipline și de către continuatorul acestuia John Scott Haldane, fiziolog englez. Acesta din urmă, a elaborat teoria saturației și a stabilit primele tabele pentru decompresie în trepte.
În prezent, există două categorii de procedee pentru pătrunderea umană subacvatică, și anume:
Scufundare unitară – scafandrul pătrunde în apă, execută o anumită activitate și apoi revine la suprafață (presiunea atmosferică normală), respectând un anumit grafic pentru decompresie.
Scufundare în saturație – de mică adâncime (până la 20 metri) și mare adâncime (peste 40 metri) – scafandrii sunt presurizați în barocamere până la presiunea corespunzătoare adâncimii de lucru (timp în care țesuturile acestora se saturează cu gazul respirat), apoi sunt transportați la adâncime cu mijloace imersibile, de cel mult două ori pe zi, până la terminarea lucrării, apoi executându-se decompresia, după un procedeu bine stabilit. Aceste scufundări se practică în general, acolo unde scafandrii autonomi poartă un aparat autonom de scufundare, alcătuit dintr-o butelie sau o baterie de butelii și un detentor, adâncimea de scufundare fiind limitată la 60 metri, datorită eventualelor accidente de scufundare și imposibilității asigurării rezervei portabile de aer comprimat, necesară pentru efectuarea unei decompresii de lungă durată.
Activitatea de cercetare subacvatică realizată de către români, își are începuturile la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când Emil Racoviță efectueaza primele scufundări într-un echipament Siebe-Gormann, pentru studiul vieții subacvatice din Marea Mediterană . La data de 31 martie 1891, Emil Racoviță, efectuează prima scufundare la adâncimea de 10 metri, lansându-se de la bordul vasului *Roland*.
Tot la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, sub îndrumarea inginerului Anghel Saligny, au fost realizate două puncte strategice precum podul de la Cernavodă (1895) și portul Constanța (1909). O fotografie realizată în anul 1904, înfățisează o barcă cu scafandri în portul Constanța.
În anul 1911, Marina Militară publică "Manual al scafandrierului" – prima reglemetare a activității de scufundare din țara noastră, care cuprindea un set de reguli destinate uzului de echipament și norme de lucru.
Anul 1956 aduce activității de scufundare o dezvoltare fără precedent, datorită activităților desfășurate de către scafandri și chesonieri, astfel fiind întemeiate cercuri tematice, în cadrul cărora tehnica devenea din ce în ce mai performantă. Începând cu anul 1960, în România s-au importat echipamente de scufundare din fosta U.R.S.S. Inițial, scufundările se rezumau la cercetăti, observații și inspecții de mică amploare.
În anul 1972, la Constanța ia ființă laboratorul de tehnologie marină din cadrul Institutului Român de Cercetări Marine, acesta fiind un moment crucial privind activitatea de pătrundere și lucru subacvatic de pe teritoriul României. Astfel, au fost demarate activități de cercetare științifică de mare amploare, susținute și "finanțate de Consiliul Național de Știință și Tehnologie, în cadrul unor programe legate de valorificarea resurselor platformei continentale a Mării Negre."
Laboratorul de tehnologie marină și-a desfășurat activitatea pe două paliere referitoare la tehnologia scufundării și fiziologia hiperbară. Activitatea de cercetare a avansat rapid din toate punctele de vedere, respectiv studierea și experimentarea unor metode de pătrundere sub apă, până la proiectarea și realizarea de tehnică subacvatică, astfel fiind elaborate studii comparabile cu cele realizate în tările cu tradiție în domeniu.
Ca urmare a eforturilor și dedicării cercetătorilor din domeniul scufundărilor subacvatice, în vara anului 1974, s-a efectuat o scufundare simulată în cheson ("CHESÓN ~oáne – Construcție specială, în formă de cutie, folosită la executarea de fundații sub apă sau la repararea unor nave sub linia de plutire") – la o adâncime de 80 metri, scafandrii de încercare utilizând în premieră națională un amestec respirator format din heliu-oxigen (heliox). Ca o recunoaștere a activităților românești în sfera cercetărilor subacvatice se poate înscrie și vizita celebrului Jacques Yves Cousteau, comandant al navei specializate în intervenții cu scafandri "CALYPSO", la Institutul Român de Cercetări Marine din Constanța, cu ocazia expediției realizate în Marea Neagră și la gurile de vărsare ale Dunării.
Cadrul legal privind activitatea de scufundare profesională în România, este reglementat de către Ministerul Apărării Naționale – Centrul de Scafandri din Constanța printr-un document intitulat "Norme privind Pregătirea, Organizarea și Protecția Muncii în Activitatea de Scufundare."
Prevederile normelor înscrise în lucrarea editată de Statul Major al Marinei Militare, se aplică pentru activitățile desfășurate în medii și incinte hiperbare (presiunea superioară presiunii atmosferice) și sunt cuprinse pe parcursul a 9(nouă) capitole plus anexe. Există prevederi referitoare la principiile generale ale activității de scufundare, clasificarea și calificarea scafandrilor, examinarea medicală și testele de aptitudini, organizarea și desfășurarea activităților de scufundare, răspunderi și atribuțiuni ale personalului cu funcții în activitatea de scufundare, norme de securitate și protecție a muncii, documente care se completează în activitatea de scufundare și autorizarea unităților care execută lucrări cu scafandri.
I.3. Scurt istoric al cercetării subacvatice a locului faptei
Primele echipe de investigatori subacvatici au fost compuse din persoane voluntare, care practicau scufundările sub forma unor activități sportive – recreative. Multe unități de pompieri asigurau resursa umană(scafandrii) și logistica(bărci, echipamente de scafandru integrale, frânghii etc.) în activitățile de investigații subacvatice, întreprinse de structurile de poliție și asta datorită ideii preconcepute că obiectele corp-delict scufundate nu mai au valoare criminalistică și nu mai conțin urme.
În anul 1969, pe continentul nord-american, statul Massachusetts, regiunea Essex, orașul Beverly, este constituită prima echipă de cercetare subacvatică formată din polițiști.
În anul 1994, Robert Teather ofițer al Poliției Călare Canadiene (Royal Canadian Mounted Police) a combătut ideile preconcepute referitoare la obiectele corp-delict imersate, într-o lucrare intitulată "Underwater Investigation". În anul următor Robert Teather a mai publicat o lucrare intitulată "Underwater Crime Scene: Underwater Crime Investigative Techniques ".
Treptat, agențiile însărcinate cu aplicarea legii au realizat valoarea obiectelor corp-delict scufundate și recuperate în timpul desfășurăii operațiunilor de cercetare subacvatică a locului faptei. Astfel, pe teritoriul continentului nord-american și al Canadei au luat ființă mai multe centre de instruire a scafandrilor, ce urmează să efectueze cercetarea locului faptei în mediul subacvatic. Cei implicați în aceste operațiuni își spun "public safety divers"(scafandrii siguranței publice) – termeni utilizați prima dată în anul 1970, făcându-se referire la salvatorii acvatici și recuperatorii de corpuri – delicte imersate, din cadrul unităților de poliție sau pompieri.
În anul 1977, pe teritoriul statului California – SUA, a luat ființă Academia Americană de Științe Subacvatice – "American Academy of Underwater Science".
Pe teritoriul României, activitatea de cercetare a locului faptei în mediul subacvatic și de recuperare a obiectelor corp-delict sau a cadavrelor este efectuată de unitățile de pompieri aflate sub coordonarea Inspectoratului General pentru Situații de Urgență din Ministerul Afacerilor Interne.
Însă, la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române – subordonat ministerului sus-menționat, există o unitate specială, înființată în anul 1995, denumită "Serviciul pentru Intervenții și Acțiuni Speciale" (S.I.A.S.), care pe lângă premisele de intervenție în cazuri de luări de ostatici, persoane răpite, sechestrate sau lipsite de libertate in mod ilegal, de prindere si imobilizare a persoanelor care se opun măsurilor legale, prin violență sau de folosire a unor arme de foc, substanțe explozive, toxice sau periculoase, ori a altor mijloace distructive, desfășoară activități de cercetare subacvatică în diverse cauze penale complexe, aflate în lucrul unităților de investigații criminale.
CAPITOLUL II
FIZICA ȘI FIZIOLOGIA SCUFUNDĂRII
II. 1. Noțiunile de presiune atmosferică, presiune hidrostatică, unități de măsură pentru presiune și scări de exprimare a presiunii.
"PRESIÚNE, presiuni, s. f. 1. Forță care apasă (uniform și perpendicular) pe unitatea de suprafață a unui corp; mărime fizică egală cu raportul dintre valoarea acestei forțe și aria suprafeței corpului respectiv;"
Unități de măsură pentru presiune
"Presiunea(p) este o mărime scalară care se măsoară în newton pe metru pătrat(N/m2), iar în sistemul internațional(SI), se măsoară în Pascal (Pa).
˂p˃SI = 1 N/m2 = 1 Pa
Instrumentul de măsurare al presiunii este manometrul.
În practica scufundării, unitățile de măsură folosite pentru exprimarea presiunii sunt barul (bar) și atmosfera (at).
1 bar = 105 N/m2 = 105 Pa
1 at = 9,81 · 104 N/m2 ̴ 105 N/m2 = 1 bar
1 bar = 1 at
Această aproximație admisă în scufundare, se justifică prin nivelul de precizie al manometrelor și profundimetrelor utilizate în acest domeniu".
Presiunea atmosferică
Atmosfera(stratul de aer care înconjoară planeta Terra) este împărțită în 2(două) straturi, respectiv troposfera care urcă de la suprafața solului până la altitudinea de aproximativ 12 km, urmând stratosfera (de la 12 km până la aprox. 45 km). Orice obiect supus contactului cu aerului din atmosferă se află sub presiunea exercitată de masa atmosferei de deasupra sa. Masa aerului este denumită presiune atmosferică. În interiorul stratului atmosferic, presiunea scade odată cu creșterea altitudinii.
Presiunea atmosferică la nivelul mării este de aproximativ 1 atm/1 bar.
Instrumentul (manometrul) de măsurare al presiunii atmosferice este barometrul.
Presiunea hidrostatică
"Presiunea hidrostatică este presiunea statică exercitată la un anumit nivel în interiorul unui lichid, determinată de greutatea coloanei de lichid, aflată deasupra acestui nivel.
Presiunea hidrostatică la o anumită adâncime se exercită în mod egal în toate direcțiile și este cu atât mai mare cu cât, densitatea lichidului este mai mare și se exprimă conform formulei:
p = ρgh
ρ (rho) este densitatea fluidului (ex. densitatea apei este practic 1000 kg/m3);
g este accelerația gravitațională (convențional 9,80665 m/s2 la suprafața mării);
h este înălțimea coloanei de fluid, (în metri) ".
La fiecare 10 metri adâncime, presiunea hidrostatică crește cu 1 bar.
Scări de exprimare a presiunii
Există două scări de exprimare a presiunii și anume: scara relativă(manometrică) și scara absolută(barometrică).
Scara relativă (manometrică) – valoarea "0" corespunde presiunii atmosferice. În această scară, presiunile mai mari ca presiunea atmosferică au valori pozitive(suprapresiuni), iar cele mai mici au valori negative(depresiuni sau vacuumuri).
Presiunea aerului din butelia folosită de scafandru sau a adâncimilor de scufundare, va fi indicată în scară relativă.
Scara absolută (barometrică) – valoarea "0" corespunde vidului absolut. În această scară, toate presiunile au valori pozitive. Presiunea atmosferică în scară absolută este egală cu valoarea "1".(1 bar)
"Presiunea dintr-un punct din fluid exprimată în scară absolută este egală cu adunarea dintre valoarea presiunii în scară relativă și valoarea presiunii atmosferice exprimate în scară absolută".
Exemple:
La nivelul mării, scafandrul este supus presiunii atmosferice, de 1 bar. La adâncimea de 10 metri, presiunea exercitată asupra corpului scafandrului este de 2 bari (1 bar presiunea atmosferică + 1 bar presiunea exercitată de masa coloanei de apă).
La adâncimea de 50 metri, presiunea exercitată pe corpul scafandrului este de 6 bari . (1 bar presiunea atmosferică + 5 bari presiunea exercitată de masa coloanei de apă).
II. 2. Legile fizice ale gazelor
Aerul reprezintă un amestec de gaze, format în mod special din oxigen (O2) în proporție de aproximativ 21%, azot(N2) în proporție de aproximativ 78% și alte gaze precum dioxid de carbon(CO2), argon(Ar), hidrogen(H2), kripton(Kr), neon(Ne) și xenon(Xe), toate acestea cumulând aproximativ 1% din compoziția gazoasă a atmosferei.
Aerul, în mediul subacvatic, la fel ca în atmosferă, se supune acelorași legi. Pentru activitățile de scufundare și operațiunile subacvatice cele mai importante legi ale gazelor, au fost enunțate de englezii Robert Boyle(1627-1691), John Dalton(1766-1844), William Henry(1774-1790) și francezul Jacques Charles(1746-1823).
2.1. Legea Boyle-Marriot
"La temperatură constantă, volumul unui gaz variază invers proporțional cu creșterea presiunii, iar densitatea gazului variază direct proporțional cu creșterea presiuni."
Dacă temperatura este constantă și presiunea aerului crește, volumul gazului va scădea. Raportul este valabil și viceversa: temperatura rămâne constantă, presiunea aerului scade, iar volumul gazului se mărește.
Se presupune că există un recipient cu un volum de aer de 100 litri, deschis la unul dintre capete, aflat inițial la suprafața unui fluid, unde presiunea atmosferică este de 1 bar. Se va avea în vedere că temperatura aerului din recipient este constantă. Se va întoarce recipientul cu partea deschisă către suprafața apei și se va scufunda vertical și progresiv pentru a nu pierde aerul din interior. Se poate observa cum volumul aerului aflat în recipient scade odată cu mărirea adâncimii de scufundare a recipientului și creșterea presiunii apei.
Astfel, la suprafața apei presiunea aerului este de 1 bar și volumul de aer este de 100 litri; la adâncimea de 10 metri, presiunea aerului este de 2 bari, iar volumul de aer scade la jumătate, respectiv 50 litri; la adâncimea de 70 metri, presiunea aerului este 8 bari, iar volumul de aer ajunge la 12,5 litri. În activitatea de scufundare, se ține cont întotdeauna de construcția și modul de funcționare al aparatului de respirat, deoarece scafandrul va respira aerul la presiunea corespunzătoare adâncimii de imersie. În operațiunile de imersie, această lege fizico-chimică se aplică pentru evitarea anumitor accidentelor fizico-mecanice de scufundare, precum suprapresiunea pulmonară, barotraumatismele sau colicile scafandrului.
2.2. Legea lui Dalton
"La temperatură constantă, presiunea unui amestec de gaze este egală cu suma presiunilor pe care le-ar avea fiecare dintre gazele componente, dacă ar ocupa singure volumul total, (presiunea amestecului de gaze este egală cu suma presiunilor parțiale ale gazelor pure care îl compun) ".
Ex: paer = p O2 + p N2 +palte gaze
p – presiunea
p O2 – presiunea parțială oxigen;
p N2 – presiunea parțială azot;
palte gaze – presiunea parțială a celorlalte gaze din compoziția aerului.
Presiunea parțială este cea exercitată de un gaz individual, chiar dacă acesta este parte componentă a unui amestec(aer), este dizolvat într-un fluid(sângele) sau alt tip de țesut corporal.
Aerul este un amestec natural de gaze compus din oxigen(21%), azot(79%) și alte gaze mai putin importante, datorită procentajului insignificant – 0.9% – din compoziția atmosferei.
În cadrul activităților de scufundare, aerul respirat în imersie se consideră un amestec respirator compus din N2 și O2, comprimat în butelie cu ajutorul unui compresor.
Presiunea parțială a unui gaz(pgaz) este determinată de fracțiunea de compoziție a gazului(Fgaz) în cadrul unui amestec, înmulțită cu presiunea totală a tuturor gazelor din compoziție.
pgaz = Fgaz x ptotală
La nivelul mării, presiunea aerului respirat de scafandru este 1 bar. Presiunile parțiale ale gazelor principale componente ale aerului, vor fi :
pO2 = 0,21 x 1 bar = 0,21 bar
pN2 = 0,79 x 1 bar = 0,79 bar .
Exemplu:
La adâncimea de 70 metri sub nivelul mării, presiunea aerului respirat de scafandru este de 8 bari (1 bar – presiunea atmosferică + 7 bari – presiunea hidrostatică). Presiunile parțiale ale gazelor principale componente ale aerului, vor fi:
pO2 = 0,21 x 8 bar = 1,68 bari
pN2 = 0,79 x 8 bar = 6,32 bari
Valorile presiunii parțiale ale celor două gaze, adunate, vor avea ca rezultat presiunea totală a aerului respirat de scafandru, la adâncimea de 70 metri.
Din acest exemplu se poate concluziona că, odată cu mărirea adâncimii de imersie, crește și presiunea amestecului respirator utilizat de scafandru – presiunea exercitată de fiecare individualitate gazoasă crește proporțional odată cu presiunea apei exercitată de adâncimea de scufundare.
"Creșterea presiunii gazelor dintr-un amestec respirator este responsabilă pentru unele dintre accidentele de scufundare, precum: narcoza azotului(beția adâncurilor), accidentele decompresiei sau toxicitatea oxigenului. "
Studiile efectuate în medicina scufundării și aplicabilitatea legii lui Dalton, au limitat scufundarea cu aer la adâncimea de 60 metri, evitându-se astfel apariția narcozei azotului și a crizei hiperoxice.
2.3. Legea lui Henry
"La temperatură constantă, masa de gaz dizolvată într-un lichid, la saturație, variază direct proporțional cu presiunea parțială a gazului aflat în contact cu lichidul. Gazele se dizolvă în lichidele cu care vin în contact. Dacă temperatura crește, cantitatea de gaz dizolvată, la saturație, scade și invers."
Saturația unui lichid cu un gaz dizolvat corespunde cantității maxime de gaz pe care lichidul îl poate absorbi la temperatură și presiune constantă. Desaturația este procesul invers saturației. Suprasaturația apare atunci când scade presiunea exterioară, tensiunea gazului dizolvat devine superioară presiunii gazului aflat în contact cu lichidul. Atunci când echilibrul dintre presiunea gazului dizolvat în lichid și presiunea ambiantă este rupt, apare fenomenul de eliminare a gazului. Suprasaturarea este semnalizată de apariția bulelor.
Fenomenele de absorbție și eliminare a gazelor în/din lichide explică procesele la care este supus corpul scafandrului, ca urmare a saturării, desaturării și suprasaturării țesuturilor acestuia cu azotul conținut de aerul aflat în butelie, în timpul compresiei și a decompresiei.
Înțelegerea fenomenelor cauzate de dizolvarea gazelor în lichide, duce la evitarea unor accidente de scufundare – decompresie – datorate degajării azotului din țesuturi cu apariția de bule, apărute pe parcursul urcării scafandrului către suprafața apei.
Decompresia(urcarea scafandrului la suprafață) se va efectua conform unor grafice prestabilite.
2.4. Legea lui Charles
"La volum constant, presiunea unui gaz este direct proporțională cu temperatura sa absolută. "
Cu cât temperatura unui volum constant de gaz este mai mare, cu atât este mai mare și presiunea acestuia. Acest raport este valabil și vice versa: cu cât temperatura unui volum constant de gaz este mai mică, cu atât presiunea acestuia va fi mai scăzută.
Această lege este avută în vedere în momentul utilizării compresorului de aer la umplerea buteliilor cu aer, atunci când diferența de temperatură dintre aer și apă este mare. Legea lui Charles explică următorul fenomen: o butelie din oțel(ce urmează a fi utilizată pentru stocarea aerului respirat de un scafandru într-o operațiune subacvatică) cu un volum interior de 12 litri și cu o capacitate de umplere cu aer comprimat de 2400 litri, este încărcată până la presiunea de 200 bar, cu aer la temperatura de aproximativ 30oC.
După introducerea acesteia în mediul subacvatic, acolo unde temperatura este de aproximativ 22oC, manometrul va indica presiunea aerului din butelie ca fiind mai mică de 200 bari.
Deasemenea, prin această lege este explicat și fenomenul exploziilor buteliilor care conțin gaze, aflate într-un spațiu incendiat. Sub influența căldurii degajate, presiunea gazului din butelie crește depășind limita de rezistență a recipientului, astfel având loc explozia.
II.3. Principiul lui Arhimede. Flotabilitatea scafandrului
"Un corp scufundat într-un lichid sau un gaz este împins de jos în sus, cu o forță egală numeric cu greutatea volumului de lichid sau gaz dezlocuit de către corp.
Forța verticală care împinge de jos corpul imersat, se numește forța arhimedică "
"Asupra unui corp scufundat într-un fluid, acționează două forțe, și anume:
O forță verticală care acționează de sus în jos – greutatea corpului (G);
O forță verticală care împinge de jos în sus – forța arhimedică (A).
Diferența dintre cele două forțe se numește flotabilitate."
În funcție de raportul dintre forța arhimedică și greutatea corpului scufundat în lichid, se poate stabili felul flotabilității, și anume :
Flotabilitate negativă – forța arhimedică este mai mică decât greutatea , astfel corpul se scufundă în lichid;
Flotabilitate pozitivă – forța arhimedică este mai mare decât greutatea, astfel corpul tinde să se ridice către suprafața lichidului;
Flotabilitatea nulă – forța arhimedică este egală cu greutatea, astfel corpul rămâne într-o poziție neutră (nu urcă și nu coboară).
În cazul vapoarelor, principiul lui Arhimede, se aplică astfel: porțiunea scufundată dezlocuiește o cantitate de lichid a cărei greutate este egală cu cea a vasului. În acest fel, greutatea și forța arhimedică ce acționează asupra părții imersate, se echilibrează, iar vasul plutește.
Flotabilitatea scafandrului
Organismul uman, în cele mai multe cazuri, prezintă flotabilitatea aproape nulă, aceasta putând varia în funcție de compoziția corpului și mărimea plămânilor.
Exemple:
grăsimea corporală este mai puțin densă decât sistemul osos sau muscular, astfel persoanele care prezintă un indice de grăsime corporală ridicat, vor pluti mai ușor, având flotabilitate pozitivă.
prin controlul cantității de aer inspirate în plămâni, corpul uman poate pluti, se poate scufunda sau poate staționa la o anumită adâncime, chiar și în condițiile echipării complete(în cazul scafandrilor).
”Se poate spune despre un scafandru cu flotabilitate nulă, că încearcă aceeași senzație a unui astronaut aflat în imponderabilitate.”
Asupra scafandrului imersat acționează forța de greutate, exercitată de masa scafandrului echipat și forța arhimedică, exercitată de volumul de apă dislocuit.
Pe parcursul inspirației, flotabilitatea scafandrului prezintă o ușoară creștere, iar pe parcursul expirației, flotabilitatea suferă o ușoară diminuare.
Pe toată durata imersiei, scafandrul își poate regla flotabilitatea prin manevrarea vestei de salvare-compensare(parte componentă e echipamentului de scufundare), cu scopul de a modifica forța arhimedică.
În cazul întâmpinării unor dificultăți pe parcursul imersiei, scafandrul va încerca inițial să le rezolve. În cazul în care problemele întâmpinate sunt de natură tehnică și nu pot fi remediate pe parcursul unei durate foarte scurte de timp, scafandrul va executa manevre de creștere a flotabilității pentru înlesnirea ieșirii la suprafața apei.
Aceste manevre constau în micșorarea greutății scafandrului prin renunțarea(largarea – terminologie de specialitate) la elemente de echipament, fie prin umflarea vestei de salvare-compensare, care poate asigura plutirea și menținerea fără efort la suprafața apei.
II.4. Accidentele de scufundare
Accidente fizico-mecanice – se produc datorită efectelor mecanice și variațiilor de presiune ale gazelor aflate în cavitățile corpului omenesc(plămâni, sinusuri, urechea medie, intestine).
Suprapresiunea pulmonară – acest accident de scufundare apare datorită faptului că pe toată durata urcării către suprafața apei, scafandrul nu inspiră și expiră aerul normal, blochează căile respiratorii prin apnee, iar aerul aflat în plămâni se extinde peste limita volumului acestora, odată cu scăderea presiunii. Accidentul de scufundare apare într-o formă agravată, în momentul în care blocarea respirației se face mai aproape de suprafața apei, acolo micșorările adâncimii producând variații mari de volum.
Urmările suprapresiunii pulmonare sunt: embolia gazoasă, pneumotoraxul și emfizemul.
Embolia gazoasă – este cea mai gravă dintre urmări. Datorită suprapresiunii, alveolele pulmonare se rup, aerul conținut de acestea fiind trimis în vasele de sânge înconjurătoare. Astfel, aerul ajunge în sânge fiind transportat în tot organismul. Pericolul este reprezentat de formarea unui dop(embolus), care să blocheze irigarea cu sânge a creierului, provocând leziuni ireversibile acestuia sau chiar decesul. În astfel de cazuri, scafandrul prezintă simptome precum tulburări de vedere și comunicare verbală, vertij, pierderea cunoștinței, dureri în piept, convulsii, apariția sângelui în cavitatea bucală sau imposibilitatea de coordonare a mișcărilor. Tratamentul de urgență al emboliei gazoase constă în recomprimarea scafandrului într-o barocameră, care va fi presurizată pentru a reduce dimensiunea bulelor de aer și restabilirea circulației, urmând a se reduce presiunea pentru scoaterea din circuitul sangvin a bulelor prin intermediul respirației.
Pneumotoraxul – odată cu ruperea alveolelor pulmonare, aerul se acumulează în spațiul dintre peretele cavității toracice și plămân(spațiul pleural), provocând o micșoare de volum a plămânului afectat. Odată cu creșterea cantității de aer din cavitatea pleurală, crește și presiunea asupra plămânilor, împiedicându-i să furnizeze sângelui, oxigen în cantități suficiente. Simptomele pneumotoraxului pot fi durerile în zona pieptului, dispneea, tusea violentă sau anxietatea.
Emfizemul – poate fi de două tipuri
mediastinal – aerul provenit din ruptura plămânului se stabilește în cutia toracică, extinderea gazului exercitând presiune pe inimă și pe marile vase care intră și ies din aceasta. Simptomele prezentate în acest caz sunt durerile din regiunea toracică, tulburările respiratorii și uneori pierderea trecătoare a conștiinței.
subcutanat – aerul provenit din ruptura plămânului se stabilește sub piele, în special în zona gâtului. . Simptomele prezentate în acest caz sunt modificarea vocii și tulburările respiratorii.
Tratamentul suprapresiunii pulmonare și a eventualelor consecințe se efectuează exclusiv în mediul hiperbar, prin recomprimarea de urgență într-o cameră barometrică, conform unui grafic prestabilit.
Barotraumatismele – ”apar ca urmare a dezechilibrului de presiune dintre presiunea gazului existent în cavitățile pneumatice ale aparatului respirator (urechea medie și sinusurile) și presiunea exterioară (presiunea mediului acvatic la adâncimea de imersie).”
Barotraumatismele urechii medii – apar la imersia scafandrului și reprezintă urmarea unui dezechilibru dintre presiunea exercitată de o parte și cealaltă a timpanului, respectiv presiunea mediului subacvatic și cea a urechii medii(trompa lui Eustache). Simptomele constau în slăbirea auzului, senzația de țiuit și dureri în urechi, scurgeri de lichid pe nas și gură, spargerea timpanului. Pentru evitarea acestui tip de accident, scafandrul efectuează o manevră de egalizare a presiunii exercitate pe ambele părți ale timpanului, precum deglutiția, valsalva(se blochează nările prin strângerea între degete și se suflă aer către nas, pentru forțarea pătrunderii acestuia în interiorul urechii medii interne). Tratamentul acestui tip de barotraumatism, constă în medicamentație administrată de un medic O.R.L-ist sau tratament chirurgical, în cazuri mai grave.
Barotraumatismele sinusurilor – sinusurile sunt cavități aflate în interiorul capului(înconjurate de oasele feței și ale cutiei craniene), acoperite cu mucoasă. Uneori, din diverse motive(răceală, sinuzită, rinită) mucoasa se inflamează, obturează și izolează sinusul de fosele nazale. În acest fel este împiedicată egalizarea presiunii din sinusuri cu presiunea din mediul subacvatic. În 99% din cazuri, echilibrarea presiunii din cavitățile sinusale se face fără efort, în mod natural. Pentru evitarea acestui tip de barotraumatism, trebuie evitată efectuarea scufundării în momentele în care scafandrul este răcit sau suferă inflamații ale mucoasei sinusale. Simptomele constau în dureri în zona sinusurilor sau evacuarea de sânge pe nas. Tratamentul este administrat de un medic O.R.L-ist sau de medicină hiperbară și poate fi medicamentos sau chirurgical.
Barotraumatismele dinților – apar în cazul montării imperfecte a uneia sau mai multor plombe, respectiv existența aerului în interiorul cavității acoperite. În timpul imersiei scafandrului, aerul din interiorul dintelui tratat se comprimă, iar la revenirea către luciul apei, se dilată provocând durere, ruperea plombei sau fracturarea dintelui. Nu există vreo metodă de egalizare a presiunii din interiorul unui dinte, iar la apariția durerii dentare în timpul scufundării, se va înceta orice activitate subacvatică și se va consulta medical stomatolog.
Colicile scafandrilor – sunt cauzate de extinderea gazelor conținute de tubul digestiv în timpul scăderea presiunii ambiante datorate ridicării către suprafața apei. Astfel, înainte de efectuarea unei scufundări, scafandrul nu va trebui să consume alimente cu potențial de producere a gazelor în timpul digestiei. Tratamentul constă în administrarea de medicamente antispasmotice(după ieșirea la suprafață) sau masaje abdominale, flaturări voluntare sau eructații.
Accidente bio-fizice sau accidentele decomprimării – Azotul este un gaz inert care nu este metabolizat de organismul uman. Gazul este inhalat în momentul inspirării aerului, doar o mică parte din acesta fiind dizolvat în țesuturi, restul fiind expirat.
În timpul scufundărilor, scafandrul inhalează mai mult azot datorită creșterii presiunii exercitate de mediul ambiental. În timpul urcării către suprafață, presiunea la care este supus scafandrul scade, azotul absorbit începe să părăsească țesuturile, trece în fluxul sangvin care îl transportă către plămâni, fiind apoi expirat. Accidentele de decompresie își fac apariția în momentul în care scafandrul urcă foarte repede către luciul apei, iar surplusul de azot nu mai este eliminat din țesuturi. Pentru evitarea acestor accidente, au fost create grafice (în care sunt specificați parametri precum – adâncimea, durata scufundării, palierele de timp pentru staționarea la diverse adâncimi etc.) privind ritmul de urcare al scafandrului către suprafața apei, ritm ce permite eliminarea azotului din toate țesuturile, fără a fi posibilă apariția bulelor. Simptomele accidentelor de decompresie apar de obicei imediat după ieșirea la suprafață și se manifestă cu dureri în diverse zone ale corpului. Aceste accidente se tratează imediat, prin administrarea de oxigen, într-o incintă hiperbară, pe parcursul represurizării și depresurizării graduale, pentru eliminarea azotului din țesuturi, conform tabelelor pentru decompresie.
Accidentele decompresiei sunt împărțite în 4 categorii, și anume:
accidente osteo-artro-musculare (benduri)
accidentele neurologice
accidente cu manifestări ORL (vestibulare)
accidentele cutanate(la nivelul pielii)
accidente pulmonare(tulburările respiratorii)
Accidente osteo-artro-musculare (benduri) – dureri ce devin insuportabile, apărute la nivelul uneia sau a mai multor articulații (genunchi, umăr, cot), datorită unei decompresii rapide și măririi bulelor de azot din țesuturile aflate la nivelul articulațiilor sus-menționate. ”Articulațiile care prezintă risc ridicat de bend sunt: umerii, coatele, încheieturile mâinilor, genunchii, șoldurile și încheieturile labelor. Continuarea scufundărilor după un bend netratat sau tratat necorespunzător poate recidiva accidental, putând antrena infirmități de lungă durată”.
Accidentele neurologice – reprezintă unele dintre cele mai grave accidente de decompresie și au loc datorită faptului că, scafandrul nu a respectat ritmul de urcare către luciul apei, prestabilit de graficul pentru decompresie.
Aceste accidente apar la o perioadă de timp scurtă după revenirea scafandrului din mediul hiperbar la presiunea atmosferică inițială. Simptomele acestui tip de accident constau în :”indispoziție generală cu tulburări de personalitate, comportament ciudat, amnezie, alterarea funcțiilor locomotorii, convulsii sau imposibilitatea evacuării urinei”.
Accidente cu manifestări O.R.L. (vestibulare) – aceste accidente ale decompresiei, afectează sistemul vestibular din cadrul urechii interne. ”Scafandrul prezintă vertij, stări de vomă și în cazuri extreme pierderea auzului. Acest accident mai poartă și denumirea de „rău de adâncime”. Modul diferit de tratare medicală, diferențiază accidentele vestibulare de barotraumatismele urechii medii”. Recompresia nu este un tratament eficace, în acest caz administrându-se vasodilatatoare.
Accidentele cutanate (la nivelul pielii) – se manifestă prin mâncărimi cu diferite intensități și ”erupții ale pielii, uneori eczeme, roșeață care se transformă în pete de culoare albastru-închis, localizate cel mai adesea la nivelul trenului superior”. Acestea se datorează suprasaturației țesuturilor cu azot și eliminării bulelor de gaz prin piele.
Accidentele pulmonare(tulburări respiratorii) – se manifestă sub formă de dificultate respiratorie(dispnee), tuse seacă și învinețire(cianoză) a extremităților corporale, datorându-se decompresiei necorespunzătoare, fapt care conduce la degajarea de bule de azot în vasele de sânge ale țesutului pulmonar.
”Scafandrul care suferă un astfel de accident, prezintă simptomele unui infarct miocardic sau a unui edem pulmonar, intră în stare de șoc și necesită îngrijiri medicale de urgență”.
Accidente biochimice – se produc datorită efectelor biochimice, pe care le au gazele asupra organismului scafandrului, supus mediului hiperbar. Aceste accidente sunt:
Narcoza azotului(”beția adâncurilor”);
Hiperoxia(intoxicația cu oxigen);
Hipercapnia (intoxicația cu dioxid de carbon);
Hipoxia(scăderea concentrației de oxigen din amestecul respirator).
Narcoza azotului – sau ”beția adâncurilor”(poartă această denumire datorită efectelor asemănătoare cu cele ale intoxicației cu alcool) poate apărea, la scafandrul care respiră aer, începând cu adâncimea de 30 m. Legea lui Dalton, prezentată anterior explică apariția acestui fenomen. Presiunea amestecului respirator este compusă din suma presiunilor parțiale a fiecărui gaz din compoziție. Cum presiunea crește odată cu adâncimea, la fel se întâmplă și cu presiunea parțială a azotului(aerul având în compoziție aprox. 79% azot), ceea ce duce la suprasaturația țesuturilor și a sângelui. Având în vedere concentrația crescută, azotul devine toxic, organismul scafandrului prezentând simptome ca: dificultăți în luarea deciziilor și scăderea capacității intelectuale(aceste simptome apar în jurul adâncimii de 30 m), vertij(apare în jurul adâncimii de 50 m), euforie, falsa impresie de creștere a forței corporale sau pierderea cunoștinței(aceste simptome apar în jurul adâncimii de 60 m, aceasta fiind și limita de scufundare cu aer). Predispoziția la acest accident de scufundare, variază în funcție de individ, pregătire fizică, starea fizică și psihică la momentul scufundării sau experiență.
Prevenirea acestui accident se face prin limitarea adâncimii de scufundare în funcție de experiența scafandrului. În cazul apariției acestor fenomene se recomandă o ușoară urcare către o adâncime mai mică pentru scăderea presiunii, ceea ce va conduce la eliminarea simptomelor sus-menționate.
Hiperoxia (intoxicația cu oxigen) – la fel ca și azotul, oxigenul prezintă un efect toxic asupra organismului, când este respirat la adâncimi de aproximativ 60 m. Odată cu creșterea presiunii, crește și presiunea parțială a gazelor din amestecul respirator. Această problemă apare când se efectuează scufundări cu amestec respirator îmbogățit cu oxigen și cu o compoziție mai mică de azot, în vederea unor scufundări prelungite și scurtarea timpului folosit pentru decompresie. Astfel, scade probabilitatea apariției efectelor nefaste produse de azot și crește probabilitea apariției efectelor nocive ale oxigenului. ”Toxicitatea oxigenului se manifestă la nivelul sistemului nervos central cu simptome asemănătoare crizei epileptice (convulsii violente și pierderea cunoștinței). Predispoziție către acest tip de accident, prezintă scafandrii militari care respiră oxigen pur și scafandrii profesioniști care respiră amestecuri supraoxigenate”.
Pentru evitarea acestor accidente, se limitează scufundarea cu aer până la adâncimea de 58 m.
Hipercapnia – reprezintă excesul de dioxid de carbon din sânge. Nivelul dioxidului de carbon crește când scafandrul desfășoară activitate intensă sub apă, ritmul cardiac este crescut, intră în dispnee(gâfâială) și obosește, toate acestea având ca efect apariția crampelor musculare, a durerilor de cap, ducând până la pierderea cunoștinței. Unul dintre cele mai nefaste efecte ale hipercapniei și cel mai mare inamic al scafandrului constă în apariția panicii, care poate avea efecte foarte grave asupra sistemului nervos și a psihicului.
Hipoxia – reprezintă scăderea nivelului de oxigen din amestecul respirator și poate apărea datorită unor erori umane, precum defecțiuni neremediate ale echipamentului de scufundare sau ajustări superficiale ale reglajelor. ”Simptomele acestui incident sunt reprezentate de apariția respirației îngreunate, a durerilor de cap, a senzației de greață și chiar de pierdere a cunoștinței. În cazul apariției simptomelor specifice hipercapniei și a hiperoxiei, se recomandă încetarea oricărei activități, relaxarea și ventilarea plămânilor printr-o serie de inspirații profunde și expirații forțate. Această manevră poartă numele de hiperventilație controlată”.
Alte accidente de scufundare
Hipotermia – în momentul imersării, organismul scafandrului începe să cedeze căldură în favoarea mediului acvatic. În funcție de temperatura apei, intensitatea desfășurării activităților, calitățile costumului izoterm utilizat de scafandru și gradul de adaptare al acestuia, organismul poate să compenseze pierderile de căldură sau nu. În momentul în care, temperatura apei este foarte scăzută, organismul scafandrului resimte un discomfort termic puternic(temperatura corpului uman se situează în jurul a 36,70C). Dacă temperatura superficială a corpului scade sub 350C, organismul nu reușește să se adapteze și să compenseze pierderile de căldură, apărând simptome precum tremuratul puternic și respirația sacadată. Dacă temperatura superficială a corpului scade sub 320C, apar simptome precum rigiditate musculară, tremurul scade în intensitate, se poate pierde simțul tactil ajungându-se până la pierderea cunoștinței, scafandrul necesitând îngrijiri de urgență. Pentru prevenirea acestui tip de accident, înainte de scufundare se va avea în vedere alegerea unui a costumul izoterm, adecvat în funcție de temperatura apei. În condițiile apariției simptomelor sus-menționate, se va întrerupe scufundarea și se va părăsi mediul acvatic.
Înecul – se produce ca urmare a pătrunderii apei sau a unor obiecte în interiorul căilor respiratorii, blocând toate funcțiile acestora și privând organismul uman de aer.
Cauzele acestui accident sunt multiple:
”trecerea bruscă de la temperatura ambiantă la temperatura scăzută a apei, care poate crea o stare de șoc numită „hidrocuție”;
căderea pe plex sau pe regiunea genitală după o săritură în apă de la înălțime;
inhibiția datorată panicii;
dispneea;
apneea prelungită;
narcoza cu azot;
diverse afecțiuni clinice ascunse de către scafandru, medicilor care confirmă aptitudinea pentru scufundare: traumatism cranian suferit în trecut, epilepsie.”
În acest caz, se impune acordarea primului-ajutor, care constă în anunțarea unei echipe medicale de urgență, eliberarea căilor respiratorii, efectuarea respirației artificiale, efectuarea masajului cardiac extern și oprirea unor eventuale hemoragii.
lovituri, zgârieturi sau tăieturi datorate marginilor ascuțite ale epavelor;
interacțiunea cu fauna marină.
CAPITOLUL III
MEDIUL SUBACVATIC AL LOCULUI FAPTEI
III. 1. Aplicarea legii și materialul probator aflat în mediul subacvatic
De-a lungul timpului, unitățile responsabile cu efectuarea cercetării la fața locului în cazul accidentelor sau diverselor activități infracționale săvârșite cu violență, s-au confruntat adesea cu mediul acvatic.
Persoanele care desfășoară activități infracționale utilizează adesea mediul acvatic pentru ascunderea corpurilor-delict utilizate la comiterea faptelor.
Primii pași în investigarea subacvatică(la fel ca și în investigarea mediului uscat) constau în localizarea locului faptei(inclusiv zonele adiacente, intrările și ieșirile), protejarea posibilului material probator, colectarea și prelucrarea informațiilor necesare pentru delimitarea, restrângerea zonei de cercetat și minimalizarea timpului petrecut în mediul subacvatic de către scafandri(în cazul cercetării mediului acvatic).
Se va avea în vedere întodeauna, previziunea meteorologică, condițiile climaterice și starea de agitație a apelor, de la momentele efectuării investigațiilor subacvatice, ținându-se cont permanent de principiul conform căruia, viața scafandrului este cea mai importantă și nu trebuie riscată.
În activitatea de cercetare criminalistică a locului faptei în mediul acvatic, există trei zone care trebuie delimitate și păstrate sub permanentă supraveghere pe tot parcursul derulării investigațiilor:
Zona 1 – toată regiunea adiacentă apei în care se presupune că există material cu valoare probatorie, ce ar putea elucida o cauză penală. Pentru a putea ascunde în mediul acvatic un obiect folosit la comiterea unei infracțiuni, o persoană trebuie să se apropie de apă, impregnând astfel mediului respectiv, urme ale trecerii sale pe acolo(urmele de pneu, urme de încălțăminte etc). Cu atât mai mult, este posibil ca infractorul să fi așteptat un moment propice pentru ascunderea unui corp-delict în mediul acvatic, în acest caz putând exista urme ca șervețele igienice sau filtre provenite de la țigarete, în zonele limitrofe ale apei. În aceste cazuri se impune delimitarea, asigurarea pazei și interzicerea accesului persoanelor neautorizate sau mass-mediei, verificarea zonei adiacente apei, urmând stabilirea unui traseu de acces și degajare pentru echipa de cercetare a mediului subacvatic.
Zona 2 – este locul în care se va comasa echipa de cercetare subacvatică împreună cu logistica necesară. De asemenea, în această zonă se va efectua instruirea, si evaluarea medicală pre și post scufundare, personalului care execută investigația subacvatică.
Zona 3 – un loc special amenajat în apropierea apei, ce va deservi curioșii, familia sau apropiații unui cadavru ce urmează a fi recuperat în vederea cercetărilor.
Recuperarea din mediul subacvatic a obiectelor folosite la săvârșirea infracțiunilor sau a altor mijloace materiale de probă, aflate în accepțiunea Codului de Procedură Penală, a devenit parte integrantă a activităților polițienești. La reconstrucția locului faptei, se va avea în vedere înregistrarea obiectivă a mijloacelor materiale de probă și raportarea permanentă a acestora la alte obiecte fără valoare probatorie sau repere fixe, aflate la locul faptei(procedură ce este valabilă atât pentru mediul interior, cât și pentru cel exterior).
Atât pe teritoriul României, cât și pe teritoriul partenerilor noștri strategici – Statele Unite ale Americii, activitățile de cercetare și recuperare a obiectelor imersate se afla doar în competența unităților de pompieri și mai putin în competența unităților de poliție.
Din punct de vedere al activității de investigare a infracțiunilor, această competența nu a fost distribuită adecvat, deoarece intervine necesitatea efectuării profesionale a cercetării subacvatice a locului faptei, de către personal instruit și specializat pentru activitatea de scufundare, descoperire, fixare, prelevare și ambalare a urmelor și mijloacelor materiale de probă. Acest aspect, a fost ignorat cel mai probabil din considerente bugetare, deoarece formarea, echiparea specifică și antrenarea investigatorilor subacvatici este o activitate laborioasă și costisitoare. Omuciderile, suicidele, înecurile, accidentele navale și aeriene, contrabanda, vehiculele și armele imersate intenționat sau accidental etc., fac parte din spectrul larg al activităților de investigare a mediului subacvatic.
O serie de întrebări precum: Ce informații și detalii sunt pierdute în procesul de salvare? Ce s-ar putea deduce din măsurători, schițe si fotografii după efectuarea cercetării la fața locului și în timpul urmăririi penale? Ce parte a desfășurării activității infracționale rămâne ascunsă, datorită eșecului de a corobora probele administrate?, au survenit ca urmare a cercetărilor subacvatice efectuate într-o modalitate precară, lipsită de rigoare științifică și axată strict mai mult pe partea de salvare și recuperare a mijloacelor materiale de probă, decât pe reconstituirea și fructificarea acestora.
Este lesne de înțeles, că un investigator care efectuează cercetarea la fața locului în mediul uscat și descoperă un corp-delict aflat în câmpul infracțional care poate servi drept mijloc material de probă, nu va ridica obiectul pur și simplu, ci va apela la tehnici criminalistice speciale de fixare, prelevare și ambalare a acestuia.
În mediul subacvatic, ideea utilizării tehnicilor criminalistice a fost interpretată ca fiind inutilă, datorită preconcepției că la nivelul obiectelor corp-delict scufundate în apă, nu mai pot fi identificate urme latente.
Odată cu apariția procedurilor pentru organizarea și desfășurarea activităților de cercetare subacvatică a locului faptei, s-a manifestat înțelegerea și interpretarea eronată a unor concepte, precum:
Obiectivul final al activităților scafandrilor implicați în cercetarea subacvatică a locului faptei, ar fi, de facto, doar prelevarea-recuperarea brută a obiectelor scufundate. Astfel, nu se vor aplica procedee criminalistice de fixare, ridicare și ambalare a materialului probator, care vor servi ulterior la reconstituirea circumstanțelor și la tragerea la răspundere a celor care au comis activitatea infracțională, acesta fiind scopul final al întregii investigații criminalistice și judiciare;
Locul de pornire al operațiunile acvatice se află strict la marginea apei. Este evident că orice obiect (corp-delict) aflat în mediul subacvatic nu s-a materializat pur și simplu, ci a ajuns acolo ca urmare a acțiunii unei persoane care a comis o activitate infracțională și vrea să scape de materialul incriminator. Împrejurimile apei, posibilele puncte de acces, staționare și ieșire din mediul acvatic, trebuie incluse în perimetrul locului faptei care urmează să fie cercetat.
Marcarea și localizarea geografică a itemilor probatori. Adesea, această activitate esențială nu este efectuată, datorită faptului că cercetarea subacvatică se execută în condiții de vizibilitate scăzută sau limitată. Astfel, în cazul în care mai este necesară efectuarea de scufundări suplimentare pentru clarificarea anumitor aspecte, se vor înregistra pierderi masive de timp și pierderi financiare pentru reorientarea locului cercetat anterior.
Componența echipei de cercetare subacvatică care acționează pentru descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor și mijloacelor materiale de probă. În cercetarea locului faptei, un rol important aparține primului polițist ajuns la fața locului (care poate furniza informații esențiale și poate imprima o direcție de acțiune anchetei ulterioare,), specialiștilor din diferite domenii, procurorului criminalist și nu doar a membrilor echipei de scafandri care intră și efectuează activități în mediul acvatic;
Valoarea probatorie a urmelor și mijloacelor materiale de probă aflate în mediul subacvatic. Nu de puține ori s-a evidențiat faptul că apa servește drept conservant pentru diferite categorii de urme. "Un exemplu demn de luat în seamă, este un caz de omucidere cercetat în Statele Unite ale Americii, moment în care, investigatorii au găsit fibre textile pe un cadavru aruncat într-un râu." În urma efectuării unor analize de comparare în laborator, între fibrele ridicate de la fața locului și mostre de referință prelevate de la suspect și coroborarea cu alte mijloace de probă, autorul omorului a fost identificat. Se observă că, procesarea criminalistică temeinică a locului descoperirii cadavrului și aplicarea tehnicilor specifice de prelevare, fixare, ridicare și ambalare a urmelor a condus la identificarea persoanei care a desfășurat activități infracționale.
Urme cu valoare de identificare criminalistică descoperite și după imersarea armelor de foc. Aceste mijloace materiale de probă sunt unele dintre elementele procesate defectuos, atunci când sunt descoperite și ridicate din mediul subacvatic. Spre exemplu, urmele papilare rămân adesea imprimate pe suprafețele statuare în apă sau pe cartușele aflate în încărcătorul imersat. Părțile ascuțite ale unei arme purtate la brâu, în buzunar sau sub scaunul autoturismului, ar putea reține urme de fibre textile. "Urme biologice precum sânge, țesut, păr sau os, ar putea fi descoperite pe țeava armei, în cazul în care aceasta a fost utilizată în contact cu suprafața corpului victimei." Țeava armei este inundată prima dată la contactul cu mediul acvatic, astfel materialul probator, va rămâne acolo până va fi supus la o diferență de presiune(ex. Recuperarea armei din mediul respectiv și revenirea la presiunea atmosferică inițială). Categoriile de urme specificate, nu ar putea fi prelevate în vederea examinării în laborator, dacă obiectul purtător ar fi manipulat defectuos după descoperire. Recuperarea armelor a fost realizată de multe ori într-o manieră expeditivă, nefiind folosite metode specifice activității criminalistice de fixare, ridicare și ambalare a urmelor și mijloacelor materiale de probă;
Efectuarea obligatorie a cercetării locului faptei în cazul automobilelor descoperite în mediul subacvatic, care au fost supuse accidentelor rutiere sau folosite în activitatea infracțională. De cele mai multe ori ca urmare a prioritizării recuperării automobilului aflat în imersie și a efectuării superficiale sau neefectuării cercetării criminalistice a mediul, materialele probatorii sunt alterate, pierdute, contaminate sau distruse;
Toate dezastrele aviatice survin accidental. Acest concept nu mai este de actualitate și nu mai poate fi luat în considerare singular, chiar dacă incidentul a avut loc deasupra unei suprafețe acoperite cu apă, iar rămășițele aparatului de zbor se află scufundate. Perimarea acestui concept se datorează evoluției fără precedent a flagelului terorist și a posibilităților de acțiune a acestuia. Astfel, se impune desfășurarea de forțe pregătite și echipate corespunzător, care să efectueze cercetarea criminalistică subacvatică a locului scufundării unui aparat de zbor, pe toate palierele de acțiune.
Presupunând că, obiectivele finale ale activităților de investigare a infracțiunilor sunt descoperirea adevărului, stabilirea circumstanțelor, reconstrucția trecutului și tragerea la răspundere a persoane(i)(lor) responsabile pentru activitatea infracțională, se poate trage concluzia că, operatorii care efectuează cercetarea la fața locului și investigațiile ulterioare, au ca sarcină principală, strângerea dovezilor incriminatoare sau disculpatoare care pot fi folosite pe parcursul desfășurării întregului proces penal. În acest context, este foarte important ca mijloacele materiale de probă să fie obținute conform principiilor de acțiune:
Principiul legalității;
Principiul prezumției de nevinovăție;
Principiul aflării adevărului;
Actul infracțional lasă urme, consumându-se în timp și spațiu;
Principiul identității și
Principiul celerității investigației penale sau principiul operativității.
III.2.Echipa de investigare subacvatică
Echipa care efectuează investigația subacvatică este o entitate care conlucrează prin prisma aptitudinilor și cunoștințelor, în vederea ducerii la bun sfârșit a misiunii cu care a fost învestită. Pentru atingerea unor astfel de obiective, personalul implicat în operațiuni subacvatice trebuie să dețină cunoștințe teoretice și practice aprofundate din domeniul criminalisticii și scafandreriei, un psihic puternic, stăpânire de sine în situații tragice, ”sânge rece”, aptitudini fizice, motricitate și nu în ultimul rând disponibilitatea de a lucra în echipă.
Investigatorul subacvatic, face parte dintr-o echipă cu efectiv lărgit, care are drept atribuții descoperirea, fixarea, prelevarea, ambalarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă rezultate în urma unei infracțiuni sau a producerii unei catastrofe, în vederea elucidării circumstanțelor, aflării adevărului și tragerii la răspundere a vinovaților.
Cea mai mare provocare cu care s-au confruntat echipele de cercetare subacvatică a fost crearea și aplicarea multilaterală a unor protocoale de lucru, bazate pe concepte științifice, tactică, tehnică, metodologie criminalistică, toate adaptate scafandreriei. Pregătirea minimă, necesară activităților de investigație subacvatică, poate fi dovedită prin deținerea unui brevet obținut în urma examinării, confirmării deținerii unor aptitudini fizice și mentale specifice scafandrilor și proveniența dintr-o structură a poliției care desfășoară activități de investigare tehnico-științifică a locului faptei.
Echipa de cercetare subacvatică este formată din personal responsabil de logistică, suport de suprafață, scafandri investigatori care efectuează cercetarea propriu-zisă și personal auxiliar(ex. medic specializat în medicină hiperbară, medic legist, personal navigant, echipaj de prim-ajutor etc.). ”Membrii echipei efectuează vizita medicală și psihologică anuală, în vederea identificării și tratării unor posibile afecțiuni corporale sau psihice. Anumite afecțiuni precum cele cardiace(infarct, anomalii cardiace), oftalmologice(orbire, afecțiuni ale retinei), neurologice(epilepsie, traumatisme craniene care duc la pierderea cunoștinței, tulburări psihiatrice), O.R.L(perforare permanentă a timpanului, intervenții chirurgicale la ureche), ale aparatului respirator(tuberculoză, astm, bronșită, emfizem), stomatologice(proteză dentară completă), amputări și afecțiuni psihologice precum frica de adâncime, înălțime(acrofobia), frica de spații deschise(agorafobia) sau frica de spații strâmte(claustrofobia), duc la interdicție de scufundare temporară sau definitivă.”
Din punct de vedere fizic, membrii echipei de investigare subacvatică trebuie să stăpânească foarte bine înotul și să fie obișnuiți cu mediul umed, deoarece apa nu reprezintă un mediu care conferă siguranță. Astfel, în vederea recrutării personalului pentru activități acvatice, se vor testa aptitudinile de înot, separat, în funcție de atribuții – la suprafață sau de investigare subacvatică. Indiferent de rezultate, ca măsură de siguranță, echipa de suprafață, va fi echipată pe tot parcursul desfășurării activităților cu vestă de salvare. O condiție obligatorie de îndeplinit în activitatea de cercetare subacvatică, este cunoașterea acordării primului-ajutor, atât în mediul umed cât și în cel uscat.
Echipa de cercetare subacvatică ideală este formată din :
Șeful cercetării locului faptei – cel mai adesea, nu face parte din echipa de cercetare subacvatică, însă are atribuțiuni de coordonare a primilor polițiști ajunși la fața locului, a pompierilor/descarcerării sau lucrătorilor de pe ambulanță, a personalului navigant, a investigatorilor din mediul uscat, a echipei de cercetare subacvatică, a ofițerului responsabil de relaționarea cu reprezentanții mass-media. De asemenea, are în vedere evaluarea permanentă a situației, a riscurilor la care este supusă echipa de cercetare a locului faptei, alocarea resurselor materiale pentru buna desfășurare a activităților, întocmirea de planuri de rezervă, în cazul apariției unor evenimente neprevăzute;
Liderul echipei de cercetare subacvatică;
Echipa de sprijin pentru scafandrii care efectuează cercetarea mediului acvatic(se va include și un operator special desemnat, cu vechime, care să asigure și să verifice logistica necesară efectuării investigației subacvatice).
Investigatorii subacvatici;
Medicul specialist în medicină hiperbară;
Medicul legist(dacă este cazul);
Operator cameră foto/video, aflat la suprafața apei;
Specialiști(în funcție de specificul fiecărui caz);
Conform Asociației Naționale a Pompierilor din Statele Unite ale Americii, competențele personalului care intervine în mediul acvatic sunt următoarele:
”Competențe de evaluare
evaluarea locului în care urmează să se acționeze, pericolele și obstacolele;
Contactarea formațiunilor de suport, chiar și din alte structure;
Securizarea locului faptei, identificarea martorilor, delimitarea locului faptei;
Determinarea locului prin care se face accesul și părăsirea locului faptei;
Evaluarea nivelului de poluare/contaminare a apei.
Competențe operaționale
Verificarea echipamentului scafandrilor care efectuează cercetarea;
Oferirea de sprijin la echiparea, dotarea cu tehnică și lansarea la apă a scafandrilor;
Reevaluarea mediului în care se va desfășura cercetarea;
Monitorizarea și sprijinirea de la suprafață, pentru scafandrii care efectuează investigația;
Pregătirea echipei de intervenție staționată la suprafața apei(scafandri de rezervă, securitate);
Prepararea recipientelor în care se vor ridica și ambala eventualele obiectele corp-delict identificate;
Oferirea de sprijin la dezechiparea scafandrilor investigatori;
Oferirea de sprijin la operațiunea de spălare și decontaminare a echipamentelor;
Competențe tehnice
Evaluarea riscurilor și a obstacolelor;
Stabilirea echipamentului de scufundare, adecvat condițiilor de mediu și a poluării;
Stabilirea obiectivelor și a activităților desfășurate în timpul efectuării investigației subacvatice(fotografiere, filmare, recuperare, ridicare, ambalare urme sau mijloace materiale de probă);
Stabilirea semnalelor dintre echipa de suprafață și scafandri;
Stabilirea unor planuri ce vor fi aplicate în cazul unor situații neprevăzute sau situații de urgență;
Completarea și întocmirea documentelor aferente activităților de cercetare la fața locului(proces-verbal, schiță, întocmirea de planșe fotografice);
Realizarea unor statistici.”
III.3. Echipamentul scafandrului de investigare
Pe teritoriul României, activitatea de scufundare este reglementată de”Normele privind Pregătirea, Organizarea și Protecția Muncii în Activitatea de Scufundare”, și conform acestora, ”echipamentul standard pentru un scafandru care efectuează o scufundare autonomă este următorul:
Vizor;
Vestă de salvare-compensare a flotabilității;
Costum din neopren complet(cagulă, cizme);
Manometru pentru controlul presiunii;
Profundimetru;
Ceas etanș;
Lanternă;
Centură de lestare cu lesturi;
Pumnal cu teacă;
Labe de înot;
Butelii sau aparat de respirat;
Detentor și încă unu de rezervă;
Saulă de legătură cu suprafața;
Tub de respirat(snorkel);
Tabelă de decompresie;
Fluier de semnalizare;
Computer de scufundare;
Iar în funcție de specificul scufundării se mai poate adăuga:
telefon cu fir sau ultrasunete;
marcatoare cu saulă;
scutere subacvatice;
busolă;
acvaplane tractate de la suprafață.”
Conform ”Normelor privind Pregătirea, Organizarea și Protecția Muncii în Activitatea de Scufundare din România”, ”Echipamentul standard pentru scafandrul care execută scufundări cu alimentare de la suprafața apei, este următorul:
mască facială sau cască de scufundare;
harnașament de securitate;
costum din neoprene sau costum etanș cu volum variabil;
carabiniere;
lest(greutate) de piept;
subveșmânt;
centură cu lesturi;
pumnal;
labe de înot;
butelii de securitate;
furtun ombilical(prin acesta se realizează alimentarea cu aer a scafandrului) prevăzut cu saulă de siguranță, cablu telefonic de comunicații sau o sondă din plastic pentru indicarea la suprafață a adâncimii la care se află scafandrul;
furtun de presurizare costum(în cazul costumului cu volum variabil), care poate fi prevăzut cu un alt furtun ce alimentează cu apă caldă costumele prevăzute cu această opțiune ;
profundimetru.” .
Echipamentul sus-prezentat, reprezintă standardele impuse de autoritățile din România, în activitatea de scufundare recreațională sau profesională.
Însă, activitatea de investigare subacvatică a locului în care s-a produs un accident, sau asupra căruia există indicii clare că a fost utilizat în încercarea de ascundere a unor corpuri-delicte, presupune utilizarea unor echipamente bazate pe standard, dar îmbunătățițe și adaptate în funcție de condițiile de mediu, aptitudinile investigatorului și pregătirea individuală pe toate palierele(tehnice, fizice, psihologice) specifice.
Datorită scopului urmărit, echipamentul de scufundare al unei echipe de salvare, va fi total diferit și adaptat față de cel al unei echipe de cercetare și recuperare a corpurilor delict din mediul subacvatic
Astfel, pentru o alegere corectă a echipamentului de scufundare ce urmează a fi utilizat, se vor avea în vedere aspecte precum: locul în care urmează să se facă cercetarea subacvatică(sub gheață, ape subterane, fose septice), felul apei(dulce, sărată, termală, curgătoare sau stătătoare), momentul zilei(noapte, zi sau crepuscul), condițiile de mediu(vizibilitate, adâncime, temperatură, poluare/contaminare și starea de agitație a apei).
Costumul uscat etanș
Costumul clasic utilizat de persoanele care efectuează scufundări recreaționale este fabricat din neopren(cauciuc microporos), un material care conferă flotabilitate pozitivă și protecție termică. Însă, echiparea cu un costum din neopren presupune contactul pielii scafandrului cu apa. În urma inundării costumului, apa rămâne prinsă între corpul scafandrului și costumul care îl acoperă. Utilizarea acestui tip de costum este recomandată, în apele care nu prezintă temperaturi foarte scăzute și necontaminate, nefiind însă, recomandate activității de cercetare subacvatică.
Pentru efectuarea unei investigații subacvatice, echipamentul scafandrului trebuie să asigure protecție eficientă împotriva temperaturii scăzute a apei (care poate duce la apariția hipotermiei) și a poluării/contaminării cu diverse deșeuri. Având în vedere aspectele sus-menționate, se va utiliza costumul uscat etanș (a se vedea Anexe – foto nr. 6) care poate fi fabricat din neopren, cauciuc vulcanizat sau trilaminat. Sub acest tip de costum, scafandrul poate îmbrăca un subveșmânt(a se vedea Anexe – foto nr. 7), conceput special pentru menținerea constantă a căldurii corporale. Costumul poate fi prevăzut cu cagulă care protejează capul de intemperii și de pierderea căldurii.
De asemenea, utilizarea costumului etanș pentru scufundare necesită calificare, ce este acordată în urma participării active la un curs de specializare. După utilizare, se va avea în vedere activitatea de întreținere a costumului, care constă în curățare, ungerea fermoarelor cu parafină pentru facilitarea deschiderii și închiderii, pudrarea părților componente ce sigilează costumul, punerea acestuia pe un umeraș și plasarea într-o magazie specială.
Casca pentru scufundare
Masca facială completă(a se vedea Anexe-fig.nr.4) sau casca pentru scufundare(a se vedea Anexe-fig.nr.5) atașate costumului etanș, vor permite scafandrilor lucrul în cele mai severe condiții de mediu. Ambele opțiuni sunt viabile, atât timp cât sunt prevăzute cu sisteme de comunicație între scafandri și cu echipa de la suprafața apei. Unele măști faciale complete sunt prevăzute cu modulator de emisie-recepție, iar căștile pentru scufundare sunt prevăzute cu conexiuni electrice care permit comunicarea cu echipa de suprafață și monitorizarea fluxului de aer. Casca pentru scufundare de tipul Kirby Morgan(KM) Superlite 17B(a se vedea Anexe-fig.nr.5) este utilizată preponderent de operatorii comerciali de pe întregul mapamond care efectuează lucrări subacvatice. Având în vedere activitatea de investigare subacvatică, casca KM Superlite 17B este o alegere foarte bună, deoarece oferă protecție împotriva condițiilor vitrege de lucru(temperatură scazută a apei, poluare/contaminare). Singurul incovenient este greutatea căștii ce trebuie susținută de musculatura gâtului scafandrului, însă operatorul subacvatic, nu simte discomfort serios datorită flotabilității neutre prezentate de cască în mediul subacvatic.
Hamul de asigurare
Cercetările subacvatice se execută întotdeauna cu sprijinul unei echipe de suprafață, care pe lângă alte atribuții, o exercită și pe cea de securitate a scafandrului care efectuează investigația. Pentru asigurarea scafandrului se utilizează funii sau corzi de alpinism, cu care acesta este legat. De asemenea, la capătul funiei de asigurare se poate înnoda, conform procedeelor din alpinism, o buclă fabricată din coardă, care va fi înfășurată în jurul încheieturii scafandrului. Metoda de asigurare anterior prezentată, nu este eficientă în cazul cercetărilor subacvatice datorită faptului că, scafandrul investigator trebuie să folosească ambele mâini atunci când scotocește fundul apei(scotocirea constă în deplasarea brațelor în direcții opuse pe regiunea din fața scafandrului) sau când utilizează un detector de metale. Cea mai uzitată și eficientă metodă de asigurare este utilizarea unui ham(a se vedea Anexe – foto nr. 8) cu care se echipează operatorul subacvatic. De ham, se va prinde prin intermediul unei carabiniere (a se vedea Anexe – foto nr. 9), o funie/coardă de alpinism, ce va face legătura între scafandru și echipa de la suprafață.
Astfel, înainte de începerea scufundării se va stabili un sistem de semnale, care se vor comunica prin intermediul corzii. Ex: scafandrul va trage o singură dată de coardă, semnalul este că totul este sub control; operatorul subacvatic trage de două ori de coardă, semnalul este că a descoperit ceva și vrea să fie tras la suprafață; coarda este acționată de multe ori și repede, scafandrul se află în pericol și se impune intervenția echipei de suprafață. Întotdeauna, semnalele primite se confirmă viceversa, pentru siguranța înțelegerii mesajului transmis. Asemenea metode se folosesc, adesea, la efectuarea investigațiilor subacvatice în ape repezi curgătoare, fluvii și condiții de vizibilitate limitată.
În cazul în care cercetarea mediului subacvatic se desfășoară în albia unei ape curgătoare, unde sunt prezenți curenți puternici, echipa de suprafață va direcționa căutarea prin intermediul unei corzi asigurate și scufundate cu ajutorul unei greutăți. Scafandrul va urma linia frânghiei până la capătul ei, apoi se va proceda la schimbarea locului acesteia, pentru continuarea cercetărilor pe o linie paralelă sau perpendiculară celei anterioare.
Centura de lestare cu lesturi
Lesturile(A se vedea Anexe – foto nr. 10) sunt părți componente standard ale echipamentului de scufundare. Cel mai adesea sunt confecționate din plumb și se utilizează pentru controlul flotabilității. Se va avea în vedere ca greutatea suplimentară reprezentată de lesturi, să fie potrivită, evitându-se pe cât posibil excesele. În funcție de necesități și după verificarea flotabilității, se vor adăuga sau se vor îndepărta lesturi. Scafandrul va lega centura astfel încât să poată renunța la ea și să iasă la suprafața apei, în momentul apariției unui incident de scufundare.
Vesta pentru salvare – compensare a flotabilității
Vesta pentru salvare – compensare a flotabilității(a se vedea Anexe–foto nr. 11) este o piesă indispensabilă din echipamentul de scufundare, deoarece permite scafandrului să își controleze flotabilitatea în orice punct al coloanei de apă sau să se salveze, prin admisia sau evacuarea aerului provenit din butelia de alimentare.
În activitatea de cercetare subacvatică, vesta poate fi folosită și la ridicarea către suprafața apei a unor obiecte scufundate, însă aceasta este o procedură care nu oferă siguranță scafandrului, care poate ieși la suprafață în viteză, fapt ce poate produce consecințe grave asupra sănătății acestuia. La efectuarea cercetării în ape cu vizibilitate redusă, vesta va fi marcată cu benzi fluorescente pentru a putea fi observată de echipa de la suprafață, fără efort. Vesta este prevăzută cu un inflator – furtun care este atașat buteliei de alimentare cu aer a scafandrului. De asemenea, inflatorul face parte din dispozitivul acționat manual pentru admisia sau evacuarea aerului din interiorul vestei(a se vedea Anexe, foto nr. 11 – furtunul care coboară pe breteaua stângă a vestei). O regulă care trebuie respectată cu strictețe în activitatea de cercetare a mediului subacvatic, este aceea că ”nici un obiect ce urmează a fi utilizat și care este atașat vestei, nu va atârna”. Obiectele care atârnă se pot agăța accidental de vegetația sau denivelările de pe fundul apei sau pot obtura vizibilitatea, prin deranjarea și agitarea platformei subacvatice.
”În vederea efectuării operațiunilor subacvatice în condiții de siguranță și eficiență, se recomandă ca scafandrul investigator să fie echipat astfel:
Mască facială completă sau cască de tipul KM 17B Superlite;
Costum pentru scufundare etanș, prevăzut cu mănuși și cagulă;
Subveșmânt pentru menținerea temperaturii corporale;
Detentor atașat buteliei de alimentare cu aer;
Butelie de alimentare cu aer, de rezervă;
Consolă prevăzută cu profundimetru, busolă și manometru;
Ham de asigurare;
Centură de lestare cu lesturi;
Lanternă;
Vestă de salvare-compensare a flotabilității;
Instrumente pentru tăiat – cuțit, foarfecă;
Instrumente auxiliare – aparat foto-video, recipiente pentru ambalarea corpurilor-delict sau a altor mijloace de probă care pot duce la elucidarea cazurilor etc.;
Labe pentru înot.
Se recomandă ca echipa de sprijin de la suprafață,să fie dotată cu:
Barcă cu motor;
Veste de salvare;
Funii și corzi de alpinism care pot fi utilizate pentru asigurarea scafandrilor;
Carabiniere de rezervă;
Console de comunicare cu scafandrii investigatori imersați;
Instrumente pentru scris(dacă există posibilitatea să se ia notițe).”
Lista prezentată anterior reprezintă echipamentul standard, însă acesta va fi adaptat, condițiilor de mediu și particularităților fiecărei cercetări.
III.4. Scufundarea în ape contaminate(poluate)
Aproape toate apele de la suprafața Terrei sunt poluate(contaminate) mai mult sau mai puțin, cu deșeuri menajere, biologice, radioactive sau chimice, rezultate în urma activităților casnice, comerciale sau industriale, desfășurate de către umanitate. Poluanții biologici sunt catalogați ca toxine(substanțe produse de microorganisme, plante sau animale care atacă țesuturile, buna funcționare celulară sau sistemul nervos) sau agenți patogeni(virusuri, bacterii sau paraziți). Poluanții chimici sunt urmarea deversării în ape a deșeurilor rezultate în urma activităților industriale sau comerciale. Apele interioare(lacuri, iazuri, râuri) au fost poluate cu ierbicide sau îngrășăminte chimice, provenite ca urmare a activităților agricole. Pentru respectarea principiilor de siguranță referitoare la activitatea desfășurată de scafandrii de investigare, se impune cunoașterea nivelului de contaminare a mediului ce urmează a fi cercetat. În lipsa utilizării unui echipament de protecție adecvat, scafandrul este expus riscului de a înghiți, inhala sau de a absorbi prin țesuturi apa poluată, crescând astfel probabilitatea contactării virusurilor și bacteriilor responsabile pentru îmbolnăvirile ușoare, grave sau chiar deces.
Echipamentul utilizat în efectuarea scufundărilor în ape poluate
Anterior executării unei scufundări în vederea efectuării unei investigații subacvatice, se va avea în vedere factorul și nivelul de poluare al apei, în vederea echipării corespunzătoare a scafandrului. Personalul care se află la suprafața apei, la fel ca și scafandrul, se supune riscului de interacțiune cu mediul acvatic contaminat, prin urmare vor fi necesare măsuri de protecție fizică. Pentru scafandru, echipamentul standard pentru scufundare, nu oferă protecție în proporție de 100%, față de mediul acvatic poluat. Măștile care acoperă în totalitate fața scafandrului (a se vedea Anexe-fig.nr. 4) oferă protecție pentru ochi, nas și gură. Acest tip de mască are și minusuri, deoarece nu oferă protecție capului și gâtului scafandrului. Investigatorii subacvatici, care efectuează scufundări în ape poluate, pot folosi casca pentru scufundare Kirby Morgan Superlite 17B(KM) (a se vedea anexe – fig.nr. 5). Spre deosebire de masca facială completă, casca de scufundare poate fi atașată unui costum etanș, oferind astfel protecție sporită scafandrului alimentat cu aer de la suprafață. Astfel, în vederea efectuării unei investigații subacvatice, operatorul va utiliza un costum etanș(include mănușile și cizmele de protecție) și cască pentru scufundare KM 17 cu alimentare cu aer de la suprafață.
”Echipamentul utilizat la efectuarea cercetărilor subacvatice în cazul transportoarelor maritime de petrol eșuate, este diferit și specializat. Aceste evenimente prezintă riscuri speciale, astfel casca de scufundare KM 17B, fiind prevăzută cu elemente de rezervă confecționate din latex și cauciuc, pentru etanșeizare și protecție sporită. De asemenea, furtunul prin care scafandrul investigator primește aer de la suprafață este confecționat din nitril(pe interior) și neopren(pe exterior), materiale relativ rezistente la poluare (expunerea prelungită la dizolvanți chimici, poate duce la descompunerea materialului din care este alcătuit furtunul de alimentare cu aer)”.
Mediul acvatic contaminat sau poluat devine atractiv pentru persoanele care săvârșesc activități infracționale, fiind utilizat la ascunderea obiectelor corp-delict sau ștergerea urmelor. Ex. nu este o activitate tocmai plăcută și de dorit, recuperarea unei arme ascunse într-o fosă septică. În astfel de cazuri, investigatorul și echipa de la suprafață trebuie echipați și protejați corespunzător. După ieșirea din mediul poluat, într-o zonă special amenajată, personal echipat special, va decontamina și spăla cu săpun antibacterian echipamentul utilizat, apoi va repeta operațiunea cu întreaga echipă, inclusiv cea de la suprafață, care a efectuat cercetarea mediului subacvatic. Se subînțelege faptul că, echipamentul de scufundare clasic, cu circuit deschis, nu se poate utiliza în ape contaminate sau poluate, deoarece este imposibil ca urechile și gura scafandrului să nu interacționeze cu apa, implicit cu agenții contaminatori care provoacă diverse afecțiuni și boli.
Studiu de caz:
”În anul 1999, luna martie, în statul Texas, regiunea Sherman, orașul Stradford, instituția șerifului a fost alertată despre dispariția unei persoane de sex feminin de la locul de domiciliu. La fața locului, s-a deplasat un echipaj care a efectuat o verificare a împrejurimilor casei persoanei dispărute. În grădina imobilului, s-a constat existența unei cavități cu deschiderea de aproximativ 50 cm, ce părea a fi intrându-l într-o fosă septică. În urma unei scurte inspectări a interiorului cavității și odată cu extinderea cercetărilor și excavarea pământului care acoperea gura fosei septice, a fost descoperit cadavrul femeii dispărute, plutind la suprafața apei contaminate provenite din canalizare. Interiorul cavității sanitare era mult mai extins(atât în lungime cât și în adâncime) decât se așteptau autoritățile, astfel impunându-se intervenția unei echipe de scafandri care să efectueze extracția cadavrului din mediul contaminat. Unitatea locală de pompieri dispunea de scafandri, dar nu beneficia de echipament de adecvat intervenției în mediul sus-menționat. Astfel, a fost solicitată intervenția specializată a echipei de scafandri din cadrul Departamentului de Siguranță Publică din statul Texas. Condițiile de mediu și de poluare a mediului în care urma să se efectueze investigația, a condus la echiparea personalul delegat pentru efectuarea intervenției, cu echipament de scufundare etanș, căruia i s-a atașat cască alimentată cu aer de la suprafață, de tipul Kirby Morgan Superlite 17B. A fost efectuată cercetarea locului faptei, au fost efectuate fotografii judiciare, iar cadavrul aflat într-o stare remarcabilă de conservare datorită bacteriilor și a apei reci, a fost ridicat și transportat la morgă. Scafandrii care au penetrat mediul contaminat și au recuperat cadavrul, dar și personalul care a asigurat suportul logistic și operațional, au procedat la decontaminarea echipamentului utilizat, în pofida condițiilor climatice specific anotimpului rece”.
Fotografiile cu numerele de la 12 la 19 prezentate în anexe, reprezintă aspecte surprinse în timpul efectuării intervenției cu scafandri specializați, pentru cercetarea mediului subacvatic al fosei septice și recuperarea cadavrului persoanei de sex feminin, dată dispărută. Imaginile au fost preluate de către Ronald F. Becker în cadrul lucrării Underwater Forensic Investigation, Second Edition ,CRC Press Taylor and Francis Group, de la locotenentul(r) Lynn Dixon din cadrul Departamentului de Siguranță Publică al Statului Texas, Statele Unite ale Americii.
III.5. Fotografia/filmarea subacvatică
Fotografiile efectuate cu ocazia desfășurării cercetării mediului subacvatic, pot fi încadrate în clasa fotografiei judiciare, acestea prezentând o importanță deosebită pentru investigarea activităților infracționale și a descoperirii autorilor acestora, sau pentru înțelegerea și interpretarea factorilor care au contribuit la apariția unei catastrofe.
Locul faptei, este ilustrat printr-o planșă fotografică care cuprinde:
Fotografii de orientare – care cuprind ”imaginea locului faptei și puncte de reper care pot permite o identificare ulterioară a zonei în care s-a săvârșit infracțiunea, ori a avut loc un eveniment cu implicații juridice.”
Fotografii schiță – care cuprind imaginea integrală a locului faptei, fără evidențierea mediului înconjurător, fiind cuprinse în mod unitar sau panoramic toate urmele și mijloacele materiale de probă. ”În funcție de particularitățile locului faptei, la executarea fotografiei schiță, se pot folosi mai multe procedee: pe sectoare, de pe poziții contrare sau încrucișate, fotografii panoramice sau circulare”.
Fotografia obiectelor principale – obiecte care au fost utilizate sau au rezultat ca urmare a desfășurării unei activități infracționale, în acestă categorie fiind incluse cadavre, arme de toate tipurile, autoturisme, urme și obiecte purtătoare de urme. Obiectele aflate în câmpul infracțional sunt fotografiate astfel încât să se fixeze poziția, forma, dimensiunile și caracteristicile generale de identificare. ”Pentru realizarea acestor obiective, se efectuează două fotografii, dintre care una fixează imaginea fiecărui obiect/urmă în raport cu celelalte obiecte sau repere fixe din ambianța locului faptei, iar cealaltă, imaginea singulară a acestuia, înregistrată la scară”, cu ajutorul unei unități metrice(fotografie de detaliu). Fotografia cadavrelor, presupune o serie de particularități datorate stării în care sunt descoperite, mijloacele și modul în care a fost suprimată viața victimei și condițiile de mediu în care sunt descoperite. Astfel, cadavrul se fotografiază din mai multe unghiuri în poziția în care a fost descoperit, avându-se în vedere amplasamentul din mediul înconjurător, vestimentația, orientarea capului și a membrelor și leziunile existente. Pentru o imagine de ansamblu se va efectua o fotografie cu aparatul dispus perpendicular deasupra cadavrului. Planșa fotografică reprezintă anexa unui proces-verbal de cercetare la fața locului în care sunt specificate, cu lux de amănunte, toate aspectele constatate la fața locului. Efectuarea fotografiilor și a înregistrărilor video se efectuează pornind de la aspecte generale către aspecte particulare, respectându-se regulile aferente fiecărei faze a cercetării, respectiv statică sau dinamică.
În cazul efectuării investigațiilor tehnico-științifice a mediului acvatic/subacvatic al locului faptei, fixarea foto/video a diverselor categorii de urme și mijloace materiale de probă se face, de cele mai multe ori, în condiții dificile de mediu și vizibilitate.
”Sub apă, intensitatea luminii scade, odată cu creșterea adâncimii. În apă limpede, la adâncimea de 5 metri, energia luminoasă este redusă la 1/4 din valoarea de la suprafață, la 15 metri ea va fi redusă la 1/8 din valoare, iar la 40 metri valoarea energiei luminoase este diminuată la 1/30. Spectrul solar pune în evidență existența celor șapte culori fundamentale(roșu, orange, galben, verde, albastru, indigo și violet) prin suprapunerea cărora se constituie lumina albă. Absorbția luminii este foarte intensă pentru culoarea roșie. Până la adâncimea de 10 metri, culorile roșu și portocaliu sunt absorbite integral; în jurul adâncimii de 20 metri, verdele și galbenul dispar; după depășirea adâncimii de 20 metri totul apare în nuanțe de albastru cu tente cenușii.”
Lumina artificială folosită pentru creșterea vizibilității sub apă sau pentru efectuarea fotografiilor subacvatice, readuce toate culorile naturale indiferent de adâncime.
Fenomenul de difuzie a luminii apare în apele tulburi ale râurilor și fluviilor, zona barajelor hidroenergetice, în zonele portuare, în zona estuarelor, precum și în apropierea epavelor de orice natură, acolo unde mișcările scafandrilor conduc la ridicarea unor nori de particule aflate în suspensie în apă. Acest fenomen cu efectul său numit turbiditate, reprezintă un impediment major în munca subacvatică, în fotografierea/filmarea subacvatică sau transmiterea de imagini subacvatice la suprafață.
În apă, dimensiunile obiectelor par a fi mai mari decât sunt în realitate. Acest fenomen se datorează refracției luminii și nu apare doar pe verticală(odată cu creșterea adâncimii de scufundare), ci și pe orizontală(odată cu mărirea distanței față de obiectiv).
Pentru evitarea erorilor ce pot surveni datorită scăderii intensității luminii în apă, refracției sau difuziei, fotografierea/filmarea mijloacelor materiale de probă se va face astfel:
la o distanță mai mică de 10 metri(în cazul fotografiilor schiță),
la efectuarea fotografiilor detaliu, obiectelor principale li se vor alătura unități metrice, obligatoriu;
iluminarea artificială va fi utilizată indiferent de condițiile de mediu.
Scafandrul care efectuează fotografiile va avea în vedere: lestarea corespunzătoare pentru atingerea flotabilității nule și executarea perfect controlată a mișcărilor în vederea stabilizării sale, implicit a aparatului de fotografiat/filmat
Investigatorii care fixează prin fotografiere/video-filmare mediul subacvatic, beneficiază de aparate de fotografiat/filmat, special construite cu mecanisme și obiective adaptate utilizării în mediul acvatic, sau aparate obișnuite, introduse în carcase etanșe și rezistente la presiunea ambiantă.
Aparatele speciale, de regulă sunt digitale, de mici dimensiuni și compacte, prezintă rezistență la apă, îngheț și șocuri. Aparatele comercializate de firmele Olympus – modelul Tough 8010 , Nikon – modelul AW100 Coolpix și GoPro – modelul Hero4, reprezintă gama de vârf în materie de aparatură de fixare prin fotografiere/filmare a mediului subacvatic.(A se vedea Anexe foto nr. 20, 21, 22).
O alternativă bună a dispozitivelor prezentate anterior, este reprezentată de aparatele digitale cu obiectiv(dSLR – digital single-lens reflex), prevăzute cu carcasă etanșă(A se vedea Anexe foto nr. 23 și 24). Acestea pot fi dotate cu sursă auxiliară de iluminare, factor extrem de important în fotografierea/filmarea subacvatică.
Investigatorii subacvatici, utilizează de obicei două surse auxiliare de iluminare și mai multe tipuri de obiective, adaptate tipului de fotografie ce urmează a fi efectuată.
CAPITOLUL IV
INVESTIGAREA TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ A MEDIULUI SUBACVATIC
Introducere
Conform art. 192, alin. 1 din Noul Cod de Procedură Penală, ”cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea direct în scopul determinării sau clarificării unor împrejurimi de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.”
Investigarea tehnico-științifică a locului faptei reprezintă o activitate procedurală, desfășurată de personal special abilitat, care va respecta reguli elaborate de tehnica și tactica criminalistică. Scopul primordial al acestei activități este descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor create de persoanele care au executat activități cu specific infracțional, mijloacele și instrumentele folosite de folosite de acestea, precum și clarificarea circumstanțelor care au provocat săvârșirea activităților infracționale.
Locul în care a fost săvârșită o infracțiune sau a avut loc o catastrofă, reprezintă sursa cea mai de preț pentru obținerea unor informații obiective despre faptă/incident, făptuitor/factori și circumstanțele în care acțiunea sau inacțiunea au avut loc, întinderea pagubelor materiale etc.
Locul faptei poate fi considerat locația în care s-a petrecut în totalitate sau în parte un eveniment cu implicații juridice(ex. Locația în care s-a produs omuciderea, violul, tâlhăria etc) sau locația în care s-au produs rezultatele unei fapte (ex. Locul în care a murit victima, mediul uscat/acvatic în care au fost ascunse instrumentele utilizate în activitatea infracțională). În acest fel, cercetarea locului faptei/incidentului contribuie decisiv, la aflarea adevărului.
Atât în mediul uscat, cât și în cel acvatic, sarcinile care trebuie îndeplinite de către personalul abilitat să desfășoare activitatea de cercetare a locului faptei, sunt aceleași:
Delimitarea locului în care s-a săvârșit infracțiunea sau s-a produs un incident și fixarea aspectului primar al acestuia;
Descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea și interpretarea urmelor și mijloacelor materiale de probă;
Stabilirea circumstanțelor producerii incidentului sau infracțiunii;
Stabilirea și reliefarea modului de operare utilizat la săvârșirea activității infracționale și a activităților desfășurate la locul faptei;
Identificarea victimelor, a martorilor oculari și a persoanelor suspecte;
Stabilirea cauzelor, condițiilor și circumstanțelor care au determinat comiterea unei infracțiuni sau producerea unei catastrofe, cu scopul dispunerii unor măsuri viitoare de prevenție.
Pentru atingerea scopului unei cercetări, este necesar ca personalul abilitat să desfășoare o serie de activități, atât înainte de efectuarea deplasării la locul faptei, cât și după ajungerea la locație.
Înainte de efectuarea deplasării, se va avea în vedere stabilirea identității persoanei care a sesizat comiterea unei infracțiuni sau a asistat la producerea unei catastrofe; se va verifica sesizarea(pentru a se valida existența faptelor aduse la cunoștință),cel mai adesea, prin direcționarea către locul reclamat a unui echipaj de poliție; se vor pregăti resursele tehnico-materiale și umane(echipa de investigare tehnico-științifică a locului faptei – pe lângă magistrați și specialiști criminaliști, vor fi anunțați experți și tehnicieni din diferite domenii de activitate, ex. scafandri cu atribuții de investigatori subacvatici).
De asemenea, se va asigura prezența unor martori asistenți, a apărătorului și a interpreților, în cazul în care partea vătămată sau făptuitorul sunt prezenți la fața locului, nu cunosc limba oficială a statului sau prezintă handicap de auz /vorbire.
După efectuarea deplasării la locul faptei, echipa de cercetare va desfășura activități de înlăturare a pericolelor iminente și de salvare sau acordare a primului-ajutor, victimelor(dacă mai este cazul). Șeful echipei de cercetare, va verifica dacă personalul care a ajuns la fața locului în primă fază, a asigurat paza locului faptei, a îndepărtat curioșii și a luat la cunoștință modificările survenite în câmpul infracțional, ca urmare a intervenției directe pentru înlaturarea pericolelor și salvarea victimelor.
De asemenea, personalul ajuns primul la fața locului va oferi echipei de cercetare la fața locului, informații precum natura incidentului și urmările acestuia, ora posibilă a producerii incidentului sau comiterii faptei; datele de identificare a persoanelor care au sprijinit activitățile de îndepărtare a pericolelor iminente și de salvare a victimelor; dacă este cazul, semnalmentele făptuitorilor; condițiile atmosferice la momentul producerii incidentului și situația urmelor și mijloacelor materială de probă ridicate înainte de intervenția echipei de cercetare la fața locului, din motive obiective.
Se va proceda la identificarea și ascultarea victimelor/martorilor oculari(pe cât posibil la fața locului) și se vor iniția măsuri de urmărire și prindere a făptuitorilor.
Delimitarea și marcarea perimetrului care urmează să fie investigat din punct de vedere criminalistic se va face avându-se în vedere locurile situate în vecinătatea celor în care s-a produs incidentul/comis infracțiunea, căile de acces și părăsire a locului faptei, dependințe ale locuințelor, spații publice, lacuri, iazuri, râuri etc.
În cazul catastrofelor – maritime, feroviare, fluviale, aeriene – alegerea metodelor concrete de cercetare și delimitare a locului faptei se va face în funcție de opinia specialiștilor care au fost cooptați în echipa de cercetare. De exemplu, dacă există suspiciuni că făptuitorul a utilizat o întindere de apă pentru a ascunde corpuri-delicte utilizate la săvârșirea unor infracțiuni, cercetarea se poate extinde și în mediul subacvatic. Pirotehniștii cooptați în cadrul unei echipe care va efectua investigarea tehnico-științifică a unei catastrofe produse de o explozie, pot aprecia cu acuratețe sporită întinderea suprafețelor afectate de suflul exploziei și în care pot fi descoperite diverse mijloace materiale de probă, care pot conduce la elucidarea circumstanțelor producerii incidentului.
Atât în mediul uscat, cât și în mediul acvatic, activitatea de investigare criminalistică a locului faptei trebuie organizată pentru descoperirea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă. Pentru aceasta, s-au conturat două faze distincte: faza static și faza dinamică. Fiecare dintre acestea, este reprezentată de efectuarea unor activități specifice.
În faza statică a investigării tehnico-științifice a locului faptei, se urmărește orientarea locului care urmează a fi cercetat, identificarea, marcarea și fixarea criminalistică(fotografiere/video filmare, schiță) a tuturor urmelor aflate în câmpul infracțional, atingerea și mișcarea din locurile în care au fost descoperite, nefiind recomandată.
În faza dinamică se urmărește examinarea detaliată a fiecărei urme sau mijloc material de probă, continuându-se cu descoperirea și relevarea urmelor latente. Tot în cadrul acestei faze, urmele descoperite se ridică, se ambalează și se sigilează în vederea examinării amănunțite în condiții de laborator.
Activitățile desfășurate în cadrul celor două faze se pot întrepătrunde în funcție de particularitățile locului săvârșirii infracțiunii/producerii catastrofei, natura urmelor descoperite și nivelul urgenței de ridicare a acestora. Uneori, cercetarea locului faptei, poate debuta cu ridicarea de urgență a urmelor cu caracter perisabil.
Conform art. 195, alin. (1),(2) și (3) din Noul Cod de Procedură Penală, constatările desprinse cu ocazia investigării tehnico-științifice a locului faptei, se consemnează cu lux de amănunte într-un proces-verbal de cercetare la fața locului.
Acestuia, i se anexează schițe, desene și fotografiile efectuate la fața locului comasate în ordinea logică, în cuprinsul unei planșe fotografice. De asemenea, activitățile desfășurate și constatările experților și specialiștilor cooptați în echipa cercetare a locului faptei, se consemnează în procesul-verbal.
Conform art. 195, alin. (4) din Noul Cod de Procedură Penală,” procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie și de către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire.. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzul de a semna.”
IV.1. Morțile suspecte din mediul subacvatic
Odată cu creșterea numărului persoanelor care folosesc mediul acvatic ca sursă de distracție și recreere, crește și numărul accidentelor, a înecurilor și a omuciderilor. ” În fiecare an, la nivel mondial, mai mult de 1,2 milioane de persoane se îneacă în mediul acvatic”. Multe dintre aceste cazuri, sunt cercetate sumar, presupunându-se că sunt simple cazuri de morți accidentale, survenite în urma obturării căilor respiratorii cu apă. Cercetarea acestor cazuri, trebuie efectuată cu maximă atenție, minuțiozitate și desfășurare de tehnică pentru a se evita greșelile referitoare la stabilirea cauzei și a naturii morții. Cercetarea morților suspecte și a cadavrelor descoperite în mediul subacvatic este o activitate care se află în competența echipei de investigare tehnico-științifică a locului faptei, în componența cărora sunt cooptați operatori special antrenați în activitatea de scufundare.
Atribuțiunile echipei de cercetare subacvatică sunt stabilite de către șeful echipei de cercetare, urmărindu-se respectarea principiilor pentru siguranța echipei de scufundare, a fazelor și tacticilor specifice cercetării criminalistice a locului faptei.
Faza statică a cercetării unei morți suspecte în mediul subacvatic debutează cu fixarea prin intermediul fotografiei/filmului judiciar a situației de la fața locului, care să cuprindă aspecte de la momentul imediat al sosirii echipei de investigarea a locului faptei.
Se vor examina împrejurimile apei, se vor stabili rutele de acces și ieșire din mediul acvatic și perimetrele care urmează să fie cercetate din punct de vedere criminalistic. Locul adiacent mediului acvatic va fi sectorizat în vederea implementării unui caracter sistematic cercetării. Eventualele urme descoperite la marginea apei, vor fi
marcate cu ajutorul jetoanelor numerotate. O atenție sporită va fi acordată urmelor perisabile, ce vor fi ridicate de urgență.
În vederea echipării corespunzătoare, a stabilirii protocoalelor de securitate a muncii scafandrilor investigatori și pentru alegerea metodelor care urmează a fi abordate pentru examinarea și recuperarea cadavrului/cadavrelor din mediul acvatic, se va proceda la examinarea condițiilor de mediu a stării de agitație și vizibilitate a apei.
Pe parcursul desfășurării etapei statice a cercetării mediul acvatic și subacvatic, perimetrul în care urmează să se efectueze cercetarea va fi orientat criminalistic, în sensul că se va determina așezarea locului faptei în raport cu punctele cardinale și împrejurimile sale. Se vor constitui poligoane de cercetare/căutare sectorizate(circulare, pătrate, dreptunghiulare sau triunghiulare), în cazul în care nu se cunoaște locația exactă a cadavrului. Scafandrii, susținuți de echipa de la suprafață, se vor echipa în funcție de condițiile de mediu și vor proceda la penetrarea mediului acvatic; vor desfășura activități de căutare și scotocire a solului subacvatic, utilizând tehnica palpării(în condiții de vizibilitate redusă) sau diverse instrumente precum detectoare de metale, sonare etc. Locul în care a fost descoperit cadavrul , va fi balizat și localizat(dacă există posibilitatea) cu ajutorul instrumentelor GPS. Se vor face măsurători între diverse obiecte imersate(care pot avea calitatea de mijloace materiale de probă) și cadavru. Se va măsura temperatura începând cu suprafața apei, până la cea mai mare adâncime.
Fotografiile/filmele judiciare și examinarea cadavrului, se vor efectua fără modificarea poziției acestuia, de către scafandrii investigatori, doar în condițiile în care mediul și vizibilitatea permit acest lucru. Aceste activități, au ca scop fixarea exactă a locului, a poziției cadavrului și a așezării acestuia față de alte obiecte. Această regulă se consideră una extrem de importantă în cercetarea locului faptei, deoarece poziția cadavrului oferă datele primare cele mai importante pentru relevarea întregii scene a actului infracțional.
Faza dinamică a cercetării subacvatice, constă în examinarea, recuperarea, punerea în saci mortuari speciali și ridicarea la suprafața apei a cadavrului și a urmelor și mijloacelor materiale de probă prelevate din vecinătatea acestuia.
Prin examinarea cadavrelor se urmărește stabilirea și obținerea a cât mai multe informații referitoare la:
a) Cauza și natura morții, precum și la prezența leziunilor sau a eventualelor urme specifice unei posibile lupte dintre victimă și agresor;
b) Probabilitatea automutilării și a suicidului;
c) Concordanțele dintre locul în care a fost descoperită victima și cel în care a fost săvârșită infracțiunea;
d) Localizarea spațio-temporală și modul în care s-a săvârșit omorul, mijloacele, instrumentele întrebuințate, armele etc.
Scafandrii vor examina la modul general exteriorul cadavrului, înainte de introducerea acestuia în sacul mortuar, având în vedere:
Îmbrăcămintea, încălțămintea și accesoriile vestimentare ale cadavrului – culoarea, materialul din care sunt confecționate, accesoriile vestimentare – ceas, inele, coliere etc.). Se acordă o atenție sporită vecinătăților corpului decedat, la constatarea unor lipsuri din vestimentație(pantofi, pantaloni, fustă, lenjerie), care în mod normal ar fi existat.
Corpul cadavrului aflat în mediul acvatic se examinează la modul general, scafandrii luând la cunoștință despre constituția fizică, culoarea pielii, semnalmentele individuale, cicatrici, răni provocate de fauna acvatică etc – dacă acestea mai sunt vizibile, iar corpul inert nu este în stare de putrefacție. Unul dintre aspectele care trebuie cercetate, este starea de conștiință a individului, respectiv dacă acesta era în viață sau a decedat după momentul interacțiunii cu apa. În vederea elucidării acestui fapt, scafandrul va avea în vedere observarea și fixarea prin fotografiere/filmare a zonelor din jurul gurii, feței și părului cadavrului, unde ar putea fi prezente urme de vomă. Prezența acestor fluide, coroborate cu existența în cavitatea bucală a mâlului, a molozului subacvatic sau a altor asemenea materiale conduc către ipoteza morții survenite ca urmare înecului.
Examinarea amănunțită a cadavrului descoperit în mediul subacvatic și a pieselor vestimentare cu care acesta se afla îmbracat, nu se recomandă, deoarece mișcarea cadavrului în mod repetat, în vederea examinării efectuate de către scafandri, poate duce la deteriorarea și pierderea involuntară a anumitor urme comasate pe suprafața corpului. Mâinile cadavrului, vor fi acoperite și sigilate în interiorul unor pungi de plastic, pentru a conserva eventualele urme secundare ale utilizării de armament și muniții, resturi de îmbrăcăminte și depozite subunghiale care pot conține fire de păr, urme de sânge, țesut sau fibre, rezultate în urma unei lupte purtate cu agresorul, anterior momentului decesului. Sigilarea mâinilor cadavrelor aflate în mediul subacvatic, se va face cu atenție deosebită. Pungile din plastic care acoperă mâinile se vor umple cu apă, iar în momentul tractării corpului către suprafață, acestea se vor îngreuna, astfel existând riscul unei dezmembrări accidentale a cadavrului sau a apariției unor noi urme la nivelul încheieturilor.
Zonele din jurul cadavrului vor fi scotocite și examinate, cu scopul identificării unor posibile urme și mijloace materiale de probă, ce ar putea avea legătură cu cazul investigat, acestea din urmă fiind fixate prin fotografiere la scară prin alăturarea unor unități metrice.
O particularitate a cercetării mediului subacvatic este reprezentată de faptul că, fiecare urmă ridicată și ambalată în apă, va fi alăturată mostrei de sol subacvatic de la locul identificării , în vederea analizării acesteia în laborator.
După examinarea generală și fixarea prin fotografiere/filmare, cadavrele aflate în mediul acvatic, vor fi împachetate în saci mortuari(a se vedea Anexe – foto nr. 25), special concepuți să fie rezistenți la apă, intemperii și condiții extreme), direct în locul descoperirii acestora.
Aproape întotdeauna, vor apărea probleme la introducerea în sacul mortuar, datorită schimbărilor post-mortem precum rigiditatea cadaverică sau putrefacția, iar un eventual eșec al acestei activități subacvatice, va avea drept rezultat pierderea sau distrugerea unor urme, microurme(fire de păr, fibre) sau obiecte corp-delict, de mici dimensiuni, localizate în interiorul hainelor cadavrului.
După introducerea în sac, cadavrul va fi ridicat către suprafața apei prin diverse metode precum dispozitive speciale de tracțiune amplasate pe ambarcațiuni; dispozitive de tipul balon de reglare-compensare a flotabilității sau cu ajutorul scafandrilor investigatori(care vor umfla vestele de salvare-compensare a flotabilității personale) și tracționarea către suprafață de către echipa suport.
Cadavrul va fi transportat către malul apei, preluat de către o unitate medico-legală și transportat către morgă. Acolo, corpul recuperat din mediul acvatic va fi reexaminat în detaliu, de data aceasta într-un mediu controlat, de către o echipă formată din organul de anchetă judiciară, experți criminaliști, medicul legist, specialiști din diverse domenii și personal auxiliar. Echipa va examina cadavrul în detaliu, cât mai repede posibil pentru a evita modificările care ar putea surveni în urma contactului cu aerul și pentru a releva și ridica urmele care pot fi pierdute sau distruse odată cu deschiderea sacului mortuar.
După terminarea cercetării mediului subacvatic, aspectele constatate vor fi descrise detaliat, în cadrul unui raport/proces-verbal scris.
La momentul examinării subacvatice și apoi la examinarea medico-legală, se pot constata următoarele urme și modificări apărute la nivelul cadavrelor staționate și ulterior recuperate din mediul subacvatic:
Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) – debutează după 2 ore de la deces și rămâne definitivă după 36 de ore; începe să se instaleze de la partea superioară, către partea inferioară a organismului, afectând în principiu mușchii de mici dimensiuni. Este urmarea acumulării dioxidului de carbon în țesuturi și a creării acidului lactic.
Odată cu acidificarea accentuată a țesuturilor și începerea procesului de descompunere, rigiditatea dispare;
Lividitățile cadaverice (livor mortis) – dezvoltarea acestora începând după aprox. 4 ore de la deces, continuând până la 12 ore. Apar odată cu încetarea circulației sangvine, acumularea sângelui realizându-se în părțile cele mai expuse gravitației(de obicei în părțile pe care se sprijină cadavrul).
Cadavrele descoperite în mediul acvatic, prezintă aceste semne ale morții la o scară mai mică, datorită flotabilității. Această modificare, poate apărea la cadavrele aflate în ape repezi curgătoare, acolo unde curentul formează o forță gravitațională independentă de cea a Terrei. În aceste circumstanțe, lividitatea apare în zonele corpului situate în aval(direcția de curgere a apei);
”Temperatura scăzută a cadavrului(algor mortis) – prin măsurarea temperaturii cadavrului, se poate stabili cu aproximație intervalul de timp care s-a scurs de la deces. Astfel, se va lua în considerare temperatura apei de la adâncimea la care a fost descoperit cadavrul; temperatura cadavrului va fi măsurată de 4 ori, la intervale de 15 minute, la nivelul organelor interne.”
Transformări ale globilor oculari – apar la nivelul corneei și scleroticii. Expunerea la aer a corneei și a părții scleroticii neacoperite de pleoapă unei persoane decedate, duce la acoperirea acestora cu o membrană subțire.
Putrefacția(descompunerea) – viteza descompunerii depinde de condițiile de mediu. Cadavrul expus la aer se descompune mai repede decât cel staționat în mediul acvatic și mai lent decât cel înhumat. Totodată, plutirea cadavrelor este strâns legată de producția gazelor rezultate în urma descompunerii(dioxid de carbon, metan, dioxid de sulf, amoniul și sulfatul de azot), acestea comprimându-se și dizolvându-se în apă.
Datorită acestor caracteristici ale gazelor emanate, cadavrele nu plutesc. Este un adevăr general valabil: odată cu creșterea adâncimii apei, temperatura scade, iar viteza descompunerii cadavrului se micșorează, astfel, apariția gazelor fiind înăbușită.
”La evaluarea modificărilor apărute postmortem se va ține cont de temperatura apei și de adâncimea descoperirii cadavrului. Un cadavru survenit ca urmare a decesului prin înec nu va pluti, dacă se va afla situat la o adâncime mai mare de 30 metri, iar nivelul temperaturii apei se situează în jurul a 3oC. Odată ce corpul s-a descompus integral în mediul subacvatic și s-a scheletizat complet, oasele pot rezista intemperiilor secole, însă datorită demineralizării, la atingere se pot casa.”
pielea de gâscă – se datorează contracției mușchilor firului de păr;
macerarea palmelor și plantelor – survine în primele 3-6 ore de la contactul cu apa, pielea va avea culoarea albă, după 3-5 zile apărând așa-zisa ”mână de spălătoreasă”.
detașarea pielii – are loc după 10-15 zile de la moarte, după 30 zile pielea mâinii putând fi detașată în întregime(mănușa mortuară).
desprinderea părului și a unghiilor – se realizează după 10 zile de la moarte.
pe suprafața corpului, pot apărea leziuni produse de fauna acvatică (pești, crustacee), acestea caracterizându-se prin lipsa de infiltrație, fiind leziuni produse postmortem. ”Acest tip de leziuni, conferă cadavrului a apariție macabră. Crustaceele sunt printre cele mai vorace specii acvatice, putând devora un cadavru până la schelet, în aproximativ o săptămână. Aceste viețuitoare sunt atrase de rănile deschise, acolo unde țesuturile sunt ușor accesibile. De asemenea, sanitarii apelor pot crea leziuni cadavrelor, dar acestea nu vor fi la fel de evidente precum cele create de crustacee.” ”Un aspect interesant este prezența viermilor la nivelul cadavrelor recuperate din mediul subacvatic.
Existența acestora conduc către două ipoteze, și anume:
moartea corpului s-a produs în mediul uscat, iar cadavrul a fost aruncat în apă, sau
cadavrul a plutit îndeajuns de mult, astfel încât muștele să fi apucat să depună ouă, iar acestea să se transforme în viermi.
Viermii aflați la nivelul unui cadavru scufundat, prezintă valoare pentru entomologi, în vederea stabilirii intervalului de timp aproximativ scurs de la data decesului și la analiza toxicologică”.
leziuni produse prin izbirea cadavrului de apă, pietre, stânci, picioare de poduri, sau de către vase;
leziuni survenite înaintea decesului, precum urme de apărare rezultate în urma unei lupte cu un presupus agresor, urme de incendiere, urme de strangulare. Astfel de leziuni conduc către ipoteza unei morți violente, ca urmare a comiterii infracțiunii de omor și a încercării de a evita repercusiunile efectelor judiciare, prin aruncarea cadavrului în mediul acvatic.
În cazul morților accidentale – survenite prin înec(obturarea căilor respiratorii), se poate constata:
creșterea fluidității sângelui (care nu apare în cazul înecului în apă sărată), prezența unei spume(”ciuperca înecatului”) la nivelul gurii și nasului. Această spumă este o mixtură de mucus, sânge, aer și apă, iar prezența acesteia la nivelul căilor respiratorii sugerează faptul că, victima era în viață la momentul scufundării.
căile respiratorii(gura, nasul, laringele, plămânii) sunt obturate de vomă, mâl sau moloz subacvatic.
Se constată existența apei în interiorul stomacului și a intestinelor.
IV.2. 1.Metode de căutare și localizare a epavelor
În condițiile în care nu se cunoaște locația exactă a rămășițelor epavelor scufundate se vor utiliza instrumente a căror activitate nu este perturbată de condițiile atmosferice sau de mediu, precum magnetometre(acestea permit și scanarea solului subacvatic în profunzime), detectoare de metale, sonare(pentru acoperirea unei suprafețe mai mari) sau tehnici de căutare manuală utilizate de scafandri. De asemenea, investigatorii subacvatici, pot utiliza aparatură pentru detecția diverselor urme sau materiale căutate.
O metodă de căutare a obiectelor mari din adâncuri, este utilizarea unui cablu cu care se verifică solul subacvatic. Această metodă implică două vase care tractează între ele un cablu greu. Mărimea și puterea vaselor determină lungimea cablului, care la rândul ei, determină întinderea fiecărei treceri în revistă a adâncurilor. În momentul în care, cablul tractat întâlnește un obstacol de mari dimensiuni, scafandrii investigatori sunt lansați la apă, cu scopul de a identifica obiectul care a opus rezistență. În eventualitatea în care obiectul face parte dintr-o epavă fie a unui vas, aeronavă sau autoturism, va fi marcat, fixat prin fotografiere/filmare, localizat pe GPS și apoi pregătit pentru recuperare. Cele mai multe epave descoperite în Marea Baltică și Marea Neagră, au fost descoperite utilizându-se această metodă.
Căutările în ape cu vizibilitate redusă sau structură de fund neregulată, se efectuează cu ajutorul scafandrilor și a metodelor specifice de lucru a acestora.
Se recomandă sistematizarea și utilizarea unor tipare de căutare care să prevină supunerea scafandrilor la efort prelungit și care să fie în concordanță cu natura evenimentului, condiții de mediu(curenți, maree, adâncime, vizibilitate sau vânt).
”Măturarea” – metodă de căutare care se aplică în ape cu vizibilitate redusă sau zero în zona malurilor, podurilor, docurilor, digurilor sau a adâncimilor apelor curgătoare. Aceasta care implică un scafandru și operatori de suprafață cu rol de asigurare a scafandrului. Investigatorul subacvatic, va fi echipat suplimentar cu ham și asigurat prin intermediul acestuia și a corzilor de alpinism de către echipa de suprafață. Cel care efectuează scufundarea va ține legătura cu suprafața prin semnale prestabilite, comunicate prin intermediul corzii de asigurare. Va efectua ”măturarea” solului subacvatic, prin deplasarea înapoi și mișcarea laterală/frontală a brațelor sau penetrarea nămolului cu ambele mâini(protejate cu mănuși). Scafandrul va palpa toate obiectele cu care intră în contact, iar dacă situația impune le va ridica.
Metode de căutare utilizate de scafandri
Căutarea aleatorie – metodă care nu respectă un tipar anume, uzitată în apele cu vizibilitate crescută și efectuată de mai mulți scafandri, care își împart zonele de activitate, pentru acoperirea unei suprafețe mai mari;
Căutarea paralelă – începe de la malul apei și se continuă în linie dreaptă către întinderea acesteia. Scafandrul investigator asigurat cu o coardă de alpinism de către o echipă de suprafață, verifică fundul apei prin măturare, pe o traiectorie rectilinie. Dacă scafandrul nu a identificat obiecte sau este semnalizat că a derulat funia/coarda în totalitate, acesta va ieși la suprafață și va relua cercetarea de la mal dintr-un punct paralel de plecare al traiectoriei anterioare.
Căutarea circulară – se execută atunci când locul investigației se află la o distanță considerabilă de malul apei, iar accesul se face cu barca. Astfel, scafandrul are un punct central de plecare, executând căutarea obiectelor imersate pe o rază de 360o, de la exterior către interior și invers.
Căutarea în ape curgătoare – operațiunile necesită implicarea unui număr sporit de personal, atât în mediul acvatic cât și la suprafață, datorită curenților și a reziduurilor cu care ar putea intra în contact scafandrii. Cercetarea se va efectua rectiliniu, în direcția de deplasare a apei, iar scafandrul va fi asigurat în permanență, de la suprafață (barcă și scafandru de securitate).
Localizarea și marcarea epavelor și a rămășițelor provenite de la acestea se vor face prin balizare, notarea coordonatelor geografice oferite de sistemele GPS, triangulare sau marcarea pozițiilor direct pe hărțile zonelor în care se efectuează investigațiile. Dacă există posibilitatea, se vor efectua măsurători între mijloace materiale de probă imersate, acestea raportându-se la diverse puncte fixe.
Măsurătorile efectuate pentru orientarea locului faptei, localizarea și marcarea mijloacelor materiale de probă imersate, se pot fixa în cuprinsul unei schițe detaliate.
Examinarea exterioară și fixarea prin fotografiere/filmare a epavelor(aeronave, autoturisme sau vase) subacvatice se execută utilizându-se metoda numită ”swim around”(înotul împrejurul epavei). Aceasta constă în deplasarea scafandrului în jurul epavei și examinarea vizuală sau tactilă(dacă vizibilitatea este redusă) a acesteia. Dacă scafandrul investigator este echipat cu sisteme de comunicare verbală, va transmite echipei de la suprafață constatările subacvatice.
Fixarea aspectelor constatate în urma examinării exterioare a epavelor, se poate face prin intermediul unei diagrame, iar prin intermediul săgeților se pot indica locurile în care au fost identificate urme sau avarii/anomalii. (Anexe – foto nr. 26, 27)
Recuperarea epavelor imersate se face, în general, cu ajutorul macaralelor, însă o metodă care minimalizează producerea unor noi avarii este folosirea unor dispozitive(Anexe foto 28, 29 și 30) care se vor umple cu aer(prin intermediul unor butelii sau de la suprafață) după ce se atașează la vehicul, acesta fiind ulterior ridicat la suprafața apei. Operațiunile de recuperare a epavelor de autoturisme, a aparatelor de zbor și a navelor imersate, presupun prevenirea unor incidente și desfășurarea unor activități suplimentare și de către echipele de scafandri. Acestea constau în:
inspectarea locului în care urmează să se scufunde în vederea identificării curenților și a eventualelor pericole care pot apărea;
echipa de recuperare, trebuie să cunoască în detaliu posibilitățile de lucru și limitările dispozitivelor de ridicare a epavelor către suprafața apei;
coordonatorul echipei de scafandri va evalua dacă riscurile asumate de operatorii subacvatici sunt în concordanță cu importanța și beneficiile aduse de recuperarea epavei;
în cazul în care, în locația desfășurării operațiunilor de recuperare este semnalată prezența unor curenți puternici, scafandrii investigatori, vor avea în vedere să nu stea în direcția de deplasare a masei de apă pentru a putea evita unele incidente survenite ca urmare a rostogolirii obiectelor imersate;
accesul în incinta unei epave imersate nu se va face decât în echipă de minimum 2 scafandri;
având în vedere că sistemele de prindere și asigurare ale epavelor care urmează să fie scoase la suprafața apei și tractate către mal, pot ceda, scafandrii vor acționa în consecință. După legarea, asigurarea și montarea dispozitivelor de ridicare către suprafață, investigatorii subacvatici, se vor retrage și vor supraveghea întreaga operațiune din exteriorul epavelor;
se va încerca pe cât posibil, limitarea avarierii suplimentare a epavelor;
scafandrii care efectuează cercetarea mediului acvatic, vor proceda la o reevaluare a locului din care a fosr recuperată epava, în vederea identificării unor posibile urme sau mijloace materiale de probă, care nu au fost vizibile la examinarea inițială.
IV. 2.2. Particularitățile cercetării autovehiculelor imersate
Cercetarea autovehiculelor imersate este o activitate complexă, survenită ca urmare a unor accidente sau a desfășurării de activități criminale. Investigarea și aflarea cauzelor pentru care un vehicul rutier se află în mediul subacvatic, cade în sarcina organelor judiciare. Cele mai importante obiecte purtătoare de urme vor fi examinate la fața locului de către scafandri sau de către operatori de minisubmarine(în funcție de adâncimea la care este localizată epava) și apoi vor fi ridicate către suprafața apei, în vederea unei analize amănunțite a acestora de către experți criminaliști sau specialiști din domeniul auto. Există similarități între operațiunile de cercetare și recuperare a autovehiculelor, a aparatelor de zbor și a navelor maritime/fluviale imersate.
Cercetarea autovehiculelor imersate – cadru legislativ
Conform art. 75 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195 din 2002 privind circulația pe drumurile publice pe teritoriul României, republicată și actualizată în anul 2016, accidentul rutier este definit ca: ”evenimentul care întrunește cumulativ următoarele trei condiții:
s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc;
a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane, ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale;
în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare.”
Părăsirea, modificarea sau ștergerea urmelor unui accident rutier sunt incriminate de lege, conform art. 338, alin. 1 și 2 din Noul Cod Penal, astfel:
(1)”Părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obtinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, se pedepseste cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sanctionează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integritătii corporale ori a sănatatii uneia sau mai multor persoane, făra acordul echipei de cercetare la fața locului.”
Dinamica scufundării autoturismelor – studiu de caz
”Departamentul de Siguranță Publică Michigan- S.U.A. a efectuat o serie de experimente referitoare la scufundarea autoturismelor contemporane, în cadrul proiectului S.T.A.R(Submerged Transportation Accident Research – cercetarea mijloacelor de transport scufundate ca urmare a accidentelor). Pentru efectuarea acestor experimente, s-a construit unui ponton pe lacul Michigan, care să permită automobilelor să atingă viteza de aproximativ 50 km/h, înainte să ia contact cu apa. Viteza a fost înregistrată de un pistol radar utilizat de poliția rutieră. Sistemele care funcționează cu energie electrică au fost pornite(ștergătoarele și luminile), acestea fiind monitorizate și filmate de scafandrii investigatori participanți la experiment, aflați deja în mediul subacvatic.
Exteriorul și habitaclul autoturismelor au fost supravegheate video în timpul scufundării, constatându-se următoarele aspecte:
Durata de scufundare a unui autovehicul a fost cuprinsă între 1'30” și 5'.
scufundarea autovehiculului începe cu partea frontală(datorită greutății motorului) și continuă cu spatele acestuia; datorită acestui motiv, victimele acestor accidente au fost descoperite înecate în partea din spate a autoturismelor. Acestea au încercat să se deplaseze după bula de aer rămasă în autoturismul care se scufunda.
Odată ce autoturismul se umple cu apă și rămâne așezat pe fundul apei, aerul care se află în habitaclu se eliberează prin partea din spate, ducând la deschiderea portbagajului;
scufundarea autovehicului se face prin pătrunderea apei prin orificiile de aerisire din partea frontală;
portierele autoturismelor nu se pot deschide din interior, până când nivelul apei din autoturism nu se egalizează cu cel din exteriorul acestuia;
autoturismele care aterizează în apă pe roți trebuie să fie supuse unei alte forțe decât greutatea proprie pentru a se scufunda(viteza curentului de apă – în cazul în care apa este curgătoare);
sistemul electric al autoturismului continuă să funcționeze după scufundare și așezarea pe fundul apei, permițând acționarea geamurilor și a pârghiilor de siguranță ale portierelor;
după plonjarea în apă, autoturismele plutesc o perioadă de timp suficientă care să permită ocupanților să părăsească habitaclul în condiții de siguranță.
De asemenea, a fost elaborat un protocol de acțiune și supraviețuire pentru victimele aflate într-un autoturism care a plonjat în apă, ca urmare a unui accident:
panica este cel mai mare dușman al omului, așa că trebuie stăpânită și evitată;
eliberarea centurii de siguranță;
eliberarea centurii de siguranță a copiilor;
acționarea și deschiderea geamurilor laterale ale autoturismului;
scoaterea copiilor pe fereastră;
părăsirea autoturismului pe fereastră.
În cazul în care autoturismul plonjează într-o apă curgătoare:
măsurile întreprinse de către victime trebuie luate în funcție de direcția de deplasare a apei ;
dacă autovehiculul nu este rostogolit de curent, ieșirea se va face în aval (direcția de curgere a apei), în acest sens, fereastra din amonte(direcția opusă a curgerii apei) va fi lăsată închisă, pentru a întârzia umplerea cu apă a habitaclului).
După studierea dinamicii scufundării autovehiculelor mici, s-au efectuat experimente și cu un mijloc de transport în comun, respectiv cu un autocar. Aplicând aceleași proceduri ca în cazul autovehiculelor mici, studiul a relevat o diferență uriașă între modul de scufundare între vehiculelor mici și autocare, și anume:
autocarul a impactat apa cu partea frontală; în primă fază s-a spart parbrizul, iar presiunea apei care intra în habitaclu a pus șoferul în incapacitate de mișcare;
ușile vehiculului s-au deschis, permițând unei coloane mari de apă să intre în habitaclu;
viteza și puterea colanei de apă care a intrat în vehicul a împins toți pasagerii către partea din spate, respectiv către ieșirea de urgență;
în eventualitatea în care autocarul ar pluti, viteza cu apa care inundă habitaclul ar fi fatală pasagerilor.”
Autovehiculele imersate
Multe autoturisme, ajung în mediul acvatic ca urmare a utilizării acestora la desfășurarea unor activități infracționale, pentru mascarea unor crime și ascunderea unor cadavre, pentru fraudarea societăților de asigurări, sau ca urmare a unor accidente. Având în vedere aceste prezumții se impune cercetarea cu maximă atenție a locului subacvatic în care a fost descoperit un autoturism.
Activitățile premergătoare investigării locului în care se află un vehicul scufundat sau în curs de scufundare, constau în obținerea informațiilor cu privire la modul în care acesta ajuns în apă(prin intermediul martorilor oculari sau a persoanei care a sesizat aspectul), localizarea vehicului, coordonatele geografice exacte(dacă există posibilitatea), încărcătură, bunuri transportate, direcția de deplasare și condițiile atmosferice. Aceste informații sunt furnizate de obicei către personalul serviciilor speciale de telecomunicații(STS), care preiau apelurile de urgență și au menirea de a mobiliza:
forțele și mijloacele tehnice de intervenție rapidă la fața locului, aici fiind incluse și echipele de căutare și salvare a victimelor;
echipa de cercetare a locului producerii incidentului.
După ajungerea la fața locului, echipa de cercetare va fixa prin fotografiere/videofilmare cadrul inițial al desfășurării operațiunilor. De asemenea, toate urmele/mijloacele materiale de probă cu potențial de alterare vor fi fixate, ridicate și ambalate.
Toate obiectele, piesele de vestimentație, cadavrele sau documentele care plutesc, vor fi fixate prin fotografiere/videofilmare, ridicate și ambalate, acestea putând avea o valoare inestimabilă în procesul de clarificare a circumstanțelor producerii incidentului.
În primă fază se impune marcarea și delimitarea locului în care se va desfășura cercetarea, apoi se va proceda la localizarea exactă a autoturismului imersat. Majoritatea vehiculelor nu sunt echipate cu aparatură de localizare GPS – Global Positioning System, însă pentru cele echipate, procedura de localizare a semnalul emis este greoaie și necesită implicarea constructorilor și a distribuitorilor de autoturisme.
În cazul în care nu se cunoaște locația exactă a autoturismului imersat, se procedeză la desfășurarea unor acțiuni de căutare, utilizându-se metodele prezentate anterior.
După penetrarea mediului acvatic, scafandrii investigatori vor proceda la examinarea vehiculului imersat, cu scopul de a descoperiri eventuale victime, de a constata avariile existente, urmele de forțare de la nivelul sistemului de închidere al vehiculului și de a identifica vehiculului prin intermediul plăcuțelor de înmatriculare sau a plăcuțelor pe care se află înscrisă seria șasiului.
Examinarea exterioară se va face conform metodei ”swim around” (înot de jur-împrejurul epavei).
În condiții de vizibilitate bună se va proceda la examinarea vizuală a avariilor sau ale posibilelor urme existente la nivelul caroseriei, a pneurilor, farurilor și ferestrelor, iar cu această ocazie se fixează aspectul exterior al epavei autoturismului prin fotografiere/videofilmare de deasupra și din unghiuri opuse. În condiții de vizibilitate redusă sau zero, se va examina epava prin palpare. În ambele situații, constatările pot fi înregistrate și notate, în urma transmiterii verbale de către scafandri(prin intermediul sistemelor de comunicații) către echipa de suprafață.
Un autoturism imersat poate prezenta urme exterioare care să conducă la premisa că a fost implicat într-un accident cu fugă de la locul faptei. Cu ocazia examinării exterioare, va fi evaluată și descrisă în detaliu starea în care se află ferestrele automobilului, parbrizul și luneta, acestea putând prezenta urme ale unui impact(crăpături sau spărturi) la nivelul cărora să fie comasate urme ca: smocuri de păr cu tot cu țesut, fibre textile sau țesături, aparținând unei posibile victime(pieton sau pasager). În măsura posibilităților, toate urmele identificate vor fi fixate prin fotografiere metrică, ridicate și ambalate în pungi sau recipienți din plastic, direct în mediul subacvatic.
Scafandrii investigatori, vor avea în vedere următorul aspect: ”Componentele vehiculului cu suprafață lucioasă pot reține, chiar și în mediul subacvatic, urmele papilare” , astfel se va avea în vedere evitarea atingerii suprafețelor unor elemente din sticlă, precum oglinda interioară sau partea interioară a geamurilor. Acestea se vor detașa de corpul vehiculului scufundat, cu maximă atenție, se vor ambala în pungi mari din plastic și se vor scoate pe rând către suprafață. Echipa de sprijin de la suprafața apei va numerota și eticheta fiecare piesă detașată de scafandrii investigatori.
În timpul operațiunilor de recuperare poate surveni deteriorarea parțială a epavei vehiculului, de aceea este imperioasă fixarea prin fotografiere/videofilmare(dacă vizibilitatea permite realizarea acestui fapt) și descrierea în amănunt în cadrul procesului-verbal de cercetare la fața locului a avariilor, a modificărilor și a aspectele constatate cu ocazia examinării autoturismului aflat în mediul acvatic.
Unele constatări precum, lipsa cheii din contact, volanul sau pedala de accelerație sunt blocate, urme de forțare ale sistemelor de închidere de la nivelul ușilor sau a portbagajului, lipsa unor accesorii de bord(radio-CD, sisteme de navigație, sisteme audio etc.) pot prezuma faptul că un autoturism a fost furat. De asemenea, dacă portiera sau geamul din dreptul șoferului a fost descoperită în poziția deschis și nu au existat victime se prezumă faptul că autoturismul a fost accelerat din exterior, astfel permițându-se deplasarea autonomă a acestuia către mediul acvatic.
Se vor căuta plăcuțele care conțin numărul de înmatriculare și seria de șasiu în vederea identificării autoturismului și a proprietarului, având în vedere că vehiculele reclamate a fi furate, sunt introduse într-o bază de date special concepută pentru astfel de evenimente.
În cazul în care vizibilitatea apei nu permite citirea plăcuței de înmatriculare sau a celei cu seria de șasiu, se va apela la metoda numită ”water-bath”(spălarea apei), care constă în umplerea unei pungi din plastic transparente cu apă curată și presarea acesteia pe suprafața tăblițelor, caracterele putând fi citite astfel.
Pentru a pătrunde în interiorul vehiculului, scafandrii vor deschide ușor portierele sau geamurile laterale(prin apăsare), pentru a permite coloanei de apă din interiorul habitaclului, să se amestece încet cu cea din mediul ambiant, astfel minimalizând riscul de a pierde sau distruge urme sau mijloace materiale de probă, aflate captive.
Alegerea unei metode de recuperare a autoturismele imersate se face ținându-se cont de condițiile meteorologice, felul apei(stătătoare sau curgătoare), curenți și de avariile prezente la nivelul autoturismului.
După încheierea operațiunilor de recuperare a autoturismelor, se va trece la fixarea rezultatelor cercetării. Aceasta se va materializa în formă scrisă(în ordine, de la general către particular, în detaliu, clară, concisă și organizată), sub forma procesului-verbal de cercetare la fața locului. Acest document va conține absolut toate constatările efectuate, caracteristicile urmelor și mijloacelor materiale de probă și particularitățile oferite de caracteristicile mediului și a condițiilor meteo în care s-a produs incidentul, informații referitoare la modul de sesizare a evenimentului și numărul de victime, apoi sub forma unei planșe fotografice care trebuie să surprindă toate aspectele constate cu ocazia cercetării locului descoperirii vehiculului și a examinării acestuia(atât în mediul acvatic, cât și după recuperarea tuturor rămășițelor).
De asemenea, se poate întocmi o diagramă a vehiculului, iar prin intermediul săgeților să fie indicate avariile, modificările și urmele identificate în urma examinării. (A se vedea Anexe – foto nr. 26)
IV.2.3.Cercetarea aparatelor de zbor imersate
Cadrul legislativ
Accidentele aeronautice, cauzele acestora și posibilii factori care ar putea facilita un asemenea eveniment, sunt noțiuni definite și enumerate conform art. 3, alin 1 și 2 din Codul Aerian al României, aprobat prin Ordonanța Guvernului nr. 29/1997, modificat si aprobat prin legea nr. 399/2005, după cum urmează:
”(1) accident – eveniment legat de operarea/utilizarea unei aeronave, care se produce între momentul în care o persoană se îmbarca la bordul acesteia, cu intenția și cu dreptul legal de a efectua un zbor, și momentul în care toate persoanele aflate la bord sunt debarcate și în cursul căruia:
a) o persoană este rănita grav sau mortal, datorită faptului că se găsește:
– în aeronava;
– în contact direct cu orice parte a aeronavei, inclusiv cu bucățile care se detașează din aceasta;
– expusă direct jetului (aspirației sau suflului motoarelor ori elicelor), cu exceptia cazurilor în care rănile se datorează unor cauze naturale, autorănirilor sau sunt produse de altă persoană, ori a cauzelor în care rănile sunt produse în afara zonei care este în mod normal disponibilă pasagerilor sau membrilor echipajului;
b) aeronava suferă deteriorări sau o cedare de structură, care alterează caracteristicile de rezistența structurală, de performanță și de zbor și care în mod normal necesită o reparație importantă sau înlocuirea componentelor afectate cu excepția defectării motorului ori deteriorării, când deteriorarea este limitată la motor, capote sau accesoriile sale, ori când este vorba despre deteriorări limitate la elice, la extremitățile aripii, pneuri, frâne, carenaje sau mici înfundări ori perforații în înveliș;
c) aeronava a dispărut sau este total inaccesibilă.
(2) Acte de intervenție ilicită – act produs în mod ilicit, cu intenție, constând în:
a) violență împotriva uneia sau mai multor persoane la bordul unei aeronave la sol și în zbor, dacă acel act poate să pericliteze siguranța aeronavei respective;
b) distrugere a unei aeronave în serviciu sau provocare de avarii unei astfel de aeronave, care o face indisponibilă pentru zbor, ori care îi pot periclita siguranța in zbor;
c) amplasare sau favorizare a amplasării prin orice mijloace a unui dispozitiv ori a unei substanțe care pot distruge o aeronava aflată în serviciu sau îi poate provoca avarii care să o facă indisponibilă pentru zbor ori care îi poate periclita siguranța în zbor;
d) distrugere sau avariere a mijloacelor de navigație aeriană, ori de intervenție în functionarea lor, dacă un asemenea act poate periclita siguranța aeronavelor în zbor;
e) comunicare intenționată a unor informații false, punând astfel în pericol siguranța unei aeronave în zbor;
f) folosirea ilegală a oricărui dispozitiv, substanță sau armă pentru:
– producerea unui act de violența împotriva uneia sau mai multor persoane care provoacă rănirea gravă ori moartea acestora, pe un aeroport care deservește aviația civilă;
– distrugerea sau avarierea gravă a facilităților care aparțin aviației civile sau aeronavelor care nu sunt în serviciu, dar se află pe acel aeroport, ori pentru întreruperea serviciilor aeroportului, dacă un asemenea act pune în pericol sau poate periclita siguranța aeroportului.”
Ori de câte ori survine un accident aeronautic, se impune cercetarea criminalistică a locului în care epava aparatului de zbor a fost descoperită, fie că este vorba despre mediul uscat sau umed. Prin natura construcției, aparatele de zbor au în structură, componente tehnice, mecanice, hidraulice, electrice, electronice etc, reprezentând o comasare de produse tehnologice. Cercetarea locului catastrofei se va face pe mai multe planuri și va fi efectuată în colaborare de către două comisii distrincte, în vederea stabilirii cauzelor exacte a a producerii incidentului aeronautic și a persoanelor care se se fac vinovate , și anume:
”Comisia de cercetare administrativă, formată din subcomisia de zbor(specialiști și experți în metodica și securitatea zborului, probleme de dirijare aeriană, mijloace de transmisiuni și protecție a navigației aeriene, asigurarea metodologică a zborului, decodificarea si prelucrarea datelor preluate de la înregistratoarele automate ale parametrilor de zbor și ale convorbirilor radio – cutiile negre), subcomisia tehnică(specialiști în aerodinamică, celule și instalații de forță, electomecanică și automatizări de bord, instalații și aparatură radio-electronică de bord și sol etc.) și subcomisia administrativă(căutare-salvare, logistică, medicină, sociologie, psihologie aeronautică, protecția muncii, asigurări sociale, finanțe-contabilitate și un jurist) constituită în mod expres ad-hoc, în concordanță cu Ordinul emis de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, pentru incidentul aviatic. De asemenea, în comisia de cercetare poate fi solicitată și prezența specialiștilor din cadrul instituțiilor de proiectare și construcții de aeronave, reparatori, producători de subansamble și tehnică aviatică.
Echipa de cercetare la fața locului va fi constituită conform normelor procesuale penale, ale tacticii și metodicii criminalistice.”
Particularitățile cercetării aparatelor de zbor imersate
În cazul în care aeronava implicată în incident aparține unui alt stat, cercetarea va fi efectuată de către statul român, în conformitate cu procedurile recomandate de Organizația Aviației Civile Internaționale, însă este posibilă prezentarea unei delegații străine provenite din țara de apartenență a aeronavei, care să asiste la investigarea locului producerii incidentului.
Activitățile premergătoare investigării locului producerii incidentului aeronautic, constau în obținerea informațiilor cu privire la producerea catastrofei(dispariția aeronavei de pe radare, încetarea comunicațiilor radio (cu sau fără primirea semnalelor de tip S.O.S – Save Our Souls sau EMERGENCY-Urgență, utilizate în momentul în care survine o manevră de aterizare forțată), localizarea aeronavei, coordonatele geografice, încărcătură – pasageri, marfă, transporturi militare, cantitatea de combustibil rămasă în rezervoare, viteza și altitudinea de zbor – aceste informații pot determina raza de împrăștiere a părților aeronavei, a bunurilor transportate sau a victimelor, condiții atmosferice și de mediu(uscat- munte, deal, câmpie, pădure sau acvatic – fluvial, maritim). Aceste informații furnizate de obicei de către personalul aflat în serviciu pe aeroporturi sau centrele de dirijare și control a traficului aerian, au menirea de a stabili locul producerii accidentului și de a mobiliza: forțele și mijloacele tehnice de intervenție rapidă la fața locului, aici fiind incluse și echipe de căutare și salvare a victimelor și comisiile împreună cu echipa de cercetare a locului producerii incidentului.
În primă fază se impune localizarea exactă a aeronavelor avariate, indiferent de mediul în care s-a produs catastrofa. Aeronavele sunt echipate, de regulă, cu aparatură de localizare GPS – GPSS – Global Positioning (Satellite) System, însă semnalul emis s-ar putea să nu fie suficient de puternic pentru a penetra mediul acvatic. Având în vedere evoluția tehnologiei, dotarea aeronavelor a fost suplimentată cu sisteme de localizare ale căror semnale penetrează mediul acvatic și sunt receptate de către un hidrofon care trebuie introdus în apă.
În cazul în care nu se cunoaște locația exactă unde aeronava a luat contact cu apa, se procedeză la desfășurarea unor acțiuni de căutare, utilizându-se metodele prezentate în paragrafele anterioare.
După ajungerea la fața locului se vor înlătura pericolele sau se va aștepta până la îmbunătățirea condițiilor meteorologice și de mediu (ape agitate), pentru evitarea producerii de noi victime provenite din rândul echipelor de intervenție. Echipa de investigatori, va efectua filmări/fotografiile de orientare și fotografiile schiță ale resturilor aflate la plutind suprafața apei, din elicopter(dacă există posibilitatea), pentru a cuprinde cât mai bine zona producerii incidentului aviatic.
În cele mai multe cazuri, impactul aeronavelor cu apa este devastator, existând astfel o probabilitate infimă(dar totuși mai mare decât în urma impactului cu solul) ca acestea să rămână compacte și să plutească la suprafață. De asemenea, probabilitatea ca membrii echipajului sau pasagerii unei aeronave să supraviețuiască impactului cu apa sau solul, este foarte mică, însă, se vor căuta supraviețuitori, iar dacă vor fi găsiți li se va acorda primul-ajutor.
După localizarea aeronavei în mediul acvatic, va debuta faza statică a cercetării locului faptei, prin dispunerea de către echipa de investigatori, a unor flotoare/balize(care să fie vizibile și pentru vasele maritime sau fluviale), pentru marcarea și delimitarea perimetrului în care se va efectua cercetarea și în care se vor desfășura operațiunile de recuperare a aeronavei și a victimelor dezastrului. Urmele cu potențial de alterare se vor ridica și se vor conserva de urgență. Extinderea sau deplasarea suprafeței de cercetare se face prin mutarea flotoarelor pentru delimitare.
De asemenea perimetrul ce urmează a fi cercetat va fi cartografiat, reprezentat grafic și poziționat prin intermediul măsurătorilor sau coordonatelor oferite de GPS.
”Identificarea aeronavei, se face pe baza pavilionului afișat, a însemnelor de naționalitate ori după grupurile de litere înscrise pe corpul aeronavei, reprezentând marca de ordine.”
Faza dinamică a cercetării la fața locului constă în căutarea, descoperirea și relevarea, fixarea, examinarea, ridicarea, conservarea și ambalarea separată în cutii, pungi, saci, recipiente din plastic a urmelor și mijloacelor materiale de probă, care au legatură cu incidentul.
În acestă fază a cercetării incidentelor aeronautice, scafandrii investigatori vor examina rămășițele subacvatice ale aeronavei, utilizând metoda”swim around”, în vederea stabilirii avariilor, identificării locurilor în care se află cadavrele și a unor potențiale puncte de agățare și ridicare către suprafață, a rămășițelor epavei(cele mai multe aeronave de mici dimensiuni, fiind echipate cu inele sau harnașamente care să servească la ridicarea acestora).
În cazul în care aparatul de zbor a suferit un accident și s-a prăbușit, harnașametele și inelele sus-menționate, vor ajuta la recuperarea rămășițelor în vederea examinării ulterioare, fără provocarea unor distrugeri suplimentare.
Toate părțile componente ale aeronavei, se vor examina în locul în care au fost descoperite, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței unor probleme de natură tehnică, care ar fi putut influența survenirea incidentului.
Se pot identifica urme la nivelul exteriorului fuzelajului, care constau în dezmembrări, rupturi, îndoituri, uzură excesivă, blocaje ale flapsurilor și eleroanelor de la nivelul aripilor, motoarelor sau a turbopropulsoarelor, a instalației de alimentare etc. Urmele unor posibile incendii sau explozii apărute în timpul zborului sau a impactului sunt determinate de modul dispunerii rămășițelor aeronavei sau a conținutului acesteia.
În cazul în care s-a produs o explozie în timpul zborului, întinderea rămășițelor aeronavei va fi pe o suprafața foarte mare, ”direct proporțională cu înălțimea la care se efectua zborul, cu greutatea pieselor componente și cu viteza și direcția de acțiune a vântului din perioada respectivă.”
Tot în această fază a cercetării, se examinează, se recuperează și se etichetează rămășițele umane intacte, continuând cu bucățile de cadavre indiferent de mărimea acestora.
În cele mai multe cazuri, inițial, se pune accent pe recuperarea rămășițelor personalului care a pilotat aeronava. Necropsia cadavrelor personalului navigant și interpretarea analizelor toxicologice, pot dezvălui informații care ar putea conduce la determinarea cauzelor producerii incidentului. Toate rămășițele umane(mai ales elementele care pot conduce la identificarea cadavrelor(degete cu desenele papilare vizibile, picioare, dinți etc), vor fi vor fi căutate, fixate prin fotografiere/filmare, scoase din epava aeronavei, ambalate(direct în mediul acvatic) în saci mortuari și ridicate către suprafața apei.
Cele mai importante rămășițe ale unei aeronave implicate într-un incident, sunt așa-numitele ”cutii negre”(înregistratoare de zbor), care în realitate sunt de culoare portocalie, pentru a fi vizibile în orice condiții de mediu. Aceste dispozitive permit înregistrarea tuturor parametrilor de zbor și a tuturor comunicațiilor verbale din cabina de pilotaj, și completează investigațiile în caz de accidente.
Recuperarea rămășițelor aeronavei scufundate, se va efectua după ce vor fi extrase toate rămășițele umane, utilizându-se compensatoare de flotabilitate sau macarale. Odată scoase la suprafață, rămășițele epavelor vor fi tractate până la mal sau vor fi urcate la bordul unor nave de mari dimensiuni.
De asemenea se vor ridica mostre de apă care ar putea conține urme de petrol, ulei, lichid hidraulic, substanțe explozive etc, pentru supunerea acestora la teste ulterioare de laborator.
Fixarea rezultatelor cercetării se va materializa sub forma sub forma procesului-verbal de cercetare la fața locului. Acest document, redactat în ordine, de la general către particular, în detaliu, clar, concis și organizat, va conține absolut toate constatările efectuate, caracteristicile urmelor și mijloacelor materiale de probă și particularitățile oferite de caracteristicile mediului și a condițiilor meteo în care s-a produs incidentul, informații referitoare la modul de sesizare a evenimentului, natura zborului(civil, militar, sanitar, de antrenament, transport marfă, pasageri etc.) și numărul de victime.
În completarea procesului-verbal de cercetare la fața locului, criminaliștii și investigatorii subacvatici care au luat parte la desfășurarea operațiunilor de cercetare și recuperare a rămășițelor aeronavei vor întocmi planșe fotografice care trebuie să surprindă toate aspectele constate cu ocazia cercetării locului descoperirii aeronavei și a examinării acesteia(atât în mediul acvatic, cât și după recuperarea tuturor rămășițelor).
De asemenea, se poate întocmi și o diagramă – de preferat în cazul aeronavelor de mici dimensiuni și descoperite în stare compactă.
IV.2.4. Ambarcațiunile maritime/fluviale imersate
Costurile reduse, cantitățile impresionante de marfă și numărul în continuă creștere a pasagerilor a dus la o dezvoltare fără precedent a transportului pe apă. De asemenea, s-au dezvoltat și alte activități precum pescuitul industrial, forajul submarin sau exploatările de zăcăminte subacvatice. Valorile foarte mari ale produselor transportate și potențialul uman cu care se desfășoră diversele activități, indiferent de natura lor, au condus la un nivel ridicat de tehnologizare a vaselor, în vederea navigației în condiții de maximă securitate și eficiență. Navigația se împarte în două categorii, și anume: maritimă și fluvială.
Orientarea, menținerea unei anumite rute și direcții de deplasare, în special la mare deschisă sau la traversarea oceanelor, sunt strict determinate de funcționarea perfectă a aparatelor special concepute pentru navigație. Navigația maritimă presupune cunoașterea mai multor domenii ale științei, care se aplică atunci când aparatura de navigație se defectează.
Navigația fluvială se desfășoară în apele interioare și se efectuează în principiu pe baza observațiilor vizuale. Cel mai important aspect al acestui tip de navigație, îl reprezintă adâncimea apelor pe care se desfășoară deplasarea. Unele sectoare ale traseului de deplasare prezintă adâncimi variabile și rapid modificabile ale fundului apei și curenți cu direcții și forțe diferite, toate acestea fiind rezultatul proceselor fizice specifice curgerii apelor.
Radarul și sondele de navigație sunt aparatele cele mai importante, utilizate în activitatea de navigație.
Cadru legislativ
Potrivit art. 2.9. și 2.10 din ”Codul de Standarde Internaționale și Practici Recomandate pentru Investigația privind Siguranța în Cazul Accidentelor sau Incidentelor Maritime (Codul de Investigație a Accidentelor), adoptat de Organizația Maritimă Internațională prin Rezoluția MSC.255(84) a Comitetului Securității Maritime din 16 mai 2008”, accident maritim este un eveniment sau o succesiune de evenimente, care a/au avut loc în legătură directă cu operarea unei nave și care a/au avut ca rezultat următoarele:
1. moartea sau rănirea gravă a unei persoane;
2. pierderea unei persoane de pe o navă;
3. pierderea, presupusa pierdere sau abandonul unei nave;
4. pagube materiale la o navă;
5. eșuarea, scoaterea din funcțiune sau implicarea într-o coliziune a unei nave;
6. pagube materiale la infrastructura maritimă, din afara unei nave, care ar pune grav în pericol siguranța navei, a unei alte nave sau a unei persoane;
7. degradarea gravă a mediului sau posibila degradare gravă a mediului, rezultate din avarierea unei sau a mai multor nave.
Totuși un accident maritim nu include un act intenționat sau o omisiune cu intenția de a aduce prejudicii siguranței unei nave, unei persoane sau mediului.
Un incident maritim înseamnă un eveniment sau o serie de evenimente, altele decât un accident maritim, care s-au petrecut în legătură directă cu operarea unei nave, care au pus în pericol sau, dacă nu ar fi fost corectate, ar fi pus în pericol siguranța navei, persoanele de la bordul acesteia, orice altă persoană sau mediul.
Oricum, un incident maritim nu include un act intenționat sau o omisiune, cu intenția de a aduce prejudicii siguranței unei nave, unei persoane sau mediului.”
Termeni specifici și unități de măsură utilizate în navigație
O ambarcațiune are părți laterale, față și spate. În descrierea acestor caracteristici se vor utilize termeni nautici, precum:
Partea laterală stânga – babord;
Partea laterală dreapta – tribord;
Partea din față – prova sau arc prova;
Partea din spate – pupa.
Mișcările perturbatoare ale ambarcațiunii :
Ruliu – ”reprezintă mișcarea de balans în jurul axei longitudinale, datorită valurilor înalte, paralele cu direcția de înaintare a navei;
Tangaj(galop) – mișcarea de balans longitudinal a unei nave în marș sau în staționare și constă în afundarea în apă și ridicarea alternativă pe val a provei și pupei.”
Traversa ambarcațiunii – cel mai lat punct al ambarcațiunii;
Chilă – elemental principal de rezistență al unei ambarcațiuni. Partea cea mai joasă a unei nave.
Unitățile de măsură nautice pentru exprimarea lungimii sunt :
Mila marină(1852 metri);
Cablul(185 metri) – exprimarea distanțelor între nave;
Brațul(1,82 metri);
Yardul(0,91 metri);
Piciorul (engl. Foot – 0,304 metri);
Țolul (engl. Inch – 25,4 milimetri)
Unitățile de măsură nautice pentru exprimarea vitezei sunt :
Nodul – este egal cu 1 milă marină/oră(1Mm/h);
Knot(0,514 metri/secundă).
Cauze care pot genera producerea unor incidente navale
Defecțiuni tehnice datorate unor greșeli de proiectare și construcție sau a uzurii excesive a ambarcațiunii;
Condiții meteorologice nefavorabile;
Încărcarea necorespunzătoare a navei și neechilibrarea încărcăturii;
Erori în dirijarea și controlul ambarcațiunii, care pot duce la abordajele altor nave;
Pregătirea profesională deficitară a personalului navigant;
Explozii sau incendii survenite la bordul ambarcațiunilor;
Erori ale sistemelor de navigație, care pot conduce la impactul cu diverse forme de relief subacvatice sau cu digurile de acostare;
Condiții acvatice improprii desfășurării unor activități de recreere (respectiv mare agitată), corelate cu viteză excesivă (în cazul ambarcațiunilor de mici dimensiuni);
Particularitățile cercetării incidentelor nautice
Cercetarea și elucidarea circumstanțelor producerii unui incident nautic, necesită concursul mai multor entități din diverse domenii de activitate, atât pentru cercetarea locului producerii accidentului, cât și pentru efectuarea unor expertize științifice, tehnice sau de specialitate.
În cazul în care ambarcațiunea implicată în incident naviga sub pavilionul unui alt stat, cercetarea va fi efectuată de către statul român, în conformitate cu procedurile recomandate de Codul de Standarde Internaționale și Practici Recomandate pentru Investigația privind Siguranța în Cazul Accidentelor sau Incidentelor Maritime (Codul de Investigație a Accidentelor), adoptat de Organizația Maritimă Internațională. Este posibilă prezentarea unei delegații străine provenite din țara de apartenență a ambarcațiunii , care să asiste la investigarea locului producerii incidentului.
Activitățile premergătoare investigării locului producerii incidentului nautic, încep odată cu primirea semnalelor de tip S.O.S – Save Our Souls sau EMERGENCY-Urgență, utilizate în momentul în care survine o situație de urgență, și constau în obținerea informațiilor cu privire la producerea catastrofei, numărul de nave implicate în accident, localizarea ambarcațiunii, coordonatele geografice, încărcătură, pasageri, marfă, transporturi militare, cantitatea de combustibil rămasă în rezervoare, viteza deplasării, condițiile metorologice, starea de agitație a mediului acvatic etc.
Aceste informații furnizate de obicei de către personalul navigant, au menirea de a stabili locul producerii accidentului și de a mobiliza: forțele și mijloacele tehnice de intervenție rapidă la fața locului, echipele de căutare și salvare a victimelor și echipa de cercetare a locului producerii incidentului.
Navele (indiferent dacă sunt comerciale, militare sau de transport pasageri) ale căror rute de deplasare se situează în apropierea ambarcațiunilor aflate în pericol, și care au recepționat semnalele de urgență și coordonatele transmise, își vor schimba traiectoria către locul producerii incidentului în vederea acordării primului-ajutor și salvării echipajelor și a pasagerilor.
Deplasarea echipelor de cercetare către locul producerii incidentului, se face pe cale aerului, prin intermediul elicopterelor sau pe cale acvatică, prin intermediul unor ambarcațiuni.
În primă fază se impune localizarea exactă a navelor avariate. Ambarcațiunile mari sunt echipate, de regulă, cu aparatură de localizare GPS – GPSS – Global Positioning (Satellite) System. În cazul(puțin probabil) în care nu se cunoaște locația exactă unde nava a eșuat și s-a scufundat, datorită defecțiunilor sistemului de localizare, se procedează la desfășurarea unor acțiuni de căutare, utilizându-se metodele prezentate în paragrafele anterioare.
După ajungerea la fața locului se vor înlătura pericolelor sau se va aștepta până la îmbunătățirea condițiilor meteorologice și de mediu (ape agitate), pentru evitarea producerii de noi victime provenite din rândul echipelor de intervenție. Echipa de investigatori, va fixa prin efectuarea filmărilor/fotografiilor cadrul inițial al incidentului nautic. De asemenea, se vor efectua filmări/fotografii de orientare și fotografiile schiță din elicopter(dacă există posibilitatea), ale posibilelor resturi sau cadavre, aflate la plutind suprafața apei,.
După localizarea ambarcațiunii în mediul acvatic, va debuta faza statică a cercetării locului faptei, prin dispunerea de către echipa de investigatori, a unor flotoare/balize(care să fie vizibile pentru alte vase), pentru marcarea și delimitarea perimetrului în care se va efectua cercetarea și în care se vor desfășura operațiunile de recuperare a navei/navelor și a victimelor dezastrului.
Urmele cu potențial de alterare se vor ridica și se vor conserva de urgență.
De asemenea perimetrul ce urmează a fi cercetat va fi cartografiat, reprezentat grafic și poziționat prin intermediul măsurătorilor și a coordonatelor oferite de GPS.
La orientarea unui punct de impact, investigatorii accidentelor navale, folosesc drept reper prova ambarcațiunii sau ambarcațiunilor. În cazul abordajelor(ciocnirea neprevăzută a două nave sau ciocnirea unei nave de un obstacol), orientarea rămășițelor unei nave, a cadavrelor victimelor sau a altor urme sau mijloace materiale de probă, se face plecând de la prova ambarcațiunii, unghiurile fiind măsurate 360o în sensul acelor de ceasornic.
900
1800
Prova ambarcațiunii 2700
Faza dinamică a cercetării la fața locului constă în căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, examinarea, ridicarea, conservarea și ambalarea separată în cutii metalice, recipiente metalice a urmelor și mijloacelor materiale de probă, care au legatură cu incidentul.
În acestă fază a cercetării incidentelor nautice, scafandrii investigatori vor examina în exterior, rămășițele subacvatice ale ambarcațiunilor, utilizând metoda”swim around.
Cu ocazia efectuării cercetării locului în care s-a produs un accident nautic, pot fi descoperite urme precum:
Urmele produse în urma încărcării excesive a unei ambarcațiuni și a distribuirii încărcăturii în mod inegal în locurile pentru depozitare. În această situație, urma este chiar poziția în care este descoperită ambarcațiunea. Corpul navei eșuate și scufundate este așezat pe fundul apei cu acea parte în care s-a aflat o încărcătură mai mare sau înclinată în direcția deplasării încărcăturii;
Urme create ca urmare a abordajului sau eșuării – dezmembrări, rupturi ale chilei, îndoituri, ondulații mari ale bordajului(carenajului), urme de adâncime, urme metalice apărute în urma unei acțiuni de tăiere, turtire, lovire, răsucire, frecare, rezultate în urma coliziunii a două ambarcațiuni. Odată identificate, aceste urme vor fi fotografiate/filmate în detaliu(dacă vizibilitatea apei permite acest fapt). În condițiile în care, urmele sunt identificate la nivelul unor piese dezmembrate din ambarcațiune, acestea vor fi scoase la suprafața apei în vederea examinării ulterioare de către personalul specializat.
Urme produse de incendii sau de explozii – hipocentrul incendiului sau ”craterul exploziei pot fi foarte bine conturate, urmele de presiune create de unda de șoc, schijele și părțile lovite de acestea”, obiecte și materiale calcinate/carbonizate integral sau parțial, mecanisme pentru declanșarea incendiilor(ex. cocktailul Molotov), muniție, chibrituri, brichete, resturi de materiale textile sau plastice arse, cauciuc sau lemn ars, metale topite etc. Materialele textile și cele poroase care nu au ars în totalitate, pot reține urme de hidrocarburi(combustibili) precum benzină, motorină, kerosen. Combustibilii se disipă într-un ritm lent în mediul acvatic. Este imperativ, ca orice mijloc material de probă identificat în mediul acvatic, care prezintă urme de hidrocarburi să fie ridicat și ambalat în recipient etanș.
Urmele sus-menționate sunt rezistente la acțiunea apei și pot fi descoperite atât la nivelul unei ambarcațiuni rămase la suprafața apei, cât și după scufundarea acesteia. Sarcina principală a investigatorilor, în astfel de cazuri, constă în determinarea modului în care a survenit incendiul sau explozia, accidental sau ca urmare a desfășurării unei activități cu specific infracțional (ex.încercarea de a frauda societățile de asigurare).
Scafandrii care efectuează cercetarea ambarcațiunilor care au explodat/au ars și s-au scufundat, trebuie să aibă o idee deja formată despre urmele care ar putea fi descoperite. Examinarea navei scufundate în astfel de cazuri, constă în observarea stării carenajului(intact sau avariat) și a porțiunilor acestuia care prezintă urme de carbonizare, deteriorare, deformare etc.
Se impune fotografierea/filmarea în detaliu(dacă vizibilitatea apei permite acest fapt), a fiecărei urme identificate.
Tot în această fază a cercetării, se examinează, se recuperează și se etichetează rămășițele umane intacte, continuând cu bucățile de cadavre indiferent de mărimea acestora. Toate rămășițele umane(mai ales elementele care pot conduce la identificarea cadavrelor(degete cu desenele papilare vizibile, picioare, dinți etc), vor fi vor fi căutate, fixate prin fotografiere/filmare, ambulate în saci mortuari și scoase la suprafața apei.
În Statele Unite ale Americii, nu este un fapt neobișnuit implicarea ambarcațiunilor în abordaje sau accidentarea gravă/mortală a unor înotători, scafandri, practicanți ai sporturilor acvatice etc. Se întâmplă, uneori, ca pilotul ambarcațiunii să piardă controlul comenzilor și să fie aruncat peste bord, împreună cu alți pasageri. În astfel de situații, ambarcațiunea poate începe să descrie, în viteză, o traiectorie circulară care se poate intersecta cu persoanele aflate în apă.
În aceste cazuri, sistemul de propulsie al motorului – elicea – este cel care provoacă rănirea sau moartea.În prezent, ambarcațiunile utilizate în activități de recreere sunt dotate cu sisteme de siguranță, care constau în oprirea automată a funcționării motorului în cazul în care pilotul nu se mai află în postul de control sau elicea interacționează cu obiecte aflate în apă.
În cazul în care un accident nautic s-a soldat cu moartea unei persoane, iar autorul a fugit de la locul faptei, examinarea sistemelor de propulsie ale ambarcațiunilor suspecte a fi implicate la producerea evenimentului și a rănilor victimei, este imperativă. Fiecare sistem de propulsie al ambarcațiunilor, are proprietăți și caracteristici unice, astfel în urma examinării acestora pot fi clarificate anumite circumstanțe. Astfel, pentru evitarea pierderii sau deteriorării urmelor(țesut uman, sânge, fire de păr) sistemele de propulsie ale ambarcațiunii se vor fixa prin fotografiere/filmare, se vor ambala și se vor ridica în vederea examinării ulterioare.
De asemenea și ”caracterul rănilor provocate de sistemul de propulsie(elicea motorului) al ambarcațiunilor de mici dimensiuni, poate conduce către următoarele ipoteze:
Elicea a provocat tăieturi drepte, echidistante și cu spațiu mare între ele – motorul funcționa la viteză mare, ambarcațiunea deplasându-se cu viteză crescută;
Elicea a provocat tăieturi curbate – motorul funcționa la capacitate mică, ambarcațiunea deplasându-se cu viteză redusă. O rotație lentă a elicei, provoacă împinderea țesuturilor către înapoi.
Elicea a provocat tăieturi apropiate ca distanță – motorul funcționa în marșalier. ”
Fixarea rezultatelor cercetării se va materializa sub forma sub forma procesului-verbal de cercetare la fața locului. Acest document, redactat în ordine, de la general către particular, în detaliu, clar, concis și organizat, va conține absolut toate constatările efectuate, caracteristicile urmelor și mijloacelor materiale de probă și particularitățile oferite de caracteristicile mediului și a condițiilor meteo în care s-a produs incidentul, informații referitoare la modul de sesizare a evenimentului, natura și scopul deplasării ambarcațiunii(transport marfă, pasageri etc.) și numărul de victime.
În completarea procesului-verbal de cercetare la fața locului, criminaliștii și investigatorii subacvatici care au luat parte la desfășurarea operațiunilor de cercetare și recuperare a rămășițelor ambarcațiunii vor întocmi planșe fotografice care trebuie să surprindă toate aspectele constate cu ocazia cercetării locului descoperirii nave și a examinării acesteia(atât în mediul acvatic, cât și după recuperarea tuturor rămășițelor).
IV.3.Recuperarea armelor de foc din mediului subacvatic
IV. 3. 1. Cadrul legal – definiții și termeni conform legii nr. 285 din 28 iunie 2004
I. Definiții generale
1. arma – orice dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare, ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăsește în una dintre categoriile prevăzute în anexă;
2. arma de foc – arma al cărei principiu de funcționare are la bază forța de expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături; sunt asimilate armelor de foc și ansamblurile, subansamblurile și dispozitivele care se pot constitui și pot funcționa ca arme de foc;
3. muniție – ansamblu format din proiectil și, după caz, încărcătură de azvârlire, capsa de aprindere, precum și celelalte elemente de asamblare care îi asigură funcționarea și realizarea scopului urmărit;
4. operațiuni cu arme și muniții – producerea, confecționarea, modificarea, prelucrarea, repararea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea, închirierea, schimbul, donația, importul, exportul, transportul, tranzitul, transferul, transbordarea, depozitarea, casarea și distrugerea armelor de foc și munițiilor;
5. uz de armă -executarea tragerii cu o armă;
II. Categorii de arme și muniții
1. arme și muniții interzise -arme și muniții a căror procurare, deținere, port și folosire sunt interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepția instituțiilor care au competențe în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale și care sunt prevăzute în categoria A din anexă;
2. arme și muniții letale -arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor și care sunt prevăzute în categoriile B – D din anexă;
3. arme și muniții neletale – arme și muniții destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement, confecționate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt asimilate acestei categorii și armele vechi;
III. Clasificarea armelor din punct de vedere al destinației
1. arme militare -arme destinate uzului militar;
2. arme de apărare și pază – arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieții, integrității și libertății persoanelor fizice, precum și bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice;
3. arme de autoapărare – arme neletale scurte, special confecționate pentru a împrăștia gaze nocive, iritante, de neutralizare și proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
4. arme de tir – arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute de lege;
5. arme de vânătoare – arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe țevi, care folosesc muniție cu glonț sau/și cu alice, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute de lege;
6. arme utilitare -arme destinate să asigure desfășurarea corespunzătoare a unor activități din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecției mediului și protecției împotriva dăunătorilor, precum și desfășurarea de către societățile specializate de pază a activităților de pază a obiectivelor, bunurilor și valorilor, sau a transporturilor unor valori importante;
7. arme de asomare – arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un șoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;
8. arme cu destinație industrială – arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop industrial de uz civil și care au aparența unei arme de foc automate;
9. arme cu tranchilizante – arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de substanțe tranchilizante;
10. arme de panoplie – arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a transformării lor de către un armurier autorizat;
11. arme de colecție -armele destinate a fi piese de muzeu, precum și armele aflate sau nu în stare de funcționare, care constituie rarități sau care au valoare istorică, artistică, științifică, documentară sau sentimentală deosebită;
12. arme vechi -arme letaleproduse înainte de anul 1877sau reproduceri ale acestora, destinate să fie păstrate în colecții;
13. arme de recuzită – arme special confecționate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activității instituțiilor specializate în domeniul artistic;
IV. Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv
1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient;
2. arme de foc scurte – arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm, sau a căror lungime totală nu depășește 60 cm;
3. arme de foc lungi – arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc dimensiunile armelor de foc scurte;
4. arme de foc automate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat și trag o serie de mai multe cartușe, prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiție – arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură – armă de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un lăcaș special prevăzut la intrarea în țeavă;
V. Categorii de persoane
1. vânător – persoana care posedă permis de vânătoare cu viză valabilă, în condițiile legii, privind fondul cinegetic și protecția vânatului;
2. colecționar de arme – persoana care a dobândit, în condițiile legii, un atestat de colecționar, și care deține ori intenționează să dețină arme în colecție;
3. sportivi și antrenori de tir – sportivii și antrenorii legitimați la cluburi sportive care au dobândit Certificat de identitate sportivă, eliberat de Agenția Națională pentru Sport, și sunt afiliate la federațiile sportive naționale de specialitate;
4. armurier – orice persoană juridică autorizată, în condițiile prezentei legi, să desfășoare operațiuni cu arme și muniții;
5. rezident al unui stat membru – cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, precum și persoana titulară a unui document de identitate eliberat de un stat membru, cum ar fi pașaportul sau cartea de identitate, prin care se atestă faptul că are domiciliul sau reședința în acel stat;
IV. 3. 2. Căutarea și recuperarea armelor de foc din mediul acvatic
Ideea că o armă de foc scufundată în apă este lipsită de orice fel de urme, care ar putea conduce la identificarea persoanei care a utilizat-o și la clarificarea circumstanțelor producerii unui act infracțional, este o preconcepție.
În cele mai multe cazuri, armele de foc nu sunt descoperite la fața locului, cu excepția sinuciderilor, disimularea omorului în sinucidere sau în cazul infracțiunilor flagrante, atunci când autorul este surprins și obligat de împrejurări să ascundă corpul delict. Întinderile de apă, reprezintă un mediul propice pentru depozitarea armelor de foc utilizate în activitatea infracțională.
Căutarea (în vederea recuperării și examinării în condiții de laborator) unei arme de foc depozitate în mediul acvatic este cel mai probabil o activitate rezultată în urma declarației persoanei suspecte sau a unui martor, care aveau cunoștință de comiterea unui act infracțional.
Se recomandă sistematizarea și utilizarea unor metode de căutare care să prevină supunerea scafandrilor la efort prelungit și să fie în concordanță cu natura evenimentului, condiții de mediu(curenți, maree, adâncime, vizibilitate sau vânt).
Metode de căutare sunt:
Căutarea aleatorie – metodă care nu respectă un tipar anume, uzitată în apele cu vizibilitate crescută și efectuată de mai mulți scafandri, care își împart zonele de activitate, pentru acoperirea unei suprafețe mai mari;
Căutarea paralelă – începe de la malul apei și se continuă în linie dreaptă către întinderea acesteia. Scafandrul investigator asigurat cu o coardă de alpinism de către o echipă de suprafață, verifică fundul apei prin măturare, pe o traiectorie rectilinie. Dacă scafandrul nu a identificat obiecte sau este semnalizat de la suprafață că a derulat funia/coarda în totalitate, acesta va ieși la suprafață și va relua cercetarea de la mal dintr-un punct paralel de plecare al traiectoriei anterioare.
Căutarea circulară – se execută atunci când locul investigației se află la o distanță considerabilă de malul apei, iar accesul se face cu barca. Astfel, scafandrul are un punct central de plecare, executând căutarea obiectelor imersate pe o rază de 360o, de la exterior către interior și viceversa.
Căutarea în ape curgătoare – operațiunile necesită implicarea unui număr sporit de personal, atât în mediul acvatic cât și la suprafață, datorită curenților și a reziduurilor cu care ar putea intra în contact scafandrii. Cercetarea se va efectua rectiliniu, în direcția de deplasare a apei, iar scafandrul va fi asigurat în permanență, de la suprafață (barcă și scafandru de securitate).
Căutarea armelor în mediul subacvatic, se poate face prin intermediul detectoarelor de metale sau a ”măturării” – metodă de căutare care se aplică în ape cu vizibilitate redusă sau zero în zona malurilor, podurilor, docurilor, digurilor sau a adâncimilor apelor curgătoare. Aceste metode implică un scafandru și operatori de suprafață cu rol de asigurare a scafandrului. Investigatorul subacvatic, va fi echipat suplimentar cu ham și asigurat prin intermediul acestuia și a corzilor de alpinism de către echipa de suprafață. Cel care efectuează scufundarea ține legătura cu suprafața prin semnale prestabilite, comunicate prin intermediul corzii de asigurare.
Se efectuează scanarea fundului apei prin intermediul detectorului de metale. În cazul în care, semnalul dispozitivului de scanare este pozitiv se va efectua examinarea tactilă a solului subacvatic. Dacă obiectul găsit se dovedește a nu fi o armă, poate fi mutat la o distanță de un braț către mal sau pe o platformă scufundată pentru a evita redescoperirea.
Examinare tactilă este prima atingere străină de la depozitarea armei de foc în coloana de apă. Investigatorii subacvatici cunosc potențiala valoare criminalistică a unei arme scufundate, astfel, examinarea tactilă va fi executată cu atenție și fără grabă. Odată ce scafandrul a găsit o armă de foc, acesta va semnala acest fapt, echipei de la suprafața apei, prin intermediul corzii de asigurare sau verbal(dacă echipa de cercetare este dotată cu aparatură de comunicare).
Scafandrul rămâne lângă arma de foc, o balizează(în vederea stabilirii poziției exacte – coordonate GPS, triangulație – și a efectuării măsurătorilor necesare) și descrie prin sistemul de comunicare(dacă există posibilitatea), adâncimea, timpul, temperatura apei, condițiile apei și orice alte informații adiționale care ar putea avea relevanță la o examinare ulterioară.
Dacă există posibilitatea și vizibilitatea permite, poziția armei de foc și seria acesteia, se vor fixa prin fotografiere.
Metoda de prelevare utilizată în mod normal este ridicarea armei de țeavă și ridicarea acesteia la suprafață, acolo fiind înmânată unei persoane care o va ambala într-o pungă de plastic. Punerea armei de foc într-o pungă de plastic, după recuperare, nu este o alegere tocmai inspirată, deoarece urmele care ar fi putut sedimentate, s-ar pierde, s-ar contamina sau ar fi distruse. Când armele de foc sunt manipulate în această manieră, se demonstrează lipsa aprecierii efectelor apei asupra metalelor feroase și potențialele urme tranzitorii, aflate la nivelul armelor de foc imersate. Astfel, activitățile de ridicare și ambalare se vor efectua în mediul subacvatic, utilizându-se cutii din material plastic, cu capac. Recipientul va fi deschis sub apă, arma (așa cum este descoperită, încărcată sau descărcată) va fi introdusă în interior, apoi se va asigura capacul. Orice s-ar afla pe armă sau în armă, se va păstra prin folosirea acestei metode.
Intră în sarcina personalului de care efectuează examinarea, să desigileze capacul și să utilizeze metode de laborator pentru înlăturarea apei, astfel conservând orice urmă sau mijloc material de probă. În interiorul țevii armelor de foc, care au fost în contact cu corpul uman la momentul utilizării, pot fi identificate urme de sânge, păr, fragmente de țesut uman sau țesături. De aceea, se recomandă ca pe țevile armelor să nu fie introduse obiecte, care ar putea provoca doar deplasarea și distrugerea urmelor. După ambalare, recipientele vor fi aduse la suprafață și etichetate corespunzător.
O armă de foc prelevată din apă sărată, chiar și după o scufundare îndelungată, ar putea părea relativ neafectată. Odată recuperată și expusă aerului, procesul de oxidare începe imediat și rugina și-ar putea face apariția în mai puțin de o oră, făcând, astfel, examinarea ulterioară imposibilă. Prin urmare este crucială menținerea armei scufundată în apă, până la începerea examinării în laborator.
În cazul identificării unor urme de orice natură la nivelul armei de foc, se poate presupune că acestea au apărut ca urmare a submersiei și a prelevării de pe fundul cursului de apă.
În anticiparea acestei ipoteze, după recuperare, se impune prelevarea unei mostre de adâncime din solul subacvatic, aflat sub arma de foc. Prelevarea mostrelor se face în recipiente separate de cele în care se află armele de foc. Odată ce arma de foc a fost ridicată alături de o mostră de adâncime, locația acesteia, marcată printr-o geamandură, zona poate fi cercetată în continuare pentru căutarea altor mijloace materiale de probă care ar putea fi asociate cu arma de foc sau cu infracțiunea care se cercetează.
În cazul cercetării locului infracțiunii pe uscat, armele de foc sunt descărcate și așezate în poziția deschisă. Muniția este marcată pentru a arăta plasarea acesteia(pe țeavă în încărcător sau în exteriorul armei) , prelevată și ambalată separat de armă.
Această metodă garantează că arma nu va fi manevrată în mod greșit și nu se va descărca accidental. Majoritatea armelor de foc pot fi utilizate și sub apă, putând provoca rănirea gravă sau letală.
Se presupune că, toate armele de foc imersate sunt încărcate. Când este posibil, acestea sunt prelevate și ambalate fără alterarea circumstanțelor originale. Aceasta reprezintă un hazard suplimentar și trebuie tratat ca atare. Se recomandă, ca armele imersate să fie mânuite cât mai puțin posibil, înainte de prelevare.
Studiu de caz – urmele papilare digitale de la nivelul armelor de foc imersate
Probabilitatea descoperirii amprentelor digitale pe o armă de foc care a fost scufundată, nu este una izolată .
”Mary Katheryn Book, examinator al armelor de foc al Biroului Federal de Investigații (FBI), a efectuat o serie de teste pe arme de foc și pe materiale din care sunt confecționate armele, precum oțelul, polimerul sau oțelul albastru, scufundate în apă dulce și apă sărată”.
Anumite părți ale suprafeței armei de foc sunt construite ideal pentru plasarea și regăsirea urmelor papilare digitale. Luând în considerare faptul că majoritatea dispozitivelor de foc au fost mânuite, încărcate și descărcate, există o probabilitate mare ca urmele mânuirilor să rămână impregnate pe diverse părți componente ale armei. În plus, armele cu care s-a executat foc, lasă urme de praf de pușcă pe mâna trăgătorului.
Urmele secundare ale împușcăturii (funingine și pulbere nearsă), împreună cu secrețiile glandelor sudoripare din porii degetului și uleiurile corporale colectate de pe crestele degetelor, creează circumstanțele ideale pentru impregnarea unei urme latente pe suprafața fină a unei arme de foc.
De asemenea, și muniția odată mânuită ar putea reține o urmă papilară digitală.
Examinatoarea a ridicat amprente digitale, la diferite intervale de timp de până la 70 de ore, după ce armele de foc au fost scufundată, stabilind astfel posibilitatea ca o armă de foc scufundată să adăpostească amprente digitale care pot fi valorificate.
”O altă descoperire recentă a avut loc la Agenția de Poliție Northamptonshire din Anglia , unde Dr. John Bond , un profesor de la Universitatea din Leicester și membru al Echipei de Suport Științific Northamptonshire, a descoperit o metodă pentru ridicarea amprentelor digitale de pe tubul cartușului chiar și atunci când acesta a fost tras.
Până în prezent, alte concepte de ridicare a amprentelor digitale folosind metode tradiționale au fost zădarnicite de temperatura mare a gazelor expandate, eliberate la descărcarea armei. Dr. Bond a descoperit că, în plus față de grăsimi și proteine secretate prin porii degetelor, secretăm și sare. Această sare este suficient de corozivă încât să graveze amprenta digitală pe metalul relativ fin din alamă al tubului cartușului. Pentru a evidenția urmele papilare, este necesar să treci 2500 de volți prin suprafața carcasei în timp ce tratezi ușor suprafața cu o pudră relevatoare.
Electricitatea determină pudra să se lipească de crestele corodate. Singura metodă pentru ridicarea amprentelor de pe carcasă este răzuirea suprafaței carcasei. Dacă amprentele gravate pe carcasă pot suporta temperatura mare eliberată la descărcarea armei, există o bună posibilitate ca acea urmă gravată să facă față submersiei în apă dulce sau sărată , prin urmare oferind încă un pas în dezvoltarea protocolului de ambalare probelor scufundate. În lumina acestei descoperiri orice cartuș sau tub de cartuș găsit sub apă, trebuie ambalat într-un container umplut cu apă, direct în mediul subacvatic”.
CONCLUZII
Prin tematica pe care am abordat-o, mi-am propus să acopăr o parte a unui gol existent în literatura de specialitate din România. Activitatea de cercetare a locului faptei în mediul subacvatic, încă reprezintă un subiect tabu pentru autoritățile statale de aplicare a legii din țara noastră, datorită lipsei unei pregătiri specifice în acest domeniu.
Puținele persoane care efectuează cercetarea locului faptei în mediul subacvatic, de cele mai multe ori, sunt lipsite de guvernarea rigorii științifice, datorită unor idei preconcepute, gândind că odată imersate, corpurile-delicte nu mai pot conține urme care ar putea conduce către stabilirea adevărului și a circumstanțelor care au dus la comiterea actului infracțional. Ca urmare a acestei realități, și prin prisma aplicării defectuoase sau neaplicării metodelor de prelevare și ambalare a mijloacelor materiale de probă, urme valoroase sunt trecute cu vederea și pierdute.
În antiteză totală, pe teritoriul Statelor Unite ale Americii – partenerii și aliații noștri strategici, există instituții de învățământ cu tradiție în domeniu de peste 4 decenii, care au în vedere identificare și pregătirea personalului cu abilități specifice investigatorilor subacvatici, chiar dacă aceste activități sunt costisitoare și se desfășoară pe o durata îndelungată de timp. Pentru combaterea ideilor preconcepute, persoane dedicate științei au efectuat experimente și studii de caz, rezultatul acestora demontând preconcepții referitoare la urmele și mijloacele materiale de probă descoperite mediul acvatic și permițând inițializarea elaborării unor standarde și proceduri de acțiune.
Procedurile de lucru specifice cercetării locului faptei în mediul subacvatic sunt bazate pe metodologia de cercetare a locului faptei în mediul uscat și adaptate posibilităților de acțiune ale scafandrilor.
În comparație cu cercetarea locului faptei în mediul uscat, complexitatea activității de cercetare a locului faptei în mediul subacvatic se remarcă prin faptul că, apa este un mediu al hazardului care nu conferă siguranță, precum și prin prisma personalului care efectuează investigațiile, ce trebuie să fie posesorul unor aptitudini fizice, psihice și intelectuale specifice scafandrilor.
Cele mai multe investigații subacvatice se desfășoară în condiții meteorologice grele, poluare/contaminare cu diverse deșeuri, apă rece, curenți puternici și vizibilitate redusă sau zero.
În astfel de condiții, siguranța celor care efectuează cercetarea mediului subacvatic este conceptul primordial, de aceea, echipa de cercetare trebuie să evalueze cu foarte mare atenție pericolele care pot apărea ca urmare a penetrării mediului acvatic, să analizeze riscurile la care sunt supuși investigatorii subacvatici, să stabilească numărul de operatori subacvatici și tipul de echipament utilizat de aceștia.
De asemenea, vor fi stabilite semnalele de comunicare cu echipa de asistare de la suprafața apei, metodele de căutare, fixare și prelevare a mijloacelor materiale de probă, în eventualitatea descoperirii acestora.
Toate aceste concepte generale, se adaptează întotdeauna particularităților oferite de diversele cazuri, indiferent că sunt investigate cazuri comune (căutarea unor corpuri- delict, ascunse în mediul subacvatic sau căutarea unor persoane date dispărute) sau dezastre (aeriene, navale, automobilistice etc. ).
Noțiunile prezentate în cele patru capitole, ar putea reprezenta ideile de bază pentru dezvoltarea unor proceduri de lucru, cu aplicabilitate la nivelul structurilor de investigare tehnico-științifică a locului faptei, în vederea atingerii obiectivului primordial al anchetelor judiciare, respectiv aflarea adevărului.
A N E X E
Foto. nr. 1
Clopotul de scufundare conceput de Edmund Halley
Foto. nr. 2 Foto. nr. 3
Primul scafandru greu Dispozitivul de respirat
dezvoltat de Yves LePrieur
Foto. nr. 4 Foto. nr. 5
Mască facială completă Cască pentru scufundare
Kirby Morgan Superlite 17B(KM)
Foto nr. 6 – Costum etanș Foto nr. 7 – Subveșmânt
Foto nr. 8 – Ham de asigurare Foto nr. 9 – Carabinieră
Foto nr. 10 – Centură de lestare Foto nr. 11 – Vestă pentru
salvare-compensare flotabilitate
Foto nr.12
Decopertarea fosei septice în care a fost descoperit cadavrul persoanei dispărute și penetrarea mediului acvatic contaminat.
Foto nr. 13
Foto nr.14
Foto nr. 15
Fotografiile nr. 13,14 și 15 surprind momentele penetrării mediului acvatic de către scafandrii investigatori și aspecte din timpul recuperării cadavrului și a efectuării cercetării locului în care acesta a fost descoperit.
Foto nr. 16
Cadavrul persoanei dispărute.
Foto nr. 17
Foto nr. 18
Foto nr. 19
Fotografiile nr. 17, 18, 19 surprind momentele spălării și a decontaminării echipamentului.
Foto nr. 20
Aparat de fotografiat subacvatic Olympus Tough 8010
Foto nr. 21
Aparat de fotografiat subacvatic Nikon AW100 Coolpix
Foto nr. 22
Aparat de fotografiat subacvatic GoPro Hero 4
Foto nr. 23
Aparat de fotografiat Nikon DSRL D5500
Foto nr. 24
Carcasă etanșă pentru aparate de fotografiat tip DSRL
Foto nr. 25
Exercițiu de introducere a unui cadavru în sac mortuar
Foto nr. 26 și
Foto nr. 27
Diagrame ale epavelor
Foto nr. 28
Foto nr. 29 și
Foto nr. 30
Dispozitive utilizate la ridicarea către suprafața apei, a obiectelor imersate.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE ȘI CURSURI
Becker R. F. Underwater Forensic Investigation, Second Edition ,CRC Press Taylor and Francis Group, 2013;
Degeratu M., Aron P., Ioniță S., Manualul scafandrului – Ed. Per Omnes Artes, București, 1999;
D. Dinu, C. Vlad, Scafandri și vehicule subacvatice, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986;
Ionescu F., Criminalistica,Volumul I, Ed. Universitată, București, 2007;
Naval Sea Systems Command, U.S. Navy Diving Manual, Revision 6, 2008;
Petrescu- M., Buzu I., Iorga Simăn I., Fizică-Manual pentru cls. a VII-a, Ed. Didactică și Pedagogică. R.A. București, 1998;
Ruiu M., Investigarea criminalistică a catastrofelor, Ed. Estfalia, București, 2010.
Stancu E., Tratat de criminalistică, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2004;
ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE
Bond J.W., 2009. Visualization of latent fingerprints corrosion of brass. Journal of Forensic Science, July;
Deadman, H.A. 1984. Fiber Evidence and the Wayne Williams Trial. FBI Law Enforcement Bulletin, May;
W.U. Spitz, D.J. Spitz, R.S. Fisher, 2006, Spitz and Fisher Medicolegal Investigation of Death : The Application of Pathology to Crime Investigation, Springfield, Illinois;
SITE-URI INTERNET ȘI SURSELE FOTOGRAFIILOR ANEXE
Wikipedia – www.wikipedia.com
www.scufundarero.tripod.com/Din_istoricul_scafandreriei_romanesti.pdf
www.evidencemagazine.com/index.php?option=com_content&task=view&id=658
International Life Saving Federation. 2012, www.ilsf.com
Sursele fotografiilor anexe
http://www.fishermensvoice.com/archives/1206raptureofdeep.html – foto nr. 1
http://www.divingheritage.com/recenthistorykern.htm – foto nr. 2
https://en.wikipedia.org/wiki/Yves_le_Prieur – foto nr. 3
www.scubadivepretoria.co.za/full-face-mask-scuba-diver – foto nr.4
www.smp-ltd.com/kirbymorgan.php – foto. nr.5
wwwscubadivingcenter.ro/magazin/echipamente-scufundare/costume-uscate/costum-uscat-waterproof-d10-pro-iss – foto nr. 6
www.aqualung.com/us/dive-gear/drywear/item/272-mk0-undergarment -foto 7
www.decathlon.ro/ham-corax-petzl-id_8305887.html – foto nr. 8
www.himalaya.ro/ro/produs/hms-mythos-twist-lock–46/ – foto nr. 9
ro.wikipedia.org/wiki/Centur%C4%83_de_lestare – foto nr. 10
www.scubadivingcenter.ro/news/intretinere-echipamente-scufundare – foto. 11
Foto 12 – 19 și 26, 27 – Becker R. F. Underwater Forensic Investigation, Second Edition, CRC Press Taylor and Francis Group, 2013;
www.pcmag.com/article2/0,2817,2366350,00.asp – foto nr. 20
www.itproportal.com/reviews/cameras/nikon-coolpix-aw100-review/ – Foto 21
www.bhphotovideo.com/c/product/1078007REG/gopro_chdhy_401_hero4_silver_edition_adventure.html – foto nr. 22
www.nikonusa.com/en/nikon-products/dslr-cameras/index.page – foto nr. 23
www.f64.ro/ewa-marine-u-bxp-husa-subacvatica-pentru-camera-dslr-blitz.html – foto. nr. 24
http://republicanherald.com/polopoly_fs/1.1683449!/fileImage/httpImage/image.jpg_gen/derivatives/landscape_490/image.jpg – foto nr. 25
http://cdn3.volusion.com/ghqkt.ccqsw/v/vspfiles/photos/PF-1000-00-2.jpg?1431952057 – foto nr. 26
www.google.ro/search?tbm=isch&tbs=rimg%3ACTFfUGN4PPyTIjj4heepFOVe7ZKGr4IM149tJw3rddGGZiXxi8s8eAu5TdMfC0uwgoKa1BX_1l492eq3YjZGbGCYe9yoSCfiF56kU5V7tEeFJ1W8o7fW1KhIJkoavggzXj20RRzR4yIS89bMqEgknDet10YZmJRGofrCKgHyOSioSCfGLyzx4C7lNEcN3MNxE_1A-0KhIJ0x8LS7CCgpoRRMWqK-SdNiIqEgnUFf-Xj3Z6rRGR3xVTMMvLoCoSCdiNkZsYJh73EfxIKUAwS54h&q=air%20bags%20for%20underwater%20lifting&ved=0ahUKEwjt_Oyig7HMAhUDRhQKHd3yDLUQ9C8ICQ&dpr=1&biw=1280&bih=655#imgrc=MV9QY3g8_JPkkM%3A – foto nr. 27
www.franckgoddio.org/projects/others/napoleon-bonapartes-fleet.html – foto 28
ALTE SURSE
Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Dicționarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic, București, 1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Introducere………………………………………………………………………………4 CAPITOLUL I NOȚIUNEA DE SCUFUNDARE ȘI UN SCURT ISTORIC AL SCAFANDRERIEI I.1. Noțiunea de… [311683] (ID: 311683)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.