KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ ROLUL KINETOTERAPIEI ÎN PREVENIREA ȘI TRATAREA CIFOZEI Coordonator științific: Prof.univ.dr. Elena Taina… [311626]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICĂ ȘI SPORT

KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ

ROLUL KINETOTERAPIEI ÎN

PREVENIREA ȘI TRATAREA CIFOZEI

Coordonator științific:

Prof.univ.dr. Elena Taina Avramescu

Absolvent: [anonimizat]

2018

CUPRINS

Pag.

CAPITOLUL I

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………….4.

CAPITOLUL II

II.1.ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE…………………………………………………………..10.

II.2. BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE……………………………………………………20.

II.3. CLASIFICAREA ETIOLOGICĂ A CIFOZELOR………………………………………………22.

II.4 KINETOTERAPIA ÎN CIFOZE………………………………………………………………………….29.

CAPITOLUL III

III. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII…………………………………………….31.

III.1. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI……………………………………………………………………..31.

III.2. IPOTEZELE CERCETĂRII……………………………………………………………………………..31.

III.3. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII………………………………………………………32.

III.4. METODE DE CERCETARE FOLOSITE…………………………………………………………..33.

III.5. [anonimizat], SUBIECȚI, ETAPELE STUDIULUI………………………………………………………………………………………………………………35.

III.6. TESTE ȘI MĂSURĂTORI EFECTUATE…………………………………………………………..49.

III.7. REZULTATE SI DISCUȚII……………………………………………………………………………….54.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII SI PROPUNERI……………………………………………………………………………………..59.

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………..61.

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1 . [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], este "capacitatea de a răspunde la modificările acestuia printr-o adaptare corespunzătoare" (Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14)

[anonimizat]. Dintr-o multitudine de cauze precum accidentele: rutiere, [anonimizat], a [anonimizat], depășind 10% din totalul populației. [anonimizat]-economică și evitarea stării de dependență sunt o necesitate sub toate aspectele.

[anonimizat], prin faptul că tot ce se investește în scopul recuperării restantului funcțional și a integrării Iui în comunitate se compensează ulterior sub forma creșterii potențialului uman. Acest lucru a fost subliniat în cadrul celui de-al IX-lea Congres Internațional al "Societății de Recuperare a Deficiențelor" ținut la Copenhaga în 1963, unde s-a precizat că "recuperarea este un proces continuu, începând de la patul bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în muncă".

Școlarizarea, inserția profesională a persoanelor cu deficiențe se sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de autonomie dobândit. Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a reintegra bolnavul în societate, ci urmărește sa îl mențină în cadrul acesteia. Dificultatea sa fizică nu trebuie să îl excludă din comunitate.

De aceea, complexul îngrijirilor medicale se traduce prin măsuri de recuperare a bolnavului menite să asigure întoarcerea acestuia la viața normală, la integrarea lui în societate. Astfel, persoanele cu deficiențe fizice, considerate inițial subiecte de caritate, trebuiesc tratate în prezent ca orice om valid, cu perspectiva reluării locului în societate, prin participare activă, chiar productivă acolo unde este posibil.

Kinetoterapia are istorie îndepărtată.Cu 800 de ani i.e.n., în India și în China s-a acordat importanță posturilor și mișcărilor.

La romani, s-a folosit pe scara largă gimnastica terapeutică, introdusă de către Asclepiades din Brithynia în anul 921 i.e.n.

în anul 1864, suedezul Zander introduce în terapeutică mișcarea prin mașini mecanice, iar în 1867 Lucas Championniere opune noțiunea de mobilizare celei de imobilizare, afirmând că "mișcarea este viața".

în secolul xx -lea își fac apariția binecunoscutelor exerciții ale lui Rudolph Klapp pentru reeducarea scoliozelor.Tot în prima parte a secolului al xx-lea se concept noi tehnici de pentru reeducarea funcțională în special al mersului sechelarilor paraplegici. Din această perioadă istoria kinetoterapiei a reținut numele de Wilhelminei Wright din S.U.A., care printre altele, a perfecționat tehnica utilizării membrelor superioare în timpul mersului cu cârje al paraplegicilor.

Secolul al xx-lea acumulează treptat sisteme de kinetoterapie pentru diferite segmente ale corpului sau boli. Klapp deschisese suita acelor sisteme care-i poartă numele, continuată apoi de alții cum ar fi:

– Ernest Codman din Boston, in 1934, alcătuiește un întreg grupaj de exerciții pentru umăr;

– kinetoterapia din unele boli interne (digestive, respiratorii) este axată pe conceptul și exerciții lui Kohlrausch.

– în Anglia, prof.J.B.Mennel introduce tehnicile de manipulare articulară în kinetoterapie modernă, separându-le de tehnica osteopatică.

– morabiditatea prin dureri lombare, mereu în creștere, determină apariția unor metode kinetoterapeutice specifice, cum sunt cele a lui Paul Williams.

Probabil ca cel mai înseninat progres în acest secol sunt tehnicile de facilitare neuromusculară, de care rămân legate totdeauna nume ca acelea ale lui Kabat, Knott, Bobath, Rood etc.

Iată deci că istoricul kinetoterapiei se scrie mereu de milenii și se va scrie cu siguranță și în viitor, căci "mișcarea este viața".

Termenul de kinetoterapie este preferat astăzi pentru a defini utilizarea mișcării ca mijloc terapeutic, corespunzător aspectului practic, aplicației în terapie al unui domeniu științific bine conturat și fundamentat, acela al kinetoterapiei (Dalii, 1970), ca știință a mișcării fizice. K.M. Newell, 1990.

Metodologia kinetoterapiei reprezintă baza recuperării medicale, principala formă de refacere a funcțiilor, diminuate în urma unor boli sau traumatisme. în același timp, metodele terapiei

prin mișcare au indicații largi în majoritatea capitolelor de patologie (aspect terapeutic) și mai modern în profilaxia primară a unor grupe largi de afecțiuni ale sistemului locomotor, ale aparatului cardio-vascular, aparatului respirator, etc. (aspect profilactic). Kinetologia cuprinde deci trei mari capitole ce se suprapun celor trei tipuri de asistență medicală: profilactică, terapeutică și de recuperare.

Kinetologia a devenit o știință cu legi proprii, cu metode proprii de studiu și de exprimare. Este o știință interdisciplinară bazându-se pe cunoștințe din domeniile biomedicale, socio-psiho-pedagogice și metodice, din care și-a extras și adaptat propriile baze teoretice.

Obiectul propriu de studiu al acestei științe este: menținerea, restabilirea sau stimularea funcției. în cadrul metodologiei de kinetoterapie științifică includem astăzi forme largi de utilizare a energiei mecanice, independent de mijloacele utilizate: activitate motorie voluntară, a subiectului însuși, forța mecanică imprimată de kinetoterapeut, forța gravitațională, forța hidrostatică a apei, forțele mecanice ajutătoare sau rezistive, realizate cu ajutorul unor instalații de scripetoterapie cu contragreutăți, a unor aparate de mecanoterapie.

Domeniul metodologiei de fundamentare a unor încercări de sistematizare de kinetoterapie face obiectul unor continue cercetări.

Terapia prin mișcare intră în acțiune concomitent cu celelalte mijloace recuperatorii, în cadrul planului terapeutic general, fără a exclude alte terapii. Importanța ei rezultă din însăși folosirea ei atât timp cât afecțiunea evoluează, acționând în vederea reeducării funcției diminuate sau pierdute, urmărindu-se atingerea unui nivel de dezvoltare a acestora, care să-i asigure pacientului integrarea socio-profesională. în unele leziuni ale aparatului locomotor, este necesară continuarea terapiei prin mișcare în scop profilactic, pentru a preveni apariția recidivelor, cât și pentru consolidarea și menținerea rezultatelor obținute (kinetoprofilaxia de gradul III).

Obiectivele kinetoterapiei în cadrul recuperării funcționale sunt realizate prin mijlocul său de bază, exercițiul fizic. Exercițiul fizic este reprezentat de o acțiune voluntară, deliberat concepută și repetată sistematic în cadrul unui proces educațional organizat, în scopul realizării unor obiective concrete. El este elementul de bază, care, prin asamblare și structurare, constituie baza unor metode și procedee care se folosesc în kinetoterapia profilactică, terapeutică sau recuperatorie și prin interrelațiile sale psiho-motrice contribuie la readaptarea individului în viața socială.

în adolescență întâlnim modificări structurale congenitale sau căpătate care pe lângă durere produc contracturi musculare paravertebrale, tulburări de statică ale coloanei cu redori articulare. în toate aceste cazuri se recurge la kinetoterapie influientând o serie de verigi fiziopatologice care acționează preventiv prin reeducarea staticii locale, tonificând și decontracturând masele musculare în cadrul unei reeducări posturale și kinetice generale.

în cercurile de părinți, de medici și mai ales de profesori de educație fizică se discuta adesea despre atitudinea buna sau rea a elevilor, despre frecvența foarte mare a atitudinilor deficiente și cauzele care le determină. Se vorbește apoi despre posibilitatea de a preveni și de a corecta atitudinile deficiente prin întărirea corpului, prin exerciții speciale de gimnastică, prin îndrumări date elevului pentru a păstra o atitudine corectă sau chiar a unei pedepse date elevului în momentul în care acesta adoptă o poziție vicioasă.

Un caracter comun al lucrărilor de până acum este unilateralitatea punctelor de vedere sub care a fost și este încă privită atitudinea corpului. Atitudinea a fost înțeleasa mai întotdeauna ca o funcție exclusiv statică și, în consecință, studiul ei s-a limitat la pozițiile corpului. Foarte puțini cercetători s-au gândit să observe atitudinea corpului și în mișcare – în mers, alergare sau alte activități motorii.

Atitudinile defieciente se prezintă în realitate foarte rar sub o formă tipică, uniformă, și mai des sub forme complexe și variate. De multe ori este foarte greu să distingi complexitatea de forme ce se prezintă, care este situația fiecărui segment în parte și dacă participă la această deficientă ca element primar sau ca element de compensare sau secundar.

Socotim că funcția atitudinii are rol de statică și dinamică a întregului corp, înțeles ca o unitate, dar ea stabilește și păstrează în același timp raporturile dintre întreg și părți și chiar părților între ele.

Omul nu este un robot supus legilor mecanice oarbe, ci ca atitudinea este o funcție a organismului viu, că depinde de bună starea corpului și de funcțiunile normale ale organelor, de integritatea și buna funcționare a aparatului locomotor și de puterea coordonatoare a sistemului nervos.

Orice atitudine defectuoasă poate să devină prima formă a unei deformații, dacă nu este tratată la timp.

E. I. Iankelevici rezumă astfel efectele unei ținute corecte: "La oamenii cu ținută bună organele interne se găsesc într-o poziție normala și activează în condiții favorabile, mișcările lor se execută liber, fără încordări inutile, ei lucrează mai ușor, obosesc mai puțin și se simt mai bine."

în ceea ce privește valoarea corectivă a atitudinii defectuoase trebuie să accentuăm de la început ca singurele mijloace cu adevărat eficace sunt exercițiile fizice corective și deprinderea fiecăruia de a-și controla și a-și îndrepta continuu pozițiile corpului.

Rolul kinetoterapeutului în contextul acestei acțiuni este, indiscutabil, determinant, revenindu-i alături de personalul medical, sarcina depistării, trierii și diferențierii deficiențelor fizice și organice ale elevilor.

Acțiunea de depistare a afecțiunilor fizice trebuie realizată la fiecare început de an școlar. Odată puse în evidență deficiențele, este necesar un minuțios triaj al acestora, pentru a face o grupare a lor în funcție de natura și gravitatea lor. Este necesară o primă diferențiere a deficiențelor grave de cele mai ușoare, știut fiind că recuperarea cazurilor mai avansate necesită a fi realizată în centre specializate și amenajate corespunzător. Pentru a exclude erorile de apreciere în această direcție, este nu numai utilă, ci necesară asigurarea colaborării medicului școlar.

Deficiențele fizice de gravitate mai redusă vor fi corectate în cadrul orelor de educație

fizică.

Gimnastica este, după A. T. Brîkin, "metodă de bază a sistemului sovietic de educație fizică și cel mai important mijloc pentru formarea și păstrarea atitudinii corecte, sau pentru prevenirea și corectarea atitudinilor deficiente"

Coloana vertebrală reprezintă câmpul cel mai vast de utilizare a exercițiului fizic corectiv, mai ales la organismele tinere, în curs de creștere la care deficiențele fizice situate la acest segment sunt foarte frecvente. Atenția cu care aceste deficiențe trebuiesc tratate rezultă în special din consecințele pe care le au, în tulburările fiziologice și molfologice deosebit de pregnante ce se remarcă pe parcursul evoluției lor.

"Un spate lipsit de tonus, o musculatură dorsală și lombară slabă, un abdomen și un fesier nelucrat nu vor face decât să agraveze problemele coloanei. în momentul în care aceste grupe musculare se vor transforma, prin antrenament, în "blocuri de piatră", coloana va fi absolvită de susținerea greutății și de preluarea șocurilor, așa că va avea timp să se destindă." (Alina Corcodel, trainer World Class Health Academy).

CAPITOLUL II

PARTEA GENERALA

II.1. Anatomia coloanei vertebrale

Coloana vertebrala este cea mai importanta componenta a scheletului osos si a aparatului locomotor, implicit. Ea serveste ca punct de ancorare pentru toate celelalte elemente care alcatuiesc corpul uman. Este axul central al structurii noastre fizice. In consecinta, starea sa se va reflecta asupra intregii noastre fiinte

Dimensiuni: Lungimea coloanei vertebrale este in medie de 73 cm la barbat si 63 cm la femeie, reprezentand astfel 40% din lungimea totala a corpului. Latimea maxima a coloanei vertebrale este la baza sacrului, unde masoara 11 cm. De aici merge descrescand atat in jos, cat si in sus. Diametrul sagital maxim este la nivelul ultimelor vertebre lombare unde atinge 7 cm, apoi descreste atat in sus cat si in jos..

Coloana vertebrală ne conferă simetria corpului și direcția de mișcare. Ea înconjoară și protejează sistemele noastre de comunicare și face posibilă atât mobilitatea, cât și stabilitatea noastră, datorită suprapunerii a mai multor piese osoase provenite din tubul cartilaginos original.

Segmentul complex, de o mare importanță funcțională, coloana vertebrală – așa după cum arată sinteza sistematică a lui Reinberg – este alcătuită din 33 sau 34 de segmente osoase, 334 de suprafețe articulare, 24 de discuri, intervertebrale cu 730 de puncte de inserție.

Asupra coloanei vertebrale acționează nu mai puțin de 730 de mușchi cu acțiune directă, la toate acestea trebuind adăugate formațiunile nervoase (somatice și vegetative), vasculare,etc.

SCHELETUL

Coloana vertebrală este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse, numite vertebre. Vertebrele au o parte anterioară, denumită corp și o parte posterioară, denumită arc. Aceste două părți închid între ele canalul vertebral.

Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasă și are forma unui cilindru scurt, care prezintă două fețe (superioară și inferioară) și o circumferință. Cele două fețe ale corpului vertebral sunt alcătuite dintr-o lamă de țesut osos fibros, numită placa terminală.

Arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior și median prezintă o apofiză spinoasă, lateral doua apofize transverse și deasupra și dedesubt câte doua apofize articulare (în total, patru apofize articulare dinspre vertical). între apofiza spinoasă și apofizele articulare se găsesc lamele vertebrale. Porțiunile care leagă arcul vertebral se numește pedicul.

Coloana vertebrală se împarte în patru regiuni, fiecare dintre ele fiind alcătuită, în mod normal, dintr-un număr fix de vertebre (fig.nr.l):

-regiunea cervicală :7 vertebre; -regiunea dorsală :12 vertebre; -regiunea lombară : 5vertebre; -regiunea sacrococcigiană : 9 – 10 vertebre;

cervical C1-C7

Fig.l. Coloana Vertebrală

Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici morfofuncționale legate de îndeplinirea celor doua funcții importante ale coloanei vertebrale umane: funcția de a suporta greutatea capului, trunchiului și a membrelor superioare și funcția de a asigura o mobilitate suficientă.

Suprafețele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la alta, forma lor fiind determinată de solicitările dinamice. în regiunea cervicală și în cea lombară, diametru tranversal al corpurilor vertebrale este proporțional mai mare decât cel anteroposterior, ceea ce explică posibilitățile mai mari ale acestor regiuni de a realiza mișcările de flexie și extensie.

Vertebrele dorsale au corpul rotund, canalul vertebral îngust și circular, apofizele spinoase mult înclinate înapoi. Apofizele tranverse prezintă la vârful lor, pe fața anterioară, o fațetă articulară pentru tuberozitatea coastei corespunzătoare (fig.nr.2).

Fig.2. Vertebră dorsală

Vertebrele lombare sunt cele mai voluminoase, au corpul ușor lățit transversal, apofizele spinoase dispuse orizontal, iar apofizele tranverse atrofiate. Văzut din profil, corpul vertebrelor lombare este mai înalt la partea lui anterioară decât la cea posterioră. în afara acestor caracteristici regionale, fiecare vertebră prezintă și diferențieri morfofuncționale individuale, rezultate din adaptare specifică de-a lungul evoluției filogenetice.

ARTICULAȚIILE

O serie de linii articulare se realizeaza intre vertebre, care se clasifică în: articulațiile corpurilor vertebrale (intersomatice), articulațiile apofizelor articulare, articulațiile lamelor vertebrale, articulațiile apofizelor tranverse.

Articulațiile corpurilor vertebrale sunt amfiartroze perfecte.

Fetele superioare si inferioare ,ale corpurilor vertebrale care sunt usor concave realizeaza suprafetele articulare. între aceste suprafețe osoase se găsesc discurile intervetebrale.

Discurile intervertebrale sunt formațiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o porțiune periferică fibroasă – inelul fibros – și una centrală – nucleul pulpos(fig.nr.3). Inelul fibros periferic este alcătuit din lame de fibre conjunctive, care se insera profund pe zona compactă osoasă, continuându-se cu fibrele colagene ale osului. Ele sunt orientate oblic față de vertebre și se încrucișează între ele.

Fig.3. Disc intervertebral

Nucleul pulpos central este alcătuit dintr-o masă cu aspect gelatinos, este oval ca o lentilă turtită și este format dintr-un țesut fibros foarte lax, infiltrat de lichid (75-90%), din câteva celule asemănătoare condrocitelor și din resturi de notocord.

Nucleul pulpos se comportă fizic ca un gel care pierde apa și își diminua fluiditatea în raport direct cu presiunea care se exercită asupra lui. Când gelul pierde apa, se dezvolată în interiorul lui o forță de inhibiție care crește proporțional cu cantitatea de apa pierdută, până când cele două forțe (presiunea exercită și forța de inhibiție) se echilibrează.

în regiunea dorsală și lombară, nucleul pulpos este așezat la unirea treimii mijlocii cu treimea posterioară, iar în regiunea cervicală ceva mai înainte, chiar la unirea treimii anterioare cu treimea medie.

Vascularizația variază cu vârsta. La embrion, în țesutul discului intervertebral – superior și inferior – pătrund prin lamele cartilaginoase câte 3 vase, care se obturează odată cu vârsta, astfel că la terminarea creșterii, discul nu mai este vascularizat. Prezența vaselor în discul adult este posibilă numai în condiții patologice. Nutriția cartilajului se face prin inhibiție, prin lamele terminale ale suprafețelor articulare vertebrale.

Rolul discurilor intervertebrale este multiplu :

a) contribuie, prin rezistența lor, la menținerea curburilor coloanei;

b) favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea mișcării;

c) transmit greutatea corpului în toate direcțiile diferitelor segmente ale coloanei;

d) armonizează șocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment în mod special în cursul mișcărilor sau eforturilor.

Menajarea discurilor intervertebrale față de solicitările inerente reprezintă o obligativitate față de însuși corpul nostru și trebuie urmărită până și în cursul luării celor mai banale poziții, cum ar fi de exemplu, statul pe scaun. Când speteaza este înclinată înapoi, lordoza lombară normală dispare, articulația coxofemurală se extinde și solicitarea discurilor intervertebrale este mai importantă. în mod corect se șade astfel încât lordoza lombară să se mențină, ceea ce atrage o mai bună echilibrare a coloanei vertebrale.

Desigur studiile se complică în timpul efectuării mișcărilor, dar menajarea discurilor intervertebrale rămâne indispesabilă. Tehnica unui exercițiu fizic este cu atât mai corectă, cu cât respectă mai mult legile biomecanice de protecție împotriva solicitărilor discurilor intervertebrale. Un exemplu demonstrativ ni-1 oferă tehnica corectă de ridicare a halterelor, în cadrul căreia succesiunea pozițiilor se conformează necesitățile funcționale de menajere a discurilor intervertebrale.

Aparatul ligamentar este alcătuit din doua ligamente (ligamentul vertebral comun posterior și ligamentul vertebral comun anterior), care formează două benzi ce se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale.

Ligamentele vertebrale, și în special cel anterior, dispun de o intervenție alcătuită din trunchiuri nervoase amielinice, și terminații nervoase. De aceea, atitudinea de flexie este cea comună în majoritatea afecțiunilor coloanei, pentru că în această poziție, ligamentele se destind.

Articulațiile apofizelor articulare sunt plane și permit numai simpla alunecare a suprafețelor articulare una pe cealaltă.

a) Suprafețele articulare sunt date de apofizele articulere. Suprafețele articulare ale corpului vertebral subiacent privesc oblic în sus și în înapoi, iar cele ale corpului vertebrale supraiacent privesc oblic în jos și îninte.

b) Aparatul capsuloligamentar este alcătuit dintr-o capsulă fibroasă subțire, întărită în regiunea dorsală și lombară printr-un ligament posterior.

c) Sinoviala este foarte laxă și prezintă și unele prelungiri.

Dacă nucleul pulpos joacă rolul unei bile pe care corpii vertebrali se pot mișca, articulațiile apofizelor articulare joacă rolul unor veritabili ghizi ai mișcărilor, limitând deplasarea excesivă a vertebrelor. în poziția stând, aceste articulații preiau 20% din încărcătura vertebrala. Dar, în poziția stând cu trunchiul înclinat înainte, ele nu mai preiau nimic din încărcătura vertebrală, lăsând întreaga sarcină exclusiv discurilor intervertebrale.

Articulațiile apofizelor spinoase, ca și lamele vertebrale, apofizele spinoase sunt unite între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase și ligamentul supraspinos. Primele se găsesc între două apofize spinoase, iar ultimul este un cordon ce se întinde pe tot lungul coloanei vertebrale. în regiunea cervicală, ligamentul supraspinos deosebit de bine dezvoltat și prin extremitatea lui proximală se insera pe protuberanta occipitală externă; el este denumit ligamentul cervical posterior și are rolul să mențină pasiv capul și gâtul , pentru a nu se flecta înainte.

Articulațiile apofizelor transverse. Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele mtertransverse.

Segmentul motor. La baza mobilității coloanei vertebrale se află ceea ce Schmorl a devenit "segmentul motor" alcătuit din discul intervertebral și ligamentele acestuia, găurile de conjugare, articulațiile interapofizare și apofizele spinoase cu ligamentele lor.

Segmentul motor poate fi împărțit într-un stâlp anterior și unul posterior. Stâlpul anterior este mai puțin mobil, mai solid, prezintă relativ rare inserții musculare și constituie elementul principal de susținere mecanică pasivă a coloanei. Stâlpul posterior prezintă numeroase inserții musculare și reprezintă elementul principal motor al coloanei vertebrale.

VASCULARIZAȚIA MĂDUVEI SPINĂRII

Irigația măduvei spinării se realizează de o manieră cu torul aparte și cunoașterea ei este indispensabilă înțelegerii sindroamelor ischemice cu deficitelor lor de neurologie grave, care pot să survină în urma diverselor afecțiuni. Măduva este irigată de mai multe artere importante, care provin din arterele spinale anterioare și posterioare (ramuri ale arterei vertebrale și ale arterei cerebeloase posterioare). Măduva lombară este irigată de artere care provin din arterele sacrate laterale, iar măduva dorsală este irigată de arterele cervicale și lombare.

MUSCULATURA

Mișcările coloanei vertebrale sunt produse de un număr mare de mușchi, care se insera fie pe coloana, fie la distanță de ea, cum sunt unii mușchi ai gâtului și mușchii abdominali.

Dintre mușchii gâtului amintim:

Mușchii gâtului:

a) Mușchii scaleni se întind de la apofizele tranverse ale utimelor apofize transverse ale ultimilor șase vertebre cervicale la primele doua coaste. Sunt trei mușchi scaleni; anterior, mijlociu și posterior. Mușchii scaleni înclină pe partea lor coloana vertebrală cervicală și sunt și mușchi inspiratori.

b) Sternocleidomastoidianul se insera proximal pe apofiza mastoidă a osului temporal, iar distal se insera prin două capete: unul manubriul sternal, și celalalt pe pătrimea internă a claviculei.

Sternocleidomastoidianul flectează capul pe coloana, îl înclină pe partea lui și îl rotează, îndreptând bărbia pe partea opusă.

Mușchii paravertebrali sunt în număr de trei și se găsesc pe fața anterioară a coloanei vertebrale:

a) Dreptul anterior al capului se insera proximal pe osul occipital, înaintea găurii occipitale; iar distal, pe tuberculii anteriori ai vertebrelor cervicale 3, 4, 5, și 6. Mușchiul este un flexor al capului pe coloana cervicală și al primelor vertebre cervicale pe celelalte.

b) Lungul gâtului se întinde de la tuberculul anterior al atlasului până la corpurile vertebrale ale primelor trei vertebre dorsale; este flexor și rotator al coloanei vertebrale.

c) Micul drept anterior al capului se insera proximal pe osul occipital, înaintea găurii occipitale, iar distal, pe masele laterale și pe apofizele transversale ale atlasului; flectează capul pe coloana vertebrală.

Mușchii abdominali anterolaterali au un rol deosebit de important în statica și dinamica coloanei cervicale.

Se descriu: un mușchi lung -marele drept al abdomenului și trei mușchi lați: marele oblic, micul oblic și transversul.

a) Marele drept al abdomenului prezintă proximal trei langhete: extern, mijlocie și

internă.

Aceste trei langhete se unesc și formează corpul mușchiului. Distal, mușchiul se insera pe marginea superioară a corpului pubisului. Marele drept al abdomenului coboară coastele,

flectează toracele pe bazin și pe torace și este solicitat în mișcările abdomenului.

b) Micul oblic al abdomenului (oblicul intern) este situat sub marele oblic, dar fasciculele lui sunt orientate invers față de ale acestuia. Se insera distal pe treimea externă a arcadei crurale, pe spina iliacă anterosuperioară, pe cele doua treimi anterioare ale crestei iliace, iar prin aponevroza posterioară a micului oblic ajunge să se insere pe apofizele transverse ale primei vertebre sacrate și ale ultimelor vertebre lombare. Acțiunea micului oblic este asemănătoare celei a marelui oblic; când se contractă de o singură parte, rotează coloana vertebrală de partea mușchiului care se contractă.

c) Marele oblic al abdomenului (oblic extern) este cel mai superficial mușchi lat abdominal.

Se insera proximal pe ultimele 7-8 coaste iar de aici se răspândește ca un mare evantai, îndreptându-se în jos, înainte și înăuntru. Marele oblic abdominal coboară coastele (mușchi expirator), flectează toracele pe bazin și este și rotator al coloanei vertebrale.

d) Transversul abdomenului este alcătuit din fascicule dispuse orizontal. Rolul principal al transversului este de a comprima viscerele abdominale pe coloana vertebrală. Secundar, acționează ca mușchi expirator.

Mușchii lomboiliaci sunt considerați tot mușchii abdominali, deoarece închid posterior cavitatea abdominală. Acești mușchii se întind între coloana lombară la osul iliac și sunt în număr de doi: pătratul lombelor și psoasul iliac.

a) Pătratul lombelor este un mușchi plat, de forma pătrată, situat pe laturile coloanei lombare. Este alcătuit din trei grupe de fascicule: iliocostale, iliotransversale și costotransversale. Pătratul lombelor este un coborâtor al ultimei coaste, înclină coloana lateral, de partea mușchiului care se contractă, și înclină bazinul lateral pe torace (fig.nr.4.).

Fig.4. Mușchiul Pătratul lombelor

b) Psoasul iliac, situat în partea posterioară a abdomenului, în fosa iliacă internă și în partea anterioară a coloanei, este alcătuit din două porțiuni: psoasul și iliacul.

Psoasul este fuziform și se insera proximal pe suprafețele osoase ale unghiului alcătuit din fața laterală a corpilor vertebrali lombari cu apofizele lor transverse. Corpul lui se îndreaptă în jos și în afară și se unește cu tendonul comun format atât din psoas, cât și din iliac.

Iliacul este dispus ca un evantai desfășurat în fosa iliacă internă, pe care se insera proximal. Corpul lui se îngustează din ce în ce mai mult și se insera distal pe tendonul comun, format din psoas și iliac.

Psoasul iliac are acțiuni complexe: flectează coapsa pe bazin, coloana și bazinul pe coapsa, imprimă o ușoară mișcare de adducție și rotație externă și o ratație de partea opusă mușchiului care se contractă, este flexor al trunchiului pe bazin.

Mușchii posteriori sunt reprezentați de numeroși mușchi, de forme foarte variate.

Cei mai importanți sunt:

a) Trapezul (fig.nr.5), cel mai superficial dintre mușchii spatelui, este lat și are o forma triunghiulară. Prin baza lui se insera pe linia mediană, de la protuberanta occipitală externă, pe ligamentul cervical posterior și pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale inferioare și ale vertebrelor dorsale.

Prin vârful lui trapezul se insera pe cele două oase ale centurii scapulare. Trapezul mobilizează centura scapulară și umărul, ridicându-le și apropiind omoplatul de coloană.

b) Romboidul (fig.nr.6) este un mușchi lat și subțire, se insera median pe partea inferioară a ligamentului cervical, pe proeminența și pe apofizele spinoase ale primelor cinci vertebre dorsale. Se îndreaptă oblic în jos și în afară și se insera pe marginea vertebrală a omoplatului.

Romboidul trage omoplatul înăuntru și îl basculează, apropiind vârful omoplatului de coloana, și trage coloana de omoplat.

c) Marele dorsal (fig.nr.5) este tot un mușchi plat și triunghiular, dar prin baza lui se insera pe fața externă a ultimelor patru coaste, pe apofizele spinoase ale ultimelor vertebre dorsale și ale vertebrelor lombare și pe buza externă a crestei iliace.

Marele dorsal este adductor, proiector înapoi și rotator înăuntru al brațului și trage trunchiul spre braț.

Fig.5. Mușchiul Trapez, Mușchiul Deltoid

d) Unghiularul se insera proximal pe apofizele transverse ale primelor cinci vertebre cervicale, iar distal pe unghiul superointern al omoplatului. Unghiularul trage omoplatul înăuntru și în sus, și înclină coloana cervicală de partea lui.

e) Micul dințat posterosuperior este situat sub romboid, el se insera proximal pe apofizele spinoase C5-D3, se îndreaptă în jos și în afară și se insera distal pe coastele 2-5. Este un mușchi inspirator.

f) Micul dințat postero – inferior(fig.nr.6) se insera distal pe spinoasele D11-L3, se îndreptă în sus și în afară și se insera proximal pe ultimile patru coaste. Este tot un mușchi inspitator.

Fig.6. Mușchiul Micul dințat postero – inferior, Mușchiul Romboid

g) Mușchii cefeii sunt în număr de opt: splenius, marele complex, micul complex, transversul gâtului, marele oblic și micul oblic posterior al gâtului.

Prin acțiunea lor combinată contribuie la efectuarea mișcările de extensie, de înclinație laterală și rotație a capului.

h) Mușchii spinali sunt în număr de trei: iliocostalul, lungul dorsal și spinotransversalul și alcătuiesc la nivelul regiunii lombare inferioare, un corp comun sacrospinalul.

Sunt mușchi extensori ai coloanei și au rolul importat de a menține echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale.

Mușchii intertransversali și mușchii interspinoși sunt mușchi mici, subțiri, patrulateri, care unesc apofizele transverse între ele și apofizele spinioase între ele. Primii înclină coloana lateral de partea lor, ceilalți sunt extensori ai coloanei.

II. 2. BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Mișcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mișcări complexe, în care intervin mai multe segmente vertebrale.

Ele se realizează prin cumularea ușoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale, care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum și la nivelul celorlalte articulații.

Aceste mișcări sunt limitate de rezistența ligamentelor, forma articulațiilor intervertebrale și de gradul de compresibilitate a țesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.

GONIOMETRIA NORMALĂ

Coloana vertebrală prezintă mișcări complexe rezultate din micromiscările cumulate ale tuturor articulațiilor intervertebrale: flexie- extensie, înclinare laterală, rotația și ca o rezultantă a acestora – circumducția. Amplitudiniile medii normale, pe segmente și în totalitate, sunt redate în tabelul (nr.1) următor:

Tabel 1 Goniometria normală a mișcărilor pe segmente executate de coloana vertebrală

Mișcarea de flexie ventrală

In mișcarea de flexie, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, ligamentul interspinos, și mușchii spatelui sunt puși sub tensiune.

în poziția ortostatică, mușchii care inițiează mișcarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal, mai ales dreptul abdominal și cei doi oblici, psoasul iliac, precum și mușchii subhioidieni și sternocleidomastoidianul. Odată mișcarea inițiată, grupul antagonist al extensorilor coloanei intră în acțiune și gradează flectarea trunchiului, învingând forțele gravitaționale.

Mișcarea de extensie

în mișcarea de extensie, porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune.Extensia este blocată în ultima fază de intrare în contact a apofizelor articulare și în ultima instanță și a apofizelor spinoase.

Mișcarea de înclinare laterală

Mușchii care fac înclinarea laterală sunt: pătratul lombar, psoasul, intertransversalii și dreptul lateral al capului. împreună produc o mișcare de înclinare laterală pură. Contracția unilaterală a grupului flexor poate provoca, de asemenea mișcarea. Mai pot interveni și mușchii șanțurilor vertebrale și în special sistemul transversospinos.

Mișcarea de rotație

Este maximă în regiunea cervicală, unde atinge 75°. Coloana dorsală se rotează puțin și numai dacă se înclină lateral. în coloana lombară mișcarea de răsucire se execută când coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când coloana este flectată, mișcarea de răsucire din segmentul lombar nu este posibilă.

Răsucirea se execută prin oblicii abdominali și prin intercostali, care acționează folosind coastele drept pârghii. Ei sunt ajutați de sistemul spinotransvers al mușchilor șanțurilor vertebrale.

Răsucirea de aceeași parte se datorează marelui dorsal, spleniusului, lungului gâtului și oblicului mic abdominal, în timp ce răsucirea de partea opusă se datorează spinotransversului și marelui oblic abdominal.

II.3. CLASIFICAREA ETIOLOGICĂ A CIFOZELOR

Cifoza – ca deficiență de coloană se definește ca fiind o exagerare a unei curburi cu convexitatea orientată posterior, cât și inversările de curbură ale segmentelor cervical și lombar al coloanei în funcție de cauza care le-a generat, cifozele se împart în doua mari grupe: funcționale și patologice.

A. Cifozele funționale sunt cele în care mărirea curburii coloanei nu este consecința unui factor morbid, ci este rezultatul imprimării unei posturi greșite, din lipsa de autocontrol, urmare a activității profesionale sau de instruire.

• Cifoza habituală rezultă ca o consecință directă a obișnuinței în poziție vicioasă

• Cifoza de creștere este caracteristică perioadei de pubertate, când talia marchează o creștere rapidă, fără a fi consolidată forța musculară de susținere a coloanei. In ortostatismul prelungit, la acești copii spatele devine dureros, durerea dispărând imediat ce se trece la clinostatism.

• Cifoza profesională este specifică vârstelor adulte, ca o consecință a activității profesionale (productivă sau intelectuală), care cere o mare atenție și încordare.

• Cifoza compensatorie. In condițiile unei lordoze existente, cu caracter primar, cifoza apare în mod compensator "secundar", reducerea ei sau amplificarea fiind urmare a acestor caracteristici ale curburii lombare. Tratamentul în aceste condiții va fi orientat cu precădere spre curbura primară de care aceasta depinde.

• Cifoza miopilor este determinată de viciul de refracție ocular, ce nu permite vederea la distantă, ci numai din apropiere. Corectarea în această deficiență vizează îndepărtarea cauzei care a determinat-o.

B- Cifozele patologice sunt cele care se caracterizează printr-o evoluție mai rapidă și o

amploare mai mare a curburilor. Sunt insoțite de modificări de structură, ceea ce le face mult mai greu de corectat.Tratamentul în cifozele patologice ține de etiologia deviațiilor și nu este de competență exclusivă a kinetoterapiei, depinzând în mare măsura de tratamentul ortopedic.

Cifozele patologice sunt:

• Cifoza congenitală are la baza malformații ale corpurilor vertebrale ce constau în osificări incomplete ale corpurilor vertebrale, ce duc la tasarea lor în plan sagital, producandu-se cifoze scurte și ascuțite.

• Cifoza traumatică se datorează leziunilor vertebrelor, în special ale corpurilor vertebrali(accidente).

• Cifoza tuberculoasă se datorează erodării corpului vertebral de către bacilul Koch, duce la tasarea în plan antero-posterior producând în același timp o cifoza scurtă și ascuțită.

• Cifoza prin distrofie osoasă se datorează tulburărilor de osificare de la nivelul coloanei vertebrale. Rahitismul, distrofia descrisă de Scheuermann sub denumirea de "epifizita vertebrală de creștere", specifică adolescenților, este cauza ce poate determina această cifoză. Tipic acestei forme este curbura lungă, perfect arcuită în care durerea nu dispare nici în clinostatism. Radiologie, în aceste cazuri se evidențiază leziuni la nivelul articulațiilor dintre corpii vertebrali.

• Cifoza senilă este specifică vârstelor înaintate, se datorează procesului de degenerescenta osoasă și de insuficiență musculară progresivă .

• Cifoza reumatică se datorează unor inflamații acute(spondilită ankilopoietică) sau unor procese degenerative (reumatism cronic deformant).

• Cifoza paralitică este deosebit de gravă, datorită posibilităților limitate în recuperarea funcțiilor musculare compromise.

• Cifoza psihotică este tipică bolnavilor cu afecțiuni psihice depresive, care au o atitudine a trunchiului în flexie.

CIFOZA DE CREȘTERE

Cifozele de creștere se produc in urma disproporției intre creșterea exagerată in inalțime si dezvoltarea insuficientă a forței mușchilor de susținere.

MALADIA SCHEUERMANN

Entitatea bolii a fost descrisă de către Sheuermann în anul 1920, fiind cunoscută și sub denumirea de epifizită vertebrală, osteocondrită vertebrală juvenilă (afecțiune provocată de o necroză localizată, ce afectează cartilajul și, uneori, osul ce se află sub aceasta,fig 4), cifoză dureroasă a adolescenților sau cifoză dorsală juvenilă deși existau lucrări în literatura medicală conform cărora boala a existat din cele mai vechi timpuri, fiind menționata înaintea erei noastre.

Fig.4. Maladia Scheuermann

Majoritatea autorilor sunt de acord că la baza apariției maladiei Sheuermann sunt 2 factori:

1. alterarea armăturii fibrilare a plăcii cartilaginoase vertebrale printr-o tulburare a metabolismului mucopolizaharidelor, evidențiate de Aufdermaux

2. supraîncărcarea peretelui anterior al corpului vertebral, care datorită fondului structural deficitar din perioada de creștere pubertară determină o cuneiformizare a vertebrei, astfel procesul de osificare al inelului marginal este încetinit sau chiar oprit.

Maladia Scheuermann se manifestă prin leziuni ale platourilor vertebrale cu hernierea nucleului pulpos în interiorul corpului vertebral (fig.5), în țesutul spongios, formând nodulii Schmorl (fig.6).

Fig. 5-6. Maladia Scheuerman

Fig.7. Ligament galben

Dezechilibrarea coloanei produsă în urma acestor alterări va determină o întindere a ligamentului galben și a mușchilor paravertebrali și apariția durerii (fig.7). Puseurile de creștere și atitudinea în cifoză sunt factori care contribuie la agravarea leziunilor.

Cifoza de creștere este caracteristică perioadei prepubertare, când talia marchează o creștere rapidă, fără a fi consolidată forța musculară de susținere a coloanei, deci interesează persoanele tinere. In ortostatismul prelungit, la acești copii spatele devine dureros, durerea dispărând imediat ce se trece la clinostatism.

Cifoza Scheuermann este intâlnită adesea la adolescenți, prezentând o diformitate semnificativ mai gravă a coloanei decât cifoza de postură.

Pacienții afectați nu își pot corecta conștient postura, având în vedere că vârful curburii este localizat pe coloana toracală și e rigid. Ei pot simți durere la acest nivel, care poate fi agravată de activitatea fizică și de perioade prelungite de ortostatism (menținerea corpului în poziție verticală) sau așezat. Aceasta are un efect negativ asupra vieții celor afectați, gradul lor de activitate fiind dependent de boală. Ei se vor simți izolați și inconfortabil printre cei de vârsta lor. Dacă la cifoza posturală vertebrele și discurile intervertebrale sunt normale. în cazul cifozei Scheuermann acestea sunt de obicei neregulate, generând adesea herniații și deformări pe cel puțin trei nivele adiacer.:e Cel mai frecvent afectate sunt vertebrele șapte și zece toracale. Aici apare durerea și curbarea. în cazurile mai severe pot apărea complicații ale organelor interne și leziuni ale măduvei.

Cifoza reduce dimensiunea cutiei toracice, ceea ce duce la presiuni mai mari asupra organelor interne, uzându-le mai rapid decât procesul natural de îmbătrânire. Pe perioade lungi de timp, acest tip de cifoză poate cauza cedarea anumitor organe.

Din perioada de debut a bolii nu există date anatomopatologice care să sugereze elemente concludente, astfel patogeneza cifozei de creștere este dificil de explicat. Boala Sheuermann. localizată preponderent la nivel toracal (dorsal), îndeosebi în zona ce cuprinde vertebrele T6 si TIO. poate fi încadrata în același grup de afecțiuni degenerative ale coloanei vertebrale cervicale și lombare.

Mai rar boala interesează segmentul toracal inferior și primele vertebre lombare, cu ștergerea lordozei lombare fiziologice și chiar cifoza lombară.

Acesastă boală debutează între 15 și 42 de ani, simptomele clinice (3 la număr asociindu – se la formele complete ale bolii : durere, redoare și cifoză ) ale deficienței debutând prin apariția unei atitudini vicioase și mai rar prin dureri mai ales până la vârsta de 18 ani. Deasemenea coloana vertebrală iși păstrează suplețea în primii ani evolutivi, ca mai târziu să se instaleze și redoarea.

în placa de cartilaj a platoului vertebral se formează fisuri prin care țesutul discal. aflat sub presiune, pătrunde în corpul vertebral, producând fie hernii nucleare intraspongioase sau retromarginale anterioare.

Dezechilibrarea coloanei produsă în urma acestor alterări va determina o întindere a ligamentului galben și a mușchilor paravertebrali și apariția durerii.

Herniile, situate de obicei anterior, produc o tulburare de creștere care afectează partea anterioară a corpului(zona de creștere cea mai activă, rezultând în final vertebrele cuneiforme).

Pătrunderea substanței discale prin placa de cartilaj se poate datora unei supra încărcări execive impuse epifizitelor vertebrale ale unui adolescent, la care există condiții ereditare și familiale.

Clinic, boala evoluează în 3 stadii:

• Primul stadiu:

– este caracterizat prin instalarea unei cifoze neînsemnate în jurul vârstei de 10 ani, nefiind însoțita de durere, iar mobilitatea și suplețea coloanei vertebrale în acest stadiu fiind la parametri normali.

• Al II – lea stadiu:

conform lui Sheuermann apare dupa aproximativ 6 luni de evoluție ; cifoza este principalul simptom al afecțiunii;

spatele rotund fiind rezultatul deformării mai multor vertebre îndeosebi la nivelul vertebrelor T4 – TI2;

este și stadiul apariției durerii cu caracter difuz, ce apar îndeosebi in regiunile lombară și sacroiliacă neinteresand zona cifozată;

suplețea și mobilitatea fiziologică a coloanei vertebrale dispare, instalandu-se rigiditatea.

• Al III – lea stadiu:

caracteristic vârstei de peste 18 ani;

apare durerea resimțită în principal în zona lombară și cervicală, ce se instalează îndeosebi după un efort;

zona cifozată este nedureroasă fiind numită și zona "mută". Deseori în cazurile cifozei de creștere, datele morfologice și manifestările subiective ale bolii nu se potrivesc, deoarece există cifoze care evoluează fără o simptomatologie clinică, manifestandu-se de cele mai multe ori ca o atitudine anormală a coloanei vertebrale. Din această cauză examenul radiologie în cifoza juvenilă trebuie să fie un examen funcțional.

Examenul clinic evidențiază la un adolescent în perioada de creștere:

a) prezența durerii nontraumatice (inconstant) – localizare și iradiere; durerea este regională și este legată de activitatea fizică (scade în repaus);

b) hipercifoză (localizarea "vârfului" curburii – prezența gibusului);

c) asocierea altor tulburări de static vertebrală – frecvent a hiperlordozei lombare și scoliozei, uneori a spondilolistezei;

d) eventuală inegalitatea de membre inferioare;

e) dezvoltarea insuficientă a masei musculare (regional și general);

f) mobilitatea coloanei vertebrale (reductibilitatea este mică);

g) afectarea pulmonară, cardiacă și neurologică (extrem de rara);

La examenul radiologie efectuat se vor observa în primul stadiu evolutiv o ușoara cifoză, însoțită uneori de o cuneiformizare a două sau 3 corpuri vertebrale, deobicei localizate între vertebrele T4 – T9, discurile intervertebrale și platourile vertebrale fiind normale.

în stadiul al II lea, radiografia indică numeroase modificări localizate sau asociate cum ar fi: osteoporoza coloanei vertebrale, cifoză, deformarea corpurilor vertebrale, neregularități ale platourilor discale și apar nodulii intraspongioși Schmorl.

Radiologie, al III lea stadiu, aduce modificări de degenerescentă discală, suprafețele discurilor se remodelează, prin reducerea înălțimii lor și nu în ultimul rând prin depunerea de osteofite. Criterii de diagnostic:

wwwpanspartme dical ro

Coloana vertebrala dorsala (toracala)

Criterii diagnostic:

Fig.8. Comparație între cifoza normala si Cifoza Sheuermann

h) hipercifoză ireductibilă (T4 – TI2) – peste 40 grade;

i) cifoză normală a coloanei dorsale(T4 – TI2) este de cea. 35 grade.

Hipercifoză Scheuermann

j)cuneiformizarea a 3 corpuri vertebrale cu minin 5 grade (Sorensen):

k) prezența herniei Schmorl;

l) mărirea antero – posterioară a corpilor vertebrali (semnul Knutsson);

m) aspect neregulat al platourilor vertebrale;

n) hernii retromarginale anterioare;

o) anomalii de osificare marginală anterioară;

p) pensări discale.

Această maladie nu trebuie confundată cu osteocondroză vertebrală numită și maladia Calve sau vertebra plană Calve sau morbul Port.

Din cauză că diagnosticului nu poate fi stabilit în stadiul evolutiv al bolii, deoarece în multe cazuri durerea nu există, tratamentul profilactic este motivat și trebuie aplicat în toate cazurile de deviere de ax. Profilaxia constă în delordozarea abdomentului apărută în urma cifozei, aceasta realizandu-se cu ajutorul unei perne introduse sub abdomen, în poziția de citit pacientul trebuie să se sprijine pe ambele coate, la care se adaugă exerciții de târâre.

II.4 KINETOTERAPIA ÎN CIFOZE

Kinetoterapia este o parte a medicinei de recuperare (ceea ce se numea odată "gimnastica medicală") care tratează numeroase afecțiuni prin intermediul programelor complexe de exerciții terapeutice elaborate individual în funcție de afecțiune și de involuția/evoluția acesteia.

Kinetoterapia este "un mijloc terapeutic al tratamentului complex de recuperare, care folosește un sistem de exerciții fizice cu acțiune asupra întregului organism", mijlocul specific fiind mișcarea sub diversele ei forme pasive sau active, care prin exersare devin exerciții.

Mijloacele kinetoterapiei au drept scop recuperarea somato – funcțională, recuperarea motrică și psihică sau reeducarea funcțiilor secundare, de compensație, în cazul afecțiunilor parțial reversibile sau ireversibile.

Kinetoterapia are ca obiective restabilirea aliniamentului normal al corpului, redobândirea amplitudinii de mișcare, a forței și rezistenței musculare, recuperarea coordonării, controlului și echilibrului, reeducarea sensibilității, redobândirea capacității de efort și formarea capacității de relaxare.

Dacă kinetoterapia se refera la recuperarea anumitor funcții ale organismului, kinetoprofilaxia ajută la prevenirea afecțiunilor, indiferent de natura lor sau chiar la prevenirea recidivelor și complicațiilor unor afecțiuni ce s-au instalat anterior, constituindu-se în kinetoprofilaxie primară, secundară sau terțiară.

Kinetoprofilaxia primară are în vedere individul sănătos, căruia i se aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scop sanogenetic, pentru menținerea stării de sănătate în limitele vârstelor biologice și cronologice, prevenind imbolnăvirea.

Componentele acesteia sunt: gimnastica de inviorare, gimnastica aerobic, jogging-ul, plimbările, activitățile competiționale și necompetiționale.

Kinetoprofilaxia secundară urmărește depistarea bolilor, scurtarea duratei îmbolnăvirilor atunci când acestea s-au produs, prevenirea complicațiilor îmbolnăvirilor.

Kinetoprofilaxia terțiara are în vedere prevenirea apariției sechelelor, a leziunilor somato -funcționale ireversibile, care ar duce la disabilitate motorie sau psihică.

în programul de recuperare a pacienților cu cifoză se începe cu exerciții de mobilizare pasivă a coloanei, până la corectarea si hipercorectarea cifozei suple. Se continuă cu exerciții pentru tonifierea musculaturii abdominale și fesiere, dar in același timp și pentru obținerea mobilității coloanei pentru care am făcut suspensii la scară fixă sau elongațiile la căpăstru. Copiii sunt invățați să-și controleze ținuta pe tot parcursul zilei pentru a se forma deprinderea de atitudine corectă, odată cu tonifierea musculaturii corectoare.

Tratamentul în maladia Scheuermann urmărește eliberarea de greutate a părții a vertebrelor și întinderea ligamentului anterior retractat. Acest lucru se obține prin repaus pe un pat tare sau prin corset anticifotic tip „Stagnară" care este din gips. După purtarea acestui corset tratamentul este continuat cu exerciții de mișcare care vor fi executate pe parcursul întregii zile, se vor mai face exerciții pentru reeducarea mersului, căci cei în cauză rămîn cu un mers țeapăn, fără torsiuni de trunchi. în recuperarea acesteia mai indicate sunt sporturile cu mingea și în special cele care necesită întinderea trunchiului ca: baschet, volei, handbal și natație. Contraindicate sunt: luptele, boxul sau atletismul de performanță.

CAPITOLUL III

III. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII

III.1. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

M-am gândit să abordez această temă deoarece, prin specificul profesiei pe care o voi avea, acela de a lucra cu copii cu deficiențe, să pot depista precoce și eficient eventualele deficiențe prezente la elevi și să pot concepe o oră de educație fizică cu un program de exerciții particularizat elevilor cu deficiențe.

Un alt motiv pentru care am ales aceasta tema este cazuistica patologiei deviațiilor de coloana care este mare la copil în perioada de creștere si dezvoltare, dar asta nu inseamnă că la adult nu sunt întâlnite.

Un rol important îl are și estetica care m-a determinat sa aleg această temă, deoarece am in grupul meu de prieteni un baiat caruia ii este dificil sa se expuna in locuri destinate intotului din cauza cifozei.

Și nu în ultimul rând, placerea de a descifra tainele unui fiinte atat de mici si speciale, in cazul meu copiii si de o ajuta sa prospere asa cum ar merita.

In urma acestor premise am considerat ca cea mai potrivita cale ar fi un studiu practic si teoretic care sa combine eficienta tratamentului impotriva cifozei cu ajutorul kinetoterapiei.

III.2. IPOTEZELE CERCETĂRII

Dată fiind prezența deviațiilor coloanei vertebrale în plan sagital, diminuarea autonomiei persoanelor afectate, riscul la care este supusă persoana în cazul netratării corespunzătoare și la timp a afecțiunilor și a nepracticării unor programe de kinetoterapie, mi-am organizat cercetarea spre această afecțiune care mi s-a părut mai importantă.

Lucrarea își propune să argumenteze următoarea ipoteze:

• Presupunem ca prin implementarea unei atitudini corecte a corpului, această deficiență fizică a coloanei vertebrale poate fi prevenită?

• în ce măsură în stadiile incipiente ale bolii, programul kinetoterapie implementat este eficient?

• în ce măsură programul corectiv aplicat: kinetoterapie de asuplizare paravertebrală și tonifiere abdominală, masaj și exerciții specifice, aplicate pacientului diagnosticat cu maladia Scheuermann reușește să obțină o corectare a atitudinii cifotice?

III.3. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII

Descoperirea precoce – înainte de pubertate – scade riscurile și crește posibilitatea de tratament; descoperirea tardivă duce la ineficacitatea tratamentului corectiv astfel scopul studiului este acela de a verifica dacă prin recuperare precoce în stadiile inițiale ale cifozei, în perioada de creștere, această deficiență se poate corecta până la 100% și verificarea influenței și eficienței pe care o are asupra modificărilor structurale ale coloanei vertebrale introducerea procedurilor de kinetoterapie în cazul în care tratamentul cifozei nu a fost posibil în stadiul incipient.

Deasemenea scopul studiului este de a demonstra scopul funcțional, în special postural și în mod accesoriu morfologic pe care îl are formularea unui program rațional de kinetoterapie în vederea corectării deficienței fizice a colonei vertebrale : cifoza juvenilă.

în acest scop obiectivele principale ale programul recuperator sunt:

• combaterea durerii;

• asuplizarea coloanei vertebrale și a centurii scapulare în zonele cu rigiditate crescută,

• învățarea și adoptarea posturii corecte în viața zilnică și profesională, precum și îndepărtarea factorilor mecanici iritativi,

• tonifierea musculaturii hipotone paravertebrale în condiții de scurtare, precum și a musculaturii abdominale și tonifierea în condiții de alungire a musculaturii lombare și pectorale,

• corectarea dezechilibrelor musculare care perturba funcția statică și dinamică a coloanei vertebrale,

• îmbunătățirea funcției respiratorie, prin restabilirea unei mecanici respiratorii funcționale bazate pe un control bun al participării costale și amplificarea cursei diafragmatice,

• conștientizarea poziției corecte a coloanei și a bazinului prin metodologia școlii spatelui.

Aceste obiective au fost realizate prin următoarele mijloace folosite:

• pentru combaterea durerii s-au folosit următoarele mijloace : masajul sub formă de efleuraj, fricțiuni, frământat, vibrații, presiuni statice. Tehnicile de aplicare au fost manuale sau cu aparate vibratorii.

• asuplizarea locală a zonelor cu rigiditate a fost blândă și riguroasă, adaptată pacientului. Acesta s-a realizat prin mobilizări pasive, stretching și mobilizări active. Acestea se efectuează în special în plan sagital și anume în timpul unor mici expirații pentru a oferi sistemului muscular un maximum de destindere.

• pentru tonifierea musculaturii s-a recurs la exerciții cu îngreuere, constând în obiecte tip halteră, bandă elastică, aparate de forță și exerciții izometrice.

Tonifierea musculaturii dorsale este deosebit de importantă, mergând mână în mână cu fixarea scapulară. Se începe cu activitatea de redresare a coloanei dorsale și se continuă cu tonifierea musculaturii scapulare.

Exercițiile se vor executa din decubit ventral, decubit dorsal, din așezat și din ortostatism.

• exercițiile respiratorii sunt importante deoarece interesează o mare parte a regiunii cervico – dorso – lombară.

Exercițiile privind reeducarea respiratorie cuprind atât exerciții de reeducare a actului respirator, de asuplizare toracică precum și de dezvoltare toracică și funcțională.

• reeducare posturală s-a făcut în fața oglinzii și în diverse momente fără control vizual prin: cunoașterea poziției defectuase, învățarea poziției corecte, susținerea acestora și folosirea lor în diverse activități.

Noțiunea de postură este concretizată prin impunerea în scop terapeutic a unei atitudini corective. Ca urmare a acestei atitudini impuse la care sunt supuse articulțiile și mușchii în cauză, se dobândește în final o amplitudine articulară corespunzătoare și se modelează retracțiile musculo-tendinoase. Deci posturile asigură realizarea a două obiective: unul sedativ și celalalt morfologic.

III.4. METODE DE CERCETARE FOLOSITE

Pentru a desfășura o activitate corectivă în condiții bune, trebuie respectate anumite reguli:

• cunoștințe de specialitate deosebite ale celui care va desfășura activitatea;

• alegerea cadrului optim în care se va desfășura activitatea;

• strângerea de informații cu privire la respectivii subiecți.

Acestea le-am realizat prin :

III.4.1. Metoda documentării teoretice

Cercetarea științifică este un proces care vizează descoperirea noului pornind de la cunoașterea cât mai deplină a realului existent și a experienței anterioare, menita sa sporeasca conostiintele deja dobandite pentru a putea fi utilizata in circumstante si apilcatii noi.

In scopul culegerii cât mai multor informații în legătură cu tema tratată, am consultat bibliografia anexată lucrării, întocmind fișe bibliografice al căror conținut l-am folosit în lucrare sau l-am consultat ori de câte ori a fost necesar.

Din literatura de specialitate a reieșit și faptul că frecvența deficiențelor fizice la copiii de vârsta școlară este foarte mare. Cele mai frecvente cauze obiective care produc deformări cifotice sunt: pozițiile greșite în bancă ale elevilor sau a adulților la locul de munca, pozitia incorecta la volan, pozițiile neglijente la tineri, dezvoltarea necorespunzătoare a musculaturii spatelui, în special a celor paravertebrali și nu în ultimul rând componența psihologică (copiii timizi sau jenați care nu se pot integra usor stau cu capul aplecat si adus in fata sporind riscul aparitiei cifozei.

Deficiențele coloanei vertebrale sunt frecvent întâlnite atât în perioada de creștere și dezvoltare cât și în perioada adultă. Urmărirea atentă a stării coloanei vertebrale este strict necesară, având în vedere faptul că orice abatere de la normal la acest nivel atrage după sine alte pozitii vicioase care se rasfrang asupra celorlalte componente, membre, bazin, cap.

III.4.2. Metoda anchetei

Metoda anchetei face parte din metodele cercetării complexe, ocupând un loc important în obținerea datelor, informațiilor necesare pentru cunoașterea subiecților în dinamica evoluției lor, a condițiilor care au generat afecțiunea și sechelele aferente acesteia, pentru cunoașterea elementelor de genetică ce pot da, pe baza corelațiilor, un tablou cât mai complex asupra aspectelor obiective și subiective legate de subiecți și perspectiva evoluției acestora în timp.

III.4.3. Metoda observației

Observația este contemplarea intenționată a unui obiect, fenomen, document sau proces. Aplicarea metodei observației pe parcursul lucrării a stat la baza investigațiilor funcționale, pentru a stabili ceea ce s-a considerat a fi important de consemnat în fișele individuale ale subiecților. De asemenea, a fost utilizată și pentru a stabili cauzele ce au produs modificări față de parametrii cunoscuți și, în plus, a dus și la formarea unor obiective pentru etapele următoare ale programelor de tratament.

III.4.4. Metode de explorare și evaluare

In cadrul procesului recuperator, măsurarea este un proces ce atribuie valori, cifre sau numere dupa caz, proprietăților subiecților după mai multe reguli, astfel încât rezultatele numerice obtinute să reprezinte relațiile concrete dintre acestea.

Metoda de explorare și evaluare a urmărit obținerea unor date exacte asupra dezalinierilor vertebrale și a altor deficiențe asociate provocate de Maladia Scheuermann.

III.4.5. Metoda analizei

Prin metoda analizei am urmărit recuperarea, in urma exercitarii kinetoterapiei in fiecare din cazuri.

III.4.6. Metoda grafică

Metoda grafică prezinta decursul fiecărui pacient cu nivelul de la care s-a inceput examinarea, pana la finalul tratamentului.

III.5. LOCUL DESFĂȘURĂRII, MATERIALE NECESARE, SUBIECȚI, ETAPELE STUDIULUI

Acest studiu l-am desfășurat pe parcursul anului 2017 – 2018, pe un lot de 4 pacienți dintre care 3 de sex feminin și 1 pacienți de sex masculin. Vârsta medie de apariție a fost între 13 și 16 ani, deci la pacienți aflați în perioada de creștere și adolescență.

Activitatea s-a desfășurat in cadrul Policlinicii pentru Sportivi Craiova.

Am putut beneficia de dotarea acestei unități precum și de colaborarea cadrelor specializate în domeniu.

Dotarea sălii de kinetoterapie este următoarea:

• bănci de gimnastică,

• scripeți,

• bastoane,

• gym-ball,

• mingi medicinale,

• gantere,

• benzi elastice,

• cercuri,

• spaliere,

• saci de nisip,

• aparatură KETTLER pentru dezvoltarea forței musculare.

Pentru examinarea și evaluarea pacienților s-a folosit următoarea dotare: cadran somatoscopic, cântar, bandă metrică, nivelă, raportor, riglă, fir cu plumb.

Pacienții au fost examinați inițial și final la 3 luni, pentru a constata tulburările de statică vertebrală determinate de cifoza de creștere și eficacitatea tratamentului recuperator.

Durata tratamentului a fost în medie de 3 luni, efectuându-se de aproximativ 2 – 3 ori pe săptămână.

Am studiat un grup de 4 pacienți cu vârste cuprinse între 13 și 16 ani, examinările clinice și paraclinice au arătat și alte cauze de boală – discogene, vertebrogen.e tabelul nr. 2

Tabel 2

Caracteristicele lotului de subiecți luați sub tratament

Cercetarea s-a desfășurat astfel:

• în prima etapă a avut loc documentarea teoretică care a constat în studierea materialului din literatura de specialitate și am luat legătura cu specialiștii din echipa de recuperare.

• în etapa a doua mi-am pregătit materialele pentru testare și pentru tratament.

• în a treia etapă am elaborat și aplicat programele de kinetoterapie în vederea recuperării pacientului.

• în etapa finală am apreciat evoluția dinamică a parametrilor, am interpretat datele adunate.

Prezentarea cazurilor și a programului de recuperare

Corectarea tulburărilor de statică vertebrală determinate de maladia de creștere presupune o egală preocupare atât pentru corectarea morfofiziologică, cât și pentru recuperarea funcțională a coloanei vertebrale.

Programul de kinetoterapie aplicat în decursul desfășurării cercetării a fost adaptat fiecărui caz în parte, specific afecțiunii și cauzei care a determinat-o.

Tratamentul urmărește eliberarea de greutate a părții anterioare a vertebrelor și întinderea ligamentului anterior retractat.

Subiectul a luat cunoștință de deficitul sau postural și a corecțiilor necesare, fie la oglindă cu trei fețe, ce permite să fie văzut profilul fără rotația capului sau a trunchiului, fie în ortostatism cu spatele pe un plan dur, fie din decubit dorsal pe plan dur, permițând astfel sesizarea deficitelor.

Kinetoterapia trebuie să lase locul programului de kinetoprofilaxie secundară, de prevenire a recidivelor, program ce poartă denumirea de școala spatelui.

întrucât Maladia Scheuermann accentuată determină modificări structurale osoase, discale și ligamentare, redori accentuate și un potențial evolutiv marcat, reeducarea posturală este asociată cu purtarea corsetului ortopedic.

FIȘA DE TRATAMENT NR. 1

Nume Prenumele: D.A. Sex: feminin Vârsta: 15 ani

Data intrării în tratament: 12 noimebrie 2017 Data ieșirii din tratament: 23 aprilie 2018 Profesie: elev,cls a VIII-A,Școala gen. Nr.31 Craiova Diagnostic: Maladia Scheuermann, zona dorsală Tratament asociat: masaj

Pacienta s-a prezentat cu diagnosticul de Maladia Scheuermann în zona dorsală. Aceasta acuza dureri și disconfort generalizat la nivelul zonei dorsale, dublate de o atitudine caracteristică și o scădere a tonusului muscular.

Programul corectiv implementat a urmărit:

• suprimarea durerii,

• exerciții active cu rezistență pentru tonifierea musculaturii,

• exerciții posturale în vederea menținerii unui aliniament corect al corpului

• exerciții respiratorii pentru îmbunătățirea funcției respiratorie.

Tabel 3 Examenul somatoscopic înainte si după tratament la pacientul D.A.

Exercițiile corective utilizate în acest caz sunt:

Exercițiul nr.l

Poziție inițială: in ortostatism în fața oglinzii:

Acțiune: redresarea activă a segmentelor corpului în poziție corectivă

Se realizează atât în plan anterior cât și în plan sagital

Kinetorerapeut: în lateral, ajutând la punerea segmentelor în poziție corectă

Exercițiul nr.2

In ortostatism, în fața oglinzii cu membrele superioare in zona occipitală, coatele sunt trase spre înapoi, dar fără să determine creșterea lordozei.

Acțiune: se realizează întinderea în ax contra ușoarei presiuni date de mâini; se merge prin camera în aceeași poziție.

Exercițiul nr.3

In ortostatism

Acțiune: Mers, cu ducerea membrelor superioare prin înainte sus, cu arcuire, având un baston apucat de capete.

Exercițiul nr. 4

Poziție inițială: în ortostatism

Acțiune: Mers cu respirație, ducând membrele superioare prin înainte sus și coborându-le prin lateral.

Exercițiul nr.5

Poziție inițială: decubit dorsal, cu genunchii îndoiți la piept, în lungul unuei bănci de gimnastică Acțiune: târâre prin tracțiune simultană sau alternative a brațelor la capătul celalalt al băncii, între repetări se execută exerciții de respirație.

Exercițiul nr.6

Poziția inițială: Decubit dorsal

Acțiune: flexia alternativă a unui genunchi la piept si menținerea lui 5 secunde de către pacient, Kinetoterapeutul: în lateral, ajută pacientul la menținere.

Exercițiul nr.7 •

In sezut pe o minge medicinal, brațele în lateral, coatele flectate cu câte o greutate în fiecare mână.

Acțiune: Se execută extensii ale brațelor.

Kinetoterapeutul: Kinetoterapeutul poate ajuta la realizarea exercițiului având grijă ca pacientul să nu se dezechilibreze de pe minge.

Exercițiul nr. 8

Poziție inițială: culcat dorsal cu genunchii îndoiți, bazinul basculat, o mână pe torace, cealaltă pe abdomen.

Acțiune: Se respiră liniștit, amplu,

Kinetoterapeutul: sesizeză diferitele deficiențe: respirație nazală insuficientă, imobilitate toracică în regiunea înaltă sau joasă, respirație eventual numai abdominala.

Exercițiul nr. 9

Poziție inițială: decubit ventral pe sol sau la marginea unei mese, cu o pernă sub abdomin Acțiune: se va efectua o inspirație amplă predominant toracică, și o expirație lentă, relaxantă, Kinetoterapeutul: apasă coastele cu presiuni lente pe unghiile posterioare ale acestora și articulațiile costovertebrale.

Exercițiul nr.10

Poziție inițială: patrupedă, brațele flectate, coapsele înapoia verticalei, capul și gâtul în corecție

Acțiune: se împinge pieptul spre sol în timpul expirației, și revenire cu inspir.

Exercițiul nr.ll

Poziție inițială: pe genunchi cu șezuta pe călcâie, brațele sprijinite pe un taburet: Acțiune: ducerea pieptului în jos, cu arcuiri ale spatelui.

Exercițiul nr.12

Banca de gimnastică, este sprijinită la un capăt de șipca a șasea a a spalierului. Poziție inițială: în decubit dorsal, prinde cu mâinile șipca de care aceasta este sprijinită.

Acțiune: Se efectuează contracție izometrică pentru câteva secunde și apoi se revine pentru relaxare.

Exercițiul nr.13

Poziție inițială: în ortostatism

Acțiune: se execută genuflexiuni cu spatele sprijinit de spalier.

FIȘĂ DE TRATAMENT NR. 2

Nume Prenumele: R. A. Sex: feminin Vârsta: 14.ani

Data intrării în tratament: 30 noiembrie 2017 Data ieșirii din tratament: 10 aprilie 2018 Profesie: elev,cls a VII-a,scoala gen. Nr. 31 Craiova DiagnostiC: Cifoză de creștere, zona dorsală Tratament asociat: masaj

Pacienta s-a prezentat inițial cu diagnosticul precizat mai sus, cu o hipotonie generalizată, lipsa controlului postural și ușoare dureri la nivelul regiunii dorsale. Programul corectiv implementat a urmărit

• îndepărtarea durerilor prin manevre de masaj cu scop relaxator,

• kinetoterapie in vederea corectării cifozei, cuprinzând exerciții de asuplizare a curburii scapulare și dorso-lombare

• tonifierea musculaturii spatelui prin exerciții de tonifiere în condiții de scurtare a musculaturii spatelui

• tonifierea abdomenului și fesierilor prin exerciții specifice

• progrese privind funcția respiratorie prin exerciții de respirație

• corectarea posturii prin exerciții de automatizare a poziției corecte a spatelui.

Tabel 4 Examenul somatoscopic înainte si dupa tratamentul pacientului R.A.

Exercițiile corective utilizate în acest caz sunt:

Exercițiul nr.l

Poziție inițială: in ortostatism în fața oglinzii:

Acțiune: redresarea activă a segmentelor corpului în poziție corectiva

Se realizează atât în plan anterior cât și în plan sagital

Kinetorerapeut: în lateral, ajutând la punerea segmentelor în poziție corectă

Exercițiul nr.2

Poziția inițială: din ortostatism cu corecție locală, cu asocierea corecțiilor întregii coloane și menținerea acestora cu purtarea unui sac pe cap.

Exercițiul nr3.

Poziție inițială: din ortostatism cu corecție locală

Acțiune: se menține greutatea pe cap, în timp ce se efectuează unele exerciții mai generale: mers cu greutatea pe cap – normal, pe călcâie, pe vârfuri; brațelor li se lasă libertatea de mișcare; ridicarea verticală a brațelor, cu haltere; se menține corecția în poziție aplecată înainte.

Exercițiul nr.4 Poziție inițială: în ortostatism

Acțiune: Mers pe vârfuri cu pași mici, cu brațele intinse deasupra capului

Exercițiul nr.5

Poziția inițială: în ortostatism

Acțiune: mers cu o minge medicinală pe cap, susținută din lateral, cu ridicarea a câte unui genunchi la piept.

Exercițiul nr.6

Poziția inițială: pe genunchi, brațele intinse inainte, cu mâinile pe scara fixa sau taburet, la inaltimea umerilor

Acțiune: se trece în așezat pe călcâie și se presează trunchiului în jos, capul în extensie Execițiul nr.7

Poziție inițială: stând cu spatele la scara fixă apucă șipca cât poate de sus păstrând contactul cu solul, dar depărtându – se la o jumătate de pas de spalier; kinetoterapeutul se plasează între scara fixă și spatele pacientului, priza 😮 mână pe coloana vertebrală în regiunea toracala medie, contrapriza : cuprinde cu antebrațele bazinul, degetele pe cresta iliacă opusă.

Acțiune: priza execută presiuni pe fața dorsală de jos în sus, iar contrapriza exercită o presiune pe orizontală asupra bazinului.

Exercițiul nr.8

Poziție inițială: decubit dorsal, genunchii flectați, picioarele cu plantele pe perete, cu sau fără pernă așezată la vârful cifozei.

Mobilizare: mișcare toracovertebrală efectuată de către kinetoterapeut pe expirații relaxate.

Exercițiul nr.10

Poziție inițială: pe genunchi cu șezuta pe călcâie, brațele sprijinite pe un taburet Acțiune: ducerea pieptului în jos, cu arcuiri ale spatelui.

Exercițiul nr.11

Poziție inițială: decubit dorsal, genunchii flectați, picioarele cu plantele pe perete, cu sau fără pernă așezată la vârful cifozei.

Mobilizare: mișcare toracovertebrală efectuată de către kinetoterapeut pe expirații relaxate

Exercițiul nr.12

Poziție inițială: decubit dorsal cu membrele superioare ridicate.

Mobilizare: flexia membrelor inferioare și apoi întinderea lor de către kinetoterapeut, care acționează în axul coapselor și apoi de către pacientul însuși, care tracționează cu brațele.

Exercițiul nr.13

Poziție inițială: Așezat pe o minge physioball, cu mâinile în zona occipitală, Acțiune: răsucirea trunchiului stânga – dreapta.

Exercițiul nr.14

Poziție inițială: decubit ventral pe o masă cu mâinile prinse de marginea acesteia, picioarele în afara suprafeței de sprijin

Acțiune: se execută ridicarea membrelor superioare până la orizontală și se menține poziția 5- 10

secunde.

Exercițiul nr.15

Poziția inițială : decubit ventral, cu un sul sub abdomen, cu palmele sub frunte, coatele lateral, Acțiune : ridicarea trunchiului în extensie (palmele pot ramane pe sol sau raman lipite de frunte, coatele se duc mult inapoi).

Exercițiul nr.16

Exerciții la aparatura KETTLER.

Exercițiul nr.17

Acțiune: Inspirație amplă, expirație prelungită. Se inspiră amplu, pacientul controlând manual mișcarea normală a cutiei taracice; se expiră profound, prelungit, cu contracția și retractia musculaturii abdominale.

Exercițiul nr.18

Acțiune: Exerciții de apnee. Apneea în inspirație, apnee în expirație. Se va ține seama de starea cardiovasculară a subiectului.

Exercițiul nr.19

Poziția inițială: poziția așezat, corijată,

Acțiune: lărgirea unui hemitorace prin extensie laterală lentă pe o inspirație profundă. Pacientul trebuie să simtă lărgirea hemitoracelui, respirând numai pe narină de partea respective.

FIȘĂ DE TRATAMENT NR.3

Nume Prenumele: R. G.

Sex: feminin Vârsta: 15 ani

Data intrării în tratament: 15 decembrie 2017 Data ieșirii din tratament: 26 aprilie 2018 Profesie: elev,clasa a VIII -a,scoala Gen. Nr.31 Craiova Diagnostic: Cifoză juvenilă, zona dorsală Tratament asociat: masaj

Pacienta s-a prezentat cu diagnosticul de Cifoză juvenilă, acuzând disconfort generalizat la nivelul spatelui, cu dureri la nivelul regiunii dorsale joase.

în acest caz cifoza dorsală a avut o valoare primară, lordozarea spatelui fiind mai

redusă.

Programul corectiv constând în: masaj, care a urmărit :

• îndepărtarea durerii, care era moderată localizată la nivelul zonei dorsale joase,

• asuplizarea coloanei

• tonifierea în condiții de scurtare a musculaturii spatelui la nivelul dorsal

• tonifierea musculaturii abdominale.

Tabel 5 Examenul somatoscopic înainte si dupa tratament la pacientul R.G.

Exercițiile corective utilizate în acest caz sunt:

Exercițiul nr.l

Poziție inițială: in ortostatism în fața oglinzii:

Acțiune: redresarea activă a segmentelor corpului în poziție corectivă, alternativ cu relaxare. Se realizează atât în plan anterior cât și în plan sagital

Exercițiul nr.2

Poziție inițială: în ortostatism

Acțiune: mers pe vârfuri cu pași mici, cu membrele superioare întinse deasupra capului. Exercițiul nr.3

Poziție inițială: în ortotatism,cu un baston apucat de capete, ținut în zona occpitală Acțiune: mers cu ducerea unui genunchi la piept

Exercițiul nr.4

Poziția inițială: stând, cu bastonul ținut la nivelul omoplaților

Acțiune: ridicare pe vârfuri cu ducerea bastonulu sus, revenire în poziție corectivă.

Exercițiul nr.5

Poziție inițială: decubit dorsal, genunchii flectați, picioarele la zid, membrele superioare de-a lungul corpului cu haltere de 1-2 kg în mâini, menținându-se corecțiile făcute.

Mobilizare: ducerea brațelor înapoi, vertical, apoi în prelungirea trunchiului în inspir; se revine în expir.

Dificultatea exercițiului va crește prin aplicarea unei pernițe la nivelul vârfului cifotic. Exercițiul nr.6

Poziție inițială: stând cu spatele la scara fixă apucă șipca cât poate de sus păstrând contactul cu solul, dar depărtându – se la o jumătate de pas de spalier;

Kinetoterapeutul: se plasează între scara fixă și spatele pacientului, priza, o mână pe coloana vertebrală în regiunea dorsală medie, contrapriza : cuprinde cu antebrațele bazinl, degetele pe cresta iliacă opusă.

Acțiune: priza execută presiuni pe fața dorsală de jos în sus, iar contrapriza exercită o presiune re orizontală asupra bazinului.

Exercițiul nr. 7

Poziția inițială: atârnat cu spatele la scara fixă Acțiune: ridicarea genunchilor îndoiți la piept.

Exercițiul nr.8

Poziție inițială: stând cu fața la scară fixă apucat la nivelul umerilor Acțiune: îndoirea genunchilor cu arcuire, păstrând capul și gâtul în extensie Kinetoterapeutul: face presiuni la nivelul zonei dorsale.

Exercițiul nr.9

Poziția inițială: decubit ventral cu un sul sub abdomen cu palmele sub frunte, coatele lateral Acțiune: ridicarea trunchiului în extensie (palmele pot ramane pe sol sau raman lipite de frunte, coatele se duc mult inapoi).

Exercițiul nr.10

Poziție inițială: culcat dorsal cu picioarele întinse și sprijinite pe un scăunel;

Acțiune: săltarea ușoară a picioarelor de pe scăunel menținându-le în aer 5- 10 secunde și expirație, revenire cu sprijinirea lor pe scăunel și pauza cu inspirație.

Exercițiul nr.12

Poziție inițială: în ortostatism

Acțiune: se execută genuflexiuni cu spatele sprijinit de spalier.

Exercițiul nr.13

Poziție inițială: din șezând, cu sprijin pe mâini la spate Acțiune: se execută lordozări și delordozări.

FIȘĂ DE TRATAMENT NR. 4

Numele Prenume: V.R. Sex: masculin Vârsta: 16.ani

Data intrării în tratament: 20 noiembrie 2017 Data ieșirii din tratament: 7 aprilie 2018 Profesie: elev,cls. a IX-a,liceul de Arte Craiova

Diagnostic: Maladia Scheuermann, zona dorsală, scolioză lombară dreaptă Tratament asociat: masaj

Pacientul s-a prezentat cu diagnosticul de Maladia Sheuermann, tratamentul acestui caz a trebuit efectuat într-un context mult mai larg decât cel al corectării Maladiei Scheuermann, întrucât prezenta și o atitudune scolioică ce dezechlibra coloana vertebrală în plan frontal.

Programul de kinetoterapie are ca obiectiv

• suprimarea durerii acute prezente prin masaj,

• câștigarea și menținerea unei atitudini corecte a corpului efectuând exerciții in

vederea corectării atitudinii cifotice si a celei scoliotice,

• tonifierea musculaturii spatelui cu ajutorul exercițiilor cu îngreuiere,

• câștigarea mobilității coloanei vertebrale

• progrese privind funcția respiratorie.

Tabel 6.Examenul somatoscopic înainte si după tratament la pacientul V.R.

Exerciții corrective utilizate în acest caz sunt:

Exercițiul nr.l

Poziție inițială: in ortostatism în fața oglinzii:

Acțiune: redresarea activă a segmentelor corpului în poziție corectivă, alternativ cu relaxare. Se realizează atât în plan anterior cât și în plan sagital

Exercițiul nr.2

Poziția inițială: Stând depărtat

Acțiune: flexia trunchiului înainte, așezarea palmelor pe sol, extensia trunchiului cu membrele superioare întinse sus.

Exercițiul nr.3

Poziția inițială: Stând, cu un baston ținut de capete la nivelul omoplaților, Acțiune: mers pe vârfuri cu pași mici.

Exercițiul nr.4

Poziția inițială: așezat pe un scaun, cu mâinile în zona occipitală, Acțiune: extensia trunchiului alternativ cu flexia, având capul în extensie.

Exercițiul nr.5

Poziția inițială: așezat pe un taburet, cu mâinile în zona occipitală, Acțiune: răsucirea trunchiului stânga – dreapta.

Exercițiul nr.6

Poziția inițială: decubit dorsal cu palmele sub zona occipitală, coatele lipite de sol, Acțiune: flexia alternativă a unui genunchi la piept.

Exercițiul nr.7

Poziția inițială: decubit dorsal cu mâinile sub zona occipitala, coatele pe sol, Acțiune: ducerea ambilor genunchi flectați la piept, revenire.

Exercițiul nr.8

Poziția inițială: decubit ventral, membrele superioare întinse în prelungirea trunchiuiui, Acțiune: se realizează extensia trunchiului, capului și a membrelor superioare (se poate executa cu membrele inferioare sprijinite sub scara fixă sau fixate de către un partener).

Exercițiul nr.9

Poziția inițială: pe genunchi, membrele superioare întinse înainte, cu mâinile pe scara fixă sau taburet, la înălțimea umerilor

Acțiune: se trece în așezat pe călcâie și se presează trunchiului în jos, capul în extensie

Exercițiul nr.10

Poziția inițială : atârnat cu spatele la scara fixa, Acțiune: ridicarea alternativa a genunchilor la orizontală.

Exercițiul nr.11

Parfțk inițială: stând, în fața oglinzii, cu bastonul ținut la nivelul omoplaților Acțiune: ridicare pe vârfuri cu ducerea bastonului sus, revenire în poziție corectivă.

Exercițiul nr.12

Poziție inițială: așezat pe un taburet, cu bastonul la nivelul omoplaților, Acțiune: răsucirea alternativă a trunchiului stânga – dreapta. Se corelează inspirația cu răsucirea trunchiului, expirația cu revenirea.

Exercițiul nr. 13

Poziția inițială: așezat pe un scaun,

Acțiune: redresarea corectivă a trunchiului alternativ cu relaxare.

Exercițiul nr.14

Poziția inițială: decubit dorsal cu manile sub zona occipital, coatele pe sol, Acțiunea: ridicarea alternativă a membrelor inferioare la verticală.

Exercițiul nr. 15

Poziția inițială: decubit dorsal cu mâinile sub zona occipitală Acțiune: ridicarea simultană a membrelor inferioare la verticală și revenire.

Exercițiul nr.16

Poziția inițială: decubit dorsal cu membrele superioare sub zona occipitală, Acțiune: ridicarea trunchiului la verticală și revenire în decubit.

Exercițiul nr.17

Poziția inițială: decubit ventral cu palmele sub frunte, coatele lateral,

Acțiune: ridicarea trunchiului în extensie (palmele pot rămâne pe sol sau rămân lipite de frunte, coatele se duc mult înapoi).

III.6. TESTE ȘI MĂSURĂTORI EFECTUATE

Kinetoterapeutul are datoria de a explora starea funcțională a organismului pacienților săi pentru a preveni unele abateri de la normal, pentru a le înlătura.

Examenul somatoscopic presupune aprecierea dezvoltării somatice a pacienților și constă din inspecția și controlul vizual, la nevoie examinare prin palpare și percuție. Aceasta examinare se execută cu scopul depistării deficiențelor fizice ale corpului. Avându-se în vedere ca în perioada de creștere a corpului există resurse mai mari de corectare, examinarea somatoscopică a tuturor elevilor trebuie realizată obligatoriu la începutul fiecărui an școlar. Rezultatele examinării vor fi trecute în caietul de evidență al kinetoterapeutului.

Exerciții corecție și hipercorective în vederea determinării deficiențelor:

In general, pentru a ne da seama dacă deviația constatată este sau nu o simplă atitudine deficientă cifotică, vom cere subiectului examinat:

• să-și corecteze din poziția stând (în față oglinzii) atitudinea prin redresare .

• în acest scop îi vom indica să întindă bine genunchii, să reechilibreze conștient bazinul, contractând abdomenul și fesele,

• după această fixare a bazinului, să redreseze toracele trăgând umerii spre spate și în jos, redresând în același timp și coloana vertebrală (porțiunea cervicală) prin aducerea capului cu privirea orizontală și gâtul bine întins în sus,

• eventual, vom ajuta manual redresarea coloanei, indicând și întinderea brațelor în sus.

• dacă curbura a dispărut, înseamnă că este vorba numai de o atitudine deficientă și aceasta la începutul instalării ei, fiind ușor reversibilă, elastică și suplă.

Tot pentru stadiul de atitudine deficientă, dar ceva mai avansată, care nu cedează la proba încercării de redresare de mai sus, se poate încerca corectarea curburilor coloanei (cifoza) prin exerciții de semisuspensie totală la scară fixă

• Din poziția de supersuspensie, cu fața la scara fixă, pacientul apucă scara de la nivelul umerilor, la margine de tot, sprijinind membrele inferioare pe prima bară și se atârnă, având membrele superioare și cele inferioare întinse și spatele relaxat. în cazul în care curburile sunt numai deficiențe de atitudine, ele dispar și spatele apare împărțit de coloana vertebrală în două jumătăți simetrice;

• Din poziția atârnat, cu fața la scara fixă și cu corpul complet relaxat, coloana se întinde în virtutea greutății corpului și curburile vertebrale dispar, dacă este vorba numai de atitudini deficitare și nu de deformații vertebrale.

Exerciții specifice pentru verificarea atitudinii cifotice sau a cifozei propriu zise:

Pentru a localiza cât mai corect redrearea segmentului dorsal se adoptă poziții care fixează corecți segmentul imediat subadiacent, adică coloana lombară sau bazinul.

• Din poziția șezând pe un scaun sau pe bancă, simpla redresare corectă face sa dispară curbura cifotică, dacă ea este numai atitudine deficientă.

• La redresarea din aceeași poziție cu efect corectiv progresiv, se poate adăuga așezarea mâinilor pe creștet, cu coatele flectate lateral, sau întiderea membrelor superioare sus.

Alte exerciții specifice sunt:

• Tensiuni din poziția înainte aplecat cu mâinile sprijinite pe scara fixă sau pe perete,

• Pe genunchi cu sprijin pe palme, cu șezuta pe călcâie se execută 2-3 tensiuni cu pieptul în față,

• Din poziția șezând, cu membrele inferioare încrucișate turcește, ducerea membrelor superioare sus, cu sau fără arcuirea lor pe spate,

• Din poziția ghemuit, cu membrele superioare întinse sus se execută tensiuni spre spate.

Examenul segmentar (morfologic) se va efectua în aceeași poziție și în cele trei planuri ca la controlul global, după cum urmează:

ÎN PLAN ANTERIOR:

a. Umerii: se observă alinierea claviculelor; denivelarea lor este dovada de asimetrie scapulară.

b. Torace: se observă malformațiile ("în carenă", "în pâlnie ", in fundibuliform, "în butoi", evazat labază,o eventuală prezență a sechelelor rahitice).

c. Pelvis: se apreciază cu rigla nivelul spinelor antero-superioare pe aceeași linie sau prin fixarea cu policele testatorului a celor două puncte, urmată de observarea nivelului celor doua police.

d. Membrele pelviene: se notează prezența unui eventual genu valgum, dimensiunea lui (diferența intermaleolară în centimetri), simetria deviației; de asemenea, prezența unui genu

varum, dimensiunea lui în centimetri (măsurată între marginile mediale ale genunchilor, maleolele interne atingându-se)

e. Degetele picioarelor: se pot observa un hallux valgus sau hallux varus.

ÎN PLAN SAGITAL:

a. Capul: devierea anterioară este apreciată în raport cu linia gravitației marcată de firul cu

plumb.

b. Scapula: se poate observa proeminarea posterioară a unghiului scapulei și a marginei ei vertebrale In cazurile de rotație sau de înclinare înainte a acesteia.

C. Coloana: se apreciază prezența cifozei, a lordozei, a cifo – lordozei.La subiecții fără tulburări de statică vertebrală, cele doua puncte dorsal si sacrat se găsesc pe aceeași verticală, iar săgeata lombară și cea cervicală au valori aproximativ identice

d. Abdomenul: relaxarea sau stabilirea musculaturii abdominale face ca abdomenul să protruzeze; uneori cute de grăsime situate subombilical pot da același aspect sau sa-1 exagereze.

e. Membrele inferioare: se observă genu recurvatum

f. Piciorul: privit dinspre fața internă se observă bolta antero – posterioară; se notează maleola internă, tuberculul osului navicular și locul unde articulația metatarsofalangiană a halucelui atinge podeaua – toate aceste puncte trebuie să fie pe o linie (linia Feiss).

ÎN PLAN POSTERIOR:

a. Capul: aprecierea poziției drepte în cazul în care linia bilobulară (între lobii urechilor) este perpendiculară pe firul cu plumb.

b. Scapula: se apreciază linia spinelor și a unghiurilor scapulre, care trebuie să fie orizontală; se apreciază de asemenea gradul de abducție a scapulelor prin distanța dintre marginea vertebrală a scapulei și coloana. Abducția este ușoară la 5 cm, moderată la 7,5-8 și extremă la 10 cm).

c. Perimetrul abdominal: se apreciază unghiul lateral al teliei, care poate fi asimetric prin scoliozarea coloanei.

d. Coloana: se notează deviațiile laterale ale coloanei, funcționale sau structurale; se apreciază spatele plat.

e. Picioarele: linia tendoanelor ahiliene "fuge" în afară în cazul picioarelor plate, în

eversia calcaneelor.

O privire de ansamblu din față, spate și profil ne va indica dacă există o abatere de la poziția normală a bazinului și anume: o răsturnare în față și în jos, în cazul lordozei lombare, sau o răsturnare a segmentului spre spate și în jos în cazul unei cifoze totale. înclinarea laterală poate fi determinată prin conturul asimetric al șoldurilor (unul poate fi mai ridicat, mai întins în față sau mai înapoi) prin linia crestelor iliace anterosuperioare (una poate fi mai sus și alta mai jos) și prin gropițele sacro-iliace (una mai sus și alta mai jos).

Cu aceste puncte de reper se poate stabili gradul de înclinare a, bazinului pe axa lui transversală, deci gradul de înclinare laterală.

Se va controla și poziția plicilor subfesiere, dacă sunt la același nivel. în cazul unui bazin înclinat lateral, plicile subfesiere prezintă niveluri diferite. Acesta poate fi unul din semnele care confirmă prezența unei deviații scoliotice vertebrale sau a unei diferențe de lungime între cele două membre inferioare și mai ales poate fi expresia unui funcțional al unuia dintre acestea, în cazul când la diferența de nivel se adaugă și atonia masivului muscular fesier.

Examenul antropometric completează examenul somatoscopic cu date care dau informații în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea celor investigați și indicii de proporționalitate, cu ajutorul măsurătorilor făcute asupra corpului omenesc. Rezultatele obținute se prelucrează statistic și se compara cu „cifrele medii", calculate pe vârste și sexe, sau cu „valorile standard" ale creșterii și dezvoltării, cunoscute în literatura de specialitate.

In vederea realizării unui examen complet și cât mai obiectiv este necesar să se respecte următoarele condiții:

– o încăpere suficient încălzită luminată uniform (este de preferat lumina zilei), fiind indicată în acest scop de gimnastică medicală, dotată cu scara fixă, oglinzi în perete etc;

subiectul va fi îmbrăcat cât mai sumar, de preferat un costum de baie, cu picioarele goale;

se vor procura cele necesare pentru examinarea și înregistrarea aspectelor (cântar, taliometru, panglică centimetrică, spirometru, fir cu plumb, tensiometru, goniometru, dinamometru, cronometru, caiet de valență etc).

Rezultatele examinării vor fi trecute în caietul kinetoterapeutului, consemnându-se:

• numele și prenumele;

• vârsta;

• talia;

• greutatea;

• perimetru toracic: se apreciază prin măsurarea cu banda metrică a circumferinței la nivelul apendicelui xifoid și vârful omoplaților la băieți și la nivelul articulației coastei a patra cu sternul și vârful omoplaților la fete. De asemenea, măsurarea se execută în inspir forțat și expir prelung, diferența dintre cele două valori obținute reprezentând elasticitatea cutiei toracice (6 fete, 7 baieti);

• perimetru abdominal: se măsoară fixând banda metrică la jumătatea distanței dintre rebordul costal și crestele iliace,

• capacitatea vitală: volumul de aer expiat în urma unui inspir profund și expir forțat.

Examenul pentru determinarea cifozei se face din profil astfel că are drept scop măsurarea în centimetri a săgeții cervicale și a săgeții lombare, săgeți care reprezintă gradul de elasticitate prin care putem stabili valoarea puterii de corectare a curburilor anteroposterioare. Ele se măsoară în centimetri în punctual maxim de curbura lordotică, în segmentai vertebral cervical pentru săgeata cervicală și în segmentai lombar pentru săgeata lombară.

Măsurătoarea se face astfel:

Se așează subiectul în picioare, cu spatele la o rigla mare de lemn sau la perete, astfel încât proeminentele mari (convexe) ceafa, regiunea dorsală (spatele), fesiera, călcâiele sa fie tangente la linia verticală a riglei sau a peretelui.(fig. 12 a)

Se cere subiectului să corecteze curburile lordotice la maximum posibil, în așa fel încât regiunea cervicală și lombară să fie în același timp cât mai aproape de rigla mare fixă, măsurându-se cu o rigla gradată, mobile, distanța între punctual maxim de curbură și planul vertical. în regiunea cervicală această distanță se definește că săgeata cervicală, iar în regiunea lombară, ca săgeata lombară.

Cu cât coloana este mai elastică și musculaturii de susținere mai puternică,sagețile sunt mici(fig.9).

Cifrele obținute la fiecare etapă de măsurătoare se vor înscrie la rubrica respectivă în fișa persoanală.

Fig.9. Examenul în plan sagital pentru determinarea cifozei a – Determinarea săgeților cervico lombare b – Reprezentarea grafică a săgeților (Anatomia funcționala și biomecanica aparatului locomotor,autor Baciu C.,edit București)

III.7. REZULTATE SI DISCUȚII

Maladia Scheuermann – este o patologie ce apare in cursul dezvoltării ("de creștere") ce se manifestă prin hipercifoză dorsală / dorso-lombară, inconstant durere asociată și determinate de modificări la nivelul corpurilor și spaților vertebrale (osteocondroza nucleilor secundari de osificare de la nivelul corpurilor vertebrale), evidențiabile radiologie.

în general este întâlnită mai frecvent, în 9 cazuri din 101a sexul feminin la vârsta de 10-17 ani iar la sexul feminin se întâlnește mai precoce la 12-16 ani, dar în cazul nostru raportul procentual este de 75 % (3 cazuri) la sexul feminin față de 25% (1 caz) la sexul masculin, date prezentate in graficul de mai jos (fig. 10).

Fig.10. Frecvența bolii intalnită la ambele sexe exprimată in raport procentual

Pacienții au fost examinați inițial și final la 3 luni, rezultatele examinării fiind notate în fișele individuale de tratament pentru a constata tulburările asociate de statică vertebrală determinate de cifoza de creștere și eficacitatea tratamentului recuperator.

Incidența arată asocierea acestei afecțiuni cu alte tulburări de statică a coloanei vertebrale, în cazul nostru scolioza a fost întâlnită la un caz, deasemenea lordoza compensatorie s-a întâlnit la un caz.

Cazul I

Pacienta D.A. – Maladia Scheuermann

Programul corectiv implementat a urmărit:

• suprimării durerii,

• exerciții active cu rezistență pentru tonifierea musculaturii,

• exerciții posturale în vederea menținerii unui aliniament corect al corpului

• exerciții respiratorii pentru îmbunătățirea funcției respiratorie.

în acest caz, s-a observat o ușoară ameliorare a poziției cifotice,s-a recâștigat elasticitatea vertebrală, subiectul observând și o îmbunătățire a calității odihnei, iar durerile resimțite în urma menținerii unei poziții în timpul învățatului au început să dispară.

Alte rezultate obținute se pot observa în graficul următor:

Figura 11. Comparații între testarea inițială și cea finală a examenului antropometric la pacientul D.A.

Cazul II

Pacienta R.A. – Cifoză de creștere

Programul corectiv implementat a urmărit

• îndepărtarea durerilor prin manevre de masaj cu scop relaxator,

• kinetoterapie in vederea corectării cifozei, cuprinzând exerciții de asuplizare a curburii scapulare și dorso-lombare

• tonifierea musculaturii spatelui prin exerciții de tonifiere în condiții de scurtare a musculaturii spatelui

• tonifierea abdomenului și fesierilor prin exerciții specifice

• progrese privind funcția respiratorie prin exerciții de respirație

• corectarea posturii prin exerciții de automatizare a poziției corecte a spatelui. După programul corectiv implementat, s-a observat dispariția disconfortului la nivelul

regiunii dorsale, ameliorarea controlului postural, creșterea tonusului muscular general, îmbunătățirea funcției respiratorii după cum reiese din următorul grafic.

Figura 12. Comparații între testarea inițială și cea finală a examenului antropometric la pacientul R.A.

Cazul III

Pacienta R.G. – Cifoză juvenilă

Programul corectiv a urmărit:

• îndepărtarea durerii, care era moderată localizată la nivelul zonei dorsale joase,

• asuplizarea coloanei, tonifierea în condiții de scurtare a musculaturii spatelui la nivelul dorsal ;tonifierea musculaturii abdominale.

în urma tratamentului de recuperare s-a observat că odată cu dispariția algiilor vertebrale, pacientul poate să-și mobilizeze mai ușor coloana vertebrală, ceea ce a permis decoaptarea treptată a zonelor blocate și tonifierea musculară s-a putut face în condiții bune, permițând redresarea curburilor.Gimnastica respiratorie a dus la înbunătățirea elasticitatea toracică și a capacității vitale. După 3 luni de tratament, clinic se evidențiază absența durerilor, posibilitatea desfășurării activității cu un randament mai mare, stare generală bună.

Figura 13. Comparații între testarea inițială și cea finală a examenului antropometric la pacientul R.G.

Cazul IV

Pacient V.R. – Maladia Scheuermann

Programul de kinetoterapie implementat avea în vedere:

• suprimarea durerii acute prezente prin masaj,

• câștigarea și menținerea unei atitudini corecte a corpului efectuând exerciții in

vederea corectării atitudinii cifotice si a celei scoliotice,

• tonifierea musculaturii spatelui cu ajutorul exercițiilor cu îngreuiere,

• câștigarea mobilității coloanei vertebrale

• progrese privind funcția respiratorie.

După programul kinetic implementat s-a constat o ameliorare a durerilor din regiunea dorsală, o amelioare a atitudinii scoliotice și a celei cifotice prezente și un plus în ceea ce privește funcția respiratorie.

Figura 14. Cmoparații între testarea inițială și cea finală a examenului antropometric la pacientul V.R.

Din însumarea parametrilor cuantificați, observați la examinarea finală, în urma aplicării tratamentului s-a obținut un scor clinic general pozitiv privind recuperarea cifozei de creștere la toți pacienții.

Aceste progrese semnificative au fost obținute cu ajutorul incontestabil al exercițiilor kinetoterapeutice la care s-au asociat forme complementare ale kinetoterapiei: masajul și nu în ultimul rând trebuie amintită voința pacienților, neintervenindu-se chirurgical.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

1. în urma studiului efectuat am constatat ca una din deficiențele coloanei vertebrale, cifoza de creștere, se corectează îndeosebi prin mijloacele kinetoterapeutice.

2. Metodele pe care le-am folosit în tratamentul cifozelor nu au determinat o reeducare perfectă, dar au permis datorita executarii corecte, menținerea deformației în limite estetice si statice acceptabile.

3. Prin exercițiile corective am putut să restabilesc forma și funcțiile normale ale corpului, să măresc capacitatea funcțională și chiar potențialitatea organismului.

4. Prin exercițiul fizic combinat cu alte tehnici și metode cum sunt: masajul, termoterapia și electroterapia am asigurat o recuperarea eficientă a atitudinii cifotice a pacienților pe care i-am avut

sub tratament.

5. Pacienții cu Maladia Scheuermann mi-au comunicat ca s-a realizat doar o estompare a durerii toracice, ceea ce le-a permis să efectueze cu oarecare ușurință mai multe mișcări.

6. Motivarea puternică a pacienților asigură participarea constantă a acestora la programul kinetoterapeutic, evitând astfel perioadele de stagnare și regres.

PROPUNERI

1. Pe lângă programul de recuperare prin kinetoterapie, fiecărui pacient i-am recomandat și mijloacele asociate kinetoterapiei adică: băi sulfuroase, infraroșii, ionizări cu novocaină, care din păcate nu s-au putut efectua in cadrul spitalului in secția de balneofizioterapie.

2. Este recomandat ca pacienții să nu depășească valorile normale referitor la surplusul de kilograme, care sunt raportate la vârstă, talie și sex, deaorece, cea care va suporta acest surplus de greutate va fi coloana vertebrală. Astfel, dacă sunt supraponderali, se va accentua durerea. Iar țesutul discal fiind sub presiune, va grăbi hernierea nucleară intraspongioasă.

3. Ca reguli de viață se indică evitarea activității fizice intense, a ortostatismului prelungit și se indică combinarea activității zilnice cu repaus în pozițiile corijate.

4. Odihna se recomanadă pe un pat tare, cu o pernă mică sub cap doar cât să mențină lordoza cervicală, fiind adaptată fiecărui caz în parte, pentru a favoriza corecția relaxată a curburilor.

5. Pentru activitățile școlare sau profesionale se recomandă a se folosi mobiliere confecționat adecvat menținerii unei ținute corecte.

BIBLIOGRAFIE

1. Albu C, Vlad T. L., Albu A. – „Kinetoterapia Pasivă", Editura Polirom2004.

2. Antonescu D.,Obrascu C, Oveza A. – „Corectarea coloanei vertebrale", București, Editura Medicală, 1993.

3. Baciu C. – „Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor", Editura București, 1972.

4. Badiu T. – „îndrumător metodic de kinetoprofilaxie și terapia deficiențelor fizice", Editura Școala Gălățeană, Galați,2003

5. Drosescu P. – „Igiena și Controlul Medical în Sport", Editura Tehnopress, Iași -2005.

6. Dumitru D. – „Ghid de reeducare funcțională" , Editura Sport – Turism București, 1981.

7. Dumitru D. – „Reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale", Editura Sport-Turism, 1984.

8. Ionescu, A. – „Despre atitudinea corecta a corpului", Editura Uniunii de cultura fizica si sport, București.

9. Mândrușca E., Peteanu M., Barnea M. – „Anatomia Fiziologia și Igiena Omului ", Editura Didactică Și Pedagogică-București, 1990.

10. Pană I., Vlădăreanu M., Roventa N., Mihăiță I. – „Radiologie. Coloana vertebrală" , Editura Minsterului învățământului UMF, București, Editura Didactică și Pedagogică București, 1992.

11. Popescu R. – „Educația fizică și sportul în pregătirea studenților", Editura Didactică și Pedagogică -R.A.- București, 1995.

12. Sbenghe T. – „Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei", Editura Medicală, 1999.

13. Sbenghe T. – „Kinetologia profilactică, terapeutică și de recuperare", Editura Medicală – București, 1987.

14. Vlad T. – „Curs de cultură fizică medicală", Editura Univ. Al. I.Cuza "iași ,1973.

15. www.prostemcell.org

16. www.pansportmedical.ro