TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTIVARE A PLANTELOR FLORICOLE [311613]

CAPITOLUL 8

TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTIVARE A PLANTELOR FLORICOLE

Tehnologia de cultura a [anonimizat]: pregătirea terenului și a [anonimizat]-zisă, [anonimizat], condiționarea și valorificarea producției obținute.

[anonimizat], în cadrul floriculturii speciale.

[anonimizat]:

A. [anonimizat], originare din zonele temperate si partial din zonele subtropicale;

[anonimizat], [anonimizat], organelor subterane (bulbi, tuberobulbi, rizomi, tuberculi) etc.

B. Cultura în spații protejate (sere sau solarii) pentru specii originare din zonele tropicale si ecuatoriale (orhidee, palmieri etc), subtropicale (Cyclamen, Zantedeschia) dar si pentru specii originare din zonele temperate (Convallaria, Rhododendron, Hydrangea) [anonimizat], în culturi forțate sau dirijate.

[anonimizat]-[anonimizat]-[anonimizat], flori sau fructe.

[anonimizat], se practica pentru specii precum: Gerbera, Freesia, Dianthus, Alstroemeria, [anonimizat] (Cyclamen, Saintpaulia, Sinningia, Streptocarpus etc), prin frunze (Asparagus, Codiaeum, Dracaena, Ficus etc) sau prin fructe (Ardisia, Nertera, Capsicum, Solanum etc) utilizate pentru decorul spatiilor interioare.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], vor fi prezentate in cele ce urmeaza.

8.1 Tehnologia generală de cultivare a [anonimizat], [anonimizat], fie pentru producerea de flori taiate sau a materialului saditor floricol.

[anonimizat], [anonimizat], fie producerea de flori taiate sau de material saditor floricol.

Alegerea terenului pentru cultura plantelor floricole se face in functie de exigentele fiecarei specii fata de factorii pedoclimatici si reprezinta o conditie esentiala pentru obtinerea unor productii floricole de calitate.

[anonimizat]pozitie sudică, dar există și unele specii care prefera condiții de umbră și semiumbră (Galanthus nivalis, Hydrangea hortensis, Hosta plantaginea, Convallaria majalis, Aquilegia sp., ferigi).

In general, pentru culturile floricole în camp se recomanda terenuri plane, bine structurate, cu textură luto-nisipoasă sau nisipo-argiloasă, fertile, permeabile pentru apa, ferite de vânturile puternice, asigurate cu sursa de apa pentru irigare. In ceea ce priveste reacția solului (pH-ul), majoritatea plantelor floricole cresc și se dezvoltă bine în soluri neutre, dar sunt și specii care preferă soluri acide: Hydrangea, Azaleea, Erica sau soluri alcaline: Gypsophila, Hyacinthus.

8.1.1 Pregătirea terenului pentru cultura în câmp

Lucrările de pregătire a terenului înainte de semănat sau plantat au ca scop asigurarea condițiilor optime pentru creșterea și dezvoltarea plantelor. In cazul culturilor care se inființeaza toamna, toate lucrările de pregatire a terenului se executa toamna, in timp ce in cazul culturilor care se infiinteaza primavara o parte din lucrari se executa toamna, iar restul primavara devreme.

Indiferent de momentul si modul de înființare al culturii, pregătirea terenului presupune executarea urmatoarelor secvente tehnologice:

Desființarea culturii anterioare constă în defrișarea, adunarea și evacuarea resturilor vegetale și a eventualelor mijloace de sustinere.

Nivelarea de întreținere are drept scop eliminarea denivelărilor ramase de la cultura anterioara dacă terenul a fost bilonat sau modelat în brazde înalte. Se execută mecanizat pe suprafețe mari sau manual, cu sapa, pe suprafețe mici.

Fertilizarea de bază are ca scop aprovizionarea cu elemente nutritive a plantelor, urmărind fertilitatea solului și îmbunătățirea însușirilor fizice, chimice și biologice ale acestuia.

Se execută de obicei toamna înainte de mobilizarea terenului (arătura de toamnă) si presupune administrarea de îngrășăminte organice (gunoi de grajd) și chimice greu solubile (fosforul și potasiul) in raport de 2/3 din dozele recomandate pentru fiecare cultura (vezi cap…).

Fertilizarea de bază se completează primăvara înainte de înființarea culturii, cu îngrașăminte pe bază de azot și diferența de îngrășăminte cu fosfor și potasiu. Cantitățile de îngrășăminte organice și chimice administrate se stabilesc în funcție de cerințele fiecărei specii și de nivelul de aprovizionare al solului, determinat prin analize de laborator.

Mobilizarea terenului consta in desfundat la 40-60 cm sau aratura adanca la 25-30 cm.

Desfundatul se practică pe terenurile care nu au mai fost lucrate, pentru cultura plantelor cu sistem radicular profund, cum sunt plantele perene, iar aratura adanca pentru cultura speciilor anuale si bienale. Prin desfundare se asigură încorporarea îngrășămintelor organice, o mai bună acumulare a apei in sol, îmbunătățirea regimului termic si de aeratie a solului, cu efecte pozitive asupra activității biologice din sol. Cu toate aceste avantaje, arătura de desfundare rămâne o lucrare limitată ca extindere, deoarece este costisitoare și poate avea efecte negative, prin aducerea la suprafață a orizonturilor cu fertilitate foarte scăzută, care conțin săruri, pietriș, orizonturi gleice.

Pe suprafețe mici, se recurge la săpatul cu cazmaua, acțiune care redă pământului permeabilitatea pentru aer și apă, permite încorporarea îngrășămintelor și facilitează pătrunderea rădăcinilor plantelor.

Mărunțirea solului se efectueaza înaintea înființării culturilor, adică imediat dupa aratura de bază, in cazul culturilor care se infiinteaza toamna (bienale, geofite rustice, anuale care se seamănă direct în câmp), iar in cazul culturilor înființate primavara, terenul ramane negrapat (in brazda cruda) pe timpul iernii, maruntirea urmand sa se faca inainte de infiintare.

Tasarea solului constă în presarea si nivelarea terenului cu ajutorul unui tasator sau tăvălug. Se practică în vederea semănatului sau după semănat, cu scopul realizării unui contact mai bun între semințe și sol, favorizând astfel germinația. Solul se tasează și în vederea repicării, în special la plantele obținute din semințe foarte mici (Digitalis, Campanula).

Modelarea și marcarea terenului. Modelarea terenului se poate face în straturi sau brazde, în funcție de condițiile de climă și sol ale regiunii. Este o lucrare facultativă care se aplica numai în anumite situații, în funcție de sistemul de cultură. Spre exemplu, pentru culturile semincere sau flori tăiate terenul se modelează în brazde înalte de 15-18 cm cu lățimea la coronament de 94 dacă ecartamentul tractorului este de 140 cm, sau cu lățimea coronamentului de 105 cm dacă ecartamentul este de 150 cm, separate prin poteci sau rigole cu latimea de 48-50.

Marcarea rândurilor (pichetarea terenului) se face cu ajutorul sarmelor sau sforilor întinse între picheți fixați la capetele rândurilor. Plantarea se face în rânduri echidistante sau în benzi a cate 2-6 randuri.

Pentru spațiile verzi modelarea și marcarea terenului se face în concordanță cu tipul de element decorativ proiectat, respectând planul de amenajare.

Udarea de aprovizionare se aplică inainte cu 1-2 zile de înființarea propriu-zisă a culturii și are drept scop completarea rezervei de apă a solului.

În majoritatea țărilor cu agricultură avansată se extind sistemele de lucrări neconvenționale ale solului datorită avantajelor pe care le prezintă față de sistemele clasice. Pregatirea terenului, in vederea înființării culturilor floricole în câmp în sistem ecologic, practicat în America și extins în Europa, presupune următoarele:

resturile vegetale sunt tocate mărunt odată cu recoltarea plantei premergătoare și împrăștiate uniform pe sol;

arătura este înlocuită cu lucrarea cu grapa cu discuri, cultivatorul etc, prilej cu care sunt încorporate parțial și resturile vegetale;

resturile vegetale, care rămân la suprafața solului au rol de mulci, protejând solul împotriva eroziunii de suprafață;

buruienile sunt combătute prin metode preventive și asolamente;

numărul de lucrări ale solului este mai mic în raport cu cele ale sistemului clasic.

8.1.2 Înființarea culturilor floricole în câmp

Înființarea propriu-zisă a culturilor se execută după pregătirea terenului și se poate realiza prin:

semănat direct în câmp sau

plantarea unuia dintre urmatoarele tipuri de material biologic: rasad, butasi inradacinati, diviziuni de plante, plante altoite, marcote sau formatiuni subterane metamorfozate.

Fig. Schemă generală de înființare a unei culturi in camp

Înființarea culturii prin semanat direct in camp. Semanatul direct in camp se practica la:

specii floricole anuale cu pretentii moderate fata de temperatura, cu un ritm de creștere rapid (Calendula, Tagetes, Zinnia, Tropaeolum);

specii care nu suporta sau suporta foarte greu transplantarea, respectiv repicarea (Centaurea, Delphinium, Lathyrus, Lupinus, Papaver, Eschscholtzia, Gypsophylla);

specii perene hemicriptofite ale căror semințe își pierd repede facultatea germinativă (Aquilegia, Gypsophilla etc);

unele specii bienale (Althaea, Silene, Viola).

Semanatul direct la locul de cultură se poate efectua primăvara, vara sau toamna în funcție de particularitățile biologice ale speciei si se execută după metodele enunțate în cap. …..

Primăvara devreme se seamănă in camp speciile rezistente la frig (Althaea, Calendula, Coreopsis), se continuă cu specii mai puțin rezistente (Phlox drummondii, Tagetes, Petunia), iar la sfârșitul primăverii se pot semăna specii anuale (Callistephus, Zinnia etc) pentru a obține flori la sfârșitul verii sau toamna. Vara (iulie-august) se seamănă speciile bienale (Bellis, Viola, Myosotis etc), iar toamna (septembrie-noiembrie) se seamănă anualele cu semințe rezistente la temperaturi scăzute (Alysssum maritimum, Calendulas, Eschscholtzia, Nigela) precum și speciile perene ale căror semințe își pierd repede facultatea germinativă. În acest ultim caz se dublează cantitatea de sămânță, iar adâncimea de semănat va fi mai mare.

În cazul speciilor cultivate pentru flori tăiate se poate semăna eșalonat, la intervale de 10 -15 zile, pentru a obține flori o perioadă mai lungă de timp.

O atentie deosebita se va acorda pregătirii patului germinativ și menținerii constante a umidității acestuia.

Înființarea culturii prin plantare presupune utilizarea unuia dintre urmatoarele tipuri de material saditor:

rasad pentru anuale, bienale, unele perene hemicriptofite;

butasi inradacinati pentru plantele de mozaic și unele perene hemicriptofite (Aubretia, Chrisanthemum, Dianthus, Hydrangea, Iberis);

diviziuni de plante pentru numeroase specii perene hemicriptofite: Aster, Chrysanthemum, Gaillardia, Hosta, Kniphophia, Lupinus, Paeonia, Phlox, Physostegia, Primula, Rudbeckia etc;

marcote pentru unele perene hemicriptofite, precum Dianthus și Phlox, iar separarea marcotelor de plantele mamă și plantarea se executa primavara;

plante altoite pentru înființarea culturiilor de Rosa, Dicentra spectabilis, Paeonia arborescens, iar epoca optima este primavara;

organe subterane metamorfozate (bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi, rădăcini tuberizate) pentru plantele perene geofite.

Momentul optim de plantare în câmp diferă de la specie la specie și este impus de evoluția factorilor climatici ai anului de cultură.

În funcție de specie, momentul optim de plantare se stabilește astfel:

la speciile floricole anuale puțin pretențioase fată de temperatură plantarea răsadurilor poate începe în luna aprilie, lucrarea eșalonându-se până la sfârșitul lunii mai, iar răsadurile speciilor anuale cu cerinte mai mari fata de căldură (Petunia, Begonia) se plantează în a doua jumatate a lunii mai-inceputul lunii iunie;

la speciile bienale plantarea răsadurilor la locul definitiv se poate efectua începând din luna septembrie până în prima decadă a lunii octombrie sau primăvara, în luna martie, imediat ce se poate intra în teren;

la speciile perene hemicriptofite:

răsadurile se plantează la sfârșitul verii sau toamna; pentru majoritatea perenelor erbacee răsadurile se plantează în pepinieră, unde ramân timp de 1-4 ani, înainte de a fi plantate la locul de cultură;

diviziunile de plante pentru speciile perene care înfloresc primăvara, se plantează toamna, iar pentru speciile care înfloresc vara-toamna se pot planta atât toamna cât și primăvara devreme, de îndată ce timpul permite (excepție face bujorul la care lucrarea se executa vara, în luna august);

butasii inradacinati, marcotele si plantele altoite se planteaza primavara;

la speciile perene geofite semirustice (tuberobulbii de Gladiolus, bulbii de Polianthes, rizomii de Canna indica, rădăcinile tuberizate la Dahlia etc) plantarea în vedera înființării culturii se face in intervalul aprilie-mai;

la speciile perene geofite rustice (Hyacinthus, Muscari, Narcissus, Tulipa) înființarea culturii, respectiv plantarea organelor subterane, se efectuează la sfârșitul verii în zonele mai reci sau toamna (septembrie-octombrie) (tabelul 9).

În general, răsadul se plantează în faza de 5-6 frunze adevărate, iar la unele specii plantarea se poate realiza chiar în faza de boboc sau deschidere a primelor flori (Tagetes, Callistephus). Plantarea se execută manual, în mai mică măsură, se folosește plantarea mecanică folosind agregatele din legumicultură.

Indiferent de perioada de plantare se respectă următoarele reguli:

se pregătește terenul (arat, mărunțit, nivelat) și cu 1-2 zile înainte se face o irigare de aprovizionare, dacă este cazul;

răsadul nu se scoate direct în câmp, ci se obișnuiește treptat cu condițiile de mediu în vederea plantării;

plantele se udă bine înainte de a fi scoase pentru plantare și imediat după plantare;

se sortează, înlăturând răsadurile necorespunzătoare;

în zilele însorite se plantează dimineața sau seara;

solul se strânge ușor în jurul rădăcinilor.

Distanțele de plantare diferă de la o specie la alta, chiar de la un soi la altul, precum și în functie de scopul culturii: decorul spațiilor verzi, culturi semincere sau producere de flori tăiate.

Spre exemplu, pentru decorul spațiilor verzi D. Anton – 2003, face urmatoarele recomandari privind desimea plantelor/m2: 30-40 plante anuale, 150-200 plante de mozaic (Iresine, Cineraria, Alternathera, Coleus), iar pentru plantele perene, 1-2 plante cu creștere viguroasă (Hydrangea, Paeonia, Yucca), 3-4 cu creștere mijlocie (Aster, Delphinium, Phlox, Rudbeckia) sau 4-10 plante de vigoare mai slabă (Gaillardia, Lupinus, Penstemon) (tabelul 9).

Tabelul 9

Momentul optim și distanța de plantare la loc definitiv a speciilor floricole

anuale, bienale și perene hemicriptofite

La infiintarea culturilor semincere și a celor pentru producerea florilor tăiate distanțele dintre plante se măresc cu 10-15 cm.

În cazul plantării în ronduri sau rabate, după delimitarea acestora se marchează numai rândul de la margine unde plantele se repartizează echidistant, în interiorul acestora plantarea se face fără marcare asigurând însă o repartizare uniformă care să permită o dezvoltare normala fiecărei plante.

Speciile de mozaic se plantează la distante mici (5-10 cm), după ce pe suprafața de teren a fost aplicat un strat subțire de nisip, pe care se realizează conturul pe baza căruia se va executa plantarea. Certitudinea prinderii plantelor este data de apariția si formarea primelor frunze noi, după 7-10 zile de la plantare.

Figura

In cazul plantelor perene geofite plantarea se poate face pe teren nemodelat, în benzi, pe teren modelat în brazde înălțate sau pe biloane; distanța între rânduri este de 20- 25 cm, iar pe rând în funcție de mărimea organelor subterane: 5-10 cm la Tulipa, 10-20 cm la Polyanthes și Narcissus și 20-30 cm la Gladiolus și Hyacinthus (tabelul 10).TOMA

Sistemul de plantare in cazul geofitelor poate fi manual, semimecanizat, mecanizat. Plantarea manuală se realizează prin deschiderea rigolelor cu sapa la adâncimea de 5-15 cm, în funcție de dimensiunile organelor ce urmează a fi plantate. În cazul unor terenuri mai grele se recomandă așezarea pe fundul rigolelor a unui strat de nisip, care favorizeaza dezvoltarea radacinilor și ușurează recoltarea bulbilor. După distribuirea manuală a bulbilor (tuberobulbilor) pe rând, la distanțele stabilite în funcție de specie, se acoperă cu pământ reavăn și bine mărunțit care se tasează ușor, urmând a fi irigat numai în condițiile unui an secetos.

Semimecanizat se plantează în cazul în care rândurile sunt deschise cu MMS, urmând ca bulbii să fie distribuiți manual și apoi acoperiți cu pământ, iar plantarea mecanizată se realizează cu mașini speciale, care efectuează concomitent deschiderea rândurilor, distribuirea bulbilor și acoperirea lor.

Tabelul 10

Date orientative privind inființarea culturii la principalele specii floricole perene geofite

În cazul în care plantarea bulbilor (tuberobulbilor) se face în ronduri, rabate sau grupuri pe peluze, repartizarea materialului de plantat se face în funcție de scopul propus, asigurând o distanță minima necesară între plante, în funcție de specie, dar mai mică decât în cazul culturilor pentru flori tăiate.

Adancimile de plantare variaza între 2 si 20 de cm, în functie de specie si momentul plantarii, dar ca regula generala, adancimea optima de plantare, este de 2-3 ori inaltimea bulbului.

Fig. : Variatia adancimii de plantare la speciile geofite

8.1.3 Lucrări de întreținere aplicate culturilor floricole în câmp

După înființarea culturilor floricole în câmp, este necesară asigurarea condițiilor optime de creștere și dezvoltare, prin aplicarea unui complex de lucrări de întreținere, care diferă în funcție de specie și sistemul de cultură practicat.

În funcție de specificul lor, lucrările de întreținere au fost împărțite în lucrări generale (se aplică tuturor culturilor) și lucrări speciale (aplicate ocazional sau numai anumitor specii din grupa respectivă).

Îngrijirea culturilor realizate în câmp presupune efectuarea următoarelor lucrări aplicate asupra solului sau plantelor:

8.1.3.1 Lucrări de întreținere generale aplicate culturilor floricole în câmp

Verificarea și completarea golurilor. Reușita unei culturi depinde in mare masură de procentul de prindere la plantare si de modul cum evoluează plantele în această etapă. Verificarea prinderii plantelor se efectuează după aproximativ 5-7 zile de la plantare, urmând a se înlocui exemplarele care nu au înrădăcinat.

Completarea golurilor se efectuează numai după ce s-au luat măsurile de înlăturare a cauzelor care le-au provocat (atac de dăunători, exces de umiditate etc). Lucrarea se impune la culturile înființate prin plantare (răsad, butași, diviziuni de plante etc) și se face cu material saditor de aceeasi varsta și din același soi, din rezerva păstrată în acest scop. Prin completarea golurilor la timp, va rezulta o cultura uniforma, fără diferente de vigoare și vârsta între plante. În cazul culturilor înființate prin semănat direct, semănăturile se completează cu semințe umectate sau pregerminate.

Udarea (irigarea) este o lucrare foarte importantă și uneori dificilă în floricultură. Cantitatea de apă și frecvența udărilor nu pot fi cuprinse într-o schemă generală, întrucât nevoia de apă a plantelor depinde de numeroși factori: specia, vigoarea plantelor, faza de dezvoltare, tipul de sol, sezonul (anotimpul), proveniența plantelor etc.

După scopul urmărit și momentul când se execută udarea culturilor floricole, se disting:

udarea de aprovizionare, se aplică înainte de înființarea culturilor;

udarea pentru asigurarea răsăririi și prinderii răsadurilor, se aplică imediat după înființarea culturilor, pentru a asigura umiditatea necesară germinatiei sau prinderii rasadurilor;

udarea in timpul vegetației (faziala), are ca scop asigurarea nivelului de umiditate în sol corespunzător cerințelor plantelor pe faze de vegetație și poate oscila între 10-30 l/m2; la culturile irigate prin picurare (camp, sere, solarii,) odată cu apa de irigare se pot administra si fertilizanți chimici, sub formă de soluție (fertirigarea).

Metode de udare. Udarea se practică pe suprafețe mici cu stropitoarea sau cu furtunul, iar pe suprafețe mari, în funcție de mărimea acestora și de modul de pregătire a terenului, prin scurgerea apei la suprafață (pe rigole lungi sau pe brazde), prin aspersiune sau prin picurare.

Udarea prin scurgerea apei la suprafața solului prezintă două variante:

udarea pe rigole lungi (100-400 m), apa circulă la suprafața solului, pe rigole, ajungând la rădăcinile plantelor de pe straturile înălțate prin infiltrație, fără a lua contact direct cu partea aeriană a plantei;

udarea pe brazde (6-10 m lungime), este o metodă tradițională de udare și se folosește pe suprafețe mici, în sistem gospodaresc.

Udarea prin aspersiune se realizeaza prin pulverizarea apei sub presiune în atmosfera, cu ajutorul aspersoarelor si caderea acesteia pe plante si sol sub forma de picături. Aspersiunea asigura distribuirea apei destul de uniform pe teren, cu pierderi minime si cu consum redus de forta de munca, dar poate determina apariția unor boli, datorita umiditatii atmosferice ridicate, precum si deprecierea florilor. Udarea prin aspersiune se evită în zilele foarte calduroase, precum si în perioada apariției bobocilor florali și în timpul înfloririi.

Udarea prin picurare constă în distribuirea lenta a apei la nivelul plantelor, sub formă de picături. Se folosesc instalatii, alcatuite dintr-o retea de conducte din material plastic (amplasate subteran sau la suprafata solului), prevazute cu dispozitive speciale de picurare, la distante stabilite, în functie de distantele dintre plante. Instalatia poate fi folosita si pentru fertilizare si protectie fitosanitara.

Momentul aplicării udării. Pentru culturile în câmp udatul se face, în timpul verii, la primele ore ale dimineții sau seara, de cele mai multe ori o singură dată pe zi, iar primavara și toamna udatul se execută in mijlocul zilei când temperaturile sunt mai ridicate.

Afânarea solului (prășitul) constă în spargerea crustei și mobilizarea stratului superficial al solului, asigurand astfel un regim optim de apă și aer în sol precum și distrugerea buruienilor.

Lucrarea se execută manual cu sape, săpăligi, furci speciale sau gheare Wolf, pe sol ușor umed, de câte ori este nevoie. Pe parcursul unei perioade de vegetație, se pot executa 3-6 prașile în funcție de structura solului, gradul de îmburuienare, frecvența udărilor sau a precipitațiilor.

Fertilizarea fazială cu ingrasaminte chimice sau organice, are rolul de a asigura plantelor necesarul optim de elemente nutritive în funcție de specie, de faza de creștere, de calitățile fizico-chimice ale solului, de ritmul de creștere al plantei si specificul culturii. (vezi 8.4 Fertilizarea).

Fertilizarile faziale se impun mai ales la unele specii perene decorative prin flori (gladiole, dalii, crizanteme), mari consumatoare de elemente nutritive.

Mulcirea consta în acoperirea solului din jurul plantelor sau a întregii suprafațe cultivate cu diferite materiale, în strat de 3-5 cm, avand ca scop principal reducerea evaporarii apei si stoparea cresterii buruienilor. Stratutul de mulci va fi mai gros pe un sol nisipos (5-10) cm si se va improspata periodic, pe masura ce se va descompune.

Avantaje:

menține umiditatea solului si imbunatateste regimul de irigare;

furnizează îngrășăminte plantelor; limitează dezvoltarea bolilor prin reducerea contactului frunzelor cu solul umed;

înabuse buruienile;

stimuleaza prinderea plantelor datorita menținerii unui nivel mai ridicat al umiditatii in sol; menține o temperatură constantă, cu 2-3 grade mai ridicata;

protejaza structura solului si împiedică tasarea pământului;

prin culoare si textura poate imbunatati aspectul suprafetei amenajate etc.

Materialele folosite pentru mulcire pot fi: materiale de origine vegetala (frunze, paie, rumegus, compost, scoarta de copac maruntita, turbă, mraniță, mușchi, carton special etc), materiale de origine minerala (pietre, pietriș, nisip), materiale sintetice nedegradabile (folie de polietilena de diferite culori: neagră, roșie, albă, verde etc) sau materiale biodegradabile (folii biodegradabile, mulciul din hârtie) care se folosesc în agricultura ecologica și nu necesită îndepărtarea din cultură.

Mulcirea se practica în gradini aerisite, însorite, evitându-se aplicarea stratului de mulci în zone umede, umbrite, acolo unde excesul de umiditate poate favoriza înmultirea dăunatorilor, în special melci și limacși.

In amenajarea grădinilor si a spațiilor verzi mulcirea prezintă importanta atât din punct de vedere practic, cât și estetic. Pe lângă avantajele prezentate mai sus, utilizarea unor materiale de mulcire, precum scoarta naturală sau prelucrată, pietrisul, nisipul, rumegușul, realizează un înveliș atractiv prin culoare și formă. Acoperirea se poate face pe suprafete mai mici sau mai mari, in functie de planul de amenajare peisagistica elaborat pentru spatiul respectiv. Grosimea stratului va fi de 5- 10 cm si poate fi delimitat cu o bordură din pietre de râu pentru a se evita împrăștierea lui. Scoarta de copac se poate utiliza si la amenajarea cararilor din gradina conferind un aspect placut si prietenos acestui spatiu.

Mulciul din scoarta de copac (rășinoase sau de foioase) se comercializează în diferite variante de dimensiuni si culori. Cel mai mult se utilizează mulciul de culoare maro, rosie, galbena sau natur, insa exista si alte variante de culori, precum: albastru, negru sau gri. Mulciul din scoartă, in variantele de culori naturale,creaza aspect rustic, iar daca sunt folosite culorile albastru, negru sau gri, spatiul amenajat va avea un aer modern.

Prevenirea și combaterea buruienilor se realizează atât prin măsuri preventive cât și prin cele curative.

Măsurile preventive au drept scop impiedicarea apariției și răspândirii buruienilor și cuprind: rotația culturilor, utilizarea semințelor cu valoare culturală ridicată, neinfestate cu semințe de buruieni, semănatul la epoca optima, lucrarea rațională a solului pentru prevenirea infestării acestuia cu buruieni, mulcirea, compostarea gunoiului de grajd înainte de utilizare etc.

Combaterea buruienilor se executa permanent pentru a se evita concurența pentru apă și hrană intre acestea si plantele cultivate. De asemenea, buruienile pot constitui plante gazda pentru anumiti agenti patogeni. Dintre măsurile curative cele mai importante sunt: plivitul, prășitul și erbicidarea.

Plivitul este lucrarea prin care se înlătură buruienile din cultură și se aplică semănăturilor după răsărire, răsadurilor și tuturor culturilor în perioada de vegetație. Pământul trebuie să fie reavăn și buruienile mici, pentru a fi smulse cu rădăcină.

Combaterea chimică a buruienilor, prin folosirea erbicidelor înainte sau după plantare, ridică probleme diferite de la o specie la alta. În practica floricolă se utilizează mai mult efectul preemergent al erbicidelor. Alegerea erbicidelor ce vor aplicate postemergent (în perioada de vegetație) se va face tinând cont de selectivitatea acestora (vezi subcap. 8.5).

Prevenirea și combaterea bolilor și dăunătorilor. Pentru reusita culturilor floricole se impune mențierea plantelor sănătoase de la răsărire până la încheierea perioadei de vegetație, printr-un complex de masuri de protectie fitosanitara, preventive și curative.

Dintre măsurile preventive amintim: rotația rațională a culturilor care să excludă succesiunea speciilor cu agenți patogeni comuni, igienă culturală, asigurarea condițiilor pentru creșterea viguroasă a plantelor, folosirea soiurilor și hibrizilor cu rezistență mare la boli și dăunători, a semințelor dezinfectate și a răsadurilor sănătoase.

Măsurile curative se referă la combaterea pe cale chimică sau biologică și sunt prezentate în. (vezi subcap. 8.5).

8.1.3.2 Lucrări de întreținere speciale aplicate culturilor floricole în câmp

Răritul este o lucrare specifică semănăturilor în câmp la loc definitiv, în particular celor care nu se pot repica (Papaver, Lupinis, Dicentra) și constă în eliminarea plantulelor in exces, pentru a le asigura celor rămase condiții optime de lumină, aer și nutriție. Se realizează de obicei în două etape: primul rărit se face când plantele au 1-2 frunze adevărate, distanța între plante pe rând va fi de 4-5 cm, iar al doilea rărit dupa aproximativ o lună, când distanța între plante pe rând se stabileste în funcție de specie/soi.

Tutorarea sau palisarea are ca scop :

susținerea plantelor volubile și cățărătoare (Ipomoea, Lathyrus, Rosa) și a plantelor cu talie înaltă și tulpini subțiri care nu se mențin în poziție verticală, mai ales în perioada de înflorire abundentă (Chrysanthemum, Paeonia, Dahlia, Gladiolus);

obținerea sau menținerea tijelor drepte;

amplificarea valorii decorative a plantelor.

Sistemele de susținere utilizate se aleg în functie de particularitățile de creștere ale plantei, de scopul culturii (flori tăiate sau decorul spațiilor verzi), respectiv efectul decorativ urmărit.

Pentru culturile realizate în scop decorativ, susținerea plantelor se face cu ajutorul unor tutori realizați din lemn sau metal, grilaje, spalieri de diferite forme, în funcție de specificul plantei și efectul decorativ urmărit. Spre exemplu, tufele de Paeonia se pot împrejmui cu grilaje de lemn sau metal. Gladiolele se pot planta în grup de 12 tuberobulbi într-un cerc de 30 cm în jurul unui tutore central de care se pot lega tulpinile florale pe măsură ce cresc. Plantele perene erbacee cu talie înaltă, utilizate în spațiile verzi în grupuri sau individual, pot fi dirijate prin cercuri de sârmă care se amplasează înainte de dezvoltarea plantelor. În cazul plantelor decorative prin habitus este important ca tutorii să nu iasă în evidență, ci numai să pună în valoare plantele. (fig. 8.1).

Fig.8.1 Modalitati de tutorare si dirijare a plantelor cultivate in exterior

Plantele volubile și agățătoare se dirijează pe treiaje, pergole, arcade sau pe ziduri și alte construcții.

Fig.8.1 Modalitati de susținere și dirijare a plantelor volubile și agățătoare

La plantele cultivate pentru flori tăiate (Chrysanthemum, Dahlia, Gladiolus, Paeonia, Zinnia), pentru obținerea de tije florale drepte, se pot folosi tutori sub forma de trepied, dar mult mai economică este susținerea colectivă a plantelor prin palisare, lucrare care constă în instalarea unor plase (rețele) sintetice cu ochiuri mari (10-18 cm) pe măsura creșterii plantelor. În general, se montează mai multe etaje de plasă (2- 4 etaje, in functie  de talia plantelor), dar se poate monta și o singură plasă care se deplaseaza pe verticală pe măsură ce plantele cresc.

Figura : Palisarea culturilor pentru flori tăiate

http://www.hortomallas.com/en/flower-support-tutoring-crop-netting/

Tăierile în floricultură au drept scop dirijarea creșterii și înfloririi plantelor, respectiv menținerea lor la o anumită formă și înălțime în decorul spațiilor verzi, iar în cazul speciilor cultivate pentru producerea de flori tăiate, tăierile se execută în vederea obtinerii tipului comercial de floare. Se aplică în funcție de specificul plantei, momentul apariției florilor și posibilitatea de refacere a plantelor.

Lucrările de tăiere includ: tunsul, ciupitul, copilitul și bobocitul și tăierile propriu-zise.

1. Tunsul este o lucrare specifică plantelor de mozaic și de bordură. Se repetă la interval de 10-15 zile și se execută la 2-3 cm de la baza lăstarului nou format. Constă în îndepărtarea vârfului de creștere (0,5-1 cm) când plantele sunt mici și are drept scop stimularea ramificării și uniformizarea culturii.

2. Ciupitul constă în înlăturarea vârfului de creștere pentru stimularea ramificării (Coleus, Iresine, Gnaphalium, Pelargonium), întârzierea înfloririi (Chrysanthemum) sau pentru a obține o înflorire uniformă (plante anuale, Antirrhinum, Begonia etc).

Lucrarea se execută deasupra a 3-6 frunze, înainte de plantarea la loc definitiv sau după înființarea culturii. Pentru obținerea de tufe bogate se repetă de mai multe ori în perioada de vegetație (2-3 ori), în funcție de gradul de ramificare pe care dorim să îl inducem plantei și momentul ales pentru înflorire. Ciupitul determina o întârziere a înfloririi, de aceea este necesar ca ultima operație de ciupit să se execute astfel încât planta să aibă timp să-și formeze noi lăstari, muguri floriferi si pentru înflorire. Spre exemplu, la Chrysanthemum, ultimul ciupit nu trebuie să depășească jumătatea lunii iulie, pentru ca plantele să se dezvolte vegetativ înainte de apariția zilelor scurte, care determină inducția florală și înflorirea.

Fig. 8.2 Ciupitul la plantele de mozaic

3. Copilitul constă în îndepărtarea lăstarilor care apar pe tulpina principală, la subsuoara frunzelor (copili), când au consistență erbacee și se desprind ușor. Scopul lucrării este obținerea de tulpini florale neramificate, viguroase, inflorire mai timpurie și este obligatorie la unele specii cultivate pentru flori tăiate (Chrysanthemum, Dianthus, Dahlia). Se aplică pe tot parcursul perioadei de vegetație, în faza când copilii au 5-6 cm lungime. (fig. 8.2)

Fig. 8.2 Copilitul la Chrysanthemum

4. Bobocitul (butonatul) presupune înlaturarea bobocilor laterali (când au 0,5-1 cm diametru și sunt distincți) si se aplică în scopul obtinerii de flori mai mari la speciile care formează mai multe flori în vârful tulpinii principale sau ramificațiilor. Spre exemplu, la garoafele monoflore și crizantemele de tip „Turner" se îndepărtează bobocii laterali și ramâne doar bobocul principal sau unul secundar (mai viguros sau mai bine plasat), în acest ultim caz întârziindu-se înflorirea. Bobocitul se aplică, de asemenea, la garoafele miniatur și crizantemele crenguță ( tip „Spider", „Margaretă" și „Anemone") situație în care se va îndepărta bobocul principal și chiar o parte din cei laterali, păstrându-se pentru înflorire mai mulți boboci secundari.

Lucrarea se poate repeta de mai multe ori, în funcție de particularitățile de creștere ale plantelor. Întârzierea lucrării de bobocit are efecte negative asupra calității florilor, atât prin concurența pentru hrană și lumină între boboci (care se regăsește în final în diminuarea dimensiunilor florilor) cât și prin resturile inestetice care rămân pe tulpinile florale la executarea tardivă a eliminării bobocilor. (Toma – 2009)

Bobocitul se practica la unele specii cultivate în câmp ale căror flori se utilizează ca flori tăiate, cum sunt: Aster, Chrysanthemum, Dianthus, Dahlia, Paeonia, Rosa (figura).

Fig Bobocitul la trandafir

5. Taierile propriu-zise se aplică plantelor perene (Hydrangea, Rosa, Paeonia), toamna dar mai ales primăvara si constau in scurtarea sau indepartarea lastarilor. In functie de specie, taierile au ca scop: stimularea infloririi, aparitia unor lastari tineri, corectarea sau mentinerea formei plantelor, eliminarea ramurilor uscate, bolnave sau imbatranite (figura ).

Figura : Tăierile la Hydrangea macro

Îndepărtarea drajonilor, respectiv a lăstarilor formați din mugurii situați pe rădăcini, se practică la unele plante perene hemicriptofite (Chrysanthemum, Aster, Aquilegia, Phlox, Rosa) și constă în suprimarea acestora, pe tot parcursul perioadei de vegetație, în faza când au 5–6 cm lungime. Plantele vor dispune astfel de mai multă hrană pentru producerea de flori.

Transplantarea. Se aplică plantelor perene și poate fi determinată de înmulțirea naturală (plantele nu mai au suficient spațiu de nutriție), de necesitatea de a schimba locul de cultură (în urma epuizării rezervelor nutritive) sau din motive fitosanitare. Momentul optim de transplantare este primăvara, înainte de pornirea în vegetație sau toamna, după intrarea în repaus. Intervalul la care se execută operația este de 2-3 ani, pentru speciile cu creștere rapidă (Phlox, Solidago) sau 6-10 ani, pentru speciile cu creștere lentă (Paeonia). Sunt și specii floricole care nu suportă această operație (Papaver, Lupinus).

Aplicarea substanțelor retardante determină reducerea sau mentinerea taliei plantelor, obținerea de plante cu tufe mai compacte, prin franarea temporară a proceselor de diviziune și extensie celulară la nivelul tulpinilor, stimuland in acelasi timp, in majoritatea cazurilor, inflorirea si fructificarea. Numerosi retardanti maresc rezistenta plantelor la actiunea nefavorabila a unor factori de stres (secetă, ger, exces de umiditate, boli, daunatori, pesticide, metale grele).

În cultura plantelor ornamentale, retardanții sunt utilizati frecvent pentru controlul înălțimii plantelor (A-Rest, B-Nine, Bonzi, Cycocel, Florel, Sumagic), pentru stimularea ramificării laterale (Florel), stimularea înfloririi (B-Nine, Cycocel, Florel, și GibGro 4LS) si obținerea de producții superioare cantitativ si calitativ (Hayashi et al., 2001; Karlovic et al., 2004; Lodeta et al.,2010; Latimer, 2001; Naresh and Singh, 2012; Naidu et al., 2014).

Spre exemplu, tratamentele cu CCC aplicate pe sol la cultura gladiolelor, în concentratie de 8000 ppm, au determinat o înflorire mai timpurie, creșterea numărului mediu de flori, flori mai mari si mai viu colorate decat la lorul martor. La Dianthus, prin stropiri repetate cu CCC 2000 ppm, la 8-10 saptamani după ciupire, s-a obținut o scurtare a tulpinilor și internodurilor cu 20%, precum si stimularea înfloririi. Rezultate similare s-au obtinut si la alte plante ornamentale: Fresia, Zinnia, Tagetes, Salvia, Primula etc. În cazul trandafirilor, prin utilizarea unor solutii de CCC 0,25% – 0,5%, câte 100 ml la un ghiveci, s-a redus la jumatate lungimea tijelor florale, concomitent cu creșterea numărului si calitații florilor.

La plantele anuale (Tagetes, Salvia, Ageratum) aplicarea de tratamente cu substanțe retardante (Cycocel, Paclobutrazol) în faza de răsad a determinat o scurtare a internodurilor și deci a înălțimii răsadurilor, reducerea lungimii pețiolului frunzelor, creșterea conținutului total în pigmenți cu 15-35%. (Anton Doina, Nicu Carmen, 1996, 1997; Anton Doina și col. 2000, Hashemabadi D. et al., 2012).

Curățirea plantelor de florile trecute, de frunzele uscate. Se realizează mai ales pentru plantele folosite în decorul spațiilor verzi. La speciile perene, în fiecare toamnă și primăvară, se face așa-zisa „toaletă" a plantei care constă în eliminarea tuturor uscăturilor de pe plantă și scurtarea tulpinilor la circa 10 cm. Această operație are un rol estetic si totodata se creaza posibilitatea emiterii de noi lăstari, apariția de noi flori.

Protejarea plantelor contra brumelor este necesară, mai ales, în cazul speciilor care înfloresc și decorează până toamna târziu (Chrysanthemum, Dahlia), la care se dorește prelungirea înfloririi sau la culturile înființate primăvara devreme. Se poate realiza individual sau colectiv, prin acoperirea plantelor cu rogojini, cu adăposturi din folie de polietilenă, producerea de perdele de fum, crearea unor curenți de aer, prin aspersiune etc.

Protejarea plantelor contra înghețului. Se practică in special la plantele bienale (Digitalis, Campanula, Bellis), perene (Paeonia, Dicentra, unele soiuri de Chrysanthemum etc) care iernează în câmp și au o rezistență limitată la temperaturi scăzute sau variații mari de temperatură. Protejarea se face cu frunze, paie, mranita bine descompusa etc.

Plantele cu tulpini lemnoase (unele soiuri de Rosa, Paeonia arborescens) vor fi protejate cu materiale organice învelite cu hartie si folie perforata. Acoperirea directă a plantelor cu folie neperforata nu asigura o protejare eficienta si poate conduce la aparitia condensului in perioadele calde si inghetarea mugurilor la reaparitia temperaturilor scazute.

Chiar si pentru speciile perene rezistente se recomandă acoperirea acestora cu pământ (mușuroire), frunze, sau paie, pentru o protecție suplimentara peste iarnă.

8.2 TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTIVARE A PLANTELOR FLORICOLE IN SPAȚII PROTEJATE

Tomaaaa

În spații protejate se cultivă specii floricole originare din zonele calde, cu cerințe ecologice ridicate, în special în privința temperaturii, dar și unele specii originare din zonele temperate ale globului, în culturi forțate pentru obținerea de flori în extrasezon.

Serele, ca spații de cultură a plantelor prezintă anumite particularități comparativ cu câmpul liber, particularități care privesc în primul rând climatul mai cald și caracterul permanent al acestei trăsături, durata mai mare a culturilor și continuitatea acestora.

Aceste particularități favorizează înmulțirea agenților patogeni și sensibilitatea plantelor față de atacul acestora, motiv pentru care dezinfecția substratului de cultură și a interiorului serelor este lucrarea de bază, ea având caracter obligatoriu și executându-se înaintea fiecărui ciclu de cultură.

În prezent, culturile în sere se practică în două mari variante de substraturi: cultura pe substraturi organice și cultura pe substraturi inerte (cultura “fără sol”).

8.2.1. Cultura pe substraturi organice

Cultura pe substraturi organice ocupă încă cele mai importante suprafețe la noi în țară. În această variantă plantele sunt amplasate pe diferite tipuri de substraturi organice, din care își extrag cea mai mare parte a elementelor nutritive necesare creșterii și dezvoltării. Substraturile organice în care se fixează plantele pot fi reprezentate fie de solul serei, ameliorat corespunzător cerințelor fiecărei specii, fie de substraturi de cultură amplasate pe parapeți și bacuri înălțate sau în ghivece și alte tipuri de recipienți (cultura containerizată).

Cultura în solul serei este varianta cea mai veche, întâlnită cel mai des la noi în țară. Prezintă o serie de neajunsuri privitoare la dezinfecția insuficientă a substratului de cultură, înmulțirea și transmiterea mai rapidă a bolilor și dăunătorilor, asigurarea asolamentului, motiv pentru care în țările cu floricultură avansată această variantă este tot mai puțin folosită.

Cultura containerizată (pe parapeți sau bacuri înălțate ca și cultura în ghivece) elimină în mare parte neajunsurile culturilor efectuate direct în solul serei datorită posibilităților mai largi de control, schimbare și dezinfecție a pământurilor folosite ca substraturi pentru plante. În plus, parapeții sau bacurile înălțate pot fi amplasate la înălțimea dorită, mai comodă pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire a plantelor și, de asemenea, sub parapeți sau bacuri se pot instala registrele de încălzire care permit reglarea mai ușoară a temperaturii în acord cu exigențele speciilor cultivate. Cultura containerizată se realizează în primul rând pentru speciile decorative ca plante

8.2.1.1 Înființarea și întreținerea culturilor floricole în solul serei

La solul serei se cultivă speciile floricole pentru producerea de flori tăiate: Dianthus, Alstroemeria, Gerbera, Freesia, Anthurium, Spatiphyllum, Zanthedeschia etc. Tot la solul serei se practică cultura forțată la unele specii de exterior precum: Antirrhinum, Gladiolus, Lathyrus etc. O altă categorie de plante cultivate în spații protejate sunt plantele de apartament, care se cultivă la ghivece și decorează prin flori frunze sau fructe.

Construcțiile destinate culturilor floricole in sistem protejat se amplasează în zone de favorabilitate naturală foarte ridicată. La înființarea culturilor în spații adăpostite este obligatorie dezinfectarea spațiilor și a amestecurilor de pământ folosite.

Lucrările sunt în general asemănătoare cu cele aplicate în câmp, cu unele particularități determinate de specificul culturilor și condițiilor deosebite oferite de sere și solarii.

8.2.1 Înființarea culturilor la solul serei

Desființarea culturii precedente constă în defrișarea culturii, desființarea sistemului de susținere și recuperarea materialului refolosibil.

Dezinfecția solului și a uneltelor este obligatorie pentru a reduce pierderile cauzate de atacul bolilor și dăunătorilor (subcap. 8.5).

Metodele cele mai eficiente sunt: dezinfecția termică cu aburi (70-90oC până la adâncimea de 30-40 cm timp de o oră); dezinfecția chimică cu produse pentru combaterea nematozilor (Basamid, Captan etc), 300-500 kg/ha. După dezinfecția chimică solul se prășește de 2-3 ori pentru aerisire și se cultivă după circa trei săptămâni, după dispariția remanenței produselor chimice.

Fertilizarea de bază prin aplicarea de îngrășăminte organice și chimice (vezi subcap. 8.4). Îngrășămintele organice se administrează înainte de dezinfecție, iar cele chimice după dezinfecția solului, dozele se stabilesc în funcție de rezultatele analizelor agrochimice și de specia cultivată.

Mobilizarea terenului pentru culturile la solul serei este asemănătoare cu cea pentru culturile în câmp și constă în săpat, nivelat, greblat, tasat și modelarea terenului.

Modelarea terenului se face în funcție de tipul de cultură: pentru garoafe, brazde de 90-120 cm sau benzi cu 2-5 sau 7-8 rânduri, pentru crizanteme brazde de 105-110 cm, iar la gerbera biloane sau brazde înălțate.

Înființarea propriu-zisă a culturii la solul serei se face prin plantarea de răsad, butași înrădăcinați, rizomi, tuberobulbi etc. În ultimii ani, din motive de protecție fitosanitară, s-au extins culturile pe bacuri, pe un substrat de vată minerală.

Pentru cultura în solul serei, practicată în condițiile țării noastre, înființarea culturilor se poate eșalona pe parcursul întregului an, în funcție de momentul când se dorește înflorirea, respectiv valorificarea și de cerințele ecologice ale plantelor (mai ales față de lumină).

Epocile optime de plantare pentru principalele specii cultivate la solul serei sunt prezentate în tabelul ….

Tabel

Epoca optimă de plantare pentru unele specii floricole cultivate la solul serei

8.2.2 Lucrări de întreținere generale aplicate culturilor la solul serei

Completarea golurilor. Se execută după 1-2 săptămâni de la înființarea culturilor, cu material săditor (butași, răsad, organe subterane, etc) păstrat ca rezervă de la înființarea culturii.

Afânarea solului. Se execută la interval de 2-3 săptămâni manual, pentru spargerea crustei și asigurarea unui regim optim de apă și aer în sol.

Plivitul se face ori de câte ori este nevoie sau odată cu afânarea solului.

Dirijarea factorilor de mediu se face pentru a asigura condițiile de temperatură, lumină, apă, nutriție, aer în concordanță cu cerințele speciilor cultivate, deci realizarea condițiilor optime pentru creșterea și dezvoltarea plantelor în vederea obținerii unor producții de calitate.

Udarea. La culturile în seră frecvența udărilor este mai mare și se aplică în funcție de specie, fenofază. (vezi cap. 5)

Fertilizarea fazială se aplică în funcție de specie (vezi subcap.8.4).

Combaterea buruienilor ……………………….

Combaterea bolilor și dăunătorilor se face preventiv și curativ pentru asigurarea unei stări de sănătate cât mai bună a plantelor. (vezi subcap. 8.5)

8.2.3 Lucrări de întreținere speciale aplicate culturilor la solul serei

Palisarea constă în instalarea unui sistem de plase pe măsura creșterii plantelor și are ca scop dirijarea și menținerea în poziție verticală a tulpinilor florale la unele specii cum sunt: Alstroemeria, Dianthus, Chrysanthemum, Freesia, Lisianthus, . Sistemul de susținere este reprezentat de plase textile sau sintetice, cu ochiuri de formă dreptunghiulară sau pătrată, cu dimensiunea de 15-20 cm, prin care se dirijează tulpinile florale. În funcție de specie și particularitățile de creștere, palisarea se repetă de 5-6 ori, la 18-25 cm distanță pe verticală (figura).

Figura

Tăierile cuprind:

ciupitul constă în îndepărtarea vârfului de creștere având ca scop stimularea ramificării și se aplică la garoafe și crizanteme, când plantele au 12-15 cm înălțime;

copilitul constă în eliminarea lăstarilor laterali formați pe tulpina floriferă principală, când sunt încă erbacei și se rup ușor; lucrarea se repetă pe tot parcursul creșterii plantei, pentru a se obține tije florale drepte și viguroase se aplica la garoafe și crizanteme;

bobocitul se execută diferențiat, în funcție de modul de dirijare a tijelor florale (cu una sau mai multe inflorescențe):

pentru crizantema unifloră și garoafa Standard se elimină bobocii laterali, când sunt suficient de dezvoltati și ușor îndepărtat, pentru a obține tulpini florale cu o singură floare (se lasă bobocul terminal, fiind cel mai bine dezvoltat). Lucrarea se repetă la interval de o săptămână;

pentru crizantema spray (crengută) și garoafa Elegans, se îndepărtează bobocul terminal, pentru a permite bobocilor laterali să se dezvolte relativ uniform și să înflorească simultan.

Polenizarea artificială. Se execută prin tamponarea stigmatului cu polen în vederea obținerii de semințe la Gerbera, Strelitzia etc. Condițiile de realizare sunt temperatura 18-25oC, umiditate atmosferică 60-70%, organele de reproducere mature.

Defolierea constă în îndepărtarea frunzelor îmbătrânite la speciile perene care ocupă același loc mai mulți ani, dar și în reducerea numărului de frunze pentru stimularea înfloririi (Zantedeschia, Anthurium, Strelitzia)

Înlăturarea lăstarilor orbi se practică la Alstroemeria la care se înlătură lăstarii subțiri, firavi, strâmbi.

8.3 Înființarea și întreținerea culturilor floricole în ghivece

O importantă categorie de plante decorative se produce și se valorifică în ghivece. Pentru aceste specii acest mod de cultură are caracter permanent. Ele sunt destinate apartamentelor, instituțiilor, teraselor, balcoanelor etc și pot decora prin frunze, flori, fructe. Totuși pentru unele specii acest mod de cultură are caracter temporar, cum este cazul plantelor anuale și perene semirustice la care prin cultivarea temporară la ghivece se urmărește devansarea înfloritului.

8.3.1 Înființarea culturilor floricole în ghivece

Înainte de înființarea culturilor se pregătesc substratul de cultură, ghivecele și se dezinfectează.

Pregătirea substratului de cultură

Plantele floricole cultivate în ghivece au cerințe deosebite față de substratul de cultură, cerințe determinate de originea lor geografică diferită și de marea diversitate a genurilor și speciilor. Aceste cerințe se referă la permeabilitatea pentru apă și aer, conținutul în elemente nutritive, pH-ul etc. Pentru reușita acestor culturi în funcție de specie este foarte importantă proporția în care diferitele componente naturale sau artificiale intră în componența substratului, care este folosit pentru parcurgerea ciclului biologic, însămânțare, înrădăcinare butași, repicare, creșterea și dezvoltarea plantelor adulte. (vezi cap. 5.5)

Dezinfectarea substratului (vezi cap.5.5)

Alegerea și pregătirea ghivecelor. Se recomandă în special cele de lut ars, dar de fapt cele din materiale plastice sunt din ce în ce mai mult folosite. Forma lor este de obicei conică și mărimea trebuie să fie proporțională cu gradul de dezvoltare al plantei. Pentru speciile cu rădăcini pivotante înălțimea și diametrul superior trebuie să fie egale. Pentru plantele cu rădăcini trasante se folosesc ghivece joase al căror diametru este dublu adâncimii lor.

Pregătirea ghiveciului constă în: dezinfectare, asigurarea drenajului (pentru scurgerea excesului de apă), introducerea substratului.

Plantarea. Prin plantarea la ghivece se asigură un substrat nou, bogat în substanțe nutritive și se practică la toate speciile floricole care se cultivă la ghiveci și decorează prin flori (Cyclamen, Primula, Camellia, Azalea, Sinningia etc) sau prin frunze (Sanchezia, Aucuba, Clorophytum etc). Se pot planta la ghiveci și unele plante anuale (Lobelia, Dianthus) sau perene (Lantana, Dicentra) care se pot folosi ca plante decorative la ghiveci .

Diversitatea speciilor cultivate la ghiveci, determină folosirea unui material săditor obținut fie prin semințe, fie rezultat în urma diferitelor metode de înmulțire vegetativă.

Plantele care se valorifică la ghivece se plantează în momentul când plantele au 4-5 frunze adevărate, iar balotul de pământ, cuprins între rădăcini are 4-5 cm diametru. Pentru plantele obținute din butași, lucrarea se execută în momentul când sistemul radicular este bine format și nu trebuie întârziată, deoarece substratul de înrădăcinare este, în general, sărac în substanțe nutritive.

Înainte de plantarea propriu zisă, materialul de plantat (răsaduri, butași înrădăcinați, marcote etc.) se udă bine dimineața pentru a se evita vătămarea rădăcinilor. Plantula se așează în ghiveciul pregătit cu dren și substrat până la jumătate, în poziție centrală și cu rădăcinile dispuse radiar. Se completează cu pământul necesar pentru volumul rămas liber astfel încât plantele să aibă coletul la nivelul solului iar ghiveciul să rămână gol pe o porțiune de 0,5-1 cm, spațiu necesar pentru apa folosită la udat.

Plantarea la ghivece se face respectând următoarele reguli: se evită distrugerea sistemului radicular și a pământului dintre rădăcini, ghiveciul în care se plantează trebuie să fie cu 2-4 cm mai mare decât balotul de pământ, se asigură în ghiveci un drenaj corespunzător, se lasă un spațiu liber de 1-2 cm până la marginea ghiveciului, necesar pentru udat.

Plantele rezultate din înmulțirea vegetativă se pot planta cu 0,5 cm mai adânc. După plantare ghivecele se așează în loc umbrit și se udă bine.

3.2.2 Plantarea la ghiveci –– indrum

Epoca de executare. Plantarea la ghiveci se face când plantulele au 5-6 frunze adevărate, imediat după despărțirea tufelor sau după înrădăcinarea butașilor.

Desfășurarea lucrării. Înainte de plantarea propriu-zisă are loc pregătirea amestecului de pământ și dezinfectarea lui. Ghivecele vechi se dezinfectează, iar cele noi se țin 24 ore în apă pentru îmbibarea cu apă. Alegerea lor se face în funcție de materialul de plantat astfel încât, diametrul ghiveciului să fie cu 2-4 cm mai mare decât volumul rădăcinilor. Se obturează orificiul de la bază cu un ciob de ceramică, se adaugă un strat de nisip de 1-2 cm pentru drenarea excesului de apă și se adaugă amestecul de pământ (în proporțiile cerute de specie) până la 1/3 sau 1/2 din înălțimea ghiveciului.

Răsadurile în faza de 5-6 frunze, butașii sau marcotele înrădăcinate se scot cu ajutorul unui deplantator, menținându-se pe cât posibil pământul în jurul rădăcinilor. Planta se așează cu mâna stângă în ghiveci cu coletul sub marginea superioară a ghiveciului, în poziție verticală în centrul ghiveciului, urmărindu-se o repartizare uniformă a rădăcinilor. Cu mâna dreaptă se adaugă pământ în jurul plantei în volumul rămas liber, apoi planta se fixează prin tasarea energică a pământului cu degetele ambelor mâini. O plantare corectă presupune să rămână un spațiu liber de 0,5-1 cm de la marginea superioară a ghiveciului, spațiu necesar pentru udat, iar coletul (pentru plantele provenite din sămânță) să fie la nivelul solului, pentru cele provenite din înmulțirea vegetativă plantarea poate fi cu 0,5 cm mai adâncă.

Ghiveciul se bate ușor cu mâna pentru ca stratul de pământ de la suprafață să fie afânat și nivelat. După plantare ghivecele se așează la locul de cultură, se udă bine, se umbresc 1-2 zile și se pulverizează cu apă frunzele.

8.3.2 Lucrări de întreținere generale aplicate culturilor în ghivece

Afânarea substratului din ghivece se face cu ajutorul unui plantator cu atenție să nu fie deranjate rădăcinile. Totodată se îndepărtează buruienile și se curăță ghivecele de mușchi și licheni.

Transvazarea. Se execută în scopul îmbunătățirii nutriției și înrădăcinării plantelor și constă în trecerea plantelor, al căror sistem radicular a împânzit balotul de pământ, în ghivece mai mari, adăugându-se pământ nou în jurul și sub balotul de pământ. Lucrarea se execută la plantele în plină creștere și se repetă pe măsura măririi volumului rădăcinilor. La transvazare, diametrul pentru ghivecele mici crește cu 2 cm (6, 8, 10, 12), trecând peste 12 cm, diametrul crește cu 3 cm (12, 15, 18), apoi cu 4 sau 5 cm pentru ghivecele mai mari.

Pentru speciile cu perioadă scurtă de vegetație ghiveciul se schimbă odată la 4-6 săptămâni după plantare, pentru cele cu perioadă mai lungă de vegetație (Cyclamen, Primula), sunt necesare 2-3 transvazări.

Substratul folosit la transvazare, pentru majoritatea plantelor, trebuie să fie din ce în ce mai bogat în substanțe nutritive. La transvazare balotul de pământ se lasă intact, atunci când planta este în vegetație și sănătoasă, se înlătură numai stratul de drenaj și stratul de pământ din partea de sus a ghiveciului, neocupat de rădăcini. Pământul adăugat se tasează omogen, nivelul lui trebuie să fie cu 0,5-1 cm sub marginea ghiveciului. După transvazare se udă abundent, plantele se așează câteva zile în locuri umbrite.

Plantele perene cu creștere lentă (Colocasia, Monstera), cultivate în sere și apartamente se transvazează la 1-2 ani, iar altele precum ficusul, palmierii la intervale de 5-6 ani. La acestea din urmă anual se înlocuiește stratul de pământ de la suprafață cu amestec proaspăt și fertil (tranzvazare parțială).

Distanțarea ghivecelor se aplică în cazul existenței unui număr mare de plante în spațiu limitat. Este necesară pentru asigurarea unui regim de lumină și aer corespunzător pe măsură ce cresc plantele. Se aplică la Cyclamen, Cineraria etc., la care operația se execută de 2-3 ori, la plantele cu creștere lentă operația se face de 1-2 ori.

Distanțarea ghivecelor este foarte importantă pentru unele culturi. De exemplu la Euphorbia pulcherrima după plantarea butașilor la ghivece, ele se așează unul lângă altul timp de trei – patru săptămâni apoi sunt distanțate 7-10 ghivece pe m2 pentru pluriflore și 20 ghivece pe m2 pentru uniflore, acest lucru evită etiolarea și necrozarea frunzelor bazale.

Udarea. Cantitatea și frecvența udărilor, pentru plantele cultivate în ghivece sunt mult mai importante decât pentru culturile efectuate în câmp, unde excesul sau deficitul de apă se autoreglează într-o oarecare măsură. Ghivecele conțin o cantitate mică de pământ, care se usucă rapid, mai ales vara: de aceea plantele trebuie udate frecvent și cu multă apă, cu atât mai mult cu cât excesul se scurge ușor prin drenaj.

În privința calității apei, apa de ploaie, îmbogățită cu CO2 la trecerea prin atmosferă este cea mai bună, de aceea este necesară asigurarea condițiilor pentru captarea și păstrarea ei în bazine. De fapt, numai acest tip de apă este indicat pentru unele plante sensibile cum sunt Camellia, Azaleea. Apa folosită la udatul plantelor din seră și apartament trebuie să aibă temperatura atmosferei înconjurătoare, de aceea există recipiente de încălzire a apei sau bazine de udat, prin care trec țevi de încălzire.

Calitatea apei influențează în mare măsură calitatea florilor, astfel încât se evită folosirea apei prea dure, cu un conținut ridicat de săruri minerale sau contaminată cu reziduuri industriale. Apa de ploaie, îmbogățită cu CO2 la trecerea prin atmosferă este cea mai bună, de aceea este necesară asigurarea condițiilor pentru captarea și păstrarea ei în bazine. De fapt, numai acest tip de apă este indicat pentru unele plante sensibile cum sunt Camellia, Azaleea. Apa folosită la udatul plantelor din seră și apartament trebuie să aibă temperatura atmosferei înconjurătoare, de aceea există recipiente de încălzire a apei sau bazine de udat, prin care trec țevi de încălzire.

Cantitatea de apă necesară udatului variază în funcție de specificul culturii și faza de dezvoltare, de calitatea solului, temperatura și gradul de higroscopicitate al aerului.

Udatul se face în primele ore ale dimineții sau după masă, o dată pe zi sau chiar de două-trei ori pe zi.

Pulverizarea plantelor este operația de stropire a părților aeriene, mai ales a frunzelor, pentru menținerea umidității atmosferice, în scopul evitării pierderilor de apă prin transpirație. Pulverizarea împiedică pierderea apei din plante, datorită umidității relative mare a aerului și a picăturilor de apă, care depuse pe frunze se evaporă. Se recomandă să se efectueze și pe partea inferioară a frunzelor, unde se găsesc stomatele prin care pierderile de apă sunt cele mai mari. Pulverizarea se face dimineața și către prânz, perioadă în care stomatele se deschid, iar temperatura crește la maximum.

Nu se execută pulverizarea plantelor seara, căci există riscul să nu se evapore apa și aceasta favorizează apariția bolilor. De asemenea nu se recomandă pulverizarea florilor, care se pot deprecia prin pătare din cauza stagnării apei pe petale, când temperatura este scăzută sau când se folosește o apă cu conținut ridicat de săruri.

Pulverizarea apei oferă și posibilitatea evitării atacului unor insecte, care se instalează pe partea inferioară a frunzelor și preferă un mediu uscat (trips, Tetranychus).

Apa folosită trebuie să fie curată, cu un grad redus de duritate și cu temperatura apropiată de temperatura atmosferei din jurul plantelor. Lucrarea se execută cu ajutorul unor stropitori cu sită fină pentru culturile la ghiveci sau cu aspersoare fine pentru culturile la sol.

Fertilizarea fazială se face în perioada de vegetație odată cu apa de udat (vezi subcap. 8.4)

Combaterea bolilor și dăunătorilor – pentru menținerea plantelor în stare perfectă de sănătate. (vezi 8.5)

Curățirea (igienizarea) este o lucrare importantă care contribuie la crearea unor condiții optime pentru procesele fiziologice: transpirație, respirație, asimilație; este preventivă pentru apariția bolilor sau dăunătorilor, la care se adaugă un efect estetic care nu trebuie neglijat.

Igienizarea. Păstrarea aspectului îngrijit se realizează prin: îndepărtarea ori de câte ori este nevoie (cel puțin o dată pe săptămână) a părților uscate sau ofilite ale plantelor: frunze, flori, inflorescențe, lăstari etc., spălarea sau ștergerea frunzelor de praf, curățirea ghivecelor pentru menținerea porozității, afânarea pământului în vase etc.

Dirijarea factorilor de mediu. Se respectă cerințele plantelor cu privire la regimul de lumină, temperatură, aer.

Umbrirea este lucrarea care se aplică în diferite faze de vegetație, după semănat, repicat, plantat, după tăieri și la culturile în plină vegetație pentru a se evita acțiunea prea puternică a razelor solare și se realizează diferențiat în funcție de regiune, de anotimp, etc.

În seră umbrirea este necesară, deoarece pereții de sticlă măresc efectul razelor solare determinând acumularea de căldură, mai ales în apropierea lor, din care cauză unele plante care, deși în țările de origine cresc în plin soare se îngălbenesc sau chiar mor. Umbrirea trebuie efectuată diferențiat întrucât sunt specii care, pentru a se colora au nevoie de lumină intensă cum sunt Caladium Codiaeum, Dracaena etc. altele cresc în plin soare, cactușii și alte plante suculente, altele sunt plante de umbră-ferigile.

Sistemul de umbrire cel mai folosit la noi este stropirea pereților serei cu spumă de defecație, humă, cel mai indicat este însă folosirea instalațiilor de umbrire formate din jaluzele ori alte sisteme.

Aerisirea. Constă în reînnoirea aerului în spațiile de cultură și se execută în scopul de a furniza aer proaspăt pentru respirația plantelor, a scădea temperatura și de a ridica în unele cazuri, umiditatea atmosferică.

Aerisirea se face în funcție de temperatura aerului din spațiul de cultură și din exterior, trecerea bruscă de la o temperatură la alta provoacă pagube culturilor.

Operația se realizează manual prin deschiderea geamurilor, cu ajutorul ventilatoarelor, sau în cazul serelor mari cu ajutorul instalațiilor de aerisire automată.

8.3.3 Lucrări de întreținere speciale aplicate culturilor în ghivece

Palisarea-tutorarea. Se aplică speciilor care au tulpini lungi și flexibile: Hoya, Passiflora, Scindapsus etc. prin folosirea de cercuri de sârmă.

Plantele grimpante (Cissus, Hedera, Scindapsus etc.) se pot palisa pe tutori de bambus, în număr de 1-3 care se plasează în ghivece sau se pot folosi grilaje din material plastic (tip scăriță) sau chiar treiaje care se fixează în fața unui perete. (fig. 8.3)

Fig. 8.3 Tutorarea plantelor la ghiveci

Plantele sarmentoase exigente la umiditate și care au rădăcini adventive (Philodendron, Scindapsus) sunt adesea tutorate pe un tutore de grosime mai mare căptușit cu mușchi.

Tutorarea se aplică în cazul în care vrem să obținem o anumită formă a plantei (Camellia – piramidă, Fuchsia – evantai) sau pentru a pune în valoare tulpinile florale la Begonia, orhidee.

Tăieri. Ciupitul se aplică de 1-2 ori pentru ramificarea plantelor la Azalee, Euphorbia pulcherrima, pentru reducerea taliei plantelor cu 10 cm la Lisianthus cultivat la ghiveci, crizanteme la ghiveci etc.

Tăieri de formare la Aucuba, Ficus, Nerium, Laurus, Fuchsia etc. Tăierile sunt necesare pentru a păstra forme elegante ale plantelor, la speciile care au creștere rapidă (Abutilon, Cissus etc) sau la cele care au tendința să se degarnisească la bază (Acalypha, Pachystachys etc). Tăierea limitează dezvoltarea lor în înălțime și determină ramificarea laterală, de multe ori este necesar să se taie la 20-30 cm înălțime față de ghiveci. Plantele cu frunze viu colorate, panașate sau pătate (Codiaeum, Coleus, Hypoestes, Sanchezia, etc) trebuie de asemenea tăiate, deoarece noile creșteri au un colorit mai viu și prezintă interes comercial.

Tăierile se fac la sfârșitul iernii (februarie-martie) în momentul transplantării, această epocă este cea mai favorabilă ca plantele să se regarnisească complet. Se pot practica tăieri și vara, în acest caz se limitează suprafața de evaporare și se reduc nevoile de apă. Odată cu tăierile se elimină și părțile uscate eventual atacate. Nu se aplică tăieri la plantele care cresc în înălțime fără să se ramifice cum sunt: Yucca, Cordiline, Dracaena, la acestea în cazul degarnisirii se aplică marcotajul aerian sau se fac butași.

Înlăturarea primelor flori sau frunzelor pentru a realiza un înflorit grupat la Cyclamen, Saintpaulia, înlăturarea parțială a frunzelor la Saintpaulia pentru a favoriza formarea de flori.

Transplantarea. Se aplică la plantele perene cultivate la ghivece în sere și apartamente al căror sistem radicular este bolnav, distrus sau în cazul acidifierii substratului de cultură. Lucrarea constă în îndepărtarea completă a pământului de pe rădăcini (făcută chiar sub un curent de apă), suprimarea, când este cazul, a rădăcinilor bolnave, și adăugarea unui amestec de pământ proaspăt. Operația nu este suportată de plantele cu rădăcini cărnoase, orhidee, palmieri sau plantele cu sistem radicular fin.

Înlocuirea stratului de pământ (transplantare parțială) de la suprafața ghivecelor se aplică la plantele care ocupă același ghiveci mai mulți ani: Monstera, Ficus, palmieri, etc. Anual se îndepărtează pământul pe o adâncime de 4-6 cm și se înlocuiește cu altul proaspăt.

Tratare cu substanțe biologic active. Pentru limitarea creșterilor și stimularea ramificării și înfloririi se fac tratamente cu substanțe retardante la Nerium, Pelargonium, Euphorbia pulcherrima, Azalee, etc. (vezi cap.4), acid giberelic pentru favorizarea precocității înfloritului (Cyclamen).

La plantele cultivate la ghivece decorative prin frunze sau flori se aplică tratamente cu diferite substanțe cu acțiune retardantă, pentru reducerea taliei plantelor. Dintre acestea menționăm: paclobutrazolul, uniconazolul (Gilbert A., 1991, Karlsson G., 1991) CCC și Ethrel (Șelaru Elena, 1987, Pavel Afrodita, 1973).

Aplicarea d substanțe retardante (CCC și PB) la plantele de Hypoestes și Pachystachys a determinat reducerea înălțimii plantelor cu 40-50%, scurtarea internodurilor, creșterea conținutului în clorofilă (Anton Doina și col. 2000, Nicu Carmen, Anton Doina, 1999).

Polenizarea artificială pentru obținerea de semințe la Cyclamen, Cineraria, Sinningia.

În cele ce urmează vor fi tratate detaliat două din cele mai importante lucrări de întreținere: fertilizarea și combaterea bolilor și dăunătorilor.

Bailey D. and B. Whipker. 1998. Height Control of Commercial Greenhouse Flowers. NC Coop. Ext. Serv. Horticulture Information Leaflet, 528

Hayashi T, Heins RD, Cameron AC, Carlson WH (2001). Ethephon influences flowering, height and branching of several herbaceous perennials. Sci. Hortic., 91(3-4): 305-324.

Karlovic K, Vrsek I, Sindrak Z, Zidovec V (2004). Influene of growth regulators on the height and number of inflorescence shoots in the chrysanthemum cultivar ‘Revert’. Agric. Conspectus Sci., 69 (2-3): 63-66.

Latimer JG (2001). Selecting and using plant growth regulators on floricultural crops. Virginia Cooperative Extension, Virginia, USA, 1: 24.

Lodeta KB, Ban SG, Perica S, Dumičič G, Bučan L (2010). Response of Poinsettia to drench application of growth regulators. J. Food Agric. Environ., 8(1): 297-301.

Knebel Christina, 2011 – Flori cu bulbi. Editura CASA. ISBN: 973-92349-1-4.

Selaru Elena, 2007 – Cultura florilor de gradină. Editura CERES, Bucuresti. ISBN: 973-40-0774-5.

Onisie T., Jitareanu G., 2000 – Agrotehnica, Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iasi, I.S.B.N. 973-8014-35-2

Naidu J. Haritha, P. Ashok, R. Chandra Sekhar, K. Sasikala, 2014 – Effect Of Plant Growth Retardants And Spacings On Vegetative Growth And Flower Yield Of African Marigold (Tagetes Erecta L) Cv Pusa Narangi Gainda. International Journal Of Farm Sciences. Vol 4, No 2, ISSN: 2229-3744.

Naresh Chandra Pushkar, A. K. Singh, 2012 – Effect of Pinching and Growth Retardants on Flowering and Yield of African marigold (Tagetes erecta L.) var. Pusa Narangi Gainda, International Journal of Horticulture, 2012, Vol. 2, No. 1   doi: 10.5376/ijh.2012.02.0001

Hashemabadi D., Lipaei S.R., Shadparvar V., Zarchini M. & Kaviani B (2012) The effect of cycocel and daminozide on some growth and flowering characteristics of Calendula officinalis L., an ornamental and medicinal plant. Journal of Medicinal Plants Research. Vol. 6(9), pp. 1752-1757.

Ambalaj flori tăiate garoafa în c.sheet, punând banda de cauciuc și de ambalare în cutii de fibre de bord

http://www.krishisewa.com/articles/protected-agriculture/150-carnation.html