Teza Provizorie 3 [311606]

[anonimizat] A MOLDOVEI

Cu titlu de manuscris

C.Z.U: ……………

[anonimizat]: INCRIMINARE, FACTORI, PREVENȚIE

12.00.08 – Drept penal

Conducător științific:

CUȘNIR VALERIU

Doctor habilitat în Drept

Domeniul de cercetare :Drept penal

Doctorand: [anonimizat]

2016

Anexa 2. [anonimizat], 2016

CHIȘINĂU

2016

[anonimizat], “[anonimizat], factori, prevenție”, [anonimizat], 2016

Structura tezei: argument, introducere, [anonimizat], bibliografia din 297 de titluri, 282 [anonimizat] 20, din care 8 lucrări științifice și 12 [anonimizat] .

Cuvinte-cheie: [anonimizat], [anonimizat], incriminare, factori, abuz, consecințe, [anonimizat].

[anonimizat], conducând la o responsabilizare în acest domeniu. [anonimizat] a violenței în familie.

Obiectivele tezei. Scopul prezenței teze este de a [anonimizat], de a [anonimizat], iar în urma acestor cercetări, a [anonimizat], precum și de a [anonimizat].

Noutatea științifică și originalitatea investigației. Studiul reflectă rezultatul unei cercetări exhaustive a fenomenului cercetat și urmărește crearea unui impact în conștiința societății umane cu privire la acest fenomen și în politicile penale corespunzătoare.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă.

Cercetarea conține elemente inovative pe plan teoretic și practic în materia modul de incriminare a [anonimizat], cât și insuficiența investigațiilor și a informațiilor existente. [anonimizat] a celei internaționale.

Considerăm că teza dobândește o [anonimizat], precum și soluții ce se impun a fi implementate.

Implementarea rezultatelor științifice. Concluziile și propunerile vor fi avute în vedere în cadrul activității de aplicare a [anonimizat], criminologic, psihologic etc.

[anonimizat], "[anonimizat], factors, prevention",

[anonimizat], 2014

Thesis structure: argument, introduction, [anonimizat], bibliography of 297 titles, 282 [anonimizat] 20 publications, of which 8 scientific papers and 12 [anonimizat].

Keywords: [anonimizat], [anonimizat], factors, abuse, consequences, risk victims, prevention.

Research area – Magnitude of domestic violence is very high worldwide, leading to accountability in this area. In this sense, this thesis is a milestone in criminal investigations of domestic violence.

Thesis objectives.The purpose of this thesis is to make known the involved factors in determining domestic violence and its causes leading to externalization, to analyze the origin of aggression, its regularities and, following this research, to propose solutions to a legitimate purpose, necessary to reduce or limit this phenomenon, and to enforce active attitude against family violence, as its negative consequences both put their mark on future generations and the whole society.

The scientific novelty and originality of the investigation.The study reflects the result of an exhaustive research of the investigated phenomenon and aims to create an impact in the consciousness of human society on this phenomenon and the appropriate criminal policies.

The theoretical significance and practical value.

The research contains innovative elements in theory and practice how criminalizing the phenomenon investigated, surveys and empirical studies that indicate both the timeliness of the subject as the investigations failure and existing information. The thesis includes a comparative study of criminalization and prevention of domestic violence in the context of national and international legislation.

We consider that the thesis becomes an important value, since in it are analyzed gaps and differences in national and international legislation and solutions that are to be implemented.

Implementation of scientific results.Conclusions and proposals will be considered in the course of criminal law enforcement, and in the training of higher education profile criminal, criminology, psychology, etc..

ПОДТВЕРЖДЕНИЕ

Кристина Попа Джульетта, "Насилие в семье – факторы преступность, профилактика", кандидатская диссертация право, Кишинев, 2014

Диссертация структура: аргумент, введение, четыре главы, выводы, библиография из 297 наименований, 282 страниц основного текста, всего 20 публикаций, 8 научных работ и восьми книг специальность- 12 особая часть уголовного права.

Ключевые слова: уголовное право, уголовно насилие в семье, семья, внутрисемейных, преступность факторы, злоупотребление, последствия, жертвы риска, профилактика.

Научное направление – Магнитуда домашнего насилия очень высок во всем мире, что привело к подотчетности в этой области. В этом смысле, этот тезис является важной вехой в уголовных расследований в связи с бытовым насилием.

Диссертация цели. Цель этой работы является сделать известные факторы, связанные с определением насилия в семье и его причины, ведущие к экстернализации, проанализировать происхождение агрессии, ее закономерностей и после этого исследования, предлагать решения легитимный характер необходимые для снижения или смягчения этого явления и требуют активного позицию против насилия в семье, как негативные последствия как свой отпечаток на будущих поколений и всего общества.

Научная новизна и оригинальность исследования. Исследование отражает результат исчерпывающего исследования исследуемого явления и направлен на создание влияние на сознание человеческого общества об этом явлении и соответствующих преступной политики.

Теоретическая значимость и практическая ценность. Исследование содержит новаторские элементы в теории и практике, как уголовная ответственность исследуемого явления, обзоры и эмпирических исследований, которые обозначают как предмет своевременности и расследования отказов и существующую информацию. Тезис включает в себя сравнительное исследование криминализации и предотвращению насилия в семье в контексте национального законодательства и международных. Мы считаем, что тезис становится важным значение, так как в ней анализируются пробелы и различия в национальном и международном законодательстве и решения, которые должны быть реализованы.

Внедрение научных результатов. Выводы и предложения будут рассмотрены в ходе исполнения уголовного права, и в подготовке высшего профильного образования преступника, криминологии, психологии и т.д..

ABREVIERI ȘI ACRONIME

ABACEELI – American Bar Association Central European and Eurasian Law Initiative

Alin. – Alineatul

APFR – Asociația pentru Promovarea Femeii din România

Art. – Articolul

BKA – Federal Criminal Police Office (Oficiul Federal de Criminalistică)

C.p.pen. – Cod procedură penală

C.pen. – Codul penal

CAADA – Acțiunea coordonată împotriva violenței în familie

CE – Consiliul European

CEDAW – Convention to Eliminate All Forms of Discrimination Against Women –Convenția Națiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CGEFB – Comisia Guvernamentală pentru egalitate între femei și bărbați

CIS – Centrul de Investigații Sociologice

DGASPC – Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului

DPA – Deutsche Presse-Agentur

DPAEGPV – Departamentul de politici pentru asigurarea egalității de gen și prevenirea violenței

DSP – Direcția de Securitate Publică

EEG – Electroencefalograma

Ed. – editura

FAS – Fără altă specificație (precizare)

FGM – mutilare genitală feminină

FPD – Departamentul de Protecție al Familiei

FRA – Agenția pentru Drepturi Fundamentale

HG – Hotărâre de Guvern

HRK – Croatian Kuna

IGP – Inspectoratul General de Poliție

IML – Institutul de Medicină Legală

INSEE – Institutului Național de Statistică și Studii Economice

IPJ – Inspectorat de Poliție Județean

M.O. – Monitorul Oficial

MAI – Ministerul Afacerilor Interne

MEN – Ministerul Educației Naționale

MMPSF – Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale

NCCP – Consiliul Național de Prevenire a Criminalității

NSHR – Național Society for Human Rights

Nr. – număr

O.G. – Ordonanța de Guvern

OMS – Organizația Mondială a Sănătății

OIM- Organizația Internațională pentru Migrație

ONDRP – Național Supervisory Body on Crime and Punishment

ONG – Organizație Non-Guvernamentală

ONS – Office for Național Statistics

ONU – Organizația Națiunilor Unite

PNUD – Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

R – Recomandare

RASI – Raportul de securitate internă

SG – Amendament la lege

SUA – Statele Unite ale Americii

SNR- Sistemului Național de Referire

UE – Uniunea Europeană

U.K – United Kingdom

UNAMI – United Nations Assistance Mission for Iraq

UNDAW – United Nations Division for the Advancement of Women

UNHCR – United Nations High Commissioner for Refugee – Înaltul Comisariat alNațiunilor Unite pentru Refugiați

UNICEF – Fondul pentru Copii al Națiunilor Unite (United Nations Children's Fund)

UNIFEM – United Nations Development Fund for Women – Fondul Națiunilor Unite pentru Femei

UNODC – United Nations Office on Drugs and Crime

VAWA – Violence Against Women Act – Legea privind violența împotriva femeilor

WISTAT – Women's Indicators and Statistics Database

“Dacă agresivitatea omului ar fi la același nivel cu cea a animalelor, atunci

societatea umană ar fi mai degrabă una pașnică.”

E. Fromm, The Anatomy of Human Destructiveness”

ARGUMENT

De ce exista violența domestică? Motivele sunt multiple și greu de precizat pentru fiecare caz în parte, un singur lucru fiind cert, acela că, în mare, violența domestică este o problemă de putere, dominație și control.

Violența în familie nu este un fenomen recent și nici o problemă referitoare exclusiv la anumite societăți sau medii sociale. Este o problemă gravă, care afectează statistic mai multe femei decât bărbați, în esență, reprezintă o încălcare gravă și repetată a drepturilor fundamentale ale omului, prin exercitarea puterii arbitrare a celui mai puternic pe cei mai slabi. De cele mai multe ori, aceasta este o problemă izolată, mascata și retrasă de pe domeniul public. Acesta nu se distinge numai de violența fizică, deși în cele mai multe cazuri acesta este elementul principal, ci include și violența psihologică care, pe cât e de serioasă pe atât e de greu vizibilă. Indiferent de forma pe care o poate lua, violență în contextul intern se polarizează rareori într-o situație sau incident. Aceasta cuprinde un set de comportamente, care corespunde unui model de abuz și de control, în care autorul infracțiunii are, ca scop final, exercitarea puterii asupra victimei. În plus, scena de violență în familie este de natură a se reproduce în generațiile viitoare, iar perpetuarea modele de comportament nu sunt compatibile cu scopul de a crea o societate mai echitabilă, bazată pe respectarea demnității umane. Totodată, violența în familie nu cunoaște granițe și aceasta afectează femeile de toate vârstele, culorile, crezuri și medii sociale. Acest fapt face că violența în familie să reprezinte o problemă socială extrem de gravă, iar specialiștii o consideră o formă de tortură datorită caracteristicilor sale. Prin urmare, violența în familie este un fenomen cu impact negativ asupra sănătății și chiar a vieții, afectând negativ comunitățile în care ea se produce. Din acest motiv, violența domestică este considerată atât o problemă de interes comunitar, social, patrimonial cât și o problemă de sănătate publică și, în special, de sănătate reproductivă. Și perioada de tranziție din România s-a caracterizat printr-o amplificare fără precedent a violenței în familie, numărul de infracțiuni grave de violență fiind pe măsură. Amploarea și gravitatea fenomenului reiese atât din numărul mare al telefoanelor primite și a plângerilor înregistrate la poliție, cât și de numărul mare al femeilor victime întâlnite pe holurile camerei de urgență a spitalelor.

În Republica Moldova, ca și în societatea românească violența în familie nu a fost mult timp reglementată distinct, fiindu-i aplicabile prevederile legale care sancționează orice tip de violență, independent de relația dintre autor și victimă. Acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului că, inițial, violența domestică a fost considerată o problemă personală, de familie, un subiect tabu. Pe parcurs, lucrurile s-au mai modificat, problema ajungând să fie considerată o gravă încălcare a drepturilor omului. Astfel că, în ultimii ani, eforturile făcute de guvern pentru prevenirea și controlul acestei probleme s-au intensificat. Societatea progresează, dar, paradoxal, violența îmbracă noi forme, cuprinzând femei de la cea mai fragedă vârstă și până la doamnele în etate, precum și o arie largă de infracțiuni comise între membrii familiei, incluzând aici: infracțiunea de omor, tentativă de omor, loviri cauzatoare de moarte, pruncucidere, vătămare corporală gravă, vătămare corporală, viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală, corupție sexuală, incest, tâlhărie, abandon de familie (părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, prin expunerea la suferințe fizice sau morale), rele tratamente aplicate minorului și punerea în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji, distrugând valori morale, tradiții seculare și întâmpinând o barieră atât din partea societății, cât și a organelor jurisdicționale.

Scopul prezenței lucrări este de a dezvălui determinantele violenței în familie, de a analiza geneza agresiunii în societatea umană, precum și cauzele care conduc la exteriorizarea acesteia, legitățile ei, factorii implicați în manifestarea violenței, iar pe baza acestor cercetări a propune soluții cu caracter de legitate, necesare la reducea sau diminuarea acestui fenomen, precum și de a impune atitudini active împotriva violenței intrafamiliale, întrucât consecințele negative ale acesteia își pun amprenta atât asupra generațiilor viitoare cât și asupra întregii societăți.

1 – ANALIZA SITUAȚIEI PRIVIND SANCȚIONAREA CRIMINALITĂȚII DOMESTICE

TEORII ȘI EVOLUȚII PRIVIND FENOMENUL VIOLENȚEI DOMESTICE

Ce spune lumea” despre violența în familie fata în față cu realitatea.

În secolul al XIX-lea, legea britanică preciza că un bărbat își poate disciplina soția cu un instrument care să nu fie mai gros decât degetul cel mare al mâinii. Chiar dacă aceste legi nu mai exista, multe credințe sociale aprobă violența ca metodă de control și de disciplinare a femeilor.

„Nu este violență, ci doar o ceartă sau o neînțelegere. Sunt trecătoare!”–

Realitate: Intre ceartă, neînțelegere și violență există o diferență clară: în timpul certei, neînțelegerii nivelul puterii este aproximativ egal, însă în momentul când intervine violența raporturile de forță și putere dintre cei doi nu mai sunt la fel. Agresiunea provocată de un bărbat femeii cu care trăiește include, în mod frecvent, viol, pumni și lovituri, trasul de păr, amenințări cu cuțitul sau cu o armă ori chiar tentative de omor.

Mai mult de 25% din toate infracțiunile cu violență reclamate la poliție sunt infracțiuni de violență intrafamilială provocată de bărbați femeilor, constituind al doilea tip ca răspândire de infracțiunile cu violență.Între una și două femei sunt ucise de către partenerii violenți sau de către foștii parteneri în Anglia și Țara Galilor în fiecare săptămână.

„Femeile sunt cele care provoacă violența și de aceea o “merită”!”

Realitate: Deoarece folosirea violenței nu este și nici nu va fi o cale de rezolvare a problemelor, ci le amplifica, ajungându-se la consecințe negative asupra sănătății, asupra dreptului la viață și a dreptului fiecărui persoane de a fi tratată cu respect. Prin urmare, nimic nu justifica violenta și nimeni nu are dreptul să abuzeze sau să tortureze în nici un fel o persoană, indiferent de „provocare”!

-„Violența se întâmplă doar în familiile nevoiașe și/sau cu un nivel scăzut de educație.”

Realitate: Violența domestică nu depinde de condiția socială, de educație, de rasă, religie sau orientare sexuală. Oricine poate deveni victimă. Violența domestică este un fenomen răspândit în toate nivelele și mediile sociale; acest fapt fiind resimțit nu numai în familiile respective, ci în întreaga societate. Statutul socio-profesional și economic al unei familii sau al unui cuplu poate influența în anumite momente doar modalitățile de manifestare. Acest mit a apărut ca urmare a faptului că familiile cu resurse crescute, reușesc să ascundă violența mai bine.

-„Violența domestică este o problemă privată, nimeni nu ar trebui să se amestece!”

Realitate:Amploarea pe care a luat-o acest fenomen precum și complexitatea consecințelor ce decurg din acesta asupra victimelor, a membrilor familiei și a societății, în general, fac din această „boală socială” o problemă ce ne afectează pe toți! Majoritatea țărilor cu o democrație avansată au făcut din violența domestică o problemă națională, promovând politici adecvate și eficiente (ex: Marea Britanie, Austria, Statele Unite etc.).

-„Bărbații violenți sunt așa pentru că au fost abuzați/maltratați în copilărie sau provin din familii violente.”

Realitate: Deși mulți dintre bărbați au suferit abuzuri în copilărie, și fenomenul violentei domestice se întâlnește cu o incidență mai crescută la aceștia nu toți, repetă abuzul în relațiile lor, ci aleg să trăiască cu totul altfel la ei acasă, pentru că violența în propria familie tine doar de alegerea fiecărui individ.Statisticile arată că 18% dintre soții violenți nu au avut astfel de experiențe în familiile părinților lor.

-„De fapt, femeilor le place să trăiască așa, altfel ar pleca!”

Realitate: Este foarte simplu să auzi despre cineva sau povestea cuiva și să judeci. Îți dai cu părerea și dezaprobi felul în care acel om a ales și a acționat. Acesta este motivul pentru care ne permitem cu atâta lipsă de decență să judecăm despărțiri, divorțuri, relații,crezând că noi am fi făcut lucrurile altfel, că nu am fi greșit, că am fi luat deciziile cele mai bune, ca și cum am trăit în locul lui mult mai comod să judeci pe alții, fără să încerci să înțelegi care sunt motivele cărora unele femei nu-și părăsesc partenerul: acestea sunt variate , începând de la lipsa mijloacelor financiare pentru a-și întreține copiii, lipsa unui adăpost alternativ, frica, mentalitatea (deoarece, în timp, abuzatorul i-a inoculat victimei neputința de a se descurca fără el), teama de judecata celorlalți, pentru a nu-i despărți pe copii de tata, credința că partenerul se poate schimba, neîncrederea în sistemul judiciar etc.

Într-un studiul realizat de Centrul internațional pentru protecția drepturilor femeii „La Strada” după un an de activitate a serviciului „Telefonul de încredere pentru femei” s-a constatat că femeile din R. Moldova care suferă de pe urma violenței în familie sunt nevoite de cele mai multe ori să achite singure amenzile pe care le aplică organele de drept agresorului, acesta fiind cel mai des soțul, fostul soț sau concubinul, iar după aplicarea acestor sancțiuni comportamentul abuzatorului devine și mai agresiv.

-„Bărbații abuzează femeile pentru că nu cunosc alt mod de a-și exprima sentimentele.”

Realitate: Realitatea infirmă această idee, lucru dovedit prin comportamentul abuzatorului din așa-zisa „luna de miere” care urmează după violență: bărbatul da impresia că regretă, cere iertare, promite că nu va mai repeta, însă în realitate acesta urmărește doar să obțină controlul, să domine. Personal, consider că în războiul dintre sexe, violența fizică a bărbatului poate reprezenta ultima redută de "argumentare" care i-a rămas, urmând apoi victimizarea care poate lua cele mai aberante forme, de genul "Vezi ce m-ai făcut să-ți fac”?! Multe femei trec cu vederea, și pun pe seama pasiunii bărbatului, scăpările lui violente. Nu, pentru că odată ce s-a trecut de această limită și totuși ai rămas acolo, riscul să se repete este foarte mare. Violența nu este pasiune, violenta este sfârșitul a ceva ce s-a terminat de mult.O persoană violentă se poate schimba, dar numai cu condiția să admită că are această problemă de control a agresivității.

-„Bărbații violenți nu-și pot controla violența”.

Realitate:-Bărbații violenți sunt conștienți de acest lucru și se folosesc de această credință că o motivație pentru actele comise, ceea ce îi ajută să nu își asigure responsabilități pentru faptele comise (liniștea conștiinței lor). Majoritatea celor care își agresează soțiile, concubinele, partenerele își controlează comportamentul violent față de alte persoane, unde nu există nevoia de dominare și control.

-„Bărbații violenți sunt bolnavi psihic.”

Realitatea: Studiile clinice infirma această presupunere și afirma că doar un procent redus dintre abuzatori suferă de boli psihice.

-„Alcoolul și/sau drogurile sunt cauza violenței domestice.”

Realitatea: Deși sunt un puternic factor favorizant, acestea nu este cauza care determină violenta. Conform statisticilor în mai puțin de jumătate din cazuri, abuzatorul se afla în stare de ebrietate. Există persoane violente fără a fi consumatoare de alcool sau droguri.

-„Violența se va opri odată și-odată!”

Realitatea: Studiile arată că, odată început, ciclul violenței, acesta are șanse minime să se oprească, fapt relevat și de o vorbă din popor potrivit căreia: „cine dă o palmă, o dă și pe-a doua!”.

-Se spune că un bărbat care nu-și bate nevastă nu o iubește cu adevărat.

Realitatea: Violenta ucide dragostea, și în plus o femeie lovită se simte umilită, devalorizată și acceptă relația doar din frică.

Perspective teoretice asupra violentei în familie

Prin urmare, la întrebarea„Care sunt cauzele care determină apariția violenței domestice?” nu s-a putut emite încă un răspuns concret și argumentat . La această întrebare au încercat să răspundă mai mulți teoreticieni și specialiști în domeniu încă din anii 1970, când au apărut primele studii și cercetări făcute în acest domeniu. Aceștia au ajuns la concluzia că, pentru a putea stabili cauzele violenței domestice trebuie făcută o analiză amănunțită asupra:

dimensiunilor: individual, familial, comunitar, cultural, social, economic și istoric;

variabilelor: gene, probleme psihiatrice, gândire, influența mass-media, legislație etc.

În literatura de specialitate se găsesc cinci perspective teoretice asupra violentei domestice, care își propun să descrie cauzele violenței domestice:

Perspectiva biologică

Conform acestei perspective, violența și agresiunea sunt determinate de traume sau de factorii endocrini. În urmă mai multor cercetări, la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, Rosenbaum și colegii săi au descoperit existența unei legături între agresiunea maritală și traumatismele craniene ( Rosenbaum și Hoge, 1989; Rosenbaum, 1991; Rosenbaum și colab., 1994).

Această legătură a fost explicată prin faptul că traumatismele craniene determină o deteriorare neurologică care, la rândul ei, determină diminuarea controlului asupra impulsurilor, afectează gândirea, cauzează dificultăți de comunicare și crește nivelul stresului în familie.

Perspectiva biologică a fost criticată deoarece, descoperirea acestor legături, poate absolvi agresorii de responsabilitatea acțiunilor lor.

Perspectiva psihopatologică

Punctul de pornire a acestei perspective este concepția lui Freud despre „masochismul feminin”, conform căreia “femeia este descrisă ca dorind să fie bătută, asemenea unui copil neajutorat, dependent și rău”.

Potrivit altor teorii psihologice violența domestică este o schimbare a traiectoriei comportamentului auto-distructiv dinspre sine spre o altă persoană.

Cercetătorii domeniului propun și o evaluare psihologică a profilului bărbatului violent. Astfel, în urma unor cercetări, s-a ajuns la următoarea concluzie: personalitatea bordelină este considerată majoritară în categoria abuzatorilor, față de cea antisocială.

Perspectiva sistemică

Această perspectivă vede familia ca pe un sistem compus din subsisteme care interacționează reciproc. Astfel, se consideră că o agresiune produsă în familie este o reacție în lanț declanșată de către un membru al familiei.

Perspectiva socială

Conform acestei perspective, violența domestică apare din cauza unor diferențe de vârstă, sex, religie, mediu social, interese, de tipurile de familii etc. La aceste cauze se mai adaugă și violența societății în care trăiește familia (dacă societatea acceptă violența, acest lucru va conduce la violență în familie).

Tot ca o cauză a violenței în familie este considerat mediul în care trăiește persoana și, în special, comportamentul „altora” semnificativi. S-a demonstrat că, în timpul copilăriei și adolescenței, copilul observă comportamentul părinților, care sunt considerate primele studii de comportament. Astfel, dacă un copil crește într-un mediu agresiv, există riscul de a deveni el însuși violent la maturitate.

Teoria nu se oprește numai la mediul familial, ci se extinde chiar până la expunerea la violența prin televiziune. Această idee este una discutabilă, existând mai multe teorii. Unii cercetători consideră că nu este nici o legătură evidentă între vizionarea unor emisiuni TV și comportamentul agresiv. Alți cercetători consideră că expunerea la violența prin televiziune și jocuri video este posibil să nu acționeze ca o legătură directă cauzală cu agresivitatea, ci poate cauza desensibilizarea. Aceasta, împreună cu violența din societate, ar putea fi o justificare a utilizării violenței de către individ.

Perspectiva feministă

Această perspectivă susține că violența îndreptată asupra femeii poate fi privită în contextul societății care se bazează pe formă de organizare patriarhală. Această societate, în care poziția femeii este cea de subordonare față de bărbat, legitimează inegalitatea între sexe. Astfel, feminiștii consideră că abuzul este „un rezultat al dezechilibrului de putere din cadrul relațiilor dintre bărbați și femei”.

În cadrul acestei perspective, există două modele explicative ale violenței asupra femeii:

a. Teoria ciclicității violenței, teorie care identifică trei faze care caracterizează incidentele de violență domestică:

perioada de formare a tensiunii;

incidentul violent acut;

perioada de remușcare sau chiar de absență a tensiunii.

b. Roata de putere și control – Acest model identifică violența în cadrul formelor de abuz emoțional, economic și sexual. Există opt fragmente ale roții de putere și control, acestea fiind: intimidarea, abuzul emoțional, izolarea, negarea și blamarea, folosirea copiilor, privilegiul masculin, abuzul economic și folosirea constrângerilor și amenințărilor. Dutton și Starzmonski (1997) exemplifica astfel roata de putere și control:

Folosind intimidarea (1): îi insufla frică prin mimică, acțiuni, atitudini; îi distruge lucrurile personale, sparge obiecte; agresează animale de companie; etalează diferite arme etc.

Folosind abuzul emoțional (2): o defăimează; o face să aibă o părere proastă despre sine; o înjură; o umilește, o face să creadă că e nebună; îi insufla sentimental de vinovăție, o terorizează etc.

Folosind izolarea (3): controlează ce face, cu cine se întâlnește și ce vorbește; ce citește; unde se duce; îi limitează contactele cu lumea exterioară,motivând toate acestea ca fiind pe fondul geloziei.

Minimizând, negând și acuzând (4): minimalizează abuzul săvârșit și nu ia în seamă temerile ei, încercând să o convingă că nu s-a săvârșit nici un abuz sau dacă ar fi să accepte că s-a săvârșit îi atribuie ei responsabilitatea provocării comportamentului abuziv.

Folosind copiii (5): o face să se simtă vinovată, vulnerabilă în privința copiilor; folosește copiii pentru a transmite mesaje; folosește vizitarea copiilor pentru a o hărțui; o amenință că îi ia copiii și pleacă.

Folosind privilegiile masculine (6): o tratează ca pe o slugă; delimitează clar care sunt rolurile femeii și cele a bărbatului.

Folosind abuzul economic (7): o împiedică să își găsească o slujbă sau să o păstreze; o condiționează de o anumită sumă (infimă) lunară, o determina să îi ceară bani;o împiedică să aibă informații despre banii familiei sau să îi folosească etc.

Folosind constrângerea și amenințările (8): o amenință cu folosirea violenței și/sau folosește violența; o amenință că o va părăsi, că se va sinucide, că îi va afecta bunăstarea materială; o obligă să renunțe la plângere; o obligă să facă lucruri ilegale.

Teorii explicative asupra violenței domestice

Există mai multe clasificări în ceea ce privește teoriile care explică violența domestică.

A. Teorii asupra delincvenței

1. Teoria învățării sociale a agresiunii

Bandura vede agresiunea ca “fiind în mare măsură controlată de posibilitatea consolidării și a pedepsei”. Astfel, el propune următoarele practici auto-absolvante însoțite de neutralizarea auto condamnării pentru agresiune:

a. subevaluarea agresiunii prin comparație avantajoasă: acțiunile agresive sunt comparate cu fapte mult mai grave. Aceasta comparație minimalizează încălcarea legii prin fapta intenționată sau comisă.

b. justificarea agresiunii în funcție de principii mult mai înalte: Această practică face violența mai agreabilă pentru agresor din punct de vedere moral prin declararea obiectivelor ca fiind nobile și drepte, agresiunea fiind motivata astfel prin scopurile pe care le realizează.

c. deplasarea responsabilității către o autoritate;autoritate care este văzută ca asumându-și întreaga responsabilitate pentru acțiunea agresivă intenționata sau efectuată.

d. difuzarea responsabilității către alte persoane care iau parte la acțiunile agresive sau ostile sau care sunt cunoscute ca susținătoare ale unor activități asemănătoare;

e. dezumanizarea victimelor: sunt prezentate ca ființe degenerate;

f. învinuirea victimelor: se percep pe ei înșiși ca fiind forțați în acțiuni primitive de către adversari ticăloși și se cred persoane bine intenționate;

g. reprezentarea greșită a consecințelor: sunt minimalizate pentru evitarea auto-reproșului;

h. desensibilizare gradată: în care persoanele inițial non-agresive pot deveni progresiv agresive.

2. Teoria anomiei

Anomia se poate defini ca fiind starea de dereglare a funcționalității unui subsistem social, din cauza deprecierii normelor sociale. În viziunea lui Durkheim

, unul dintre factorii de menținere a echilibrului social îl reprezintă chiar anomia, care este un factor natural în sensul că există în toate tipurile de societăți.

Merton identifică cinci metode de adaptare la o structură socială:

a. conformistul: persoana acceptă scopurile culturale;

b. ritualistul: persoana care a renunțat la valorizarea scopurilor culturale, însă nu a încetat să se conformeze normelor recunoscute;

c. evazionistul: cel ce respinge atât scopurile, cât și mijloacele spre a le atinge;

d. rebelul sau contestatarul: refuză atât scopurile, cât și mijloacele, dar vine cu altele alternative;

e. inovatorul: valorizează puternic scopurile culturale, dar respinge mijloacele.

3. Teoria subculturilor delicvente

Această teorie se referă la agresiunea de tip urban, a cartierelor mărginașe, în care violența este un mod de a trăi și de a supraviețui.

B. Alte teorii

4. Teoria transmiterii intergeneraționale a violenței

Această teorie susține ideea că fiecare persoană este receptivă la comportamentul „celorlalți” semnificativi, pe care îl înregistrează și îl internalizează. În copilărie și adolescență, fiecare observă comportamentul părinților, ceea ce ne oferă primele imagini ale unei relații și a unui comportament. Observarea comportamentului agresiv dintre părinți, a intrigilor, a răzbunărilor sunt considerate cauze ale abuzului asupra partenerei la maturitate.

S-a constatat că la copiii care sunt martori la violențele dintre părinți este crescută probabilitatea ca ei să devină agresori și/sau victime ale agresiunii. Însă, nu toți copiii expuși la violențe vor avea acest tip de comportament și nu la toți abuzatorii s-au identificat abuzuri în copilărie sau expunerea acestora la violențe.

5. Teoria atașamentului paradoxal (Sindromul Stockholm)

Sindromul Stockholm este specific persoanelor ținute în captivitate și amenințate cu moartea, dar este dezvoltat și de femeile victime ale violenței domestice care au fost terorizate prin forță fizică și brutalitate. Acest sindrom presupune dezvoltarea unui atașament paradoxal emoțional într-o relație de interdependență între victimă și abuzator, care apare când cineva îți amenință viața și nu te ucide. Astfel, sentimentul de ușurare rezultat din retragerea amenințării generează sentimente de recunoștință și frică.

Perioada necesară formării sindromului Stockholm este de 3-4 zile și este determinat de îndeplinirea a trei condiții:

– persoana care amenință cu moartea este percepută ca având posibilitatea să comită omorul;

– victima nu poate scăpa sau viața ei depinde de cel care amenință;

– victima este izolată, astfel că singura ei perspectivă este aceea a agresatului perceput ca manifestând un grad de bunătate față de agresor.

6. Teoria violenței a lui Lenore Walker

FAZA I – Pasul 1 – bătăi minore; negarea furiei ajută victima să facă față situației;

– victima învinovățește factorii exteriori; își asumă vina pentru incident; aparentă acceptare pasivă declanșează comportamentul violent, iar agresorul nu mai are control.

Pasul 2 – agresorul nu vrea să facă public comportamentul lui; fiindu-i teamă că victima va spune ceva, devine tot mai agresiv;

– agresorul ține victima captivă cu forța

– la victimă, apare sindromul neputinței învățate.

Pasul 3 – pe măsură ce faza I evoluează, bătăile se îndesesc

– victima își dă seama că va urma faza ÎI și încearcă să controleze factorii externi: fără telefoane, fără gălăgie din partea copiilor, dar încercările de a face față eșuează.

Pasul 4 – agresorul crește controlul treptat și brutal; victima devine tot mai incapabilă să se protejeze împotriva durerii și suferinței

– victima devine tot mai închisă în sine, iar agresorul devine din ce în ce mai opresiv

– câteodată, victima declanșează faza ÎI pentru a pune capăt tensiunilor, numai pentru ca "să se termine odată".

FAZA II

– lipsa controlului; bătăi crunte cu efecte distructive

– durează, de obicei, între 2 și 24 ore, uneori chiar o săptămână sau mai mult și numai agresorul poate pune capăt acestei faze

– riscul de apariție a crimelor;

– victima are un colaps emoțional între 22 și 48 de ore după bătaie; caută izolarea, de aceea doctorul nu o vede decât după ce s-a vindecat

-poate apărea și abuzul sexual

FAZA III

O perioadă neobișnuită de calm, în care agresorul este extrem de afectuos, drăguț și chinuit de remușcări. Își cere scuze și promite că nu se va mai întâmpla. El crede că victima a învățat o lecție, așa că nu va mai trebui să o bată din nou; convinge victimă că "a cerut-o", o face să se simtă vinovată că a plecat, o face să se simtă responsabilă.

Agresorul promite că va căuta ajutor, numai dacă victima rămâne lângă el. Victima vede că agresorul este sincer și iubitor și începe să creadă că așa sunt ei cu adevărat, este ceea ce au căutat într-un partener; ea crede că dacă îl va ajuta, partenerul se va schimba.

Apare o simbioză între parteneri: fiecare este dependent de celălalt.

În timpul fazei III, când dragostea este intensă, se naște o legătură sufletească între parteneri.

Această teorie ar putea explica de ce rămân victimele alături de agresor, de ce nu îl denunță: ele cred că agresorii se vor schimba, speră că tatăl copiilor lor va fi altfel pentru că familia să rămână unită.

Aceste teorii acoperă doar parțial aria de motive care îndeamnă unii soți să fie agresivi cu partenerele lor, iar în majoritatea cazurilor de acest gen la baza violenței nu stă un singur motiv, ci o serie de probleme sociale, profesionale, psihologice, financiare, familiale, etc.

Tipuri de violență domestică

Violența în familie cuprinde mai multe tipuri de violență:

violența fizică activă, prin care se provoacă celuilalt membru de familie o serie de vătămări (împingerea, lovirea cu pumnul său piciorul, plesnirea, sugrumarea, înhățarea, bătaia, trântirea, îmbrâncirea, răsucirea brațelor, utilizarea unei arme).

violența fizică pasivă, care impune victimei izolare, inclusiv refuzul de a – și vizita copiii. Violența psihologică activă, reprezentând agresiuni verbale periodice și susținute la adresa victimei, inclusiv poreclirea acesteia.

violența psihologică pasivă, care constă în întreruperea sau insuficiența relațiilor sociale și sexuale, oprirea accesului la bani sau la alte mijloace economice.

Deși multe cupluri apar în exterior ca familii fericite, ideale, cu parteneri satisfăcuți de mariajul lor și solidari, în realitate însă, în spatele ușilor închise se ascund multe tragedii. Ceea ce uneori este în ochii lumii o dovadă de tandrețe poate fi, în fapt, controlul asupra victimei și prohibirea independenței sale. Ea se manifestă fără deosebire, indiferent de vârstă, sex, nivel de educație sau clasă socială.Amploarea și gravitatea fenomenului este dată de numărul mare al telefoanelor primite de poliție (peste 50% sunt solicitări ca urmare a violențelor în familie ), de numărul mare al femeilor – victime întâlnite pe holurile camerei de urgență ale spitalelor (25 – 35%) precum și de incidența crescută a malformațiilor congenitale ale nou-născuților cu mame bătute în perioada de graviditate.

Violența în familie este un fenomen negativ, reprobabil, indiferent cine este agresorul sau cine este victima : femeie, bărbat, copil, tânăr, vârstnic.

Cauzele violenței în familie sunt de ordin individual, social, politic și economic. Un individ frustrat, fără loc de muncă sau nemotivat suficient, apăsat de grija traiului de mâine, cu copii, aflat permanent sub impactul mediatic al economicului și politicului și, deseori, sub influența băuturilor alcoolice, nu mai poate să se controleze și ajunge să-și reverse agresivitatea asupra familiei. În marea majoritate a situațiilor, cel puternic își descarcă agresivitatea asupra celui mai slab: bărbatul asupra femeii, femeia asupra copiilor, copiii mari asupra celor mici, tinerii asupra vârstnicilor, iar, când lanțul nu are o verigă mai slabă, se recurge la sinucidere ca ultimă rezolvare a situației.După opinia altor specialiști, există două tipuri de violență și două categorii de agresori:

1. Violența expresivă- definește pe acei agresori care tind să „explodeze” în situațiile conflictuale, neavând resursele necesare pentru a se controla. Un asemenea tip de violență este determinat fie de deficitele existente în capacitățile de comunicare cu ceilalți și în controlul exercitat asupra situației, fie de repertoriul limitat de strategii interpersonale necesare pentru soluționarea situației.

2. Violența instrumentală- caracterizează pe acei agresori care au capacitățile intelectuale și sociale pentru a se controla și a căror acte de violență nu au un caracter impulsiv ceea ce denotă că, asemenea tip de violență este raționalizată, controlată și dirijată, în mod conștient, asupra unei anumite victime.

Formele cele mai cunoscute de violență domestică sunt:

Abuzul fizic- se definește ca fiind „orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din membrii acestuia, care aduce atingere vieții, integrității corporale sau psihologice, ori libertății altui membru al aceleiași familii, periclitează în mod serios dezvoltarea personalității lui sau a familiei”(Consiliul Europei, Recomandarea R (85) 4 cu privire la problematica violenței intrafamiliale). Aceasta reprezintă cea mai raportată formă de abuz și poate include:loviri cu palmele, cu pumnii, cu obiecte contondente;tras de păr, zgârierea;ruperea oaselor;arsuri;izbirea victimei de pereți sau mobilă, aruncarea obiectelor; folosirea armelor; poate include de asemenea și distrugerea bunurilor din casă, a mobilei, omorârea animalelor domestice, negarea trebuințelor de bază (deprivarea de somn și/sau alimentație), amenințări la integritatea corporală, amenințări cu moartea etc.

Abuzul sexual: se definește ca fiind „orice contact sexual nedorit de către partener”. Acest tip de abuz nu presupune neapărat folosirea forței fizice, ci el poate fi realizat prin intimidare, amenințare, hărțuire și constrângere. Exemple de abuz sexual ar fi: glume deocheate, partenera este tratată ca un obiect sexual, îi este criticată sexualitatea, gelozie extremă, partenera este forțată să întrețină relații sexuale cu el sau cu alți bărbați, partenerul folosește arme sau obiecte în actele sexuale, sadism, mutilare etc.

Abuzul psihologic (emoțional)- Reprezintă cea mai întâlnită forma și se regăsește ca și partea componentă a celorlalte forme de abuz deoarece cuprinde: degradarea continuă și umilirea partenerei, sarcasme, luarea în derâdere a acesteia, amenințări, dispreț, insulte în public, observații umilitoare. Aceste comportamente instalează sentimentul de teroare permanentă, scade stima de sine a partenerei, dezvoltă o neîncredere permanentă în sine și în forțele proprii, un sentiment de neajutorare care împiedică victima să părăsească relația abuzivă.

Abuzul economic- este o formă de violență psihologică pasivă și se poate referi la controlul accesului la buget pentru nevoile personale, fie la împiedicarea partenerei de a-și găsi sau a-și păstra slujba sau de a-și continua studiile, fie chiar de negare a drepturilor femeii asupra bunurilor comune.

Abuzul social- reprezintă izolarea victimei și incapacitatea acesteia de a ieși din relația abuzivă. Abuzul social este strâns legat de cel economic și cuprinde: abuz verbal în fața altor persoane, glume, critici referitoare la aspectul fizic și/ sau intelectual al femeii, acuzații de infidelitate, comportamente de control (urmărirea femeii la locul de muncă, la prieteni, colegi, telefoane de verificare anonime, încuierea femeii în casă sau în afara ei etc.)

Majoritatea cazurilor de violență împotriva femeilor se prezintă ca o combinație de violență fizică, psihologică și sexuală, susținută de o violență de sorginte socială și incluzând uneori și violență economică.

În viziunea autoarei Simona-Gabriela Sînzianu, tabloul formelor de violență ar arăta astfel:

În funcție de natura faptelor:

violența efectivă

violența fizică: lovituri, crimă, strangulare etc.

violența sexuală: obligare forțată de întreținere de raporturi sexuale (atât cu partenerul, cât și cu alți bărbați), fantezii pornografice etc.

Individul producător de violență:

violența simbolică-violența verbală: înjurături, insulte etc.

violența emoțională: refuzul afecțiunii, înjosire, critici, gelozie, respingere;

violența psihică: intimidare, ridiculizare, șantaj, amenințări, posesie, izolare etc.

violența economică: controlul strict asupra bugetului, furtul, preluarea controlului asupra altor sume de bani etc.

În funcție de starea de sănătate psihică:

violența realizată cu discernământ: răzbunare;

violența realizată fără discernământ: boală psihică

În funcție de „ținta” violenței:

violența asupra persoanei: copiilor, femeilor, bărbaților;

violența asupra bunurilor;

violența contra națiunii;

violența contra vieții publice;

violența contra statului.

1.2. CRIMINALITATEA DOMESTICĂ PRIN PRISMA ANALIZEI DEFINIȚIILOR DATE ÎN MATERIALE ȘI PUBLICAȚII ȘTIINȚIFICE

În sens larg, violența în familie semnifică utilizarea forței și a constrângerii de către o persoană, grup sau clasă socială, în scopul impunerii propriei voințe asupra altora.

Violența poate fi definită și categorizată în foarte multe moduri, pornind de la a face diferențiere între violența unui individ (atac sau suicid) și până la violența manifestată de grupuri (război) care poate să fie internă sau externă (membrii altor societăți).

D. Levinson (1989) definește violența ca fiind acțiunea unui individ sau a mai multor indivizi cu intenția de a cauza suferință fizică unuia sau mai multor indivizi sau animale sau cu intenția de a distruge proprietăți. Poate fi caracterizată în termeni de relație între agresor și ținta actului agresiv: cei doi locuiesc în aceiași casă, cei doi se cunosc sau sunt străini.

Savanții americani A. Fitzerald, J. Richard, J.Allo și A.Torchia, în lucrarea intitulată Civil and criminal responses to children and youth who experience domestic violence: A model policy response for Vermont. Vermont Department for Children and Families ,ianuarie 2004), concluzionează că violența conjugală este un comportament coercitiv și violent care încorporează în tipologia sa constrangere fizică, sexuală, psihologică, emoțională și economică, și care are ca scop obținerea și menținerea controlului asupra partenerului.

Nicolae Corcea, în Monografia cu denumirea Violența în familie, conchide că violența posedă un caracter premeditat, generator de suferințe fizice și psihice, manifestat printr-o formă de agresivitate săvârșită în exterior.

Potrivit specialistului francez în problematica violenței în mediul școlar, Eric Debarbieux într-un interviu publicat în B.O. nr. 26 din 6 iunie 1996 “ violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social, și care se traduce printr-o pierdere a integrității ce poate fi fizică, psihică sau materială. Aceasta dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin folosirea forței, conștient sau inconștient , însă poate exista și violența doar din punct de vedere al victimei, fară ca agresorul sa aibă intenția de a face rău.” Mai târziu, autorul francez E. Debarbieux în lucrarea intitulată La violence en milieu scolaire, publicată la Paris în 1999, surprinde natura discretă a violenței, și astfel cataloghează aceasta ca fiind o manifestare săvârșită nu doar în acte fizice, ci și în acțiuni îndreptate la nivelul psihic sau asupra obiectelor victimei.

Olweus, D în lucrarea cu titlul Harcelement et brutalités entre élèves, publicată la Paris în 1999, definește violența sau comportamentul violent ca fiind: comportamentul agresiv în care un actor sau infractor folosește corpul sau un obiect (incluzând o armă) pentru a lovi (relativ serios) sau a produce disconfort unui individ.

Din punct de vedere clinic, și pentru a surprinde toate formele de manifestare Stark și Flitcraft în anul 1991 au formulat o definiție larg acceptată: „Violența domestică este o amenințare sau o provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relației dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de intimidări sau abuzuri verbale: distrugerea bunurilor care aparțin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potențiale surse de sprijin; amenințări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului și a altor surse de îngrijire și protecție sau îngrijire de care ar putea beneficia victima”. Aceasta definiție diferențiază violența domestică – că violență produsă de un partener – de alte tipuri de violență (de exemplul: asupra minorului).

G. Hague (1993) apreciază că termenul de violență domestică este nepotrivit, în sensul că acesta poate să ascundă cine este abuzatorul și cine este victima, și îl considera un termen general, care poate să sugereze că este vorba despre oricare formă a violenței care se întâmplă în ambianță domestică. În America de Nord termenul de violență domestică este adesea înlocuit de abuzul soției ("wife abuse"- e.g.Gelles, Straus, 1994, 1997) sau bătaia soției ("wife battering" – e.g. Allen, Bybee, Sullivan, 2004), chiar și în cazul femeilor necăsătorite tocmai pentru a sublinia dinamica de putere implicată în acest fenomen.

În Marea Britanie adesea se folosesc termenii de violența bărbaților împotriva femeilor în locuința lor ("male violence against women în their home") sau abuzul femeilor de către bărbați cu care trăiesc în relații intime ("abuse and criminal assault of women în their intimate relations by men").

Termenul de “femei bătute este deseori folosită în SUA (e.g. Brush, 2000, Gordon,1989), iar mișcarea femeilor împotriva violenței domestice este numită “Mișcarea femeilor bătute”. Multe femei însă nu acceptă acest termen, datorită faptului că se simt judecate și etichetate de parcă ar fi făcut ceva rău. Organizațiile, care în Europa oferă servicii femeilor, folosesc termeni ca "femei care au avut experiență de violență", "femei abuzate" sau "femei supraviețuitoare abuzului domestic". Deși la momentul actual în România, sunt în jur de 50 organizații – în majoritate ONG-uri, care oferă servicii de consiliere psihologică, juridică, de prevenire, etc în acest domeniu, termenul cel mai frecvent folosit este violență intrafamilială, iar denumirea majorității serviciilor se referă la combaterea violenței în familie sau pentru victimele violenței în familie.

Tendința în ultimii ani este de a îngloba conceptul de violență domestică sau intrafamilială și în documentele internaționale. Acestea se referă, în mod explicit, la “violența împotriva femeilor”, subliniind multiplele tipuri și forme de conduite ca factori determinanți ce produc rănire, suferință femeilor și fetelor, datorită sexului lor. Națiunile Unite au început să recunoască problema violenței împotriva femeilor în contextul decadei ONU pentru femei (1975-1985), după adoptarea Declarației potrivit căreia:,, violentă împotriva femeii constituie o violare gravă a drepturilor și libertăților femeii…" ,concluzionând că este necesară o definire clară și FĂRĂ ECHIVOC (comprehensive) a violenței împotriva femeii, și de o stabilire precisă a instrumentelor de protecție a drepturilor acesteia pentru a putea eradicarea toate formelor de discriminare împotriva femeii și a copilului.

La toate cele 3 conferințe mondiale ale femeilor din această perioadă – Mexico City (1975), Copenhaga (1980) și Nairobi (1985) – precum și în forurile guvernamentale paralele, în care s-au depus eforturi susținute pentru ca acestui fenomen să i se acorde atenție specială, și pentru a eradica discriminarea la care femeia este supusă în raport cu bărbatul.

Violența împotriva femeii a continuat să trezească atenția organismelor mondiale ca o problemă majoră, astfel:

în 1993 adunarea generală a ONU a promulgat Declarația asupra eliminării violenței împotriva femeilor – rezoluția 48/104

în 1994 la Cairo și în 1995 la Beijing, organizațiile de femei din întreaga lume au susținut că prioritară stoparea violenței de gen, hotărâre urmată de numirea în martie 1994 a primului raportor special – femeie – pe problemă violenței împotriva femeilor

adoptarea în mai 1996 a unei rezoluții a Organizației Mondiale a Sănătății care declara măsurile de stopare a violenței ca prioritate a sănătății publice, decizie urmată de o altă rezoluție similară luată în 1999 de Fondul pentru Populație al Națiunilor Unite

Declarația asupra eliminării violenței împotriva femeilor definește oficial această violență ca: “orice act de violență bazată pe gen care generează, sau poate genera, rănire sau suferință fizică, sexuală sau psihologică, femeilor, incluzând amenințările cu asemenea acte, constrângere sau deprivare arbitrară de libertate, indiferent dacă are loc în viața publică sau privată”.

Articolul 2 al acestei declarații explica clar și fără nici un dubiu aria de cuprindere a violenței domestice, enumerând formele pe care aceasta le include, și anume: abuz marital, abuzul sexual al copiilor-fete, violență legată de dotă/zestre, viol – inclusiv cel marital, practici tradiționale care produc suferință fetelor/femeilor – precum mutilarea genitală femeiască. Sunt incluse în această definiție și violențele nemăritate, hărțuirea sexuală și intimidarea la locul de muncă și în școli, prostituția forțată și traficul cu fete și femei, violența făptuită ori dirijată de stat, precum și actele de viol comise în timpul războaielor.

Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (denumită și Convenția de la Istanbul) definește violența domestică ca fiind toate acțiunile de violentă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care survin în familie sau în unitatea domestică sau între foștii sau actualii soți sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărțit același domiciliu cu victima.

Organizația Mondială a Sănătății (2002) cataloghează violența în felul următor: “utilizarea intențională a forței fizice sau a puterii, ca și act concret sau amenințare împotriva propriei persoane, altei persoane, unui grup sau comunități, care produce, sau este posibil să producă rănire, moarte, leziune psihologică, întârziere în dezvoltare sau deprivare”. Din definiția data de către Organizația Mondială a Sănătății putem remarca un prim element definitoriu , și anume intenționalitatea – intenția se leagă de utilizarea forței sau a puterii și nu neapărat pentru a provoca răniri. Dacă, spre exemplu, un părinte își scutură copilul, intenția acestuia nu este de a-l răni, ci de a-l face să tacă – însă actul respectiv este un act de violență prin intenția de a folosi forța și prin consecințele pe care le-ar putea produce (scuturarea copilului poate să producă urmări psihice sau chiar leziuni pe creier).

Violența, respectiv ceea ce înțelegem prin noțiunea de violență, reprezintă un construct social, istoric, cultural, este un comportament instrumental folosit cu scopul de a controla și pentru a dobândi putere, este un comportament intențional, un comportament învățat și înrădăcinat în inegalitățile de gen și în mentalitate. Ea nu reflectă doar diferențe locale, relative, ci definește acțiunile concrete ale femeilor și bărbaților în fața acțiunilor definite ca și violente. Construcția istorică a fenomenului afectează felul în care organizațiile, legislația și autoritățile statului definesc violența și acționează împotriva ei.

Definiția violenței domestice potrivit Consiliului Europei – Comitetul de Miniștri:„Violența în familie reprezintă orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unii dintre membrii acesteia, care aduce atingere vieții, integrității corporale sau psihologice sau libertății altui membru al aceleiași familii sau vatămă în mod serios dezvoltarea personalității lui/ei”.

Conform Legii nr.217/2003, „violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material”.

O altă definiție a violenței domestice ar fi: „Violența domestică este o serie repetată de comportamente coercitive și de atac fizic, sexual și psihic pe care o persoană le manifestă față de partener, în scopul controlării și dominării acestuia, utilizând forța și/sau incapacitatea de apărare a victimei, ce apare în cadrul unei relații de cuplu. Include și abuzurile de tip economic și social.”

CONCLUZII privind definițiile diferențiate ale violenței în familie

Diferențele apar în definirea termenului de violență mai ales în raport cu persoana care este victima a violenței; astfel fiind diferențiată definiția violenței asupra femeii, asupra bărbatului, asupra minorului sau asupra persoanei vârstnice. Ca urmare a acestui fapt în definiția descriptivă a termenului de violență apar expresii cum ar fi: izolarea și separarea persoanei de mediul social, refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse, hărțuirea verbal, ridiculizarea și atribuirea de porecle etc. Toate acestea folosite în scopul de a determina o persoană să se aprecieze că fără fiind valoare personală, ceea ce determina o diminuarea a personalității și creării unui teren propice în intenția agresorului de a ține victima sub controlul sau. Lipsa de consistență, de soliditate în modul de încadrare a comportamentelor și atitudinilor în registrul violenței este dată de gradul diferit de percepție și conștientizare la nivel comunitar, atât a femeii cât și a copilului și raportului acestora cu ceilalți membrii ai familiei, precum și de definire diferită a violenței.

Prin urmare, violența domestică se petrece în cadrul familiei și este bazată pe puterea și controlul exercitat de cel mai puternic asupra celui lipsit de putere și resurse, incluzând aici și copiii și bătrânii. Se poate observa că violența domestică se produce de la forme aparent mai puțin distructive și greu de identificat, cum ar fi abuzul emoțional prin care sunt negate sentimentele și nevoile victimei (făcând-o să se simtă vinovată pentru greșeli minore), apoi abuzul verbal prin folosirea unui limbaj care critica permanent, degradează, folosirea de porecle, glume proaste, remarci rasiale, țipete, înjurături, până la violența fizică. Gelozia, caracterul posesiv, neîncrederea sunt semne care caracterizează o persoană care este abuziva.

De obicei violența domestică se încearcă a fi definită printr-un act specific, un incident, considerat violent. Dar, întrucât violența domestică se petrece în cadrul unei relații, efectele acelui incident continua și după consumarea lui, sub forma unui ciclu care se desfășoară pe anumite perioade de timp. Sociologa și terapeuta americană, Lenore Walker a dezvoltat o teorie care încearcă să explice dinamica și evoluția violenței în cuplu, prezentând un model al ciclului violenței, care constă în trei faze:

Creșterea tensiunilor între parteneri: certurile devin din ce în ce mai grave și mai dese, frustrările acumulate în timp se intensifică, fiind caracterizată de o slabă comunicare între parteneri, tensiune, frica de a nu produce izbucniri de violență. În acesta etapa victima încearcă să calmeze agresorul, pentru a evita orice altă confruntare majoră.

Violența propriu-zisă: bărbatul rãmâne fãrã argumente în exercitarea controlului asupra femeii și recurge la acte de violențã, apar izbucnirile de violență și incidente de abuz fizic .În acesta faza deja încearcă să-și domine victima folosind armele violentei domestice.

“Luna de miere”: bărbatul regretă ceea ce a făcut, simte remușcări, își cere iertare; iar violenta încetează aparent. Urmează o perioadă de armonie și liniște în care amândoi speră că incidentul nu se va mai repeta. Unii dintre agresori vor pleca în timp ce alții vor copleșii victima cu acțiuni arătând afecțiune.

În linii generale armele violentei domestice sunt:intimidarea prin strigăte, amenințări, prelungind victimei starea de teamă și mai ales subordonare, atacurile verbale care au drept scop încercarea de distrugere a respectului de sine și o percepție reală de sine a victimei, minimalizarea negarea și blamarea, susținând „tu m-ai făcut să te lovesc” – TOTAL GREȘIT: agresorul este singurul responsabil și vinovat pentru fapta lui, indiferent ce a făcut sau a spus victima, izolarea victimei (aceasta devine prizonieră în propria casă), controlul economic, lăsând victima fără resurse financiare, folosirea copiilor, amenințarea că îi va lua copii și va pleca, luându-i totodată și custodia lor, abuzul de autoritate (în cazul fanaticilor)interpretând distorsionat cerința Bibliei de a te supune, violența fizică, folosită pentru a imprima teama și pentru a recâștiga puterea și controlul.

Putem concluziona că, un prim aspect implicat îl constituie percepția culturală. Studiile efectuate pe grupuri delimitate cultural arată că încadrarea comportamentelor în definirea violenței, la nivel comunitar, este făcută sub aspect cultural. Fiecare comunitate definește violența în cuplu în raport cu propriile cadre culturale de identificare și ierarhizare a gradelor de violență. Spre exemplu, Williams & Becker (1999) au realizat cercetări privind violența asupra femeii. Cei doi cercetători au ajuns la concluzia că elementele cadrului cultural sunt esențiale pentru modul în care o comunitate înțelege, definește și dezvoltă acțiuni pentru combaterea violenței asupra femeii în relația de cuplu.

O altă concluzie a studiului a fost aceea că încercarea de a combate violența la nivel comunitar prin intermediul implementării măsurilor legislative nu este o soluție în reducerea violenței; la nivelul relațiilor interpersonale nu este asumată definiția legislativă a violenței atunci când aceasta este impusă ca un mecanism extern de reglementare. Este imperativ ca membrii comunității să conștientizeze violența și să-și asume responsabilitatea confruntării cu problema violenței.

Lipsa de consens privind definiția violenței asupra femeii, întâlnită la nivel socio-cultural, este regăsită și în abordările cercetătorilor și specialiștilor în domeniu. În literatura de specialitate nu există o definiție care să acopere problematica violenței și care să fie bazată pe consensul tuturor cercetătorilor. Fiecare cercetător sau specialist a definit violența, sau a creat registre de încadrare a comportamentelor și atitudinilor care să delimiteze formele violenței, în concordanță cu domeniul de specializare și cu necesitățile de lucru; definițiile violenței fiind influențate de domeniul de apartenență al cercetătorului și de scopul pentru care acestea au fost elaborate.

Astfel, definiția violenței elaborată cu scopul de a fi utilizată în procedurile penale va fi diferită de definiția utilizată de către serviciile de asistență a victimelor violenței. Totodată, definiția folosită de către serviciile de sănătate publică diferă de definițiile utilizate de către psihologi în cadrul programelor de terapie a victimei sau agresorului. Se numește violența în familie orice act vătămător, fizic său emoțional, care are loc între membrii unei familii. Experții care cercetează această problemă sunt de acord că violența este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate poliției sau spitalelor. Atât în domeniul științific, cât și în cel juridic, sunt utilizate definiții asupra violenței care includ termenul de acțiuni intenționate sau acțiuni percepute ca intenționate. Aspectul de intenționalitate delimitează realizarea actelor violente de intenția de a produce suferință și condiționează definirea unui act violent de intenția de a produce suferință.

Intenționalitatea actelor violente este raportată la persoana care le utilizează, la motivația și modalitatea în care este utilizată violența cât și în măsurarea violenței. Astfel , violența fizică este apreciată de 87% dintre europeni ca fiind o problemă foarte serioasă în timp ce numai 0,1% apreciază că formă de violență fizică nu este o problemă serioasă. Cel mai înalt scor a fost atins de Suedia și Irlanda (3,94), în timp ce scorul cel mai scăzut a fost atins de către Finlanda și Germania de Est (3,77), urmate de Danemarca (3,78) și Luxemburg (3,79).

1.3. FENOMENUL CRIMINALITĂȚII ÎN LUME. LEGISLAȚIA INTERNAȚIONALĂ CA MIJLOC DE PREVENȚIE A AGRESIVITĂȚII INTRAFAMILIALE

Primul act oficial de anvergură în acest domeniu este reprezentat de Preambulul Cartei Națiunilor Unite, document așezat la temelia constituirii Organizației Națiunilor Unite. În cursul primei Adunări Generale a O.N.U s-a înființat o Subcomisie pentru statutul femeii în cadrul Comisiei Drepturilor Omului. în 1974 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă Declarația cu privire la protecția femeilor și copiilor în perioade excepționale și de conflict armat. Din 1988 începe să funcționeze WISTAT, baza de date a ONU, care cuprinde statistici și indicatori cu privire la problematica femeii. în 1993, Adunarea Generală adoptă Declarația cu privire la eliminarea violenței împotriva femeilor. Aceasta definește „violența împotriva femeilor" drept orice act de violență bazată pe sex care are drept rezultat, sau poate avea drept rezultat, rănirea sau suferința fizică, sexuală sau psihologică a femeii, inclusiv amenințări cu asemenea acte, coerciție sau privare arbitrară de libertate, indiferent dacă are loc în public sau în cadru privat. În 1994 Comisia Drepturilor Omului hotărăște să numească un raportor special asupra violenței împotriva femeilor. Guvernele,organizațiile înființate pe baza tratatelor, instituțiile specializate, organizațiile neguvernamentale și alte organe vor pune la dispoziția raportorului special informații privind violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia. Raportorul special va recomanda măsuri pentru eliminarea violenței împotriva femeilor.

Din punct de vedere istoric, violența împotriva femeilor datează odată cu apariția civilizației. Totuși, a devenit o problemă de anvergură internațională doar în anul 1975 când O.N.U a organizat prima Conferință mondială a femeilor în Mexico City. De asemenea, violenței bazată pe considerente de sex i s-a acordat o importanță deosebită în timpul Decadei O.N.U. pentru Femei (1976-1985) și a devenit o prioritate internațională în a doua jumătate a anilor '80. Grija sporită față de victimele violenței și nevoia de schimbare au fost exprimate de către substructuri ale O.N.U. precum și de numeroase organizații neguvernamentale. În 1979, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor. Mai mult de 130 de state au fost de acord, până în prezent să se supună majorității prevederilor Convenției.

Statele s-au angajat să își modifice legislația, tradițiile și practicile în scopul de a promova egalitatea și drepturile femeii. Deși conținutul Convenției este cuprinzător, niciodată nu se referă la violența ca atare. În 1992, Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor a formulat Recomandarea Generală nr.19 cuprinzând prevederi mai largi în domeniu. În 1993 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declarația asupra eliminării violenței împotriva femeilor (Rezoluția Adunării Generale 48/104 din 20 decembrie 1993), la recomandarea Comisiei pentru statutul femeii. Acest act face o definire precisă a formelor de violență împotriva femeii. Art. 2 alin. (a) prevede referitor la abuzul intrafamilial asupra femeii „violența fizică, sexuală sau psihologică în familie, inclusiv bătaie, abuz sexual față de fiice, violență legată de neîndeplinirea acordului privitor la zestre, viol marital, mutilare genitală a femeilor și alte practici tradiționale care produc rănirea femeii". Violența împotriva femeilor și copiilor a făcut, de asemenea, obiectul unei Rezoluții a Comisiei O.N.U. pentru Prevenirea Crimei și Justiției Penale, adoptată la VIENA în cadrul sesiunii din 26 aprilie – 6 mai 1994. Platforma de acțiune de la Beijing, din 1995, moment de mare însemnătate în evoluția acțiunilor de stopare a violenței domestice, prin paragraful 113, definește cadrul de manifestare a violenței domestice. Un pas înainte a fost reprezentat de stabilirea „Strategiilor de viitor de la Nairobi", în 1995, unde se recunoaște că violența specifică, îndreptată împotriva femeilor, incluzând și violența intrafamilială, este o formă serioasă de abuz. Strategiile au furnizat un cadru de acțiune și au fost sublimate măsuri legale pentru prevenirea violenței ca și necesitatea de a se înființa mecanisme naționale.

Pe plan internațional funcționează un Comitet pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii (CEDAW) care stipulează în recomandările sale că "violența împotriva femeii reprezintă o formă de discriminare care prejudiciază grav respectarea drepturilor și libertăților femeii în condițiile egalității între sexe". Statele membre informează acest for asupra existenței serviciilor de ajutorare a victimelor violenței conjugale, asupra legislației în domeniu, a datelor statistice și asupra măsurilor adoptate pentru eradicarea violenței intrafamiliale împotriva femeii. Majoritatea guvernelor care încearcă să ia în considerare problema violenței împotriva femeilor o abordează ca pe o problemă pur legislativă. Mai mult, legislația multor țări nu menționează expres violența domestică sau alte forme de violență împotriva femeilor, în afară poate de abuzul sexual. Aceasta înseamnă că femeile trebuie să apeleze la prevederile generale ale legilor care nu au fost create pentru a le proteja în această situație aparte.

Astfel în 1970, Congresul S.U.A începe dezbaterile pentru Privacy Protection for Rape Victims (Act of 1978); 1980, Family Violence Prevention and Services (Act of 1984); Victims of Crime (Act of 1984); 27 Mai, 1993, Hotărârea privind violența împotriva femeilor (Violence Against Women Act) primește avizul favorabil al comisiilor de specialitate din cadrul Congresului. Așa cum se observă, perfecționarea cadrului legislativ specific este un proces continuu care aici are o istorie de peste 20 de ani, și care pentru o bună funcționare, trebuie adaptat realităților sociale ale fiecărei etape.

Evoluția relațiilor interpersonale postagresiune

În general, femeile nu apelează la sistemul judiciar în timpul crizelor ci la membrii familiei, prieteni, colegi, vecini, liderii comunității, la medicii și asistenții sociali. Toți aceștia se constituie în elemente de sprijin ce formează suportul social. Posibilitatea de ajutor a acestui grup este o consecință a relațiilor și abilităților formate în cursul procesului de socializare. Manifestarea agresivității în cadrul violenței domestice are consecințe deosebite asupra modelelor individuale de comportament (mintal schemată). Reacțiile mai frecvente care apar sunt: creșterea nivelului de activare (crește reactivitatea la stimulare, modificări EEG, activitate alfa, modificarea ratei respirațiilor și a frecvenței cardiace), creșterea nivelului de activitate simpatică cu tulburări de somn, modificarea nivelului dopaminei și al opioidelor endogene de la baza creierului. Impactul este deosebit de impresionant deoarece la baza funcționării psihicului nostru stau câteva paradigme. Aici intră credința în invulnerabilitatea noastră, încrederea în oameni și predictibilitatea, posibilitatea de a administra și înțelege realitatea înconjurătoare.

În cazul postagresiunii (cazul unui agent intens) se înregistrează o oscilare între „amorțeala" emoțională protectoare și presiunea intereselor și a activităților pe de o parte și retrăirea dureroasă a experiențelor care se poate face prin coincidențe rememoratoare, reevocări, vise etc. în timp se constituie o restabilire a continuității personale (emoționale și cognitive), o continuitate funcțională și în final continuitatea interpersonală, cu redobândirea suportului mutual a încrederii și a flexibilității. Aceasta are loc în cazul unei evoluții favorabile.

Sunt cunoscuți factorii de vulnerabilitate, principalele grupe reprezentându-le durata și severitatea agresiunii și factorii personali (abuzul în copilărie, o capacitate scăzută de percepere a controlului, nivelul stimei de sine, robustețea, optimismul). Un loc aparte îl ocupă sprijinul primit din partea comunității (și în special din partea persoanelor din imediata proximitate fizică). Interesant este faptul că acest suport poate fi mai puternic din partea unor colegi de serviciu, prieteni, vecini decât, uneori, din partea părinților sau altor membri ai familiei, disponibilitățile fiind variabile.

Instrumente juridice de prevenire și intervenție în cazurile de violență domestică

Mulți teoreticieni și specialiști în domeniu au propus și aplicat strategii de prevenție și intervenție asupra cazurilor de violență domestică. Însă, concluzia acestora a fost una unanimă: pentru scăderea numărului de cazuri și pentru reducerea efectelor negative pe care le are violența în familie asupra membrilor săi, trebuie intervenit la nivelul tuturor planurilor afectate de această problemă, acestea fiind: individual, familial, comunitar, social și al instituțiilor acestuia. Serviciile de prevenție pot fi clasificate astfel:

1. Prevenirea primară se referă la acțiunile, programele, campaniile adresate unor populații mai mari (țară, județ, oraș) , în vederea sensibilizării acestora și reducerea toleranței la violență. Ameliorarea condițiilor de locuit, a condițiilor de muncă contribuie, în mod general, la reducerea situațiilor de criză familială, situații creatoare de situații de maltratare, precum și prevenirea abandonului și instituționalizării. Specifice sunt măsurile care participă la protecția mamei și a copilului:

educație pentru dezvoltarea parentalității, a relațiilor afective mamă-copil încă din perioada prenatală, în cadrul centrelor de planificare familială, a centrelor de sănătate, ONG-urile care se ocupă de educația adolescenților și părinților;

ajutor la domiciliu- asistență de pediatrie;

îmbunătățirea calității îngrijirilor acordate copiilor din centrele de plasament, alte unități de ocrotire medico-sociale, spitale/secții de pediatrie;

creșterea calității serviciilor acordate în creșe și de către asistenții maternali, pregătirea temeinică a acestora înainte de a lua copilul în plasament;

dezvoltarea și înființarea unor așezăminte pentru femeile gravide și tinere mame izolate sau în dificultate;

programe de educație pentru gravidele cu risc care să prevină și/sau să atenueze interacțiunile dizarmonice mamă-copil.

2. Prevenirea secundară se adresează grupurile cu risc crescut de a manifesta un anume comportament sau grupurilor cu risc de victimizare:. Aceasta cere realizarea unor intervenții eficiente, pe cât posibil, chiar înainte de apariția situației de recurență a maltratării. Prevenția secundară include, de asemenea, o serie de inițiative reușite care se pun în prezent în practică progresiv sub impulsul ONG-urilor și a Direcțiilor de Protecție a Copilului: servicii de sprijin telefonic, locuri de întâlnire și informare pentru părinți, centre de primire a mamelor maltratate etc.

3. Prevenirea terțiară se referă la acțiunile asupra grupurilor afectate deja de violența domestică. Aceasta implică prevenirea recidivelor, de limitare a apariției sechelelor, securitatea victimelor, recuperarea sau tratarea efectelor și consecințelor. În ceea ce privește intervenția, aceasta trebuie efectuată pe toate planurile și trebuie incluse toate persoanele implicate în actele agresive, aici fiind incluse: soție, soț, copii, familie lărgită, rude etc. Pentru a se putea interveni eficient, este necesară „implicarea profesioniștilor în vederea soluționării problemelor și a sprijinirii cu competență a familiilor”.

Whitman, psihoterapeut american specializat în intervenții cu victime și agresori, prezintă principiile de bază în intervenție:

Să nu provocăm durere în plus persoanei care ne solicită sprijinul. Femeile victime care ajung la serviciile medicale sau de protecție socială întâmpină adesea, la cei chemați să le vină în sprijin, o atitudine critică, de judecare și blamare, de refuz de a vedea situația reală în care se află; această atitudine, indiferent de acțiunea care se realizează și care poate fi benefică, este dureroasă pentru femeia victimă.

Să găsim strategii de intervenție care să fortifice victima și să determine schimbări sociale pozitive în viața acesteia, văzute pe termen lung, dar în acord cu satisfacerea nevoilor ei imediate. Dacă intervențiile noastre se limitează la a fi un răspuns la nevoile ei imediate, înseamnă că îi vom oferi doar protecție, și nu reabilitarea ei. Protecția este o intervenție care menține persoană într-o stare de dependență față de cel care o protejează, o stare de imaturitate care nu creează premisele găsirii unei soluții și ale unei vieți autonome și cu satisfacții.

În orice fel de intervii, intervenția ta ca profesionist trebuie să se realizeze împreună cu victima și nu pentru ea. Ea, victima, este cea care trebuie să-și recâștige puterea de a-și gira viața, de a decide pentru sine. Prin concentrarea efortului specialistului cu ale victimei, aceasta își va reconstrui respectul de sine, având dovezi ale propriei capacități. Nu decide deci pentru ea, ci respectă-i deciziile și, dacă este necesar, oferă-ți sprijinul pentru ca ea să poată decide.

Pentru evaluarea succesului intervenției tale este necesar să știi în ce măsură intervenția ta a scos-o din izolare, a făcut-o să fie mă sigură pe ea și mai în siguranță. În acest punct al evaluării, ai și datoria de a lucra pentru o mai bună înțelegerea a fenomenului de violență domestică în comunitate, căci, scopul ultim, nu sunt refugiile pentru femei și închisorile pentru bărbați, ci dezvoltarea unei comunități libere și care să dea siguranță membrilor ei.

Există mai multe modele de intervenție, acestea referindu-se la nivelurile sociale diferite pe care le țintește și pe care le implică:

1. Modelul campaniilor de sensibilizare la nivel comunitar și politic, care influențează contextul socio-cultural al intervențiilor. Obiectivele unor astfel de campanii sunt:

– sensibilizarea comunității;

– multiplicarea serviciilor de caritate;

– crearea, funcționarea rețelelor sociale de sprijin;

– încurajarea voluntariatului;

– inițiative în domeniul legislativ;

– apariția unor proiecte comunitare.

2. Modelul intervenției sociale în rețea: urmărește inițierea și funcționarea rețelelor sociale din jurul celor implicați în situații abuzive. Rețelele se alcătuiesc din profesioniștii implicați în intervenție, dar și din persoane exterioare sistemului de servicii (persoane din familie sau voluntari).

3. Modelul lucrului pe caz

Intervenția debutează prin înțelegerea situației traumatizante la care a fost supusă persoana, prin ajustarea comportamentului profesionistului la relația traumatizantă și, nu în ultimul rând, prin înțelegerea comportamentelor compensatorii dezvoltate de persoană.

Etapele studiului de caz sunt:

Semnalarea/Preluarea cazului

Investigare/Evaluarea inițială

Evaluarea familială

Intervenția

Evaluarea intervenției

În realitate, ambele situații sunt mult mai complexe și, atât cunoașterea în detaliu a ceea ce înseamnă violență domestică, cât și conștientizarea tuturor formelor de manifestare, sunt un prim pas spre soluționarea acestor probleme, care, departe de a fi doar o problemă a familiei, cuplului, victimelor sau agresorilor, este un fenomen social.

O intervenție eficientă în situațiile de violență intrafamiliala presupune oprirea violenței. Aceasta implică mai multe direcții de acțiune cu participarea și colaborarea mai multor agenții din comunitate. Este vital ca persoana agresată să primescă informații de unde și de la cine să ceară ajutor în cazurile de urgență, unde poate suna, cine are dreptul să intervină și în ce condiții. În cazul în care victima sună la Poliție, o echipă de polițiști să se deplaseze în timp util, iar măsurile întreprinde de aceasta să aibă în vedere în primul rând securizarea victimei și responsabilizarea agresorului. Victima are dreptul să fie protejată de orice abuzuri, să beneficieze de un spațiu unde să fie și să se simtă în siguranță și să primească sprijin – medical, psihologic, social și juridic în momentele de criză, precum și să fie susținuta în continuare până la rezolvarea situației. Totodată, este imperios ca persoanele care comit acte de violență să fie sancționate prin diverse măsuri restrictive și/sau punitive și îndrumate spre programe de schimbare comportamentală. Abuzatorul trebuie să-și asume responsabilitatea faptelor sale și să conștientizeze consecințele pe care le produce prin acestea, să oprească comportamentul abuziv și să învețe să aplice modul de relaționare sănătoasă, echilibrată, întemeiată pe încredere și sprijin reciproc.

În mod cert, nici o agenție nu are capacitatea să ofere toate elementele unei intervenții eficiente. Însă, cele mai viabile modele de intervenție sunt cele de răspuns comunitar, întrucât acestea pot cuprinde cât mai multe din elementele unei intervenții eficiente cu condiția colaborării tuturor agențiilor implicate în procesul de intervenție, și care trebuie să aibă la bază o înțelegere comună a fenomenului și un set de politici și practici mutual agreate, cu schimb de informații între agenții și coordonare a deciziilor (Pence, 1995). Programele de intervenție cu rezultatele cele mai bune se bazează pe o înțelegere unanimă a violenței domestice că violență de gen, considerând-o ca un model de comportamente abuzive manifestate sistematic și repetitiv de către o persoană asupra unei alte persoane, cu care aceasta se află într-o relație intimă ori de coabitare. Aceasta presupune implementarea unor măsuri eficiente pentru protejarea victimele violentei domestice, pentru a le asigura servicii cât mai adecvate propriilor nevoilor, pentru a preveni apariția unor noi acte de violență, precum și pentru a reduce incidența fenomenului..

Serviciile pentru femei în situație de violență domestică

În 2005, UNDAW (United Nations Division for the Advancement of Women), în colaborare cu UNODC (United Nations Office on Drugs and Crime) a inițiat o întâlnire a Experților pentru a identifica exemplele de bună practică în legislație, politici de prevenire, programe și remedii eficiente, precum și eficacitatea acestora în combaterea și eliminarea violenței împotriva femeilor. Scopul propus a fost intensificarea implementării practicilor care s-au dovedit a fi eficiente în combaterea violenței împotriva femeilor. În acest sens, au fost identificate o serie de principii de bună practică aplicate de către specialiștii din domeniul violenței domestice, și care ar trebui să stea la baza serviciilor pentru femei: Astfel:

Punctul de pornire al serviciilor trebuie să îl constituie experiențele de violență ale femeilor; să ascultăm și să dăm crezare dezvăluirilor femeilor, oricât de incredibile ar părea uneori;

Transmiterea clară a mesajului că victima nu este niciodată responsabilă pentru violență;

Autodeterminarea: agențiile care asigură servicii victimelor trebuie să pună la dispoziția femeii o serie de opțiuni și posibilități, recomandări și suport, dar nu vor lua deciziile în locul lor;

Confidențialitatea constituie un factor important în împuternicirea femeilor pentru a căuta ajutor. Unde există limite legale ale confidențialității (beneficiarul serviciilor este un minor, sau dacă o femeie dezvăluie că își abuzează copilul) aceste limite trebuie clarificate încă de la început;

Securizarea și împuternicirea victimelor: Serviciile trebuie să funcționeze ca spații sigure pentru victimă, iar intervențiile să fie centrate pe securizarea și capacitarea victimei;

Servicii accesibile tuturor victimelor: Acest lucru presupune existența personalului și a resurselor necesare pentru asigurarea accesului la servicii a femeilor care provin din categorii sociale marginalizate (de ex. femeile cu dizabilități);

Contact proactiv: odată ce victima stabilește contactul, serviciile trebuie să își asume responsabilitatea de menținere a contactului și de oferire a suportului permanent;

Suport oferit pentru femei de către femei: Femeile victime suferă din cauza dominării și a abuzurilor din partea partenerului bărbat. Numeroase studii au arătat că este o alegere agreată de femeile victime să primească sprijin și ajutor de la o femeie, mai ales când devin necesare intervențiile medicale sau examinările judiciare, serviciile de adăpost sau suportul de lungă durată. Acest criteriu însă nu este suficient: victimele au nevoie de suportul unor specialiști sensibili și calificați;

Susținători ai suportului: Munca în domeniul violenței împotriva femeilor poate fi extrem de dificilă și solicitantă, de aceea este foarte importantă asigurarea superviziei pentru personal.

Totodată, aceste serviciile pentru victimele violenței domestice ar trebui să aibă ca scop principal:

Creșterea securității personale, astfel ca beneficiarii să se simtă mai în siguranță.

Îmbunătățirea stării de sănătate, înțeleasă în sensul ei larg și întărirea resurselor personale pentru schimbare.

Transmiterea de mesaje clare despre violența în cuplu/familie, cauzele și factorii de risc și predicție pozitivă.

Promovarea unor așteptări realiste în legătură cu soluționarea situației.

În ultimii ani s-au realizat progrese importante în identificarea și ajutarea victimelor violenței în familie, prin dezvoltarea unei game largi de servicii disponibile pentru femei. Însă, cu toate acestea, programele disponibile pentru ajutarea victimelor violentei în familie sunt încă reduse în comparație cu amploarea acestei probleme, datorită faptului că în multe comunități resursele existente nu sunt suficiente pentru a oferi servicii în domenii precum sănătatea mintală, abuzul de substanțe halucinogene, planurile de securizare, serviciile pentru copii – victime ale violenței domestice, asigurarea locuinței și a locurilor de muncă pentru femei. Întrucât capacitatea serviciilor multor comunități poate fi inadecvată în anumite domenii, se impune un efort de colaborare al întregii comunității pentru a răspunde acestor nevoi multiple. Un centru de servicii pentru femei nu presupune doar un „colac de salvare” a femeilor din situații de criză și de a le ajuta să-și revină din experiențele traumatice ori să facă față mai bine suferinței cauzate de opresiunea dintr-o relație abuzivă, ci presupune și consiliere în vederea încurajării începerii unui proces de schimbare personală, informare și abilitate în a prelua mai mult control asupra vieți proprii.

Pe un nivel mai larg, serviciile pentru femei conlucrează cu alte agenții pentru influențarea opiniei publice la conștientizarea fenomenului de violența familială, urmărind totodată și schimbarea socială și politică, în egală măsură.

Servicii pentru făptași

Pentru o îmbunătățire a intervenției în situațiile de violență familială un pas important l-a constituit abordarea persoanelor care abuzează domestic, deoarece este necesar ca agresorul să fie informat în primul rând de către organul de ordine, cu privire la măsurile care i se pot aplica, să fie responsabilizat pentru faptele sale și, totodată îndrumat către serviciile “alternativă la violență”.

Programele pentru bărbații violenți au fost inițiate la începutul anilor '80, în Statele Unite, apoi în Anglia și alte țări din Europa de Vest. Acestea variază în funcție de abordarea terapeutică, durata programului, din punctul de vedere al conectării lor la sistemul de justiție, la serviciile pentru victime sau alte agenții existente în comunitate ,precum și de diversitatea serviciilor oferite. Chiar dacă exista puține evaluări privind particularitățile acestor programe, potrivit datelor existente, acestea oferă o paletă variată de rezultate. În plus, evaluările publicate nu au în vizor o analiză combinată a particularităților, ci aspira să se axeze în principal asupra metodelor și modalităților de consiliere, iar rezultatele lor sunt periclitate datorită eșantioanelor mici, a locațiilor unice în care acestea s-au desfășurat, precum și de rată scăzută a răspunsurilor ori de perioadele variate de follow-up. Însă, concluziile formulate au arătat că cele mai eficiente intervenții terapeutice sunt cele axate pe agresor și comportamentul violent al acestuia, într-o manieră directă, concisa și cu desfășurare în grup. Astfel de intervenții au o abordare cognitivă și comportamentală, și au ca scop schimbarea valorilor, preconcepțiilor, credințelor, și acțiunilor persoanelor predispuse la violență. Programele pentru făptași de succes au ca scop îmbunătățirea și creșterea controlului intern, dezvoltarea unor abilități sociale – de comunicare, relaționare, negociere etc. – dezvoltarea gândirii critice în legătură cu faptele proprii de violență,precum și înțelegerea consecințelor pe care le au aceste evenimente asupra victimei , finalizându-se cu formarea unor metode raționale de rezolvare a problemelor și conflictelor (Bancroft, 2000).Un studiu realizat de Mullander și Burton în 2000 (după Hester, M. & Westmarland, N., 2005) confirmă aceste concluzii: cele aproximativ 30 de programe pentru făptași identificate de ei în Marea Britanie au în mare parte ca principiu de bază, modelul cognitiv -comportamental cu o analiză de gen. Însă, contrar faptului că rata complinirii programelor este scăzută în mod evident, acesta ar putea fi îmbunătățită prin aplicarea lor simultană cu intervențiile justiției penale.

Totuși, aceste programele continuă să rămână controversate datorită lipsei unor dovezi concludente privind eficacitatea lor, a temerii că eșecul intervenției ar putea să expună victimele la un pericol și mai ridicat, că ar putea slăbi efectul intervențiilor justiției penale; precum și că ar putea distrage atenția de la proiectele pentru femei și astfel ar putea fi finanțate în detrimentul acestora. În mod ideal s-ar putea putea afirma că resursele pentru ambele sunt vitale; practic însă ele ar putea concura pentru aceleași fonduri, oricum insuficiente (Hearn, J., 1998). Însă, o intervenție eficace în situațiile de violență în familie presupune existența serviciilor care să vină în sprijinul victimelor, a serviciilor adresate făptașilor, precum și a resurselor necesare. Potrivit Schechter, S. & Edleson, J.L. „este nevoie că intervențiile destinate agresorilor domestici să facă parte din rețelele mai mari, coordonate a serviciilor comunitare și a răspunsurilor justiției penale, să se centreze pe siguranța și bunăstarea victimelor adulte și minore, și să responsabilizeze agresorii pentru stoparea comportamentului violent”.

Modele europene de intervenție în violența intrafamiliala

Efectele violenței intrafamiliale asupra femeilor

Pentru femei, violența intrafamilială poate avea drept rezultate: vătămare corporală și răni psihice incurabile, pierderea domiciliului, slujbei, familiei, prietenilor chiar și a copiilor, cădere nervoasă, tentativă de suicid și boală mentală, anxietate și atacuri de panică, dereglări ale somnului și ale comportamentului alimentar, probleme de concentrare și un sentiment de disperare. În forma ei extremă, violența poate conduce la omucidere. Agresiunea fizică poate fi însoțită de alte forme de intimidare, precum: degradare, abuz mintal și verbal, umilire, izolare și critică sistematică. Agresiunea se repetă de multe ori și se poate intensifica. Efectele pe termen lung ale violenței intrafamiliale sunt: scăderea încrederii în sine, sentimente de vinovăție, rușine, deprimare și stres.

Abordarea pan europeană

Nu există o abordare standard a incidentelor de violență intrafamilială. Oricum, legile penale sunt cel mai frecvent folosite de către poliție. în cele ce urmează societatea va aborda modul cum se ocupă poliția de astfel de cazuri.Răspunsul sta în abordarea mulți – instituțională, în cooperarea cu agenții guvernamentale sau neguvernamentale, care posedă cunoștințe în domeniu. Multe din țările din nordul Europei au unități specializate, care se ocupă de cazurile de violență intrafamilială, dar polițistul este prima persoană chemată la locul incidentului și cel care trebuie să ia măsuri. Unități specializate, formate din ofițeri de poliție special instruiți, preiau cazul.

Legea penală este primul pas, dar și legea civilă își are contribuția ei majoră. Marea Britanie și Suedia au sisteme aproape identice. Unele țări au adăposturi pentru soțiile maltratate; în toate țările în care există adăposturi, acestea sunt monitorizate de organizații voluntare și nu de către stat. În Portugalia, s-a creat acum doi ani o agenție specială pe lângă Ministerul de Justiție, agenție care se ocupă de cazurile de violență intrafamilială. Acum, aceasta este calificată drept „ infracțiune publică", însemnând că statul poate lua măsuri în numele victimei, fără să fie necesar ca victima să depună o plângere.

* Cum recunoaștem un agresor?

Concepția general acceptată a violenței implică folosirea unui anumit grad de forță fizică ( pălmuire, bruscare, bătaie, lovirea cu sau de obiecte casnice, folosirea de arme și orice încercări de înăbușire sau ștrangulare ). Autorii violențelor în familie nu sunt, așa cum s-ar dori să se creadă de cele mai multe ori, bolnavii mintali. Numărul mic al celor cu afecțiuni psihice ( 1,36% ) care au comis violențe domestice îndreptățesc această afirmație. Alta este ponderea agresorilor cu antecedente penale ( 17,28 % ) din totalul autorilor violențelor în familie, această cifră venind să accentueze ideea că violențele de acest tip sunt ciclice iar victimele prinse în capcana agresiunilor repetate comise asupra lor.

* Cum recunoaștem o victimă?

Cercetările au demonstrat că nu există un tip particular al victimei. Ea poate fi bogată sau săracă, în vârstă sau tânără. Nu toate victimele sunt lipsite de resurse financiare. Unele au bani și chiar un loc unde să stea. Victima este o persoană normală fizic și psihic.

unicul mod sigur de a identifica un caz de violență intrafamilială este de a purta discuții cu persoanele implicate.

Primul contact cu victima este relevant. Unele senine ale agresiunii fizice sunt vizibile dar există și semne fizice mai puțin observabile, precum și efecte de natură psihică, uneori nebănuite.

Ridică suspiciuni și următoarele semne:

rănile simetrice, la ambele mâini sau picioare.

vânătăile ( echimozele ) aflate în diferite stadii de vindecare, de culoare neagră, albastră și galbenă. Evoluția echimozei se referă mai ales la modificările de culoare, care țin de transformarea hemoglobinei. în primele ore de la producere, echimoza este roșie, datorită oxihemoglobinei, dar mai ales prin vasodilatație iritativă histaminică.

urmele de arsuri pe mâini, picioare sau alte părți ale corpului.

în cazul în care se examinează o victimă a violenței intrafamiliale, trebuie să se cunoască formele particulare pe care le poate lua agresiunea fizică:

pălmuirea peste față, cap, urechi. Victima este șocată, jignită.

lovire cu pumnul peste cap, piept sau abdomen. Victima poate avea oase rupte.

sugrumare cu mâinile, cordonul sau prosopul. Victima prezintă insuficiență respiratorie sau poate fi în stare de leșin.

lovituri asupra picioarelor și pelvisului. Poate cauza răni interne, spre exemplu ruperea splinei.

împingerea victimei pe scări. Poate cauza tăieturi sau răni interne grave.

vioiul marital. Victima este obligată să întrețină raporturi sexuale cu agresorul, tară ca ea să dorească acest lucru.

2 – INCRIMINAREA VIOLENȚEI ÎN FAMILIE ÎN ROMÂNIA ȘI REPUBLICA MOLDOVA

2.1. TRATAMENTUL PENAL AL VIOLENȚEI ÎN FAMILIE ÎN CELE DOUĂ STATE

România

În România, violența în familie a devenit un subiect de pertractare publică abia după anul 1995 când, la acea vreme Codul penal român nu prevedea violența în familie ca o infracțiune distinctă, iar singurul izvor care garanta inviolabilitatea și libertatea persoanei era Constituția României. Acest fapt genera repercusiuni și asupra posibilității de intervenție, aceasta fiind limitată datorită faptului că depindea de modul în care instituțiile guvernamentale aplicau aceste prevederi. Între anii 1997 și 1999 au fost propuse numeroase modificări ale Codului Penal, însă în această perioadă, inițiativele practice au fost puține și s-au lovit de rezistente majore.

După îndelungi eforturi la sfârșitul anului 2000, Parlamentul României a aprobat modificarea Codului Penal astfel încât poliția și parchetul să poată interveni din oficiu în cazuri de agresiuni în spațiul privat al familiei, însă de-abia în vara anului 2003 a fost adoptată Legea Nr. 217/2003, modificată și completată prin O.G. nr. 95/24 decembrie 2003 pentru prevenirea și combaterea violentei în familie, cu contribuția Coaliției Naționale a organizațiilor neguvernamentale implicate în combaterea violentei intrafamiliale, încheiată la începutul anului 2003. Legea nr. 217/2003 extinde conceptul de violență în familie și la alte forme de violență decât cea fizică, iar la recomandarea organismelor internaționale de apărare a drepturilor femeilor include în acest concept și împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale (în astfel de cazuri ofițerul de poliție fiind abilitat să intervină în mod specific în situațiile de violența domestică la efectuarea plângerii de către victima sau a unui membru de familie ori a unei autorități,, precum și a martorilor indirecți la actele de violență). În acest sens, violența în familie reprezintă “orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate”.

Totodată, prin modificările și completările Legii nr. 217/2003, se prevede în art. 8 înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Familiei în subordinea Ministerului Sănătății și Familiei, și înființarea unor structuri la nivel județean subordonate acestei agenții. Concomitent, la nivelul Uniunii Europene au fost inițiate o serie de programe cu ținta ,,multinaționala" .Totodată, în accepțiunea Legii nr. 217/2003 republicată, prin membru de familie se înțelege:

a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;

b) soțul / soția și / sau fostul soț / fosta soție;

c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc;

d) tutorele său altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile față de persoana copilului;

e) reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijește persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepția celor care îndeplinesc aceste atribuții în exercitar

Coroborat cu acesta lege, mai există și alte corpuri de lege care înglobează reglementari ce pot fi folosite în cazurile de violența în familie și anume: Codul penal, care conține infracțiuni ce pot constitui fapte de violență în familie, și în mod expres referiri specifice la relația maritală, astfel amintim:

-articolul 175 Cod penal, prin care este definit omorul, ca fapta penală, la alin. 1 lit.c) se specifică, ca și condiție în definirea omorului calificat, relația maritală între părți În acest fel gravitatea faptei este prezumata ca fiind mai mare dacă se petrece în familie. Cu toate acestea prevederile mai sus-menționate se cer coroborate cu considerarea, după caz, a circumstanțelor care pledează pentru legitima apărare;

– infracțiunea de omor deosebit de grav;

– infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii;

– infracțiunea de loviri sau alte violențe;

– infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte;

– infracțiunea de vătămare corporală din culpă.

-în articolul 197 Cod penal., alin.3, unde forma agravanta a violului, este cea săvârșită asupra unui membru al familiei;

-în articolul 1181 Cod penal prevede ca măsura de siguranța interzicerea de a reveni în locuința familiei, astfel:

(1) Dacă instanța constată că prezența, în locuința familiei, a persoanei condamnate la pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an pentru loviri sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice sau psihice ori pentru vătămare corporală, sau pentru act sexual cu un minor, ori pentru corupție sexuală, săvârșite asupra unui membru de familie, constituie un pericol grav pentru ceilalți membri ai familiei, poate lua față de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuința familiei, la cererea părții vătămate.

(2) Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani și poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. Prelungirea nu poate depăși durata măsurii luate inițial.

(3) Măsura poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.

(4) Partea vătămată poate cere oricând revocarea măsurii prevăzute în alin. (1);

-infracțiunea de violare de domiciliu;

-infracțiunea de violare a secretului corespondenței;

-infracțiunea de perversiune sexuală;

-infracțiunea de furt pedepsit la plângerea prealabilă;

-abuzul de încredere;

-distrugerea;

-tulburarea de posesie;

și Noua Lege 25/2012 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violentei în familie, care a adus serioase modificări privind măsurile ce urmează a fi luate împotriva celor care săvârșesc abuzuri fizice, psihice sau chiar economice, în domeniul conjugal, introducând, printre alte măsuri importante și posibilitatea obținerii în regim de urgență a unui ordin de restricție împotriva agresorilor. Astfel, legea specifica faptul că “persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violența din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să dispună, cu caracter provizoriu, una sau mai multe dintre următoarele măsuri – obligații sau interdicții:

-evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei;

-limitarea dreptului de folosința al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajata încât agresorul să nu vina în contact cu victima;

-obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime (nu mai puțin de 200 de metri) determinate fata de victima, fata de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședință, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate;

-interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează sau le vizitează periodic;

-interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondența sau în orice alt mod, cu victima;

-obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute;

-încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora”.

Prin aceeași hotărâre, instanță, în caz de necesitate, poate dispune și suportarea de către agresor a chiriei și/sau a întreținerii pentru locuința temporară unde victima, copiii minori ori alți membri de familie locuiesc sau urmează să locuiască, motivata fiind de imposibilitatea victimelor de a rămâne în locuința familială. Totodată, pe lângă oricare dintre măsurile dispuse, descrise mai sus, instanța poate dispune și obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, precum și efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării (dacă fapta s-a datorat în parte consumului de alcool sau droguri).

Potrivit art. 29 din Legea nr. 217/2003 odată emis, ordinul de protecție este executoriu, iar la cererea victimei sau din oficiu atunci când împrejurările cauzei o impun, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea vreunui anumit termen. Pentru punerea ordinului în executare, acesta se comunică de îndată structurilor Poliției Române în a căror rază teritorială se află locuința victimei și a agresorului. Totodată, potrivit art. 31 alin. (3) se prevede că pentru punerea în executare a ordinului de protecție, polițistul poate intra în locuința familiei și în orice anexă a acesteia, cu consimțământul persoanei protejate sau, în lipsă, al altui membru al familiei care a solicitat emiterea ordinului de protecție. Pe toată durata valabilitații ordinului de restricție, organele de poliție au obligativitatea să supravegheze modul în care este respectă hotărârea de către restricționat și să sesizeze organul de urmărire penală dacă acesta se sustrage de la executare. Dacă abuzatorul încalca măsurile dispuse, se va constata comiterea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești și este susceptibil de o pedeapsă cu închisoarea cu o durată cuprinsă între o lună și un an (art. 32 din Legea nr. 217/2003). Împăcarea părților înlătură răspunderea penală. La expirarea duratei măsurilor de protecție, victima poate solicita un nou ordin de protecție, dacă există suficiente indicii că, în lipsa măsurilor de protecție, viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol. În mod corelativ, persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata executării poate solicita, conform art. 35 din Legea 217/2003 republicata, revocarea ordinului său înlocuirea măsurii dispuse dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) agresorul a respectat interdicțiile sau obligațiile ce i-au fost impuse prin ordinul de restricție;

b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa, sau care i-a fost recomandată ori a respectat măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii;

c) dacă există indicii temeinice că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenței sau pentru familia acesteia.

Cererea de revocare se soluționează cu citarea părților și a unității de poliție care a pus în executare ordinul de protecție a cărui revocare se solicită. Participarea procurorului este obligatorie și în acest caz. De asemenea, instanța îl poate obliga pe agresor să suporte unele costuri, cum ar fi cheltuieli medicale, de judecată sau cele generate în urma adăpostirii victimei ori îl poate obliga pe agresor să suporte chiria și/sau întreținerea pentru locuința temporară unde victima, copiii minori sau alți membri ai familiei urmează să locuiască din cauza imposibilității de a rămâne în locuința familială. În caz de condamnare, nu se poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei. Totodată, legea permite organelor de poliție să sancționeze abuzatorii cu amenzi cuprinse între 100 de lei și 3.000 de lei (între 30 dolari și 915 dolari) pentru diverse acte de violența domestică.

Potrivit legii, victimele violenței în familie au dreptul la consiliere și asistență juridică gratuită. La nevoie, aceasta se poate adresa unităților ce oferă gratuit servicii sociale destinate victimelor violenței în familie. Aceste unități pot fi publice, private sau în parteneriat public-privat.

De la 1 februarie 2014 a intrat în vigoare un nou Cod penal, care incriminează în art. 199 violența în familie ca infracțiune distinctă. Totodată, noul Cod penal aduce modificări reglementarilor anterioare. În acest sens, săvârșirea unei infracțiuni prin violență asupra unui membru de familie apărea în legea veche ca o agravantă la infracțiunile de loviri sau alte violente și vătămare corporală, și se regăsea într-o formă apropiata la infracțiunea de omor, însă nu exista în cazul vătămării corporale grave și al vătămărilor cauzatoare de moarte. Potrivit noului cod, comiterea infracțiunii prin violență asupra unui membru de familie atrage o agravare în cazul tuturor infracțiunilor pentru care acest lucru se justifică. Conform noilor reglementari și noțiunea de membru de familie a fost modificată, prin absorbția integrală în conținutul său și a persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dinte soți sau dintre părinți și copii, cu condiția coabitării. Astfel, subiecți activi și pasivi ai infracțiunii de violență în familie pot fi membrii de familie, în accepțiunea art. 177 alin.1 lit. c “persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc ”, cum sunt, spre exemplu, concubinii, sau copiii concubinilor. În acest fel, noțiunea de membru de familie folosită de codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, dar și cu reglementări existente în alte coduri penale europene (art. 173 alin.(2) C. pen. spaniol, art. 152 alin.(2) C. pen. Portughez).

Dacă în partea generală a noului Cod penal aria noțiunii de membru de familie a fost extinsă, în Capitolul al III-lea din partea specială se introduce un capitol distinct ce privește infracțiunile de violență în familie prevăzută în art. 199, și care cuprinde reglementarea unor infracțiuni comise asupra membrilor de familie. Astfel, textul stabilește un regim sancționator diferențiat pentru anumite infracțiuni contra vieții sau integrității corporale a persoanei institutionand, totodată, și majorarea maximului special al pedepsei în cazul în care acestea sunt săvârșite asupra unui membru de familie. Textul face referire la infracțiunile de:

omor prevăzut de art. 188 Cod penal;

omor calificat prevăzut de art. 189 Cod penal;

lovire și alte violențe prevăzut de art. 193 Cod penal;

vătămare corporală prevăzută de art. 194 Cod penal;

lovituri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 Cod penal.

Reglementarea distinctă a acestor infracțiuni constituie forme agravate sau atenuate ale unor infracțiuni contra vieții sau integrității corporale a persoanei, reglementari ce s-au impus a fi luate în vederea eliminării lacunelor și ilogismelor cauzate de modificările succesive ale codului penal anterior. În privința aspectelor procesuale, în cazul infracțiunilor de lovire și alte violențe și de vătămare corporală din culpă, comise asupra membrilor de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, însă legea permite împăcarea părților, însă numai cu privire la aceste două infracțiuni.

Privitor la violul conjugal, deși acesta a fost incriminat de legislația românească prin Legea 197/2000, pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal, care a modificat articolul 75, alin. 1 lit. c, din Codul penal în vigoare la acea dată, este încă nevoie de timp pentru a dezrădăcina cutuma potrivit căreia “instituția căsătoriei este o cetate în interiorul căreia soțul are imunitate”. Conform articolul 197, aliniat 2, litera b^1 din Codul penal anterior se preciza că violul reprezintă“actul sexual de orice natură, cu un membru al familiei, prin constrângerea acestuia sau profitând de imposibilitatea lui de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi”. Însă, aceste prevederi referitoare la membrii de familie nu se mai regăsesc în noul Cod penal, art. 218, ci doar se referă la rudă în linie directă, la frate și la soră.

În decembrie 2012, Guvernul a aprobat un document extrem de important, HG 1156/2012 privind aprobarea Strategiei naționale pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie pentru perioada 2013-2018 precum și Planul operațional pentru implementarea acestei Strategii. Acest document conține un set de măsuri ce au rolul să contribuie la diminuarea actelor de violență în familie, să reducă riscul recidivei și facilitarea unui reintegrări sociale a persoanelor care au comis infracțiuni de violență în familie, precum și să susțină psihologic victimele.

Republica Moldova –

În Republica Moldova fenomenul violenței în familie față de femei s-a făcut auzit că urmare a eforturilor depuse atât de organizațiile internaționale, cât și de societatea civilă, și care au avut ca scop sporirea nivelul de sensibilizare și de îmbunătățire a serviciilor de protecție a victimelor.

Legislația în vigoare incriminează violul conjugal și violența în familie și prevede sancțiuni care variază de la trei ani închisoare până la închisoare pe viață, definește modalitățile de obținere a ordonanțelor de restricție împotriva persoanelor abuzive și își extinde protecția și asupra persoanelor necăsătorite, precum și a copiilor acestor persoane. Ca măsuri de protecție, cadrul legal prevede posibilitatea, în cazul în care situația o impune, ca agresorul să fie exclus din domiciliul conjugal, indiferent cine deține proprietatea, poate lua măsura interzicerii agresorilor să se apropie de victime, fie la domiciliu acestora, fie la locul de muncă, poate dispune expertiza și consilierea psihiatrică și poate limita dreptul de vizitare asupra minorilor. Aceste măsuri de protecție pot fi dispuse de instanță pentru o perioadă de trei luni și le pot fi prelungite la cererea victimei sau ca urmare a actelor repetate de violență.

Prin adoptarea Legii nr.5-XVI din 09.02.2006 privind asigurarea șanselor egale între femei și bărbați Guvernul Republicii Moldova a realizat un pas important în crearea cadrului legal pentru asigurarea egalității de gen și, totodată, pentru constituirea unui sistem eficient de abordare a violenței față de femei. Concomitent cu sancționarea discriminării în bază de gen, această lege mai prevede și crearea Comisiei Guvernamentale pentru egalitate între femei și bărbați (CGEFB) și a Departamentului politici pentru asigurarea egalității de gen și prevenirea violenței (DPAEGPV) în cadrul Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei (MMPSF). În conformitate cu recomandările Comitetului Specializat CEDAWdin 2006, prin care se atenționează asupra necesității acordării unei atenții sporite procesului de implementare a unor măsuri exhaustive de abordare a cazurilor de violență față de femei, în martie 2007 a fost adoptată Legea pentru prevenirea și combaterea violenței în familie (Legea nr. 45), care a fost promulgată de Președintele Republicii Moldova pe 18 martie 2008, intrând în vigoare pe 18 septembrie 2008.

Implementarea acestei legi însă, nu constituie unui sistem eficient de abordare a violenței față de femei ci au relevat un șir de deficiente, datorită faptului că actul legislativ s-a bazat exclusiv pe familie fiind lipsită de mecanismele de asigurare a aplicării efective a măsurilor de protecție, ceea ce au dus la imposibilitatea aplicării eficace a acestui act legislativ. În sensul celor afirmate, potrivit art. 15 al Legii nr. 45, instanța de judecată poate „emite în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanță de protecție, prin care poate oferi asistență victimei, aplicând agresorului următoarele măsuri:

a) obligarea de a părăsi temporar locuința comună ori de a sta departe de locuința victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;

b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;

c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea

d) interzicerea de a vizita locul de muncă și de trai al victimei;

e) obligarea, până la soluționarea cazului, de a contribui la întreținerea copiilor pe care îi are în comun cu victima;

f) obligarea de a plăti cheltuielile și daunele cauzate prin actele sale de violență, inclusiv cheltuieli medicale și cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;

g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;

h) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acțiune este determinată de instanța de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenței sau dispariția ei;

i) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;

j) interzicerea de a păstra și purta armă.”

Însă, modificările ulterioare aduse legislației în domeniu, prin LP 109/04.06.2010 și LP 167/09.07.2010 au reprezentând un pas înainte în lupta împotriva violenței în familie și au contribuit semnificativ la investirea acestei probleme în agenda factorilor de decizie politică. Acestea modificări fac referire la„hârțuirea sexuală" (art. 173 din Codul penal) și „violența în familie" (art. 201.1 din Codul penal), acoperind atât violența fizică, cât și cea psihologică, care absorb în conținutul lor leziunile corporale ușoare, medii și grave, precum și acțiuni care conduc la moartea victimei. În acest sens, violența în familie este definită ca fiind:”orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor pentru auto-apărare sau apărarea altora, care se manifestă verbal sau fizic, prin abuz fizic, sexual, psihologic, spiritual sau economic, sau prin cauzarea unor pagube pecuniare sau morale, comise de un membru al familiei împotriva altor membri de familie, inclusiv împotriva copiilor, precum și împotriva proprietății comune sau personale”. O reglementare importantă o constituie art. 3 al aceluiași cadru legal prin care se extinde noțiunea de subiecți (asociați cu membri de familie) ai infracțiunii de violență în familie, precum și a calității cerute de lege pentru a fi subiecți ai acestei infracțiunii.

Noile amendamente mai reglementează și proceduri noi în Codul Civil și Codul de Procedură Penală ce au ca scop oferirea posibilității aplicării ordonanțelor de protecție de către judecători. Cu toate eforturile depuse pentru modificarea și completarea legii, mai există unele lacune și necesități de perfecționare pentru a putea asigura punerea în aplicare a măsurilor de protecție urgentă, precum și prevederi care să reglementeze cazurile de încălcare a ordonanțelor de protecție emise. Concomitent cu cadrul legal, în Republica Moldova au fost elaborate documente care servesc la abordarea de politicile privitoare la inegalitățile de gen și violența în familie. Dintre acestea cele mai importante sunt Programul Național de asigurare a egalității de gen pentru anii 2010 – 2015 și Planul de Acțiuni 2010-2013 pentru implementarea acestuia.

În noiembrie 2013, cu susținerea Ambasadei Suediei în R. Moldova, în regiunea transnistreană a fost lansat un proiect intitulat sugestiv „O viață liberă de violență în familie – drept inalienabil al fiecărei femei” (“Life free of domestic violence aș a basic right for every woman" ). Acesta proiect va fi implementat de Centrul de la Tiraspol pentru dezvoltare și inițiative sociale „Rezonans”, cu susținerea Ambasadei Suediei în R. Moldova, și are ca scop contribuirea la conștientizarea de către femei a faptului că violența împotriva lor nu este acceptabilă, precum și la ameliorarea informării acestora despre modalitățile de obținere a asistentei juridice și socială profesionistă. În acest sens, proiectul se va axa pe trei domenii:

-Creșterea gradului de conștientizare în rândul femeilor care sunt victime ale violenței domestice, și oferirea asistenței de specialitate pentru acestea;

-Consolidarea capacității și motivației în rândul mass-media pentru a acoperi violența în familie într-un mod mai profesionist;

-Consolidarea capacității organizațiilor societății civile pentru îmbunătățirea activităților de promovare privind violența în familie.

2.2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A VIOLENȚEI DOMESTICE PREVĂZUTĂ ÎN ART. 199 C.PEN. AL ROMÂNIEI

Conținutul legal: Faptă prevăzută în art. 199 C.pen. și constă în omorul, omorul calificat, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală și lovirea sau vătămările cauzatoare de moarte, săvârșite asupra unui membru de familie alin. (1).

În cazul infracțiunilor prevăzute în art. 188 (omorul) și art. 189 (omorul calificat) și art. 193-195 C.pen. săvârșite asupra unui membru de familie.

Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu [alin. (2)] pentru infracțiunile prevăzute la art. 193 și 196 – săvârșirea asupra unui membru de familie.

Terminologie

Prin act de violență se înțelege "orice alt mod de exercitare a forței brutale, constrângeri sau energii de orice natură, care ar putea avea efect vătămător asupra corpului victimei", sau într-o altă exprimare prin lovire, doctrina și practica a înțeles atât actele ce implică forța fizică, cât și actele lipsite de forță fizică, dar care produc efecte similare celor dintâi.

Termenul de "violențe" este folosit de legiuitor în codul penal alături de cel de lovire ("lovire sau alte violențe"), infracțiune a cărei latură obiectivă presupune o acțiune de lovire sau un alt act de violență (care poate fi și un mijloc psihic) cauzatoare de suferințe fizice.

Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale."

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii:

Obiectul juridic special al infracțiunii de violență în familie, îl constituie relațiile sociale specifice, a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală în cadrul familiei, nu pot fi asigurate decât prin protejarea vieții persoanei, împotriva faptelor intenționate de violență (agresiune).

Obiectul juridic secundar al infracțiuni îl constituie relațiile sociale care se referă la asigurarea vieții, sănătății, integrității fizice sau psihice, precum și a onoarei și demnității persoanei fizice, adică la asigurarea unui climat de siguranță în care persoana să fie intangibilă.

Sănătatea și integritatea fizică a persoanei sunt valori sociale intangibile garantate și prin dispozițiile art. 22 din Constituția României. Viața socială nu se poate desfășura normal decât în condiții de siguranță civică, pentru membrii societății, faptele de agresiune corporală fiind incriminate și sancționate de legea penală. Sunt incriminate numai faptele de pericol social prin care este vătămată integritatea corporală sau sănătatea altuia (nu sunt sancționate actele de autoagresiune).

Săvârșirea faptei este condiționată de existența în viață a persoanei agresate indiferent de starea de sănătate sau sensibilitatea victimei.

Criteriul de diferențiere între diferitele forme ale infracțiunii de violență o reprezintă natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferințe fizice, se va încadra potrivit art. 193 alin. (1), (“Lovirea sau alte violente cauzatoare de suferințe fizice”) dacă a cauzat leziuni va fi încadrata potrivit art. 193 alin. (2), (“Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile”) .

După cum se observă, textul de lege protejează pe deoparte corpul persoanei și sănătatea pe de altă parte ca măsuri diferite. Integritatea corporală a persoanei poate fi împotriva lovirilor sau altor violențe. Prin loviri înțelegem acțiunea de lovire a corpului uman cu corpuri contondente. Lovirile sunt de natură fizică. Alte violențe, sunt alte violențe de natură fizică, care nu sunt loviri cum ar fi șocurile electrice, otrăvurile, radiațiile etc. Lovirea sau violența se poate exercita printr-o acțiune directă (lovirea cu pumnul, cu piciorul, cu corpuri dure) sau indirectă – îmbrâncire, trântire, așezare în calea victimei a unui obstacol, prin asmuțirea unui câine etc.).

Lovirile se pot exercita și prin inacțiuni (neacoperirea unor gropi, șanțuri, nesemnalizarea unor obstacole, neîngrădirea unui loc periculos etc.) prin care victima este expusă să se lovească.

Vătămarea corporală (art.194 C.pen), este o faptă care lezează integritatea corporală sau sănătatea altei persoane având ca urmare producerea uneia dintre consecințele prevăzute în textul de incriminare (infirmitatea, prejudiciu estetic grav și permanent, avortul ,punerea în primejdie a vieții persoanei, sau leziuni traumatice ori afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale ). Este o variantă a infracțiunii de lovire sau alte violențe, care prezintă un pericol social mai mare decât al acesteia din urmă, ca urmare a consecințelor produse

Deoarece moartea victimei este o urmare praeterintenționată a faptei de lovire sau vătămare corporală, loviturile cauzatoare de moarte au fost incluse printre infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei și nu printre infracțiunile de omor la care forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se deosebește de celelalte infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății prin urmarea imediată, respectiv moartea victimei, care constituie elementul circumstanțial prezent în conținutul său.

Acest element circumstanțial constă în lovirea sau vătămarea corporală a unei persoane ce are ca urmare moartea victimei. Este necesar să se stabilească, că lovirea sau vătămarea corporală săvârșită de autor a fost cauza morții victimei.

Obiectul material al infracțiunii de violență în familie îl reprezintă corpul persoanei asupra căruia se exercită actele de violență.

Subiecții infracțiunii:

Subiectul activ (autorul), trebuie să fie o persoană responsabilă penal și care să aibă calitatea de membru a aceleiași familii aflat în raporturi juridice reglementate de art.177 C.pen. alin.1 lit. c.

In accepțiunea reglementării art.177 C.pen. alin.1 lit. c. pot fi subiecți ai infracțiunii de violență în familie:

ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;

soțul;

persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc,

persoanele adoptate ori descendenții acestora în raport cu rudele firești.

Subiectul pasiv (victima) este persoana vătămată și/sau ucisă ca urmare a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului. Pentru existența subiectului pasiv este suficient să se constatate că persoana a suferit răul produs de infracțiune – adică punerea vieții în pericol sau decesul (concluziile examinării medico-legale).

Cerința esențială: Calitatea de membru de familie trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă:

Sub aspectul conținutului obiectiv, aceste infracțiuni săvârșite impotriva unui membru de familie sunt comisive, care pot fi săvârșite și prin omisiuni. Cele mai multe au ca urmare imediată o vătămare a integrității corporale sau sănătății persoanei agresate. În unele situații, urmarea imediată se poate prelungi dincolo de momentul consumării infracțiunii agravându-se în mod progresiv în funcție de complicațiile survenite ulterior.

a) Elementul material al infracțiunii îl constituie orice acțiune fizică sau verbală care poate provoca o suferință fizică, psihică sau sexuală ori moartea unei persoane.

Acțiunea sau inacțiunea elementului material este circumstanțiată in funcție de urmarea produsă.

În cazul omorului și/sau omorului calificat, elementul material al infracțiunii se realizează din punct de vedere obiectiv prin uciderea unei persoane. Termenul de „ucidere” se poate defini ca fiind activitatea comisivă sau omisivă săvârșită prin orice mijloace ce are ca rezultat suprimarea vieții, adică moartea unui om.

Fiind o infracțiune comisivă, elementul material constă de regulă, într-o acțiune de ucidere a unei persoane, compusă din unul sau mai multe acte, exercitate asupra victimei sub forma unor acțiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împușcare, electrocutare, explozii etc.), acțiuni chimice (otrăvire, intoxicare, acizi chimici), acțiuni psihice (care provoacă stări de șoc sau emoții puternice, provocând moartea victimei – amenințări, sperierea, intimidarea, stresul psihic etc.).

Fapta poate fi săvârșită și prin inacțiune, omisiune sau abstențiune, atunci când făptuitorul era obligat să acționeze pentru a înlătura cauză sau împrejurările care au provocat moartea victimei și cu știință nu a făcut-o (nehrănirea unui neputincios, neadministrarea unui tratament medical etc.).

Acțiunea de ucidere, poate fi directă – când autorul acționează în mod direct, nemijlocit asupra victimei provocându-i moartea; poate fi indirectă, autorul folosește sau antrenează forțe, energii sau animale (folosirea unor animale sălbatice, asmuțirea unui câine, folosirea unor insecte sau reptile veninoase) care au avut ca urmare moartea victimei.

Mijloacele sau instrumentele folosite de autor trebuie să fie apte pentru săvârșirea unei activități ucigătoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuințarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiții.

În oricare din situațiile de mai sus, problema se pune cu privire la incriminare, nu la fapta propriu-zisă – fiind vorba de un act care să posede o forță distructivă de natură a provoca moartea persoanei în condițiile date. Forța distructivă se manifestă sub forma unor acțiuni fizico-mecanice (sugrumare, împușcare, tăiere, electrocutare, lovire etc.), acțiuni chimice (otrăvire, administrarea de droguri), acțiuni psihice (intimidare, determinare).

Aceeași forță distructivă este prezentă și în cazul inacțiunii, atunci când făptuitorul omite intenționat să hrănească copilul, bolnavul său persoana neputincioasă, neadministrarea tratamentului medical, lăsare în frig etc..

Acțiunea ucigătoare poate fi săvârșită în mod direct nemijlocit asupra victimei sau indirect prin canalizarea altor forțe sau energii (folosirea unui câine sau alt animal, reptile, insecte veninoase etc.) sau prin constrângere morală.

Acțiunea de ucidere ca element material al omorului trebuie să aibă ca urmare imediată moartea victimei. Fără producerea acestui rezultat, acțiunea de ucidere nu poate constitui infracțiunea de omor ci eventual tentativa acesteia, omorul fiind o infracțiune de rezultat.

Dacă asupra membrului de familie s-a săvîrșit infracțiunea de omor calificat (săvârșirea omorului în anumite circumstanțe agravante, precis determinate în textul de incriminare, care conferă faptei un grad de pericol social ridicat și dovedesc o periculozitate sporită a infractorului, împrejurării care determină aplicarea unei pedepse mai grele. Aceste împrejurări sunt valorificate de legiuitor și prevăzute ca elemente circumstanțiale în conținutul infracțiunii de omor, reprezentând o modalitate normativă agravată a acesteia), respectiv o infracțiune de complexitate naturală., absoarbe toate celelalte infracțiuni consecutive cu aceasta (lovirile sau alte violențe prevăzute de art. 193 și 195 C.pen.). Omorul calificat nu este o infracțiune de sine stătătoare, ci tot fapta prevăzută la art. 188 C.pen. la care se adaugă anumite circumstanțe (în număr de 8) care îi sporesc gradul de pericol social, respectiv:

În modalitatea săvârșirii infracțiunii prin lovire sau alte violențe, elementul material constă în săvârșirea oricărei activități care a avut ca rezultat atingerea violentă a corpului omenesc producătoare de suferințe fizice sau în unele situații, moartea victimei. Cauzarea de suferințe fizice se poate realiza prin orice mijloace.

Lovire – acțiune energică de atingere, agresiune, izbire bruscă și violență asupra corpului victimei, cu sau de un corp contondent (lovirea de perete, caldarâm, cu instrumente de lovire sau armă etc.).

Acte de violență – manifestări brutale, constrângeri fizice de natură a cauza suferințe fizice (trântirea, smulgerea părului, aruncarea asupra victimei cu diverse obiecte, asmuțirea câinelui său alte animale periculoase etc.).

Fapta se realizează astfel prin acțiune dar și prin inacțiune (victima fiind expusă să se lovească – împrăștierea pe scări a unei substanțe lunecoase, amenințarea victimei – aceasta fuge din cauza spaimei se împiedică și se lovește în cădere etc ).

Pentru modalitatea săvârșirii infracțiunii ce a avut ca urmarea vătămarea corporală a unui membru de familie, elementul material constă într-o acțiune sau inacțiune ce are ca rezultat consecințele prevăzute în actul de incriminare. Fapta poate consta într-o lovire sau orice act de violență îndreptate împotriva persoanei vătămate, cauzatoare de suferințe fizice, având o urmare imediată specifică (infirmitate, prejudiciu grav estetic, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei).

Acțiunea poate fi violentă (loviri, îmbrânciri, înjunghieri) sau neviolentă (consumul de băuturi sau alimente alterate, otrăvire, tratament medical neadecvat, transmiterea unei boli infecțioase etc.).

Elementul material poate consta și într-o inacțiune sau omisiune adică prin abținerea de la îndeplinirea unei obligații de natură să preîntâmpine ori să evite cauzarea unei vătămări corporale altei persoane.

Urmarea imediată diferă în funcție de rezultatul produs.

În cazul infracțiunii de omor acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să cauzeze moartea victimei, să producă un rezultat mortal. Fiind o infracțiune săvârșită prin acte violente, acestea sunt relevante în momentul în care se produce rezultatul, respectiv moartea victimei. În lipsa acestui rezultat, actul de violență poate fi luat în considerare că element constitutiv al infracțiunii de tentativă de omor sau al altei infracțiuni săvârșită prin violență (vătămare corporală).

Dacă urmarea imediată, respectiv moartea victimei a survenit ca urmare a săvârșirii faptei prin modalitățile agravate ale omorului, atunci sunt necesare unele precizări. Astfel, nu interesează dacă cruzimile au dus prin ele însele la moartea victimei sau dacă au fost folosite numai pentru a schingiui victima înainte de a o ucide.

Elementul circumstanțial există atunci când omorul a fost conceput și realizat astfel încât să provoace suferințe de neîndurat. Cruzimea ucigașului se manifestă prin faptul că el a urmărit și acceptat în mod conștient atât chinuirea moartea victimei cât și moartea acesteia.

În cazul actelor de violență repetate, trebuie să se facă distincția între situațiile în care aceste acte au semnificația de a chinui victima și de a-i prelungi suferințele, față de situațiile în care repetarea loviturilor nu exprimă prin specificul obiectului folosit decât modalitatea de a realiza uciderea (inculpatul a aplicat victimei în regiunea capului mai multe lovituri cu o bâtă, cauzându-i fractura oaselor craniene și o hemoragie puternică care au dus la deces). Toate acestea s-au desfășurat în timp scurt, autorul a urmărit să suprime viața victimei și nu să-i provoace chinuri prelungite în timp. În doctrină, s-a evidențiat faptul de a nu fi asimilate actelor de cruzime suferințele provocate în majoritatea cazurilor de omucidere când sunt folosite mijloace ca: topor, otravă, glonț etc.

Dacă acțiunea de ucidere se realizează prin colaborarea mai multor făptuitori, actele acestora nu se fracționează în raport de fiecare făptuitor, ci se iau în considerare în ansamblu. Astfel, dacă trei inculpați aplică victimei lovituri repetate cu diferite obiecte cauzându-i multiple leziuni și suferințe prelungite se va reține infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi.

Legiuitorul a dorit să sancționeze mai aspru făptuitorul care manifestă o periculozitate socială extremă. Practica judiciară a scos în evidență numeroase fapte de cruzime (stropirea victimei cu benzină și incendierea acesteia, biciuirea victimei cu sârmă ghimpată, zdrobirea globilor oculari, arderea cu fierul de călcat, șocuri electrice prelungite, provocarea unor fracturi multiple și lăsarea în zăpadă etc.).

Urmarea imediată a acțiunii de lovire sau alte violențe asupra unui membru de familie în varianta tip, o reprezintă cauzarea de suferințe fizice, concretizată în suferința provocată victimei, și uneori prin producerea unor echimoze, escoriații pe corpul victimei.

În varianta agravată urmarea imediată o reprezintă producerea de leziuni traumatice unei persoane, evaluabilă prin zile de îngrijire medicală, care pot fi de la o zi până la mai mult de 90 de zile ori care au avut ca rezultat unele dintre consecințele prevăzute de norma de incriminare. Întrucât între elementul material (acțiunea sau inacțiunea făptuitorului) și rezultat trebuie să există o legătură de cauzalitate, în cazul consecințelor vătămării corporale trebuiesc făcute unele precizări referitoare la elementul circumstanțial.

Elementul circumstanțial al infracțiunii constă în producerea următoarelor consecințe:

a) o infirmitate permanentă fizică sau psihică – constă în orice stare anormală a integrității corporale sau sănătății produsă ca urmare a traumatismului suferit de victimă, susceptibilă de nevindecare, care slăbește, îngreuiază, alterează sau reduce parțial funcționalitatea naturală inițială a organismului uman (alterarea unor simțuri, mersul greoi, surzenia, amputarea membrelor, utilizarea mâinilor, pareze etc.). Infirmitatea fizică este considerată permanentă, chiar dacă există posibilitatea de a fi înlăturată sau ameliorată prin folosirea unor mijloace tehnice sau aparate artificiale (proteze, aparat auditiv, stimulator etc.).

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cuantumul zilelor de îngrijiri medicale urmează a fi stabilit pe baza unei expertize medico-legale.

c) un prejudiciu estetic grav și permanent – constă în modificarea aspectului fizic al persoanei, a chipului ori corpului său prin care capătă un aspect neplăcut (arderea feței cu acizi sau substanțe care distrug țesuturile, opărirea, provocarea unor cicatrici inestetice, înfundarea maxilarului, tăierea nasului, urechilor etc.).

Stabilirea unui “prejudiciu estetic grav și permanent”, presupune efectuarea unei expertize medico-legale care să stabilească dacă a fost creat un asemenea prejudiciu, ce trebuie să îndeplinească toate cele trei condiții în mod cumulativ: estetic, grav și permanent.

d) avortul – constă în întreruperea cursului normal al sarcinii, ca urmare a actelor de lovire sau alte violențe la care a fost supusă persoana vătămată. Pentru existența infracțiunii de vătămare corporală săvârșită în condițiile producerii acestei consecințe trebuie îndeplinite următoarele cerințe:

– În momentul săvârșirii faptei victima să fie însărcinată;

– Avortul să fi fost urmarea directă sau indirectă a lovirii, violenței sau vătămării pricinuite de făptuitor;

– Autorul să fi știut sau să-și fi dat seama că victima este o femeie însărcinată, dar să nu fi urmărit producerea avortului.

e) punerea în primejdie a vieții persoanei – presupune crearea unui pericol grav și imediat pentru viața victimei (alterarea funcțiilor vitale, posibilitatea compromiterii vieții și survenirea iminentă a morții victimei) iar fără intervenția imediată a medicului, s-ar produce moartea (hemoragii masive, secționarea unor artere, hematom în cutia craniană etc.).

Cu privire la această circumstanță se impun a fi făcute următoarele precizări: Există un paralelism între infracțiunea de tentativă de omor și vătămarea corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit.” e”. Punerea în primejdie a vieții persoanei în cazul vătămării corporale sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăție este culpa iar în cazul tentativei de omor forma de vinovăție este intenția. De regulă, acțiunea prin care se provoacă vătămarea este săvârșirea cu intenție, dar rezultatul mai grav depășește această intenție (intenția depășită), el nu este dorit (urmărit) și nici acceptat de făptuitor.

În varianta agravată [art. 194 alin. (2)], elementul circumstanțial se realizează când vătămarea corporală a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute în alin. (1). Această variantă se caracterizează printr-un element subiectiv specific în sensul că autorul, producând vătămarea corporală a urmărit să determine producerea unei infirmități, un prejudiciu estetic grav și permanent sau punerea în primejdie a vieții persoanei.

Dacă cealaltă variantă a infracțiunii prevăzute la alin. (1) se caracterizează din punct de vedere subiectiv prin vinovăția sub forma praeterintenției, varianta agravată se caracterizează prin vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte, exprimând un grad de pericol social sporit al infractorului.

Legătura de cauzalitate.

În cazul în care activitatea infracțională desfășurată de făptuitor a avut ca rezultat moartea victimei, atunci trebuie să existe un raport de cauzalitate, în sensul că moartea victimei a fost cauzată de fapta săvârșită de infractor, precum și că fapta acestuia constituie cauza morții victimei. În teoria dreptului penal și în practică judiciară, se admite că pentru existența legăturii de cauzalitate nu este necesar ca acțiunea făptuitorului să fie cauza unică a morții Va exista legătura de cauzalitate și atunci când la producerea morții au concurat și alte cauze: preexistente (boala, uzură a organismului) sau comitente (acțiunea factorilor atmosferici) sau survenite (complicațiile ivite în cursul tratamentului medical) câtă vreme legătura de cauzalitate dintre fapta infractorului și moartea victimei nu a fost întreruptă.

Între activitatea de lovire sau violență și suferința fizică există un raport de cauzalitate.

Dacă asupra membrului de familie s-au săvârșit acțiuni de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, atunci între activitatea făptuitorului și moartea victimei va exista întotdeauna o legătură de cauzalitate. Chiar dacă moartea survine după o perioadă mai lungă de timp de la aplicarea lovirii intenționate infracțiunea subzistă.

În practică judiciară, problema existenței legăturii de cauzalitate în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzute de art. 195 C.pen., se pune datorită faptului că între momentul săvârșirii faptei de lovire ori vătămare a integrității corporale și moartea victimei pot interveni și alte cauze decât acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, uneori această legătură poate fi întreruptă (anumite complicații post traumatice care au provocat moartea victimei – infecție generalizată (peritonită), sustragerea victimei de la tratamentul medical etc.).

Latura subiectivă.

Forma de vinovăție în cazul infracțiunii de omor săvârșită asupra unui membru de familie, este intenția directă sau indirectă, după cum infractorul prevede că fapta sa (comisivă sau omisivă) va produce ca rezultat moartea victimei și dorește producerea acesteia, ori deși nu o dorește o acceptă în mod conștient. În general intenția de a ucide rezultă fie în mod direct din declarația făptuitorului sau din existența probelor aflate în dosarul de urmărire penală; fie în urma analizei cauzelor, condițiilor și împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta.. Pentru existența intenției de a ucide, este suficient ca infractorul să fie conștient că suprimă viața unui om în general și a unui „anumit” om. Mobilul sau scopul nu constituie o trăsătură a laturii subiective deci nu prezintă interes decât atunci când acestea sunt elemente circumstanțiale ale infracțiunii de omor calificat. Legea penală nu admite uciderea unei persoane nici chiar în situația unei morți iminente nici în cazul în care aceasta suferă de o boală incurabilă. În practică judiciară, intenția de a ucide se deduce din materialitatea faptei, care de cele mai multe ori relevă poziția infractorului față de rezultat (perseverența cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri în zone vitale ale corpului, secționarea carotidei, înjunghierea în zona cordului etc.).

Infracțiunea de lovire poate fi săvârșită cu intenție directă sau indirectă de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei. În anumite împrejurări poate fi săvârșită și cu intenție depășită (praeterintenție), când autorul deși a săvârșit faptă cu intenția de a lovi urmărind producerea unui anume rezultat, a prevăzut și urmărire mai grave, fără a le dori sau accepta.

Din punctul de vedere al laturii subiective, vătămarea corporală săvârșită asupra unui membru de familie suportă următoarele forme:

în varianta prevăzută de alin.1 lit. d.(avortul), infracțiunea poate fi comisă cu intenție directă sau indirectă;

pentru variantele prevăzute la alin.1 lit.

a) o infirmitate;

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

c) un prejudiciu estetic grav și permanent;

e) punerea în primejdie a vieții unei persoane.

fapta poate fi comisă cu intenție indirectă. Dacă fapta este comisă cu intenție directă, în variantele prevăzute de alin.1 lit. a), b) și c) pedeapsa aplicată este diferită, fiindu-i incidente dispozițiile alineatului 2;

pentru varianta prevăzută de alin.1 lit.e), fapta poate fi comisă numai cu intenție indirectă.

Forma de vinovăție specifică infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este praeterintenția. Moartea victimei – are loc din culpă subiectului activ. Acesta este conștient că loviturile aplicate victimei îi vor produce vătămarea corporală, dar nu urmărește și nici nu acceptă producerea morții; dacă acest rezultat se produce subiectul va răspunde în raport cu acest rezultat.

Forme, modalități, aspecte procedurale

Forme: Infracțiunea de omor, fiind o infracțiune comisivă, materială, condiționată de producerea unui rezultat distinct de acțiune în timp și spațiu și determinat de aceasta, este susceptibilă de desfășurare în timp și deci de forme imperfecte (actele preparatorii sau tentativă). Există tentativă (pedepsită conform art. 188 alin. (2)) atunci când acțiunea de ucidere a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul, fapt ce nu exclude producerea unor vătămări a integrității corporale sau sănătății victimei.

Actele preparatorii deși sunt posibile nu se pedepsesc.

Consumarea infracțiunii de omor se realizează în momentul în care s-a produs moartea victimei.

Modalități. Infracțiunea de omor incriminată în art. 188 C.pen. constituie forma tipică, modalitatea simplă a acțiunii de ucidere. În forma să tipică, poate îmbrăca numeroase modalități faptice determinate de împrejurările concrete în care s-a comis fapta. Forma agravată a infracțiunii de omor este determinată de circumstanțele legale enunțate în art. 189 C.pen. care incriminează omorul calificat.

La infracțiunea de lovire sau alte violente săvârșită asupra unui membru de familie, tentativa este posibilă, însă nu este incriminată datorită pericolului social redus. Infracțiunea se consumă în momentul lovirii sau exercitării actului de violență asupra corpului victimei și producerii suferinței fizice, adică în momentul în care lovirea sau violența a atins sau cauzat leziuni pe corpul victimei. Chiar dacă în aceleași împrejurări victimei îi sunt aplicate mai multe lovituri (bătaie) va exista o singură infracțiune. Dacă însă făptuitorul lovește mai multe persoane, va exista concurs real de infracțiuni.

Modalități (variante) ale infracțiunii. În afară de varianta simplă prevăzută în art. 193 alin. (1) C.pen., există și o variantă agravată prevăzută în alin. (2), atunci când se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea persoanei pentru care sunt necesare îngrijiri medicale pentru vindecare de cel mult 90 de zile.

Pentru infracțiunea de vătămarea corporală în varianta tip (art. 194 alin. (1) C.pen.), tentativă nu se pedepsește. Tentativa se pedepsește în cazul variantei agravate [art. 194 alin. (2)]. Infracțiunea se consumă în momentul în care se produce una din urmările prevăzute în textul de incriminare.

Modalități: Există două modalități de infracțiuni de vătămare corporală: o variantă simplă și una agravată.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare săvârșită asupra unui membru de familie, se consumă în momentul producerii morții victimei și nu data la care a fost săvârșită lovirea sau vătămarea corporală.

Fiind o infracțiune praeterintenționată, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este susceptibilă în formă de tentativă (întrucât faptele săvârșite din culpă exclud tentativă).

Modalități: Infracțiunea îmbracă modalitățile normative prevăzute în art. 193-194 C.pen.

Aspecte procedurale

Sub aspect procedural pentru infracțiunile de lovire sau alte violențe și vătămare corporală din culpă (art. 193 și 196 C.pen.), punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a victimei, însă art. 199 C.pen. face în acest caz o excepție, aceasta poate fi pusă în mișcare și din oficiu, legiuitorul luând în calcul teama exercitată de agresor asupra victimelor sale. Totodată, legea permite împăcarea părților, dar numai cu privire la aceste două infracțiuni.

În ceea ce privește sancțiunile aplicate, pedeapsa prevăzută de lege pentru modalitatea de săvârșire se majorează cu o pătrime avându-se în vedere gradul de pericol social mai ridicat.

2.3. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A VIOLENȚEI DOMESTICE PREVĂZUTĂ ÎN ART. 201.1 C.PEN. AL REPUBLICII MOLDOVA

Conținutul legal: Fapta prevăzută în articolul 2011, introdus prin LP167 din 09.07.10, MO155-158/03.09.10 art.551, constă în :

(1) Violența în familie, adică acțiunea sau inacțiunea intenționată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferință fizică, soldată cu vătămarea ușoară a integrității corporale sau a sănătății, suferință psihică ori prejudiciu material sau moral, se pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 150 la 180 de ore sau cu închisoare de pînă la 2 ani.

(2) Aceeași acțiune:

a) săvîrșită asupra a doi sau mai multor membri ai familiei;

b) care a provocat vătămarea medie a integrității corporale sau a sănătății se pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore sau cu închisoare de pînă la 5 ani.

(3) Aceeași acțiune care:

a) a cauzat vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății;

b) a determinat la sinucidere sau la tentativă de sinucidere;

c) a provocat decesul victimei

se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani.

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii:

Obiectul juridic special principal al infracțiunii de violență în familie are un caracter complex și este constituit din relațiile sociale cu privire la formarea, desfășurarea, dezvoltarea și conviețuirea normală în cadrul familiei, precum și dezvoltarea minorului prin respectarea intereselor acestuia. Aceste relații speciale nu se pot forma fără existența solidarității și securității familiale.

Solidaritatea familială înglobează în terminologia sa dragoste, respect, empatie, grijă, spirit de înțelegere, egalitate, afectivitate, intimitate și obligații morale reciproce.

Obiectul juridic special secundar al infracțiuni îl constituie relațiile sociale care se referă la asigurarea vieții, sănătății, integrității fizice sau psihice, onoarei și demnității persoanei fizice, precum și integrității ori potențialității de utilizare a bunurilor sau posesiei persoanei asupra acestora.

Obiectul material al infracțiunii de violență în familie îl reprezintă corpul persoanei asupra căruia se exercită actele de violență. Totodată, obiect material al infracțiunii poate fi și un bun mobil sau imobil al subiectului pasiv.

Subiecții infracțiunii:

Subiectul activ (autorul), trebuie să fie o persoană responsabilă penal și care să aibă calitatea de membru a aceleiași familii.

Conform alin. 1 , în conformitate cu art.1331 introdus prin LP167 din 09.07.10, MO155-158/03.09.10 art.551, subiecți ai infracțiunii pot fi:

– cetățeni ai Republicii Moldova, cetățeni străini și apatrizii care locuiesc pe teritoriul ei, iar potențiali subiecți ai violenței în familie, conform alin.2 subiecți ai infracțiunii pot fi:

în condiția conlocuirii – persoanele aflate în relații de căsătorie, de divorț, de concubinaj, de tutelă și curatelă, rudele lor pe linie dreaptă sau colaterală, soții rudelor, alte persoane întreținute de acestea;

în condiția locuirii separate – persoanele aflate în relații de căsătorie, copiii lor, inclusiv cei adoptivi, cei născuți în afara căsătoriei, cei aflați sub tutelă sau curatelă, alte persoane aflate la întreținerea acestora.

Aceste două condiții esențiale au caracter alternativ.

Cerințe esențiale:

Calitatea de membru de familie trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei.

La momentul săvârșirii faptei autorul să fi implinit vârsta de 16 ani.

Subiectul pasiv (victima) este persoana vătămată – membrul de familie ca urmare a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă:

Latura obiectivă reprezintă totalitatea condițiilor prevăzute de norma de incriminare ce trebuiesc indeplinite cumulativ, și care privesc actul de conduită specific infracțiunii. Astfel, sub aspectul conținutului obiectiv, infracțiunea de violență în familie are următoarea structură:

1) Elementul material (fapta prejudiciabilă) – acțiunea sau inacțiunea intenționată;

2) Consecințele și urmările prejudiciabile – urmările produse ca urmare a acțiunii sau inacțiunii intenționate a subiectului activ;

3) Legătura de cauzalitate dintre acțiunile sau inacțiunile făptuitorului și consecințele (urmările) prejudiciabile.

1) Elementul material al infracțiunii îl constituie orice acțiune sau inacțiune fizică sau verbală provocatoare de suferințe fizice, psihice sau sexuale, economice, spirituale ori care are ca urmare moartea unei persoane (violență criminală).

Condițiile cerute elementului material pentru existența infracțiunii în modalitatea prev. de alin.(2):

acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să fie îndreptată asupra a doi sau mai multor membri ai familiei;

acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să fie intenționată și să aibă ca scop săvârșirea de fapte de violență asupra a doi sau mai multor membri ai familiei.

În aceste condiții prezintă importanță momentul formării actelor de violență prin care s-a provocat suferință fizică, soldată cu vătămarea ușoară a integrității corporale sau a sănătății, suferință psihică ori prejudiciu material sau moral, respectiv:

fie până la săvârșirea faptei;

fie în procesul de realizare a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului.

După consumarea acestui moment, asupra actelor de violență se vor aplica regulile de calificare prin concurs între două sau mai multe infracțiuni prevăzute de norma de incriminare a alin (1) art. 2011 CP RM.

Toate aceste acțiuni sau inacțiuni ce formează elementul material al infracțiunii au ca scop (motiv) cauzarea de prejudicii. Întrucât legiuitorul în art. 30 CP RM nu stabilește ca și condiție obligatorie compatibilitatea motivelor infracțiunii prelungite, răspunderea pentru fapta prev. de alin.(1) va opera chiar dacă diferă motivele ce stau la baza actelor de violență.

Va opera intenția unică, doar în situația în care actele de violență săvârșite asupra a doi sau mai multor membri ai familiei s-au demonstrat a fi realizate în baza aceluiași motiv.

În ce privește metodele și mijloacele folosite la săvârșirea actelor de violență nu prezintă relevanță la calificarea faptei, însă pot fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.

Modalități faptice de manifestare a actele de violență ce constituie elementul material al laturii obiective :

Violența fizică – reprezintă actele ce implică forța fizică, cât și actele lipsite de forță fizică, dar care produc efecte similare celor dintâi. Forme de manifestare: lovire, îmbrâncire, înțepare, tăiere, mușcare, otrăvire, sugrumare, ardere, electrocutare etc.

Violența sexuală constă în obligarea forțată a victimei de către făptuitor la gesturi nedorite sau raporturi sexuale împotriva voinței acesteia. Metode de realizare: obligarea victimei să facă sex cu anumite obiecte ori animale sau persoane din anturajul lor, de a pune în aplicare anumite fantezii pornografice, negarea sau denigrarea sexualității partenerei ori partenerului, ironii, glume cu aluzie sexuală, interzicerea victimei de a lua măsuri contraceptive împotriva unei sarcini nedorite, mutilarea organelor genitale, intreruperea forțată a sarcinii etc.

Violența psihologică precede și completează celelalte forme de violență sau abuz. Include violența emoțională și violența verbală. Are rolul de a manipula și controla victima, cu scopul de a-i crea acesteia sentimentul de stigmatizare și de imagine de sine negativă, de deprivare ori neglijență. Modalități de realizare: insulte, jigniri (referitoare la aspectul fizic, la capacitățile intelectuale sau la îndeplinirea responsabilităților pe care le are victima în cadrul familiei), amenințări, intimidare, șantaj emoțional, inducerea fricii, presiune continuă, teroare, privare de alimente sau de somn, discreditare în fața celorlalți. Acest tip de violență înglobează în structura sa componente cu factor central în controlul și manipularea partenerului, respectiv: dispariția conștiinței propriei persoane, a propriului eu, teama, deprecierea, distorsionarea realității, înjosire și supraîncărcarea cu responsabilități.

Violența economică. Conform Legii Republicii Moldova nr. 45 3. din 01.07.2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, publicată în Monitorul Oficial nr. 55-56 din 18.09.2008, violența economică este definită ca ,,o privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existență primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, abuz de variate situații de superioritate pentru a sustrage bunurile persoanei, interzicere a dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor și resurselor comune, refuz de a susține familia, impunere la munci grele și nocive în detrimentul sănătății, inclusiv a unui membru de familie minor, precum și alte acțiuni cu efect similar”.

Prin această formă de manifestare, făptuitorul urmărește să scadă atât resursele cât și autonomia victimei, prin diminuarea onoarei și demnității. Se poate manifesta prin: controlul la mijloacele economice și bunurile personale ale victimei, interzicerea dreptului de a poseda, precum și de a dispune ori folosi bunurile commune, privarea de hrană, medicamente, impunerea la munci grele și/ sau nocive ce pot avea drept consecință îmbolnăvirea victimei, refuzul de a contribui la cheltuielile de întreținere a casei etc.

Violența economică este în strânsă legătură cu violența psihologică, mai ales în ce privește abuzurile referitoare la distrugerea bunurilor personale ale victimei. Aceste este motivul pentru care violența economică este corelată la celelalte tipuri de violență domestică.

Violența spirituală se manifestă prin acțiuni sau inacțiuni ce au ca scop subminarea ori diminuarea tradițiilor culturale ori religioase ale unui membru de familie pentru a o manipula sau controla. Modalități de realizare: ridicularizare, penalizare, limitare, împiedicare sau utilizare a practicilor religioase ale victimei ori a credințelor sale spirituale, forțarea acesteia de a adera la un al sistem de valori, precum și orice alte acțiuni cu efect sau repercursiuni similare

Violența criminală presupune acele forme de violență care lasă urme asupra organismului acțiuni care, pot duce până la determinarea la sinucidere ori la tentativă de sinucidere sau chiar la moartea victimei. Acest tip de violență afectează starea de sănătate a persoanei vătămate, traumele lăsate fiind nu numai pe plan fizic cât și psihic.

2.Consecințele prejudiciabile diferă în funcție de efectele și urmările produse.

Astfel, din punct de vedere al sănătății fizice victima poate suferi o serie de vătămări care au provocat suferință fizică, soldate cu vătămarea ușoară a integrității corporale sau a sănătății, suferințe psihice ori prejudiciu material sau moral sau unele care au provocat vătămarea medie a integrității corporale sau a sănătății ( rupturi de oase, accidentări, ruperi de organe interne, pierderi de sarcină, boli transmisibile, traumatisme craniene, invalidități temporare sau permanente, mutilari, hemoragii interne, pierderi de organe etc.).

Din punct de vedere psihic, victima poate suferi depresii acute sau cronice, anxietate, atacuri de panică, coșmaruri, insomnii, fobii, stres post-traumatic, tulburări de personalitate și/sau comportamentale, tentative suicidare etc.

Din punct de vedere profesional si economic, victima poate fi lipsită de o slujbă permanentă ori dacă o are, întâmpină probleme in mentinerea ei, în principal datorită absenteismului în urma concediilor medicale pe care aceasta este nevoită să le ia ca urmare a agresiunilor suferite sau situația la care este supusă o împiedică să evolueze din punct de vedere profesional ori nu-i permite să ia decizii alături de el cu privire la gestionarea bugetului familiei, controlează accesul ei la mașină, telefon, bani etc. Aceste situații duc la obținerea unor veniturile insuficiente și implicit lipsa resurselor alternative de sprijin, ceea ce determină ca victima să dezvolte o dependență puternică față de agresor.

Din punct de vedere social, consecințele asupra victimei constau în izolarea parțială sau totală de familia de origine, grup de prieteni, colegi, servicii de suport social.

Urmari prejudiciabile

În ce privește sintagma“ cauzarea vătămării ușoare a integrității corporale sau a sănătății” aceasta a fost prevăzută la art. 78, alin.3 din Codul contravențional, fiind dezincriminată prin excluderea din art. 2011 CP RM.

În conformitate cu Regulamentul, prin dereglarea sănătății de scurtă durată se înțeleg “urmările determinate nemijlocit de vătămare, care durează nu mai mult de 21 de zile (trei săptămâni) ”. Sunt considerate dereglări de scurtă durată: slăbirea vederii sau a auzului (pierderea neînsemnată, dar stabilă, a capacității de muncă); numeroase excoriații (julituri) sau echimoze (vînătăi); pierderea degetului de la mână (cu excepția celui mare și arătător) etc. . Potrivit Regulamentul de apreciere medico-legală a gravității vătămării corporale nr. 199 din 27.06.2003, prin incapacitate stabilă și neesențială de muncă se are în vedere o pierdere a capacității generale de muncă într-un volum de pînă la 10%.

În modalitatea agravată prevăzută de alin.(2), lit. b) legiuitorul are în vedere ,,vătămarea medie a integrității corporale sau a sănătății”. În această situație, urmarea prejudiciabilă apare ca urmare a intensității violenței care ,fiind de un grad ridicat, produce prejudicii severe asupra sănătății persoanei agresate. Conform aceluiași Regulament, criteriile de calificare a vătămărilor corporale comportă următoarele trăsături:

1) lipsa pericolului pentru viață;

2) lipsa tuturor consecințelor, prevăzute de acest Regulament, cu referință la vătămările corporale grave;

3) dereglarea de lungă durată a sănătății;

4) incapacitatea permanentă însemnată de muncă.

Trăsăturile prev. la pct. 3 și 4 au un caracter alternativ, ceea ce presupune că prezența oricăreia dintre ele și/sau prezența concomitentă, va suporta aceeași formă la calificarea infracțiunii.

Agravantă prev.de legiuitor în alin.(3), lit a) poate avea, potrivit noțiunii formulate în alin. (l) art. 151 CP al RM, următoarele urmări prejudiciabile: „Vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății, care este periculoasă pentru viață ori care a provocat pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea funcționării acestuia, o boală psihică sau o altă vătămare a sănătății, însoțită de pierderea stabilă a cel puțin o treime din capacitatea de muncă, ori care a condus la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabilă a feței și/sau a regiunilor adiacente”.

Din definiția formulată de legiuitor reiese că, pentru existența faptei în forma prevăzută de alin.(3), lit a) este suficientă întrunirea oricăreia dintre urmările prejudiciabile.

Pentru modalitatea agravantă prevăzută în alin.(3), lit b) este necesar a se stabili dacă făptuitorul a executat acte de determinare în luarea decizie victimei de a se sinucide, dar fără a urmări neapărat acest rezultat. Pentru aceasta, este imperios a se face o delimitare clară între acțiunea de determinare la sinucidere de acțiunea de înlesnirea sinuciderii, întrucât la cea din urmă făptuitorul nu realizează acte de determinare, ci facilitează intenția victimei de a se sinucide.

Acțiunea care a provocat decesul victimei, prevăzută ca agravantă în alin.(3), lit c), face ca infracțiunea să fie una complexă, întrucât generează două urmări prejudiciabile: cauzarea de suferințe fizice, psihice ori un prejudiciu material sau moral; precum și lipsirea de viață din imprudență, infracțiune prevăzută de art. 149 CP al RM.

Așa cum reiese din analiza tuturor elementelor constitutive ale laturii obiective ale infracțiunii de violență în familie infracțiunea are un caracter complex, deoarece aceasta absoarbe în conținutul său mai multe fapte infracționale, respectiv: vătămarea intenționată gravă sau medie a integrității corporale sau a sănătății, lipsirea de viață din imprudență și determinarea la sinucidere sau la tentativa de sinucidere.

În teoria dreptului penal, urmările prejudiciabile se clasifica în două categorii: urmări prejudiciabile – materiale; urmări prejudiciabile – formale. Aceste urmări prejudiciabile produc consecințe atât de ordin nepatrimonial, cât și patrimonial. La aprecierea despăgubirii se vor lua în considerare și alte criterii, cum ar fi vârsta victimei, funcția, sexul, starea emoțională etc.

Legătura de cauzalitate.

În cazul în care activitatea infracțională desfășurată de făptuitor a avut ca rezultat moartea victimei (ca urmare a activității de determinăre a sinuciderii ori acțiunile sau inacțiunile făptuitorului au provocat decesul victimei), atunci trebuie să existe un raport de cauzalitate, în sensul că moartea victimei a fost cauzată de fapta săvârșită de infractor, precum și că fapta acestuia constituie cauza reală a morții victimei.

Între activitatea de lovire sau violență și suferința fizică există un raport de cauzalitate. Altfel spus, pentru existența infracțiunii este necesar ca acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să producă urmarea prejudiciabilă prevăzută expres de norma de incriminare.

Latura subiectivă.

Forma de vinovăție cu care se săvârșește infracțiunea de violență în familie în modalitățile prevăzute de art. 2011 CP RM, alin.(1), alin.(2), lit.a)-b) și alin.(3), lit.a)-b) este intenția direct sau indirectă. Pentru modalitatea prevăzută de alin.(3), lit.c) forma de vinovăție este praeterintenția.

Forme, modalități, aspecte procedurale

Forme: Infracțiunea de violență în familie, fiind o infracțiune comisivă, materială, condiționată de producerea unui rezultat distinct de acțiune în timp și spațiu și determinat de aceasta, este susceptibilă de desfășurare în timp și deci de forme imperfecte (actele preparatorii sau tentativă).

Actele preparatorii deși sunt posibile nu se pedepsesc. În ce privește tentativă, norma de incriminare nu face referirea la sancționarea acesteia.

Fiind o infracțiune materială, se consumă, după caz, în momentul apariției consecințelor prejudiciabile, respectiv: cauzarea de suferințe fizice, cauzarea vătămărilor ușoare – ale integrității corporale; cauzarea suferinței psihice;- cauzarea prejudiciului moral, cauzarea prejudiciului material.

Sub aspect procedural, punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a victimei.

Conf. alin.(1) art.274 C.P.P. RM, organul de urmărire penală sesizat dispune, prin ordonanță, începerea urmăririi penale, în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, reiese o bănuială rezonabilă că a fost săvârșită o infracțiune și nu există vreuna din circumstanțele care exclud urmărirea penală, informând despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea ori organul respectiv.

Modalități

Art. 2011 CP al RM incriminează fapta de violență în familie într-o variantă-tip și două variante agravante.

2.4 INCRIMINAREA VIOLENȚEI ÎN FAMILIE ÎN LEGISLAȚII INTERNAȚIONALE

Studierea legislației internaționale în materia violenței domestice, scoate în evidență că marea majoritate a acestor țări au inițiat o serie de reforme legislative cu scopul de a combate violența conjugală. Prevederile constituționale și reglementările internaționale au rolul de a proteja femeia în față oricăror forme de abuz, inclusiv cel domestic. Condiția necesară și esențială pentru un stat modern democratic, o constituie un sistem legislativ adecvat și care să valideze legalitatea în drepturi între femei și bărbați.

Albania

În Albania violența în familie a crescut în perioada tranziției datorită modificărilor sociale și psihologice care au avut loc în această perioadă.

Codul Penal albanez are unele prevederi care protejează femeile victime ale violentelor, la modul general. Câteva reglementări ale violentei familiale sunt prevăzute și în Legea nr 9669 din 18 decembrie 2006 privind măsurile de combatere a violenței în relațiile de familie.

Prin această lege se urmărește prevenirea și a reducerea actelor de violența intrafamiliala în toate formele sale, garantarea protecției prin aplicarea unor măsuri legale pentru membrii familiei, configurarea unei rețele coordonată autorităților responsabile de protecție, sprijin și reabilitare a victimelor violentei domestice, de atenuare a consecințelor și prevenire a violenței în familie, pentru a împuternici organele judiciare în a lua măsuri de protecție împotriva intern-violenței, precum și pentru a asigura și/sau garanta servicii rapide, la prețuri accesibile și simple pentru victimele violenței domestice .

În sensul acestei legi, cu excepția cazului în care se prevede altfel prin dispoziții specifice ale acestora, aria de întindere a termenului de violență în familie cuprinde orice act de violență care are ca urmare încălcarea fizică, morală, psihologică, sexuală, socială și economică comisa între persoane care sunt sau au fost într-o relație de familie. Conform aceleași legi prin membrii de familie se înțelege soții sau foștii soți, partenerii ori foștii parteneri cu care victima conviețuiește sau a conviețuit, frați, surori, rude de sânge în linie directă, inclusiv părinții adoptivi și copiii, persoanele legate în linie directă de sânge, inclusiv părinții și copiii naturali ori adoptivi ai soțului său ai partenerului coabitant, precum și frații și surorile soțului în cazul în care aceștia coabitau împreună în timpul actelor de violenta sau au coabitat în ultimele 3 luni. Actele de violența familială, în unele situații, pot fi încadrate în infracțiuni de omor, vătămare, viol, etc., iar legătura dintre victima și agresor poate constitui circumstanța agravată. Codul penal sancționează viol, inclusiv violul conjugal, însă guvernul nu a pus în aplicare aceste legi în mod eficient. Acest lucru determina ca victimele rareori să raporteze abuzul în familie, iar oficialii nu urmăresc penal violul conjugal. Conceptul de viol conjugal nu a fost bine stabilit, și atât autoritățile cât și publicul de multe ori nu-l considera o act reprobabil. Legea impune sancțiuni pentru viol și agresiune în funcție de vârsta victimei. Astfel, pentru violul săvârșit asupra unui adult pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani, pentru violul săvârșit asupra unui adolescent cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani, iar pentru violul săvârșit asupra unui copil sub 14 ani, pedeapsa este închisoare de la 7 la 15 an. Legea prevede și posibilitatea emiterii unui ordin judecătoresc temporar de protecție imediată. Însă, de cele mai multe ori poliția nu este instruita sau nu are capacitatea de a face față în mod eficient cazurile de violență în familie.

În Raportul referitor la drepturile femeilor în țările din Balcani candidate la aderare din aprilie 2013, Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen, printre altele, solicită guvernului albanez “să îmbunătățească coordonarea dintre autoritățile naționale și autoritățile locale, în special cu privire la combaterea violenței domestice”. În urma acestei solicitări, Albania aduce modificări Codului penal în iunie 2003 prin care înăsprește pedepsele pentru violențele cărora le cad victime femeile – de la 20 de ani închisoare până la închisoare pe viață. În vechea lege, delictul era pedepsit cu închisoare între 5 și 25 de ani.

Anglia

Codul Penal nu incriminează actele de violență domestică printr-o infracțiune specifică, acestea fiind încadrate, potrivit dreptului comun, în infracțiuni de omor, vătămare, viol, etc. Legătura dintre agresor și victimă constituie circumstanță agravantă, de care instanța va ține seama la stabilirea pedepsei. Însă, în legislația acestei țări există o serie de legi care incriminează violența domestică și prin care se asigură o măsură de protecție a victimelor, în funcție de agresiunea suferită. O primă reglementare o găsim în Legea familiei din anul 1996 privind protecția victimelor în cazurile de violență, și în care repercusiunile acestui act se răsfrânge și în ce privește atribuirea folosirii locuinței, și care conferă instanțeidreptul să emită două tipuri de ordine de restricție, și anume: unul care protejează victima împotriva violenței și prin care îl poate obliga pe agresor să nu utilizeze violența sau să amenințe cu utilizarea violenței (aceasta se referă atât la violența fizică, cât și la amenințări, intimidare sau hărțuire), iar altul care reglementează folosința locuinței comune. Prin aceasta ultimă măsură, agresorului i se poate interzice să revină în locuința familiei ori i se poate impune să ocupe doar o anumită parte a imobilului sau să nu se apropie la o anumită distanță de locuința, indiferent de relațiile stabilite între acesta și victimă: soț, fost soț, concubin, fost concubin, etc. sau orice alte persoane care locuiesc sub același acoperiș.

În ce privește victima violenței domestice, aceasta poate obține un asemenea ordin indiferent de drepturile pe care ea le are asupra locuinței. În situația în care agresorul este proprietarul acesteia, victima poate fi obligată să plătească o chirie ori să renoveze și/sau să întrețină imobilul. În principiu, ordinul se eliberează pe o perioadă cuprinsă între 6 luni și un an, excepție fiind situațiile în care, în ordin emis nu este specificata durată, acesta urmând a fi ridicat printr-o notificare ulterioară , dacă se apreciază că scopul măsurii luate a fost atins.

Nerespectarea, în tot sau în parte, a acestor măsurilor de protecție constituie infracțiune, iar poliția are dreptul de a-l aresta pe făptuitor chiar și în absența unui mandat. În privința măsurilor care privesc atribuirea locuinței, dacă acestea au fost dispuse ca urmare a actelor de violență sau a amenințărilor cu săvârșirea unor astfel de acte, instanța poate implanta o clauză care să permită poliției să-l aresteze pe cel care încalcă ordinul fără a mai necesară existența un mandat de arestare. Însă, poliției îi revine obligația de a-l prezenta pe agresor în fața instanței în termen de 24 de ore de la arestarea sa, iar în situația în care acest lucru nu este posibil, poliția va hotărî dacă agresorul urmează a fi reținut în continuare sau dacă acesta va fi eliberat pe cauțiune.

O altă reglementare este prevăzută în Legea privind protecția împotriva hărțuirii, adoptată în anul 1997, și care cuprinde măsuri de protecție atât penale împotriva violenței domestice cât și civile. Aceste măsuri pot fi luate împotriva oricărei persoane care este acuzată de acte de hărțuire, chiar și în situația când agresorul nu coabitează împreună cu partea vătămată sau nu a stabilit cu aceasta relații asemănătoare acelora de familie. Această lege se aplică mai ales femeilor victime ale violenței domestice conferindu-le acestora protecție. Protecția derivă din unele din reglementările acestei legi, prin care comunitățile locale sunt obligate să furnizeze o locuință persoanelor care nu au adăpost ori care sunt pe cale de a-și pierde locuința. Până la la verificarea dosarului și găsirea unei locuințe corespunzătoare victimele locuiesc câteva zile într-un hotel sau azil .Aceste locuințe se acordă pe o perioadă de doi ani.

Potrivit acestei legi, hărțuirea a fost definită ca “ fiind faptul de a speria sau a intimida semenii, cu condiția ca astfel de fapte să se producă de cel puțin două ori”, fiind incluse în această categorie și amenințările, telefoanele nedorite sau zgomotele excesive. Și în cazul acestei legi, instanța îi poate interzice agresorului să comită o serie de acte pe un termen care este lăsat la aprecierea instanței. Punerea în mișcare a urmăririi penale, în cazul actelor de violență în familie, nu este condiționată de plângerea parții vătămate, aceasta putându-se face și în urma unui denunț venit din partea oricărei persoane care are cunoștință despre săvârșirea vreunei infracțiuni de violență domestică.

Din 31 martie 2013 a fost modificată definiția violenței în familie astfel încât aceasta să poată cuprinde, fără a fi limitată doar la tipuri de abuz psihologic, fizic, sexual, financiar, emoțional, orice incident său model de incidente de control, comportament coercitiv sau pericol, violență sau abuz a unei persoane cu vârsta de 16 sau peste, care sunt sau au fost parteneri intimi sau membrii familiei, indiferent de gen sau sexualitate. Totodată, este definit și comportamentul de control ca fiind o serie de acte concepute astfel încât să determine o persoană să fie subordonată și/sau dependenta, să-i exploateze resurselor și capacitățile de câștig personal, lipsind-o astfel de mijloacele necesare pentru independență și rezistență.

Această definiție include și violența bazată pe așa-numitele "crime de onoare", mutilare genitală feminină (FGM) și căsătoriile forțate.

În aproape toate posturile de poliție de pe teritoriul Angliei exista departamente specializate pe violentă domestică, precum și polițiști care oferă suport și informații victimelor violenței domestice.

Austria

Codul penal al Austriei nu incriminează violența domestică ca o infracțiune specifică, ci este încadrata la infracțiunile de omor, lovire, vătămare corporală etc., iar relația dintre agresor și victimă poate constitui doar circumstanță agravantă, ceea ce duce la adăugarea unui spor la pedeapsă aplicată pentru infracțiunea respectivă. Austria recunoaște că violența împotriva femeilor este comisă în diferite forme: la nivel fizic, sexual, psihologic, economic sau social.

În ce privește violul în cadrul cuplului , acesta este obiectul sancțiunilor penale din anul 1989. În sprijinul completării acestor dispoziții, în anul 1997 a fost adoptată Legea privind protecția împotriva violenței în cadrul familiei, care permite instanței civile să pronunțe măsuri de protecție a victimei. Prin modificarea acestei legii în anul 2003 s-a extins măsură de protecție la toate persoanele care coabitează sau au coabitat cu autorul actului de violență din sânul familiei ori din interiorul oricărei relații asemănătoare celei de familie.

Printr-un astfel de ordin de protecție se pot lua următoarele măsuri împotriva agresorului:

să părăsească domiciliul comun (chiar dacă este proprietarul locuinței) și să nu mai revină în acesta pe o anumită perioadă de timp – această măsură poate fi dispusă pe o perioadă ce nu poate depăși 3 luni, excepție făcând situația în care victima depune o cerere pentru desfacerea căsătoriei, urmând ca acest termen să fie prelungit până la desfacerea definitivă a căsătoriei ;

Poliția este singurul organ abilitat să pună în aplicare aceste măsuri, independent de victimă. În cazuri grave, sau în cazuri de necesitate, pentru aplicabilitatea acestor dispoziții, tribunalul poate face apel la forțele de ordine.

Ordinul de protecție se aplică în cazul în care victima a suferit acte de violență fizică sau psihică, sau dacă a fost amenințată cu astfel de acte, fapte ce determina imposibilitatea continuării coabitării. Actele de violență pot fi comise de soț, concubin, sau altă persoană cu care victima a stabilit relații asemănătoare acelora de familie. Aceste dispoziții se emit la cererea părții vătămate, urmând să se procedeze la audierea agresorului, iar dacă victima a mai fost agresată și există riscul de a mai fi supusă altor acte de violență, măsura de protecție poate fi luată fără ca agresorul să mai fie audiat. Totodată, ordinul se pune în executare imediat, iar dacă asupra agresorului s-a dispus măsura interzicerii de a reveni în locuința comună, acesta este obligat să predea cheile domiciliului. Dacă agresorul un respecta interdicția impusă, acesta va fi arestat. Concomitent, agenții de poliție efectuează razii în aria locuinței victimei în mai puțin de 24 de ore și transmit cazul centrului de intervenție din zona implicată. Centrul de intervenție are obligația de a intra în legătură cu victima, pentru a-i furniza consiliere gratuită referitoare la modul în care îi sunt respectate drepturile, precum și pentru a o asista gratuit în timpul procedurii judiciare.

În baza aceleiași legi, dacă exista riscul de a fi pusă în pericol viața, libertatea, sănătatea sau integritatea corporală a victimei, poliția, independent de existența unei plângeri penale ori a unei cereri de chemare în judecata depusă de victima, are dreptul de a-l evacua pe agresor din locuința comună, precum și de a-i interzice să se afle în imediata vecinătate a imobilului. Această măsura se va dispune pe un termen ce un poate depăși 10 zile. Dacă victima solicita instanței civile un ordin de restricție, acest termen mai poate fi prelungit cu încă 10 zile.

delimitarea unor locuri clar specifice (locul de muncă al victimei sau școala unde învață copiii etc.) sau a unei arii limitativ stabilite, fiind definită prin „nevoile victimei pentru o protecție efectivă”;

să nu intre în contact cu victima, indiferent de mijlocul folosit.

Procedura de urmărire penală se poate declanșa la sesizarea oricărui cetățean care are dovezi ca un act de violenta a avut loc, la cererea părții vătămate, sau din oficiu. În cazul în care constată existența unei infracțiuni, organele de poliție au obligația de a sesiza parchetul.

La 1 iunie 2009 intra în vigoare Actul de protecție al doilea împotriva violenței în familie, care constituie un pas important în direcția îmbunătățirii protecției victimelor în Austria. Noua legislație reglementează în secțiunea 107 b infracțiunea "de comitere a actelor repetate de violență”. Aceasta reglementare examinează acte de violență în integralitatea lor în sfera de aplicare a infracțiunilor violente susținute, și prevede pedepse mai aspre – de exemplu pentru amenințări grave de violență, violența fizică și violență, precum și rele tratamente fără rezultat (fără vătămări corporale-de exemplu, palmă peste față), legea prevede pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani. Dacă toate acestea sunt înfăptuite concomitent vor fi considerate infracțiuni comise în circumstanțe agravante, iar sancțiunea pentru acestea este închisoarea de la 10-20 de ani.

Potrivit aceleași legi, perioada de valabilitate a unui ordin de restricționare impus de către poliție a fost extins de la zece zile la două săptămâni. În cazul în care în această perioadă, persoana afectată solicita un ordin interimar, valabilitatea ordinului de restricționare se extinde la un total de patru săptămâni (anterior 20 zile). Totodată, posibilitatea de a aplica pentru un ordin judecătoresc care impune autorului să părăsească apartamentul și îi interzice să se întoarcă la apartament este acum opozabil tuturor persoanelor care locuiesc în acest apartament( așa-numitele măsuri provizorii pentru "protecția împotriva violenței în apartamente )".Anterior această opțiune era opozabila doar persoanelor care se aflau într-o relație de familie sau asemănătoare celei de familie. Instanța poate emite acum acest ordin pentru o perioadă de până la șase luni (anterior, până la trei luni).

Posibilitatea de a aplica pentru un ordin judecătoresc de interzicere a făptuitorului de a rămâne în anumite locuri sau de întâlnire ori contactare a victimei a fost acum reglementată separat în ordinul interimar numit "protecție generală împotriva violenței". Acest ordin poate fi aplicat de către orice persoană care nu poate să tolereze nici un fel de întâlniri ulterioare cu autorul (din nou, această opțiune a fost anterior opozabila doar persoanelor care se aflau într-o relație de familie sau asemănătoare celei de familie). Instanța poate emite acest ordin pentru o perioadă de până la un an (anterior până la trei luni). În cazul în care făptuitorul nu respectă acest ordin, valabilitatea acestuia poate fi prelungită. Ordinul interimar pentru "protecția împotriva invadării intimității" (urmărire) poate fi acum eliberat cu privire la toate măsurile prevăzute – indiferent de deschidere a unei proceduri principale – de până la un an, cu posibilitatea de a extinde valabilitatea acestuia în cazul nerespectării de către făptuitor. Acest ordin poate fi acum depus în instanța de reședință al victimei (anterior în fața instanței de reședință făptuitorului). Conform acelorași prevederi, infracțiunile violente în parteneriate (în special în relații violente de lungă durată), nu sunt supuse reconcilierii în afara instanței ca un mijloc de a modifica astfel de situații violente, întrucât ele nu sunt accesibile pentru mediere.

În cadrul aceluiași context legal s-au îmbunătățit și drepturilor procedurale ale victimelor violentei familiale (o mai bună protecție a adresa victimei, interogatoriu blând opțional într-o acțiune civilă, care se referă la proceduri penale), asistența psiho-socială în timpul procedurii a fost extinsă la procedurile civile (legate de infracțiune) între victime și infractori (de exemplu de acțiune pentru despăgubiri). Cheltuielile în valoare de 800 de euro – 1.200 de euro, în cazul în care victima este eligibila pentru asistență juridică – vor fi suportate de către stat, iar în cazul în care victima este eligibila pentru asistență juridică, aceasta poate solicita și asistență juridică gratuită în timpul procedurilor civile. În conformitate cu amendamentul la Legea de Compensare a victimelor infracțiunilor, Biroul Social Federal plătește despăgubiri forfetare pentru durere și suferința în suma de 1.000 de euro pentru victimele violentei în familie care au suferit leziuni corporale grave și 5.000 de euro pentru victimele violentei în familie care au suferit leziuni corporale grave, cu consecințe permanente.

Legislația din Austria permite integrarea agresorului în programe de reeducarea ca și în Anglia, iar forțele de ordine au obligația de a furniza victimei și agresorului note informative privind drepturile pe care le au și de a informa, despre caz, biroul de intervenții care oferă asistență juridică gratuită și să înștiințeze acest centru de fiecare dată când se emite un ordin de interdicție sau chiar și după fiecare intervenție a poliției în cazuri de violență domestică. Pentru victime sunt disponibile linii telefonice speciale cu program special.

Belgia

Nici Codul Penal al Belgiei nu incriminează actele de violență domestică printr-o infracțiune specifică, aceasta găsindu-și reglementarea în dreptul comun și fiind încadrate, în infracțiuni de lovituri, hărțuire etc.,iar legătura dintre agresor și victimă constituind o circumstanță agravantă a infracțiunii. Însă, legislația belgiană cuprinde două legi care incriminează în mod special violența domestică și anume:

-Legea pentru prevenirea violenței în cadrul cuplului, adoptată în anul 1997. Această lege a înăsprit pedepsele prevăzute pentru infracțiunile care sunt comise de către soț sau de către o altă persoană cu care victima “coabitează sau a coabitat, întreține sau a întreținut o relație afectivă și sexuală durabilă”.

Potrivit Legii pentru prevenirea violenței în cadrul cuplului, procedura de urmărire penală se poate declanșa la denunțul oricărei persoane care are dovezi ca un act de violenta a avut loc, la cererea părții vătămate sau din oficiu. Excepția constituind-o infracțiunea de hărțuire, aceasta neputând fi urmărită decât la plângerea prealabilă a părții vătămate. Retragerea plângerii din partea victimei nu înlătură răspunderea penală a agresorului, procesul penal continuând independent de voința acesteia.

Dacă s-a început procesul penal împotriva agresorului, instanța poate:

-să trimite pe agresor în detenție provizorie pentru a-l îndepărta de victimă sau dacă agresorul este lăsat în libertate, instanța poate emite un ordin de restricție care să-i interzică agresorului să intre în contact cu victima indiferent de motiv ori să frecventeze anumite locuri frecventate în mod obișnuit de victimă. Această măsură poate fi dispusă pe o perioadă ce nu poate depăși de 3 luni.Nerespectarea acestui ordin de către agresor duce la arestarea acestuia.

-Legea privind acordarea locuinței comune soțului său coabitantului legal, victimă a actelor de violență domestică, adoptată în anul 2003.

În conformitate cu această lege, instanța civilă poate să acorde victimei folosința exclusivă a domiciliului comun. Această măsură se ia la cererea victimei, și doar în condițiile în care exista serioase indicii despre violența partenerului, indiferent de statutul acestuia (soț sau concubin). În ce privește intervenția poliției, aceasta are dreptul ca, în cazurile de violență domestică, să pătrundă în domiciliul comun și să întocmească un proces verbal detaliat, să îl constrângă pe agresor să părăsească domiciliul comun sau să îi interzică să se apropie de victimă. În funcție de gravitatea faptelor, agresorul poate fi reținut pentru 24 de ore ori poate fi pus sub supraveghere permanentă. Concomitent, cu această lege, Guvernul belgian a adoptat două planuri naționale de acțiune împotriva violenței domestice pentru perioadele 2001-2003, respectiv 2004-2007. Aceste planuri au drept scop sensibilizarea societății, prevenirea și combaterea violenței domestice și formarea de specialiști. În Belgia au fost create servicii de informare pentru victime în cadrul Parchetelor, unde acestea pot primi informații despre procedura judiciară și stadiul dosarului lor, iar în situația în care agresorul urmează să fie eliberat condiționat, acestea pot indica acestor servicii condițiile pe care le doresc impuse agresorului. Institutul Federal pentru Egalitatea între femei și bărbați a coordonat un plan național de acțiune pentru combaterea violenței între partenerii interni. Femeile din Europa de Est, Africa Subsahariana și Asia au fost supuse exploatării sexuale.

Belgia a incriminat violul marital în 1979 după ce Curtea de Apel de la Bruxelles, în soluționarea unei cauze, a recunoscut violul marital. Însă, din 1989 datorită modificărilor aduse legislației prin care definiția de viol a fost extinsă, violul marital este tratat la fel ca și alte forme de viol.

Bosnia – Herțegovina

Codul penal al Bosniei-Herțegovina nu incriminează violența în familie, însă face referire la câteva acte care, îndreptate împotriva femeilor, pot fi considerate acte criminale. În acest context, violul este definit ca fiind “utilizarea violenței, în scop sexual, îndreptată împotriva femeii care nu este căsătorită cu agresorul”. Legea în vigoare nu recunoaște violul comis de soț în timpul căsătoriei sau în timpul desfășurării procesului de divorț, întrucât condiția pentru ca un mariaj să existe o reprezintă înțelegerea reciprocă dintre parteneri, iar acesta este privit ca o “problemă familială” ce poate apare atunci când relațiile sunt tensionate. Femeile violate, torturate sau supuse actelor de violenta de către soți se pot adresa direct justiției sau organelor de poliție, însă agresorul va fi susceptibil de sancțiune numai în cazul existenței unor vătămări corporale, pe care victima va trebui să le dovedească cu probe.

Legea cu privire la protecția împotriva violenței în familie din 29 martie 2005, în articolul 6 definește violența familială ca fiind orice act de provocarea fizică, psihică, sexuală sau prejudicii economice ori suferință, amenințări în ceea ce privește integritatea fizică sau psihologică, precum și lipsa de grijă și atenție care ar putea împiedica în mod serios membrii familiei să se bucure de drepturile și libertățile lor în toate domeniile vieții publice și private care se bazează pe egalitate. Articolul 5 al aceleași legi definește întinderea noțiunii de membru de familie ca fiind soț/fost soț, concubin/fost concubin, rude în linie dreaptă sau devenite astfel prin adopție cu drepturi depline până la gradul al patrulea, iar în cazul adopției parțiale până la gradul al doilea de rudenie, copiii soțului naturali sau adoptați legal, asistent maternal. Același cadru legal impune obligativitate pentru membrii de familie, furnizorii de servicii medicale și lucrători sociali, educatori, instituțiile medicale, de învățământ, instituții, alte instituții și organisme, precum și organizațiile neguvernamentale care, în timpul desfășurării sarcinilor lor, au cunoștință despre astfel de acte de violență în familie, să raporteze imediat astfel de cazuri la poliție. Neîndeplinirea acestei obligații constituie infracțiune. Potrivit art.9 scopul măsuri de protecție este de a preveni și reprima violența în familie, de a preîntâmpina consecințele abuzului și de a întreprinde măsuri eficiente de reabilitare a agresorilor pentru a elimina condițiile care sunt favorabile încurajării unor noi acte de violența în familie.

În acest sens, asupra abuzatorului pot fi luate următoarele măsuri:

eliminarea din locuința și interzicerea de a reveni în această;

un ordin de restricție;

interzicerea de a hărțui victima;

obligarea la tratament psihosocial;

reabilitare obligatorie

Măsura de protecție privind eliminarea din locuință poate fi dispusă fata de o persoană care a abuzat de un membru al familiei cu care acesta locuiește doar în situația în care instanța constată că există riscul ca persoană abuzivă ar putea repeta un act de violență. În cazul în care se aplică aceasta măsură, agresorul trebuie să părăsească imediat locuința conjugală, iar dacă situația o impune măsură este luată în prezența unui ofițer de poliție. Această măsura se dispune din oficiu și poate fi dispusă pe o perioadă cuprinsă între o lună și 6 luni, putând fi prelungită până la 2 ani de la data hotărârii, cu excepția cazului în care legea nu prevede altfel.

Dacă măsura impusă privește emiterea unui ordin de restricție, instanța de judecată trebuie să definească clar în acesta, locurile, zonele și distanța pe care persoană abuzivă trebuie să le respecte pentru a nu se apropia de victimă. Această măsura se aplică pentru o perioadă cuprinsă între o lună și 1 an. În situația în care instanța constata existenta riscului ca agresorul să repete actele de abuz ca urmare a consumului de alcool, droguri sau a altor substanțe psihotrope, aceasta poate impune agresorului măsura reabilitării într-un centru medical specializat. Măsura poate fi luată pentru o perioadă de timp de cel puțin o lună și nu mai mult de doi ani de la data hotărârii, cu excepția cazului în care legea nu prevede altfel. Neîndeplinirea măsurilor impuse, în tot sau în parte, de către agresor, constituie infracțiune.

Victimele violentei domestice beneficiază de adăpost temporar în centre sociale sau case în condiții de siguranță pentru a beneficia de adăpost și îngrijire până la punerea în aplicare a ordinului de restricție având totodată și dreptul la sprijin financiar.

Bosnia-Herțegovina a întreprins o serie de inițiative pentru combaterea violului și a violenței domestice, însă femeile nu au folosit în totalitate măsurile de protecție disponibile în temeiul legii datorită lipsei de cunoștințe, precum și datorită reticenței de a le folosi.

În Raportul referitor la drepturile femeilor în țările din Balcani candidate la aderare din aprilie 2013, Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen, printre altele, “constată cu îngrijorare nivelul scăzut de cunoaștere a legislației privind egalitatea de gen și a legislației împotriva violenței împotriva femeilor, nu numai în rândul populației în general, dar și în rândul celor care lucrează în domeniul aplicării legii, invită autoritățile să implementeze un plan de acțiune pentru a promova o cunoaștere mai bună și pentru a instrui autoritățile de aplicare a legii în acest domeniu, constată cu îngrijorare că legislația privind protecția victimelor violenței domestice nu a fost încă armonizată cu legislația privind entitățile, astfel încât să recunoască violența domestică drept infracțiune în codurile penale ale celor două entități (Bosnia și Herțegovina), aceste victime fiind astfel, private de securitatea juridică adecvată; invită guvernul din Bosnia și Herțegovina să rezolve această problemă cât mai curând posibil pentru a asigura o mai bună protecție victimelor, invită autoritățile din Bosnia și Herțegovina să prezinte statistici oficiale cu privire la o serie de cazuri de violență reclamate, pe baza datelor culese din rapoartele de poliție, din centrele de asistență socială și din instituțiile judecătorești, și să pună aceste statistici la dispoziția publicului; de asemenea, invită autoritățile din Bosnia și Herțegovina să colecteze și să publice date referitoare la măsurile de protecție destinate să asigure protecția victimelor violenței domestice….”.

Bulgaria

Codul penal nu incriminează actele de violență domestică printr-o infracțiune specifică. Acestea se supun prevederilor din dreptul comun, constituind, după caz, infracțiuni de omor, vătămare, loviri, etc. Legătura dintre agresor și victimă constituie circumstanță agravantă, de care instanța va ține seama la stabilirea cuantumului pedepsei privative de libertate. Până la adoptarea Legii privind violența domestică, nu a existat un cadru adecvat pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, fiind lăsată la aprecierea victimelor începerea urmăririi penale împotriva abuzatorului.

Legea privind violența domestică a fost propusa spre dezbatere încă de la începutul anului 2004, însă Parlamentul bulgar a adoptat-o de-abia în martie 2005. Această lege a fost inspirată de Legea privind ordinul de restricție a statului Minnesota, fiind prima de acest genul din Europa Centrală și de Est. Ultima modificare și completare adusă acestei legi a fost făcută prin amendamentul SG 102 din 2009 la Legea privind protecția împotriva violenței în familie și care reglementează drepturile victimelor violenței în familie, măsuri și proceduri de punere în aplicare a protecției, extrapolează sensul termenului de violența familială extinzând condițiile de existența a acesteia , precum și calitatea pe care o pot avea subiecții. Potrivit art. 2 din SG 102/2009, violența domestică este “orice act de violență fizică, sexuală, mentală, emoțională sau economică, precum și încercarea de astfel de violență, restricționarea involuntară a vieții private, libertatea personală și drepturile personale comise împotriva persoanelor care se află într-o relație, care sunt sau au fost într-o relație de familie sau de facto coabitare maritală”, precum și “violentele petrecute în fața copiilor trec la categoria abuz mental și emoțional, îndreptată împotriva acestora”.

Prin noile modificări, victimele pot obține un ordin de restricție emis de instanță , prin care să li se interzică agresorilor să se mai apropie de acestea. Concomitent, legea asigură o protecție imediată a victimelor, independent și fără a condiționa acest lucru de introducerea prealabilă a unei plângeri penale împotriva soțului său a oricărei alte persoane cu care victima este sau a fost într-o relație de familie sau de facto coabitare maritală, ori a unei cereri de divorț. Totodată, obliga fiecare medic ca la cererea persoanei vătămate, acesta să elibereze un document în care să certifice în scris daunele sau urme de violență.

Instanța poate dispune următoarele măsuri de protecție:

obligarea agresorului de a se abține să pună în aplicare orice act de violență domestică;

îndepărtarea agresorului din locuința comună pe o anumită perioadă de timp, stabilită de către instanță de judecată, măsură ce este prevăzută în ordinul de restricție;

interzicerea agresorului de a se apropia de locuință, de locul de muncă al victimei sau de locurile de socializare și de recreere ale victimei, pe durata și sub condițiile definite de instanța de judecată;

un adăpost temporar pentru victimă și copilul acesteia, pe o durată dispusă de instanță, și doar în cazurile în care aceasta măsura nu contravine interesului minorului;

direcționarea victimelor lezate către programe de recuperare;

obligarea agresorului să participe la programe de reabilitare.

Aceste măsuri pot fi impuse pentru o perioadă de trei până la 18 luni. Concomitent cu aceste măsuri instanța poate impune plata unei amenzi care variază de la 200 până la 1000 de leva. Neîndeplinirea măsurilor impuse, în tot sau în parte, de către agresor, constituie infracțiune.

Ordinul de protecție poate fi emis atât la cererea victimei, cât și la cererea unei alte persoane care se află în relație de rudenie cu victima (dacă este minor, acesta trebuie să aibă vârsta minimă de 14 ani sau să fie pus sub tutelă), precum și la cererea Directorului executiv al Agenției de Asistență Socială, dacă acesta a luat la cunoștință de astfel de cazuri.

Cererea se face în scris și trebuie să conțină o serie de elemente prevăzute de lege.În cazul în care victima nu poate sau nu dorește să dezvăluie domiciliul stabil sau curent poate preciza o altă adresă. Legea condiționează termenul de depunere a cererii, acesta neputând depăși o lună de la dată când a avut loc ultimul act de violență domestică. Dacă se impune luarea unei măsuri imediate, partea vătămată se poate adresa direct celei mai apropiate secții de poliție, altfel aceasta având posibilitatea de a alege unde va depune cererea în funcție de cât de repede dorește emiterea ordinului de restricție.

În cazul în care cererea conține date despre o amenințare directă, imediată și în urma căreia viața sau sănătatea persoanei vătămate îi sunt puse în pericol , instanță, într-o ședință închisă, fără citarea părților, poate emite un ordin de protecție de urgență, în 24 de ore de la primirea cererii. Instanța competentă în a soluționa cererea este cea districtuală de la adresa permanentă sau actuală a victimei sau de la locul de muncă al victimei, dar și instanța în circumscripția căreia se va aduce la îndeplinire ordinul. Cererea se soluționează prin citarea părților, iar pârâtul poate depune întâmpinare în termen de 5 zile de la primirea citației. Dacă se impune, citația se înmânează în colaborare cu organele de poliție sau cu primarul. Hotărârea instanței poate fi atacată cu apel în termen de 7 zile de la comunicare, apel care însă nu este suspensiv de executare, iar ordinul poate fi emis pentru o perioadă care nu poate depăși un an și are caracter administrativ, neafectând relațiile dintre părți. O copie a hotărârii va fi trimisă către poliție, pentru punerea în executare a acesteia. Poliția are obligația urmăririi executării ordinului, iar dacă acesta este încălcat, organul judiciar îl poate reține pe agresor, notificând acest lucru procurorului, ori va sesiza instanța, care îl va amenda pe agresor cu o amendă cuprinsă între 500 și 2000 de leva.

Bulgaria a aderat la campania Consiliului Europei pentru combaterea violenței asupra femeilor și a violenței în familie, la 8 martie 2013. În urma aderării, Cabinetul Bulgariei a înființat linii de asistență telefonică de urgență pentru sprijinirea victimele violenței în familie și o campanie de informare a copiilor de vârstă școlară, a facilitat și susținut funcționarea unor centre de consiliere, de adăpost pentru victime și în același timp a promovat programe de educație, de consiliere și traininguri specializate, în ceea ce îi privește pe agresori.

Canada

Deși Codul penal al Canadei nu se referă la "infracțiuni de violență în familie" ca infracțiuni specifice, potrivit legislației existente noțiunea de violență în familie cuprinde orice situație în care o persoană folosește un comportament abuziv pentru a controla și/sau afecta un membru al familiei sale, ori cineva cu care aceasta are o relație intimă. Astfel, potrivit definiției date violența în familie include abuzul fizic, emoțional, sexual, financiar precum și neglijarea efectuată de către membrii familiei sau de către partenerii intimi. Aceasta poate include un singur act de violență, sau un număr de acte care formează un model de abuz. Violul marital este recunoscut ca infracțiune din anul 1983.

În ceea ce privește violența bazată pe așa-numita "onoare" are loc atunci când membrii familiei folosesc violența pentru a proteja onoarea familiei. În acest context, victima care este de obicei de sex feminin, s-a comportat într-un mod pe care familia considera că îi aduce rușine sau dezonoare. Exemple de astfel de cazuri: fata/femeia stă de vorbă cu o persoană de sex masculin, sau are relații sexuale în afara căsătoriei, ori poartă ceva ce părinții consideră că este o îmbrăcăminte greșită, sau refuzul unei căsătorii forțate etc. Membrii familiei cred că, folosind violența aceasta va restabili reputația familiei. Aceste acțiuni sunt toate crime comise în numele "de onoare", și adeseori sunt planificate în avans cu alți membri ai familiei sau ai comunității. Această violență nu se limitează la o anumită comunitate etnică sau religioasă deosebită. Însa, actele de violență sexuală precum agresiunea și hărțuirea sexuală sunt considerate crime și sunt sancționate de Codul penal cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 10 ani și 14 ani sau chiar detenție pe viață .În ce privește violul marital acesta este incriminat prin intermediul Legii C-127 promulgata în 1997.

Codului penal canadian i s-au adus modificări prin adoptarea Legii privind participarea victimelor și a martorilor la procesele de justiție penală și prin care s-a urmărit să se asigurare o cât mai bună protecție a victimelor. O altă prevedere se referă la consolidarea dispozițiilor referitoare la hărțuire prin impunerea instanțelor de judecată de a considera nerespectarea unei ordonanțe preventive ca fiind o circumstanță agravantă de care instanța trebuie să țină cont la cuantificarea pedepsei pentru un contravenient. În acest sens, în unele provincii s-au pus în aplicare unele măsuri legislative prin ordonanțe de urgență specifice împotriva violenței intrafamiliale prin asigurarea de măsuri de protecție a victimelor violentei domestice.

Codul Civil al Quebec-ului a fost completat prin Amendamentul la articolul 174. care privește cazurile de violență domestică sau de agresiune sexuală, care amenință siguranța victimei sau a copiilor acesteia. Astfel, în articolul 174, alineatul 1 se permite posibilitatea anulării prevederilor din contractul de arendă, după expirarea preavizului de 3 ani trimis proprietarului împreună cu adeverința semnată de un funcționar sau un reprezentant numit de Ministrul de Justiție din care reiese existența unui pericol la care victima este sau a fost supusă. Toate aceste acte vor fi însoțite de documente doveditoare aduse din partea persoanelor care au cunoștință despre situația persoanei în cauză.

Legislații teritoriale ale violentei în familie

Guvernele provinciale și teritoriale sunt abilitate pentru a adopta legi în zonele lor de competență. Până în prezent, șase provincii (Alberta, Manitoba, Nova Scoția, Prince Edward Island, Newfoundland și Labrador și Saskatchewan) și trei teritorii (Northwest Territories, Yukon și Nunavut) au proclamat o legislație specifică privind violența în familie, astfel:

Alberta: Legea privind protecția împotriva violenței în familie;

Manitoba: Violența în familie și Mascare Act;

Newfoundland și Labrador: Family Protection Act Violenta;

Northwest Territories: Protecția împotriva violenței în familie ;

Nova Scotia: Actul intervenție violența în familie;

Nunavut: Family Act abuz Intervenție;

Prince Edward Island: Victime ale violenței în familie ;

Saskatchewan: Victimele violenței în familie;

Yukon: Legea privind prevenirea violenței în familie.

Aceste legi civile sunt concepute pentru a completa protecții din Codul penal și pentru a garanta o protecție suplimentară pentru victimele violenței în familie. Măsurile civile oferite includ comenzi de intervenție de urgență care poate acorda victimei dreptul de a rămâne în casă și de a folosi vehiculul de familie. Totodată, acestea pot împiedica pe agresor să comunice ori să contacteze victima sau membri ai familiei victimei.

Agenția de statistică federală a Canadei raportează un număr de aproximativ 593 de adăposturi care oferă servicii pentru femeile abuzate. Aceste adăposturi oferă asistență medicală de urgență, locuințe de tranziție, de consiliere, precum și recomandări către agențiile de servicii juridice și sociale. Însă, totodată, rapoartele indică și o lipsă de spații de adăpost, personal instruit în vederea consilierii victimelor violentei domestice, precum și accesul la prețuri accesibile obținerii unei locuințe, fapte ce au împiedicat femeile să părăsească relații abuzive.

Cipru

Prin Legea pentru violența „în sânul familiei”, legea cipriotă prevede în mod clar că, dacă violența are loc în sânul familiei, aceasta reprezintă o circumstanță agravantă și cere o pedeapsă mai serioasă decât pentru celelalte forme de violență condamnate prin Codul Penal (art. 4). În Cipru violul conjugal este incriminat din 1994.

Articolul 3, alin. 1 din „Legea pentru prevenirea și combaterea violentei familiale” definește violentă ca fiind: „orice act ilegal ori comportament care are ca rezultat orice abuz de natura fizică, sexuală sau psihologică asupra unuia din membrii familiei, inclusiv violenta exercitată cu scopul de a avea relații sexuale cu victima fără consimțământul acesteia sau pentru a îngrădi libertatea personală”. Noțiunea de membru al familiei este reglementată în același articol și reprezintă: „soț și soție sau alți parteneri care trăiesc ca familie, inclusiv părinții și copiii”.

Prin Amendamentul adus Legii privind prevenirea și protecția victimelor violentei în familiei din anul 2004 sunt prevăzute măsurile restrictive ce pot fi luate împotriva agresorului, și anume:

– persoanei violente i se interzice accesul în locuință în următoarele situații:

– dacă a mai comis acte de violența domestică sau a fost condamnată pentru acte similare cel puțin de două ori în ultimii doi ani;

– în situația în care actele de violenta au avut ca urmare punerea în pericol a vieții, integrității corporale sau echilibrul sexual / psihologic al victimei;

– dacă agresorul refuza tratamentul de reabilitare.

Conform aceluiași cadru legal, judecătorul poate lua ca măsura de protecție a victimei, nedivulgarea unor informații de natură a o identifica.

Legea stabilește mecanisme clare de raportare și urmărire penală a violenței în familie și prevede că mărturia minorilor și a experților (cum ar fi psihologii), pot fi folosite ca probe pentru a urmări agresori. Totodată, legea prevede pedeapsa cu închisoarea pentru persoanele găsite vinovate de abuz asupra membrilor de familie. Instanța de judecată poate emite un ordin de restricție în aceeași zi împotriva infractorilor suspecți și/sau condamnați pentru acte de violență în familie. Medici, lucrători de spital, și profesioniști din domeniul educației sunt obligație să raporteze toate cazurile suspectate de violență domestică la poliție. Cu toate acestea, multe victime au refuzat să depună mărturie în instanță, și prin lege unul dintre soți nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva celuilalt. Datorită acestui fapt, instanțele au fost obligate să renunțe la cazurile de violență în familie în situațiile în care victima a fost singurul martor și a refuzat să depună mărturie.

Egipt

Potrivit unei știri Agerpres, în urma unui sondaj de opinie realizat de Fundației Thomson Reuters în 12 noiembrie 2013, și citat de cotidianul francez Le Monde, Egiptul a fost declarat statul din lumea arabă în care femeile sunt cele mai defavorizate: “la trei ani după 'primăvara arabă', Egiptul a ajuns în prima linie a celor mai 'răi elevi' din lumea arabă în ceea ce privește drepturile femeilor”, situându-se pe ultimul loc dintre cele 22 de state monitorizate (21 țări din Liga Arabă și Siria, ultima fiind suspendată din organizație în 2011), fiind urmată de Irak, Arabia Saudită, Siria și Yemen.

Acest clasament a fost stabilit pornindu-se de la evaluările realizate de 336 de experți în drepturile femeilor, în baza Convenției Națiunilor Unite pentru eliminarea oricăror forme de discriminare împotriva femeilor (Cedaw, semnată și ratificată de 19 din aceste țări), acesta întrunind toate categoriile , începând cu hărțuire sexuală, excizie, creșterea traficului uman, legi discriminatorii și culminând cu o slabă reprezentare în politică. Toate acestea au condus la o insecuritatea crescută, la amplificarea violențelor și a sentimentului islamist, mai ales după prăbușirea regimului Hosni Moubarak, la 11 februarie 2011, fapte ce au vulnerabilizat și mai mult rolul femeilor în societatea egipteană.

Revoluția egipteană, începută la 25 ianuarie 2011 și care a durat aproximativ doi ani, condusă de manifestante și jurnaliste în Piața Tahrir (Piața Eliberării) din Cairo, a pus în lumină un fenomen alarmant în această țară, privind agresiuni sexuale suferite de femei. Astfel, potrivit organizației Human Rights Watch “91 de femei au fost violate numai în luna iunie 2011, în timpul manifestațiilor împotriva președintelui Mohamed Morsi”.

Potrivit unui raport al Națiunilor Unite, realizat în aprilie 2013, 99,3% dintre femeile și tinerele egiptene au fost victime ale hărțuirii sexuale, fiind denumit un fenomen 'endemic'. Jurnalistă egipteană pentru Fondation Thomson Reuters considera că acest lucru, din păcate nu se va schimba, deoarece acesta “este considerat social acceptat și nu este luat în serios”. În plus, la toate aceasta se adaugă și creșterea numărului de căsătorii forțate și a traficului uman, ceea ce face ca acest fenomen să rămână extrem de răspândit, iar excizarea să ia și mai mult amploare. Conform informațiilor UNICEF: 27,2 milioane de femei și tinere egiptene (91% din numărul total) au fost supuse excizării.

Și în Yemen (situat pe locul 18 în clasament), hărțuirea sexuală constituie o problemă majoră unde 98,9% dintre femei și tinere au fost agresate în stradă, potrivit unui raport din 2012 al Departamentului de Stat american.

Revoluția yemenităînceputa în 27 ianuarie 2011 și, care a întrunit un mare număr de manifestante, a facilitat impunerea unei cote de 30% în ceea ce privește participarea femeilor la conferința privind dialogul național, însă fără un rezultat promițător, condiția femeii în această țară cu un nivel extrem de scăzut al traiului și, totodată, conservatoare în ideologii rămânând una alarmantă, mai ales în ceea ce privește fenomenul căsătoriilor dintre copii. Potrivit Departamentului de Stat american “o pătrime dintre fetele mai mici de 15 ani sunt căsătorite, în Yemen nefiind fixată nicio limită minimă de vârstă pentru mariaj”, iar Human Rights Watch “deplânge numărul crescut de cazuri de contacte sexuale forțate, constatat în spitale”.

Un constant regres privind drepturile femeilor din această țară s-a înregistrat după invazia americană din 2003 din Irak și doborârea regimului Saddam Hussein, evenimente ce au făcut ca violentele asupra femeilor să se dubleze, prostituția să ia amploare și să afecteze și numeroase domenii. Shatha Al-Obosi, fost deputat și militant al drepturilor omului, estimează că 'violența fizică și verbală în direcția femeilor a devenit monedă curentă și face deja parte din cultura socială'.

Înaltul Comitet al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), atenționează că “sutele de mii de femei care au migrat în interiorul Irakului sau în afara frontierelor sunt cu atât mai vulnerabile traficului uman și cât și violențelor sexuale”.Fapt similar și pentru majoritatea femeilor și tinerelor din Siria, care sunt obligate să migreze, datorită războiului civil care face ravagii de trei ani, refugiindu-se în tabere instalate în țară sau în afara frontierelor.

Potrivit UNHCR “violențele sexuale, traficul uman, căsătoriile forțate și absența oricărei responsabilități în timpul maternității jalonează parcursul acestor refugiate, care numără astăzi peste un milion”.

La rândul lor, și femeile din Siria sunt ținte directe ale acestui război, constituind arme ale acestuia, fiind subiecte ale răpirilor și violurilor comise de partizani ai regimului și/sau ale altor grupuri. “Regimul politic folosește acest fenomen pentru a zădărnici manifestațiile pașnice”, comentează activista Sabiha Khalil. Potrivit Departamentului de Stat american, “Rețeaua siriană a drepturilor omului a semnalat peste 4.000 de cazuri de viol și de mutilări sexuale la adresa femeilor și tinerelor, dintre care 700 au survenit în închisori”.

Lipsa securității precum și supremația milițiilor armate au, de asemenea, un impact direct și imediat asupra drepturilor femeilor din Libia (ocupa locul 9 în clasament), care sunt victime sigure ale răpirilor, extorcărilor de recompense și arestărilor arbitrare.

33 de femei, ce au constituit “Reprezentarea politică a femeii” au fost alese în 2012 din totalul celor 200 de membri ai Adunării Naționale să militeze pentru înscrierea drepturilor femeii în legislație, fără a înregistra însă succes, violențele domestice rămân o problemă majoră și în această țară, femeile continuând să se simtă în nesiguranță și insecuritate datorită lipsei de protecție socială în fața soților abuzivi (potrivit unui responsabil judiciar libian, aproximativ 99% dintre femeile care au formulat plângeri împotriva cazurilor de violența domestică și-au retras ulterior plângerile). Egiptul nu incriminează nici violul marital. Astfel, soțul care întreține relații sexuale cu soția sa împotriva voinței acesteia, chiar și fãcând apel la violență fizică nu este acuzat pentru comiterea actului de viol deoarece, din punct de vedere legal și prin prisma actului de căsătorie, femeia este obligată să se supună soțului și să-i satisfacă nevoile sexuale de fiecare dată când i se cere.

Arabia Saudită

Cu toate aceste comentarii făcute mai sus, într-o țară în care condiția femeilor este adesea reclamată, experții au constatat totuși unele progrese în Arabia Saudită (aflată pe locul 20 în clasament), Aceasta a pus în aplicare reforme cu scopul de a crește oportunitățile de angajare și de reprezentarea publică a femeilor, astfel că în 2012, femeile saudite și-au dobândit dreptul de a munci, însă doar în anumite categorii de muncă. În ianuarie 2013, 30 de femei au fost alese în Consiliul Shoura (acesta ține loc de parlament fără a avea, însă, puteri legislative sau bugetare), iar dreptul la vot al acestora în alegeri urmând să intre în vigoare în 2015.

În multe țări arabe, nu există legi sau reguli care să penalizeze violența familială, deși aceasta este o problemă cu răspândire largă, iar drepturile inegale ale femeilor din Arabia Saudită cresc vulnerabilitatea și expunerea la violență ale acestora. Violența familială este adesea privită în aceste zone ca fiind o problemă privată, și în afara jurisdicției autorităților statului. Femeile abuzate fizic de către soți sunt trimise acasă de poliție, dacă acestea se prezintă la vreun ghișeu al acestora cu intenția de a înainta o plângere privitoare la comportamentul abuziv al soțului. În ceea ce privește violul în mariaj, acesta nu a fost trecut în rândul infracțiunilor; întrucât, potrivit cutumei, bărbații au oricând dreptul absolut și incontestabil asupra corpurilor soțiilor lor, fapt pentru care exista puține adăposturi care să protejeze femeile ce se tem pentru viața lor.

Codurile penale din câteva astfel de tari prevăd ca atât poliția și cât tribunalul să retragă acuzațiile asupra unui violator, în condițiile în care acesta este de acord să ia victima de nevastă. În noiembrie 2008, o fetiță somaleză în vârstă de 13 ani a fost violată de trei bărbați și apoi omorâtă cu pietre de militanții islamici care susțineau că a comis adulter.

Oficialii au declarat că guvernul nu a definit în mod clar violența în familie și procedurile privind cazurile de violența domestică și punerea în aplicare a reglementărilor acesteia au variat de la un organism guvernamental la altul. În urma acestor critici Arabia Saudită a făcut primul pas uriaș pentru respectarea drepturilor femeilor prin adoptarea în august 2013, a Legii pentru prevenirea abuzului femeilor și a copiilor, publicată în Monitorul Arabia. Cu toate că viața în Arabia Saudită rămâne complet închistata pe criterii de gen, autoritățile au decis să interzică orice formă de abuz a femeilor acasă sau la locul de muncă. Această decizie a fost luată de către Consiliul de Miniștri din Arabia Saudită și ilustrează prima poziție oficială a țării care validează violența domestică drept o infracțiune susceptibilă de pedeapsă.

Termenul de violență domestică înglobează în conținutul său abuzul psihic, fizic și sexual. În același context legal, angajatorii sunt obligați să raporteze cazurile de abuz săvârșit la locul de muncă asupra angajaților. În privința sancțiunii, legea prevede pentru vinovați o pedeapsă de maximum un an de închisoare și o amendă de cel mult 50.000 de ryali saudiți (13.000 de dolari), iar în cazul recidiviștilor cuantumul pedepselor maxime va fi dublat. De asemenea, legea mai prevede acordarea unui adăpost victimelor abuzului domestic, precum și asigurarea confidențialității în privința datelor personale ale celor care raportează astfel de abuzuri. Deși prin această lege femeile sunt încurajate să denunțe orice formă de violență domestică, majoritatea cazurilor de violența familială în această țară rămân segregate de ochii lumii, ca urmare a unui sistem social care acordă bărbatului dreptul absolut de a decide în familia sa, fapt ce face că statisticile referitoare la violența domestică să fie imprecise.

Pentru prima dată în această țară, la începutul anului 2013 în urma recomandării lansate de Fundația Caritabilă King Khalid, Arabia Saudită a permis desfășurarea unei campanii împotriva abuzului .

Croația

Violența domestică a fost și încă mai este o problemă serioasă în Republica Croația, întrucât mult timp violența domestică nu a fost recunoscută ca o violare a drepturilor omului, și ca urmare a acestui fapt nu au existat refugii pentru victime și nici centre de reabilitare a agresorilor. Violența domestică nu a fost reglementată nici prin legi speciale, găsindu-și reglementarea în mod general în legile dreptului penal și în art. 23 din Constituție . Pedepsele unor astfel de acte erau mici în comparație cu gravitatea și pericolul social pe care le generau. De exemplu, o infracțiune de omor era pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. În situația în care agresiunea era comisă de soț (concubin, partener), legea devenea aplicabila numai la plângerea prealabilă a victimei. În practică însă, victimele violentei familiale erau îndreptate spre rezolvarea civilă a cazului.

La data de 30 decembrie 2000, Croația a adoptat un nou Cod penal, care a intrat în vigoare, deabia, în anul 2013, și care incriminează comportamentul violent în familie. Articolul 215 (a) pedepsește "orice membru de familie, care, prin violență, abuz sau comportament insolent forțează un alt membru al familiei la o poziție umilitoare, este pasibil de o pedeapsă cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani”. În luna mai a anului 2002, Legea de procedură penală a fost modificată pentru a spori măsurile de protecție pentru victimele violenței în familie. Această Lege a permis tribunalelor dreptul de a dispune “interdicția de a aborda o anumită persoană sau să stabilească și să mențină contactul cu o anumită persoană." La 1 octombrie 2002, Croația a adoptat o nouă lege privind Contravențiile, în care instanța poate dispune, cu sau fără cererea unui solicitant, reținerea unei persoane care încalcă "ordinea și liniștea publica ori o contravenție cu privire la violența în familie … iar în cazul în care există un pericol substanțial contravenția poate continua" (articolul 146 alineatul (1)). Autorul poate fi ținut în detenție până când perioada detenției se încheie, existând posibilitatea prelungirii acesteia cu încă cincisprezece zile după expirarea termenului de detenție (articolul 146 alineatul (3)).

În 2003, Parlamentul croat a adoptat Legea cu privire la protecția împotriva violenței în familie, în care violența în familie este definită ca fiind “orice utilizare a forței fizice sau presiune psihologică împotriva integrității unei persoane, orice alt comportament al unui membru de familie care poate cauză sau poate provoca durere fizică sau psihologică, provocând sentimente de teamă sau de a fi în pericol personal ori sentiment de demnitate jignită, atac fizic, indiferent dacă duce sau nu la leziuni fizice, atacuri verbale, insulte, înjurături și alte forme de tulburări severe, hărțuire sexuală, urmărire și toate celelalte forme de tulburare, izolare ilegală sau restricție a libertății de mișcare sau de comunicare cu terțe persoane, deteriorarea sau distrugerea bunurilor sau încercări de a face acest lucru”. Prezenta lege definește nu numai conceptul de violență în familie, ci prevede, de asemenea, măsuri de protecție, inclusiv a ordinelor de restricție comparabile cu cele aplicate într-un caz penal. În conformitate cu acest act, violența în familie este considerată o infracțiune și sancționata cu o amendă cuprinsă între 1.000 HRK și 2.000 HRK (echivalentul a 200 – 400 $) și până la 60 de zile în închisoare. Dacă contravenientul încălca ordinul de procedura penală, acesta poate fi condamnat până la trei ani de închisoare. Legătura dintre victima și agresor constituie circumstanța agravată.

Prevederile Legii pentru protecția împotriva violenței în familie permite biroului instanței de a impune tratament psihosocial pentru abuzatori. Emiterea cererii de dispunere a ordinului de protecție și îndepărtarea agresorului din reședință poate fi depusă numai de către victima. Însă, victima de cele mai multe ori este prea speriată pentru a face o astfel de cerere. Cel mai nou Plan național privind violența în familie, Strategia Națională pentru protecția împotriva violenței domestice pentru perioada 2008-2010, solicită 49 de măsuri în șase categorii de activitate: educație a profesioniștilor din domeniul juridic și de sprijinire a victimelor, tratamentul psihosocial pentru autori, analiza și punerea în aplicare a protecției măsurii, adăposturi și servicii de sprijin, oferirea de sprijin victimelor în cadrul procedurilor judiciare, precum și conștientizarea publicului cu privire la problema violenței în familie și de familie. Măsuri specifice în zona de implementare a legislației sunt: modificarea Legii Codului Penal și delict ce are ca scop sporirea protecției victimelor, propunerea unei legii privind asistența juridică gratuită și o lege privind despăgubirea victimelor unor acte de violență pentru a ajuta la compensarea sarcinile financiare pentru victime, și elaborarea unei noi legi cu privire la protecția împotriva violenței în familie. În ceea ce privește adăposturile și serviciile, nouă Strategie Națională necesită o analiză a serviciilor disponibile în prezent, pentru creșterea finanțării pentru adăposturi publice și private, precum și pentru creșterea serviciilor în domeniul de îngrijire a sănătății, educație, ocuparea forței de muncă, educație școlară pentru copii, și consiliere a victimele violentei domestice. Ministerul Familiei, Afacerile Veteranilor și al solidarității între generații este organul principal responsabil de punerea în aplicare a acestei Strategii Naționale. Activitatea acestui minister include: publicarea unei cărți anuale adresate instituțiilor și organizațiilor care oferă suport și servicii pentru victimele violenței în familie, centre de consiliere pentru victime, administrarea unei linii telefonice SOS pentru femei, precum și acordarea de fonduri pentru adăposturi pentru victimele violenței în familie.

De asemenea, în 2008, guvernul croat a adoptat un nou Regulament de procedură în cazuri de violența în familie. Regulamentul de procedură impune obligativitatea poliției, a serviciilor sociale, profesioniștilor din domeniul sănătății și instituțiile de învățământ să raporteze orice incident suspectat de violență în familie. Aceste reguli subliniază cerințele tuturor părților implicate pentru investigarea unui incident, inclusiv îngrijirea copiilor implicați, reținerea infractorilor, protecția victimelor, inclusiv protecție pentru victimizarea secundară prin procesul de intervievare, confiscarea de arme, utilizarea formularelor standard precum și cooperarea și coordonarea de raportare și furnizarea de servicii victimelor. În timp ce acestea sunt îmbunătățiri mari, mai sunt încă multe care se poate face în domeniul serviciilor victimelor. În prezent, există 20 de adăposturi pentru femei ce sunt sunt exploatate de către ONG-uri și autoritățile locale, dar numai cinci dintre acestea sunt permanente. În 2009, Croația a încercat să abordeze provocarea de a crea un cadru legal și de politici care implică o rețea de instituții care să împartă împreună responsabilitatea de a preveni și de a răspunde la violența în familie. Acest cadru instituțional și legal este în concordanță cu Uniunea Europeană (UE) și a Organizației Națiunilor Unite de norme și angajamente (ONU).

Acestui cadru, la solicitarea Strategii Naționale pentru 2008-2010 i se aduc modificări în martie 2010. Această nouă lege a crescut pedeapsa maximă pentru comiterea violenței în familie de la 6 la 90 zile ,a scurtat perioada în care instanța de judecată poate emite o măsură de protecție de la 48 de ore la 24 de ore, a mărit perioada de valabilitate pentru un ordin de restricție de la un 1 la 2 ani, și a întins durata maximă a unui ordin de evacuare de la 3 luni la doi ani. Cu toate acestea, noua lege nu protejează parteneri intimi sub toate aspectele.

Cu toate acestea, rămân deficiențe. “O Privire de ansamblu asupra cadrului legal și politica violenței în familie în Croația”, elaborat de PNUD în 2010, indică o serie de lacune în punerea în aplicare a legislației și politicile guvernamentale, precum și în materie de prevenire și sprijin pe termen lung pentru victimele violenței în familie. Pentru a sprijini guvernul și organizațiile societății civile croate în abordarea acestor lacune, o echipă ONU în Croația a elaborat o propunere de program comun de Fondul ONU pentru susținerea de acțiuni pentru eliminarea violenței împotriva femeilor. Această propunere a fost prezentată în ianuarie 2011.

Conform Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare a Croației, o Strategie națională de protecție împotriva violenței în familie și un protocol specializat pentru funcționarii publici să se ocupe de cazuri raportate de violență în familie este în lucru. Un nou Cod penal a fost adoptat în 2011 și a intrat în vigoare la 01 ianuarie 2013, odată cu aderarea Croației la U.E. Acest nou cod penal întărește dispozițiile privind comportamentul violent, violul marital și actele de violența în familie. În mod similar, în 2004, Guvernul a adoptat o lege privind egalitatea genurilor și, ulterior, a dezvoltat un Plan Național de Acțiune, și în care mecanismele de specialitate au fost înființate cu scopul de a monitoriza numeroasele legi, politici și planuri de acțiune în ceea ce privește drepturile omului, non-discriminare și egalitatea de gen. În acest sens, în conformitate cu obligațiile privind drepturile omului asumate de Croația, statul are obligația de a acționa cu diligență în protejarea victimelor, prevenirea violenței și asigurarea de măsuri de redresare, în ciuda situației economice existente. Însă, deși procurorii de la Biroul Procurorului statului au autoritatea de a decide investigarea și urmărirea în justiție a cazurilor de violență în familie, și, totodată, puterea de a dispune o varietate de măsuri de protecție pentru victime (acestea includ ordine de restricție, lipsa de comunicare, evacuarea agresorului din locuința familiei, printre altele), de cele mai multe ori singura măsură cerută (de diferitele agenții) este un tratament de reabilitare psiho-socială pentru agresor, o măsură care de multe ori nu este urmată și a cărei eficacitate s-a dovedit a fi ineficienta în cele mai multe cazuri. Astfel de măsuri ignora nevoia de protecție a victimei, care este lăsata la mila agresorului și care de multe ori prefer să fugă împreună cu copiii din locuința familiei. Din iulie 2013, Croația a lansat linii de asistență telefonică cu apeluri gratuite pentru victimele infracțiunilor.

În Raportul referitor la drepturile femeilor în țările din Balcani candidate la aderare din aprilie 2013, Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen, “salută progresele înregistrate în Croația în ceea ce privește soluționarea corespunzătoare din partea poliției a cazurilor de violență împotriva femeilor și de discriminare de gen, ca urmare a pregătirii specifice a ofițerilor de poliție în acest domeniu, și încurajează autoritățile să continue aceste acțiuni, subliniind însă, “că sistemul judiciar nu este încă în măsură să soluționeze în mod corespunzător aceste cazuri și invită autoritățile să inițieze acțiuni prin care să sensibilizeze și să formeze și magistrații; în plus, invită guvernul croat să pună la dispoziția victimelor violenței și discriminării de gen asistență juridică gratuită, și solicită autorităților croate să clarifice, în cadrul strategiei naționale de protecție împotriva violenței în familie (2011-2016), care autoritate este responsabilă și pentru ce tip de acțiune, și să acorde finanțare adecvată autorităților și organizațiilor societății civile pentru a aplica strategia”.

Franța

Nici legislația franceză nu definește în mod clar întinderea noțiunii de violența domestică, aceasta constituind doar o altă formă de violență. Legătura dintre agresor și victimă poate reprezenta, în funcție de situație, circumstanță agravantă și/sau element constitutiv al unor anumite categorii de infracțiuni. Astfel, actele de violență ușoare, care împiedică prezentarea la locul de muncă al victimei pe o perioadă de maximum 8 zile, constituie infracțiune (însă doar în anumite condiții), și în acesta caz, producerea unor astfel de acte, determina că legătura dintre agresor și victimă să conducă la încadrarea acestora ca infracțiuni. Dacă actele de violență, determină neprezentarea victimei la locul de muncă pe o perioadă ce depășește 8 zile, acestea constituie infracțiuni, nefiind condiționate de legătura dintre agresor și victimă. În situația în care exista legătura între victima și agresor, această corelație este calificată drept circumstanță agravantă, fapt ce duce la aplicarea unei pedepse mai aspre. În ceea ce privește violul marital acesta este incriminat din 1994 prin Legea 94 – 89. Acestei reglementari i se aduc modificări printr-o nouă lege, adoptată în 4 aprilie 2006, care prevede ca violul săvârșit de un partener (inclusiv în cuplurile necăsătorite, cupluri căsătorite, și în uniunile civile) constituie o circumstanță agravantă în urmărirea infracțiunii de viol. Pedeapsa pentru viol este de 15 de ani de închisoare, care ar putea fi majorata în funcție de vârsta victimei sau natura relației dintre violator și victimă.

Procedura de urmărire penală se poate declanșa la denunțul oricărei persoane care deține dovezi ca un act de violenta a avut loc, și indiferent dacă acesta este făcut prin telefon sau de către o persoană care nu dorește să-și dezvăluie identitatea, la cererea părții vătămate sau din oficiu. Retragerea plângerii din partea victimei nu are efect asupra urmăririi penale, procurorul putând decide continuarea acesteia, independent de voința acesteia. Declarațiile scrise, certificatele medicale, fotografiile, precum și orice alte informații referitoare la comportamentul anterior ori actual al agresorului, constituie probe suficiente, astfel încât prezenta în instanță a victimei nu este necesară.

În situația în care procurorul constata existenta actelor de violență domestică, acesta trebuie să țină cont de următoarele aspecte:

să asigure protecția victimei, în mod expres dacă agresorul este pus în libertate înainte de terminarea procesului;

să țină cont de situația minorilor.

să obțină în cel mai scurt timp sentință, dacă acte de violență sunt majore sau agresorul este recidivist;

Dacă s-a pornit procesul penal împotriva agresorului, în baza unui ordin de restricție emis de instanță, acesta poate fi evacuat din locuința comună. Pot exista însă cazuri, când procurorul îl poate obliga pe agresor să părăsească domiciliul comun ori poate condiționa retragerea acuzațiilor de părăsirea locuinței comune, situații în care nu mai este nevoie de un ordin de restricție emis de instanță.

Mai exista și situații în care, procurorul poate retrage acuzațiile, caz în care îi va pune în vedere agresorului că, dacă mai săvârșește alte acte de violență familială în termen de un an, acesta va fi acuzat atât pentru noua infracțiune comisă cât și pentru cea anterioară. În privința minorilor, care pot fi victime directe sau indirecte ale actelor de violență familială, procurorul poate emite un ordin temporar de plasament al acestora. Acest ordin are valabilitate de maximum 8 zile, la sfârșitul cărora procurorul se va adresa instanței care va decide revocarea măsurii sau prelungirea acesteia.

Prin Legea privind procedura divorțului, adoptată în 2004, se oferă victimelor violenței familiale, care doresc să introducă o cerere de divorț, posibilitatea de a sesiza instanța civilă în vederea obținerii unui ordin ,potrivit căruia să li se atribuie folosința exclusivă a domiciliului comun.Totodată, potrivit Circularei Ministerului pentru Locuințe și a Ministerului pentru Drepturile Femeii, victimele violenței domestice beneficiază de anumite drepturi, și anume: alocație de sprijin, alocație monoparentală dacă au în îngrijire, creștere și educare copii minori, dreptul de a primi un adăpost în regim de urgență și de a ocupa un loc prioritar în vederea acordării unei locuințe sociale. Concomitent cu aceste reglementări exista și Legea nr. 2006-399 din 4 aprilie 2006, care întărește prevenirea și combaterea actelor de violență din interiorul cuplului și cele săvârșite împotriva minorilor. Această lege prevede o pedeapsă mai gravă în cazurile de delicte comise de către fostul partener, cel actual, sau de către oricare alt partener. Astfel, pedeapsa pentru violența domestică împotriva ambele sexe variază în funcție de tipul de infracțiune, de la 3 ani de închisoare și o amendă de 45.000 de euro (60.795 dolari), la 20 de ani de închisoare.

În anul 2010, Franța a devenit prima țară din lume care a introdus o lege prin care se interzice violenta psihologică în cuplu. Legea include orice tip de insultă, comentarii malițioase referitoare la aspectului fizic al partenerului, acuzații nefondate de infidelitate, precum și amenințări cu bătaia, și se aplică tuturor tinerilor care locuiesc împreună, indiferent de sex. Conform acestei legi, la prima abatere poliția va da un avertisment, iar dacă actele de jignire se repeta abuzatorul va trebui să plătească o amendă. Concomitent, se poate ajunge până la eliberarea unui ordin de restricție de apropiere sau chiar la închisoare. Această inițiativă legislativă a Franței a fost un exemplu pentru noi toți și un semnal de alarmă pentru toți care considera că umilința, de orice natură, e o “dovadă a puterii”, și din care ar trebui să învățăm că, într-o relație, nu trebuie să îți permiți nici măcar o dată să îți jignești ori să îți persiflezi partenerul, indiferent de justificările pe care le dăm gestului nostru.

Guvernul și ONG-uri asigura adăposturi, consiliere și linii de asistență telefonică pentru victimele violurilor și a violenței în familie.

Germania

Germania nu incriminează violența domestică ca o infracțiune specifica în Codul Penal, ci încadrează actele de violența familială, din punct de vedere juridic, ca infracțiuni contra vieții, a integrității corporale sau împotriva vieții private și a intimității persoanei, iar relația dintre agresor și victimă poate constitui doar circumstanță agravantă, ceea ce duce la adăugarea unui spor la pedeapsă aplicată pentru infracțiunea respectivă.

Prin introducerea în anul 1997 în legea germană a amendamentul, în conținutul infracțiunilor de viol, abuz sexual și hărțuire sexuală, care sunt definite de secțiunile 177-179 din Codul penal german, această definiție înglobează și violul marital. În plus, Secțiunea 179 prevede pedepse pentru abuzul sexual,fizic sau psihologic asupra persoanei incapabile să reziste infracțiunii. În conformitate cu pedepsele prevăzute în Codul penal german, violul se pedepsește de la doi ani de închisoare până la o condamnare pe viață, sau nu mai puțin de zece ani în cazul în care violul a dus la moartea victimei, chiar dacă făptuitorul nu a cauzat moartea în mod intenționat.

În anul 2002, intra în vigoare Legea privind ameliorarea protecției oferite de instanța civilă victimelor violenței familiale și a persecuțiilor, care reglementează posibilitatea victimelor violenței domestice să solicite instanței civile ordin de protecție precum și ordin care vizează atribuirea folosinței exclusive a locuinței comune în caz de separare insă, dispunerea unei astfel de măsuri de către instanță este condiționată de stabilirea raporturilor juridice dintre agresor și victimă, precum și cu obligația de a plăti o anumită sumă de bani partenerului. Legea conține, totodată și dispoziții cu privire la alocarea temporară a locuințelor în situațiile în care victima trăiește în aceeași locuință cu agresorul.

Potrivit aceleași legi, victimele violenței domestice pot cere un ordin de protecție care să vizeze interzicerea agresorului de a reveni la domiciliul comun, să frecventeze anumite locuri pe care victima le uzitează în mod obișnuit; să intre în contact cu victima indiferent de mijloacele și motivele folosite; să stabilească întâlniri cu victima sau să locuiască într-o zonă învecinată cu domiciliul victimei. Astfel de măsuri pot fi cerute de orice persoană care a suferit acte de violență din partea soțului, fostului soț, concubinului sau a oricărei alte persoane cu care victima a stabilit relații asemănătoare acelora de familie. Durata de valabilitate a acestor măsuri este lăsată la aprecierea instanței, perioada ce poate fi prelungită, dacă acest lucru se impune. Nerespectarea oricăreia dintre măsurile dispuse de instanța constituie infracțiune, iar cel care le încalcă este susceptibil cu o pedeapsă privativă de libertate de un an.

Dacă speța privește persoanele necăsătorite sau care nu se află într-un parteneriat formal, victima violenței poate primi folosința exclusivă a domiciliului comun însă, în acest context, durata dispunerii măsurii este limitată și diferă în funcție de situația juridică a imobilul, astfel:

dacă ambele părți sunt titulare ale dreptului real asupra imobilului, atribuirea folosinței locuinței va putea fi fi dispusă doar pe o perioadă limitată și pe care o va aprecia instanța în funcție de particularitatea fiecărui caz;

– dacă partea vătămată nu are nici un drept real asupra imobilului, atunci aceasta măsura nu poate fi dispusă pe o perioadă mai mare de 6 luni. Însă, dacă motivele o impun acesta poate fi prelungit , dar nu mai mult decât o durată egală cu durata inițială.

În ceea ce privește urmărirea penală, aceasta se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate. Însă, dacă se constată existența unei infracțiuni de violența domestică ori se considera că interesul public o cere, procedura urmării penale se declanșează automat, independent de voința victimei.

Pentru infracțiunile de lovire și vătămare, fiind considerate infracțiuni de o gravitate redusă, urmărirea penală va începe numai la plângerea prealabilă a părții vătămate, dacă aceste infracțiuni nu aduc atingere interesului public. Întrucât împăcarea părților înlătură răspunderea penală și implicit încetarea procesului penal, procurorii au primit recomandări ca în situațiile de violență domestică, chiar și în cazurile unor leziuni ușoare, să se constate că s-a adus atingere interesului public.

Potrivit reglementarilor prevăzute de Legea privind funcționarea poliției privind intervenția promptă și eficientă a acesteia în toate cazurile de violența domestică, forțelor de ordinele este permis să obstrucționeze accesul agresorului în domiciliul comun pentru o anumită perioadă de timp, să-l ia pe agresor în custodie, precum și să aplice măsuri suplimentare pentru ocrotirea victimei. În situația aplicării măsurii de împiedecare a accesului în domiciliul conjugal, agresorul are obligația de a părăsi domiciliul pe o perioadă cuprinsă între câteva zile și câteva lunii, moment în care va preda cheile locuinței spre păstrare poliției.

Dacă se consideră necesar, poliția îl poate lua în custodie pe agresor, pentru a preîntâmpina riscul producerii unui eventual pericol (de exemplu dacă agresorul se afla sub influența băuturilor alcoolice sau a narcoticelor), acesta fiind reținut până când se considera că pericolul a trecut. O astfel de măsură poate fi luată chiar în caz de simpla amenințare fizică. Totodată, forțele de ordine îi pot interzice agresorului de a intra în contact fizic sau prin alte mijloace de comunicare, cu victima și copiii. Organele de poliție au obligația de a informa victima cu privire la posibilitățile juridice pe care aceasta le are, printre care și dreptul la o indemnizație specială, care să le permită acoperirea cheltuielilor medicale necesare și de a o îndruma către servicii specializate de asistenta care oferă consiliere și ajutor victimelor violentei familiale.

În Germania, numeroase școli de formare în sectorul social tratează problema într-un mod aprofundat și anumite Lander au cerut poliției să desfășoare un proces de formare continuă și au introdus în interiorul unităților de poliție experți astfel formați; în mod similar, guvernul a produs și a distribuit în direcția poliției și a spitalelor CD-uri de formare interactivă.

În anul 2012, aproximativ 360 de adăposturi pentru femei au fost operaționale. Potrivit Ministerului Federal al Familiei, Persoanelor Vârstnice, Femeilor și Tineretului, între 15.000 și 17.000 de femei și copiii lor au folosit aceste adăposturi în fiecare an. Multe ONG-uri la nivel local au oferit linii de asistență telefonică, asistență, consiliere, și adăpost.

Grecia

Protecția drepturilor omului în Grecia reprezintă o parte importantă în sistemul juridic, iar Codul penal grec este bazat pe principiul egalității în fața legii și a garantării dreptului fiecărui cetățean de a se adresa justiției în cazul violării drepturilor sale. În acest sens, Grecia a ratificat toate documentele internaționale în domeniu. Cu toate acestea Codul penal grec nu incriminează violența în familie ca o infracțiune specifică. Violentă împotriva femeii este sancționata ca o violare a dreptului la viață și a dreptului la integritatea corporală a fiecărei persoane. Articolul 336 (1) din Codul penal condamna și violul în afara familiei. Pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea de la 5 ani la 20 de ani, sau cel puțin 10 ani dacă este comis de două sau mai multe persoane.

Grecia a introdus Legea nr 3500/2006 care sancționează violența domestică și violul marital, în 2007, dar experții în domenii susțin că legislația este eronată și trebuie acordată o mai mare implicare din partea poliției și a instanțelor de judecata pentru a asigura protecția victimelor, precum și o definirea clară a noțiunii de violență în familie. Aceste deficiențe fac că violența psihologică (limbajul violent, injuriile etc.) să nu fie pedepsită. Totodată, violența în familie nu prevede o intervenție specială din partea autorităților. În plus, nu există linii directoare specifice de poliție, ceea ce înseamnă că ceea ce face poliția în cazurile de violență în familie este în general determinată de atitudinea lor față de problema specifică. Lipsa de linii directoare de poliție a dus la niveluri inadecvate de raportare, înregistrarea și urmărirea penală a cazurilor de violență în familie. Femeile maltratate ne-au spus despre refuzul poliției de a interveni. Mulți ofițeri de poliție cred că de violență în familie ca o chestiune privată.

În Atena exista Centrul pentru femeile maltratate unde funcționează un Birou de primire a femeilor maltratate, care oferă consultanță juridică gratuită, sprijin psihologic și informații despre alte servicii disponibile pentru victimele violentei în familie. Totodată, exista și Casa de femeile maltratate care colaborează cu municipalitatea din Atena și care oferă ospitalitate femeilor și copiii lor victime ale violentei în familie, precum și sprijin psihologic și informații privind alte servicii disponibile. În plus, femeile maltratate pot solicita ajutor de la spitalele de stat, și centre de sănătate, dar aceste instituții nu au personal suficient să se ocupe de astfel de cazuri.

În martie 2011, Grecia a înființat o linie de asistență telefonică de 24 de ore și a deschis 60 de centre de consiliere și adăposturi în întreaga țară, cu finanțare din partea Uniunii Europene. Linia de asistență telefonică a primit mai mult de 12.300 de apeluri de la lansarea să.

Irak

În Irak, soții au dreptul legal de a-și"pedepsi" soțiile. Codul penal prevede la articolul 41 că “nu există nici o crimă în cazul în care un act este comis în timp ce își exercită un drept legal”.Violența în familie este în creștere în Irak și există puține refugii pentru femeile abuzate și vulnerabile. Redus este și numărul femeilor din Irak care au rude dispuse să le adăpostească după ce au scăpat de soții lor abuzivi.Singurul adăpost pentru femei condus de guvern este în nord Kurdistan din Irak.Grupurile pentru drepturile omului au afirmat că “violența domestică a crescut de la căderea lui Saddam Hussein, în 2003, lăsând multe femei în pericol….”.După căderea lui Saddam Hussein, mai multe grupări religioase extremiste au devenit o parte importantă a societății irakiene, iar unele dintre aceste grupări,potrivit Organizației pentru Libertatea Femeilor din Irak,consideră aceste adăposturi "lipsite de gust și imorale". Cu toate eforturile făcute de Organizație, aceasta nu a putut obține o licență pentru un adăpost însă,într-o locație secretă și în condiții de siguranță asigura cazare pentru femeile care ar putea fi ucise dacă se întorc la familiile lor.

Iordania

Articolul 340 din Codul penal al Iordaniei prevede că cel care-și descoperă soția sau una din rudele sale de sex feminin în timp ce comite adulter și ca urmare, ucide sau rănește pe vreunul dintre ei, este scutit de orice sancțiune. Conținutul acestui articol a fost propus guvernului spre anulare, dar a fost reținut de către Camera inferioară a Parlamentului în anul 2003, an în care au avut loc cel puțin șapte crime de onoare. Articolul 98 din Codul penal este adesea coroborat cu articolul 340 din același cod în cazuri de crime de onoare, și prevăd o pedeapsă redusă pentru persoană care ucide o altă persoană într-o" criză de furie ".Crimele de onoare sunt cel mai strâns asociat cu culturi de musulmani, însă au fost raportate în multe alte contexte culturale sau religioase, inclusiv în America Latină și Italia.

Parlamentul iordanian pe 6 ianuarie 2008 a înaintat un proiect de legeprivind protecția familiei, în încercarea de a combate creșterea violenței domestice, de a îmbunătăți mijloacele și procedurile pentru protejarea și responsabilizarea familiei și a membrii săi prin dezvoltarea continuă a instituțiilor de protecție și responsabilizare, precum și pentru a crește gradul de conștientizare a problemelor legate de violența împotriva familiei și a membrilor acesteia. Proiectul de lege, impune pedepse aspre pentru cei care încalcă legea, variind de la amenzi considerabile la închisoarea de până la 6 luni. De asemenea, acest proiectul acorda autorităților puterea de a reține autorii actelor de violență în familie timp de 24 ore " în scopul protejării victimei", iar instanței de judecată îi atribuie autoritatea de a interzice agresorilor să se apropie de "casele sigure", în care victimele sunt protejate, în scopul garantării siguranței acestora. Conform proiectului de lege, victimele pot dispune de o compensație financiară în caz de pericol fizic sau abuz psihologic. Acest proiectul de lege reflectă campaniile recente care vizează reducerea violenței domestice, a declarat Rim Abu Hassan, un activist pentru drepturile omului de la Societatea pentru Protecția Iordania privind violența în familie."Aceasta este o lege necesară pentru a face față violenței în familie și prin care se specifică procedurile privind modul în care autoritățile pot să se ocupe de această problemă și să găsească soluții alternative, care ar putea ajuta familiile afectate ca urmare a violenței domestice. Legea deschide calea pentru crearea unor "comitete de conciliere de familie", pentru a media între victime și infractori. Membrii adulți ai familiei sunt obligați să raporteze abuzul fizic sau sexual, care are loc în gospodăriile lor, în conformitate cu proiectul de lege", a declarat Abu Hassan.

Marea Britanie

În Marea Britanie violența familială nu este incriminata ca o infracțiune specifică, și prin urmare nu este prevăzută în Codul penal, ci este supusă normelor de drept civil. Legătura dintre victima și agresor are relevanta doar la stabilirea daunelor de către judecător în cadrul procesului. Însă, unele acte de violență familială pot fi încadrate la hărțuire, aceasta constituind o infracțiune specifică. Noțiunea de hărțuire se întinde atât asupra fizicului cât și a psihicului. Violul marital este recunoscut ca infracțiune încă de la începutul anilor `90, iar sancționarea acestuia variază în funcție de durata căsniciei. În funcție de natura relației dintre agresor și victimă(soț soție, logodnici, concubini etc), Codul familiei prevede sancțiuni diferite. În ce privește procedura de începere a urmăririi penale împotriva victimei, aceasta nu este condiționată de existența plângerii prealabile a victimei, putând fi declanșată la denunțul oricărei persoane care deține dovezi ca un act de violenta a avut loc, și indiferent dacă acesta este făcut prin telefon sau de către o persoană care nu dorește să-și dezvăluie identitatea, ori din oficiu. Retragerea plângerii din partea victimei nu are efect asupra urmăririi penale dacă procurorul decide continuarea acesteia.

Legislația britanică permite victimelor să solicite protecție împotriva agresorilor sau ordonanțe de urgență cu privire la ocuparea, în exclusivitate, a domiciliului comun. Atribuirea folosinței locuinței va putea fi dispusă doar pe o perioadă limitată de 6 luni și pe care o va aprecia instanța în funcție de resursele financiare ale părților, de conduită fiecăruia, de durata coabitării, de posibilele repercusiuni asupra copiilor, de durata căsniciei etc. Această măsură poate fi prelungită o singură dată în situația în care nici unul dintre parteneri nu are drepturi depline de proprietate asupra locuinței. Dacă unul dintre parteneri are drepturi asupra locuinței tribunalul poate include anumite clauze cum ar fi: plata unei sume către titularul proprietății sau obligativitatea de a repara și de a întreține locuința. Astfel de măsuri pot fi cerute de orice persoană care a suferit acte de violență din partea soțului, fostului soț, concubinului sau a oricărei alte persoane cu care victima a stabilit relații asemănătoare acelora de familie.

Prin ordinele de restricție se pot dispune măsuri generale sau specifice, ca de exemplu interzicerea agresorului de a contacta telefonic victima.În funcție de gravitatea actelor de violență și dacă securitatea victimei o impune, împotriva agresorului se poate lua măsura arestării, chiar și în absența unui mandat de arestare. Prevederile legislative britanice acorda victimelor violentei familial dreptul de a beneficia de ajutor financiar doar în condiția în care agresorul a fost urmărit penal și victimă nu mai locuiește cu el. Cuantumul ajutorului financiar oferă posibilitatea victimei de a aduce îmbunătățiri locuinței sau alegerea unui tip de asigurare de sănătate în sistem privat. În cadrul Ministerului de Interne și la nivelul comisariatelor de poliție, au fost create unități specializate în acordarea de asistență pentru victimele violenței în familie.

Conform articolului 6 din Legea locuințelor – 1996, Legea pentru cei fără domiciliu stabil – 2002, (care au nevoie prioritară de locuință) (Anglia), Ordonanța 2002 completată de Codul de conduită, prevăd obligativitatea comunităților locale de a asigura găzduire pentru victimele violenței conjugale, pe o perioadă de maximum 2 ani. Potrivit cadrului legal, categoria de persoane care au nevoie urgentă de locuință cuprinde: „orice persoană devenită vulnerabilă în urma abandonării propriului domiciliu din motive de acte de violență sau din cauza amenințărilor iminente cu violența din partea unei alte persoane”.Iar conform Codul de conduită britanic, pentru a aplica legea și pentru a determina dacă o persoană se află în pericol, „autoritățile locale nu trebuie să încerce să strângă dovezi ale actelor de violență, sau să încerce să ia legătura cu autorul faptelor. Efectele violenței domestice pot fi cumulative, incidentele repetându-se în timp, putând face victima să își piardă încrederea în sine și, astfel, contribuind la transformarea acesteia într-o ființă vulnerabilă”.În acest sens a fost înființată și o linie Națională pentru violența domestică , care este disponibilă 24 de ore din 24, oferind sfaturi și consiliere confidențială.

La 25 noiembrie 2010, guvernul britanic a alocat fonduri suplimentare pentru servicii de susținere a violenței domestice în următorii patru ani (2014-2015). Un prim pas a fost lansarea Campaniei “Apel pentru a pune capăt violenței împotriva femeilor și fetelor”prin care se subliniază principiile directoare pentru combaterea violenței împotriva femeilor și fetelor. În decembrie 2011, Ministerul de Interne a Marii Britanii a lansat un fond de sprijinire a victimelor de sex masculin ale violenței domestice și a violenței sexuale.

În martie 2013, a fost introdusă o modificare în definirea violenței domestice și a abuzului.În noul context definiția violenței domestice și a abuzului este:”orice incident său model de incidente de control, coercitive, comportament amenințător, violenta sau abuz exercitate asupra tinerilor cu vârsta de 16 ani sau peste, care sunt, sau au fost, parteneri intimi sau membrii de familie, indiferent de gen sau sexualitate”.Astfel, abuzul poate cuprinde și alte forme decât cel psihologic, fizic, sexual, financiar său emoțional. Această modificare a fost extinsă în scopul includerii și a tinerilor cu vârste cuprinse între 16 – 17 ani, și care au manifestat un model de comportament de control coercitiv.Extinderea definiției urmărește ca tinerii din această categorie de vârstă și care au fost victime ale violenței domestice și/sau a abuzului, să se simtă încurajata să ceară ajutorul pentru a obține sprijinul de care au nevoie. În sprijinul acestora exista o linie de asistenta permanentăși servicii de specialitate.

Conform unei știri Agerpres ,femeile britanice vor avea din anul 2014 posibilitatea informării cu privire la istoricul actelor de violență comise de partenerii lor. Acesta este un program-pilot extins la nivel național, demarat în anul 2012 ca urmare a unui asasinat comis în anul 2009, și care are ca obiectiv testarea eficienței inițiativei prin care se încearcă evitarea abuzurile comise de bărbații violenți în viața de familie. În cadrul programului-pilot se mai urmărește și completarea ordinul de protecție a victimei violentei familiale, prin care să i se permită poliției și magistraților să pună în aplicare ordinul în perioada imediat următoare incidentului de violență domestică. O altă reglementare privește completarea masurilor ce-i pot fi aplicate agresorului prin emiterea imediată a ordinului de protecție, și anume: revenirea acestuia la domiciliul conjugal și de a intra în contact, prin orice mod, cu victima. Această măsură poate fi luată pe un termen ce nu poate depăși 28 de zile, termen ce se consideră a fi suficient pentru ca victima să ia în considerare opțiunile pe care le are și de a obține sprijinul de care are nevoie.

La data de 25 noiembrie 2013, guvernul a fost anunțat că ordinul de protecție a victimei violenței în familie, precum și sistemul de divulgare a istoricului actelor de violența domestică ar putea fi aplicate în Anglia și Tara Galilor, din martie 2014. De menționat este și faptul că potrivit Legii pentru violența domestică din 2004, autoritatea pentru compensarea prejudiciilor provenite din acte criminale are dreptul de a recupera de la autorii delictelor suma de bani ce trebuie dată victimelor sub formă de compensație, precum și faptul că amenda suplimentară aplicată autorilor delictelor grave alimentează un fond special dedicat victimelor.

În Marea Britanie, poliția percepe violența domestică ca fiind o problemă socială și nu un act criminal, iar lucrătorii sociali ca fiind o crimă. Aceștia din urmă încearcă prin mijloace proprii societății civile, să convingă poliția să aibă aceeași viziune asupra fenomenului de violent în familie. În fapt, violența în familie este considerate ca fiind o responsabilitate a întregii societăți, iar rezolvarea acestor cazuri reprezintă responsabilitatea fiecărui cetățean, precum și a tuturor organelor competente. În acest sens, polițistul poate lua toate măsurile de care dispune în scopul arestării persoanei care a comis o infracțiune și care prevede arestul, inclusiv agresiunile care au ca urmare vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă. Astfel, el poate acționa în scopul salvării vieții victimei ori poate împiedica vătămarea corporală sau poate interveni în scopul prevenirii pericolelor serioase. Totodată, organul de poliție poate aplica, în caz de pericol, o forță rezonabilă pentru a intra în încăperea în care se desfășoară fapta. De asemenea, poate aresta o persoană în situația în care are serioase motive să creadă că acest lucru este imperios pentru a preveni posibilitatea producerii unor acte de violență fizică , pentru a proteja un copil sau o altă persoană vulnerabilă. În situația în care polițistul, care are agresorul în custodie, considera că exista riscul ca acesta să agreseze și în viitor victima sau va încerca să constrângă victima pentru a-și retragă plângerea înaintată împotriva să, atunci procedura de eliberare pe cauțiune a acestuia poate fi refuzată până când justiția, la prima înfățișare va hotărî.

În concluzie, pentru Marea Britanie violență și abuzul în familie au devenit probleme inacceptabile și abordarea problemei acestora reprezintă o prioritate pentru organele competențe și este tratată cu toată seriozitatea. Cu toate acestea, studiile arată că violența împotriva femeilor din Marea Britanie este aproximativ egală cu cea din Statele Unite. La fiecare minut poliția primește un apel pentru un caz de violență domestică, ceea ce reprezintă aproximativ 1300 de apeluri zilnice.

Portugalia

Codul penal portughez sancționează agresiunea sexuală, hărțuirea sexual și violența în familie. Din anul 1991 în Portugalia exista o reglementare specială privind violența în familie și violența exercitată asupra minorilor, rămasă până acum printre cea mai dura în modul de sancționare a actelor de violența domestică. Astfel, actele de violență în familie sunt sancționate cu închisoare de la 1 an până la 10 ani și variază în funcție de gravitatea faptei, iar în cazul în care actele de violenta au avut ca urmare decesului victimei sancțiunea este închisoarea de la 3-10 ani. Hartuirea sexuală este sancționata cu o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 5 și 10 ani. Violul marital este recunoscut și incriminat ca infracțiune distinctă. În privința noțiunii de membru de familie, aceasta este reglementată în art. 152 alin.(2) Codul penal portughez, și cuprinde :“soțul/soția și/sau fostul soț/fosta soți; ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc împreună, tutorele său altă persoană care exercita în fapt sau în drept drepturile fata de persoana copilului…..”

Începerea urmăririi penale, până în anul 1998 era condiționată de existența plângerii prealabile a victimei. Însă, din 1998 începerea urmăririi penala poate fi declanșată și fără existența acesteia, dacă procedura penală este în interesul victimei și dacă aceasta nu se împotrivește urmăririi penale. În cazul actelor de violență care pun în pericol sănătatea sau libertatea victimei. au fost luate o serie de măsuri noi privind violența intrafamiliala. Prin ordinul de restricție, fata de agresor se pot lua măsuri generale sau specifice, ca de exemplu:părăsirea domiciliului comun, interzicerii accesului în locuința victimei, delimitarea unei arii precum și interzicerea de a se afla în anumite locuri frecventate de victimă. Însă, dacă procesul de divorț nu este început, judecătorul nu poate dispune nici o măsură de protecție a victimei.

Datorită numărului îngrijorător de cazuri, din anul 1999 în Portugalia exista un Plan național de acțiune împotriva actelor de violența familială, care include constituirea unei rețele de adăposturi pentru victime, reprezentare în instant,precum și sistemelor de ajutorare a acestora.Acestea sunt asigurate prin intermediul asociațiilor de protecție a victimelor. Potrivit legii, ajutorul acordat victimelor violentei domestice reprezintă un ajutor material acordat de stat, în situația în care victima se află în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă de cel puțin 30 de zile sau dacă s-a atentat la viața să iar aceasta nu a obținut plata daunelor prin intermediul justiției. Ajutorul material are drept scop încercarea de a acoperi daunele suferite. În situația în care victima se afla într-o situație economică precară, sistemul legislativ prevede și plata anticipată a ajutorului material cu condiția ca victima ori asociațiile de protecție a victimelor să solicite acest lucru. Dacă ulterior victima obține despăgubiri în instanță, statul poate solicita returnarea ajutorului oferit.

Asistenta acordată victimelor presupune obligația organelor de ordine de a informa părțile cu privire la drepturile pe care le au, precum și de a informa biroul de intervenții care oferă asistență juridică gratuita datele pe care le dețin despre acest caz. În ultimii ani, ca urmare a campaniilor și inițiativele desfășurate de Organizația Națiunilor Unite a Consiliului Europei și ale Parlamentului European, Portugalia a adoptat o nouă strategie pentru prevenirea și combaterea violentei domestice. Aceste campanii urmăresc implementarea unor opțiuni legislative concrete, a unor campanii de sensibilizare prin dezbateri publice, precum și o colaborare mai strânsă cu organizațiile non-guvernamentale care activează în acest sens. În acest context, deosebit de relevantă este reforma penală din 2007 prin care s-a introdus infracțiunea de violență în familie în Codul penal ca infracțiune specifică, detașata de abuzul fizic. Prin includerea articolului 152 în Codul penal se aduc următoarele reglementari:“cel care, într-un mod repetitiv sau nu, impune abuzuri fizice sau abuzuri mentale, inclusiv pedepse corporale, privări de libertate și infracțiuni sexuale soțului său fostului soț, unei persoane de sex opus sau de același sex, cu care agentul menține sau a menținut o relație egală cu o relație de soți, asupra unui membru de familie, sau a unei persoane lipsite de apărare în special, din cauza vârstei, deficit, boli, sarcină sau de dependență economică, care coabitează cu el, se pedepsește cu închisoare de la de 1 la 5 ani“. Totodată, același articol stabilește și modalitățile agravate de săvârșire ale acestei infracțiuni, precum și pedepsele acestora.

În acest sens:

în cazul în care agentul comite actul împotriva unui minor, în prezența unui minor, în domiciliul comun sau în domiciliul victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani;

în situația în care actele de violenta conduc la o vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 8 ani;

dacă actele de violenta au ca rezultat moartea victimei, pedeapsa este cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Având în vedere necesitatea prevenirii recidivei, noile reglementări ale Codului penal prevăd măsuri accesorii ale ordinului de restricție prin care agresorului îi pot fi impuse următoarele:

-interzicerea de a contacta victima (această măsură poate include și delimitarea ariei de la domiciliul victimei sau de la locul de muncă al acesteia);

-interdicția de a utiliza și transportă arme sau orice fel de obiect asimilat acestora, pentru o perioadă de la 6 luni la 5 ani;

-în funcție de gravitatea actelor de violența domestică și legătura agresorului cu victima, acestuia i se poate interzice contactul, tutela sau curatela pe o perioadă de la 1 la 10 ani;

-obligarea de a participa la programe specifice de prevenire a violenței în familie.

Agresorul poate fi supravegheat de la distanță prin mijloace tehnice. Ca urmare a acestei reforme, articolul 200 din Codul de procedură penală prevede că dacă inculpatul este de acord, acesta poate urma un tratament într-o instituție adecvată pentru dependență de care el suferă și care a contribuit la favorizarea comiterea infracțiunii. Această prevedere este deosebit de relevanță, având în vedere că, în cele mai multe cazuri, violența în familie apare ca urmare a unor dependențe patologice.

Un alt aspect important îl constituie faptul că Portugalia a adoptat în anul 2007 Rezoluția Consiliului de Miniștri nr 83/din 22 iunie, privind aprobarea Planului național III împotriva violenței domestice, ceea ce indică în mod clar o poziție de consolidare a unei politici de prevenire și combatere a violenței în familie.

Federația Rusă

Violența în familie nu este o infracțiune specifică în Federația Rusă, dar poate fi percepută în diferite infracțiuni din Codul penal, însă în cazuri de practică de violență domestică acestea se transforma în cauze penale doar în situația când acestea implică accidente grave, ori victimă a decedat. Totuși, violul marital este sancționat în legislația fostei Uniuni Sovietice, fiind definit “ca o atingere gravă adusă demnității femeii”.

Potrivit unui Raport special al ONU au fost înaintate 50 de proiecte de versiuni de lege încă din anul 1990 cu privire la violența în familie, însă nu a fost adoptat nici unul. Ministerul Afacerilor Interne consideră că violența în familie este o crimă care are loc în sfera familiei sau în interiorul ei. Prin urmare, actele de violență în familie sunt urmărite penal în conformitate cu partea VII din Codul Penal care interzice, în general, crimele împotriva persoanei, și care își regăsesc reglementarea în cauzarea intenționată de leziuni ușoare (articolul 115), iar în articolul 116 sunt prevăzute modalitățile agravate ale acesteia, în tortură (articolul 117), precum și în amenințarea de crimă or cauzarea de leziuni grave pentru sănătatea persoanei (articolul 119). Legătura dintre agresor și victimă constituie o circumstanță de care instanța ține cont la stabilirea pedepsei. Legea rusă nu recunoaște gravitatea actelor de violența domestică împotriva femeilor dacă aceste acte cauzează doar pagube minore pentru sănătatea victimei, deși impactul de abuz repetat poate avea repercusiuni de natură psihologică pe termen lung asupra victimei. În acest sens,ABACEELI raportează că, în unele cazuri, incidentele de violență domestică nu sunt chiar considerate drept acte criminale, ci doar încălcări administrative numite "huliganism minor", potrivit legislației ruse. Totodată, exista obstacole procedurale și în implicarea autorităților pentru cazurile de violență domestică. Astfel, organele de urmărire considera că nu este de competența sa efectuarea unei anchete referitoare la investigarea actelor de rănire fizică sau a actelor de violență care afectează pe termen scurt sănătatea. Potrivit articolelor 20 și 318 din Codul de procedură penală, statul dă posibilitatea victimele de a urmări în justiție aceste cazuri, "în particular" cu propriul lor avocat. În situația în care victima se împacă cu agresorul instanța poate respinge cazul. Aceste proceduri sunt ineficiente datorită atât cheltuielile legate de strângerea probelor cât și a riscului la care sunt supuse victimele violenței în familie. Datorită acestui fapt în anul 2005, Curtea Constituțională a declarat procedura de "privat" a urmăririi penale neconstituționala, cerând statului o mai mare implicare în astfel de situații. De asemenea, Legea nu are prevederi suficiente pentru protecția victimelor, cum ar fi existența unui ordin de restricție prin care să se dispună eliminarea agresorului din domiciliul conjugal. În baza acelorași reglementările dacă un ofițer de poliție nu a fost martor la incidentul violent, el nu poate cere agresorului decât să dea o declarație , fără a-i putea aplica o măsură administrativă sau să-l rețină. Pentru a rezolva parțial această problemă, Republica Chuvashia și Republica Mordovia au modificat obiceiurile lor administrative locale, prin adăugarea dispozițiilor care pot permite o intervenție mai bună în astfel de situații.

Nici Codul Familiei, care deși permite divorțul fără a condiționa înaintarea acestuia în baza vreunui motiv, nu conține prevederi specific privitoare la custodia copilului său la dreptul de vizită dacă părintele este abuziv. Legislația rusă nu conține reglementari nici în privința violului conjugal și nici a agresiunii sexuale, indiferent de legătura dintre victima și agresor. Potrivit art. 195, 196 Cod procedura penală, dacă este raportată violența sexuală, victimele sunt obligate prin lege să obțină documentația specifică de leziuni de la un expert medico-legal, înainte de a depune plângerea. Articolul 131 Cod penal incriminează violul, cu pedepse mai mari pentru cazurile care implică o victimă minor, mai mulți violatori sau moartea victimei, fără a face referire la violul asupra unui membru al familiei.

Rusia a rămas în urmă față de mulți dintre vecinii săi post-sovietici cu privire la această problemă. În Lituania, de exemplu, datorită existenței unei legi privind violența domestică, numărul de cazuri de violență intrafamiliala s-a redus cu 70%. Conform estimărilor realizate de Ministerului de Interne, între 10.000 și 14.000 de femei din Rusia mor în fiecare an ca urmare a rănilor provocate de soți sau parteneri, iar 36.000 suportă bătăi. Acesta este unul dintre motivele pentru care femeile sunt reticente în a-și reclama soții sau partenerii pentru abuz. Un alt motiv ar fi existența unui număr foarte mic (aproximativ 20) de adăposturi de stat pentru victimele violenței domestice în Rusia. Cu adăposturi limitate în întreaga țară, multe femei simt că nu au unde să meargă pentru a scăpa de violență. Potrivit Centrului Național ANNA pentru prevenirea violenței în Rusia, guvernul a operat aproximativ 23 de adăposturi pentru femei în întreaga țară.

În anul 2013 moartea tragică a unei tinere din Rusia a readus atenția asupra unei probleme care a fost mult timp redusă și ignorata, și anume lipsa unei legi a violenței domestice. Ca urmare a amploarei pe care a luat-o fenomenul violentei domestice în Rusia, în februarie 2013 a fost înaintat un proiect de lege prin care violența în familie să fie recunoscută ca o crimă. Același proiect prevede și posibilitatea împuternicirii organelor de poliție și a instanțelor de a emite ordine de restricție, precum și introducerea măsurii obligatorii prin care infractorii să se supună consilierii. Noua lege se vrea a fi îndreptată nu doar spre pedepsirea actelor de violență domestică, ci și spre prevenirea acestui fenomen, de aceea proiectul de lege ține cont și de dependența financiară a femeilor și de controlul emoțional asupra lor.În cazul în care acest proiect de lege va fi semnat, va marca un progres în Rusia.

Spania

Legislația spaniolă incriminează printr-o infracțiune specifică în Codul penal actele de violență domestică. Un alt act legislativ care cuprinde reglementări ale incriminării actelor de violență în familie este Legea privind protecția victimelor de tratamentele inumane, adoptată în 1999. Această lege a modificat Codul penal spaniol, prin introducerea unor noi măsuri de protecție. Potrivit acestei legi, instanța de judecată, pe lângă pedeapsa aplicată pentru anumite infracțiuni distinct enumerate, mai poate aplica o pedeapsă complementară. Astfel, judecătorul poate interzice agresorului să se apropie de domiciliul victimei ori să intre în contact cu aceasta prin orice mijloace, sau de a se prezenta la domiciliul acesteia pe o perioadă de cel mult 5 ani. Totodată, judecătorul poate lua măsuri de protejare a victimei sau de atribuire a locuinței însă, cu condiția de a fi inițiat procesul de divorț.

Totodată, conform Legii privind protecția victimelor de tratamentele inumane,dacă actele de violență fizică sau psihică asupra soției, fostei soții sau asupra altor persoane cu care întreține sau a întreținut relații asemănătoare relațiilor de familie se săvârșesc în mod obișnuit, acestea constituie infracțiunea distinctă de tortură și alte agresiuni împotriva integrității morale și este susceptibilă de o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 6 luni și 3 ani. Pentru stabilirea caracterului obișnuit al actelor de violență familială se ține seama atât de intensitatea, cât și de frecvența acestora. Dacă actele de violență nu se săvârșesc în mod obișnuit, atunci acestea vor fi încadrate, potrivit dreptului comun, în infracțiuni de omor, vătămare corporală, viol, etc. Legătura dintre agresor și victimă constituie circumstanță agravantă, circumstanța de care instanța va ține seama la aplicarea pedepsei.În Spania violul în interiorul familiei a fost recunoscut de Tribunalul Suprem în 1995.

Violența manifestată în cadrul cuplului reprezintă o circumstanță agravantă a infracțiunii de agresiune și rănire, care necesită sancțiuni mult mai severe. Astfel, articolul 147 din Codul penal, referitor la agresiune și rănire în varianta tip, prevede în dispozițiile sale, o condamnare la o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 6 luni și 3 ani, însă, dacă violența se manifestă în interiorul cuplului, sancțiunea poate urca de la 2 la 5 ani de închisoare.

Declanșarea procedurii penale împotriva agresorului nu necesită nici în Spania o plângere din partea victimei, declanșarea acesteia având loc și în urma denunțului unei alte persoane care are cunoștință despre săvârșirea vreunui act de violență domestică, iar retragerea plângerii din partea victimei nu înlătură răspunderea penală. Dacă poliția constata săvârșirea unor astfel de acte, aceasta are obligația de a trimite parchetului procesele-verbale întocmite în cursul intervențiilor. Instituțiile publice sau serviciile sociale au, la rândul lor, obligativitatea de a sesiza parchetul dacă au informații despre cazuri de violență familială. Măsurilor de protecție de care beneficiază victimele violenței familiale, în baza ordinului de restricție, pot fi emise cu titlu provizoriu pe durata desfășurării procesului penal, sau ca pedeapsă complementară. Dacă aceste măsuri sunt încălcate, agresorii sunt susceptibili de o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 3 luni și un an, sau la muncă în folosul comunității pentru o perioadă cuprinsă între 90 și 120 de zile. Prin ordinul de restricție, instanța îi poate interzice agresorului să revină la domiciliul conjugal, să se apropie sau să ia contact cu anumite persoane ori să se prezinte în anumite locuri.

Legea privind ordinul de protective a victimelor violentei domestice, îndreptățește instanța de a emite ordine de protecție care,dispun măsuri de natură penală și/sau civilă. Măsurile de natura penală vor fi dispuse într-un termen de maximum 72 de ore de la data introducerii cererii, iar măsurile civile sunt cerute în mod expres. Aceste măsurile privesc acordarea folosinței domiciliului comun victimei, încredințarea minorilor etc, și pot fi dispuse pe o perioadă de maximum 30 de zile, cu excepția situației în care victima înaintează o cerere de desfacere a căsătoriei, când termenul se prelungește cu 30 de zile. În cazurile foarte grave de violența familială, instanța are obligația de a pronunța măsura de îndepărtare a agresorului pentru un termen de maximum 10 ani. Totodată, este prevăzută posibilitatea controlării modului de respectare a măsurii impuse prin mijloace electronice (exemplu:brățara).

Pe teritoriul Spaniei,atât în cadrul instanței competente cât și în cadrul poliției există secții specializate pentru rezolvarea problemele de violență împotriva femeilor. Totodată, poliția este cea care supraveghează respectarea măsurii dispuse de instanță, având și dreptul de a-l aresta pe agresor dacă acesta comite acte de violență familială sau dacă nu respectă ordinul de restricție emis de instanță. Statul spaniol mai acorda asistență financiară victimelor violentei familiale, dacă acestea s-au aflat în incapacitate de muncă pe o perioadă mai mare de 6 luni sau dacă aceasta nu beneficiază de asigurare socială. Dacă în urma violentei familiale victimele decedează, drepturile materiale cuvenite acestora revin victimelor indirecte ale violenței. Asistența financiară se acordă în urma unei decizii definitive a instanței, iar la stabilirea cuantumului pentru ajutor se va avea în vedere salariul minim pe economie și situația financiară a victimei. Totodată, dacă situația financiară a victimei o impune, acesteia i se poate acorda asistență financiară temporară până la hotărârea definitivă a instanței, iar după rămânerea definitivă a acesteia statul poate solicita rambursarea asistenței temporare în condiția în care instanța decide că nu s-a comis nici o infracțiune sau dacă victima a primit despăgubiri. De asemenea, în baza aceleiași legii, victimele violenței domestice reprezintă o prioritate pentru accesul la locuințele sociale sau aziluri.

Prin Legea Organică 1/2004, din 28 decembrie privind Măsurile de protecție integrală împotriva violenței domestice publicată în Monitorul Oficial al Statului nr. 313 din 29decembrie 2009, se acordă și se garantează femeilor care sunt sau au fost victime ale violenței domestice, o serie de drepturi pentru ca acestea să poată pune capăt relației violente și să își poată relua viața. Aceste drepturi sunt universale, în sensul că le sunt garantate tuturor femeilor care au suferit vreun act de violență domestică, indiferent de originea și de religia lor sau de orice altă condiție sau circumstanță personală sau socială.

Situația rezidenței în Spania a femeilor străine victime ale violenței domestice(art. 17.1 din Legea Organică 1/2004, din 28 decembrie, privind Măsurile de protecție integrală împotriva violenței domestice; Legea Organică 4/2000, din 11 ianuarie, privind Drepturile și libertățile cetățenilor străini în Spania și integrarea lor socială; Regulamentul Legii Organice 4/2000, aprobat prin Decretul Regal 557/2011, din 20 aprilie 2011; Decretul Regal 240/2007, din 16 februarie 2007, privind intrarea, libera circulație și rezidența în Spania a cetățenilor din statele membre ale Uniunii Europene și ai altor state care fac parte din Acordul privind Spațiul Economic European) include o serie de reglementări privitoare la drepturile pe care le au femeile străine victime ale violentei domestice. Astfel, pentru păstrarea dreptului de rezidență în caz de nulitate a căsătoriei, divorț sau anulare a înscrierii ca un cuplu înregistrat, femeia care nu provine dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau dintr-un stat care face parte din Acordul privind Spațiul Economic European va trebui să dovedească că a fost victima violenței domestice în timpul căsătoriei sau atâta timp cât a format parte dintr-un cuplu înregistrat, circumstanță care se consideră că se poate demonstra în mod provizoriu atunci când există un ordin de protecție în favoarea șa sau un raport al procurorului în care se semnalează existența indiciilor de violență domestică și în mod definitiv dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească din care reiese că s-au produs circumstanțele menționate.

Protejarea femeilor străine aflate într-o situație ilegală și care sunt victime ale violenței domestice(Art. 31 bis din Legea Organică 4/2000, din 11 ianuarie, privind drepturile și libertățile cetățenilor străini din Spania și integrarea lor socială; Art. 131 la 134 din Regulamentul Legii Organice 4/2000, aprobat prin Decretul Regal 557/2011, din 20 aprilie) reglementează modul de aplicare a acesteia în anumite situații. Astfel, dacă în momentul în care se denunță un caz de violență domestică se comunică situația ilegală a femeii străine:

nu se va deschide procedura administrativă de sancționare pentru șederea ilegală pe teritoriul spaniol (de altfel fiind considerate o infracțiune gravă);

se va suspenda procedura administrativă de sancționare care s-a deschis pentru comiterea respectivei infracțiuni înainte de depunerea reclamației sau, după caz, executarea posibilelor ordinele de expulzare sau de trimitere în țară.

După încheierea procedurii penale:

cu o sentință de condamnare sau cu o hotărâre judecătorească din care reiese că femeia a fost o victimă a violenței domestice, inclusiv prin arhivarea cauzei datorită faptului că inculpatul se află la adresă necunoscută sau prin clasarea provizorie datorită expulzării denunțatului, se va acorda femeii străine permisul de rezidență temporară și de muncă pentru circumstanțe excepționale și, după caz, permisele solicitate în favoarea copiilor minori sau care au un handicap și nu sunt capabili din punct de vedere obiectiv să-și acopere propriile nevoi.

cu o sentință care nu condamnă sau cu o hotărâre judecătorească din care nu se poate deduce existența unei situații de violență domestică i se va respinge femeii străine permisul de rezidență temporară și de muncă datorat unor circumstanțe excepționale și, după caz, permisele solicitate în favoarea copiilor minori sau care au un handicap și nu sunt capabili din punct de vedere obiectiv să-și acopere propriile nevoi. În plus, își va pierde valabilitatea permisul provizoriu de rezidență și de muncă acordat femeii străine și, după caz, permisele provizorii acordate în favoarea copiilor minori sau care au un handicap și nu sunt capabili din punct de vedere obiectiv să-și acopere propriile nevoi. Și se va deschide sau se va continua procedura administrativă de sancționare pentru șederea ilegală pe teritoriul Spaniei.

Deși în Spania nu există un ordin jurisdicțional extraordinar, trebuie menționat faptul că, în cadrul ordinelor jurisdicționale specificate, sunt create instanțe speciale în funcție de materia abordată. Spre exemplu, există instanțe pentru cazurile de violență împotriva femeilor, instanțe comerciale, instanțe de supraveghere a executării pedepselor sau instanțe pentru minori. Toate aceste instanțe se înscriu în jurisdicția de drept comun, însă sunt specializate într-o anumită materie.

Alte reglementari care cuprind dispoziții privitoare la victimele violentei domestice sunt cuprinse în Dispozițiile referitoare la agenții din funcții publice victime ale violenței bazate pe gen. Astfel,conform Planului Concilia semnat în decembrie 2005 de către guvernul Spaniei victimele violentei bazate pe sex au:

dreptul de a cere transfer în altă unitate sau în altă localitate;

dreptul de a fi pusă în disponibilitate, chiar dacă nu a lucrat o perioadă de timp considerată minimă -se urmărește ca victima sa se simtă în siguranță.

Acest drept se aplica chiar dacă victima nu a avut un loc de muncă stabil; pe parcursul primelor două luni ale perioadei de disponibilizare, persoana în cauză continuând să-și primească salariul.

La 26 iulie 2013, Guvernul a aprobat Strategia Națională pentru eradicarea violenței împotriva femeilor pentru perioada 2013-2016. Strategia cuprinde 250 de măsuri de combatere a violenței de gen, și are un buget de 100 de milioane de euro (135 milioane dolari).

Suedia

Suedia a recunoscut ca infracțiune “violarea integrității femeii” încă din anul 1998 , fapt pentru care a și introdus-o în Codul penal, definind-o ca fiind repetabilitatea infracțiunilor împotriva vieții, a libertății sau a infracțiunilor sexuale comise împotriva unei femei de către cel cu care aceasta a avut sau are o relație intimă. Această infracțiune este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 6 ani, iar în caz de vătămare sau rănire pedeapsa poate fi mărită. În ceea ce privește violul marital (recunoscut ca infracțiune distinctă încă din 1965) și nedenunțarea infracțiunilor sexuale, acestea își găsesc reglementarea în infracțiuni distincte. În încercarea de a combate violența în familie, Guvernul suedez stabilește 3 puncte importante de pornire în abordarea violentei împotriva femeii:

îmbunătățirea și creșterea rigurozității legislației în domeniu;

amplificarea masurilor preventive;

îmbunatățirea intervențiilor legate de femeile victime ale violentei în familie.

În acest sens, concomitent cu această infracțiune au mai fost introduse în Codul penal o serie de alte reglementări privitoare la înăsprirea condițiilor de sancționare a anumitor infracțiuni și care, urmăresc combaterea fenomenului violenței domestice. Totodată, conținutul infracțiunii de viol a fost extins incluzând în condițiile de existența orice fel de acte sexuale, chiar și penetrarea cu diferite obiecte, atâta timp cât aceste acte au loc fără consimțământul femeii.

O altă reglementare privește protejarea minorilor și a altor rude apropiate în urma violării grave a integrității. În acest sens, dacă un bărbat comite o serie de acte de violență în mod repetat (exploatare sexuală, viol, agresiune etc.) asupra unei femei cu care este sau a fost căsătorit sau a coabitat ori coabitează, și prin această îi diminuează încrederea în sine, instanța îi poate aplica agresorului pe lângă pedeapsa pentru infracțiunea inițială: lovituri, vătămări, viol, etc și o pedeapsă pentru infracțiunea de violare gravă a integrității femeii. Aceasta prevedere da posibilitatea instanței de a lua în considerare toate circumstanțele în care s-a produs agresiunea, fapt ce-i permite acesteia să pronunțe pedepse mult mai severe în funcție de gravitatea și frecvența actelor de violență. Cerința esențială impusă, pentru că instanța să pronunțe o condamnare pentru infracțiunea de violare gravă a integrității femeii, o reprezintă comiterea actelor de violență în mod repetat, iar urmarea acesteia să ducă la o scădere a încrederii în sine a femeii abuzate. Pedeapsa prevăzută pentru această infracțiune este o pedeapsă privativă de libertate cu o durată cuprinsă între 6 luni și 6 ani.

Legii privind serviciile sociale i se aduc îmbunătățiri printr-o nouă reglementare care impune autorităților responsabile de serviciile sociale la nivel local să acționeze astfel încât să asigure victimelor violenței domestice ajutor și suport în vederea îmbunatățirii situației acestora. Procedura urmăririi penale se pune în mișcare la orice reclamație a unei persoane care deține dovezi despre săvârșirea un act de violență în familie, nefiind necesară o plângere din partea victimei, iar retragerea plângerii din partea victimei nu înlătură răspunderea penală. Emiterea ordinului de interdicție pentru protejarea victimei împotriva agresorului, este condiționată de începerea unui proces de divorț. O altă măsură de protecție este prevăzută în Legea privind interdicția de vizită, adoptată în anul 1988, conform căreia i se dă dreptul oricărei persoane care este hărțuită să ceară procurorului un ordin de interdicție prin care să i se obstrucționeze agresorului orice contact cu aceasta prin orice fel de mijloace și indiferent de motiv. Această măsura poate fi dispusă pe o perioadă de maximum un an, cu posibilitatea prelungirii pe încă un an, dacă situația o impune.

Potrivit completării aduse Legii privind interdicția de vizită în anul 2003, aceasta măsură poate fi cerută atât de poliție cât și de serviciile sociale. Totodată, în cazul în care situația o cere, procurorul poate dispune o măsură împotriva agresorului prin care să-i interzică acestuia să se apropie de locuința victimei, de locul de muncă sau să frecventeze anumite locuri pe care victima le uzitează în mod obișnuit. Aceste măsuri pot fi dispuse de către procuror doar împotriva agresorilor care nu coabitează cu victima (foști soți ori concubini). Dacă victima locuiește cu agresorul, aceasta poate obține un astfel de ordin dacă există dovezi ca victimei îi sunt puse în pericol viața, integritatea corporală, liniștea sau libertatea sa. Măsură poate fi dispusă pe un termen ce nu poate depăși 30 de zile, existând însă posibilitatea prelungirii cu încă 7 zile dacă situația o impune.Nerespectarea măsurii constituie infracțiune, pedepsită cu amendă sau cu o pedeapsă privativă de libertate de până la un an, existând și posibilitatea extinderea ariei geografice a interdicției.

Ministerul suedez de sănătate și probleme sociale a numit o comisie guvernamentală în anul 1993 însărcinată cu cercetarea actelor de violența împotriva femeilor și care să emită recomandări în vederea combaterii acestui tip de violență. Prin raportul final încheiat în iunie 1995, Comisia a atras atenția organelor asupra problemei pe care o reprezintă violența familială. Aceasta recomandare a determinat statul suedez să intensifice măsurile de protecție și prevenție. Pentru aceasta, s-a dispus ca fiecare comisariat de poliție să pune la dispoziția victimelor un echipaj de intervenție în caz de urgență, existând chiar și posibilitatea asigurării unei gărzi de corp pentru victimă, iar dacă situația o impune putând să ofere victimei și posibilitatea de a-și schimba identitatea. Din anul 1994, în Suedia există Centrul Național pentru Femeile Maltratate sau Violate, unde femeile pot primi ajutor medical de urgență și totodată pot beneficia de servicii sociale de protecție din partea poliției precum și de consiliere juridică.

Statele Unite ale Americii

În America, acum 40 de ani agresorul era obligat de poliția venită la domiciliu în urma unei reclamații, să alerge câteva străzi în jurul locuinței sale până se calmează. Astăzi, în unele state din SUA violența în familie este considerată ca fiind o crimă majoră care nu poate fi tolerata și căreia trebuie să i se acorde toată atenția. Urmare acestor considerente, SUA a adoptat în anul 1995 o lege, promulgata în 1994, împotriva violenței femeilor (Violence Against Women Act) care asigura milioane de dolari din bugetul federal pentru a ajuta victimele violentei domestice, incluzând fonduri pentru asistență legală, adăposturi, examen medical, sesiuni de instruire a polițiștilor, judecătorilor și avocaților. Totodată, printr-un ordin general s-a înființat un Departament responsabil cu întărirea aspectelor legale de protecție a victimelor și de punere sub acuzare a suspecților în cazurile de violența familială, atunci când exista suficiente elemente care să indice prezența unor asemenea acte. Acest ordin general este în concordanță cu prevederile Codului Penal din SUA. O particularitate a acestui ordin consta în definirea distinctă a noțiunii de violența domestică și cea de violența familială. În acest sens violența domestică este definită ca „abuzul comis împotriva unui adult sau adolescent care este angajat cu un partener într-o relație de tipul: familială, concubinaj, separare, prietenie”, iar violența familială este definită ca fiind „acel tip de violența domestică care include orice formă de abuz împotriva familiei și/sau locatarilor casei, de asemenea”. Familia și/sau locatarii includ: “soț/soție, fost (a) soț/soție, părinte, copil sau orice persoană care locuiește permanent sau în mod regulat în casa” Potrivit aceluiași ordin noțiunea de abuz consta în „cauzarea sau încercarea de a cauza cu sau fără intenție vătămări corporale, sau în faptul că victima percepe pericolul unei vătămări corporale grave asupra șa sau asupra unei alte persoane”.

Totodată conform acestor prevederi, departamentelor de poliție le revine obligativitatea raportării în scris a tuturor incidentele de acest tip, precum și tinerea unei evidente cât mai exacte a tuturor cazurilor prelevate în instanță privitor la ordinele de protecție pe care aceasta le eliberează. În privința procedurii, organele abilitate trebuie să depună toate eforturile pentru a identifica victima reală a atacului. Arestarea are loc atunci când suspectul a fost identificat și când exista dovezi certe care indică o încălcare a legii.

În lupta pentru oprirea violentei domestice în SUA se lucrează continua la nivel legislativ și social. În 17 decembrie 2005 Congresul SUA a adus la zi și a extins Legea împotriva violenței domestice promulgata în 1994. Despre această nouă lege s-a spus că ea asigură resurse pentru orașele Americii de care acestea au nevoie pentru a combate violența domestică, pentru a proteja victimele, precum și pentru sancționarea autorilor actelor de violență. În Statele Unite, victimele criminalității, indiferent de statutul de imigrare sau de cetățenie, pot accesa asistența oferită de agențiile guvernamentale și neguvernamentale, care poate include consiliere, translatori, găzduire în regim de urgență și chiar asistență financiară.

Numerele de telefon la nivel național sau “hotlines” au operatori care sunt instruiți să ajute victimele 24 de ore pe zi în mod gratuit.

În ce privește violului conjugal, în SUA acesta este ilegal în toate cele 50 de state.

Turcia

Nici Turcia nu incriminează violența domestică ca o infracțiune specifica în Codul penal, ci încadrează actele de violența familială, din punct de vedere juridic, ca infracțiuni contra vieții, a integrității corporale sau împotriva vieții private și a intimității persoanei, iar relația dintre agresor și victimă poate constitui doar circumstanță agravantă, ceea ce ar putea duce la o mărire a pedepsei cu un spor cuprins între o treime și până la o jumătate din pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea respectivă. Datorită faptului că, potrivit cutumei, prin căsătorie se consideră că femeia și-a dat acordul pentru a întreține relații sexuale, violul marital nu este considerat infracțiune. Codul penal nu face nici o referire nici la violența economică,iar violența verbală și tratamentele inumane sunt pedepsibile doar la plângerea prealabilă a victimei.

O campanie intensă dusă între anii 1996 și 1998 a dus în cele din urmă la intrarea în vigoare a unei noi legi privind violența în familie care să permită victimei violenței în familie să depună o acțiune în instanță pentru obținerea unui ordin de protecție împotriva agresorului. Astfel, ordinul de restricție a fost introdus prin Legea nr. 4320 adoptata în anul 1998. Potrivit acestei legi, victimele violenței familiale se pot adresa instanței pentru obținerea unui astfel de ordin în situația în care au suferit acte de violență. După primirea plângerii depusă de victima sau după sesizarea procuraturii, instanța poate dispune una sau mai multe măsuri de protecție prin ordinul de restricție împotriva agresorului.Aceste măsuri pot fi dispuse pe o perioadă de maximum 6 luni și îi pot impune agresorului următoarele dispoziții:

să părăsească locuința comună și să nu se apropie de lăcașul ocupat de soț, copii ori de locurile lor de muncă ;

să nu vină în locuința comună sub influența băuturilor alcoolice ori a altor substanțe halucinogene și nici să folosească asemenea substanțe în interiorul locuinței comune;

să nu hărțuiască victima prin orice mijloace de comunicare;

să nu utilizeze violența și/sau să nu provoace suferința pentru celălalt soț, copil sau altui membru al familiei cu care locuiește;

să nu deterioreze proprietatea soțului său a copiilor (ori a altora care trăiesc sub același acoperiș) sau să distrugă bunurile acestora;

să predea poliției arma deținută sau alt instrument asemănător;

să se prezinte la o unitate medicală pentru examinare sau tratament

Dacă agresorul nu respectă măsurile impuse prin ordinul de restricție, acesta va fi avertizat că este susceptibil de a fi reținut și arestat. Concomitent cu dispunerea măsurii, instanța va ține cont de standardul de trai al victimei pentru a stabili o pensie de întreținere corespunzătoare acestuia. Pentru o stabilire cât mai exactă a pensiei, instanța va numi un expert pentru a face cercetări în sprijinul determinării standardul de viață al reclamantului și al pârâtului.

Dacă situația o impune, instanța îi poate impune agresorului și respectarea altor reguli colaterale celor inițiale. În acest sens, instanța poate dispune respectarea doar a uneia dintre măsurile enumerate mai sus, iar dacă va considera că este indispensabil, poate emite un ordin de restricție care să cuprindă mai multe măsuri. Astfel, dacă soțul sosește acasă aflându-se sub influența băuturilor alcoolice ori sub influența altor substanțe narcotice, și datorită acestor situații își agresează soția, instanța poate dispune un ordin prin care agresorului îi este interzis să revină la domiciliul domestic sub influența băuturilor alcoolice sau a substanțelor halucinogene ori să folosească asemenea substanțe în interiorul locuinței comune. În situația în care măsura privește îndepărtarea agresorului din locuința comună și dacă instanța considera necesar poate emite un ordin care să cuprindă mai multe dispoziții, și anume: interzicerea de a se apropia de domiciliul sau locul de muncă al soției, de a nu distruge sau deteriora bunurile soției ori de a-l informa pe angajatorul acesteia cu privire la acesta măsuri dispuse.

În cazul în care instanța consideră că există probabilitatea ca victima să fie supusă unor agresiuni noi, aceasta poate emite ordinul de restricție imediat ce victima depune plângerea, fără a mai fi necesară audierea agresorului sau prezența martorilor. Victima violentei familiale care a suferit un act de agresiune nu este ținută să dovedească existența posibilității producerii unei agresiuni ulterioare. În conformitate cu articolul 2 din lege, instanța încredințează o copie a ordinului de protecție la Procuror. Ministerul Public monitorizează punerea în aplicare a ordinului prin intermediul poliției. În situația în care agresorul nu respectă ordinul de restricție poliția, fără a mai fi condiționată de o cerere din partea victimei, va face o investigație cu privire la conduita agresorului, iar concluziile acesteia le va transfera Ministerului Public în cel mai scurt timp posibil. Dacă agresorul se face vinovat, acesta este pasibil de o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 3 și 6 luni.

Cu toate acestea, organizațiile de femei și juriști continuă să critice legea privind inadvertențele existente, printre care și faptul că termenul de violența familială nu acoperă în mod explicit situațiile în care părțile implicate pot fi necăsătoriți sau divorțați ori au relații asemănătoare celor de familie, fapt care face să nu ofere orientări pentru principiul de decizie urgentă. În anul 2001, reforma din Codul civil turc a pus femeile pe picior de egalitatea deplină în familie. Reforma a apărut ca rezultat a unei campanii formată dintr-o coaliție foarte largă de grupuri de femei din toată țara. Ca rezultat al acestei campanii, forțele opuse au trebuit să accepte noul regim de proprietate, care acordă dreptul femeilor la o parte egală din activele acumulate pe toată durata căsătoriei. Această clauză a fost considerată a fi valabilă numai pentru bunurile dobândite după 1 ianuarie 2002. Concomitent și articolul 41 din Constituția Turciei a fost revizuit la faptul că familia în societatea turcă se "bazează pe egalitate între soți."

Totodată, prin modificărilor aduse Codului civil s-au eliminat diferențierile exercitate asupra drepturilor de proprietate între copiii născuți în afara căsătoriei și cei născuți dintr-un cuplu căsătorit , precum și creșterea vârstei minime legale de căsătorie la 18 ani pentru bărbați și 17 pentru femei (cu acordul părinților). Această reglementare a avut drept scop prevenirea căsătoriilor timpurii, vârstă fragedă fiind considerată o formă de violență împotriva fetelor.În caz de căsătorie forțată, femeile au obținut dreptul de a aplica în instanța de judecată pentru o anulare în primii 5 ani de căsătorie, iar orice formă de violență sau de maltratare constituie un motiv de divorț.

Legile penale sunt foarte importante pentru lupta împotriva violenței împotriva femeilor, nu numai în ceea ce privește sancționarea violenței în familie, dar, de asemenea, în ceea ce privește definirea și incriminarea infracțiunilor sexuale, practicilor obișnuite sau discriminarea pe bază de orientare sexuală. Multe prevederi ale codului penal reformat din Turcia în 2004, se regăsesc în moduri similare și în Țările din Orientul Mijlociu. De exemplu, în Egipt și Liban, autorii de viol primesc reduceri de pedeapsa în cazul în care se căsătoresc cu victima violului. Se aplică reduceri la stabilirea sancțiunii și în caz de crime de onoare, sub pretextul că o crimă comisă în numele de "onoare" este justificată și, prin urmare legitima în țări precum Iordania, Măroc, Kuweit sau Siria. Legile sunt, de asemenea, pe scară largă discriminatorii față de femei, și în caz de adulter, atât prin definirea termenului de adulter, diferențiat pentru bărbați și femei,cât și prin supunerea femeilor la pedepse mai mari. Și sancțiunile pentru viol sau răpire variază în funcție de starea civilă a victimelor sau de virginitatea lor.

Codul penal turc a trecut printr-o reformă extinsă în anul 2004,când Parlamentul a adoptat un nou Cod penal care conține mai mult de treizeci de amendamente, ca urmare a unei intense Campanii de mișcare a femeilor în care s-a cerut, printre altele, abolirea tuturor prevederilor discriminatorii. Printre acestea a fost și o actualizare a articolului 10 din Constituție, care a plasat responsabilitatea pentru stabilirea egalității de gen pe stat:"Bărbații și femeile au drepturi egale. Statul are obligația de a se asigura că această egalitate în practică“. Schimbarea survenită în abordarea legii a fost esențială pentru noile prevederi. Anterior, toate forme de violență sexuală au fost reglementate în calitate de "crimele de onoare" și au fost definite în jurul conceptelor patriarhale, cum ar fi castitate, moralitate, rușine, sau decență. În legea reformată, aceasta terminologie a fost abolită și aceste infracțiuni sunt definite ca "infracțiunilor contra inviolabilității sexuale", la secțiunea "crimele împotriva persoanelor fizice".Aceste modificări au fost luate în scopul de a preveni reducerile de pedeapsa acordate autorilor de “crime de onoare”. În acest sens la stabilirea pedepsei pentru așa-numitele "crime de onoare".. se vor aplică întotdeauna circumstanțe agravante maxime. În Codul penal anterior “crimele de onoare” erau considerate o circumstanță agravantă pentru infracțiunea de ucidere.

Pachetul de reforme mai conține măsuri care reglementează pedepse mai severe împotriva violului și pedofiliei, interzice tortura și stabilește pedepse cu închisoarea pe viață pentru unele infracțiuni contra inviolabilității sexuale. Astfel, agresiunea sexuală este definită ca un comportament sexual prin care se încalcă inviolabilitatea corporală a unei persoane. Potrivit articolului 102 din Codul penal turc, urmărirea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a victimei, iar pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea între 2 și 7 ani.În situațiile în care actul de agresiune este comis prin introducerea în corp a unui organ sau a unui instrument, pedeapsa este închisoarea între 8 și 15ani.

Acestor sancțiuni li se adaugă un spor de până la 50 % din pedeapsa inițială, în cazul în care infracțiunea este săvârșita:

împotriva unei persoane incapabile să se apere fizic sau psihic;

de o rudă de sânge sau de căsătorie, inclusiv gradul III;

cu o armă sau prin participarea mai multor persoane împreună;

prin influență nejustificată bazată pe o funcție publica.

Articolul 103 din Codul penal turc reglementează abuzul sexual asupra copiilor și definește exploatarea sexuală că fiind orice fel de act sexual săvârșit față de copiii care nu au împlinit vârsta de cincisprezece ani sau care au această vârstă, dar nu au capacitatea de a înțelege semnificația și consecințele juridice ale acestui act. Pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea între 3 și 8 ani. Această reglementare anulează prevederea din Codul penal anterior, în care sancțiunea pentru această infracțiune era redusă dacă "copilul a consimțit cu privire la actul sexual".O realizare importantă a reformei este incriminarea violului marital. De asemenea, legea elimina discriminarea existentă anterior împotriva non-virginității și a femeilor necăsătorite.

În art. 105 Codul penal incriminează hărțuirea sexuală, stabilind pedeapsa pentru această infracțiune la o pedeapsă cu închisoarea de la trei luni la doi ani .Procedura urmăririi penale se declanșează la plângerea victimei. În cazul în care această infracțiune este săvârștă prin folosirea unei influențe nejustificate, bazată pe ierarhie sau funcție publică ori prin utilizarea avantajului de a lucra în același loc cu victima, pedeapsa va fi majorata cu încă jumătate. Dacă hartuirea are drept scop obligarea victimei de a părăsi locul de muncă, pedeapsa nu poate fi mai mică de un 1 an. Totodată, dispozițiile privitoare la legitimarea violului și la răpire, în cazurile în care autorul se căsătorește cu victima au fost eliminate.

În Turcia, violența în familie rămâne o problemă pe care organizațiile societății civile și autoritățile încearcă să o combată, întrucât în ciuda succesului de ansamblu a campaniei, patru cereri ale platformei nu au fost acceptate. Acestea includ definirea infracțiunilor de onoare (nu numai așa-numitele crime obișnuite) cum ar fi: omor agravat; sancționarea discriminării bazate pe orientare sexuală, incriminarea testelor de virginitate sub toate circumstanțele, precum și prelungirea perioadei de avort legal la 10-12 săptămâni. Potrivit prevederilor art. 174 din Codul civil, femeile victime ale violenței domestice au dreptul la despăgubiri, care cuprind prejudicii materiale și prejudicii morale.

Prin articolul 14 din Legea pentru municipalități, li impune marilor orașe și celor cu mai mult de 50 000 de locuitori să creeze adăposturi pentru femei și pentru copii. Pentru menținerea unui anumit nivel de calitate al acestor adăposturi, au fost stabilite niște norme impuse tuturor orașelor mari. Astfel, fiecare municipalitate din Turcia cu 50.000 de locuitori are obligativitatea creării a cel puțin unui adăpost pentru protecția victimelor violenței domestice. Însă, implementarea acestor măsuri se desfășoară într-un ritm scăzut, existând doar 63 adăposturi în toată țara. Toți angajații din sistemul sanitar, precum și asistenții sociali din Turcia sunt instruiți pentru a interveni în orice situație care presupune acordarea de ajutor medical pentru toate aspectele privitoare la violența domestică. În privința autorilor abuzurilor fizice, aceștia sunt obligați să urmeze un program de reabilitare. Femeile victime ale violenței domestic au dreptul la servicii de sănătate gratuite. În ciuda eforturilor depuse pentru o evoluție pozitivă în cadrul legislativ, violența în cadrul familiei, agresiunea sexuală, crimele de onoare, și traficului de persoane încă persistă în Turcia.

Organizațiile pentru drepturile omului au afirmat că deși legea interzice agresiunea sexuală, inclusiv violul și violul conjugal, cu pedepse cu închisoarea de la doi la șapte ani “Guvernul nu a aplicat în mod eficient său integral aceste legi sau protejarea victimelor, și de multe ori victimele au așteptat zile sau săptămâni pentru a raporta incidentele din cauza jenei sau a represaliilor, care împiedică urmărirea efectivă a atacatorilor.”. Statisticile guvernamentale privind violența împotriva femeilor sunt incomplete, iar organizațiile pentru drepturile omului au afirmat că “autoritățile au manipulat statisticile pentru a arăta progrese cu privire la problemă”.

Ungaria

Până în iulie 2013 în Ungaria, violența familială nu a fost incriminata în Codul penal și nici prevăzută în legi speciale, iar actele de violența domestică erau pedepsite ca: vătămările fizice, ușoare sau grave; violarea proprietății private; agresiunile sexuale și – rele tratamente aplicate minorilor (inclusiv bătaia aplicată de mamele acestora).În ce privește violul marital, Ungaria îl recunoaște în Codul penal din 15 septembrie 1997. În 2009, sub guvernul anterior, Parlamentul a adoptat Legea nr 72 din 2009 privind violența în familie prin care a permis poliției dreptul de a emite ordine de restricție temporară preventiva pentru 72 de ore, cu posibilitatea ca instanțele să-l prelungească pe un termen de maximum de 30 de zile.

La 1 iulie 2013, a intrat în vigoare un nou cod penal care incriminează violența domestică împotriva ambele sexe ca fiind o infracțiune. Aceasta se aplică pentru diferite tipuri de violență, atunci când actele sunt comise de soți, foști soți, concubini, ex -concubini, custozi, și persoanele care trăiesc cu tutorii. Totodată, se aplică în relațiile de același sex. Tipul de violență la care se aplică este reglementat astfel: în infracțiunile ușoare în secțiunea 164 (2), modalități agravate în secțiunea 164 (3-4); încălcarea libertății personale în secțiunea 194 (1), și în atac la demnitate (exemplificate prin bătaie sau scuipat), în secțiunea 227 (2).

Sancțiunea pentru violența în familie, așa cum este definită în secțiunea 164 (2) din Codul penal și atacurile repetate asupra demnității umane astfel cum sunt definite în secțiunea 227 (2) legea prevede pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani, iar pentru variantele agravate închisoarea cu o pedeapsă de până la cinci ani. Incidente considerate ca acte de violența în familie în conformitate cu noua lege sunt supuse urmăririi penale. În acest sens, procurorul este obligat să demareze o anchetă penală care poate duce la urmărirea penală în cazuri de violență în familie. Pentru aceasta nu este nevoie de consimțământul sau de o plângere din partea victimei pentru a se iniția o acțiune în justiție.

Deși includerea unei dispoziții specifice referitoare la violența familială în codul penal este un pas major pentru a clarifica situații în care urmărirea penală a acestor cazuri poate începe, există lacune importante. Astfel, noua infracțiune de violență în familie întrodusa în codul penal prevede pedepse mai aspre pentru atacuri în situații interne, și face procurorul, nu victima, responsabil pentru inițierea acțiunii penale împotriva agresorului. Totodată, noua dispoziție oferă această protecție doar în două cazuri separate de violență în familie. și nu protejează femeile care nu locuiesc cu partenerul lor abuziv, cu excepția cazului în care au copii cu agresorul. Esențial, pentru că noua infracțiune de violență în familie să se aplice, este existența mai multor instanțe de violență. Nota explicativă la lege stabilește frecvența de acte de violența pentru două incidente "într-o perioadă scurtă de timp" fără a dezvolta această condiție în continuare, lăsând la latitudinea instanței aprecierea dacă îndeplinește sau nu cerințele de existența a infracțiunii . Astfel, incidentele unice de violență nu se încadrează în sfera de aplicare a infracțiunii violenței în familie și vor continua să fie judecate în conformitate cu dispozițiile anterioare din codul penal. Aceasta înseamnă că, în cazul unui singur prejudiciu actele de violență se încadrează ca și infracțiune ușoară (atacuri care provoacă răni care se vindecă în termen de 8 zile), și prin urmare o acțiune în justiție trebuie inițiată de victimă, prin depunerea unei moțiuni private și urmărirea penală ulterioară tot în modul privat. Concluzionând, legea distinge între categorii de victime ale violenței în familie în funcție de numărul de atacuri suferite.

Legea exclude, totodată, anumite grupuri de femei din domeniul său de aplicare, întrucât reglementările nu protejează femeile care nu locuiesc cu partenerul lor abuziv, cu excepția cazului în care au copii cu agresorul. Violența sexuală nu este inclusă ca o agravantă în incriminarea violenței în familie. Justificarea consta în faptul că prevederea separată privind violența sexuală și violul în codul penal suporta o pedeapsă mai mare decât violența în familie. Cu toate acestea, în conformitate cu legislația maghiară, violul și violență sexuală nu sunt supuse urmăririi penale, decât în cazurilor în care actele de violența au ca urmare vătămarea corporală gravă sau în situația în care acestea sunt însoțite de o altă infracțiune care prin ea însăși face obiectul urmăririi penale. Aceasta lacună în legislație este, de asemenea, un eșec al sistemului juridic maghiar întrucât nu asigura o protecție eficientă pentru femei împotriva violenței sexuale .Astfel, dacă o femeie este violată de partenerul ei, acest fapt nu este considerat a fi violența în familie în condițiile prezentei legi.

Un aspect important este faptul că poliția consideră violența familială ca fiind o problemă privată, și de cele mai multe ori nu doresc să intervină în asemenea cazuri, ceea ce determina ca investigarea lor să cauzeze probleme serioase. În cele mai multe cazuri organele de cercetare tratează cazurile cu superficialitate și nu fac fotografii la fața locului, nu intervievează martorii și nici nu informează victimele despre necesitatea obținerii certificatului medico-legal. Singura excepție o constituie cazurile în care actele de violenta au ca urmare vătămarea corporală gravă, caz în care poliția poate reține agresorul pentru 8-12 ore. Nici medicii și nici asistenții sociali de multe ori nu oferă consiliere și asistență adecvată pentru victimele violentei domestice.

Totodată, nu există ghiduri naționale pentru medici cu privire la modul de gestionare a situațiilor referitoare la violența domestică. În mai multe cazuri, victimele violentei au afirmat că medicii nu au investigat abuzul în mod adecvat, ceea ce au dus la împiedicarea eforturile în instanțele de judecată a urmăririi penale sau au fost reticenți în a furniza referințe ori informații, precum și de a informa victimele despre posibilitatea raportării abuzului autorităților competente. Ungaria nu dispune de o strategie națională de combatere și prevenire a violenței în familie, iar adăposturile reprezintă o componentă vitală în protecția victimelor violenței în familie. În momentul actual există doar 122 de paturi de adăpost în Ungaria, și doar 29 dintre ele sunt într-un adăpost specializat pentru supraviețuitorii violenței domestice, iar femeile sunt limitate la 60 de zile în adăposturi, și numai cele cu copii sunt eligibile pentru un adăpost pe un termen mai lung

Pentru a se conforma standardelor internaționale, Ungaria ar trebui să aibă aproximativ 1.000 de paturi. Datorită faptului că victimele nu beneficiază de ajutor financiar, acestea sunt nevoite să revină la abuzatori.

2.5 – CONCLUZII PRIVIND TRATAMENTUL PENAL AL VIOLENȚEI ÎN FAMILIE ÎN ROMÂNIA, REPUBLICA MOLDOVA ȘI CELELALTE STATE ANALIZATE.

ELEMENTE DE DREPT COMPARAT – Asemănări și deosebiri privind modul de incriminare, protecție și prevenție în legislația studiată.

2.5.1. Prin ce diferă actele de violență în familie de alte infracțiuni.

➢Siguranță și risc. – Agresorul, în cele mai multe cazuri, continua să aibă acces la victimă și la copii, ceea ce prejudiciază din start, condițiile de siguranță în care se face plângerea penală. Chiar dacă relația de cuplu s-a încheiat exista posibilitatea comunicării în continuare între parteneri, datorită unor factori comuni care determină aceasta (copii, bunuri comune etc), ceea ce face ca pericolul să continue.

➢Abuz de încredere. Datorită faptului că victima și agresorul se cunosc și sunt ori au fost într-o relație de cuplu, infracțiunile din sfera violenței în familie implică existența unui abuz de încredere.

➢Relații complete. Agresorul și victimă au un trecut comun, ceea ce determina și o relație complexă, care poate include: copii, familie; factori emoționali, factori fizici, factori financiari, factori culturali; precum și probleme legate de stătut și intimitate.

➢Credibilitate. Credibilitatea victimei scade în timp datorită faptului că îi este adesea anihilata încrederea în ea, prin sugestia repetativă cum că ceea ce i se întâmplă i se datorează comportamentului ori reacțiilor ei. În timp, victimele ajung să se învinovățesc pe ele însele, iar acest fapt reprezintă o motivație perfectă pentru lipsa de acțiune a organismelor ori a comunității, pentru că nu au acționat.

➢Caracter abscons. Violența în familie are adesea loc în privat, sau parțial în privat, “în spatele ușilor închise” și cu acordul tacit al tuturor prin neintervenție sau intervenție ineficienta. Această intimitate îi este potrivnică victimei, deoarece acesteia îi este mai anevoios să sesizeze poliția de frica rușinii sau a criticilor și este mai ușor agresorului sau diferitelor organizații să susțină că “nu este chiar atât de gravă situația” și că “nu este treaba nimănui altcuiva” și că “agresorii nu constituie o amenințare la adresa publicului larg.”

➢Dovezi. Caracterul abscons presupune existența unor lipse de probe obiective și independente care să dovedească sau să infirme orice declarație.

➢Leziuni/vătămări corporale mascate. Actele de violența poate fi direcționate cu atenție, astfel încât rănile să nu fie vizibile.

➢ Caracter repetat. Violența în familie face parte dintr-un prototip de comportament abuziv, ce apare rareori sub forma unei manifestări singulare și, care poate începe cu un abuz verbal. Victimele afirmă adesea că au fost agresate de multe ori înainte de a apela la ajutor pentru prima dată. În unele cazuri, violența suporta intensificări cu timpul în acte de frecvență și gravitate, ori cu ocazia unor evenimente cruciale, cum ar fi sarcina femeii.

➢Momente oportune. Există destule ocazii, și dovezi ale acestora, pentru exercitarea premeditată a actelor de violență în familie.

➢O foarte bună cunoaștere a tipologiei victimei. Este foarte probabil ca agresorul cunoaște punctele vulnerabile ale victimei și știe cum să îi facă rău acesteia, precum și cum să o amenințe prin folosirea multor tactici subtile, care nu sunt evidente pentru persoanele din exterior. Aplicarea acestor tactici se bazează pe o foarte bună cunoaștere a victimei.

➢Cazuri care se pierd pe parcurs. Din păcate, doar o mică parte dintre victime se folosesc la maximum de măsurile și puterile sistemului pe care le au la dispoziție, însă atunci când o fac, paradoxal, doar în puține cazuri agresorul ajunge să fie trimis în judecată, aceasta în ciuda faptului că identitatea și domiciliul agresorului sunt aproape întotdeauna cunoscute încă de la prima sesizare a unui organ judiciar.

➢Toleranta victimei. Adesea, victima speră că acesta se va schimba.

➢Locuința nu conferă siguranță. De regulă, în situația în care cineva este atacat de o persoană necunoscută, locuința este cel mai sigur loc; în cazul violenței în familie, locuința este locul cel mai vulnerabil și cel mai puțin sigur.

➢Mai multe persoane suporta consecințele unor astfel de acte. Violența în familie și abuzul afectează copii, familia lărgită, și adesea comunitatea, în mod direct și indirect.

2.5.2 Asemănări și deosebiri privind modul de incriminare, protecție și prevenție în legislația studiată.

Asemănările și deosebirile între prevederile sistemelor legislative cu privire la violența familială pot fi analizate prin mai multe criterii:

încadrarea juridică a violenței interfamiliale;

statele care au prevăzut în Codul penal și în legi speciale aspecte cu privire la relațiile familiale;

state care incriminează violul conjugal și state care nu-l incriminează pe considerente doctrinare;

protecția oferită victimelor prin prevederile existente în legislație;

importanta depunerii unei plângeri prealabile din partea victimei pentru declanșarea procedurilor penale;

după modul în care intervin țările în cazurile de violența familială;

Deși, marea majoritate a țărilor lumii au început să formuleze și să aplice legislație menită să incrimineze actele de violență în familie în jurul anului 1990, chiar și la această dată legislația statelor privind violența în familie reprezintă o reuniune exotică de cutume locale și repercusiuni ale unor prevederi internaționale care fac că punerea lor în practica să depindă de o multitudine de factori, făcându-le de cele mai multe ori nefuncționale.

Analiza diferitelor legislații din domeniul violenței în familie remarcă faptul că statele europene au inițiat reforme legislative pentru prevenirea acestui fenomen. Statele non-europene au urmat aceeași tendință. Analiza, furnizată de datele publice existente pe plan național și internațional, identifică asemănări și deosebiri:

Croația, Republica Moldova, România, Portugalia, Spania, Suedia și Ungaria-incriminează actele de violență în familie ca infracțiuni specifice în Codul penal;

În Albania, Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Croația, Franța, Federația Rusă, Germania, Statele Unite ale Americii, Turcia, relația dintre victimă și agresor constituie circumstanță agravantă, iar în alte țări precum Bosnia-Herțegovina, Canada, Egipt, Yemen, Arabia Saudită, Grecia, Irak, Iordania legătura dintre victima și agresor justifica delictul (așa numitele “crime de onoare”) sau sunt considerate social acceptate și nu sunt luate în serios ori violența fizică și verbala îndreptată asupra femeilor este o parte din cultura socială, devenind o “monedă” curentă, sau sunt considerate încălcări administrative, numite “huligalism minor”.

În Spania și Suedia actele de violență domestică, dacă se petrec în mod repetat, se încadrează într-o infracțiune specifică: torturi și alte infracțiuni împotriva integrității morale, respectiv violarea gravă a integrității, sancționate, conform legii, cu pedepse mult mai aspre.

În Marea Britanie legătura dintre victima și agresor are relevanta doar la stabilirea daunelor de către judecător în cadrul procesului.

Statele Unite ale Americii este singura care face distincția între noțiunea de violența domestică și cea de violența familială. În acest sens, violența domestică este definită ca „abuzul comis împotriva unui adult sau adolescent care este angajat cu un partener într-o relație de tipul: familială, concubinaj, separare, prietenie”, iar violența familială este definită ca fiind „acel tip de violența domestică care include orice formă de abuz împotriva familiei și/sau locatarilor casei, de asemenea”.

Cu excepția Arabiei Saudite, Belgiei, Egipt, Yemen, Greciei, Germaniei, Franței, Federației Ruse, Suediei, Turciei, toate celelalte state studiate, înglobează în noțiunea termenului de violență în familie abuzul fizic, emoțional, sexual, financiar, psihic sau economic.

În Egipt, Yemen, Irak, Iordania, Turcia actele de violenta a bărbatului asupra femeii nu sunt considerate acte reprobabile, întrucât soții au puteri depline asupra corpurilor soțiilor lor.

Federația Rusă nu recunoaște gravitatea actelor de violenta dacă acestea cauzează doar pagube minore.

Republica Moldova, Albania, Anglia, Austria, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Canada, Cipru, Croația, Franța, Germania, Marea Britanie, Portugalia, România, Spania, Suedia, Statele Unite ale Americii, Ungaria extind noțiunea de membru de familie (subiecții infracțiunii) ca fiind persoanele care sunt sau au fost într-o relație de căsătorie ori într-o relație asemănătoare celor de familie, precum și membrii de familie a acestora, naturali sau adoptivi.

Arabia Saudită, Grecia, Egipt, Yemen, Irak, Iordania, Federația Rusă, Turcia nu recunosc că fiind membri de familie persoanele care coabitează cu alte persoane fără acte legale (concubinajul etc.)

Violul marital este considerată o infracțiune penală în, Albania, Austria, Anglia, Belgia, Bulgaria, Canada, Croația, Cipru, Franța, Federația Rusă, Germania, Grecia, Marea Britanie, Portugalia, Republica Moldova, România, Spania, Suedia Statele Unite ale Americii și Turcia.

Arabia Saudită, Bosnia-Herțegovina, Egipt, Yemen, Irak, Iordania și Ungaria nu incriminează violul marital.

În toate țările cuprinse în studiu, victimelor li se oferă posibilitatea să solicite măsuri de protecție din partea statului, astfel de măsuri pot varia de la acordarea folosinței exclusive a domiciliului comun, interzicerea agresorului de a reveni în locuința familiei, de a se apropia de victimă și locurile pe care aceasta le frecventează, de a limita dreptul de vizita asupra minorilor, la dispunerea expertizei și consiliere psihiatrică, până la internarea într-un centru medical specializat.

Cipru – Dacă actele de violența domestică se repet o singură dată, agresorul este scos din locuința comună. Acesta este obligat să participe la un curs de reeducare comportamentală, care se finalizează cu un examen. Dacă nu participa la curs sau nu trece examenul, se reprogramează cursul, iar dacă nici atunci nu îndeplinește criteriile impuse, pedeapsa este închisoarea.

În Canada, nerespectarea unui ordin de restricție poate constitui circumstanță agravantă.

Bosnia-Herțegovina și Cipru prin cadrul legal, impune obligativitate pentru membrii de familie, furnizorii de servicii medicale și lucrători sociali, educatori, instituțiile medicale, de învățământ, instituții, alte instituții și organisme, precum și organizațiile neguvernamentale care, în timpul desfășurării sarcinilor lor, au cunoștință despre astfel de acte de violență în familie, să raporteze imediat astfel de cazuri la poliție. Neîndeplinirea acestei obligații constituie infracțiune.

În Anglia, Austria, Belgia, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Germania, Marea Britanie, Portugalia, România, Spania, Suedia, Turcia nerespectarea unui ordin de restricție constituie infracțiune.

Pentru unele țări precum Canada, Cipru, Egipt, Yemen, Arabia Saudită, Franța, Grecia, Irak, Iordania, Federația Rusă, Statele Unite ale Americii, Ungaria nu s-au obținut date suficiente din care să reiasă dacă exista măsuri legislative ce pot fi luate în scopul protejării victimelor sau care sunt acestea, precum și care este consecința, în situația statelor în care exista unele reglementari, a neîndeplinirii măsurilor de protecție impuse prin ordinele de restricție.

În Republica Moldova nu exista o prevedere cu privire la sancțiunea aplicată în caz de nerespectare a ordinului de protecție.

Legislația tarilor: Austria, Germania și România permit poliției dreptul de a pătrunde în domiciliul conjugal și de a-l evacua pe agresor, în cazurile grave de violență domestică. Aceste măsuri permit poliției să intervină foarte rapid și eficient pentru scoaterea victimei de sub influența făptuitorului. În Austria și Germania, această intervenție poate avea loc independent de sesizarea instanței de către victima, însă în România actele de violență domestică nu se urmăresc din oficiu sau în urma denunțului oricărei persoane care are cunoștință de săvârșirea unor astfel de acte.

În Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Franța, Germania, Marea Britanie, Portugalia, Spania, Suedia legea asigura o protecție imediată a victimelor, fără a condiționa acest lucru de introducerea prealabilă a unei plângeri din partea victimei sau a unei cereri de divorț, punerea în mișcare a urmăririi penale putându-se face și în urma unui denunț venit din partea unei persoane care are cunoștință despre săvârșirea vreunui act de violența domestică.

Republica Moldova, Croația, Turcia, Ungaria condiționează punerea în mișcare a urmăririi penale de existența plângerii prealabile a victimei.

În România în cazul infracțiunilor de lovire și alte violențe și de vătămare corporală din culpă, comise asupra membrilor de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, însă legea permite împăcarea părților, însă numai cu privire la aceste două infracțiuni. Pentru celelalte situații punerea în mișcare a urmăririi penale este condiționată de plângerea prealabilă din partea victimei, iar retragerea plângerii și împăcarea parților înlătura răspunderea penală.

În Belgia, Franța, Marea Britanie retragerea plângerii, respectiv împăcarea parților, nu înlătură răspunderea penală a agresorului, procesul penal continuând independent de voința victimei. Restul statelor nu au reglementari în acest sens.

3 – FACTORII DETERMINANȚI AI RISCULUI VICTIMAL

Riscul victimal este, așa după cum s-a mai arătat, o atitudine comportamentală, un gest sau o faptă neindicată, imprudentă, care poate facilita ori determina o agresare, o infracțiune cu violență, ale cărei consecințe le suportă victima potențială. În această concepție, riscul victimal este „detonatorul" infracțiunii, elementul fără de care agresiunea nu s-ar fi comis în condițiile de loc și de timp respective.

Problema care se pune este aceea de a stabili dacă orice persoană este purtătoare de risc victimal, deci este o victimă potențială sau această potențialitate este specifică numai anumitor categorii de persoane. Riscul victimal este un handicap cu care individul se naște sau este o trăsătură dobândită, care ține, deci, de factorii sociali și educaționali în care se construiește personalitatea individului. Răspunsul la această problemă nu este ușor de dat pentru că el este nuanțat și este în funcție de categoriile de factori ai riscului victimal. Acești factori sunt: biologici, sociali și educaționali.

Factorii biologici

Riscul victimal este, incontestabil, un element care ține de personalitatea individului. Așa cum în natură, în general, unii indivizi ai oricărei specii sunt mai puternici, mai rezistenți din punct de vedere biologic, tot astfel și în cadrul speciei umane sunt indivizi care au o adaptabilitate optimă la mediul social față de alții care sunt mai greu adaptabili. De-a lungul evoluției biologice se constată că omul are perioade de adaptabilitate – inadaptabilitate diferite față de unii agenți de mediu (între care și criminalitatea).

Între factorii biologici care influențează inadaptabilitatea omului la autoprotecție împotriva crimei se pot menționa următorii:

vârsta;

feminitatea;

boala psihică.

Cu alte cuvinte, persoanele aflate la vârste extreme (prea mici sau prea înaintate), femeile (pentru anumite genuri de infracțiuni) și bolnavii psihic sunt mai ușor predispuse la comportamente riscante, dăunătoare sau chiar periculoase pentru propria lor existență.

Vârsta

a) Minorul ca victimă potențială. Copilul este o victimă potențială ideală. Puiul de om, copilul nou-născut este cea mai neajutorată ființă de pe lume chiar și în comparație cu puii celorlalte viețuitoare. Fără ocrotirea și ajutorul permanent și adecvat al adultului, el ar pieri în decurs de câteva ore. încă de ia începutul vieții sale extrauterine, nou-născutul are o zestre biologică foarte săracă, ce se reduce la câteva reflexe, precum și câteva reacții de răspuns la unii excitanți de ordin termic și mecanic.Ajutorul specific acordat de adult, de regulă, de către mama biologică începe încă din primele ore ale vieții, dar trebuie să observăm că, încă din acest moment, apare riscul unei teribile violențe, care în Codul penal este numită pruncucidere și constă în faptă mamei care, datorită tulburărilor provocate de naștere își ucide nou-născutul.

Pe parcursul evoluției sale, copilul poate suferi și alte victimizări, consecință a mediului familial în care se educă, dar și reacției sale de răspuns la această educație. Mulți părinți, adepți ai principiului „bătăii rupte din răi" nu fac altceva decât să-și victimizeze proprii copii, uneori această violență atingând forme extreme și întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului. Oricum ar fi administrată violența ca pedeapsă umilitoare, ea are sens de degradare morală a copilului. Palmele sau bățul care lovesc fața sau fesele copilului îi îndurerează cel mai mult sufletul. Bătaia declanșează în copil stihia fricii, de o forță brutală, opresantă, creează cea mai grea de suportat stare psihică. Un părinte dezlănțuit care se năpustește asupra unei victime dezarmate cum este minorul, merge impetuos către decădere și afectivă în fața propriului copil.Copilul este o victimă ideală. Prin forțele sale reduse, prin teama lui de adulți care-l pot vătăma, el devine anxios în mare măsură și sentimentul său de inferioritate îl paralizează de așa manieră încât nici nu încearcă să se apere de agresor.

O situație aparte a victimizării a minorilor este victimizarea sexuală care se exercită asupra fetițelor dar în ultimul timp și asupra băieților. În practica judiciară s-au întâlnit cazuri în care fetițe de vârste foarte mici ( 6 – 10 ani ) au fost violate de diverși indivizi bolnav psihic sau aflați în stare de ebrietate. În asemenea situații consecințele victimizării pot avea urmări dintre cele mai grave atunci când victima rămâne în viață, nemaivorbind de faptul că, în destule astfel de cazuri, victimele au fost omorâte.În toate cazurile în care minorul cade victimă unei agresiuni, problema riscului victimal trebuie tratată diferențiat și gradual, deoarece acest risc este de natură biologică în general și în special în primii ani de viață iar mai apoi este rezultanta unei combinații între factorul biologic și cel social când problema unei experiențe sociale cât de cât formate se poate pune, mai ales când vârsta se apropie de cea a adolescenței, în special, a majoratului.

b) bătrânii ca victime potențiale. Dacă afirmația „minorul este victima ideală" este adevărată, nici cea care indică „bătrânii sunt victime aproape ideale" nu este departe de adevăr. În agresarea bătrânilor, în special în interes material, infractorii scontează pe lipsa de acuitate vizuală și auditivă a acestora, impresionabilitatea maximă pe care o manifestă în momente critice, precum și pe angoasa care îi stăpânește după comiterea faptei și care poate determina chiar nereclamarea cazului datorită amenințării cu o revenire a infractorilor.

În afară de aceste elemente generale care alcătuiesc coordonatele principale ale riscului victimal gerontologie, mai pot fi circumstanțe particulare ce multiplică acest risc și anume: femeile și mai vulnerabile; de asemenea bătrânii care locuiesc izolați, cei care sunt cunoscuți că au practicat meserii rentabile sau cei care se îndeletnicesc cu unele activități de comercializare a băuturilor alcoolice.

Femeia că risc victimal

Pentru poeții și pentru îndrăgostiții de rând, femeia a fost comparată cu tot ceea ce este mai frumos, mai diafan, mai pur, mai dumnezeiesc, a fost și rămâne întruchiparea sublimului din universul cunoscut. Dar pentru polițiști și criminologi, în special pentru cei care se ocupă de categoriile victimizate, se cristalizează la un moment dat constatarea că între cele două componente ale speciei umane — femeia și bărbatul — domnește, latentă și greu relevabilă, o anumită ostilitate, ce pare a fi existat dintotdeauna și care poartă marca unor impulsuri inconștiente. Aspectele de comportament neindicat care să „justifice" victimizarea femeii sunt diverse, dar o constatare a raportului risc – rezultat ne determină să apreciem că totuși victimizarea în societatea românească actuală are cauze care depășesc cu mult riscul victimal.

Aspectele de risc victimal specifice femeilor pot fi grupate în două mari categorii:

riscuri victimale specifice cadrului familial și

riscuri victimale ale femeii în general.

În cadrul familial, femeia poate fi victimizată ca soție (concubină), pentru adulter, infidelitate conjugală față de imperfecțiunile partenerului etc, dar mai poate fi victimizată și ca mamă de către fii (fiice) mai ales în cadrul familiilor cu nivel cultural scăzut. În legătură cu violența intrafamilială care victimizează femeia se mai impune că există o semnificativă cifră neagră a acesteia, întrucât multe femei, din orgoliu sau din alte motive personale, refuză să dezvăluie tragicul situației în care se află.

Tragicul acestor situații de victimizare crește cu faptul că, în asemenea brutalități domestice, atât autoritățile medicale cât și cele judiciare – unde în majoritate sunt bărbați -evită pe cât se poate să ia măsuri energice. Abia când victimizările repetate ating forme grave sau au un deznodământ fatal se pornește mașinăria medico-judiciară. Riscurile victimale ale femeii în general sunt diverse și generează, de regulă, infracțiunea de viol, tâlhărie sau concursul acestora. Erorile de comportament care sugerează astfel de fapte sunt diverse: acceptarea cu ușurință a unor relații de „prietenie" întâmplătoare, neglijență în stabilirea itinerariului de deplasare către un anumit Ioc alegând parcurgerea unor locuri izolate, acceptarea de a efectua vizite la persoane insuficient cunoscute, atitudini provocatoare, ținută vestimentară neadecvată, toate acestea fiind împrejurări favorabile comiterii infracțiunilor de viol.

Boala psihică

Boala psihică este un risc victimal care, deși nu are o pondere în situația statistică apropiată de cel ai copiilor, bătrânilor sau femeilor, are totuși gravitate specifică. Bolnavul psihic are prin definiție un comportament ilogic. De multe ori acest comportament este agresiv, provocator, bizar, stârnește o reacție — răspuns victimizatoare. în multe situații bolnavii psihic, aflați în apropierea localurilor publice, au provocat trecătorii sau consumatorii din aceste localuri prin gesturi provocatoare sau indecențe, suferind loviri sau vătămări corporale. O situație specială o reprezintă femeile tinere cu afecțiuni psihice care sunt victime ale unei infracțiuni de viol. Acestea, datorită discernământului diminuat sunt acostate în diverse locuri și conduse în locuința agresorului care întreține raporturi sexuale, eventual și perversiuni singur ori împreună cu alți complici.

Riscul victimal în cazul persoanelor bolnave psihic îl constituie lipsa posibilităților de apărare adecvată sau chiar raportare ulterioară a propriei victimizări.

Factori sociali

Din rândul factorilor de risc victimal de sorginte socială avem în vedere izolarea (marginalizarea) și minoritatea etnică. Astfel s-a constatat că o persoană străină de mediul geografic sau comunitar în care se stabilește la un moment dat și care nu reușește să se integreze rapid în viața comunității respective, în special în mediul rural, este predispusă a fi victima unor infracțiuni cu violență dar și unor agresări denatura psihică. Asemenea manifestări sunt acutizate când o astfel de persoană este plasată la periferia comunității și prin etnie sau prin pregătirea ori activitatea profesională. Riscul victimizării constă în faptul că eventualii infractori, cunoscând statutul social al unei astfel de persoane, se simt încurajați în comiterea faptelor pe care intenționează a le comite din lipsă de solidaritate a locuitorilor cu victima potențială.

Factorii educaționali

Riscul victimal luat ca viciu de comportament poate fi abordat și ca o componentă a unor factori educaționali, care accentuează personalitatea individului. între aceștia, trei factori pot avea o contribuție mai semnificativă în formarea unor comportamente neadecvate. Aceștia sunt: o pregătire școlară insuficientă, un mediu familial necorespunzător și micromediul social neadecvat.

Pregătirea școlară

Se știe că în orice societate școala este principalul factor de educație. O instruire școlară deficitară lasă amprenta asupra viitoarei victime potențiale. Un tânăr neinstruit este predispus la fapte de vagabondaj, cerșetorie, furt din buzunare, din poșete sau din autoturisme, în general la o integrare necorespunzătoare în viața socială, ceea ce determină o marginalizare a respectivului, cu unele tendințe de a fi victimizat.

Mediul familial

Riscul victimal, deși dispune de o pregnantă endogeneză nu este totuși independent de marile mutații sociale, de noile împrejurări din societate în care ființează „celula" acesteia. Familia, ca instituție socială, a înregistrat modificări esențiale ia toate palierele, de la cadrul social și fizic în care este înglobată, trecând prin modalitatea de constituire și ajungând până la structura și funcțiile ei intime. Toate acestea au făcut ca actuala familie să semene prea puțin cu ceea ce a fost cândva. Astfel de schimbări sunt susceptibile de a influența homeostaza familială, cu largi posibilități de risc victimal. Dacă, în familia tradițională, exista un „ pater familia" care decidea toate activitățile mai importantă ale fiecărui component, evitând pe cât posibil, orice fel de comportamente riscante, inclusiv sub aspectul autovictimizării, într-o familie atipică, cum pot fi întâlnite destule în societatea modernă (gen mamă-fiică, în care fiecare își rezervă o conduită secretă) pericolele unor comportamente riscante sunt mai frecvente.

Atitudini riscante sunt frecvente în familiile în care instrucția este deficitară și unde membrii au suferit condamnări pentru infracțiuni cu violență și manifestă un dezinteres disprețuitor față de normele morale și de drept, comit, favorizează sau tăinuiesc infracțiuni, practică jocuri de noroc interzise etc. Astfel de medii familiale se conturează în comunitățile țigănești sau în unele imobile în care locatarii sunt excesiv de fluctuanți și eterogeni.

Micromediul social neadecvat (anturajul)

Omul este o ființă socială. Această afirmație este pe deplin justificată prin faptul că el, omul, este ceea ce devine la un moment dat, datorită înrâuririi pe care o are asupra sa societatea prin diversele sale paliere, cum ar fi școala sau familia. Alături de acestea, un rol foarte important îl exercită acel microgrup social la care individul aderă prin preocupări, pasiuni, hobby-uri, denumit și anturaj și care poate avea, ca și în cazul delincventei, o numită contribuție în cristalizarea unor atitudini comportamentale. Ca anturaje defavorizatoare comportamentului preventiv sunt cele care se formează în mediul consumatorilor obișnuiți de băuturi alcoolice, cele constituite de barbugii inveterați, consumatorii și traficanții de droguri precum și, mai nou, cei care se „droghează" inhalând aurolac. Toți aceștia, aflați destul de frecvent într-o stare de surescitare provocată de alcool, droguri sau, pur și simplu de atmosfera mediului, sunt expuși diverselor forme de agresivitate, implicit de victimizare.

Un alt micromediu victimizant este cel al prostituatelor. Sociologii și medicii legiști, precum și criminologii apreciază că acestea sunt, în mod frecvent, violate sau(și) tâlhărite de către proxeneți, polițiști sau terți care mizează pe statutul lor social notoriu (determinând o anumită lipsă de credibilitate), scontând că nu vor reclama autorităților agresarea la care au fost supuse datorită unui șantaj tacit pe care sunt nevoite să-l accepte.

Factori macrosociali

A. Factori sociali

În cadrul multor familii, există tradiția potrivit căreia bărbatul este „capul familiei” și el ia decizii, hotărăște și rezolvă toate problemele legate de aceasta. La această tradiție se mai adaugă obiceiul educării copiilor cu ajutorul bătăii.

B. Factori economici

În societatea actuală, aproximativ jumătate din familii se situează sub pragul minim de sărăcie, ceea ce duce la apariția și amplificarea stresului. Însă, în ciuda acestor date, nu trebuie să uităm că nu numai în familiile sărace există violență domestică, ci, dimpotrivă, aceasta se manifestă aproape la fel de des și în familiile cu un nivel ridicat de educație și bunăstare.

C. Factori politico-legislativi

Familia și cadrul de viețuire al acesteia sunt considerate un subiect „tabu” care nu poate fi „violat” nici chiar de organele legii. Din punct de vedere legislativ, în Codurile penale din multe state, nu există prevederi legale clare în ceea ce privește violența domestică. Din această cauză nu se înregistrează toate plângerile de acest gen, iar dacă există, acestea nu pot fi rezolvate în totalitate, cauza fiind atât lacunele existente în legislație cât și din diverse motive ce țin de percepțiile personale ale victimelor și/sau a societății.

D. Factori individuali

Acești factori cuprind: personalitatea, comportamentul, temperamentul, educația indivizilor, dar, mai ales, factorii psihologici ai violenței. În condițiile în care există o personalitate dezechilibrată, cel puternic își descarcă agresivitatea asupra celui slab, părinților asupra copiilor, tinerii asupra persoanelor vârstnice etc. O cauză principală și des întâlnită a violenței domestice este considerată gelozia.

Factori microsociali

1. Modalitatea de constituire a familiei: familia actuală se constituie într-un mediu neomogen, membrii ei nu mai au o origine culturală comună și, de aceea, opțiunile diferite pot duce la conflicte.

2. Reducerea legăturilor cu familia de origine: noua familie se compune doar din părinți și copii, fără a avea la dispoziție posibilitățile anterioare de stopare a comportamentelor inadecvate sau de intervenție și prevenție a comportamentelor violente.

3. Reducerea funcțiilor familiei actuale: familia actuală abandonează o serie de funcții ale familiei tradiționale sau le transferă unor instituții sociale.

Factori endogeni

Factorii care favorizează apariția violenței asupra femeii vizează comportamentul și stereotipurile sociale cu privire la rolul „dominant” și „subordonat” al femeii, inegalitățile dintre sexe, în general, organizarea patriarhală a familiei și a societății.

Autorii Del Martin și Roz M. sunt de părere că factorii generali care favorizează violența intrafamilială sunt:

Conflictele legate de modul de administrare și gestionare a bugetului familial- sunt dintre cele mai dese conflicte care apar în familie, între soț și soție. În general, deși se înregistrează multe excepții, sarcina de a administra bugetul familial revine bărbatului. Însă, tot mai multe conflicte și agresiuni se înregistrează și din cauza lipsei de resurse financiare suficiente. Pe de altă parte, dependența financiară a femeii și accesul ei limitat la piața muncii, poate contribui la amplificarea conflictelor din cadrul familiei.

Consumul de alcool și alcoolismul- alcoolul este privit, în general, ca principalul factor favorizant, și nu cauză, a violențelor intrafamiliale. Datele statistice arată că numeroase incidente între soți au loc atunci când unul sau ambii parteneri au consumat alcool.

Gelozia- este un alt factor favorizant al violenței, mai ales atunci când bărbatul are un sentiment puternic de posesivitate asupra femeii. Studiile psihologice au arătat că în cele mai multe cazuri de gelozie, bărbatul este dominat de un puternic sentiment de nesiguranță și abandon, astfel el punând la îndoială orice gest sau cuvânt al partenerei fără vreun motiv concret.

Problemele sexuale ale cuplului- în multe cazuri, gelozia soțului și în mod implicit comportamentul său violent are la bază unele probleme sexuale, cum ar fi frustrarea datorită impotenței sale sau frigiditatea soției. Aceste situații duc la suspectarea de infidelitate a partenerei mergând, în unele situații, și la negarea paternității sale asupra copiilor rezultați din conviețuirea comună. În mod real, brutalitatea soțului determină, de fapt, cele mai multe cazuri de incompatibilitate sexuală între parteneri, astfel că soția nu mai răspunde adecvat avansurilor sexuale ale acestuia, motiv pentru care gelozia și violența acestuia se amplifică.

Certurile cu privire la copiii rezultați din conviețuirea comună sau cu un alt partener- Actele de violență conjugală pot avea loc și atunci când soțul ori concubinul resimte existența copiilor rezultați fie din conviețuirea în comun, fie dintr-un mariaj anterior al soției sau concubinei, ca o "amenințare" pentru relația personală cu aceasta. Violența conjugală poate apărea și în situațiile în care partenerii de cuplu nu cad de acord în legătură cu modalitățile cele mai adecvate de creștere și educație a copiilor. De obicei, bărbații consideră că cea mai bună modalitate de disciplinarea a copiilor este bătaia, apreciere care poate intra în conflict cu părerile partenerei, rezultând certuri sau conflicte care se pot transforma în violență.

6. Dorința partenerei de a deveni independentă economic- această dorință (care poate consta în căutarea unui loc de muncă sau de instruire educațională) poate fi interpretată de partener ca un atac la adresa statusului său de cap al familiei și asupra responsabilităților tradiționale care îi revin. Aceste concepții specifice bărbaților care au soții casnice pot determina, de cele mai multe ori, maltratarea partenerei.

Există și alte cauze ale violenței domestice, care nu sunt clasificate după anumite categorii:

Gelozia trăită și exprimată diferit de parteneri în sensul că bărbații sunt geloși cu privire la activitatea sexuală a partenerelor, iar femeile în ceea ce privește implicarea emoțională a acestora.

Bărbații tind spre negarea sentimentelor de gelozie, dar le exprimă adeseori prin furie și violență, în timp ce femeile admit gelozia, însă manifestă depresie.

Bărbații tind spre a-și acuza partenerele, pe când femeile tind spre autoacuzare.

Mijloacele materiale vizează îndeosebi expectanțele fiecăruia relativ la situația de luare a deciziilor cu privire la cheltuirea banilor.

Apariția copiilor reprezintă o altă sursă conflictuală încă de la luarea hotărârii de a avea sau nu urmași și când anume. Apoi, problemele cu privire la disciplină, educație și așteptările ce vizează conduita și posibilitățile copilului pot deveni surse de conflict.

Activitatea sexuală se consideră un barometru al relației maritale pentru că, atunci când partenerii nu mai resimt nici o satisfacție sexuală, ei se învinovățesc reciproc, încât certurile sau violența, fie ea și sexuală, sunt iminente.

Violența în familie este favorizată în mare parte de convingeri bine înrădăcinate, învățate sau moștenite, de credința că femeia (pentru că femeile sunt în proporția cea mai mare victime ale violenței domestice, de multe ori și împreună cu copiii) trebuie să se supună necondiționat bărbatului, că “femeia trebuie bătută din când în când”, de împărțirea rigidă în “sexul tare” și “sexul slab”. Aceste stereotipuri sunt parte din problemă, iar intervenția în aceste cazuri nu se poate face fără a se ține cont de ele.

3.1. – DIMINUAREA SAU ELIMINAREA RISCULUI VICTIMAL

Educarea moral -juridică a cetățenilor

Este o măsură care cuprinde o paletă largă de activități, desfășurate la diverse nivele ale organismului social și care se bazează pe două laturi principale: popularizarea normelor juridice penale și contravenționale de interes cetățenesc major și folosirea unei diversități de metode și mijloace apte să formeze convingeri ferme cu privire la necesitatea respectării conștiente a dispozițiilor legale. O asemenea acțiune complexă nu poate fi realizată decât printr-o activitate sistematică, desfășurată pe termen lung, cu contribuția specifică a tuturor factorilor sociali și cultural-educativi, între care putem enumera familia, școala, biserica și, evident, mijloacele de informare în masă: presa, radioul, televiziunea.

În conținutul acestor activități se impune o corelare a informării cetățenilor cu privire la unele tendințe ale criminalității (forme, gravitate, împrejurări concrete, etc.) cu învățămintele care trebuie desprinse în vederea prevenirii victimizării. Astfel, dacă într-o anumită zonă se remarcă o prezență semnificativă a actelor comise cu violență, o intensificare a activităților de explicare a conținutului și sensului unor legi sau prevederi ale Codului penal ar fi benefică. Este necesar ca ascultătorul, telespectatorul sau cititorul să fie convins că legea este, în primul rând, un instrument care îl protejează și deci, este în interesul fiecăruia că aceasta să fie respectată de către toți cetățenii.

Pregătirea antiinfracțională

Este o activitate care se poate realiza ca atare sau concomitent cu precedenta și constă în realizarea unei „instruiri" a populației de așa manieră încât aceasta să evite acele situații sau stări de fapt care pot genera victimizarea. De regulă, se are în vedere populația tânără, cu experiență de viață în formare. Conținutul activității de prevenire antiinfracțională este determinat de unele caracteristici ale stării infracționale și de specificul persoanelor care sunt vizate. Astfel, este indicat că în căminele de nefamiliști unde locuiesc în special tineri proveniți din localități diferite, cu nivel de pregătire școlară și generală diferit, cu concepții despre viață, justiție, ordine socială etc, neuniforme, pregătirea antiinfracțională trebuie să determine diminuarea consumului de alcool, „abandonarea" armelor albe, a sprayurilor paralizante; de asemenea se urmărește „instruirea" tinerilor să evite scandalurile cu ocazia balurilor, în discoteci, în general, să evite comportamentele agresive .Pregătirea antiinfracțională în liceu, în căminele de fete vizează atenționarea acestora să manifeste circumstanțe și prudență în acceptarea unor legături ocazionale pentru a evita astfel să fie tâlhărite sau violate.

De asemenea, pot apare situații la un moment dat când persoane fizice de bună credință, manifestă totuși o maximă imprudență, anunță în ziar că posedă bunuri de valoare pe care doresc să la vândă, indicând numărul de telefon. Persoanele interesat, în realitate elemente infractoare, după ce se informează cu privire la topografia locului, numărul persoanelor care locuiesc împreună etc, acționează „în forță" deposedând victima prin violență de bunurile respective, precum și de altele care prezintă interes.În practica organelor judiciare s-au constatat și alte genuri de infracțiuni cu violență, care pot fi prevenite prin pregătirea antiinfracțională. Astfel, atunci când se constată o anumită repetabilitate la comiterea tâlhăriilor în dauna persoanelor din mediul rural care comercializează clandestin băuturi alcoolice, sau în cazul agresării unor perechi de tineri în grădini publice sau parcuri etc. se fac recomandări celor predispuși de a evita starea de pericol căreia i se expun.

Pregătirea antiinfracțională se poate face, prin metode specifice, de poliție, procuratură și justiție, furnizând prin mass-media informații și recomandări de natură a determina populația să înțeleagă pericolele care pot exista în raport cu unele situații pe care la creează sau în care se află la un moment dat.

Identificarea și contracararea stărilor conflictuale

Dacă prin educația moral-juridică, pregătirea antiinfracțională și prezența agenților forței publice în locuri favorabile ce contribuie la contracararea comportamentului neindicat al unor persoane în general, identificarea și înlăturarea stărilor conflictuale pretinde o individualizare aproape certă a persoanelor asupra cărora trebuie să se acționeze în scop preventiv, aceasta poate fi numită o prevenire „pe caz". Problema identificării stărilor conflictuale este delicată și trebuie avută în vedere că atare, întrucât nu întotdeauna astfel de stări sunt reclamate organelor de justiție. De cele mai multe ori organele de justiție i-au cunoștință de existența acestui conflict abia când se declanșează agresiunea. Ori, dacă s-ar realiza identificarea acestor stări conflictuale și înlăturarea lor, s-ar preveni concret multe infracțiuni de omor sau alte infracțiuni cu violență. Modalitățile de identificare a acestor stări conflictuale sunt multiple: registrul de cazări de ofițerul de serviciu al unității de poliție, registrele de la laboratoarele de medicină legală unde sunt înregistrate diverse agresionări (persoane care solicită certificate medico-legale din proprie inițiativă pentru a face uz de ele în justiție), plângeri adresate altor organe de stat.

Pentru a putea identifica în mod concret persoanele predispuse la acte de răzbunare, la acutizarea unor stări conflictuale sunt recomandabile următoarele activități:

deschidere mai largă a poliției și organelor de justiție către populație, prin aceasta culegându-se informații direct de la cetățeni, cu ocazia executării activităților curente;

studierea unor cauze civile existente la judecătorii privind aplicarea legii fondului funciar, partaje, divorțuri, pretenții etc. urmărindu-se comportamentul părților în timpul și în afara dezbaterilor procedurale;

identificarea persoanelor liberate din penitenciar care au suferit condamnări pentru loviri, vătămări, viol etc, deci în uram unor plângeri prealabile și determinarea acestora să nu se preteze la acțiuni de răzbunare;

cunoașterea stărilor conflictuale mai ales în rândul țiganilor, întrucât aceștia nu reclamă organelor de stat unele fapte (viol, vătămare etc.) urmărind să-și facă singuri dreptate;

studierea plângerilor, reclamațiilor și sesizărilor depunându-se la organul de poliție care fac referire la comportamentul agresiv și tendința de răzbunare.

Persoanele identificate ca având manifestări comportamentale negative, caracterizate prin atitudini răzbunătoare stăpânite de puternice sentimente de ură vor fi chemate la sediul unității de poliție, se va discuta cu ele, încercându-se formarea convingerii acestora că ar putea cădea victime propriei lor porniri, unor atitudini provocatoare, negândite, la care persoana vizată ar putea riposta.

3.2. – CONSECINȚELE AGRESIVITĂȚII INTRAFAMILIALE ASUPRA MEMBRILOR FAMILIEI – Modalități de manifestare a agresivității intrafamiliale

Definirea victimizării. Relația victimă-agresor

Spre sfârșitul celui de-al cincilea deceniu al veacului nostru, nu mult după încetarea ostilităților celui de-al doilea război mondial, în preocupările criminologilor apare un nou domeniu: victimologia. Pe drept, deoarece are în vedere în mod accentuat victima și fenomenul agresionai, pe nedrept deoarece este un cuvânt hibrid de origine latino-elină, care la o analiză prea detaliată poate naște confuzii de interpretare. Etimologic derivă din latinescul „victima" și grecescul „logos".Victima (după dicționarul Oxford) înseamnă:

> „o ființă vie sacrificată unei zeități ori o performanță (de sacrificare) în cadrul unui rit religios;

> o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei pasiuni;

> o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanțe, boli, accident, etc.”

Combinat cu „logos" care semnifică discurs (despre ceva) sau prin extindere, „știința despre victimologie" are deci sensul primar de studiu al victimei. întoarcerea spre victimă după ororile nazismului este lesne de înțeles tot așa cum se înțelege ușor de ce tocmai o victimă a nazismului, omul de știință Hans von Hentig, este acela care pune bazele unui nou teren de cercetare. Actual, termenul de victimologie se referă la o persoană care suferă, este lezată sau distrusă de/prin acțiunea unei alte persoane. Se susține că termenii de „victimă" și „victimizare" se referă la un fenomen social. Victimele au în comun ceea ce se poate subsuma termenului de risc victimal, un teren de cercetare mai puțin explorat până în prezent, dar care are adânci consecințe de ordin social. Conceptul foarte larg care cuprinde toate felurile de victime, indiferent de agentul de victimizare își are utilitatea lui socială incontestabilă, tot așa cum restrângerea cercetărilor victimologiei la jertfele cauzate de elemente deviante își are importanța și aplicabilitatea sa imediată.

Schuh Jorg, ocupându-se de categoria așa-ziselor victime înnăscute, analizează valabilitatea (legalitatea) consimțământului unei victime pentru a fi lezată, precum și problema victimei potențiale și a factorilor victimogeni. Cyril Sung Tai Cho elaborează o scală de victimizare compusă din 31 de elemente, (ulterior modificată prin adăugarea de noi elemente) și propune noțiunea de „înclinație victimală" care ulterior devine „receptivitate victimală". E vorba de o categorie de indivizi care prin trăsăturile lor de personalitate, deci trăsături achiziționate ontogenetic, sunt mai vulnerabili față de agresiunile (de diverse intensități) ale indivizilor cu comportament deviant. Unii autori, printre care Dadarian (care își începe cercetările în 1973), vorbesc despre complezența victimală, când un grup dominant discriminează (pentru cazul studiului lui Dadarian, de-a lungul deceniilor) un grup minoritar.

Astfel, tinde să se cristalizeze o categorie victimală – victima complezantă – produsul unui climat represiv. Prin particularizare la cazul femeilor victimizate în cadrul violenței domestice, se susține evoluția spre anihilarea sentimentelor elementare de autoapărare, cu apariția unor false sentimente de culpabilitate, cu efect de blocare a reacțiilor de apărare (efect paralizant). În cele mai multe cazuri victima nu este aleasă la voia întâmplării, ci pe baza unor trăsături de personalitate, a apartenenței la anumite categorii sociale, a inferiorității fizice sau a unor modele de comportament care la agresor declanșează trecerea la act. Pentru situații anormale, această alegere a viitoarei victime, cu respectarea criteriilor enumerate anterior se aplică și în cazul constituirii unor familii. Între agresor și victimă se stabilește o relație de tip special, în care fiecare trezește în celălalt tendințe latente care cer doar un catalizator pentru a se declanșa. Practic aceasta înseamnă o complicitate (conștientă sau inconștientă) a victimei la actul agresiv, de unde apoi decurge responsabilitatea în grade diferite a agresorului.

Indiferent însă de părerile victimologilor de orientare psihanalitică, subtilitățile fondate sau mai puțin fondate ale demersurilor nu afectează în mod hotărâtor responsabilitatea legală a agresorului. Fără a intra în detaliu, amintim și posibilitatea unor simptome patologice ale victimei – cum ar fi masochismul – care o predispun pe aceasta în mod accentuat la victimizare. În lucrările sale, von Hentig oferă o primă tipologie descriptiv-fenomenologică a victimelor, tipologie care științific poate fi acceptată chiar și azi. Astfel el distinge: victimele izolate (indivizi care sunt victimizați prin izolarea lor socială: străinii, marginalizații, imigranții, cei ce sunt părăsiți, etc.) și victimele apropierii socio-topografice (indivizii care se simt oarecum asfixiați de lipsa existenței unui minim de confort și de intimitate, rară controlul vicinal). Analiza acestor categorii sub aspect victimologic este rezultatul influențelor sociologice care acordă un interes deosebit relațiilor ce se stabilesc între indivizi în funcție de spațiul pe care îl ocupă în comunitate . În această clasificare sunt cuprinse ulterior și victimele caracterizate de tulburări emoționale, instabilitate, neliniște, adesea pe fondul unor (1Freeman, Rona Abramowitch, Fred Srayer) particularități temperamentale, cu mari repercusiuni asupra evoluției relațiilor intrafamiliale; tendințe agresive (femeile abuzate care devin agresor mai ales pe fondul consumului de alcool, substanțe halucinogene, etc); victimele care la rândul lor manifestă tendințe agresive; victimele lipsite de rezistență care în etapele unor mari transformări de ordin biologic (copilul-victimă), pubertate, senilitate, sunt ușor supuse tendințelor violente ale agresorului.

Mai succint, clasificarea victimelor se poate face în: victime predestinate ereditar, victime recidiviste (frecvent în cazul agresiunilor intrafamiliale), victime lipsite de apărare (mai ales femeile și copii), victime false, victime imune, victime care în cele din urmă se transformă în agresor.

O altă clasificare departajează victimele după implicare în: victime participative, victime latente, victime predispuse, victime provocatoare și victime neparticipante. Aceste clasificări se însumează și se completează reciproc. În general se consideră că femeile ocupă un statut victimal aparte, determinat biologic. Victimizarea femeii intră cel mai adesea în clasa victimizării primare (o victimă individuală la crearea unei infracțiuni de violență, „assaultive orfence"). Mai puțin frecvent femeile sunt implicate în cazuri de victimizare secundară (victimele nu sunt individuale) sau victimizarea terțiară, când influențele se repercutează asupra unor comunități, împotriva ordinii publice sau împotriva normalei conviețuiri sociale (de exemplu, scandalurile publice sub influența alcoolului). Modul de relaționare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii cercetători să încerce să realizeze unele clasificări ale acestora, după diverse criterii, încercările lui Cuber fiind mult reluate și îmbunătățite.

Există astfel forme „pozitive" de căsnicii, bazate pe o relație empatică, autentică între parteneri, aici intrând „tipul căsniciei vitale" și „tipul căsniciei bazate pe relație totală". Lor li se alătură formele „negative", defavorabile de relații conjugale. Intră aici tipul căsniciei celor obișnuiți cu conflictele, caracterizat prin frecvența conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar puțin exteriorizate față de prieteni, rude, vecini. Deși conflictul este oricând potențial și atmosfera de tensiune prezentă, cuplul ajunge rar la discuție, după trecerea crizei totul reintrând în normal. S-a ajuns atât de departe încât se sugerează existența unei trebuințe profunde a soților de a se lupta unul cu altul, transformând-o într-un factor coeziv, care asigură continuitatea căsătoriei. Mai puțin caracterizat de stări conflictuale este tipul căsniciei devitalizate și tipul căsniciei pasiv-cordiale, caracterizate în special de lipsa implicării emoțional afective.

Deși nu permite dezvoltarea unor relații maritale armonioase, acest ultim tip, întâlnit la peste 20% din mariajele mai vechi de douăzeci de ani se constituie ca un cadru proiectiv cel puțin pentru violența fizică. Au fost consemnate astfel de relații și în căsniciile cu episoade de violență domestică în antecedente, care au acceptat menținerea căsătoriei din varii motive, după includerea în programe de intervenție psihoterapeutică și consiliere.

Factori favorizanți ai victimizării femeilor

Există concepția aparținând unor autori preponderent de orientare psihanalitică potrivit căreia între cele două sexe domnește o ostilitate latentă sau ușor vizibilă, ce pare a fi existat dintotdeauna și care poartă masca unor impulsuri inconștiente. Acceptând această remarcă se consideră în prezent că ostilitatea în cauză, caracteristică speciei umane, a apărut în momentul în care rolurile sociale difuze au început a se contura și diferențierea dintre roluri a devenit din ce în ce mai complexă, mult în afara planului biologic structurându-se pe tiparul relațiilor intrafamiliale, cu nuanțări determinate de factori sociali, de mediu, economici și culturali.

După Elisabeth Trube-Becker există o ambivalență a comportamentului masculin față de femei, exprimată printr-o oscilație permanentă între extremele de atracție-repulsie, ostilitatea fiind nu o dată agresivă. Resursele ilogice ale ostilității bărbatului față de femei au o bogată tradiție rituală și mitologică (ambivalența religiei iudaice, fanatismul monahal medieval și vânătoarea de vrăjitoare, medicina medievală și jurisprudența acelei epoci), pline de cele mai incredibile fantasmagorii, toate având drept concluzie că femeia este o ființă inferioară.

În anumite medii culturale, în antichitate bătaia soției era tolerată și privită ca ceva normal, iar în evul mediu aceasta era uneori recomandată chiar de preoții și „înțelepții" epocii. Chiar și după evoluția tehnică și socială din zilele noastre, brutalizarea femeilor, chiar dacă se practică mai ales de unele pături marginalizate, este o tristă realitate despre care însă nici autoritățile, nici comunitatea mai largă nu sunt informate în mod obișnuit, cifra neagră în acest domeniu fiind extrem de ridicată. Marea majoritate a femeilor și mai ales soțiile, sunt brutalizate îndeosebi sub influența alcoolului, care șterge urmele de inhibiții existente la bărbați și permite manifestarea agresivității (statisticile din S.U.A. arată că 69,8% din actele agresive asupra femeilor se fac atunci când bărbații sunt sub influența alcoolului; în România 49,8%, dar există rezerve asupra sincerității și asupra corectitudinii comunicării datelor, datorită mentalităților; în studiul meu am găsit 54,8%). Asocierea consumului de alcool din partea partenerului cu violența domestică nu devine însă o condiție sine qua non pentru manifestările de ostilitate, adăugându-se și alți factori invocați ulterior (neîndeplinirea sarcinilor casnice, gelozia, educarea copiilor, etc). De remarcat că acest fenomen cotidian, extrem de răspândit nu suscită reacții din partea comunității, deoarece totul se petrece „în familie" iar în unele pături sociale înapoiate, bătaia dată de bărbat este privită de femei drept „semn de dragoste". În asemenea cazuri nu se mai poate vorbi în sens adevărat de victimizare, ci de cooperare între agresor și victimă, chiar dacă partenerii nu întotdeauna pot fi caracterizați ca fiind sadici (bărbații) sau masochiști (femeile) deși multe indicii duc spre asemenea concluzii. Este vorba mai mult de modele de comportament însușite prin observație și copiere, începând din copilărie.

Deși veacul nostru a adus cu sine în cele mai multe țări civilizate și egalitatea între sexe, această egalitate funcționează însă mai mult în alegerea și exercitarea unor profesii, în drepturi politice, cetățenești, etc. Totul însă până la domeniul sensibil al relațiilor de cuplu și îndeosebi al relațiilor intrafamiliale pentru care se formează, în cele mai multe dintre societăți, o strictă dependență a femeii de bărbat. Psihologic, afirmă autoarea, bărbatul rămâne mai departe lipsit de teamă, este ambițios, puternic și dominant, câtă vreme femeia se caracterizează mai departe prin anxietate, lipsă de ambiție, dependență, înclinând mai mult spre o dispoziție depresivă. Toate acestea, dezvoltă ia femeie acceptarea unei situații de inferioritate și suportarea brutalizărilor la care este supusă.

Încă din copilăria timpurie, divergența de principii educative dintre băieți și fete, ca și dependența economică și social-morală de bărbat, oricum s-ar comporta acesta, o fac pe femeie tolerantă față de abuzuri. Dependența materială de soț (concubin) dar și sentimentul rușinii de a-și etala nenorocirea în public conduc la tăinuirea violențelor la care sunt supuse femeile sau a abuzurilor care au loc asupra copiilor. Această toleranță ia agresivitate poate atinge cote aberante, statistici provenite chiar din țări cu legislație în domeniu, indică prelungirea perioadei de conviețuire după debutul manifestărilor agresive, în medie vreme de 7 ani până la hotărârea adoptării măsurii divorțului. Tragicul acestor situații de victimizare crește cu faptul că, în cazul unor asemenea violențe domestice (și datorită insuficienței cadrului legislativ) angrenajul medico-judiciar se pornește, destul de frecvent, când victimizările repetate ajung la un deznodământ fatal. Secretul victimizării femeii în căsnicie este ținut de aceasta, pe lângă multe alte cauze și din motivul că autoritățile (medicale, polițienești sau judiciare) în mod obișnuit sunt bărbați, față de care femeia are o neîncredere aproape instinctivă (fenomenul extinderii neîncrederii față de propriul bărbat la „toți" bărbații).

Studii în această direcție a întreprins cercetătoarea Silvia Schiapfer care detaliază mecanismele psihologice implicate. Descriind modificările femeilor maltratate, autoarea arată că brutalizarea fizică aduce cu sine anxietate, declanșarea inhibiției și debusolare. Fiind într-o asemenea stare particulară, raportarea celor suferite (în fond denunțul) constituie pentru ea un alt element de „stres". Pe lângă brutalizările intrafamiliale, victimizarea tipică a femeilor este violul. După definiția criminologului Gusîav Nass, putem vorbi de viol atunci când o persoană, prin aplicarea forței fizice sau a unei presiuni psihice, paralizează capacitatea de apărare a demnității sexuale a altei ființe și prin aceasta face posibilă agresarea sexuală a victimei. Violul propriu-zis, ca și alte forme de brutalizare a femeii, departe de a fi numai agresiune fizică, este în aceeași măsură și psihică.

Deși legislația internațională definește violul ca și „actul sexual, de orice natură, prin constrângere cu o altă persoană sau profitând de neputința ei de a se apăra sau de a-și exprima voința", constrângerea la un raport sexual în cadrul căsătoriei nu este general considerată viol, deși în unele țări (Germania, Franța) și constrângerea conjugală este incriminată ca viol. Chiar dacă agresiunea fizică este decelabilă ușor prin existența hematoamelor, a unor fracturi, urme de mușcături, urme de agresare cu corpuri contondente sau tăietoare, semne ale tentativelor de strangulare ori leziuni la nivelul organelor genitale, etc, este deosebit de important de menționat că toate aceste suferințe fizice sunt întotdeauna însoțite de traume psihice greu depistabile.

O altă categorie, cunoscută și sub numele de „violare psihică", se manifestă frecvent prin agresiuni verbale, amenințări, crearea unei stări de frică de mare intensitate. De cele mai multe ori, aceste forme de victimizare a femeii sunt exercitate de soț sau concubin, și mult mai rar sunt accidentale. Este interesant de remarcat că, după unele statistici prima brutalizare a femeii are loc în primele două luni ale conviețuirii conjugale sau/și concubinaj. O altă explicație este oferită de Gray care consideră că alcoolul „încețoșează" centrii anxietății. Odată anxietatea disipată, conștiința, care se bazează pe anxietatea „anticipatorie" a propriilor acte nu mai exercită un control eficient asupra comportamentului. Ambele ipoteze au primit un serios suport experimental. Interesant este și faptul că același efect dezinhibitor îl are și o substanță inertă, ingerată pe post de alcool. în acest caz, rolul major îl joacă atitudinea socială, atribuirea socială de anumite efecte consumului de alcool, mai precis acceptarea faptului că alcoolul descrește responsabilitatea personală, deci comportamentul dezinhibat, chiar agresiv este admisibil sau cel puțin scuzabil. Ceea ce este grav cu adevărat este procentul ridicat, de aproape 90%, pentru comportamentele agresive, învățate prin imitație sau prin observație după model. Acest fapt ridică problema prevenției primare în școli, la vârsta adolescenței și implicit rolul pe care ar trebui să-I joace psihologul școlar în modelarea conduitei tânărului și a familiei acestuia, mai ales dacă există factori de risc (alcoolism, boli psihice). La vârsta adolescenței, când procesele de identificare și necesitatea recunoașterii independenței devin necesități stringente, orientarea lor corectă prin mijloace specifice, profilactice și terapeutice devine imperativă mai ales într-o societate în care valorile morale sunt în plin proces de reașezare.

Victimologia, tratând subiectul „agresiune" și mai apoi „viol", transpune în limbaj științific o prejudecată ancestrală prin care se perpetuează un sistem de control social, care până la urmă reține femeile de la raportarea victimizării suferite: femeile întotdeauna au cel puțin o mică parte din vină. Interesant că această prejudecată este atât de puternică încât victimele, la rândul lor au tendința de a-și atribui o parte din răspunderea pentru actul agresiv (stil atribuțional particular pentru femeile victimizate). Este greu, susțin autorii, să se stabilească dacă pentru această situație (violul) se face vinovată victima sau prejudecățile (de tip „orice viol este consimțit și ulterior reclamat!") pe care se bazează într-o oarecare măsură și legea. În societatea noastră schimbările în acest domeniu au un ritm extrem de lent, astfel încât rămâne încă valabilă aprecierea că în majoritatea statelor, prin legislație locală, orice plângere de agresiune (incluzând și violul) trebuie coroborată cu mărturii convingătoare, altfel fie că se închide acțiunea, fie se pronunță achitarea agresorului.

După unele statistici mai mult de 60% din subiecții acuzați de violențe împotriva femeilor sunt achitați, dar există mari variații de la un mediu geografic la altul, peste care se suprapune reținerea determinată de validitatea și exactitatea comunicărilor. Actual se consideră că statutul de victimă și, în particular, statutul de victimă al femeii, este determinat specific la nivel societal atât prin obligații și drepturi structurate distinct între bărbați și femei, ele prescriind clar regulile prin care aceste roluri sunt relaționate, cât și prin o constelație de factori auxiliari, incluzând aici starea psihică, nivelul economic, mediul socio-geografic și determinismul istoric.

Victimizarea copilului

Dragostea asociată consangvinității și eforturilor de îngrijire a copilului justifică, în accepțiunea unor părinți, orice formă de intervenție educativă, de la forme tandre ( grijă, mângâieri, sărutări, joacă ) se ajunge repede la forme violente ( lovituri, bătăi, ciupituri, arsuri), culminând cu forme grave de tortură și chiar omor. Copiii abuzați în familie sunt normali, în sensul că nu sunt retardați, nu au probleme emoționale și nu sunt handicapați fizic. Deși mulți dintre copiii abuzați necesită îngrijire medicală și tratament în spital, studiile au arătat că numai pentru circa 7% dintre aceștia se solicită spitalizare și atunci pentru forme grave de fracturi și arsuri. Abuzurile împotriva copiilor sunt asociate cu părinți care au dese manifestări de furie, sunt rigizi și dominatori, dependenți de alcool ( 27,33% ) sau droguri, au o slabă stimă de sine și dificultăți în autocontrol și controlul stress – ului. Alte cauze ale abuzului sunt mediul stresant, insatisfacția mariajului, sentimentul apăsător al singurătății, o muncă epuizantă sau lipsa locului de muncă. Violența în familie afectează bună dezvoltare psihomotorie a copiilor ( greutăți de limbaj, motricitate redusă, autoculpabilizare, rezultate slabe la învățătură, timiditate excesivă sau agresivitate, probleme în propria căsnicie prin reiterarea violențelor cunoscute în "prima copilărie") precum și viața normală a adulților (scăderea stimei de sine, a încrederii în forțele proprii, scăderea autocontrolului, depresii mergând până la crimă sau sinucidere).

Personalitatea copilului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei familiale. Dacă unul dintre părinți lipsește din cămin sau între părinți există conflicte, copilul va fi supus la motivații, tendințe și norme contradictorii, care vor împiedica dezvoltarea sa corespunzătoare. Copilul minte în permanență, săvârșește acte de furt, demonstrează exaltare sau agresivitate, este iritabil, lipsit de sensibilitate, dovedindu-se ceea ce se numește un "copil dificil". Pe de altă parte, copiii abuzați în familie tind, la rândul lor, ca adulți, să-și abuzeze proprii copii.

Factorii favorizanți ai victimizării intrafamiliale a copilului

Ajutorul specific acordat de adult (în special de către mama biologică sau mama socială) pe care în mod obișnuit îl numim educație, în fond începe încă din timpul evoluției intrauterine a latului și continuă – sau cel puțin ar trebui să continue – până la atingerea nivelului de adult. Ceea ce este caracteristic la om este faptul că, nou-născutul, și în continuare copilul, nu reclamă numai ajutor fizic: hrană, îmbrăcăminte, adăpost, ci și o mare doză de afectivitate cu un rol deosebit în procesul de integrare în mediu. Cercetările recente au adus o nuanțare a noțiunii de victimizare a copilului. Se consideră că atât extrema severitate cât și extrema permisivitate sunt, alături de climatul familial conflictual, căi ce duc în timp la victimizarea copilului. încă este larg răspândită concepția potrivit căreia victimizarea este eminamente fizică. Există teorii după care manifestarea agresivității față de copii ar fi o caracteristică a familiilor marginalizate, cu nivel socio-cultural scăzut, mediu în care se manifestă actele brutale datorită unei inhibiții extrem de reduse. Așa cum s-a arătat mai sus, victimizarea copiilor nu este neapărat egală cu brutalizarea lor fizică. Garbarino înțelege prin abuz psihologic „un comportament (din partea adultului) ce în mod consistent izolează, respinge sau corupe un copil". Kari Killen consideră că, copiii expuși maltratării formează un grup eterogen ce poate fi organizat în patru categorii: copiii expuși abuzului fizic, copiii neglijați, copiii expuși abuzului emoțional și copiii expuși abuzului sexual. Un copil expus abuzului fizic se întâmplă adesea să fi fost expus anterior abuzului emoțional.

După Hobbs, pentru un copil neglijat o perioadă suficient de lungă, există posibilitatea ca acesta să prezinte un comportament agresiv care, de asemenea, predispune la abuz fizic. Copiii expuși abuzului sexual sunt, de asemenea, abuzați emoțional și de multe ori sunt abuzați și fizic. Killen definește neglijența emoțională ca „un deficit de angajare emoțională a părinților în creșterea copilului". În afară de incompetentele sociale sau tulburările psihice ale părinților, la etiologia abuzurilor intrafamiliale ale părinților a fost implicat un posibil model de transmitere intergenerațională a practicilor abuzive. Studiile în această direcție deși concluzionau că perpetuarea manifestărilor abuzive de-a lungul generațiilor nu este o consecință inevitabilă a unui abuz anterior, s-au oprit pe studiul predictorilor familiali și de mediu, ajungându-se la următoarele variabile: dimensiunea familiei (familiile numeroase), izolarea socială și sărăcia, conceptualizați ca și indicatori ai instabilității ecologice și posibilul abuz în familia de origine. Acestora li se adaugă nivelul individual incluzând tulburările emoționale, impulsivitatea, personalitatea rigidă, personalitatea de tip dominat, alcoolismul, depresia, anxietatea și hiperactivitatea autonomă. Suferinței fizice a copilului, vizibilă la exterior, i se asociază pe termen lung, afectarea serioasă a dezvoltării. Un tip special de abuz este cel legat de suferința copiilor percepuți negativ de către anturaj încă de la naștere. Lipsa răspunsurilor sau stimulării poate duce la întârzierea dezvoltării psihomotorii, tulburări de limbaj, precum și la o slabă concentrare. Unii dintre copiii neglijați preiau rolul de adult, de la o vârstă tânără pentru a compensa ceea ce părinții lor nu le-au oferit. În încercarea de a evalua abuzul fizic și emoțional la copii, au fost elaborate mai multe scale. Cea mai cunoscută este scală de conflict a lui Straus care măsoară trei variabile, motivația, agresivitatea fizică sau violența și agresivitatea verbală.

După Național Family Violence Survey, peste 90% din părinți și-au lovit copii între 0-3 ani, și se pare că nu sunt modificări semnificative la momentul actual. Se menționează și cele mai frecvente modalități de agresare a copilului, fiind incluse îmbrâncirea, înhățarea, plesnituri (cu palma), agresiuni cu pumnul său cu alte obiecte, arderea sau opărirea, sugrumarea, amenințarea cu arma său cuțitul, utilizarea armei sau a cuțitului și până la agresarea sexuală incluzând incestul și pedofilia, cu formele hetero și homosexuale.

Wilson și mai înainte Finkelkor au studiat membrii unor organizații pedofile. S-a ajuns la concluzia că un număr mare din cei care au abuzat copii, au fost și ei la rândul lor abuzați sexual (58%). De asemenea, 19,2% dintre femei (studente) și 8,6% dintre băieți au raportat cel puțin un contact sexual cu un adult în copilăria lor. Mai puțin urmărite au fost consecințele în plan emoțional. Totuși, pentru copii molestați sexual s-au pus în evidență pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, existența unor tulburări emoționale care s-au tradus printr-o labilitate emoțională, contacte sociale reduse, dificultăți în îndeplinirea sarcinilor, balbism, ticuri, etc. Interesant este mecanismul de perpetuare a agresivității între generații, respectiv copiii agresați ajunși adulți dezvoltă la rândul lor atitudini ostile. Pentru părinții agresori s-a observat prezența impulsivității asociată cu orientarea spre prezent și cu „foamea de senzații". Nivelul stimei de sine este scăzut și există o legătură între tendințele interne de agresivitate și instigările la violență provenite din mediu, asociate unui nivel scăzut al autocontrolului.

Wolff face o trecere în revistă a principalelor mecanisme defensive adoptate de copilul victimizat precum și a particularităților acestora pentru vârstele mici (represie, regresie, negare defensivă, substituție, apariția și organizarea unor reacții, proiecția, izolarea, refugiul în imaginar, intelectualizarea sau raționalizarea, comportamentul ritual și sublimarea). Niciunul dintre aceste mecanisme defensive nu aparțin patologicului. Toate sunt utilizate de adulți și copii în intenția de a-și gestiona resursele în fața anxietății și fricii asociate conflictelor majore. Generalizarea anxietății și apelul masiv la mecanismele de apărare pot primi un caracter dezorganizator și pot evolua spre boala psihică. Abuzul copiilor poate determina în timp, mai ales dacă este repetat și intens, defecte de socializare. Se crează premise pentru: fuga de acasă, abandonul școlar, auto și hetero-agresivitate, consum de alcool și droguri , prostituție , furt, tâlhărie, alte manifestări ce aparțin delincvenței juvenile. Frodi mai enumeră, în concluzia studiilor sale și probleme legate de dezvoltare, limbaj sărac, deformații fizice, handicap fizic și psihic, insuficiență mentală, prematuritate, dezvoltarea unor personalități dificile.

Un loc aparte îl ocupă dezvoltarea comportamentului nevrotic și a inhibițiilor generalizate la copil, asociate cu două situații: represia familiei constând din atitudini hipercritice, inconștiența tatălui, dominația mamei, lipsa de socializare a ambilor părinți, mediul familial delincvent sau boli cornice de lungă durată ale copilului pentru care acesta nu a primit susținere fizică ți emoțională, sau a fost o susținere inadecvată din partea părinților.

Analizând variabilele unui număr mare de procese, încercând să explice circumstanțele în care condițiile indicative ale instabilității ecologice conduc la tratamentul violent al copilului, s-a ajuns la concluzia că determinanții fundamentali s-ar afla în tranzacțiile cotidiene, părinții din această categorie sunt părinții care nu răspund contigent comportamentului copiilor, ei nu observă suficient comportamentul acestora și eșuează în oferirea unui model clar și competent de comportament. Relația închisă cu părinții determină rejecția copilului. Această rejecție îl face pe copil în mai mare măsură victimă a abuzului. Concomitent manifestărilor abuzive apare eșecul părinților în intenția lor de impune ordinea și disciplina. S-au realizat și estimări ale acestui eșec, apreciat după principalele tipuri atitudinale ale mamelor agresate de partener, ca fiind de 86% pentru mama pasivă, fără o modalitate concretă de reacție, 65% pentru mama care gestionează problemele și încearcă o rezolvare a problemelor și 46% pentru mama abuzivă.

Efectele violenței intrafamiliale asupra copiilor

Copiii sunt categoria cea mai receptivă la orice schimbare are loc în mediul familial și. prin urmare ei se implică emoționai mai mult decât oricare dintre părinți, efectele violenței în familie asupra acestora fiind după cum urmează:

copiii devin mai agresivi sau mai retrași decât alți copii;

abilitățile cognitive sunt depreciate;

se constată încetinire în dezvoltarea vorbirii;

abilitățile motrice sunt reduse;

anxietate;

frecvente dureri de stomac, probleme digestive, ulcer;

insomnii, somn agitat, coșmaruri;

prezența unor ticuri: clipitul exagerat, rosul unghiilor, senzații olfactive exagerate;

lipsa încrederii în forțele proprii;

lipsa controlului micțiunii la copiii sub 3 ani;

note proaste la școală, absențe culminând cu abandonul școlar;

stimă de sine scăzută;

adaptabilitate socială redusă ( refuză să aducă prieteni acasă de teamă că aceștia vor vedea situația familială în care se află);

reacții violente la supărare;

mereu dependenți de altcineva;

sunt mai tot timpul plecați de acasă sau, dimpotrivă, se simt responsabili să aibă grijă de casă;

fug de acasă;

mint adeseori;

ajung să consume alcool și droguri;

au reacții violente față de vârstnici, reacții distructive față de proprietate;

judecata le este săracă, dau dovadă de iresponsabilitate în luarea deciziilor;

incapacitatea de a-și comunica sentimentele;

imaturitate;

prieteni puțini sau deloc;

băieții își lovesc prietenele;

iau parte, alături de agresor la bătaia mamei;

au un comportament sexual necorespunzător vârstei;

Reacții emoționale ale copiilor la violențele intrafamiliale:

se simt responsabili de ceea ce întâmplă;

anxietate constant;

mâhnire;

se simt vinovați că abuzul nu se sfârșește;

ambivalenți;

frica de abandon;

simt nevoia unei atenții deosebite din partea adulților;

manifestă frica de rănire;

jenă, sfială;

manifestă griji pentru viitor;

comportament autodistructiv, tentative de suicid.

Implicarea violenței domestice în etiologia delincventei juvenile

Delincvența juvenilă reprezintă una dintre particularitățile fenomenului deviantei cu mari implicații pentru individ și colectivitate. Abordarea științifică a delincvenței juvenile – ca formă antisocială a comportamentului deviant – trebuie făcută de pe pozițiile determinismului probabilist, conform căruia orice fenomen psihic este determinat, în ultimă instanță de acțiunea externă, dar orice acțiune externă determină actul psihic numai mijlocit, reflectându-se prin însușirile, stările și activitatea psihică a persoanei care este supusă acestei acțiuni. Ellis și Stuckless elaborează un model al conflictului parental în care punctul final îl reprezintă impactul asupra copiilor și evoluția lor ulterioară manifestărilor de agresivitate la care au fost martori. Atmosfera conflictuală și perturbarea climatului moral al familiei influențează dezvoltarea normală a copiilor proveniți din astfel de familii. Copiii înregistrează și trăiesc intens chiar și cele mai mici neînțelegeri dintre părinți și cu atât mai mult certurile și violențele ce se pot manifesta în unele familii. Familia, prin comportamentul și modul de relaționare al membrilor săi, se constituie ca un cadru de referință ce servește drept model pentru copii și tineri. Aceasta cu atât mai mult cu cât dintre toate formele de influențe externe care stimulează imitația și învățarea prin observație, cele ale mediului familial sunt cele mai puternice și mai frecvente.

După Basiliade, există trei categorii mari de factori implicați în etiologia delincventei juvenile (organizarea pe trei nivele). Primul este nivelul societal incluzând disfuncții organizatorice, social-economice, politice, morale. Al doilea este nivelul psihosocial (microsocial) incluzând deficiențe ale instanțelor de socializare. Ultimul nivel, cel psiho-individual cuprinde: insuficienta dezvoltare a judecăților morale, a atitudinilor valori, tulburări afective și caracteriale, etc. Acest ultim nivel reprezintă zona din determinismul delincventei juvenile influențată de climatul familial. Divergența metodelor educative, lipsa de autoritate a părinților, atmosfera tensionată din familie, abuzul fizic își pun amprenta asupra stării de sănătate și a echilibrului emoțional al copiilor. În situațiile în care intensitatea, conținutul, forma de manifestare și frecvența conflictelor intrafamiliale cresc semnificativ, acestea capătă valențe dezorganizatoare în microgrupul familial.

Cupluri cu parteneri normali, evoluează uneori după un model interacțional conflictual patogen, ceea ce în decursul timpului facilitează dezvoltarea reacțiilor și a comportamentelor nevrotice și psihopatice la unul sau la ambii parteneri, constituind o sursă de stres continuu pentru toți membrii familiei. Datorită marii lor sensibilități, copiii receptează și trăiesc deosebit de intens orice „eveniment" intervenit între părinții lor. „Coparticiparea" lor la certurile, neînțelegerile, conflictele, agresivitățile și violențele manifestate în cadrul familiei, duce la devalorizarea modelului parental și totodată la pierderea posibilității de identificare cu acest model. Modelul parental, în asemenea situații, poate deveni „model negativ", care treptat, poate conduce la stimularea și dezvoltarea agresivității și comportamentului antisocial. Sub influențele climatului conflictual copiii caută să găsească (uneori prin fugă de acasă) diferite grupuri de apartenență, care la rândul lor pot fi orientate antisocial.

V.Dragomirescu (printre primii în România și ulterior confirmat și prin alte studii) găsește un procent de peste 60% pentru copiii delincvenți proveniți din familii în care existau relații emoționale neadecvate, caracterizate prin stări tensionale, conflicte repetate și comportament violent. Situația este mult mai dramatică în familiile în care există cazuri de alcoolism, imoralitate și promiscuitate. Lipsa de colaborare între părinți, pe fondul certurilor frecvente și a manifestărilor agresive, în domeniul educației copilului, duce la distorsiuni în perceperea realității de către tânăr. Se ajunge frecvent la lipsa de supraveghere. În același timp copilul este lipsit de modelele parentale de rezolvare a conflictului și de rezistență la frustrare. Se face loc posibilităților de manifestare a unor atitudini extreme din partea părinților: superprotecția și severitatea excesivă.

La o trecere succintă în revistă a „soluțiilor" însușite de copiii delincvenți proveniți din medii conflictuale se constată: alegerea predominantă a unui mediu de tipul grupului periferic, al dizidenților, frecvent din grupe de vârstă relativ apropiate, cu preocupări principale legate de vizionări de filme și hoinăreală, locul frecvent de întâlnire fiind strada și ca o caracteristică, existența în grupul de prieteni, foarte frecvent, a delincvenților atât minori cât și majori. Mult timp s-a crezut că familia dezorganizată constituie cauza aproape sigură a comportamentului deviant, această convingere fiind susținută de diverse statistici care arată că un număr mai mare de delincvenți provin din această categorie de familii (peste 80%, 1992). În ultimul timp însă un asemenea punct de vedere a fost depășit, considerându-se că, de fapt, în cazul familiilor dezorganizate, nu structura familiei că atare se face vinovată de apariția conduitelor deviante ci marile ei „lipsuri": carența familiei, incapacitatea ei psihologică, pedagogică și morală.

Astfel, analizând viața unor mari criminali, unii autori au ajuns la concluzia că principala sursă a agresivității delincvenților o constituie modelele comportamentale întâlnite în familia dezorganizată de apartenență. Studiile asupra delincventei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile cu stări conflictuale repetate, lipsa autorității părintești, a afecțiunii precum și a controlului asupra minorilor, i-au determinat pe aceștia să adopte unele modele antisociale de comportament.

Evoluția relațiilor intrafamiliale ulterior actului/actelor agresionale. Continuarea relațiilor maritale și disoluția maritală.

După Ellis, abuzul fizic său emoțional este consecința separării (care reunește atât forma juridică pronunțată, divorțul, cât și separarea în fapt, convenită de parteneri în absența unei hotărâri judecătorești), pentru 61% dintre femei (soții) și 31% dintre bărbați (soți). Acesta explică evoluția și cauza violențelor domestice prin controlul social al bărbatului sau propensiunea spre extensia acestui control și asupra femeii (partenerei). După Berkowitz, evoluția relațiilor familiale spre disoluție, ulterior actelor agresive, este determinată de dezvoltarea de către femei a unor stări de anxietate, asociate evenimentelor aversive.

Este interesant de menționat că intervalul de timp până la luarea unei decizii ferme din partea soțiilor este foarte mare. Deși există diferențe mari între statisticile diferitelor state, determinate de factori culturali și legislativi, în general acesta este de câțiva ani și extrem de rar se produce după prima manifestare de violență, indiferent de contextul producerii acesteia. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord asupra faptului că măsura divorțului (și mai ales medierea cognitivă a luării acestei decizii) este o sursă majoră de stres. Se adaugă la aceasta și setul de experiențe aversive asociate separării-divorțului (incluzând aici necesitățile economice, modificările impuse de statutul ulterior de femeie divorțată, hărțuiala sexuală sau dificultățile legate de găsirea unui nou partener).

Un factor determinant pentru continuarea relației sau disoluția maritală ulterioară actelor agresive îl reprezintă vârsta partenerilor. Vârstele tinere (sub 35 de ani) precum și o perioadă relativ scurtă de la întemeierea căsătoriei (sub doi ani și mai ales sub șase luni de la data căsătoriei) sunt un factor de risc pentru disoluția maritală. Mediul urban și pregătirea superioară a soților intră în aceeași categorie a factorilor favorizând. Mediul rural, tradițional, prin convingerile arhaice cultivate și prin structurarea sa clasică în unități de tip familial, care stigmatizează violența intrafamilială, se înscrie ca un factor de coeziune familială. Contextul actual influențează indirect și evoluția relațiilor intrafamiliale ulterioare actului/actelor agresive.

Astfel, se remarcă creșterea vârstei la prima căsătorie (de la 23 la 25 de ani) și tendința de înmulțire a recăsătoriilor (care au trecut de la 22,5 la 25,6 dintr-o sută de căsătorii . Numărul copiilor proprii din familie, implică cel mai adesea și o conviețuire mai de durată, scăzând riscul divorțialității. Modelul soților (și mai ales cel al soției) privind relațiile conjugale precum și evoluția lor ulterioară unor posibile acte agresionale, pare să joace un rol important, chiar dacă acești factori ar acționa la un nivel inconștient. Intervine aici și susținerea sau rejecția din partea familiei de origine și ulterior a anturajului.

Studiul efectuat de Axxin în 1996 demonstrează că există legături puternice între divorțul părinților, recăsătorirea și evitarea recăsătoririi și atitudinea copiilor față de relațiile sexuale premaritale, coabitare, căsătorie, creșterea copiilor și divorțialitate. Există și variante la divorțialitatea propriu-zisă, printre care părăsirea domiciliului, fugă, abandonul familial sau separarea formală. Această ultimă formă este caracteristică familiilor cu dificultăți economice și presupune continuarea împărțirii aceluiași habitat (motivul principal îl constituie lipsa spațiului de locuit). Se ajunge ia o situație particulară care, în ciuda pronunțării divorțului, permite continuarea violențelor și a abuzurilor chiar dacă le lipsește caracterul familial. Se poate aprecia că manifestarea violențelor domestice nu conduce sine qua non la divorțialitate. Se impune astfel o abordare nuanțată pentru un număr mare de factori printre care menționăm: frecvența episoadelor, așteptările de viitor ale celor implicați și consecințele în plan fizic și emoțional.

Consecințele violențelor domestice asupra echilibrului emoțional al femeilor

Efectele violenței intrafamiliale asupra victimelor femei, enumerare :

stimă de sine scăzută;

autoblamare și autoacuzare;

autoizolare ( pentru ca ceilalți să nu vadă vânătăile de pe corp );

dependența de agresor;

imposibilitatea de a contracta, în viitor, alte relații;

boli digestive, ulcer;

dureri de cap;

consum de alcool, droguri, tranchilizante;

tentative de suicid.

Ca și rezultat al expunerii la un stimul violent (agresiune fizică sau emoțională) femeile dezvoltă un răspuns în două faze: o fază posttraumatică (imediată) în care nu este restabilit complet controlul și o fază secundară în care se manifestă cel mai adesea: anxietate, ostilitate, agresivitate sau manifestări depresive. Forma de răspuns este dependentă de particularități personale, de tipul și durata agresiunii dar și de atitudinea mediului și în special de disponibilitățile suportului social.

Prima fază, comună majorității partenerelor supuse agresiunilor fizice, se însoțește de dezorientare și confuzie. Este consecința încălcării mitului general al inviolabilității fizice, al depășirii granițelor care separă violența verbală (cel mai adesea acompaniatoare) de violența fizică. Răspunsul are un grad de generalitate mai mare în principal cu ocazia primei agresiuni, unde durerea fizică se însoțește de efectul surpriză al unei astfel de manifestări. Neajutorarea exprimată în această fază se explică prin blocajul emoțional survenit în urma caracterului neașteptat al evenimentului și lipsei unor conduite de răspuns adecvate acestor situații. Peste 80% dintre victime descriu în dinamică (pentru al doilea timp al răspunsului) intense trăiri emoționale cu manifestări de furie și ostilitate, cu o intensă susținere energetică. Acum este posibil răspunsul agresiv din partea partenerei. Ulterior, descărcarea emoțională este urmată cel mai adesea de o simptomatologie preponderent depresivă (căutarea unui habitat protector, refuzul comunicării, plânsul, lamentarea, etc.). În timp, evoluția simptomatologiei se diversifică fiind dependentă de particularități personale, caracteristici ale mediului, repetarea episoadelor agresive, reacția și susținerea din partea anturajului. Repetarea traumatismului, lipsa de răspuns ferm din partea victimei conduce în timp, cel mai adesea, la dezvoltarea unor intense trăiri emoționale reunite sub numele de neajutorare învățată.

Apariția stărilor anxioase la femeile victime ale violenței domestice

Particularitățile echilibrului emoțional la femei cresc riscul apariției manifestărilor anxioase într-o mai mare măsură decât la bărbați. Frecvența tulburărilor anxioase în populație este de circa 10%, pentru formele clinice manifestate cu evoluție în timp spre ameliorare sau remisiune pentru majoritatea cazurilor (spontan sau sub tratament). Primul care integrează anxietatea într-o teorie comprehensivă a dezvoltării psihologice a fost Freud. În elaborarea teoriilor sale, acesta ține seama de două ipoteze fundamentale ale psihanalizei: toate procesele psihice au determinări psihice, niciodată epifenomenal sau la întâmplare și majoritatea proceselor psihice sunt inconștiente. În prima formulare, Freud a abordat problema anxietății în termeni exclusivi neurofiziologici. Nedescărcarea libidoului a fost considerată ca având efect neurotoxic și interpretată ca și anxietate. Apoi Freud a postulat că anxietatea rezultă dintr-un influx generalizat de stimuli, rezultând o stare neplăcută de tensiune, care o face pe persoana respectivă să fie incapabilă de a dirija o descărcare efectivă. Acești stimuli pot avea o origine internă sau externă. Freud consideră că pentru copii există situații particulare, "situații traumatice" care pot avea drept rezultat o subdezvoltare a ego-ului. Trauma nașterii ar fi o experiență prototip generatoare de anxietate. Situațiile specifice din cursul dezvoltării sunt susceptibile de a crește anxietatea traumatică.

După teoria anxietății traumatice a lui Freud, cel mai adesea sunt implicați stimuli agresogeni care acționează în cursul dezvoltării și prin care copilul învață să anticipeze situațiile traumatice încă înainte de a fi complet desfășurate. Această anticipare amorsează experiența subtraumatică a anxietății care semnalizează ego-ului să acționeze pentru evitarea pericolului. Această semnificație a semnalului anxietății este o importantă achiziție a dezvoltării. Anxietatea, concept central al psihanalizei, este interpretată de Freud în dinamică, fiind văzută atât ca și cauză de evenimente psihice (declanșator al operațiilor de defensă, cât și ca și rezultat al evenimentelor psihice (inhibarea expresiei afective generează anxietate). Teoria clinică a anxietății consideră că pacientul își reprimă emoțiile evocate de evenimentele traumatice. Anxietatea ar fi o frică inconștientă a persoanei de emoțiile sale. Funcționarea mecanismelor defensive protejează împotriva manifestării anxietății ca simptom. Depășirea mecanismului represiei primare antrenează mecanismele secundare de apărare (proiecții, conversii, negare, supracompensare, etc.) care reprezintă o soluție de moment chiar dacă afectează starea de confort.

În faza a treia se ajunge, conform teoriei psihanalitice la "suprimarea" pericolului anxietății chiar prin comportamentul anxios, care ia formele cunoscute în patologie (prin simptomatologie fobică, de exemplu). Este vorba acum de intervenția mecanismelor terțiare de apărare. Perspectiva clinică de abordare a tulburării anxioase în psihanaliză a permis observarea dublei naturi a acesteia: afectivă (spaima de afect) și cognitivă (anticiparea situației de pericol). Actual se consideră că intervenția acestor mecanisme ar explica predispoziția spre răspunsuri de tip anxios la unele femei victime ale violenței domestice. Concepția freudiană a fost continuată de orientarea neofreudiană. Erickson atribuie pentru etiologia anxietății momentele dificile ("de criză") care apar în diversele etape ale existenței.

După Freud, teoriile psihologice au tins mai departe de imaginea bazată pe fundamente biologice spre importanța factorilor sociali. Aceste schimbări au afectat teoriile asupra anxietății, aceasta fiind văzută ca o dezvoltare a unor caracteristici de expresie într-o matrice a relațiilor sociale. Neofreudienii sunt puternic atașați de importanța mediului, în particular cel intrafamilial și relațiile din interiorul acestuia, în dezvoltarea umană spre normal sau patologic. În fapt, ei se distanțează de Freud asupra originii și naturii anxietății, văzută ca o consecință a vieții sociale. Teoriile condiționării și ale învățării, deși aparțin cronologic aproximativ aceleiași perioade, se diferențiază considerabil de fundamentele psihanalitice.

Anxietatea, din această perspectivă este un răspuns comportamental achiziționat în cursul unor experiențe traumatice. Stimuli neutri sau vag asociați evenimentului traumatic vor putea declanșa singuri răspunsul traumatic. Mulți behavioriști consideră teama și anxietatea sinonime și definesc anxietatea ca un răspuns învățat prin asocierea unei situații cu potențial traumatogen cu stimuli condiționați premonitorii. Un astfel de stimul condiționat ar putea fi reprezentat de violența verbală premergătoare abuzului fizic. Aceasta ar explica diferențele de răspuns ale femeilor la aceeași formă de agresiune. O adaptare mai recentă a modelului de răspuns la factori agresogeni o reprezintă teoria celor două faze, care implică ca și mecanisme într-o fază primară procesul de condiționare clasică a fricii și într-o etapă secundară o condiționare operantă (instrumentală). Ulterior, se adaugă reducerea anxietății prin comportamentul de evitare, care are însă potențial de întărire. Astfel s-ar explica persistența simptomatologiei anxioase la femeile agresate care continuă relația cu agresorul în ciuda repetării agresiunilor. Acestea adoptă un comportament evitant, care poate funcționa el însuși ca factor de susținere a manifestărilor violente din partea partenerului. Eysenck consideră că nevroza anxioasă are fundamente ce se transmit urmașilor.

Referitor la etiologia stărilor anxioase la femeile victimizate, pentru apariția simptomatologiei se discută și de asocierea altor factori. În acord cu Emmelkamp în achiziția sentimentului de teamă și insecuritate precum și în învățarea unor comportamente evitante un rol important revine condiționării operante. Factorii biologici intervin prin nivelul crescut de activare, factorii genetici și sistemul de neurotransmițători. S-a sugerat o posibilă interacțiune între nivelul crescut de activare și eficacitatea procesului de condiționare.

Potrivit lui Torgerson “cercetările începute la o dată mai recentă atrag atenția asupra unei posibile componente genetice, fiind observată o frecvență mai mare a stărilor anxioase în cadrul mediului familial de-a lungul mai multor generații”. Beck și Emery consideră tulburările anxioase ca fiind rezultatul unor scheme cognitive "periculoase". Acestea conțin informații despre experiența personală în situații comparabile în trecut, de asemenea, despre așteptările, îngrijorările, ideile și regulile desfășurării evenimentelor viitoare. Are loc o asimilare și interpretare a evenimentelor pe baza acestor scheme generale, cu reținerea caracterului periculos al acestora.

Mathews demonstrează că subiecții anxioși percep stimulii amenințători mai curând decât pe cei neutri sau pozitivi, câtă vreme subiecții "normali" reacționează echilibrat. Cercetările sale au fost continuate cu analiza modului de percepere a stimulilor "subliminali" reprezentați de cuvinte cu conținut amenințător asupra echilibrului emoțional de către lotul de subiecți anxioși, comparativ cu cel normal. S-a constatat apariția unor interferențe care afectează realizarea sarcinii de către subiecții anxioși, interferențe care nu apar la lotul normal. Se pare că cel puțin pentru unele tulburări anxioase există o componență familială care se moștenește (fobia socială). Despre modul de acțiune și grupare a acestor factori la nivel de genă cercetările sunt în curs de desfășurare. Interesantă remarca lui Torgerson că, copii dezvoltă același tip de lamentări ("plângeri") ca și părinții lor. Studiile sale au fost efectuate pe gemeni cu analiză comparativă a influențelor genetice și ale mediului asupra anxietății.

Oamenii care devin anxioși se nasc cu un sistem nervos caracterizat de un răspuns autonom la stimuli nocivi, cu un dezechilibru excitație-inhibiție care predispune la o suferință excesivă de stări precum: vinovăție, rușine, hiperconștiință și anxietate. Gray, aprofundând cercetările lui Eysenck care preconiza existența unui segment discret al sistemului nervos responsabil de anxietatea umană (sistemul reticulat activator), ajunge la elaborarea unui model larg care pune la originea anxietății traumatisme, infecții, exprimarea unor caractere genetice importante sau rezultatul cumulării unor caractere genetice importante sau efectul unor experiențe de mediu. Harlow, analizând comportamentul puilor de maimuță cu mamă surogat ("mecanică") pune bazele cercetării studiului tendințelor sociale înnăscute (neînvățate) și patologiei acestora. Blocarea formării atașamentului mai ales în prima parte a copilăriei, crește riscul manifestărilor anxioase, aceasta și pe fondul stării generate de insecuritatea consecutivă. Astfel, sexul feminin se constituie ca un factor de risc pentru tulburările anxioase, raportul oferit de majoritatea statisticilor fiind de 5:1 (femei:bărbați), fiind implicată în această creștere reacția mai puternică a femeilor la evenimentele stresante de viață (proporția este semnificativ mai ridicată în rândul femeilor divorțate sau separate de partener).

Palierul de vârstă pentru frecvența cea mai ridicată a tulburărilor anxioase este cuprins între 25-44 ani. Datele comunicate pentru statisticile din S.U.A și Canada menționează că între 5-7,3% din populația de 35 de ani solicită terapie pentru prezența tulburărilor anxioase. A fost implicat și nivelul socio-economic al populației în creșterea riscului apariției acestei categorii de tulburări, fiind incriminate zonele dens populate, urbanizate, mai elevate. Legat de apariția anxietății au fost făcute apropieri de unele maladii somatice precum hipertensiunea arterială și boala ulceroasă. Pe termen lung, prelungirea factorului asociat stărilor anxioase, în acest caz violența domestică, conduce adesea la asocierea episoadelor depresive și în lipsa unei intervenții terapeutice cu soluționarea stărilor conflictuale, frecvent apare retragerea socială.

Într-o exprimare lapidară, termenul de anxietate definește o stare emoțională neplăcută, trăită ca o teamă fără obiect. Starea de tensiune afectivă însoțește sentimentul de primejdie iminentă și incontrolabilă. Este vorba despre o reacție exagerată raportată la pericol, extinsă în timp în sensul prematurității și continuării sale și după ce acesta a fost îndepărtat. Legat de evoluția în timp a stărilor anxioase menționăm și utilizarea unei terminologii particulare de tipul anxietate cronică și forme subliminale de anxietate, pentru situațiile în care nu sunt întrunite criteriile necesare din punctul de vedere al frecvenței sau amplorii manifestărilor.

Studii recente indică faptul că tulburările anxioase sunt printre cele mai frecvente tulburări întâlnite în populația generală. Manifestarea anxietății la femeile care au fost victime ale agresivității intrafamiliale poate îmbrăca mai multe forme. Pentru abuzul repetat și care se întinde pe o perioadă de timp mai îndelungată, principala formă este anxietatea generalizată. Pentru situația în care abuzul este un fenomen mai puțin generalizat se întâlnesc: fobia simplă, fobia socială, tulburarea obsesivo – compulsivă, mai rar atacul de panică și panica și (pentru situații deosebit de grave) stresul posttraumatic.

Pentru diagnosticul de anxietate generalizată este necesar să fie prezente cel puțin 6 din următoarele 18 simptome, grupate în trei clase: tensiune motorie, incluzând (1) tremurături, contracții, secuse, (2) tensiune, durere sau sensibilitate musculară, (3) neliniște motorie și (4) fatigabilitate rapidă. Clasa a doua, incluzând hiperactivitate vegetativă cuprinde: (5) senzații de scurtare a respirației sau de sufocare, (6) palpitații sau ritm cardiac accelerat (tahicardie), (7) transpirații sau mâini umede și reci, (8) gură uscată, (9) amețeală sau instabilitate, (10) greață, diaree sau altă suferință abdominală, (11) congestie facială (valuri de căldură) sau frisoane, (12) micțiuni frecvente, (13) dificultate în deglutiție sau "nod în gât". Clasa a treia incluzând vigilitate și modalități de explorare, cuprinde (14) surescitare sau stat ca pe ghimpi, (15) reacție de alarmă exagerată, (16) dificultate în concentrare sau "vid mental" din cauza anxietății, (17) dificultate în adormire sau în a rămâne adormit, (18) iritabilitate.

Pentru fobia simplă, principalele caracteristici de diagnostic sunt: frica persistentă de un stimul circumscris (obiect sau situație), răspuns anxios imediat la expunerea la stimulii fobiei specifici, suportarea situației cu anxietate intensă sau (evitarea situației), recunoașterea de către persoana respectivă a existenței fricii iraționale și excesive.

Pentru fobia socială, principala caracteristică este frica persistentă de una sau mai multe situații (evenimente) în care persoana este expusă unei posibile scrutări critice de către ceilalți. în general, aceasta este legată de actul agresiv suferit prin prisma imaginii pe care o au ceilalți despre cele întâmplate.

Atacul de panică reunește o simptomatologie complexă regăsită (cel mai adesea incomplet) în multe din trăirile femeilor agresate de partener, mai ales când acesta este un eveniment repetat de o mare violență. Astfel sunt reunite: a) episoade limitate de teamă intensă și disconfort; b) debut brusc; c) progresie spre maxim în câteva minute și durata de câteva minute; d) cel puțin patru simptome din următoarele: 1) palpitații, tahicardie, aritmie; 2) transpirații; 3) tremur; 4) uscarea gurii (dar nu din cauza deshidratării sau medicamentelor); 5) dispnee; 6) sufocare; 7) dureri toracice; 8) greață, disconfort abdominal; simptome care afectează starea mentală; 9) amețeli, nesiguranță; 10) nerealizare, depersonalizare; 11) teama de a nu-și pierde controlul, de a nu înnebuni; 12) teama de moarte; simptome generale; 13) valuri de căldură, frisoane; 14) amorțeli, parestezii.

În criteriile de diagnostic apare precizarea esențială a apariției recurente, neasociate situațiilor specifice (atacurile de panică nu apar cu prilejul expunerii la situații amenințătoare). Pentru o încadrare pertinentă a simptomatologiei femeilor agresate în această categorie este deci necesar că manifestările să apară spontan (și nu imediat după manifestarea de ostilitate) chiar dacă ele sunt o consecință a afectării echilibrului emoțional. Modelele teoretice ale depresiei, privite din perspectiva particularităților apariției la femei pot fi structurate pornind de la mari categorii de factori: genetici, biochimici, neurofiziologici, sociali, de personalitate. În sprijinul ipotezei unei influențe genetice pentru boala depresivă, mai frecventă la femei, vin ratele înalte de concordanță la gemeni (69,2% cu o abatere standard de 4,8% și 13,3% cu o abatere standard de 2,3% la gemenii dizigoți). Legat de încărcătura genetică și de transmiterea predispozițiilor se consideră că trei sau mai multe rude afectate de tulburări depresive sunt predictive pentru o incidență crescută de astfel de tulburări (după Eisemann, 1996).

Factorii sociali au fost intens studiați. Dincolo de rolul deja recunoscut al evenimentelor stresante de viață (abuzuri, traume, pierderi) se menționează mai recent ca factor de risc, lipsa unei relații confidențiale. Aceasta intră în categoria posibilului impact al „suportului social" atât în declanșarea cât și în deznodământul unei tulburări afective. Menționăm și evidențiatorii de personalitate ce se constituie ca factori de risc pentru depresie, stima de sine scăzută, neuroticismul (Teasdale îl consideră o predispoziție cognitivă pentru depresie), atitudinile disfuncționale (după teoria lui Beck) și vulnerabilitatea la depresie .

Apariția depresiei este frecvent legată de evenimente negative, cu consecințe amenințătoare pe termen lung, de evenimente legate de existența socială (pierderea unor persoane dragi sau disfuncționalități în relațiile interpersonale, aici fiind inclusă și forma de depresie ce apare la femeile abuzate). Ultimul sfert de veac a adus evoluții rapide ale modelelor biologice ale patogenezei depresive. Dacă inițial factorul cauzal era considerat un neurotransmițător, norepinefrina, mai recent, o dată cu recunoașterea complexității sistemelor dinamice ce concură la funcționarea creierului, se acceptă faptul că stările depresive ar reflecta în fapt disfuncționalități subtile ce devin concurente într-un context particular. De altfel, sindromul depresiv se descrie ca o constelație de simptome și stări omenești în esența lor.

Studiul depresiei și mai ales a fundamentelor biochimice ale acesteia, a fost profund influențat de progresele tehnice remarcabile ce au urmat anilor '60. Pentru această perioadă a fost posibilă determinarea concentrațiilor infime de compuși biochimici prin tehnica cromatografiei, ulterior mult diversificată și completată. Observarea la depresivi a existenței unui nivel scăzut de catecolamine și în special de noradrenalină, a condus la ipoteza implicării acestui mediator în patogenia depresiilor. În clinică însă, s-a constatat că administrarea de catecolamine nu conduce la efectul antidepresiv scontat.De asemenea, rezerpina, un blocant catecolaminic, conduce de fapt la o pseudo-depresie, mai apropiată de letargie și sedare decât de depresia clinică veritabilă.Ipoteza echilibrului colino-adrenergic are la bază observația inervației colinergice extensive de la nivelul sistemului limbic, responsabil de normalizarea stărilor afective. Datele clinice, abundente prin reluarea și dezvoltarea unor ipoteze mai vechi, sunt actual reevaluate dintr-o perspectivă genetică, accentul fiind pus pe studiul legăturilor la nivel de receptor. Particularitățile diferitelor maladii ce includ manifestarea stărilor depresive nu permit în acest moment o interpretare integratoare a ipotezei colino-adrenergice.

Alte ipoteze, de dată mai recentă propun și alți compuși ca fiind favorizanți în apariția depresiei și anume: dopamină (depresia cu retard psihomotor ar evolua cu o scădere a activității dopaminergice, iar mânia ar fi asociată cu o creștere a activității neuronale dopaminergice), feniletilamina și printre ultimele implicate, endorfinele.(Stiles, 1988). Dovezi evidente sugerează că norepinefrina, acetilcolina, serotonina au un rol important în patogenia bolii depresive. Încercând să explice autoacuzările și blamările din depresie, Freud consideră că pacienții care actual se acuză, de fapt acuză persoana iubită, inconștient identificată cu ea însăși. Actul identificării, cu pierderea obiectului este acompaniat de regresia către fazele psihosexuale timpurii ale dezvoltării, către faza orală. Ca și Abraham, Freud consideră că relația cu obiectul în melancolie este colorată de ambivalență, pe care cei doi o văd și ca o precondiție a melancoliei. Rado, Gero și Bibring nuanțează interpretarea psihanalitică a depresiei. Jacobson, la fel ca și Bibring, consideră stima de sine ca un concept central în etiologia depresiei. El elaborează un model complex care include variabilele ce influențează stima de sine și relevanța acestora pentru depresie.

După Melanie Klein, predispoziția spre depresie ar fi determinată mai puțin de evenimente negative de viață, cât mai ales de relația mamă-copil din primul an de existență, care ar trebui să-i ofere acestuia protecție, sentimentul de securitate, de bunăstare și de dragoste. Astfel, depresia nu ar fi rezultatul generalizării dezamăgirii sau al evenimentelor traumatice specifice, ci o consecință a anxietății, a sentimentului de teamă, ca un eșec al copilului de a stabili un nivel optimal al stimei de sine. Pentru mulți cercetători și practicieni, apariția anxietății, provenită din dezamăgire sau respingerea obiectului dragostei, cu orientarea spre sine, este singura paradigmă psihanalitică folosită în modelul depresiei. Anilor '60-70 le aparține încercarea de a explica depresia prin conceptul „energiei psihice".

În final s-a considerat că aceasta ar reprezenta o exprimare metaforică pentru nivelul scăzut al stimei de sine întâlnit la depresivi. S-a ajuns astfel la ideea centrală a stimei de sine, corelată, în cazul depresiei, cu implicarea altor factori: deprimarea emoțională precoce, particularități individuale, nivel aptitudinal, standarde, idealuri, așteptări proprii. Pentru psihanaliști, un loc central în determinismul stimei de sine îl ocupă relațiile timpurii ale pacientului, precum relația cu obiectul iubit. Din conceptul stimei de sine, „miezul" afectiv al depresiei, s-a extras ceea ce a fost etichetat ca „o stare ideală de bunăstare", în atingerea căreia rolul obiectului iubit a fost cel de vehicul. Pierderea obiectului dorit ar duce și la pierderea trăirii afective de bunăstare, căreia obiectul dorit îi servește drept vehicul. Aceasta produce suferință psihică consecutiv căreia sunt mobilizate mecanisme individuale defensive. în caz de eșec, apare trăirea unui sentiment disconfortabil de neajutorare cu instalarea depresiei.

Abordării psihanalitice a depresiei i-a fost reproșată uneori lipsa rigorii statistice, locul acesteia fiind luat de cazuri clinice, anecdote clinice sau materiale clinice lipsite de concret. După cel de-al doilea război mondial, existențialismul modern a devenit un curent important. În căutarea răspunsului la întrebări, precum semnificația vieții și responsabilitățile față de noi înșine, față de ceilalți și față de mediul natural, reprezentanții acestei orientări s-au oprit asupra psihopatologiei umane în general și asupra depresiei în special, văzută ca o consecință a dificultăților de adaptare ale individului. Din această perspectivă, cadrul de accepțiune al depresiei se extinde, aceasta fiind văzută ca „o emoție umană normală, un simptom clinic și un grup de sindroame sau afecțiuni". Acestea diferă între ele atât biologic cât și fenomenologic. Limitele care separă normalul de patologic sunt încă uneori neclare așa cum erau și pentru William James. Urmărind cu prioritate cele cinci simptome observate în depresie , scăderea interesului sau a plăcerii în toate sau în aproape toate activitățile, oboseală sau lipsă de energie, sentimentul de „lipsă de utilitate" sau vinovăția inadecvării, scăderea capacității de concentrare sau indecizie, sentimentul „lipsei de speranță", s-a ajuns la aprecierea că între 15 și 30 de procente din adulții S.U.A au trăit cel puțin un episod semnificativ de depresie clinică.

De menționat că pentru formele grave s-a observat în unele cazuri asocierea cu anomalii cromozomiale. Date empirice au implicat în etiologia depresiei; anomia sau alienarea individului, lipsa susținerii, sentimentul de neajutorare, „slăbirea" moralei, în societate, lipsa posibilității de control a mediului și a posibilităților de recompensă și pedeapsă pe care acestea le oferă. În final, se va dezvolta un nivel scăzut al stimei de sine, un deficit emoțional și motivațional și o secvență cognitivă particulară care vor constitui în final sindromul depresiv. Evoluția ulterioară ar fi caracterizată de dezvoltarea unor inabilități de acomodare la solicitările mediului, apoi de convingerea că nu există speranță pentru depresivi, devenind pasivi în fața adversităților.

După Bandura inabilitatea de a influența evenimentele și condițiile sociale crește sentimentul de zădărnicie, de inutilitate precum și anxietatea indivizilor. La baza sentimentului de zădărnicie s-ar afla îndoiala că ei ar putea face ceea ce este necesar sau/și convingerea că eforturile lor nu pot produce modificări într-un mediu insensibil, negativ sau agresiv. Încercările de a integra etiologia depresiei într-un model unitar au condus la formularea unor prezumții precum: melancolia este o modificare cu substrat biologic, responsabilă pentru multe manifestări depresive, predispoziția spre depresie poate fi determinată de: vulnerabilitatea genetică, evenimente ce țin de dezvoltare (pierderi timpurii), trăsături de personalitate (pesimism), evenimente cu implicații psihice majore (pierderea locului de muncă), modificări fiziologice (tulburări de somn).

Recursul la un astfel de model integrativ este o recunoaștere a existenței interrelațiilor dintre evenimente, cogniție, emoții și fiziologie, prezente într-o formă integrată în determinismul depresiilor. Proliferarea schemelor explicative ale depresiilor reflectă eterogenitatea fenomenologică a acesteia. Originea modelelor teoretice cognitiv-comportamentale, se află în experimentele asupra formării reflexelor condiționate ale lui Paviov. Pornind de aici s-a ajuns la elaborarea modelului apariției depresiilor prin învățare. Complexitatea etiologiei și simptomatologiei depresiei a condus la complicarea modelului cognitiv-comportamental al depresiei. Aceasta, spre deosebire de anxietate, unde există o condiționare specifică a stimulului (de exemplu, în fobii).

Depresia include comportamente generale (tristețe, lipsă sau încetinirea activității, lipsa răspunsului la stimuli), manifestări cognitive (stimă de sine scăzută, lipsa speranței, sentiment de neajutorare, imagine negativă asupra lumii) simptome somatice (scădere în greutate, tulburări de somn, suferințe fizice) care se extind în aproape toate sferele funcționale. Din perspectivă cognitiv-comportamentală, aceasta poate fi văzută ca o problemă în elaborarea răspunsurilor și generalizarea stimulilor. În fața unei asemenea diversități, majoritatea teoriilor au încercat să se structureze pe un singur simptom care a fost selectat ca fiind „miezul" manifestării depresive, celelalte simptome urmând să aibă un efect secundar.

După teoria reîntăririi, în depresie are loc o reducere generalizată a ratei răspunsurilor la stimuli externi. S-au făcut analogii, în termeni ai învățării, cu procesul de extincție. Pierderea majoră este văzută ca fiind pierderea surselor de reîntărire. Generalizarea efectului de pierdere are loc deoarece celelalte comportamente se înlănțuie (Akiska, Mc Kinney, 1975) sau se organizează de către sursă centrală de reîntărire. Conceptul de înlănțuire se referă la situațiile în care realizarea unui răspuns depinde de un răspuns anterior (funcționarea primului permite accesul la al doilea). Astfel s-ar explica instalarea depresiei la sfârșitul unei relații afective. Nuanțările ulterioare au denumit depresia ca fiind răspunsul la pierderea sau lipsă de reîntărire pozitivă contingență a răspunsului. Insuficienta reîntărire poate avea origine în: inadecvarea mediului, lipsa de abilități, de disponibilități a persoanei de a obține întăriri într-un mediu potențial disponibil, intrând aici sărăcia comunicării și a relațiilor interpersonale și lipsa capacității persoanei de a se bucura sau de a simți satisfacție din realizarea întăririlor comportamentale. Prezența acestor condiții determină interferența stărilor anxioase cu cele depresive. Persoanele cu anxietate socială mare nu vor recepta întăriri pozitive chiar dacă acestea vor proveni dintr-un mediu social amiabil.

Pentru victimele violenței domestice, în cadrul programelor de intervenție sunt integrate și elemente ale suportului social. După teoria autocontrolului, ale cărei începuturi sunt legate de lucrările timpurii ale lui A. Bandura (1971), pacienții depresivi sunt centrați selectiv pe evenimente negative, excluzând interpretarea evenimentelor pozitive. Mai mult, la ei se manifestă tendința spre anticiparea evenimentelor negative. Persoanele depresive au dificultăți atunci când iau decizii ce privesc modificări comportamentale, în intenția de a evalua alte posibilități decât cele legate de cererile imediate ale prezentului. Pe termen lung, la femeile victimizate la care apar simptome depresive, apar dificultăți în luarea unor decizii privind viitorul relației cu agresorul, factorii adiacenți precum existența copiilor, insecuritatea economică fiind frecvent invocați.

Depresivii au standarde de autoevaluare foarte înalte. Ei sunt perfecționiști și fac atribuții negative despre propriul comportament. Pentru eșec se fac atribuții interne, iar pentru succes atribuții externe. Neacordarea unei recompense contingente, necesară menținerii comportamentului important, de către individ, este o altă caracteristică a depresivilor. în schimb, își administrează în mod excesiv autopedepsirea care suprimă comportamentul constructiv în multe domenii. Acest deficit în faza de auto-întărire din cadrul autocontrolului comportamental, este parțial consecința deficiențelor din faza timpurie a formării autocontrolului comportamental. Aici sunt incluse monitorizarea evenimentelor negative și stabilirea standardelor înalte, care minimizează recompensa și maximizează pedeapsa. Auto-întăririle sunt văzute ca fiind un factor suplimentar al întăririlor externe. Persoanele non-depresive sunt capabile de a menține comportamentul orientat spre scop, chiar și atunci când mediul extern este aversiv obținerii scopului.

Depresivii sunt dependenți de sursele de întărire. În mod normal atunci când contigențele mediului se schimbă, individul își organizează efortul spre reajustarea și reorientarea scopului. Modelul autocontrolului în depresii este un model al vulnerabilității, în sensul că, abilitățile reduse de autocontrol (precum cele descrise mai sus) însumate cresc riscul apariției depresiei. Au fost elaborate mai multe scale de autocontrol: Self-Control Schedule, care urmărea aprecierea autocontrolului comportamental, utilizată în depistarea pacienților depresivi cu forme ce s-ar preta la o abordare terapeutică din punctul de vedere al teoriei autocontrolului. Cacioppo și Petty în 1982 elaborează o “scală a evenimentelor cognitive", cu scopul unei abordări terapeutice cognitiviste (realizarea reîntăririlor cognitive).

Kanfer și Hagerman prezintă un model revizuit al autocontrolului și discută aplicabilitatea lui în depresii. Noutatea lui constă în perfectarea unor secvențe ale procesului decizional implicate în determinismul autocontrolului. Astfel, procesul de atribuire este încorporat împreună cu automonitorizarea în etapa autoevaluării. O evaluare comportamentală presupune atribuții interne pentru cauzele comportamentului problematic. Atunci când comportamentul urmărit este comparat cu standardele, o atribuire internă este necesara pentru aprecieri pozitive sau negative care vor conduce la autoîntăriri. Acest model se completează acum cu analiza clinică a prezenței distorsiunilor în diferite secvențe, responsabile de apariția simptomatologiei depresive .

Modelul cognitiv al Iui Beck pornește de la „triada cognitivă":

imagine de sine negativă;

imagine negativă a lumii;

imagine negativă a viitorului.

Încă din 1963 Beck a sesizat existența unor distorsiuni cognitive. De exemplu, inferențele arbitrare (care implică de exemplu asumpția că evenimentele negative sunt produse de propria persoană), omisiunea selectivă (centrarea pe elemente negative), exagerarea și minimalizarea, etichetarea eronată a unor evenimente. Evaluările cognitive negative, perturbate, pe care le poate face o persoană într-o situație particulară sunt denumite „gânduri automate". Se susține că individul nu este conștient de procesele interpretative ci doar de consecințele emoționale ale acestor gânduri. În depresie, tema gândirii automate este percepția pierderii. Prin generalizare, percepția succesului produce euforia, percepția pericolului produce anxietate, iar percepția ofensei produce furie. Schemele depresive se activează atunci când o pierdere majoră este percepută. Un set de scheme negative organizate, formate la începutul vieții, atunci când se experimentează pierderi majore, înlocuiesc schemele nedistorsionate atunci când persoana devine depresivă și reprezintă organizarea și elaborarea propriei vieți, a relațiilor cu lumea, a viitorului. Acestea pot fi înlocuite cu scheme mai realiste, dar schemele depresive rămân „latente" și se activează sub circumstanțele unor pierderi.

Medierea cognitivă intervine (după Beck), între eveniment (evenimentul traumatic care poate fi reprezentat de violența fizică sau verbală) și răspunsul afectiv Ia acel eveniment. Pentru înregistrarea manifestărilor cognitive din depresie s-au utilizat mai multe scale, cu o mai mare validitate fiind Scala gândurilor automate" și Scala atitudinilor disfuncționale . Pentru demonstrarea vulnerabilității cognitive ar fi necesar un tip de „test de schimbare" care ar surprinde, în condițiile perceperii pierderii, manifestarea schemelor latente ale depresiei și a susceptibilității la depresie. Referitor la etiologia depresiilor, teoriile psihosociale înclină spre o dublă natură: predispoziția genetică și factorii psihosociali. Se mai include aici și posibila mediere imună în etiopatogeneza depresiei.

Cu titlu anecdotic menționez ceea ce este cunoscut sub numele de „teama de moarte", sursă arhaică de neajutorare învățată și lipsă a speranței, cultivată și de marile curente religioase (creștinism, iudaism și mai înainte de mitologia antică) și posibila implicare în geneză depresiilor. Principalele mijloace de investigare pentru predispoziția genetică sunt studiile pe gemeni, pe copii adoptabili și studiile familiale. Studiile repetate, referitoare la prevalenta depresiei, au arătat o mare concordanță pentru perechile de gemeni mono și homozigoți pentru susceptibilitatea la depresie.

Urmărirea copiilor proveniți din aceeași părinți, dați în adopție, a permis interpretarea separată a influențelor genetice și a celor de mediu. Rezultatele studiilor sugerează că indivizii cu o predispoziție genetică (afectarea genotipului), iară un mediu favorizant (eveniment traumatic, mediu familial conflictual etc.) (afectarea fenotipului) pot să nu dezvolte un sindrom depresiv. Factorii socio-economici prin fluctuațiile din viața de zi cu zi, prin inflație și recesiune pot crea un sentiment de insecuritate cu dezvoltarea unor depresii endogene. Relația părinte-copil este una deosebit de sensibilă. Formele de manifestare ale unei astfel de relații, dezvoltată necorespunzător, sunt diverse, de Ia „foamea de afecțiune" a celor lipsiți de dragostea maternă, la copilul plângăcios, care își terorizează părinții, cu șanse crescute de a deveni un adult depresiv .

Continuând premisele psihanalitice, se acordă o mare importanță figurii parentale, considerată aici una de tip particular, rejectivă. Super ego-ul depresivilor ar fi unul de o mare inconsistență, plin de ură, „gata să îmbrățișeze ego-uri", atunci când se află în dificultate. De aceea depresivul este caracterizat de o mare labilitate, putând fi un idealist și un necinstit, un sentimental și un sadic, un credincios și un ateu în același timp. Simptomele ce însoțesc depresia ar fi simptome ale ego-protecției, incluzând aici: negarea, disocierea, oboseala, durerea de cap, suferințe gastrointestinale, etc. Interesantă este teoria protoconștiinței , după care depresivul ar trăi o stare particulară, la granița dintre somn și veghe. Neajutorarea învățată ar reflecta dorința ego-ului de dragoste. Nefiind capabil să o obțină prin forță, încearcă să o obțină prin slăbiciune. Obezitatea observată la unii depresivi ar servi pentru demonstrarea propriei slăbiciuni și a lipsei de control. Consumul abundent de alimente servește la adâncirea propriei retrageri, încercările suicidale din depresia psihotică sunt rezultatul încercărilor de autopedepsire. Orice semn de rejecție (se include aici și abuzul emoțional și cel fizic) poate fi cauza unei tentative de suicid. Numărul tentativelor reușite, printre depresivi este destul de mare.

Studiile efectuate pe femei victime ale abuzului intrafamilial care au dezvoltat ulterior depresii, au pus în evidență apariția unui stil de interpretare și comportament centrat pe propria persoană (Bowlby, 1980, Cartwell, Carlson, 1983, Wolman, 1986). În general un model de alocare centrată pe propria persoană, ar fi de așteptat să maximizeze costurile psihologice asociate rezultatelor negative și să minimalizeze beneficiile psihologice asociate rezultatelor pozitive. în particular Pyszczynski și Greenberg presupun că stilul depresiv centrat pe propria persoană are un efect defavorabil asupra stării afective, atribuțiilor, stimei de sine, așteptărilor, motivației și performanței persoanei depresive. Stilul depresiv centrat pe propria persoană facilitează disforia care însoțește experiențele depresivilor.

Prin extensie, persoanele depresive vor fi preocupate de propria persoană după rezultate experimentale negative și vor evita centrarea pe propria persoană după experiențe pozitive, deci eșecurile vor fi amplificate, iar succesele vor fi minimalizate. Comparativ cu atribuțiile făcute de persoane non-depresive, depresivii tind să fie atrași mult mai mult de stilul intern pentru eșec și mai puțin de atribuții interne pentru succes. Diferențele de stil atribuțional dintre depresivi și non depresivi mediază încercările de obținere a unei performanțe ca rezultat al unei activități.

Relativ nou este conceptul de vulnerabilitate. Potrivit lui Eisemann, dimensiunile modelului vulnerabilității sunt: gradul de vulnerabilitate, evenimentele stresante de viață (responsabile de actualizarea sau declanșarea vulnerabilității), variabile moderatoare, precum rețeaua socială, personalitatea premorbidă, abilitățile de adaptare, factorii fizici, sociali și culturali. Se face distincție între vulnerabilitate, privită ca o trăsătură relativ permanentă și bazală și episoadele de tulburare psihică care au un caracter tranzitoriu. în ceea ce privește depresia, o trăsătură comună este, nu prezența continuă a bolii ci, prezența continuă a vulnerabilității. Elementul esențial pentru diagnosticul de depresie majoră îl constituie unul sau mai multe episoade de depresie majoră, fără un istoric, fie de episod maniacal, fie de episod hipomaniacal indubitabil.

Dacă în prezent sunt satisfăcute criteriile pentru un episod depresiv major, severitatea episodului va fi indicată că ușoară, moderată ori severă, fără elemente psihotice sau cu elemente psihotice. Unii oameni au numai un singur episod cu revenire completă la activitatea premorbidă. Se estimează însă, că peste 50% din oamenii care au avut inițial o depresie majoră, episod unic, vor avea în cele de urmă un alt episod depresiv major, maladia satisfăcând atunci criteriile pentru depresia majoră recurentă. Evoluția depresiei majore recurente este variabilă. Activitatea revine de regulă la nivelul premorbid între episoade. În 20-35% din cazuri, însă, există o evoluție cronică, cu o simptomatologie reziduală și deteriorare socială considerabilă. Unele din aceste cazuri continuă să satisfacă criteriile pentru episodul depresiv major întreaga evoluție a perturbării (specificată că țip cronic); celelalte sunt modificate ca fiind în remisiune parțială.

Studii asupra depresiei majore din Statele Unite și Europa, raportează o largă serie de valori pentru proporția populației adulte care suferă de această tulburare. Domeniul pentru femei merge de la 6% până la 26%, iar cel pentru bărbați de la 5% la 12%. Studiile care au examinat proporția populației adulte care are actualmente tulburarea, raportează procente mergând de la 4,5% până la 9,3% pentru femei și de la 2,3% până la 3,2% pentru bărbați. Există probe că prevalenta tulburării a crescut în cohortele de etate care au ajuns la maturitate după cel de al doilea război mondial. În aproape toate studiile asupra depresiei majore la adulți, în țările industrializate, tulburarea este estimată a fi de două ori mai comună la temei decât la bărbați (exceptând tulburarea bipolară, care este prezentă într-un procent apropiat la ambele sexe). Cele mai multe studii familiale au arătat că depresia majoră este de 1,5 până la 3 ori mai comună printre rudele biologice de gradul întâi ale oamenilor cu această tulburare decât în populația generală. Tulburarea depresivă FAS include perturbarea depresivă recurentă ușoară, care nu satisface criteriile pentru distimie, episoade depresive fără legătură cu un stres, episod depresiv major supraadăugat peste schizofrenie reziduală.

3.3. FACTORI DE RISC VICTIMAL PENTRU AGRESIVITATEA INTRAFAMILIALĂ

Agresiunile intrafamiliale se produc, într-un număr impresionant de mare, sub influența băuturilor alcoolice (între 50-70%, după majoritatea statisticilor, 63,95% după Berkowitz). Sub influența alcoolului au loc: modificări în sfera proceselor perceptive, a memoriei, îngustări ale câmpului conștiinței, modificarea excitabilității și a timpilor de reacție dar și o interpretare selectivă a evenimentelor, cu exagerarea manifestărilor agresive pe fondul unui deficit în asumarea responsabilității și al unei dezangajări față de valorile și normele sociale. Kantor (1997) vorbește (urmărind femeile potatorice) despre efectul de intoxicare -victimizare al alcoolului, considerând că riscul de victimizare crește dacă și soțul consumă băuturi alcoolice și dacă există o istorie de victimizare în familiile de origine pentru ambii parteneri. Consumul de alcool determină în prima fază euforie, logoree, expansivitate, emotivitate, falsă impresie de creștere a activității cerebrale și dezinhibiție psiho – motorie.

În faza a doua, cea a actelor agresive, apare dezorientare și confuzie. Se creează acum cadrul propice pentru manifestările violente.

În ultima fază apare anestezie, comă și abolirea reflexelor. Stările conflictuale, anterioare actelor agresive, sunt, de asemenea, un factor implicat în determinismul acestor manifestări. Există situații în care conflictele s-au ivit în mod spontan – uneori imprevizibil -din motive minore, dar în acest caz frecventă a fost asocierea cu consumul de alcool și regretul ulterior al faptei. După autorii scandinavi, ulterior preluat și de alți cercetători, anglofoni, într-un procent semnificativ de cazuri, victimele ar avea o „contribuție" la săvârșirea faptelor fie prin atitudinea lor provocatoare , fie printr-un comportament recalcitrant sau măcar imprudent (recunoscut ulterior). Nu puține au fost cazurile când înseși victimele au început agresiunea verbală sau fizică, fapt acceptat de către acestea în cursul discuțiilor post-eveniment agresiv.

Un factor favorizant îl reprezintă și lipsa forței fizice a victimei. Capacitatea de apărare a victimei este diminuată și în unele afecțiuni (boli somatice sau psihice, stări particulare ale victimei) și joacă un rol important în aprecierea consecințelor din partea agresorului.

Suicidul ca formă extremă a autovictimizării. Riscul suicidar pentru femeile victime ale violențelor domestice

Cercetările statistice arată că tentativele de sinucidere sunt de circa 12 ori mai răspândite în cazul femeilor supuse violenței în familie decât în cazul femeilor ce nu sunt supuse unui astfel de tratament . După Gunther Kaiser suicidul este „o acțiune voluntară îndreptată conștient spre scopul suprimării propriei vieți". Determinismul acestui fenomen este deosebit de complex.

Din punct de vedere istoric, se consideră că prima lucrare de mari proporții consacrată în întregime acestui subiect a fost elaborată de Emile Durkheim. El consideră că suicidul este un fapt social și neglijează importanța factorilor psihologici. După acesta, sinuciderea este un produs al mediului social cu o rată mult mai constantă decât rata deceselor în comunitățile investigate. Fiecare societate ar avea o anumită „aptitudine suicidară" specifică. Sintetizând cercetările sale într-o lege sociologică, Durkheim formulează clasic: „suicidul este în raport invers cu integrarea socială în comunitatea religioasă, maritală și politică." Alături de cele două forme opuse de suicid, „egoistă" și „altruistă", atunci când sistemele reglatorii sociale încetează să funcționeze, se instaurează starea de anomie. Lipsa de norme, alienarea și lipsa speranțelor pentru indivizi creează ambianța socială prielnică suicidului.

Jorg Schun consideră că suicidul trebuie să fie privit în primul rând ca o tehnică de rezolvare a unor conflicte. Studiind cazurile de suicid (precum și tentativele de suicid) se constată că, în faza presuicidară a existat la suicidant un conflict grav (sau subiectiv resimțit ca fiind foarte grav). Frecvent apare caracterizarea (în interviurile cu supraviețuitorii și cu aparținătorii celor cu tentative de suicid, chestionați despre aceste acte) situației anterioare ca fiind „fără ieșire". Oricum s-ar defini suicidul, excluzându-l sau incluzându-l în limitele normalului, se poate afirma cu certitudine că “actul suicidar este un punct final care a fost precedat în timp de comportamente presuicidare”. Actul suicidar implică existența (reală sau imaginară) a unei probleme aparent fără soluție. După unele statistici, conflictele intrafamiliale și dezagregarea familială s-ar situa pe locul patru, (după bolile cronice, invalidități și bolile psihice) în seria cauzelor suicidului.

Au fost formulate mai multe modele ale comportamentului autolitic, cele mai multe evidențiază verigile principale ale trecerii la act, funcție de timpul până la executare. Dincolo de prima etapă, a apariției gândurilor suicidare, reprezentând „punctul de greutate al suicidului" (aici este posibilă prevenția primară), apare în varianta clasică anunțarea suicidului (într-o formă directă sau alegorică) și eventual prima tentativă (cu prevenția secundară) și repetarea (prevenția terțiară ca și modalitate de intervenție) care în cazul eșecului mijloacelor de prevenție se poate finaliza. Se consideră că acelui moment, notat că și „punctul de greutate al suicidului" îi corespund și mai apoi îi urmează factori psihodinamici, izolare socială și perioade de inhibiție agresională. Luarea deciziei se poate însoți de anunțul suicidal direct, cererea de ajutor și căutarea de contacte umane. Premergător execuției, are loc anunțarea indirectă a actului, acte pregătitoare și apoi un moment de liniște („liniștea dinaintea furtunii").

Cele mai pertinente abordări se consideră astăzi, ca fiind cele trandisciplinare. Important este ca în analiza fenomenului suicidar în generai și a unor cazuri de suicid în particular, să se aibă în vedere toți (sau cât mai mulți) din factorii suicidogeni accesibili. Astfel vârsta, sexul, nivelul cultural, starea socială, starea sănătății sunt factori care au fost studiați – mai ales de pe versantul sociologic – și au dat o serie de legități demne de luat în seamă. Unii cercetători susțin că rata sinuciderilor este direct proporțională cu creșterea nivelului de civilizație, fapt care a dus la constatarea că orașele mari, dau o rată mai mare de sinucigași decât așezările rurale.

Moralitatea mediului rural, mult mai incisivă decât cea a orașului, sancționează ferm violența domestică și în plus oferă un veritabil suport celor aflați în dificultate. Scade astfel și rata suicidului printre femeile victime ale agresivității intrafamiliale. Se impune precizarea rolului protector pe care îl are comunitatea rurală în prevenirea alienării indivizilor.

Interesantă este abordarea potrivit căreia conduitele suicidare se împart în două categorii net distincte: în prima categorie intră acele cazuri unde dorința de moarte este intensă și determinarea este certă ducând în cele mai multe cazuri la autodistrugere și cea de-a doua categorie, unde dorința de moarte se află în plan secundar, pe primul fiind „strigătul după ajutor".

Pentru suicidul în rândul femeilor, și mai ales pentru tentativele suicidare apărute ca o consecință a actelor agresive, este caracteristică cea de a doua categorie. Se susține că, la femeile tinere, comportamentele autodistructive urmăresc atragerea atenției din partea anturajului asupra suferinței personale și a dificultăților de relaționare și că, în mod cert, la nevârstnice nu există o reprezentare realistă a morții și a ideii de dispariție. Dorința de autodistrugere poate apare sub forma mascată a așa-numitelor echivalențe suicidare. Se includ aici comportamente de tipul refuzului alimentar, refuzul asistenței medicale, negativism în comunicare și uneori orientare preponderenta spre terne morbide. Pentru cei salvați, destul de frecvent se ridică problema „inconștienței" pre – și post -suicidare, care a fost legată cel mai adesea de mecanismele de apărare ale individului în fața reproșurilor societății pentru actele sale. Cercetarea fenomenului suicidal decurge cu dificultate datorită faptului că, prin natura lucrurilor – îndeosebi în cazurile de sinucidere cu deznodământ fatal – nu se poate aplica decât o metodologie ex-post.

Profilul familiei afectate de violență

Violența domestică poate fi regăsită în orice familie, indiferent de nivelul de școlarizare, de nivelul de trai, de poziție socială, de vârstă, de situație financiară etc. Astfel, familiile în care se manifestă violența domestică nu au un profil bine definit, dar există anumite trăsături comune.

Autoarea Ana Muntean identifică „portretele agresorilor și victimelor violenței domestice”:

1. Agresorii

– în 75% din cazuri au fost, în copilărie, agresați;

– sunt persoane nesigure pe ele, instabile și sunt incapabile să-și identifice sentimentele;

– îi învinovățește pe cei din jur pentru eșecurile lor;

– sunt geloși, posesivi în relația cu partenerele pe care le schimbă frecvent;

– doresc să domine în conversații și au tendința de a fi ironici și critici;

– sunt tradiționaliști în concepțiile privind raportul dintre bărbați și femei;

– au, în general, o atitudine negativă față de femei;

– folosesc sexul ca pe un act de subjugare a partenerei;

– sunt nemulțumiți de locul de muncă;

– consumă alcool și alte substanțe;

– au o atracție deosebită față de arme;

– sunt ferm convinși că puterea și controlul se obțin prin violență.

2. Femeia victimă:

– stimă de sine scăzută;

– sentimente de izolare și neputință;

– apariția stresului și a fricii mărite față de agresor;

– diminuarea/pierderea sentimentului de control;

– neglijare personală;

– apariția unor boli psihosomatice;

– apariția/creșterea consumului de alcool sau alte substanțe;

– poate apărea comportamentul de deplasare a furiei pe copii, devenind violentă cu aceștia;

– tendințe de suicid.

3. Copilul victimă:

– probleme fizice: boli inexplicabile, sunt victime ale unor accidente domestice, au o creștere mai lentă;

– probleme emoționale și mentale: anxietate, frică de abandon;

– probleme psihologice: depresie, neîncredere în sine, tendința de a invidia persoanele care par sa aibă o viață mai fericită;

– probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresivitatea celor din jur, probleme cu somnul, tendința de a se automutila, comportamente defensive de tipul minciunii și al fugii de acasă;

– probleme școlare: instabilitate, incapacitatea de a se concentra, schimbări bruște în performanțele școlare, inhibiții sociale;

– alte probleme: consum de alcool, droguri; relații sexuale precoce; sarcini la vârste mici; tendințe de suicid;

– identificarea cu eroi negativi.

4- MĂSURI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A VIOLENȚEI ÎN FAMILIE ÎN ROMÂNIA ȘI REPUBLICA MOLDOVA

Violența intrafamilială este o infracțiune de care poliția ar trebui să se ocupă în mod foarte serios. În acest sens:

obiectivul intervenției poliției într-o ceartă familială este de a reinstaura pacea;

poliția trebuie să intervină în disputele familiale numai dacă există motive să creadă în iminența unor acte de violență;

polițistul poate intra oriunde în scopul de a preveni o infracțiune sau o serioasă tulburare a ordinii publice dacă sunt indicii că acestea se comit;

polițistul trebuie să fie foarte atent atunci când se implică în rezolvarea unui caz de violență intrafamilială deoarece adesea oamenii țipă înainte de a fi răniți; dacă polițistul intervine când nu este nevoie, mai ales între soți și soții, amândoi se pot întoarce împotriva sa;

polițiștii trebuie să cunoască multiplii factori care se găsesc în spatele violenței intrafamiliale și să aibă tactul necesar pentru rezolvarea situațiilor complexe ce pot apărea;

discreția polițiștilor în cazurile de violență intrafamilială nu trebuie confundată cu neimplicarea. Cu atât mai mult, această „discreție", uneori înțeleasă greșit, nu trebuie să determine polițistul să nu înregistreze toate cazurile care îi sunt semnalate; este știut că nu întotdeauna este posibil ca polițiștii să știe cu exactitate unde s-au produs astfel de (cazuri) atacuri sau este posibil să se producă, pentru a pute fi prevenite prin implementare și dezvoltarea unor servicii speciale sau a unei poliții de prevenire în domeniu. Polițiștii solicitați să intervină într-un caz de violență intrafamilială pot face uz de competența judiciară ce le-o incumbă calitatea de polițist, pentru a împiedica și sancționa o încălcare a legii sau, la fel de bine, pot semnala o situație de pericol fizic și moral. Polițiștii trebuie să fie educați să arate compasiune și să ofere ajutor și sfaturi practice. Cele mai multe secții de poliției trebuie să aibă ofițeri special instruiți, experimentați, care lucrează în cadrul Universității de Violență Intrafamilială. Totodată, aceștia pot avea o întrevedere cu victima departe de infractor. În acest sens, dacă victima este femeie, ea va fi intervievată de un ofițer de poliție – femeie care poate aranja asistența medicală, transportul și un domiciliu sigur pentru victimă. Siguranța și bunăstarea victimei sunt prioritare. Adăpostul constituie un domiciliu unde femeile care au suferit agresiuni intrafamiliale pot locui în siguranță. Dacă femeia are copii , îi poate aduce cu ea în adăpost. Adresele adăposturilor sunt confidențiale.

Există peste 250 de adăposturi în Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord. Victima poate să plece cât mai departe sau să locuiască cât mai aproape de orașul ei de reședință. Unele refugii pot adăposti multe femei și copii, altele sunt case mai mici. În adăpost poate merge orice femeie care are nevoie de adăpost, oricând , fie că e căsătorită sau nu, fie că are sau nu copii.

Legea penală poate oferi victimei protecție într-o oarecare măsură, dar scopul ei principal este de a se ocupa de infractor. De cele mai multe ori , poliția are linii directoare privind modalitatea de a reacționa față de violența familială. De obicei, poliția arestează și îndepărtează infractorul și îl ține în altă cameră , în timp ce discută cu victima. Poliția trebuie să ia o declarație de la victimă, în vederea începerii urmăririi penale. În mai multe regiuni, există ofițeri care se ocupă de cazurile de violență intrafamilială și care vor contacta victima și o vor sprijini pe parcursul demersurilor legale. Suspectul poate fi reținut pe timpul anchetei până la 24 de ore (36 în weekend) înainte de fi înaintat justiției sau poate fi eliberat pe cauțiune.

Indubitabil violența domestică este o problemă complexă, care implică atât protecția integrității personale a victimelor, cât și protejarea intereselor lor sociale comune, precum libertatea și democrația, și reprezintă una din cele mai acute probleme cu care se confruntă societatea contemporană, atât la nivel internațional, cât și la nivelul României. Violența domestică

Datele existente relevă faptul că România este încă lapidară în ce privește aplicarea unor modele progresiste, fapt ce determină ca societatea românească contemporană să se orienteze pe evoluțiile sociale negative ale tranziției românești. Totuși, timid, încep să se contureze unele strategii ce au ca scop protecția juridică cuprinzătoare și fără echivoc a integrității victimelor violenței domestice , și în care autoritățile competente urmează să acorde prioritate urmăririi penale a faptelor săvârșite cu violență în cadrul familial.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă Hotărârea nr. 1156 din 27 noiembrie 2012, prin care s-a aprobat Strategia națională pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie pentru perioada 2013 – 2017 și a Planului operațional pentru implementarea Strategiei naționale pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie pentru perioada 2013 – 2017. Potrivit prezentei hotărâri, această strategie are rolul de a asigura implementarea recomandărilor formulate în Convenția Consiliului Europei pentru Prevenirea și Combaterea Violenței Împotriva Femeilor și Violenței Domestice. Totodată, strategia cuprinde totalitatea recomandărilor specifice formulate în Evaluarea privind implementarea Strategiei Naționale de Prevenire și Combatere a Violenței în Familie 2005 – 2007, precum și contribuțiile provente de la alți reprezentanți ai societății civile care au participat la elaborarea acestui document. Aceste recomandări vin în sprijinul creării unui document strategic comprehensiv și multidisciplinar, și care să vizeze puterea executivă, legislativă și judecătorească, mediul academic, precum și autoritățile publice locale și societatea civilă.

De asemenea, potrivit convenției mai sus-menționată, cuprinsul planurilor operative din prezenta strategie au în vedere următoarele aspecte:

Violența domestică afectează în mod disproporționat femeile (conform art. 2, paragraful 1 din Convenție);

Violența împotriva femeii este întreținută de relațiile inegale de putere între femei și barbate, fapt ce favorizează dominarea și discriminarea femeilor;

Chiar dacă actele de violență nu sunt îndreptate direct împotriva copiilor, aceștia sunt afectați de actele de violența în familie prin faptul că sunt martori la aceasta;

Recomandarea Standardului european pentru serviciile disponibile victimelor, care prevede existența unui loc în adăpost la fiecare 10.000 de locuitori.

Această strategie națională de prevenire și combatere a violenței în familie, precum și planul de măsuri aferent acesteia vor fi implementate în perioada 2013 – 2018.

Obiectivele prezentei strategii vizează următoarele aspecte :

Prevenirea violenței domestice în scopul atenuării fenomenului;

Constituirea unui cadru instituțional integrat, adoptarea unor politici și măsuri specifice în vederea asigurării protecției victimelor violenței domestice și tragerea la răspundere a agresorilor;

Promovarea cooperării intersectoriale și susținerea parteneriatului cu societatea civilă și a parteneriatului public-privat în implementarea politicilor în domeniu;

Creșterea eficacității programelor de prevenire prin implementarea sistematică a măsurilor de prevenire în vederea reducerii toleranței la violența în familie;

Asigurarea implementării unitare a legislației și îmbunătățirea cadrului legislativ existent prin elaborarea unei legislații secundare;

Consolidarea capacității instituționale a autorităților administrației publice centrale și locale de gestionare a violenței domestice corelat cu violența asupra copilului;

Crearea unui sistem informațional integrat de înregistrare, raportare și management al cazurilor de violență domestică și violență asupra copilului la nivel național;

Creșterea și consolidarea competențelor profesionale ale resurselor umane în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie;

Dezvoltarea unui sistem unitar de servicii sociale specializate în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie, precum și asigurarea calității acestora printr-o abordare nediscriminatorie;

Dezvoltarea relațiilor de colaborare între partenerii interni și între statul român și statele sau organismele internaționale implicate în prevenirea și combaterea violenței domestice;

Dezvoltarea de atitudini și comportamente non-violente pentru atingerea obiectivului "toleranță zero" față de violența domestică;

Monitorizarea și evaluarea activităților întreprinse în vederea prevenirii și combaterii violenței domestice.

Ținând cont de măsurile prevăzute de prezenta strategie, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și-a propus pentru anii 2013 – 2018 atingerea următoarelor direcții de acțiune :

creșterea eficienței în combaterea infracțiunilor de violență intrafamilială;

continuarea procesului de finanțare pentru înființarea de noi unități de prevenire și combatere a violenței intrafamilială;

implementarea la nivel național a Sistemului informațional integrat de înregistrare, raportare și management al cazurilor de violență intrafamilială;

formarea profesională continuă a specialiștilor care activează în domeniul violenței intrafamiliale (asistent social, polițist, medic/medic legist, psiholog, procuror, judecător);

realizarea de acțiuni de prevenire a fenomenului violenței domestice, în colaborare cu instituțiile partenere;

recuperarea victimei și/sau a agresorului familial prin activități integrate și complementare medicale, de informare, consiliere, psihoterapie și alte terapii, derulate într-o manieră integrată în scopul creșterii autonomiei și valorii sociale individuale, a dezvoltării responsabilității și redobândirii abilității sociale;

dezvoltarea capacității autorităților administrației publice locale de a interveni în prevenirea și combaterea violenței intrafamiliale.

Conform Capitolului VIII al convenției mai sus-menționate, în urma implementării acesteia vor fi atinse următoarele rezultate la nivel national :

În Republica Moldova, potrivit Direcției de Securitate Publică a IGP în NOTA INFORMATIVĂ privind organizarea și desfășurarea măsurilor de prevenire a infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei, cât și celor comise în sfera relațiilor familiale pe parcursul a 12 luni ale anului 2015, poliția a înregistrat 36609 infracțiuni.

Dintre aceste infracțiuni, 1319 crime au avut referire la categoria celor ce atentează la viața și sănătatea persoanei, din ele 155 sunt omoruri, în care au decedat 128 persoane, 621 vătămări intenționate medii și 243 vătămări intenționate grave, în rezultatul cărora au decedat 69 persoane, 608 infracțiuni ce atentează la viața sexuală, dintre care: viol – 297 și 311 acțiuni violente cu caracter sexual. Din numărul total de omoruri, 18 infracțiuni au fost comise în locurile publice, 4 omoruri au fost comise cu aplicarea armei de foc, 6 infracțiuni au fost comise de către persoane în stare de ebrietate, 7 infracțiuni au fost comise de către persoane cu antecedente penale, 7 omoruri comise în grup, 7 cu participarea copiilor și 34 omoruri au fost comise de către persoane apte de muncă, însă neangajate în câmpul muncii. De menționat că, 63 vătămări grave și 184 vătămări medii au fost comise în locurile publice, 5 grave și 0 medii au fost comise cu aplicarea armei de foc, 9 grave și 15 medii au fost comise de către persoane în stare de ebrietate, 10 vătămări grave și 10 medii – de către persoane anterior condamnate, 3 grave și 5 vătămări medii au fost comise în grup, 3 grave și 22 vătămări corporale medii au fost comise de către copii în vârstă cuprinsă între 14-17 ani, iar 65 vătămări grave și 158 vătămări corporale medii au fost săvîrșite de către persoane neîncadrate cîmpul muncii. La capitolul infracțiunilor violente cu caracter sexual a de menționat că, 26 infracțiuni au fost comise în locurile publice, 22 crime s-au comis de către persoane în stare de ebrietate, 28 infracțiuni au fost comise de către persoane anterior condamnate și 8 au fost comise în grup, 18 infracțiuni au fost comise de către copii în vîrstă cuprinsă între 14-17 ani, 136 infracțiuni au fost comise de către persoane apte de muncă, însă neîncadrate în câmpul muncii.

Dinamica infracționalității atestate în anul 2015, potrivit Notei informative sus menționate, se prezintă astfel:

Sursa: http://www.igp.gov.md

Potrivit aceleiași Note informative în funcție de calificarea juridică a faptei, în sfera relațiilor familiare au fost comise 2040 infracțiuni, printre care 36 omoruri (art. 145 CP RM), vătămări grave a integrității corporale – 26 (art. 151CP RM), 1914 infracțiuni ce vizează violență în familie (art. 2011 CP RM), 35 violuri (art. 171 CP RM), precum și 29 acțiuni violente cu caracter sexual (art. 172 CP RM).

De asemenea, în funcție de consecințe și gravitatea faptei, în sfera relațiilor familiale au fost comise 36 omoruri, 84 vătămări corporale grave, dintre care, în 22 cazuri a survenit decesul victimei, 111 vătămări corporale medii, 290 acte de violență comise împotriva mai multor membri de familie și 1448 vătămări intenționate ușoare a integrității corporale. Analiza infracțiunilor în baza de gen comise în sfera relațiilor familiale, denotă faptul că, urmare acțiunilor violente comise de către agresori în cadrul familiei, victime au devenit 1760 femei dintre care 72 copii de gen feminin și 280 bărbați dintre care 30 copii de gen masculin. Respectiv calitatea de agresori din această categorie reprezintă 1894 bărbăți și 146 femei.

În acest sens, evoluția cazurilor de violență intrafamilială înregistrate pe parcursul anilor 2010 – 2015 se prezintă astfel:

Sursa: http://www.igp.gov.md

Multiplicarea actelor de agresiune familială în anul 2015, sesizate și înregistrate de către Poliție, au avut loc ca urmare a implementării Instrucțiunilor metodice privind intervenția organelor afacerilor interne în prevenirea și combaterea cazurilor de violență în familie, aprobate prin ordinul MAI nr. 275 din 14.08.2012, precum și a evoluției capacităților colaboratorilor de poliție de a identifica, înregistra, a pune în evidență și a reacționa prompt la toate sesizările victimelor. Alți factori determinanți îi reprezintă creșterea numărului Campaniilor și a beneficiarilor de instruiri în domeniul sus menționat.

În acest context, ponderea infracționalității în sfera relațiilor familiale se prezintă astfel:

Sursa: http://www.igp.gov.md

De aemenea, ponderea infracțiunilor în baza de gen comise în sfera relațiilor familiale are următoarea structură:

Sursa: http://www.igp.gov.md

În cadrul aceluiași extras din Nota Informativă se specifică că pentru monitorizarea procesului de aplicare de către instanțele judecătorești a măsurilor de protecție, pentru victimele violenței în familie, cât și supravegherea executării măsurilor de protecție, la 22 mai 2014, prin Dispoziția IGP nr. 34/4-973, conducătorilor Inspectoratelor de Poliție li s-au trasat sarcini concrete în vederea eficientizării activităților la acest compartiment, precum și întreprinderea măsurilor comune, cu alți subiecți, abilități cu competențe în domeniu, în vederea înaintării demersurilor către instanța de judecată, privind obținerea ordonanței de protecție pentru victimele violenței în familie. În baza indicației vizate, pentru șefii de post și ofițerii de sector din Inspectoratele de Poliție, au fost elaborate recomandări metodice și modele de documente ce vizează recepționarea cererilor de la victimele violenței în familie, cât și înaintarea demersurilor către instanțele judecătorești, în vederea emiterii ordonanțelor de protecție și aplicarea măsurilor de protecție victimelor violenței în familie. Astfel, pe parcursul anului 2015 în adresa Inspectoratelor de Poliție au parvenit 9203 adresări înregistrate în Registrele de evidență a altor informații cu privire la infracțiuni și incidente ale Inspectoratelor de Poliție teritoriale (R-2), ce vizează conflictele în cadrul relațiilor familiale. Printre aceste informații, 108907 cazuri au fost înregistrate ca urmare a autosesizării ofițerului de sector.

Dinamica sesizărilor către organele de poliție, referitor la cazurile de violență domestică, pe parcursul anilor 2012-2015, are următoarea reprezentare:

Sursa: http://www.igp.gov.md

În acest context, 2651 cazuri de violență în familie au fost examinate prin prisma art. 274 Cod de procedură penală, pentru care fapt prin ordonanța procurorului a fost dispusă inițierea a 737 proceduri contravenționale, iar pentru alte 1914 cazuri a fost inițiată procedura penală în baza elementelor constitutive ale componenței de infracțiunii de violență în familie( prevăzută de art. 2011 Cod penal RM). De asemenea este necesar a se menționa, că pe parcursul anului 2015, către ofițerii de sector din cadrul subdiviziunilor teritoriale de poliție, au fost înaintate 767 demersuri către instanțele judecătorești, privind aplicarea măsurilor de protecție victimelor violenței în familie, din care 26 demersuri au fost înaintate repetat instanței de judecată. De asemenea, 41 demersuri privind aplicare măsurilor de protecție au fost înaintate de către ofițerii de urmărire penală în procedură penală. Urmare examinării în ședință a demersurilor vizate, 135 din ele au fost respinse de către judecători, nefiind motive obiective pentru aplicarea măsurilor de protecție. La compartimentul vizat s-a constatat că, 21 demersuri au fost respinse din motiv că nu a fost respectată procedura de depunere a cererii, stabilindu-se că victimele violenței în familie nu se află în situație de criză, acestea fiind în putință că se adreseze în instanță conform normelor stabilite de procedura civilă, 13 din motivele inexistenței probelor și 2 cazuri fiind stabilit faptul urmăririi scopurilor patrimoniale și matrimoniale din partea victimei și altele 99 au fost respinse din alte motive. Ca măsură preventivă, în vederea asigurării protecției victimelor violenței în familie, din cele 828 ordonanțe de protecție, emise de către instanțele judecătorești și supravegheate de către organul de poliție, 632 ordonanțe privind aplicarea măsurilor de protecție victimelor violenței în familie au fost emise la demersul ofițerului de sector, 41 ordonanțe – la demersul organului de urmărire penală, 11 – la demersul procurorului, 3 – la demersul asistentului social și 139 ordonanțe – la cererea directă a victimelor sau reprezentanților lor legali și 2 la demersul altor autorități.

Dinamica ordonanțelor de protecție a victimelor violenței domestice, emise de către instanțele judecătorești și raportate către organele de poliție pentru supraveghere, pe parcursul anilor 2010-2015 se prezintă astfel:

Sursa: http://www.igp.gov.md

În același context, către angajații serviciilor interacțiune comunitară ale Inspectoratelor de Poliție au fost supravegheate 591 ordonanțe de protecție, emise de către instanțele judecătorești pentru victimele femei, 12 pentru victimele copii, 211 pentru victimele femei și copii și 14 ordonanțe pentru victimele bărbați. De asemenea, în perioada de referință, organul de poliție a avut spre supraveghere 23 ordonanțe de protecție emise repetat de instanțele judecătorești și 5 ordonanțe de protecție prelungite.

Urmare supravegherii ordonanțelor de protecție, emise de către instanțele judecătorești, au fost încălcate 165 ordonanțe de protecție, iar pentru încălcarea restricțiilor aplicate față de agresori, de către organul de poliție au fot inițiate 46 proceduri contravenționale în baza art. 318 Cod contravențional. Respectiv, pentru neexecutarea intenționată sau eschivarea de la executare a hotărîrii instanței de judecată, în sensul încălcării repetate a restricțiilor prevăzute în ordonanțele de protecție a victimelor violenței în familie, față de agresori au fost inițiate 8 cauze penale în baza elementelor constitutive ale componenței de infracțiune prevăzute de art. 320 Cod penal.

În 111 cazuri de încălcare a ordonanței de protecție au fost sesizate oficiile de executare. În 11 cazuri oficiile de executare au respins demersurile Poliției privind inițierea procedurii contravenționale și 10 proceduri au fost respinse de către instanța de judecată.

Un factor primordial în prevenirea și combaterea violenței domestice, îl ocupă activitatea de sensibilizare și informare a publicului cu privire la violența bazată pe gen, atît la nivel național și local, în vederea eliminării tuturor formelor de violență împotriva femeilor, sensibilizarea opiniei publice cu privire la cadrul legal-normativ existent în prevenirea și combaterea violenței în familie, asigurarea protecției victimelor, precum și mobilizarea autorităților centrale și locale, organizațiilor neguvernamentale și a comunității de a participa activ la prevenirea și combaterea acestui flagel.

În acest sens, la inițiativa Inspectoratelor de Poliție, au fost publicate 454 articole în sursele mass-media (69 – la emisiunile televizate, 32– ediții radiofonice, 78 – articole în ziare și reviste și 275 plasări pe paginile oficiale web). Totodată, în perioada vizată Poliția a desfășurat 167 seminare și mese rotunde, în cadrul cărora au fost instruiți membrii echipelor multidisciplinare formate din ofițerii de sector, asistenții sociali, medicii de familie și autoritățile administrației publice locale, cu participarea organizațiilor neguvernamentale teritoriale, abilitate cu competențe în domeniul de referință. În aceiași ordine de idei, ofițerii de sector au abordat tematica vizată în cadrul a 2745 lecții, desfășurate în instituțiile de învățămînt, 2341 întruniri cu tineretul studios și în 4561 întruniri cu cetățenii, organizate și desfășurate pe lîngă colectivele de muncă și primării.

La momentul actual, organele de poliție desfășoară activități de prevenție în privința a 4134 agresori, care manifestă comportament violent cadrul relațiilor familiale.

Pe parcursul anului 2015, au fost luați la evidența nominală 1814 agresori și radiate din evidențe altele 1987 persoane din categoria vizată. Din numărul total de agresori în cadrul relațiilor de familie, aflați la evidența organelor de poliție, 3932 persoane sunt bărbați și 202 sunt persoane de gen feminin.

Ponderea agresorilor în baza de gen, aflați la evidența nominală a organelor de poliție se reflectă astfel:

Sursa: http://www.igp.gov.md

Un aportul considerabil în eradicarea fenomenului violenței în familie și abuzului față de copii în Repubica Moldova îl constituie și colaborarea Poliției cu organizațiile internaționale, în special cu organizațiile membre ale rețelei globale de dezvoltare a Națiunilor Unite (PNUD), Fondul ONU pentru Populație în Republica Moldova (UNFPA), Misiunea OSCE în Republica Moldova, Misiunea Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM) în Republica Moldova, UNIFEM, UN WOMEN și alte reprezentanțe. Cu sprijinul acestor organizații, se va putea asigura instruirea ofițerilor de poliție, privitor la modalitatea de intervenție, în special punând accentul pe intervenția de la caz la caz în cadrul echipelor multidisciplinare, asigurarea și acordarea serviciilor calitative necesare reieșind din competențele fiecărui actor multidisciplinar.

Nota informativă , precizează ,de asemenea, că în scopul implementării Legii nr. 45-XVI din 1 martie 2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, în perioada 29-30 ianuarie 2015, în incinta Institutului Muncii, a fost desfășurată instruirea a 28 ofițeri de sector, membri ai echipelor multidisciplinare din cadrul Inspectoratelor de poliție Rîșcani. Activitatea menționată a fost posibilă datorită proiectului „Sporirea accesului la justiție pentru a reduce violența în familie în republica Moldova”, susținut de (USAID/ROLISP) Programul Agenției SUA pentru dezvoltare internațională de Consolidare a Instituțiilor Statului de Drept în Moldova, în parteneriat Organizația Internațională pentru Migrație Fundația (OIM) în Republica Moldova. Extinderea acestui proiect, a avut loc în sectorul Rîșcani și sectorul Ciocana din mun. Chișinău.

Totodată, Nota informativă menționează că în contextul realizării Memorandumul de Colaborare nr. 34/4 – 5584 din 27 noiembrie 2013, încheiat între Inspectoratul General al Poliției și Centrul de Drept al Femeilor, Inspectoratul General al Poliției, în parteneriat cu Centrul de Drept al Femeilor, au realizat proiectul „Eficientizarea răspunsului la cazurile de violență în familie și executării ordonanței de protecție prin dezvoltarea și pilotarea unui mecanism de monitorizare a două raioane-pilot”, cu extensia în localitățile din sectorul Rîșcani mun. Chișinău și sectorul Ciocana mun. Chișinău, pe perioada ianuarie 2014 – 15 septembrie 2015. Proiectul vizat a fost implementat de către Centrul de Drept al Femeilor în parteneriat cu Inspectoratul General al Poliției Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei și Procuratura Generală cu susținerea financiară a Fundației SOROS în Republica Moldova. Astfel, în perioada 29-30 aprilie, 13-14 mai, 28-29 mai, 18-19 iunie 2015, în incinta Institutului Muncii, au fost desfășurată instruirea a 80 ofițeri de sector și 24 ofițeri de urmărire penală din cadrul Inspectoratelor de poliție ale Direcției de poliție a mun. Chișinău.

În conformitate cu Nota Informativă obiectivele principale ale Proiectului sunt:

1. Elaborarea Conceptului mecanismului de intervenție intersectorială în cazurile de violență în familie și monitorizare a executării ordonanțelor de protecție în baza bunelor practici.

2. Pilotarea mecanismului de intervenție intersectorială în cazurile de violență în familie și monitorizare a executării ordonanțelor de protecție în baza bunelor practici în 2 raioane-pilot.

3. Asistența privind promovarea și implementarea la nivel național a modelului pilotat.

În acest sens, activitățile demarate prin acest proiect, au rolul de a facilita procesul de elaborare și aprobare a unui document la nivel de politici, urmând a se stabili un mecanism intersectorial de intervenție a specialiștilor abilitați cu competențe în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie, va oferi posibilitatea aprobării Chestionarului de Evaluare a Riscurilor, la diferite etape de intervenție a Poliției, precum și a fișei de sesizare/referire a cazurilor de violență în familie pentru specialiștii-actori, membri ai echipelor multidisciplinare. Astfel, la finalizarea monitorig-ului, evaluările exercitate de către grupul de implementare, vor contribui la stabilirea priorităților în vederea armonizării cadrului legislativ în domeniu, aprobarea modelului unic de intervenție a specialiștilor competenți:

1) pe segmentul justiției: Poliția – Procuratura – Instanța de judecată ;

2) pe segmentul acordării de asistență: Poliția – asistentul social – medicul de familie – autoritatea tutelară. Implementarea activităților planificate, vor spori nivelul de realizare a Recomandărilor Consiliului Europei, privind implementarea Convenției ONU, asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, ratificată de către Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr. 87 din 28 aprilie 1994, precum și armonizarea carului legislativ național, întru aderarea Republicii Moldova la Convenția Consiliului Europei cu privire la prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și violenței în familie . În baza acestui proiect, pe parcursul anului 2014-2015 au fost instruiți 180 ofițeri de sector și 45 ofițeri de urmărire penală, 8 procurori, 23 asistenți sociali și 15 medici de familie. Totodată, în vederea implementării Legii nr. 45-XVI din 1 martie 2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, Legii nr. 241-XVI din 20 octombrie 2005 cu privire la prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, cât și Strategiei Sistemului Național de Referire, pentru protecția și asistența victimelor și potențialelor victime ale traficului de ființe umane (SNR), aprobată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 257 din 05.12.2008, angajații poliției au beneficiat de instruire în cadrul echipelor multidisciplinare pentru asistenții sociali, polițiști și lucrătorii medicali în domeniul protecției victimelor traficului de ființe umane și violenței în familie. Aceste activități, potrivit Notei Informative, fac parte din proiectul „Prevenirea Corupției și Impunitatea în combaterea traficului de persoane prin abilitarea mass-media și promovarea cooperării între societatea civilă și organele de drept” , susținut de Departamentul de Stat al Ambasadei SUA, și implementat de Inspectoratul General al Poliției în parteneriat cu Ministerul Muncii Protecției Sociale și Familiei și Organizația Mondială pentru Migrație au realizat Proiectul . Urmare acestui Proiect, în anul 2015 peste 350 angajați ai poliției din cadrul Inspectoratelor de poliție Rîșcani, Șoldănești, Cantemir, Anenii Noi, Taraclia, Cahul, Florești, Vulcănești, Bălți și Ștefan Vodă, au fost parte ai acestui. De asemenea, sesiunile de instruire cu genericul „Protecție și asistența victimelor traficului de ființe umane și violenței în familie în cadrul Sistemului Național de Referire”, au fost organizate de către Organizația Internațională pentru Migrație (OIM) Misiunea în Moldova în parteneriat cu Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, având rolul de a contribui la cooperarea eficientă și coordonarea eforturilor dintre principalii actori activi în domeniul combaterii traficului de persoane și violenței în familie, astfel asigurându-se o planificare strategică eficientă, un parteneriat regional cu acțiuni comune și rezultate durabile în domeniul de referință. La atelierele vizate au fost instruiți actorii și specialiștii abilitați cu competențe în domeniul menționat (asistenți sociali, polițiști, medicii de familie, reprezentanții instituțiilor de învățămînt, reprezentanții autorităților administrației publice locale, precum și organizațiile neguvernamentale), în vederea asigurării unei abordări comune de prevenire și combatere a cazurilor de trafic de persoane și violență domestică. În același context, la 15.05.2015, Direcția generală de securitate publică a Inspectoratului General al Poliției și Asociația Promo-LEX, au demarat Campania Națională împotriva violenței domestice „În familie, în siguranță”, realizată în contextul Zilei Internaționale a Familiei. Campania a avut drept obiective: schimbarea percepției față de fenomenul violenței domestice, accentul fiind pus pe responsabilizarea socială a fiecărei persoane în sesizarea actelor de violență, precum și determinarea unei implicări mai active a persoanelor în prevenirea și combaterea fenomenului violenței intrafamiliale. Astfel, în perioada 27.05-19.06.2015, au fost organizate și desfășurate 14 ședințe de informare, în 14 localități rurale din țară, în cadrul cărora peste 3000 persoane au fost informate despre violența intrafamilială și au participat la evenimentele organizate în cadrul acestei Campanii . În cadrul activităților menționate, au participat și angajații Serviciului Protecție Civilă și Situații Excepționale a MAI, care au instruit cetățenii referitor la metodele de prevenire a incendiilor și a deflagrațiilor, precum și măsurile de protecție care trebuie să le adopte în situații de pericol. De asemenea, în cadrul Campaniei naționale au fost vizitate următoarele localități: Costești, Țipala (Ialoveni); Bozieni (Hîncești), Gura Galbenei (Cimișlia); Pitușca, Sipoteni (Călărași); Peresecina (Orhei), Cinișeuți (Rezina); Tîrnova, Corbu (Dondușeni), Dubăsarii Vechi, Hrușova (Criuleni); Cuhureștii de Jos, Ghindești (Florești).

În cadrul Campaniei de informare „Festivalul familiei”care a fost lansată în data de 15 mai-26 iunie 2015 de comun cu Asociația „Promo-LEX, și care a avut ca obiectiv conștientizarea și sensibilizarea opiniei publice privind prevenirea și combaterea violenței domestice în Republica Moldova, Nota Informativă precizează că în cadrul celebrării evenimentului menționat, în perioada 15-25 mai, de către angajații serviciilor securitate publică ale Inspectoratelor teritoriale de Poliție, au fost organizate și desfășurate în cadrul instituțiilor de învățămînt, de comun cu corpul didactic mese rotunde și seminare, în cadrul cărora au fost abordate aspectele ce vizează prevenirea și combaterea tuturor formelor de violență în cadrul relațiilor familiale, cât și aspecte în ceea ce privește dezvoltarea copilului, situația copiilor ai căror părinți sunt plecați peste hotare, drepturile și protecția copilului. Obiectivele principale ale acestor activități au fost orientate pe sensibilizarea cetățenilor și autorităților cu privire la problemele cu care se confruntă familia în societate, promovarea valorilor familiei în cadrul societății, prin organizarea și desfășurarea unor activități menite să încurajeze crearea și menținerea familiilor, prevenirea și combaterea tuturor formelor de violență împotriva femeilor, copiilor și persoanelor în etate, neadmiterea discriminării, cît și sensibilizarea populației la compartimentul dat. De asemenea, în perioada nominalizată, de către angajații serviciilor securitate publică ale Inspectoratelor teritoriale de Poliție au fost desfășurate activități de prevenire a infracțiunilor și contravențiilor la compartimentul violenței în familie, precum și întreprinse acțiuni pentru lichidarea cauzelor și condițiilor care favorizează comiterea acestora. În acest sens, în perioada de raport, angajații Poliției au supravegheat 331 ordonanțe de protecție, emise de către instanțele judecătorești pentru victimele femei – 251, 3 pentru victimele copii, 70 pentru victimele femei și copii și 7 ordonanțe pentru victimele bărbați. Totodată, în vederea promovării unor valori familiale armonioase, schimbării stereotipurilor privind rolul bărbatului și femeii în familie, precum și modului de adresare la Poliție în caz de violență în familie, angajații Poliției au desfășurat vizite la domiciliul familiilor numeroase și vulnerabile, de comun cu reprezentanți ai bisericii și angajații Direcțiilor de asistență socială și protecție a familiei. De asemenea, au fost întreprinse activități de prevenire asupra a 3934 agresori aflați la evidența Poliției, dintre care 3751 – bărbați și 183 – femei, în cadrul cărora angajații Poliției au atenționat asupra instituirii unui comportament adecvat și schimbării comportamentului acestora față de membrii de familie. În același context, în scopul promovării valorilor familiale, în cadrul întrunirilor cu cetățenii, colectivele de muncă și tineretul studios, pe lângă problemele abordate, angajații Poliției au sensibilizat opinia publică asupra pericolului și consecințele fenomenului violenței în familie, mecanismul de obținere a ordonanței de protecție ca mijloc de protecție pentru victimele violenței în familie. În contextul activităților demarate, în perioada 20-22 și 25 mai 2015, în incinta tuturor Inspectoratelor teritoriale de Poliție a fost organizată și desfășurată „Ziua ușilor deschise” la care au participat peste 3000 persoane, printre care și copii. La eveniment, participanții au fost familiarizați de către angajații Poliției asupra fenomenului violenței în familie precum și cauzele care influențează dezvoltarea familiei. Totodată, acestora le-a fost aduse la cunoștință modalitățile de sesizare a Poliției despre cazurile de violență în familie, posibilitatea obținerii ordonanței de protecție, precum și restricțiile ce se impun în acest sens agresorilor familiali.

Cu ocazia Zilei Internaționale pentru Eliminarea Violenței împotriva Femeilor și a lansării Campaniei mondiale ,,16 zile de acțiuni împotriva violenței în bază de gen”,desfășurată la 27.11.2015, s-a participat la evenimentul deschiderii expoziției și premierea laureaților Concursului de arte vizuale ,,Egalitatea de gen în viziunea tinerilor”. Evenimentul a avut loc în incinta Facultății de Arte Plastice a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice a Academiei de Muzică. Concursul a fost organizat în perioada 20 octombrie-20 noiembrie de către Misiunea OSCE în Moldova în parteneriat cu AO ,,Gender Centru”, Academia de Muzică, Teatru și arte plastice, având drept obiectiv încurajarea dezvoltarii reflecției personale a tinerilor și tinerelor privind egalitatea între femei și bărbați.

În acest sens, la 27.11.20115, 30.11.2015, 01.12.2015 și 03.12.2015 în contextul Dispoziției IGP nr. 34/4-58 d din 20.11.2015 cu privire la desfășurarea și organizarea măsurilor în cadrul lansării Campaniei Internaționale „16 zile de activități împotriva violenței în bază de gen” au fost organizate activități de informare a tinerilor din instituțiile de învățămînt Școala profesională nr. 1, Școala profesională nr. 9, Colegiul de Microelectronică și Tehnică de Calcul, mun. Chișinău, Colegiul Pedagogic ,,Mihai Eminescu”, Colegiul de Arte ,,Nicolai Botgros” , Liceul teoretic Constantin Stere din or. Soroca, Universitatea de Stat „Bogdan-Petriceicu Hașdeu”, Colegiul de Medicină, Colegiul Industrial Tehnologic din or. Cahul, Colegiul Pedagogic „M. Ciachira” , Colegiul Agrotehnic și Universitatea de Stat din or. Comrat. Astfel, angajații Direcției generale securitate publică a IGP în parteneriat cu reprezentanții Asociației Promo-LEX și Asociația Artiștilor Profesioniști și a Amatorilor Artei de Circ din Moldova, au desfășurat activitatea cu sloganul „Prevenim violența prin artă”. Cu acestă ocazie, polițiștii au dezbătut cu studenții diferite subiecte, aceștia fiind informați despre fenomenul violenței intrafamiliale, efectele negative ale acestuia, mecanismele de aplicare a legislației cu privire la prevenirea și combaterea violenței domestice, căile de raportare a cazurilor de violență și referirea victimelor către autoritățile competente de soluționarea acestor cazuri în vederea prevenirii victimizării și creării unui mediu de siguranță în societate.

În data de 2 decembrie 2015, s-a participat la masa rotundă organizată cu ocazia lansării Studiului „Bărbații și egalitatea de gen în Republica Moldova”. Obiectivul principal al activității a constat în cunoașterea și înțelegerea comportamentului, atitudinilor bărbaților și femeilor pentru a dezvolta, direcționa și monitoriza politicile în domeniul egalității de gen.

În datele de 07.12.2015, 08.12.2015 și 09.12.2015 în contextul Dispoziției IGP nr. 34/458 d din 20.11.2015 cu privire la desfășurarea și organizarea măsurilor în cadrul lansării Campaniei Internaționale „16 zile de activități împotriva violenței în bază de gen” au fost organizate activități de informare a tinerilor din instituțiile de învățământ Colegiul Agro-industrial, Colegiul de Medicină, Colegiul Național al Poliției de Frontieră din or. Ungheni, Universitatea de Stat „A. Russo”, Institutul Nistrean de Economie și Drept și Colegiul Politehnic din mun. Bălți și Colegiul de Transporturi din mun. Chișinău. În acest sens, angajații Direcției generale securitate publică a IGP în parteneriat cu reprezentanții Asociației Promo-LEX și Asociația Artiștilor Profesioniști și a Amatorilor Artei de Circ din Moldova, au desfășurat activitatea cu sloganul „Prevenim violența prin artă. Polițiștii au dezbătut studenții diferite subiecte, circa 900 de tineri au fost informați despre fenomenul violenței domestice, efectele negative ale acestuia, mecanismele de aplicare a legislației cu privire la prevenirea și combaterea domestice, căile de raportare a cazurilor de violență și referirea victimelor către autoritățile competente de soluționarea acestor cazuri în vederea prevenirii victimizării și creării unui mediu de siguranță în societate.

De asemenea, la 3 decembrie 2015, a avut loc semnarea Acordurilor de colaborare între Centrul de Drept al Femeilor și Inspectoratele de Poliție Botanica, Centru și Buiucani ale Direcției de Poliție a mun. Chișinău a Inspectoratului General al Poliției al MAI. Scopul Acordului îl reprezintă promovarea parteneriatului în vederea asigurării accesului victimelor violenței domestice la serviciile de asistență juridică, precum și implementarea activităților ce țin de protecția și promovarea drepturilor omului și a drepturilor femeilor victime ale violenței domestice.

Totodată, la 04 decembrie 2015, Centrul de Drept al Femeilor în parteneriat cu Direcția generală securitate publică a Inspectoratului General al Poliției, a fost organizată și desfășurată o masă rotundă cu conducătorii Secțiilor securitate publică din cadrul Inspectoratelor de poliție teritoriale, cu tematica „Rolul Poliției în prevenirea și combaterea violenței în familie – realizări și provocări” în care au fost instruiți 22 angajați ai Poliției din cadrul Inspectoratelor de Poliție din mun. Chișinău și Inspectoratele de poliție teritoriale.

Evenimentul de închidere a acțiunilor demarate în cadrul Campaniei ”16 zile de acțiuni împotriva violenței în bază de gen” a avut loc la 10 decembrie 2015, în incinta Casei de cultură a or. Ialoveni, cu susținerea Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei, Inspectoratului General al Poliției și Asociația Împotriva Violenței ”Casa Mărioarei” în parteneriat cu UNWOMEN în Moldova. La 18.12.2015, a avut loc întrevederea cu reprezentanții Asociației PromoLEX, în cadrul căreia s-a apreciat parteneriatul de colaborare și activitățile comune desfășurate. În context, au fost menționați cu diplome de apreciere pentru colaborare și parteneriat viabil în domeniile prevenirii și combaterii violenței domestice și a promovării respectării drepturilor persoanelor din grupurile cu risc sporit de infectare. În plan normativ intern, pe domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie de către Ministerul Muncii, Protecției Sociale și familie a fost inițiat procesul de ajustare a legislației naționale în domeniul violenței în familie conform prevederilor Convenției Europene privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și violenței în familie (CAHVIO), iar reprezentanții DGSP în calitate de membri permanenți ai Consiliului coordonator interministerial în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie, participă activ la elaborarea proiectului pe linia de competență.

În același context, la 07 octombrie 2015, în incinta Ministerului Muncii, s-a participat la ședința ordinară a Consiliului coordonator interministerial în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie.

În perioada 21-24.09.2015, s-a desfășurat seminarul internațional cu genericul „Schimb de experiență și bune practici în domeniul combaterii traficului de ființe umane: violența în familie ca motiv de bază”, eveniment organizat sub egida Ministerului Afacerilor Interne din Belarus și Academia de poliție a MAI Belarus, cu suportul financiar al Oficiului permanent de coordonare în Belarus, al Fondului ONU pentru Populație (UNFPA) . La acest eveniment au participat delegațiile Republicii Belarus, Moldova, Polonia, Lituania, Kazahstan și Federația Rusă. Atelierul de lucru a avut următoarele obiective principale:

– schimbul de experiențe ale reprezentanților statelor participante la eveniment, privind implementarea legislației în domeniul prevenirii și combaterii violenței domestice;

– împărtășirea bunelor practici de intervenție a poliției în cazurile de violență domestice;

– învățarea celor mai efective metode de remediere a problemelor identificate și modelelor novatorii privind implementarea mecanismelor de prevenire a violenței în familie.

În cadrul activităților desfășurate, delegațiile au prezentat modele și metode de intervenții și tactici polițienești de investigare a cazurilor de violență domestică de către poliția din statele reprezentate, precum și împărtășirea experiențelor internaționale, privind identificarea barierelor dintre structurile statului și comunitate în domeniul de referință, precum și interacțiunea multidisciplinară între organele abilitațe cu competențe de prevenire și combatere a violenței domestice. De asemenea, în conformitate cu planul tematic la pregătirea profesională pentru grupele de studii a angajaților serviciilor interacțiune comunitară, pe parcursul anului 2015 au fost studiate prevederile Legii nr. 45-XVI din 01.03.2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie și Instrucțiunilor metodice privind prevenirea și combaterea domestice, aprobate prin ordinul MAI nr. 275 din 14.08.2012. Prevederile prezentei Instrucțiuni stabilesc competențele organelor afacerilor interne la nivel de structură specializată ale administrației publice centrale și locale, în procesul prevenirii și identificării cazurilor de violență domestică, coordonării și soluționării multidisciplinare a cazurilor relevate sau înregistrate, prevenirii și combaterii fenomenului violenței domestice, asigurării protecției victimelor, supravegherii executării măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie și reabilitării agresorilor.

Potrivit Direcției de Securitate Publica a IGP, cauzele cele mai frecvente ce generează comiterea infracțiunilor în cadrul relațiilor familiale sunt:

– condițiile de viață dificile și insuficiente;

– neîncadrarea în câmpul muncii a persoanelor apte de muncă;

– scăderea nivelului de trai, sărăcia;

– nivelul scăzut al valorilor morale, educării în relațiile de familie, agresivitatea;

– nesiguranța și teama de viitor, o stare generală de pesimism, disperare, caracteristică pentru societatea contemporană;

– consumul abuziv de băuturi alcoolice,

– certuri și abuzuri provocate de femei;

– degradarea unor pături vulnerabile ale societății.

În urma acestor constatări, ca propuneri de eficientizare a activității de prevenire și combatere a infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei, cât și celor comise în sfera relațiilor familiale, Direcției de Securitate Publica a IGP menționează că se impune întreprinderea următoarelor activități:

– analiza continuă a activității de combatere și prevenire a infracțiunilor ce atentează la viața și sănătatea persoanei, în vederea relevării cauzelor și motivelor care au generat comiterea acestora cât și preconizarea măsurilor de rigoare în vederea utilizării tuturor formelor și metodelor de prevenție față de persoanele predispuse de a comite astfel de abateri antisociale, cu aprecierea rolului ofițerilor de sector responsabili, asigurând strânsă colaborare între serviciile abilitate cu competențe în domeniul prevenirii și combaterii acestor genuri de infracțiuni;

– monitorizarea activității efectivului polițienesc, în vederea soluționării declarațiilor parvenite de la cetățeni, instituțiilor medicale și centrelor medico-legale pe marginea conflictelor familiale, actelor de violență, amenințărilor cu moartea sau privitor la existența unui pericol iminent de săvârșire a lor, prin relevarea familiilor generatoare de conflict și celor social-vulnerabile, inclusiv intervenția de comun cu reprezentanții administrației publice locale și alte organe de resort în aplanarea posibilelor focare;

– formarea pe lângă consiliile locale a echipelor multidisciplinare (reprezentanții APL, medicii de familie, asistenții sociali, profesori, ONG-uri, șefi de post, ofițeri de sector și formațiunile obștești) ce vor fi preocupate de examinarea cazurilor concrete ce vizează atentarea la viața, sănătatea și onoarea persoanei care a devenit victimă urmare a agresiunilor din familie;

– familiarizarea populației în cadrul întrunirilor desfășurate, cu pericolul existent la capitolul enunțat, înaintarea propunerilor și recomandărilor în vederea evitării cazurilor neordinare; – asigurarea transparenței în activitatea de combatere a fenomenului infracțional și menținere a ordinii publice, mediatizarea eficientă a cunoștințelor juridice din domeniul relațiilor familiale, implicând în aceste acțiuni societatea civilă și sursele mas-media.

– organizarea și desfășurarea întrunirilor cu colectivele didactice, precum și a lecțiilor cu elevii din instituțiile de învățământ în scopul abordării tematicii violenței în familie.

Prin toate aceste acțiuni întreprinse, Republica Moldova urmărește îndeplinirea recomandărilor Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice de la Instambul. Convenția de la Istanbul stabilește că este necesar înființarea de servicii integrate pentru victimele violenței domestice – pentru a le putea oferi ajutorul se impune cooperarea tuturor instituțiilor statului (Poliție, IML, Direcțiile de Asistență Socială)- precum și faptul că este necesar ca oamenii legii să poată ajuta victimele încă de la semnalarea incidentelor (în acest fel, femeile nu vor mai fi nevoite să rămână în aceeași casă cu agresorul). Totodată, actul european cere înființarea de adăposturi pentru victimele violenței domestice și a unei linii gratuite unde victimele pot cere ajutor. Convenția a fost semnată, până în prezent, de 32 de state și ratificată de opt (Albania, Austria, Bosnia și Herțegovina, Italia, Muntenegru, Portugalia, Serbia și Turcia). Printre statele care au semnat Convenția se numără și Bulgaria, Republica Moldova, Serbia, Ucraina și Ungaria.

Potrivit datelor preluate de pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova, la 24 martie 2015 a fost semnat un Acord de colaborare dintre Consiliul Național pentru Asistența Juridică Garantată de Stat (CNAJGS) și Centrul de Drept al Femeilor (CDF).

Potrivit Raportului privind realizarea Planului Național de Acțiuni pentru Implementarea Acordului de Asociere RM-UE, în cap.II la art. 3 pct.11 se menționează că obiectivul general al Acordului de colaborare îl constituie asigurarea acordării asistenței juridice primare, asistenței juridice calificate, asistenței holistice și altor forme de asistență femeilor victime ale violenței în familie sau femeilor victime ale altor forme de violență față de femei (violența sexuală, inclusiv violul, avortul forțat și sterilizarea forțată, harțuirea sexuală), incriminate de Codul Penal al Republicii Moldova. Totodată, este menționat că CNAJGS, prin intermediul Oficiilor sale teritoriale, în situația în care vor fi întrunite condițiile stabilite de lege, va desemna cu prioritate avocații specializați care acordă asistență victimelor acestui gen de infracțiuni, în caz contrar – beneficiarele vor fi redirecționate către CDF. Centrul de Drept al Femeilor va asigura acordarea asistenței juridice primare, asistenței holistice și alte forme de asistență, cu excepția asistenței juridice calificate, gratuită femeilor victime ale violenței în familie sau femeilor victime ale altor forme de violență față de femei, beneficiare ale CNAJGS. Se specifică, de asemenea, că avocații care acordă asistență juridică garantată de stat vor beneficia și ei de o serie de instruiri organizate în temeiul prezentului Acord. În vederea implementării prezentei acțiuni a fost elaborat proiectul de Lege privind modificarea si completarea unor acte legislative care vizează modificări și completări la următoarele acte normative: Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie; Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului; Legea cu privire la asistența juridică garantată de stat; Codul penal; Codul Contravențional; Codul de procedură penală și civilă, etc. Actualmente victimele violenței domestice beneficiază de asistență juridică garantată de stat în baza prevederilor generale ale Legii nr. 198-XVI din 26 iulie 2007 cu privire la asistența juridică garantată de stat. Acordarea asistenței juridice garantate de stat este în dependență de veniturile fiecărui membru de familie. Totodată, trebuie de menționat că în perioada octombrie-decembrie 2015, au fost înregistrate două cazuri de acordare a asistenței juridice calificate beneficiarului (parte vătămată) în partea ce ține de subiectul violenței domestice .

Deși Republica Moldova întreprinde numeroase măsuri de prevenire și combatere a violenței domestice, în urma datelor analizate reiese că numărul polițiștilor ce acționează la nivel național este redus și, de cele mai multe ori, cazurile de violență domestică nu sunt tratate precum urgențe, așa cum se întâmplă în cazul infracțiunilor grave.

În acest sens consider că se impune suplimentarea numărului de polițiști, astfel încât să existe posibilitatea de apelare non-stop în cazul infracțiuni domestice.

5.- CAZUISTICA CAZURILOR DE VIOLENȚĂ DOMESTICĂ PRIN PRISMA INSTITUȚIEI AVOCATULUI POPORULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, A CURȚII EUROPENE a DREPTURILOR OMULUI ȘI A CURȚII SUPREME DE JUSTIȚIE ÎN MATERIE PENALĂ

5.1. CAZUISTICA CAZURILOR DE VIOLENȚĂ DOMESTICĂ PRIN PRISMA INSTITUȚIEI AVOCATULUI POPORULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI A CURȚII EUROPENE a DREPTURILOR OMULUI

Potrivit Raportului Tematic din cadrul Sintezei privind cazuistica manifestărilor de violență în familie, elaborat de Tudor Lazăr , adjunct al Avocatului Poporului, și Muntean Igor, consultant superior, publicat la Chișinău în anul 2014, acesta evidențiază fără echivoc că principală concluzie a ombudsmanului, menționată în Rapoartele anuale1, este aceea că subiectul violenței familiale continuă să fie un subiect tabu în societate, ceea ce face ca gravitatea acestui fenomen să nu fie conștientizată de societate la justa ei gravitate. Această concluzie apare ca urmare a faptului că Instituția Ombudsmanului a încercat să monitorizeze impactul aplicării Legii nr.45 de organele de resort, fapt care i-a permis abordarea din diverse perspective a fenomenului violenței domestice în Moldova.

În fapt, potrivit art.11 alin.(3) din Legea nr.45/01.03.2007 autoritățile abilitate cu funcții de prevenire și combatere a violenței fizice, psihologice au obligația de a reacționa prompt la orice sesizare și, totodată, de a informa victimile despre drepturile lor. În realitate însă, deși autoritățile a căror competență cuprinde implicit întreprinderea măsurilor de combatere și protecție a victimelor violenței domestice, având un spectru juridic larg de acțiune, acestea nu întotdeauna reușesc să intervină prompt atunci când astfel de cazuri sunt constatate.

Potrivit cererilor înregistrate cu privire la actele de violență domestică în Instituția Ombudsmanului, una din problemele primare în procesul de combatere a fenomenului dat este lipsa acțiunilor prompte sau evitarea frecventă de a întreprinde acțiuni de protecție în privința victimelor violenței domestice de către ofițerii operativi de sector atunci când sunt sesizați despre cazurile de violență, având deseori atitudine părtinitoare față de agresori prin favorizarea acestora ca urmare a faptului că adeseori sunt buni cunoscuți ori fac parte din anturajul intim al lor.

Sunt evidențiate cazuri când agresorul este un fost colaborator al organelor de drept. Datorită acestui fapt, ofițerii operativi de sector ignoră unele manifestări ori împrejurări ale cazurilor de violența domestică, situație ce duce la neaplicarea măsuri de protecție corespunzătoare în privința victimelor. O altă situație privește declararea actelor de violență domestică ca având alt caracter, de exemplu presiunea psihologică, provocarea disconfortului familial. Astfel de acte nu sunt luate în considerație de către ofițerii operativi de sector. În sprijinul celor afirmate, se exemplifică cazul petiționarei N.M. care confirmă acest fapt. În speță, petiționara N.M. a invocat "lezarea dreptului constituțional la viață, integritate fizică și psihică prin prisma violenței domestice. În urma celor relatate în petiție reiese că fostul soț (fost militar), cu care din anumite motive locuiesc împreună, întreprinde acte de violență cu caracter psihologic și economic, manifestate atât față de petiționară, cât și față de cele două fiice ale lor, prin impunerea voinței și controlului personal, prin provocări ale stărilor de tensiune și de suferință psihică, precum și prin privarea de mijloace economice cu limitarea de a folosi și dispune de bunurile comune”. Multiplele adresări pe care victima le înainta către ofițerul operativ de sector rămâneau fără soluționare, cu justificarea că față de petiționară nu erau aplicate acte de violență fizică. O ordonanță de protecție față de victimă a fost emisă după intervenția avocatului parlamentar către organele abilitate.

O altă concluzie a Instituția Avocatului Poporului în Uniunea Europeană este conturată în urma constatării privitoare la situațiile în care ofițerii de sector reacționează operativ doar dacă demonstrează consecințele aplicării față de ele ale actelor de violență fizică (leziuni corporale, entorse, echimoze, fracturi etc.). Din acest motiv examinarea cazurilor de violență domestică nu este eficientă, dat fiind lipsa poziției neutre și al acțiunii prompte ale acestora, chiar dacă raportarea cazurilor de violență domestică de către femei se face primordial organelor de poliție. Conform Raportului “Violența față de femei în Republica Moldova”, ediția 1, 2011 Biroul de Statistică a RM; UNDP doar 33,3% dintre femei vor merge la organele de poliție; femeile din mediul urban au mai mare încredere în organele de poliție și în caz de survenire a acțiunilor violente 37,2% se vor adresa către acestea.

În urma celor constatate și datorită importanței date documentării obiective și a stabilirii de către ofițerii operativi a circumstanțelor de fapt la examinarea cazurilor de violență domestică, avocatul parlamentar a expediat un demers Comisariatului General de Poliție. În consecință, ombudsmanul a recomandat atenționarea ofițerilor operativi de sector asupra necesității de a-și asuma un rol neutru, de a manifesta o atitudine nepărtinitoare și de a evita orice modalități de favorizare a făptuitorilor ori agresorilor implicați în actele de violență domestică. Alte recomandări privesc îmbunătățirea nivelului de percepere de către angajații organelor de poliție a tuturor formelor de violență domestică la examinarea cazurilor de violență familială, conștientizarea necesității aplicării măsurilor de protecție pentru victimele violenței domestice, precum și acționarea promptă a organelor de poliție în astfel de situații.

Recomandările ombudsmanului adresate organelor de poliție au rămas însă fără efect, statul nereușind să îmbunătățească situația în această privință, fapt dovedit prin condamnarea Moldovei la CEDO în acest sens. În speță, în dosarul Mudric contra Moldovei din 16.07.2013, publicat la data de 26.11.2013 în Monitorul Oficial Nr. 268-275 , Curtea Europeană a constatat lipsa unor acțiuni de prim ordin ale organului de poliție în procesul de combatere a violenței familiale, acesta justificând că agresorul nu prezentă pericol, fapt ce a dus la refuzul organul de drept de a-i asigura victimei măsurile de protecție prevăzute de legislație.

În fapt, “după divorțul cu soțul său, în urmă cu mai mult de 22 de ani până la evenimentele relevante, reclamanta L.M. locuia în propria sa casă lângă casa care aparținea fostului său soț, A.M. La 31 decembrie 2009 A.M. a intrat cu forța în casa ei și a bătut-o. Același lucru l-a făcut la 19 februarie 2010, dată, începând cu care a rămas permanent în casa reclamantei, în timp ce reclamanta uneori a solicitat refugiu la vecinii săi.

Reclamanta L.M. a obținut un raport medical care confirmă că a fost bătută la 19 februarie 2010. Reclamanta și avocatul său au depus numeroase plângeri la organul de poliție local, procuratură și alte autorități, solicitând protecție pentru reclamantă și pedepsirea lui A.M. Prima plângere a fost depusă la 18 martie 2010 și a fost adresată organului de poliție local. Reclamanta L.M., de asemenea, s-a plâns altor autorități că organul de poliție local cunoștea despre situația sa, însă nu a întreprins nicio acțiune pentru a o proteja.

La 27 martie 2010 L.M. a fost bătută din nou de A.M. La 30 martie 2010 organul de poliție local a informat-o că evenimentele de care s-a plâns au fost confirmate, însă A.M. nu putea fi pedepsit, deoarece suferea de o boală psihică.

La 9 iunie 2010 Comisariatul de poliție Ocnița a pornit urmărirea penală împotriva lui A.M. pentru violarea domiciliului reclamantei. Potrivit celor menționate de Guvern, la 24 iunie 2010 lui i s-a aplicat o măsură preventivă de a nu părăsi localitatea.

La 22 iunie 2010 o instanță de judecată a emis o ordonanță de protecție, prin care a dispus evacuarea lui A.M. și obligarea acestuia de a sta departe de casa reclamantei. Cu toate acestea, ordonanța de protecție nu a fost executată. La 17 iulie 2010 reclamanta L.M. a fost agresată din nou de A.M. în curtea casei sale, după cum a fost confirmat de organul de poliție și de raportul medical. Reclamanta L.M. a depus o nouă plângere, iar la 23 iulie 2010 o altă ordonanță de protecție a fost eliberată, similar celei din 22 iunie 2010. Această ordonanță, de asemenea nu a fost executată.

La 16 august 2010, au fost inițiate procedurile penale împotriva lui A.M. pentru omisiunea de a se conforma cu ordonanța de protecție din 22 iunie 2010. Acest set de proceduri a fost ulterior conexat cu cele inițiate la 9 iunie 2010.

La 26 august 2010 pe parcursul procedurilor penale, A.M. a fost supus unui examen psihiatric. Comisia medicală a stabilit că el suferea de schizofrenie paranoidală și i s-a recomandat internare pentru tratament psihiatric.

La 7 octombrie 2010 un procuror a remis cauza împotriva lui A.M. în instanța de judecată în vederea determinării dacă A.M. ar trebui să treacă un tratament psihiatric obligatoriu. În ordonanța sa, procurorul a notat, inter alia, că din fișa medicală a lui A.M. reiese că în 1965 el a suferit de o lovitură la cap; începând cu 1981 el a început să creadă că soția sa intenționa să-l otrăvească și a început să o bată; începând cu iunie până în septembrie 1987 el a fost internat și tratat într-un spital psihiatric fiind diagnosticat cu schizofrenie paranoidală; el s-a aflat sub supraveghere psihiatrică începând cu 1988 și a trecut un tratament psihiatric având de 5 ori același diagnostic, ultima perioadă de tratament s-a sfârșit la 25 decembrie 2004; și a fost supravegheat de autorități fiind bolnav psihic și periculos pentru societate. Părțile nu au informat Curtea despre rezultatul cererii procurorului.

Într-o scrisoare din 6 decembrie 2010 Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei a afirmat că, la 23 noiembrie 2010, colaboratorii de poliție V.V. și R.P. din Comisariatul de poliție local și un asistent social au vizitat-o pe reclamantă acasă și au vorbit cu ea și cu A.M. Ultimul a refuzat să părăsească casa sau să semneze documentul prin care a fost avertizat să nu comită acte de violență împotriva reclamantei

La 5 decembrie 2010 reclamanta L.M. a fost din nou bătută de A.M. La 16 decembrie 2010 ea a obținut a treia ordonanță de protecție, similară celor două deja emise. Instanța de judecată a notat, inter alia, că la 5 decembrie 2010 A.M. din nou a bătut-o pe reclamantă și că poliția a venit la ea acasă în ziua următoare și i-a aplicat o sancțiune administrativă pentru distrugerea intenționată a proprietății. La 24 decembrie 2010 vecinul reclamantei, E.C., a depus mărturii în fața colaboratorilor de poliție din Ocnița. Ea a descris numeroasele conflicte pe care le-a avut A.M. cu reclamanta și cu vecinii, vizitele numeroase ale poliției acasă la reclamantă pentru a-l avertiza pe A.M. să nu comită acte de violență față de reclamantă și faptul că șeful organului de poliție local deseori contacta cu ea despre situația de acasă.

La 4 ianuarie 2011 Judecătoria Ocnița l-a declarat pe A.M. vinovat de violarea domiciliului reclamantei. Având în vedere constatările comisiei medicale, instanța de judecată l-a absolvit pe A.M. de răspundere penală, deoarece el a comis crima în stare de iresponsabilitate.

S-a dispus, de asemenea, că A.M. ar trebui să fie internat pentru un tratament psihiatric obligatoriu.

La 14 ianuarie 2011 avocatul reclamantei L.M. a solicitat o copie a sentinței din 4 ianuarie 2011, afirmând că nu a fost informată despre ședința de judecată. Mai mult, clientul ei nu cunoștea de această până în dimineața zilei de 4 ianuarie 2011, când a fost invitată în instanța de judecată de poliția locală. Astfel, drepturile procedurale ale reclamantei au fost încălcate. În aceeași zi, avocatul a solicitat organului de poliție local și serviciului de asistență socială despre măsurile întreprinse în vederea executării sentinței instanței de judecată.

La 21 ianuarie 2011 Comisariatul de poliție Ocnița a informat reclamanta L.M. că ei nu erau competenți să evacueze pe cineva și că acest lucru trebuia să-l efectueze executorul judecătoresc.

La 24 ianuarie 2011 colaboratorii de poliție din Ocnița l-au escortat pe A.M. la un spital specializat psihiatric pentru tratament medical.

La 31 ianuarie 2011 Procuratura Ocnița a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva colaboratorilor de poliție din Ocnița V.V. și R.P. în privința alegației reclamantei că ei au fost complici la violența domestică din partea lui A.M.”

În drept, conform hotărârii sus-menționate, “reclamanta L.M. s-a plâns că autoritățile au tolerat maltratarea la care ea a fost supusă în propria sa casă și au omis să execute ordonanțele de protecție obligatorii ale instanței de judecată emise pentru a-i oferi protecție, deși era o persoană vulnerabilă, ținând cont de vârstă de 72 ani, după 22 ani de divorț ea trebuia să suporte agresiune fizică și verbală. Reclamanta s-a bazat pe Articolul 3 din Convenție, care prevede următoarele:“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori  degradante.”, precum și că Statul a omis să execute obligațiile sale pozitive în temeiul Articolului 3 din Convenție în vederea ocrotirii ei de violență domestică și să prevină repetarea violenței..

Reclamanta a mai afirmat în susținerea motivelor cererii că autoritățile “cunoșteau sau trebuiau să cunoască” despre violența aplicată asupra ei de către A.M. făcând referire la cauza Z. și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 29392/95, § 73, CEDO 2001-V).

Vecinul ei, E.C., a confirmat că ea îl contacta frecvent pe șeful organului de poliție local în vederea raportării oricăror incidente de violență domestică din partea lui A.M.. Cu toate acestea, unica măsură efectivă de a o proteja de violența domestică viitoare a fost întreprinsă abia la 24 ianuarie 2011, mai mult de 1 an după prima sa plângere depusă. Prin urmare, reacția autorităților nu a fost promptă, în pofida situației urgente și nu i-a fost oferită protecție imediată pentru riscul violenței viitoare.

Reclamanta a afirmat în continuare că Statul respondent a omis să asigure executarea în timp a legislației care a fost adoptată special pentru a proteja victimele violenței domestice, în pofida încălcării repetate a ordonanțelor de protecție de către A.M.  Guvernul a continuat să trateze cazul său ca un episod minor în care ea trebuia să se justifice pentru nedepunerea – sau retragerea – plângerilor sau pentru neprezentarea probelor. Cu toate acestea, natura violenței domestice este astfel că ea este deseori nesesizată; chiar atunci când infracțiunea era sesizată, victima putea fi intimidată de agresorul său și a fost mai puțin hotărâtă de a continua acuzarea. Omisiunea de a ține cont de aceasta și obligarea victimei de a iniția său continua proceduri penale în vederea executării ordonanțatelor de protecție a subminat eficacitatea legislației adoptată pentru ocrotirea victimelor. Reclamanta a afirmat că, astfel, Statul respondent l-a încurajat pe A.M. să continue maltratarea în condiții de impunitate, în timp ce autoritățile s-au bazat pe boala lui psihică ca o justificare pentru neexecutarea diferitor măsuri de protecție adoptate în favoarea reclamantei”.

Un alt exemplu elocvent în acest sens oglindit în cauzele supuse analizei Curții Europeane a Drepturilor Omului, este cauza Eremia c. Republica Moldova care a fost inițiată prin cererea nr. 3564/11, depusă la 16 ianuarie contra Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit Articolului 34 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), de trei cetățene ale Republicii Moldova, L.E, D.E și M.E. (“reclamantele”). Reclamantele sus-menționate au invocat că autoritățile au omis să-și îndeplinească obligațiile sale pozitive în temeiul Articolelor 3, 14 și 17 din Convenție în vederea protecției lor de la violența în familie și să pedepsească agresorul lor.

În fapt, “prima reclamantă, L.E, a fost căsătorită cu A., ofițer de poliție la Comisariatul de poliție din Călărași. Cea de-a doua și a treia reclamantă sunt fiicele lor. Potrivit celor afirmate de prima reclamantă, după nașterea celei de-a doua fiice, A. deseori putea să vină acasă în stare de ebrietate și a agresat-o, uneori în prezența fiicelor. La 2 iulie 2010 prima reclamantă a depus o cerere de divorț, fiind agresată cu o zi înainte de A. și fiind martor cum fiicele sale minore au fost insultate. În continuare, A. a devenit mai violent, în mod regulat a agresat-o pe prima reclamantă și le-a insultat pe ambele fiice.

La 30 august 2010 L.E a contactat Comisariatul local de poliție pentru a raporta faptul că a fost lovită în cap de A. în acea zi. La 18 septembrie 2010 lui A. i s-a aplicat de către instanța de judecată o amendă în sumă de 200 lei moldovenești (MDL, echivalent cu aproximativ 12.40 euro (EUR)). La 30 septembrie 2010 el a fost avertizat oficial de către autoritatea responsabilă, Ministerul Afacerilor Interne, să înceteze comportamentul său violent.

La 5 noiembrie 2010 A. a venit acasă în stare de ebrietate și a agresat-o pe prima reclamantă. La 6 noiembrie 2010 L.E a raportat incidentul la Procuratură teritorială.

Potrivit celor menționate de reclamante, la 11 noiembrie 2010 A. din nou a agresat-o pe prima reclamantă în prezența fiicelor lor. Același lucru l-a făcut la 12 noiembrie 2010, de această dată aproape sufocând-o pe L.E, după care ea și-a pierdut vocea pentru o zi jumătate. La o dată nespecificată șeful-adjunct al Comisariatului de poliție Călărași a invitat-o pe L.E să fie examinată de un medic-legist pentru a stabili extinderea și natura leziunilor de pe corpul său. Examinarea a avut loc la 23 noiembrie 2010, însă asemenea leziuni nu au fost depistate.

La 29 noiembrie 2010 reclamantele au depus o cerere la Judecătoria Călărași în vederea eliberării ordonanței de protecție. Ordonanța de protecție a fost eliberată la 9 decembrie 2010, instanța de judecată constatând că A. a manifestat un comportament violent față de prima reclamantă, deoarece a bătut-o, a insultat-o, și-a impus voința sa asupra ei, cauzându-i stres și suferință psihologică, a amenințat-o și a fost violent față de animalul domestic. Mai mult, această violență avea loc adesea, în prezența fiicelor lor minore, ale căror dezvoltare psiho-socială a fost afectată negativ în rezultat. A. a fost obligat să nu se apropie de casă la o distanță de 500 m pentru o perioadă de 90 de zile, i s-a interzis să contacteze cu reclamantele sau să comită careva acte de violență împotriva lor. Reclamantele au notificat Comisariatul de poliție local, Procuratura și Serviciul de asistența socială despre ordonanță, care a fost aplicată asupra lui A. la 12 decembrie 2010.

La 9 decembrie 2010 L.E a solicitat judecătorului B.N. din Călărași să anuleze termenul de 6 luni de așteptare asupra căruia a insistat atunci când reclamanta a depus cererea de divorț. Ea și-a bazat cererea sa pe ordonanța de protecție din acea zi și a invocat că istoria violenței lui A. previne orice posibilitate de reconciliere. L.E a invocat că a fost informată de grefierul judecătorului B.N. că judecătorul a refuzat să examineze cererea sa de divorț în regim de urgență. La 12 ianuarie 2011 L.E s-a plâns la Președintele Judecătoriei Călărași cu privire la refuzul judecătorului.

La 10 decembrie 2010 Comisariatul de poliție Călărași a pornit o cauză împotriva lui A. pentru a supraveghea executarea ordonanței de protecție din 9 decembrie 2010. Între 12 decembrie 2010 și 17 ianuarie 2011 poliția locală l-a vizitat de 6 ori pe A. pentru a-l atenționa cu privire la abuzul de alcool, să nu facă de rușine familia sa, să nu insulte rudele și să nu încalce ordonanța de protecție.

La 14 decembrie 2010 A. a fost avertizat de poliția locală cu privire la comportamentul său violent și i s-a solicitat să confirme în scris că a înțeles termenii ordonanței de protecție. S-a stabilit că A. s-a mutat din casă și locuia temporar într-o locuință oferită de autorități locale.

La 16 decembrie 2010 A. a văzut-o pe prima reclamantă în stradă și a urmărit-o, folosind un limbaj insultător și jignitor, încercând să o rețină. El a continuat să o hărțuiască într-un magazin în care ea a încercat să se adăpostească.

La 19 decembrie 2010, A. a intrat în casa familiei fără a ține cont de ordonanța de protecție. Potrivit celor afirmate de Guvern, reclamantele i-au permis să se întoarcă până la 16 ianuarie 2011. Reclamantele au susținut că ele nu au permis acest lucru. A., odată revenit a agresat-o pe prima reclamantă, a distrus anumite lucruri și a insultat-o pe a treia reclamantă. La 23 decembrie 2010 prima reclamantă a raportat poliției despre incidentele din 16 și 19 decembrie 2010. Cele mai multe plângeri la diferite autorități au fost redirecționate Procuraturii Călărași.

La 10 ianuarie 2011 prima reclamantă a fost invitată pentru a depune depoziții referitoare la plângerile sale contra lui A. la Comisariatul de poliție Călărași. Ea a declarat că a fost ulterior presată de poliție să-și retragă plângerea sa, deoarece dacă A. ar fi avut o înregistrare în cazierul judiciar și ar fi pierdut serviciul, aceasta ar fi avut un impact negativ asupra perspectivei educaționale și carierei fiicelor lor. O întrevedere cu procurorul teritorial a fost fixată pentru a doua zi, de această dată în prezența lui A. Pe parcursul întrevederii prima reclamantă i-a spus procurorului că ea dorește desfacerea căsătoriei, însă nu să-i cauzeze probleme soțului său.

La 12 ianuarie 2011 prima reclamantă a fost informată că procurorul nu va porni urmărirea penală. La 13 ianuarie 2011 A. s-a întors acasă. El din nou a agresat-o și a insultat-o pe prima reclamantă, simulând strangularea acesteia și amenințîd-o că o va ucide pe ea și pe mătușa ei dacă nu-și va retrage plângerea. La 14 ianuarie 2011 un medic legist a constatat hematoame pe gâtul primei reclamante și una pe claviculă, care putea să apară în modul în care prima reclamantă l-a descris.

Guvernul a invocat că la 1 martie 2011 A. a telefonat-o pe a treia reclamantă să-i ureze la mulți ani. În continuare, Guvernul a menționat că A., obținând permisiunea din partea primei reclamante s-a întors acasă să-și felicite personal fiica cu ziua de naștere, petrecând acolo 20 de minute în prezența reclamantelor și a socrului său.

La 2 martie 2011 prima reclamantă a raportat incidentul la Judecătoria Călărași, informând-o că ea nu a fost de acord cu vizita lui A. acasă cu o zi înainte, cu toate acestea el a venit, încalcind astfel ordonanța de protecție. Ea a solicitat instanței de judecată prelungirea duratei ordonanței de protecție pentru încă 90 de zile. La 14 martie 2011 A. a fost citat în ședința de judecată, unde i s-a notificat despre prelungirea ordonanței de protecție.

La 15 martie 2011 Direcția Asistență Socială și Protecție a Familiei a informat-o pe prima reclamantă că din cauza unei greșeli de cancelarie, ordonanța de protecție din 9 decembrie 2010 nu a fost executată de către asistentul social local.

La 14 aprilie 2011 Curtea de Apel Chișinău a admis cererea de apel a lui A., anulând parțial ordonanța de protecție din 9 decembrie 2010. Instanța de apel a constatat că legea nu prevedea expres distanța de 500 m, nici nu interzicea expres agresorului hărțuirea sau aplicarea violenței fizice asupra victimei, chiar dacă aceste elemente erau implicite din obligația generală de a nu intra în contact cu victima. Instanța de apel, prin urmare a decis să anuleze acești termeni din ordonanța de protecție.

La 13 decembrie 2010 prima reclamantă a solicitat pornirea urmăririi penale cu privire la acțiunile violente ale lui A. În aceeași zi, reclamantele au solicitat că a doua și a treia reclamantă să fie recunoscute oficial victime ale violenței domestice în cadrul urmăririi penale.

La 17 ianuarie 2011 reprezentantul reclamantelor s-a plâns că nu a fost invitat la întrevederea din 11 ianuarie 2011 la Procuratură Călărași la care prima reclamantă în prezența lui A. a fost presată în vederea retragerii plângerii sale. De asemenea, la 17 ianuarie 2011 urmărirea penală a fost pornită în privința lui A. La 25 ianuarie 2011 reclamantele din nou au solicitat Procuraturii recunoașterea oficială celei de-a doua și a treia reclamantă ca victime ale violenței domestice în cadrul urmăririi penale.

La 19 ianuarie 2011 prima reclamantă a fost invitată la o întrunire cu lucrătorii sociali, care i-ar fi sugerat să încerce să se împace cu A., deoarece ea “nu era nici prima nici ultima femeie bătută de soț”. La 20 ianuarie 2011 reclamantele s-au plâns la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei despre atitudinea asistentului social.

La 17 februarie 2011 reclamantele au solicitat organului de poliție din Călărași să-i aplice lui A. o amendă pentru încălcarea ordonanței de protecție la 16 decembrie 2010, 20 și 22 ianuarie și 6 februarie 2011, motivul de bază fiind că A. a contactat-o pe prima reclamantă și a presat-o pentru a-și retrage plângerea. Ca răspuns ea a fost informată că la 24 februarie 2011 cauza contravențională pornită în privința lui A. a fost expediată Judecătoriei Călărași.

La 1 aprilie 2011 un procuror din cadrul Procuraturii Călărași a stabilit că A. a admis anterior că a agresat fizic și psihologic cei 3 membri ai familiei. Apoi, A. a depus o cerere către procuror solicitând să fie liberat condiționat de răspundere penală. Procurorul a constatat că erau probe esențiale ale vinovăției lui A., cum sunt diferite rapoarte medicale, depozițiile martorilor, acte referitoare la aplicarea amenzii și avertizările din partea angajatorului său, Ministerul Afacerilor Interne. Cu toate acestea, ținând cont că el a comis o “infracțiune mai puțin gravă”, nu a consumat droguri sau alcool, trebuia să întrețină 3 minori, a fost respectat la serviciu și în comunitate și “nu reprezintă un pericol pentru societate” procurorul a suspendat urmărirea penală, cu condiția că va fi redeschisă în cazul în care A. va comite altă infracțiune în acea perioadă de timp.

La 13 aprilie 2011 reclamantele au contestat ordonanța procurorului din 1 aprilie 2011. La 18 aprilie 2011 procurorul ierarhic superior a respins plângerea din motivul că suspendarea urmăririi penale în privința lui A. ar fi oferit o mai bună protecție reclamantelor…….

În drept, conform hotărârii sus-numite, “prima reclamantă s-a plâns că autoritățile au ignorant abuzul în familie la care ea și copiii săi au fost supuși, și au omis să execute ordonanța de protecție obligatorie care era destinată să le ofere protecție. Reclamantele s-au bazat pe Articolul 3 din Convenție, care prevede următoarele: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Prima reclamantă, L.E, a invocat că Statul a omis să-și îndeplinească obligațiile sale pozitive în temeiul Articolului 3 din Convenție în vederea ocrotirii ei de la violența în familie și să prevină repetarea violenței. În particular, ea era o persoană vulnerabilă, deoarece agresorul era un colaborator de poliție și avea suportul colegilor săi și altor autorități locale, care au făcut mai dificilă obținerea ocrotirii.

L.E a invocat că autoritățile “cunoșteau sau trebuiau să cunoască” despre violența lui A. asupra ei (cu referire la Z și alții c. Regatului ui Unit [MC], nr. 29392/95, § 73, CEDO 2001-V), ținând cont de numărul de acte de violență din partea lui A., precum și de incidentele raportate. Măsurile întreprinse în privința ei au fost ineficiente și A. a avut posibilitatea să încalce ordonanța de protecție de mai multe ori.

În plus, la 29 noiembrie 2010 reclamantele au solicitat eliberarea ordonanței de protecție, iar instanța de judecată națională a adoptat decizia abia la 9 decembrie 2010, în pofida legii prin care era obligată să elibereze o astfel de ordonanță timp de 24 ore după recepționarea cererii întemeiate. Astfel, autoritățile au reacționat foarte încet, în pofida situației urgente și în consecință primei reclamante nu i-a fost acordată protecție imediată de la riscul violenței ulterioare.

L.E a afirmat în continuare că Statul respondent a omis să asigure executarea la timp a legislației specifice adoptate în vederea ocrotirii victimelor de violență în familie, în pofida faptului că A. a încălcat repetat ordonanța de protecție. Guvernul a menționat că prima reclamantă singură a fost responsabilă pentru încălcarea ordonanței de protecție, care a dus la faptul că a fost agresată la 13 ianuarie 2011, în pofida obligației integrale a Statului de a asigura conformarea cu ordonanțele de protecție.

În cele din urmă, L.E a invocat că suspendarea urmăririi penale pornite în privința lui A. a condus la liberarea de răspundere penală, chiar dacă a încălcat de numeroase ori ordonanța de protecție și actele de violență repetate asupra ei”.

În ce le privește pe a doua și a treia reclamantă , acestea s-au plâns de insulte din partea lui A. și că au fost martori la agresiunea fizică și verbală față de mama lor în casa lor, fiind în imposibilitate să o ajute. Totodată, reclamantele s-au plâns că autoritățile au omis să întreprindă acțiuni adecvate cu scopul de a preveni violența în familie, ocrotirea de la efectele acesteia, examinarea plângerilor și pedepsirea făptașului, urmare a ideilor preconcepute referitoare la rolul femeilor în familie, și prin aceasta autoritățile au promovat violența ulterioară a lui A., care s-a simțit imun față de orice acțiune a Statului. Violența a fost bazată pe gen și a condus la discriminare contrar Articolului 14 din Convenție.

În urma celor expuse și analizate, Curtea opinează că suspendarea urmăririi penale în privința lui A. în circumstanțe descrise, a avut efectul de facilita sustragerea de răspundere penală a acestuia și nicidecum de a-l împiedica să comită în continuare agresiuni față de prima reclamantă. Totodată, Curtea constată că Statul a omis să-și îndeplinească obligațiile sale pozitive în temeiul Articolul 3 din Convenție, ceea ce a determinat o violare a drepturilor primei reclamante. Concluzia Curții vine ca urmare a modului în care autoritățile au condus cauza, respectiv cunoștința autorităților despre pericolul violenței domestice ulterioare a lui A. și omisiunea de a întreprinde măsuri eficiente în privința lui , precum și aplicarea unei pedepse corespunzătoare în temeiul prevederilor legale lui A.

Un alt aspect deficitar al implementării operative a Legii nr.45 constatat de Instituția Ombudsmanului în urma sesizărilor primate de către sus-menționată, este cel referitor la măsura înlăturării agresorului de la domiciliu (acesta continuând să locuiască în același domiciliu cu victima), precum și cel privitor la asigurarea executării ordonanței de protecție de către organele judiciare responsabile. În sprijinul celor constatate, Instituția face referire la situațiile incidente din Strășeni și Chișinău.

Astfel, în speța din Stăușeni, petiționara a invocat că Judecătoria raionului Strășeni a dispus în privința sa și a copiilor săi ordonanța de protecție, însă aceasta nu a fost dusă la îndeplinire de către inspectoratul de Poliție Strășeni, iar agresorul D.S. continuă să locuiască cu victima și familia sa. În acest sens a fost sesizat organul de asistență socială și Procuratura pentru a asigura executarea ordonanței. În baza demersului procurorului, Judecătoria Strășeni a emis o încheiere cu privire la arestarea agresorului pe un termen de 30 zile, iar potrivit informației furnizate de către DASPF Strășeni, familia petiționarei a fost luată la evidență, iar situația – monitorizată.

În cauza B. v. Republica Moldova, potrivit cererii nr. 61382/09 depusă la 19 noiembrie 2009 contra Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), „prima reclamantă O.B, a fost supusă actelor de violență de către fostul ei soț, V.B., cu care continua să locuiască în același apartament, și că ceilalți reclamanți au asistat la aceste violențe, fiind afectați de acestea, însă autoritățile statului nu au întreprins toate măsurile în vederea stopării și prevenirii unor situații similare. Actele de violență au continuat, fapt confirmat prin șapte rapoarte de examinare medico-legală. La 1 aprilie, 7 august, 7 septembrie și 28 noiembrie 2007, precum și la 10 și 29 aprilie 2008 instanțele judecătorești au pronunțat șase decizii cu privire la aplicarea sancțiunii administrative în legătură cu bătăile menționate. Prin una dintre ele s-a decis de a clasa cauza administrativă din motivul împăcării părților. Prin alta s-a decis de a înceta cauza administrativă în legătură cu expirarea termenului de prescripție de trei luni pentru aplicarea sancțiunii administrative în privința lui V.B. În celelalte patru cauze, instanțele judecătorești l-au amendat pe V.B pentru insultarea și cauzarea leziunilor corporale primei reclamante, deși în una dintre ele instanța de judecată a notat că aceasta din urmă l-a provocat pe V.B. În cererea adresată Curții Europeane a Drepturilor Omului, prima reclamantă a susținut că autoritățile nu a întreprins toate măsurile pentru a o proteja împotriva tratamentului cauzat de V.B contrar articolului 3 din Convenție. Acestea au omis să dispună evacuarea agresorului deși potrivit unui certificat eliberat de Comisariatul de poliție sec. Centru mun. Chișinău, V.B. se afla la evidență profilactică ca “scandalagiu familiar”, și au constatat că, de fapt, dreptul lui la proprietate a fost prioritar dreptului ei de a nu fi supusă unor rele tratamente. Mai mult decât atât, deși instanțele judecătorești au constatat că V.B. a comis acte de violență asupra ei, acestea au aplicat sancțiuni nesemnificative care nu au avut nici un efect asupra comportamentului lui V.B. Situația nu s-a schimbat nici după comunicarea prezentei cereri Guvernului pârât, din moment ce V.B a agresat-o și ulterior. În opinia Curții Europeane a Drepturilor Omului, Republica Moldova era una dintre câteva țări ale Consiliului Europei, unde intentarea și continuarea unei urmăriri penale pentru săvârșirea unei infracțiuni grave precum violul, depinde totalmente de alegațiile victimei de a continua sau nu învinuirea în privința pretinsului agresor.”

În consecință, ca o concluzie, se poate afirma că victimele violenței domestice nu au certitudinea că organele de asistență socială și de poliție le vor asigura protecția necesară. Această concluzie vine să fie confirmată și în cauza T.M și C.M c. Moldovei din 28.01.2014, unde Curtea a constatat că poliția nu a întreprins vreo acțiune fermă pentru a-l înlătura pe agresor din casă, iar Procuratura a apreciat vătămările corporale ale victimei drept insuficient de grave, pentru a examina cauza sub aspect penal. Totodată instanța de judecată a suspendat executarea ordonanței de protecție, în pofida situației de urgență, contstatând lipsa de probe ale violenței domestice. În speță, potrivit informațiilor preluate de Direcția Generală Agent Guvernamental de pe existente pe pagină web a Curții Europene a Drepturilor Omului, “la 28 ianuarie 2014 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare "Curtea") a pronunțat hotărârea în cauza T.M. și C.M. c. Republicii Moldova (cererea nr. 26608/11).

Reclamantele, T.M. (mama) și C.M. (fiica), s-au plâns în fața Curții în temeiul articolului 3 din Convenție, invocând faptul că autoritățile naționale au ignorat violența domestică la care ele fost supuse și au omis să execute prompt ordonanța de protecție emisă de instanța de judecată.

Guvernul a susținut că autoritățile naționale au întreprins toate acțiunile necesare în vederea protecției reclamantelor de la riscul violenței domestice și prevenirea repetării acesteia. Agresorului i-au fost aplicate amenzi, iar până la depunerea plângerii oficiale din partea reclamantelor nu a existat un risc iminent pentru sănătatea lor, astfel încât autoritățile naționale nu au avut careva obligații pozitive de îndeplinit.

Cu privire la această plângere, Curtea a menționat că autoritățile naționale au cunoscut despre comportamentul violent al agresorului, care a devenit și mai evident atunci când instanța de judecată a emis ordonanța de protecție. Chiar și în lipsa unei plângeri oficiale cu privire la violența domestică din partea reclamantelor, este evident din rapoartele medicale și amenzile impuse agresorului, că organul de poliție a știut despre faptul că reclamantele erau supuse violenței domestice. În această situație, organul de poliție era obligat să examineze din oficiu necesitatea întreprinderii unor acțiuni în vederea prevenirii violenței domestice, ținând cont de faptul cât de vulnerabile sunt, de regulă, victimele violenței domestice. Cu toate acestea, autoritățile naționale au fost, aparent, incapabile să ofere careva protecție în lipsa unei plângeri oficiale din partea reclamantelor, chiar dacă știau despre acțiunile de violență fizică, inclusiv în privința unui copil de 8 ani. Astfel, Curtea a constatat că a existat o violare a articolului 3 din Convenție.

Reclamantele, de asemenea, s-au plâns în temeiul articolului 8 din Convenție, invocând că autoritățile naționale au omis să-și îndeplinească obligațiile sale pozitive în temeiul acestui articol. Reclamantele au invocat că nu au beneficiat de remedii efective în privința plângerilor sale în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție.

În privința acestei plângeri, Curtea a considerat că ținând cont de violarea constatată a articolului 3, plângerea formulată în temeiul articolului 8, precum și în temeiul articolului 13 coroborat cu articolele 3 și 8 din Convenție este admisibilă, însă nu necesită să fie examinată separat.

Reclamantele s-au plâns în temeiul articolului 14 coroborat cu articolul 3 și 8 din Convenție, invocând faptul că omisiunea autorităților naționale de a le oferi protecție eficientă și promptă a condus la discriminare pe bază de gen, întemeiată pe ideile preconcepute ale autorităților naționale despre rolul femeilor în societate.

Guvernul a susținut că în prezenta cauză autoritățile naționale nu au manifestat pasivitate față de cauza reclamantelor, acestea au acționat prompt intentând un dosar penal în privința agresorului. Mai mult, autoritățile naționale au întreprins un șir de măsuri în vederea îmbunătățirii sistemului de protecție a victimelor violenței domestice.

În opinia Curții, pasivitatea autorităților naționale s-a manifestat prin omisiunea acestora de a întreprinde careva măsuri de protecție sau de a intenta dosar penal în privința agresorului până la depunerea plângerii oficiale de către reclamante. Acțiunile autorităților naționale nu au constituit o simplă omisiune sau tergiversare în cauza primei reclamante, însă au condus la tolerarea violenței și au reflectat o atitudine discriminatorie față de ea ca femeie. Autoritățile naționale nu au apreciat seriozitatea și extinderea violenței domestice în Moldova și efectul său discriminatoriu asupra femeilor.

În consecință, Curtea a constatat că a existat o violare a articolului 14 coroborat cu articolul 3 din Convenție în privința primei reclamante, și a hotărât că plângerea reclamantelor în temeiul articolului 14 coroborat cu articolului 8 din Convenție este admisibilă, însă nu necesită să fie examinată separate” .

O altă problemă o constituie aprecierea incorectă sub influența mai multor factori subiectivi a riscurilor pentru integritatea fizică, sănătatea, securitatea și viața victimelor violenței domestice, precum și prin omisiunea aplicării măsurilor de protecție la eliberarea ordonanței de protecție de către instanțele de judecată de sector la aplicarea art. 15 din Legea nr. 45 din 01.03.2007. Un exemplu în acest sens îl reprezintă adresarea unei petiționare N către Instituția Avocatul Poporului în Uniunea Europeană, prin care aceasta a invocat faptul că, deși i s-a acordat o ordonanță de protecție în urma cererii prin care a motivat că soțul N. A. o maltratează, amenințând-o cu moartea în prezența copiilor minori și-i împiedică accesul în locuință, act nu le asigură atât ei cât și copiilor săi o protecție eficientă și suficientă. Petiționara N. a fost nevoită să atace cu recurs la Curtea de Apel Chișinău Încheierea instanței de judecată a sectorului Rîșcani, mun. Chișinău, în scopul de a înlătura lacunele admise de prima instantă. În motivarea sa, aceasta a invocat că prin respingerea solicitărilor adresate instanței, atât ea cât și copiii săi se află imposibilitatea de a se întoarce în locuință, de utiliza bunurile pe care le dețin și pe care le păstrează în locuință. Totodată, petiționarea N. precizează că agresorul deține o armă, acest fapt constituind pentru ea și familia ei o amenințare reală și directă pentru securitatea și viața lor. În pofida tuturor acestor aspecte expuse, instanțele ierarhic superioare au continuat practica primei instanțe și au admis doar parțial cererea reclamantei, lipsindu- l pe agresor de dreptul de a purta armă doar pe perioada ordonanței de protectie, respectiv pe perioada de 90 de zile. Urmare a acestei situații victima a fost cea care a părăsit domiciliul și nu agresorul.

Această practică lacunară a fost remarcată și în cauza menționată mai sus, respectiv în cauza “B. c. Moldovei” din 16.07.2013, prin care instanța de judecată a admis parțial cererea și aplicarea măsurilor de protecție, determinând prin aceasta părăsirea domiciliului de către victimă și nu de către agresor.

Datorită faptului că instanțele judecătorești au o practică atât de contradictorie în soluționarea cauzelor legate de violența domestică, Curtea Supremă de Justiție a Hotărârii Plenului CSJ Nr.1 din 28 mai 2012, recomandă aplicarea de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXXI din Codul de procedură civilă (cu referire la aplicabilitatea măsurilor de protecție în cazurile de violență domestică), precum și a Recomandarea CSJ nr. 47, cu privire la aplicarea prevederilor art. 3186 CPC privitor la aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență domestică. Acestă recomandare are rolul de a oferi opinii consultative judecătorilor în vederea aplicării corecte și uniforme a normelor de competență, de procedură propriu-zisă și exercitare a căilor de atac .

În conformitate cu Declarația de la Interlaken din 19 februarie 2010, s-a menționat că o prerogativă importantă a statelor membre este să execute în totalitate hotărârile CEDO și “să prevină violări similare pe viitor, să ia în calcul jurisprudența în evoluție a Curții, inclusiv care se referă la alte state”. Prin urmare, pentru perfecționarea calității actului justițial, este imperios a se aplica jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Alte cauze relevante constate de Curte cu efect și mai grav.

Kontrovà împotriva Slovaciei (cererea nr. 7510/04)

31.05.2007

La 2 noiembrie 2002, reclamanta a formulat o plângere penală împotriva soțului ei pe care îl acuza că a agresat-o și a bătut-o cu un cablu electric. Poliția a încurajat-o ulterior să-și retragă plângerea, în momentul în care a mers la secția de poliție împreună cu soțul său. La 31 decembrie 2002, pârâtul i-a ucis pe cei doi copii ai acestora, născuți în 1997 și în 2001. Reclamanta nu a obținut nicio despăgubire.

Curtea europeană a constatat încălcarea art. 2 (dreptul la viață) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a neîndeplinirii de către autoritățile statului a obligației de a proteja viața copiilor, precum și încălcarea art. 13 din convenție (dreptul la un recurs efectiv), dată fiind imposibilitatea ca mama acestora să obțină despăgubiri.

Bevacqua și S. împotriva Bulgariei (nr. 71127/01)

12.06.2008

Prima reclamantă, care susține că era în mod regulat agresată de soțul său, l-a părăsit și a introdus divorț, luând împreună cu ea pe fiul lor în vârstă de trei ani (al doilea reclamant). Conform reclamantei, soțul său a continuat, cu toate acestea, să o agreseze. Reclamanta a petrecut patru zile într-un adăpost pentru femei agresate împreună cu fiul ei, dar a fost avertizată de poliție că ar putea fi urmărită penal pentru răpirea copilului. În cele din urmă, s-a ajuns la un acord privind încredințarea alternativă a copilului între reclamantă și soțul ei, pe care acesta, în opinia reclamantei, nu l-a respectat. Acuzațiile aduse soțului ei au provocat în continuare persoanei în cauză noi violențe. Cererile ca fiul său să-i fie încredințat temporar nu au fost tratate prioritar și, în cele din urmă, nu a obținut încredințarea copilului decât odată cu pronunțarea divorțului, după mai mult de un an. În anul următor, a fost din nou agresată de fostul ei soț, iar toate cererile sale de deschidere a unui proces penal au fost respinse pe motiv că litigiul era de natură civilă.

Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieții de familie), cu motivarea că autoritățile bulgare nu au luat măsurile necesare pentru a-l sancționa și pentru a-l ține sub control pe soțul reclamantei. De asemenea, Curtea subliniază că faptul că litigiul dintre reclamantă și soțul său a fost considerat „de natură civilă” nu este compatibil cu obligația autorităților de a proteja viața de familie a reclamanților.

Valiulienė împotriva Lituaniei (nr. 33234/07)

26.03.2013

În această cauză Curtea a apreciat că modul în care autoritățile au aplicat legea procesual penală în cazul d-nei Valiulienė nu i-a oferit acesteia o protecție adecvată împotriva actelor de violență conjugală. În special, a remarcat că au existat amânări în cadrul anchetei penale, iar procurorul a dispus încetarea cercetărilor.

Branko Tomašić și alții împotriva Croației (nr. 46598/06)

15.01.2009

Reclamanții sunt rudele unui copil și al mamei sale, ambii uciși de tatăl, respectiv soțul acestora (care apoi s-a sinucis), la o lună după eliberarea din închisoarea unde fusese încarcerat pentru că își amenințase cu moartea soția și copilul. Inițial, persoana în cauză a fost obligată să urmeze un tratament psihiatric în timpul detenției și ulterior, dacă ar fi fost necesar, dar instanța de recurs a dispus încetarea tratamentului după eliberare.

Curtea a constatat încălcarea art. 2 (dreptul la viață) în ceea ce privește decesul mamei și al copilului. Astfel, autoritățile croate nu au pus în aplicare ordonanța care prevedea continuarea tratamentului psihiatric, iar Guvernul nu a dovedit că soțul a urmat un astfel de tratament în timpul detenției; acesta nu a mai fost examinat de un psihiatru înainte de a fi eliberat.

Opuz împotriva Turciei (nr. 33401/02)

09.06.2009

Reclamanta și mama ei au fost agresate și amenințate ani de zile de către soțul reclamantei, H.O., care le-a cauzat în mod repetat răni grave. Cu o singură excepție, acuzațiile împotriva acestuia au fost abandonate pe motiv că cele două femei și-au retras plângerile, deși au explicat că au fost hărțuite de H.O. în acest scop, amenințându-le cu moartea dacă își mențineau plângerile. Ulterior, reclamantul a fost condamnat la o amendă penală de aproximativ 385 EUR, plătibilă în mai multe tranșe, pentru că și-a înjunghiat soția în șapte rânduri. Cele două femei au formulat numeroase plângeri, susținând că viețile lor erau în pericol. H.O. a fost interogat și apoi eliberat. În cele din urmă, atunci când cele două femei au încercat să plece, H.O. și-a împușcat soacra, susținând că i-ar fi încălcat onoarea. El a fost condamnat la închisoare pe viață pentru crimă, dar a fost eliberat în așteptarea examinării recursului său, chiar dacă soția sa a susținut că a continuat să o amenințe.

Curtea a constatat încălcarea art. 2 (dreptul la viață) în ceea ce privește decesul soacrei lui H.O și încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante), în ceea ce privește faptul că statul nu a protejat reclamanta. Turcia nu și-a îndeplinit obligația de a institui și de a aplica în mod eficient un sistem capabil să elimine violența domestică și să protejeze victimele. Autoritățile nu au recurs nici la măsurile de protecție de care dispuneau și au încetat urmărirea penală sub pretextul că era vorba despre „o problemă de familie”, fără a afla motivul pentru care au fost retrase plângerile. Cadrul juridic ar fi trebuit să permită continuarea urmăririi penale chiar și în cazul retragerii plângerilor.

De asemenea, Curtea constată – pentru prima dată într-o cauză privind violența domestică – încălcări ale art. 14 (interzicerea discriminării), coroborat cu art. 2 și art. 3, violența suferită de cele două femei având legătură cu sexul acestora; într-adevăr, violența domestică afectează în principal femeile, iar pasivitatea generalizată și discriminatorie de care au dat dovadă instanțele turcești creează un climat propice acestui tip de violență. În ciuda reformelor în domeniu (adoptarea Legii nr. 4320), indiferența de care justiția, în general, dă dovadă în materie și impunitatea de care se bucură autorii dezvăluie lipsa de determinare din partea autorităților turce de a lua măsurile adecvate pentru a remedia problema: poliția încearcă să convingă femeile să-și retragă plângerile, întârzierile sunt frecvente, iar instanțele atenuează asprimea sancțiunilor în numele onoarei sau al tradiției.

E.S. și alții împotriva Slovaciei (nr. 8227/04)

15.09.2009

În 2001, reclamanta și-a părăsit soțul și, ulterior, a formulat plângere penală împotriva acestuia, susținând că o maltrata, pe ea și pe copiii lor, și că a abuzat-o sexual pe una din fiicele lor. Doi ani mai târziu, acesta a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru violență și abuz sexual. Cererea reclamantei prin care solicita ca soțul său să părăsească domiciliul conjugal a fost, cu toate acestea, respinsă, instanța considerând că nu era competentă de a restrânge accesul soțului acesteia la domiciliu (reclamanta nu a obținut rezilierea contractului de închiriere decât după divorț). Reclamanții au fost așadar obligați să-și părăsească domiciliul, familia și prietenii.

Curtea a considerat că statul slovac nu le-a acordat reclamantelor protecția imediată necesară împotriva violenței soțului și tatălui lor, cu încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) și a art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie).

A. împotriva Croației (nr. 55164/08)

14.10.2010

Potrivit reclamantei, fostul ei soț (care suferă de tulburări psihice severe, inclusiv anxietate, paranoia, epilepsie și stres posttraumatic) a supus-o timp de mai mulți ani și în mod repetat la violențe fizice și amenințări cu moartea și a abuzat-o în mod regulat în fața fiicei lor. După ce s-a refugiat într-o locație nedivulgată, reclamanta a solicitat măsuri suplimentare de protecție pentru a-i interzice fostul ei soț să o hărțuiască și să o urmărească, dar a fost refuzată pe motiv că nu a probat că viața i-a fost în mod direct amenințată.

Curtea a concluzionat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), reținând că autoritățile croate nu au pus în aplicare numeroasele măsuri dispuse de instanțe pentru a o proteja pe reclamantă sau pentru a rezolva problemele psihiatrice ale fostul ei soț, care sunt aparent cauza comportamentului său violent. De altfel, nu se știe cu certitudine dacă aceasta a urmat vreun tratament psihiatric.

Curtea a declarat inadmisibilă plângerea reclamantei întemeiată pe art. 14 (interzicerea discriminării), întrucât, în special, nu a prezentat suficiente elemente de probă (cum ar fi rapoarte sau statistici) adecvate pentru a demonstra caracterul discriminatoriu al măsurilor sau practicilor adoptate în Croația pentru a lupta împotriva violențelor domestice sau al efectelor acestor măsuri sau practici.

Hajduovà împotriva Slovaciei (nr. 2660/03)

13.11.2010

Fostul soț al reclamantei a fost internat într-o instituție de psihiatrie după ce a agresat-o pe aceasta din urmă în public și a proferat amenințări cu moartea împotriva ei. Ușor rănită și temându-se pentru viața și siguranța sa, reclamanta s-a refugiat la o organizație neguvernamentală împreună cu copiii. Fostul soț a fost eliberat fără a urma tratamentul recomandat și a continuat amenințările. Plângerea reclamantei, potrivit căreia autoritățile nu s-au asigurat că soțul ei urmează un tratament psihiatric, a fost respinsă.

Curtea reamintește că Slovacia are obligația de a proteja integritatea fizică și psihică a persoanelor, în special atunci când este vorba despre persoane vulnerabile, victime ale violenței domestice. Curtea a concluzionat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) în sensul că, deși amenințările fostului soț al reclamantei nu s-au tradus în acte concrete de violență după eliberarea sa din spital, temerile ca acesta să nu-și pună amenințările în practică erau întemeiate, iar autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a dispune internarea acestuia pentru a urma un tratament psihiatric.

Kalucza împotriva Ungariei (nr. 57693/10)

24.04.2012

Doamna Kalucza s-a plâns de faptul că autoritățile nu au protejat-o împotriva violențelor fostului ei partener cu care continua să împartă apartamentul împotriva voinței sale, așteptând soluționarea mai multor acțiuni civile privind dreptul de proprietate asupra respectivului apartament.

Curtea a concluzionat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), în măsura în care autoritățile maghiare nu au luat suficiente măsuri pentru a proteja reclamanta împotriva violențelor fostul ei partener, în ciuda plângerilor penale formulate împotriva acestuia pentru violență, a cererilor repetate pentru pronunțarea unui ordin de instituire a anumitor restricții și în ciuda deschiderii unei proceduri civile pentru evacuarea acestuia din apartament.

Irene Wilson împotriva Regatului Unit (nr. 10601/09)

23.10.2012 (decizie de admisibilitate)

Obiectul cauzei privește plângerea unei persoane de sex feminin, victimă a violenței în familie, cu privire la modul în care autoritățile au desfășurat urmărirea penală împotriva soțului ei pentru vătămare corporală gravă și susținerea potrivit căreia pedeapsa cu suspendare aplicată acestuia a fost prea ușoară.

Curtea a declarat în unanimitate cererea inadmisibilă, concluzionând că autoritățile din Irlanda de Nord și-au îndeplinit obligația de a proteja drepturile reclamantei în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie).

Alte cauze cu risc de crimă de onoare în caz de extrădare:

A.A. și alții împotriva Suediei (nr. 14499/09, 28.06.2012)

Mutilări ale organelor genitale

Izevbekhai împotriva Irlandei (nr. 43408/08)

17.05.2011 (decizie de admisibilitate)

Reclamanta și cele două fiice ale sale susțin că acestea din urmă riscă să fie supuse exciziei organelor genitale, în cazul în care familia ar reveni în Nigeria, cu încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante). Fiica cea mare a reclamantei a murit la vârsta de un an în urma hemoragiei suferite după ce a fost supusă unei astfel de mutilări, efectuată de către o „bătrână”. Familia a fugit din Nigeria în Irlanda din cauza presiunilor familiei tatălui ca fetele să fie supuse exciziei organelor genitale. Cererea de azil le-a fost respinsă.

Curtea constată că „există motive puternice pentru a pune la îndoială” afirmațiile privind nașterea și decesul fiicei celei mai mari a primei reclamante. Se reține că familia ocupă o poziție financiară și socială privilegiată în Nigeria. Prima reclamantă a absolvit studii superioare și exercită o profesie liberală, iar soțul său și părinții acesteia se opun exciziei organelor genitale. Nici ea, nici soțul ei nu au raportat vreodată poliției vreo problemă legată de excizia organelor genitale în ceea ce le privește pe fiicele lor, nu au solicitat ajutor, dar nici nu s-au mutat în nordul Nigeriei, unde excizia organelor genitale se produce mai puțin frecvent sau foarte rar. În consecință, Curtea consideră că reclamanta și soțul ei pot să-și protejeze fiicele împotriva exciziei organelor genitale, dacă familia ar reveni în Nigeria. Prin urmare, declară cauza inadmisibilă.

Omeredo împotriva Austriei (nr. 8969/10)

20.09.2011 (decizie de admisibilitate)

Reclamanta, născută în 1973, a părăsit Nigeria în 2003 pentru a scăpa de amenințarea cu excizia organelor genitale. Sora sa decedase deja în urma unei astfel de mutilări. Potrivit acesteia, locuitorii satului ei au amenințat că o vor omorî dacă refuză să se supună operației, iar mama ei i-a spus să coopereze. Pentru moment, cererea sa de azil nu a fost acceptată.

Curtea consideră că, având în vedere educația și experiența profesională a reclamantei (croitoreasă), există motive să se creadă că ar putea să trăiască în Nigeria fără a fi nevoie să se bazeze pe sprijinul familiei sale. Declară așadar cauza inadmisibilă.

Viol

X și Y împotriva Țărilor de Jos (nr. 8978/80)

26.03.1985

O tânără cu handicap mintal a fost violată în centrul pentru copiii cu dizabilități mintale în care era găzduită, a doua zi după împlinirea vârstei de 16 ani (16 de ani este vârsta pentru raporturi sexuale consimțite în Țările de Jos), de către o rudă a persoanei însărcinată să aibă grijă de ea. Tânăra, traumatizată de experiență, se afla în imposibilitatea de a semna o plângere oficială, având în vedere starea sa mentală. Tatăl a semnat în locul său, dar nu a fost declanșată urmărirea penală împotriva autorului faptelor, victima fiind obligată să depună ea însăși plângerea. Instanțele au recunoscut existența unei lacune în lege.

Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieții private), subliniind că doar o legislație penală poate asigura o prevenție eficientă, necesară în acest domeniu.

Violență și excludere socială

N. împotriva Suediei (nr. 23505/09)

20.07.2010

Reclamanta, resortisant afgan, are o relație extraconjugală cu un bărbat din Suedia. Potrivit acesteia, ar putea fi exclusă din societate, riscând chiar și o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată sau moartea în cazul în care s-ar întoarce în Afganistan.

Cererile de acordare a azilului i-au fost respinse.

Curtea evidențiază că femeile sunt expuse unui risc deosebit de ridicat de a fi supuse la rele tratamente în Afganistan în cazul în care sunt percepute ca neconformându-se cu rolul pe care societatea, tradiția sau sistemul juridic îl atribuie acestora. Simplul fapt că N. a locuit în Suedia poate fi considerat un comportament inacceptabil. Faptul că dorește să divorțeze sau cel puțin nu mai dorește să trăiască împreună cu soțul ei poate avea repercusiuni grave, care să-i pună viața în pericol. Legea privind statutul personal al femeilor șiite din aprilie 2009 obligă femeile să se supună cerințelor sexuale ale soților lor și să nu părăsească domiciliul fără permisiune. Potrivit rapoartelor, aproximativ 80% din femeile afgane sunt victime ale violențelor domestice, pe care autoritățile le consideră legitime și, prin urmare, nu le anchetează. Femei neînsoțite sau neprotejate de un „tutore” de sex masculin sunt întotdeauna expuse la restricții semnificative care le împiedică să aibă o viață personală sau profesională și sunt condamnate la a fi excluse din societate. De cele mai multe ori ele pur și simplu nu dețin mijloacele de supraviețuire în cazul în care nu sunt protejate de o rudă de sex masculin. În consecință, Curtea consideră că, în cazul în care N. ar fi expulzată în Afganistan, Suedia ar încălca art. 3 (interzicerea pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante).

5.2. CAZUISTICA CAZURILOR DE VIOLENȚĂ DOMESTICĂ PRIN PRISMA CURȚII SUPREME DE JUSTIȚIE ÎN MATERIE PENALĂ

Culegerea privind Jurisprudența Curții de Justiție în materie penală publicată în anul 2012, reprezintă o selecție a celor mai relevante decizii pentru anii 2008-2010, adoptate de Colegiul Penal al Curții Supreme de Justiție. Aceasta a fost concepută la inițiativa organizației Asociația Avocaților Americani și a avut ca obiectiv implementarea programelor de promovare a supremației legii în 45 de state din Europa, Asia, Africa, Orientul Mijlociu, America latină și Caraibe.

După apariția acesteia, mai mult de 700 de angajați, printre care numeroși voluntari, au început campania de implementare a acestor programe. Conform datelor, încă de la crearea ei, această organizație a contribuit cu peste 200 de milioane dolari americani sub formă de asistență tehnică acordată guvernelor, asociațiilor profesionale ale judecătorilor, procurorilor și avocaților, facultăților de drept și organizațiilor neguvernamentale. În ce privește programul Asociației Avocaților Americani de susținere a supremației legii în Republica Moldova acesta a început în anul 1993.

Totodată, culegerea este o “biblie” pentru judecători, procurori, avocați deoarece reprezintă un instrument care contribuie la fuzionarea practicii judiciare în cauzele penale și la determinarea direcțiilor prioritare ale justiției penale din Republica Moldova.

În acest sens, în Capitolul I. Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei, sunt exemplificate următoarele spețe :

1. C. O. a fost pus sub învinuire de către organul de urmărire penală pentru aceea că, la 18 iulie 2008, aproximativ la ora 21.00, fiind în stare de ebrietate alcoolică, aflându-se în casa sa, situată în s. Arionești, r-nul Dondușeni, în urma unei cerți între el și concubină sa, R. V., care a trecut în bătaie, având scopul de a o omorî, cu o deosebită cruzime, i-a aplicat acesteia multiple lovituri cu pumnii și picioarele în diferite regiuni ale corpului, pricinuindu-i victimei vătămări corporale grave, incompatibile cu viața, în urma cărora aceasta a decedat. Procurorul a calificat faptele lui C.O. în baza art.145 alin.(3), lit.h) Cod penal, că omorul unei persoane, săvârșit cu premeditare și cu o deosebită cruzime. Prin sentința Judecătoriei Ocnița din 30 ianuarie 2009, C. O. a fost recunoscut vinovat și condamnat în baza art.145 alin.(1) Cod penal – omorul unei persoane, în lipsa calificativelor agravante prevăzute de această normă. Instanța a reținut că inculpatul C. O., la 18 iulie 2008, la ora 21.00, fiind în stare de ebrietate, în gospodăria sa din s. Arionești, r-nul Dondușeni, în urma unei cerți cu concubina sa, R. V., care a trecut în bătaie, intenționat i-a aplicat acesteia multiple lovituri cu pumnii și picioarele în diferite regiuni ale corpului, pricinuindu-i victimei, potrivit raportului de expertiză medico-legală, vătămări corporale grave, periculoase pentru viață, care au condiționat survenirea decesului victimei la scurt timp de la provocarea lor. În apelul declarat, procurorul a invocat că „deosebita cruzime în acțiunile lui C. O. se dovedește prin aplicarea unui număr mare de leziuni provocate concubinei sale, fapt confirmat și prin raportul de expertiză medico-legală nr.45 D din 22 iulie 2008, de asemenea se manifestă și prin săvârșirea omorului în prezența rudelor apropiate ale victimei, și anume a copiilor minori, fapt confirmat prin înseși depozițiile inculpatului”. Prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Bălți din 15 aprilie 2009, apelul declarat de procuror a fost respins ca nefondat, cu menținerea sentinței primei instanțe. Instanța de apel și-a argumentat hotărârea adoptată prin următoarele: Procurorul, contrar prevederilor art.281 alin.(2) și art.296 Cod de procedură penală, nu a adus învinuirea sub aspectul pe care îl susține în apelul declarat, astfel punând instanța de judecată în situația de a ieși din limitele învinuirii formulate. Astfel, în apelul declarat, autorul acestuia susține că probele administrate demonstrează vina lui C.O. în omorul premeditat, săvârșit cu o deosebită cruzime, însă, în învinuirea adusă acestuia, nu a specificat în ce constau aceste elemente calificative, în mod arbitrar ieșind din limitele învinuirii formulate. Mai mult ca atât, nu se cuprind elementele respective, adică caracteristicile omorului premeditat, nici în actul de învinuire (rechizitoriu), învinuirea reducându-se doar la niște formulări declarative; acuzarea nu a specificat în ce constau acele acțiuni ale inculpatului în cauză care ar permite a se deduce că acesta ar fi pregătit, ar fi chibzuit, ar fi cântărit bine acțiunile sale, aflându-se în activitate continuă, acțiuni de asigurare a planului de omor. Instanța de apel a mai menționat că manifestarea cruzimii deosebite se îmbină cu acțiuni sadice, adică cu tendința anormală spre cruzime, plăcere bolnăvicioasă de a vedea pe cineva suferind sau de a pricinui suferințe, însă, în actul de învinuire a lui C. O., partea acuzării a descris doar mecanismul producerii leziunilor corporale la victimă (aplicarea multiplelor lovituri în diferite părți ale corpului, care confirmă intenția de omor), însă nu au specificat prin ce s-au manifestat acțiunile inculpatului, care ar permite a se deduce că omorul a fost săvârșit cu o deosebită cruzime, de aceea, în timp ce în actul de învinuire (rechizitoriu) partea acuzării nu a specificat în ce s-a exprimat deosebita cruzime pe care ar fi manifestat-o inculpatul, instanța de judecată este lipsită de dreptul de a specifica aceasta din proprie inițiativă, întrucât o atare acțiune din partea instanței de judecată ar fi în contradicție cu prevederile art.325 alin.(1) Cod de procedură penală, care stipulează că judecarea cauzei se efectuează numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu. Soluțiile adoptate sunt atacate cu recurs de către procuror, care considera că acțiunile lui O. C. urmează a fi reîncadrate în prevederile art.145 alin.(3) lit.h) Cod penal, că omor al unei persoane, săvârșit cu premeditare și cu o deosebită cruzime. În opinia recurentului, deosebita cruzime în acțiunile condamnatului s-a manifestat prin aplicarea unui număr mare de leziuni victimei și prin săvârșirea omorului în prezența rudelor apropiate ale victimei, și anume a copiilor minori, fapt confirmat prin înseși depozițiile inculpatului. Examinând admisibilitatea în principiu a recursului, Colegiul penal dispune inadmisibilitatea acestuia, ca fiind vădit neîntemeiat. Argumentele procurorului privind necesitatea recalificării acțiunilor lui C. O. în baza art.145 alin.(3) lit.h) Cod penal deja au fost obiect de discuție în instanță de apel, fiind, în opinia Colegiului, argumentat și întemeiat respinse, deoarece contravin circumstanțelor de fapt și probelor administrate în cauză, astfel ambele hotărâri judecătorești sunt legale și întemeiate.

Concluzia Colegiul penal este că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor „săvârșit cu o deosebită cruzime”.

2. Prin sentința Judecătoriei Ștefan Vodă din 25 decembrie 2007, F. A. a fost condamnată în baza art.146 CP la 5 ani închisoare; conform art. 90 CP, executarea pedepsei stabilite a fost suspendată condiționat pe un termen de probă de 3 ani. Instanța de fond a reținut că, la 26 martie 2007, la ora 23.00, F. A., aflându-se în casa proprie, în stare de afect, l-a omorât pe fostul ei soț, F. Gr., care a inițiat o ceartă, insultând-o, folosind cuvinte necenzurate și amenințând-o cu moartea. Fiind bătută, inculpata a încercat să fugă din casă, însă toate ușile erau încuiate. Atunci ea a alergat în dormitor și, din safeu, a luat pistolul, pe care îl deținea legitim; ieșind din bucătărie, inculpata l-a văzut pe fostul soț cu pistolul lui în mina. Când fostul soț și-a îndreptat pistolul spre dânsa, spunându-i că o împușcă, F. A., fiind speriată și șocată, a tras cu pistolul de câteva ori, revenindu-și alături de fostul soț, care era decedat. Sentința dată a fost atacată cu apeluri de către procuror și reprezentantul legal al victimei, care au solicitat casarea sentinței, cu pronunțarea unei noi hotărâri, prin care F. A. să fie condamnată în baza art. 145 alin. (1) CP – omorul intenționat al unei persoane. Apelanții au motivat că, în momentul săvârșirii infracțiunii, F. A. nu era în stare de afect, iar noțiunea acesteia este una juridică și urmează a fi constatată de către instanțele de judecată, și nu de instituțiile medicale. Prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 26 martie 2008, a fost admis apelul procurorului, casată sentința și rejudecată cauza, cu pronunțarea unei noi hotărâri, potrivit modului stabilit pentru prima instanță, prin care F. A. a fost condamnată în baza art. 145 alin.(1) CP și, cu aplicarea art.79 CP, i-a fost stabilită pedeapsa de 9 ani închisoare. Instanța de apel și-a motivat soluția prin faptul că starea de afect apare prompt și imediat, durează un timp scurt, iar în cazul dat, inculpata s-a deplasat în odaia de alături, a luat pistolul din safeu, s-a întors în bucătărie și a tras în victimă, astfel s-a scurs timp în care starea de afect s-a consumat. Acțiunile inculpatei au fost recalificate în baza art.145 alin.(1) CP – omor intenționat al unei persoane, deoarece ea a acționat intenționat, își dădea seama de caracterul acțiunilor sale și de urmările lor prejudiciabile și le dorea. În recursul declarat de avocat în interesele condamnatei, invocându-se temeiul art.427 alin.(1) pct.8), 12) CPP, s-a solicitat casarea totală a deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 26 martie 2008, cu menținerea hotărârii primei instanțe. Recurentul s-a referit la probele administrate, care dovedesc prezența stării de afect la comiterea infracțiunii imputate condamnatei. Colegiul penal admite recursul din următoarele considerente: În cazul examinat, instanța de apel, casând sentința, cu adoptarea unei noi hotărâri, de condamnare a lui F. A. pentru săvârșirea omorului premeditat, a pus la baza deciziei aceleași probe administrate de instanța de fond, reținându-le conținutul în modul în care a fost constatat de prima instanță. Totodată, considerând că, la momentul efectuării împușcăturilor, inculpata nu a fost în stare de afect, instanța de apel a pus la bază, ca probă, explicațiile acesteia din 27 martie 2007, care, după cum rezultă din procesele-verbale ale instanțelor de fond și de apel, nu au fost administrate. Aceste explicații F. A., ulterior, fiind audiată în calitate de bănuită, învinuită și inculpată, nu le-a mai repetat ori confirmat. Potrivit art. 384 alin.(4) CPP, instanța, la adoptarea sentinței de condamnare, este obligată să o întemeieze numai pe probele care au fost cercetate în ședința de judecată. Raportând această prevedere la faptul reținerii de către instanța de apel a explicațiilor lui F. A. din 27 martie 2007, instanța de recurs conchide că greșit au fost reținute acestea ca probă la adoptarea deciziei atacate, deoarece acestea nu au o asemenea calitate. Prin sentință, corect s-a constatat că inculpata a acționat aflându-se în stare de afect, care a apărut subit, în rezultatul acțiunilor violente, precum și al insultelor grave, al amenințărilor cu moartea din partea victimei în privința inculpatei, nu numai în ziua și la momentul apariției conflictului, ci și anterior și în mod repetat. Această constatare este argumentată de prima instanță prin declarațiile martorului minor – F. D., fiul victimei și condamnatei, ale martorilor B. R., B. Șt., B. A., printr-un șir de probe, din care rezultă că victima, din diferite motive, în stare de ebrietate, deseori își insultă și își bătea soția, o amenința cu omorul. Conform datelor raportului de expertiză medico-legală, la inculpată s-au depistat vătămări corporale, inclusiv în regiunea gâtului, fapt ce confirmă declarațiile acesteia că a fost bătută de soț. Din procesul-verbal de examinare a locului infracțiunii, rezultă că, în imediata apropriere a cadavrului, se afla pistolul decedatului, fapt ce confirmă declarațiile inculpatei referitoare la amenințarea cu omor. Sunt confirmate de către instanța de fond și afirmațiile inculpatei că soțul, inițiind conflictul, a încuiat ușile și dânsa nu a putut să fugă din casă, care cu adevărat avea ușile încuiate, fapt constatat în instanța de fond. Starea de afect, subit apărută, este argumentată de către instanța de fond și prin raportul de expertiză psihiatrică-psihologică, la care a fost supusă inculpata. Colegiul susține concluzia instanței de fond, bazată pe datele redate în raport de către specialiști în domeniu, conform cărora, în situația apărută, inculpata era în stare de afect, dar care nu a atins gradul superior al afectului fiziologic, ce s-ar afla la periferia afectului patologic, care poate exclude în general răspunderea penală. Colegiul menționează că, de fapt, și instanța de apel a reținut că decedatul a manifestat în relațiile cu inculpata un comportament violent și agresiv – împrejurare care trebuia să fie privită nu numai referitor la chestiunea aplicării pedepsei, ci și a aprecierii juridice a faptelor comise de inculpată. În consecință, Colegiul penal conchide că instanța de apel a dat faptelor săvârșite de inculpata F. A. o încadrare juridică greșită, comițând astfel o eroare de drept care se cuprinde în art. 427 alin.(1) pct.12) CPP, eroare care este corectată prin menținerea sentinței instanței de fond, ca legală și întemeiată, respectiv . omorul a fost săvîrșit în stare de afect, survenită în mod subit, provocată de acte de violență sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale din partea victimei . .

5.3. EVOLUȚIA FENOMENULUI OGLINDIT ÎN DATE STATISTICE

Violența domestică a căpătat proporții înspăimântătoare, iar violența în cadrul familiei este o problemă care se extinde din ce în ce mult. Există programe destinate sprijinirii victimelor, dar încă insuficiente la nivel local. Lipsa unei strategii reale la nivel național și internațional se reflectă încă foarte clar în mentalitatea potrivit căreia bătaia este o modalitate acceptată și indicată de disciplinare și de impunere a autorității. Cercetările întreprinse în diferite țări au scos la iveală proporția îngrijorătoare a violenței asupra femeilor. Aceste cifre sunt susceptibile de a fi subestimate, întrucât toate tipurile de violență în familie și abuz sunt subraportate în sănătate și cercetarea socială, la poliție, precum și la alte servicii. Statisticile privind prevalența problemei violenței în familie indică faptul că aceasta este o epidemie la nivel mondial. Un raport pe anul 2013 realizat de Organizația Mondială a Sănătății (OMS), și intitulat, "Global and Regional Estimates of Violence Against Women: Prevalence and Health Effects of Intimate Partner Violence and Non-Partner Sexual Violence", a constatat că violența partenerului intim afectează 30% din femeile din întreaga lume și în tipul cel mai răspândit de violență împotriva femeilor. OMS estimează că 38% din toate femeile ucise sunt ucis de partenerul lor intim, deși recunoaște că acest lucru este probabil o subestimare. De asemenea, se raportează că 42% dintre femeile care au fost abuzate sexual sau fizic de partenerul lor au fost răniți. Un studiu întocmit de Banca Mondială arată că 20% din totalul bolilor de care suferă femeile și fetele cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani din multe țări ale lumii se datorează violenței domestice.

Potrivit Agerpres, într-un raport publicat în septembrie 2013 de Agenția pentru Drepturi Fundamentale (FRA) europeană semnalează faptul că una din trei femei care trăiesc în Uniunea Europeană a fost victima violenței fizice sau sexuale, cel puțin o dată în viața ei, de la vârsta de 15 ani. Totodată, FRA în urma unui studiu bazat pe mărturisirile a 42.000 de femei cu vârste cuprinse între 18 și 74 de ani din 28 de țări ale UE, obținute în timpul unor interviuri individuale între martie și septembrie 2012, estimează că la 62 de milioane de femei din Uniunea Europeană, o femeie din 20 a fost violată de la vârsta de 15 ani. De asemenea, rata celor mai multe declarații s-au observat în țările din Europa de Nord: în Danemarca, unde mai mult de una din două femei (52%) afirmă că a fost victima violenței, urmată de Finlanda (47%), Suedia (46%) și Olanda (45%). În schimb, în țările din sudul Europei rata este mai scăzută: 22% din femeile din Spania, Cipru și Malta au declarat că au fost victime ale violenței sexuale sau fizice. În Austria, 20% din femei au fost victime ale violenței sexuale sau fizice, fiind a doua cea mai scăzută rată dezvăluită de FRA după Polonia (19%). Însă, FRA nu dispune de date comparabile pentru a notă o schimbare în comportament, studiul său fiind o premieră de o asemenea amploare. "Cred că ar trebui repetat acest studiu la fiecare patru, cinci ani… Punând aceleași întrebări, se poate vedea ce se întâmplă", estimează Joanna Goodey, director al Departamentului de libertăți și justiție din FRA.

În România, în anul 2011, aproximativ opt sute de mii de femei au fost, în mod frecvent, victime ale violenței în familie sub diferite forme. 14.3% din întreaga populație adultă a țării, respectiv 17.8% dintre femei au fost, de-a lungul vieții, victime ale unui tip sau altul de violență în familie. Contrar acestor date, 4 români din 10 consideră că actele de violență în familie nu pot fi considerate fapte foarte grave. „Asociația pentru Promovarea Femeii din România” – APFR Timișoara prin Centrul de Consiliere, Asistență Socială și Intervenție în Criză a oferit servicii gratuite (consiliere telefonică, juridică și reprezentare gratuită în instanță, psihologică, psihoterapie individuală și de grup, asistență socială, intermediere de locuri de muncă și adăpost în colaborare cu Federația Caritas a Diecezei Timișoara) pentru 561 de cazuri de violență domestică pe parcursul anului 2011, iar în anul 2012 asociația a lucrat cu 491 de beneficiare care au accesat servicii sociale și de suport gratuite prin intermediul unei echipe de specialiști în domeniu (psihologi, avocați, psihoterapeuți, juriști, asistenți sociali)..

Linia telefonică de criză, "Telefonul Albastru", a preluat în această perioadă 465 de apeluri, dintre care 301 au beneficiat de consiliere și suport psihologic, 162 dintre ele fiind greșite și 2 apeluri mute. Tot pe parcursul anului 2011, au beneficiat de serviciile directe de suport (consiliere juridică, consiliere psihologică, psihoterapie și asistență socială) 260 de cazuri de violență domestică. În peste 99 % dintre cazuri victimele sunt femei, majoritatea provenind din mediul urban (75,57%) și sunt de religie ortodoxă (80%). În peste 70% dintre situații sunt implicați și copii, relația dintre victimă și agresor, în cele mai multe cazuri, este căsătoria (57,47%), iar abuzul se petrece la domiciliul partenerilor (87,78%). Principalele instituții apelate în aceste situații sunt Poliția și Institutul de Medicină Legală. De remarcat este faptul că, în cele mai multe cazuri, procedura juridică urmată de victimă este desfacerea căsătoriei (60,24%), pe un loc secund fiind evacuarea (21,69%) și plângerea penală (22,89%)”..Potrivit statisticilor poliției, în anul 2011 au fost 10 părinți victime ale vătămărilor corporale și vătămările corporale grave, comise de copiii lor, față de 13, în anul 2010 (cifra fiind în scădere cu 23,1%). Tot astfel, în anul 2011, au fost 54 de victime ale infracțiunii de omor, față de 59 în anul 2010 (în scădere cu 8,5%). În ceea ce privește soți victime, în anul 2011 au fost 29 de astfel de victime ale vătămărilor corporale și vătămărilor corporale grave, față de 40 în anul 2010 (în scădere cu 27,5%). În anul 2011 au fost 11 victime soți ale loviturilor cauzatoare de moarte, cifra rămânând constantă față de anul 2010.

Totodată, în anul 2011, la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române, au fost sesizate cu 9,46% mai multe infracțiuni de violență în familie față de anul 2010, ceea ce demonstrează o creștere a încrederii populației în instituția poliției. Din totalul infracțiunilor de violență intrafamilială, 62% (+15,66%) au fost soluționate de unitățile teritoriale de poliție. Din totalul infracțiunilor sesizate, în 22,61% de cazuri s-a dispus începerea urmăririi penale (cu 11,36% mai puține ca în anul 2010) . Acest lucru scoate în evidență faptul că din varii motive, care pot varia de la aspecte financiare, sentimentale etc și până la greutăți familiale legate de creșterea și îngrijirea copiilor, victimele nu vor ori nu pot să-și încheie relația cu agresorul, ceea ce face ca acestea să-și retragă plângerea penală sau să nu depună plângere împotriva agresorului. O formă importantă a violenței în familie este cea manifestată împotriva copiilor, unde s-au înregistrate creșteri față de anul 2010 cu 21,15%. De asemenea, creșteri ale violenței în familie au fost înregistrate la infracțiunile de vătămare corporală cu 35,23%; loviri sau alte violențe cu 22,04% și rele tratamente aplicate minorului cu 21,15%.

În primele 11 luni ale anului 2012, potrivit statisticilor poliției, au fost raportate 697 de cazuri de viol în cuplu și 440 de persoane trimise în judecată pentru această infracțiune, iar 75%-80% dintre femei sunt abuzate în spațiul domestic (verbal, psihologic, fizic, sexual).

În perioada 12- 21 iulie 2013, a fost realizat de către INSCOP Research un sondaj ”Barometrul de opinie publică – Adevărul despre România” – „Cum percep românii fenomenul violenței în familie”. Sondajul a fost realizat pe un eșantion de 1050 persoane și este reprezentativ pentru populația României de peste 18 ani. 43,5% dintre români declară că “de la începutul acestui an (2013), au auzit printre cunoștințe sau în zona în care locuiesc de situații de violență în familie”. 44,5% nu au auzit de astfel de cazuri în proximitatea lor anul acesta, în timp ce 12% au ales să nu răspundă. Întrebarea este un indicator victimologic tipic, iar faptul că peste 40% dintre români au auzit de cazuri de violență în familie în interiorul rețelelor sociale proprii demonstrează o prezență semnificativă a fenomenului. În rândul celor care au declarat că au cunoștință de asemenea cazuri, 65,9% au precizat că în cazul despre care au auzit victima era o soție, 37,9% că victima era un copil, 19,7% un bătrân, 4,4% un soț. Românii cred că, în cazurile de violență domestică, ar trebui să intervină poliția (79,5%), rudele (29,3%), vecinii (10,7%), prietenii (7,4%), preotul (4,3%). Numărul extrem de mare de persoane care cred că în asemenea cazuri este necesară intervenția poliției arată că pentru marea majoritate a populației violența în familie este un tip de violență ca oricare altul, neexistând circumstanțe atenuante.Totodată, 66% dintre români cred că statul ar trebui să înăsprească legislația privind violența în familie atunci când au fost întrebați care ar trebui să fie intervenția statului în cazurile respective. 25,8% cred că statul ar trebui mai degrabă să aplice legislația existentă. 5,8% au ales varianta “statul nu are ce căuta în casa omului”. Întrebați de ce România se află printre țările europene cu cele mai mari rate de violență împotriva femeii, 37,5% dintre respondenți consideră că violența împotriva femeii nu este pedepsită serios de autorități în România, 32,6% că acest gen de violențe se datorează mai ales sărăciei din ultima vreme, 23,2% cred că fenomenul s-a întâlnit dintotdeauna în România. 4,6% dintre subiecți consideră că statisticile sunt exagerate în această privință. În privința legislației privind violența domestică și protejarea victimei, 57,5% dintre români spun că, după cunoștințele lor, există legislație în acest sens, 12,9% cred că nu există nicio lege pe acest subiect. 29,6% aleg nu știu/nu răspund, ceea ce ne arată că în general există o destul de vagă cunoaștere a legislației privind fenomenul, drepturile victimelor etc. “Incriminarea” socială a violenței în familie se bazează mai degrabă pe norme de bun simț decât pe informare și pe o cultură legislativă în domeniu. Bărbații, tinerii până în 35 de ani, persoanele cu nivel mai înalt de educație au mai degrabă cunoștințe asupra existenței legislației în domeniu decât celelalte categorii socio-demografice. La un alt item, respondenții au fost solicitați să își exprime acordul/dezacordul cu o serie de afirmații care redau stereotipuri și expresii curente privind fenomenul violenței domestice. În acest sens, 30,9% dintre subiecți sunt de acord că “femeile mai sunt bătute și din vina lor”, 8,1% cred că “bătaia este ruptă din rai”, 6,4% că “un bărbat care nu-și bate femeia nu o iubește cu adevărat”, 7,3% sunt de acord cu afirmația “femeia este proprietatea bărbatului”. Dintre români 75,7% sunt de acord cu ideea că “o femeie bătută poate în orice moment să se despartă de soțul ei”,în timp ce 51,3% cred că violența în interiorul familiei este o problemă de interes public, 8,5% dintre români cred că violența domestică este întâlnită doar în familiile sărace iar 15,3% că este întâlnită doar la oamenii needucați.

Potrivit diferitelor statistici între 2010 și 2012 au fost înregistrate peste 65.000 de cazuri de violenta conjugală, iar în ultimii 7 ani circa 800 de femei au murit din cauza agresiunilor suferite în familie. Cu toate acestea, în doar 20% din cazuri s-a dispus începerea urmăririi penale a vinovatului. În realitate, nu exista statistici reale în acest sens datorită faptului că, încă în România, violența în familie este tratată ca o problemă privată care ține de un model cultural. În cursul anului 2012, 1857 de persoane au raportat acte de violența în familie, însă autoritățile au trimis în judecată doar 440 de persoane, iar în 2013, 156 de instante judecătorești au fost sesizate cu cereri pentru emiterea unui ordin de protecție, ceea ce reprezintă o creștere fata de anul 2012 de la 70% la 87%. În total la nivelul țării au fost înregistrate 2453 de cereri de emitere a ordinului de protecție. Alte statistici pentru 2013 nu au fost disponibile la momentul studiului.

Conform ONG-urilor, violența împotriva femeilor, inclusiv violența în familie, continua să fie o problemă gravă. Guvernul nu a aborda în mod eficient această problemă. Deși legea impune sancțiuni mai aspre pentru infracțiunile violente comise împotriva membrilor de familie decât pentru infracțiuni similare comise împotriva altora, instanțele judecată foarte puține cazuri de abuz domestic. Multe cazuri sunt soluționate, prin mediere, înainte sau în timpul procesului, atunci când presupusele victime au renunțat la acuzații sau împăcat cu abuzatorii.

Datele statistice internaționale privind violența domestică potrivit Rapoartelor de țară privind Drepturile Omului pentru 2013 pentru unele țări studiate se prezintă astfel:

Albania

Violența domestică împotriva femeilor, inclusiv violența în familie, a rămas o problemă serioasă. Începând din octombrie 2013, poliția a semnalat 2130 cazuri de violență în familie, în comparație cu 1860 de cazuri în aceeași perioadă a anului 2012. Guvernul a depus plângere, în 825 de cazuri, în comparație cu 593 de cazuri în aceeași perioadă a anului 2012. Instanțele de judecată au emis 1306 ordinelor de restricție până în luna octombrie 2013, comparativ cu 1146 ordine emise în aceeași perioadă în 2012. Poliția a raportat că a primit 2515 de plângeri legate de violență în familie, prin linii de asistență telefonică de urgență din luna octombrie 2013, comparativ cu 1405 de plângeri primite în aceeași perioadă în 2012. Însă, deși numeroase cazuri rămân nesemnalizate autorităților din teamă sau prejudecăți, potrivit unor rapoarte întocmite de diverse organizații internaționale, în Albania o femeie din trei este victima a violentelor familiale.

Arabia Saudită

Cercetătorii au declarat că violența domestică poate fi manipulată serios de către autorități, ceea ce face dificilă posibilitatea măsurării magnitudinii problemei. Estimările independente, susținute de către oficialii care lucrează la Ministerul Afacerilor Sociale au indicat că incidența de abuz în căsătorie au variat foarte mult, de la 16 la 50 de procente din totalul femeilor căsătorite. În raportul anual al NSHR din 2011 s-a menționat că organizația a investigat 370 de cazuri de violență în familie și încălcări ale drepturilor femeilor, în comparație cu 282 de astfel de cazuri în 2010. Acest fapt a forțat Ministerul Afacerilor Sociale să constate că violența în familie este o problemă în creștere și să raporteze că numărul de incidente reale de violență în familie împotriva femeilor din 2011 a ajuns la 931 de cazuri. Violența în familie în această țară include un spectru larg de abuz. Pe parcursul anului 2011, cele mai recente statistici care au fost disponibile privind violența în familie, arata că s-au primit 350 de plângeri, care include violența domestică și abuz.

Austria

Potrivit Ministry of Women's Affairs and Civil Service, între 10 și 20 % din femeile adulte au suferit acte de violență într-o relație de-a lungul vieții lor. Mai puțin de 10 % din femeile abuzate de către un partener intim au depus plângeri. Pentru a încuraja victimele să depună plângere și să obțină un ordin de protecție, în iulie 2013 Ministerul Justiției a eliminat taxele judiciare pentru a obținerea unui ordin. Potrivit statisticilor Ministerului Justiției, în 2012 instanțele judecătorești au emis împotriva abuzatorilor 7647 de ordine de interzicere pentru a reveni în locuința conjugală.

Belgia

În 2012, poliția federală a înregistrat următoarele plângeri legate de violența în familie: 20,263 plângeri de violență fizică între parteneri (fata de 22,013 în 2011), 112 de violență sexuală (fata de 122 în 2011), și 19530 de violență psihologică (fata de 21,824 în 2011).

Bulgăria

Conform estimărilor, în Bulgaria între 100000 și 120000 de persoane de sex feminin sunt victime ale violenței în familie, iar ponderea cazurilor neraportate, ascunse de femeile supuse violenței sexuale este între 8% și 10 %. Acesta estimare releva faptul că una din patru femei din Bulgaria este victimă a violenței în familie, însă amploarea și natura reală a problemei sunt de multe ori ascunse datorită faptului că majoritatea femeilor prefer să tacă decât să suporte rușinea declarării violului și/sau a altor forme de violență în familie .Potrivit datele oficiale și numărul victimelor de sex masculin este de asemenea în creștere. Această informație a fost făcuta în noiembrie 2013, de către ministrul adjunct de interne Plamen Anguelov la un eveniment, ocazie cu care a anunțat și lansarea unui program finanțat de Norvegia, în valoare de 2 milioane EURO în încercarea de a stopa fenomenul violenței în familie.Alte date recente nu au fost disponibile la momentul studiului.

Bosnia-Herțegovina

Pe parcursul anului 2013, Agenția pentru Egalitatea de Gen în colaborare cu unele centre de gen a inițiat o cercetare cu privire la prevalenta abuzului împotriva femeilor din țară. Cercetarea a indicat că aproape jumătate dintre femeile intervievate au fost victime ale abuzului psihologic sau fizic. Cea mai frecventă formă de abuz a fost cel psihologic, cu o rată de prevalență de 42% de-a lungul vieții. Următoarea forma de abuz a fost violența fizică, cu o rată de prevalență de 24% la sută, urmată de cea de abuz sexual cu o rată de prevalență de 6 %. Totodată, Agenția pentru Egalitatea de Gen a raportat că doar 17% dintre femeile care au suferit acte de violență în familie au cerut ajutor. De exemplu, în timp ce legile din ambele entități permit ca măsura de protecție, îndepărtarea făptuitorul din casă, această prevedere a fost foarte rar aplicata datorită faptului că organele de aplicare a legii au fost de multe ori sub impresia greșită că este necesar să se preocupe unde ar putea trăi făptuitorul. Violența împotriva femeilor, inclusiv violența domestică și agresiunile sexuale, au rămas subestimate. Conform estimărilor ONG-urilor, o 1/3 din femeile din țară au fost victime ale violenței în familie. Deși autoritățile au libertatea de a urmări în justiție violența în familie, fie ca o crimă sau ca un delict, experții estimează că numai 10 la sută din victimele violenței în familie au raportat crima.

Canada

Potrivit Agenției de Statistică a Guvernului, în 2012 poliția a primit aproximativ 21.900 de rapoarte de agresiune sexuală cu vătămare corporală, și agresiune sexuală agravată. Cele mai multe victime au fost femei. Studii guvernamentale au indicat că aproximativ 1 din 10 incidente au fost raportate la poliție de către victimele agresiunilor sexuale.

Croația

Violența în familie afectează una din trei familii din Croația, și până la 40 % din cetățenii croați cunosc cel puțin o victimă a violenței domestice. Potrivit statisticilor poliției în mai 2012, 45 de cazuri de violență în familie sunt raportate în fiecare zi în Croația, acest număr crescând la 60 în zilele de sărbătoare, când tensiunile din familie de multe ori sunt mai mari. Numărul de cazuri neraportate se presupune a fi de multe ori mai mare decât acesta. În Croația femeile constituie ținta de abuz, ele reprezentând 70-83% din victime. Tot în anul 2012 poliția a înregistrat un număr 27 de crime ca rezultat a violenței în familie (dintre aceste victime 12 erau femei ucise de partenerii lor de sex masculin) și un total de 72 de violuri și 11 tentative de viol. ONG-urile de femei estimează că, pentru fiecare viol raportat, au existat 15 cazuri de viol neraportate. Potrivit acestora, adesea victimele nu au raportat violul conjugal întrucât, victimele nu au informații cu privire la posibilitățile legale pe care le au la dispoziție, sau le e rușine, ori doresc să evite presiunile sociale sau stigmatizarea și/sau se tem de represalii. Aceleași ONG-uri de femei au afirmat că instanțele, în cazul pedepselor pentru violul conjugal, au tendința de a fi indulgente. Avocatul parlamentar pentru egalitatea între femei și bărbați a raportat că instanțele judecătorești au adoptat măsuri de protecție în 43 % din cazurile aduse în față de poliție, de exemplu prin solicitarea pentru infractori de a urma un tratament psihosocial sau emiterea de ordine de restricție împotriva agresorilor.

Cipru

Numărul de cazuri privind violența împotriva femeilor, inclusiv violența în familie raportate a crescut puternic în ultimii ani. În 2012 poliția a primit 471 de rapoarte de violență în familie, au inițiat anchete penale în 281 dintre acestea și a depus 131 de cauze penale în instanță. În 77% din cazuri, victimele au fost femei. Asociația pentru Prevenirea violenței domestice a efectuat un studiu național privind violența domestică împotriva femeilor, iar rezultatele studiului a fost publicat în decembrie 2012, și a indicat că cel puțin 28 % dintre femeile cu vârsta de peste 18 ani au suferit o formă de violență în familie, inclusiv violența fizică și sexuală, precum și violență economică, social, emoțională și psihologică. Aproximativ 57 % din femeile care au raportat că au fost victime ale violenței nu au spus altor persoane despre abuzul lor. Cel mai mare procent de femei victime ale violenței (36 %) a fost în grupa de vârstă 45 – 64. Un ONG care lucrează cu victimele violentei în familie a raportat o creștere a numărului de apeluri telefonice la linia fierbinte fata de anul 2011. În acest sens, ONG-ul a raportat că din 1425 apelanții care pretindeau a fi victime ale violenței în familie, 12 % au fost copii. Din apelanții adulți, 84 % au fost femei și 10 % au fost bărbați.

Egipt

Un studiu academic efectuat în anul 2011 realizat pe un eșantion aleatoriu de 1503 de gospodării din Minya, Sohag, Cairo, Alexandria a constatat că 81 % dintre bărbați cred că au dreptul să-și bată soțiile și fiicele. Potrivit unui raport întocmit de Organizația Națiunilor Unite pentru Femei în 2012, a constatat că 33% dintre femeile din Egipt au experimentat violența domestică fizică în timpul vieții lor, în timp ce raportul de 18% au fost supuse violenței fizice în familie, în ultimele 12 luni.

Franța

Pe parcursul anului 2012 Național Supervisory Body on Crime and Punishment (ONDRP) – potrivit raportului anual pe 2013., a înregistrat 10,885 violuri în țară. ONDRP s-a bazat pe constatările cu privire la numărul de procese pe rol în instante în care inculpatul a fost acuzat de comiterea violului. Potrivit Institutului Național de Statistică și Studii Economice (INSEE), autoritățile au pronunțat condamnări pentru 1252 de persoane de viol în anul 2011, cel mai recent an pentru care datele au fost disponibile. ONG-urile au susținut că până la 90 % din victimele violurilor nu au raportat infracțiunea și au estimat o medie de 75.000 de victime ale violurilor în fiecare an. Guvernul a raportat în cazurile de violență în familie pentru anul 2012 un număr de 148 de femei ucise de soții lor și 26 de bărbați uciși de soțiile lor, reprezentând o creștere de 17 % fata de anul 2011. ONDRP estimează că aproximativ 400.000 de femei care locuiesc în țară au fost victime ale violenței în familie în 2011 și 2012.

Jurnaliștii cotidianului Le Monde în data de 19 ianuarie 2014, scriu despre faptul că aproape 2% dintre femei din Franța au experimentat violența în familie în ultimii doi ani. Acestea au suferit acte de violență fizică sau sexuală de la soț sau fostul soț, spune un studiu realizat de Observatorul Național al criminalității și răspunsuri penale (ONDRP). Potrivit studiului publicat de cotidianul La Croix, 1,25% dintre respondenți au declarat că au fost victime ale violenței. Proporția femeilor (1,84%) este de aproape trei ori mai mare decât în cazul bărbaților (0,64%), după cum arata sondajul. Amnesty Internațional a raportat, conform cifrelor obținute de la Biroul de Investigații Criminale, că în Franța o femeie moare odată la trei zile din cauza violenței în familie. Însă, această statistică exclude procentul femeilor agresate de către soți care nu mor în urma bătăilor.

Germania

Conform statisticilor publicate de Federal Criminal Police Office (BKA), în Germania, în jur de 20.000 de femei și cam tot atâția copii caută anual sprijin și apelează la adăposturile pentru persoanele agresate fizic, iar în 2012 au fost ucise de către parteneri sau foști parteneri 106 femei în Germania. Ministerul Federal al Familiei arată că în jur de 40 % dintre femeile din Germania au fost cel puțin o dată în viață victime ale violenței domestice sau ale violului conjugal, și un sfert din numărul total de femei sunt agresate în prezent de către actualul soț său partener de viață. În noiembrie 2013 Dagmar Freudenberg, procuror în Germania, a declarat pentru agenția de presă DPA că „ în Germania, prea puțini agresori sunt urmăriți penal și pedepsiți ca atare, fie pentru că infracțiunea nu a fost denunțată, fie din lipsă de probe, iar legislația germană împotriva violenței domestice prevede cele mai ușoare pedepse”. În consecință, spune magistratul, “maltratarea femeilor e văzută ca o infracțiune – bagatelă. În loc de actualele amenzi și pedepse cu închisoarea de până la 1 an, agresorii ar trebui să primească până la 3 ani de detenție pentru infracțiunea de violență domestică”.

În urma rezultatelor Anchetei derulată de FRA la nivelul UE intitulata Violența împotriva femeilor, și publicate în Memoriu din data de 5 martie 2014 se releva faptul că în Germania dintr-un eșantion de 10 000 de femei, 37 % dintre acestea au trăit cel puțin o dată experiența unui atac fizic sau a unei amenințări cu violența din partea partenerului său a altei persoane, începând de la vârsta de 16 ani.

Grecia

Potrivit statisticilor poliției, au fost raportate 167 de cazuri de de viol sau tentativă de viol la sfârșitul anului 2012, comparativ cu 172 în anul 2011. Datele cu privire la urmăriri penale, condamnări și sentințe de închisoare pentru viol și crime de violență domestică nu au fost disponibile. –

Iran

Census Bureau, o agenție guvernamentală, nu permite organizațiilor internaționale să studieze violența domestică din această țară și nici nu a realizat propriul studiu de violență împotriva femeilor. Potrivit Universității din Teheran care a efectuat un studiu pe această temă în 2011, o femeie a fost abuzată fizic la fiecare nouă secunde în țară, ceea ce reprezintă ca valoare estimată de 3- 4 milioane de femei care au fost bătute în fiecare an de către soții lor, precum și faptul că jumătate din căsătorii au avut cel puțin un caz de violență domestică. Abuzul în familie este considerat o chestiune privată și rar discutata public. Au existat unele adăposturi neguvernamentale și linii telefonice pentru victimele violentei în familie în timpul anului 2012, dar astfel de servicii au fost practic inexistente în afara orașelor mari. Nu au existat rapoarte oficiale ale crimelor motivate de "onoare" sau a altor practici tradiționale dăunătoare în timpul anului, deși activiștii pentru drepturile omului au raportat că au avut loc, în special în zonele cu populații rurale și tribale mari.

Irak

În conformitate cu UNAMI, 46 % dintre femeile căsătorite din Irak au raportat violența conjugală, iar 38 % dintre femei au raportat că s-au confruntat cu violența sexuală din partea soțul lor cel puțin o dată pe lună. –

Iordania

În Iordania, violența împotriva femeilor a fost raportată mai frecvent în mediul rural decât în marile orașe, însă activiștii pentru drepturile femeii speculează că multe incidente în orașe sunt nedeclarate întrucât violența împotriva femeilor a rămas un subiect tabu datorită presiunilor sociale și familiale. Departamentul de Protecție a Familiei (FPD) a raportat 899 de cazuri de violență în familie în august 2012. Activiști pentru drepturile omului au declarat că fețele și femeile cu handicap sunt cele mai expuse riscului de violență de acest gen. Femeile pot depune plângeri de viol sau abuz fizic la anumite ONG-uri sau direct la autoritățile judiciare. Începând cu luna august 2012, FPD tratat și a investigat 580 de cazuri de viol sau agresiune sexuală împotriva femeilor. FPD investigat în mod activ astfel de cazuri, cu toate acestea au existat unele rapoarte de presiune asupra familiilor pentru soluționarea acestor litigii prin mediere în loc de instanțele de judecată. Totodată, FPD a efectuat campanii de conștientizare cu privire la violența în familie. Violența în familie este un motiv temeinic pentru divorț, însă soții invocă autoritatea religioasă ca motiv pentru că își lovesc soțiile. Observatorii au remarcat că judecătorii susțin, în general, cererea unei femei de abuz în instanță, însă datorită presiunii sociale și familiale, câteva femei au căutat alte căi de atac. Începând din noiembrie 2012, au fost raportate 144 de acte de violență în familie în care femeile au părăsit locuințele și au rămas în adăposturi, administrate de guvern, pentru a evita violența în familie și/sau abuzul sexual. FPD a continuat să opereze printr-o linie telefonică destinata violenței în familie și a primit solicitările și plângerile prin internet și e-mail. FPD furnizează informații publice și de formare pentru angajații guvernamentali cu privire la violența în familie și viol. Începând cu luna august 2012, adăpostul administrat de guvern “Dar al-Wafaq” a adăpostit 487 de femei victime ale violenței domestice. Începând cu luna septembrie a aceluiași an, FPD s-a ocupat de 2650 de cazuri de violență în familie. Concomitent, aceasta a furnizat servicii de reconciliere victimelor violentei în familie, precum și familiilor acestora și a lucrat cu ONG-uri pentru a oferi servicii de asistență juridică și medicală.

Potrivit unui raport întocmit de Organizația Națiunilor Unite pentru Femei în 2012, s-a constatat că cel puțin 1 din 5 femei din Iordania a cunoscut violența domestică fizică în timpul vieții ei, în timp ce 1 din 7 persoane au fost supuse violenței fizice în familie, în ultimele 12 luni.

Marea Britanie

Potrivit CAADA, în Marea Britanie, două treimi dintre copiii expuși la violență domestică s-au confruntat cu daune directe și s-au simțit responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat în casele lor. Acest fapt demonstrează nu numai că sunt martori la certurile dintre părinți, ci și faptului că sunt supuși abuzului emoțional. Mai mult decât atât, 28% au fost victime ale agresiunilor fizice directe. Cu toate acestea, doar jumătate (54%) dintre victimele care trăiesc astfel de experiențe sunt cunoscute. Potrivit experților în domeniu cele mai multe consecințe legate de aceste acte, au avut avut urmări asupra minorilor, constatând că: 52% dintre copii au raportat probleme de comportament, iar 39% dificultăți în adaptarea în mediul școlar. De asemenea, un sfert dintre aceștia au manifestat comportament abuziv față de mama lor, frate sau prieten, și foarte rar spre autorul direct de violență. Totodată, CAADA estimează că în prezent 130.000 de copii au un risc ridicat de vătămare gravă sau de deces, precum și de abuz în familie. În cele mai recente cifre 2012-2013, publicate de Office for Național Statistics (ONS) se estimează că aproximativ 1,2 milioane de femei au suferit abuz domestic și peste 330.000 de femei au fost agresate sexual. Violența domestică și sexuală este de multe ori ascunsă în spatele ușilor închise, și unde victima suferă în tăcere.

În ceea ce privește femeile din Marea Britanie, victime ale violentei domestice, în urma unui studiu de cercetare întreprins de către Universitatea Durham și finanțat de Fundația Northern Rock, acestea nu cred că poliția tratează foarte serios violul în cuplu și violența domestică. Studiul a fost realizat pe un eșantion general, de 577 de femei din Nord-Est și Cumbria, și a avut ca tema percepțiile lor față de măsurile întreprinse de poliție în legătură cu aceste crime, iar dacă ar fi victime ale actelor de violentă ar raporta sau nu aceste acte, precum și motivarea răspunsurilor lor. Toate femeile intervievate au afirmat că atât violul în cuplu, cât și violență domestică au urmăriri extrem de grave, dar multe femei au fost reticente în a raporta aceste infracțiuni la poliție în cazul în care li s-ar întâmpla. Doar 49 % au spus că ar raporta cu siguranță violența în familie și doar 68%, din numărul total, ar raporta violul în cuplu. Femeile care nu ar raporta aceste infracțiuni au dat o serie de motive, inclusiv o lipsă de încredere în poliție, teama de a re-victimizate de către sistemul de justiție penală, și tulpina emoțională de a merge printr-o urmărire penală.

Alte date din Marea Britanie scot la iveală câteva statistici îngrijorătoare cu privire la violența în familie împotriva bărbaților din această țară. Potrivit datelor publicate de Sănătatea Sexuală a bărbaților , bărbații sunt victime ale 40% din atacuri petrecute în casa, sau două din cinci cazuri, ceea ce presupune că un bărbat din șase a experimentat abuzul domestic în timpul vieții sale. Organizația menționează că nu intenționează cu aceste cifre să distrage atenția de la statisticile referitoare la brutalitatea împotriva femeilor, ci pur și simplu intenționează să evidențieze un fenomen despre care se vorbește foarte puțin, și datorită căruia violența împotriva bărbaților este de două ori mai susceptibilă de a fi nedeclarata. În acest scop, organizația britanică a lansat prima să campanie pe această temă în 2013.

În urma rezultatelor Anchetei derulată de FRA la nivelul UE intitulata Violența împotriva femeilor, și publicate în Memoriu din data de 5 martie 2014 se releva faptul că 19 % din femeile din Marea Britanie au fost victime ale urmăririi în scopul hărțuirii după vârsta de 15 ani.

Polonia

În prima jumătate a anului 2013, poliția a identificat 8004 de cazuri de violență în familie (938 mai puține decât în aceeași perioadă din 2012). Autoritățile au trimis 7358 dintre acestea pentru urmărire (74 mai puține decât în aceeași perioadă din 2012). În timpul primelor șase luni ale anului, poliția a semnalat că organele de poliție au efectuat 27,708 intervenții legate de violența în familie (3619 mai mult decât în aceeași perioadă din 2012). Conform autorităților penitenciarelor, la sfârșitul lunii septembrie 2013, 4430 de persoane au fost condamnate la pedeapsă cu închisoarea pentru infracțiuni legate de violența în familie. Potrivit organizațiilor femeilor, statisticile subevaluează numărul femeilor afectate de violența în familie, în special în orașele mici și în sate. Centrul de Drept al Femeilor a raportat că poliția a fost uneori reticenta în a interveni în incidentele de violență în familie în cazul în care făptuitorul a fost un ofițer de poliție sau în cazul în care victimele nu au dorit să coopereze. –

Portugalia

Conform datelor preliminare oferite de către ONG-uri și rapoartelor mass-media, în cursul anului 2012, au existat 40 de decese legate de violența în familie. Conform datelor din Raportul de securitate internă anuală (RAȘI), în 2011 au fost înregistrate de poliție 58 de condamnări pentru violența în familie, din care doar 6 % din aceste cazuri s-au soldat cu pedepse privative de libertate, iar pentru restul de 52% instanțele au pronunțat achitarea suspecților și 374 de rapoarte de viol, din care instanțele au pronunțat condamnări pentru doar 129 de persoane. În Portugalia, vârsta medie a victimelor violenței în familie este considerată a fi între 26 și 45 de ani, iar dintre victime 90,6% sunt femei și 9% sunt bărbați. În cea mai mare parte agresorul este, în medie, între 36 și 45 de ani și, de obicei, este soțul sau partenerul victimei. La aproximativ 64% din cazuri, violența domestică apare în mod continuu în interiorul familiei. De asemenea, violența în familie afectează grav copiii, persoanele în vârstă, cele care sunt dependente de partener și persoanele cu handicap.

Federația Rusă

The Russian Federal State Statistics Service estimează că în anul 2011, 21400 de femei au fost victime ale violenței în familie. ONG-ul Centrul de Suport pentru femei a afirmat că marea majoritate a cazurilor de violență în familie înregistrate, au fost fie respinse din motive tehnice ori strămutate într-un proces de reconciliere efectuată de către un judecător de pace, care se axează mai degrabă pe păstrarea familiei, decât pe sancționarea autorului. Potrivit ONG-urilor, multe femei nu au raportat violul sau alte violențe în cadrul familiei din cauza fricii de stigmatizare socială și a lipsei de sprijin guvernamental. O alta statistica este dată de Ministry of the Interior of the Russian Federation care estimează că 600.000 de femei sunt victime ale violentei în familie în fiecare an și 14.000 mor din cauza rănilor provocate de soți sau parteneri în fiecare an. Conform Amnesty Internațional, incidenta de violența în familie este de una din patru în familiile ruse. Această concluzie este ca urmare a faptului că în fiecare zi sunt raportate 36.000 de cazuri în care victimele sunt bătute de soții sau partenerii lor. În plus, studiile sociologice arată că 30 % din femeile căsătorite sunt supuse în mod regulat actelor de violență fizică. Situația Federației Ruse este agravată de lipsa de statistici reale, datorata atitudinii fata de această problemă a agențiilor de drept care nu considera actele de violență ca o crimă, ci ca "o chestiune privată între soți".

Spania

Potrivit unui delegat al guvernului pentru Violența de gen până la 31 august 2013, 30 de femei au fost ucise de partenerul lor sau de fostul partener. Delegatul a constatat că doar 11 femei ucise au raportat abuz înainte de moartea lor. Potrivit procurorului special împotriva Violenței de Gen, 67,2 % din 45306 de sentințele au dus la condamnarea făptuitorilor în 2012. Observatorul împotriva violenței în familie și egalității de gen a raportat 29487 de plângeri de violență în bază de gen, în primul trimestru al anului 2013. Observatorul a atras atenția că femeile imigrante și femeile cu vârsta peste 56 de ani au rămas vulnerabile, în special a violenței de gen. Un raport al Centrului de Cercetări Sociologice realizat în 2012, a arătat că 10,9 % dintre femei (2.150.000), au suferit acte de violența domestică la un moment dat în viața lor, și 600.000 cândva în cursul anului. Totodată, doar 73% dintre victime au raportat maltratarea, iar 25 % dintre acestea și-au retras plângerea. Secretarul de stat pentru egalitate de gen a realizat o platformă digitală pentru ca unitățile de lucru cu privire la violența de gen să poată face schimb de informații, de cele mai bune practici și de documente. În 2013, 50 de birouri au oferit asistență juridică pentru victimele violenței în familie, și au existat mai mult de 454 de adăposturi pentru femei maltratate. Linia națională de urgență 24 de ore din 24 contra violenței domestice a sfătuit și îndrumat femeile maltratate spre găsirea unui adăpost, precum și către alte tipuri de asistență. Începând cu luna august 2013, Linia fierbinte a apelurilor în chineză spaniolă, franceză, germană, arabă, bulgară, portugheză, română, rusă a înregistrat 37002 apeluri telefonice.

Centrul de Investigații Sociologice (CIS) arata că “mai mult de 600.000 de femei au parte de tratamente rele, în fiecare an, în Spania. Totuși, exista multe femei care refuza să declare și păstrează tăcerea, protejându-și astfel agresorii. Mai mult, Observatorul Violentei Domestice precizează că în Spania sunt înregistrate, anual 140.000 de denunțuri pentru delicte legate de violenta bărbaților împotriva femeilor și 700 de femei au fost omorâte în ultimii zece ani, de către partenerii lor de viață. Un alt fapt îngrijorător îl reprezintă numărul copiilor victime ale violentei exercitate exclusiv de bărbați, unii dintre ei fiind uciși, iar alții rămânând orfani. Conform CIS cel puțin 840.000 de copii minori (fete și băieți) sunt martori direcți ai violenței domestice, având ca ținta mamele acestora, iar mai mult de jumătate de un milion sunt abuzați în mod direct”

Anul 2012 a înregistrat cea mai mică cifra din ultimii ani în ceea ce privește violentă împotriva femeilor, înregistrându-se doar 52 de crime.

Suedia

În Suedia, potrivit cercetătorilor de la Universitatea din Gothenburg bărbații suferă mai mult de pe urma violenței domestice decât femeile. Ei au intervievat 1.400 scandinavi de ambele sexe cu privire la violența în familie. A reieșit că 8% dintre femei și 11% dintre bărbați au suferit agresiuni fizice din partea partenerilor lor. Un rezultat interesant, spun cercetătorii, dar unul care trebuie să fie interpretat cu atenție din două motive: 1) cei care au raportat abuzul au fost ei înșiși autorii actelor de violență (11%). Această cifră coincide cu o alta: 30% din femei au folosit violența în legitimă apărare. 2) Există un dezechilibru de netăgăduit în tipul de violență utilizate de către bărbați și femei. “Un lucru este sigur”, concluzionează profesorul Krantz: “ambele sexe folosesc mijloacele pe care le au la dispoziție pentru a face rău celuilalt”. Femeile sunt mult mai susceptibile de a suferi abuzuri sexuale și violență, care are consecințe grave de sănătate. Conform studiilor, acest lucru expune mai multe femei la anxietate, depresie și gânduri de sinucidere.

Consiliul Național de Prevenire a Criminalității (NCCP) a raportat în 2012 (ultimul an pentru care datele au fost disponibile) 6320 de violuri, în comparație cu 6509 violuri în 2011. Totodată, NCCP a raportat aproximativ 28400 de cazuri de violența domestică asupra femeilor în 2012. În acest sens, autoritățile au arestat și judecat agresorii, în cele mai multe cazuri. Atunci când situația a cerut-o, autoritățile au ajutat victimele cu protejarea identității lor sau pentru obținerea de noi identități și locuințe. Potrivit statisticilor oficiale, aproximativ 12.500 de persoane, majoritatea femei, au beneficiat de aceste programe în decembrie 2012.

Atât guvernele naționale cât și guvernele locale au ajutat grupurile de voluntari care au oferit adăpost și alte tipuri de asistență pentru femeile abuzate.

Statele Unite ale Americii

Potrivit Department of State Country Reports on Human Rights Practices for 2013 to the United States Congress (Departamentului de Stat al Rapoartele de țară privind Drepturile Omului pentru anul 2013 a Congresului Statelor Unite ale Americii), în fiecare zi patru femei mor în această țară, ca urmare a violenței în familie. Acesta este de aproximativ 1.400 de femei pe an, conform datelor preluate de la Biroul Federal de Investigații (FBI). Deși doar 572,000 de rapoarte de atac săvârșite de către apropiați sunt raportate oficial la oficialii federali în fiecare an, cele mai prudente estimări indica ca între două și patru milioane de femei de toate rasele și clasele sunt bătute în fiecare an, și cel puțin 170.000 de astfel de incidente violente sunt suficient de grave pentru a necesita spitalizare, îngrijire camera de urgență sau de atenția unui medic, se arată în raport. Totodată, se mai precizează în raport, în fiecare an aproximativ 1,2 milioane de femei sunt violate de către partenerii lor actuali sau foști parteneri, unele dintre victime fiind supuse de mai multe ori. În privința delincvenților minori se estimează că sunt de cinci ori mai multe șanse ca aceștia să manifeste acest comportament atunci când acestea devin adulți, ca urmare a faptului că au asistat și crescut în case în care au avut loc acte de violență în familie.

O alta relevanta îngrijorătoare care rezultă din acest raport, o constituie cifra alarmantă, de aproximativ 17 % dintre femei gravide care au raport acte de violența domestică la care au fost supuse chiar și în perioada sarcinii, și care au avut ca rezultat avorturi spontane, copiii născuți morți ori nașterea unui copil cu o greutatea sub limita normală. Concluziile finale ale raportului sunt:

la fiecare 9 secunde în SUA o femeie este atacată sau bătuta;

în întreaga lume, cel puțin una din trei femei a suferit acte de violență în familie și viol în cuplu în timpul vieții ei , iar cel mai adesea agresorul este un membru al propriei familii;

violența în familie reprezintă principala cauză a prejudiciului adus femeilor, și reprezintă mai mult decât numărul accidentelor auto și a violuri combinate;

studiile evidențiază ca până la 10 milioane de copii sunt martori a unor forme de violență în familie anual;

aproape 1 din 5 fete adolescente, care au fost într-o relație, au declarat că cel puțin un partener le-a amenințat cu violența sau cu auto-vătămare dacă se desparte de acesta;

în fiecare zi în Statele Unite, mai mult de trei femei sunt ucise de către soții sau iubiții lor;

92% dintre femeile intervievate menționează reducerea violenței domestice și a agresiunii sexuale ca fiind preocuparea lor principal;

victimele violenței domestice pierd aproape 8 milioane de zile de muncă plătită pe an, echivalentul a 32.000 de locuri de muncă cu normă întreagă;

pe baza rapoartelor din 10 țări, între 55 % și 95 % dintre femeile care au fost abuzate fizic de către partenerii lor nu au contactat niciodată organizațiile non-guvernamentale, adăposturi, sau au sunat la poliție pentru ajutor;

costurile violentei domestice în SUA depășesc 5.8 miliarde dolari pe an: 4.1 miliarde dolari sunt pentru servicii medicale și de îngrijire a sănătății directe, în timp ce pierderile din productivitate reprezintă aproape 1.8 miliarde dolari;

bărbații care au asistat în calitate de copii la acte de violența în familie a părinții lor au fost de două ori mai susceptibili să săvârșească abuz asupra soțiilor lor decât cei din familii nonviolente;

violența partenerului intim este cel mai frecvent tip de violență împotriva femeilor, care afectează 30% dintre femeile din întreaga lume.

Turcia

Potrivit unei știri Agerpres “numărul femeilor care apelează la adăposturi pentru a scăpa de violența în familie a crescut în Turcia, cu aproape 5.000 de femei care au solicitat să fie primite în adăposturi în primele nouă luni ale anului 2012. Totodată, numărul cazurilor raportate de violență în familie și al celor de violență împotriva femeilor în Turcia s-au dublat în ultimii patru ani. În anul 2012, 155 de femei au fost ucise în urma violențelor domestice”.

Ungaria

În primele șase luni ale anului 2013, la sediul Poliției Naționale din Ungaria au fost înregistrate 119 de cazuri de viol în cuplu și 3570 de cazuri de violență în familie. În ceea ce privește statisticile referitoare la numărul de urmăriri penale în instanță a cazurilor de viol în cuplu nu au fost disponibile, acestea nu au fost disponibile la momentul studiului.

Statistici generale

Potrivit unui raport al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), publicat în iunie 2013 de Agerpres, peste o treime din femeile din întreaga lume au fost victime ale violenței fizice sau sexuale. Conform raportului, o mare parte dintre acestea au fost atacate sau abuzate de soții ori prietenii lor, iar urmările acestor acte au provocat oase rupte, vânătăi, complicații legate de sarcină, depresie sau alte boli psihice. Raportul, a fost realizat de doi experți în domeniul politicii sanitare, Charlotte Watts și Claudia Garcia-Moreno, și relevă faptul că aproape două cincimi (38%) din femeile victime ale crimelor au fost ucise de partenerii lor, iar 42% din femeile victime ale violenței sexuale sau fizice au suferit leziuni grave. Potrivit ONU, peste 600 de milioane de femei locuiesc în țări unde violența domestică nu este considerată o infracțiune, se arată în raport. Rata violenței domestice împotriva femeilor este cea mai ridicată în Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est, unde 37% din femei au fost supuse abuzurilor fizice sau sexuale din partea soțului său iubitului la un moment dat în viața lor. În America Latină și de Sud, rata este de 30%, iar în America de Nord, de 23%. În Europa și Asia, rata violenței domestice este de 25%, conform raportului realizat pe un eșantion de 81 de țări.

În urma Anchetei derulată de FRA la nivelul UE intitulata Violența împotriva femeilor, a fost publicat în data de 5 martie 2014 un Memoriu , în care se precizează că această anchetă derulată de FRA la nivelul UE “răspunde unei solicitări formulate de Parlamentul European în vederea obținerii de date despre violența împotriva femeilor, care a fost reiterată de Consiliul UE în cadrul Concluziilor privind eradicarea violenței împotriva femeilor în Uniunea Europeană”, datorită faptului că deși, acest fenomen are un impact semnificativ, multe state se confrunta cu o lipsă de date reală, fapt ce demonstrează că nu se cunoaște cu adevărat dimensiunea și natura acestei probleme. Pentru realizarea acestei anchete, în perioada martie-septembrie 2012, au fost intervievate 42 000 de femei, selectate aleatoriu, cu vârste cuprinse între 18 și 74 de ani, care trăiesc în UE și vorbesc cel puțin una din limbile oficiale ale țării lor de reședință. Interviurile s-au desfășurat față în față la locuința acestora și au fost luate de operatori de sex feminin. Pentru interviuri s-a folosit un chestionar cu întrebări standard în toate statele membre. Chestionarul a cuprins întrebări cu privire la experiențele de violență fizică, sexuală și psihologică pe care le-au suferit, inclusiv în cadru domestic, începând de la vârsta de 15 ani și în decursul celor 12 luni care au precedat interviului, întrebări despre eventuale incidente de hărțuire prin urmărire și de hărțuire sexuală, precum și despre impactul avut de noile tehnologii în abuzurile suferite de femei, precum și întrebări despre experiențele de violență trăite de către acestea în copilărie. Rezultatele anchetei privind gradul de prevalență a violenței fizice și sexuale în familie, împotriva femeilor arata că 22 % au fost supuse violenței fizice și/sau sexuale de către partener sau fost partener după vârsta de 15 ani, iar în urma celui mai grav dintre incidente, numai 33 % din victimele actelor de violență ale partenerului au contactat poliția sau alte organizații (de exemplu serviciile de asistență pentru victime). Totodată, ancheta demonstrează că urmările emoționale și psihologice ale violenței fizice și sexuale pot fi de lungă durată și profunde. În acest sens, 21 % din victimele violenței sexuale au suferit atacuri de panică după eveniment, 35 % au suferit de depresie generată de violența sexual și 43 % au avut dificultăți în relațiile ulterioare.

Aceasta reprezintă cea mai cuprinzătoare anchetă realizată la nivel mondial cu privire la actele de violență îndreptate împotriva femeilor, iar rezultatele anchetei sunt reprezentative atât la nivelul UE, cât și la nivel național.

5.4 Propuneri și recomandări

În urma acestor dovezi incontestabile expuse și evidențiate în analiza efectuată în acest capitol, elaborez următoarele concluzii și recomandări :

Modul în care se pune în aplicare Legea nr. 45-XVI cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, nu respectă principiul celerității și pune victimele violenței în familie în situații de risc, prelungind status quo-ul în favoarea agresorului, facilitându-i timp și ocazii să intimideze victima, să obțină retragerea plângerii victimei, precum și să-și mențină controlul asupra ei.

Propunere de Lege Ferenda: Judecarea cauzelor cu risc ridicat de pericol în regim de urgență.

Procedurile referitoare la emiterea de către instanță a ordinului de protecție împiedică punerea victimei în siguranță în 24 de ore chiar dacă situația o impune. Singura soluție pentru victimă este să apeleze la un adăpost ori la rude sau prieteni. În Republica Moldova, la ultima monitorizare realizată de Centrul Internațional pentru Protecția și Promovarea Drepturilor Femeii „La Strada” pentru anul 2013, a rezultat că sunt aproximativ 16 adăposturi în țară, acestea neacoperind necesarul și pentru județele fără adăposturi.

Propunere de Lege Ferenda: Înființarea de adăposturi în zonele cu cel mai înalt nivel de prevalenta a violenței domestice.

Nu există supraveghere pentru modul de punere în executare a ordinului de protecție.

Propunere de Lege Ferenda: Introducerea supravegherii prin sisteme electronice (de exemplu: GPS sau brățara electronic de picior).

Dosarele formate pentru încălcarea ordinului de protecție sunt anchetate într-un interval de timp indeterminabil, ceea ce crează un nou segment de timp pentru agresor în a-și recâștiga controlul asupra victimei.

Propunere de Lege Ferenda: Înființarea unei secții speciale pentru anchetarea dosarelor privitoare la încălcarea ordinului de protecție.

Practica în ceea ce privește comunicarea ordinului de protecție emis de către instanțe și înregistrarea acestuia la poliție este ecletică.

Propunere de Lege Ferenda: Înființarea unui birou care să se ocupe cu transmiterea organelor competente, în timp real a ordinului de protecție.

Numărul de cereri pentru emiterea unui ordin de protecție a crescut, ceea ce relevă accesul victimelor la instrumentul prevăzut de lege, chiar dacă există mai multe piedici.

S-a menținut raportul dintre numărul de cereri înregistrate și numărul de cereri admise. Faptul că sarcina probatoriului revine victimei este o situație destul de dificilă, datorită restricției de mișcarea a agresorului față de victimă pe o perioadă de maximum 3 luni.

Propunere de Lege Ferenda: Majorarea timpului prevăzut pentru aplicarea măsurii de protecție a victimei la 1 an, fapt ce ar contribui la siguranța și confortul psihic al victimei, precum și o larghețe în strângerea de dovezi pentru sarcina probatoriului.

Durata judecării dosarelor nu respectă principiul celerității prevăzut de lege. În ultimele luni situația nu a evoluat în bine cu toate că societatea civilă a măsurat indicatorul de la bun început și l-a făcut public cu toate ocaziile.

Propunere de Lege Ferenda Înființarea unei secții speciale pentru anchetarea dosarelor în regim de urgență

BIBLIOGRAFIE

Beck Aaron T., Robert A. Steer, Gregory K. Brown, Beck Depression Inventory, Second Edition Inventarul de Depresie, 1999, San Antonio, Psychological Corporation, 117-128 p.

Berkowitz AD, Fostering Men’s Responsibility for Preventing Sexual Assault, Chapter 7 in Paul A. Schewe (Ed): Preventing Intimate Partner Violence: Developmentally Appropriate Interventions Across the Life Span. Washington DC: American Psychological Pres, 2002.

Bocancea Cristian, George Neamțu (coord.), Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999, 292 p.

Bowlby, J., Attachment and Loss (Volume 3) Loss, Sadness and Depression, London: Hogarth, 1980, 496 p.

Broderick, C., Understanding family process: Basics of family systems theory, Newburry Park, CA: Sage Publications, 1993, 246-262 p.

Brown, J., Introduction: Definitions, assumptions, themes and issues, în Counts, A., Brown, J., Campbell J., Sanctions and Sanctuary-Cultural Perspectives on Beating of Wives, Boulder CO, Westview Press, 1992, 1-18 p.

Brush, L.D. Battering, Traumatic Stress, and Welfare-to-Work Transition. Violence Against Women, Vol.6. No.10, 2000, October, 1039-1065 p.

Butoi B. Tudorel-Severin, Victimologie, Curs universitar, Ed. Pinguin Book, București, 2003, 352 p.

Bybee, D.I.,& Sullivan, C. M., The process through which a strengths-based intervention resulted in positive change for battered women over time. American Journal of Community Psychology, 2002, 103-132 p.

C. Lopez Peregrin, Lucha contra la criminalidat medianto el complimento integro y efectivo de las penas, оn Revista espanola de investigacion criminologica, no. 1/2003,

Cacioppo JT, si Petty RE, The need for cognition. Journal of Personality and Social Psychology, 42, 1982, 116–131 p.

Campbell, J.C., Abuse during pregnancy: A quintessential threat to maternal and child health – so when do we start to act? Canadian Medical Association Journal, 2001, 164(11), 1578-1579 p.

Cantwell, D. P.,& Carlson, G. A. (Eds). (1983). Affectioe disorders in chilrlhoorl and adolescence, New York, Spectrum, Psychological Bulletin, 323-344 p.

Carlson, M. J., Harris, S.D. & Holden, G.W. (1999). Protective orders and domestic violence: Risk factors for reabuse. Journal of Family Violence, 14(2), 205-226 p.

Centrul Internațional pentru Protecția și Promovarea Drepturilor Femeii „La Strada” Chișinău, Republica Moldova, Studiu privind realizarea drepturilor victimelor violenței în familie în sistemul de asistență și protecție din Republica Moldova, Chișinău, 2013.

Cercetarea Națională privind Violența în Familie și la Locul de Muncă, realizată de Centrul Parteneriat pentru Egalitate în anul 2011.

Céspedes Báez, Lina María, "Colombia's Victims Law and the Liability of Corporations for Human Rights Violations", Revista Estudios Socio-Jurídicos, 2012, 14(1), 177-213 p.

Chipăilă I., Ungureanu G.,-Criminologie generală, Editura Sitech, Craiova, 2013, 399 p.

Chipăilă Ion, Popa Cristina, Drept penal – partea speciala, ed. A II-a, (ISBN 978-606-11-0945-6), 2011, Ed. SITECH Craiova, pg.;

Chipăilă Ion, Popa Cristina, Drept penal – partea speciala, ed. a I-a, (ISBN 978-606-530-867-1), 2010, Ed. SITECH Craiova, 341 pg.;

Chipăilă Ion, Popa Cristina, Drept penal – partea speciala, sem.II-curs universitar revizuit, (ISBN 978-606-11-2539-5), 2013, Ed. SITECH Craiova, 286 pg.;

Chipăilă Ion, Popa Cristina, Drept penal – partea speciala, sem.I-curs universitar revizuit, (ISBN 978-606-11-2194-6), 2013, Ed. SITECH Craiova, 266 pg.;

Ciuca Aurora, teza de disertație – Analysis of Domestic Violence în the United States and its applicability to the internațional area- thesis, Notre Dame, University, Indiana, U.S.A, 1996.

Codul civil turc

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, publicat la 07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-110, cu modificările și completările la zi.

Codul de procedură penală al României cu modificările și completările la zi.

Codul penal al Albaniei.

Codul penal al Angliei.

Codul penal al Austriei.

Codul penal al Belgiei.

Codul penal al Bosniei- Herțegovina.

Codul penal al Bulgariei.

Codul penal al Canadei.

Codul penal al Croaței.

Codul penal al Franței.

Codul penal al Germaniei.

Codul penal al Portugaliei.

Codul penal al Republicii Moldova, Nr. 985 din 18.04.2002 cu modificările și completările la zi.

Codul penal al României cu modificările și completările la zi.

Codul penal al Spaniei.

Codul penal al Suediei.

Codul penal al Turciei.

Codul penal al Ungariei.

Comitetul Natiunilor Unite cu privire la eliminarea discriminarii impotriva femeilor, Comentarii cu privire la eliminarea discriminarii femeilor, Republica Moldova, CEDAW/C/MDA/CO/3, 2006.

Consiliul Europei, Recomandarea R (85) 4 cu privire la problematica violenței intrafamiliale.

Constantin Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Editura Paidea, 1999, 193 p.

Constituția României.

Convenția cu privire la reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției semenilor, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, 1951.

Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, martie 1980.

Coomaraswamy V., Radika, Raportorul special al Națiunilor Unite pe problema violenței împotriva femeilor în perioada 1994-2003.

Curs de Politie Judiciară voi. I, Academia de Poliție „Al. I. Cuza", Editura Ministerului de Interne, 1996.

Curs de Poliție Judiciară voi. I, Academia de Poliție „Al. I. Cuza", Editura Ministerului de Interne. 1996.

Curs de Poliție Judiciară vol. III, Academia de Poliție „Al. I. Cuza", Editura Ministerului de Interne, 2002.

Declarația asupra violenței împotriva femeilor, art.1, 1993.

Declarația cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei. Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, 1967.

Declarația cu privire la protecția femeilor și copiilor în perioade excepționale și de conflict armat, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. 1974.

Declarația de la Beijing, 1995.

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Diaz, L., Greene B., Overview: An ethnocultural mosaic în Women of Colour: A Portrait of Heterogeneity, New York, Guilford Press, 1994, 518 p.

Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, partea specială, vol. III, Editura Academiei, București, 1973, 648 p.

Dragomirescu V., Psihologia comportamentului deviant, Ed. științifică și Enciclopedică, București, 1976, disponibil pe www. regielive.

Durkheim E., "La division du travail"  Paris: Les Presses universitaires de France, 8e édition,, Collection: Bibliothèque de philosophie contemporaine, 1967, 416 p.

Durkheim E., Le suicide,. Étude de sociologie. Paris: Les Presses universitaires de France, 2e édition, Collection: Bibliothèque de philosophie contemporaine, 1967, 462 p.

Eisemann M. & Radu Vrasti , Depresii nervoase, Culeg. de studii internaționale, Ed. ALL , București, 1996, 240 p.

Elisabeth Trube-Becker, Viață trăită-Memoriile unei femei medic de medicină legală, volumul 18, Hamburg 2000, 184 p.

Ellis D, Stuckless N., Separation, domestic violence, and divorce mediation at 23 Conflict Resolution Quarterly, vol.23, Issue 4, iulie 2006, 461–485 p.

Emery, C.R., Disorder or deviant order? Re-theorizing domestic violence in terms of order,power and legitimacy. A tipology, Aggresion and Violent Behavior, 16, (2011), 525-540 p.

Eysenk, H.J., Personality and experimental psychology: The unification of Psychology and the possibility of a paradigm, Journal of Personality and Social Psychology, 73, (1997), 1224-1237 p.

Farlane, Judith, Violența în timpul sarcinii: consecințe asupra sănătății pentru mamă și copil, în „Dating violence”, 1991; volumul 42, June 1993, Issue 3, 131-190 p.

Fawole, O. I. (2008). Economic violence to women and girls: Is it receiving the necessary attention? Trauma, Violence, & Abuse, 9, 167-177 p

Ferreol G, Neculau, A., Violența-Aspecte psihosociale. Iași: Ed. Polirom, 2003, 119-137 p.

Ferreol Gilles, Adrian Neculau, Violența – Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iași, 2003, 336 p.

Fincham, F.D., Attitudes toward intimate partner violence in dating relationships, Psychological Assessment 20 (3) (2008), 260–269 p.

Fleury, R.E., Sullivan, C.M., & Bybee, D.I. (2000). When ending the relationship doesn’t end the violence: Women’s experiences of violence by former partners. Violence Against Women, 6, 1363-1383 pag.

Fougeyrollas, J., Schwebel, D., “Violence against women in France: The context, findings and impact of the Enveff survey”. Expert paper presented at the “Violence against women: a statistical overview, challenges and gaps in data collection and methodology and approaches for overcoming them” expert group meeting. 11-14 April 2005, Geneva, Switzerland.

Frequency of Self-Reinforcement Scale, Heiby, 1982, volume 20, Issue 4, 397–401 p.

Gaquin, D.A. “Spouse Abuse: Data from the National Crime Survey” Victimology, 2:, 1978, 632-643 p.

Garbarino, J., Kostelny, K., Child maltreatment as a Community problem. Child Abuse & Neglect, 16(4), 1992, 455-464 p.

Garber & Seligman, Psychology, Academic Press, New York, 1980, 402 p.

Gelles, Richard J.; Straus, Murray A, Intimate violence-"wife abuse",1994-1997, New York, NY, US: Simon & Schuster, 297 p.

George Antoniu, Reforma legislației penale, Editura Academiei Române, București, 2003, 339 p.

George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială, cap „Construcția metodologică a asistenței sociale”, autor: Alina Hurubean , Editura Polirom, Iași, 2003, 299 p.

Gheorghe Scripcaru și colectiv, Deducții victimologice în infracțiunile împotriva vieții, problemă de medicină legală, vol. XIX, 2003, Editura Polirom, Iași, 275 p.

Ghid de Intervenție în cazurile de violență în familie. Agenția Națională pentru Protecția Familiei, Centrul de informare și consultanță pentru familie, București, 2010,

Gjeris, apud L. Filimon, 2002, p. 42 ( disponibil pe http://www.psiho.eu/2008/01/ii-etiologia-tulburarii-depresive).

Goode, Force and Violence in the Family. Journal of Marriage and the Family, 1971, nr. 33, 624-636 p.

Gordon, J. S. (1996). Community services for abused women: A review of perceived usefulness and efficacy. Journal of Family Violence, 11, 315-329 p.

Gordon, L., Heroes of Their Own Lives – The Politics and History of Family Violence, 1989, Virago Press. London.

Greenberg, J.R, McKibben, M., Raymond, J.A. (1990) Dependent adult children and elder abuse. Journal of Elder Abuse and Neglect, 2, 73-86 p.

Greenfeld, L.A., M.R. Rand, D.Craven, P.A. Klaus, C.A. Perkins, C. Ringel, G. Warchol, C. Maston, J.A. Fox (1998) Violence by Intimates: Analysis of Data on Crimes by Current or Former Spouses, Boyfriends and Girlfriends (Bureau of Justice Statistics Factbook: No.NCJ-167237). Washington, D.C.: U.S. Department of Justice

Greiff Pablo, Ed. The Handbook of Reparations. Oxford University Press, New York, 2010, disponibil pe http://www.scielo.org.co.

Grusznski, R. J., Brink, J.C., & Edleson, J.L., 1988, Support and education groups for children of battered women. Child Welfare, 67, 431-444 p.

Gunther Kaiser, ELEMENTE DE VICTIMOLOGIE, disponibil pe http://www.rasfoiesc.com/legal/criminalistica/elemente de victimologie.

Hague, G., Malos, E., Domestic Violence, Action for Change. New Clariton Press, 2005, 224 p.

Hearn Jeff, articol – Semnificația sociologică a violenței domestice:. Tensiuni, paradoxuri, și implicații, revista “Current Sociology”, nr.16 (2), 2013, 152-70.

Hearn Jeff, Studiu privind rolul bărbaților în egalitatea de gen, Bruxelles: Comisia Europeană, 2013.

Hearn Jeff, The Violences of Men, iulie 1998, 258 p.

Hester M. & Westmarland, N., Tackling Domestic Violence: effective interventions and approaches, Home Office Research, Development and Statistics Directorate, February 2005, 134 p.

Hester M., The Three Planet Model: Towards an Understanting of Contradictions in Approaches to Women and Children’s Safety in Contexts of Domestic Violence, British Journal of Social Work, 41, 2011, 837-853 p. (online: http://bjsw.oxfordjournals.org/ at.).

Hobbs C.J., Pediatric intervention in child protection, Child Abuse Review, 1992, p. 5-17.

Hollon & Kendall, The Automatic Thoughts Scale, 1989, vol. 13, nr. 6, 598 p.

Hornung C.A., McCullough C., Sugimoto T. (1981) Status relationship in marriage: Risk factors in spouse abuse. Journal of Marriage and the Family, 43, 675-692 p.

Hotărârea 852 din 23 septembrie 1996 privind înființarea Centrului Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie.

Hotărârea nr. 1273 din 7 decembrie 2000 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați.

Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Incursiune în psihologia și psihosexologia familiei, Editura Press, București, 1998, pag.25

Ionescu Ș (coord.), Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție, Editura Fundației Internaționale pentru Copil și Familie, București, 2001, 331 p.

Irimescu Gabriela, Asistența socială a persoanelor abuzate, curs ID, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006, disponibil online pe http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/Asistena-sociala-a-persoanelor.

Irimescu Gabriela, Tehnici specifice în asistența socială, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2002, disponibil online pe http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/Asistena-sociala-a-persoanelor.

Jimenez, E.R. (1999). Delitos contra la libertad indemnidad sexuales, In I.S. Butragueno (coord.). Codigo penal de 1995 – Comentarios y jurisprudencia, 1059-1060 p.

JL Edleson & S. Schechter (eds.) 1999, In the best interests of women and children: Child welfare and domestic violence services working together, Thousand Oaks, CA., 167-174p.

Johnson, H. “Assessing the prevalence of violence against women in Canada.” Expert paper presented at the “Violence against women: a statistical overview, challenges and gaps in data collection and methodology and approaches for overcoming them” expert group meeting. 11-14 April 2005, Geneva, Switzerland.

Jurisprudența Curții Spreme de Justiție în materie penală (2008-2010), Culegere/col.red.:Constantin Gurschi, Raisa Botezatu, Igor Dolea, Chișinău 2012, Ed. Tipografia Centrală, 916 pag, ISBN 978-9975-53-078-1.

Kanfer F.H. & Hagerrnan,S., The role of self – regulation. In L.P.Rehm (Ed.), Behavior therapy for depression: Present status and future direction, NewYork:Academic, 1981.

Kaufman J., Zigler, E, Do Abused Children Become Abuzive Parteners, American Journal of Ortopsychiatry, nr. 57, 1987, 186-192 (Journals html).

Kaufman Kantor, G., J.L. Jasinski, and E. Aldarondo, 1997, “Sociocultural Status and Incidence of Marital Violence in Hispanic Families.“ Violence and Victims 9: 207-222p .

Killen Kari, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1998, 118 p.

L.Arroyo Zapatero, A.Gutierrez Zarza, Reformele penale оn Spania, оn R.D.P. nr.2/2006.

Legea 197/2000 completata prin legea 304 /2004.

Legea 25/2012 privind modificarea si completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie.

Legea nr 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, Republica Moldova.

Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal român

Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal român.

Legea nr. 2 din 17 ianuarie 2000 privind modificarea și completarea Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice.

Legea nr. 48 din 16 ianuarie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice republicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 18 august 2000.

Legea nr. 97/2000 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal roman.

Legea nr.183 din 16 aprilie 2002, pentru acceptarea amendamentului adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, prin Rezoluția 50/155 din 21 decembrie 1995, la Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York la 20 noiembrie 1989, ratificată prin Legea nr. 18/1990

Legea nr.217/2003, pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, cu modificările și completările la zi.

Legea nr.218 din 23 aprilie 2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române.

Legea nr.326 din 8 iulie 2003, privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști.

Legea nr.429 din 23 octombrie 2003, de revizuire a Constituției României.

Legea nr.5-XVI din 09.02.2006.

Levinson, David , Family violence in cross-cultural perspective. Frontiers of anthropology, Vol. 1. ,Thousand Oaks, CA, US: Sage Publications, Inc. (1989). 146 pp.

Liiceanu, Aurora, Violența e la modă, în “Cafeneaua Dilema Veche”, vol. 11, nr. 530, 2013.

M. Chichizola, Codigo penal de la nacion Argentina, Ed. Abeledo-Perrot, Buenos Aires, 1997.

Mânzat O., Violența domestică (o redută a agresivității în familie), în volumul „Psihologia astăzi”, coordonatori Bogathy Z, Petroman P., Editura Eurostampa, Timișoara, 2001, pag. 117.

Marc Ancel, Les codes penaux europeens, Centre francais de droit compare, Paris, 1988.

Mathews Juvenile and Domestic Relations District Court, http://www.courts.state.va.us/.

Mc Gee, Michael P., Cultural Values and Domestic Violence în Journal of Family Social Work, Haworth Press Inc., vol. 2, nr. 2, 1997, 129-140 p.

Mc Goldrick, M., Preto, N., Hines, P., Lee, E., Ethnicity and family therapy în A. Gruman și D. Kniskern, Handbook of Family Therapy, vol. II, New York: Brunner/Mazel, 1991, 546-582 p.

Melanie Klein, New York: Free Press, disponibil pe http://atp.uclan.ac.uk/buddypress/diffusion.

Miftode, Vasile (coord.), Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iași, 2002, 410 p.

Miftode, Vasile, Fundamente ale Asistenței Sociale, Editura Eminescu, București, 1999, 252 p.

Miftode, Vasile, Tratat de metodologie sociologică, Editura Lumen, Iași, 2003, 500 p.

Moduri de acțiune ale polițiștilor finalizate cu reclamarea acestora, Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1997.

Monica Naum, Constantin Jurcă, op. cit., pag. 166-169

Monitorul Oficial Nr. 47-50/200 din 24.03.2006

Mullander V.D, Burton H., Good Practice With Perpetrators Of Domestic Violence , Probation Journal, december 2001, 48, 260-268 p.

Muntean, Ana, Familii și copii în dificultate, Note de curs, Editura Mirton, Timișoara, 2001, (disponibil pe http://ro.scribd.com/doc/146278118/Ana-Muntean).

Muntean, Ana, Violența domestică și maltratarea copilului, Editura Eurostampa, Timișoara, 2000, (disponibil pe http://ro.scribd.com/doc/30863049/Fenomenul-Violentei-Domestice).

Muntean, Ana, Violența în familie, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2002, pag. 150-153.

National Family Violence Resurvey, 1985, citată de Hotaling și colaboratorii , Zlătescu-Moroianu, I. „Drepturile omului în acțiune" – Human Right în Action, Editura Irdo, București, 1994.

Naum Monica, Violența în familie în perspectiva Uniunii Europene, Editura Muntenia, Constanța, 2005, 203 p.

Neamțu, George (coord.), Tratat de Asistență Socială, Editura Polirom, Iași, 2003, 1010 p.

Nevala S. “International Violence Against Women Survey (IVAWS).” Expert paper presented at the “Violence against women: a statistical overview, challenges and gaps in data collection and methodology and approaches for overcoming them” expert group meeting. 11-14 April 2005, Geneva, Switzerland.

NOTA INFORMATIVĂ privind organizarea și desfășurarea măsurilor de prevenire a infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei, cât și celor comise în sfera relațiilor familiale pe parcursul a 12 luni ale anului 2013, a Republicii Moldova.

O. Brezeanu, Violența în familie, în Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie nr. 2/1999.

O. Vannini, Manuale di dirito penale italiano. Parte speciale, Milano, Ed Doct. A. Giuffre, 1959, Brossura, Medio stato, cod.102793, 500 p.

Ordinul M.M.S.S.F. nr. 385/2004, privind aprobarea Instrucțiunilor de organizare și funcționare a unităților pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

Ordinul Ministrului de Interne nr. 0116/13.08.2001 pentru aprobarea metodologiei privind organizarea și desfășurarea activităților informative de către Poliția Română și Poliția de Frontieră.

Ordinul Ministrului de Interne nr. 1111/2000 pentru aprobarea concepției Poliției Române privind prevenirea și combaterea criminalității comisă prin violență.

Ordonanța de Urgență 109 din 24 octombrie 2003, privind modificarea Codului de procedură penală.

Ordonanța de Urgență 63 din 28 iunie 2003, privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor.

Ordonanța de Urgență 89 din 2 octombrie 2003, pentru modificarea și completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

Ordonanța de urgență nr. 192 privind înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și reorganizarea activităților de protecție a copilului.

Organizația Mondială a Sănătății, Estimările globale și regionale ale violenței împotriva femeilor: Incidența și efectele asupra sănătății intime. Partner-Violenta si non-Partner-violența sexual, 2013.

Parlamentele unite pentru combaterea violenței domestice împotriva femeilor.

Pence E., In our best interest. A process for Personal and Social Change, Ed. Regen, K. Minnesota Program Development Inc., 1995, diponibil online http://www.eurowrc.org.htm

Percepții și atitudini ale polițiștilor față de violența familială, Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din Inspectoratul General al Poliției, Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XX, nr. 1–2, 153–176 p.

Poliția Marii Britanii, „Intervenție în violențele domestice", Londra, 1998, http://www.wave-network.org.

Popa Cristina, Caiet seminar drept penal partea speciala –(ISBN 978-606-11-1691-1), 2011, Ed. SITECH Craiova, 303 pg.;

Popa Cristina si colab., Drept penal – partea specială – Noul cod penal comentat –ediție adăugită și revizuită-, (ISBN-978-606-11-4697-0), – nr.pag. 759, 12.2015, Ed. SITECH Craiova;

Popa Cristina si colab.,Noțiuni de criminologie generală- Note de curs, (ISBN-978-606-11-5367-1), nr.pag. 397, 2016, Ed. SITECH Craiova;

Ion Chipăilă, Cristina Popa, Criminologie generală, Note de curs, ediție revizuită și adăugită, (ISBN-978-606-530-222-8), nr. pag.387, 2015, Ed. SITECH Craiova;

Popa Cristina si colab., Drept penal – partea specială – Noul cod penal, Manual pentru uzul studenților, – (ISBN-978-606011-3800-5), – nr.pag. 460, 2014, Ed. SITECH Craiova;

Popa Cristina, "Prevenirea și combaterea violenței în familie", Culegerea: Reformele dreptului în țările post-sovietice: progres și provocări, 28-29 martie 2014, Institului de Cercetări Juridice și Politice a Academiei de Științe a Moldovei, Ed. " Cetatea de Sus", Chișinău, (ISBN-978-9975-4162-8-3), pag.227-230.

Popa Cristina si colab., Drept penal – partea specială, -ediție revizuită și adăugită, (ISBN-978-606011-3800-5), nr.pag. 242, 2014, Ed. SITECH Craiova;

"Violența in the family: the concept and subject care judicial-criminal", Conferința Internațională a Tinerilor Cercetători, Chișinău, Vol. III. Ediția a VI-a, 12 aprilie 2012, (ISBN 342(478): 341);

Popa Cristina, Violența în familie : conceptul și obiectul ocrotirii penale (ISBN 978-9975-4401-2-7), Tendințe contemporane în evoluția patrimoniului istoric și juridic al Republicii Moldova. Vol. 2. Secția ”Drept Național”, 2012, pag.311-317, clasificare 343.5;

Popescu Liliana, Politica sexelor, Bucuresti, 2004, 245 p.

Programul Ministrului de Interne nr. 7982/1994, pentru prevenirea criminalității.

Proiectul de intervenție în cazurile de violență domestică, SUA, Duluh, Minnesota. 1998, www.americanbar.org.

Pyszczynski, T.A, J Interpers Violence, July 2007, vol. 22, 791-811 p., disponibil online pe http://jiv.sagepub.com.

Quintero Olivares, Adonde va el Derecho penal. Reflexiones salva las leyes penales y los penalistas espanioles, Ed. Civitas, Madrid, 2004, disponibil online pe http://www.scielo.cl/

Raportul Departamentul de Justitie al SUA, Washington, DC., 2010, www.ncjrs.gov.

Violența față de femei în Republica Moldova, Chișinău, ediția 1, 2011, Biroul de Statistică a RM, UNDP.

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂȚII, Anul V, Numărul 1/2012, publicație semestrială sponsorizată de IPA Romania, disponibila pe http://www.cij.ro/revista/Revista_10.pdf.

Revista Național Family Violence Survey, Study on domestic violence: a legal medicine perspective, august 2008

Robert Vouin, Droit penal special, Dalloz, Paris, 1990.

Roman Marina, Vintileanu Ioaneta, Femeia în criminalitate, Uniunea Europeană, program PHARE, Democracy, București, 2000.

Rosen K.H., Using Bowen Theory to Enhance Understanding of the Intergenerational Transmission of Dating Violence. Journal of Family Issues, Vol.22 No. 1, January 2001, 124- 142 p.

Rosenbaum M., Self-Control Schedule, Behavior Therapy, 11, 1980, 109–121 p.

Rosenbaum și colab , Head injury in partner-abusive men, Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol 62(6), dec 1994, 1187-1193 p.

Rosenbaum și colab., Domestic abuse by male alcohol and drug addicts.Violence and Victims, 9 (1994), 359–368 p.

Rosenbaum și Hoge, 1989; Evaluations of physical aggression among intimate dyads. Neuropsychological correlates of domestic violence, Journal of Interpersonal Aggression, 4 (1989), 298–307 p.

Sanctuary: Cultural Perspectives on the Beating of Wives, Boulder: Westview Press, 1992, p. 1-18

Shepard M., Pence E., Facts about Latino communities and domestic violence, 2003, 275 p.

Silvia Schlapfer, „Situația psihologică a femeii că victimă a brutalității așa cum apare aceasta în rapoartele polițienești", București, 1986

Simona-Gabriela Sînzianu- Violența în familie prezentată în presa din România, Ed. Lumen, 2006, 108 p.

Stark E., Coercive control: How men entrap women in personal life. NY: Oxford University Press, 2007.

Stark R. & McEvoy, Middle class violence. Psychology Today, 4, 1970, 52-65 p.

Stark, E., & Flitcraft, A. H., Spouse abuse. In M. Rosenberg & M. A. Fenley (Eds.), Violence in America, 1991, A public health approach, New York: Oxford University Press, 123-157 p.

Ștefan Cojocaru, Proiectul de intervenție în asistența socială. De la propunerea de finanțare la planurile individualizate de intervenție, Editura Polirom, 2006, 240 p.

Stop violența în familie! Cunoaștere, prevenție, intervenție, Program de informare realizat de Asociația Lumen și Centrul Social pentru Ocrotirea Femeilor Victime ale Violenței Domestice, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Editura Lumen, Iași, 2006.

Straus M.A. “The conflict Tactics Scales and Its Critics: An Evaluation and New Data on Validity and Reliability” In M.A. Straus and R.J. Gelles, eds., Physical Violence in American Families: Risk Factors and Adaptations to Violence in 8145 Families. New Brunswick, N.J.,1990, Transaction Publishers.

Straus, M.A. “Prevalence of Violence Against Dating Partners by Male and Female University Students Worldwide.” Violence Against Women, Vol. 10 NO 7, July 2001, 790-811 p.

Straus, M.A. “Primary Group Characteristics and Intrafamily Homicide” Paper Presented At the Third National Conference For Family Researchers, Family Research Laboratory, Durham, NH., 1988.

Straus, M.A. “Sexual Inequality, Cultural Norms, and Wife Beating”. In E.C. Viano, ed. , Victims and Society. Washington, D.C., 1976, Visage Press.

Straus, M.A. “Social Stress and Marital Violence in a National Sample of American Families.”Annals of the New York Academy of Sciences 347, 1980, :229-250.p.

Straus, M.A. Dominance and symmetry in partner violence by male and female university students in 32 nations, 2006, http://pubpages.unh.edu/~mas2

Straus, M.A., S.L. Hamby, S. Boney Mccoy, D.B. Sugarman “The Revised Conflict Tactics Scales (CTS2). Development and Preliminary Psychometric Data. “ Journal of Family Issues 17(3), 1996, 283-316 p.

STUDII DE SECURITATE PUBLICĂ nr. 1/2012, Publicație științifică trimestrială, editată de Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” București.

Studiu la nivel național cu privire la implementarea ordinului de protecție – Legea 25 din 2012 (Legea 217/2003 republicată pentru prevenirea și combaterea violenței în familie), România, decembrie 2013, 23 p.

Stupu Bianca, ,, Nu te lasa batuta! Violenta în familie: cosmarul ca mod de viata" Constanta, 2004, p. 159.

Tiberiu Bogdan, loan Sântea, Analiza psiho – socială a victimei; rolul ei în procesul judiciar, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, București, 1988, 144 p.

Torgerson M., Homeless youth services in Douglas County: from two perspectives, noiembrie 2006, disponibil pe :http://hdl.handle.net/1957/9267.

Tudor Lazăr, Munteanu Igor, Raport temetic, Sinteză privind cazuistica manifestărilor de violență în familie, Chișinău, 2014.

Vintila Dongoroz, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Explicații teoretice ale Codului Penal Roman, vol. III, ediția a II-a, Ed. ALL BECK, București, 2003, 648 p.

Vintileanu I., Roman M, Femeia, în criminaliate, Uniunea Europeană, program Phare, Democracy, 2000, pag. 27

Violența domestică, Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din Inspectoratul General al Poliției, București, 2011-2012.

Violența în Familie; legislația și sistemul judiciar, Raport Final, Asociația Baroului American, Inițiativa Juridică pentru Europa Centrală și Eurasia, USAID, 2007, disponibil pe http://www.americanbar.org/.

Walby S., Allen, J. “Domestic violence, sexual assault and stalking: Findings from the British Crime Survey.” Home Office Research Development and Statistics 2004, directorate.http//: www.HomeOffice.

Walker, Lenore, The Battered Woman, New Zork, Harper and Row, 1979, disponibil pe http://www.cavis.es/sitio/index2.

Weissman &. Beck, Disfunctional Attitudes Scale, 1978, disponibil pe http://files.eric.ed.gov/fulltext.

Whitman, M., Challenging the Darkness: Child sexual abuse & the churh, Discovery Counseling Resources Bellingham, Washington, 1994, disponibil pe http://www.ccaa.net.au/.

Williams & Becker, Domestic partner abuse: The results of a national survey 1999, sursa http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles.

Williams, L., Understanding Child Abuse and Violence Against Women, A Life Course Perspective. Journal of Interpersonal Violence, Vol.18 No. 4, April 2003, 441- 451 p.

Williams,S.L., Mickelson, K.D. (2004) The Nexus of Domestic Violence and Poverty. Resilience in Women's Anxiety. Violence Against Women, Vol.10. No.3, March; 10, 2004, 283-293 p.

Willson, P., Severity of Violence Against Women by Intimate Partners and Associated Use of Alcohol and or Illicit Drugs by the Perpetrator. Journal of Interpersonal Violence, Vol.15 No. 9, September 2000, 996- 1008 p.

Wolman B., 1986, sursa http://www journals.lww.com.

www. fra.europa.eu

www. tribunasegovia.com

www. wadt.org

www.agerpres.ro

www.anpf.ro

www.apfr.ro

www.apps.who.int.

www.asistentasociala.ro

www.asistentasociala.ro;

www.coe.ro;

www.cpe.ro

www.cuzanet.ro

www.dailymail.co.uk.

www.descopera.ro/cultura

www.dw berlin

www.epochtimes-romania.com/news

www.europarl.europa.eu

www.gallup.ro;

www.hrw.org/news

www.infoeuropa.md/proiecte-europene

www.inhesj.fr/fr/ondrp

www.inscop.ro

www.mjs.bg

www.msssi.gob.es/

www.ncfa.org.jo/default.aspx

www.novinite.com

www.onlinereport.ro

www.ons.gov.uk

www.politie.gov.md/ro

www.ro.rsspress.info

www.ro.wadt.org/vaw-in-the-usa

www.romaniaexpres.es

www.sagepub.com

www.scribd.com

www.seigualdad.gob.es

www.state.gov

www.stopvaw.org/russian_federation

www.undp.hr/show.jsp

www.west-info.eu

www.www.ons.gov.uk

www.ziare.com

Yves Mayaud, Infractions contre les personnes, оn „Revue de science criminelle et de droit penal compare”, nr. 4/2004, sursa http://www.puf.com/Auteur:Yves_Mayaud

Yves Mayaud, Infractions contre les personnes, оn „Revue de science criminelle et de droit penal compare”, nr. 1/2002, sursa http://www.puf.com/Auteur:Yves_Mayaud

Zamfir Cătălin, Zamfir Elena (coord.), Politici sociale: România în context european, Editura Alternative, București, 1995, 408-437 p.

Zlătescu V.V.D., Zlătescu-Moroianu, I. „ Drepturile omului în acțiune" – Human Right în Action, Editura Irdo, București 1994, 240 p.

ANEXE

Studii de caz

Metodologia cercetării

Cadrul cercetării

Complexul de Servicii Comunitare – Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Vaslui

Complexul de Servicii Comunitare Vaslui cuprinde:

Centrul Maternal

Centrul de Zi

Centrul de consiliere și spijin pentru părinți, pentru copiii acestora și pentru copiii din Centrul de Zi

Centrul de consiliere și spijin pentru mame predispuse să abandoneze copilul

Centrul Maternal

Centrul Maternal funcționează în conexiune cu alte servicii de protecție a copilului și de protecție socială din comunitate.

Grupul țintă

Pot beneficia de serviciile Centrului Maternal

gravide sau mame cu vârsta sub 18 ani;

mame și copii aflați pe stradă sau tinere foste copii ai străzii cu copii;

mame și copii victime ale violenței în familie sau numai copilul victimă a violenței în familie sau a abuzului, a neglijării sau exploatării;

cuplul mamă-copil inclus într-un program de reabilitare a legăturilor familiale, după ce copilul a beneficiat de o măsură de protecție.

Obiective:

prevenirea abandonului copilului;

menținerea mamelor aflate în situații de criză psiho-afectivă și economică;

formarea, menținerea și întărirea relațiilor familiale;

sprijinirea familiei pentru asumarea responsabilităților parentale;

oferirea unui cadru securizat pentru o perioadă limitată cuplului mamă-copil;

dezvoltarea capacităților mamei de a asigura îngrijirea, creșterea și educarea copilului conform nevoilor acestuia;

educarea și consolidarea deprinderilor de creștere și îngrijire a copilului;

orientarea socio-profesională primară.

Serviciile oferite de Centrul Maternal cuplului mamă-copil:

găzduire, hrană, asigurarea cheltuielilor pentru întreținerea și îngrijirea mamei și a copilului; fiecare cuplu mamă-copil este primit în Centrul Maternal într-un climat care asigură siguranță, respect;

educația și consilierea beneficiarilor;

asistență și suport oferit de personalul specializat în mod individual și personalizat în demersul de asumare a rolului matern, dezvoltarea abilităților de îngrijire și creștere a propriului copil corespunzător nevoilor afective, sociale, educaționale și medicale;

sprijinirea mamei în vederea dezvoltării autonomiei care favorizează (re)integrarea acesteia împreună cu copilul în familie și comunitate;

orientare și consiliere vocațională menite să-i sporească capacitatea de (re)inserție în viața socială și profesională.

Obiectivele cercetării

1. Identificarea factorilor determinanți și a formelor de violență domestică.

2. Identificarea formelor de sprijin și ajutor pentru victimă.

3. Aprecierea intensității efectelor negative ale violenței domestice asupra victimelor.

Ipotezele cercetării

Instabilitatea locului de muncă și dependența de alcool sunt factori agravanți ai violenței domestice.

Cu cât nivelul de educație și cultură a cuplului este mai scăzut, cu atât crește riscul apariției violenței domestice.

Influența negativă a familiei lărgite prin îndrumarea victimei să nu apeleze la ajutor specializat constituie un factor de risc major pentru siguranța acesteia.

Tehnici folosite în cadrul cercetării

Studiul de caz

Studiul de caz este un instrument de cercetare care ajută cercetătorul să descrie condițiile, resursele, valorile, normele, factorii, actorii implicați în situația problematică. Astfel, acesta se înarmează cu o orientare sau cu o ipoteză, chiar dacă pe lângă studiul de caz, cercetătorul completează informațiile cu cele rezultate din studierea documentelor oficiale, cu ajutorul observației sau a interviului.

O formă rezumată a studiului de caz se poate prezenta astfel:

1. Prezentarea problemelor identificate de asistentul social cercetător

2. Prezentarea problemelor identificate de către persoanele implicate

3. Istoria problemelor, contextul

4. Puncte tari, puncte slabe

5. Mod de funcționare formală/informală

6. Evaluarea problemei de studiat și definirea ei

7. Cercetarea-intervenție

8. Evaluarea, impactul, diseminarea rezultatelor

Genograma – Este o tehnică utilizată în domeniul psiho-social care presupune culegerea de informații pentru crearea unei reprezentări grafice a structurii familiei, asemănătoare unui arbore genealogic. Ea se aplică în etape de evaluare, având rol de diagnostic social. O prezentare de caz de câteva pagini poate fi condensată într-o genogramă.

Pentru realizarea genogramei se utilizează o serie de simboluri specifice:

La sfârșitul genogramei se realizează și legenda care va cuprinde simbolurile utilizate cu explicațiile acestora.

Ecomapa (ecoharta sau harta eco) este „o reprezentare grafică, schematică a relațiilor individului cu mediul social” (persoane și instituții cu care interacționează). La fel ca și genograma, ecomapa utilizează o serie de simboluri specifice pentru a reprezenta tipurile de relații:

Pentru a construi ecomapa, se desenează, mai întâi, clientul în centrul uni cerc, după care se trasează relațiile acestuia cu diferite persoane (membrii familiei, prieteni, colegi, persoane semnificative pentru client) sau instituții (biserica, școala, poliția, primăria, locul de muncă etc.). Ecomapa se construiește spre finalul etapei de evaluare când asistentul social deține deja suficiente date și informații necesare pentru a putea aprecia tipul și calitatea relațiilor clientului. Ea poate fi făcută și pe parcursul etapelor de intervenție și monitorizare, doar dacă în sistemul clientului apar modificări la nivelul relațiilor. Această tehnică este una foarte importantă deoarece oferă o imagine clară asupra resurselor din sistemul clientului care sunt utile pentru intervenție.

Metoda observației

Observația este o tehnică de culegere a datelor empirice utilizată în științele socioumane și în domeniul asistenței sociale. Se aplică în spațiul profesional al asistentului social și în mediul de proveniență/de viață a clientului, în situații clar determinate (vizita la domiciliu, întrevedere) și/sau în situații experimentale. În general, observația presupune contactul vizual cu clienții, dar în anumite situații celelalte simțuri ne pot oferi informații mai complexe decât văzul. Cu ajutorul metodei observației putem culege date de natură diferită, precum: manifestări de conduită (comportamente individuale și colective, activități de joc, acțiunile și interacțiunile umane cotidiene etc.), aspecte legate de comunicarea interpersonală (limbaj verbal și nonverbal, calitatea comunicării, mesajele transmise etc.), aspecte referitoare la mediul social (condiții materiale și de locuit, rețeaua de relații etc.).

Metoda interviului

Interviul este o altă tehnică utilizată în cadrul unei cercetări și se definește ca fiind „o comunicare în care o persoană obține informații de la altă persoană”. Interviul este un important instrument de culegere a datelor, care are drept scop înțelegerea și explicarea fenomenelor socio-umane.

Principalele tipuri de interviu:

a. interviuri nestructurate sau nonstandardizate, din care fac parte:

– interviul clinic: utilizat în psihoterapie, în psihanaliză, dar și în asistența socială;

– interviul de profunzime: utilizat mă ales în domeniul studierii motivațiilor.

b. interviuri semistructurate, din care fac parte:

– interviul centrat cu răspunsuri libere;

– interviul cu întrebări deschise

c. interviul structurat sau cu întrebări închise

Ghidul de interviu reprezintă „un ansamblu organizat de teme, subteme și indicatori, care structurează activitatea de ascultare și de intervenție a investigatorului în procesul comunicării.”

Regulile construirii ghidului interviu

1. regula individualizării itemilor și întrebărilor (un singur item la o singură întrebare); 2. regula preciziei și a simplității maxime a întrebărilor;

3. regula duratei minime sau a duratei optime a interviului, în funcție de complexitatea întrebărilor de natura populației intervievate, de obiectivele și exigențele cercetării;

4. evitarea întrebărilor lungi întrucât există riscul ca subiecții să rețină numai parțial conținutul lor și să răspundă numai la o parte a aspectelor pe care le reflectă;

5. evitarea cuvintelor cu dublu sens, a termenilor impreciși sau necunoscuți de populația studiată (cuvântul „binișor” de pildă, înseamnă atât potrivit cât și „nu foarte bine” generând sensuri și conotații diferite).

6. evantaiul de răspunsuri precodificate- în cazul în care folosim întrebări închise trebuie să acopere întreg spațiul de atribute al temei investigate, astfel este mai bine să transformăm întrebarea închisă în întrebare deschisă, cu toate consecințele respective;

7. întrebările trebuie să fie cât mai concrete și trebuie să apeleze pe cât posibil la experiența imediată a subiecților, pentru ca aceștia să nu deformeze (inconștient) răspunsurile reale;

8. întrebărilor trebuie formulate în așa fel întrucât mecanismele de apărare să fie limitate la minimum.

GHID DE INTERVIU

Vârsta dumneavoastră.

Sunteți căsătorită?

Aveți copii?

Aveți un loc de muncă stabil?

Dar soțul dumneavoastră are un loc de muncă?

Care este venitul familiei dumneavoastră lunar?

Ce v-a determinat să apelați la serviciile acestui centru?

Cine v-a îndrumat spre acest centru?

Care este problema cu care vă confruntați în momentul de față?

Când a apărut această problemă?

Care credeți că sunt motivele care determină apariția abuzurilor?

Cât de des se întâmplă?

La ce tipuri de abuz ați fost supusă?

Care sunt consecințele abuzurilor?

Ați încercat să vă împotriviți?

Ce s-a întâmplat în aceste situații?

Ce simțiți în legătură cu situația în care vă aflați?

Cine credeți că este vinovat pentru problema dumneavoastră?

Cine v-a susținut în decizia de a apela la serviciile acestui centru?

Cine a fost împotrivă?

V-ați gândit la o soluție până acum?

Care este această soluție/soluții?

Cine vă poate ajuta în rezolvarea problemei?

În ce mod v-a ajutat intervenția și terapia asistentului social în rezolvarea problemei dumneavoastră?

Studiul de caz I

I. Evaluarea inițială a victimei

1. Date personale

Numele și prenumele: R.C

Data și locul nașterii: 11.09.1978, Huși, județul Vaslui

Domiciliul în fapt: sat Tomsa, comună Hoceni, județul Vaslui

Starea civilă: necăsătorită

Studii: 8 clase

Ocupația: casnică

Religia : ortodoxă

2. Starea de sănătate psiho-fizică

Starea de sănătate prezentă: bună

Istoric medical: nu este înscrisă la un medic de familie

3. Istoric Social

R.C este născută în municipiul Huși, județul Vaslui, la data de 11.09.1978. Ambii săi părinți sunt decedați și are cinci frați. În prezent locuiește în casa concubinului său în satul Tomsa, comună Hoceni. R.N, concubinul acesteia, locuiește împreună cu părinții- R.V, 62 de ani, pensionar și R.S, 58 de ani, pensionară- și cu un frate al acestuia- R.I, 19 ani, fără ocupație. Din cauza faptului că R.N, concubinul victimei R.C, consumă foarte des alcool și în cantități considerabile, deseori apar conflicte și certuri care se finalizează prin violență intrafamilială.

ÎI. Evaluarea agresorului

1. Date personale

Numele și prenumele : R.N

Data și locul nașterii : 22.08.1970, sat Rinceni, comună Brezeni, județul Vaslui

Domiciliul în fapt: sat Tomsa, comună Hoceni, județul Vaslui

Starea civilă : necăsăstorit

Studii –-

Ocupația : neîncadrat în muncă

Religia : ortodox

2. Starea de sănătate psiho-fizică

Starea de sănătate prezentă : bună

Istoric medical : nu are antecedente medicale, nu este înscris la un medic de familie

III. Evaluarea familială

COPII

Numele și prenumele: R.M-S

Data și locul nașterii: 9.06.2007, comună Brezeni, județul Vaslui

Domiciliul : sat Tomsa, comună Hoceni, județul Vaslui

IV. Situația materială

Venituri -permanente : alocația copilului

– ocazionale : prestații cu ziua

Locuința :

– locuiește împreună cu concubinul, cu părinții acestuia și cu un frate de al concubinului

– nr. camere: 2 camere

– utilități : nu au utilități

– tip de încălzire : sobă cu lemne

– stare de igienă : condiții medii de igienă

Planul individualizat de protecție

1. Date de identificare a mamei:

Nume și prenume: R.C

Data nașterii: 11.09.1978

Starea civilă: necăsătorită

Domiciliul în fapt: sat Tomsa, comună Hoceni, județul Vaslui

2. Date de identificare a copilului

Numele și prenumele: R.M-S

Data și locul nașterii: 19.06.2007, comună Brezeni, județul Vaslui

Domiciliul : sat Tomsa, comună Hoceni, județul Vaslui

Motivul întocmirii planului: depășirea situației de criză a familiei și prevenirea abandonului copilului

Prestații

Servicii

Harta eco

Legendă

Genograma

Legendă

Interviu cu R.C

1. Vârsta dumneavoastră.

Am 35 de ani.

2. Sunteți căsătorită?

Nu sunt căsătorită, dar trăiesc cu cineva.

3. Aveți copii?

Da, am un copil, R.M-S de 6 an.

4. Aveți un loc de muncă stabil?

Nu am un loc de muncă stabil.

5. Dar soțul/concubinul dumneavoastră are un loc de muncă stabil?

Nici concubinul meu nu are.

6. Din ce este compus venitul familiei dumneavoastră lunar?

Alocația copilului, alocația complementară și din banii pe care îi câștigă concubinul la muncă cu ziua.

7. Ce v-a determinat să apelați la serviciile acestui centru?

Am apelat la serviciile acestui centru din cauza concubinului care mă bătea.

8. Cine v-a îndrumat spre acest centru?

Mi-a spus o vecină că a văzut la televizor acest centru și când m-a bătut mai tare am fugit de acasă cu tot cu copil și am venit aici.

9. Care este problema cu care vă confruntați în momentul de față?

În primul rând nu am unde să mă duc, iar acasă nu mă pot întoarce, că iar o să mă bată.

10. Care credeți că sunt motivele care favorizează apariția abuzurilor?

Eu cred că din cauză că bea toată ziua și mai ales când nu are de lucru.

11. Cât de des se întâmpla să fiți abuzată?

De fiecare dată când vine beat acasă.

12. La ce tipuri de abuz ați fost supusă?

Mă bate, mă trage de păr, mă scoate afară din casă, câteodată.

13. Ați încercat vreodată să vă împotriviți?

Da, de câteva ori.

14. Ce s-a întâmplat în aceste situații?

M-a bătut și mai tare.

15. Cine credeți că este vinovat de situația în care vă aflați acum?

Poate am și eu o parte din vină….

16. Cine v-a susținut în decizia de a apela la serviciile acestui centru?

Nu m-a susținut nimeni, pentru că nu am spus la nimeni că vin la centru.

17. V-ați gândit la o soluție până acum?

Singura soluție a fost să vin aici.

18. Cine vă poate ajuta în rezolvarea problemei?

Nu știu exact, nu am pe nimeni. Frații și surorile nu vorbesc cu mine.

19. În ce mod v-a ajutat intervenția și terapia asistentului social în rezolvarea problemei dumneavoastră?

M-a ajutat să iau legătura cu rudele și de a găsi un loc de muncă.

Studiul de caz II

I. Evaluarea inițială a victimei

1. Date personale despre beneficiar

Numele și prenumele: M.E

Data și locul nașterii: 07.03.1990, Iași

Domiciliu : sat Chițcani, comună Costești, județul Vaslui

Starea civilă : necăsătorită

Studii: 8 clase

Ocupația: elevă

Religia : ortodoxă

2. Starea de sănătate psiho-fizică

Starea de sănătate prezentă : bună

Istoric medical : fără antecedente medicale; nu este înscrisă la un medic de familie

3. Istoric Social

M.E este în ultimul trimestru de sarcină. Aceasta a întreținut relații de tip uniune liberă cu numitul G.L de 30 de ani, agricultor, cu domiciliul stabil în sat Chițcani, comună Costești, județul Vaslui. M.E susține că relația a început în anul 2012, iar în luna august a anului 2013 a părăsit domiciliul concubinului întrucât, pe fondul consumului de alcool, a apărut violența intrafamilială. De la această dată și până în luna septembrie a aceluiași an, a beneficiat de serviciile Fundației PRO VITA din satul Scrizei, comună Posești, municipiul Ploiești.

M.E provine dintr-o relație de tip uniune liberă a lui M.G- decedat și a L.A- 60 de ani,

casnică, cu domiciliul în comună Plugari, județul Iași. Beneficiara mai are 3 frați, dar nu ține legătura cu aceștia.

II. Evaluarea agresorului

1. Date personale

Numele și prenumele: G.L

Data și locul nașterii : 17.07.1983, Vaslui

Domiciliul în fapt: sat Chițcani, comună Costești, județul Vaslui

Starea civilă: necăsătorit

Ocupația: nu este încadrat în muncă

Religia: ortodox

2. Starea de sănătate psiho-fizică

Starea de sănătate prezentă: bună

Istoric medical: fără antecedente medicale; nu este înscris la un medic de familie

III. Situația materială a familiei

M.E locuiește împreună cu concubinul în casa mamei acestuia, G.P-F

Venituri – Permanente: ajutorul social a lui G.L, pensia și pensia de urmaș a acesteia

– Ocazionale: din prestațiile cu ziua a beneficiarei și a concubinului acesteia

Locuința :

– proprietate personală a mamei concubinului, G.P-F

– nr. camere: 2 camere și o bucătărie

– utilități: dețin aparatură de uz casnic

– tip de încălzire: sobă cu lemne

– stare de igienă: corespunzătoare

Plan personalizat de intervenție

1. Date de identificare a mamei:

Nume și prenume: M.E

Data și locul nașterii: 07.03.1990, Iași

Starea civilă : necăsătorită

Domiciliu : sat Chițcani, comună Costești, județul Vaslui

Motivul întocmirii planului: depășirea crizei familiei și prevenirea abandonului copilului

Prestații

Servicii

Interviul cu M.E

1. Vârsta dumneavoastră.

Am 23 de ani.

2. Sunteți căsătorită?

Nu sunt căsătorită, încă.

3. Aveți copii?

Nu am copii, dar sunt însărcinată.

4. Aveți un loc de muncă stabil?

Am lucrat, dar momentan nu mai am loc de muncă.

5. Dar soțul/concubinul dumneavoastră are un loc de muncă?

Nici el nu are un loc de muncă stabil.

6. Din ce este compus venitul familiei dumneavoastră lunar?

Din pensia mamei concubinului și din banii pe care îi mai câștigă acesta muncind cu ziua.

7. Ce v-a determinat să apelați la serviciile acestui centru?

Am venit aici pentru a sta departe de concubinul meu care mă bate.

8. Cine v-a îndrumat spre acest centru?

Am fost ajutată de Fundația PRO VITĂ și cei de acolo mi-au spus că pot să vin la acest centru.

9. Care este problema cu care vă confruntați în momentul de față?

Trebuie să nasc și acasă la concubinul meu nu mă pot întoarce pentru că mă va bate.

10. Când a apărut această problemă?

De când m-am mutat împreună cu el și cu familia lui au apărut problemele noastre.

11. Care credeți că sunt motivele care determină apariția abuzurilor?

Nu știu exact, dar de când am rămas însărcinată certurile și bătăile sunt mai dese.

12. Cât de des se întâmplă?

Când se ceartă cu familia lui și cu mine.

13. La ce tipuri de abuz ați fost supusă?

Mă bate, îmi spune că nu sunt bună de nimic, că sunt grasă, proastă, că nu am loc de muncă….

14. Ați încercat să vă împotriviți?

Nu am încercat niciodată pentru că mi-a fost frică.

15. Cine credeți că este vinovat pentru problema dumneavoastră?

Familia lui este vinovată, că nu mă place pe mine.

16. Cine v-a susținut în decizia de a apela la serviciile acestui centru?

Niște prietene mi-au spus că e bine să vin aici.

17. Cine a fost împotrivă?

Familia lui nu m-au lăsat că au zis că îi fac de rușine în sat.

18. V-ați gândit la o soluție până acum?

Da, m-am gândit să-mi caut un loc unde să stau după ce nasc și poate un loc de muncă.

19. Cine vă poate ajuta în rezolvarea problemei?

Aici la centru am sperat că mă poate ajuta cineva, că altcineva nu cred că mă poate ajuta.

20. În ce mod v-a ajutat intervenția și terapia asistentului social în rezolvarea problemei dumneavoastră?

A încercat să mă ajute să mă împac cu familia concubinului și cu acesta și să îmi găsesc un loc de muncă.

Studiul de caz III

I. Evaluarea inițială a beneficiarului

1. Date personale

Numele și prenumele: B.M

Data și locul nașterii: 19.09.1985, comună Dumești, județul Vaslui

Domiciliul în fapt: comună Dumești, județul Vaslui

Starea civilă: necăsătorită

Studii: 7 clase

Ocupația: casnică

Religia: ortodoxă

2. Starea de sănătate psiho-fizică

Starea de sănătate prezentă: bună

Istoric medical: nu este luată în evidență cu boli cronice

3. Istoric Social

B.M provine dintr-o familie constituită legal: mama-B.L, 42 de ani și tatăl B.M, decedat. Mai are cinci frați cu care ține legătura.

B.M a întreținut o relație de tip uniune liberă cu numitul L.C, 24 de ani, agricultor, cu domiciliul stabil în comună Dumești, județul Vaslui. Din această relație au rezultat cinci copii, dintre care patru sunt dați în plasament. În cadrul relației de concubinaj a apărut violența domestică, în urma căreia B.M a fost alungată din locuința concubinului.

ÎI. Evaluarea agresorului

1. Date personale

Numele și prenumele: L.C

Data și locul nașterii: 18.08.1982

Domiciliul în fapt: comună Dumești, județul Vaslui

Starea civilă: necăsătorit

Studii: 7 clase

Ocupația: zilier

Religia: ortodox

2. Starea de sănătate psiho-fizică

Starea de sănătate prezentă: bună

Istoric medical: nu este luat în evidență cu boli cronice

Profilul psihologic

Date privind ceilalți membri ai familiei

COPII

Numele și prenumele: B.D-E

Data și locul nașterii: 07.11.2009, oraș Negrești, județul Vaslui

III. Situația materială

– Venituri – Permanente: pensia și pensia de urmaș a bunicii concubinului, ajutorul social a lui L.C

– Ocazionale: munci ocazionale prestate de L.C

Locuința :

– proprietate personală a bunicii concubinului

– nr. camere: două camere și două bucătării

– utilități: nu dețin aparatură de uz casnic

– tip de încălzire: sobă cu lemne

– stare de igienă: necorespunzătoare

Planul individualizat de protecție

1. Date de identificare a mamei:

Numele și prenumele: B.M

Data și locul nașterii: 19.09.1985, comună Dumești, județul Vaslui

Domiciliul în fapt: comună Dumești, județul Vaslui

Starea civilă: necăsătorită

2. Date de identificare a copilului

Numele și prenumele: B.D-E

Data și locul nașterii: 07.11.2009, oraș Negrești, județul Vaslui

Domiciliul: comună Dumești, județul Vaslui

Motivul întocmirii planului: depășirea crizei familiei și prevenirea abandonului copilului.

Prestații

Servicii

Harta eco

Legendă

Genograma

Interviul cu B.M

1. Vârsta dumneavoastră.

Am 28 de ani.

2. Sunteți căsătorită?

Nu sunt căsătorită, dar am pe cineva.

3. Aveți copii?

Da, am 5 copii, dar 4 sunt dați în plasament și unul este cu mine

4. Aveți un loc de muncă stabil?

Nu.

5. Dar soțul dumneavoastră are un loc de muncă?

Nici el nu are un loc de muncă.

6. Din ce este compus venitul familiei dumneavoastră lunar?

Pensia bunicii concubinului și ajutorul social.

7. Ce v-a determinat să apelați la serviciile acestui centru?

Din cauza concubinului care mă bătea.

8. Cine v-a îndrumat spre acest centru?

Frații mei mi-ai spus că există un asemenea centru.

9. Care este problema cu care vă confruntați în momentul de față?

Am probleme cu concubinul și cu familia acestuia.

10. Când a apărut această problemă?

De când stau cu el mă bate.

11. Care credeți că sunt motivele care determină apariția abuzurilor?

El este gelos, cred că de asta; și mai are și probleme cu familia. De multe ori, concubinul și cu tatăl său beau împreună și ajung să se certe și chiar să se bată.

12. Cât de des se întâmplă?

De câte ori mă găsește în curte sau la poartă și stau de vorbă cu cineva

13. La ce tipuri de abuz ați fost supusă?

Mă bate, mă înjură, mă face o femeie ușoară……

14. Ați încercat să vă împotriviți?

Da, o singură dată.

15. Ce s-a întâmplat în aceste situații?

M-a violat.

16. Cine credeți că este vinovat pentru problema dumneavoastră?

El e vinovat…..dar cred că și eu sunt vinovată că nu îl înțeleg.

17. Cine v-a susținut în decizia de a apela la serviciile acestui centru?

Frații mei m-au ajutat să ajung aici.

18. Cine a fost împotrivă?

Concubinul meu și familia acestuia.

19. V-ați gândit la o soluție până acum?

Da, m-am gândit deja.

20. Care este această soluție/soluții?

Vreau să dau copilul în plasament, pentru că nu avem bani să îl creștem și poate așa nu mă va mai bate.

21. Cine vă poate ajuta în rezolvarea problemei?

Cei de aici de la centru.

22. În ce mod v-a ajutat intervenția și terapia asistentului social în rezolvarea problemei dumneavoastră?

A încercat să mă împace cu concubinul și cu familia acestuia și a găsit o familie bună pentru copilul meu.

Au fost chestionate pentru acest studiu de caz un număr de 24 de persoane, însă datorită faptului că trebuie să mă limitez la un număr de pagini, și întrucât consider ca metoda de cercetare aplicată și detaliata în această lucrare și-a atins scopul, mă voi rezuma doar la acestea trei.

Analiza și interpretarea datelor

În urma analizei datelor, s-a observat că cele mai vulnerabile la violență domestică sunt femeile din grupa de vârstă cuprinsă între 20 și 40 de ani, iar majoritatea agresorilor se încadrează în grupa de vârstă cuprinsă între 25 și 40 de ani. Violența în familie nu se reduce numai la conflicte intervenite între soți sau concubini, ci se extinde și la familia lărgită: „De multe ori, concubinul și cu tatăl său beau împreună și ajung să se certe și chiar să se bată.”. Mijloacele de violență cel mai frecvent folosite de agresori sunt: violența fizică („Mă bate, mă trage de păr…”), violența psihică („Mă face proastă, grasă…”; „Îmi spune că nu sunt bună de nimic.”), violenta sexuală, alungarea de la domiciliu. Printre motivele cele mai dese care stau la baza violențelor, amintim: consumul de alcool („…când e beat, mă bate”), lipsa unui loc de muncă și a veniturilor insuficiente („el bea cam mult și mai ales când nu are de lucru”), conflictele familiale („Când se ceartă cu familia lui din cauza mea, mă bate”), gelozia. Cel mai des, victimele apelează la servicii specializate pentru a pune capăt violențelor („Am fugit de acasă să nu mă mai bată”), sau sunt date afară din casă de către concubin și nu au la cine să apeleze („M-a bătut și m-a dat afară din casă cu tot cu copil”). În ceea ce privește rețelele de sprijin ale victimelor violentei în familie, acestea sunt formate din rude („Frații mei m-au ajutat să ajung la acest centru.”), vecini („Vecinele m-au ajutat, că le era milă de mine”), prieteni („Niște prietene mi-au spus că e bine să vin aici”). În majoritatea cazurilor, victimele consideră că și ele sunt vinovate de agresiunile la care sunt supuse („Poate sunt și eu vinovată, că nu îl înțeleg…”), dar, în același timp, vina este atribuită și familiei concubinului („Familia lui este vinovată că nu mă place și spun că nu sunt bună pentru el.”).

Gradul de informare este foarte scăzut la victimele violenței în familie, iar cel mai des află de servicii sau centre specializate de la vecini („Mi-a spus o vecină că este un centru ca acesta, că a văzut ea la televizor”), de la rude („Mi-au spus frații mei că dacă merg la un centru mă poate ajuta cineva.”), alte centre sau fundații („Am fost ajutată de fundația PRO VITA și cei de acolo mi-au spus să vin la acest centru.”). Întrebate cum au fost ajutate de către asistentul social din centru, majoritatea au răspuns că a încercat să medieze relațiile cu familia („A încercat să mă împace cu familia concubinului și cu acesta.”), să le ajute să găsească un loc de muncă sau să reia legătura cu rudele lor apropiate („A luat legătura cu frații mei și le-a spus unde sunt și ce mi s-a întâmplat”).

Concluziile cercetării

I. Validarea ipotezelor

Ipoteza 1: Această ipoteză se confirmă, deoarece principalele cauze ale conflictelor și violențelor sunt dependența de alcool și instabilitatea sau lipsa locului de muncă.

Ipoteza 2: Această ipoteză se confirmă în cadrul acestei cercetări, deoarece majoritatea victimelor și a agresorilor au între 4 și 12 clase sau chiar nu au nici un fel de studii.

Ipoteza 3: Se confirmă și această ipoteză, deoarece, în majoritatea cazurilor, familia lărgită nu a susținut victimă în decizia de a apela la servicii specializate.

II. Concluzii generale

1. Fenomenul violenței în familie este atât de complex, încât încercarea de a-l încadra cauzal este dificil. Însă, printre principalele cauze ale violenței domestice sunt: consumul sau dependența de alcool, gelozia, lipsa unui loc de muncă, sărăcia, lipsa suportului familial, neacceptarea partenerului de către părinți, apariția copiilor în familie etc.

2. Familia lărgită exercită asupra victimei două tipuri de influențe:

– una pozitivă, atunci când îndrumă sau susțin victima să apeleze la servicii specializate;

– una negativă, atunci când împiedică victima să iasă din relația abuzivă.

3. Violența în familie afectează nu numai sănătatea fizică și mentală a femeii, ci și viața familială, profesională, socială a acesteia. În plus, efectele negative ale acestui fenomen restrâng posibilitățile de opțiune pe care le au femeile și întăresc inegalitățile dintre sexe.

4. Formele de manifestare ale violenței în familie sunt o combinație de atacuri de mai multe tipuri: fizice, sexuale, psihice, precum și violențe economice și izolare socială.

5. Violența în familie se regăsește în toate mediile sociale, cu toate că există prejudecata că acest fenomen există numai în familiile cu statut economic său nivel educațional scăzut. Cu toate că nu există foarte multe cercetări cu privire la violența domestică în cadrul familiilor cu nivel economic și educațional înalt, se estimează că și în aceste familii fenomenul este destul de răspândit.

6. Cu privire la opinia publică despre violența în familie, s-au observat prejudecăți și etichetări în ceea ce privește victimele (și chiar familia implicată). Aceasta încă nu este pregătită să înțeleagă complexitatea, implicațiile economice și sociale, efectele acestui fenomen atât de răspândit în toată lumea.

Propuneri

Am considerat necesar ca această cercetare să se finalizeze cu propunerea unui proiect de intervenție, considerându-l necesar în cadrul domeniului „violența în familie”.

Reabilitarea victimelor violenței în familie

Locul de desfășurare: Oraș Negrești, județul Vaslui

Obiectivele proiectului sunt în număr de 5, după cum urmează:

Obiectivul 1: Reabilitarea victimelor violenței domestice prin crearea și dotarea unui centru de tip rezidențial.

Activități:

– închirierea spațiului necesar pentru desfășurarea activităților aferente proiectului;

– dotarea clădirii cu cele necesare;

– semnarea contractelor de parteneriat;

– recrutarea și pregătirea echipei de lucru;

– identificarea și selecția grupului țintă.

Obiectivul 2: Sprijinirea victimelor în depășirea situației conflictuale cu ajutorul întâlnirilor cu abuzatorul într-un cadru securizat.

Activități:

– evaluarea inițială a beneficiarilor;

– organizarea de ședințe de consiliere individuală;

– organizarea de ședințe de consiliere cu abuzatorul;

– mediere realizată între victimă și abuzator;

Obiectiv 3: Reducerea efectelor negative ale violenței în familie asupra copiilor victimelor.

Activități:

– organizarea de ședințe de terapie sau consiliere mamă-copil;

– organizarea de activități extrașcolare pentru copiii victimelor;

– ședințe de mediere, consiliere sau asigurarea unui spațiu privat în care mamele copiilor vor putea discuta cu cadrele didactice de la școala frecventată de copiii acestora;

– organizarea de terapii familiale.

Obiectiv 4: Orientare psihosocială în vederea dezvoltării capacității de interrelaționare și reintegrare socio-profesională a femeilor victime ale violenței domestice.

Activități:

– consiliere juridică acordată beneficiarilor de către asistentul social;

– asigurarea accesului beneficiarilor la cursurile de calificare/recalificare;

– organizarea de terapii de grup.

Obiectiv 5: Sensibilizarea opiniei publice cu privire la problema violenței în familie.

Activități:

– organizarea unor campanii de informare.

Grupul țintă este format din 20 de femei, victime ale violenței domestice, cu vârste cuprinse între 25 și 40 de ani, având domiciliul pe raza orașului Negrești, județul Vaslui.

Beneficiarii indirecți sunt copiii victimelor, familia lărgită a acesteia, prietenii și vecinii, comunitatea, societatea, etc.

Criteriile de selecție a grupurilor țintă

Un prim criteriu de selecție ar fi dorința victimelor de a participa la resocializare prin serviciile oferite de personalul specializat al centrului, de a coopera și de a găsi cele mai bune soluții în vederea rezolvării problemelor.

Un al doilea criteriu, tot la fel de important, este cauza internării în spital a victimei. Prin anchetă socială, asistentul social va stabili motivele și cauzele internării, va investiga starea de sănătate, atât mentală cât și fizică, astfel încât va putea stabili tipul de victimă și intervențiile necesare.

Starea civilă, materială și financiară constituie un alt criteriu de selecție a grupului țintă. Tot prin anchetă socială, asistentul social va afla dacă victima este căsătorită, divorțată său trăiește în concubinaj, astfel încât va identifica parteneriatele necesare. Foarte important este și dacă victima are copii, numărul acestora, starea de sănătate și tot ceea ce este necesar pentru completarea dosarului.

Motivele care au stat la baza alegerii grupurilor țintă

Un motiv important care a stat la baza alegerii grupului țintă este acela că, la momentul inițierii proiectului, pe raza județului Vaslui, nu existau rețele de suport pentru victimele violenței domestice.

Un alt motiv este acela că, pe raza orașului Negrești, există multe cazuri (aici înscriindu-se atât cazurile raportate, care sunt în număr mic față de numărul real, cât și cele despre care se știe numai „de la vecini”) de violența domestică, ceea ce face necesară o intervenție specializată. De multe ori, femeile preferă să treacă sub tăcere faptul că au fost victime ale violenței domestice, punând în balanță existența unor copii sau teamă că aceste lucruri să nu fie cunoscute de prieteni și de alți membri ai familiei. La unele victime se manifestă o dependență economică și mentală față de soți, ajungând să creadă că nu s-ar putea descurca fără ajutorul acestora. Dependența nu este reală, pentru că femeile duc în spate povara unei gospodării, dar nu o văd sau nu vor să o vadă. Acest proiect dorește, cu ajutorul specialiștilor, să dezvolte victimelor violenței domestice comportamente independente, încrederea în sine și în capacitățile proprii de depășire a situațiilor de criză.

Colaborarea dintre instituții, care se realizează foarte greu, ar fi un alt motiv care a stat la baza alegerii grupului țintă. Informația nu se transmite, nu circulă de la o instituție sau organizație la alta, astfel irosindu-se posibilitatea de a interveni pe toate planurile care sunt afectate de violența în familie. Acest proiect își propune o colaborare, un parteneriat cu diferite instituții pentru ca obiectivul, care este reabilitarea și reintegrarea socială a victimelor violenței domestice, să se realizeze cu succes.

Importanța proiectului pentru grupul țintă

Un prim beneficiu acordat de proiect victimelor ar fi eliminarea traumelor, atât fizice cât și psihice, provocate de violența în familie. Cu ajutorul specialiștilor, victimele și-ar putea relua cursul vieții normale, atât în cazurile când acestea s-ar întoarce în familia de origine (care ar include și agresorul), rezolvându-și problemele, cât și în cazul în care victima își reface viața, divorțând de agresor.

O importanță deosebită a proiectului pentru victime ar fi reintegrarea socială. Pentru orice persoană este importantă apartenența la un grup, la o societate care să o stimuleze, să-i valorizeze munca, sacrificiile pe care le face, să o accepte așa cum este ea. Pentru o victimă a violenței familiale, cred că este esențială reintegrarea socială, deoarece i-ar crește stima de sine, încrederea în propriile forțe, ar stimula-o să preia controlul asupra propriei vieți.

Durata de derulare a proiectului va fi de 12 luni

Planul de acțiune

Parteneri

Partener 1: Spitalul orașului Negrești- clădirea necesară desfășurării proiectului și trei mese pe zi pentru fiecare beneficiar.

Partener 2: ziarul local- anunțuri, realizarea pliantelor, mediatizarea partenerilor

Echipa propusă pentru punerea în practică a proiectului

Echipa este formată din: manager (coordonatorul de proiect), asistent social, psiholog, administrator, contabil (cu studii superioare), 5 voluntari, personal de serviciu (2), paznic(1).

Organigramă cu toate posturile necesare derulării proiectului

Metodele care vor fi folosite pentru evaluarea impactului asupra grupului țintă

Evaluarea impactului asupra grupului țintă se va realiza în mai multe etape:

a. Prima etapă este evaluarea inițială în care se vor folosi următoarele instrumente:

– ancheta socială realizată de către asistentul social

– fișa psihologică realizată de psiholog

– fișa medicală care va fi procurată de la spital

– o evaluare inițială totală prin intermediul consilierii individuale realizată de asistentul social împreună cu psihologul

b. A doua etapă este evaluarea pe parcursul a celor 12 luni în care se derulează proiectul, folosindu-se următoarele instrumente:

– consiliere individuală și de grup

– consiliere mamă-copil

– evaluare psihologică

– prin observație se va realiza o evaluare mai în amănunt și pe mai multe planuri (gradul de adaptabilitate la mediul centrului, socializarea cu restul victimelor, gradul de cooperare și implicare în toate activitățile, dorința de schimbare și de reintegrare socio-profesională, etc)

c. A treia etapă este evaluarea finală în care se folosesc următoarele instrumente:

– o ultimă evaluare totală care cuprinde consilierea individuală, de grup, mamă-copil, evaluare psihologică

– se va evalua procesul de reintegrare profesională în urma cursurilor de calificare/recalificare (însemnând dorința fiecărei victime de a-și găsi un loc de muncă stabil) și, de asemenea, se vor evalua deciziile luate de fiecare beneficiar cu privire la situația familială în urma consilierii juridice (însemnând întoarcerea acasă, lângă agresor, sau divorțul)

d. Ultima etapă o constituie evaluarea după încheierea proiectului, care constă în monitorizarea timp de trei luni a fiecărui beneficiar.

Indicatorii cantitativi și calitativi stabiliți pentru fiecare obiectiv în parte

Bugetul proiectului

Surse de finanțare anticipate pentru proiect

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII:

Subsemnata, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat se referă la propria activitate de investigație, în caz contrar, urmând să suport consecințele în conformitate cu dispozițiile legislației în vigoare.

Popa Julieta-Cristina

Data:

CV-UL AUTORULUI

CURRICULUM VITAE

LUCRĂRI PUBLICATE 2010-2016

Popa Cristina si colab.,Noțiuni de criminologie generală- Note de curs, (ISBN-978-606-11-5367-1), nr.pag. 397, 2016, Ed. SITECH Craiova;

Drept penal – partea specială – Noul cod penal comentat –ediție adăugită și revizuită-, (ISBN-978-606-11-4697-0), – Popa Cristina si colab., nr.pag. 759, 2015, Ed. SITECH Craiova;

Drept penal – partea specială – Noul cod penal comentat –ediție adăugită și revizuită-, Vol.1, (ISBN-978-606-11-4060-2), – Popa Cristina si colab., nr.pag. 489,.2015, Ed. SITECH Craiova.

Criminologie generală, Note de curs, ediție revizuită și adăugită, (ISBN-978-606-530-222-8), Ion Chipăilă, Cristina Popa, nr. pag.387, 2015, Ed. SITECH Craiova;

Drept penal – partea specială – Noul cod penal, Manual pentru uzul studenților, – (ISBN-978-606011-3800-5), – Popa Cristina si colab., nr.pag. 460, 2014, Ed. SITECH Craiova;

"Prevenirea și combaterea violenței în familie", Culegerea: Reformele dreptului în țările post-sovietice: progres și provocări, 28-29 martie 2014, Institului de Cercetări Juridice și Politice a Academiei de Științe a Moldovei, Ed. " Cetatea de Sus", Chișinău, (ISBN-978-9975-4162-8-3), pag.227-230.

Drept penal – partea specială, -ediție revizuită și adăugită, (ISBN-978-606011-3800-5), – Popa Cristina si colab., nr.pag. 242, 2014, Ed. SITECH Craiova;

Drept penal – partea specială, sem.II-curs universitar revizuit, (ISBN 978-606-11-2539-5), – Chipăilă Ion, Popa Cristina, nr.pag. 286, 2013, Ed. SITECH Craiova;

Drept penal – partea specială, sem.I-curs universitar revizuit, (ISBN 978-606-11-2194-6), – Chipailă Ion, Popa Cristina, 2013, nr. pag. 266, Ed. SITECH Craiova;

"Violența in the family: the concept and subject care judicial-criminal", Conferința Internațională a Tinerilor Cercetători, Chișinău, Vol. III. Ediția a VI-a, 12 aprilie 2012, (ISBN 342(478): 341);

Violența în familie : conceptul și obiectul ocrotirii penale ( ISBN 978-9975-4401-2-7), Tendințe contemporane în evoluția patrimoniului istoric și juridic al Republicii Moldova. Vol. 2. Secția ”Drept Național”, 2012, pag.311-317, clasificare 343.5;

Drept comercial internațional, curs universitar. (ISBN), Simona Stan,. Cristina Popa, 2012;

Drept penal – partea specială, ed. a II-a, (ISBN 978-606-11-0945-6), – Chipaila Ion, Popa Cristina, 2011, nr. pag., Ed. SITECH Craiova;

Oportunități și favorabilități în zona agromontană a României, publicată în volumul de lucrări știintifice ale USAMV 2011, ISSN 1454-7406, Cristina Popa, N Andreiași, A Basarabă, Nedeanu Cristina, Gabriela Corfu.

Cristina Popa – Caiet seminar drept penal partea specială –(ISBN 978-606-11-1691-1), nr.pag.303, 2011, Ed. SITECH Craiova;

Drept penal – partea specială, ed. a I-a, (ISBN 978-606-530-867-1), – Chipăilă Ion, Popa Cristina, 2010, nr. pag.341, Ed. SITECH Craiova;

Cristina Popa – Aspecte teoretice si practice privind darea si luarea de mita (ISBN 978-606-11-0549-6), nr.pag., 2010, Ed. SITECH Craiova;

Implicații juridice și ecopedologice asupra protecției și conservării mediului- referire la stratul hidroatmosferic și învelișul de soluri – Cristina Popa, N Andreiași, A Basarabă, 2010, revista Geovalahica, nr.4 Târgoviste, 2009, articol publicat in reviste din strainatate indexate BDI;

Abordarea psihosocială a sinuciderii ca formă particulară a violenței, Cristina Popa, 2010, analele Univ. Bioterra Bucuresti;

Andreiași N., Basaraba A., Corfu Gabriela, Nedianu Cristina, Cotianu R.D., Popa Cristina, 2010- The pedological sustainability and crops safety nowadays, Scientific Conferences with International Participation ”Durable Agriculture-Agriculture of the future”, The 6Th Edition University of Craiova – faculty of Agriculture, vol. nr. XXXX. 19-21 november 2010. ISSN: 1841-8317, CNCSIS B+ category;

Andreiași N., Basaraba A., Corfu Gabriela, Nedianu Cristina, Nicolae Laura, Popa Cristina, 2010- Land use categories, vegetation formations and paleobotanics and paleoclimatics aspects, on sporopolinics base, in the depression area Liteni-Ciprian Porumbescu, Suceava county, Scientific Conferences with International Participation”Durable Agriculture-Agriculture of the future”, The 6Th Edition University of Craiova – faculty of Agriculture, vol. Nr. XXXX, 19-21 november 2010, ISSN: 1841-8317. .. CNCSIS B+ category;