Cuvintele cheie ale lucrării sunt: Dezindustrializare, Peisaj industrial, Reintegrare urbană, Memoria locului, Identitate. [311597]

CUPRINS

PLAN DE IDEI

00.INTRODUCERE

ARGUMENT

METODOLOGIA

Cuprinde prezentarea succintă a lucrării, a ipotezelor de lucru, a titlului acesteia Printre fabrici precum și a amplasamentului propus pentru proiectul de diplomă;

Cuvintele cheie ale lucrării sunt: Dezindustrializare, [anonimizat], [anonimizat].

CONSECINTELE UNEI INDUSTRII ABANDONATE

Etapelor majore;

Presupune prezentarea principalelor etape care au determinat imaginea actuală a orașului.

Probleme;

[anonimizat] a [anonimizat] a modului în care acestea sunt percepute la nivel urban: [anonimizat], sau limitele pe care acestea le impun.

Potențialul reutilizării;

Presupune prezentarea resurselor care susțin o posibilă reintegrare a [anonimizat]: [anonimizat], sau potențialul undei dezvoltări durabile.

Condiționări;

Presupune prezentarea unor eventuale constrângeri generate de cadru legal și de context.

Concluzii privind nevoia de reintegrare în viața urbană a fostelor platforme industriale.

INTERVENȚII CONTEMPORANE

Repere teoretice;

Presupune prezentarea pe scurt a unor posibile modalități de intervenție pe astfel de situri cu personalitate.

Comentariu critic;

[anonimizat]-o serie de exemple; conflicte de interes tabula rasă vs. tradiție/memorie, raportându-ne la felul în care s-[anonimizat], [anonimizat] o [anonimizat]: [anonimizat], Savonnerie Heymans, o fostă fabrică de săpun din Belgia.

Concluzii privind soluționarea problemelor identificate.

[anonimizat] a proiectului;

Presupune o scurtă descriere a proiectului de diplomă;

Context istoric;

[anonimizat];

Situația actuală;

Cuprinde o descriere a relațiilor ce se stabilesc între ansamblu și oraș, a [anonimizat] o inventariere a [anonimizat] a stabili ceea ce merită a fi păstrat;

Inventariere

Presupune identificarea potențialului , a [anonimizat] a constrângerilor prezente pe acest amplasament;

Concluzii privind construcțiile ce trebuie păstrate.

[anonimizat], pentru ansamblul industrial studiat;

0.INTRODUCERE

ARGUMENT

„Procesul metamorfozei ruinei industriale degajă tensiunea erei industriale reduse la tăcere. Există însă o tensiune care nu o poți menține la nesfârșit.”

Pe fondul unei urbanizări forțate datorată ritmului alert în care s-a [anonimizat] a doua jumătate a sec. XX, urmată de o dezindustrializare haotică și dornică de a rupe orice legătură cu ceea ce a [anonimizat].

Procesul de dezindustrializare a dus la abandonarea în masă a [anonimizat] 1989, momentul în care procesul de dezindustrializare a [anonimizat] 11,28% din totalul acestuia.

Fabricile crescute o dată cu orașul sunt mărturii ale locului și oferă identitate, fapt pentru care radierea completă a platformelor industriale nu este singura modalitate de a profita la maximum de potențialul acestor resurse teritoriale.

O abordare mai specifică, raportată la context și la valorile trecutului ar putea face ca reintegrarea acestor umbre ale industriei în mediul urban să aducă un plus de valoare, crescând totodată și standardul de viață al zonei de care aparține.

În acest sens, lucrarea are ca scop studierea unei platforme industriale, din zona Filaret, mai exact fosta Fabrică de Chibrituri Filaret, urmărind relația acesteia cu orașul înainte și după fenomenul de dezindustrializare precum și posibile variante de revitalizare a acesteia.

METODOLOGIA

IPOTEZE DE LUCRU

Titlul lucrării sugerează ideea fenomenului întâlnit în majoritatea ansamblurilor industriale și anume „fabrică în fabrică” reprezentând segmentarea fabricii inițiale într-un număr de alte mici întreprinderi și totodată, face trimitere la proiectul de diplomă, care se desfășoară pe amplasamentul studiului de caz, iar prin încercarea de reintegrare urbană, propune întocmai o locuire printre fabrici.

Studiul se conturează pe baza a două ipoteze de lucru:

fostele platforme industriale reprezintă o resursă valoroasă pentru oraș

conversia funcțională a fostelor fabrici poate genera o consolidare a identității, o conservare a istoriei și totodată o creștere considerabilă a calității vieții.

Lucrarea va urmări, prin intermediul unui studiu de caz, felul în care fostele fabrici se arată orașului, punând sub semnul întrebării apartenența lor în cadrul acestora, în sensul în care ele, în forma în care se găsesc acum, nu participă la viața urbană.

Se va încerca depistarea problemelor dar și potențialul fostelor fabrici cu scopul de a genera posibile variante de reintegrare urbană a fostelor hale de producție, demonstrând necesitatea unei conversii funcționale adaptate noilor cerințe.

Lucrarea de față dorește conturarea fundamentelor necesare pentru o posibilă regenerare urbană a ansamblului studiat, cu scopul de a susține teoretic conceptul lucrării de diplomă. Tema de diplomă vizează reintegrarea fostei Fabrici de Chibrituri Filaret.

MOTIVAREA ALEGERII STUDIULUI DE CAZ

Studiul se va axa pe zona Filaret, zonă cu tradiție în ceea ce înseamnă procesul de industrializare pe teritoriul Municipiului București, dezvoltarea industriei de jur împrejurul parcului Carol fiind favorizată de prezența Gării Filaret.

Terenul propus se află în vecinătatea Parcului Carol, pe strada Fabrica de chibrituri nr. 24-26, sector 5, București.

Amplasamentul studiat se găsește în primul nucleu al orașului și are un potențial de reintegrare foarte mare, care ar putea genera totodată și restabilirea legăturii acestei zone industriale cu centrul orașului.

Fig. 1 – Scheme de încadrare, la nivelul orașului Fig. 2 – Plan de încadrare

Fig. 3 – Hala centrală, Fabrica de Chibrituri Filaret (nr.7); Fig. 4 – Clădire administrativă, Fabrica de Chibrituri Filaret (nr.2)

Pe terenul studiat găsim un ansamblu industrial coerent, a cărei conformare în plan si-a păstrat forma inițială, chiar și in urma modificărilor aduse din perioada comunistă. Deși în prezent adăpostește o grupare de funcțiuni care nu comunică între ele și nu au nici o legătură cu funcțiunea inițială, ansamblul Fabricii de chibrituri Filaret, format la 1879, dispune de o serie de construcții valoroase din punct de vedere arhitectural și totodată o valoare culturală neprețuită, fiind un reper atât la nivel local cât si la nivelul orașului.

Situl care prezintă o formă neregulată în plan, creează o insulă urbană împreună cu Fabrica de timbre și Monetăria statului.

Deși are deschideri la stradă pe mai multe laturi, accesul se realizează în continuare de pe strada ce poartă numele fabricii, „prin poarta de acces 1”, respectiv „prin poarta de acces 2”. Acestea sunt singurele locuri care oferă vizibilitate asupra ansamblului, deoarece situl prezintă un gard perimetral ce împiedică inclusiv accesul vizual.

ARGUMENTAREA IPOTEZELOR

Fostele platforme industriale reprezintă o resursă valoroasă pentru oraș.

Așa cum menționează și Irina Iamandescu în lucrarea Patrimoniul industrial ca resursă, fostele platforme industriale, pot fi folosite pentru o viitoare dezvoltare a orașului.

Fostele fabrici, cândva aflate în centrul de interes al orașului au fost date uitării, însă ele ocupă în continuare o suprafață mare din teritoriul acestuia, în mare parte beneficiind chiar de poziții privilegiate.

Conversia funcțională a fostelor fabrici poate genera o consolidare a indentității, o conservare a istoriei și totodată o creștere considerabilă a calității vieții.

Clădirile ce adăpostesc fostele industrii nu își pot relua funcțiunea inițială întrucât scopul și procesul industrial nu mai este corespunzător din punct de vedere tehnic. În lipsa unei funcțiuni, păstrarea construcțiilor și a structurilor în forma inițială nu reprezintă o soluție în condițiile în care evaluarea acestora nu indică existența unor valori culturale.

CONSECINTELE UNEI INDUSTRII ABANDONATE

ETAPE MAJORE

Bucureștiul de astăzi este rezultatul mai multor procese de dezvoltare, fiecare epocă având diferite viziuni și ideologii. Forma urbană a orașului București nu este una unitară, el fiind mai degrabă un „Oraș colaj” un colaj de insule, cartiere, comunități și clădiri abandonate.

Una dintre cele mai importante perioade ce au condus la o creștere considerabilă a densității urbane o reprezintă perioada industrializării.

Industrializarea în România, s-a produs cu o decalare de aproximativ un secol, față de statele din Vestul Europei, însă este oarecum similară.

Se disting 4 mari etape în procesul de industrializare pe teritoriul României, reprezentate de perioada antebelică <1918 – formată din mici activități productive meșteșugărești concentrate în cinci „nuclee industriale”, perioada interbelică 1918- 1944 – nu prezintă un progres major , sunt înființate noi unități industriale însă, este mai curând o etapă de reorganizare și refacere a industriei distruse în urma războiului, perioada comunistă 1944-1989 – o perioadă marcată de o industrializare intensă. Acest avânt tehnologic a condus la o dublare a unităților industriale, implicit la schimbări majore ale peisajului urban.

Perioada postcomunistă, generează confuzie și în zona producției fapt pentru care este marcată de o dezindustrializare haotică. Aflat încă în desfășurare, fenomenul dezindustrializării în România reprezintă un proces îndelungat și apăsător, generând imaginea actuală a Bucureștiului.

Datorită modului în care industria a luat amploare și a felului în care ambițioasele proiecte industriale prind contur, chiar cu prețul sărăciei populației, memoria colectivă asociază industrializarea cu regimul totalitar. Dezindustrializarea în România s-a produs cu o repeziciune extraordinară după momentul 1989. În general vorbim despre o privatizare de tip MEBO ceea ce presupune o fracționare a unității industriale în cauză, deci o dezbinare ce a condus la sistarea liniilor de producție. Ulterior o parte din angajați, noi comanditari, au început să își vândă acțiunile, însă în continuare vorbim despre o divizare a platformelor industriale.

Putem, deci cataloga acest aspect juridic ca fiind una dintre problemele fostelor platforme industriale, întrucât o regenerare durabilă a zonei nu poate fi posibilă decât printr-o reintegrare a tuturor construcțiilor ce au aparținut unei entități industriale, o reintegrare a întregului ansamblu.

Un alt factor ce a determinat dezindustrializarea în București este reprezentat de apariția unor produse venite din import la prețuri competitive, mult sub prețul la care industriile românești puteau scoate produsul pe piață, cum de altfel s-a întâmplat în industria chibriturilor. Fabrica de chibrituri Filaret, propusă pentru studiu, a fost nevoită să își întrerupă activitatea în anul 2000 tocmai din această cauză.

De asemenea, nu putem omite factorul poluant. Sunt industrii care nu își pot continua activitatea în interiorul orașului datorită zgomotului și a noxelor generate prin procesul de producție. Aceasta este una dintre problemele ridicate încă de la începutul modernizării orașelor și aici putem aminti Abatorul Comunal, abandonat tocmai din aceste considerente, ulterior demolat. In mare parte acest factor a condus în timp la o dispersie a industriei, așa cum o numește Claudia Rodica Popescu ; vorbim deci de o industrializare a zonei limitrofe.

Toți acești factori au condus la imaginea Bucureștiului de astăzi, un oraș discontinuu, cu zone abandonate, chiar în mijlocul orașului, fie ele de mari sau de mici dimensiuni, situație în care se găsește o parte din clădirile Spitalului Filantropia sau la o scară mai amplă clădirile de pe Bulevardul Buzești – Berzei. Totodată aici putem include cele cinci nuclee industriale, din perioada industrializării antebelice, întrucât acestea au reprezentat importante zone de concentrare a unităților industriale ce au fost înglobate în zona de centru a Municipiului. Acestea prezintă numeroase discontinuități la nivelul orașului și conțin o serie de peisaje industriale aflate în diverse situații.

PROBLEME

Printr-o personificare a acestor fabrici, putem afirma că ele se află într-un continuu proces de devenire și că această desprindere a lor față de oraș nu poate fi decât o chestiune de timp. Putem așadar să vorbim despre o nevoie de recunoaștere a acestora pentru a fi reunite cu orașul; Liviu Chelcea numește aceste ruine industriale „mort-viu”, întrucât ele nu aparțin prezentului.

În acest sens am identificat o serie de probleme ce au generat această segregare, precum situația juridică, starea degradată a clădirilor, indiferent că vorbim despre o degradare la nivel structural, sau de suprafață, generate de agresiuni naturale sau deliberate și relația cu orașul, privind limitele fizice și senzoriale, cu scopul de a găsi niște răspunsuri ce ar putea conduce către o reintegrare urbană.

SITUAȚIA JURIDICĂ

Așa cum am arătat mai sus principala cauză care a generat această stare de dezinteres față de clădirile industriale, conducând la binecunoscutul abandon al acestor peisaje industriale, o reprezintă situația juridică a acestora. Vorbim de o problemă actuală, întrucât acest aspect împiedică procesul de reintegrare urbană atât de necesar pentru București.

Putem avea de a face cu două situații juridice: situația în care întreg ansamblul are un unic proprietar sau situația în care acesta a fost segmentată procentual. În cea de-a doua situație, proprietarii pot avea viziuni diferite pentru aceste spații sau imposibilitatea de a susține financiar transformările necesare. Indiferent de situație, ansamblurile nu își păstrează imaginea coerentă.

PROPRIETAR UNIC

În cazul unui unic proprietar privat pot apărea mari probleme de gestionare a unor astfel de ansambluri, întrucât acestea se întind pe mari suprafețe de teren și prezintă o suprafață construită la fel de mare.

Schimbarea funcțiunii principale presupune de cele mai multe ori o schimbare majoră la nivelul întregului ansamblu, deci un efort financiar, care în unele situații nu poate fi suportat de o singură persoană sau nu prezintă o prioritate. Aceste aspecte, dau naștere fenomenului numit „fabrică în fabrică”. Acesta presupune divizarea platformei inițiale de producție într-o grupare de firme care coexistă sub umbrela fostei fabrici, prin subînchirierea anumitor hale de producție.

În această situație se află fosta Fabrică de chibrituri Filaret, al cărui actual proprietar își asumă răspunderea de a da spre închiriere spații funcționale, asigurând minimul necesar prin efectuarea anumitor lucrări de reparații. Există și ansambluri unde spațiile ce sunt oferite spre închiriere nu pot fi imediat folosite, necesitând lucrări atât la interior, cât și la nivelul anvelopantei așa cum se întâmplă spre exemplu la Faur.

În ceea ce privește imobilele aflate în proprietatea statului, pe lângă considerentele enunțate mai sus, intervin și factorii politici, care de multe ori nu permit nici măcar o funcționare a acestora de tipul „fabrică în fabrică”; cel mai întâlnit fenomen în această situație este abandonul, în cartea ”Bucureștiul postindustrial”, Liviu Chelcea, vorbește despre felul în care Mihai Culescu le numea: „maidane industriale”

„Maidanele industriale” prezintă o situație aparte a felului în care se găsesc fostele platforme industriale, vorbim de locuri complet abandonate, lăsate la voia întâmplării. Aceste maidane au o dualitate aparte, în primul rând, ele sunt ocupate de cele mai multe ori de gunoaie, în al doilea rând vorbim despre reintrare în drepturi a naturii, despre dezvoltarea unei vegetații necontrolate.

SEGMENTAREA PROCENTUALĂ

Așa cum am arătat mai sus, în urma privatizării de tip MEBO, o fostă platformă poate avea mai mulți proprietari, împărțită în diverse forme, așa cum se întâmplă și în cazul fabricii Dâmbovița, fostă Bourul, unde fiecare proprietar deține una sau mai multe foste hale de producție.

Pot apărea și situații ceva mai speciale, în care construcția se află în proprietatea unei persoane iar terenul acesteia să fie deținut de o alta.

Indiferent de felul în care aceste ansambluri sunt segmentate, lipsa dorinței de a cădea la învoială asupra unei viziuni, poate naște conflicte de interes și pot conduce atât spre conturarea unui fenomen de tipul fabrică în fabrică cât și spre unul de tipul maidanului industrial, precum șispre hibridizări ale acestora; în sensul în care unul dintre proprietari decide să subînchirieze spațiile pe care le are în proprietate mai multor instituții, în timp ce un alt proprietar nu se îngrijește de ceea ce deține, lăsând natura să își urmeze cursul.

Această situație pune cele mai multe probleme în ceea ce privește reintegrarea platformelor, întrucât din varii motive actualii proprietari nu se pot pune de acord asupra unei strategii de dezvoltare. În majoritatea cazurilor, subdiviziunile formate sunt reunite în timp de un investitor privat, cu scopul de a elibera terenul a cărui evaluare este foarte mare, datorită poziției privilegiate în interiorul orașului. În acest sens putem avea ca exemplu situația de la fosta Filiatură Dîmbovița, de pe Dudești 188, precum și fosta Uzină Lemaitre.

DEGRADAREA CLĂDIRILOR

Degradarea este una dintre principalele probleme ale fostelor fabrici, aceasta poate însemna o degradare de suprafață, la nivelul finisajului dar și o degradare a structurii.

Din nefericire, în România, marea majoritate a patrimoniului arhitectural se află într-un stadiu avansat de degradare, mai cu seamă patrimoniul industrial. În general vorbim de degradări datorate riscurilor naturale însă sunt și situații în care apar factori antropici.

„Fațade fără sfârșit, din care au rămas în picioare stâlpi de beton armat ca niște soldați îmbătrâniți ai unui război sfârșit fără știrea lor.„ Aceste rânduri ilustrează forma în care se prezintă un număr mare din fostele hale industriale, cum este și cazul uzinelor Faur.

DEGRADAREA STRUCTURALĂ

Poate cea mai gravă consecință a degradării o reprezintă afectarea integrității structurale a edificiului. Acest aspect poate îngreuna considerabil procesul de reutilizare a patrimoniului construit. Deteriorarea structurii poate conduce la pierderea acestui patrimoniu, fie că vorbim de o prăbușire naturală, sau despre o prăbușire cauzată de eventuale intervenții de consolidare.

În orice caz, această situație necesită operațiuni majore de consolidare, ce presupune costuri însemnate, de multe ori cu mult mai mari decât înlocuirea construcțiilor existente cu unele noi. Intervine aspectul financiar, punându-se problema rentabilității și a timpului în care o astfel de investiție poate fi recuperată.

Este firesc ca trecerea timpului să lase urme, însă datorită dezinteresului față de aceste clădiri, și a unor perioade îndelungate de timp în care nu au fost efectuate lucrări de întreținere, factorii naturali pot afecta, în ultimă instanță, inclusiv structura edificiului.

Se întâmplă adesea în cazul „maidanelor industriale” unde, din varii motive nimeni nu pare a fi interesat de starea în care se află acestea sau de cine le poate vizita ori vandaliza.

În această situație se află Moara lui Assan, din clădirea declarată monument istoric, rămânând doar pereții exteriori, reprezentând mai curând o umbră a ceea ce a fost cândva prima moară cu aburi din România. Doar cadrul legislativ împiedecă într-o oarecare măsură demolarea deliberată a acesteia, însă nu are puterea de a împiedica prăbușirea naturală. Pe lângă incendii și alți factori geografici la starea actuală a clădirii au contribuit și factorii antropici, prin extragerea unor elemente structurale pentru a le valorifica separat, în scopuri proprii.

Fig. 5 – Moara lui Assan, imagine interioară (se poate remarca lipsa elementelor structurale metalice); Fig. 6 – Moara lui Assan, imagine exterioară (aspect de„ maidan industrial”)

Patrimoniului industrial construit din primele perioade ale industrializării, i-au fost aduse modificări majore în perioada comunistă, cu scopul de a mări productivitatea fabricilor în cauză. Aceste modificări „brutale”, lipsite de o atentă planificare, au alterat într-o oarecare măsură structura de rezistență a clădirilor de producție. Un exemplu concret în acest sens este Fabrica de Pâine de pe Calea Plevnei, fosta Manutantă a armatei.

Totodată, pe lângă aceste agresiuni punctuale, la nivelul construcțiilor, putem include aici și alipirea unor noi hale de producție. Acest lucru, nu numai că a afectat comportarea structurii în timp, însă a alterat valoarea și coerența arhitecturală a ansamblului. Se ivește, în această situație o problemă aparte atunci când vorbim despre o reabilitare a fondului construit, întrucât îndepărtarea acestor intervenții poate atrage după sine distrugerea unor elemente valoroase, cum se întâmplă și cazul Fabricii studiate pentru proiectul de diplomă.

În ceea ce privește agresiunile deliberate la nivelul structurii din perioada de dezindustrializare, vorbim despre acțiuni de mică anvergură. Putem include aici atât operațiunile de vandalizare a edificiilor recent privatizate, care ulterior au fost abandonate cât și vandalizarea după ce acestea au atins starea de „maidan industrial”.Despre acest proces, de „curățare” capabil să transforme într-un ritm alert o clădire funcțională în ruină, vorbește și Tim Edensor.

DEGRADAREA DE SUPRAFAȚĂ

Degradarea în timp a construcției afectează înainte de toate aspectul clădirilor în cauză, iar aceasta se răsfrânge și asupra zonei din care face parte. Vorbim despre conturarea unui peisaj deprimant, implicit despre o distanțare la nivel senzorial a acestor unități industriale față de oraș. Ele nu mai sunt recunoscute ca făcând parte din acesta, se închid.

Așa cum am arătat mai devreme, factorii naturali de risc, pot degrada construcțiile, chiar și la nivel structural, însă până a se ajunge acolo, degradarea are loc la suprafață, în zona finisajului.

Aceste agresiuni naturale de suprafață se produc atât în cazul maidanelor, cât și în cazul fabricii în fabrică, datorită unor lucrări de întreținere făcute superficial sau chiar lipsa acestora. În cazul maidanelor, vorbim despre agresiuni ceva mai vizibile, precum demontarea învelitoarei, înlăturarea sistemului de preluare a apelor pluviale sau spargerea geamurilor, infiltrații extinse, creșterea unor tipuri de vegetații pe fațada acestora, desprinderea unor mari suprafețe tencuială ori trepte corodate.

Fig. 7 – Fosta fabrică Faur; Fig. 8 – Fosta fabrică Chimopar;

În ceea ce privește fondul construit asupra căruia se exercită o oarecare formă de întreținere în timp, degradările sunt mai puțin vizibile, mici infiltrații, fisuri la nivelul tencuielii, precum și desprinderea acestora pe mici suprafețe, ș.a.; cu toate acestea, ele emană oarecare sentimente de tristețe, de neapartenență și de teamă.

Ca și în cazul agresiunilor naturale de suprafață, și cele deliberate au loc atât în zonele de tip maidan cât și în ansamblurile controlate.

Vorbim despre vandalizări de tip graffiti a ansamblurilor abandonate și despre vandalizări deliberate de către cei ce administrează procedurile de întreținere ale imobilelor ce funcționează sub forma acestor grupări de mici organizații. Aici, chiar procedurile de întreținere pot altera valoarea arhitecturală a patrimoniului construit prin introducerea unor readaptări funcționale ad hoc.

Pot fi intervenții de tipul închiderii unor goluri de ferestre, sau de schimbare a tâmplăriei originale cu una din PVC, precum și de o schimbare a formei acestora, sau de adăugarea unor goluri de ușă ori copertine în zona acestora. De asemenea, nu putem exclude procedeul de termoizolare, care a luat amploare în ultimii ani sau pe cel al recompartimentărilor interioare.

Un exemplu în acest sens este chiar Fabrica de chibrituri Filaret, unde modificările considerate a fi necesare pentru chiriași, așa cum am mai spus, sunt gestionate de proprietar.

Fig. 9 – Fosta Fabrică de încălțăminte Dâmbovița, fostă Bourul; Fig.10 – Fabrica de Chibrituri, fostul atelier de tâmplărie (nr.9); Fig.11 – Clădire administrativă, Fabrica de Chibrituri Filaret (nr.2);

RELAȚIA CU ORAȘUL

În marea majoritate a cazurilor, întâlnim problema limitelor, fie ele fizice sau senzoriale. Sigur aceste platforme industriale, încă de la începuturile lor au avut o ordine internă, care nu ținea neapărat cont de vecinătățile imediate, ele erau de pe atunci intrinseci, de cele mai multe ori comunicau doar între ele. Acestă idee este susținută și de modul în care acestea s-au concentrat în puncte strategice, cât mai aproape de gări spre exemplu, însă ele dădeau o oarecare viață orașului, reprezentau unul dintre motoarele principale ale orașului, fapt demonstrat si prin organizarea expozițiilor tehnologice, precum cea din 1921 ce a avut loc în Parcul Carol.

Fenomenul de fabrică în fabrică, care a luat amploare în mai toate fostele clădiri industriale ce nu se află într-un stadiu de degradare profund, permit accesul controlat în incintă, indiferent dacă sunt sau nu îngrădite. În mare parte adăpostesc tot funcțiuni ce țin de producție, deci în nici un caz nu devin puncte atractive ale orașului. În exemplul propus ca subiect de studiu pentru diplomă printre diferitele firme ce își desfășoară activitatea vorbim și despre o fabrică de tâmplărie cu geamuri termoizolante și de un depozit de flori.

LIMITE FIZICE

Așa cum am spus, există situații în care aceste foste fabrici sunt clar delimitate de garduri înalte și opace, vorbim aici, în general despre fabricile care funcționează sub forma ”fabrică în fabrică” și putem aminti Fabrica de Pâine de pe Calea Plevnei, fosta Manutanță a armatei, Fabrica de Chibrituri Filaret precum și fosta Uzină electrică Filaret, aceasta din urmă nu adăpostește nici-o funcțiune, însă accesul în imobil este limitat.

În situațiile prezentate porțile de acces sunt bine păzite, iar accesul în incintă este aproape imposibil. Sigur, în cazul Uzinei Electrice Filaret, avem de a face cu o clădire clasată ca monument și deși nu se pun în practică procedeele de reabilitare necesare, se încearcă limitarea unor eventuale degradări. Din păcate, simpla clasare ca monument, marcată doar prin prezența plăcuței de mici dimensiuni, plasată în dreptul accesului principal, nu îi aduce un statut aparte în ochii trecătorilor, este percepută tot ca o enclavă; (primăria sectorului 4, are în plan extinderea în incinta acestei clădiri a Muzeului Național Tehnic „Prof. ing. Dimitrie Leonida”).

Un alt exemplu în acest sens este dat de Halele Carol, amplasate pe o arteră importantă de circulație și deși una din hale adăpostește Clubul Expirat, nimic nu anunță prezența acestuia.

Fig.11 – Clădire administrativă, Fabrica de Chibrituri Filaret (nr.2); Fig.12 – Fosta Fabrică de pâine de pe calea Plevnei; Fig.13 – Uzina Electrică Filaret; Fig.14 – Halele Carol

LIMITE SENZORIALE

Dacă anterior am vorbit despre un acces controlat, avem și situații în care limitele sunt prezente doar la nivel senzorial, limită generată în principal de aspectul deteriorat al clădirilor, atât în cazul maidanelor, cât și în cazul ansamblurilor divizate.

O excepție o prezintă fosta Gară Filaret, actuală autogară, aflată în imediata apropiere a Fabricii de Chibrituri, întrucât aceasta nu poate fi catalogată ca fiind „fabrică în fabrică”, precum nu poate fi nici „maidan industrial”. Deși funcțională într-o oarecare măsură, datorită felului în care arată în prezent aceasta nu reprezintă un important punct de atracție pentru cetățeni ci are un rol pur funcțional și este tranzitată doar de cei ce fac naveta.

În ceea ce privește „fabrica în fabrică”, aici putem aduce în discuție fabrica Faur, al cărui ansamblu industrial nu este îngrădit, iar limita este pur senzorială.

În acest sens, un caz extrem este cel de la fabricile Dâmbovița și Pionerul pe amplasamentul cărora trec două străzi: str. Verzișori și str. Tăbăcarilor, deci clar vorbim despre un caracter public. Cu toate acestea, parcurgând străzile în cauză te simți ca un intrus. Tot aici, la fabrica Dâmbovița, avem o situație aparte în care pe lângă halele din interiorul incintei ce adăpostesc diverse funcțiuni, precum depozit/ showroom, la parterul halelor de pe Splaiul Unirii, în zona în care altădată erau puncte de desfacere ale fosei fabrici, găsim spații comerciale, care reușesc totuși să creeze o oarecare relație cu orașul.

Fig.15 – Fosta Gară Filaret / Autogara Filaret; Fig.16 – Fosta Fabrică de încălțăminte Dâmbovița, fostă Bourul (imagine de pe strada interioară- Verzișori); Fig.17 – Fosta Fabrică de încălțăminte Dâmbovița, fostă Bourul (imagine de pe splaiul Unirii)

Limitele senzoriale sunt clar evidențiate în cazul maidanelor. În marea majoritate acestea nu sunt îngrădite sau delimitate, nu impun nici un fel de limită pentru viețuitoare sau pentru oamenii străzii, însă la nivel perceptiv creează un paravan, sunt ca niște cotloane care nu inspiră mai curând teamă. Așa cum spune și Tim Edesnsor , aceste spații pot genera senzația de teamă, dar pot fi în același timp foarte atractive pentru copii, dincolo de eventualele pericole pe care le-ar putea ascunde.

Cum am mai spus, aceste ansambluri se sustrag orașului, funcționează ca niște enclave și datorită acestor limite, mai sus enunțate, precum și datorită marilor dimensiuni pe care se desfășoară. Ele devin în sine bariere în cadrul orașului. Creează discontinuități la nivel urban, blocând atât accesul pietonal sau auto, între două zone diferite ale orașului, cât și accesul vizual. În acest sens, putem lua ca exemplu fabrica de Chibrituri Filaret, unde locuitorii fostelor locuințe pentru muncitorii fabricii, pentru a ajunge în parc, trebuie să ocolească insula industrială formată din Fabrica de Chibrituri, Fabrica de Timbre și Monetăria Statului.

POTENȚIAL REUTILIZĂRII

Indiferent de numărul problemelor cu care se confruntă fostele industrii în raport cu orașul, acestea au un potențial de reintegrare și de consolidare a identității extraordinar. Michael Stratton, susține că la baza acestei regenerări a orașelor, stau o serie de resurse și valori care trebuiesc cultivate cu scopul de a genera o dezvoltare durabilă.

În acest sens, am încercat o identificare a potențialului unor astfel de ansambluri, precum cel de a deveni un important reper cultural, datorat valorilor arhitecturale, culturale sau documentare; potențialul economic, generat de calitățile spațiale ale acestora, atât ale terenului, cât și ale edificiilor aflate într-o stare bună, dar și de poziția în raport cu orașul și arterele principale. Totodată, acestea au un potențial de dezvoltare durabilă extraordinar, generat din simpla reutilizare a resurselor existente.

REPERE CULTURALE

Ansamblurile industriale, nu doar ocupă un teren al cărui preț poate fi foarte ridicat, însuși clădirile sunt prețioase, indiferent dacă doar sunt purtătoare de memorie sau au și o valoare arhitecturală deosebită, iar aceste aspecte pot contribui la o consolidare a potențialului cultural de care dispun.

VALOARE ARHITECTURALĂ ȘI CULTURALĂ

"Prin arhitectură, o rasă, sau mai bine zis o țară, se exprimă întotdeauna în mod instinctiv. (…) După acest principiu, este natural să considerăm configurația unui oraș ca un document plastic de primă însemnătate, când vrem să cunoaștem o civilizație. Orașele poartă însemnate pe le, în ele, toate virtuțile, toate păcatele celor ce le-au zidit."

Conform monitorului oficial de la Florența, imaginea ansamblului industrial este considerată ca fiind peisaj cultural :„ peisajele culturale industriale, sunt acele teritorii naturale sau urbane, cu valoare de peisaj cultural ale căror caracter reprezintă rezultatul interacțiunii în timp a factorilor naturali cu cei determinați de activități umane industriale”

Dincolo de aspectul financiar dat de poziția privilegiată în cadrul orașului, siturile industriale au o mare valoare arhitecturală și culturală fiind mărturii vii ale trecutului și totodată oferă posibilitatea unor viitoare intervenții, care pot realiza o tranziție între trecut și prezent, așa cum susține și Tim Edensor.

Aceste edificii pot conține elemente de limbaj arhitectural deosebit, fie că vorbim de elemente arhitecturale de început de secol XIX, fie că vorbim despre o arhitectură mai recentă, ca rezultat al unor procese de tipizare, o arhitectură care ea însăși devine un produs al industrializării, așa cum afirmă și Augustin Ioan. Indiferent de situație, avem de a face cu volume ample bine proporționate, a căror dispunere conturează un ansamblu care nu doar rezolvă anumite probleme funcționale, ci deține și calități compoziționale, așa cum susține și Ion Mircea Enescu, într-un interviu acordat lui Constantin Goagea, pentru revista Arhitectura . În acest sens putem aminti Uzinele Malaxa, Halele Obor sau Fabrica de Bere Bragadiru.

Sobrietatea și ordinea obiectelor de arhitectură industrială din perioada comunistă, nu este doar rezultatul unei gestionări raționale a resurselor financiare, ea exprimă o gândire funcționalistă. Chiar și în perioada comunistă, aceste edificii căpătau calități arhitecturale deosebite, întrucât, așa cum și Ion Mircea Enescu, spune în cartea sa intitulată „ Arhitect sub comunism”, precum și în articolul din revista Arhitectura , programele industriale au reprezentat într-o oarecare măsură un refugiu pentru profesioniști; grupați în institute de proiectări, aceștia lucrau la noile ansambluri industriale, gândite în sensul unei utilizări și a unei execuții eficiente.

„Uzinele, fabricile, combinatele relatează viața omului de rând, Nu sunt palate care povestesc despre viața marilor oameni, protejate ca monumente ale arhitecturii, ca monumente ale istoriei. Uzinele nu au avut bani de decorațiuni și ornamente, ele nu pot avea valoare de monument…dar capătă prin totalitatea amintirilor pe care ni le trezesc, valoare de patrimoniu”

Fabricile crescute o dată cu orașul, au atât valoare istorică cât și culturală; pe de o parte sunt mărturii vii ale modului de dezvoltare ale zonelor urbane, pe de altă parte, ele fac parte din memoria colectivă a cetățenilor, fie că au fost foști lucrători ai fabricii în cauză sau simpli martori la forfota creată de acestea.

Chiar dacă în esență, ele prezintă o modestă activitate a activității umane, exprimă o realitate, iar arhitectura rămasă în urma acelei perioade de înflorire industrială, este diversă, adaugă specificitate zonei și are un puternic caracter cultural, care prin reintegrare urbană, poate conduce către o consolidare a identității, cum este și situația muzeului din Paris, Gare d’Orsay, unul dintre cele mai vizitate muzee din Franța.

Dincolo de valoarea lor culturală, așa cum Andrei Lakatoș mentonează, în lucrarea sa „Conversia în context”, acestea au o dimensiune profundă, un caracter poetic, ele reprezintă o cantitate, nemăsurată de amintiri.

Deși activitățile inițiale ale unor astfel de edificii nu își mai au locul în oraș, acestea au o mare valoare identitară pentru comunități, întrucât au avut un aport considerabil în consolidarea societății de astăzi și pe lângă valoarea lor documentară, ansamblurile industriale intră in memoria afectivă căpătând statutul de reper urban, așa cum spune și Francoise Choay . Un exemplu în acest sens poate fi fosta fabrică Lemaitre,care devenise un reper pentru cetățeni, conform unei surse web, pe vremuri, oamenii obișnuiau să spună zonei Timpuri noi, „(La) Lumetru”, după uzina Lemaitre; reper pierdut din păcate.

Totodată acestea marchează trecerea bruscă de la o arhitectură tradițională, la una funcțională precum și la o schimbare stilistică; după cum știm, construcțiile inginerești, caracterizate prin deschideri de mari dimensiuni, au dat o altă însemnătate metalului, spațiul de expunere Crystal Palace(1851) este un bun exemplu în acest sens. Despre această inversare a ierarhiei valorice arhitecturale, vorbește și Francoise Choay, în cartea sa Alegoria Ptrimoniului.

POTENȚIALUL ȘI VALOAREA ECONOMICĂ

Ca urmare a dezindustrializării haotice și a abandonului industrial, Bucureștiul deține o suprafață impresionantă de spații neutilizate, care ar putea să capete o altă înfățișare cu un minim de efort financiar, totodată minimalizând și cantitatea unor materii prime necesare pentru a clădi spații noi.

Pe lângă cele listate de platforma Calup, ca fiind spații în interiorul cărora nu se desfășoară nici un fel de activitate, nu putem să omitem ansamblurile ce funcționează de tipul „fabrică în fabrică” nevalorificând terenul și spațiul arhitectural la realul potențial.

CALITĂȚI SPAȚIALE

Așa cum am mai spus, extinderea limitelor teritoriale ale orașului, a atras după sine înglobarea industriilor în zona urbană, multe dintre acestea aflându-se chiar în proximitatea zonei centrale.

Toate aceste ansambluri beneficiază de infrastructură, fie că vorbim de infrastructură rutieră sau despre infrastructura rețelelor de gaz, electricitate sau telecomunicații.

Fostele ansambluri industriale sunt deservite de rețelele orașului de transport în comun, care facilitează accesibilitatea în diferite zone importante ale acestuia; unele dintre ele găsindu-se în situații privilegiate de a se afla chiar în imediata proximitate a unor astfel de stații, cum este cazul ansamblurilor de la Timpuri noi.

Un alt factor important legat de accesibilitate o reprezintă prezența dotărilor de proximitate, care încurajează deplasările prietenoase cu mediul.

Suprafața terenurilor industriale este impresionantă, fapt pentru care acestea prezintă o resursă neexploatată a orașului. Vorbim despre numeroase întinderi de teren răspândite pe întreaga suprafață a orașului, ce în prezent creează discontinuități la nivel urban, însă au un real potențial de conturare a unei forme urbane unitare.

Aceste terenuri pot fi baza consolidării unei identități culturale și de rezolvare a unor probleme sociale numai prin gabarit, întrucât permit, pe lângă reabilitarea fondului construit valoros, apariția unor serii de noi intervenții ce poate stabili o relație de armonizare cu acesta. Acest lucru presupune și posibilitatea de a susține funcțiuni mixte, similare cu propunerea proiectului Savonnerie Heymans, din Belgia.

Edificiile industriale prezintă resurse generoase de fond construit neutilizat, unele dintre ele aflându-se într-o stare ce nu necesită intervenții majore la nivel structural.

Calitățile spațiale ale acestor hale de producție permit adaptarea la o varietate de funcțiuni, de la funcțiuni din domeniul creativ, care necesită spații ample, până la funcțiuni rezidențiale, ce necesită compartimentări ceva mai riguroase, întrucât acestea au fost gândite a fi cât mai flexibile, pentru a se adapta ușor la modificările tehnologice, fie ele și radicale. Putem avea ca exemplu fosta fabrică de bumbac, în interiorul căreia se află The Nod, sau fosta bursă de mărfuri, The Ark, precum și fostul depozit de brânzeturi Gouda Cheese Warehouse, care își transformă funcțiunea în locuire.

VALORIFICARE ECONOMICĂ

Gabaritele, precum și pozițiile privilegiate în cadrul Municipiului, reprezintă un potențial financiar foarte ridicat. chiar dacă la o primă vedere, investițiile in astfel de proiecte pot fi costisitoare, necesitând o echipă de specialiști în domeniu, eventuale lucrări de consolidare, presupunând totodată și apariția multor costuri neprevăzute, întrucât daunele produse în timp asupra edificiului supus lucrărilor de consolidare, pot fi subestimate,ș.a.; punând în balanță factorii ecologici și culturali, revitalizarea acestor zone dezafectate ale orașului, nu poate decât să aducă un plus beneficiu atât investitorului, cât și locuitorilor.

Valorificarea corespunzătoare a elementelor remarcabile din punct de vedere arhitectural și cultural poate atrage după sine o dezvoltare turismului industrial, asta datorită numeroaselor edificii industriale încă prezente în oraș, precum și datorită dispunerii lor grupate sub forma unor areale.

PERSPECTIVA ECOLOGICĂ

Perspectiva ecologică poate presupune întâi de toate o utilizare rațională a resurselor existente, fie că vorbim despre fondul construit, despre prezența utilităților sau despre infrastructură. O valorificare a acestor edificii condamnate uitării, poate atrage după sine o serie de beneficii ce țin de sustenabilitate. În Anglia apare pentru prima dată noțiunea de „revival”, de readucere la viață a monumentelor.„Astfel nu e surprinzător că englezii au dat monumentului istoric semnificații mai diversificate și cu mai multe șanse de integrare în prezent”, Un exemplu de revitalizare poate fi Oxo Tower Wharf, Londra. Fostă centrală electrică, transformată în anii 90, acesta reprezintă un exemplu pozitiv de regenerare urbană, incluzând o mixitate de funcțională.

Dincolo de o încercare deliberată de a avea o abordare cât mai prietenoasă cu mediul, există câțiva factori indirecți, dar foarte importanți ce susțin acest caracter.

Dezvoltarea durabilă a acestor ansambluri este redată de simpla reutilizare, consolidare a fondului construit, mai ales datorită impactului ambiental redus pe care aceste proceduri îl poate genera, raportat la impactul produs de demolarea completă și urmată mai apoi de un amplu proces de construire; despre această valoare de utilizare, Rodica Crișan, spune că: „este principalul indicator în ceea ce privește integrarea resurselor de patrimoniu construit în viața societății contemporane”

Antropizarea acestor spații poate presupune o reducere a noxelor, întrucât, așa cum am arătat anterior, așa numitele „maidane industriale” pot să fie importante surse poluante.

Totodată, pe lângă impactul pozitiv asupra comunității, păstrând identitatea locală, vorbim despre o economie a resurselor materiale și financiare. De asemenea, în ceea ce privește exploatarea în timp a clădirii, prin poziția privilegiată de care dispune și a dotărilor de proximitate, utilizarea acestor spații încurajează folosirea unui transport prietenos cu mediul, față de ansamblurile dezvoltate în zonele limitrofe ale orașului ce contribuie considerabil la binecunoscutele blocaje în trafic și la o creștere a procentului de noxe.

CONDIȚIONĂRI

„Trebuie oprit ciocanul care mutilează fața țării. O lege ar fi de ajuns. Să fie făcută. Oricare ar fi drepturile de proprietate, distrugerea unui edificiu istoric nu trebuie permisă.”(Victor Hugo 1852)

Aceste rânduri, la care Francoise Choay face referire, sunt în continuare de mare actualitate; în România, așa cum am arătat mai sus, edificiilor istorice nu li se acordă importanța cuvenită, mai cu seamă atunci când vorbim despre ansambluri industriale.

Sigur, o intervenție pe asemenea „situri cu personalitate” poate fi mult mai dificilă, însă ele prezintă capacități evocatoare, care le pot ridica la statutul de monument. Francoise Choay, susține acest lucru în cartea sa Patrimoniul la răscruce, prin raportarea la originea cuvântului monument. Acest lucru poate impune o serie de condiționări, însă o mare parte din fondul construit industrial nu este protejat prin lege.

CADRUL LEGAL

Încă din cele mai vechi timpuri societatea a acordat o grijă aparte clădirilor istorice și a conceput o serie de legi capabile să le apere de anumite intervenții ce ar putea altera aspectul acestora. După revoluția Franceză, din 1879, clădirile industriale încep să fie percepute ca obiecte de patrimoniu; totodată, aceasta a avut un rol important în consolidarea restaurării ca disciplină, așa cum spune și Francoise Choay : „Ca proces iremediabil, industrializarea lumii a contribuit pe de o parte la generalizarea și accelerarea instituirii legistlațiilor de protecție a monumentelor istorice, iar pe de altă parte, la construirea restaurării ca dișciplină de sine stătătoare, solidară cu progresele istoriei artei.”

În ultimii ani, interesul pentru istoria recentă a crescut, însă, așa cum Irina Iamandescu, menționează, în articolul „Arheologia industrială. Repere internaționale și contribuții românești” acest domeniu reprezintă o zonă nouă de cercetare, insuficient documentată.

În anul 1973 se înființează Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial – TICCIH (The International Committee for the Conservation of the Industrial Heritage), Charta Patrimoniului industrial reprezentând documentul de referință.

Conform Ministerului Culturii și Identității Naționale, din punct de vedere structural edificiile aflate pe lista monumentelor istorice se împart în patru categorii: Monumente de arheologie,  Monumente de arhitectură,  Monumente de for public și Monumente memoriale și funerare, împărțite după valoarea lor în două grupuri, A și B. Arheologia industrială nu constituie un domeniu independent de protecție, cu toate că patrimoniul construit industrial are un potențial ridicat de reutilizare și este foarte numeros. Deși în anul 2008 este promulgată Legea nr. 6 din 9 ianuarie 2008 privind regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial, ’’arheologia industrială’’ reprezintă încă o zonă prea puțin explorată pe teritoriul României. Se încearcă o inventariere, precum și o clasare a unor edificii din această ramură, însă cadrul legal și situația juridică în care se află majoritatea fostelor fabrici îngreunează acest proces.

În prezent, ansamblurile industriale clasate ca monument, sunt înscrise pe lista Patrimoniului istoric, dar pe lângă acestea, în București sunt o mulțime de alte construcții industriale care merită a fi salvate de la cruda ’’ condamnare la îmbătrânire’’, clădiri care în prezent au un real potențial de reutilizare și reintegrare urbană, precum Fabrica de Chibrituri Filaret, Fabricile Dâmbovița și Pionerul, ori Chimopar, ș.a..

Din nefericire, în lipsa unor principii clare, aplicate, nimic nu poate să protejeze aceste edificii de la demolarea deliberată sau de la accelerarea degradării, până la prăbușire, ori declasarea lor urmată mai apoi de demolare, tocmai din aceste considerente. Putem aminti aici,Moara lui Assan, Uzinele Malaxa, precum și Uzina Filaret, imobile cartate ca monument istoric, însă în continuare supuse procesului de degradare.

CONTEXT

Contextul urban, înglobează o serie de factori, senzoriali, întrucât, așa cum și Kevin Lynch, menționează imaginea orașului poate fi diferită de la individ la individ, în funcție de modul în care acesta percepe elementele componente ale orașului.

Aici acesta menționează, pe lângă structura orașului, alte două elemente ca fiind părți componente ale orașului, identitatea și semnificația. Putem afirma că o integrare în context nu poate avea loc doar la nivel formal, volumetric, limitându-ne la raportul figură – fond, întrucât aceasta ar trebui să însemne mult mai mult de atât. Sigur, o integrare urbană trebuie să țină cont de aceste relații ce țin de structura și forma urbană, însă este foarte important ca aceasta să aibă capacitatea de a pune în valoare acel specific al locului, elementul identitar, și totodată să respecte semnificația acestuia, deoarece, dincolo de percepția vizuală, orașul reprezintă suma unor acțiuni, este omniprezent în tot ceea ce se întâmplă.

În „Sâmburele care face să crească”,se vorbește despre necesitatea importanța păstrării anumitor ansambluri de obiecte arhitecturale, care luate individual, poate nu au o valoare arhitecturală aparte, nu inspiră o monumentalitate, însă puse împreună dau caracter spațiului și sunt esențiale pentru „continuitatea orașului”

CONCLUZII:

Privind nevoia de reintegrare în viața urbană a fostelor platforme industriale

Indiferent de încadrarea sau nu în patrimoniul construit, platformele industriale reprezintă o etapă de dezvoltare, fac parte din memoria locului și o reintegrare a acestora în viața urbană, prin adaptarea la o funcțiune actuală, pe lângă revitalizarea zonei va conduce spre o consolidare a identității.

INTERVENȚII CONTEMPORANE

Problema identității este un subiect abordat de fenomenologie încă din cele mai vechi timpuri, I.D. Ghera, spunea în Eul și lumea, ca înlăturarea memoriei, atrage după sine o lipsă a emotivității, prin analogia Eului cu materia, ne putem întreba daca nu cumva înlăturarea acestor mărturii încă prezente în oraș va conduce spre o omogenizare, o picare în umbră a unui oraș cu istorie și tradiție.

REPERE TEORETICE;

„Tot englezii, cei dintâi, au deschis în secolul XIX statutul de Monument istoric realizărilor arhitecturii industriale[…] Italia și într-o mică măsură Anglia au fost primele care au militat pentru o reutilizare vie, care să ferească monumentele istorice muzeificarea sistematică”

Modalitățile de punere în valoare a identității locale, pot fi multiple, așa cum și Viollet-le-Duc, afirma: „ A restaura un edificiu[…]înseamnă a îl restabili într-o stare de întregime care poate n-a existat niciodată”

Putem vorbi despre mai multe tipuri de intervenții, precum reabilitarea, conservarea, conversia, precum și despre stimularea memoriei colective printr-o urmă, „o dâră”.

Conversia funcțională reprezintă principalul procedeu prin care o clădire ale cărei funcțiuni nu mai corespund cerințelor societății actuale este readusă la viață. Așa cum susținea și Șerban Cantacuzino, la 1975, o clădire poate trăi mai mult decât funcțiunea sa, fapt pentru care cel mai firesc lucru, îl reprezintă transformare la nivel funcțional, menținând continuitatea acestei. Prin analogia imobilului cu o ființă, putem afirma că atât timp cât aceasta trăiește este supusă procesului de transformare, asemenea orașului.

Françoise Choay, susține că: „refolosirea este forma cea mai paradoxală și dificilă de punere în valoare a patrimoniului: adică, scoaterea dintr-un destin muzeal și reintroducerea în circuitul folosinței actuale”

În acest sens putem vorbi despre diferite scări și tipologii de conversie, conversie funcțională la nivelul unui singur obiect de arhitectură, sau la nivelul unui întreg ansamblu.

Acestea pot include pe lângă reabilitarea și schimbarea funcțiunii, hibridizări sub diferite forme, fie că vorbim despre intervenții de tip altoire, cum se întâmplă în cazul depozitului de brânzeturi transformat în apartamente din Olanda de jos, Gouda Cheese Warehouse,presupunând intersecții între obiectul de arhitectură existent și cel propus; acoperire, o supraînălțare a edificiului supus procesului, cum au propus Herzog and de Meuron la Caiaxa forum, Madrid sau în România, o abordare similară la Tipografia Cartea Românească, de pe Iancu de Hunedoara. Putem avea de a face cu inserții de tip plombă, cum se întâmplă și în cazul fostei fabrici de săpun din Belgia, care crea o discontinuitate la nivelul frontului stradal, sau că vorbim despre o completare tip clonare, un fost depozit de bărci din Franța, FRAC Dunkerque, transformat de către arhitecții Lacaton & Vassal în spații ce pot găzdui diferite evenimente, precum și un fost depozit de marfă transformat într-o piață.

Fig. 18- Gouda Cheese Warehouse ; Fig. 19 – Caiaxa forum; Fig. 20 – Tipografia Cartea Românească; Fig. 21- Fosta fabrică de săpun,Savonnerie Heymans; Fig. 22 – Fost depozit de bărci, FRAC Dunkerque; Fig. 23 – Fost depozit de marfă;

Indiferent modalitatea în care sunt adăugate fondului construit, aceste extinderi sunt obiecte de arhitectură nouă, care reușesc să pună în valoare existentul, tocmai prin contrast, fapt susținut și de Sandu Alexandru, în publicația „Sâmburele care face să crească” .

COMENTARIU CRITIC

„Pentru a aplica devenirii principiul identității, spiritul are nevoie de modele cărora să le asemuie legătura cauzală”

CONFLICTE DE INTERES TABULA RASĂ VS. TRADIȚIE/MEMORIE

Așa cum și Liviu Chelcea spune în cartea, Bucureștiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, siturile industriale se află la centrul unor conflicte de interese rezidențiale și de producție, iar exemplele în acest sens sunt multiple.

FILIATURA ȘI ȚESĂTORIA MECANICĂ DÂMBOVIȚA SAR

Un exemplu de ansamblu industrial ce a căzut pradă speculei imobiliare îl reprezintă Filiatura și țesătoria mecanică Dâmbovița SAR, de pe calea Dudești 188.

Prinse în zona industrială Dudești- Cățelu –Policolor, clădirile fostei fabrici apar pe harta din 1934, alături de Țesătoriile Lion. Anul 1934, este și anul în care este obținută autorizația de construire a uneia dintre construcții. Încadrându-se probabil, în cea de a doua etapă de industrializare a Bucureștiului, etapa interbelică, Filiatura și țesătoria mecanică Dâmbovița este rezultatul comasării fialiaturii „Dunărea” cu ”Țesătoria mecanică Dâmbovița”.

În urma procesului de naționalizare, acestea nu își vor schimba funcțiunea, însă vor căpăta o noua titulatură, și anume „7 Noiembrie”.Acesta este și numele cu care fosta fabrică est prinsă în lista patrimoniului construit fiind clasat ca monument de categoria II, clasa B cu titlul B-II-m-B-18649 Fabrica de țesături "7 Noiembrie", Calea Dudești 188 sector 3 sf. sec. XIX – prima jum. sec. XX, datorită valorilor arhitecturale și culturale ale acesteia.

Dimensiunile generoase ale ternului, precum și accesibilitatea acestuia, aflându-se într-o zonă privilegiată a capitalei, au făcut ca ansamblul să devină foarte atractiv pentru investitorii privați. În general, aceste terenuri, prezintă o rentabilitate foarte mare.

Pe terenul fostei fabrici, se află în prezent un ansamblu imobiliar, numit „InCity Residence” inaugurat în anul 2009. Proiectul propune amplasarea a patru imobile de locuire colectivă tip punct, cu un regim de înălțime de S+P+17E, un total de 502 de apartamente, o serie de spații verzi și funcțiuni complementare locuirii.

Dezvoltarea ansamblului corespunde perioadei boom-ului imobiliar, în care acest sector beneficia de semnificative investiții străine. Avem de a face cu o eliminare aproape completă a fondului construit existent pe acest teren, cu scopul de a atinge un coeficient de utilizare a terenului cât mai mare, precum și o reducere a costurilor de proiectare prin multiplicarea aceluiași turn de locuințe. Datorită constrângerilor legale, generate de clasarea fabricii ca monument de clasa B, categoria II, investitorii păstrează fațada uneia dintre clădiri, însă nu este integrată în nici un fel în ansamblul rezidențial. Se păstrează această coajă, susținută de niște tije metalice aparente și funcționează mai degrabă tot ca o limită spre strada Vericescu.

Putem vorbi, totuși despre o integrare a acesteia formală, în zona amenajării peisajere, însă nu se poate pune problema de o armonizare a arhitecturii industriale cu noile inserții, întrucât acestea ignoră complet contextul în ar fi trebuit să se integreze.

Fig. 24 – Plan de situație; Fig. 25 – Caiaxa forum; Fig. 25 – Imagine stradală a noului ansamblu rezidențial

Fig. 26/27/28 – Imagini din incinta noului ansamblu rezidențial

Deși, ansamblul include pe lângă locuire, o serie de alte funcțiuni cu caracter public, acestea nu au capacitatea de a restabili legătura pierdută cu orașul, căpătând mai de grabă caracter semipublic, întru cât acestea se adresează în speță rezidenților ansamblului; fapt pentru care rămâne în continuare o „enclavă” a orașului, una „ modernă”.

UZINELE LEMAITRE

Unitatea industrială, LeMaitre face parte din industria grea și se încadrează într-unul dintre primele cinci areale dezvoltate în prima etapă a industrializării bucureștene, arealul numit Zona Splaiul Unirii ce a avut ca element polizator cursul Dâmboviței.

Uzinele Lemaitere își au începuturile în sec. XIX,. Spălătoria Lemaitre se va dezvolta în urma legii industriei de la 1864, devenind spălătorie mecanică. În anul 1873, lângă aceasta va fi construită turnătoria binecunoscută.

"Treptat, Louis Lemaitre a fabricat, fără concurență, și alte obiecte de fontă ca băncile, gurile de canale, felinarele, grilajele, cari au stabilit definitiv reputația acestei fabrici pe piața Bucureștiului. Prin moartea lui Louis Lemaitre în 1894, uzinele trec prin diferite administrațiuni, cari au clădit atelierele de cazangerie, strungărie, instalațiunile noui de forță motrice, sistemele de presat hidraulic, tiparul pieselor de fontă, etc"

La 1898, ansamblul își va schimba denumirea în „Societatea Anonimă Metalurgică Română Lemaitre”, potrivit metropotam.ro, acesată mărturie se găsetșe pe bagnota de 200de lei. După naționalizare, societatea își va păstra funcțiunea însă va căpăta numele de SC Timpuri Noi SA.

Fig. 29 – Reclamă 1888; Fig. 30 – Imagine, societatea anonimă a uzinelor metalirgice „Lemaitre”

Fig. 31/32 – Imagini Fosta uzină Lemaitre

Deși un important ansamblu pentru ceea ce a însemnat industria în Municipiul București, pentru memoria afectivă, zona fiind supranumită de către locuitori înainte de perioada comunistă „(La) Lumetru”, clasat ca monument istoric în anul 2004, în urma procedurii de declasare din 2009, care presupunea restrângerea statului de monument la o singură clădire, în stil neo-românesc; în anul 2010, după achiziționarea acestuia de către Interprime Properties, va fi demolat pentru a face loc proiectelor mărețe ale dezvoltatorilor. În proiectul de demolare a fost inclus și imobilul neo-românesc.

În locul unității a prins contur proiectul Timpuri Noi Square, împărțit în 3 faze. Acesta cuprinde spații de birouri, spații comerciale și o componentă rezidențială.

Clădirile de birouri, generează o nouă imagine zonei,cu un regim de înălțime de 2S+P+10E, acestea devenind un important reper pentru oraș. Dacă excludem componenta istorică a amplasamentului, ansamblul de birouri poate fi un exemplu pozitiv de integrare în context, arhitectul pune în valoare verticalitatea fațadelor, prin relația pe care o stabilește cu Dâmbovița.

De asemenea, modul de dispunere în plan al corpurilor de birouri, precum și atenția acordată piazzettei create accentuează caracterul public al acestora, secondat și de găzduirea anumitor evenimente temporare în aceea zonă, capabile să atragă oameni din varii categorii sociale.

Fig. 33 – Imagine aeriană Timpuri Noi Square

Fig. 34/35 – Timpuri Noi Square

Amplul proiect dezvoltat în zona Timpuri Noi, în locul fostei fabrici, schimbă imaginea orașului, include o serie de calități arhitecturale, înglobând totodată și factori de dezvoltare durabilă, însă nimic nu mai amintește de ceea ce a fost cândva una dintre cele mai mari turnătorii.

SPICUL SA

Fosta fabrică Spicul, Șoseaua Orhideelor nr. 15, loc cu tradiție în acest domeniu, fiind la bază moară de apă, Moara de apă Herdan, a fost nevoită să se readapteze, funcționând după anul 1865, ca moară cu aburi. În jurul anului 1931, proprietarul se reorientează către o producție de panificație industrială, sub denumirea de „Pâine Herdan”.

Păstrându-si funcțiunea de producție de panificație, după naționalizare acesta se va extinde tot mai mult și își va schimba denumirea în „Fabrica de pâîne Spicul”. Fabrica se încadrează în arealul industrial nr. 5, Zona Gara de Nord, dezvoltat în prima etapă de industrializare, perioada antebelică.

Aflată într-o zonă cu un potențial mare de dezvoltare, în imediata vecinătate a campusului Regie și a universității Politehnica, deservit de rețelele de transport în comun, foarte aproape de stația de metrou Grozăvești, terenul fabricii prezintă un potențial financiar foarte mare, iar în anul 2002, aceasta a fost vândută de către proprietarul de drept de după revoluție. Cumpărată de către o companie de dezvoltare imobiliară, societatea Spicul SA,a fost demolată în anul 2008.

Fig. 36/37 – Fosta Fabrică de pâine Spicul

Pe terenul fostei fabrici de panificație a luat naștere un amplu proiect de urbanizare, gestionat de firma de investiții Forte Parteners. Proiectul prezintă o densificare forțată a zonei, având un regim maxim de înălțime de 2S+P+15E.

Amplul proiect este împărțit în două complexuri de birouri, Orhideea Towers, aflat la intersecția dintre Splaiul Independenței și Șoseaua Orhideelor, respectiv The Bridge.

Proiectul Orhideea Towers, a fost demarat în anul 2015, și finalizat în 2018. Clădirea de birouri se desfășoară pe verticală, una dintre cele mai înalte construcții din București. Zveltețea, accentuată prin împărțirea clădirii de birouri, în 2 turnuri, unite printr-un nucleu central, precum și poziția de colț de care beneficiază, transformă imobilul într-un reper urban, întrucât noua imagine generată de acesta poate fi percepută din foarte multe unghiuri.

Fig. 38/39 – Imagini aeriene Orhideea Towers

Deși în zona pasajului Basarab, avem de a face cu un trafic intens și la nivel volumetric acest teren are obligația de a oferi un accent zonei, putem observa și în imaginile de mai sus, faptul că obiectul de arhitectură propus, este agresiv , nestabilind nici un fel de relație cu vecinătățile imediate.

„The Bridge”, este cel de al doilea ansamblu de birouri, dezvoltat pe terenul fostei fabrici „Spicul”. Împărțit în 3 etape, proiectul propune realizarea a trei corpuri de birouri, de clasa A, cu un regim de înălțime de 2S+P+10E.

Această a doua intervenție adusă zonei, reușește să medieze cumva diferențele de regim existente și se integrează foarte bine în context, fapt generat și de prezența curților interioare și a accesului pietonal. Totodată proiectul include o serie de factori ce suțin dezvoltarea durabilă.

Fig. 40/41 – The Bridge

Fig. 42/43 – The Bridge

Noile imobile, deși au anumite calități spațiale și arhitecturale, suprasolicită infrastructura slabă de care dispune Bucureștiul, creând ambuteiaje, depășind scara locului, iar cel mai important nu conțin nimic identitar, care să pună în valoare memoria locului. Această moștenire culturală, a fost eradicată doar pentru că nu a corespuns criteriilor de selecție pentru cartarea ei ca monument istoric, iar investitorii au considerat că prezența sa încurcă.

Din păcate, acesta a fost destinul general al fabricilor de pâine aflate pe teritoriul Municipiului București: fabrica Băneasa, pe amplasamentul căreia s-a dezvoltat un ansamblu rezidențial „Aviației Park” sau fabrica de pâine Lujerului pe terenul căreia s-a dezvoltat un alt ansamblu rezidențial „21 Residence” O altă fabrică ce va fi afectată de noul boom imobiliar este fabrica de pe calea Plevnei, fosta Mamutată a armatei. Aceasta urmează a fi demolată, păstrându-se din vechiul ansamblu depozitul de făină. Proiectul se află încă în curs, planul urbanistic zonal a fost deja aprobat și cât mai curând se va începe procesul de demolare, pentru a face loc noului ansamblu. Proiectul este caracterizat printr-o mixitate funcțională, încorporând clădiri de birouri și locuințe colective. În zona accesului, a fost deja montată o pancartă cu numele proiectului: Orhideea Residence and Spa.

În toate aceste situații, marii investitori preferă eliberarea completă a terenurilor ce au adăpostit cândva importante hale de producție, fabrici ce au avut un rol important în conturarea orașului de astăzi.

Sigur, o reindustrializare a acestor zone nu ar fi posibilă, întrucât funcțiunea nu mai corespunde nevoilor actuale ale societății, însă noile ansambluri ce iau naștere pe aceste situri purtătoare de memorie nu mai amintesc în nici un fel de trecutul locului. Poate doar izolat, foștii lucrători ai întreprinderii respective își mai amintesc cu nostalgie de ceea ce a fost cândva o mare fabrică, altfel un simplu trecător nu are de unde să cunoască aceste lucruri.

Vorbim deci, dincolo de posibilele calități arhitecturale ale noilor construcții propuse, despre o ignorare a trecutului și despre stricta urmărire a atingerii capacității maxime de construire ale terenului în cauză.

ABORDĂRI DE ARMONIZARE ÎNTRE VECHI ȘI NOU;

În paginile următoare, voi prezenta câteva exemple de bune practici, care prin diferitele intervenții, indiferent de scara ansamblului, sau de amploarea proiectului de reintegrare, reușesc să revitalizeze întreaga zonă în care se înscriu și restabilesc o legătură puternică cu orașul.

Un exemplu în acest sens, în România, este cel de la Bursa de Mărfuri, care în urma reabilitării prin conversie reușește să devină o bursă de valori, așa cum Andrei Lakatoș o numește în publicația sa Conversia în context.

THE ARK

Bursa de mărfuri, de pe Calea Rahovei 196 A, Uranus-Rahova area, Bucuresti, a fost construită în anul 1896, de către arhitectul Giulio Magni, împreună cu inginerul Anghel Saligny.

Imobilul face parte din arealul industrial, Zona Filaret, care a reprezentat un punct de atracții pentru industriași la vremea respectivă și o legătură la nivel economică între România și statele europene.

Clădirea a funcționat ca Vamă Antrepozite din anul 1945, până în 1990, când are loc un incendiu de proporții, fapt ce a condus la căderea acesteia în ruină.

Datorită elementelor arhitecturale deosebite, specifice arhitecturii industriale de secol XIX, a importanței istorice în ceea ce privește modul în care s-a conturat industria în Municipiul București și a aportului adus în urbanizarea acestuia, imobilul a fost clasat ca Monument istoric de clasa B.

Amplasat în nucleul central al Bucureștiului, după evenimentul nefericit, edificiul a fost abandonat timp de 16 ani, ceea ce a atras după sine o agravare a stării acestuia, până în punctul în care prăbușirea părea inevitabilă.

După ce a fost cumpărat de un investitor privat, în perioada anilor 2006-2008, clădirea industrială a fost supusă procesului de conversie, realizat de Arh. Mario Kuibuș.

Se dorește o transformare completă la nivelul funcțiunii, ca răspuns la nevoile societății actuale. Vorbim despre o clădire de birouri, care înglobează, la nivelul inferior, spații cu caracter public, spații generoase, capabile să susțină diverse activități creative și recreative.

Proiectul propune, după operațiunile de consolidare, introducerea unui volum de sticlă translucid, cu scopul de a răspunde cerințelor actualei funcțiuni. Deși, prezența acestui element parazitar ar putea fi considerată ca fiind una agresivă, arhitecții reușesc o inserare discretă, aflată în armonie cu corpul inițial, fără a afecta imaginea acestuia.

Gestul de a ridica cornișa, are același scop de a răspunde unor cerințe de funcționare și totodată, această intervenție minim invazivă, unifică cele elemente diferite de limbaj arhitectural și păstrează, în linii mari aspectul inițial.

Fig. 44/46 – Fosta Bursă de Mărfuri; Fig. 45/47 – The Ark – Fosta Bursă de Mărfuri;

Aceste intervenții minore, reușesc să redea clădirii grația de odinioară, precum și reconectarea acesteia cu orașul. Totodată, funcțiunile publice, creative și evenimentele organizate în acest spațiu, au generat o revitalizare la nivel urban a întregii zone. „a devenit o bursă pentru comunicare, creativitate și arte vizuale”așa cum Andrei Lakatoș o numește.

Fig. 48 – The Ark – Fosta Bursă de Mărfuri;

SAVONNERIE HEYMANS

Savonnerie Heymans, fostă fabrică de săpun din Bruxelles, aflată în proximitatea centrului, supusă abandonului pentru o perioadă de 15 ani, este transformată, în anul 2011, de către MDW Architecture, într-un ansamblu de locuințe sociale.

Pe amplasamentul de peste 6000 de metri pătrați, se intervine cu noi construcții care se așează respectuos față de clădirile vechi de secol XIX, respectiv sec XVIII și le integrează în noul ansamblu, chiar dacă acestea nu sunt declarate ca făcând parte din patrimoniul național, sunt păstrate deoarece prezintă elemente de arhitectură valoroase.

Așa cum am spus, proiectul are un caracter rezidențial, însă acesta include de asemenea, o serie de funcțiuni cu caracter public și semipublic, precum ludoteca, accesibilă din strada Rue d'Anderlecht și alte spații destinate rezidenților, un salon multifunțional, „Mica Pădure”, promenada creată, în capătul căreia se observă „Parcul 3D”, care e este un spațiu de joacă pentru copii, amenajat în jurul unor cadre de beton armat ale fostei fabrici.

Fig. 49/50 – Imagini ansamblul de locuit Savonnerie Heymans

Fig. 51 – Schițe de concept privind principalele direcții de intervenție, macheta și secțiune;

Noul ansamblu rezultat, însumează 42 de unități de locuit, cu spațialități diferite, dar dincolo de diversitatea suprafețelor apartamentelor sau a duplexurilor, acestea au fost gândite în spiritul arhitecturii sustenabile, ținându-se cont de orientare și de felul în care aceștia se pot folosi de factorii naturali, prin colectarea apei pluviale sau captarea energiei solare. Totodată un alt aspect important în ceea ce privește componenta sustenabilă, este faptul ca arhitecții aleg să se folosească de coșul fostei fabrici pentru a ventila natural subsolul.

Proiectul ține cont de nevoile locului și tratează cu respect situl istoric. Acesta face parte dintr-un amplu program de revitalizare a cartierului, un cartier dezafectat. Prin diversitatea funcțională, acesta reușește să anime spațiul, atât în incinta ansamblului, cât și la nivelul străzii, creând un flux divers și continuu de oameni.

Putem spune că amplasamentul acestui proiect de locuințe sociale are câteva punte comune cu amplasamentul ales pentru lucrarea de diplomă. Și acesta se află în proximitatea centrului, o zonă privilegiată din oraș,cu o bogată istorie și tradiție, însă datorită numărului mare de clădiri și ansambluri, industriale aflate într-un stadiu avansat de degradare, acesta nu beneficiază de importanta meritată. De asemenea, acest exemplu este relevant pentru felul în care arhitecții reușesc să introducă această locuire printre fabrici.

CONCLUZII:

Privind soluționarea problemelor identificate

În mod cert, putem afirma că o abordare radicală, precum demolarea completă a clădirilor industriale, care au însemnat atât de mult pentru dezvoltarea orașului, presupune ștergerea memoriei locului, întrucât simpla prezentă a acestora păstrează vii etapele de dezvoltare la care a fost supus orașul. Chiar și unui nou venit în zonă,unui simplu trecător, aceste mărturii ale trecutului, transmit foarte multe, stârnind curiozități.

Așa cum am arătat mai devreme, problemele enunțate în capitolul anterior, odată rezolvată situația juridică, celelalte neplăceri corespunzătoare unor ansambluri de acest tip, pot avea multiple soluționări.

Concluzionând, modalitatea prin care aceste clădiri pot fi readuse la viață, fără a căpăta un statut muzeal, o reprezintă o conversie funcțională, care datorită suprafețelor mari ale ansamblurilor, trebuie să includă și funcțiuni cu caracter public.

STUDIU DE CAZ: FABRICA DE CHIBRITURI – FILARET

PREZENTARE SUCCINTĂ A PROIECTULUI

Proiectul de diplomă își propune o conversie funcțională a unui ansamblu industrial.

Ansamblul propus studiului este o fostă fabrică de chibrituri fondată in anul 1879.

Fosta Fabrică de chibrituri Filaret este amplasată pe strada ce îi poartă numele, nr. 24 -26, vis –a –vis de Gara Filaret, în prezent autogara Filaret.

Ansamblul nu este inclus în lista Patrimoniului industrial, din motive juridice, însă acesta este purtător de memorie și totodată prezintă construcții cu valoare arhitecturală ridicată.

În acest sens în urma unei analize multicriteriale la o scară atât macro cât și microscopică se vor stabilii principiile de abordare ce vor duce la o reintegrare urbană a acestui ansamblu industrial.

CONTEXT ISTORIC

Dealul Filaret era cunoscut pentru vastele podgorii și grădini de zarzavaturi.

Zona industrială Filaret face parte din primele cinci areale de concentrare a unităților industriale din Municipiul București, ce corespund primei perioade de industrializare, perioada antebelică<1918, alături de Zona centrală, Zona Stefan cel Mare – Obor, Zona Splaiul Unirii, Zona Gara de Nord.

Așa cum menționează și Emilia Țugui în Patrimoniul industrial ca resursă, aici „sunt grupate cele mai multe fabrici vechi din capitală.”

Situată inițial la periferia orașului, cuprindea nuclee de producție artizanală și manufacturieră localizată în zona Mahalalei Uranus – Izvor.

Procesul de industrializare a zonei a fost favorizat de inaugurarea la 1869 a Gării Filaret, ce făcea legătura cu Giurgiu, dar și de prezența Uzinei de Gaz, care a generat importante modificări la nivel urban.

Pe toată perioada fordismului, zona Filaret a fost un punct industrial important, formându-se un amplu arhipelag industrial în jurul Gării și a Parcului Carol. In anul 1921, Parcul Carol găzduia o expoziție dedicată industriei românești intitulată „Expoziția și Târgul de Mostre a Industriei Românești”

În prezent, deși face parte din nucleul central al Municipiului București, zona este caracterizată de o serie de discontinuități urbane, generate de foste platforme industriale abandonate sau folosite la o capacitate mult sub nivelul potențialului. La acest decalaj de dezvoltare, între zona de Nord și cea de la Sud de Dâmbovița, au contribuit operațiunile din perioada comunistă. Acest aspect este adus în discuție și Mihai Duțescu, în cartea „Celălalt Oraș”. Tot aici, autorul vorbește despre frumusețile ascunse ale acestor zone:„Puține zone din Bucureștiul istoric sunt mai frumoase și în același timp mai obscure”

Modul de conformare la nivel planimetric al ansamblului industrial apare pentru prima dată în planul Municipiului de la 1898. Se observă un ansamblu coerent care se desfășoară în jurul celor 3 hale centrale.

În perioada Interbelică, ansamblul suferă mici modificări de densificare: apare o nouă construcție în zona intrării, iar cele 3 hale principale vor fi unite. De asemenea, observăm o densificare a spațiului aflat în imediata proximitate, fie prin apariția unor noi industrii fie prin dezvoltarea procesului de producție a micilor întreprinderi manufacturiere.

Un alt factor ce arată amploarea industrializării din această perioadă este prezența lotizărilor de locuințe individuale, aflate în vecinătatea fabricilor, locuințe muncitorești, precum cele de aflate în imediata vecinătate a fabricii studiate: parcela Oțelul; ansamblul de locuințe al fabricii de uleiuri vegetale Phoenix, parcela Învoirii; parcela CFR Viilor sau parcela Șerban Vodă.

Așa cum am arătat și într-un capitol anterior, perioada comunistă a reprezentat o dublare a zonelor industriale din Municipiu. Acest lucru se observă și în cazul fabricii de chibrituri, fiindu-i aduse modificări majore la nivel volumetric. Apar o serie de noi construcții adăugate ansamblului prin alipirea la halele inițiale.

De asemenea în incinta ce se creează în spatele Fabricii de timbre observăm un cadru de beton armat, din elemente prefabricate, probabil reprezentând tot o intenție de densificare și de creștere a productivității specifice acelei perioade.

Fig. 52 – Analiză istorică, Studiu de fundamentare, suport hărți București 1898, 1935-1940, 2018

SITUAȚIA ACTUALĂ

RELAȚIA CU ORAȘUL

Așa cum am mai spus deși amplasat într-o zonă privilegiată a orașului, ansamblul fabricii de chibrituri Filaret,, actuala societate Chibro SA, adăpostește o serie de funcțiuni ce nu au legătură cu scopul pentru care aceasta a fost creată, este supusă fenomenului „Fabrică în fabrică”. Acest lucru nu presupune stabilirea unor relații de dialog între ansamblu și vecinătăți.

Pe lângă aspectul „neîngrijit” al clădirilor prezente pe sit care impune o limită la nivel senzorial, accesul în incintă este limitat.

La fel ca majoritatea fostelor ansambluri industriale din interiorul orașului și acesta se sustrage, parcă refuză sa mai ia parte la viața urbană.

Se creează astfel, la nivel urban o alternare între zone funcționale și zone mai puțin funcționale; iar numărul mare al acestora risipite pe întreg teritoriul, mai cu seamă în cele 5 areale industriale face din aceasta o regulă. Avem de a face cu „un alt oraș”în cadrul orașului propriu-zis, care continuă să trăiască printre aceste fabrici uitate.

RELAȚII INTERNE

Modul de dispunere al construcțiilor pe amplasamentul studiat, generează o împărțire a acestuia la nivel perceptiv în două subansambluri, efect accentuat și de prezența celor doua porți de acces, atât de apropiate.

Deși fac parte din același ansamblu, hala marcată în plan cu nr.5 (imag nr……) , împreună cu intervențiile din perioada comunistă funcționează ca o barieră creând astfel două curți complet diferite din punct de vedere arhitectural. Pătrunzând în incintă, prin prima poartă de acces, se observă o imagine a industriei de sec XIX, prin elementele de limbaj arhitectural specifice acestuia, îmbinate cu elemente de început de sec XX; pe când în ceea de a doua incintă creată imaginea de ansamblu este complet diferită, predominante fiind elementele de arhitectură funcționalistă, specifice perioadei comuniste în care producția a căpătat un real interes.

Fig. 53 – Schemă subîmpărțire incintă; Fig. 54 – Imagini din interiorul celor două curți create

INVENTARIEREA TUTUROR CONSTRUCȚIILOR PREZENTE PE AMPLASAMENT

Principalii factori de selecție a clădirilor ce pot fi consolidate au fost valoarea arhitecturală, valoarea culturală, precum și gradul de degradare a elementelor structurale ale acestora.

Pe amplasamentul studiat se regăsesc o serie de hale de producție și anexe.

Fig. 55 – Imagine- releveu fabrică;

Pe sit sunt prezente o serie de alte anexe de mici dimensiuni, lipsite de importantă arhitecturală sau culturală.

INVENTARIERE

IDENTIFICAREA POTENȚIALULUI DE REUTILIZARE

Principala oportunitate a acestui ansamblu este reprezentată de potențialul să de a deveni un reper cultural datorită valorii documentare, cât și a valorii afective a comunității.

Un al important factor îl reprezintă proximitatea față de centru și de zonele importante ale orașului, amplasamentul făcând parte din nucleul central al Municipiului București, precum și includerea acestei zone în planul integrat de dezvoltare urbană pentru zona centrală a Municipiului București(PIDU).

Ternul studiat, se află într-o zonă cu potențial mare de dezvoltare, în imediata vecinătate a parcului Carol, fapt ce presupune o calitate a locuirii foarte ridicată.

Totodată, terenul de mari dimensiuni, având o suprafață totală de 29705,57mp, deține un fond construit valoros, cu o suprafață construită de 8813,94 mp deci un potențial de reutilizare foarte mare.

Fiind o zonă privilegiată în oraș, situl se încadrează conform UTR, în zona CB3 Zone situate în afara perimetrului central care grupează funcțiuni complexe de importanță supramunicipală și municipală – poli urbani principali, conform UTR și permite o ocupare a terenului de 70%, un coeficient de utilizare de 4,5, precum și o mixitate funcțională, foarte importantă în procesul de reintegrare.

Avem de a face cu un teren valoros, din mai multe considerente, iar o restabilire a relațiilor dintre acesta și oraș reprezintă o sarcină imperioasă.

Fig. 67 – Schemă accesibilitate

IDENTIFICAREA PROBLEMELOR

Ternul studiat prezintă o serie din problemele enunțate anterior, de la cele juridice, până la cele legate de limită.

Din punct de vedere juridic, amplasamentul studiat se află în posesia unui singur proprietar, ceea ce poate facilita, într-o oarecare măsură un eventual proces de reintegrare, însă aici, așa cum mai spus, apare problema imposibilității de a susține astfel de eforturi financiare. Astfel proprietarul s-a limitat la implementarea unor intervenții punctuale pentru a menține într-o oarecare măsură integritatea structurală a construcțiilor și a putea oferi spre închiriere spațiile fostei fabrici, cu scopul de a scoate profit de pe urma acestora.

Și în cazul acestui ansamblu, fostele hale de producție se află într-un stadiu avansat de degradare, chiar dacă vorbim despre degradări la nivel structural sau degradări de suprafață. Inclusiv gardul de pe strada Fabrica de chibrituri și str. Mitropolit Filaret se află într-un stadiu avansat de degradare.

Dat fiindcă ansamblul studiat se află într-o oarecare formă de întreținere, nu prea avem de a face cu degradări la nivel structural. O eventuală amenințare din punct de vedere structural ar fi reprezentată de alipirile din perioada comunistă, care în situația unor eventuale procedee de reabilitare pot pune în pericol construcțiile inițiale ale ansamblului.

În ceea ce privește degradarea de suprafață, avem de a face, în cazul clădirilor marcate pe plan cu numerele 4,6,8,9 și 11 cu degradări generate de factorii naturali. Acestea sunt clădiri care în prezent nu adăpostesc funcțiuni, sunt cumva supuse abandonului, chiar dacă managerul se îngrijește de întreg ansamblul, acestora le acordă o importanță redusă.

De asemenea, observăm și o serie de degradări superficiale, rezultate în urma procedeelor neconforme de reabilitare; astuparea golurilor, aplicarea anumitor vopsele, adăugarea unor copertine, precum și înlocuirea tâmplăriei originale cu una din PVC.

Fig. 68/69/70 – Imagini degradări de suprafață, factori naturali

Fig. 71/72/73 – Imagini degradări de suprafață, factori antropici

La nivel urban, așa cum am mai spus, ansamblul Fabricii de chibrituri funcționează ca o barieră, izolând într-o oarecare măsură locuințele individuale construite în perioada interbelică, foste locuințe muncitorești clasate pe lista monumentelor ca zona protejată nr.69, parcela Oțelul.

În ceea ce privește relația cu orașul, la nivelul străzii, ansamblul se izolează atât fizic cât și la nivel senzorial.

Terenul studiat este îngrădit perimetral cu un zid de mari dimensiuni, a cărei plastică se schimbă în funcție de gradul de importanță al străzii, însă indiferent de situație acesta nu permite nici măcar accesul la nivel vizual. Există totuși zone fără delimitare fizică antropică, întrucât, avem de a face cu o limită naturală, impusă de diferența de nivel între platforma pe care se află clădirile fostei fabrici și imobilele de pe strada Mitropolit Filaret.

Totodată, deși terenul beneficiază de deschideri stradale pe mai multe laturi,, accesul în incintă se face doar de pe str. Fabrica de chibrituri, prin „Poarta de acces 1”, respectiv „Poarta de acces 2”, iar acesta este limitat și supravegheat video.

Fig. 74 – Schemă – circulații sit; Fig. 75 – Schemă – barieră impusă de sit

Fig. 76/77/78 – Imagini Limite fizice –str. Fabrica de Chibrituri; Fig. 79 – Imagini Limite fizice –str. Mitropolit Filaret;

Fig. 80/81 – Imagini Limite fizice –str. Oțelul Roșu;Fig. 82 – Imagini Limite fizice –str. Silexului;Fig. 83 – Imagini Limite fizice –str. Constantin Miculescu;

CONSTRÂNGERI

Ansamblul Fabrica de Chibrituri, nu este inclus pe lista patrimoniului, însă se află în aria de protecție generată de mai multe imobile din zona industriei, precum parcela Oțelul Roșu, ansamblul locuințelor muncitorești, zona protejată nr. 69, delimitată de str. Ing. D. Teodoru și str. Silexului ce include str. Ing. D. Teodoru, str. Oțelul Roșu, str. D. Murmuzescu, str. Dăișoara, str. Roznov; zona protejată nr.63, parcela Filaret, zonă delimitată de str. Constantin Istrati, str. Mitropolitul Nifon, str. Slobozia, str. Lămâiței, str. Fabrica de Chibrituri și include Piața Gării Filaret și str. Xenofon, Intr. Călțuna, Aleea Negreni, str. Colonel Gh. Costescu. Pe lângă acestea, în imediata apropiere se găsesc și zonele protejate 09,11,65,66,67,68,82,88 și 96.

Deci, avem de a face cu o zonă cu un puternic caracter identitar, despre care consider că ar trebui consolidat și pus în valoare. Acest lucru presupune, o atentă raportare la context, pentru a nu stânjeni în vreun fel elementele de patrimoniu din zonă.

Totodată, ansamblul studiat are în sine valoare de patrimoniu, însă acesta nu se află pe lista monumentelor istorice din motive variate, fapt pentru care trebuie să luăm în calcul o viitoare clasare a acestuia.

CONCLUZII:

Privind construcțiile ce trebuie păstrate

Deci, având în vedere evoluția istorică, valoarea arhitecturală, precum și starea de degradare la nivel structural a construcțiilor, vor fi păstrate clădirile marcate pe plan cu nr. 1, 2, 3,7, 8, 9 și 11. Deși valoroase din punct de vedere arhitectural halele, marcate cu numerele 10 și 5, au fost grav afectate în urma intervențiilor din perioada comunistă, forma inițială fiind alterată.

CONCLUZII GENERALE

Numărul mare de spații industriale abandonate aflate într-un stadiu avansat de degradare, reprezintă atât o problemă, cât și un potențial uriaș pentru o viitoare dezvoltare și transformare a orașului.

Poziționate în apropierea centrelor urbane, a celor mai importante puncte de interes din oraș, acestea încă păstrează vie amintirea unei epoci industriale înfloritoare, iar o reconectare a acestora cu orașul este imperioasă pentru consolidarea unei identități urbane. În acest sens, putem spune că Bucureștiul are nevoie de o nouă politică, de un plan de dezvoltare, foarte bine pus la punct, pentru a putea recupera aceste repere culturale, cât mai repede, pentru că, deși numeroase, un procent foarte mare dintre aceste se află în pericol, fie el natural, acela de a se prăbușii datorită stării de degradare în care se găsesc la ora actuală, fie că au intrat în vizorul unor investitori privați care doresc să valorifice terenul prețios, pe care acestea se află. Anca Nicoleta Oțoiu, spune despre acestea că au fost transformate într-un exercițiu al uitării.

Tot aici, aceasta atrage atenția asupra unui aspect foarte important de care ar trebui să ținem cont ;„ Siturile ruinei industriale, din orașe pot fi locul regenerării acestora;regăsirea firească , fără gesturi eroice și exagerări estetice, prin integrare funcțională, ar trebui să fie punctul de plecare pentru reconstrucția ecologică și ambientală a orașelor. Acest lucru se poate realiza prin reconfigurarea identității locului și regăsirea normalității vieții.” Această afirmație, găsită într-o descriere cu privire la reconectarea imobilului de pe Calea Rahova, The Ark, nu face decât să atragă atenția asupra nevoii de a esențializa, lucrurile și de a aduce în atenția noastră „firescul lucrurilor„.

Putem să ne raportăm chiar la modul în care acest patrimoniu industrial a luat naștere. În momentul concepției nu s-a dorit crearea unor obiecte de arhitectură extraordinare care să uimească prin diferite detalii sau conformații spațiale. Sigur, ele au fost și sunt în continuare impunătoare prin gabarit, însă scopul lor a fost pur funcțional, sunt lipsite de elemente decorative care nu ar fi făcut altceva decât să mărească costul de execuție. Excepție fac o parte din imobilele ridicate înainte de secol XX, care păstrează o serie de elemente eclectice decorative, altfel, frumusețea lor constă tocmai în această sobrietate și sinceritate între spațiul interior și cel exterior.

Un prim pas în abordarea reintegrării urbane a siturilor industriale îl reprezintă asumarea acestora ca făcând parte din trecutul nostru și conștientizarea istoriei lor recente.

Probabil, principala problemă este în astfel de situații este cea enunțată de Kenneth Framton, „cum să devii modern și să te întorci la sursă; cum să revigorezi o civilizație veche, inactivă, și să faci parte din civilizația universală.”, conform formulării lui Ricoeur.

Așa cum am arătat anterior, conversia funcțională reprezintă modalitatea principală prin care aceste clădiri care „trăiesc mai mult decât funcțiunea” pentru care au fost create pot fi menținute. De-a lungul timpului, patrimoniul industrial a fost readus la viață prin inserarea unor funcțiuni publice din zona creativă, iar exemplele în acest sens sunt multiple. Printre acestea se numără fosta spălătorie cu aburi De Fbriek din Rotterdam, Muzeul Tate Modern din Londra, sau un exemplu ceva mai vechi, Muzeul de Artă Gare d’Orsay. Datorită numărului mare și suprafețelor unor astfel de situri industriale, acestea nu pot adăposti numai funcțiuni publice, ele pot găzdui o gamă mare de funcțiuni, de la funcțiuni publice până la funcțiuni foarte private. Cu toate aceste, pentru ca astfel de readaptări funcționale să poată contribui la o reconectare a imobilului cu orașul acestea ar trebui să includă și funcțiuni cu caracter public si semipublic pentru a nu risca să își păstreze statutul de enclave.

STABILIREA PRINCIPALELOR DIRECȚII DE ABORDARE IN CONTEXTUL DAT

Cu scopul de a reconecta ansamblul facricii de chibrituri cu orașul, am trasat câteva direcții de abordare.

Fig. 84 – Schemă direcții majore – Îndepărtare limite

Probabil cea mai importantă problemă, în cazul amplasamentului studiat este cea a limitei. În acest sens, proiectul își dorește îndepărtarea acesteia, păstrând gardul din zidărie portantă doar pe zona în care acesta are rolul de susține diferența de nivel.

Totodată, desființarea limitei are ca scop stabilirea unei eventuale legături cu parcul Carol și cu zonele industriale importante, precum Gara Filaret, Halele Carol și Uzina Electrică Filaret. Din punct de vedere funcțional în zona străzii Fabrica de Chibrituri se vor contura spații cu caracter public care vor genera un flux continuu de oameni în incintă și va căpăta un caracter de reper urban. În adâncimea lotului vor predomina funcțiuni cu caracter privat, se va prelua din caracterul rezidențial al zonei, mergând până la preluarea pe o anumită zonă a parcelarului existent.

Această preluare a parcelarului, va contribui extraordinar de mult la înlăturarea barierelor senzoriale, reconectând situl cu locuințele muncitorești ale fostei fabrici și oferind posibilitatea de a accesa spațiile publice din interiorul incintei printr-o zonă semipublică.

Un alt aspect important îl reprezintă interconectarea celor două curți din interiorul ansamblului. Așa cum am spus, hala de producție marcată pe plan cu numărul 5 va fi demolată pentru a pune în valoare hala centrală. Prezența ei va fi marcată printr-o amprentă, în locul acesteia va lua naștere o curte cu un nivel de călcare inferior și va fi accentuată prin amplasarea pe limita acesteia a noilor inserții urbane. Bara de locuințe, amplasată pe limita longitudinală, păstrează, în linii mari modul de conformare în plan al ansamblului inițial, însă va prezzenta local zone ce vor permite trecerea dintre spațiul semipublic în spațiul cu un puternic caracter public, în curtea ce deservește piața propusă în hala centrală.

Fig. 85 – Scheme direcții majore – Relație cu parcul; Accese;Preluare funcțiuni; Reconectarea celor două curți din incintă

Deși încadrată în zona CB3 – Zone situate în afara perimetrului central care grupează funcțiuni complexe de importanță supramunicipală și municipală – Poli urbani principali, conform UTR, pe lângă caracterul postindustrial, zona are un puternic caracter rezidențial, fapt pentru care am consider că proiectul poate îngloba și o serie de locuințe colective. Proiectul își propune, așa cum sugerează și titlul lucrării de disertație, o locuire „printre fabrici”.

Totodată, pentru a pune în valoare spațiile industriale prezente pe amplasamentul studiat, acestea vor adăposti funcțiuni cu caracter public și semipublic. Concentrându-se în centrul noului ansamblu vor marca în continuare axul longitudinal al sitului. Funcțiunile publice se vor desfășura atât la nivelul parterului, cât și la nivelul subsolului, care va avea ca scop unirea acestor foste fabrici de producție, dispuse izolat pe sit.

Amplele spații destinate funcțiunilor publice oferă flexibilitate și au un capacitatea de a găzdui diferite activități creative. Acest lucru presupune un flux continuu de oameni, din diferite categorii sociale, ce va conduce către o revitalizare a zonei și o reconectare a acesteia la nivel perceptiv cu zona centrală din care din punct de vedere al limitei fizice, face parte.

În concluzie, numeroasele ansambluri industriale, prezintă un potențial extraordinar de reutilizare, fiind adaptabile oricărui tip de funcțiune. Totodată, prin reintegrarea lor în context orașul își va recăpăta identitatea, iar ele pot deveni importante repere urbane.

BIBLOGRAFIE CARTI

PERIODICE

LUCRĂRI DISERTAȚIE/DOCTORAT

WEBGRAFIE

TABEL IMAGINI