Structura lucrarii este pe trei capitole urmate de o concluzie cu rolul de sinteză și întărire a argumentului prezentat. [311416]

[anonimizat].

Cunoasterea in profunzime a [anonimizat]-a lungul anilor de studiu a fost motivul care m-a determinat in alegere abordarii acestui subiect care ma v-a ajuta in viitoarea mea profesie.

[anonimizat]-i [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], lucrările, metodicele noi apărute în domeniul respectiv și să abordeze ideile și practicile care i se par de folos în urma unei analize ale acestora.

[anonimizat], lucrarea de față să prezinte un interes și o [anonimizat] I- XII, de o prezentare a tehnicii instrumentale violonistice.

Desigur că pentru a putea „vorbi” despre un instrument este necesar să-i [anonimizat], personalitățile care au facut din sa fie ridicat la un rang binemeritat pe marile scene ale lumii. Lucrarea începe cu o prezentare a viorii și a [anonimizat]-[anonimizat].

Structura lucrarii este pe trei capitole urmate de o concluzie cu rolul de sinteză și întărire a argumentului prezentat.

Capitol I – „Istoria apariției și dezvoltarea instrumentelor cu coarde și arcuș”

[anonimizat] – „Dezvoltarea tehnicii specifice a arcușului”

[anonimizat] – „ Școala Românească”

CAPITOLUL I

Istoria dezvoltarii si aparitiei

instrumentelor cu arcus si coarde

VIOARA Șl CONSTRUCTORII EI

Dintre cele șapte arte muzica reprezintă una dintre ele. Studii arheologice au dat nastere anumitor ipoteze cum că aceasta are la origine practica magică (picturi, dansuri, etc.) una dintre cele mai vechi picturi infatiseaza o vanatoarea de cerbi confirma ca prin originea biologica ([anonimizat]), o origine mimetica sunetelor, a animalelor etc.), ca este instrumentala prin utilizarea obiectelor transmitatoare de sunete.

[anonimizat].

Altă sursă de informare o [anonimizat], Leningrad, Leipzig, Londra si Moscova.

[anonimizat], India sau Persia. O atestare a unui instrument care i se adaugă un „corp de rezonanta" – un dovleac scobit cu motivul de a-i [anonimizat]-l producea coarda arcului de vânat în momentul în care săgeata își lua zborul; acestui tip de instrument primitiv o constituie un arc muzical găsit pictat pe o frescă din Algeria in grota Trei Frați.

Cel mai vechi instrument cunoscut dintre instrumentele cu coarde și arcuș este „ravanastronul" întalnit la hindusi printre cersetori si muzicanti. Acest instrument a [anonimizat], spune legenda, prin puterea și vraja acestui instrument a reușit să-l liniștească pe temutul zeu Șiva.

Cu toate ca printr-o formă rudimentară, acest instrument posedă toate elementele constitutive ale viorii: corzi din intestine de gazelă, căluș, cutie sonoră dintr-o nucă de cocos și arcuș.

In secolul IX, prin intermediul arabilor al căror instrument era numit „rebab”- strămoșul direct, se pare a fi „Kemangeh sau Kemangeh rumy- au aparut primele instrumente cu coarde și arcuș atestate în apusul Europei. Un instrument de origine persană al cărui sunet era produs prin mișcarea instrumentului ce era sprijinit pe pământ prin intermediul unui cui, arcușul fiind ținut aproape imobil, cu părul pe sub coardă.

Instrumentul arabilor, rebab-ul, se perfecționează de-a alungul timpului căpătând diferite denumiri, în funcție de țara unde pătrundea rebec, rubeb, rabel, rebelani, rubeba, rebeba, rubible.

Existenta instrumentelor de rezonanta, fără arcuș, este atestată începând cu mijlocul secolului al IX-lea e.n. în antichitate, prezent la asirieni, egipteni, greci, romani, fenicieni, evrei, caldeeni, este luth-ul (,,în limba germană – lăute, iar în limba română -lăuta). Acest instrument cu coarde ale cărui sunete erau create prin ciupirea corzilor, asemănător cobzei din zilele noastre. La originea denumirii acestui instrument stă arabul „Al ' ud" – prin a cărui evoluție s-a ajuns la cuvântul franțuzesc luthier, intrat în vocabularul general cu accepțiunea de constructori de instrumente muzicale de dimensiuni diferite, printre ele fiind incluse și viorile.

Rebec- ul, despre care pomeneam în rândurile trecute, datând până în secolul al Xl-lea, când apare un alt instrument cu arcus si anume „viela” sau „fidula”. Termenul de fidula derivă de la latinescul „fides” care înseamnă coarde; din acesta, rezultând termenii viela și apoi viola. Gâtul vielei este împărțit prin linii transversale, asemănătoare chitarei și mandolinei din ziua de azi. Această fidula sau viela s-a perfecționat neîncetat odată cu apariția cântării polifonice când ia denumirea violă în secolul al-XVI-lea. In secolului XVI formele violelor variau de la dimensiunile apropiate violinei actuale până la contrabas de dimensiuni uriașe. Violele dispuneau de un căluș drept pentru a permite cântarea cu ușurință a pieselor polifonice, iar numărul de coarde varia de la 3 la 7 corzi. Au fost create „viole discant', alto, tenor, bas și contrabas" de diferite genuri ca de exemplu: „viola da gamba”, „viola, da braccio", „violone" (viola contrabas cu 6 coarde), „viola pomposa" o violă mai mare cu 5 coarde inventată de Johann Sebastian Bach), „viola baritono" sau „viola bastarda" (cu 6 coarde), „viola di lira", viola d'amore (cu 7 coarde de intestine, unele învelite în fire de argint și 7 coarde de rezonanță din metal) si „viola di fagotto" (cu 6 coarde și alte 44 de rezonanță), .

Prin intermediul lui Cl. Monteverdi si aparitia operei s-a produs o adevărată revoluție a stilului pur instrumental ca gen muzical în secolul XVI. Vocea dobandeste o mare importanta în stilul monodic vocal, si creaza necesitatea făuririi unui instrument nou în muzica instrumentală, unul capabil să redea atât ca solist cât și ca membru al unui ansamblu cu o mare expresivitate intr-un discurs muzical. Astfel ca VIOARA apare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în locul multiplelor și complicatelor tipuri de viole. Prin construcția sa, vioara întrunea toate calitățile cerute. Datorită curburii călușului și reducerii numărului de coarde la 3 dupa care la 4, vioara devine răspunsul la cerințele solicitărilor, facand concurenta cu însuși vocea omenească. Tablourile și frescele pictorului italian Guadenzio Ferrari vin ca prima dovada incontestabilă a viorii precum si a familiei din care face parte, tablouri și fresce pictate la începutul secolului al XVI-lea în bisericile de pe lângă Milano. Cea mai timpurie dovadă de acest gen o reprezintă ,,Madonna degli aranci" (Madona portocalilor) pictata intre anii 1529-1530, care se afla in biserica Sfântul Christopher din Vercelli. Pictură ce prezintă un copil care canta cu o vioara pe care erau intinse trei corzi. O altă pictura apartinand aceluiasi pictor infatiseaza un copil-înger cantand la o vioară care este mai perfecționată din punct de vedere tehnic. Aceasta se află în biserica Sacro Monte din Varallo.

Vioara Renașterii din jurul anului 1500, avea forma ovală a chitarei și dispunea de 5 corzi. Un alt strămoș cunoscut al viorii este, „lira da braccio" realizată la Veneția în jurul anului 1525 de către Giovanni Maria da Brescia. Acest vechi instrument cu coarde și arcuș era foarte cunoscut în Evul Mediu din Europa de Vest. Fața și spatele erau unite cu eclise joase. Cutia de rezonanță asemănătoare cu viola modernă era plată sau curbata. Gâtul scurt și subțire ce prezenta mici bări transversale pentru a marca pozițiile degetelor la extremitatea superioară terminală, era prevăzută cu 7 cuie dispuse frontal și lateral de care se infasurau aceste coarde, ele erau sprijinite pe un căluș puțin arcuit, plasat pe fața de rezonanță. Acest instrument se gasea în două modele: unul mic și altul mare.

Acestora le corespundeau următoarele acordaje:

modelului mic: do2 do3 fa2 fa3 do3 sol3 re4;

modelul mare: sol1 sol2 do2 do3 sol2 re3 la3.

Instrumentul acesta datează pana in prima jumătate a secolului al XVII-lea. Mai este cunoscut și ca „lira di sette corde", „lira moderna" sau „vielle" .

Vioara timpurie a fost rezultatul combinării sonorităților celor mai bune a rebecului, cu cele ale viorii premoderne precum și cele ale unui precursor al viorii ca „lira da braccio", de la care vioara a împrumutat conturul, curburile, forma feței și spatelui sprijinite de pop, fileuri, gâtul, eclise, tastiera, capul și efurile de emisie a sonorității cutiei.

Meritul probabil, este a catorva maestri-lutieri de a fi creat această bijuterie desi există atestări, insa nu putem fi siguri.

Se presupunea ca Gasparo da Salo este creatorul viorii, insa Strochi în lucrare sa „Liuteria – Storia del Arte” din 1937 îl considera pe Antonio din Bologna drept creatorul al instrumentului. Un alt presupus creator a fost Gaspard Duiffoprugcar (Tieffenbrucker), însă în urma unor concluzii extrase din descoperirile ulterioare și anume un portret ce-l înfățișa pe Gaspard Duiffoprugcar cu mai multe instrumente cu coarde, a iesit la iveala că nu acesta este creatorul viorii deoarece aceasta nu se afla printre instrumentele prezente în portretul respectiv.

Referitor la Gasparo da Salo, s-ar părea că nici el nu este pentru că cea mai timpurie vioară este una cu 3 corzi ce ar data din 1530, iar Gasparo da Salo, s-a născut în 1542.

Termenul de „violina" care a apărut la mijlocul secolului al XVI-lea prin adăugarea coardei Ml-denumită „La Chanterelle", ii aparține viorii cu 4 corzi, nume dat anterior viorii cu 3 corzi.

După moartea lui J. S. Bach, se voia o muzică nouă astfel compozitorii au simțit nevoia unei schimbări si se renunță la țesătura polifonică. Muzica nouă pretinde de la instrumentele de coarde o mai mare varietate de nuanțe, deci se simte nevoia unor noi instrumente, cu sonoritate mai mare, în timp ce în Italia violoncelul, viola și vioara de astăzi se perfecționează.

Vioara devine un instrument popular iar nobilimea nu vrea să renunțe la ideea că viola ca familie este pentru salon astfel începe o luptă pe viata si pe moarte intre vechi si nou.

Astfel începe o luptă pe viata si pe moarte intre vechi și nou. În primul rând nobilimea nu vrea să renunțe la ideea că viola ca familie este pentru salon, iar un alt aspect este cel profesional, cu substrat economic: gambiștii-orchestranți se vedeau în pragul șomajului. Pentru a intra într-o orchestră, vioara trebuia să înlocuiască viola.

În Italia începe să se creeze literatura solistică și de cameră pentru vioară. Masini, Costello si altii contribuie la crearea formei de sonată. Mai târziu, Giuseppe Torelli creează concertul pentru vioară și orchestră, iar Arcangelo Corelli, concerto grosso.

Pentru a supravietui familia violei recurge la crearea de noi instrumente, cu o sonoritate mai amplă. Astfel în sec.XVII, apare viola cu coarde alicote. Aceste coarde fiind plasate pe tastieră sau în afara ei, fiind construite din metal, acordate la unison, cu celelalte coarde și contribuiau la propagarea sunetului.

Acordajul cel mai răspândit al celor 7 coarde era:

Dintre instrumentele familiei violei cu alicote avand o literatură solistică apreciabilă viola era cea mai raspandita.

J. Hydn a compus un număr însemnat de compoziții pentru acest instrument. Viola da bardone (bariton) avea aproximativ dimensiunile unui violoncel contemporan. Avea 6-7 coarde de maț, plasate deasupra tastierei și un număr variat cu coarde alicote(între 9-28). Coardele alicote erau folosite în acompaniament, fiind ciupite cu degetul mare.

Singurul instrument păstrat în orchestra modernă este contrabasul (basso di viola). Acesta avea acordaj în terțe-cvarte, cu 6, 5, 4 sau 3 coarde cu diferite acordaje:

Contrabasul este acceptat si inclus în familia viorilor in a doua jumătate a sec.XVIII.

Cel care face destinația concretă între familia violelor și a viorilor este Philibert Jambe de Fer în lucrarea sa „L'Epitome muzical" apărută în 1556.