2. PRINCIPIILE GENERALE ALE OPERAȚIEI DE MĂSURARE 2.1 Mărimi fizice, definiții Mărimile fizice sunt concepte prin intermediul cărora se descrie… [311337]

2. PRINCIPIILE GENERALE ALE OPERAȚIEI DE MĂSURARE

2.1 [anonimizat]. Ele se caracterizează prin două proprietăți esențiale:

pot să aibă valorile variabile în timp;

pot fi evaluate cantitativ (pot fi exprimate numeric).

Așa cum s-a [anonimizat], care să caracterizeze fenomenul sau sistemul studiat. A se măsura o mărime fizică oarecare înseamnă a [anonimizat] o [anonimizat] o aceiași natură ca și mărimea fizică care se măsoară.

Exemplu: pentru a măsura o lungime oarecare este necesar să se aplice pe aceasta o [anonimizat], [anonimizat] (fig. 2.1).

[anonimizat] V a unei mărimi fizice se exprimă ca produsul dintre un număr N și unitatea de măsură u:

, (2.1)

în care numărul N indică de câte ori unitatea de măsură u se cuprinde în mărimea V care se măsoară.

În modul curent de prezentare a [anonimizat] (v. tabelul 2.5). [anonimizat] a [anonimizat]:, unde R și sunt simboluri consacrate pentru rezistența electrică și unitatea ei de măsură ohmul.

Unitatea de măsură a unei mărimi fizice este o [anonimizat], [anonimizat]: [anonimizat], reprodusă și păstrată.

Din analiza relației 2.1 rezultă că valoarea numerică a unei mărimi fizice depinde de valoarea unității de măsură aleasă. [anonimizat]. Deci, [anonimizat], [anonimizat] 2.1.

Clasificarea unităților de măsură se poate realiza în funcție de mai multe criterii:

[anonimizat].

[anonimizat]. Mărimile fizice fundamentale au fost stabilite în funcție de precizia cu care pot fi reproduse și măsurate etaloanele lor. Mărimile fundamentale sunt definite nemijlocit dacă se indică:

procedeul de măsurare;

unitatea de măsură.

O unitate de măsură a mărimilor fundamentale trebuie să îndeplinească următoarele criterii: [anonimizat], păstrată și reprodusă.

[anonimizat] (ex. viteza, accelerația, forța, presiunea etc.). [anonimizat], este mare (v. tab. 2.2.) rezultă că pentru a le măsura trebuie să existe cel puțin tot atâtea unități de măsură.

Unitățile de măsură ale mărimilor fizice fundamentale se numesc unități fundamentale iar unitățile de măsură ale mărimilor fizice derivate se numesc unități derivate.

În fiecare țară care a adoptat Sistemul internațional de unități de măsură, există Laboratoare Naționale de Măsură și Control Metrologic de Stat a căror sarcină este de a realiza experimental etaloane secundare ale unităților de măsură ale mărimilor fundamentale, cu cea mai mare precizie posibilă, întrucât de acest lucru depinde precizia de etalonare și precizia de fabricație a aparatelor tehnice.

Tabelul 2.1

Prefixe și simboluri utilizate pentru multiplii și submultiplii zecimali ai unităților de măsură din sistemul internațional

Exemplu: 1nF (nanofarad) = 10-9 F: n este prefixul iar F unitatea de măsură;

1kN (kilonewton) = 103 N; k este prefixul iar N unitatea de măsură;

1m (micron) = 10-6 m; este prefixul iar m unitatea de măsură.

Sistemul internațional de unități de măsură, notat cu sigla SI, conține atât unitățile de măsură ale mărimilor fundamentale, cât și cele ale mărimilor fizice derivate. Sistemul Internațional (SI) de unități de măsură este bazat pe șapte mărimi fizice fundamentale (lungime, masă, timp, temperatura termodinamică, intensitatea curentului electric, intensitatea luminoasă și cantitatea de materie) și unitățile lor de măsură, la care se adaugă două mărimi suplimentare (tabelul 2.2).

Numărul mărimilor considerate ca fundamentale este egal cu numărul minim de mărimi fizice necesar pentru a da o descriere consistentă și neambiguă a tuturor mărimilor din fizică (v. tab. 2.4). Fenomenele de natură mecanică și de natură hidraulică pot fi descrise prin trei mărimi fundamentale caracteristice: lungime, masă și timp. Pentru descrierea fenomenelor de căldură, la cele trei se mai adaugă ca mărime fundamentală temperatura, iar pentru descrierea fenomenelor de natură electrică și magnetică, la cele patru s-a mai adăugat ca mărime fundamentală intensitatea curentului electric. Pentru descrierea fenomenelor fizice aparținând domeniului fotometriei s-a mai adăugat ca mărime fizică intensitatea luminoasă (tab. 2.2 [24]).

Tabelul 2.2

Mărimile fizice fundamentale și unitățile lor de măsură

Tabelul 2.3

Domeniile din fizică și mărimile fundamentale utilizate pentru definirea fenomenelor specifice

În funcție de natura domeniului de utilizare, totalitatea mărimilor fizice este împărțită pe specii de mărimi: mecanice, termice, electromagnetice, fotometrice etc.

Din punct de vedere al modului de formare a semnalului metrologic, se deosebesc mărimi active și mărimi pasive.

Mărimile fizice active sunt definite ca mărimile care prin natura lor asigură energia necesară formării semnalului metrologic. Aceste mărimi reprezintă modalități de manifestare a unei forme de energie activă care se dezvoltă sau acționează în fenomenul luat în studiu.

Astfel mărimi ca: forța, presiunea, deformația, deplasarea, debitul, viteza, accelerația sunt forme de manifestare a energiei mecanice;

Tensiunea, intensitatea curentului electric, câmpul electric sau magnetic corespund modului de manifestare a energiei electrice;

Temperatura, fluxul de căldură, sunt moduri de manifestare a energiei termice.

Mărimile fizice pasive sunt mărimi fizice care se manifestă prin intermediul unor mărimi de tip activ. Exemplu: pentru a fi măsurate, masa unui corp necesită prezența unui câmp de accelerații, rezistența unui conductor necesită trecerea unui curent electric prin acel conductor.

Tabelul 2.3.

Definiția unităților fundamentale

Tabelul 2.5.

Mărimi fizice și unitățile lor de măsură în SI

După criteriul dimensional, se deosebesc mărimi fizice scalare, vectoriale și tensoriale.

Mărimile fizice scalare sunt determinate prin valorile lor numerice și prin unitatea de măsură în care se exprimă această valoare. Acestor mărimi fizice li se aplică regulile de compunere aritmetică.

Mărimile fizice scalare sunt definite prin cele trei elemente: argument scalar (modul), direcție și sens. Ele se reprezintă prin segmente orientate (ex. viteza, accelerația, forța etc.).

Mărimile fizice tensoriale sunt mărimi fizice scalare care sunt atașate unor puncte dintr-un spațiu, cu o structură geometrică determinată. Componentele unei mărimi tensoriale se modifică odată cu schimbarea sistemului de coordonate.

Anumitor fenomene fizice, anumitor materiale sau aparate de măsură, le sunt proprii mărimi care au o anumită valoare, și care sunt denumite constante. Dacă constanta își păstrează valoarea pentru orice condiții, atunci ea este definită ca absolută sau universală (ex. Numărul lui Avogadro, constanta gravitațională, sarcina electronului etc.). Dacă valoarea constantelor depinde de anumite condiții, ea se numește parametru (densitatea materialelor, rezistivitatea electrică, constanta dielectrică etc.)

2.2 Generalități privind operația de măsurare

La modul general, prin operația de măsurare se realizează compararea fiecărei mărimi fizice cu o mărime de aceeași natură, aleasă în mod convențional ca unitate de măsură.

Cunoașterea precisă a legilor care descriu anumite fenomene fizice este strâns legată de noțiunea de măsurare. Cum numeroase mărimi fizice sunt inaccesibile simțurilor umane iar cele care sunt perceptibile de către simțurile umane pot fi sesizate doar într-un domeniu limitat de valori, care este acceptabil pentru om, compararea directă a mărimilor fizice cu unitatea de măsură este posibilă numai intr-un număr redus de cazuri. Din aceste motive, măsurările se efectuează cu ajutorul unor mijloace de măsurat, care se constituie sub forma unor dispozitive care permit stabilirea dependenței între mărimile de măsurat si unitățile lor de măsură. Mijloacele de măsurat au încorporate în ele unitățile de măsură ale mărimilor fizice, prin operația de măsurare fiind posibilă determinarea valorilor numerice ale mărimilor respective. Deci, operația de măsurat este un experiment fizic în cadrul căruia se stabilește raportul numeric dintre mărimea de măsurat si unitatea de măsură.

Operația de măsurare are la bază un anumit fenomen fizic numit principiu de măsurare (ex. efectul termoelectric este utilizat la măsurarea temperaturilor – fig. 2.2,a; deviația unei bobine în raport cu liniile de câmp magnetic este utilizată la măsurarea tensiunii sau intensității unui curent electric – fig. 2.2,b; deformația elastică a unei membrane este utilizată la măsurarea presiunii unui fluid – fig.2.2,c; deformația elastică a unei lamele este utilizată la măsurarea unei forțe – fig. 2.2,d etc.).

Este necesar a se scoate în evidență faptul că pentru a măsura o aceeași mărime fizică se pot aplica mai multe principii de măsurare.

În cadrul operației de măsurare, mijlocul de măsurare are rolul de a extrage din sistemul urmărit informația x, a cărui natură, este foarte diversă, si de a o face accesibilă la ieșirea sa sub forma unui semnal y, a cărui natură, în majoritatea cazurilor, este electrică (curent, tensiune sau frecvență). Se remarcă faptul că informația x, în drumul ei prin mijlocul de măsurare, va suferi o serie de transformări. Spre exemplificare, se prezintă cazul măsurării temperaturii pe baza principiului termoelectric (cu un termocuplu): temperatura (mărime fizică de intrare) este convertită prin intermediul unui termocuplu intr-un semnal electric, operație care constituie prima convertire, din domeniul neelectric în cel electric; semnalul electric este apoi măsurat cu ajutorul unui voltmetru, operatorul citind temperatura pe o scală gradată prin intermediul unui ac indicator; acesta reprezentând o a doua conversie din domeniul electric în cel mecanic.

În concluzie, pentru a se efectua operația de măsurare este necesar ca în condiții bine determinate să existe în interacțiune trei elemente: sistemul urmărit, mijlocul de măsurare și receptorul (fig. 2.3). Semnalele x și y reprezintă respectiv semnalul de intrare și de ieșire din mijlocul de măsurare, ambele purtând denumirea de semnale de măsurare (semnale metrologice).

Semnalul de ieșire din mijlocul de măsurare este influențat de semnale perturbatoare emise de surse ce acționează independent de sistemul fizic urmărit și respectiv de receptor. Ca urmare a acestui lucru, receptorul recepționează o informație distorsionată, adică o informație care nu corespunde fidel (calitativ și cantitativ) cu mărimea măsurată. Din acest motiv, în cadrul operației de măsurare trebuie identificate sursele de semnale perturbatoare în vederea anihilării acțiunii lor. În cazul în care acțiunea de anihilare nu este posibilă, semnalul de ieșire se corijează prin prelucrări corespunzătoare, fapt pentru care trebuie cunoscută influența semnalului perturbator asupra semnalului util.

Obținerea semnalelor și transmiterea lor prin mijlocul de măsurare, de la punctul de contact cu mediul cercetat și până la observatorul extern (receptor), implică un anumit consum de energie. Deci, măsurarea unei mărimi fizice se poate realiza numai prin prelevarea unei cantități de energie din sistemul în care se face măsurarea (ex. măsurarea unei temperaturi presupune un schimb de căldură între sistem și dispozitivul de măsurare, măsurarea unei forțe cu un dinamometru implică efectuarea unui lucru mecanic de deformație a elementului elastic, măsurarea intensității curentului electric se realizează prin trecerea acestuia prin rezistența internă a ampermetrului, etc.). Pe baza celor prezentate, operația de măsurare poate fi definită și ca operația de obținere și de transmitere a unui semnal energetic, a cărui nivel este corespunzător intensității mărimii măsurate.

Prelevarea de energie din mediul în care se face măsurarea determină o perturbare a condițiilor locale în care se face măsurarea, astfel că nivelul semnalului obținut, care caracterizează valoarea mărimii măsurate, va fi diferit de valoarea mărimii corespunzătoare situației mediului neperturbat, deci în absența instrumentului de măsurare ( ex. prezența dispozitivului de măsurare a temperaturii, determină o modificare locală a temperaturii măsurate, cu atât mai importantă cu cât transferul de căldură este mai intens; consumul de energie în rezistența ampermetrului, provoacă modificarea tensiunii din circuitul electric etc.)

Prin urmare, în procesul de măsurare, mijlocul de măsurare poate să influențeze substanțial fenomenul urmărit, (această influență purtând denumirea de efect de sarcină), reducerea la minimum a acestei influențe este o condiție esențială pentru a asigura precizia măsurătorii. Pentru aceasta, în procesul de măsurare se impune ca aportul de energie din sistemul fizic luat în studiu, raportat la cantitatea totală de energie disponibilă în sistem, să fie redus la minimum posibil ( la aproximativ 0,1%).

2.3 Metode de măsurare.

Metodele de măsurare reprezintă procedeele raționale de executare a operațiilor de măsurare, respectiv modalitățile de aplicare a principiilor de măsurare, determinate de unele fenomene fizice. Metodele de măsurare sunt definite ca totalitatea operațiilor care se execută prin intermediul anumitor mijloace tehnice, în anumite condiții tehnico-economice și organizatorice. Conform STAS 10705, metodele de măsurare se clasifică după mai multe criterii:

După precizia și rapiditatea determinărilor se deosebesc:

metode de laborator, în care se determină și se ține cont de erorile de măsurare;

metode tehnice, în care nu se ține seama de erorile de măsurare, deoarece mijloacele de măsurare au erori limită de măsurare cunoscute, corespunzător claselor de precizie;

B. După modul de obținere a valorii mărimii măsurate se deosebesc următoarele două categorii de măsurători:

a) măsurarea directă, prin care valoarea unei mărimi se obține direct, fără calcule suplimentare; în cadrul acestei grupe se deosebesc metodele:

aprecierea directă, în care mărimea de măsurat se compară direct cu unitatea de măsură, care este materializată sub formă de măsură încorporată în mijlocul de măsurare (unitatea de măsură este însuși mijlocul de măsurare, ex. măsurarea capacității cu măsuri de capacitate, măsurarea lungimii cu riglă gradată, etc.);

metoda diferențială în care se măsoară diferența dintre mărimea căutată și o mărime de referință, cunoscută și care are aceeași natură cu mărimea măsurată (ex. măsurarea calelor cu comparatoare interferențiale etc.);

metoda de zero (a echilibrului) în care efectul acțiunii mărimii de intrare x, care se măsoară, asupra mijlocului de măsurare se echilibrează manual sau automat, prin intermediul unei mărimi y de aceeași natură cu mărimea de intrare x , astfel încât în final, deviația sistemului sensibil să fie nulă, caz în care mărimea de măsurat x este egală cu cea de referință y (ex. măsurarea masei cu balanța, măsurarea potențiometrică a tensiunilor, măsurarea rezistențelor cu puntea Wheatstone etc.); în fig.2.4 este prezentată schema procesului de măsurare prin metoda echilibrului, când compararea se face direct între mărimea x care se măsoară și o mărime y, de aceeași natură, a cărei valoare se cunoaște, pentru a se obține condiția de echilibru x – y = 0;

metoda de măsurare prin deviație, în care valoarea mărimii de măsurat este proporțională cu deplasarea (deviația) elementului indicator al aparatului de măsură; în figura 2.3,d este prezentat principiul de măsurare a unei forțe prin deformația elastică a lamelei: deplasarea x a extremității lamei este proporțională cu forța F și este măsura acesteia.

metoda de măsurare prin numărare, în care rezultatul măsurării se obține printr-un proces de numărare a unor cantități identice (ex. determinarea numărului de rotații, de particule, etc.);

metoda de măsurare indirectă, în cadrul căreia mărimea urmărită nu se măsoară direct, valoarea ei obținându-se prin calcule după măsurarea altor mărimi, legate de mărimea urmărită printr-o relație matematică (ex. conicitatea unei suprafețe de revoluție se determină pe baza măsurării diametrelor din două secțiuni distincte și a distanței dintre cele două secțiuni, capacitatea unui vas se determină după măsurarea dimensiunilor acestuia, viteza medie de deplasare se poate afla prin măsurarea concomitentă a spațiului parcurs și a timpului aferent etc.).

După modul de exprimare a rezultatului măsurătorii se disting:

măsurarea de tip analogic, care este caracterizată prin existența unei funcții continue de legătură între semnalul metrologic, care trece prin aparatul de măsură și mărimea care se măsoară; semnalul poate lua astfel o infinitate de valori într-un domeniu dat de funcționare a aparatului de măsură, cantitatea de informație fiind reprezentată prin amplitudinea semnalului (fig. 2.5,a) sau prin diferența de fază (fig. 2.5,b).

În funcție de scop și de fenomenul urmărit acești parametrii pot fi măsurați continuu. Variația amplitudinii semnalului analog sau a diferenței de fază se pot reprezenta (exprima) funcție de timp sau de alți parametri, ca lungimea de undă, tensiune, etc. În final indicația aparatului este transformată într-o informație cantitativă (număr), pe baza unei operații prealabile de etalonare a acestuia.

Semnalele analogice prezintă următoarele particularități:

precizia statică care poate fi atinsă este limitată;

caracteristicile dinamice de transfer sunt în general bune,

imunitatea la efectele perturbatoare este scăzută;

operațiile de calcul sunt limitate;

tendințele de variație a mărimii fizice măsurate sunt ușor decelabile.

b). măsurarea digitală este caracterizată de faptul că valorile mărimii de măsurat sunt codificate sub formă de impulsuri de tensiune, a căror formă, de regulă, este dreptunghiulară, rezultatul operației de măsurare poate fi afișate direct sub forma unor cifre (digiti). În cazul acestui sistem de măsurare, semnalul de ieșire nu variază continuu ca și unul analog, ci numai discontinuu, în incremenți, fiecare increment reprezentând un anumit nivel al semnalului. Informația asupra nivelului (valorii) unei mărimi fizice oarecare S(t) care se măsoară (fig. 2.6), poate fi caracterizată prin:

lățimea impulsurilor semnalului (durata t a fiecărui impuls fig. 2.6,a), nivelul acestuia rămânând constant;

poziția impulsurilor în cadrul unei perioade de timp T de măsurare (fig. 2.6,b), durata impulsurilor fiind mereu aceiași;

nivelul logic al semnalului (zero sau unu, fig. 2.6,c);

amplitudinea impulsurilor semnalului (fig. 2.6,d), durata fiecărui impuls fiind aceiași;

poziția relativă a impulsurilor în cadrul unei perioade de timp T de măsurare (fig. 2.6,e), durata impulsurilor fiind constantă;

numărul impulsurilor în cadrul unei perioade de timp T de măsurare (fig. 2.6,f).

Semnalele digitale prezintă următoarele particularități:

precizia statică poate fi oricât de ridicată;

dinamica este limitată;

imunitatea la efecte perturbatoare care apar în cursul transmiterii semnalului este foarte ridicată;

această metodă de măsurare permite conectarea directă a aparatelor de măsură la mijloacele de calcul electronic, în vederea stocării și prelucrării automate a rezultatelor măsurătorilor;

poate fi atinsă o rezoluție ridicată prin mărirea numărului de digiți.

După originea sistemului de coordonate se disting:

măsurarea incrementală (relativă), care se efectuează cu mijloace ce indică o mărime care nu depinde de origine ( ex. măsurarea deplasării, debitului,etc);

măsurarea absolută care se efectuează cu mijloace de măsurare ce indică valoarea mărimii măsurate în raport cu originea (ex. măsurarea poziției).

2.4 Mijloace de măsurare

Mijloacele de măsurare reprezintă totalitatea dispozitivelor, aparatelor sau instalațiilor prin intermediul cărora se determină cantitativ mărimile fizice luate în studiu. Mijloacele de măsurare au o structură specifică, dependentă de natura fizică a semnalelor metrologice de intrare.

Clasificarea mijloacelor de măsurare se pate face după mai multe criterii, dintre care se amintesc două; complexitatea mijloacelor de măsurat și natura fizică a semnalelor care se prelucrează.

După complexitatea sistemelor de măsurare, mijloacele de măsurare se clasifică în;

măsuri care sunt cele mai simple mijloace de măsurare, o măsură materializând unitatea de măsură a unei mărimi sau multipli ori submultipli ai unității; sunt utilizate în cazul metodei de măsurare prin apreciere directă;

aparate de măsurare care sunt mijloacele de măsurare care conțin cel puțin o măsură și care sunt amplasate pe (în) fluxul semnalului (ex. manometrul, comparatorul, voltmetrul, etc.). Sunt utilizate în majoritatea metodelor de măsurare directă, îndeosebi la cele prin deviație, când valoarea mărimii măsurate este citită direct, ea fiind prezentată fie analogic (deviația elementului indicator al aparatului de măsură, fie numeric (afișate sub forma unor cifre – digiți);

instalații de măsurare care sunt mijloacele de măsurare constituite din mai multe aparate de măsură, având rolul de a capta și adapta un semnal de măsurare și apoi emiterea valorii măsurate ca imagine a mărimii de măsurat. La această categorie de mijloace de măsurare, locul de măsurare nu coincide cu locul de prelucrare și utilizare a rezultatelor măsurătorilor.

În funcție de natura fizică a semnalelor care se prelucrează, mijloacele de măsurare se clasifică în mecanice, optice, electronice și combinate (optico-mecanice, optico- electronice, mecano-electronice, etc.). În cadrul mijloacelor de măsurare mecanice sunt incluse și cele care prelucrează semnale pneumatice sau hidraulice. În general, în cadrul cercetărilor experimentale se utilizează mijloace de măsurare electronice și cele combinate mecano-electronice, optico-electronice, etc.

Un mijloc de măsurare este format din mai multe blocuri funcționale, fiecare având un rol bine determinat în obținerea, transmiterea și prezentarea rezultatelor măsurătorilor.

Pentru înțelegerea construcției și funcționării unui mijloc de măsurare se utilizează reprezentări grafice în formă de schemă (de montaj, funcțională, etc.). Schema funcțională este o reprezentare simbolică (prin dreptunghiuri) a blocurilor funcționale ale mijlocului de măsurare, legăturile dintre ele reprezentate prin linii de acțiuni cu sens, semnificând semnalele metrologice. Schema dă informații asupra modului de conectare a blocurilor componente în vederea realizării unei funcții de măsurare impuse.

Schema generală a unui mijloc de măsurare este prezentată în fig.2.6 aceasta cuprinzând: blocul de intrare (traductorul), blocul de prelucrare a datelor (adaptorul), blocul de prezentare a datelor (indicator sau înregistrator) și facultativ, în funcție de categoria mărimilor măsurate (active sau pasive), se include sau nu o sursă de energie de activare (numai în cazul mărimilor pasive).

Blocul de intrare poartă denumirea de traductor, care realizează procesul fizic de conversie a mărimii fizice măsurată într-o mărime fizică de aceeași sau de altă natură, mai convenabilă din punct de vedere al conservării informației și transmiterii ei mai departe (ex. forța în presiune, la măsurarea forțelor cu dinamometre hidraulice; forța în tensiune electromotoare, la măsorarea forțelor cu dinamometre piezoeelectrice, etc.). Traductoarele sun elementele primare care formează elementele de sesizare care reacționează la modificarea stării obiectului urmărit (temperatură debit, nivel, densitate, compoziție etc.). Elementul traductorului care sesizează direct mărimea fizică urmărită, care este sensibil la acțiunea acesteia, poartă denumirea de senzor (sondă), construcția lui fiind specifică modului de acțiune a acestei mărimi (activă sau pasivă) și principiului de măsurare.

În cazul cercetărilor experimentale efectuate asupra sistemelor tehnice când se urmăresc concomitent mai multe mărimi fizice, în vederea stabilirii anumitor corelații, este mai convenabil ca semnalele de diferite forme, emise de captoare, să fie transformate în semnale electrice, deoarece acestea prezintă avantajul de a putea fi prelucrate și transmise în condiții mai simple și mai precise și în același timp dau posibilitatea ca informația să fie stocată prin înregistrare pe un anumit gen de suport.

Blocul de prelucrare a datelor realizează conversiunea semnalului furnizat de traductor într-o variabilă, de aceeași sau de altă natură, în condițiile conservării informației, realizând o prelucrare a semnalului de intrare în sensul amplificării lui și eliminării anumitor semnale parazite, etc. Furnizează la ieșire un semnal calibrat al cărui nivel se află într-un domeniu de valori determinat, care permite atașarea directă a blocului de prezentare a datelor.

Din punct de vedere al semnalului de intrare se disting:

amplificatoare de curent continuu, utilizate pentru amplificarea semnalelor statice sau cu variație lentă în timp;

amplificatoare de curent alternativ, utilizate pentru amplificarea semnalelor cu variație rapidă în timp.

Blocul de prezentare a datelor transferă în exterior sub formă cantitativă informația obținută în procesul de măsurare. În acest scop informația trebuie prezentată sub o formă ușor accesibilă a organelor vizuale. Semnalul poate fi prezentat prin intermediul unei aparaturi de vizualizare respectiv prin intermediul unei aparaturi de înregistrare. În primul caz rezultatul măsurătorii este disponibil (vizibil) numai pe perioada când asupra aparatului acționează semnalul de ieșire. În cel de-al doilea caz semnalul fiind înregistrat pe un anumit suport (hârtie, bandă magnetică, memoria calculatorului etc.) el este accesibil și după o perioadă mai îndelungată, după dispariția semnalului (după efectuarea măsurătorilor)

Rezultatele măsurătorilor pot fi prezentate operatorului în două moduri:

analogic prin intermediul unui ac indicator pe o scală gradată, pe un ecran sau înregistrarea pe hârtie;

digital (numeric), datele fiind afișate pe un ecran sau se tipăresc pe hârtie prin intermediul unei imprimante.