Valcea Referat 1 [311310]
Universitatea București
Facultatea de Istorie
Referat
Coordonator
Prof. dr. Alexandru Barnea
Autor
Ioana Ștefan
București
2015
Universitatea București
Facultatea de Istorie
Căi de comunicație romane de pe teritoriul
județului Vâlcea
Coordonator
Prof. dr. Alexandru Barnea
Autor
Ioana Ștefan
București
2015
Cuprins
Considerații generale……………………………………………………………………………………………………p.4
Orașul Drăgășani……………………………………………………………………………………………………….p.7
Comuna Orlești…………………………………………………………………………………………………………..p.8
Comuna Scundu…………………………………………………………………………………………………………….p.9
Comuna Ionești……………………………………………………………………………………………………………..p.9
Orașul Râmnicu Vâlcea………………………………………………………………………………………………..p.13
Orașul Băile Govora……………………………………………………………………………………………………p.25
Comuna Dăești………………………………………………………………………………………………………….p.25
Orașul Călimănești……………………………………………………………………………………………………….p.27
Comuna Berislăvești…………………………………………………………………………………………………….p.36
Comuna Perișani………………………………………………………………………………………………………….p.37
Comuna Titești…………………………………………………………………………………………………………..p.38
Comuna Racovița……………………………………………………………………………………………………….p.39
Comuna Câineni………………………………………………………………………………………………………..p.45
Comuna Boișoara………………………………………………………………………………………………………p.46
Comuna Boița…………………………………………………………………………………………………………….p.47
Listă de abrevieri………………………………………………………………………………………………………p.50
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………p.52
Anexe……………………………………………………………………………………………………………………..p.70
[anonimizat]. Construcția sa a început încă din perioada împăratului Traian și a fost desărvârșită de împăratul Hadrian. Castrele de piatră regăsite aici ofereau protecție suplimentară față de cea oferită de limitele naturale. Importanța lor a crescut astfel după anul 245 d. Hr. când, în vremea împăratului Filip Arabul, datorită luptelor cu carpii, granița se mută din răsărit, pe linia Oltului.
Figura 1
Atât drumul cât și castrele aflate în acest sector de limes au fost construite numai de militari, fiind folosite inițial numai de aceștia. Astfel, așa cum se întâmplă și în restul imperiului, drumul roman de pe teritoriul județului Vâlcea a asigurat cucerirea, exploatarea și stăpânirea neamurilor autohtone, însă în același timp și paza lor.
Drumurile romane din acest sector de limes respectă în general principiul roman al trasării în linie dreapta, ce ajuta la scurtarea timpului de parcurgere, necesară mai ales în cazul operațiunilor cu rol militar și la economisirea cheltuielilor de construcție. Acest fapt însă, a dus la distrugerea lor în perioadele modernă și contemporană, peste ele fiind construite căi ferate și drumuri moderne.
În urma reformei lui Marius, sclavii, popoarele cucerite și militarii trebuiau să participe la construcția acestuia fapt atestat și de inscripțiile descoperite în castrele aflate de-a lungul său. După construire, romanii dispuneau și în aceste locuri de organe permanente, tehnice, administrative și militare care le întrețineau.
Lărgimea drumurilor varia între 5,5 și 6 m, fiind lucrate din pietriș dispus în straturi groase care atesta numeroase restaurări. În fața castrului Arutela drumul construit de romani a fost acoperit cu bârne de lemn. Pe drumul ce leagă acest castru de Praetorium, ca să poată construi un drum carosabil romani au fost nevoiți să sape în pereții verticali ai unor stânci adâncituri largi și înalte. La baza acestora se făceau guri largi și adânci în care erau fixate bârne groase de stejar dispuse orizontal, pardosite apoi cu traverse puternice de lemn tare. Astfel se putea lăți, deasupra apei, partea de drum săpat în stâncă, devenind astfel carosabil și adecvat în anumite zone, pentru încrucișarea vehiculelor. Carele ce transportau mărfuri prea grele, foloseau în continuare vechiul drum pe la răsărit de masivul Cozia.
Drumul de pe Olt de la N de Arutela a fost folosit doar până la retragerea armatei și administrației romane din Dacia sub împăratul Aurelian. În Evul Mediu este părăsit și aflat în ruină. Pentru circulație s-a folosit numai cel de la răsărit.
Cercetările efectuate de Dumitru Tudor au dus la convingerea că Hadrian a fost cel care a construit drumul roman de pe Valea Oltului, între Cozia și Copăceni, până la el fiind folosit numai drumul ce lega direct castrul de la Rădăcinești cu cele de la Racovița, trecând prin comunele Perișani și Titești.Acest sector cuprinde păduri seculare, locuri strâmte și prăpastii ce favorizează atacurile barbare. Pentru paza sa a fost creat un numerus burgariorum et veredariorum Daciae inferioris între 25 feb.-10 iunie 138 e.n.. Absența obișnuitului etnicon din titulatura acestui numerus sugerează faptul că a fost creat de împărat din autohtoni, probabil în timpul vizitei sale în Dacia din anul 124. Aceștia aveau misiuni de curieri călări, cărăuși și patrule de poliție. Supravegheau din turnuri (burgari) și asigurau circulația în defileu (veredarii). Ei sunt cei care au construit castrul de la Copăceni.
Drumul în acest sector era anevoios, urme ale acestuia fiind identificate săpate în stâncă, înainte de distrugerile rezultate ca urmare a construcțiilor moderne (Masa lui Traian, Cârlige, Gura Lotrului, etc). Populația care forma acel numerus însă, cunoștea foarte bine teritoriul, astfel încât drumul a putut fi construit și asigurat chiar în zonele de strâmtoare sau ascunse. Transportul greutăților mari se făcea însă pe vechiul drum, sectorul acesta fiind folosit doar în scop militar.
Castrele aflate pe drumul Oltului și cele de pe drumul ce ocolea masivul Cozia pe la răsărit se află într-o simetrie perfecta. Astfel, castrului de la Arutela îi corespunde cel de la Rădăcinești, iar celui de la Praetorium, cel de la Titești. Acestea erau legate printr-un sistem stradal conceput astfel încât să asigure deplasări rapide de efective.
Până în dreptul comunei Dăești, unde în Antichitate se afla Castra Traiana, pot fi identificate urme ale unor așezări civile romane, ce atestă o locuire intensă, iar castrele sunt aflate la distanță mai mare unul de celălalt. De-a lungul sectorului aflat în zona montană al acestui limes însă, urme ale unor așezări civile sunt modeste, iar castrele situate la distanțe mai mici, aspecte ce se datorează riscurilor mai mari de atacuri la care predispune zona cu păduri dese, strâmtori și peșteri ce puteau fi folosite drept loc de refugiu pentru barbari în cazul unui atac, dar și importanței militare, iar mai apoi economice a zonei. Mici așezări romane s-au putut dezvolta numai în apropierea castrelor situate pe cele două drumuri, viața locuitorilor fiind strâns legată de fortificațiile militare și de avantajele ce puteau apărea de pe urma traficului realizat pe drumuri. Cu toate acestea, prezența unor cete de latrones, este confirmată de toponimul Lotru păstrat până în perioada contemporană.
Din punct de vedere economic, este de menționat și existența unui drum care lega castrul de la Buridava de localitatea Ocnele Mari, de unde se extrăgea încă perioada pre-romană sarea. Acesta a avut o importanță deosebită, fiind folosit încă din Antichitate, de către romani. În 1870, conform relatărilor lui Odobescu, acest drum se mai numea încă ,,drumul săriiˮ și era în continuare folosit în același scop, sarea fiind transportată, la fel ca în Epoca Veche cu convoaie de care. A fost distrus complet de calea ferată, trenul modern înlocuind total acest transport. De la Buridava, sarea era transportată fie pe principalul drum construit de romani, fie folosindu-se cursul navigabil al Oltului. Această practică este consemnată și în secolele VII-IX, în jurul salinei de la Ocnele Mari fiind grupate și în aceste veacuri o așezare omenească importantă și un cimitir.
În afara drumului roman de pe Olt, pe teritoriul județului Vâlcea, au mai fost descoperite monede romane în tezaure sau izolate, în comunele Folești și Stoenești și cărămizi ștampilate, o monedă datând din perioada împăratului Traian și urme ceramice în comuna Govora arătând pătrunderea romanilor și în văile îndepărtate.
Importanța edificiilor romane construite de-a lungul sectorului de limes aflat pe teritoriul județului Vâlcea este legată și de faptul că o parte dintre aceste așezări au fost construite peste unele dacice care existau deja, însă autohtonii nu dispar, ci prezența lor este atestată în continuare de ceramica descoperită așa cum se întâmplă în cazul edificiilor romane de pe teritoriul orașelor Râmnicu Vâlcea și Căzănești și cel pe care se află astăzi localitatea Govora. Intensa viață dacă existentă pe Valea Oltului și după stăpânirea romană este confirmată de impunerea unor toponime. Insă romanii construiesc și ei pe această linie comercială importante centre vamale și militare cum ar fi: Pons Aluti, Castra Traiani, Praetorium, etc. Aceste fapte constituie o dovadă clară pentru conviețuirea pașnică a autohtonilor laolaltă cu noii stăpânitori. În cazul cetății Buridava, această conviețuire este atestată și după reatragerea aureliană, însă, la fel cum se întâmplă și în alte situații, rolul militar al castrului începe să decadă, populația transformându-l în așezare civilă cu rol de apărare în fața invaziilor barbare. Conviețuirea romanilor alături de populația autohtonă în aceste castre sau așezări civile, uneori chiar după retragerea aureliană, este o dovadă importantă a procesului romanizării care a dus la etnogeneza poporului român.
Orașul Drăgășani
Este situat în partea central-sudică a României, în zona de S-E a județului Vâlcea, pe malul drept al râului Olt, la linia de contact dintre Podișul Getic și Câmpia Română. Se află la o distanță de 53 de km spre S de Râmnicu Vâlcea, pe traseul ,,Drumului Săriiˮ folosit încă din Antichitate.
Figura 2
Conform documentului Tabula Peutingeriana, castrul roman Rusidava se afla la o distanță de 24000 pași romani (36,640 km) de Acidava (sat Enoșești, comuna Piatra Olt, jud. Olt) și 14000 pași (20970 km) de Pons Aluti (comuna Ionești, jud. Vâlcea). Bazându-se pe acest document, Gr. Tocilescu a localizat Rusidava, inițial la Slăvitești, în jud. Vâlcea, la confluența pârâului Luncavăț cu râul Olt. Ulterior însă, a adoptat ipoteza conform căreia acest castru s-ar afla în cartierul Momotești din orașul Drăgășani. Cercetătorii D. Tudor și Cr. M. Vlădescu, au acceptat cu unele rezerve această localizare.
Profesorul Ion Ciucă, fiind convins de faptul că Rusidava a fost în Antichitate un centru important a reluat căutarea acestuia pe malul drept al Oltului între Acidava și Drăgășani. În localitatea Strejeștii de Jos, din județul Olt, în punctul ,,La șanțuriˮ, a descoperit urme romane importante. Analizând forma și dimensiunile terenului a ajuns la concluzia că aici se află un castru de cărămidă. Pe baza acestei concluzii și a materialului descoperit de locuitorii comunei în acest punct, I. Ciucă situează aici castrul Rusidava.
În cartierul Momotești, la 250 m E de șoseaua națională și la un kilometru spre V de Olt săpăturile nesistematice ale unor intelectuali din zonă au dus la descoperirea unor urme romane constând în: puternice temelii de zidărie, cărămizi romane având dimensiunile 40 X 27 X 8 cm, două vase romane cu înălțimea de 40 cm, un fragment de cărămidă ștampilată (IDR, II, 554), o figurină de bronz având forma unui călăreț, fragmente de terra sigillata, tuburi de canalizare lungi de 50-80 cm, o acvilă de bronz și multe monede romane. De asemenea a fost identificat și traseul unui canal de scurgere spre Olt.
La 20 de m de locul în care este de presupus faptul că în Antichitate se afla castrul roman, Dumitru Tudor a putut observa și urmele drumului sub forma unei dâre de pietriș. La N de castru se întindea și așezarea civilă.
Urmele romane de pe teritoriul acestei localități sunt astăzi dispărute complet, datorită arăturilor repetate și a culturilor de viță de vie. Toponimul este dacic și desemna probabil centrul politic al tribului Rusi, însă urme dacice nu au fost descoperite aici.
Drumul roman, trece pe marginea estică a platoului pe care este așezat acest oraș, însă nu mai poate fi astăzi identificat în teren. Traseul acestuia continuă spre N prin comunele Orlești și Scundu (unde au fost descoperite urme romane), ajungând în comuna Ionești, unde se afla în Antichitate castrul Pons Aluti.
Comuna Orlești
Se află situată în partea de S-E a județului, între orașele Drăgășani și Râmnicu Vâlcea, pe drumul principal care le leagă, la o distanță de 15 km de primul și 39 km de cel de-al doilea. Profesorul Ion Ciucă a susținut ipoteza conform căreia pe teritoriul acestei comune se afla în Antichitate castrul Pons Aluti și podul peste Olt, însă în urma prezentei cercetări nu am putut identifica nicio urmă romană. Traseul drumului roman pe Valea Oltului spre N, traversa însă și această comună, dar a fost distrus de șoseaua națională și drumul comunal actual.
Comuna Scundu
Se află situată în partea central-vestică a județului Vâlcea, la aproximativ 40 de km fața de orașul Rm. Vâlcea și 20 km. de orașul Dragașani. La N se învecinează cu comuna Șirineasa, la S, cu comuna Orlești, la E si S cu comuna Ionești, iar la V cu comunele Glăvile și Pesceana.
Au fost descoperite aici, atât câteva monede romane anterioare anului 101, cât și unele aparținând perioadei de sfârșit a stăpânirii romane și chiar mai târzii, din vremea împăraților Constantin cel Mare, Costantinus al II-lea, Iovanus, Valens și până în sec. al IV-lea. Faptul că aceste monede au fost aflate în apropierea drumului roman de pe limes Alutanus poate fi o dovadă a faptului că aceste drumuri au fost utilizate în scop comercial după formarea provinciei Dacia.
Comuna Ionești
Este situată pe malul drept al Oltului, pe drumul ce leagă orașul Râmnicu Vâlcea de Drăgășani. Drumul roman prin această comună se găsește și astăzi pe locul în care a fost construit în Antichitate de romani, însă nu sub forma inițială, fiind supus numeroaselor modernizări. Uneori, în urma unor săpături întâmplătoare sau cercetări arheologice au mai putut fi observate urme ale construcției romane, dar astăzi acestea s-au pierdut. Anumite aspecte identificate de noi în teren ne îndreptățesc, însă să credem că peste drumul roman se suprapune drumul comunal actual care urcă dealul și coboară apoi începând din dreptul bisericii. Lățimea acestuia corespunde celei pe care Dumitru Tudor susține că o avea drumul construit aici în Antichitate.
Figura 3
La fel și amplasarea sa pe culmea unui deal: ,,De la biserica din Ioneștii Govorii (castrul Pons Aluti), drumul roman coboară pe sub coastă și merge întretăindu-se mereu cu calea ferată…ˮ, ,,O așezare civilă romană lipsește, iar drumul vechi urcă mult pe coastă, în spatele fortificației.ˮ.
Figura 4
De asemenea de-a lungul său se află biserica din satul Prodănești și curtea învățătorului Marin Grigorescu în care au fost descoperite și săpate urme de zidărie romană. La marginea sa, deși urme ale unui drum roman nu mai pot fi identificate, lucrările agricole ale țăranilor scot la iveală uneori fragmente ceramice, aparținând perioadei romane.
Era folosit pentru transportul sării care se exploata încă din perioada dacica din zona în care se află astăzi orașul Ocnele Mari. Așa cum afirma profesorul Nicolaescu Plopșor, datorită faptului că aici exista un drum roman, în apropiere trebuie să se fi aflat și un castru, destinat pazei acestui sector. Săpăturile arheologice ce au avut drept scop aflarea acestui edificiu militar, au scos la iveală mai multe monede aparținând împăraților romani.
Este posibil să fi fost amplasat pe teritoriul actualului sat Prodănești (fost Ioneștii Govorii), în apropiere de casa lui Iova Ilie, care a aparținut, în perioada în care apare interesul arheologilor pentru urmele de zidărie descoperite acolo, învățătorului Marin Grigorescu. Aici, cercetările arheologice au început încă din anul 1894, prin activitatea istoricului Grigore Tocilescu care, împreună cu Pamfil Polonic, a întreprins o serie de sondaje. Tocilescu a identificat o cetate romană pe locul în care colaboratorul său descoperise cărămizi de marimea 1,00 X 1,00 X 0,10m, unele dintre acestea având inscripția COH. III G… . Aceasta aparținea cohortei III Gallorum. Ulterior acestă cohortă va fi mutată în sud-estul Transilvaniei.
Cercetările au fost continuate în anul 1940 de către Dumitru Tudor. În luna mai a anului 1963, acesta și Gheorghe Petre-Govora, au aflat că învățătorul Marin Grigorescu, în urma unei săpături în curtea casei în care locuia a descoperit urme de zidărie romană lucrată din piatră cu mortar din var. În locul în care săpase Marin Grigorescu, Tudor susține că a fost distrus turnul de la colțul de N-V al castrului. Din relatările proprietarului a aflat faptul că a darâmat ziduri groase de 0,65 m și a mai putut identifica urmele unui altar și ale unei inscripții vopsită cu culoare roșie pe care însă, datorită stării foarte proste de conservare, nu a mai putut să o descifreze. Tot în turnul distrus de proprietarul terenului a descoperit urme de arsură sub care se afla un tezaur cu ultima monedă de la Filip Arabul fapt ce trimite spre concluzia că edificiul a suferit distrugeri în timpul atacului carpilor din anii 245-247, fiind apoi restaurat.
Observațiile făcute de Dumitru Tudor au fost însă infirmate de cercetările arheologice efectuate de către Muzeul Militar Central. Pe locul unde acesta identificase turnul de N-V al castrului roman se aflau, potrivit lui Cr. M. Vlădescu, de fapt, termele.
Deși în principala sa monografie a acestor locuri, Tudor afirmă că lipsește o așezare civilă în apropierea castrului de la Pons Aluti, la un an de la editarea acesteia, o altă lucrare a renumitului cercetător amintește faptul că prezența unei locuiri a populației civile poate fi sugerată de numeroasele cioburi dacice și romane aflate laolaltă.
În curte, mai puteau fi observate resturi de ceramică dacică preromană, fapt ce sugerează posibilitatea ca fortificația romană să fi fost construită peste una dacică preexistentă. De asemenea, tot în curte D. Tudor a mai observat ceramică romană, țigle, cărămizi, etc. Datorită săpăturilor agricole ale proprietarului actual astfel de urme pot fi regăsite până în zilele de azi. Cantitatea mare de ceramică romană de pe acest teren face dovada unei intense utilizări a edificiului în Antichitate. De asemenea, conform relatărilor lui Iova Ilie, multe zone din curte nu pot fi săpate deoarece conțin urme puternice de zidărie.
Toponimul Pons Aluti trimite spre faptul că aici a existat în Antichitate un pod ce traversa râul Olt, fiind necesar legăturilor economice. Dumitru Tudor nu exclude posibilitatea să fie un toponim dacic, tradus apoi în latină, ipoteză întărită și de resturi ceramice datând dinainte de stăpânirea romană. Oltul, din perioada romană și până în zilele noastre, și-a mutat cursul spre răsărit cu aproximativ 5 km. Terenul pe care se află satul Prodănești și implicit locuința fostului proprietar Marin Grigorescu (actual Iova Ilie) este deplasabil însă către râu până în zilele de azi. Nu excludem posibilitatea ca această tendință a solului să fie unul dintre principalele motive pentru care, urmele drumului trasat de romani nu mai pot fi astăzi identificate în teren și o cauză principală a distrugerii construcțiilor antice romane.
Urmărind în continuare traseul drumului roman spre direcția N, Dumitru Tudor notează: ,,De la biserica din Ioneștii Govorii, drumul roman coboară pe sub coastă și merge întretăindu-se mereu cu calea ferată, prin punctele Valea Mare, satul Valea Mare (fost Râioasa), lunca Gării Băbeni, satul Măgura, com. Mihăești (sub deal), taie pârâul Govora (unde se cunoaște în mal), cătunul Stupărei și intră în satul Stolniceni (castrul Buridava), unde există o puternică așezare romană (orașul Râmnicu Vâlcea).ˮ În timpul perieghezei efectuate de noi, am urmărit traseul unui drum comunal actual a cărei construcție modernă am fost îndreptățiți să considerăm că se suprapune peste traseul celei antice. Acesta trece prin satele Marcia, Aricioaia și Valea Mare (comuna Șirineasa), având un traseu șerpuit și intersectând uneori calea ferată. De-a lungul acestor sate, în săpăturile realizate de săteni, acolo unde condițiile permit efectuarea unei periegheze nu au mai fost identificate urme ale unui drum roman, însă au putut fi descoperite fragmente ceramice aparținând perioadei romane.
Figura 5
În lunca Gării Băbeni, a fost identificat un singur drum ce despărțea terenurile cultivate, fiind folosit de proprietari, la marginea căruia a fost descoperit în urma cercetării actuale un fragment ceramic roman. Conform informațiilor oferite de Dumitru Tudor, drumul roman apare uneori în săpăturile agricole ca o dâră de pietriș alb, alteori distrugerea acestuia fiind imposibilă. De asemenea, conform aceluiași autor, drumul construit de romani pe Olt apare în acte vechi românești ca hotar între moșii. Inexistența de-a lungul întregii lunci a unor urme ale unui drum roman și aflarea unui fragment ceramic aparținând acelei perioade de-a lungul celui folosit de localnici în prezent, fac posibilă existența primului pe locul în care se află cel actual.
În satul Măgura, comuna Mihăești și la malul pârâului Govora, nu au mai fost identificate urme romane de cercetarea prezentă, însă drumul comunal din satul Măgura, merge întretăind calea ferată spre șoseaua națională. Urmând traseul acesteia, în linie dreaptă se ajunge în satul Stolniceni, unde în Antichitate se afla castrul Buridava.
Astfel, Dumitru Tudor a fixat castrul de la Pons Aluti pe teritoriul actualei comune Ionești, iar cel de Buridava, în cartierul Stolniceni, aparținând orașului Râmnicu Vâlcea. Între aceste două centre, urme ale drumului roman nu mai pot fi identificate, însă de-a lungul celui care străbate satele din comuna Ionești și aceluia care desparte terenurile agricole din lunca Gării Băbeni apar uneori fragmente ceramice aparținând acelei perioade. Ipoteza că drumul roman în acest sector a fost distrus datorită modernizărilor repetate la care a fost supus nu poate fi exclusă.
Orașul Râmnicu Vâlcea
Se află în partea central-sudică a României, la confluența dintre râurile Olt și Olănești, fiind străjuit la N de masivele Cozia și Parâng. Important centru economic, social, cultural și politic al țării, zona a fost încă de la începuturile etnogenezei românești un puternic centru de existență și continuitate.
În cartierul Stolniceni, în care ajunge traseul parcurs de romani mergând spre N din comuna Ionești se afla în Antichitate castrul Buridava menționat și de Tabula Peutingeriana. Importanța acestei zone pentru epoca romană în Oltenia este una deosebită deoarece a preluat rolul avut în exploatarea sării de la Ocnele Mari, după distrugerea cetății dacice cu nume similar (Buridava) de la Ocnița. Probabil sarea era transportată aici pe drumul construit de romani și încărcată pe plutele care coborau apoi spre sudul provinciei și teritorii romane de la S de Dunăre. Astfel, așezarea de aici s-a dezvoltat, ajungând din punct de vedere economic social și politic aproape la nivelul unui oraș, unii cercetători identificând-o chiar cu Malva, centrul administrativ al provinciei.
Drumul construit de romani însă, se află la o adâncime de 50 cm unde Dumitru Tudor l-a observat sub forma unui strat de pietriș și bolovani de Olt bătut bine. Amplasarea sa este la o distanță de 20 m spre V de locul în care renumitul cercetător considera că a fost construit castrul.
Conform lui Tudor datorită formei pătrate, mărimii și sistemului de apărare din care face parte (limes Alutanus), edificiul militar poate fi datat în vremea împăratului Hadrian.
Tot în opinia lui Dumitru Tudor a fost construit din zid de piatră și cărămidă, de formă pătrată, cu latura având o lungime de 50-60 m. Este ridicat pe un platou, în sudul acestuia situându-se mlaștini (la Barăci), iar în E matca Oltului (150-200m distanță). Mai bine păstrat este colțul de S-E al castrului de unde au fost scoase și blocuri de piatră cioplită regulat. De asemenea au fost descoperite și urmele unui hypocaust.
Figura 6
Inventarul complet al trupelor ce au staționat la Buridava este:
1)Co(ho)rs m(illiaria) B(rittonum) ar putea fi, după opinia unor istorici aceeași unitate cu cohors I Aurelia Brittonum milliaria, care este semnalată și în alte părți din regiunea Olteniei. Avea 1000 de oameni și a staționat în castru pe care l-a construit în secolele II-III d. Chr.. A venit la Buridava în anii ulteriori cuceririi Daciei de către Traian.
2)Cohors I Hispanorum veterana. Este menționată la Buridava cu o vexillatio de către papirusul Hunt, însă nu a lăsat urme epigrafice. Este posibil să fi trimis în această zonă doar un număr mic de soldați. Cu toate acestea la Arutela a fost descoperită o lamă de argint cu inscripția Valerius Valerianus eq(ues) lib(rarius) c(o)(hor(tis) I Hisp(anorum) ex voto pos(uit), ce poate fi o dovadă că, respectiva cohortă a fost prezentă și la Buridava, în epoca despre care vorbește papirusul. Acesta s-ar fi referit la faptul că zona din jurul castrului s-ar fi aflat sub protecția acestei cohorte, fără ca această să-și aibă, însă centrul aici.
3)Coh(ors) II Fl(avia) Be(ssorum). A lăsat cele mai numeroase ștampile pe țigle. În anul 105, aceasta aparținea grupului de armate provenit din Moesia Inferioară care a luat parte la cucerirea Daciei, pentru ca în anii 129 și 140 să se regăsească sub ordinele procuratorului din Dacia Inferioară. Alături de prezența și a altor trupe, faptul că ea a staționat pe teritoriul Daciei în anul 105, este o dovadă că partea de E a Olteniei era inclusă în sistemul administrativ și militar al Moesiei Inferioare. Doar odată cu crearea provinciei Dacia Inferior între anii 118-119, armatele provinciei de la S de Dunăre au fost atribuite ei. Această cohortă a fost prezentă la Stolniceni încă din momentul încheierii păcii cu dacii, din toamna anului 102. Va rămane în acest teritoriu până în anul 105. A participat la ultimul conflict cu regele Decebal, urmând ca apoi, după anul 106, să se stabilească în Transilvania, la Cincșor, unde construiește un castru și deține un rol de pază. Nu se știe cât timp a rămas în acea zonă, însă, spre sfârșitul secolului al II-lea este atestată în Orient. Astfel, șederea sa la Buridava s-a petrecut numai în vremea luptelor cu Decebal, când făcea parte din grupul de armate, al cărei rază de acțiune se afla pe Olt în sus.
4)P(edites) s(ingulares). Prezența lor este dovedită de trei ștampile care se păstrează intacte, descoperite pe țiglele găsite în ruinele edificiului de La Priză. Prezența lor în această zonă o implică și pe cea a legatului provinciei Moesia Inferior, a cărui gardă personală o constituiau. Staționarea îndelungată a acestui mare comandant a fost posibilă numai între anii 103-105, când a pregătit atacul pe valea Oltului. Acest fapt, întărește afirmațiile conform cărora, după pacea din anul 102 d. Chr., romanii stăpâneau în mod ferm întreaga Oltenie, cu pasul Oltului, până la Turnu Roșu ca de altfel și teritoriul actual al Munteniei. În anii 102-105 sunt cunoscuți trei guvernatori ai Moesiei Inferioare: Q Fabius Postumus, A Caecilius Faustus și L. Fabius Iustus. Cu toții s-au ocupat de castrul de la Buridava și de paza din această zonă. Sub comanda guvernatorului de aici un grup de armate a înaintat în Transilvania (105) atacând cetățile dacice din munții Orăștiei, dinspre partea de răsărit.
5) C(ohors) IX B(atavorum). Este cunoscută în Dacia datorită unei ștampile descoperite la Bârsești, localitate aflată la 3 km de Buridava. Această ștampilă, apare în stare fragmentară și pe o țiglă descoperită la Stolniceni. Prezența ei pe Olt se datorează războaielor daco-romane. Fragmentul de țiglă de la Buridava avea dimensiunile 0,13 X 0,13 X 0,03. Numele complet al trupei era cohors IX Batavorum milliaria equitata și a staționat în secolele II-III numai în provincia Reatia, la Weissenburg și Passau (Austria). La Buridava a venit doar pentru luptele lui Traian cu Decebal. Detașamentul de aici se găsea sub comanda guvernatorului Moesiei Inferioare, alături de ale cărui trupe opera pe Olt. A participat, în mod sigur, la ultimul război cu dacii, după care s-a reîntors în Reatia, deoarece nu mai apare printre trupele din Dacia. N. Gostar consideră această lectură ca fiind eronată, apreciind litera X drept semn abreviat pentru milliaria, deci c(ohors) I (milliaria) B(rittnom), unitate care este atestată la Stolniceni.
6)Legio I Italica, legio V Macedonica și legio XI Claudia. Cele trei legiuni ale Moesiei Inferioare au apărut și la Buridava. Într-o groapă cu cioburi și resturi de sticle, aflată în fața unui cuptor destinat arderii vaselor romane, a fost descoperit un fragment de țiglă, având o ștampilă patrulateră (15,5 X 5,5 cm) imprimată în relief pe trei rânduri. Pe ștampilă pot fi văzute resturi din primele două rânduri (literele au o înălțime de 8 mm), ce duc spre următoarea reconstituire: [L] eg [io] I Italica e [t
legio V] Mac(edonica) [et
legio XI Claud(ia)]
Fragmentul aparținuse unei țigle ce a căzut de pe acoperișul respectivei clădiri militare. Este, de asemenea, cunoscut faptul că toate aceste legiuni au participat la operațiunile lui Traian împotriva dacilor.
7) Un alt fragment de țiglă a fost descoperit în 1964 și poartă două ștampile fragmentare, având literele imprimate în relief. Prima ștampilă avea litere înalte de 2 cm, dispuse pe trei rânduri, întregirea sa făcându-se în felul următor:
[Leg(io) I Ital(ica) et
Leg(io)] X [I Claud (ia)
et] leg(io) V M[ac(edonica)]
Pe a doua ștampilă, care este aplicată invers față de prima se află o inscripție cu litere înalte de 8 cm:
[Iul?] ius Aper
Astfel și aici apar cele trei legiuni ale Moesiei Inferioare, înscrise într-o altă ordine numerică. Este de menționat faptul că, pentru prima dată, în Dacia se găsesc ștampile colective a trei legiuni și însoțite de un antroponim. Acest personaj ar putea fi un conducător tactic de detașament (probabil centurion) sau șeful unui detașement de lucru, în ambele cazuri aflându-se peste soldații celor trei legiuni.
8) În aceeași groapă, aflată în fața cuptorului de ars vase, a fost găsit și un fragment de cărămidă (0,13 X 0,11 X 0,035 m), pe care au fost aplicate două ștampile, în sens invers. Din prima sunt păstrate numai primele două litere, care au o înălțime de 2 cm:
Le[gio…
A doua este și ea fragmentară, având litere înalte de 8 mm:
Cor]nelius Seve(rus) sau Seve(rianus).
Nu s-a păstrat numele complet al legiunii, însă facea parte, cu siguranță, tot din grupul celor trei venite din Moesia Inferioară, fapt demonstrat de asemănarea acestei ștampile cu cele două precedente. Al doilea antroponim era probabil atribuit unui personaj ce deținea aceeași funcție ca și Iulius Aper. Ultimele trei ștampile constituie argumente puternice pentru importanța rolului pe care l-a avut centru militar roman de la Buridava în perioada războaielor cu dacii pentru formațiunile provenite din Moesia Inferioară. Astfel, în afară de trupele auxiliare ale acestei provincii, apar acum, pentru prima dată, și unități desprinse din legiuni. Pe teritoriul Daciei de la sud-ul Carpaților, ștampile ale legiunilor și trupelor auxiliare au mai apărut în castrul de la Drajna de Sus, însă acolo nu se întâlnesc ștampile colective, ci nume separate inscripționate pe cărămizi și țigle.
În cursul campaniei de săpături din anul 1980, Gh. Bichir a reușit să sape în curtea Mariei Albăstroiu, fostul conac Boroneasa, unde D. Tudor considerase că se află castrul roman, oferind și un plan cu dimensiuni exacte. La mijlocul presupusului castru au fost trasate două secțiuni cu dimensiunile 40 X 1,50 m situate la o distanță de 1 m una față de cealaltă. Nu a fost identificat niciun zid, ci numai un strat subțire de material arheologic roman distrus de un mormânt medieval, datat în secolul al XVI-lea. Problema identificării castrului a rămas, așadar, deschisă, Gh. Bichir susținând faptul că, acolo unde crezuse D. Tudor că se aflau în Antichitate zidurile castrului, existau doar niște bolovani puși de actualul proprietar al terenului pentru a-i proteja gardul.
Între anii 1971-1982, săpăturile arheologice de la Stolniceni au fost coordonate de către Gh. Bichir care, deși nu a reușit să descopere locul în care se afla castrul descris de Dumitru Tudor a identificat în cursul acestor săpături două instalații termale denumite „termele mari” și „termele mici”. În sectorul pe care se situează termele mari a descoperit șase niveluri de locuire. Cinci dintre ele sunt din perioadă romană, iar cel de-al șaselea a fost datat ulterior retragerii aureliene și aparținea unei populații formate din daco-romanii care au ramas în aceste teritorii și carpilor pătrunși aici după ce armata a fost retrasă. Împreună aceste populații au reușit să respingă atacurile migratorilor, în special ale goților care nu au reușit să pătrundă la S de Carpați.
În funcție de materialul arheologic, în special cel epigrafic și numismatic descoperit aici s-au formulat următoarele concluzii: romanii s-au așezat la Stolniceni încă din anul 102 d. Chr. și au realizat primele construcții în vremea împăratului Traian. Acestea au avut un caracter militar și au fost construite de către trupele atestate în această zonă.
În cazul termelor mari au fost descoperite încăperi ce prezentau hypocaust, guri de cuptoare pentru încălzit (praefurnia), căzi (alveus), bazine (piscina), canale de aducere și evacuare a apei etc. Au fost descoperite, de asemenea, urme ale diferitelor materiale de construcție: cărămizi de diferite forme și mărimi, olane, tuburi de apeduct și pentru încălzit, elemente de mozaic în formă de „pișcot”, cruciforme sau sexagonale, cuie, scoabe de diferite mărimi, etc.
Elementele de structură sunt realizate într-o tehnică impecabilă, iar fragmentele de tencuială au fost vopsite în alb, galben și roșu pompeian (culoare foarte bine conservată). Zidurile au fost construite din piatră locală denumită tuf dacitic, care a fost adusă din zona apropiată, Ocnele Mari, iar temelia este realizată din pietre de râu, în majoritatea cazurilor. La unele dintre zidurile construite în secole mai târzii (nivelurile III-V) se folosește și cărămida, care era utilizată doar pentru pavaje, praefurnia, bazine și canale de eliminare a apelor în nivelurile I-II.
Spre deosebire de zidurile realizate în perioada Traian-Septimius Severus, care au fost construite cu mare grijă, cele realizate în perioada Caracalla-Aurelian au fost construite neîngrijit și în mare grabă. Zidurile construite în perioada lui Filip Arabul au fost realizate numai din dărâmături peste ruinele celor anterioare. De asemenea, odată cu acest împărat, destinația termelor mari se schimbă. Încăperile mari sunt împărțite fiecare în câte două sau trei mai mici și două treimi din întreaga suprafață a termelor este înconjurată de un zid de incintă. Este posibil ca acestea să fi căpătat un rol defensiv. În legătură cu această idee s-ar putea pune și faptul că majoritatea armelor descoperite la Stolniceni datează din această perioadă.
Cele cinci faze de distrugeri reflectă faptul că, în secolele II-III d. Chr., la granița Imperiului Roman au loc grave framântări, însă de fiecare dată, populația de aici reușește să-și revină.
În anul 1981 au fost identificate și „termele mici”, care în mare parte sunt contemporane cu cele mari. Au fost construite în aceeași tehnică și din aceleați materiale: piatră de carieră (tuf dacitic), pietre de râu, cărămizi, etc. Au fost descoperite două încăperi cu hypocaust. În această zonă, denumită la Potecă au fost precizate patru niveluri de locuire. În funcție de materialul arheologic descoperit aici, ce include și monede s-a putut constata faptul că locuirea a început în perioada lui Antoninus Pius și a durat până la retragerea aureliană. Lipsesc urme databile în perioada Traian-Hadrian sau după 275, fapt ce demonstrează că, după această dată, stăpânirea romană se retrăgea spre centrul zonei.
Tot la Stolniceni, din relatările localnicilor reiese faptul că, uneori, în timpul săpăturilor agricole, scot din pamânt cărămizi cu formă pătrată, aflate pe o suprafață mică. În anul 2012, Muzeul Județean Vâlcea, în timpul unor săpături arheologice de salvare a descoperit un mormânt roman într-una dintre acele curți. Astfel, existența unor terme, a unui castru și a unor morminte, trimite spre concluzia că în apropiere se afla și drumul roman, însă așa cum observă și Tudor traseul acestuia spre N, până în orașul Călimănești a fost distrus de șoseaua modernă și calea ferată.
La N de termele romane, în localitățile Stolniceni și Râureni, de-a lungul actualului drum național au fost descoperite importante urme de locuire romane și dacice. A fost identificată în apropierea locului în care Dumitru Tudor situa castrul roman și o importantă așezare civilă romană. Avea o lungime de 1 km și o lărgime de circa 400 m. Este situată lângă șoseaua națională, în apropiere de râpa Oltului. Urmele temeliilor caselor romane au putut fi observate de D. Tudor la suprafața solului, alături de cărămizi și multă ceramică databilă în secolele II-IV.
În urma cercetărilor efectuate între anii 1962-1965 la Stolniceni-Râureni, de către acesta în colaborare cu Muzeul din Rm. Vâlcea, au apărut importante știri cu privire la comunitatea dacă și romană din zonă. Aici s-a aflat în Antichitate un important centru ecnomic și militar pe așa-zisul Câmp al Râurenilor, locul de întâlnire al mai multor drumuri. În această zonă apar așezări încă din epoca pietrei șlefuite. În a doua epocă a fierului existau o serie de sate dacice la poalele dealurilor, către Ocnele Mari, pe valea ce duce la Govora și pe lângă Olt. Acestea și-au continuat înflorirea sub romani. De asemenea, zona era inclusă în sistemul defensiv de fortificații al dacilor datorită pericolului pătrunderii celților din N sau al romanilor din S, pericol ce sporește, mai ales după transformarea Macedoniei în provincie romană. Cu siguranță aici a existat o oaste permanentă care s-a aflat în slujba regelui Thyamarcos, atestat în acest punct.
După ce Dacia a fost cucerită de romani, la N de Dunăre începe un amplu proces de romanizare al cărui autor a fost la început, însuși împăratul Traian. Cu timpul aici s-a format o masă romanică puternic legată din punct de vedere economic de bogățiile provinciei. Peste vechile orașe și sate dacice au fost construite unele noi, romane, iar localnicii s-au amestecat cu noii cuceritori, romanizându-se. Este și cazul Buridavei, unde romanii s-au așezat peste localnicii daci. Venirea lor a avut drept consecință o și mai mare dezvoltare a acestei localități. Începând din secolul al III-lea d. Chr., Buridava a ajuns cel mai înfloritor târg din bazinul mijlociu al Oltului, fiind aproape de a se transforma în oraș roman. Nu este exclusă posibilitatea ca târgul celebru ce se desfășura la Râureni pe parcursul Evului Mediu să-și aibă orginea în perioada romană.
După părerea lingvistului I. I. Russu, toponimul este caracteristic geto-dacilor, derivând din rădăcina bher – a tăia, a sparge – prăpastie, celălalt element ce compune toponimul traducându-se prin așezare, sat, târg. Acest fapt este foarte important deoarece este o dovadă a faptului că populația dacică a persistat în timpul stăpânirii romane, putând chiar transmite mai departe unele toponime.
Prima mențiune despre populațiile din acest ținut se regăsește în lucrarea geografului antic Ptolemeu care îi localizează pe buridavensi al căror centru economic și administrativ se afla la Buridava. Denumirea localității se regăsește și în papirusul Hunt, care precizează faptul că acolo își avea o garnizoană cohors I Hispanorum veterata. În perioada războaielor lui Traian în Dacia, odată cu staționarea în acest cartier a guvernatorului Moesiei Inferioare, a început dezvoltarea sa ca așezare romană. Aceasta s-a extins peste cea dacică, de-a lungul drumului roman, spre Râureni, pe o lungime de aproape 1 km.
Mulțimea fragmentelor ceramice, resturile de zidării, de pavaje de case (lucrate în bucăți de teracotă în formă de pișcot), cărămizilor, țiglelor, monedelor, etc. arată faptul că aici s-a dezvoltat un mare târg roman în secolele II-III d. Chr, a cărui populație era formată din daci amestecați cu romanii. Prezența dacilor în perioada stăpânirii romane este demonstrată și de descoperirea unei gropi în care șase vase romane întregi alternau cu șapte oale dacice. Pe lângă acestea, au mai fost descoperite, în același loc și alte fragmente ceramice romane și dacice disparate, resturi de cărămizi, bucăți de râu, deșeuri culinare, o dălțiță de fier cu lungimea de 11 cm, un piron de fier lung de 8 cm și diferite alte gunoaie.
Din inventarul vaselor ceramice se poate constata faptul că printre cele dacice predomină vasele-borcan, tipice pentru olăritul acestui popor. Cu excepția unei singure piese, erau modelate cu mână, având pereții aproape drepți. Pasta este de culoare închisă, cu grăuțe de nisip, iar arderea este incompletă. Însă repertoriul roman apare mai variat ca forme, culoare și tehnică de lucru. Toate vasele sunt lucrate la roată, într-o formă tipică pentru ceramica romană din Dacia Inferior. Groapa a fost datată la începutul secolului al III-lea. De asemenea, a fost descoperit și un cuptor în care un olar a ars laolaltă atât vase dacice, cât și romane. Astfel, monedele și ceramica descoperite aici demonstrează existența unei comunități daco-romane, în secolele IV-VI d. Chr. Acest cuptor a fost descoperit în toamna anului 1966 de către D. Tudor. Alte trei cuptoare au fost descoperite de Gh. Bichir, unul în primăvara anului 1973, iar celelalte două, care au fost distruse aproape complet, au fost găsite în primăvara anului 1982.
Un alt element ce atestă continuitatea daco-romană în această așezare este reprezentat de un fragment de vas-castron de libații, descoperit de preotul Gheorghe Petre-Govora, care avea pe umăr un decor reprezentând o scenă nupțială desfășurată într-un pat tip ladă model păstrat în Transilvania și în nordul județului Vâlcea (Țara Loviștei) până în zilele de astăzi. Sub acel pat apar opaițul roman, cățuia dacică și vasul borcan tip dacic.
Bunăstarea materială a târgului aflat aici este reflectată și prin descoperirea în ruinele unei clădiri civile a unui fragment (camisia și pterix) de la o statuie de bronz în mărime naturală dedicată unui împărat roman. Cu timpul, așezarea se dezvoltă către un centru urban. Din punct de vedere economic, târgul de la Buridava beneficia de traficul drumului roman de pe Olt, de exploatarea (în vederea exportului) bolovanilor de sare de la Ocnele Mari, de agricultura și de păstoritul practicate local. Monedele descoperite aici au fost datate începând cu epoca Flaviilor și până la Justinian.
Locuințele civile de la Buridava sunt legate de cele de la Râureni, comună în care s-au descoperit ceramică romană și monede datând din vremea împăraților Caligula, Vespasian, Antoninus Pius, Volusianus și Quietus. La Stolniceni, inventarul monedelor romane este, de asemenea, unul foarte bogat. Tot de aici provine și o serie de opaițe ștampilate. Ceramica romană descoperită în această zonă deține un procent de 85-91% din totalul materialelor de acest tip, restul de numai 10-15% fiind de factură dacică. Din acest motiv Gh. Bichir a susținut faptul că nu se poate vorbi aici despre o așezare daco-romană, ci despre una civilă romană. Pe lângă ceramică s-au mai descoperit: pietre de râșniță, obiecte de uz casnic (cuțite din fier, chei din fier și bronz, ace de cusut din os, bronz și fier, brațe de foarfece, etc), accesorii vestimentare (ace din os și bronz, fibule, catarame), vase din sticlă și bronz (fragmentare), aplice de bronz de diferite forme și mărimi, monede romane, etc.
Nivelul I de locuire de aici începe de la Traian și se încheie, cel mai probabil în perioada lui Antoninus Pius. Nivelul II a fost datat din timpul împăratului Antoninus Pius și până la Commodus, nivelul III în perioada Commodus-Caracalla, nivelul IV în perioada Caracalla-Filip Arabul, iar nivelul V în perioada dintre Filip Arabul și Aurelian.
Toate nivelurile prezintă urme de ardere și distrugere, cele mai puternice constatându-se la nivelurile III și IV. Cele de la nivelul III au fost puse pe baza atacului carpic din anul 214, în vremea împăratului Caracalla, iar cele de la al patrulea nivel, incursiunilor aceluiași popor din anii, 245-247, în perioada împăratului Filip Arabul. Acesta a fost nevoit să aducă și trupe din alte regiuni pentru a înfrunta această situație (unități din legiunea XXII Primigenia de pe Rin și VII Claudia de la Viminacium). De altfel, în această perioadă se constată distrugeri și în alte centre de pe limes-ul alutan. Ultimul nivel de locuire de la Stolniceni aparține unei comunități formate din daco-romani care au ramas pe loc după retragerea aureliană și carpi așa cum o demonstrează unele rituri funerale (îngropări de câini) și materialul ceramic. În această perioadă locuitorii se folosesc de fostele construcții romane pe care le refac destul de neglijent. Unii dintre ei își construiesc chiar bordeie, locuințe necunoscute niciunui alt nivel de locuire de la Stolniceni. Acest ultim nivel a fost datat începând cu secolul al III-lea (dar posterior retragerii aureliene) și secolul IV.
În apropierea termelor au fost efectuate cercetări arheologice preventive în 2006, 2007, și 2008, conduse de Muzeul Județean Vâlcea. În 2006 a fost trasată o secțiune, având dimensiunile 2 m X 9,40 m și două casete, cu dimensiunile 5 m X 2 m. La o adâncime de -0,10-0,50 m a fost descoperit un nivel de locuire din epoca romană reprezentat de puțin material ceramic fragmentar, bucăți de cărămizi, țigle sparte și mortar risipite prin tot nivelul.
În 2007 au fost trasate 17 casete, de formă pătrată, cu latura de 1 m. Au fost descoperite cărămizi și țigle romane sparte și ceramică uzuală atipică. Printre materialele arheologice descoperite în acel an se remarcă o mănușă de vas fragmentară, cu șențuire mediană, o inscripție romană, din care de asemenea, se păstrează doar un fragment și câteva cuie și piroane, ce datează, la rândul lor, tot din perioada stăpânirii romane.
În 2008, cu ocazia unor lucrări de asfaltare, au fost efectuate noi săpături arheologice preventive. A fost descoperit material arheologic ce datează din secolele II-III d. Chr, constând în fragmente ceramice de cupe, farfurii tip taler, castroane, amfore, oale și materiale de construcție. Dintre acestea, cele mai importante materiale sunt reprezentate de fragmente de țiglă ștampilată, două dintre ele având inscripția CH II FB și o alta PS.
Tot pe teritoriul orașului Râmnicu Vâlcea, în cartierul Căzănești, în punctul Săveasca a fost identificată o așezare rurară daco-romană de unde a fost recoltată din aceeași vatră, ceramică dacică și romană. Din altă vatră a fost preluat un fragment de tigaie de tip Trulla, din bronz, având pereții ușor arcuiți și mâner orizontal plat, model cunoscut, încă din secolul al II-lea, pe tot teritoriul Imperiului Roman. Tot aici, Gheorghe Petre-Govora a descoperit și mormântul unui copil daco-roman, în care pot fi recunoscute atât ritualuri de îngropare dacice, cât și romane.
De asemenea, în cartierul Goranu, aparținând acestui oraș, pe o terasă aflată pe malul stâng al Oltului, a fost descoperit în anul 1945 un tezaur de monede republicane, alături de care se aflau și urme de ceramică romană.
De la așezarea civilă romană care se întinde în cartierele Stolniceni și Râureni, șoseaua națională actuală continuă aproape în linie dreaptă traseul spre N, străbătând de la S la N întregul oraș Râmnicu Vâlcea. Astăzi drumul acesta este descris cu toponimul Calea lui Traian, deoarece se suprapune peste drumul antic. Dumitru Tudor a mai putut identifica în perioada interbelică urme ale vechii construcții romane în locuri azi dispărute (Valea Nănescului, Valea Răii, mahalaua Țigănia etc).
Cu ocazia unor săpături arheologice de salvare, Corneliu Tamaș a mai observat urme ale acestui drum în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe, Școlii Generale nr. 5, liceului Lahovari, cartierului Traian și pârâului Cetățuia.
Orașul Băile Govora
Se află situat în partea central-estică a județului Vâlcea, în Subcarpații Getici, învecinându-se cu comunele Bunești, la N și NE, Mihăești la E și SE, Frâncești, în S, Păușești-Otăsău (SV) și Stoenești (NV).
Au fost descoperite aici o monedă datând din perioada împăratului Traian, care astăzi se află la Muzeul Județean Vâlcea și o țiglă romană având inscripția COH. II. Fl. B. (Cohorta a II-a Flavia Bessorum). Această unitate militară este atestată și la Stolniceni. Probabil inscripția aparține unor veterani stabiliți într-o posibilă așezare civilă întemeiată aici sau a fost pusă în timpul incursiunii romane care a distrus cetatea dacică.
După cucerirea romană, pe teritoriul Govorei și în împrejurimi sunt regăsite vetre și locuințe cu o populație daco-romană, ce prezintă aspecte de continuitate și conviețuire pașnică.
Urme ale unui drum antic care să lege complexele construite de romani pe teritoriul orașului Râmnicu Vâlcea, de așezările de aici sau așezările de aici între ele, nu au fost identificate în teren. Astfel de drumuri însă au existat cu siguranță pentru că edificiile militare, așezările sau vilele rustice nu puteau rămâne izolate complet de principalele căi de comunicație.
Comuna Dăești
Este așezată în partea de centru-est a județului, pe malul stâng al râului Olt, având relieful format din dealuri, care ocupă 80% din suprafață.
Castrul de aici a fost ridicat în timpul împăratului Traian, fapt demonstrat în mod cert de toponim. Din acest motiv, unii istorici au afirmat că este posibil ca, în timpul războiului de cucerire acesta să fi fost prezent aici. Este menționat de documentul Tabula Peutingeriana sub forma Castra Tragana fiind situat la S de satul Sâmbotin, la 200 de metri de calea ferată, peste Olt, la E de masivul Cozia, pe o stradă pe care azi localnicii o numesc Strada Castrului.
Figura 7
Traseul drumului roman de la Râmnicu Vâlcea până la Dăești urmează malul drept al Oltului, în timp ce castrul se află pe malul stâng, astfel încât este de presupus faptul că romanii au construit aici și un pod.
Tot Tabula lui Peutinger fixează și distanțele de 12 000 pași romani (17,820 km) până la Buridava și 9000 de pași romani (13,365 km) până la Arutela, ce se află în perfectă concordanță cu distanțele moderne. Denumirea de Castra Traiana amintește de numele împăratului care a cucerit Dacia, motiv pentru care, unii istorici au afirmat că este posibil ca, în timpul războiului de cucerire acesta să fi fost prezent aici.
A fost puternic erodat de cursul pârâului Trantul ce curge la S de fortificație. Se păstrează doar latura sa vestică, acolo unde terenul a fost mai înălțat. De asemenea, o mare parte din acest zid a fost demolată de catre săteni încă din perioada interbelică și de alte construcții până în perioada actuală.
În anul 1966, Muzeul Județean Vâlcea a reorganizat săpături pe latura care se păstreaza, coordonate de catre D. Tudor. S-a putut observa că zidul de incintă are o grosime de 1, 50 m și soclurile late de 0,20m. A fost construit din lespezi de piatră nisipoasă și bolovani din Olt legați cu mortar din var pe locul unei foste așezări dacice. Se afla aici și un cuptor pentru redus minereul de fier, care se extrăgea de la E de Olt. A fost realizat probabil în prima jumătate a secolului al III-lea peste unul mai vechi, construit la începutul secolului I. Latura de E a putut fi urmărită pe o distanță de 69,50 m, fără a se putea identifica porțile, turnurile sau alte elemente de fortificații. Au fost descoperite în săpătură fragmente ceramice dacice și romane, o fibulă de bronz, datând din secolul al III-lea, un denarius din vremea lui Caracalla și un opaiț. Înălțimea zidului este de 1,60m. Așezarea civilă nu a putut fi identificată. Probabil a fost distrusă complet de pârul Trantul, care trece prin apropiere. Conform relatărilor locuitorilor, aceasta împreună cu termele se află în livezile de pruni aflate la sud de pârâu, unde au fost observate urme de zidării.
În anii 1994-1995 au fost efectuate aici săpături de către Muzeul Militar Național înpreună cu Institutul de Arheologie din București. Latura de E a castrului, singura care se păstrează a putut fi identificată pe o lungime de 75 m și o înălțime de 1,90 m, înconjurată de două gropi mari, în formă de V, prima având o lărgime de 8 m și o adâncime de 4, 50 m, iar cealaltă, o lărgime de 5,50 și o adâncime de 2,80 m. Au fost identificate, de asemenea și urmele unor barăci destinate soldaților romani, construite chiar în prima fază a castrului și un val de pământ datând din perioada împăratului Traian.
În cursul săpăturilor din anul 1994, efectuate de Muzeul Militar Național din București a fost descoperită o inscripție având forma C(ohors) His(panorum) fapt ce atestă prezența acestei trupe în castru.
De la Castra Traiana, drumul roman continuă traseul spre N, ajungând în orașul Călimănești. Urme ale acestuia nu mai pot fi identificate astăzi în teren, fiind probabil acoperite de drumul comunal actual, cunoscut de localnici sub toponimul Calea lui Traian.
Orașul Călimănești
Este situat la marginea masivului Cozia, de o parte și de alta a drumului național, al cărui traseu unește încă din Antichitate Transilvania de Oltenia.
Drumul roman ajunge aici venind dinpre Sud, lângă Gara Jiblea, la întâlnirea cu pârâul Coisca, unde se bifurcă. Distanța dintre castrul de la Dăești și acest punct este de 6 km. O ramură a acestui drum, merge la E de Olt către castrele de la Rădăcinești, Perișani, Titești și Racovița, iar cealaltă urmează linia Oltului, ajungând la Câineni.
Datorită importanței strategice a locului în care se află astăzi Gara Jiblea, este de presupus faptul că romanii au construit în Antichitate și aici un edificiu militar. O cercetare de teren este însă astăzi imposibilă deoarece întregul teritoriu este acoperit de construcții moderne. În anul 1970, a fost efectuat aici un sondaj de către Cristian Vlădescu, însă nu s-au descoperit urmele unui castru, nici în locul presupus de cercetările anteriore și nici în împrejurimi, dinspre Castra Traiana spre N, următorul castru pe linia Oltului fiind, așa cum indică și Tabula Peutingeriana, Arutela.
Urmând traseul spre N, drumul roman ajungea în fața castrului Arutela unde Dumitru Tudor l-a putut identifica la 2,5 m sub nivelul actual. Conform aceluiași istoric, acesta era legat de castru printr-o alee lungă de 18, 70 m construită din dale mari de piatră. Avea o lățime de 6 m. Pe acest pavaj au fost descoperite mici pietre sparte și fragmente de cărămizi cu inscripții. Atât drumul, cât și aleea fuseseră pavate cu bârne (constituind un așa numit ,,pod de lemnˮ) cu scopul de a micșora zgomotul produs de roțile vehiculelor.
Castrul este cunoscut în literatura arheologică sub numele de Bivolari și Poiana Bivolăriei, cu toate că acest termen nu denumește o localitate, ci provine de la cirezile de bivoli
Figura 8
pe care mănăstirea Cozia le deținea în zonă. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea a suferit mari distrugeri datorate apelor râului Olt sau căii ferate Râmnicu Vâlcea-Câineni.
Au fost efectuate săpături de salvare în această zonă între anii 1888-1889, ocazie cu care au fost descoperite multe obiecte de metal și monede romane (Hadrian, Septimiu Sever, Iulia Domna, Caracalla etc.). De asemenea, în anii 1891-1892, castrul a fost săpat de către Gr. Tocilescu și P. Polonic, care au scos la lumină zidurile, ce ulterior, datorită faptului că au rămas neacoperite, au suferit mari distrugeri. De asemenea, tot cu ocazia acestei campanii de săpături a fost descoperită și o importantă instalație termală. Castrul de aici a fost identificat cu Arutela pe baza documentului numit Tabula Peutingeriana. A fost extrasă de aici multă piatră pentru a fi folosită la terasamentul căii ferate. Săpăturile au fost reluate în 1967 de către Muzeul Militar Central, sub conducerea lui D. Tudor.
Poiana în care se află situat castru este o terasă ridicată cu 10 m deasupra nivelului râului Olt, având o lungime de 1 km și o lățime maximă de 300 m. Încă din Antichitate, această terasă a fost puternic erodată de râul Olt, iar pârâurile au așezat deasupra ei mari depuneri de nisip. Datorită acestor depuneri, nivelul roman de călcare se află astăzi la o adâncime de 2,50 m. Un strat de depuneri a acoperit, de asemenea și așezarea civilă de la N și E de castru. Scopul acestui castrul era acela de a apăra partea sudică a defileului Oltului, limitată de Masa lui Traian, o stâncă ce pătrundea adânc în apele râului.
În urma campaniilor de săpături din anii 1967-1970, au fost dezvelite total ruinele neacoperite de calea ferată, fiind consolidate și înconjurate cu gard de sârmă. Castrul era de formă pătrată, singura sa latură păstrată intactă (cea de E), având o lungime de 60,80 m. În mijlocul ei se afla porta praetoria. Jumătate din suprafața lui (cea vestică) este distrusă de Olt și acoperită de calea ferată. A fost construit pe locul unei foste așezări dacice, așa cum rezultă din materialul ceramic descoperit. Zidăria a fost construită din lespezi de piatră nisipoasă, slab legate cu mortar de var, în special la temelii. Cărămida, slabă din punct de vedere calitativ a fost folosită în cantitate mică, iar țigla pentru acoperișul turnurilor și clădirilor interioare. Datorită numărului mare de cuie descoperit aici și a stratului de arsură, rezultă faptul că lemnul a fost un material folosit din plin la construcție, iar castrul a fost incendiat la părăsirea lui.
În exterior era înconjurat de o fossa, având o lățime de aproximativ 6-7 m și o adâncime de 2,50 m. Murus-ul de apărare are o lățime medie de 1,60 m, posedând un soclu exterior lat de 10-20 cm și înalt de 30 cm. Se păstrează astăzi pe o înălțime de 1,50-1,70 m.
Temelia a fost lucrată din lespezi de gresie legate în mortar de var. Centrul zidului este făcut din bolovani și lespezi mai mici, de care este legat parametrul exterior, construit din blocuri mai mari, cu toate așezate în rânduri orizontale, chiar dacă, au fost cioplite în mod neregulat. Pe latura estică, aceste blocuri ajung la 1 m lungime. Acest zid are în interior, pe latura de E, opt pinteni lungi de 1,50-1,60 m și alții de 1 m. Distanța dintre pinteni variază de la 2,15 la 4,40 cm, neexistând un agger în care să fi fost îngropați. Scopul lor era acela de a susține un pod (acoperiș) din bârne, necesar drumului de rond, formând în același timp, dedesubt spații de locuit, grajduri pentru cai, depozite pentru diferite materiale, guri de canale necesare pentru scurgerea apelor etc. Conform planului lui Tocilescu, pe laturile de N și S mai erau păstrați câte nouă asemenea pinteni aflați la distanțe diferite.
Castrul este orientat cu porta praetoria spre E, fiind apărată de două turnuri pătrate, al căror corp se află în interiorul lui, prezentând un ieșind de 3,30 m lungime și de 40 cm grosime, în afara frontului murus-ului. Deschiderea acestei porți era de 2,70 m, iar pavajul ei, realizat din blocuri mari de piatră se află azi la 2,50 m adâncime (vechiul nivel de călcare). În interiorul turnurilor se află câte o cameră de mărimea 1,80 X 1,53 m. Zidurile interioare ale porții au o grosime de 0,60 m. Intrarea fiecărui turn este largă de 0,70 m. În ruinele porții praetoria au fost descoperite mai multe fragmente de cărămizi și țigle, fapt ce indică existența unei bolți deasupra porții și a unui acoperiș de țigle la turnuri. Pragul porții a fost realizat din mari blocuri de piatră, iar pavajul dintre turnuri, având o lățime de 6,50 m, este realizat din lespezi. Țâțânile porții duble erau fixate de câte un ieșind de dimensiunile 0,60 X 0,75 X 0,40 m. Aceasta era lucrată din lemn de stejar prins cu piroane mari de fier. De la această poartă se deschidea o alee pavată cu lespezi ce ducea către drumul roman aflat la aproximativ 19 m spre E. Alături de această poartă Gr. Tocilescu a descoperit inscripția de fundație. După cum indică această inscripție, castrul a fost construit în anii 137/138 de către Surri Sag (ittarii) sub T. Fl Constante proc. Aug.
Inscripția era de forma:
Imp(eratore) Caes(are) divi Traiani Parth(hici)
fil(io) divi Nervae nep(ote) Traiano
Hadriano Aug(usto) p(ontifice) m(aximo) tr(ibunicia)
pot(estate)
XXII co(n)(ule) III p(atre) p(atriae), Suri sag(ittari)
sub T. Flavio Constante proc(uratore) Aug(usti)
Traducerea acesteia se face în felul următor: „În timpul împăratului Caesar, fiu al divininului Traian, învingătorul parților, nepot al divinului Nerva, Traianus Hadrianus Augustus, mare preot, învestit cu a XXII-a putere tribuniciană, deținând trei consulate, părinte al patriei, arcașii sirieni (au ridicat, castrul) sub ordinele lui T. Flavius Constans, procuratorul împăratului.”
Spre deosebire de porta praetoria, porta decumana este necunoscută, fiind în totalitate distrusă de Olt. Cele două portae principalis erau dispuse simetric, însă prezintă unele diferențe tehnice. Porta principalis dextra are ușori de mărimea 0,75 X 3,80 m și o deschidere de 2,85 m. Turnurile de apărare au fost înlocuite de ieșinduri de front, având o lățime de 0,35 m și fiind lungi de 1,44 m (E) și 1,50 m (V). Către interior, la o distanță de 1,90 m față de zidul incintei, exista o a doua poartă cu o lățime de 3,90 m, flancată de ziduri care se terminau cu ușori de mărimea 0,60 X 0,65 m. Aici a fost găsită, de asemenea, o inscripție al cărei text se traduce la fel ca acela al celei descoperite la porta praetoria. Porta principales sinistra, aflată pe latura nordică, avea o singură poartă, flancată de ziduri interioare, ce aveau o lungime de 1,80 m și o distanță între ele de 3,85 m. Deschiderea porții era de 2,85 m iar ușorii aveau o mărime de 0,50 X 0,75 m. Zidurile ce flancau porțile principales sunt tot pinteni de dimensiuni mai mari. La ambele porți se găsesc pavaje acoperite de un strat de arsură amestecat cu multe piroane și cuie de fier rămase de la bârnele canatelor. Au fost blocate de un zid improvizat încă din Antichitate.
La colțurile castrului se aflau turnuri de apărare interioare, construite din blocuri de piatră de mărimi mai mari. În urma săpăturilor din 1967-1970 au fost redezvelite turnurile existente la colțurile de SE și NE ale castrului. Din punct de vedere al formei și al dimensiunilor, acestea sunt aproape identice. În interiorul lor se află câte o cameră trapezoidală (având dimensiunile aproximative 2,30 X 1,65 X 1,70 m), pavată cu bolovani de Olt, ce prezintă o singură intrare. Cele două intrări ale celor două camere au o lărgime de 0,60 și 0,77 m și prezintă câte o treaptă în fața lor. În turnul de SE a fost descoperit un sarcofag din zidărie lucrată în opus signium, după o tehnică romană, cu interiorul total răvășit. Au fost culese câteva oase alături de fragmente ceramice dacice și romane. Astfel de urme de morminte romane au mai fost descoperite și în alte puncte din castru și datează din secolul al III-lea, la o dată posterioară celei la care castrul a fost distrus.
Toate drumurile din interiorul castrului sunt pavate cu bolovani de Olt, având următoarele lățimi: via praetoria ‒ 2,80 m, via principalis – 2,80 m și via sagularis – 1,80 m. Via principalis are o lungime de 51, 80 m. Praetorium se află situat la 24, 40 m față de porta praetoria, fiind în cea mai mare parte acoperit de terasamentul căii ferate. Latura de E a sa, care se păstrează intactă, are o lungime de 24,40 m și prezintă ziduri groase de 0,60 m. Atrium a fost pavat cu bolovani, iar armentarium nu se mai păstrează. Avea două intrări cu o lărgime de 1,70 m (E și V). Din zidurile pretoriului au fost scoase patru tipuri de cărămizi (38 X 35 X 9 cm; 31 X 37 X 5,5 cm; 26 X 25 X 7,5 cm; și 40 X 15 X 6 cm). La o distanță de 6 m în fața pretoriului, pe via praetoria, pot fi văzute urmele unei baze pătrate (2 X 2 m) care a fost lucrată din lespezi prinse cu mortar și care servise drept soclu pentru o statuie.
În praetentura sinistra, la 3,60 m de via principalis se afla o clădire din care s-au păstrat doar temeliile. Laturile sale de N și S au o lungime de 9, 80 m, cea de V de 11, 10 m, iar cea de E 11, 60 m lungime. Pe toate laturile, în afară de cea nordică, prezenta intrări largi de 0,70 – 1,85 m, ce erau dispuse asimetric. În interior, apar alipite de ziduri, bazele unor pilaștrii de diferite mărimi (0,65 X 1,10 și 0,45 X 1,55 m). Pe latura de S, această clădire avea un coridor cu o lățime de 1, 80 m, susținut de un zid cu o lungime de 8,50 m (gros de 0,45 m), ridicat paralel cu via praetoria și care posedă o intrare lată de 0,60 m. Acest edificiu era înconjurat de un pavaj. În interior, pe axul N-S al sălii sale, sunt păstrate 8 baze rectangulare (1,55 X 0,55 m) ce susțineau, probabil, prin stâlpi de lemn, acoperișul cu țiglă în două ape pe care îl avea clădirea. Este posibil, ca pe bazele marginale din sală, să fi fost așezate statui. Scopul acestui local putea fi acela de a servi pentru un collegium militare. În praetentura dextra și retentura dextra au fost descoperite resturi din temeliile de piatră ale unor clădiri mari, cu pereți realizați din bârne, prevăzuți cu ieșiri spre via principalis. Clădirea de la sud de pretoriu putea servi drept horreum. Au apărut într-un loc și urme ale unui atelier de fierărie (zgură și un creuzet).
Cea mai importantă descoperire epigrafică este inscripția sticlarului Menophantos, realizată pe fundul unei cupe. Au mai fost descoperite, de asemenea și alte câteva fragmente de piatră și cărămidă.
Pe tot teritoriul castrului este prezent un strat de lemn ars sau putrezit, uneori gros de 0,40 cm din care au fost culese 16 monede datând de la Traian la Severus Alexander. Gr. Tocilescu menționează faptul că a descoperit aici: arme de fier (lănci, sulițe, săgeți etc), aplice diferite din bronz, piese de harnașament din bronz, fibule, un număr mare de fragmente de sticlă, cuie și piroane, având o lungime de 0,15 – 0,50 cm), un pinten de fier, etc. Sunt menționate, de asemenea și descoperiri mai importante cum ar fi: un fragment de coif, vase terra sigillata (ce prezintă ca decor, un Apollo, un călăreț și măști în relief) și monede ce datează de la Hadrian, Antoninus Pius, Septimius Severus și Iulia Mamaea. La porțile praetoria și principalis dextra, Tocilescu a descoperit două inscripții cu text identic, din care rezultă faptul că edificiul militar a fost construit între anii 137-138 de o formație de arcași sirieni, din ordinul procuratorului Daciei Inferioare, Titus Flavius Constans.
De asemenea, a mai fost descoperită în castru și o plăcuță de bronz cu numele unui soldat ce făcea parte din cohors I Hispanorum veterana, din care rezultă faptul că și câteva detașamente ale acestei trupe au staționat o perioadă acolo. Cu excepția monedelor (Traian – Severus Alexander), în cursul săpăturilor coordonate de D. Tudor au mai fost descoperite: 2 fragmente de vase terra sigillata originale, un vas de import cu glazură galbenă-verzuie, un opaiț cu firma lui Ianuarius, ceramică romană locală lucrată în tehnica Latène, obiecte de sticlă, butoni de bronz, patru tipuri de fibule din Bronz, mâner de argint, chei, ace, stili, creuzet pentru topit plumbul, gresii de ascuțit, piroane de fier (11-23 cm lungime), cuie de fier (0,048 – 0,11 m lungime), două tipuri de săgeți (sirian, cu silueta alungită, corp romboidal, cu penducul și elenistic, având corpul triunghiular, în trei muchii, cu penducul), lănci, vârfuri de pilum de formă conică cu înmănușare tubulară (5 – 9 cm lungime), lame de pugio, buterole de săbii, lame de cuțite, pandantive militare, aplici de harnașament, catarămi, ținte de caliga, un pinten, un fragment de potcoavă de fier, etc.
Din punct de vedere al planului în care a fost construit, castrul este asemănător cu cele de la Rădăcinești, Copăceni și Titești, cu toate ridicate sub Hadrian în scopul de a asigura libera circulație pe cele două drumuri din această parte a Oltului. La venirea romanilor, pe zona unde a fost construit se afla o comunitate dacică importantă ce și-a menținut existența și sub noua stăpânire. Castrul are un singur strat de locuire, databil între anii 138 – 235 d. Chr. A fost distrus în partea sa vestică de apele râului Olt, care l-au inundat, după care a fost folosit ca necropolă și loc în care erau adăpostite diverse vehicule și cai. După anul 235 este posibil să se fi ridicat un alt castru în apropierea lui, așa cum s-a întâmplat la Racovița – Copăceni, însă aluviunile de pe coastă l-au acoperit.
În apropierea castrului, în fața mănăstirii Cozia, pe malul râului Olt, care le-a distrus în mare parte se aflau în Antichitate și terme. Astăzi, acestea nu mai pot fi văzute deoarece, pe lângă distrugerile pe care le-au suferit datorită râului, au fost acoperite de terasamentul căii ferate. Nu se cunoaște nici modul în care erau poziționate față de castru. Alimentarea lor cu apă se făcea din pârâul ce curge în apropierea fortificației. Probabil au folosit și apa termală sulfuroasă care se găsește în poiana Bivolari și pe malul Oltului și a cărei temperatură ajunge la 27 de grade. Au fost efectuate aici săpături de către Polonic și Tocilescu care au ridicat și câteva planuri, dintre care unul general.
Erau păstrate patru încăperi intacte și două distruse parțial de râu. Patru dintre acestea dețineau instalații de hypocaust: subsolurile lor (suspensurae) aveau stâlpi de cărămizi etajate, cu o înălțime de 0,68 m, cu o distanță între ei de 0,47 m și având o lățime și o grosime de 0,27 m. Prima cameră avea o lungime de 4,78 m și prezenta gura de încălzire orientată spre Olt. Printr-o deschizătură situată în partea de N, cu o lărgime de 0,60 m, comunica cu camera învecinată, care avea o lungime de 3,55 m. La colț era situată o altă cameră pătrată, cu dimensiunile de 4,30 X 4,13 m, cu care se lega printr-o gură ce avea o lărgime de 0,80 m.
Nu avea un sistem propriu de încălzit și primea căldură de la camerele vecine, de unde rezultă faptul că deasupra ei se găsea o sală cu aer cald (tepidarium). Printr-un tub, căldura trecea, în cantitate mai mică și în subsolul încăperii mai mari unde se poate localiza vestiarul (apodyterium). Cel mai important hypocaust era situat în camera de N-E (6,05 X 4,80 m) și prezintă două guri de cuptoare (praefurnia) folosite la încălzire, care au o lățime de 1,24 respectiv 0,75 m. În acea cameră se găsea baia cu apă caldă, aflată într-un cazan situat în mijloc și bătut direct de flăcări (caldarium). Bazinul cu apă rece (frigidarium) este de mărimea 2,30 X 3,15 și prezintă o scară cu o lățime de 2,25 m. Este pardosit cu lespezi de piatră, iar spre un colț era mai înclinat. De aici pleca un canal prin care apa se scurgea spre Olt.
Vestiarul avea o lungime de 9 m, o lățime de 6,46 m și prezenta două intrări cu o lățime de 1,16 m pe lângă care se aflau scări construite din piatră. Pardoseala lui era formată din beton amestecat cu cărămidă pisată (opus signinum) și se ridica la același nivel cu camerele vecine. Pereții îi erau vopsiți în roșu purpuriu. Era încălzit prin două guri de la caloriferele vecine. La subsolul lui se mai găsea un canal cu o lărgime de 0,28 m și un bazin în afară, cu dimensiunile 0,60 X 0,75 m, construit din cărămidă amestecată cu mortar. Scopul lui era acela de a aduce apă din afară pentru băi.
Băile de la Arutela erau frumos decorate. În ruinele lor au fost descoperite bucăți de marmură și alte sculpturi de placaj. Tot în aceste ruine au fost, de asemenea, găsite monede ce datează începând cu perioada domniei împăratului Traian și până la Iulia Domna.
Drumul roman continua spre N, unde a fost identificat de Dumitru Tudor săpat în stâncă, în punctul numit ,,Masa lui Traianˮ. Aici, renumitul cercetător a putut preciza și două praguri săpate în piatră, cu găuri în ele, scobite orizontal pentru a se fixa bârnele unui pod, realizându-se astfel un sistem de drumuri asemănător celui de la Cazane. În dreptul acestei stânci, tradiția locală presupune că a staționat chiar împăratul Traian. Momentan se află sub lacul de acumulare al hidrocentralei din apropierea castrului Arutela, însă vârful poate fi observat atunci cand apele scad.
La E de Masa lui Traian, la 300 m înălțime față de Olt, se află turnul lui Teofil, având formă circulară și fiind mult deteriorat, ce a servit drept post militar roman de pază și semnalizare pe valea Oltului. Au fost săpate aici două secțiuni, una dintre ele fiind orientată NV-SE și având o lungime de 9 m, lățimea de 1 m și adâncimea de 0,30 m. Cea de-a doua era orientată EV și avea dimensiunile de 8 X 1 m. La capătul de V al primei secțiuni a fost descoperită o platformă de mortar ce avea în compoziție cărămidă pisată. Mortarul se păstrează pe o lățime de 1,20 m, este distrus în partea de S și are o grosime de 0,25 m. În a doua secțiune au fost descoperite fragmente din platforma de mortar, ce au făcut posibilă reîntregirea turnului, care are formă semicirculară, cu latura dreaptă spre E de 5,5 m și având rotunjiri pronunțate spre S-V și N-V, având de la latura dreaptă și până în punctul maxim al arcului de cerc 4 m.
Fiind orientat spre N, pe o zonă mai înaltă, misiunea acestui turn era de a asigura intrarea în defileu spre Dacia Superior având posibilități de privire circulară spre culmile Coziei. De asemenea un alt scop al său era acela de a preveni eventualele atacuri asupra poienii, venite dinspre creasta împădurită, totodată asigurând și urmărirea pe Olt a modului cum se desfășura traficul rutier spre Castra Traiana. Este posibil ca astfel de turnuri să fi existat și pe alte culmi în direcția E, V sau N cu scopul de a face legătura cu fortificația Praetorium ce se afla în apropiere.
Spre direcția N, drumul roman urma malul drept al Oltului, până la gara Lotru, unde trecea din nou pe cel stâng. În acest punct este de presupus existența unui alt pod roman, ale cărui urme nu mai pot fi identificate azi în teren. Datorită distanței prea mari între Arutela și Praetorium este justificată ipoteză că, în acest punct exista o fortificație militară intermediară, ale cărei urme nu au fost însă identificate în teren.
În localitatea Văratica, la 16 km spre N de Arutela și 12 km spre S de Praetorium, pe un platou înalt de 20-30 cm, la S de biserica satului, profesorul Ion Ciucă a identificat un turn având formă pătrată și latura de 10 m. Avea ziduri de piatră groase de 1,10 m și se mai păstrează până la o înălțime de 1,60 m. Temelia era alcătuită din pietre de râu alături de pietre de carieră pe o înălțime de 0,16-0,32 m. Pe alocuri, prezintă un soclu, având o lățime de 0,10-0,16 m, atât în interior, cât și în exterior. Colțurile sale sunt drepte. Murus-ul, care este așezat pe lut galben bătut a fost construit din blocuri de piatră de carieră, legate cu mortar și prezintă între paramente blocuri de pietre sfărâmate, înecate în mortar.
Între Arutela și castrele aflate în comuna Racovița, Dumitru Tudor a mai putut identifica drumul roman însă locurile în care îl precizeaza sunt astăzi pierdute.
Comuna Berislăvești
Aparține zonei de relief subcarpatic de deal și munte (masivul Cozia), învecinându-se la N cu comuna Perișani, la E cu județul Argeș, la S cu comunele Runcu și Dăești, iar la V cu comuna Sălătrucel. Terenul este accidental, iar versanții expuși alunecărilor de teren. Aparține bazinului mijlociu al Oltului, fiind străbătută de pârâul Coisca.
Figura 9
Pornind din punctul unde se află astăzi gara Jiblea din orașul Călimănești, drumul roman ocolește pe la răsărit masivul Cozia prin comunele Berislăvești, Perișani, Titești și Racovița. Urme ale acestui sector nu mai pot fi identificate astăzi în teren deoarece traseul său coincide cu cel al drumului principal actual care leagă aceste comune fiind astfel distrus fie de casele sătenilor, fie de modernizări ale drumului contemporan. Prin comuna Berislăvești, merge paralel cu pârâul Coisca, pe malul căruia a mai putut fi precizat de Dumitru Tudor și ajunge la castrul din satul Rădăcinești.
În 138 d. Hr. arcașii sirieni construiesc aici, în vârful unui deal înalt de unde putea supraveghea zona, un castru și un edificiu termal. Este vorba de aceiași suri sagittari care au construit și castrul de la Arutela. Numele antic al acestei fortificații militare romane nu este însă cunoscut.
La Rădăcinești au fost efectuate săpături de către P.Polonic, în anul 1894, fiind recuperate mai multe fragmente de inscripții și în anii 1971-1972 de către Muzeul Militar Central (D. Tudor, Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru Bordea).
Astăzi, ruinele sale sunt acoperite parțial de clădiri, putând fi observate doar mici urme de zidărie. Din datele oferite de către Dumitru Tudor reiese că era de mărimea 56,70 X 63,10 m. La cele patru colțuri avea câte un turn interior, cu camere de mărimea 1,75 X 2,65 m. Grosimea zidurilor este de 0,60 m, iar în prezent ruinele se păstrează până la o înălțime de 0,60 m. Au fost construite din bolovani de râu, mai mari în exterior și mai mici în interior, legați cu mortar de var. În urma săpăturilor, au fost determinate porțile praetoria (E), decumana (N) și principalis dextra (V), având fiecare o lungime de 3,40 m și neprezentând niciuna dintre ele, turnuri de apărare. La fel ca și la Arutela, Copăceni și Titești, fața interioară a zidului este dotată cu pinteni-picioare, lungi de 1,50 m, groși de 0,80 m și având între ei o distanță de 3,10-4 m. Pe latura sudică se găsesc opt. Zidăria murus-ului de apărare este lipsită de fundație și socluri.
Ceramica este una comună pentru secolele II-III, de producție locală, terra sigillata de imitație, etc. Au mai fost descoperite aici o meta de la o mola manuaria, patru obiecte de fier și un denarius de la Traian.
Arhitectura castrului este una tipică pentru perioada epocii lui Hadrian. În ruinele pretoriului au fost descoperite inscripții în piatră, dedicate împăratului Hadrian ce ar putea fi puse în legătură cu construcția unei clădiri. Forma turnurilor de la colțuri se aseamănă cu cea a turnurilor din castrele Bivolari și Copăceni, construite tot de Hadrian.
La 40 de metri spre S, se află, în apropierea castrului, o instalație termală, despre care P. Polonic a considerat, în mod greșit că ar fi casa comandantului.
Având în vedere faptul că au fost descoperite foarte puține materiale arheologice în acest castru, se poate presupune faptul că fortificația nu a fost mult timp utilizată. În orice caz, a fost folosită mai puțin decât cele de pe linia Oltului, în partea de V a Coziei.
Tot în acest sat, în punctual Făgețel, în apropierea zonei Dealul Boului au mai fost descoperite fragmente ceramice daco-romane și feudale, datând din secolele IV-VI ce atestă continuitatea locuirii acestor teritorii de către populația romanizată și după retragerea aureliana.
Drumul modern urmează poalele dealului pe care este situat castrul, mergând către comuna Perișani. Drumul roman trebuie să fi avut același traseu.
Comuna Perișani
Se află la N depresiunii Loviștei, în cadrul Carpaților Meridionali, în partea stângă a râului Olt. La N se învecinează cu comuna Titești, la N-E, cu județul Sibiu, la E cu județul Argeș, în partea de S cu comunele Berislavești și Sălătrucel și la V cu comuna Racovița și orașul Brezoi.
Deoarece distanța dintre castrul de la Rădăcinești și cel de la Titești este foarte mare pe drumul care leagă cele două localități și trece prin această comună este presupusă existența unui alt castru în satul Pripoarele. Aici a fost descoperită, conform relatărilor lui I Conea și G. Cantacuzino, o cetate de 60 m lungime și 40-45 m lățime, având ziduri făcute din piatra și var, din care sătenii au scos peste 100 de care de piatră.
Figura 9
Zona nu a fost bine cercetată, însă locul unde este situată cetatea (de a cărei existență însă, este de menționat faptul că Dumitru Tudor se îndoiește) se află exact la marginea drumului comunal, care nu excludem posibilitatea de a se suprapune peste cel folosit în Antichitate de romani. Astfel, considerăm justificată existența unui castru roman în acest sat, ale cărui urme însă nu mai pot fi astăzi identificate în teren.
Comuna Titești
Este situată în depresiunea intracarpatică Titești-Loviștea, învecinându-se la E cu un masiv împădurit aparținând comunei Perișani, la N cu comuna Boișoara, la V cu comuna Racovița și la S cu comuna Perișani. La întâlnirea dintre drumurile principale comunale care vin astăzi dinspre Racovița, Perișani și Boișoara se afla în Antichitate un castru roman.
O precizare mai exactă a locului în care a fost construit îl situează pe Dealul Cazanului, la 700 m de sat, între pârâurile Barbului și Satului. În anul 1894 a fost săpat de Gr. Tocilescu și P. Polonic și în 1972-1973 de către Muzeul Militar Central (Cr. M. Vlădescu și Gh. Poenaru Bordea). Au fost urmărite laturile de E, S și V, cu porțile respective și zona praetoriului. Întreaga zidărie a fost construită din blocuri de piatră prinsă în mortar de var. Este de formă dreptunghiulară (41,75 X 57, 35 m), fiind rotunjit la colțuri și orientat cu porta praetoria spre S. Pe trei dintre părțile sale este înconjurat de râpe.
Figura 10
Figura 11
Scopul lui era de a opri un atac în bazinul Titeștilor și spre Olt. Zidul exterior are o grosime de 1,50 m, neavând turnuri la colțuri și nici val în interior. Valul (la fel ca în cazul castrelor Copăceni sau Bivolari) a fost înlocuit de un pod de lemn așezat pe picioare de zid, având între ele o distanță inegală de mărimea 1,00 X 1,50 m. Pe laturile lungi se găseau opt (0,85 X 1,20), iar pe cele scurte patru (având între ele o distanță cuprinsă între 4,60-8,82 m). S-au păstrat numai porțile praetoriana și decumana: prima având o lărgime de 2,80 m și prezentând doi stâlpi mari de cărămidă (lungi de 2,50 m și lați de 1,20 m), iar a doua largă de 3,10 m și cu stâlpi mai mari (1,50 X 4,40 m).
Pretoriul se află la 29 m de poarta decumana și 19 m de cea pretoria. Mărimea sa de numai 7,90 X 4 m este cea mai mică din Oltenia. Curtea, împreună cu sala sacră formează o încăpere comună de mărimea 4 X 5,10 m, având o mică intrare. Pe lângă aceasta, mai prezintă alte două mici încăperi (2 X 4 m), una având o ușă ce dă înspre exterior (având o lungime de 1m).
Castrul este construit din piatră, cărămidă și chirpici. Au fost descoperite aici câteva obiecte mărunte și nu au fost găsite inscripții (probabil și datorită faptului că nu a fost săpat decât parțial). A fost ocupat de mici detașamente trimise de la Racovița și Copăceni. A fost ridicat sub Hadrian, așa cum reiese din modul în care a fost construit. În stratul de locuire, ce are o grosime de doar 0,30 m a fost găsit un denarius, datând din vremea împăratului Traian și unul al cărui loc exact de descoperire a rămas neprecizat.
Figura 12
Pretoriul se află la 29 m de poarta decumana și 19 m de cea pretoria. Mărimea sa de numai 7,90 X 4 m este cea mai mică din Oltenia. Curtea, împreună cu sala sacră formează o încăpere comună de mărimea 4 X 5,10 m, având o mică intrare. Pe lângă aceasta, mai prezintă alte două mici încăperi (2 X 4 m), una având o ușă ce dă înspre exterior (având o lungime de 1m).
Castrul este construit din piatră, cărămidă și chirpici. Au fost descoperite aici câteva obiecte mărunte și nu au fost găsite inscripții (probabil și datorită faptului că nu a fost săpat decât parțial). A fost ocupat de mici detașamente trimise de la Racovița și Copăceni. A fost ridicat sub Hadrian, așa cum reiese din modul în care a fost construit. În stratul de locuire, ce are o grosime de doar 0,30 m a fost găsit un denarius, datând din vremea împăratului Traian și unul al cărui loc exact de descoperire a rămas neprecizat.
Comuna Racovița
Este situată în partea de N-E a județului Vâlcea, de-a lungul râului Olt. La N se învecinează cu comuna Câineni, la E cu comuna Boișoara, comuna Titești și comuna Perișani, la S, cu orașul Brezoi, iar în partea de V cu Munții Lotrului. Se află la o distanță de 40 de km de Rm. Vâlcea și aproximativ 50 de km. de Sibiu. Pornind de la cetatea romană aflată la Titești, drumul comunal principal merge spre V, ajungând la castrele aflate pe teritoriul acestei comune. Posibilitatea ca acesta să fi fost și traseul drumului roman nu poate fi exclusă, chiar dacă urme ale acestuia nu mai pot fi identificate astăzi în teren.
Figura 13
Pe teritoriul satelor Copăceni și Racovița, aparținând acestei comune, se aflau în Antichitate două castre de apărare, ambele menționate de Tabula Peutingeriana cu denumirea Praetorium, toponim roman care se dădea locului în care își avea sediul un important comandament militar. Primul a fost construit de împăratul Hadrian, peste o cetate mai veche din pamânt și a fost întărit după anul 140 de către Antoninus Pius și procuratorul Aquila Fidus. Platoul pe care se află situat are o înălțime de 15 m față de râul Olt. La aproximativ 500 de m de acesta, spre N, în apropierea parâului Clocotici, a fost construit și cel de-al doilea castru. De asemenea, tot pe teritoriul acestei comune se afla și o așezare civila, care însa nu mai poate fi azi identificată în teren.
La o distanță de 20 km spre N de Arutela, pe malul stâng al râului Olt, unde în prezent se află castrul Copăceni, în Antichitate exista localitatea Praetorium, care s-a dezvoltat în jurul fortificației romane care veghea în acest punct drumul principal din valea râului, la poalele masivului Cozia.
Castrul este situat la 500 m față de cel de la Racovița, la o înălțime de 15 m, în nord-ul satului. O mare parte din el a fost distrusă de râu. A fost săpat în anul 1894 de către Gr. Tocilescu și P. Polonic și ulterior de către Muzeul Militar Central (Cr. M. Vlădescu și Gh. Poenaru Bordea). Forma sa era patrulateră, iar prin analogie cu cel de la Racovița, orientarea sa era cu poarta pretoriană spre E.
Una dintre laturi avea o lungime de 64 m. Dumitru Tudor menționează faptul că se păstrează latura de E de 41,60 m, însă astăzi aceasta nu mai poate fi identificată în teren, fiind probabil distrusă de culturile agricole. Conform aceluiași istoric, castrul prezenta patru porți cu turnuri pătrate, iar în colțuri, turnuri semicirculare. Zidul incintei se păstrează până la 0,60 m înălțime. Era lucrat din bolovani și mortar, având o grosime de 1,40 m, mai îngroșat la colțuri și porți. În interior, valul a fost înlocuit de picioare de zid ce se desprind din el, deasupra lor aflându-se podul de grinzi pentru drumul santinelelor.
Poarta identificată avea lungimea de 3 m, fiind situată în mijlocul laturii de E. Turnurile de la intrare aveau mărimea 4,15 X 5 m, zidăria interioară având o grosime de 0,80 m, iar cea dinspre inamic (care se păstrează pe o înălțime de 1,80 m) de aproape 2 m. Intrarea în camerele turnurilor era largă de 0,70 m și acoperită cu o boltă de cărămidă prinsă între turnuri. În aceste camere au fost descoperite urmele a două straturi de incendiu separate de o pătură de nisip cărat și bătut, ceea ce demonstrează refacerea lui în urma unui incendiu, care, a doua oară, îi aduce și sfârșitul.
Singurul turn de colț dezgropat (NE) era situat la 18 m față de poartă, având o lărgime exterioară lungă de 10, 50 m, groasă de 2 m și fiind întărită la colțuri cu cărămidă. Zidurilor sale interioare le corespundea între colțurile interioare o secantă cu lungimea de 5 m. Zidăria turnului se păstra pe o înălțime de 1,80 m și prezintă o intrare largă de 0,80 m. Șanțul castrului avea o lățime de 20 m și o adâncime de 1,50 m. Lângă poartă s-au descoperit urme de zidărie ce provin, probabil, din pretoriu. Au mai fost găsite câteva morminte, o mare cantitate de obiecte, podoabe de bronz și câteva inscripții. La 50 de m spre E față de castru, a fost descoperită și o termă.
Datorită inscripțiilor descoperite aici (și considerate greșit de Gr. Tocilescu ca provenite din castrul de la Racovița) s-a putut stabili epoca primei construcții și transformărilor ulterioare. În șanțul din fața singurei porți păstrate s-au descoperit două pietre scrise care datau din 138 și 140. Din prima rezultă faptul că fortăreața era deja construită în ultimul an al vieții împăratului Hadrian, de către numerus bulgariorum et veredariorum Daciae inferioris din ordinul procuratorului Titus Flavius Constant. A doua inscripție (pusă la distanță de doi ani) arată faptul că aceeași trupă a lărgit castrul, adăugându-i turnuri și un val reînălțat cu două picioare. Din acest fapt rezultă că fusese distrus de un eveniment neprevăzut, fapt ce explică și primul strat de urme de arsură. Atunci i-au fost adăugate turnurile de colț și podul de lemn din spatele zidului, care deținea funcția unui val. Sub Maximinus Thrax a fost pus și un stâlp miliar în fața porții, ce marchează o distanță de 3000 de pași (4437 m). Probabil se referă la distanța față de vicus-ul de la Drăgănești (la S de Copăceni), unde Dumitru Tudor a putut observa urme ce păreau a fi romane.
Din punct de vedere arhitectonic, castrul de la Copăceni, seamănă cu cele ridicate de Hadrian la Rădăcinești, Titești și Bivolari, fapt aflat în concordanță și cu descoperirile epigrafice. În jurul castrului se află numeroase resturi ce aparțin așezării civile romane: cioburi, cărămizi, moloz, lespezi de pardoseală etc. O altă așezare civilă se afla la o distanță de 100 m spre S față de castru și ocupa o distanță de un hectar, însă și aceasta este astăzi dispărută. Aici a fost localizat, anticul Praetorium.
Cel de-al doilea castru este situat la 500 m față de malul stâng al râului Olt și la aceeași distanță spre N față de castrul de la Copăceni, amândouă fortificațiile având aceeași misiune, de a asigura siguranța în zonă împotriva atacurilor populațiilor dace semilibere, din ținuturile muntoase ale Argeșului și Muscelului. Pe lângă el se află pârul Clocotiș, care izvorăște de lângă Titești și care se varsă în Olt. Castrul este situat la gura văii având orientare V-E. A fost construit imediat ce apele râului Olt au distrus primul castru.
Între 9 mai și 1 septembrie 1894, au fost efectuate aici săpături sub conducerea lui Polonic. A fost descoperit cu această ocazie un castru de piatră, al cărui plan a rămas necunoscut, o perioadă lungă de timp. Materialul epigrafic publicat de Tocilescu, ca provenind de aici, provine de fapt din castrul de la Copăceni, fapt documentat de săpăturile lui Polonic. Au fost descoperite aici doar foarte puține obiecte mărunte. Muzeul Militar Central a redeschis acest șantier (Cr. M. Vlădescu și Gh. Poenaru Bordea).
Forma castrului este dreptunghiulară, având dimensiunile 101, 10 X 112, 41 și fiind înconjurat de un zid gros de 1,50 m, care se păstrează pe o înălțime de 0,50-1,00 m. Zidăria este din piatră de carieră strânsă cu mortar. La colțuri și porți a fost folosită și cărămidă de mărimea 0,30 X 0,40 m. Colțurile castrului sunt rotunjite, ieșite cu 0,25 m în afară, pe o lungime de 11, 65 m. Prezintă câte un turn trapezoidal, cu zidăria groasă de 0,80 m, având în prezent o înălțime de 0,40 m. Turnul de la S-E are laturile lungi de 3,77+3,85+3,50 m, cu o secantă prezentă la colțurile interioare de 7,55 m; cel de NE: 3,8+4,20+3,30 m, cu secanta de 7,32 m; cel de NV: 3,20+3,25+3,58 m, cu secanta de 6,70m și cel de la SV: 3,80+ 3,30+3,50 m, cu secanta de 6,70 m. În ruinele lor au fost găsite dărâmături aparținând unei singure epoci.
În urma sondajelor nu s-a putut preciza existența unei fossa protectoare a zidului. Porțile au, cu toate, aceeași formă, însă dimensiunile lor variază. Porta praetoria (situată la E), deplasată cu 1,30 m spre N față de centrul laturii (unde îi era inițial locul), era largă de 4,73 m, fiind pavată la intrare cu lespezi mari de piatră. Apare flancată de două turnuri interioare ce măsoară în exterior: 5 X 6,05 X 5,10 X 6,05 m. La fel ca în cazul turnurilor de colț, au zidul îngroșat (1,75 m), în interior fiind redus la 0,80 m și păstrat pe o înălțime de 0,40 m. Prezenta o singură închidere între doi ușori de cărămidă așezați la frontul zidului, având mărimea de 0,70X 1,20 m.
Porta decumana (situată la V) este și ea deplasată față de colțurile respective. Deși identică cu cea pricipală este largă între ușori de 4,77 m; turnurile măsoară în exterior 5 X 4,50 m și au deosebit numai zidul de front, îngroșat pe o lungime de 6m. Porta principalis dextra (la S), deplasată față de aceleași colțuri cu 34,82 m și 55,90 m are lărgimea de 4,78 m, turnurile cu dimensiunile exterioare de 4,85 X 5,25 m și zidul din față îngroșat pe o lungime de 5,70 m. Drumul roman al Oltului trecea prin fața ei. Porta principalis sinistra (la N) e depărtată de colțurile laturii cu 58,20 m și 33,13 m, având o lărgime de 4,75 m și cu turnurile de mărimea 4,70 X 5 m.
Pretoriul este situat în mijlocul castrului, la 52,90 m și 43, 25 m față de porțile pretoriană și principală din dreapta. Măsoară: 28 X 21 m, având o singură intrare largă de 6 m. Prezintă cele trei despărțituri: curtea (atrium), de mărimea 10,10 X 19, 85 m și fără armentarium, sala sacră (peristylum) având dimensiunile 9,70 X 19, 85 m cu o mică intrare (2,30 m) aflată la colțul de S-E și un grup de trei camere (oecus) de mărimile: 6,00 X 5,90; 6,08 X 6,83 și 6,00 X 6,03. Depărțitură prezentă în mijloc este capela, iar cele de pe margini, ce prezintă și câte o mică intrare (1,00 m) serveau drept birouri. Prezentau și un etaj. Curtea de la intrare este singura parte neacoperită. Zidurile exterioare ale praetoriului aveau o grosime de 0,85 m, iar cele interioare de 0,60 m, toate fiind întărite la colțuri cu cărămidă.
La N de pretoriu a fost găsită o clădire simplă, dreptunghiulară (17, 60 X 27,10 m), cu zidăria groasă de 1,10 m, ce corespund ca așezare, dar nu și din punct de vedere al formei, unei magazii (horreum). Este posibil ca această sală să fi servit drept sală de exerciții, sau să fi aparținut unui colegiu militar (scola).
Datorită faptului că nu au fost descoperite aici inscripții, datarea castrului este foarte greu de realizat, însă cu siguranță este vorba de un castru târziu, din secolul al III-lea d. Chr.. Din punct de vedere al formei, seamănă cu cel de la Jidava, însă este posterior și acestuia. În construcția lui pot fi constatate o seamă de lipsuri și greșeli de măsurători, fapt neîntâlnit la niciun alt castru din sudul Daciei, până la Septimius Severus. Șanțul exterior de apărare și valul alăturat zidului lipsesc. Ultimul ar fi putut totuși să fi fost înlocuit de un pod de lemn din care, însă nu au mai rămas urme.
Porțile nu sunt așezate în locurile în care scriitorii militari spun că trebuie dispuse, iar turnurile de colț au o formă sucită și strâmbă. Din pretoriu lipsește armentariul (deși ar fi putut avea loc în construcția lui), iar magazia o constituie o sală simplă, fără contraforturile exterioare obișnuite. Acestora li se adaugă slabe urme de stăpânire, fapt ce demonstrează o locuire puțin îndelungată. Este printre ultimele construite din Oltenia, după Septimius Severus.
Probabil scopul lui a fost acela de a-l încolui pe cel de la Copăceni, când acesta a fost distrus de Olt. De asemenea se poate să nu fi fost încă terminat în momentul în care a fost părăsit. Ultima monedă găsită în castru este de la Iulia Mamaea și a fost descoperită de către Gr. Tocilescu. Nu se cunoaște nici măcar numele garnizoanei care l-a ridicat. Este posibil totuși ca aceasta să fi fost tot numerus burgariorum et veredariorum, unitate atestată la Copăceni.
La sud de Copăceni (în locul denumit “Sub piatra”) o monografie menționează urmele a 9 găuri săpate în stâncă ce ar fi putut susține grinzile unui pod roman. Deasupra găurilor, la o înălțime de 7-8 m, în locul Dealul Targului se află, conform aceleiași lucrări, o peșteră cu dimensiunile de aproximativ 3 X 2 m și două camere laterale în care se intră prin firide săpate în stăncă. Dimensiunea încăperilor este de 3 X 4 m. Intrarea este orientată spre partea de V, iar camerele spre N și S. A fost des folosită în perioada Evului Mediu și cea modernă de călugări și de săteni în caz de razboi. Până în anul 1978, vizitarea peșterii era înlesnită de o scară de lemn, însă astăzi accesul se face pe o potecă îngustă, fiind foarte dificil și chiar periculos. Autorii monografiei citate, consideră că această peșteră aparține epocii romane, formând împreună cu podul identificat de autori un complex prin care romanii supravegheau Valea Oltului.
La sud de această comună, pe o culme înaltă, a fost identificat un turn cunoscut de localnici sub denumirea Turnul lui Doacă a cărui construcție este posibil să dateze din perioada romană. Turnul se află aproape de pârâul Băiașu și drumul forestier Copăceni-Perișani.
Drumul roman care ajungea la aceste castre mergând spre N dinspre Arutela a fost construit după cucerirea Daciei cu mari eforturi deoarece, în multe locuri a fost nevoie să fie săpat în stâncă. Se pare că a fost construit de împăratul Hadrian, în aceeași perioadă în care au fost ridicate și castrele de la Călimănești și Racovița.
De la Copăceni spre N, până în localitatea Câineni în care se afla în Antichitate castrul Pons Vetus, drumul roman păstra numai malul stâng al Oltului. P. Polonic l-a putut identifica în mai multe puncte, însă astăzi acestea au fost pierdute.
Comuna Câineni
Este situată în nordul județului Vâlcea, la 45,5° latitudine, 29,32° longitudine și 703 m altitudine, pe Valea Oltului, la o distanță de 59 km. de Rm. Vâlcea și 42 km de Sibiu. În Antichitate, romanii au construit pe teritoriul acestei comune un pod denumit Pons Vetus (Podul Vechi). Pe latura situată pe malul stâng al Oltului, în locul numit astăzi de localnici Turnulețe, se afla în Antichitate și un castru, distrus de apele Oltului. Urme ale acestui castru nu mai pot fi identificate azi în teren, însă au putut fi observate înainte de distrugerea lor totală sub forma unor ziduri lungi de 1,5 m, groase de 1,5- 2,0 m și îngropate la 3 m.
Figura 14
Toponimul poate sugera faptul că, romanii au construit podul pe locul în care se afla inițial un altul dacic. Unii cercetători situează castrul pe malul drept al Oltului, pe platoul Malul Podului, lângă capul de V al podului actual, unde în perioada modernă austriecii au construit cetatea Arxavia, care apare în unele documente cu denumirea Strassburg, însemnând ,,Cetatea de la drumˮ. O altă ipoteză consideră amplasarea edificiului militar roman pe malul stâng al Oltului, în punctual numit ,,La turnulețeˮ, la câteva sute de metri de marginea dinspre N a satului Câineni.
Cea de-a doua opinie este mai credibilă datorită faptului că pe malul drept al Oltului, până în secolul al VIII-lea nu a existat niciun drum, iar malul stâncos al Oltului nu permitea o debarcare sigură. În acest secol, după cucerirea Olteniei, austriecii au fost interesați de deschiderea unui drum care să faciliteze legăturile economice cu această provincie. Astfel, au fost create mai multe hărți, dintre care cea mai cunoscută este a arhitectului Friedrich Schwantz von Springfels, care a fost însoțită de o descriere a locurilor cartografiate și planșe sugestive.
Una dintre aceste planșe prezintă Oltul la Câineni într-o imagine în care apare locul denumit azi ,,La Turnulețeˮ, pe care autorul planșei îl notează drept Porta Romana. Probabil construcția era impunătoare din moment ce autorul o menționează și numește. Probabil denumirea zonei este una simbolică, datorată importanței strategice a locului prin care se putea intra în Ardeal. Este posibilă existența unui castru roman în acest punct.
Astăzi, la ieșirea din satul Câinenii Mari, aproape de drumul principal ce duce către Sibiu există o placă pe care se vede marcat drumul roman. A fost pusă de austrieci atunci când au construit Via Carolina și menționează faptul că traseul acesteia corespunde cu cel urmat de drumul construit în Antichitate.
La începutul secolului al IV-lea, datorită noii politici dunărene inaugurate de Constantius Chlorus și continuată de Constantin cel Mare, circulația pe drumul Oltului, chiar în această zonă a cunoscut o activitate intensă ca urmare a reluării legăturilor cu Transilvania. De asemenea, acest drum a contribuit la întărirea unității populației daco-romane din punct de vedere cultural și a relațiilor economice, contribuind astfel la formarea poporului roman. Importanța economică a acestui sector este dovedită și de un tezaur de 230 de monede de argint datate de la Hadrian până la Filip Arabul descoperit pe Valea Oltului, la marginea drumului ce leagă astăzi localitățile Câineni și Călinești. De asemenea, din castrul Pons Vetus, provine și o monedă din argint datată de la împărăteasa Faustina I.
Comuna Boișoara
Este așezată în mijlocul depresiunii Țara Loviștei din Carpații Meridionali, grupa Făgăraș, în N județului Vâlcea și pe partea stânga a Oltului. Se învecinează la N cu Munții Făgărașului, la S cu comuna Racovița, în partea de S-E cu comuna Titești și în N-V cu comuna Câineni.
Figura 15
Datorită faptului că, până în perioada modernă, când a fost construit drumul de pe Olt, pe aici trecea singurul drum care lega Transilvania de Muntenia este posibil să fi fost folosit și de romanii conduși de împaratul Traian, în drum spre Sarmisegetusa, mai ales că, pe linia sa se află și castrul de la Titești, astfel încât nu este exclus ca în Antichitate această fortificație să fi avut o legătură directă cu cea de la Pons Vetus printr-un drum ce trecea prin această comună. Acest drum a fost utilizat și în Evul Mediu pentru a lega vechiul scaun domnesc Curtea de Argeș de Transilvania. Localnicii menționează faptul că, în momentul în care s-a construit drumul comunal actual care leagă această localitate de Câineni, au putut fi observate urmele unui drum mai vechi, săpat în stâncă, în punctual numit ,,Colțul Călimăriiˮ. Traseul acestuia se îndreaptă spre E, ajungând în comuna Titești, în dreptul castrului. Posibilitatea existenței unei căi de comunicație romane peste care să fi fost construit nu este exclusă nici de Cristian Vlădescu.
Comuna Boița
Linia rutieră și defensivă romană care străbate actualul județ Vâlcea, se încheia în Antichitate la Boița, în județul Sibiu. Pe teritoriul acestei comune se afla castrul numit “Caput Stenarum”, ridicat de împăratul Traian, imediat după ce a cucerit Dacia pentru asigurarea trecerii prin această cale de comunicație. Toponimul provine din limba greacă și se traduce prin sintagma „capul strâmtorii”. Cuvântul „στενόν” înseamnă „defileu” și intrase, în acea perioadă în vocabularul curent al limbii latine.
Figura 16
Figura 17
Prin apropiere, romanii au construit și drumul, care vine în această localitate dinspre județul Vâlcea și ale cărui urme mai pot fi identificate astăzi în teren. Acesta se afla la o înălțime de 20 de m deasupra drumului actual și a putut fi urmărit pe o distanță de 100 m. A fost refăcut între anii 1717-1723 de către inginerul Schwantz, care în memoriile sale elogiază vechiul drum roman. Construcția romană, însă nu avea același traseu ca șoseaua națională de azi. După ce ieșea din trecătoare, traseul face o curbă spre dreapta ajungând până la castru și de aici mergând mai departe spre comuna Tălmaciu, unde reîntâlnește șoseaua folosită în prezent, care merge în linie dreaptă spre această comună. Astfel, datorită poziției sale comerciale și strategice, aflată chiar la intrarea în Ardeal, zona a fost numită de localnici în vechime ,,Poarta lui Traian”, iar N. Lupu presupune ca exista și un castru mai mare, însă acest lucru nu a fost confirmat de cercetările făcute în teren de-a lungul timpului.
Multă vreme, istoricii nu au putut identifica locul în care a fost construită cetatea, însă datorită lucrărilor agricole sătenii au descoperit urme de zidărie. Văzând aceste urme, Ion Albescu, autorul unei monografii a comunei a fost îndreptățit să considere că, aici s-a aflat în Antichitate construcția militară, mai ales că, fusese descoperită pe suprafața presupusă și o monedă din timpul împăratului Domitian. Ion Albescu, într-o prima ediție a acestei monografii, tipărita în 1938, localizează astfel pentru prima data Caput Stenarum la Boița.
Acest fapt a atras atenția cercetătorului C. Daicoviciu, în 1943, dar săpături arheologice au fost făcute de-abia în 1956 și au fost conduse de prof. univ. Macrea, toamna, cand nu mai era pericol sa afecteze culturile agricole. Săpăturile au dus la delimitarea castrului (60/40 m) și au determinat faptul că era înconjurat de ziduri înalte și împrejmuit cu șanțuri. Se pare că acest castellum era de tipul celor de la Titești, Arutela, Copăceni și Rădăcinești, construit în epoca lui Hadrian, cu scopul de a controla partea nordică a defileului Oltului.
Ruinele se află la înălțime de 3-4 m. Terasa era apărată cu un zid de mortar gros de 2,50 m, pe o lungime de 70 m, împotriva revărsărilor Oltului. La 2-3 m în interior se afla un al doilea zid ce avea o grosime de 1 m, construit tot din pietre legate cu mortar, a cărui temelie, cu lățimea de 1,20 m a fost așezată direct pe sol. Zidurile duble se găsesc doar pe laturile de V și de S, însă nu pot găsite și pe laturile de E și N. Pe latura sudică berma are o lungime de 1,50 m, iar pe latura nordică șanțul este lung de 2 m. În interior, se află agger-ul, poziționat în dreptul celui de-al doilea zid. Este realizat din pământ bătut, de culoare galbenă-cenușie. Valul are o lățime de 6,35 m. În exteriorul castrului, pe latura de V, zidul prezintă un contrafort, construit din pietre legate cu mortar, după aceeași tehnică. Pietrele au dimensiunile 0,80 X 0,80 m, iar rostul lor era acela de a întări zidul pentru a nu aluneca spre pantă.
In interior se aflau un edificiu ocupat de militari și două încăperi ce aveau caracter civil (vama și locuințele funcționarilor). Construcția militară este un fort de mărimea 41 X 47 m zidit pe un plan mai ridicat. Conform inscripțiilor de pe cărămizile ștampilate în acea garnizoană a staționat o vexilație din legiunea XIII Gemina și o COH. I…
In afara incintei au fost descoperite și urmele unor așezări civile romane și ale unui turn de lemn. Probabil locuințele aparțineau unor veterani, căsătoriți în această regiune, al carei nume este cunoscut până astăzi de localnici sub toponimul “La rude”, Ion Albescu susținând faptul că această denumire provine încă din Antichitate. In acest sector civil au fost descoperite fibule (secolul al III-lea), ceramică provincială romană și mai multe monede (Antoninus Pius-Manlia Scantilla). De asemenea, Dumitru Tudor a identificat la 80 de metri față de castru și o instalație termală.
Deși s-a solicitat autorităților ca urmele romane din acest teritoriu sa fie declarate monument istoric, pretențiile țăranilor care nu voiau să renunțe la teren au fost mult prea mari, iar regimul comunist nu a fost interesat de păstrarea monumentelor vechi. Asfel, astăzi întreaga așezare este distrusă aproape complet de agricultura practicată în comună. Mai pot fi observate uneori, mici urme de zidărie. Însă de pe întreaga suprafață cultivată, atât pe terenul unde am putea presupune că se afla castrul, cât și în afara acestuia ies la iveală fragmente ceramice romane, arătând astfel, că toată zona a fost intens locuită.
Listă de abrevieri
Armata romană în Dacia Inferior = Cristian Vlădescu, Armata romană în Dacia Inferior,
București, Ed. Militară, 1983.
Călătoriile împăraților Hadrian și Caracalla = D. Tudor, Călătoriile împăraților Hadrian și
Caracalla, București, Ed. Sport-Turism, 1987.
Câteva probleme ale epocii romane = Dumitru Tudor, Câteva probleme ale epocii romane în
lumina cercetărilor arheologice de la Buridava, în
Buridava-Studii și materiale, nr. 1, Rm. Vâlcea, Muzeul
Județean Vâlcea, p.30.
CDI = Dumitru Tudor, articol în Castra Daciae Inferioris, II-III, extras din Buletinul Comisiunii
Monumentelor Istorice, anul XXXIII, Fasc.105 și 106 – Iulie-Decembrie, București,
Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, 1940.
Centrul militar roman de la Buridava = Dumitru Tudor, Centrul militar roman de la Buridava, în
Studii și materiale de muzeografie și istorie militară, nr.
II, București, Muzeul Militar Central, 1968.
Cercetările arheologice de la Stolniceni-Râmnicu Vâlcea = Gheorghe Bichir, Cercetările
arheologice de la Stolniceni-Râmnicu Vâlcea, în Buridava. Studii
și materiale, nr. IV, Rm. Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea, 1982.
Contribuții la istoria Daciei romane = Petolescu, Constantin, Contribuții la istoria Daciei
Romane, București, Editura Academiei Române, 2007.
Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. II = Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. II, Localitățile
urbane, coordonator Ion Soare, Râmnicu Vâlcea, Ed.
Fortuna, 2012.
Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea = Tamaș, Corneliu, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea,
Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2006.
Fortificațiile romane din Dacia Inferior = Cristian Vlădescu, Fortificațiile romane din Dacia
Inferior, Craiova, Ed. Scrisul Românesc.
IDR = Constantin Petolescu, Grigore Florescu, Inscripțiile Daciei Romane, vol. II, Oltenia și
Muntenia, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977.
Itinerare arheologice și istorice oltene = Dumitru Tudor, Itinerare arheologice și istorice oltene,
București, Ed. Sport-Turism, 1979.
OR = Oltenia romană, edit. a IV-a, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București,
1978.
Vâlcea. 30 de monografii, vol. I = Monografia comunelor și orașelor din județul Vâlcea. Vâlcea,
30 de monografii, vol.I, Rm. Vâlcea, Ed. Petras, 2006.
Vâlcea. 30 de monografii, vol. II = Monografia comunelor și orașelor din județul Vâlcea,
Vâlcea. 30 de monografii, vol. II, Rm. Vâlcea, Ed. Petras,
2006.
Bibliografie
Surse primare:
Petolescu, Constatin, Inscripțiile latine din Dacia (ILD), București, Editura Academiei Române, 2005.
***; Florescu, Grigore, Inscripțiile Daciei Romane, vol. II, Oltenia și Muntenia, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977.
Ptolemeu, Îndreptar geographic, III, 8,3, text selectat de Alexandru Barnea în Istoria României în texte, coord. Bogdan Murgescu, București, Ed. Corint, 2001.
Lucrări generale
Civilizații antice, coordonator, Catherine Salles, București, Ed. Rao, 2008.
Enciclopedia civilizației romane, coordonator științific Dumitru Tudor, București, 1982.
Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. I, Prezentare generală, coordonator Ion Soare, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Fortuna, 2010.
Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. II, Localitățile urbane, coordonator Ion Soare, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2012.
Istoria României, Bărbulescu Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea Șerban; Teodor, Pompiliu; București, Ed. Corint, 2003.
Istoria românilor, vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni, coordonator Dumitru Protase, București, Ed. Enciclopedică, 2001.
Istoria românilor, vol. III, Genezele românești, coordonatori Ștefan Pascu și Răzvan Theodorescu, București, Ed. Enciclopedică, 2001.
Monografia comunelor și orașelor din județul Vâlcea, vol. I, Vâlcea, 30 de monografii, Rm. Vâlcea, Ed. Petras, 2006.
Monografia comunelor și orașelor din județul Vâlcea, vol. II, Vâlcea. 30 de monografii, Rm. Vâlcea, Ed. Petras, 2006.
Monografia comunelor și orașelor din județul Vâlcea, vol. III, Vâlcea. 30 de monografii, Ed. Petras, Rm. Vâlcea, 2007.
Giurescu, Constantin, Istoria românilor, vol. I, Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), București, Ed. ALL Educațional, 2000.
Mansuelli, A. Guido, Civilizațiile Europei Vechi,vol. II, București, Ed. Meridiane, 1978.
Mașkin, N. A., Istoria Romei Antice, București, Editura de Stat, 1951.
Mitchell, Stephen, A history of the later Roman Empire, AD. 284-641, The transformation of the Ancient World Ed. Blackwell Publishing.
Mommsen, Theodor, Istoria romană, vol. II, ediția a II-a, Iași, Ed. Polirom, 2009.
***, Istoria romană, vol. IV, ediția a II-a, Iași, Ed. Polirom, 2009.
Tamaș, Corneliu, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2006.
***, Istoria orașului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, 1994.
***, Râmnicu Vâlcea. Ghid de oraș, București, Ed. Sport-Turism, 1989.
***, Frâncu, Emilian, Istoria Județului Vâlcea, vol. I, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2012.
Petolescu, Constantin, Contribuții la istoria Daciei Romane, București, Editura Academiei Române, 2007.
***, Dacia și Imperiul Roman, București, Ed. Teora, 2000.
Lucrări speciale
Albescu, Ion, Boița. Monografie istorică, Sibiu, 1990.
Andreescu, Gheorghe, Câteva vârfuri de săgeată descoperite la Ocnița, județul Vâlcea, în Buridava-Studii și materiale, nr. III, Rm. Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea, 1979.
Ardevan, Radu, Viața municipală în Dacia Romană, Timișoara, Ed. Mirton, 1998.
Bâzgan Melentina: Evoluția județului Vâlcea până la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Studii Vâlcene, nr. I (VIII), Râmnicu Vâlcea, 2003.
Berciu, Dumitru, Romanitatea poporului român, în recentele cercetări arheologice, în Studii Vâlcene, nr. 2, Râmnicu Vâlcea, 1972.
***, Cu prilejul centenarului nașterii lui Vasile Pârvan (1882-1982) în Buridava. Studii și materiale, nr. IV, Râmnicu Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea, 1982.
Bichir, Gheorghe, Centrul militar roman de la Buridava, în Thraco-Dacica, tom. VI, 1-2, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985.
***, Cercetările arheologice de la Stolniceni-Râmnicu Vâlcea (I), în Buridava. Studii și materiale, nr. IV, Rm. Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea, 1982.
***, Continuitatea și romanizarea populației geto-dace în lumina cercetărilor de la Stolniceni-Râmnicu Vâlcea, în Studii Vâlcene, nr. VI, Râmnicu-Vâlcea, 1983.
***, Cultura carpică, București, Ed. Academiei, 1973.
***, Cuptoare de ars ceramică și țigle la Stolniceni-Buridava, în Studii și cercetări de istorie veche și arheologie, tom. 40, nr. 1, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989.
***, Geto-dacii din Muntenia în Epoca Romană, București, Ed. Academiei, 1984.
***, Manifestări de caracter magic la daco-romanii de la Stolniceni-Buridava, în Studii vâlcene, nr. VII, Râmnicu Vâlcea, 1985.
***, Opinii și clarificări în problema daci, romani, români, în Revista de Istorie, tom. 32, nr. 9, București, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1979.
Bondoc, Dumitru, Din istoria ,,Drumului de fierˮ Vâlcea-120 de ani de activitate feroviară (20 iunie 1887-20 iunie 2007) în Studii Vâlcene, nr. IV, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fântâna lui Manole, 2008.
Carcopino, Jérôme, Viața cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979.
Ciucă, Ion M.; Predescu, Bianca, Priorități istorice oltene și romănățene, Parohia Câmpu-Mare, județul Olt, 2005.
***, Ciucă, Ioan D.; Ciucă, Domnica, Priorități istorice vâlcene, Ed. Complexul de Spiritualitate Creștin-Ortodoxă ,,Sf. Nicolaeˮ, Câmpu-Mare, 2002.
Driva, Fenia, Călimănești, Căciulata, Cozia. Un altfel de ghid, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2002.
Daneș, Mircea; Oprica, Gheorghe, Călimănești. Perla Oltului, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2014.
Daneș, Elena; Daneș, Nicolae, Fișe din monografia comunei Câineni, în Studii Vâlcene, nr. V, Râmnicu Vâlcea, 1982.
Daneș, Nicolae, Drumuri de importanță principală și secundară de-a lungul veacurilor desprinse din toponimia locală, în Nord-Estul județului Vâlcea, în Studii Vâlcene, nr. VI, Râmnicu Vâlcea, 1983.
Dumitrașcu, Aurel, Monede romane republicane din tezaurul descoperit la Goranu-Vâlcea, în Studii Vâlcene, nr. IV, 1980.
Efrim, Gheorghe, Via Carolina-drum strategic de pe timpul Imperiului Habsburgic, la Câineni, în Studii Vâlcene, nr. V (XII)/2009, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fântâna lui Manole, 2009.
Fodorean, Florin, Drumurile din Dacia Romană, Cluj-Napoca, Ed. Napoca Star, 2006.
Iosifaru, Mariana, Ceramica ștampilată din județul Vâlcea, în Studii Vâlcene, nr. I (VIII), Râmnicu Vâlcea, Ed. Almaron, 2003.
***, Situri arheologice din orașul Ocnele Mari, județul Vâlcea, în Buridava. Studii și materiale, Râmnicu Vâlcea, Ed. Offsetcolor, 2011.
***, Tuțulescu, Ion; Tulugea, Claudiu; Părăușanu, Ovidiu; Stolniceni, mun. Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea. Punct:str. Buridava, în Valachica nr. 21-22, Cronica cercetărilor arheologice din România/ Campania 2008- a XLIII-a Sesiune Națională de Rapoarte Arheologice Târgoviște, 27-30 mai, 2009, Târgoviște, CNMCD și cIMeC, 2009.
Mașkin, N.A., Principatul lui Augustus. Originea și conținutul său social, București, Editura de Stat pentru Literatura Științifică, București, 1954.
Mămularu, Gheorghe, Semnificația câtorva toponime și hidronime din zona Călimănești, județul Vâlcea, în Studii vâlcene,nr. VI, Râmnicu Vâlcea, 1983.
Mitrana, Dumitru, Fișa monografică a comunei Berislăvești, județul Vâlcea, în Studii Vâlcene, nr. VII, Râmnicu Vâlcea, 1985.
Moțoc, Doru, Un arc de triumf din epoca romană la Câineni? în Studii Vâlcene, nr. 1/2003, Râmnicu Vâlcea, Ed. Almaron, 2003.
Năstase, Adrian; Stoinea, Ioan, Racovița. Județul Vâlcea (Istorie ilustrată), Craiova, Ed. MJM, 2004.
Panaite, Adriana Ileana, Drumurile romane în Moesia Inferior, coord. Alexandru Barnea, vol. I-II, Universitatea București, Facultatea de Istorie, 2010.
Pătrașcu, Marin; Daneș, Nicolae, Monografia comunei Câineni, județul Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2008.
Petolescu, Constantin, Les fouilles archéologiques sur la frontiere de Dacia Malvensis (1983-1995) în Roman frontier studies, proceeding of the XVII th International Congress of Roman frontier studies, editat de Nicolae Gudea, Zalău, tipografia Ardealul S.A. Cluj Napoca, 1999.
***, Addenda la Vasile Christescu, Istoria militară a Daciei Romane, reeditată de Claudiu Christescu și Constantin C. Petolescu, Editura Academiei Române, București, 2009.
***, Contribuții la istoria Daciei Romane, vol. I, București, Editura Academiei Române, 2007.
Petre-Govora, Govora-De la primii oameni la contemporani, Ed. Petras.
***, Aureii imperiali în Dacia Romană, Râmnicu Vâlcea, Ed. Patrimoniu, 2003.
***, Vâlcea, vatră de viețuire multimilenară a patriei noastre, în Studii Vâlcene, nr. V, Râmnicu Vâlcea, 1982.
Popilian, G., Ceramica romană din Oltenia, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1976.
Purece, Silviu, Tezaurele romane imperiale descoperite pe teritoriul județului Vâlcea, în Buridava. Studii și materiale, nr. 7, Rm. Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea, 2009.
***, Monede din colecția Muzeului Județean Vâlcea. Colecția Doctor Ploscaru în Buridava. Studii și Materiale, nr. VIII, Râmnicu Vâlcea, Ed. Offsetcolor, 2010.
***, Structura pe emitenți a tezaurelor romane imperiale descoperite pe teritoriul Olteniei în Buridava. Studii și materiale, nr. VI, Râmnicu Vâlcea, Ed. Almarom, 2008.
***, Un fragment de centură? realizat din monede romane imperiale aflate în colecția Muzeului Județean Vâlcea, în Buridava. Studii și materiale, nr. V, Râmnicu Vâlcea, Ed. Adrianso, 2007.
Roman, Vasile, Contribuția județului Vâlcea la civilizația românească, în Studii Vâlcene, nr. IV, Râmnicu Vâlcea, Tipografia Râmnicu Vâlcea, 1980.
Tudor, Dumitru, Arheologia romană, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976.
***, Castra Daciae Inferioris, II-III, extras din Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul XXXIII, Fasc.105 și 106 – Iulie-Decembrie, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, 1940.
***, Castrul și termele romane de la Copăceni pe Olt, în Castra Daciae Inferioris, V-VII, Extras din Buletinul Muzeului Militar Național, anul V, Nr. 9-10, București, 1943.
***, Castrul și băile romane de la Bivolari pe Olt în Castra Daciae Inferioris IV, extras din Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, fascicola 113-114, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului – Imprimeria Naționala, 1943.
***, Călătoriile împăraților Hadrian și Caracalla, București, Ed. Sport-Turism, 1987.
***, Centrul militar roman de la Buridava, în Studii și materiale de muzeografie și istorie militară, nr. II, București, Muzeul Militar Central, 1968.
***, Câteva probleme ale epocii romane în lumina cercetărilor arheologice de la Buridava, în Buridava-Studii și materiale, nr. 1, Rm. Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea.
***, Comunicări epigrafice, I, în Studii și cercetări de istorie veche, nr. 1, anul XIII, Ed. Academiei, București, 1962.
***, Comunicări epigrafice, IV, în Studii și cercetări de istorie veche, nr. 3, tomul 17, București, Ed. Academiei, 1966.
***, Comunicări epigrafice, VI, în Studii și cercetări de istorie veche, nr. 2, tomul 21, București, Ed. Academiei, 1970.
***, Considerațiuni economice despre S-E Olteniei în vremea romană, extras din revista Progresul Social, nr. 6, 1933.
***, Constantin cel Mare și recucerirea Daciei Traiane extras din Revista Istorică Română, vol. XI-XII (1941-1942), București, Imprimeria Națională, 1943.
***, Decebal și Traian, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
***, Depozitul de vase dacice și romane de la Stolniceni, în Studii și Cercetări de Istorie Veche, tom.18, București, Ed. Academiei, 1967.
***, Granița de N-E a Daciei Inferioare, în Revista Istorică Română, vol. XIV, Fasc. II, București, Monitorul Oficial și Imprimeria Națională, 1944.
***, Itinerare arheologice și istorice oltene, București, Ed. Sport-Turism, 1979.
***, Oltenia romană, edit. a IV-a, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978.
***, Orașe, târguri și sate în Dacia Romană, București, Ed. Științifică, 1968.
***, Răscoale și atacuri „barbare” în Dacia romană, București, Ed. Științifică, 1957.
***, Traian-Împărat al Romei, București, Ed. Științifică, 1966.
***, Purcărescu, Petre, Prima campanie de săpături arheologice la Buridava romană, în Buridava. Studii și materiale, nr. I, Rm. Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea.
***, Nubăr, N; Purcărescu, P, Săpăturile arheologice de la Castra Traiana (satul Sâmbotin, com. Dăești, jud. Vâlcea), în Materiale și cercetări arheologice, vol. IX, București, Ed. Academiei.
***, Sirienii în Dacia Inferioară, în Apulum. Arheologie-Istorie-Etnografie, Alba Iulia, Ed. Întreprinderea Poligrafică Sibiu, 1971.
Tulugea, Claudiu Aurel, Cronica cercetărilor arheologice din anii 2006-2007 în județul Vâlcea, în Buridava. Studii și materiale, nr. V, Râmnicu Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea, 2007.
***, Cronica cercetărilor arheologice preventive pe anul 2007-2008 în județul Vâlcea, în Buridava. Studii și materiale, nr. VI, Râmnicu Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea, 2008.
***, Cronica cercetărilor arheologice pe anii 2009-2010 în județul Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Offsetcolor, 2012.
Turcu, Mioara, Itinerare arheologice în Muntenia, București, Ed. Sport-Turism, 1985.
Vasilescu, Alexandru, A., Oltenia sub austrieci, 1716-1739, București, 1929, p. 75, apud, Gheorghe Efrim, Via Carolina-drum strategic de pe timpul Imperiului Habsburgic, la Câineni, în Studii Vâlcene, nr. V (XII)/2009, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fântâna lui Manole, 2009.
Vlădescu, Cristian, M, Armata romană în Dacia Inferior, București, Ed. Militară, 1983.
***, Castrul de la Racovița și rolul său defensiv în garnizoana Praetorium, în Studii Vâlcene, nr. VI, Râmnicu Vâlcea, 1983.
***, Fortificațiile romane din Dacia Inferior, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1986.
***, Tehnica de construcție a castrelor care constituiau apărarea masivului Cozia, în Studii Vâlcene, nr. VII, Râmnicu Vâlcea, 1985.
Vlădescu, Florea, Monografia comunei Titești-Vâlcea, Rm. Vâlcea, Ed. Conphys, 2003.
Horia, Ursu, I, Traian, ediția a II-a, București, Ed. Mirabilis, 2004.
Anexe
Puncte romane
Boița-Caput Stenarum : 45°38'4.91"N, 24°15'50.26"E
Limită Nord drum roman: 45°36'15.02"N, 24°15'37.29"E
Limită Sud drum roman: 45°36'11.29"N, 24°15'39.61"E
Câineni-Pons Vetus: 45°30'8.20"N, 24°17'43.68"E
Urme romane: 45°29'58.35"N, 24°18'14.80"E
Arxavia: 45°29'56.80"N, 24°17'29.95"E
Colțul Călimării: 45°29'2.34"N, 24°18'29.26"E
Titești-Castru, colțul de S-E: 45°24'54.51"N, 24°22'45.76"E
S-V: 45°24'54.55"N, 24°22'43.06"E
N-V: 45°24'55.61"N, 24°22'42.27"E
N-E: 45°24'55.58"N, 24°22'44.40"E
Copăceni colțul de S-V: 45°24'1.41"N, 24°18'36.07"E
N-V: 45°24'4.48"N, 24°18'34.42"E
N-E: 45°24'5.69"N, 24°18'39.46"E
S-E: 45°24'2.31"N, 24°18'41.25"E
Drum spre Titești prin Boișoara: 45°24'51.74"N, 24°21'14.62"E
Perișani Castru: 45°21'25.79"N, 24°24'39.59"E
Rădăcinești-Castru: 45°16'44.74"N, 24°25'27.48"E
Arutela-Castru colțul de N-V: 45°16'35.03"N, 24°18'42.90"E
S-V: 45°16'33.81"N, 24°18'44.51"E
S-E: 45°16'34.56"N, 24°18'46.38"E
N-E: 45°16'35.89"N, 24°18'45.15"E
Masa lui Traian: 45°17'0.25"N, 24°18'23.20"E
Dăești-Castra Traiana: 45°10'27.47"N, 24°22'24.46"E
Stolniceni-Buridava S-E: 45° 2'2.16"N, 24°18'15.61"E
N-E: 45° 2'2.21"N, 24°18'16.29"E
S-V: 45° 2'2.59"N, 24°18'15.04"E
N-V: 45° 2'2.61"N, 24°18'15.55"E
Câmpul Râurenilor: 45° 2'59.36"N, 24°19'17.72"E
Lunca gării Băbeni: 44°56'36.66"N, 24°14'4.14"E
Biserica din Ionești: 44°53'12.88"N, 24°13'29.72"E
Drumul gării: 44°53'12.04"N, 24°13'33.99"E
Ionești-Pons Aluti: 44°52'44.23"N, 24°13'20.61"E
Momotești: 44°37'53.14"N, 24°16'7.15"E
Ceramică
1)Toartă amforă, figurile 1,2
Descriere: lut modelat la roată, pastă cu nisip, decor cu trei șănțuiri, culoare cărămiziu deschis
Locul descoperirii: Boița
Dimensiuni: lungime 11,5 cm, lățime 5 cm mânerul și 8,5 cm la bază, grosime 2,5 cm/4,5 cm în partea superioară și 1, 5 cm în partea inferioară
Figura 1 Figura 2
2)Fragment toartă amforă, figurile 3,4
Descriere: lut, pastă cu nisip, decor cu trei șănțuiri, culoare cărămiziu deschis
Locul descoperirii: Boița
Dimensiuni: lungime 9 cm, lățime 4,8 cm, grosime 2 cm/4 cm
Figura 3 Figura 4
3)Fragment buză ulcior, figurile 5,6
Descriere: lut modelat la roată, pastă cu nisip, sub buză prezintă un decor cu o șănțuire, culoare brun deschis
Locul descoperirii: Boița
Dimensiuni: lungime 0,5 cm-5 cm, lățime 4 cm, grosime 0, 5 cm.
Figura 5 Figura 6
4)Fragment toartă vas, figurile 7,8
Descriere: lut, pastă cu nisip micaceu, decor cu trei șănțuiri, culoare neagră
Locul descoperirii: Boița
Dimensiuni: lungime 7,8/8,3 cm, lățime 4,5/4,8 cm, grosime 1,7 cm.
Figura 7 Figura8
5)Fragment țiglă, figurile 9, 10.
Descriere: lut, pastă cu nisip, decor cu 6 șănțuiri, culoare cărămiziu închis
Locul descoperirii: Boița
Dimensiuni: lungime 7,2/7,7 cm, lățime 1/7,2 cm, grosime 1,5 cm
Figura 9 Figura 10
6)Fragment tub apeduct, 11, 12
Descriere: lut modelat la roată, pastă fină. Atât în interior cât și în exterior prezintă urme de zidire. Probabil a fost depus într-un complex, culoare brun închis
Locul descoperirii: Boița
Dimensiuni: lungimea buzei 7 cm, lățimea 3,2 cm, grosimea 0,4 cm, lungimea corpului 9,5 cm, lățimea 4,5/6,8 cm, grosime 1,5 cm.
Imagini
1)Castrul Arutela
2) Drum actual în fața porții pretoriene a castrului Arutela
3) Terenul unde se afla în Antichitate castrul de la Boița
4) Boița, drum roman
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Valcea Referat 1 [311310] (ID: 311310)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.