CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR LĂSATE DE UNELE PĂRȚI ALE CAPULUI ȘI A CELOR DE MĂNUȘI [311304]

MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA: CRIMINALISTICA

TEMA: CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR LĂSATE DE UNELE PĂRȚI ALE CAPULUI ȘI A CELOR DE MĂNUȘI

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC

Conf. univ. dr. PĂUN COSTICĂ

Absolvent: [anonimizat] 2006 –

cUPRINS

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

Noțiunea și clasificarea generală a [anonimizat].

[anonimizat] a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Probele nu au o valoare dinainte stabilită. [anonimizat].

[anonimizat], a unor acțiuni ce produc modificări in ambianța existentă. Aceste modificări sunt cunoscute sub denumirea generală de urme.

Fiind într-o [anonimizat] a activității infracționale a [anonimizat],pentru aflarea adevărului.

În literatura criminalistică noțiunea de urmă este prezentată în două accepțiuni: una în sens larg și una în sens restrâns.

[anonimizat] “cele mai variate schimbări ce pot interveni în mediul înconjurător ca rezultat al acțiunii infractorului”, iar de alții ca ”totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea unei infracțiuni”.

[anonimizat] “reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe un alt obiect sau altă substanță”.

Pentru o definire unitară și cuprinzătoare a [anonimizat], ca rezultat al acțiunii fie al făptuitorului și a [anonimizat] a diferitelor părți componente a locului respectiv asupra făptuitorului și mijloacelor pe care le folosește.

[anonimizat], prin urmă se înțelege “orice modificare materială produsă ca urmare a [anonimizat], [anonimizat], pot conduce la: [anonimizat], a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei”.

Astfel, constituie urme tot ceea ce a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], instrumentele sau materialele pe care le-a întrebuințat, [anonimizat], precum și tot ceea ce a [anonimizat]. Totodată, prin urme se înțeleg și schimbările de poziție ale unor obiecte existente la locul săvârșirii infracțiunii.

Urmele, private în accepțiunea criminalistică, prezintă următoarele trăsături generale:

– apar obligatoriu în procesul săvârșirii unei fapte penale;

– crearea lor este rezultatul interacțiunii dintre factorii care se manifestă pe parcursul comiterii faptei;

în timp, urmele suferă o serie de transformări care pot să ducă la diminuarea valorii lor în procesul de identificare. Din aceasta cauză se impun descoperirea, fixarea, conservarea și exploatarea lor cât mai repede.

Clasificarea generală a urmelor

Necesitatea realizării unei viziuni unitare asupra sistemului urmelor, a evidențierii interdependențelor dintre diferitele categorii, grupe și subgrupe ale acestora conduce la utilizarea mai multor criterii de clasificare, care să permită stabilirea sursei, formei, dimensiunilor și conținutului urmelor, calității și posibilităților de utilizare a lor în procesul judiciar.

Din activitatea practică criminalistică și ca urmare a unor studii efectuate a rezultat că urmele pot fi clasificate după următoarele criterii: după factorul creator de urme, după factorul primitor de urme, după esența urmelor, după mărimea urmelor, după posibilitățile ce le oferă în procesul identificării criminalistice.

Clasificarea după factorul creator de urme

În funcție de factorul creator, se disting următoarele grupe principale de urme:

Urme ale omului, care cuprind toate modificările rezultate atât din simplul contact al corpului omenesc cu elementele componente ale mediului, din mișcările complexe ale acestuia inițiate, deliberate și coordonate de activitatea cerebrala.

Din această categorie fac parte: toate modificările rezultate din contactul mâinilor, picioarelor, feței și altor părți ale corpului cu elementele locului în care s-a comis infracțiunea; produsele biologice de natură umană; vorbirea; scrisul; modul specific de executare a nodurilor și legăturilor, etc.

Urme ale animalelor. Din această categorie fac parte urmele create de; copite, gheare, coarne, colți, aripi, păr, pene, produse biologice, precum și cele sonore și de miros.

Urme ale vegetalelor, din care fac parte: urmele frunzelor, ramurilor, tulpinilor, semințelor, sporilor, produselor biologice de natură vegetală, precum și cele ale vegetalelor prelucrate(cafea, tutun, iasca, etc.).

Urme ale obiectelor, care cuprind totalitatea modificărilor produse la fața locului în timpul săvârșirii infracțiunii de prezența sau acțiunea obiectelor(îmbrăcăminte, încălțăminte, instrumente, arme, mijloace de transport, substanțe pulverulente s.a.).

Urme create de unele fenomene sunt cele ce apar ca urmare a incendiilor, exploziilor, catastrofelor, folosirii radiațiilor, cum ar fi: aspectul caracteristic scurtcircuitelor; semnul lăsat de scurgerile curenților de înaltă tensiune; modificările complexe produse utilajelor, instalațiilor, construcțiilor, mijloacelor de transport, organismelor vii, etc.

Clasificarea după factorul primitor de urme.

Potrivit acestui criteriu, urmele se clasifică în:

Urme primite de om. În cazul acestora se au în vedere două situații distincte: una când corpul uman suportă contactul nemijlocit cu factorii creatori de urme și altă situație cea a creării urmelor în cadrul procesului de percepție-memorizare.

Urmele primite de corpul uman, ca simplu corp primitor pot fi clasificate în urme “formă” și urme “materie”, în macrourme și microurme, toate acestea având proprietăți geometrice, mecanice, fizice și chimice, susceptibile de măsurare și apreciere matematică în procesul expertizei criminalistice.

Prin procesul de percepție omul poate reține și acele urme care dispar de la locul faptei odată cu consumarea activității infracționale, așa cum ar fi: elementele dinamice caracteristice mersului făptuitorului(altele decât cele materializate în cărarea de urme); culoarea îmbrăcămintei sau instrumentelor folosite de făptuitor; temperatura și mirosurile provenite de la făptuitor sau obiecte folosite de el; succesiunea activităților întreprinse de anumite persoane în timpul comiterii infracțiunii, etc.

Urmele recepționate de om prin intermediul procesului de percepție sunt un produs al variabilității culorilor, tonurilor, mirosurilor, combinate cu posibilitățile de interelație ale diferitelor sisteme senzoriale umane. La această categorie de urme accesul este indirect, ele fiind fixate și conservate de memoria umană. Redarea lor se face tot de către omul purtător, conform legilor psihofiziologice ale memorizării si reproducerii.

Urme primite de animale, care sunt modificări produse asupra corpului acestora prin intermediul unor instrumente, arme sau substanțe. Modificările pot consta în răniri, imprimări pe blană sau pielea animalului, intoxicații, împușcări, etc.

Urme primite de vegetale, constau în tăieturi, retezături, ruperi, smulgeri sau imprimări efectuate cu diverse instrumente, unelte ori alte obiecte. De asemenea, din această categorie mai fac parte urmele imprimate pe suprafața plantelor de forma corpului unor persoane, animale, mijloace de transport sau obiecte(urmele lăsate de roțile unui autovehicul pe iarbă, culcușurile animalelor în lanuri, fânețuri, etc.

Urme primite de obiecte. Acestea constau în modificările apărute pe diferite obiecte, teren, etc., în urma contactului lor cu unul dintre factorii creatori. Urmele primite de obiecte se caracterizează printr-o bună conservare, unele dintre ele păstrându-și caracteristicile inițiale vreme îndelungată.

Clasificarea urmelor după esența lor.

Din acest punct de vedere, urmele se clasifică astfel :

Urme formă. Ele reprezintă modificările formei corpurilor primitoare ca rezultat al acțiunii factorilor creatori și sunt, în general, reproduceri ale construcției exterioare a unor corpuri și ale particularităților formei lor în masa corpurilor primitoare.

La examinarea acestor urme, forma împreună cu toate caracteristicile sale are rolul principal la identificarea factorului creator.

Urmele formă pot fi rezultatul apăsării, ruperii, imprimării, lovirii, tamponării, frecării, stropirii, țâșnirii, pulverizării, mânjirii, scurgerii, etc. De asemenea, pot fi și rezultatul unui proces mecanic, termic, chimic s.a..

La rândul lor, urmele formă se subclasifică în funcție de procesul de mișcare în care s-au format și de modificările aduse corpului primitor.

În raport cu procesul de mișcare în care s-au format, se subdivid în :

urme statice, care se formează atunci când cele două corpuri – corpul creator și corpul primitor de urmă – intră în contact prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafețele să alunece între ele. Așa, de exemplu, forma tălpii încălțămintei rămasă pe pământ moale, forma crestelor papilare, conturul instrumentelor de forțare imprimate în tocul ușii, conturul dinților pe pielea victimei, forma reliefului benzii de rulare a anvelopelor pe nisip, praf, sau asfalt sunt considerate urme statice.

urme dinamice, care se formează în procesul de alunecare și frecare a suprafețelor corpului creator și corpului primitor de urmă. Se include in această categorie toate urmele în formă de striații, ca, de exemplu: urmele plinurilor dintre ghinturile țevii armei pe proiectil; urmele create de neregularitățile tăișului unui cuțit sau topor pe suprafața obiectului tăiat; urmele de derapare a roților autovehiculelor; urmele alunecărilor și frecărilor în cursul luptei dintre agresor și victimă imprimate pe sol, perete, îmbrăcăminte, piele, etc. urmele lăsate de tălpile săniilor, schiurilor, patinelor; urmele lăsate de dinți prin mușcarea diferitelor alimente și altele.

În raport cu modificările aduse corpului primitor, se subdivid în :

urme de adâncime (denumite și urme în volum), care se formează prin modificarea în profunzime a formei obiectului primitor în locul de contact cu cel creator, ca urmare a comprimării substanței primului.

În numeroase cazuri urmele de adâncime conțin atât porțiuni statice, cât și porțiuni dinamice sub formă de striații. De exemplu, într-o urmă de adâncime creată de încălțăminte, fundul urmei va reda conturul tălpii sau tocului(porțiuni statice), iar marginile vor reda sub formă de striații elementele muchiei tălpii (porțiuni dinamice).

urme de suprafață, care apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicări de substanță pe suprafața unor corpuri ce vin în contact cu altele, fără sa schimbe forma corpului purtător. În funcție de procesul formării, urmele de suprafață pot fi: urme de stratificare, atunci când corpul creator de urmă depune pe obiectul primitor un strat fin dintr-o substanță oarecare; urme de destratificare, atunci când corpul creator de urmă detașează de pe corpul primitor un strat fin din substanțele care se află pe acesta. Spre exemplu, infractorul, la escaladarea unei ferestre, punând mâna pe pervazul acoperit cu un strat de praf, creează în acel loc o urmă de destratificare prin detașarea prafului. Împingând apoi geamul ferestrei pentru a o deschide spre interior, depune pe suprafața acestuia un strat de praf, creând o urmă de stratificare ce reproduce forma mâinii. Urmele de stratificare și cele de destratificare pot fi vizibile si invizibile(latente). De exemplu, mâna curată în contact cu obiectele lasă urme de stratificare latente, depunând un strat incolor de sudoare. Când mâna este acoperită cu sânge, vopsea, praf, faină sau alte substanțe, creează pe suprafețele cu care vine în contact urme vizibile.

În grupa urmelor de suprafață trebuie incluse și acelea care redau conturul unor obiecte ca urmare a protejării locului ocupat de acestea, denumite și urme negative. De exemplu, tabloul, covorul, tapițeria sau alt obiect va lăsa pe peretele unde se află conturul său, printr-o culoare mai deschisa decât restul peretelui asupra căruia au acționat fumul, căldura, lumina și alți factori degradanți. În cazul incendiilor, locul ocupat de obiectele rezistente la foc redă conturul acestora sub forma unei porțiuni necarbonizate.

În categoria urmelor formă se includ și urmele create prin căderea substanțelor lichide, semilichide sau vâscoase de la diferite înălțimi, sub diverse unghiuri, viteze și presiuni(picăturile de sânge, urina, apă, ulei, benzină, vopsea, etc.). Examinarea formei acestor urme, deși nu duce la identificarea obiectului creator, furnizează numeroase date în legătură cu direcția, înălțimea, viteza, timpul și modul de consumare a actelor care le-au produs.

Urme materie, ce cuprind produsele, substanțele sau particulele de natură organică sau anorganică apărute în procesul săvârșirii unei infracțiuni, care prin compoziția și aspectul lor pot avea importanță criminalistică.

Ele pot consta în particule micro sau macroscopice de substanță, desprinse de pe un corp, atașate la un corp, rămase sau aduse la fața locului în timpul săvârșirii faptei.

Urmele materie care nu sunt vizibile cu ochiul liber și care, datorită acestui fapt sunt ignorate de făptuitor, sunt cunoscute sub denumirea de microurme. Celelalte urme materie, vizibile cu ochiul liber sunt denumite macrourme.

La rândul lor, urmele materie se clasifică în:

resturi de substanțe, obiecte, materii;

urme biologice:

Urme poziționale. Această categorie de urme reprezintă schimbările poziției inițiale ale corpurilor, obiectelor, subansamblurilor acestora existente la locul unde s-a comis o infracțiune și care au legătură directă cu ea. De exemplu, un sertar tras pe jumătate, o ușă întredeschisă prezentând broasca în poziție „asigurat”, o perdea sau o draperie cu un colț desprins, ceasul spart sau desprins la o anumită oră, mânerul de cuplare al unui motor sau un aparat de bord blocat într-o anumită poziție, etc. constituie urme poziționale.

Clasificarea urmelor după mărime.

În raport cu dimensiunile lor, urmele ce fac obiectul examinărilor criminalistice se clasifică în două mari categorii: macrourme și microurme.

Macrourmele includ toate categoriile de urme formă și materie caracterizate prin dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi percepute și examinate nemijlocit cu organele senzoriale umane. Aceste urme pot fi supuse unor prelucrări, examinări și analize chimice și fizice obișnuite, fără pericolul distrugerii complete a substanței lor.

Microurmele sunt acele urme formă sau materie, mici și foarte mici, create în procesul săvârșirii unei infracțiuni, pentru a căror descoperire, ridicare și examinare sunt necesare mijloace tehnice de amplificare a posibilităților senzoriale umane ori utilizarea unor metode microanalitice.

Dimensiunile mici ale microurmelor fac ca făptuitorul să nu sesizeze crearea acestora la fața locului și, ca urmare, să nu le poată altera intenționat.

Clasificarea urmelor după posibilitățile ce le oferă în procesul identificării.

Din acest punct de vedere, urmele se clasifică în felul următor:

Urme care furnizează elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârșirii infracțiunii. În această categorie se includ acele urme care, deși nu conțin elemente de identificare sau de stabilire a apartenenței lor la gen, contribuie la determinarea naturii activităților desfășurate de făptuitor, a succesiunii și duratei acestora, la explicarea diferitelor împrejurări negative, etc. Fac parte din această categorie îndeosebi urmele poziționale, precum și urmele așa-zise „concepționale”, care releva concepția de săvârșire a unei fapte infracționale, diferită de la individ la individ. În categoria urmelor ”concepționale” se include cunoscutul „modus operandi”.

Urme care ajuta la stabilirea apartenenței la gen. Acestor categorii de urme le este specifică insuficiența caracteristicilor individuale necesare procesului de identificare așa cum este el conceput în criminalistică. Caracteristicile generale ale acestor urme permit delimitarea genului (grupului) de factorii creatori cărora le aparțin și prezintă o deosebită importanță pentru stabilirea cercului de suspecți.

Procentul cel mai mare în această grupa îl dețin urmele formă dinamice(în afara striațiilor), urmele de destratificare, cele negative, o parte a urmelor materie, a microurmelor și ale unor fenomene.

Urme ce permit identificarea factorului creator. Fac parte din această grupă urmele care conțin un număr de caracteristici individuale suficiente pentru identificare(de exemplu, cele lăsate de mâini, de picioare, de buze, de dinți, de îmbrăcăminte, de încălțăminte, de părțile rulante ale mijloacelor de transport,etc.)

CAPITOLUL II

FORMAREA DESCOPERIREA, RELEVAREA, FIXAREA, RIDICAREA ȘI CONSERVAREA URMELOR

Mecanismul de formare a urmelor create de unele parți ale capului

Noțiuni generale

Prin urmele create de unele părți ale capului, în sens criminalistic, se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat a contactului capului făptuitorului și victimei cu acestea în procesul săvârșirii infracțiunii.

În procesul identificării criminalistice, urmele create de unele părți ale capului ocupă un loc important, deoarece fac parte din categoria urmelor ce se întâlnesc frecvent la fața locului și oferă numeroase elemente de comparație ce duc la identificarea certă și rapidă a persoanei care le-a creat.

Ele pot lua naștere și prin detașarea de substanță de pe suprafața atinsă (praf, sânge, etc.). Când obiectul atins este moale, relieful capului se imprimă în adâncime, lăsând urme în relief.

După plasticitatea materiei pe care se creează, urmele create de unele parți ale capului pot fi de suprafață și de adâncime.

Urmele de suprafață pot fi, la rândul lor, vizibile și invizibile (latente).

Urmele vizibile, care se mai numesc și colorate, sunt lăsate de suprafețele pielii capului murdărite cu substanțe colorate, cum ar fi: sânge, vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine, var, tuș etc. În unele cazuri, urmele create de unele părți ale capului colorate rămase pe obiecte nu rețin în condiții perfecte caracteristicile desenului buzelor, formei urechii, nasului, precum și a încrețiturilor și ridurilor, fiind simple mânjituri, datorită îmbibării cu substanță a șanțurilor ridurilor și încrețiturilor. În funcție de gradul de îmbâcsire a șanțurilor cu substanță colorantă, urmele ridurilor si încrețiturilor vizibile pot avea aspect diferit. Astfel, nasul, buzele, urechile, precum și alte părți ale capului murdărite cu sânge sau vopsea și aplicate în mod repetat pe diferite obiecte vor lăsa la început urme sub formă de mânjituri, iar apoi urmele ridicăturilor reliefului capului vor fi albe iar cele ale șanțurilor, colorate. Explicația este următoarea: la început, datorită cantității mari de substanță colorantă, șanțurile sunt îmbibate cu substanța respectivă și, de aceea, urmele nu se disting de cele ale șanțurilor, având aspectul unor mânjituri. Prin atingerea repetată a diferitelor obiecte, substanța colorantă aflată pe ridicăturile și încrețiturile pielii capului, care sunt în relief, se subțiază din ce în ce până se șterge. Când pe ridicăturile nasului, buzelor și urechilor nu se mai află materie colorantă se vor reproduce doar urmele șanțurilor și încrețiturilor de pe aceste suprafețe, prin depunerea substanței care se mai află în ele. În această situație urmele apar ca un negativ al acestor desene.

Reținându-se această particularitate a mecanismului de formare a urmelor colorate este de subliniat faptul că se pot produce erori prin aceea că în procesul de comparare se consideră ridicăturile ca fiind șanțuri, iar șanțurile drept ridicături. În cazul unei astfel de erori identificarea nu mai este posibilă, concluziile unei expertize fiind totodată negative.

De aceea, ori de câte ori se descoperă și se ridică o urmă colorată (cu sânge, praf, noroi, vopsea, etc.), este indicat ca ea să se compare așa cum se găsește, dar să se procedeze și la inversarea sa fotografică, pentru a se compara și în acest mod, în scopul de a se verifica dacă urma nu reproduce șanțurile.

Urmele invizibile (numite în mod curent și latente) rămân prin depunerea sudorii și a grăsimii umane de pe piele, ca efect al atingerii cu buzele, urechile sau nasul voluntar sau involuntar, a anumitor obiecte (de exemplu, când infractorul a atins borcanul găsit pe fereastră, diferite cărți, acte sau a pus urechea pe ușa pentru a asculta ce se aude în încăpere, a băut apă dintr-un pahar etc.).

La crearea acestui gen de urme pot să concure și alte substanțe, deoarece suprafețele pielii capului în anumite situații sunt murdărite cu o largă varietate de substanțe invizibile susceptibile transferului cum sunt, mai ales, grăsimile (ulei), cremele și vaselinele incolore, sărurile etc.

Prin urme invizibile nu se înțeleg numai cele menționate, ci și acelea care sunt vizibile într-o oarecare măsură, însă pentru a fi examinate corespunzător este necesar să fie relevate.

Urmele create de unele părți ale capului în adâncime rămân prin imprimarea prafului ridicăturilor și încrețiturilor în diverse materii plastice, ca: argila proaspătă, chitul și vopseaua proaspătă, ceara, anumite alimente, făină și altele.

Urmele create de unele părți ale capului precum și cele de mănuși se pot imprima și în gheață, ca urmare a topirii stratului de suprafață al acesteia, prin căldura emanată de corpul uman.

În funcție de mecanismul de formare, elementele desenului format de urmele lăsate de unele părți ale capului se reproduc în urmă în mod diferențiat. În acest sens se desprind trei situații:

când urma este statică, clară și bine imprimată pe suport, caracteristicile individuale ale acesteia oferă suficiente elemente de identificare a elementului creator;

când urma este statică, clară și bine imprimată, dar suportul pe care s-a creat (lut, noroi, nisip, praf, etc.) nu permite reproducerea exactă a desenului format urmele lăsate de unele părți ale capului; în acest caz pot fi stabilite numai unele elemente generice, ca: lungimea și grosimea acestora, caracterele particulare ale unor negi, cicatrice ș.a.;

când urma este dinamică – de pildă, fața alunecă pe un obiect, urechea alunecă pe ușă, pe un zid etc. – se reproduc foarte puține elemente caracteristice.

Căutarea și descoperirea urmelor create de unele părți ale capului la fața locului

Descoperirea urmelor presupune o cercetare sistematică și amănunțită a locului săvârșirii infracțiunii, prin observarea nemijlocită sau cu ajutorul unor mijloace tehnice adecvate. Ea include în principal două activități distincte: căutarea urmelor și relevarea urmelor.

Urmele create de unele părți ale capului se caută cu multă atenție pentru că sunt de dimensiuni mici, uneori reproducând doar fragmente ale desenelor ridurilor și încrețiturilor, care abia se pot observa. La căutarea urmelor este necesară o precauție deosebită pentru a nu se lăsa propriile urme și a nu se șterge, din neatenție, cele care aparțin făptuitorului.

Se impune stabilirea locurilor de acces al autorului și a drumului parcurs – iter criminis – de acesta în câmpul infracțiunii, atât în scopul de a se delimita locul unde pot fi găsite urmele lăsate, cât și pentru ca ele să poată fi căutate și descoperite organizat și rapid.

Dacă este spartă o ușă, urmele trebuie căutate pe ușa sau în imediata apropiere și în orice alt loc prin care ar fi putut pătrunde făptuitorul. Când este spartă o fereastră, se caută cu atenție deosebită bucățile de geam spart, întrucât pe ele aproape întotdeauna rămân urmele mâinilor sau ale mănușilor, precum și cele ale nasului, buzelor sau ale altor părți ale capului făptuitorului. Bucățile de geam nu se găsesc întotdeauna pe pervaz, ci uneori sunt aruncate departe, rezemate de zid sau ascunse. De aceea, ele trebuie căutate și examinate pentru a se stabili dacă provin de la fereastra în cauză și dacă au urme lăsate de aceste părți ale corpului uman.

Pe sticlă și pe porțelan, de obicei rămân urme clare. Dacă infractorul a consumat băuturi spirtoase în câmpul infracțiunii, cercetările pot, de asemenea, să dea rezultate satisfăcătoare chiar în cazuri când infractorul a lucrat la început cu mâinile înmănușate, pentru că, îmbătându-se, treptat, uită de precauție și-și scoate mănușile și se pot găsi și urme papilare. Urmele digitale precum și cele de buze se caută pe sticla cu băutură alcoolică, pe vase, pahare sau căni de sticlă ori de porțelan, folosite de infractor pentru turnarea băuturii.

La instalațiile electrice este necesar să se cerceteze întrerupătoarele, pereții din jurul acestora și becurile care au fost deșurubate parțial sau total de către făptuitor pentru a se vedea daca sunt sau nu lăsate urme de mănuși din piele.

Se pot găsi urme de dinți și de mănuși pe obiectele pe care făptuitorul le-a adus și le-a lăsat ori uitat în câmpul infracțiunii sau în imediata lui apropiere, de exemplu, pe hârtia în care au fost ambalate uneltele pentru comiterea faptei, pe bateria veche a lanternei electrice, ce a fost schimbată la fața locului și aruncată etc., astfel a fost cazul când infractorul, din cauza că bateria lanternei era slabă, a strâns-o cu dinții ca să-și mai revină, după care a lăsat-o la locul faptei și de pe care s-au ridicat urme de dinți.

În condiții favorabile, urmele pot fi descoperite și pe suprafețe aspre, pe gulere de la îmbrăcăminte, pe rufăria scrobită, pe țesături fine, pe manșete, ziare etc. La examinarea mobilei nu trebuie să se piardă din vedere locurile pe care făptuitorul le-a putut atinge prin scoaterea sertarelor, prin mutarea unui obiect sau distrugerea lui cu ajutorul dinților ș.a.

Când s-a scotocit în plicuri sau în bibliotecă este de presupus că făptuitorul și-a scos mănușile, iar urmele trebuie căutate pe hârtia plicului, a cărților etc. De asemenea, făptuitorul își poate scoate mănușile, lăsând urme papilare, și datorită diminuării spiritului de precauție sub influența băuturilor alcoolice, consumate fie la locul faptei, fie anterior. Dacă s-au folosit mănuși de cauciuc, medicinale, sau de vinilin și au fost abandonate la fața locului, acestea se ridică cu penseta și se caută amprentele făptuitorului, atât în exterior cât și în interior, tăinuindu-se cu atenție mănușa până la capătul degetelor Aceste fapte atestă că nu trebuie să se renunțe la căutarea urmelor papilare, chiar și atunci când s-a ajuns la concluzia că făptuitorul a operat cu mănuși.

Din cauza unor idei preconcepute că pe obiectele cu suprafață prea mică cum sunt: butonii de la mănuși, nasturii de la haine, bijuterii etc. sau că pe fructe și legume ori pe obiectele cu suprafețe poroase, scânduri, pereți, nu pot rămâne urme, se evită căutarea acestora pe astfel de suprafețe. Este semnificativ cazul unui furt comis la București, în care infractorul a lăsat la fața locului, pe o pătlăgea roșie, o urmă creata de buzele sale. Aceasta fiind descoperită și relevată de criminalist a permis identificarea infractorului în cauză.

În concluzie, se impune ca la cercetarea la fața locului să se examineze cu atenție toate suprafețele pe care ar fi posibil să rămână urme create de unele părți ale corpului uman altele decât cele de mâini.

Urmele de adâncime rămase în diferite substanțe ce posedă plasticitate se păstrează un timp foarte îndelungat, cu condiția ca suprafața pe care ele s-au format să fie durabilă prin ea însăși.

Obiectele care se găsesc în aer liber păstrează urmele un timp mai scurt. Totuși, uneori s-au relevat urme pe astfel de obiecte după trecerea a 2-3 săptămâni sau chiar a câtorva luni de zile de când au fost create.

Chiar sub acțiunea apei, urmele se pot conserva destul de bine. Dacă se găsesc sticle, cioburi, hârtii umede de rouă, de zăpadă sau de ploaie, acestea trebuie uscate încet, după care urmele vor putea fi relevate. Numai curentul puternic de apă sau ploaia îndelungată și cu stropi mari și denși poate șterge urmele.

Urmele de buze, nas și urechi lăsate pe hârtie se întind pe suprafața acesteia și devin neclare chiar în câteva zile. Pe o hârtie care nu este densă, de exemplu pe un ziar, urma se îmbină și se întinde în masa suportului în câteva ore.

Aceste urme dispar foarte repede sub acțiunea aerului uscat și cald sau a razelor solare directe. De aceea la efectuarea cercetării locului faptei în aer liber este necesar ca urmele să fie relevate cât mai repede sau să fie apărate de lumina solară directă.

Identificarea este întotdeauna precedată de activitatea organelor de urmărire penală în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor, fie de la locul comiterii infracțiunii, fie dintr-un alt loc care are legătură cu comiterea faptei, de pildă domiciliul prezumtivului autor.

La fixarea și ridicarea urmelor, direct sau indirect (prin mulaj, fotografiere, materiale adezive etc.), se vor aplica regulile metodologice recomandate de tehnica criminalistică. Acestea sunt extrem de variate și cunosc o permanentă ameliorare în acord cu noile procedee și materiale de mulare puse la dispoziție de tehnologia modernă. Cum au un pronunțat caracter tehnic și sunt tratate pe larg în lucrările de specialitate, nu este în intenția noastră să ne oprim asupra lor. Ceea ce trebuie însă reținut este faptul că fixarea, ridicarea și ambalarea urmelor trebuie făcută rapid și cu utilizarea celor mai adecvate mijloace pentru redarea lor cât mai fidelă și conservată stării în care au fost găsite. Atunci când obiectele și urmele nu pot fi ridicate pentru a fi înaintate expertului, caracteristicile trebuie descrise cât mai exact, adică determinate individual și totodată localizate. La fel, se vor consemna modificările intervenite precum și orice alte elemente care să permită reconstituirea condițiilor de formare a urmei.

Descrierea și vizualizarea lor prin fotografii, schițe, desene etc., cu respectarea recomandărilor criminalisticii și a dispozițiilor procesuale, au și scopul de a asigura autenticitatea probelor materiale; astfel se previne pericolul prezentării unor probe false sau substituite, atunci când au fost lăsate în custodie, cum ar fi schimbarea pieselor de la autoturismul implicat în accident sau alcoolizarea frauduloasă a probelor de băuturi diluate.

Pe sticlă sau pe porțelan ori alte obiecte netede, urmele de buze se pot păstra ani de zile dacă ele sunt bine apărate.

Urmele însă se conservă bine și pe metale, pe porțelanuri și chiar pe pereți. Se impune uneori aprecierea vechimii urmei pentru că în acest fel se poate face legătură între faptă și urmă.

Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectare unor cerințe de manipulare și ambalare vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor. De exemplu, chiar dacă se poartă mănuși, obiectul se prinde de margini sau de laturile unde, prin natura lucrurilor, se formează cele mai puține urme. Este falsă părerea că apucând un obiect cu o batistă nu periclităm urma.

Insistăm asupra necesității ca obiectele purtătoare de urme să nu fie ridicate înainte de a fi marcate și fotografiate, aspect esențial sub raport procedural. Ambalarea se face în condiții care să asigure integritatea urmelor, dar și a obiectului. Spre pildă, obiectul nu se învelește în vată sau în pânză.

După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care conduce ancheta. De asemenea, el va purta o etichetă numerotată, sau cu alte mențiuni privind locul, data, conținutul etc.

Metode și procedee de relevare a urmelor

Noțiuni generale

Descoperirea urmelor create de diferite părți ale corpului uman, relevarea acestora, poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecționării științifice. Sunt semnificative, în acest sens noile metode chimice de relevare a urmelor, ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului. Preocupările de îmbunătățire a procedeelor de descoperire se înscriu în contextul general de perfecționare a metodelor de identificare a persoanelor, fiind specifice tuturor serviciilor de criminalistică din lume. De altfel, INTERPOL-ul a organizat, în ultimii ani, colocvii pe această temă. În acest sens, menționăm, de exemplu, colocviile organizate de OIPC (INTERPOL), începând cu anii 1980, ultimul fiind în 2001 la sediul său de la Saint-Cloud, având ca temă identificarea persoanelor și urmelor, precum și alte probleme de poliție științifică.

În legătură cu metodele de relevare a urmelor de mâini se impun două precizări: în primul rând, acestea nu-și găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la fața locului, ci și în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme. În al doilea rând, metodele mai jos menționate nu sunt destinate în exclusivitate relevării urmelor papilare, multe dintre ele găsindu-și aplicabilitatea și în relevarea urmelor formate de alte părți ale corpului omenesc, cum ar fi, urmele de buze, urechi, dinți, etc.

Relevarea urmelor este operația tehnico-criminalistică prin care urmele invizibile sunt puse în evidență cu ajutorul unor substanțe sau procedee fizice ori chimice.

De regulă, aceste urme se relevă cu ajutorul coloranților. Aceștia acționează prin aderență față de grăsimea și transpirația conținute de urmele lăsate de diferitele părți ale capului, ori pot intra în reacție cu unele săruri sau cu aminoacizii ce există în transpirația de urme.

Înainte de a trece la relevarea urmelor latente create de aceste parți ale corpului uman este necesar să se studieze suportul și urma descoperită pe acesta, în scopul determinării celui mai indicat procedeu de lucru.

Dacă obiectele pe care se pot găsi urme create de diferite parți ale capului omenesc se află în aer liber – în gheață sau zăpadă – ele vor fi dezghețate încet, așezându-se într-un vas în așa fel ca apa murdară provenită din topire să nu se scurgă peste urmă și să nu o distrugă; totodată, înainte de a se introduce obiectul într-o încăpere încălzită, se va răzui de pe el, cu cea mai mare precauție, cât mai multă zăpadă sau gheață. Un obiect umed se usucă prin acțiunea aerului la temperatura obișnuită a camerei. Ca o regulă generală, nici într-un caz nu trebuie examinat un obiect rece și nu trebuie relevată o urmă de pe un asemenea obiect.

Când urmele se găsesc pe obiecte aflate într-o încăpere rece, pentru examinarea lor aceasta va fi în prealabil încălzită, dar nu prea repede, căci există pericol ca obiectele purtătoare să se aburească.

Pentru relevarea urmelor si scoaterea lor în evidență se pot realiza cu ajutorul mijloacelor tehnico-criminalistice în funcție de natura obiectului primitor, folosindu-se tratamentele optice, mecanice sau chimice.

Tratamentul optic

Înainte de aplicarea oricărui tratament, obiectele și locurile unde se presupune că infractorul a lăsat urme sunt examinate cu ochiul liber sub acțiunea unor surse de lumină albă dirijată, sub diferite unghiuri de incidență. Ca surse de lumină pot fi folosite lanterne, reflectoare, ferestre sau chiar oglinzi pentru reflectarea razelor solare.

În cazul obiectelor transparente, este indicată examinarea prin transparență. De multe ori aceste examinări sunt satisfăcătoare și se pot finaliza cu observarea clară și fotografierea urmelor în starea în care au fost lăsate. Imaginile urmelor obținute în acest fel sunt de regulă de calitate superioară și pot fi folosite în examinările poroscopice.

Uneori, componenții chimici ai urmelor latente și o serie de elemente poluante emanate de mediul înconjurător care contaminează suprafețele creatoare de urme pot deveni fluorescente sub acțiunea unor surse de lumină speciale. Această fluorescență poate fi vizibilă cu ochiul liber sau poate apărea când se folosesc filtre, detectoare cu radiații ultraviolete (u. v.), sau infraroșii (i.r.). În general, este convenabilă excitarea suprafeței examinate cu o sursă de lumină cu lungime de undă scurtă: ultravioletă sau bleu – verde. Observarea trebuie atunci făcută prin intermediul filtrelor care permit numai trecerea radiațiilor cu lungimi mari de undă. Aceste tratamente pot accentua fluorescența sau pot crea fluorescența urmelor ori pot excita fluorescența suportului primar, permițând astfel evidențierea urmelor prin mărirea contrastului față de fond.

În activitatea criminalistică, fluorescența poate fi obținută cu ajutorul lămpilor de radiații ultraviolete, a surselor universale de lumină special construite pentru laboratoarele de criminalistică (din care mai cunoscute sunt “Polilight” – ul și “Crimescop” – ul) ori cu ajutorul laserelor.

Aceste surse de lumină se pot folosi atât la examinarea urmelor netratate prin procedee mecanice sau chimice, cât și a celor care au fost supuse unor astfel de tratamente.

Urmele netratate colorate de substanțe ca: cerneală, grăsimi sau detergenți, vor prezenta sub tratament optic fluorescență mai puternică. Suprafețele de metal, hârtie, materiale plastice și altele, prezintă o fluorescență a fondului mai puternică decât a urmei, aceasta ajută însă la întărirea contrastului urmelor de buze, nas și urechi contaminate cu sânge.

În cazul urmelor relevate prin pudrare sau tratare cu substanțe chimice, fluorescența este în principal un mijloc de mărire a sensibilității direcției și de sporire a contrastului.

Compoziția chimică a urmelor latente, indiferent de elementele poluante și a suporturilor pe care acestea rămân, face necesară utilizarea unor lungimi de undă (culori) ale luminii adecvate pentru excitarea fluorescenței.

O substanță luminiscentă nu are fluorescență decât dacă este excitată de o rază de lungime de undă adecvată.

Dacă sub acțiunea luminii folosite nu se produce nici o fluorescență, înseamnă că urma nu conține nici o componență fluorescență sau că raza utilizată nu este ideală ori că amprenta se confundă cu suportul. Schimbând lungimea de undă, se poate excita fluorescența amprentei fără excitarea fondului sau viceversa. Amplificând puterea sursei luminoase, o urmă slabă poate deveni vizibilă.

Există trei categorii de bază de surse luminoase:

lasere care produc una sau mai multe raze într-o parte a spectrului;

lasere colorate, reglabile sau cu o gamă largă de lungimi de undă;

lămpi de înaltă putere cu filtre care opresc lungimile de undă (scurtă sau lungă) și cu filtre cu “bandă pasantă”.

Există lasere cu oxigen, cu cristale, cu coloranți lichizi, cu xenon. Cel mai utilizat tip de laser este Laserul cu argon.

Pe timpul folosirii acestor surse de lumină este obligatorie purtarea ochelarilor de protecție prevăzuți cu lentile filtrante adoptate aparatului utilizat. Atât laserele cât și lămpile de înaltă putere sunt prevăzute cu sisteme de filtre optice pentru dirijarea fascicolului luminos.

Pentru examinarea urmelor în radiații infraroșii, se utilizează un ansamblu compus din video-cameră și ecran compatibile cu spectrul infraroșu.

Tratamentul mecanic

Coloranții acționează prin aderență față de grăsimea și transpirația conținute de urmele lăsate de diferite parți ale capului ori pot intra în reacție cu unele săruri sau cu aminoacizii ce există în transpirația din urme.

Înaintea aplicării oricărui procedeu de relevare cu substanțe fluorescente a urmelor latente, trebuie studiate obiectul și urma descoperită pe el pentru a se hotărî cea mai bună procedură de urmat.

Obiectele umede se vor usca sub acțiunea aerului, la temperatura obișnuită a camerei. Cele reci, mai ales când sunt de metal, se vor ține câtva timp în încăperea unde va avea loc operația de relevare pentru a ajunge la temperatura mediului ambiant.

Practica a demonstrat că cele mai bune rezultate se obțin la temperaturi de peste 18o C. Pe suprafețele uleioase sau siropoase, nu este recomandată pudrarea.

Dacă urmele sunt create prin destratificarea prafului de pe obiectul purtător, atunci folosirea pensulei este contraindicată. Transferul cu o folie adezivă sau fotografierea directă devin operațiuni obligatorii.

Tratamentul mecanic al urmelor latente lăsate de unele parți ale capului omenesc poate fi realizat prin două metode devenite clasice: pudrarea (prăfuirea) și afumarea.

Pudrarea sau prăfuirea

Este procedeul cel mai răspândit și se poate realiza fie prin metode electrocasnice, fie prin aplicarea cu ajutorul pensulelor de origine diversă. Există pensule din păr animal (veveriță, puf de gâscă, marabu, struț, etc.), din fibra de sticlă și pensule magnetice.

Eficacitatea procedeului este variabilă, în funcție de natura pudrei folosite, de natura suportului, de calitatea pensulei, de experiența tehnicianului și de grija cu care se execută operația.

Pudrarea se utilizează, ca regulă generală, pentru tratarea suprafețelor netede, neadezive și numai în unele cazuri pe suporți poroși cum ar fi hârtia. Este o tehnică rapidă și economică ce poate fi pusă în aplicare imediat la fața locului.

Tehnica aplicării presupune mai întâi efectuarea unei încercări pe o parte a obiectului tratat, încărcarea pensulei cu puțin praf și mișcarea acesteia în locul unde am identificat o urma. După apariția urmei se recomandă o scurtă pauză de uscare, urmată de îndepărtarea excedentară de praf.

Substanțele întrebuințate la relevarea urmelor create de buze, nas si urechi prin prăfuire sunt numeroase. Dintre ele se pot enumera: carbonatul bazic (ceruza), pudra de aluminiu III, pudra de argintorat, pulberea de fier redus cu hidrogen, pulberea de grafit, pudra de negru de fum, Roșu de Sudan III, antracen, oxină, funingine de camfor, pudre fluorescente de diferite culori.

Se mai pot folosi și diferite amestecuri ca, de exemplu: oxid de fier și humă, oxid de cupru și colofoniu, salicilat de sodiu și amidon, oxid de zinc și colofoniu, bioxid de mangan și talc sau grafit, negru de fum cu licopodiu și cuarț.

Trebuie subliniat faptul că în realitate numărul substanțelor ce se pot folosi este foarte mare, culoarea lor fiind la fel de variată. Se poate indica drept regula că orice colorant, pentru a fi folosit, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie aderent (lipicios);

să fie uscat (anhidru);

să fie în stare de pulbere foarte fină (pudră).

Prăfuirea unei urme invizibile se face cu o anumită substanță, în funcție de culoarea și natura obiectului pe care se găsește urma. Se alege întotdeauna pudra ce are o culoare care să fie în contrast față de cea a obiectului în cauză. Când obiectul este de metal și are culoare albă se poate întrebuința Roșu de Sudan ori negru de fum. Pentru obiectele din porțelan, faianță, nailon alb, prafurile mai indicate pentru relevarea urmelor sunt negru de fum și pulberea de aluminiu.

Pentru urmele invizibile de pe obiectele incolore (sticlă, celofan, etc.), se întrebuințează, în general, carbonatul bazic (ceruza). Se recomandă ca ceruza să fie presărată pe suprafața suportului, unde, datorită greutății sale, se lipește de urmele papilare. După aceasta, cu ajutorul pensulei se îndepărtează surplusul de pudră și urmele de buze, nas si urechi, precum si cele lăsate de mănușile din piele vor rămâne colorate în alb.

Pudrarea cu pensula poate fi efectuată mai ales când suprafața purtătoare de urme a obiectului este orizontală. În cazul în care suprafața purtătoare de urme nu este orizontală și obiectul nu poate fi mișcat din cauza volumului sau a greutății sale (de exemplu, o sobă de teracotă, un șifonier, ușa de la intrare pe care au fost descoperite urme de urechi, etc.), atunci este indicat ca pulberea să fie pulverizată, înlocuindu-se astfel acțiunea greutății proprii a substanței cu presiunea pulverizatorului, după care curățirea ei de surplus de colorant se efectuează tot cu pensula.

Pentru materialele cu suprafață aspră (laminate, forjate etc.), se utilizează pudra galbenă fluorescentă.

Uneori, urmele create de unele parți ale capului, precum si cele de mănuși rămân ușor sau parțial oxidate. În asemenea cazuri, trebuie manifestată precauție la alegerea substanțelor colorate, cel mai indicat fiind folosirea pudrei de aluminiu, pentru a nu se risca distrugerea.

Urmele proaspete, lăsate pe hârtie, pot fi uneori relevate prin prăfuire dar fără pensulă. Ca excepție se folosește pensula magnetică numai în cazul utilizării pulberii magnetice. În cazul celorlalte pudre, hârtia se prinde cu multă precauție cu penseta de margini, precum a nu se crea urme noi, și se mișca în așa fel încât praful care s-a presărat deasupra să se plimbe pe toată suprafața hârtiei

Pentru relevarea urmelor de pe hârtie, cea mai indicată pudră este amestecul din negru de fum cu cuarț (sessand) și licopodiu în următoarele proporții: 13 g negru de fum, 37 g de cuarț și 50 g licopodiu (1/8 + 3/8 + 4/8).

Mai pot fi folosite și alte substanțe ca de exemplu: pulberea de aluminiu, mai ales pentru urmele mai vechi, negru de fum, iar în cazuri mai rare Roșu de Sudan III. Relevarea urmelor de pe hârtie se mai poate face și prin metoda prăfuirii cu iod. Se pune pe suprafața hârtiei o cantitate de iod pulbere, amestecat cu amidon în proporție de 25% iod și 75 % amidon, apoi se mișcă hârtia până când urmele apar relevate de culoare brună. Pulberea cu iod cu amidon, care se numește impropriu și amidon iodat, se prepară astfel: se pisează o parte din cristalele de iod până ce se transformă într-o pulbere fină, apoi se amestecă uniform cu alte trei părți de făină de amidon. Pulberea astfel preparată poate fi utilizată 2-3 luni, după care se prepară alta proaspătă.

În afară de hârtie mai sunt și alte obiecte în cazul cărora nu se poate folosi pensula obișnuită (obiecte de cauciuc, lemn, piele, pereți etc.). pensula obișnuită colorează atât fondul cât și urmele, astfel că acestea nu se mai pot deosebi. În asemenea situații se folosește pensula magnetică. Ea este formată dintr-un magnet cilindric fixat într-un mâner. Magnetul se introduce într-o pulbere fină, de fier redus cu hidrogen. Pulberea se adună la polul magnetului după direcția liniilor de forță. Plimbată pe suprafața cu urme papilare, pulberea aderă doar la urme, fardul rămânând curat în majoritatea cazurilor.

Pensula magnetică nu poate fi folosită pentru relevarea urmelor de pe suprafețele cu grăsimi și de pe obiectele formagnetice (fier, oțel, fontă).

Pentru relevare se mai recomandă clorura de plumb care dă rezultate la prelucrarea suprafețelor grase, mai ales la piese de mașini, obiecte din bachelită, din mase plastice, sticle bidoane de ulei sau petrol, obiecte și haine din piele, mai ales pe mănușile din piele cu suprafețele grase, etc. Nu trebuie scăpat din vedere, că această pudră este foarte toxică și acțiunea îndelungată asupra organismului – chiar și în doze mici – poate provoca toxicitate cronică. De aceea, locul unde se lucrează va fi bine aerisit, cele mai indicate fiind nișele chimice cu tiraj de aer prin sistem mecanic de ventilație.

Procedeul de relevare cu clorură de plumb este următorul: în primul rând substanța se usucă bine și se pisează pentru a fi ca o pudră fină uscată. Apoi, pudra se introduce într-un recipient care se atașează la pulverizatorul de pulbere. Orificiul tubului de pulverizare se ține la o distanță de 100-150 mm de urmă și înclinat la 45o față de aceasta. Se va avea în vedere că jetul de pudră să treacă aproape razant peste suprafața urmei.

După evidențierea urmelor, suporturile respective vor fi lăsate la temperatura camerei o perioadă de 24 ore, timp în care urma se consolidează și, în acest stadiu, poate fi fotografiată. După o perioadă de 10 zile urma se solidifică atât de puternic încât factorii externi ca: umezeala, praful, căldura etc. nu o mai pot distruge.

După cum s-a arătat, alegerea prafului pentru relevarea depinde, în mare măsură, de culoarea suprafeței pe care se găsesc urmele lăsate de diferite suprafețe ale capului uman.

Dacă urmele se găsesc pe o suprafață multicoloră, pe un ambalaj de țigări, pe un tablou în culori, pe o revistă sau pe obiecte de masă plastică etc., este necesar să se utilizeze pentru relevare substanțe fluorescente. Urmele relevate cu astfel de pulbere devin vizibile la examinarea sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.

În afară de pudra galbenă fluorescentă, despre care s-a amintit, dintre pulberile care devin fluorescente sub acțiunea razelor ultraviolete se mai recomandă: antracetul, sulfura de zinc, ortosilicatul din zinc, oxină plus pudră de talc 50%, salicilatul de sodiu cu amidon, oxidul de zinc de colofoniu etc.

Urmele de pe metale cromate sau nichelate nu se pot releva cu pudrele obișnuite și de aceea cea mai indicată este funinginea de camfor sau de polistiren. Funinginea se obține prin arderea unei anumite cantități de camfor ori polistiren sau chiar prin arderea unei lumânări fabricată pe bază de produse petroliere. Obiectul se trece cu porțiunea care cuprinde urma prin fumul ce rezultă în momentul când acestea ard și funinginea va adera pe locul atins de crestele papilare. Apoi, cu pensula fină se șterge surplusul de funingine, iar urma va apărea relevată în negru.

Un procedeu modern de revelare a urmelor latente, în mod deosebit a celor dispuse pe hârtie, constă în metalizarea într-o cameră vid. Procedeul este destul de laborios și relativ costisitor, întrucât presupune examinarea, de pildă, a unui amestec de aurcadmiu, vaporii aderând selectiv la urma, a dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafețele cu asperități, de genul cărămizilor. Pentru suprafețele curente ale obiectelor, inclusiv hârtia, se folosește un amestec de zinc, antimoniu și cupru.

O metodă ce servește atât la revelare urmelor de mâini cât și la revelarea urmelor de buze, de mănuși, a urmelor de încălțăminte pe materiale textile sau plastic, are la bază un dispozitiv cu câmp electric de frecvență medie. Un procedeu de îmbunătățire a calității fragmentelor urmelor digitale, elaborat de specialiști români, îl reprezintă prelucrarea imaginii urmei prin intermediul unei instalații electronice, denumită “Optimoscop”.

În fine, o metodă particulară de revelare a urmelor latente de pe un suport textil se bazează pe marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare, evidențierea detaliilor desenului urmei realizându-se prin autoradiografie.

Tratamentul chimic

În afara tratamentului optic și mecanic, urmele latente create de buze, nas, urechi, precum si de celelalte parți ale capului omenesc pot fi vizualizate cu o serie de substanțe chimice, în stare de vapori sau soluții. Acest tratament se aplică, de regulă, în laborator și permite obținerea unor rezultate spectaculoase. O serie de tehnici de relevare chimică pot fi folosite și de la locul faptei în cazul obiectelor mici pe care se găsesc urme vechi sau atunci când se utilizează vaporizarea.

Tehnica vaporizării este cunoscută de practicieni sub denumirea de aburire.

Aburirea cu vapori de iod

Metoda este bazată pe aceea că vaporii de iod aderă repede pe unele substanțe organice. Substanțele organice, existente pe suprafața pielii și care lasă urme se colorează deosebit de intens cu iod. Metoda prelucrării cu iod se folosește de obicei, la relevarea urmelor lăsate pe hârtie sau pe perete.

Dezavantajul relevării cu iod a urmelor constă în faptul că ele dispar destul de repede: uneori de abia se reușește fotografierea lor. Pentru a nu mai dispare, urma relevată cu iod va fi tratată cu o pastă de dextrină. Se va lua pasta cu degetul și se va trece peste urma relevată, ușor, fără a se freca, astfel ca la suprafață să adere un strat foarte subțire, și atunci urma va căpăta o culoare intensă, albastră – violet. Urma astfel prelucrată este durabilă, însă imaginea ei se găsește într-un strat de pastă și pentru acest motiv hârtia nu trebuie să fie supusă unei acțiuni vătămătoare (să nu fie îndoită, frecată sau umezită). Se poate folosi și pelicanolul (pasta albă de lipit). Aburirea cu iod este ineficace în cazul urmelor vechi, fiind foarte corosivă pentru suporturile metalice.

Aburirea cu vapori de acid fluorhidric

Procedeul se poate aplica numai în cazul urmelor papilare rămase pe sticlă și se bazează pe acțiunea corosivă a acidului fluorhidric asupra sticlei, conform reacției:

SiO2+6HF= (SiF6)H2+2H2O

Suprafața sticlei acoperită cu grăsime lăsată in special de pe suprafața urechilor si a buzelor nu este atacată de acidul fluorhidric, în timp ce spațiile dintre ridicăturilor si încrețiturilor sunt atacate, iar sticla devine aici mată.

Aburirea se realizează prin simpla așezare a porțiunii de sticlă purtătoare de urme papilare deasupra unui vas din material plastic în care s-a introdus acid fluorhidric concentrat, astfel, încât vaporii degajați să vină în contact cu sticla. Timpul necesar relevării este de maxim 5 minute. După aceasta, sticla se spală cu apă din abundență, iar apoi se usucă cu hârtie de filtru sau cu o cârpă.

În lipsa acidului fluorhidric concentrat, se poate folosi un amestec de 2-3 g acid sulfuric concentrat.

Urma relevată prin acest procedeu permite si examinarea poroscopică care se poate păstra un timp îndelungat.

Folosirea soluției de Roșu de Sudan

Se pregătește o tavă sau un alt vas, în care obiectul purtător de urme este așezat pe două suporturi de lemn și apoi se toarnă peste el soluția de Roșu de Sudan III până la acoperirea completă. Se ține astfel 24 ore într-o cuvă, la temperatura de 40o C, după care se spală în apă rece și se usucă. Urmele vor apărea într-o culoare roșu-cărămizie, fiind rezistente la frecare.

Metoda Negrului de Sudan

Negrul de Sudan este o tinctură care colorează componentele grase ale glandelor sebacee producând o imagine albastru-închis. Se poate folosi cu succes la tratarea suprafețelor neporoase de sticlă, metal, material plastic, acoperite cu un strat subțire de grăsime, ulei, deșeuri alimentare, resturi uscate de băuturi etc., unde pudrele sunt ineficace,. Poate fi folosit, de asemenea, drept colorant pentru relevarea cu cianoacrilat. Este contraindicat pentru suprafețele poroase.

Relevarea urmelor se face cu soluția activă care se varsă într-o cuvă curată și uscată. Obiectele mici purtătoare de urmă se scufundă în soluție timp de 2-3 minute unde pot fi manipulate cu ajutorul pensetelor. După aceasta, obiectele se spală cu grijă în apă curentă până la dispariția excesului de tinctură și se usucă apoi la temperatura ambiantă. Suporturile de dimensiuni mari pot fi tratate cu ajutorul unui pulverizator.

Metoda nitratului de argint

Nitratul de argint reacționează cu clorurile prezente în urmele latente lăsate de buze, nas si urechi producând clorură de argint care, după ce este expusă la lumină, se transformă în argint metalic dând urmei o culoare maro-închis sau gri.

Reactivul este indicat pentru urme vechi, rămase pe lemn natural (brut), dar nu dă rezultate pe lemnul vopsit, lăcuit, ceruit sau pe articole ude. În cazul hârtiei este mult inferior soluției de ninhidrină.

Obiectul purtător de urme se poate scufunda în soluție, pulverizată cu un spray sau se poate acoperi uniform cu soluție folosind o pensulă. Tratamentul se aplică în laborator la lumină roșie și durează o secundă în cazul scufundării sau până la impregnarea întregii suprafețe după care, obiectul se usucă complet la întuneric apoi se expune la lumină intensă (u.v. sau soare) timp de 10-60 minute.

Expunerea se prelungește până când fondul obiectului începe să se închidă. Iluminarea necesară se poate asigura prin folosirea unei lămpi Fotoflood de 500 W, amplasată la 500 mm de obiect.

Când urmele au atins maximum de contrast, trebuie fotografiate rapid. După fotografiere, obiectele purtătoare de urme se păstrează la întuneric.

Tratarea cu ninhidrină

Relevarea cu ninhidrină se bazează pe reacția acesteia cu aminoacizi din transpirație. Este una din rarele metode care permit relevarea urmelor foarte vechi grație stabilității aminoacizilor pe suporturile poroase de celuloză, cum ar fi: hârtia și cartonul de diferite compoziții și calități.

Aplicarea soluției pe obiectele purtătoare de urme se poate face prin tamponarea cu vată a suprafeței documentului, prin scufundarea acestuia într-o tavă cu soluția timp de câteva secunde ori turnarea lichidului peste documentul așezat în cuvă. După scurgerea soluției, documentele se suspendă pe un suport într-o încăpere întunecoasă timp de 12-15 ore.

Ninhidrina poate alterna documentele, de aceea este bine să ne asigurăm că celelalte expertize la care acestea vor fi supuse, au fost efectuate. Înaintea aplicării tratamentului, documentele se vor fotografia și se va anunța anchetatorul care se ocupă de soluționarea dosarului asupra riscurilor de dizolvare a cernelii, înnegrirea hârtiei termosensibile și distrugerea textelor autocolante.

Accelerarea relevării cu ninhidrină poate fi realizată printr-una din metodele expuse în continuare:

trecerea suportului prin fața unei surse de căldură;

punerea documentului în dulapul de uscat filme în care a fost așezat un vas cu apă caldă;

așezarea documentului într-o învelitoare cartonată peste care se trece cu un fier de călcat;

punerea hârtiei tratate într-o etuvă încălzită la 70o C cu o umiditate de 70% sau într-un cuptor cu microunde la care ventilația a fost blocată la 80% cu o saturație de apă în jur de 5 mm la putere maximă.

Hârtiile tratate rămân sensibile mult timp și de aceea nu trebuie expuse timp îndelungat la lumină și nici nu trebuie atinse.

Important de reținut este faptul că urmele vechi de pe hârtie, fiind relevate cu nitrat de argint sau ninhidrină, pot apărea pe reversul hârtiei prin pătrunderea cu timpul, a substanțelor din urmă în stratul de hârtie. De aceea, urmele trebuie inversate fotografic și examinate în acest fel(mai ales in cazul celor de buze si urechi)

În continuare vom enumera și alte metode și substanțe de relevare a urmelor lăsate de unele parți ale capului omenesc după cum urmează:

Metoda revelatorului fizic – se utilizează în general după tratamentul cu ninhidrină și permite relevarea de urme suplimentare, fiind eficace pentru relevarea urmelor latente de pe hârtii și alte materiale poroase (lemn, brut) care au fost udate. Este o metodă chimică a cărei aplicare se face în 10 etape;

Suspensia de microparticule – este un procedeu simplu și rapid care este mai eficace pentru urmele proaspete decât pentru cele vechi. Soluția de microparticule este o suspensie de disulfură de molibden într-o soluție de detergent și aderă la componenții grăsimilor din urmele latente, formând un depozit gri. Se recomandă a fi folosită pe suprafețele neporoase ca înlocuitorii de piele, pungile de material plastic, hârtiile glasate sau plastifiate, polistirenul expandat.

Prepararea soluției concentrate într-un vas de material plastic de 1000 ml se toarnă 500 ml apă și apoi, cu o pipetă gradată se adaugă 4 ml TERITOL 7, se amestecă bine obținându-se soluția de detergent. Se adaugă apoi progresiv 50 g PUDRA ROCOL AS în soluția de detergent amestecându-se în continuu. Soluția concentrată se conservă timp îndelungat;

Relevarea cu violet de gențiană – violetul de gențiană este un produs care permite relevarea urmelor în principal pe suprafețe adezive. Poate fi utilizat și pentru urme uleioase, grăsoase sau siropoase. Este foarte toxică, inflamabilă, corosivă și se absoarbe rapid de piele. Soluția concentrată se compune din: 5 g violet de metyl 6B sau echivalent; 10 g fenol și 50 ml etanol, are culoare violetă și se conservă nedefinit în sticle de 100 ml, ermetic închise, etichetate;

Relevarea urmelor latente cu DE.F.O. (1,8 – diaza – 9 Flurenonă) – este un reactiv pentru aminoacizi care produce o culoare roșie a urmelor lăsate de corpul uman tratate. Acesta are avantajul suplimentar de a fi fotoluminoscent la temperatura ambiantă fără tratament secundar și într-un timp foarte scurt ( de la 10 la 15 minute). Singurul dezavantaj al DE.F.O. este colorația sa slabă (greu vizibilă) la lumina zilei și deci, necesitatea folosirii unei lămpi cu filtru și a unei munci de direcției în fotoluminescență. DE.F.O. este produs de laboratoarele Fluka (O.S.I.), I.C.I. și Lumichen sub numărul de referință 45740;

Tratarea urmelor create cu sânge prin metoda NEGRU AMIDO – negru amido colorează în albastru închis proteinele conținute în sânge. Nu produce nici o reacție cu constituenții obișnuiți ai urmelor latente și poate fi utilizat în paralel cu alte tehnici atunci când sunt examinate urme pătate de sânge. Cele mai bune rezultate se obțin pe suprafețe neporoase. Când urmele cu sânge sunt recente, se recomandă folosirea laserului.

Procedeul se compune din folosirea unei soluții active și a două soluții de spălare. În literatura de specialitate recentă este prezentat DE.A.B. (3,3 diamonobenzidină), un reactiv foarte eficace pentru a pune în valoare urmele create cu sânge.

Urmele sunt mai întâi fixate într-o soluție de DE.A.B. conținând apă oxigenată. Amprentele se colorează atunci în maro închis.

Pe lângă procedeele clasice descrise, tehnologia modernă a pus la dispoziția criminaliștilor dispozitivul Laser portabil pentru detectarea și relevarea urmelor digitale cu care se poate releva si urme de buze, nas, urechi, precum si cele create de alte parți ale capului omenesc.

Ridicarea urmelor de buze, nas, urechi, precum si a celor lăsate de alte parți ale capului uman

Noțiuni generale

Prin ridicarea urmelor se înțelege luarea lor sau a obiectului purtător de urme din câmpul infracțiunii cu scopul de a le transporta la laborator pentru a fi studiate sau de a fi anexate la dosarul cauzei.

În raport cu situațiile ivite la locul faptei și cu obiectul purtător al urmei, se va aplica una din metodele de ridicare elaborate de criminalistică:

prin fotografiere;

prin transferarea pe peliculă adezivă;

prin mulaj;

prin ridicarea obiectelor purtătoarea de urme.

Ridicarea urmelor de buze, nas, urechi, precum și a celor lăsate de alte părți ale capului uman prin fotografiere

Fotografierea este metoda principală de ridicare a oricăror feluri de urme și în special a celor de suprafață. Prin această metodă urmele nu sunt influențate cu nimic, existând posibilitatea ca apoi să se aplice și alte metode de ridicare.

Urmele se fotografiază la fața locului numai când obiectul pe care se găsesc nu poate fi transportat la laborator. Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât și cele de suprafață.

Urmele se fotografiază numai după ce au fost scoase în evidență prin una din metodele de relevare. La fotografiere se luminează ambele părți, sau numai o parte, pentru a apărea toate detaliile și a se forma contrast între urmă și fond. În condiții speciale, urmele se vor fotografia direct, fără a fi relevate, pentru a se obține fotografia porilor sau a muchiilor încrețiturilor si ridicăturilor din urma care este primul pas în expertiza poroscopică.

Este recomandabil ca ori de câte ori se va face o fotografie a urmelor la locul faptei, pe obiectele mari urma să fie acoperită cu o hârtie ce se lipește la colțuri și se sigilează și care se păstrează până ce se developează filmul. În caz că fotografierea n-a reușit, se va repeta, iar dacă s-a realizat în bune condiții, se va proceda la ridicarea urmelor și cu pelicule adezive.

Ridicarea urmelor prin transferarea pe peliculă adezivă

În diferite situații se pot găsi urme la care nu se poate realiza ridicarea lor pe cale fotografică, datorită convexității mari a obiectului purtător de urme. De aceea, după relevare, astfel de urme se transferă pe pelicula adezivă. La fel se procedează și cu urmele existente pe obiecte, care, din cauza poziției lor sau a spațiului strâmt nu permit întrebuințarea aparatului fotografic.

Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea fiind în funcție de culoarea urmei.

Pentru ridicarea urmei cu ajutorul peliculei adezive este necesar ca urma să fie bine relevată numai cu una din pudrele colorate; după aceea se taie o peliculă de culoare contrară prafului întrebuințat la relevare. Se ia apoi pelicula și după ce se desprinde celuloidul de protecție de deasupra se aplică peste urmă, apăsându-se bine cu degetul dintr-o margine în alta, pentru a elimina aerul. Se va avea grijă să nu se miște pelicula peste urmă, stricând-o. Apoi, pelicula se ridică, urma fiind transferată, și peste ea se așează bucata de celuloid de protecție.

În cazul utilizării peliculelor adezive, când aceasta nu s-a făcut cu suficiența atenție, la prelucrarea și examinarea lor în laborator se pot comite erori care împiedică identificarea. Trebuie să se țină seama de faptul că prin transferare urma se inversează. De asemenea, urmele relevate cu pudre albe sau de culori deschise vor avea șanțurile încrețiturilor negre si ridicăturile albe, ceea ce reclamă inversarea lor pe cale fotografică, urmând ca apoi pozitivul să fie comparat din nou cu urma reală pentru a se verifica dacă nu s-a strecurat o greșeală care poate crea mari greutăți elucidării cazului.

Ridicarea urmelor de adâncime prin mulaj

Urmele de adâncime, în funcție de natura obiectului pe care au rămas, pot fi ridicare cu ajutorul mulajelor de stearină, parafină ceară, ceară cu oxid de zinc, alginat, latex sau ipsos.

Urmele de adâncime ce se ridică prin mulaj se creează când infractorul a atins cu una din suprafețele capului diferite obiecte care prin natura lor pot lua forma obiectului cu care s-a acționat.

După ce au fost descoperite și fotografiate, urmele sunt pregătite în vederea ridicării lor cu ajutorul mulajelor. Pregătirea constă în curățirea de obiecte sau de particule străine ce au căzut în urmă, după formarea sa. Particulele de praf, nisip, bucățile de sticlă, vopsea uscată etc., se îndepărtează fie printr-un curent de aer, fie cu ajutorul unei pensete.

După curățirea sa, urma se împrejmuiește cu plastilină, astfel ca mulajul să aibă o grosime suficientă pentru a nu se sparge ușor.

După pregătirea urmei se prepară pasta pentru turnarea mulajului. În general, când obiectul primitor este dintr-o materie care se topește ușor (ceară, săpun, untură), pasta se prepară din ghips, avându-se în vedere ca praful de ghips să fie mai întâi cernut cu o sită deasă pentru a fi cât mai fin, lucru necesar unei reproduceri cât mai exacte a construcției urmei.

În cazul când materia în care este formată urma rezistă la temperatura ridicată, se poate executa mulajul din parafină, sau ceară 75% și zinc weiss 25%.

În ultima vreme a intrat în practică confecționarea mulajelor dintr-un material foarte fin, numit alginat. Acest mulaj reproduce cel mai bine detaliile fine ale urmelor. Se mai poate folosi pasta de mulaj care se livrează laboratoarelor uzinale dotate cu profilografe pentru măsurarea rugozității pieselor fine (profilografe de tipul Talysurf ori Perth O’Meter) sau mulajul de latex.

Mulajele obținute se vor unge cu tuș foarte fin și se vor rula pe hârtie, reproducându-se astfel urma ce va fi apoi fotografiată. Se mai poate rula mulajul fără tuș într-o suprafață presărată cu praf fin, după care se va fotografia urma creată în praf, sub un unghi de lumină. Dacă urma de praf nu este suficient de reușită, se curăță mulajul cu o pensulă fină și se face o altă urmă.

Persistența urmelor și stabilirea vechimii lor

Una din problemele destul de greu de rezolvat în condițiile actuale ale tehnicii criminalistice este stabilirea cu exactitate a vechimii urmelor formate de mâna infractorului. Cunoașterea exactă a timpului când s-a format o urmă prezintă o deosebită importanță, mai ales în cazurile când data la care s-a săvârșit infracțiunea nu se cunoaște prin alte împrejurări.

Vechimea urmei se stabilește cu o oarecare aproximație, ținând seama de modificările survenite în substanța obiectului în care s-a format urma și în substanța depusă pe obiect în procesul de formare a urmei.

Pentru stabilirea vechimii urmelor formate în adâncime se va ține seama de gradul de uscare a obiectului purtător de urmă, în raport de natura lui și condițiile de mediu. Pe lângă aprecierea gradului de pierdere a plasticității, cum este cazul chitului vopselelor, alimentelor etc., se va ține seama și de gradul de prăfuire a acestei urme și de natura prafului depus, dacă suntem informați că locul respectiv a suportat o anumită prăfuire specifică într-un anumit interval de timp.

Gradul de prăfuire și natura acestuia va fi criteriul de stabilire a vechimii și la urmele de suprafață formate prin destratificare.

În cazul urmelor vizibile de stratificare se va analiza procesul de oxidare și de descompunere a substanței depuse, prin contactul cu aerul, umiditatea, lumina și substanța obiectului pe care s-a depus. Din substanțele depuse în mod frecvent de diferite suprafețe ale capului infractorului, sângele își schimbă în mod simțitor starea inițială, în funcție de factorii amintiți.

Pentru stabilirea vechimii urmelor latente lăsate de infractor se va ține seama, pe lângă modificările de ordin fizic și chimic ale sudorii și ale grăsimilor depuse, și de felul de reacție a suportului, căci urma se va păstra cu atât mai bine cu cât suportul va fi mai impenetrabil, permițând stratului de sudoare și grăsime să se difuzeze în masa lui.

Un criteriu de natură fizică în stabilirea vechimii urmei latente este gradul de evaporare a apei din urma depusă. În primele ore după formarea ei urma latentă este atât de umedă încât evidențierea prin prăfuire se face în condiții nefavorabile, praful îmbâcsind urma și acoperind detaliile. După 3-4 ore urma își pierde din umiditate și poate fi prăfuită în bune condiții, timp de mai multe zile și chiar mai multe săptămâni, în raport de suportul pe care s-a format și de condițiile de mediu.

Din toate obiectele purtătoare de urme latente lăsate de diferite suprafețe ale capului, cele de sticlă le păstrează cel mai bine, apoi urmează obiectele de porțelan și de metal. Ordinea se continuă cu obiectele de materiale plastice, de lemn lustruit, de piele prelucrată și în ultimul rând hârtia, care este cea mai rea păstrătoare a urmelor latente. Și în cazul hârtiei putem stabili unele variații, în funcție de calitatea ei. Astfel, cu cât sortul respectiv de hârtie este mai bine prelucrat, și hârtia mai lustruita, cu atât urmele latente vor fi mai bine păstrate. Pe hârtia satinată, urmele latente de mâini vor putea fi scoase în evidență prin prăfuire, uneori timp de 20-30 de zile, pe hârtie velină maximum 10 zile, pe hârtie concept 24 ore, iar pe hârtia de ziar abia câteva ore.

Pentru termenele aproximative stabilite mai sus, pentru diferitele sorturi de hârtie, un factor hotărâtor îl constituie proporția de grăsimi depuse în urmele latente.

Pentru a stabili vârsta unei urme latente lăsate de buze, nas sau urechi, cele mai bune rezultate se obțin, în cazul urmelor pe hârtie, prin constatarea degradării treptate a urmei în procesul de difuzie a ionilor de clor în masa hârtiei. Și în aceste cazuri însă se va putea stabili mai mult vârsta relativă a unei urme latente, adică ordinea formării lor, pe când vârsta absolută a urmei nu se va putea stabili.

Stabilirea vârstei unei urme latente pe baza migrării ionilor de clor se face în felul următor. În sudoarea depusă, aproximativ 0,1-0,4% este formată din clorură de natriu (NaCl). Urmele latente sunt evidențiate prin folosirea nitratului de argint, determinând transformarea clorurii de sodiu din urmă de clorură de argint, care sub acțiunea luminii este redusă în argint metalic. Argintul metalic ia astfel locul ionilor de clor incolori, evidențiind urma invizibilă. Clorurile depuse pe hârtie o dată cu statul de sudoare nu rămân la suprafața hârtiei, ci „migrează” în toate direcțiile în masa celulozei, îndeosebi cu tendința de a o traversa. Acest proces de migrare a ionilor de clor durează luni și ani de zile, ajutând la stabilirea vechimii și vârstei urmei lăsate de infractor. Datorită acestui fenomen de difuziune se formează, de fapt, mai multe imagini ale urmei latente, una mai intensă la suprafața urmei și alta în adâncime, sau chiar pe versoul hârtiei.

CAPITOLUL III

CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE UNELE PĂRȚI ALE CAPULUI

Urmele formate de unele zone ale feței umane

Noțiuni generale

În cadrul cercetărilor la fața locului, de rând cu amprentele digitale și de încălțăminte, se pot întâlni și urme lăsate de alte părți ale corpului uman, care trebuie confruntate între ele pentru a obține informații mai ample despre infractor. În special o astfel de comparare se poate înfăptui cu rezultatele cercetărilor urmelor lăsate de diverse elemente feciale(fruntea, nasul, obrajii, buzele, urechile).

Microrelieful pielii de pe fața(figura) umană se deosebește de structura pielii de pe palme prin faptul că aici lipsesc crestele papilare. Desenul pielii pe aceste suprafețe se prezintă prin detalii în formă de gropițe, cavități și proeminențe punctiforme ale epidermei, porilor, firelor de păr, negilor, alunițelor etc., fapt ce îl distinge de microrelieful corpului în întregime, compus din câmpuri rombice și triunghiulare.

Examinarea preliminară a urmelor formate de elementele componente ale fizionomiei poate furniza informații importante privind sexul, vârsta, aspectul exterior, semnalmentele frapante ale infractorului ș.a.

Complexitatea problemei constă în determinarea zonei faciale de la care provine urma. În cazul în care amprentele sunt binare, adică în pereche( bunăoară, amprenta pavilionului urechii și al regiunii obrazului, urma frunții și a piramidei nazale), situația este mai simplă, putându-se ușor localiza urma(partea ei bazală și cea superioară). În caz contrar, se folosesc deosebirile de microrelief ale diferitor regiuni ale corpului uman.

Astfel în cazul unui accident de circulație, cu părăsirea locului faptei de către făptuitor și soldat cu moartea victimei, specialiștii criminaliști au constatat faptul că la producerea acestui accident victima trebuia, după poziția în care a fost găsită și urmele care le avea pe corp, să fi lovit cu o parte a feței capota autovehiculului implicat în accident care a dispărut de la locul faptei. În acest caz s-a relevat de la victimă urme ale feței și s-au comparat cu urmele găsite pe capotele autovehiculelor care aparțineau celor incluși în cercul de suspecți. Astfel pe capota unui autovehicul a fost identificată o urmă care cuprindea partea stângă a feței umane cu tot cu urechea stângă și care în urma examenului comparator s-a stabilit că acea urmă a fost lăsată fața victimei.

S. Nenașev semnalează că microrelieful frunții se evidențiază prin prezența unor pori liniari sau ovaluri alungite, cavități în formă de pâlnie, felii orizontale de piele. Ridurile și încrețiturile frunții aproape totdeauna sunt poziționate orizontal cu excepția celor de la nivelul rădăcinii nasului(glabelei), așezate vertical sau oblic.

Microstructura pielii obrajilor prezintă folicule stelare si pori ce n-au întindere orizontală, iar ridurile tegumentului de pe obraji sunt situate oblic sau vertical.

Urmele lăsate de vârful nasului se caracterizează prin formă trapezoidală, triunghiulară sau rotundă cu o suprafață mică, partea ei îngustă fiind orientată spre frunte.

Forma și dimensiunile urmelor de buze și de urechi sunt foarte specifice, element ce ușurează diferențierea lor de urmele altor zone faciale.

Un anumit interes prezintă posibilitatea determinării după urmele figurii umane a vârstei, sexului, înălțimii și altor semnalmente anatomice.

Vârsta subiectului

Se stabilește în funcție de gradul de imprimare a particularităților vârstnice ale pielii. La adolescenți(până la 19 ani) pe față sunt prezente încă fire de par pufos, forme rotunjite ale elementelor înfățișării, buze „umflate”,lipsă de riduri. Pentru persoanele de vârstă medie(până la 55 ani) este specifică prezența cutelor pe frunte, numărul cărora corespunde cu aproximație numărului de zeci de ani ai individului, adică 2 cute de la 20 până la 30 ani, 3 cute de la 30 până la 40 ani etc. la persoanele în etate(peste 55 ani) crește gradul de ridare generală a pielii, cutele și încrețiturile de pe față devin mai pronunțate și, prin urmare, mai vădite în urme. Amprentele buzelor capătă caracterul unor dungi înguste.

Determinarea sexului

Se bazează pe semnele antropometrice distinctive dintre bărbați și femei. Regiunile faciale producătoare de urme ale bărbaților, raportate le cele ale femeilor, sunt mai pronunțate dimensional. Urmele „femeiești” sunt mai puțin clare din cauza prezenței sporite a grăsimii pe față și a firelor de păr pufoase, care atenuează microrelieful pielii.

Talia făptașului

Se determină în funcție de locul situării urmei pe suprafața obiectului primitor. Se pun în balanță de asemenea raporturile antropometrice dintre talie și mărimile verticale ale zonelor feței producătoare de urme: persoanei mai înalte îi este caracteristică o frunte mai înaltă, buze, bărbie, nas și pavilionul urechii mai mari. Uneori, de un real folos pot fi chiar și datele bine cunoscute privind canoanele proporțiilor corpului uman. Este știut, spre exemplu, că înălțimea capului împreună cu cea a gâtului este egală cu lungimea tălpii piciorului și constituie a șasea parte a taliei individului. Lățimea brațelor desfăcute este la fel ca și înălțimea persoanei(pătratul anticilor). Lungimea palmei este deopotrivă cu înălțimea feței umane, lungimea tălpii piciorului este egală cu lungimea antebrațului. Lățimea umerilor constituie a patra parte a înălțimii omului. Lungimea circumferinței pumnului este aceeași ca și lungimea tălpii piciorului.

Unele corelații pot fi remarcate dacă se ia în considerație și corpolența subiecților: persoanelor grase le este caracteristică majorarea dimensiunilor orizontale în zonele fizionomiei producătoare de urme. Informații utile referitoare la înălțimea infractorului după urmele formate de ureche și de alte părți ale feței umane sunt aduse în Tratatul practic de criminalistică cu referire la „Revue internationale de police criminelle”, nr. 239/1970.

Semnalmente frapante, imprimate în urmă, pot fi considerate particularitățile rezultate din traume sau boli de piele: cicatrice, arsuri, tăieturi, negi, coșuri, pete pigmentare, pete păroase, alunițe, dermatite, exeme etc., care înregistrează specificități în cazul imprimării acestora în urme. Spre exemplu, negii au înfățișarea unor pete negre(de regulă până la 5 mm), cicatricele – a unor linii, puncte albe și negre așezate compact etc.

Tabel 1 : Mărimea comparativă a urechii și distanța dintre pavilion și creștetul capului, în raport cu talia subiectului (cm).

Urme lăsate de pielea feței

Noțiuni introductive despre pielea feței

Așezarea și sensul de întindere a fibrelor elastice în grosimea pielii produc niște linii specifice de tensiune care pentru prima dată au fost descoperite de Dupuytren în 1832. Langer în 1861 descrie extensibilitatea redusă a liniilor de tensiune într-un sens și capacitatea lor crescută de extindere exact în sens perpendicular pe liniile de tensiune. Gibson în 1967 demonstrează alinierea fibrelor colagene și elastice în tragere sau exercitarea unei tensiuni, aceste condiții existând în liniile de expresie.

Se știe că, din punct de vedere histologic sau, într-un limbaj mai simplu, în structura pielii, pe lângă celulele de acoperire pavimentoasă, stratul de keratină (epiderm) și pilozitățile care se văd cu ochiul liber, în profunzimea tegumentelor (derm) se află o mulțime de elemente și structuri anatomice microscopice, cum ar fi: glandele sudoripare, anexele firului de păr, terminațiile nervoase, vasele sanguine, celulele adipoase etc. Toate aceste elemente componente sunt cimentate unele de altele de țesutul de susținere al organismului, respectiv "țesutul conjunctiv" care, la rândul sau, este format din celule, fibre și o substanță amorfă numita "matrix" sau substanță bazală inundată în fluid tisular. Toate aceste trei elemente ale țesutului conjunctiv asigură elasticitatea pielii. Asupra pielii se mai exercită o tensiune permanentă de către țesutul grăsos sau de către celulele adipoase – o pernă biologică, pe care este așezat tegumentul. Acest țesut grăsos în timp își pierde calitatea și volumul; pe măsura trecerii timpului nu mai asigură acea tensiune a pielii, accentuând deformarea și apariția ridurilor(fig. 1). .
Întreg organismul îmbătrânește, prin urmare pielea nu este singura care își modifică structura pierzându-și elasticitatea, ci și celelalte componente structurale ale organismului, cum ar fi musculatura, oasele și organele parenchimatoase, în ale căror structuri intra și țesutul conjunctiv.

Figura 1

Aceste modificări în tegumente, în mod special la nivelul feței, determină accentuarea exagerată a ridurilor – fenomen observat mai ales la persoanele în vârstă, fapt ce determină schimbarea în totalitate a expresiei feței. Pe acest fond deteriorat al elasticității pielii, musculatura feței contribuie semnificativ la direcția liniilor de tensiune(fig. 2 și 3).

Descrierea zonei faciale

Această prezentare introductivă impune și o completare din punct de vedere anatomic, topografie referitoare la regiunea facială, care este constituită din trei părți principale: scheletul, dinții dispuși în două arcade fixați în schelet și țesuturile musculo-tegumentare de acoperire care delimitează și protejează un număr de orificii esențiale: gura, narinele, cavitățile orbitare, canalele lacrimale și conductele auditive.

Pe de altă parte, regiunea facială este traversată de organe vasculo-nervoase, frecvent interesate de traumatisme, traumatisme care pot modifica urmele create de aceeași zonă facială la intervale diferite de timp, adică înainte și după traumatizare. Autorii anglo-saxoni divizează fața în trei etaje, adăugând un etaj superior frontal. De fapt această regiune este craniană propriu-zisă, deoarece anatomo-fiziologic nu are legătură cu regiunea facială.

Trebuie să înțelegem prin părți moi faciale toate părțile moi care acoperă scheletul facial, adică nu numai învelișul cutaneo-mucos, ci și mușchii subcutanați, vasele, nervii și canalele salivare care traversează fața, ridicând în același timp o dublă problemă: funcțională și estetică.

Părțile moi faciale cuprind un înveliș musculo-tegumentar – mușchii mimicii, mușchii masticatori(maseter, temporal, pterigoidian intern și extern), mușchii coborâtori submandibulari și mușchii pieloși superficiali inervați de nervul facial. Pielea este foarte bine vascularizată și se pretează foarte bine la tehnici de plastie cu cicatrizare rapidă. Mucoasa bucală este la fel de bine vascularizată, însă poate avea tendințe în unele zone de a forma cicatrice fibroase retractile, jenante din punct de vedere funcțional.

Urmele ridurilor

Urmele ridurilor(încrețiturilor) feței au fost, perioade îndelungate de timp, neglijate în activitatea de identificare criminalistică. Ele se formează datorită contactului figurii umane, frontal sau lateral, cu obiecte rigide și lucioase(contact cu un geam de la o fereastră, vitrină, obiect nichelat etc.). Experimentele efectuate au demonstrat că ele se produc pe suprafața tuturor obiectelor pe care pot rămâne urme papilare.

Urmele create de ridurile feței se prezintă sub forma unor linii curbe, oblice, paralele sau frânte, în raport cu partea feței care le-a lăsat. Varietatea formei, mărimea, precum și valoarea unghiulară a unora din ele constituie elemente prețioase în identificarea persoanei, în special în cazul când cercul de suspecți este format într-un termen relativ scurt de la comiterea infracțiunii. Mai frecvent se găsesc în urmă ridurile frunții, în număr de 2-4 și mai rar 1 sau peste 4(orizontale), precum și 1-3 riduri verticale la nivelul rădăcinii nasului. De asemenea, pot rămâne urme ale ridurilor temporale, odată cu urma obrazului și a piramidei nazale(în număr de 1-3 riduri sau mai multe), constituind așa-numita „laba gâștei”.

Ca urmare a prezenței unei stări patologice care influențează evoluția procesului de ridare a tegumentului facial, urma creată va prezenta modificări: de ordin cantitativ(exagerarea numărului ridurilor, diminuarea până la dispariția lor ori segmentarea de lungime, lățime, adâncime); de aspect(curburi exagerate, dublări, triplări de contur, ramificări ale trunchiului principal de ridare); de suprafață(zimțuri, franjurări, destinderi exagerate); de profunzime(aspecte de neregularitate a adâncimii ridurilor, estompare, forme ușor prelungite, modificări ale marginilor și ale suprafeței, suprimări parțiale ale continuității etc.).

Uneori în urmă se produc interpuneri între tegument și suport al unor substanțe, cum ar fi produse biologice sau corpuri străine(fon d ten, pudră, alte substanțe machiante, medicamente, impurități, granule de praf, resturi vegetale etc.).

Lifting-ul facial

Este intervenția chirurgicală complexă ce are ca obiectiv îndepărtarea modificărilor de la nivelul feței și gâtului generate de înaintarea în vârstă.
În varianta clasică, lifting-ul este o intervenție ce se adresează exclusiv tegumentelor regiunii cervico-faciale, încercând ca prin decolarea tegumentară, îndepărtarea excesului tegumentar și apoi prin sutura sub tensiune controlata a liniilor de incizie să se obțină ridicarea convenabila a părților moi, cu ameliorarea aspectului regiunii. .
În varianta modernă "SMAS lifting-ul " este o intervenție mult mai complexă ce reclamă maxima competentă și experiență din partea celui care o practică.
SMAS – lift-ul se adresează cauzei și nu efectului modificărilor legate de vârstă, adică sancționează cu mijloace tehnice chirurgicale specifice relaxarea musculaturii cervico-faciale, relaxarea și ptoza straturilor faciale de la nivelul obrajilor și a regiunii parotidiene, îndepărtarea prin liposculptură a depozitelor adipoase de la nivelul obrajilor, regiunii submentoniere și cervicale, tegumentul acoperind de acesta dată fără tensionare exagerată structurile subiacente.
Acest tip de intervenție, în varianta clasică sau modernă, poate fi efectuată începând cu vârsta minima de 38-40 de ani, până în decada a 7-a sau a 8-a de vârstă – evident dacă nu există contraindicații speciale.
Indicația pentru efectuarea unui lifting poate fi oportun stabilită numai de chirurgul plastician în cadrul consultației de specialitate.

Tabel 2 :Talia subiectului în raport cu dimensiunile urmelor

feței umane

Urmele de dinți

Noțiuni introductive

Urmele de dinți fac parte din categoria acelor urme care oferă o bază sigură de identificare, atât sub raport criminalistic, cât și medico-legal, datorită unor caracteristici ale formei, dispunerii și particularităților prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25 ani, când întreaga dantură este formată. Astfel, lățimea dinților,poziția și distanța dintre ei, uzurile, eventualele lipsuri, diverse afecțiuni(carii), tratamente și lucrări stomatologice ș.a., oferă suficiente elemente de identificare a persoanelor.

Prin urmele de dinți se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului dinților cu ele în procesul săvârșirii de infracțiuni. Forma și dispunerea aparatului alveolo-dentar diferă de la persoană la persoană și constituie o bază sigură de identificare.

În condițiile unei dezvoltări normale o persoană are 32 de dinți(fig. 4). Aceștia sunt repartizați în mod egal pe maxilar și mandibulă. Atât pe maxilar, cât și pe mandibulă sunt fixați câte 16 dinți dintre care: 4 incisivi, 2 canini, 4 premolari și 6 molari.

Formula dentară este 2I1C2PM3M, ceea ce înseamnă că pentru o hemiarcadă se descriu doi incisivi, un canin, doi premolari și un molar. Dintele este format dintr-o porțiune vizibilă, coroana și una acoperită de gingie, rădăcina. În zona intermediară – coletul – organul dentar prezintă o îngustare a diametrului.

Figura 4

Rădăcina este învelită în ciment și cuprinsă de un strat de țesut organic, paradonțiul, totul aflat în interiorul alveolei dentare.

Alveola dentară are o formă cavitară și este constituită din lame de os spongios acoperite de gingie, care suferă modificări sclerocicatriciale în urma extracției dentare.

Coroana este un segment de țesut dur, alcătuit din suprapunerea a două straturi – smalțul la exterior și dentiția în interior – și pulpa dentară.

Proprietățile dinților, folosite în identificarea persoanei, sunt individualitatea și stabilitatea relativ mare ale caracteristicilor.

Elementele care stau la baza identificării persoanei sunt: lungimea și lățimea dinților, modul cum sunt dispuși în maxilar și mandibulă, lipsa dinților sau ale unor părți din aceștia, modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a accidentelor, a diferitor boli, a tratamentului medical, a lucrărilor dentare etc. Stabilitatea danturii umane se referă la faptul că o perioadă destul de îndelungată aceasta nu se schimbă și astfel este posibilă identificarea persoanei după urmele lăsate de dinți.

Cercetările sistematice întreprinse, mai ales în ultimii 30 de ani, pentru stabilirea de metode și mijloace științifice de identificare a persoanelor, fie în cazul săvârșirii unei infracțiuni, fie în ipoteza stabilirii identității victimelor unor accidente, catastrofe, în general a cadavrelor necunoscute, au condus la conturarea unui domeniu interdisciplinar, denumit odontologia judiciară.

Deși acest domeniu de graniță este, în mod firesc, circumscris medicinii judiciare, el conține numeroase elemente de criminalistică. Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, odontologia judiciară are rolul de a studia dinții și urmele acestora, astfel încât expertizele stomatologice să servească la stabilirea adevărului în procesul judiciar.

Urmele de dinți așa cum se descoperă ele pe corpul persoanelor, pe alimente sau diverse obiecte, se prezintă sub formă statică sau dinamică, de suprafață sau de adâncime. În privința posibilităților de identificare, a valorii lor probante, urmele statice sunt considerate mai valoroase datorită redării unui număr mai mare de caracteristici. În „cazul Râmaru”, urmele de dinți descoperite pe corpul victimelor, alături de modul de operare, au constituit un indiciu prețios de stabilire a faptului că omorurile erau săvârșite de același autor, servind inclusiv la alcătuirea portretului robot.

Urmele dinamice, formate în timpul mușcăturii, care a determinat desprinderea unei bucăți din obiectul mușcat, servesc la identificarea persoanelor, îndeosebi a celor tinere. La tineri se au vedere caracteristicile de relief ale dinților. Până la aproximativ 20-25 de ani, dinții prezintă un microrelief caracteristic, sub forma unor neregularități sau striații longitudinale, specifice fiecărei persoane care permit identificări certe. Firește că este posibilă, fără dubiu, și identificarea persoanelor adulte, după celelalte caracteristici prezentate de forma și dispunerea fiecărui dinte.

Mușcăturile pe corpul uman sunt întâlnite în violuri și omorurile cu mobil sexual, fiind provocate de agresorul dezlănțuit, dar și de victimă asupra agresorului în încercarea de a se apăra.

Urmele de dinți redau în primul rând incisivii; cu cât structura dentară este mai amplu reprodusă cu atât cresc șansele de identificare. Prin natura dinamicii specifice urmele rezultate sunt de adâncime, mergând până la perforarea pielii. Se recomandă fotografierea prealabilă a urmelor și apoi prelevarea fragmentului de piele în vederea conservării. Cât mai repede posibil se vor lua mulaje cu o pastă dentară sau prin pudrare cu ghips fin. Pentru obținerea urmelor de comparație suspectul va fi pus să muște mai multe foi de hârtie între care s-a introdus un carbon(indigou) sau i se va lua o amprentă după metodele utilizate în cabinetele stomatologice.

Fundamentul odontologiei legale rezidă în unicitatea aparatului dentar propriu fiecărei persoane: combinarea caracteristicilor generale(forma arcadei dentare, dimensiunea, spațierea și înclinarea dinților) cu caracteristicile individuale(malformații, dezalinieri, carii și fracturi, plombe, obturații, proteze, dinți lipsă). După depășirea etapei de schimbare și creștere se instalează o stabilitate relativă. Modificările datorate îmbolnăvirilor, accidentelor și tratamentelor medicale amplifică particularitățile și deci posibilitățile de identificare.

Examinarea comparativă efectuată de expertul criminalist, de dorit în colaborare cu un medic stomatolog, trebuie să țină cont de profunzimea mușcăturii, mobilitatea mandibulei și gradul de alterare a țesutului. Demonstrarea traseologică a identității este dată de continuitatea liniară a imaginilor juxtapuse sau suprapuse(fotografic sau video).

Nu este exclus ca urmele de dinți să fie însoțite de urme de buze(amprente labiale). Urmele latente sunt mult mai slabe imprimate decât pe suprafețele netede și dure, de genul paharului: o imagine mai clară oferă urmele de stratificare(ruj, salivă, secreții etc.). Desenele generale sunt genetice dar detaliile sunt întotdeauna diferite, chiar la gemenii univitelini. Identificarea se bazează pe similitudinile formei, lungimii și grosimii buzelor, coroborate cu elementele de detaliu: morfologia și dispunerea papilelor coriale, șanțul vertical median al buzei superioare, gropița buzei inferioare, comisurile de unire, aspectul și intersectarea

plinurilor, cicatricele.

Informații pentru diagnosticarea persoanei infractorului pot fi obținute și prin explorarea urmelor de dinți. Mai frecvent ele se depistează pe cartonul țigărilor și țigaretelor, pe resturile produselor alimentare(cașcaval, ciocolată, fructe etc.). Sunt cunoscute cazuri când făptașii au lăsat urme de dinți pe săpun, dopuri metalice de la sticlele de bere, pe felii de staniol cu care se învelesc uneori dopurile sticlelor de vin. Pe scurt, în toate situațiile în care dinții îndeplinesc funcții ale unui instrument(fig. 5).

Anomaliile aparatului dentar

Elementele individuale cu ajutorul cărora se poate identifica un anumit dinte sunt totuși insuficiente. În procesul identificării sunt mult mai valoroase elementele furnizate de anomaliile aparatului dentar. Ele pot fi foarte diferite și pot afecta numărul, dimensiunea și forma dinților etc.

Anomaliile dentare se pot datora leziunilor active produse de infecția sifilitică, virulentă, la nivelul papilei dentare, în perioada de formare a dinților. Prezintă interes din punct de vedere criminalistic dinții definitivi, întrucât foliculii dentari ai primei dentiții apar în primul trimestru de viață embrionară, perioadă în care se consideră că eventuala infecție a mamei nu se transmite la copil(datorită particularităților structurale ale placentei). Virulența infecției congenitale este maximă în perioada imediat următoare infectării, de obicei în cele trei luni premergătoare nașterii și în primele trei luni de viață extrauterină, perioadă în care se realizează dentificarea primilor molari, a incisivilor și a caninilor. Modificările clinice cu cea mai mare semnificație sunt cele de la nivelul incisivilor centrali superiori, cunoscuți sub numele de „dinți Hutchinson”. Aceștia se caracterizează prin lărgirea diametrului antero-posterior, ceea ce le conferă o formă bombată(formă de „butoi”), asemănătoare cu a caninilor. Dinții incisivi centrali superiori, văzuți din față, apar mai lați la bază și se îngustează către marginea liberă(invers față de aspectul normal). Marginea tăietoare este ascuțită dreaptă(în formă de șurubelniță) sau poate prezenta crestături(scobitură semilunară sau dinte „în ferestrău”).

Incisivii mediani sunt uneori neregulat implantați, separați de la un interval mai mare, prezintă devieri de înclinație, iar suprafața poate prezenta eroziuni coronariene(defecte de depunere a dentiției), punctiforme, liniare sau circulare.

Către vârsta adultă, datorită rezistenței scăzute, suprafața se tocește devenind plată. Datorită tulburărilor, în procesele de dentificare poate fi întâlnită microdonția sau gigantismul dentar, interesând îndeosebi incisivii mediani superiori.

Mai pot apărea canini răsuciți în axul propriu, incisivi laterali superiori mici sau absenți(eventual se asociază lipsa incisivilor inferiori), microdonția totală sau parțială precum și macrodonția, diverse neregularitățile de implantare, dinți în formă conică, carii precoce etc.

Anomaliile dentomaxilare sunt consecința deviațiilor cantitative sau calitative de la forma, structura sau funcția obișnuită a dintelui, ligamentelor și asului alveolar. Deviațiile pot fi produse de factori genetici și ambientali care pot acționa în diferite perioade ale odontogenezei sau a dezvoltării faciale. Studiile familiale reprezintă una dintre metodele de investigare în genetica umană.

La unele persoane dinții sunt înclinați în față sau în spate(în poziție vestibularizată sau lingualizată), răsuciți sub un anumit unghi în jurul axului lor, în timp ce la altele sunt așezați dezordonat ca, de exemplu, incisivul mare este plasat în locul incisivului mic și acesta în locul celui mare.

Formarea elementelor de individualizare ale dentiției

Pe lângă caracteristicile naturale de identificare prezintă importanță și unele caracteristici care apar ca urmare a bolilor, a leziunilor la care au fost supuși dinții. Aceste caracteristici se pot clasifica în trei grupe, respectiv:

caracteristici ca urmare a unor schimbări datorate bolilor;

caracteristici create de bolile profesionale;

caracteristici formate ca urmare a unor leziuni mecanice.

În legătură cu prima grupă se poate afirma că cea mai răspândită boală a dinților este caria dentară. Leziunile provocate de carie pot fi foarte variate și ca atare foarte diferite pot fi și plombele aplicate. Și unele și altele se pot reflecta în urmele lăsate de dinți.

Dintre celelalte boli dentare pot fi amintite defectele cuniforme și opacitatea smalțului dentar. Aceste două defecte se înlătură pe cale mecanică(prin pilire). În acest fel, pe dinte se formează unele striații care pot prezenta o deosebită valoare în procesul identificării.

Particularitățile de identificare pot apărea și din cauza bolilor profesionale. Spre exemplu, asemenea boli pot apărea la persoanele care lucrează la exploatările de cupru, plumb, mercur, muncitorii din poligrafie, la suflătorii de sticlă etc. De regulă, ele se manifestă prin căderea dinților.

Leziunile mecanice pot crea o gamă largă de identificare pe dinți. În toate aceste cazuri leziunile pot crea un șir de particularități care pot servi la identificare. Trebuie amintit rolul protezei dentare în formarea unor caracteristici de identificare. Confecționarea lor se face în mod eficient și d aceea este posibilă relevarea unor caracteristici importante de identificare. Se poate însă remarca faptul că persoanele care au confecționate proteze, de regulă, nu lasă urme pe măr, ciocolată etc.

În cazul mușcăturii unui obiect oarecare, pe acesta se imprimă urmele dinților, atât superiori, cât și inferiori. Într-o măsură mai mare sau mai mică aceste urme reflectă întotdeauna particularitățile aparatului dentar. În asemenea cazuri, de regulă, se imprimă urmele incisivilor, dar sunt rare cazurile când se pot găsi și urme ale molarilor.

Urmele de dinți pot fi și de suprafață, cu mențiunea că această formă se găsește numai în cazul în care pielea corpului uman viu, datorită elasticității, a revenit la forma inițială, transformându-se în echimoză. În momentul imediat creării, aceste urme sunt de adâncime.

Cercetarea la fața locului a urmelor de dinți

Urmele de dinți, foarte valoroase pentru identificarea individuală, rămân imprimate pe suportul din care se mușcă. Prima sarcina a expertului criminalist care participă la cercetarea la locul faptei, în cazul când se descoperă asemenea urme, este de a fotografia obiectul purtător și urma. Acest lucru se impune, deoarece din cauza compoziției suportului, până la conservarea lui prin mulaj se poate produce o deformare a unor caracteristici(micșorarea volumului prin topire, ori prin evaporarea unei cantități de apă).

Această cercetare nu necesită mijloace de investigare deosebite, fiind prin excelență vizibile. La locul faptei, urmele de dinți se întâlnesc pe diferite alimente sau fructe cu o consecință și un grad de plasticitate adecvat(margarină, unt, brânză topită, ciocolată, mere).urmele de dinți se întâlnesc pe corpul victimei și, în unele cazuri, pe corpul agresorului. Spre pildă, autorul unui omor a fost identificat pe baza mușcăturii de pe încheietura mâinii, expertiza stabilind cu certitudine că ea aparține dinților victimei. Nu se exclude posibilitatea găsirii unor urme de dinți pe obiecte dintre cele mai diverse, unele dintre ele aparent inapte pentru primirea lor. Astfel, în cazul unui furt, autorul a fost identificat după o urmă de dinți descoperită pe capacul metalic cu care era capsulată o sticlă, acesta desfăcându-l cu dinții.

În practică au fost descoperite numai urme ale dinților din față, până în prezent nefiind semnalat nici un caz în care urma să fie formată de întreaga dantură.

Fixarea urmelor de dinți se face, în mod obișnuit, prin consemnarea în procesul-verbal și prin fotografiere, insistându-se nu numai asupra detaliilor, dar și asupra poziției corpurilor purtătoare de urme față de celelalte obiecte principale. O atenție aparte va fi acordată ridicării și transportării obiectelor purtătoare de urme. Dată fiind natura materialelor în care se formează această categorie de urme – avem în vedere mai ales pe cele formate în alimente – este necesară o conservare adecvată pentru a se preveni alterarea ori deformarea acestora. De exemplu, alimentele de tipul untului sau ciocolatei se transportă și se păstrează la o temperatură scăzută, iar fructele se introduc într-o soluție de formol sau sunt împachetate într-o hârtie îmbibată cu această soluție.

Transportarea obiectului purtător de urmă de la locul faptei, trebuie să se facă cu mare grijă; să fie ferit de contactul acestuia cu alte obiecte și să fie păstrat la temperaturi scăzute.

Precauțiile luate la ambalarea obiectelor sau alimentelor purtătoare de urme de dinți trebuie să vizeze nu numai integritatea acestora, dar și protejarea altor categorii de urme care, așa cum se va vedea mai jos, pot fi descoperite cu prilejul expertizei odontologice.

În cazul omorurilor, loviturilor cauzatoare de moarte, vătămărilor corporale sau a violurilor, acest gen de urme se caută atât pe corpul cadavrelor sau al victimelor, cât și pe corpul suspecților, ceea ce impune o colaborare strânsă a polițiștilor și magistraților cu medicii legiști care examinează corpul persoanelor respective.

În practica judiciară se întâlnesc foarte rar cazuri când în baza urmelor de dinți de pe corpul victimei să fie posibilă identificarea autorului. Este important ca, în cazul descoperirii urmelor de dinți pe corpul victimei, acestea să fie fotografiate la scară.

În primele ore după mușcătură urmele de dinți se conservă foarte bine, se văd bine și pot servi pentru formarea unui cerc de bănuiți. Dacă urma de dinți este descoperită pe un fruct care a început să se oxideze – datorită faptului că a stat în contact cu aerul -, fructul poate fi readus la forma inițială prin introducerea într-o baie de formol de 0,5%. Cel mai indicat pentru mulaj este ghipsul dentar. Proba de comparație se face cerând celui în cauză să muște din ceară, apoi se realizează un nou mulaj.

De asemenea, se poate obține pe o bucată de sugativă prin strângerea între dinți de către persoana respectivă. Tehnica executării mulajului este obișnuită, însă se cere foarte multă atenție când se face la persoanele în viață. Această operațiune trebuie întotdeauna încredințată expertului criminalist. Mulajul după dantura persoanelor în viață trebuie încredințat dentistului. Pe timp de iarnă, conservarea fructelor ce poartă urme de dinți este oarecum ușurată, dar vara fructele trebuie introduse în frigider, iar dacă nu există frigider se pot introduce într-o cutie sau un borcan înconjurat cu gheață sau apă rece. Urmele de dinți lăsate pe brânză pot fi conservate într-o soluție de 0,5% formol.

În procesul de stabilire a semnalmentelor individului se bazează pe cunoașterea însușirilor aparatului dentar, studiul diagnosticator este oportun să se desfășoare în comun de către specialiști în domeniul criminalisticii și stomatologiei. Acesta din urmă poate fi consultat și după finisarea cercetărilor la fața locului, cel puțin pentru a realiza unele mulaje de comparație, dacă bănuitul este stabilit: într-un caz de furt a 14 litri de coniac din apartamentul cet. A din Leova în cadrul cercetării la locului faptei a fost ridicat un căpăcel de aluminiu provenit de la o sticlă de coniac „Struguraș”, pe suprafața căruia s-au depistat urme dinamice de dinți cu suficiente elemente identificatoare. Lipsa conlucrării specialistului-criminalist cu stomatologul a condus la faptul că la expertiză s-au prezentat modele pentru comparația a dentiției bănuitului de natură statică, și nu dinamică, după cum se cerea pornindu-se de la aspectul urmelor depistate, ceea ce a făcut imposibilă rezolvarea problemelor formulate în ordonanța anchetatorului.

Semnele vizând sexul subiectului reflectate în urmele lăsate de dinți au indicat mai mulți savanți criminaliști: A.I. Mironov, V.P. Kolmakov, N.P. Mailis, printre medicii legiști sunt cunoscute lucrările lui V.I. Dobreak, V.I. Pașkova. Mai amănunțit posibilitățile determinării apartenenței sexuale a individului după urmele dentare au fost abordate de N.P. Mailis.

La stabilirea sexului persoanei se ia în considerare faptul că la femei dinții incisivi dispuși în mijlocul maxilarului sunt mai lați decât caninii; la bărbați lățimea acestor dinți este egală. Diferența în lățime a dinților incisivi centrali de cei laterali la femei constituie în medie 2,1 mm, la bărbați 1,8 mm; diferența de lățime a incisivilor laterali de cei canini la femei este egală cu 0,7 mm, la bărbați 1 mm (în medie). La persoanele de sex masculin se întâlnesc mai frecvent decât la femei dinți supracomplicați, iar molarii (măsele de minte) lipsesc foarte rar.

Expertiza urmelor de dinți

În practica muncii de urmărire penală s-a constatat că identificarea persoanei după urmele lăsate de dinți, este foarte rară. Consider că aceasta se datorește următoarelor cauze:

cercetării superficiale a locului faptei, ori efectuării acestor operațiuni cu întârziere;

rarității cazurilor în care sunt imprimate urmele de dinți, deoarece infractorul, fie că mănâncă toată bucata de aliment sau fruct, fie că obiectul respectiv nu are proprietatea de a menține o perioadă mai mare de timp caracteristicile urmelor (unt semitopit, brânză moale etc.);

aplicării greșite a procedeelor de fixare prin mulaj a urmelor respective.

Această expertiză odontologică poate oferi organului judiciar răspunsuri la întrebări privind natura umană sau animală a urmei, sexul, vârsta și tipul antropologic al persoanei, mecanismul de formare și caracteristicile dinților reflectate de urmă. De asemenea, dacă expertului i se pun dispoziție și modele de comparație, acesta poate stabili identitatea sau neidentitatea persoanei.

Considerăm important să subliniem, și acest lucru nu trebuie neglijat de către organul judiciar care dispune expertiza, că cercetarea obiectului purtător de urme nu se rezumă în exclusivitate la urmele de dinți, ci și la alte categorii de urme. Spre pildă, investigarea complexă, criminalistică și odontologică, a unui măr sau alt fruct mușcat(pară, banană) parcurge următoarele etape:

fotografierea în vederea ilustrării modului de mușcătură și a fixării detaliilor caracteristice;

prelevarea și cercetarea eventualelor urme de salivă sau ale altor produse biologice;

descoperirea și relevarea urmelor de mâini, numai în final ajungându-se la examinarea propriu-zisă.

După obținerea mulajului, expertul va efectua un examen preliminar între mulajul urmei de dinți și dentiția bănuiților, eliminând persoanele care prezintă caracteristici de deosebire, iar de la persoanele care prezintă elemente de asemănare trebuie să se ia mulajul danturii cu concursul unui specialist stomatolog.

Se impune ca fotografierea mulajului urmei și a mulajului experimental să se facă la aceeași scară, folosindu-se o iluminare laterală dirijată din aceeași parte și sub același unghi de lumină, pentru a se evita producerea de reflexe și a se obține umbre numai dintr-o singură direcție(fig. 6 și 7).

Examinarea complexă privește, în mod firesc, numai obiecte apte să păstreze mai multe categorii de urme. Relevarea și prelevarea urmelor se vor face într-o anumită succesiune și cu folosirea de metode nedistructive pentru categoriile de urme cărora nu le sunt destinate.

Modelele de comparație sunt obținute cu materiale dentare obișnuite (ghips dentar, ceară dentară, materiale plastice etc.), iar pentru mulajele executate pe obiectele purtătoare de urme se pot folosi și latexul sau diverși polimeri.

Ridicarea prin mulaj a urmelor de pe fructe sau alimente mai puțin consistente, ușor deformabile, impune întărirea suprafeței prin pulverizarea cu colodion sau serlac, lucru care nu mai este necesar în ipoteza urmelor formate pe port-țigarete, creioane, alte obiecte din lemn, metal sau material plastic, deci din materiale greu deformabile.

Anumite particularități sunt specifice examinării urmelor de dinți lăsate pe pielea umană (a cadavrului sau a persoanei în viață). Specificul cercetării este determinat, în special, de dificultățile generate, pe de o parte, de plasticitatea caracteristică a pielii umane, iar, pe de altă parte, de procesele patologice care au loc în tegument, de natură să conducă la deformarea urmei și, bineînțeles, la dispariția treptată, ceea ce reclamă urgența în măsurarea și fixarea fotografică. În aceste cazuri, impresiunile de comparație se prelevă pe hârtie de filtru sau pe sugativă, pe suporturi cu un grad de plasticitate relativ apropiat pielii umane (parafina, ceara dentară etc.).

Expertiza traseologică a urmelor de dinți poate fi completată c expertize medico-legale necesare stabilirii transformărilor produse în profunzimea țesuturilor, în general a corpului.

Probleme ce se pot rezolva prin expertiza urmelor de dinți

Expertiza se dispune înainte de a avea o persoană suspectă. Din examinarea urmelor de dinți, pot fi trase concluzii cu privire la persoana care le-a creat (sex, vârstă, tipul antropologic, anomalii dentare etc.). Dantura, îndeosebi anomaliile sale, se pot folosi cu eficiență la identificarea cadavrelor și a persoanelor cu identitate necunoscută, prin comparare cu datele existente în fișele de la cabinetele stomatologice. La expertiză se trimit obiecte purtătoare de urme, mulajele, precum și modelele de comparație. Specialistului i se cere să rezolve, de regulă, o singură problemă și anume dacă urmele de pe un anumit obiect sau de pe corpul victimei au fost create de dinții unei anumite persoane.

În condițiile în care se prezintă numai urma, expertului i se pot adresa următoarele întrebări orientative:

dacă urma a fost creată de o dantură umană;

sexul și vârsta aproximativă a persoanei care a creat urma;

caracteristicile danturii persoanei care a creat urma;

tipul antropologic al persoanei care a creat urma;

dacă dentiția care a creat urma a suferit tratament stomatologic;

mecanismul de formare a urmei;

dacă urma de dinți prezintă suficiente elemente de identificare.

De asemenea, se mai poate cere expertului reconstituirea fizionomiei persoanei după urmele de dinți.

Stabilirea vârstei subiectului după urmele dentare

Ca indici privind vârsta subiectului după urmele dentare pot fi folosite particularitățile uzurii dentiției, caracteristicile dimensionale ale dinților și ale aparatului dentar în ansamblu, precum și ale modificărilor patologice.

Semnele de vârstă ale dinților sunt expuse în lucrarea lui N. Mailis, care a produs și modelul grafic al schimbărilor dentiției în raport cu avansarea în vârstă a individului. Pentru o apreciere mai exactă a vârstei este oportun a se complementa datele obținute prin exploatarea urmelor de dinți cu rezultatul cercetării diagnostice ale altor tipuri de urme(de mâini, de picioare) cu condiția că analiza situalogică a mecanismului infracțiunii indică formarea ansamblului acestor urme de o singură persoană. Frecvența diferitelor modificări patologice ale dinților și ale aparatului dentar este foarte pronunțată.

Indici patologici mai însemnați care se oglindesc în urme sunt:

prezența și localizarea diastemelor – interval între dinți (5 mm și mai mare);

lipsa unor dinți (adenția), întreruperea integrității arcadei dentare;

prezența și tipul eventualelor proteze;

Urmele de buze

Noțiuni generale

Folosirea urmelor de buze în procesul identificării criminalistice a suscitat interes abia în ultimul deceniu și jumătate, perioadă în care s-a pus la punct și metodologia de examinare a acestor urme.

Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului și formelor exterioare ale buzelor, create pe diverse suprafețe, în procesul săvârșirii unei infracțiuni. Urmele pot reproduce atât întregul relief al buzelor, respectiv liniile papilelor coriale(ridurile verticale și orizontale), în toate amănuntele acestora, cât și dimensiunile lor. În unele situații, când rugozitatea obiectului primitor sau condițiile concrete nu permit, în urmă se reproduc doar unele elemente generale referitoare la dimensiunea buzelor și uneori forma lor în ansamblu.

După mecanismul de formare, după plasticitatea materiei și după celelalte criterii cunoscute, urmele de buze se clasifică în aceleași grupe ca și alte urme: dinamice și statice, de adâncime și suprafață, colorate și invizibile etc.

Urmele de buze se găsesc relativ rar la locul săvârșirii infracțiunii și de aceea aportul lor la identificarea autorilor faptelor penale este procentual mai redus decât al altor urme.

Aria elementelor pe care urmele de buze le pot furniza examinării criminalistice este mai bogată decât a altor urme. Astfel, în afară de detaliile specifice formei, ele prezintă și alte elemente, care pot servi la identificare, ca: natura și compoziția machiajului, grupa sanguină(după secrețiile biologice depuse în urmele de buze) etc.

Luându-se ca punct de referință siguranța cu care urmele de buze pot duce la identificarea persoanei care le-a creat, se constată că, din acest punct de vedere, ele permit identificarea tot atât de certă ca și în dactiloscopie.

Certitudinea identificării își are justificarea în faptul că desenele coriale sunt absolut unice la o persoană, fiind, prin urmare, individuale. De asemenea, trebuie să se sublinieze că valoarea de identificare rezidă și în aceea că desenul lor este relativ stabil, adică se păstrează în aceeași formă o perioadă destul de îndelungată. Se poate arăta că această particularitate face posibilă o identificare a persoanei după luni sau chiar ani de zile.

Urmele de buze – la fel ca și celelalte urme – vor fi coroborate cu alte probe, de oarece existența lor într-un anumit loc dovedește doar trecerea persoanei respective pe acolo, nu și legătura dintre aceasta și fapta penală.

Structura buzelor

Peretele anterior al cavității bucale este reprezentat de cele două buze: superioară și inferioară.

Marginile libere ale buzelor formează orificiul bucal. Buza superioară este delimitată de regiunile învecinate – nazală și geniană – prin șanțurile nazo-labial în partea centrală și genio-labial în părțile laterale. Buza inferioară se delimitează de regiunea mentolieră prin șanțul mento-labial.

Punctele în care cele două buze se unesc se numesc unghiurile buzelor.

Ca aspect exterior, fiecare buză are caractere morfologice distincte: buza superioară prezintă pe linia mediană un șanț vertical, denumit șanțul subnazal sau „filtrul”, care merge de la baza septului cutanat nazal până la marginea liberă a buzei, unde se termină cu o proeminență mai mult sau mai puțin pronunțată – tuberculul buzei superioare.

Buza inferioară prezintă pe linia mediană o depresiune numită gropița mediană. Buzele prezintă în structura lor următoarele categorii de țesuturi:

tunica tegumentară, care este formată din pielea exterioară a buzelor și are numeroase glande sebacee, sudoripare și foliculi piloși. Pilozitatea este mult mai dezvoltată la bărbați, reprezentând și un caracter sexual secundar;

tunica musculară, din care sunt constituite buzele în grosimea lor;

tunica submucoasă, ce cuprinde glandele salivare;

tunica mucoasă, care este țesutul ce căptușește buzele pe fața lor internă.

Dintre acestea, cea mai mare importanță criminalistică prezintă tunica mucoasă, care se mai numește și mucoasa labială. Ea se continuă cu mucoasa obrazului și cu mucoasa gingivală, iar apoi, la nivelul margini libere a buzelor, cu pielea, printr-un țesut de tranziție denumit „pars intermedia” sau roșul buzelor. Acest țesut de tranziție este important din mai multe motive:

este cel mai frecvent pus în contact cu unele obiecte sau alimente;

este permanent umed, datorită depunerii secrețiilor din cavitatea bucală datorită limbii;

prezintă caracteristici individuale prin ridurile verticale și orizontale.

La buze se mai întâlnesc și unele particularități cum ar fi: buza inferioară sau superioară proeminentă, „buza de iepure”, „macrostonia”, „gura de lup”, buze crăpate etc.

Descrierea anatomică a buzelor

1. Buza superioară;

2. Buza inferioară;

3. Unghiurile buzelor;

4. Șanțul nazo-labial;

5. Tuberculul buzei superioare;

6. Gropița mediană.

Caracteristici generale și individuale

Caracteristici generale

Caracteristicile generale proprii urmelor de buze se referă la formă, grosime și lungime.

După formă, urmele lăsate de buze pot fi: urme ale buzelor lungi, corespunzătoare unei guri largi și urme ale buzelor scurte corespunzătoare unei guri mici.

În ceea ce privește grosimea urmelor lăsate de buze, acestea sunt subțiri, groase și împerecheate alternativ (buza de sus groasă, iar cea de jos subțire sau invers).

Lungimea urmelor lăsate de buze poate fi mare, mijlocie sau mică. Ea se măsoară între extremitățile comisurilor, având dimensiunile între 32 și 56 mm. Lungimea crește odată cu vârsta persoanei. La tinerii în vârstă de 25 de ani, lungimea urmelor de buze este de aproximativ 47 mm.

Caracteristici individuale Caracteristicile individuale pe care le prezintă urmele lăsate de buze se referă la poziția, forma, lungimea și grosimea papilelor coriale.

Prin poziția papilei coriale se înțelege locul unde este amplasată pe suprafața buzei. Papilele coriale pot avea forme diferite, fiind: convexă, ca punct, ca fragment, capăt de linie etc. Din punct de vedere al lungimii, papilele coriale sunt mari, medii și scurte.

Grosimea papilelor coriale este mai mare spre interiorul buzei, descrescând spre exteriorul acesteia.

Mecanismul de formare și descrierea urmelor

Amprentele buzelor se creează datorită depunerii pe suprafețele obiectelor cu care vin în contact a secrețiilor de natură biologică ce se găsesc permanent pe tegumentul acestora, precum și a grăsimilor ori sucurilor alimentare aflate pe „pars intermedia”, reproducând astfel relieful buzelor constituit din papilele coriale.

Fidelitate a desenului papilelor coriale reprodus pe un obiect de contact depinde de finețea suprafeței sale, de coeficientul de adeziune – în funcție de compoziția substanței umede existente în acel moment pe buze -, de abundența acestei substanțe și de gradul de apăsare a buzelor în momentul când ele au fost lipite de obiectul primitor(fig. 8). Într-adevăr, este lesne de închipuit că marginea unei căni de lut ars, nesmălțuită, nu poate reține pe suprafața sa o urmă de buză umană la fel de exact ca, de exemplu, marginea fin șlefuită a unui pahar de cristal, după cu abundența secrețiilor depuse pe buze împiedică rămânerea corectă a amprentei coriale, formându-se pe marginea paharului o urmă amorfă ca o mânjitură de salivă.

Apăsarea puternică a buzelor pe marginea unui pahar modifică uneori foarte mult aspectul desenului papilelor coriale, deoarece cele mai fine nu se mai imprimă, iar cele mai profunde se deformează și se depărtează unele de altele prin turtirea sau lățirea în special a mușchilor orbiculari care intră în alcătuirea tunicii musculare.

În structura unor urme de buze se găsesc următoarele elemente: papilele

coriale, unghiurile comisurale, tuberculul buzei superioare, gropița mediană.

După formă, urmele create de buze pot fi: urme ale buzelor lungi, corespunzătoare unei guri largi, și urme ale buzelor scurte, corespunzătoare unei guri mici. De menționat este faptul că forma buzelor se reproduce mai rar în urmă.

Malformațiile congenitale ale feței, care creează particularități de conformație ale buzelor, se reproduc și în urmele lăsate de buze.

Suportul pe care se formează urmele nu este afectat în materialitatea sa, modificările survenind doar la nivelul suprafeței, prin antrenarea, odată cu saliva care umectează intermitent stratul mucos, a unor produse patologice și altor corpuri străine, cum ar fi: substanțe biologice(sânge, puroi, mici fragmente tumorale detașate și substanțe emanate datorită metabolismului viciat al organismului); substanțe toxice cu eliminare salivară; produse medicamentoase și resturi alimentare etc.

Urmele de buze, în funcție de natura suportului pe care se găsesc, vor suferi modificări de aspect, ca: estomparea detaliilor suprafeței urmei, cu sediul central, lateral stâng sau drept; mozaicarea suprafeței prin alternanțe de zone de stratificare și de destratificare; modificări de dimensiune(mărire exagerată: regulată, neregulată, dispusă excentric sau central; micșorare exagerată: regulată, neregulată, dispusă excentric sau central); alterarea uniformității suprafeței; depunerea la nivelul urmei a unor fragmente de corpuri străine etc..

Descoperirea și evidențierea urmelor de buze

Suporturile pe care pot rămâne urmele de buze sunt foarte diverse: pahare, carafe, linguri, instrumente stomatologice, muștiucuri și altele, confecționate din porțelan, sticlă metale feroase cromate sau inoxidabile, metale neferoase, carton special, ceramică și mai ales, în ultima vreme, din mase plastice(polietilenă, ebonită, bachelită, textolit, polivinil etc.), precum și pe corpul uman.

Relevarea urmelor de buze latente este o problemă dificilă care cere experiență, răbdare și interpretarea corectă a situației. Așa, de pildă, în cazul când se solicită și stabilirea grupei sanguine după particulele de salivă imprimate în urma de buze, care este perfect posibilă și nu ridică dificultăți, relevarea urmei cu un praf relevant nu mai este oportună. Specialistul este pus în fața faptului de a alege una din metodele deja cunoscute în dactiloscopie, ori de a releva și fotografia o asemenea urmă prin reflexie totală(atunci când obiectul este opac) sau prin transparență(pe un fond opac și iluminare difuză, în situația când urma este lăsată pe un obiect transparent și incolor sau aproape incolor).

Relevarea urmelor de buze se efectuează prin următoarele metode:

Pudrarea, care constă în pulverizarea, într-un strat extrem de fin, a pudrei relevante pe suprafața presupusă că păstrează urma de buză sau așternerea ei cu pensulă fină, după ce, în prealabil, aceasta a fost introdusă de câteva ori în recipientul cu praf relevant. Pensula astfel pregătită este plimbată pe deasupra urmei, atingându-se ușor suprafața ei pentru a se lipi pulberea. Surplusul de praf relevant care a aderat pe urmă, fie de la pensulare, fie de la pulverizare, este apoi îndepărtat prin ștergerea foarte ușoară a suprafeței obiectului cu pensula dactiloscopică până ce urma a devenit clară, bună de exploatat, în ea observându-se detaliile caracteristice ale buzelor(fig. 9).

Pulberea relevantă se alege în funcție de culoarea fondului pe care se găsește urma, culoarea acesteia trebuind să fie în contrast față de fond. Pulberile folosite pot fi atât din cele cunoscute în dactiloscopie(pulberea de aluminiu, de oxid de cupru, acidul betaxinaftoic în amestec cu pigmentul galben fluorescent, negrul de fum(fig. 10), carbonatul bazic de plumb, grafitul etc.), cât și altele, mai ales pudrele întrebuințate în cosmetică.

Suporturile ce urmează a fi tratate se pot găsi în situații diferite: de pildă, un pahar de sticlă, din metal sau ebonită poate fi perfect uscat și la o temperatură convenabilă a mediului ambiant (peste 20°C). el însă poate fi umed din cauza precipitațiilor atmosferice sau de la stropii unui robinet care curge, ori rece datorită temperaturii scăzute a locului unde se află.

Obiectele umede sau reci se prind astfel cu mâna încât să se șteargă sau să se altereze urmele existente și se așează în locuri aerisite și uscate, unde sunt lăsate să se usuce relativ lent, după care urmele se prelucrează în cele mai bune condiții, după regulile descris în dactiloscopie.

De precizat faptul că, în cazul unor obiecte, cu precădere paharele, din dorința de a se proteja urmele digitale se introduc degetele în interiorul lor și se ridică prin presare asupra pereților. Acest mod de lucru este contraindicat, întrucât poate duce la distrugerea eventualelor urme de buze.

Afumarea, se aplică mai ales la relevarea urmelor aflate pe obiecte din metal cromat sau nichelat. Procedeul care a dat cele mai bune rezultate în relevarea urmelor de buze constă în „afumarea” cu granule de camfor(cca. 3-4 grame), care ard cu un fum gros și negru. Obiectul examinat va fi plimbat încet prin jetul gros de fum, în așa fel încât pe suprafața tratată să se așeze un strat dens de funingine. Datorită proprietăților sale adezive, funinginea va lăsa un strat fin de negru de fum peste urmele liniilor papilelor coriale. Excesul de funingine se înlătură prin pensulare, iar pe fondul deschis al suportului va apărea desenul negru al urmei relevate.

Cu același succes pot fi folosite și peliculele sau, și mai bine, plăci ori batoane de polistiren care vor fi aprinse ținându-se în mână și se vor plimba ca o făclie pe sub suprafața pe care se află urma, avându-se însă grijă ca această suprafață să nu vină în contact direct cu flacăra, ci cu izvorul fumigen. Afumarea poate fi realizată – cu oarecare scăderi de calitate – și cu lumânări confecționate din produse petroliere(stearină).

Fixarea și ridicarea urmelor de buze sunt operațiunile ce se succed imediat după relevare și în această fază nu este lipsit de interes să se sublinieze că de nivelul calitativ al realizării lor depinde în mare măsură, dacă nu total, succesul identificării persoanei care le-a creat.

Fixarea și ridicarea urmelor descoperite în câmpul infracțional este o cerință generală prevăzută de legea procesual penală, și nu este specifică numai urmelor de buze, de aceea o primă formă a fixării este consemnarea obligatorie a lor într-un proces-verbal unde se va menționa obiectul pe care s-au găsit urmele, indicându-se cu precizie locul anume de pe acest obiect unde se află ele, metodele aplicate pentru relevare și faptul că urmele s-au fotografiat sau a fost ridicat obiectul purtător de urme. Dacă în faza de cercetare la fața locului urmele de buze pot fi ridicate cu obiectul purtător, în faza de laborator aceste urme nu pot fi ridicate decât pe cale fotografică, deoarece folosirea foliilor adezive cunoscute în practica identificării dactiloscopice nu prea este indicată pentru că nu redă clar conturul desenului corial care este mult mai fin decât al desenului papilar digital sau palmar.

Interpretarea urmelor

În procesul identificării urmelor de buze se parcurge uneori o primă etapă în care scopul examinării îl constituie stabilirea apartenenței de gen. În acest stadiu, care presupune cunoștințe ce depășesc posibilitățile criminaliștilor și ale criminalisticii, se va colabora cu un antropolog care, după urmele rămase, poate ajunge la unele concluzii ce pot fi de un real folos pentru orientarea anchetei și pentru formarea cercului de persoane care puteau crea urma a cărei identificare se urmărește.

Astfel se poate conchide că persoana în cauză este un copil ori un adult sau după unele elemente pe care le prezintă urmele buzelor antropologul poate indica că persoana are buzele subțiri sau groase, eventual tipul antropologic din care face parte persoana, mărimea gurii sau chiar a dinților, anumite anomalii ca macrostomia, buza de iepure etc..

Interpretarea la fața locului a urmelor de buze poate furniza unele date referitoare la sexul, vârsta, tipul antropologic, înălțimea persoanei, precum și la activitățile desfășurate de ea în câmpul infracțiunii.

Sexul persoanei poate fi diferențiat după forma și conturul urmelor de buze. la femei, în general, relieful papilelor coriale este mai fin decât la bărbați, iar în urmă apar de cele mai multe ori resturi de produse cosmetice.

Cu privire la vârstă, se iau în considerare dimensiunile buzelor după reproducerea lor în urme, aspectul desenului papilar și înălțimea la care au fost lăsate. Astfel, la copii, în raport cu adolescenții, buzele sunt mai subțiri și de dimensiuni mai mici, rămânând, de regulă, la o înălțimea de sub 1,60 m. la persoanele în vârstă ridurile orizontale și verticale sunt mai pronunțate, urmele prezentând un aspect brăzdat.

De asemenea, după grosimea, forma și alte caracteristici ale urmelor buzelor, antropologul poate stabili tipul antropologic al persoanei care le-a creat.

Pe baza aderențelor rămase în urmele de buze se pot deduce activitățile desfășurate de către cel care le-a lăsat. Așa, de exemplu, dacă în urmele de buze se găsesc resturi de alimente, din categoria celor existente la fața locului, se va putea deduce că anterior, concomitent sau ulterior săvârșirii infracțiunii făptuitorul a consumat din acestea.

După aspectul proaspăt sau vechi al obiectelor purtătoare de urme(fructe, ciocolată, unt, cașcaval etc.) sau după calitatea evidențierii prin folosirea diverselor procedee – mai clară sau mai puțină clară – se poate aprecia cu aproximație vechimea acestor urme.

În etapa imediat următoare se trece la o examinare amănunțită a caracteristicilor individuale, pe care le prezintă urmele de buze, etapă în care se constată că ele au numeroase papile coriale subțiri care sunt reprezentate de riduri verticale, oblice și orizontale individualizate în forme multiple, iar în urmă acestea sunt redate fie prin linii albe subțiri, fie prin linii negre, după cum în aceste șanțuri(riduri) s-au strâns sau nu secreții biologice ori sucuri alimentare care apoi au fost depuse pe obiectul atins de buză.

Dacă se prezintă modele de comparație se poate stabili dacă urma a fost creată de buzele de la care s-au relevat modelele de comparație, precum și regiunea buzei care a creat urma. De asemenea, se pot face determinări comparative privind grupa de sânge și natura produsului cosmetic.

Obținerea modelelor pentru comparație

Amprentele de buze se iau pe sticle plane curate și sterilizate. În același timp, se obțin amprente ale buzelor și pe suporturi similare celor pe care a fost creată urma. Când urmele sunt lăsate cu ruj, se obțin modele pentru comparație pe coli albe de hârtie atât cu buzele curate, cât și cu ele machiate cu astfel de produse.

Când modelul pentru comparație îl constituie produsul biologic, se recoltează salivă pe hârtie filtru sau pe sugativă curată, pe care persoana este invitată să o introducă în gură și să o muște.

În vederea obținerii amprentelor de buze necesare comparărilor, se solicită persoanelor în cauză să-și apese buzele de câteva ori pe suprafața de contact, sub unghiuri diferite de deschidere a gurii și cu o intensitate variată de apăsare. Acești factori au influență destul de mare cu ocazia creării urmelor la fața locului și de aceea modelele luate în condiții diverse ușurează activitatea de comparare.

Examenul comparativ

Prin efectuarea examenului comparativ se înțelege stabilirea identității între urmele ridicate de la fața locului și a celor model de comparație. Când în urma examenelor comparative se găsesc, – atât în urma încriminată cât și în cea ceată experimental – acelea-și caracteristici ale liniilor papilare coriale acestea se numesc „caracteristici coincidente”.

În scopul efectuării unui examen comparativ între urmele de buze ridicate de pe un obiect încriminat și urmele unor persoane suspecte este necesară mai întâi crearea de urme experimentale pe lama de sticlă care apoi pot fi relevate sau fotografiate direct în reflexie. Urmele încriminate și cele creat experimental de la persoanele suspecte se vor mări la aceeași scară.

Identitatea dintre urma încriminată și urma obținută experimental de la o persoană se consideră constatată dacă:

s-au descoperit aceleași caracteristici ca formă;

caracteristicile au aceeași dimensiune;

sunt plasate identic și au, pe ambele urme, aceiași distanță una de alta;

nu sunt puncte caracteristice care contrazic identitatea.

Demonstrarea identității este etapa în care, vizual se indică, prin diverse metode și procedee, punctele caracteristice care coincid și care au fost descoperite în etapa examinării comparative.

Demonstrarea se realizează prin:

planșă de comparare alăturată, în care se introduc fotografiile urmei încriminate și a celei create experimental și se indică cu săgeți numerotate caracteristicile coincidente;

planșă de fotografii care arată continuitatea liniară a caracteristicilor liniilor papilare coriale. Pentru întocmirea planșei se procedează în prealabil la secționarea fotografiilor transversal liniilor papilare coriale verticale și apoi se îmbucșează segmentele luându-se câte unul de la urma încriminată și altul de la urma creată experimental, potrivindu-se în așa fel pe planșă încât împreună să redea imaginea completă a urmei de buze. Dacă sunt lăsate de aceeași buză(urma încriminată cu cea experimentală) și sunt mărite la aceeași scară toate caracteristicile liniare vor continua perfect dintr-un segment de fotografie în celălalt;

planșă cu diagrama caracteristicilor în care se demonstrează plasamentul lor identic pe verticală, de pildă, succesiunea și distanța dintre ele. În caz că una din caracteristicile din urma încriminată este plasată mai sus față de aceeași caracteristică din urma experimentală ori mai jos sau nu are aceeași distanță față de caracteristica vecină din dreapta ori din stânga ei, diagramele celor două urme nu vor avea aceeași formă și prin urmare nu este realizată identificarea criminalistică;

diapozitive ale urmelor comparate la care se vede în transparență suprapunerea caracteristicilor coincidente.

Urmele de urechi

Noțiuni generale

Fundamentul științific al identificării persoanei după urmele de ureche a fost realizat de clasicii științei criminalistice. Iată opiniile unora dintre aceștia:

Prof. A. A. Reiss, de la Universitatea din Lausanne, în cartea sa ,,Portretul vorbit” afirma că “ Urechea prezintă cele mai caracteristice elemente din tot corpul omenesc mulțumită variației în mărime și adâncime a formelor. Urechea prezintă o cantitate atât de mare de forme diferite încât este aproape imposibil de găsit două persoane care au urechile absolut identice. În plus, forma urechii nu se modifică de la naștere până la moarte.”

Prof. Dr. A. Niceforo, arată că ,,În scopul descrierii, urechea reprezintă cea mai importantă parte, deoarece acest organ oferă cele mai multe și esențiale variații. Urechea este atât de diferită pentru fiecare persoană, încât o descriere precisă, cu toate aspectele caracteristice, poate fi suficientă pentru identificare.”

Urechea face parte din semnalmentele anatomice ale omului care prezintă un caracter de imuabilitate și de diversitate, ceea ce constituie fundamentul științific al identificării persoanelor după urmele pe care le lasă.

Utilizarea în mod sistematic a urmelor de ureche în procesul identificării infractorilor și probarea vinovăției acestora, de către specialiștii criminaliști a avut ca rezultat constituirea unei colecții cu urme de ureche ale unor autori de infracțiuni comise pe raza municipiului București.

Sunt cele mai valoroase dintre urmele formate de alte părți ale corpului uman. Explicația constă în aceea că urechea este diferită de la o persoană la alta, atât prin forma generală a pavilionului, dimensiunea și modul său de dispunere, precum și prin caracteristicile proprii fiecărui element component (lob, helix, tragus etc.).Aceste unicități a „desenului” sau formatului urechii i se mai adaugă încă o proprietate importantă, și anume fixitatea.

La fața locului urmele de urechi (fig. 11) se întâlnesc într-o frecvență mai mare în comparație cu urmele altor părți ale corpului persoanei, cu excepția urmelor de buze.

Identificarea persoanelor după urmele de urechi a făcut obiectul unor cercetări de specialitate, ajungându-se la concluzia că „toate părțile corpului uman pot lăsa urme, prin contact sau penetrație pe alte obiecte”. Acest gen de urme poate reda anumite particularități ale elementelor anatomice, neexcluzându-se posibilitatea individualizării persoanei, dacă urma reflectă o caracteristică cu valoare de identificare.

Prin această categorie de urme se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei, ca rezultat al contactului urechilor cu ele, în procesul săvârșirii unei infracțiuni.

Datorită formelor generale pe care le pot avea urechile, urmele pavilionului urechii pot fi: triunghiulare, rectangulare, ovale rotunde și neregulate (fig. 12 și 13). Pavilionul urechii externe este alcătuit dintr-o serie de cartilagii, fiind de mărimi diferite și forme foarte variate.

În majoritatea cazurilor se imprimă helixul, antehelixul, tragusul, conca și lobul.

Atunci când presiunea exercitată de ureche asupra obiectului primitor a fost mai puternică, în urmă se mai pot distinge și cele două fosete: naviculară și digitală.

Cele mai apte pentru exploatare sunt urmele latente statice, precum și cele de stratificare. Urmele de ureche rămân adesea tot în stare latentă pe obiectele lustruite – lucioase -, îndeosebi pe uși, parbrize și capote de autovehicule în cazul accidentelor de circulație etc.

Căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și conservarea se fac prin metodele cunoscute.

Identificarea persoanei pe baza urmelor de ureche este posibilă datorită diversității pavilionului urechii. Ceea ce se poate modifica la pavilionul urechii este dimensiunea lui, precum și schimbările ce se datorează unor accidente: tăieturi, penetrări ale lobului etc.

Modificările de aspect ale urmei se pot referi la: estomparea unor detalii ale suprafeței urmei; mozaicarea suprafeței amprentei prin stratificare sau destratificare, cauzată de suprafețele afectate ale epidermului; modificări de dimensiuni – mărire, micșorare, deformare, alterări ale reliefului anatomic; depuneri de substanțe străine(substanțe medicamentoase, fragment de material de pansament); dispariția unora dintre elementele anatomice; existența unor intervenții chirurgicale etc.

Descoperirea și relevarea urmelor de urechi

De cele mai multe ori, urmele de ureche au fost descoperite la locul faptei pe ușile apartamentelor în care infractorii au pătruns prin deschiderea încuietorilor, cu chei potrivite, ori prin forțarea sistemelor de asigurare. În unele cazuri, urmele de ureche au fost găsite chiar pe ușile situate pe același palier, față în față cu cele forțate.

Locul și poziția urmelor indică faptul că acestea au fost create în procesul de ascultare cu urechea lipită de ușă, a eventualelor zgomote din interiorul apartamentului.

Au fost descoperite asemenea urme pe caroseriile unor automobile, pe geamurile unor vitrine, pe pereții laterali ai unor cutii de ambalaj sau ale unor case de bani (ce au fost mutate din loc sau furate cu totul).

La fața locului, urmele de urechi pot fi statice sau dinamice, latente sau vizibile. În majoritatea cazurilor, urmele de ureche au fost descoperite la fața locului în stare latentă, necesitând operațiuni de relevare pentru a putea fi transformate în imagini vizibile.

În practica relevării urmelor de urechi au fost utilizate tehnicile de relevare a amprentelor digitale (fig. 14), în special pudrele de relevare, din care exemplificăm: argentoratul, ceruza, galben fluorescent. În cazul urmelor rămase pe cutii de carton a fost folosită ninhidrina.

Relevarea constituie, de regulă, o operațiune simplă, mai dificilă dovedindu-se identificarea urmelor după forma lor specifică, care seamănă în multe cazuri cu petele de grăsime sau murdărie rămase întâmplător pe suprafețele purtătoare de urme. Specialistul criminalist ce caută astfel de urme trebuie să recunoască formele generale și fragmentare ale urmelor de ureche.

Caracteristici generale și individuale

Urmele lăsate de urechi fac parte din categoria urmelor formă, reflectând construcția exterioară a obiectului creator.

Înaintarea în vârstă a individului este însoțită de unele modificări lente și permanente, care se manifestă prin accentuarea unor caracteristici sau apariția altora noi. Trăsăturile caracteristice ale urechii pot suferi modificări, fie accidentale, fie în urma unor operații estetice, care fac să apară trăsături caracteristice noi.

Identificarea se va realiza cu dificultate dacă în intervalul dintre momentul creării urmei și cel al prelevării modelului de comparație au intervenit modificări esențiale.

a) Caracteristici generale

– formă generală: ovală, rotundă, dreptunghiulară, triunghiulară;

– mărime: foarte mică, mică, normală, mare, foarte mare;

– poziție: normală, superioară, inferioară, puțin adâncită, închisă, adâncă, ieșită în afară;

Caracteristicile urechii sunt determinate de părțile constitutive ale pavilionului extern:

1.helixul originar; 8.tragusul;

2.helixul anterior; 9.antetragusul;

3.helixul superior; 10.lobul;

4.helixul posterior; 11.conca;

5.antehelixul superior; 12.depresiunea digitală;

6.antehelixul median; 13.depresiunea naviculară.

7.antehelixul inferior;

Helixul se prezintă sub forma unei ridicături cartilaginoase care înconjoară pavilionul din partea anterioară până în partea posterioară. Altfel spus, helixul începe de deasupra tragusului-chiar din concă- și se continuă până la lob. El se compune din patru părți, respectiv helixul originar, helixul anterior, helixul superior și helixul posterior. Helixul originar poate fi lung, mijlociu sau scurt, începând din concă și până la vârful de sus al urechii. Helixul superior începe de la vârful urechii și se continuă până la îndoitura dinapoi a urechii, putând fi scurt, mijlociu, lung. Din punct de vedere al lățimii, acesta poate fi lat, mijlociu sau îngust. Același lucru și în cazul helixului posterior-care trece de la îndoitura dinapoi a urechii până la lob, acesta fiind apreciat ca lung, mijlociu sau scurt, respectiv lat, mijlociu ori îngust.

Antehelixul este proeminența care se găsește în interiorul pavilionului urechii, având o poziție aproape paralelă cu helixul superior și posterior. El poate prezenta diverse forme: concav, convex sau rectiliniu. De regulă, cu ocazia descrierii se pune accent pe particularitățile acestuia, concretizate în:

– absența antehelixului;

– atrofierea, hipertrofierea sau aderența la helix;

– poziția față de helix, respectiv la același nivel, în același plan ori proeminent.

Tragusul este un cartilagiu mic-de obicei în formă triunghiulară-reprezentând o proeminență ce se găsește sub helixul originar și care acoperă, parțial, orificiul auditiv al urechii. Acesta se descrie după volum, adică mic, mijlociu sau mare.

Antetragusul reprezintă proeminența cartilaginoasă aflată între conca și lobul urechii. Mai mult sau mai puțin accentuat, antetragusul este localizat la partea inferioară a antehelixului, părând a fi o continuare a acestuia. Acesta este examinat fie sub aspectul înclinației-orizontal sau oblic -, fie din punct de vedere al profilului, respectiv concav, rectiliniu sau convex. Luând drept criteriu volumul, antetragusul poate fi mic, mijlociu, mare sau lipsă.

Lobul este partea cea mai de jos a pavilionului urechii, fiind examinat din mai multe puncte de vedere:

– sub aspectul formei:oval, rotunjit, ascuțit;

– după mărime: mic, mijlociu, mare;

– după aderență: lipit, semilipit, liber.

Și în cazul lobului trebuie să se pună accent pe evidențierea particularităților acestuia, respectiv: perforat, ascuțit, absent parțial sau absent total.

Conca reprezintă orificiul ce permite sunetului să pătrundă în urechea internă și poate prezenta următoarele particularități:

– împinsă înapoi;

– îngustă;

– largă;

– înaltă;

– de-a curmezișul;

– foarte mică;

– foarte profundă;

– atrofiată.

Celelalte două părți ale pavilionului urechii, respectiv depresiunea-fosa-digitală și depresiunea-fosa-naviculară se examinează tot sub aspectul formei și al dimensiunilor.

b)Caracteristicile individuale

Caracteristicile individuale ale urechii se referă la forma și dimensiunea fiecăreia dintre părțile componente ale pavilionului, din punctul de vedere al lungimii, lățimii și distanței dintre ele, precum și existența unor semne particulare, cum ar fi: negi, lob găurit, lob tăiat (fig. 15) etc.

Caracteristici individuale:

– margine subțire;

– margine groasă;

– margine punctată;

– margine tăiată;

– margine încrețită;

– ureche superioară rămasă;

– ureche plată;

– ureche ca o conopidă;

– ureche deformată;

– ureche căzută;

– lob curbat interior;

– lob curbat exterior;

– ureche fără lob;

– lob pătrat;

– lob rotund;

– lob ascuțit;

– lob străpuns;

– lob răsucit;

– tragus ascuțit;

– tragus încrucișat;

– tragus bifurcat;

– tragus cu păr;

– antetragus lipsă;

– antetragus ascuțit;

– degerătură tăiată;

– antetragus fuzionat cu helixul;

– antetragus cu abundență de păr;

– adaus Darwinian;

– tubercul Darwinian;

– proiecție Darwiniană;

– vene vizibile;

– vene-cicatrice;

– vene-păr;

– vene vagi;

– semne de operație estetică;

– ciupituri de vărsat.

Etapele examinării

Examinarea separată

În cadrul etapei examinării separate se studiază și se delimitează caracteristicile generale și cele individuale, atât în urma creată de urechi, cât și în modelele prelevate de la persoanele suspecte.

Prelevarea probelor de comparație pentru urmele de ureche se realizează cu ajutorul unor plăci de sticlă cu dimensiuni de 20/30 cm. fixate aproximativ la înălțimea la care a fost descoperită urma.

Persoana de la care se prelevează urma va atinge cu urechea placa de sticlă în mod repetat și cu diferite grade de apăsare, după care specialistul criminalist va releva urmele create.

Operațiunea se repetă cu ambele urechi până se obțin amprente complete sau fragmente similare cu cele de la fața locului.

Este bine ca modelele de comparație să fie realizate de specialistul criminalist care efectuează compararea urmelor și în final expertiza acestora.

Examinarea comparativă

În etapa examinării comparative se analizează coincidențele de mărime și plasament ale caracteristicilor reliefate în etapa precedentă, ținându-se seama de eventualele modificări ce puteau să apară între momentul creării urmei și cel al prelevării modelelor de comparație.

Demonstrația

Existența unor puncte caracteristice coincidente în urmă și în modelul de comparație se demonstrează cu ajutorul confruntării, juxtapunerii sau suprapunerii.

Ilustrarea rezultatului suprapunerii poate fi realizată în cadrul raportului de expertiză, cu ajutorul unei folii transparente, conținând imagini la aceeași scară ale urmei și amprentei urechii care se așează peste pozitivul fotografic al acestora sau una peste alta.

În unele situații se pot face măsurători privind lungimea unor caracteristici, distanța dintre ele și anumite puncte de referință, valoarea unghiulară a unor elemente etc.

Atât caracteristicile coincidente, cât și cele care nu coincid sunt indicate cu săgeți numerotate, făcându-se în același timp și descrierea lor. Indicarea elementelor caracteristice se face pe fotografia urmei și cea a modelului de comparație, în planșa demonstrativă.

Formularea concluziei

Expertul criminalist poate formula, după caz, una din următoarele concluzii:

– cert pozitivă;

– cert negativă;

– de probabilitate;

– de imposibilitate.

Traumatismele urechii externe care pot individualiza urmele lăsate de aceasta

Urechea externă, datorită situației sale topografice, poate fi legată în totalitate sau pe segmente(pavilionul auricular și conductul auditiv extern).

Traumatismele urechii externe sunt relativ frecvente și se recunosc drept circumstanțe etiologice fie accidentale(inclusiv cele din cursul practicării unor sporturi), fie actele de violență. Din punct de vedere al patogeniei, agentul vulnerant poate acționa:

direct(lovituri, tracțiuni, tăiere, înțepare, mușcare, zdrobire, combustii, congelări, etc.)

indirect(iradierea la scheletul articular a unor fracturi ale bazei craniului).

Formele anatomoclinice ale traumatismelor variază în funcție de segmentul interesat.

Traumatismele pavilionului. Se datorează căderilor și loviturilor de diferite intensități ce se exercită asupra pavilionului auricular. Prototipul contuziilor îl reprezintă othematomul, o leziune orificială ce reprezintă o colecție sanguină sau serosanguină între pericardul și cartilajul pavilionului. Factorul etiologic principal îl constituie lovitura directă, brutală. În alte situații, trebuie luate în considerare microtraumatismele repetate, apariția othematomului observându-se frecvent la sportivi(luptători, fotbaliști, boxeri, etc.). Sunt descrise și othematoame apărute spontan, fără o cauză evidentă, la unele persoane ce trăiesc în mizerie fiziologică, fără hrană și igienă corectă(lagăre de prizonieri, azile, etc.). Othematomul apare în general la adulți, fiind întâlnit mult mai rar la copii. Poate apare uneori la băieți de 12-14 ani, în cursul inițierii în unele sporturi(de exemplu, boxul).

Clinic, leziunea interesează treimea superioară a feței externe a pavilionului auricular. Excepțional apare la nivelul concăi. Pe fața internă, unde tegumentul alunecă pe un țesut celular subcutanat mai bine dezvoltat și care permite mobilizarea pielii, nu se formează othematoame.

Plăgile pavilionului. Topografia pavilionului permite ca examenul obiectiv atent să pună în evidență leziunea, ca formă și extindere, de la cele mai simple până la amputația totală. Examenul clinic va trebui să aibă obligatoriu în vedere conductul auditiv extern.

plăgi fără pierdere de substanță care sunt cele mai frecvente și pot fi transfixiante, traseul leziunii este diferit la tegumentul feței laterale, la cartilaj și la tegumentul feței mediale a pavilionului. Clasificarea etiologică depinde de natura și forma agentului vulnerant: plăgi tăiate, liniare, produse de corpuri sau instrumente tăioase, ascuțite; plăgi transfixiante, agentul vulnerant acționând prin înțepări; plăgi mușcate, produse de om sau animale, în care marginile plăgii sunt netede dar neregulate; plăgi contuze, cu marginile neregulate și denudarea cartilajului, produse prin impact cu corpul contondent.

plăgi cu pierdere de substanță când aceste pierderi de substanță interesează numai tegumentul, cartilajele denudate vor fi acoperite, în funcție de întinderea leziunii prin sutură simplă, lambou sau grefa liberă. Pierderile de substanță pot interesa, pe lângă tegument și cartilajul pavilionar, distigându-se, în funcție de gravitatea traumatismului, amputații parțiale sau amputații totale.

Arsurile pavilionului. Constituie rezultatul activității casnice sau profesionale la adulți sau a neglijenței și neatenției la copii. La copii se semnalează ca o circumstanță etiologică și expunerea prelungită la soare. Factorul determinant îl reprezintă contactul pavilionului cu lichide sau vapori fierbinți sau cu un caustic. Tabloul clinic este dependent de profunzimea și extensia leziunilor, în funcție de stadiul de gravitate ale leziunilor.

CAPITOLUL IV

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR LĂSATE DE MĂNUȘI

Noțiuni generale

Mănușile sunt utilizate în viata de zi cu zi a oamenilor pentru a proteja derma mâinilor acestora de acțiunile factorilor înconjurători, creați atât natural (frig, acțiunea razelor solare, etc.) cât și artificial (substanțe chimice, așchii de diferite materiale etc.)

Pe lângă protecția pe care o asigură față de factorii înconjurători, mănușile pot fi utilizate de către elemente infractoare pentru săvârșirea vreunei fapte ilicite , prevăzute de legea penală ; pentru a ascunde sau masca urmele lăsate de partea cea mai expusă a corpului uman și anume mâna .

Nimic nu este mai frustrant în activitatea poliției tehnico-științifice decât descoperirea la locul săvârșirii vreunei infracțiuni a urmelor mănușilor, specialistul criminalist neputând astfel ajuta anchetatorul în activitatea ulterioară de investigare si prindere a autorilor faptelor care încalcă legea penală.

Materialele din care sunt fabricate diferitele tipuri de mănuși variază ca și activitățile pentru care sunt utilizate ; de la piele animală naturală până la fibre naturale sau artificiale, cauciuc, plastic și bineînțeles amestecurile care se realizează din acestea.

Prin mânuirea constantă a unor obiecte precum clanța ușilor, barele de metal a mijloacelor de transport în comun s.a.m.d., mănușa se impregnează cu grăsime și murdărie, și chiar urme de transpirație. De aceea atunci când o mănușă intră în contact cu o suprafață netedă și dură, un strat din materia grasă creată la suprafața mănușii se depune adesea pe obiectele atinse într-un mod asemănător cu depunerea urmelor lăsate de mâna umană (amprentă).

Deși stratul de grăsime lăsat de mănușă este prin natura sa, mult mai slab și mai puțin dens și aderent decât cel lăsat de degete, este totuși posibil să o descoperim, relevând-o prin pudrare. Fiecare mănușă poate fi individualizată în mai multe moduri astfel: după materialul din care este făcută, după cusătura de unire efectuată la mașină sau de mână, după tricotaj, după perforațiile sale, după cutele și formele particulare pe care o folosire constantă au provocat-o, după deteriorările accidentale cauzate de utilizatorul ei(tăieturi, arsuri sau puncte uzate). Este posibil să descoperim câteva sau toate aceste particularități pe o urmă de mănușă lăsată la locurile unei crime.

Raritatea expertizelor întocmite pe baza urmelor create de mănuși, se datorează următoarelor cauze principale:

infractorii în prea puține cazuri operează cu mâna înmănușată, deoarece în acest fel se micșorează foarte mult acuitatea tactilă și uneori stingherește mișcările degetelor;

asemenea urme rămân mai puțin decât urmele digitale, întrucât aderența lor este mai mică față de celelalte. În plus, când urmele de mănuși se găsesc pe suporturi poroase, nelustruite, esențe de lemn cu structuri diferite, caracteristicile lor se pot confunda cu desenul suportului;

necunoașterea în suficientă măsură de către experții criminaliști a modului de căutare, fixare, ridicare și exploatare a acestor categorii de urme.

Urmele de mănuși, rămân pe diferite obiecte datorită secreției papilare care îmbibă mănușa, fie că este sau nu căptușită. Caracteristicile cele mai valoroase în vederea identificării sunt redate de elementele de uzură, precum și de încrețiturile ce se formează în procesul folosirii mănușilor, care alcătuiesc o rețea de șanțuri corespunzătoare modelului din palma mâinii omului.

Cel mai bine urmele de mănuși se imprimă pe suporturi ca: sticlă, lemn bine lustruit, metal lustruit, nichelat ori vopsit și materiale plastice omogene cu suprafață netedă.

Procedeele de căutare a urmelor de mănuși rămase în stare latentă nu diferă cu nimic de procedeele de căutare a urmelor digitale, cu deosebirea că aceste urme(de mănuși) se disting mai greu decât urmele crestelor papilare, putând fi ușor confundate cu diverse mânjituri sau pete. De aceea se cere din partea experților criminaliști să le acorde o mare atenție în timpul cercetării la fața locului, pentru a nu se lipsi mai târziu de posibilitatea dovedirii vinovăției infractorului cu încă un mijloc de probă valoros.

În practică s-a constatat că cele mai adecvate prafuri la fixarea urmelor de mănuși sunt pigmentul galben – fluorescent(în special atunci când suportul este multicolor) și carbonatul de plumb(ceruza). Prafurile negru de fum și negru de animal se recomandă a fi folosite atunci când urmele se găsesc pe suporturi de culoare albă, însă acestea reprezintă dezavantajul că îmbâcsesc urma.

Din punct de vedere juridic este necesar ca urmele de mănuși sa fie fixate în procesul-verbal de cercetare la fața locului, menționându-se totodată ce prafuri s-au folosit pentru relevarea lor.

Ca procedeu de ridicare se indică a se folosi fotografierea urmelor, iar atunci când de la locul faptei nu este posibilă ridicarea obiectelor purtătoare de urme, ori nu se pot fotografia din cauza formei suportului, ele să fie ridicate cu pelicula folio.

Pentru a obține modele de comparație se introduce mănușa suspectă într-o mână corespunzătoare cu dimensiunea mănușii, se apasă degetele pe o suprafață netedă(de preferință sticlă) după care se trece la procesul de relevare a impresiunilor cu ajutorul prafului. Se recomandă ca pentru relevare să se folosească aceleași prafuri cu care s-a relevat și urma ridicată de la fața locului.

În vederea efectuării examenului comparativ estre necesar să se fotografieze impresiunile comparative în aceleași condiții în care a fost fotografiată și urma găsită la fața locului. Excluderea din cauză a impresiunilor de comparație(fără fotografierea acestora) trebuie să se facă cu atenție. Acest lucru se va putea face în mod sigur numai atunci când între urmă și impresiune există deosebiri evidente, de exemplu în cazul când urma prezintă multiple șănțulețe de uzură iar mănușa suspectă este nouă.

În practică s-a constatat că toate mănușile din piele lasă urme apte pentru a putea fi exploatate și în special acest lucru se întâmplă când mănușa este nouă.

Așa după cum s-a arătat mai sus, caracteristicile cele mai valoroase identificării sunt redate de elementele de uzură precum și de șanțurile de flexiune ce se formează în procesul de folosire a mănușilor. Aceste elemente apar pe fotogramă sub formă de șanțuri negre, când urma a fost relevată cu praf alb sau pigment galben – fluorescent, iar atunci când relevarea s-a făcut cu praf negru pe suporturi de culoare albă șanțurile vor apărea de culoare albă.

Ilustrarea vizuală a identificării mănușii care a creat urma se va baza pe forma și dirijarea acestor șanțuri, precum și pe formele geometrice ce iau naștere prin contopirea șanțurilor. Pentru o demonstrație mai convingătoare este recomandabil să se facă ilustrarea prin secționare, ori decupare, respectiv să se secționeze fotografia urmei și a impresiunii și apoi acestea să fie asamblate, ori să se decupeze o porțiune din urmă care să fie asamblată în impresiune și invers, cu respectarea strictă a scării de mărire.

Mănușile confecționate din lână ori bumbac creează urme de suprafață de stratificare sau de destratificare în cazul când pe acestea se găsesc substanțe străine(prafuri fine, vopsea etc.) ori suportul este murdar cu asemenea substanțe.

În cazul când masa obiectului primitor are proprietăți de a reține urma(pământ moale, plastilină, chit proaspăt etc.) se creează urme de adâncime.

Urmele de suprafață se ridică prin fotografiere și pe peliculă folio(numai urmele de stratificare), iar urmele de adâncime prin fotografiere și mulaj de ghips.

Este recomandabil ca modelele de comparație să fie obținute în aceleași condițiuni în care au fost urmele la fața locului(de stratificare, de destratificare, de adâncime). Particularitatea principală a urmelor de mănuși o prezintă zona de uzură în care se găsesc elementele ce pot fi luate în considerație în raport cu altele și care examinate comparativ duc la identificarea obiectului creator.

Importanța expertizelor criminalistice întocmite pe baza urmelor lăsate de mănuși constă în faptul că, atunci când între urmă și impresiune se întâlnesc suficiente elemente caracteristice comune ca număr și valoare(lucru care poate fi apreciat de fiecare expert în parte), se poate ajunge la o concluzie certă, în sensul că urma a fost creată de mănușa suspectă.

Și în cazul unor asemenea expertize, atunci când elementele caracteristice nu sunt suficient de convingătoare(reduse din punct de vedere calitativ și cantitativ), se poate ajunge la o concluzie probabilă, însă demonstrația descriptivă și vizuală trebuie să fie temeinică, arătându-se care sunt aceste elemente și ce-l împiedică pe expert să nu ajungă la un rezultat cert.

Dacă între urmă și impresiune se întâlnesc atât elemente de asemănare, cât și elemente de deosebire, expertul trebuie să interpreteze în mod logic, știind că elementele de deosebire pot surveni în urma folosirii normale a mănușilor, sau a modificării intenționate a caracteristicilor acesteia.

O concluzie categorică negativă se poate da numai în cazurile când expertul, în urma examenului comparativ efectuat, constată că între urmă și impresiune există deosebiri fundamentale. De exemplu, urma prezintă multiple șănțulețe de uzură, iar mănușa pusă la dispoziție pentru expertizare este nouă.

Rezultatul unor asemenea expertize depinde în mare măsură de operativitatea cercetării locului faptei, de atenția ce trebuie acordată găsirii unor asemenea urme, precum și de ridicarea în cel mai scurt timp după comiterea faptei a mănușilor suspecte.

Mănuși din piele

Sub denumirea generală de piele înțelegem toate pieile care păstrează mai mult sau mai puțin intactă structura ei originală și care a fost tratată prin anumite procedee chimice pentru a împiedica putrezirea sau descompunerea acesteia.

Deși este utilizată pielea oricărui animal, pasăre sau reptilă pentru a face rost de o piele veritabilă, cea mai mare parte a mănușilor care nu sunt fabricate industrial(artificial), sunt din piele de berbec sau de porc.

Pielea de bună calitate, fără defecte, nu necesită alt tratament, după vopsire, decât un lustruit în ultimul stadiu de fabricație.

De multe ori pielea prezintă imperfecțiuni precum cicatrice, fibre de calitate proastă ori vopsea inegal răspândită care sunt restaurate prin vopsire, vopsire care poate ascunde aceste defecte.

Tăbăcirea (baterea) pielii

Pentru a ascunde micile imperfecțiuni ale pielii putem apela la lovirea suprafeței pielii cu un dispozitiv ce prezintă câteva asemănări cu orificiile lăsate de rădăcina porilor de porc sălbatic. Procesul de tăbăcire a pielii se realizează prin introducerea pielii între tamburii ce prezintă puncte grupate în grupuri de câte 2, 3 sau 4 care formează o înșiruire de grupuri de găuri în piele prin batere. Această operațiune se realizează manual pielea fiind introdusă cu mâna între brațele tamburilor, fiind indiferentă poziția în care este prinsă mănușa(lățime sau lungime, creând în același timp un element bun pentru identificare. Această operațiune este realizată de tăbăcar sau mănușar.

Înainte de tăbăcire, pieile sunt formate dintr-un strat epidermic ce au în componența lor pori, pori ce sunt eliminați prin tăbăcire și care se transformă într-un strat aspru, plin de asperități. Natura acestui strat determină apariția unei bucăți de piele, ea depinzând de anumite caracteristici ale vietății a cărei specie îi aparține pielea, de vârsta și de sexul acesteia. Amprenta unei bucăți de piele reprezintă un ansamblu de desene dispuse neregulat după o linie ce nu se repetă, și care furnizează astfel un element valabil de identificare a unei mănuși din piele.

Desenul papilar este constant și dă întotdeauna aceeași așezare chiar dacă mănușa este distrusă sau deteriorată. Unicitatea desenului tegumentului la pielea de animale este același cu acela a pielii umane, neexistând nici o îndoială în acest sens ea putând fi asemănată cu amprenta papilară umană. Singurul tip de piele animală care nu prezintă granulații, este acela care a făcut obiectul unei finisări numită piele întoarsă sau piele de căprioară. Pielea întoarsă nu este un termen particular ci mai degrabă un termen vag utilizat care indică un tip de prelucrare a pielii. Prelucrarea constă în a trece pielea pe o piatră de tocilă(moară) ce conține praf abraziv sau carbonat de siliciu necesar pentru a separa fibrele ceea ce face ca pielea să se catifeleze. Mobilitatea fibrelor împiedică identificarea detaliilor pielii, dar deteriorările suprafeței cutate(dungile) și punctele cusăturii pot servi la identificarea caracteristicilor unei mănuși din piele întoarsă.

O mănușă din piele este compusă în general din 8 părți componente după cum urmează: palma și dosul acesteia(o singură piesă), degetul mare, trei furci sau furculițe (bucăți înguste de piele care formează marginea mănușilor) și trei părți pătrate sau în formă de diamant introduse în zona de jos a degetelor.

Pentru a croii mănuși, putem decupa o formă dorită, un triunghi de piele la dimensiunea dorită, manual, cu foarfece sau cu ajutorul unei matrice metalice pentru mai multe croieli simultane. Cele două metode antrenează caracteristici care fac posibilă identificarea.

Cusăturile

Pentru a asambla mănușa avem nevoie să coasem cu mare atenție mai întâi degetul mare apoi falangele și nu în cele din urmă să inserăm cupele în formă de diamant. Cusătura se poate face atât manual cât și automat, cu ajutorul mașinii de cusut utilizând mai multe puncte de sprijin corespunzătoare tipului de mănușă pe care dorim să o coasem și pentru fiecare punct de însăilare este diferit de celălalt și prin urmare prețios în a stabili o identificare.

Deteriorările

Mănușile din piele pot avea pe suportul acestora urme de neșters, cauzate de tăieturi sau arsuri într-un mod asemănător cu ceea ce se petrece cu pielea umană. O asemenea deteriorare apare pe suportul din piele care prezintă o lipsă de detalii, urma fiind clar definită. De asemenea o mănușă foarte deteriorată va lăsa întotdeauna urme făcând să apară aceleași defecte .

O cicatrice de pe o mănușă este în general datorată unui accident provocat în timpul utilizării acesteia, aceasta fiind un detaliu semnificativ în individualizarea și identificarea mănușii creatoare de urmă.

O mare importanță i se acordă și desfacerii cusăturilor deoarece acestea pot duce la identificarea obiectului creator de urmă(mănușa).

Perforațiile

Mănușile jucătorilor de golf, automobiliștilor, motocicliștilor și eventual a polițiștilor sunt în general perforate printr-un procedeu denumit gol de ventilație. Perforațiile sunt dispuse în anumite figuri regulate și pot ajuta specialiștii la identificarea mănușii, coroborate cu alte elemente de individuale de identificare.

Mănușile din vinilin

Materialul utilizat pentru fabricarea acestor mănuși este țesătura căptușită cu clorură de polivinil (P.V.C.) și lovită într-un mod asemănător cu cea a pielii. Procedeul de confecționare este următorul: se trece materialul printr-o mașină care este prevăzută cu un rulou gravat, mașină care are în componența sa un sistem de încălzire a clorurii de polivinil înainte ca acesta să fie supus presiunii ruloului, ruloul nefiind încălzit, ceea ce permite efectuarea simultană a lovirii și încălzirii.

Motivele mănușilor din vinilin se repetă, amprentele lor nu relevă faptul că acest motiv lovit ne permite o identificare așa de sigură ca la mănușile din piele. Când acest motiv este însoțit de alte elemente precum dungi , deteriorări ale suprafeței exterioare , individualitatea unei mănuși poate fi stabilită. În general urma lăsată de mănușile din vinilin sunt ușor de recunoscut.

În ceea ce privește deteriorările care pot surveni pe suprafața mănușilor din P.V.C. toate indicațiile care se aplică mănușilor din piele sunt aplicabile și de această dată.

Mănușile din țesătură

Toate mănușile din țesătură (tricotate, croșetate) au un punct comun: toate sunt făcute să plece de la un fir. Rezistența la torsiune depinde de tipul materialului care a fabricat firul. Fibrele destinate fabricării țesăturilor netede fac obiectul mai multor contururi de răsucire asemănătoare celor ce fac obiectul țesăturilor moi. În fabricarea de țesături amestecul de fibre scurte și răsucirea lor dau la fiecare punct un desen particular în relief.

O mănușă din țesătură poate lăsa o amprentă la fel de individualizată ca a mănușilor din piele, ceea ce face ca aceasta să fie ușor de recunoscut decât o altă mănușă care ar lăsa o urmă asemănătoare.

Pentru țesăturile moi, lânoase, identificarea trebuie să se sprijine pe desenul țesăturii, punctele decalate sau iregulate, precum și deteriorările suprafeței exterioare, puncte, găuri, arsuri.

ÎNCHEIERE

Cercetarea urmelor reprezintă obiectul activității criminalisticii, care are o importanță deosebită în aflarea adevărului în cazul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Prin intermediul rapoartelor de constatare tehnico-științifice și a expertizelor judiciare, criminalistice sau medico-legale, care examinează urmele găsite la locul săvârșirii faptei se stabilesc/sau nu legăturile dintre locul comiterii faptei și persoana suspectă a căror urme îi sunt analizate. Această legătură probează doar prezența persoanei suspecte în acel loc.

Cu ajutorul urmelor găsite la locul faptei, a constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice sau medico-legale, întocmite în baza cercetărilor efectuate asupra acestor urme, se poate stabili identitatea persoanelor care au venit în contact cu obiectele existente în locul unde s-a comis o infracțiune. Conform principiului liberei aprecieri a probelor, consfințit și de Codul de Procedură Penală, probele nu au valoare dinainte stabilite, aprecierea fiecărei probe realizându-se de organul de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii formate după examinarea tuturor probelor administrate într-o cauză penală. Ca valoare probantă într-un proces, urmele lăsate de făptuitor la locul comiterii faptei nu pot fi considerate mijloc de probă decât după materializarea lor în constatări tehnico-științifice sau expertize criminalistice de către personal calificat.

Dar ca aceste urme să poată fi folosite ca mijloc de probă ele trebuie să treacă printr-o serie activități. Mai întâi căutarea lor la locul faptei și apoi descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea, conservarea, transportarea și nu în ultimul rând prelucrarea lor în laborator. Aceste activități trebuie efectuate de îndată și cu mult profesionism din partea expertului criminalist.

Mi-am ales această temă la lucrarea de licență și anume cercetarea urmelor lăsate de unele părți ale capului precum și a celor de mănuși datorită faptului că aceste categorii de urme prezintă o importanță deosebită, pe lângă celelalte categorii de urme, în identificarea criminalistică. Am pus accentul în mod special pe mecanismul de formare a acestor categorii de urme, mecanism care diferă la celelalte categorii de urme. Metodele și procedeele de relevare a urmelor de buze și urechi sunt asemănătoare cu metodele de relevare a urmelor papilare, dar în cazul urmelor lăsate de unele părți ale capului trebuie avut în vedere, specificul acestor categorii de urme și anume faptul că aceste urme sunt prin modul lor de formare mai puțin vizibile, greu de găsit și necesită experiență din partea expertului criminalist la relevarea și ridicarea lor.

Unicitatea lor este dată de forma și construcția anatomică a părților corpului uman care lasă aceste urme, dar și de caracteristicile obiectului primitor. În practică se întâlnesc mai rar asemenea urme, iar în cazul în care se găsesc astfel de urme nu trebuie neglijate deoarece ele ne pot furniza informații importante cu privire la tipul antropologic, talie, vârstă, precum și sexul făptuitorului și aceste informații pot constitui de multe ori unicul mijloc de probă într-o cauză penală. Pentru a obține astfel de informații este nevoie de interpretarea urmelor, interpretare care de multe ori necesită o colaborare a organelor de urmărire penală cu diverși specialiști cum ar fi: antropologi, medici legiști, medici stomatologi, dermatologi etc.

În final prin această lucrare am prezentat importanța și atenția care trebuie acordată acestor categorii de urme atât în cazul cercetării la fața locului cât și la formularea constatărilor tehnico-științifice.

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative:

Constituția României;

Codul de procedură penală al României;

Codul penal al României.

II. Autori, lucrări și publicații:

C.AIONIȚOAIE, V.BERCHEȘAN, T.BUTOI, I.MARCU, E. PĂLĂCEANU, C. PLETEA, I. E. SANDU, E. STANCU – „Tratat practic de criminalistică”, Ediția a-II-a, Ed. Carpați, Craiova, 1992;

C.DUMITRESCU, E.GACEA – „Elemente de antropologie judiciară”, Ed. Ministerului Administrației și Internelor, București, 1993;

E.MIHULEAC – „Expertiza judiciară”, Ed. Național, București;

E.STANCU –  „Tactica și metodologia criminalistică”, Ed. Actami, București, 1995, vol. II;

GH.GOLUBENCO – „Considerații privind expertiza judiciară”, lucrare prezentată la simpozionul de criminalistică din București, 2005;

GH.PĂȘESCU, I.R.CONSTANTIN – „Secretele amprentelor papilare”, Ed. Național, București, 1996;

GH.PĂȘESCU – „Noțiunea și clasificarea generală a urmelor, în Tratat practic de criminalistică”, vol. II, 1976;

I.MIRCEA – „Criminalistica”, Ed. Lumina Lex, București, 1998;

I.R.CONSTANTIN, M.RĂDULESCU – „Tratat practic de criminalistică”, Ed. Național, București;

L.IONESCU, D.SANDU – „Identificarea Criminalistică”, București, 1997;

N.IONESCU  – „Criminalistică – Tactica criminalisticii”, Ed. Actami, vol. I, București, 1996 ;

EMILIAN STANCU – „Criminalistică”, Ed. Actami, București, 1999;

C.SUCIU – „Criminalistică”, vol. I și II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;

V.BELIȘ – „Tratat de medicină legală”, vol. I, Ed. Medicală, București;

V.BERCHEȘAN – „Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii”, vol. I, Ed. Little Star, București, 2002;

V.BERCHEȘAN, M.RUIU – „Tratat de tehnică criminalistică”, Ed. Little Star, București, 2004;

V.S.MITRICEV, M.P.SALAMANOV- „Kriminalistika”, Izdatelstva juridiceskaia literatura, Moscova, 1963;

V.SAVA – „Manual de dactiloscopie”, imprimeria penitenciarului „Văcărești”, București, 1943;

”Curs de tehnică criminalistică”, vol. II, Ed. Little Star, București, 2003;

„Cercetarea Penală, Criminalistică – Teorie și practică”, (Îndrumar complet de cercetare penală), Ed. Icar, București, 2001;

Institutul de criminalistică – „Documentar de Criminalistică”, nr. I, Ed. Ministerului de Interne;

„Investigarea științifică a infracțiunilor”, Ed. Tempus, București, 1986;

Colectiv „Școala românească de criminalistică”, Ed. Ministerului Administrației și Internelor, București, 1975;

Colectiv „Tratat practic de criminalistică”, vol. I și II, Ed. Ministerului de Interne, 1976;

Colectiv „Tratat practic de criminalistică”, vol. I și II, Ed. Ministerului de Interne, 1978;

Colectiv „Tratat practic de criminalistică”, vol. I și II, Ed. Ministerului de Interne, 1980;

Colectiv „Tratat de metodică criminalistică”, Ed. Carpați, Craiova, 1994;

Colectiv „Tratat de tactică criminalistică”, Ed. Carpați, Craiova, 1992;

Revistele „Criminalistica”: Nr. 2/mai 1999; Nr. 4/septembrie 1999; Nr. 2/martie 2000; Nr. 4/iulie 2000; Nr. 3/mai 2002;