Investigarea criminalistică a principalelor urme biologice [311296]

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Lector univ. dr. Gabriela Matei

Absolvent: [anonimizat]

2018

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Investigarea criminalistică a principalelor urme biologice

Coordonator științific:

Lector univ. dr. Gabriela Matei

Absolvent: [anonimizat]

2018

Cuprins

CAPITOLUL I : Aspecte generale privitoare la urmele biologice

1.1 [anonimizat], precum și larga lor aplicare în toate sectoarele vieții economice și sociale s-a [anonimizat].

[anonimizat] , prima sarcină pe care o are de îndeplinit organul judiciar este aceea de a stabilii exact situația de fapt supusă judecății. Astfel, în procesul penal urmează să se stabilească dacă infracțiunea s-a săvârșit , [anonimizat] , precum și împrejurările în care s-au petrecut faptele.

[anonimizat] , să cunoască exact raporturile reale care au dat naștere conflictului de interese dintre părți.

„Majoritatea faptelor aparținând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfășoară". [anonimizat](1877-1966) în cartea sa ”Manuel de technique policière”conform căreia ”este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o [anonimizat]” [anonimizat].

Astfel simpla prezență a [anonimizat] , [anonimizat], [anonimizat], sociale , artistice este de natură să determine în mod necesar și obligatoriu modificări în spațiu și timpul de manifestare.

[anonimizat], săvârșirea unei infracțiuni presupune prezența făptuitorului la fața locului și implicit efectuarea de către acesta a [anonimizat].

Studierea urmelor create prin săvârșirea infracțiunilor prezintă o [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] a ”citi” urmele. Această artă de a efectua urmărirea pe baza urmelor o [anonimizat].

Despre încercările de descifrare a urmelor pomenesc și vechile texte religioase ebraice dar și grecii cu a lor fire iscoditoare au fost de-a dreptul captivați de acestă problemă.

Astfel de exemple există și in timpul Romei antice când apare ”Lex Cornelia de falsis” care continea reguli de cercetare a falsurilor. În timpul lui Justinian apar de asemenea mențiuni referitoare la expertiza scrisului.

În Evul Mediu în jurul anului 1370 în Franța se cerceta un fals ,care îl avea în cauză pe sambelanul regelui Carol al V-lea. Tot în Franța(1666) apare un tratat”Traité des inscriptions en faux” despre expertiza grafica scris de Reveneau .

Studiu științific al urmelor și utilizarea evidențierii lor in criminalistică au prins contur abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Astfel criminalistul italian Alfredo Nicefero ( Sicilia, 23 ianuarie 1876 – Roma,10 martie 1960) în lucrarea sa „La police et lʼenquête judiciaire scientifique” definea urma revelatoare ca fiind orice urmă lăsată atât de om cât și de animal , care servește pentru descoperirea autorului sau a stabilirii unora din particularitățiile individualității sale.

O altă opinie este dată de C.Suciu conform căreia urme ale infracțiunii sunt considerate „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinate de săvârșirea infracțiunii” sau ”cele mai variate schimbări care pot intervenii în mediul înconjurător , ca rezultat al acțiunii infractorului”.

Ion Mircea în lucrarea” Criminalistica” interpreta conceptual de urmă în două sensuri , într-un sens larg conform căruia urma reprezintă intervenirea unei schimbări în mediul înconjurător , ca rezultat al activității nemijlocite a omului și care interesează cercetarea criminalistică. Într-un sens restrâns urma mai este interpretată ca o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafața cu care a venit în contact nemijlocit.

Din punct de vedere criminalistic, prin urmă se întelege orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor precum și elemntele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională și mijloacele folosite de acesta, modificări care pot conduce la stabilirea faptei atunci când sunt examinate individual sau în totalitate , identificarea făptuitorului,a mijloacelor folosite de acesta și lămurirea împrejurărilor în care s-a comis fapta penală.

Din deprinderea judiciară a rezultat idea, că producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei, ea de altfel, putând aparține , în egală măsură , subiectului pasiv al infracțiunii.Un exemplu în acest sens este dat de petele de sânge sau firele de păr descoperite pe îmbrăcămintea sau corpul agresorului, care aparțin persoanei agresate.

În opinia criminalistului francez Edmond Locard clasificarea era facută în amprente (digitale, corporale, de animale, de îmbrăcăminte), între care amprentele papilare ale corpului uman ocupau o poziție privilegiată și în urme , extreme de variate (instrumente de spargere, fire de păr) . Același criminalist facea distincție în lucrarea ”Manuel de technique policière” între urme și pete.

În criminalistica romanească urmele sunt împărțite în două categorii:

urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor;

urme formate precum resturi de obiecte și materii organice și anorganice.

Astfel pot fi considerate urme:

tot cea a rămas material (vizibil sau invizibil) la locul faptei de la persoana făptuitorului, de la îmbracămintea acestuia sau de la instrumentele folosite de acesta( îmbrăcăminte abandonată de infractor , urme ale diferitelor instumente de spargere,urme papilare);

tot ce s-a atașat material(vizibil sau invizibil) de la locul faptei asupra făptuitorului, hainelor, obiectelor, mijloacelor sau instrumentelor folosite de acesta la comiterea faptei( particule de sol atașate de la locul faptei pe încălțămintea infractorului, sânge aparținând victimei descoperit pe hainele ei);

schimbările de poziție ale unor obiecte existente la locul săvârșirii faptei,dacă au legătură cu activitatea infracțională( un fotoliu mutat de la locul lui de către infractor pentru ca acesta să poată ieși pe geam);

pentru a putea fi considerate urme în sens criminalistics, modificările materiale se cere să aibă legătură de cauzalitate cu fapta penală.

Pentru ca urmele să rămână la fața locului pot fii de cauze diferite:

condițiile în care operează infractorul ( timp scurt, dificultăți de pătrundere) , psihică a făptuitorului în momentul comiterii faptei(frică, emoție);

modul de acționare, care de multe ori e specific făptuitorului;

condiții nefavorabile de iluminare în locul faptei;

necunoașterea topografiei locului faptei.

Rațiunile care determină impotanța studierii toturor categoriilor de urme sunt:

acestea apar obligatoriu în procesul comiterii infracțiunii;

crearea lor este rezultatul interacțiunii dintre factorii creatori și cei primitori de urme în timpul săvârșirii faptelor penale.

1.2 Clasificarea urmelor biologice

Clasificarea generală a urmelor ce țin de faptele penale se face după o serie de criterii și acestea diferă în funcției de factorii sau elementele de diferențiere pe care le au în vedere de autorii de specialitate , de destinația sau de întinderea lucrării în care sunt abordate , dar și de importanța ei pe plan teoretic și practic.

Urmele cunt clasificate după mai multe criterii:

După factorul creator de urmă: urme create de om, urme create de animale etc.

Omul poate crea urme cu mâinile , picioarele , fața ori alte părți ala corpului care vin în contact cu locul unde s-a produs infracțiunea , după cum obiectele de la locul săvârșirii faptei pot lăsa urme pe corpul omului. În această categorie se includ și produsele biologice de natură umană: sânge, salivă etc.

Animalele pot crea urme cu diferite părți ala corpului:gheare, copite etc. Prezintă interes și firele de păr, produsele biologice.

După factorul primitor de urmă: urme primite de om , urme primite de animale, urme primite de vegetale, urme primite de obiecte

După esența lor: urme formă, urme materie,urme poziționale.

Astfel de urme sunt:

produsele biologice de natură umană ori animal( sânge,saliva.spermă, fire de păr);

de natură vegetală( semințe,crengi,fructe);

substanțe chimice de natură organică sau anorganică( cioburi de sticlă,particule de vopsea, părți ale unor obiecte);

Urmele poziționale sunt reprezentate de schimbările pozițiilor inițiale ale obiectelor sau subansamblelor acestora, în procesul săvârșirii unei infracțiuni și care au legătură cu aceasta.(ex. Sertar deschis, fereastra găsită în altă poziție de cum a fost lăsată de partea vătămată).

După mărime: macrourme , microurme.

Macrourmele pot fi percepute și examinate nemijlocit cu organele de simț ale omului. În această categorie sunt cuprinse majoritatea urmelor constatate în cursul cercetărilor efectuale la fața locului : urme de picioare, urmele instrumentelor de spargere etc.

Microurmele sunt de dimensiuni foarte reduse , ce nu pot fi percepute cu organele de simț ale omului și, pentru a fi descoperite , sunt necesare mijloace tehnice special.

După valoarea lor în procesul identificării: urme care furnizează elementele pentru lămurirea diferitelor îmrejurări ale săvârșirii infracțiunii, urme care ajută la stabilirea apartenenței de gen , grup, categories au specie , urme ce permit identificarea factorului creator.

Capitolul II: Cercetarea urmelor de sânge

2.1 Sublinieri preliminare privind urmele biologice

Urmele de sânge pot fi întâlnite la fața locului în majoritatea cazurilor de cercetare a faptelor penal: furturi, distrugeri etc., dar mai ales în cazul faptelor de violență, care privesc viața sau integritatea corporală: ucideri intenționate sau din culpă, violuri, tâlhării etc.

„Când vorbim despre urme biologice ne referim la marea majoritate a urmelor de material biologic uman, și în special produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Astfel, secrețiile principale sunt: saliva, secreția nazală și laptele matern, excrețiile includ: urina, fecalele, sperma, sputa, meconiul, vernix caseoza, vomismentele ș.a., în timp ce țesuturile umane sunt moi (sânge, piele, țesut muscular, masă cerebrală) și dure (oase și unghii). De asemenea, în această categorie de urme se includ și firele de păr și urmele de miros, acestea din urmă făcând obiectul odorologiei judiciare.”

Față de bogata practică judiciară existentă în materie și, așa cum se învederează în literatura de specialitate, la fața locului se întâlnesc mai multe categorii de urme (sânge, alte țesuturi moi, diverse excreții și secreții).Acestea sunt asociate în cele mai multe cazuri iar pentru acest lucru se impune metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.

Raportat la frecvența cu care sunt întâlnite în cazul săvârșirii infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie, loviri), în accidente rutiere, de muncă, în explozii și incendii, dar și la calitatea elementelor științifice de individualizare, de circumstanțiere a modului de săvârșire a faptei, putem aprecia că cele mai importante urme sunt cele de sânge, salivă, spermă și firele de păr.

Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a Medicinii legale cu Criminalistica. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau a ceea ce este denumit în practică expertiza complexă.

Însușirea de către juriști a noțiunilor generale privind urmele biologice și a problematicii cercetării acestora are la bază două argumente majore:

a) De modul în care organul judiciar descoperă și ridică de la fața locului urmele biologice depinde nu numai reușita expertizei biocriminalistice, dar mai ales clarificarea unor probleme esențiale referitoare la fapta penală, în special la persoanele implicate în săvârșirea acesteia (participanți sau victimă).

b) Pregătirea materialelor în vederea expertizei, formularea corectă a întrebărilor adresate specialistului, precum și aprecierea concluziilor, admiterea sau respingerea lor nu se poate face decât de magistratul având un minimum de cunoștințe în domeniu, ceea ce reprezintă, în fond, o dovadă de probitate profesională.

Prezența urmelor de sânge la locul faptei sau pe corpuri delicte are o importanță deosebită în procesul judiciar, întrucât li se pot stabili natura și originea.

Fiind vorba despre sânge, care este un material foarte complex – biologic – care, chiar dacă este în cantități mici,se păstrează un număr important de caracteristici un timp cât mai îndelungat după formarea urmelor, care de regulă sunt sub formă de pete, identificarea criminalistică devine realizabilă. În același timp, caracterul biologic al urmelor de sânge condiționează posibilitațile de examinare multiplă de cantitatea lor, vechimea și modul de păstrare.

2.2 Caracteristici generale și individuale ale sângelui

Sângele este un țesut uman (animal) fluid, cu multiple funcții în metabolism, în autoapărarea organismului, în coordonarea funcțiilor vitale. Potrivit acestor funcții, în compoziția sângelui există elemente permanente (proprii) și elemente tranziționale (vehiculate). Elementele permanente sunt compuse din formațiuni celulare și dintr-o parte lichidă, denumită plasma sanguină. Elementele tranziționale conțin factori alimentari, metaboliți, hormoni și alții.

Sub aspectul funcțiilor, al repartiției în sistem și al mobilității sale, sângele se compune din trei componente: tisular central hematopoetic; circulant; periferic-tisular.

Compartimentul tisular central hematopoetic este alcătuit din țesutul mieloid (măduva roșie), formator de granulocite, hematii și trombocite, țesutul limfoid în care se realizează limfopoeză (geneza limfocitelor) și sistemul reticulo-endotelial cuprinzând celulele organelor hematopoetice ce contribuie la formarea anticorpilor.

Compartimentul circulant este alcatuit din elemente celulare și plasma sanguină.

ELEMENTE CELULARE

ERITROCITELE (globulele roșii) sunt prezente la om în număr de 4,5–5 milioane/mm3 de sânge. Ele au o membrană cu permeabilitate selectivă (pentru apă, oxigen, lichide și unii ioni metalici) iar aceasta membrană este foarte activă din punct de vedere biochimic datorită prezenței numeroaselor forme de polizaharide și proteine enzimatice, ambele cu radacali liberi. Protoplasma eritrocitară, ca și moleculă de proteină, se comporta antigenic.

LEUCOCITELE (globulele albe) sunt prezente în sângele circulat în numar de 6–8000/ m3. Ca origine și functii, leucocitele se împart în mai multe categorii:

GRANULOCITE neutrofile, lozinofile sau bazofile, cu rol primordial în “fagocitare”.

LIMFOCITE, cele mai mici leucocite cu mărimi și forme variabile ce se acomodează la necesitățile de apărare ale organismului. În mod obișnuit ele participă la formarea anticorpilor.

MONOCITE, celule ajută la sintetizarea anticorpilor.

PLASMOCITE, celule care sunt transformate special pentru formarea anticorpilor și fac parte din limfocite.

TROMBOCITE sau PLĂCUȚE SANGUINE cu rol primordial în coagularea sângelui. În compoziția trombocitelor s-au identificat 12 substante active care au fost denumite factori trombocitari, din care o mică parte contribuie la fibrinogeneză (coagulare), iar restul acționează pentru a menține starea de fluiditate a plasmei sanguine, dispersarea fină a picăturilor de grăsime (în kilomicroni) și, în general, a echilibrului electrostatic al sângelui.

PLASMA SANGUINĂ

Partea fluidă, necorpusculară a sângelui este numită plasmă. Serul sanguin este partea fluidă separată după coagularea sângelui, lipsită deci de o cantitate de proteine și ioni. Plasma sanguină este o soluție apoasă, coloidală, în care sunt dispersate și plutesc numeroase substanțe insolubile în apă, precum și elementele celulare ale sângelui.

Cele mai importante constituente sunt proteinele plasmatice: fibrinogenul, albumina, alfa-1-globulina, alfa-2-globulina, betaglobulina, gamma-globulina. Aceste proteine sunt sintetizate în organismul uman, fiind specifice din punct de vedere imunologic. Compoziția moleculelor de proteină diferă de la un individ la altul datorită modului specific de combinare a aminoacizilor, fiind determinată de factori genetici individuali (ereditari).

Sângele circulat are un volum total de 5 litri iar el este ținut în mișcare de cord și se găsește în permanentă mișcare în sistemul vascular și în spații tisulare. Tensiunea arterială cu valoare cifrică de 120-150 mm Hg reprezintă o presiune de irigare condiționată de cantitatea permanentă de sânge, starea tonusului vascular și de situația electrostatică a sângelui. Această presiune este exercitată în permanență asupra peretelui vascular arterial în momentul când se formează discontinuitatea vasculară iar sângele se extravazează cu aceeași forță, fie între fibrele țesuturilor învecinate, fie în mediul exterior. În schimb în sistemul venos, presiunea hidrostatică este minimală sau chiar negativă iar în consecință, lezarea acestor vase provoacă hemoragii lente, fără presiune..

Compartimentul periferic-tisular se caracterizează printr-un ritm de circulație mai lent. Conține aceleași elemente ca și compartimentul circulant, însă într-o altă proporție (mai puține eritrocite, mai multe leucocite și elemente tranziționale).

Regnul animal, cu toată diversitatea sa biologică apărută în cursul evoluției speciilor, a păstrat anumite scheme structurale comune, atât în privința structurilor de bază, cât și în schema biochimică funcțională.

În materialul biologic (materia vie), tendința de diversificare este totuși mai generală, nu numai în marea diversifitate a raselor și individual, ci și în structurile biochimice ale macromoleculelor constituente. Diferentele structurale prezente în celule și în proteinele acelorași țesuturi constituie baza diferențierii pe specii, rase și indivizi a substanțelor biologice.

« Polimorfismul » structural al macromoleculelor biologic active este o trăsătură tot atât de generală și logică, ca și similitudinea principiului structural. Aceste proprietăți, fie la nivel de specie sau rasă, fie la nivel individual, sunt genetic determinate și transmise în cadrul familiei. Originea acestor polimorfisme se găsește în ADN, sub forma diferențelor aparținând uneia sau mai multor nucleotide dintr-o genă dată sau chiar sub forma fragmentelor de ADN prezente la anumite persoane și absente la altele. Diversele variante posibile ale unei gene se numesc alele. Simplificând, cu cât alelele unei gene sunt mai numeroase, cu atât caracterul corespunzător este polimorf și, deci, util pentru identificare.

Până recent, polimorfismele nu erau analizate la nivel de ADN, deoarece, deseori, polimorfismul nu era cunoscut decât prin prisma efectelor sale, detectabile prin teste imunologice sau prin analiza proteinelor cuprinse în eșantion. Genele responsabile nu erau cunoscute.

În consecință, aceste proprietăți individuale (ale speciei, plus ale individului) sunt permanente, neschimbate esențial în cursul vieții individului, fiind cunoscute sub numele de “grupe sanguine”.

Vorbind de grupele sanguine, în general, se are în vedere sistemul AB0 descoperit în 1900 de K. Landsteiner. Antigenele din sistemul de grupe AB0 sunt însă cele mai răspândite în regnul animal, fiind prezente chiar la unele microorganisme (grupa A). În cazul omului, aceste proprietăți antigenice sunt prezente în toate organele, în unele secreții sau în limfa celulara. Alături de factorii grupei AB0, este prezentă și antigena H, care diferențiază sângele uman de cel animal, aceasta existând chiar și la persoane cu grupa 0. Chiar Landsteiner și cercetările ulterioare au demonstrat faptul ca pe membrană eritrocitului și a altor celule hematice sunt numeroase variații individuale cu caracter antigenic, constituente ale sistemelor de grupe independente.

Cercetările, mai ales prin metoda electroforezei pe geloza, au demonstrat prezența în serul sanguin și a altor tipuri de variabilitate, denumite grupe serice.

În ultimele decenii, variațiunile structurale au fost descoperite și la proteine-enzime, atât cele fixate pe celule, cât și în cazul numeroaselor enzime din serul sanguin, numite grupe enzimatice.

Pe baza acestei variabilități infinite, se poate afirma teoretic că nu există două picături de sânge identice, exceptând cuplurile gemelare monoviteline. În practica criminalistică însă nu se poate realiza această individualizare perfectă exclusiv pe baza sistemelor de grupe, mai ales din motive tehnice, respectiv datorită cantităților reduse a urmelor de sânge, alterării lor. Totusi realizarea încadrării urmelor în câteva sisteme de grupa asigura o comparație cu constelația de grupe existente la persoanele suspecte în sensul coincidenței sau eliminării.

Fiecare sistem de grupă este independent față de celelalte, atât în privința caracterului antigenal, cât și sub aspectul transmiterii ereditare. Noțiunea de “subgrupa” se utilizează exclusiv pentru variantele din cadrul unei grupe. De exemplu, în sistemul AB0, grupa A are subgrupele A1, A2, A3.

2.3 Probleme anatomo-funcționale privind sângerarea

Cauza sângerării rezidă, de cele mai multe ori, din lezarea traumatică a sistemului vascular din organism. Acesta este alcătuit din cord (care prin construcția sa vasculară, joacă rolul unui motor propulsor al sângelui în corp) și vase sanguine (prin care sângele este vehiculat până la nivelul țesuturilor) de diferite calibre și cu funcții variate (artere, vene, capilare).

În funcție de formațiunea vasculară lezată, de presiunea (tensiunea) sanguină la acel nivel, de felul sângelui (arterial sau venos), precum și de alți factori, hemoragia va avea particularitățile sale.

Astfel, hemoragia cardiacă va fi întotdeauna mai puternică decât cea arterială, iar aceasta mai puternică decât cea venoasă, fapt normal, având în vedere că presiunea sângelui scade de la cord la artere, iar când ajunge în vene este foarte mică.

În ceea ce privește arterele, intensitatea hemoragiei scade tot datorită presiunii sângelui de la centru (cord) care periferie, hemoragia capilară este foarte slabă (sângele nu țâșnește ca în cazul hemoragiei arteriale, ci se scurge ). O altă clasificare a hemoragiilor care interesează în mod deosebit cercetarea urmelor de sânge, este următoarea:

1) Hemoragia internă (ruptura traumatică sau netraumatică a unor vase abdominale, toracice, cerebrale, ruptura splinei, etc.) care se constată fie clinic, în eventualitatea ca victima trăiește, fie la necropsie. În cazul acestei hemoragii, nu există pierderi de sânge în afara organismului.

2) Hemoragia externă (prin lezarea de cele mai multe ori traumatică, a vaselor periferice cum sunt cele ale membrelor, gâtului) în care pierderea de sânge se face întotdeauna în afara organismului. Diferitele genuri de urme aparținând acestei categorii pot fi apreciate numai în cadrul examenelor de laborator.

În ceea ce privește urmele de sânge întâlnite la locul faptei, acestea aparțin, cu regularitate, hemoragiei externe și, foarte rar, celei interne.

Stările formale în care pot fi întâlnite urmele de sânge :

La locul faptei, sângele poate fi întâlnit în următoarele stări:

Lichidă – rareori, atunci când cercetarea se face imediat după comiterea infracțiunii, victima fiind încă vie. La o perioadă mai mare, această stare a sângelui se poate datora unei boli a sângelui, denumite hemophilie, caracterizată printr-o întârziere sau absență totală a coagulării sângelui.

Coagulat – la ieșirea din vasele sanguine într-un interval relativ scurt, sângele se coagulează în funcție de cantitatea de sânge, de mărimea suprafeței pe care este intins, de influența factorilor de mediu, etc.

Uscat – după trecerea unui interval de timp mai mare, în funcție de cantitatea de sânge, de locul unde s-a format urma ,condițiile de mediu, de natura suportului, sângele se usucă.

Pe suporturile neabsorbante ia aspectul unor cruste bine prinse, când sângele este în cantitate mică (picături, stropi), iar când cantitatea de sânge a fost mai mare, această esență prezintă o rețea fină de crăpături.

Suprafețele absorbante, ca materialele textile, (țesături, cearșafuri, cămăși, rochii, batiste, etc.) se îmbibă cu sânge în stare lichidă și prin uscarea acestuia ele devin aspre și rigide la pipăit.

Putrefiat – în unele situații, datorită condițiilor externe, în special umezeală, lipsa curenților de aer, sângele putrezește, suferă un proces de descompunere datorită bacteriilor și ciupercilor de mucegai. Această stare prejudiciază foarte mult exploatarea ulterioară a urmelor de sânge.

În funcție de starea în care va fi găsit sângele din urme vor exista diferențe și în activitățile de ridicare și ambalare ale acestora.

În general, urmele, deși nu au o formă regulată, ele pot fi întâlnite sub formă de: bălți, dâre, împroșcături, mânjituri, picături, stropi.

Balta de sânge – se formează când sângerarea este foarte puternică și cantitatea mare. Formarea ei presupune ca sursa sângerării să aibă poziție relativ stabilă față de suport. Formarea bălții de sânge depinde de poziția victimei si, mai ales, de înclinarea și felul suprafeței suportului, întrucât sângele, ca orice lichid ce se scurge, umple regiunile cele mai joase ale suportului.Mărimea bălților depinde de cantitatea de sânge și, ca atare, de natură, mărimea și localizarea leziunilor. Prin urmare, examinarea acestor urme se face în raport de leziunile găsite pe cadavru, pentru a stabili cu aproximație dacă acestea puteau determina cantitatea de sânge scursă sau dacă sângele descoperit în jurul cadavrului este insuficient față de scurgerea pe care în mod normal ar fi determinat-o leziunile respective.

O mare atenție în examinarea acestor urme și în aprecierea cantității de sânge trebuie acordată suportului. Un suport absorbant (pământul, nisipul, covoarele) diminuează sensibil cantitatea de sânge. Alte suporturi, deși nu sunt absorbante, prin structura lor pot ascunde o parte din sângele care în mod normal s-a scurs, cum ar fi: pietrișul, parchetul, dușumeaua, printre crăpăturile cărora sângele se scurge, formându-se depozite mari care nu pot fi văzute.

Dâra (dârele) de sânge(figura 1) – se formează când sursa de sânge se află în mișcare. Examinarea ei ne poate indica poziția inițială a victimei, drumul parcurs, locurile unde s-a oprit persoana care a pierdut sângele respectiv.

Putem stabili dacă între sensul dârei și poziția în care a fost găsit cadavrul există sau nu concordanță, dacă schimbarea poziției inițiale a victimei este rezultatul unei acțiuni a autorului sau dacă victima însăți, cu ultimele rezerve vitale, s-a deplasat din locul unde a cazut inițial.

Împroșcăturile(figura 2) – se produc când, în urma loviturilor aplicate, sângele țâșnește și împroașcă obiectele din jurul victimei. Formarea lor se datorează unei leziuni mari cu atingerea unor artere din care sângele țâșnește. Exemplu: implantarea unui cuțit în regiunea inimii va determina țâșnirea puternică a sângelui și împroșcarea acestuia pe obiectele și mobilierul din jurul victimei, aceasta mai cu seamă când agresorul a scos cuțitul din corpul celui înjunghiat.

Mânjiturile – sunt rezultatul atingerii unor obiecte de către persoana însângerată (victimă) sau de către autorul infracțiunii, care, murdar de sânge, a atins sau a pus mâna pe diverse obiecte (mânerul ușii, sticle, pahare, spătarul scaunului, etc.) .

Prezența și dispunerea mânjiturilor în spațiu, pe diverse obiecte, ce indică anumite activități ale autorului (mânjirea lucrurilor, ștergerea mâinilor, etc.) și drumul parcurs de acesta după săvârșirea infracțiunii.

Picăturile și stropii de sânge – caracteristic pentru aceste forme ale urmelor de sânge este cantitatea foarte mică de sânge.

Cercetarea criminalistică a urmelor de sânge ne ajută să amplificăm sau să diminuăm anumite raționamente pe care le-am formulat, plecând de la faptele materiale constatate. Aceste raționamente au la baza studiul dinamic al formării urmelor de sânge găsite la locul comiterii infracțiunii(figura 3).

Cercetările criminalistice și medico-legale privind aceste aspecte au ajuns la unele concluzii, mai ales în ceea ce privește studiul picăturilor de sânge, cazute și proiectate, acestea fiind de fapt situațiile dinamice cele mai frecvente și, în același timp, cel mai greu de interpretat.

Stabilirea măsurii în care ele vor fi utile cercetării penale, pentru ca, în final, să se poată determina punctul de emisie (înălțimea și direcția) de cădere a picăturilor de sânge, în funcție de aspectul petelor de sânge.

Până în prezent, în acest domeniu, doar unele aspecte au fot elucidate.

Picăturile de sânge care cad vertical pe un plan orizontal – în cazul picăturilor de sânge care cad în plan vertical de la o înălțime mică (sub 0.5 m), petele au o formă circulară, iar cu cât înălțimea crește, pe circumferință, petele formate în urma contactului cu suportul prezintă mici zimți sau prelungiri., iar numărul de zimți crește în funcție de două variabile: înălțimea de cadere și volumul picăturii.

Așadar, la o înălțime de peste 0,5 m, zimții petei vor fi mai mici cu cât volumul va fi mai mic sau poate chiar nu vor exista, iar dacă volumul picăturii este mare, zimții vor fi maimari ți mai mulși, existând probabilitatea să apară chiar pete suplimentaremult mai mici de formă circulară, dispuse în jurul circumferinței petei mari.

Aceste constatări negative sunt, totuși, valoroase, deoarece permit evitarea unor erori de interpretare pe care am fi tentați să le facem în baza unor considerente pur logice privind înălțimea de cadere.

Picături de sânge care cad vertical pe un plan oblic – în cazul picăturilor care cad vertical pe un plan oblic, situații întâlnite frecvent, sunt relevante mai multe aspecte : Forma petelor în funcție de înclinarea planului. Acestea depind mai mult de unghiul de contact decât de înălțimea căderii și volumul picăturii, apreciere care permite deci determinarea unghiului de contact.

Pentru un unghi de 90ș, raportul este 1/1, pata fiind rotundă în timp ce pentru un unghi care tinde spre 0, adică planul suportului se apropie de verticală (când picătura evoluează pe suprafața planului și paralel cu acesta) raportul crește, tinzând către infinit, deoarece lungimea petei tinde, teoretic spre infinit.

În formarea petelor, deoarece picăturile de sânge, pe lângă înălțimea de cădere, volumul picăturii, mai intervin și alți factori, cum sunt: natura suprafeței suportului (absorbantă, netedă), mișcarea sursei de sângerare față de sursa sângerării.Toți acești factori modifică aspectul petelor de sânge fără a se fixa unele urme în acest sens.

Dar, la locul faptei, urmele de sânge se pot găsi și în alte forme decât pete, mânjituri, împroșcări. Astfel, ele pot fi întâlnite sub forma urmelor create de mâini, urme papilare (palmare și digitale), urme de încălțăminte, ale mijloacelor de transport și ale multor alte obiecte. Aceste urme conțin sau pot să conțină elemente din construcția exterioară a obiectelor creatoare, în exploatarea lor ele determinând, în primul rând, o cercetare traseologică și, numai în măsura în care cerințele o impun, o cercetare biologică.

Formarea acestor urme presupune că, mai întâi, obiectele creatoare de urme să se fi murdărit de sânge, fie ca au fost stropite, fie că au venit în contact cu alte obiecte pe care se află sânge și să ia contact cu obiectul primitor, pe care se formează urma respectivă.

Urmele vizibile și urmele latente de sânge – caracteristic în cazul urmelor de sânge este că acestea nu au, din momentul formării și până în momentul în care sunt cercetate, aceeași culoare roșie, ci colorația lor se modifica în funcție de o serie de factori ca: timpul scurs de la formarea urmei, natura suportului pe care s-a format, intervenția factorilor de mediu (vânt, căldură, umezeală, etc.).

Toate aceste modificări care pot surveni, îngreunează mult cercetarea urmelor de sânge, mai ales culoarea urmei de sânge se apropie mult de culoarea suportului pe care s-a format, iar cantitatea de sânge este foarte mică. În astfel de situații sunt posibile unele confuzii, urmele de sânge pot fi luate drept urme produse de alte substanțe, datorită aspectului asemănător cu al sângelui, fapt ce poate aduce prejudicii cercetării.De asemenea, cercetarea urmelor de sânge presupune o oarecare experiență și folosirea unor procedee și mijloace specifice ce au ca scop tocmai rezolvarea cu succes a problemelor pe care le pune această categorie de urme.

O urmă proaspată de sânge are o culoare roșie-brună, într-un strat suficient de gros, și cenușie-verzuie, într-un strat mai subțire.Când este proaspată, urma de sânge are un luciu specific care o deosebește de urmele care au aceeași culoare, însă sunt formate din substanțe de altă natura.

Dar, atât culoarea, cât și luciul specific dispar sub acțiunea factorilor atmosferici, a căldurii, a reacțiilor chimice sau proceselor fizice care au loc între sânge și suportul pe care a căzut. Pete foarte vechi, ca și cele supuse acțiunii acizilor sau temperaturilor ridicate, capătă o culoare cenușie. Trecerea culorii roșii în culoarea cafenie (brună) se face la diferite intervale de timp, în funcție de condițiile externe. Într-un loc răcoros și întunecos, această trecere se face mai lent (2-3 săptămâni), la o lumină mai difuză, ceva mai repede (5-7 zile), sub influența razelor solare, această trecere se face mai repede (1-2 zile).

Urmele de sânge putrefiat capătă o colorație verzuie și chiar verde (când sângele este în strat subțire), datorită formării de sulfhemoglobina.

Sângele din urme poate deveni chiar negru la culoare, atunci când a trecut o perioadă foarte mare de la depunerea lui. In general, urmele de sânge au o colorație instabilă, mai ales pe obiectele de metal, pe materiale textile, haine, covoare, etc.

Urmele formate cu sânge se mai pot prezenta și ca urme invizibile sau foarte greu vizibile cu ochiul liber, când acestea au fost spălate de infractor, pentru a le înlătura, sau de precipitațiile atmosferice (ploaia și zapada care s-a topit pot avea astfel de urmări).

Cu toată intervenția acestor factori, însă, urmele de sânge nu sunt înlăturate complet, ci devin doar invizibile, iar prezența sângelui poate fi pusă în evidență prin folosirea unor procedee și mijloace speciale. La fel se întâmplă și cu urmele de sânge de pe un suport colorat (roșu, maro, cafeniu), care, datorită învechirii, se confundă cu culoarea obiectului purtător. Prin urmare, atunci când vom cauta urme de sânge, o mare atenție trebuie să acordăm și acestui aspect, știut fiind faptul că astfel de urme pot fi extrem de valoroase.

2.4 Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de sânge

Urmele de sânge, prin frecvența cu care sunt întâlnite în câmpul infracțional au o importanță particulară în cadrul investigațiilor criminalistice.

După cum se cunoaște, sângele deține aproximativ 1/13 din greutatea unei persoane și se compune din două părți principale: plasma și elementele celulare, formate din globule roșii (eritrocite), globule albe (leucocite) și trombocite, fiecare se distinge printr-o serie de caracteristici.

În câmpul infracțional, urmele sangvinolente se prezintă sub formă de picături, stropi, dâre, bălți, mânjituri și sunt consecința unei acțiuni violente exercitate asupra corpului persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine. Subliniem însă, că termenului de acțiune violentă îi atribuim un sens larg, el nefiind în cazul de față sinonim cu violența. Simpla spargere a unui geam, în cazul unelor furturi, poate să provoace vaselor sanguine anumite leziuni, fiind deci o acțiune violentă, dar de natură, mecanică.

Culoarea urmelor de sânge diferă în funcție de vechimea, cantitatea, natura suportului și factorii care acționează asupra lor: temperatura, lumina, diverși agenți fizici și chimici. Astfel, o urmă proaspătă are o culoare roșu-stacojie și un luciu caracteristic. Cu timpul luciul dispare, urma devine solzoasă, iar culoarea virează de la brun roșcat spre maroniu și negru. Din cauza proceselor de putrefacție, urma are culoarea gri-verzuie.

Calitatea urmelor de sânge poate fi influențată de acțiunile exercitate de om, respectiv de persoana care caută să îndepărteze pata prin răzuire, spălare sau, pur și simplu, prin distrugerea suportului sau a porțiunii sale care conține urma, cum ar fi. de pildă, arderea prosopului, a batistei, decuparea unei porțiuni din material ș.a. în multe cazuri, aceste manopere nu dau rezultatul scontat, fie din cauza naturii suportului, cum este cazul materialelor absorbante, fie ca urmare a modului în care s-a format urma. Multe modificări pot apărea datorită contactului suportului purtător de urme cu alte materiale.

2.4.1 Descoperirea urmelor sangvinolente

Descoperirea urmelor sangvinolente reprezintă o activitate de o deosebită importanță și aici ne referim la acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, urme care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportului, urmele aflate în cantitate mică. La acestea se adaugă dificultățile descoperirii urmelor care au fost înlăturate, în parte, de autor.

Căutarea urmelor de sânge se efectuează potrivit particularităților locului sau suportului cercetat, deci în funcție de fiecare caz în parte, ea fiind orientată în câteva direcții principale, și anume:

Îmbrăcămintea și corpul persoanelor antrenate în infracțiune (victimă sau făptuitor). O cercetare atentă se impune în privința autorului, acesta încercând, de regulă, să îndepărteze urmele de sânge, într-o formă sau alta, a petelor sangvinolente. Trebuie reținut că ele pot rămâne în profunzimea țesăturii, îmbrăcămintei și lenjeriei, în interiorul buzunarelor, pe rama pantofului, sub unghii, în păr, pe diverse obiecte de uz personal etc.

Porțiunea de teren și obiectele aflate la locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, cum sunt, covoarele, încheieturile parchetului, diversele obiecte de mobilier, ușile , zidurile, solul, vegetația ș.a.

Instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii, cum sunt cuțitele, topoarele, alte tipuri de arme, instrumentele chirurgicale întrebuințate la efectuarea ilegală a unei intervenții.

Instalațiile sanitare, vasele, alte obiecte ce ar fi putut servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrului.

Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face, de regulă, cu surse de lumină (lanternă) care dispun de filtre de culoare (roșii sau verzi) capabile să scoată mai bine în evidență urma. Iluminarea suprafeței cercetate se realizează sub un unghi ascuțit. Frecvent se folosește lampa de radiații U.V. După descoperirea petelor suspecte – având în vedere că o urmă de sânge poate fi confundată ușor cu alte categorii de urme (coloranți, pete de rugină, vin, diverse sucuri alimentare, cerneală etc.) – este necesară, în continuare, aplicarea de metode biologice pentru a se stabili dacă pata este într-adevăr de sânge.

Primele reacții la care se apelează au un caracter orientativ sau de probabilitate. Astfel sunt cele pe bază de apă oxigenată, aceasta producând o efervescență caracteristică eliberării oxigenului din sânge, în prezent puțin folosită. Un alt reactiv este pe bază de luminol, care, prin împrăștierea pe urmele presupuse de sânge, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete determină o fluorescentă oarecum particulară.

Alte reacții relativ specifice, sunt, de exemplu, cele determinate de acidul sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde leuco-malachit sau reactivul Adler pe bază de benzidină.

Utilizarea reactivilor de orientare ( de probabilitate) este necesar să se facă cu atenție , pentru a lăsa deschisă posibilitatea analizării complexe a urmelor de către specialist, în condiții de laborator. De aceea este recomandabil, mai ales în cazurile deosebite, să se apeleze la un specialist în biocriminalistică, acesta urmând să efectueze cercetarea orientativă prin prelevarea unor cantități mici de sânge într-un geam de ceas și verificarea lor pe baza reactivilor orientativi.

După descoperirea urmelor sau petelor suspecte a fi de sânge, are loc fixarea lor prin descrierea în procesul-verbal, prin fotografiere (fotografia schiță, de detaliu, inclusiv fotografia separatoare de culori) pentru punerea în evidență a urmelor. Atragem atenția asupra precauțiilor cu cercetarea acestor urme la fața locului, mai ales în ideea prevenirii contaminării lor și, de aici, anularea posibilităților de investigare genetică.

2.4.2 Ridicarea urmelor de sânge

Ridicarea urmelor de sânge prezintă anumite particularități, mai ales în cazul celor care se găsesc pe obiecte și nu pot fi transportate. De pildă, dacă petele sunt uscate, ele se pot răzui sau racla împreună cu o porțiune din suport. Dacă se prezintă sub forma unor bălți, se pot absorbi cu pipeta sau cu hârtia de filtru. Urmele dispuse pe suprafețe ce nu se pot răzui sau așchia se solubilizează și se ridică pe o hârtie de filtru, însă vor trebui examinate cu maximă urgență. Urmele formate pe zăpadă se ridică prin introducerea sub aceasta a unei hârtii, tifon sau a unei hârtii de filtru. Crengile, frunzele, în general se taie, iar pământul, nisipul, se ridică cu totul.

La ridicarea urmelor sangvinolente trebuie avut în vedere că acestea pot conține și alte categorii de urme biologice cum sunt, de exemplu, fire de păr, resturi de țesut etc., cărora trebuie să li asigure integritatea.

Ambalarea și transportarea urmelor de sânge reprezintă un aspect care este uneori neglijat (sau tratat cu ușurință) ignorându-se posibilitatea alterării rapide a lor. De exemplu, o greșeală, comisă încă frecvent, o constituie ambalarea îmbrăcămintei sau obiectelor purtătoare de pete de sânge în saci de plastic, în locul sacilor de hârtie.

Pentru examene de laborator, obiectele purtătoare de urme , se ridică, ambalându-se cu grijă pentru a nu fi modificate urmele.

Atragem atenția asupra recomandărilor făcute insistent de către medicii legiști sau biologi și anume de a nu se ambala obiectele purtătoare de urme de sânge în stare udă și, mai ales, în material plastic. Prin nerespectarea acestor cerințe se pot genera dificultăți în examinarea biologică și se poate ajunge la imposibilitatea de determinare a grupei sangvine, ori chiar a naturii petei. Din această cauză obiectele încă ude sunt lăsate să se usuce și apoi se ambalează separat, timpul de depozitare trebuind să fie, pe cât posibil, cât mai scurt.

Precizăm că un colet conținând urme de sânge trebuie să fie însoțit de mențiuni precise, detaliate, privind data și locul ridicării urmei, care au fost mijloacele folosite în descoperirea lor, persoana care le-a ridicat.

2.4.3. Interpretarea urmelor de sânge

După forma luată de o picătură de sânge, se poate stabili înălțimea de la care a căzut, marginile urmei fiind cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare.

O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită, apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuțită în direcția deplasării.În funcție de forma, dispunerea și cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sângele provine din artere sau vene.

Dârele de sânge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezența unor multitudini de urme, împrăștiate pe o mare suprafață în încăpere, poate indica atât faptul că victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, cât și faptul că autorul infracțiunii este purtător indubitabil de urme de sânge.

În același context, menționăm posibilitatea determinării grupelor de sânge ale autorului prin depistarea la fața locului a unor urme de sânge aparținând a două grupe sanguine diferite, dintre care una a victimei. Totodată, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur precizată după examenele de laborator și numai rareori cu certitudine .

2.4.4. Fixarea urmelor de sânge găsite la fața locului

Fixarea urmelor de sânge care sunt descoperite la locul faptei se face prin două procedee: descriere și fotografiere.

Descrierea urmelor de sânge parcurge două faze . În prima fază se arată aspectul lor general, formele sub care se prezintă, locul sau obiectul pe care se află, la ce distanță față de alte urme ori obiecte importante. După realizarea primei faze în cea de a doua se descrie fiecare urmă în parte , începând cu aspectul ei adică dacă este baltă , dâră ori mânjitură forma sa, culoarea , starea de fluiditate,distanța la care se află față de alte urme sau anumite obiecte fixe , dimensiunile,eventualele corpuri străine descoperite de ea. Când asemenea urme se află pe corpul sau hainele victimelor ori pe alte persoane, alături de cele menționate, se mai specifică în ce zonă a corpului sau a îmbrăcămintei se află,ce fel de urme mai sunt în apropierea lor.

Distanțele la care se află se specifică în centimetri și milimetri, nu în aprecieri de genul ” la o distanța de o palmă…”.

Fotografierea urmelor de sânge parcurge două faze:

Prima fază cuprinde fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în cauză, în raport cu obiectele sau cu alte urme din imediata lor apropiere.

Ilustarea lor este bine dacă poate fi cea naturală. Pentru iluminarea artificială mai potrivite sunt becurile mate decât becurile fulger, deoarece acestea din urmă cauzează umbre puternice,care atenuează multe din detaliile imaginii realizate. Izvorul de lumina artificială poate fi așezat în spatele aparatului de fotografiat sau două izvoare din părți laterale.

Aparatul de fotografiat va avea obiectivul orientat perpendicular pe urmele fixate prin această metodă și se realizează în felul următor: în imaginea obținută trebuie să fie evidențiate formele petei de sânge, marginile, cât și dimensiunile sale, folosindu-se de o riglă gradată pentru fotografie la scară, iar entru a fotografia urmele de mici dimensiuni cum sunt picăturile de sânge, trebuie în prealabil mărită distanța focală încât să se poată fotografia de la distanță intre 5 și 10 cm, ca în cazul urmelor de mâini. Ca la toate fotografierile de detaliu aparatul de fotografiat trebuie să fie așezat pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe urmă.

2) Dacă se fotografiază folosind lumină artificială, este de preferat utilizarea a două izvoare de lumină,care sunt aflate în părți laterale ale aparatului fotografic, având razele orientate pe urmă sub un unghi ascuțit, cam de 45̊. În situațiile în care avem de fotografiat mai multe urme de sânge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să cuprindă mai multe asemenea picături, important este să fie redate particularitățile legate de formă și mărime.

În ultimele decenii, urmele urmele de sânge și leziunile de pe corpul victimei, s-au fixat pe materiale fotosensibile color, spre a evidenția și pe această cale nuanțele de culoare a urmelor descoperite. Pentru imprimarea pe peliculă a raportului dintre urmele de sânge și alte urme sau obiecte de la locul faptei, se recurge la filmare, când este potrivit să se facă la serviciile unei persoane de specialitate.

Pentru descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la fața locului și fotografierea lor se folosesc procedee cunoscute. În procesul-verbal de cercetare la fața locului trebuie să fie descrise: locul unde au fost găsite urmele (suportul), raportul cu celelalte urme, distanța dintre ele, mărimea, aspectul și culoarea, forma (baltă, dâră, stropi). Dacă sunt pe corpul victimei sau ale persoanei bănuite, se indică regiunea anatomică sau organul pe care au fost găsite, iar la îmbrăcăminte se indică și porțiunea pe care se află: guler, mânecă, rever etc.

Pentru fotografierea urmelor de sânge se recomandă a folosi fotografierea separatoare de culori sau fotografia color, precum și aparatura video sau color.

2.5. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge

Expertiza urmelor de sânge – încadrată în categoria mai largă a expertizei biocriminalistice, sau expertiza medico-legală a produselor biologice, potrivit denumirii din lucrările de medicină legală – este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări adresate de către organele judiciare .

Prima categorie de întrebări adresate expertului biolog se referă, în mod firesc, la întrebarea dacă urma este sau nu de sânge și dacă sângele este de natura umană sau animală, aspecte ce pot fi clarificate, cu probabilitate, încă din faza cercetării la fața locului.

Un răspuns ferm la această întrebare îl dau, însă, numai reacțiile de certitudine, dintre care cele mai utilizate în practică sunt reacțiile microcristalografice (cum sunt, de exemplu, reacțiile Teichman, Takayama), ori cele microspectroscopice, bazate pe benzile spectrale de absorbție, tipice hemocromogenului (benzile se manifestă în zona 530 și 559nm). De exemplu, reacția Teichman, ce are la bază reacția acidului acetic cu clorul din sânge, determină apariția unor cristale de hemină, vizibile la microscop. Pentru obținerea spectrului hemoglobinei se acționează cu un reactiv de reducere a ei.

A doua categorie vizează stabilirea grupelor sanguine, cărora le aparține urma, potrivit sistemului clasic A,B,O (cu subgrupele Al, A2, A3, AB, A l B, A2B etc.) ca și altor sisteme: M.N, Rh, Gm etc., precum și stabilirea sexului persoanei, în funcție de cromatina sexuală.

În funcție de cantitatea sângelui și starea în care acesta este descoperit, expertiza biocriminalistică poate conduce la determinarea a numeroase grupe serice, enzimatice ori limfocitare. Progresele înregistrate de specialiști, în ultima perioadă de timp, în direcția creșterii sensibilității metodelor de stabilire a grupelor sanguine, inclusiv a caracteristicilor genetice sau a profilului A.D.N.

A treia categorie privește rezolvarea celorlalte probleme ale expertizei urmelor de sânge, mai dorim să menționăm că este posibilă, de asemenea, stabilirea regiunii din care provine sângele. Sângele din cavitatea bucală conține celule epiteliale fără nucleu, leucocite, diverse resturi alimentare și flora microbiană specifică; sângele nazal este caracterizat de elemente celulare cu nuclei. Sângele menstrual poate fi identificat pe baza de elemente specifice iod pozitive și de basofite. În sângele obstetrical se află meconiu, resturi placentare și, eventual, păr fetal. în cazul violului, sângele vaginal poate conține și spermă.

Printre problemele importante care se pot rezolva prin expertiză este aceea a stabilirii prezenței alcoolului sau a oxidului de carbon în sânge, cu condiția ca sângele să nu fi suferit schimbări deosebite și să fie în cantitate suficientă.

Mai poate fi stabilită cu aproximație vechimea urmei de sânge, a unor pete organice și anorganice, a altor urme biologice (fire de păr, fragment de țesut dermal, cerebral etc.).

În legatură cu luarea modelelor de comparație, efectuată numai de personal medical specializat, precizăm că este necesar să se extragă o cantitate suficientă de sânge peste 5 ml, care se introduce în eprubete sau flacoane sterilizate. Ele vor fi transportate în condiții asemănătoare urmelor de sânge. Flacoanele vor fi sigilate și vor purta mențiuni privind data și locul, persoana de la care s-a făcut prelevarea și cadrul medical ce a executat operația.

Capitolul III : Cercetarea urmelor de salivă și de spermă

3.1Cercetarea urmelor de salivă

3.1.1 Problematica generală

Din categoria urmelor biologice fac parte și urmele de salivă .Acestea oferă posibilitatea prin cercetare criminalistică de a obține anumite date privind persoana, îndeosebi pe baza grupei sanguine, făcând precizarea că acest lucru este posibil numai în ipoteza în care individul este de tip secretor. Calitatea de secretor o au persoanele care elimină în secrețiile organismului antigene ce se găsesc și pe hematiile sângelui, acest lucru determinând identificarea grupei sanguine.

Pe baza urmelor de salivă se pot obține și date referitoare la unele împrejurări în care a fost comisă infracțiunea.

Urmele de salivă fiind un produs de secreție al glandelor salivare , le găsim pe diferite obiecte care aparțin victimei, făptuitorului sau altor persoane.

Glandele salivare sunt glande exocrine ale căror canale se deschid în cavitatea bucală .

Saliva permite alunecarea bolului alimentar , conține enzima numită amilază care degradează amidonul și este bactericidă. Secreția salivară se declanșează reflex pornind de la chemoceptorii bucali, mișcările de masticație și de stimulii fizici. Cantitatea secretată este până la 1,5 l/ zi.

Glandele mucoase secretă o salivă cu rol lubrificant , vâscoasă și săracă în săruri și proteine., iar cele seroase o salivă bogată în săruri și proteine .

Saliva este un compus lichid, format din 99% apă, 0,3% substanțe organice și 0,7% elemente celulare degenerate, provenite din glande, mucoasa bucală și limfonoduli, flora microbiană și substanțe anorganice.

Datoriă savantului japonez K Yamakami , potrivit căruia „în toate secrețiile organismului grupul secretor corespunde grupei sangvine, prin examinarea în laborator a urmelor de salivă poate fi stabilită și grupa sanguină.”

Pe baza examenelor genetice , în prezent identificarea persoanei este perfect posibilă iar în practică sunt frecvente cazurile de stabilire a identității după saliva prelevată de pe țigaretă,batistă , tacâmuri etc.

3.1.2 Căutarea și descoperirea urmelor de salivă

Descoperirea acestora se realizează cu ajutorul unor mijloace optice și de iluminare, aflate în dotarea truselor criminalistice ( lupă, lămpi cu radiații vizibile și ultraviolet, lanterne).

Pentru descoperirea urmelor de salivă organele de urmărire penală trebuie să cunoască modul de formare a urmelor de salivă și locurile unde sunt întâlnite cel mai frecvent.

Urmele de salivă se pot forma astfel:

prin contactul direct dintre suport și cavitatea bucală( în timpul fumatului, mâncatului, cântatului etc.);

prin contactul dintre suport și suprafețele mucoase ale buzelor umezite cu salivă în cazul sărutului, prin aplicarea unui timbru sau sigiliu);

prin hipersalivație de natură fiziologică- reflexă( cei înfometați, femeile gravide);

prin eliminarea voită de salivă;

prin aderarea pe suprafața palmei sau degetului a urmelor de salivă, urmată de transferarea pe un alt suport).

Din sfera cercetării nu ar trebui să fie excluse obiectele sau suporturile care aparent , nu sunt apte să rețină acest tip de urme, cum sunt de exemplu timbrele, plicurile , suporturile rujurilor de buze.

În literatura de specialitate au existat cazuri de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a numai 1/16 din suprafața unui timbre și a probilului A.D.N.

Cercetarea și examinarea urmelor de salivă se face cu deosebită atenție , deoarece pot fi confundate cu pete de altă natură ( mucus nazal, secreție vaginală, spermă)/

Urmele de salivă au o culoare și aspect diferit , după durata de timp trecută de la depunerea lor. Urmele proaspete sunt aproape incolore , iar cele mai vechi au o culoare apropiată de galben deschis. Din acestă cauză se folosește lumina de lanternă sub unghiuri de incidență, lupa de mărit și lampa cu raze ultraviolete.

3.1.3Fixarea , ridicarea și transportarea urmelor

Urmele de salivă vor fi descrise în procesul-verbal de constatare la fața locului și fotografiate,în care se consemnează suportul pe care au fost găsite, aspectul lor , culoarea, conturul și natura lor (proaspete sau vechi).

Fotografierea se face prin procedee obișnuite sau prin folosirea unor filtre separatoare de culori, în funcție de culoarea obiectelor pe care au fost găsite.

Pentru ridicarea acestor urme se folosesc tehnici diferite, în raport de starea în care se află: proaspete, vechi sau uscate. Urmele proaspete se ridică cu ajutorul unei pipetei și se introduc în eprubete închise care se etichetează, iar pentru cele mai puțin conturate se folosește hârtia de filtru. Urmele vechi sunt umezite cu apă distilată, apoi se ridică la fel ca și cele proaspete. Obiectele purtătoare de urme, comod transportabile (batiste, mucuri de țigări etc.) se ridică pentru examenul de laborator, bine ambalate și protejate, pentru a nu se produce modificări în detaliile urmelor.

3.1.4 Interpretarea urmelor de salivă

Interpretarea urmelor ne oferă indicii cu privire la:

modul de creare ( salivație, expectorație, sărutare, introducerea unor corpuri străine în gură);

numărul persoanelor de la care provin;

vechimea lor;

sanătatea persoanei creatoare( cum ar fi SIDA , diabet,sialoreea);

unele obiceiuri și deprinderi( fumatul cu port-țigaret, folosirea scobitorilor, băutul cu sticla,băutor de cafea);

mediul profesional din care provine persoana;

mostrele de saliva analizate de către specialisti pot arata și ce concentrație din anumite substanțe medicamentoase se gasesc în organism;

aceasta poate indica dacă ai consumat droguri cum ar fi cocaina , marijuana, barbiturice.

Conform ultimelor descoperiri făcute de către specialiștii în medicină pe baza unui test de salivă se poate afla următoarele date:

Atacul de cord. Proteinele ce se găsesc în salivă sunt un indiciu pentru un pontențial atac de cord (conform studiului realizat la Universitatea dinTexas, SUA). Potrivit cercetătorilor , testul de salivă este o metodă rapidă dea afla dacă o persoană tocmai a suferit un infarct sau dacă se va confrunta cu o astfel de problemă în viitorul apropiat;

Cancerul. Studii recente au demonstrat că testul de salivă poate detecta cancerul cavității bucale sau poate indica riscul de a dezvolta cancer mamar, colorectal sau pancreatic. De asemenea , printre proteinele care se găsesc în sânge și în salivă se numără și cele care joacă un rol important în depistarea diabetului , dar și în diagnosticarea unor tulburări neurologice precum maladia Alzheimer, Huntington sau boala Parkinson;

Bolile degenerative. Specialiștii spun că toate bolile degenerative, inclusiv ostreoporoza , artrita, calculii renali și biliari, dar și cariile dentare sunt asociate cu un exces de aciditate în organism. Prin urmare , măsurarea pH-ului din salivă este o metodă simpla de a diagnostica aceste boli.

3.1.5 Examinarea urmelor de salivă

Examinarea urmelor de salivă servește la clarificarea unor aspecte relativ asemanătoare cu urmele de sânge.

Colectarea probelor de comparație este obligatorie indiferent de tipul de analiză efectuat , prin care se pun la dispoziția laboratorului atât probele litigiu ridicate din câmpul infracțiunii , cât și cele model de comparație recoltate de la victimă și de la suspecți, în vederea excluderii sau incriminării persoanelor din cercul de bănuiți.

Persoana care recoltează probele de comparație va purta mănuși pe toată durata recoltării.

Dacă pe timpul recoltării proba intră în contact cu orice alt corp străin recoltarea va fi oprită, iar ambalajul folosit pentru recoltare va fi aruncat. Se vor menționa pe ambalaj toate datele privind proba recoltată ( persoana de la care sa recoltat , data și ora recoltării, numărul dosarului, numărul de înregistrare , numele persoanei care a executat recoltarea).

Rezultatele analizei A.D.N a probelor biologice în litigiu sunt comparate cu rezultatul analizei unor probe a căror origine este cunoscută. În urma analizei se poate/pot asocia victima/victimele unei infracțiuni și/sau persoanele suspecte între ele sau cu scena infracțiunii.

Un astfel de exemplu este „demonstrația cu kit-uri Tatort:”

pentru colectarea probelor de salivă se vor folosi comprese sterile sau baghete sterile cu tampon din vată( de tipul celor folosite pentru colectarea exudatelor feringiene);

se freacă suprafața internă a obrajilor și gingiilor cu aceste materiale;

după recoltare , tamponul din vată sau compresele sterile folosite se vor usca la aer , după care se ambalează în foi de hârtie care se capsează pentu închidere;nu se folosesc ambalaje din material plastic;

se înscripționează plicul de ambalare , menționându-se data și ora recoltării , locul recoltării , numele persoanei, numărul dosarului, numărul probei; nu este necesară păstrarea probelor de salivă la frigider;

se vor înainta probele la laborator în cel mai scurt timp.

Prin rezoluție motivată de dispunere a efectuării unei constatări ori expertize biologice , organul de cercetare penală îi înaintează specialistului urma de salivă sau obiectul pe care se presupune că există o asemenea urmă, urmând ca acesta să raspundă la un set de întrebări:

dacă urma de salivă e de natură umană;

dacă provine de la o persoană secretoare sau nesecretoare;

care este grupa sangvină a persoanei;

dacă există indicii referitoare la starea de sănătate , la unele vicii;

mediul profesional al persoanei creatoare ( cum sunt cazurile în care îsi desfășoară activitatea persoana căreia îi aparține urma, cum sunt cazurile persoanelor care își desfășoară activitatea în întreptinderi chimice, topitorii, mine );

permite stabilierea profilului genetic al persoanei de la care provine.

3.2 Cercetarea urmelor seminale

3.2.1 Problematica generală

Urmele de spermă fac parte din categoria urmelor biologice întâlnite în diverse împrejurări.

Prezența acestor urme este caracteristică infracțiunilor cu un grad de pericol deosebit sau al căror mod de săvârșire prezintă anumite particularități. Astfel de exemple de infracțiuni putem da ca exermplu: omorul și infracțiunile privitoare la viața sexuală.( violul, incestul, seducția,corupția sexuală).

“ Prin urmă de spermă se înțelege lichidul de secreție al glandelor sexuale masculine, exteriorizat din cauze fiziologice sau patologice, depus pe diferite suporturi în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.”

Cu ocazia cercetării la fața locului se ia în considerare prezența lichidului spermatic, ca atare fără a interesa conținutul în spermatozoizi, aspect ce nu se poate elucida în condițiile oferite în această etapă.

Eliminarea acestui gen de urme din cuprinsul veziculelor seminale este de cele mai multe ori determinată de acțiuni voluntare,mai rar fiind întâlnite ejaculările necontrolate (poluții nocturne, prostatoreele, la alienații mintali ori în caz de leziuni neurologice, în urma unor intoxicații sau asfixii mecanice). În cazul sinuciderilor , mai ales la spânzurați , se produce o evacuare de lichid seminal la fel ca în timpul actului sexual.

Acest tip de urme biologice sunt cercetate deoarece pot ajuta organele de urmărire penală să stabilească dacă provin de la o singură persoană sau de la mai multe sau în urma examinării lor pot determina și grupa sangină.

3.2.2 Căutarea urmelor seminale

Petele de spermă se caută pe pământ , pe dușumea , pe îmbrăcăminte și lenjeria victimei și a agresorului, în așternut. Prezența organelor medicale este obligatorie, deoarece, uneori, urmele trebuie căutate chiar și în cavitățile naturale ale organismului, la persoanele aflate în viață(victimă sau făptuitor), ori la cadavre.

Urmele pot fi cercetate atât cu ochiul liber cât și cu ajutorul unor surse de lumină, în special cu raze ultraviolete. Petele se spermă primesc o fluorescență alb-albăstruie sub radiațiile ultaviolete, care se datorează „sperminei”, dar nu este specifică, fiind întâlnită și in cazul altor substanțe.

În cercetarea petelor de spermă se folosesc reacții de probabilitate și probe de certitudine. Ca și metode sunt socotite metodele lui Florence, ale lui Barberio și metoda microchimică a lui Niederland.

Vor fi examinate obiectele purtătoare ca de exemplu: lenjerie de corp și pat ,batiste,vată,tifon,bandaj igienic, prosoape, cada de baie, lighean etc.

Pe coprul victimei, urmele se caută pe coapse , fese,abdomen, sub sâni, pe mâini, perii pubieni, subsuori etc.

În camere se caută urme pe covor, parchet, baie etc, iar în câmp deschis pot fi găsite atât pe pământ , cât și pe iarbă , pe frunze, pe flori sau pe alte obiecte care se află în apropierea locului unde s-a săvârșit fapta cercetată.

3.2.3 Ridicarea urmelor seminale

Aceste urme necesită mai mult decât în cazul altor urme biologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor(principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea).

Urmele găsite la fața locului vor fi descrise în procesul verbal și fotografiate.

În procesul-verbal se va consemna locul unde sunt găsite , caracteristicile obiectelor purtătoare, forma și aspectul urmelor, culoarea etc. Vor fi descrise și obiectele din apropiere, dacă acestea au legătură cu săvărșirea faptei, sau regiunile anatomice în apropierea cărora au fost găsite.

Fotografierea prin procedee obișnuite sau cu filtre seperatoare de culori se face mai întâi asupra obiectelor purtătoare și apoi asupra detaliilor urmei.

Urmele se ridică prin procedee ce diferă după natura suportului pe care au fost găsite,astfel:

a) Probele de lichid spermatic găsite la fața locului:

se cataloghează dovezile de spermă prin observare, înregistrare video și desenare;

se folosește o seringă curată pentru a transfera lichidul spermatic într-o eprubetă sterilă;

se etichetează eprubeta cu nunărul cazului ,data, ora, localizarea și numele celui care recoltează;

proba se păstrează la frigider și se aduce la laborator cât mai curând posibil.În mod alternativ, lichidul spermatic poate fi transferat pe o bucată curată de bumbac prin absorbție. Bucata de bumbac este apoi uscată, împachetată, sigilată și etichetată.

b) Pete de spermă de pe obiecte transportabile:

petele de spermă de pe obiectele , lenjerie de pat, perne și alte obiecte transportabile trebuie recoltate ca atare;

dacă un obiect are pe el pete umede , acestea trebuie lăsate să se usuce înainte de afi recoltate;

fiecare obiect trebuie împachetat separat într-un recipient de hârtie curată;

fiecare obiect trebuie etichetat și sigilat;

obiectele trebuie ținute la frigider și trimise la laborator cât mai curând posibil.

c) Pete de spermă de pe obiecte mari ca pot fi tăiate:

exemple de obiecte care pot să aibă pete se spermă și care pot fi tăiate sunt: covoarele, lenjerie de pat și tapițerii;

se cataloghează proba așa cum am descris mai sus;

se folosește un cuțit ssau o lamă curată pentru a tăia zona cu pete;

se împachetează pentru a p asigura și a preveni orice contaminare;

acest pachet se pune într-un recipient , se sigilează și se etichetează.

d) Pete de pe suprafețele neabsorbante și netransportabile cum sunt podelele, tejghelele și suprafețele de metal;

se cataloghează petele de spermă așa cum am descris;

se folosește un bisturiu curat pentru a răzui petele de spermă pe o hărtie curată și se pun într-un recipient;

se va curăța bisturiul înainte de fiecare utilizare pentru a evita contaminarea;

fiecare recipient trebuie etichetat și sigilat.

e) Pete de spermă de la victimile atacurilor sexuale sunt întotdeauna examinate în spital:

probele fizice trebuie recoltate după procedurile stabilite;

procedură standard în viol o reprezintă recoltarea probelor vaginale , orale cât și anale,

fiecare probă trebuie împachetată, sigilată și etichetată;

probele trebuie aduce la laborator cât mai curând posibil.

3.2.4 Interpretarea la fața locului a urmelor seminale

La fața locului urmele seminale oferă date referitoare nu numai la natura . mobilul și modul de săvârșire a faptei, ci și în legătură cu anumite deprinderi, aberații sexuale sau anumite stări psihopatologice ale autorului.

Forma și aspectul urmei de spermă la fața locului sunt influențate de următorii factori:

natura și forma suportului.

urmele de spermă pot rămâne pe suporturi absorbante și neabsorbante.

pe suporturile absorbantevor apărea sub formă de pete gri-albicioase cu un contur neregulat, dar net delimitat de restul suportului, cu o senzație de asprime (de scrobit) la pipăire, iar pe cele neabsorbante, ca dâre strălucitoare ori cruste.

înălțimea de cădere.

Aceasta depinde de poziția persoanei în momentul secretării (culcată, în picioare). În cazul poziției culcat, urma de spermă are formă neregulată, fiind imprimată în lenjeria de corp sau în cea de pat. Când persoana se află în picioare, aspectul urmei de spermă are forma unei dâre în zig-zag.

Vechimea.

Vechimea urmei de spermă influențează aspectul acesteia în privința formei, cât și a culorii. Astfel, în funcție de natura suportului, ea se micșorează ca urmare a mișcării, iar culoarea se schimbă în timp de la gri-albicios până la galben-cenușiu sau cenușiu deschis.

Influența factorilor de mediu extern.

Forma și aspectul urmei de spermă sunt influențate de unii factori ai mediului extern, cum ar fi temperaturile ridicate, umiditatea, iluminarea, impuritățile mediului ambiant, resturi ale substanțelor anticoncepționale, etc.

Numărul bărbaților care au eliminat urmele de spermă.

Acest factor influențează cantitatea, forma și aspectul urmelor. În cazul în care mai mulți bărbați au eliminat spermă, se vor descoperi urme în număr mare de pete cu dimensiuni foarte de mari, iar în ceea ce privește aspectul, pot fi observate diferențieri de culoare, consistență, compoziție si grad de difuziune pe suprafața unui suport de acelasi gen.

Prezența unor boli.

Afecțiunile organelor genitale pot duce la modificări ale aspectului urmei de spermă. În asemenea cazuri pot apărea în urmele de spermă sânge, puroi, urină, secreții uretrale, secreții vulvo-vaginale, fire de păr, etc.

3.2.5 Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale

Expertiza urmelor seminale încadrată în categoria expertizei biocriminalistice este destinată să ofere clasificări la numeroase întrebări.

Întrebarile orientative ce se pot adresa expertului atunci când se prezintă numai urma de spermă ca atare sau obiectul purtător de urmă:

dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de spermă;

dacă urma prezentată este spermă sau altă substanță;

dacă urma de spermă este de natură umană;

care este grupa sanguină a persoanei care a creat-o;

care este vechimea aproximativă a urmei de spermă;

dacă urmele de spermă provin de la o singură persoană sau de la mai multe;

dacă persoana de la care provin urma lichidă sau frotiuri de spermă suferă de vreo boală venerică sau altă afecțiune patologică.

Atunci când se prezintă urma de spermă și modelele pentru comparație, se pot formula întrebările:

dacă urma de spermă ridicată de la fața locului are aceeași grupă sanguină cu proba de sânge luată pentru comparație;

dacă există alte indicii de asemănare între urma de spermă și modelele luate pentru comparație.

Expertiza poate contribui la restrângerea cercului persoanelor bănuite , iar în unele cazuri poate formula concluzii cert pozitive sau cert negative, utile pentru identificarea persoanei de la care provin urmele. Numai un expertul poate stabili dacă pe obiectul prezentat spre examinare se află sau nu astfel de urme , dacă urma prezentată este chiar spermă sau altă substanță, dacă este de natură umană, care este grupa sangvină a persoanei de la care provine, vechimea aproximativă, dacă urmele provin de la o singură persoană sau de la mai multe.

Dintre reacțiile de probalilitate , amintim reacțiile cristografice(Florence și Barberio) (figura 4), reacțiile cromatografice și spectografice, reacții precum fosfataza acidă, iar ca reacții de certitudine, scoaterea în evidență a spermatozoidului printr-o reacție de culoare.

O picătură din reactivului “Florence” sau din reactivul „Barberio” se pune pe o lamă de microscop în contact cu o picătură macerată din pata presupusă de spermă. În caz de reacție pozitivă se obțin cristale de colină (Florence) sau de picrat de spermin(Barberio).

Reacția microchimică a lui Niederland se bazează pe conținutul în calciu al spermei, obținând cu o picătură de acid sulfuric cristale de sulfit acid de calciu.

Metoda cromatografică, deși mai greoaie ca celelalte, dă rezultate pozitive în scoaterea în evidență a colinei și a sperminei printr-o reacție de culoare după ce au fost izolate cromatografic.

Metoda fosfatazei acide: sperma conține fosfatană acidă în cantități mult mai mari decăt orice secreție biologică. Identificarea fosfatazei acide se face pe baza eliberării de către aceasta a ionilor fosforici și fenolici.

Metode cu rezultate certe cunt numai cele care se bazează pe evidențierea spermatozoidului.

Pentru evidențierea prin colorare a spermatozoidului se folosesc mai multe metode(colorarea cu hematoxilină-eosianăsau cu eritrosină amoniacală și albastru de metilen).

Metoda cu hematoxilină-eosină. Frotilul se introduce în alcool metilic 30 minute, se usucă și se colorează cu hematoxilină, apoi se spală și se colorează cu epsină, după care se spală și se usucă. Sub microscop capul spermatozoidului este colorat bicolor, în roz și roșu violet(baza), iar coada în albastru.

„Spermatozoizii pot fi colorați cu eritrosină. O altă colorare se face cu eritrozină amoniacală și albastru de metilen.”

Spermatozoizii supraviețuiesc intravaginal până la 48 ore, la femeia în viață, iar la un cadavru , acest termen se poate prelungi mai mult timp, până la 19 zile la cadavrele înghețate. Pe îmbrăcăminte sau pe lenjeria de corp, dacă are calități absorbante bune, spermatozoidul poate fi conservat timp de câteva luni.

O particulariticularitate deosebită în cadrul expertizei urmelor de spermă o reprezintă posibilitatea individualizării persoanei a cărei spermatozoizi au fost găsiți în urma descoperită la fața locului sau la victimă. O astfel de identificare pornește de la faptul că alături de spematozoizii normali, există și la fiecare individ și spermatozoizi cu forme deosebite sau anormale.

Tipurile diferite de spermatozoizi anormali alcătuiesc o mare varietate de combinații făcând imposibil ca doi bărbați să prezinte același procentaj de celule atipice.

Rezerva exprimată în legătură cu aceste gen de identificare pornește de la faptul că formele anormale ale spermatozoizilor nu prezintă caractere stabile , ele variază pe parcursul vieții individului, în acest mod concluziile de identificare putând fi privite cu prudență.

3.3 Mențiuni privind investigarea biocriminalistică a altor categorii de urme biologice

Urmele biologice formate în condițiile săvârșirii unei infracțiuni sunt foarte diverse. În această cauză pe lângă urmele caracterizate printr-o frecvență mai mare (astfel de exemple sunt urmele de sânge,spermă, salivă), la fața locului pot fi întâlnite și urme de urină, de materii fecale, vomismente, secreții nazale etc, prin a căror examinare biocriminalistică este posibilă obținerea de date utile clarificării multor împrejurări privind natura și modul de săvârșire a faptei, date referitoare la persoana autorului.

Urmele de urină se găsesc la locul faptei , pe lenjerie de pat și pe corp, ori pe alte obiecte de îmbrăcăminte .Uneori se găsesc în cantitate suficientă pentru a fi ridicate și valorificate la expertiza criminalistică.

Urmele de urină se observă cu ochiul liber, datorită culorii specifice și al mirosului caracteristic. Dacă se găsește la locul faptei o cantitate lichidă utilă examinării în laborator , va fi ridicată cu pompa de cauciuc sau cu pipeta și introdusă într-o sticlă curată, pe care va fi aplicată o etichetă cu mențiuni necesare identificării.

Prin examenul de laborator, expertul poate stabili grupa sangvină a persoanei de la care provine , și de asemenea, în condițiile posibilităților tehnice actuale , poate identifica persoana pe bază de ADN. În cazul în care urina provine de la o femeie , la examenul de laborator se poate stabili starea de graviditate sau dacă femeia a născut recent ori a avortat.

Obiectele purtătoare de urme, dacă sunt de dimensiuni reduse ( lenjerie de pat și de corp sau alte obiecte de îmbracăminte), vor fi ridicate în vederea unor verificări ulterioare și a examenelor de laborator. Întreaga activitate de cercetare a acestei categorii de urme va fi menționată în procesul –verbal de cercetare la fața locului. De asemenea se va face mențiune cu privire la obiectele purtătoare de urme , care au fost ridicate pentru cercetări.

În categoria urmelor altor țesuturi moi se includ țesuturile și organele de natură umană descoperite la fața locului și care au legătură cu săvâsșirea unei fapte penale.

Conținutul urmei este influențat de următorii factori:

Vârsta organismului în momentul creării urmei: apariția semnelor de regresiune, de repaus ori de plină activitate de spetrofie compensatoare sau de atrofie prin nefuncționare.

Regiunea anatomică.

Este important prin aceea că determină mărimi, micșorări, deformări, cicatrizări, formații tumorale, inflamații cronice, semne de intervenții chirurgicale, prezența corpurilor străine introduse operator sau pătrunse accidental, etc.

Semne de violență.

Cele vizibile cu ochiul liber pot fi : tăieturi, zdrobituri, detașări, sfârtecări, amputări, etc. Ele apar ca urmare a acțiunii infracționale, a exploziilor, a altor acțiuni violente, având drept consecință detașări postume ori vitale de țesuturi și organe.

Odată cu interpretarea în laborator sau la fața locului a urmelor și ale altor țesuturi moi se pot obține informații cu privire la:

Persoana victimei. Printr-o examinare de specialitate a urmelor se pot determina zona de proveniență, sexul, vârsta, starea de sănătate, prezența unor corpuri străine în organism ori a unor transplante sau grefe de organe, grupa sanguină, etc..

Forma agentului vulnerant. În funcție de forma urmei rămase pe corpul uman, se pot face deosebiri între secționările realizate cu bisturiul, cuțitul și tăieturile realitate cu toporul.

Profesia făptuitorului și caracterul actului de violență. Acestea se pot determina prin analiza modului de operare folosit de către făptuitor în producerea unor leziuni. Astfel, secționările produse pe corpul victimei de un chirurg, de exemplu, se deosebesc de cele produse de o persoană de altă profesie, necunoscătoare a anatomiei corpului uman. Se mai poate stabili cu ce mână a acționat făptuitorul.

Acțiunea unor factori interni sau externi. Factorii care pot schimba aspectul urmelor sunt stările de boală ce au produs o degradare a structurii și compoziției bio-chimice ale organismului (inflamații acute sau cronice, tumori, tratamente locale), condițiile atmosferice (temperatură, iluminare, umiditate).

Timpul scurs de la crearea urmei. Acesta se poate aprecia, cu aproximație, în funcție de evoluția și stadiul proceselor de putrefacție. La stabilirea lui se au în vedere influența de mediu și caracteristicile țesuturilor moi.

Întrebările orientative ce se pot pune în momentul când se prezintă numai urma pot fi:

dacă organul sau țesutul prezentat spre examinare este de natură umană;

dacă urmele provin de la o singură persoană sau de la mai multe;

care sunt sexul, vârsta, talia și grupa sanguină a persoanei;

ce semne de violență prezintă urma, cu ce fel de instrumente au fost create, dacă leziunile au avut caracter vital sau au fost create post-mortem și care este succesiunea lor;

ce malformații congenitale sau dobândite prezintă organul sau țesutul supus examinării;

ce corpuri străine sunt aderate sau penetrate în urmă;

care a fost poziția făptuitorului în raport cu corpul victimei în momentul creării leziunilor;

care sunt factorii de faună, floră sau de altă natură ce au acționat asupra urmei.

Atunci când se prezintă urma împreună cu alte părți ale corpului, intrebarea care se poate pune ar fi: „dacă urma descoperită la fața locului a făcut corp comun (sau este parte componentă) cu organismul, organul sau țesutul prezentat pentru comparație ori pentru reconstituirea întregului”.

Cercetarea,descoperirea, fixarea, ridicarea , interpretarea finalizată prin expertiză, presupune folosirea de procedee similare salivei sau spermei.

CAPITOLUL IV : Elementele de investigare și identificare biocriminalistică pe baza profilului A.D.N

4.1.Fundamentul științific

Apariția tehnologiei moderne AND a rezultat , în ultimii ani , din creșterea abilității de a efectua testele de identificare umană.

Identificarea individuală umană este de dorit într-un număr mare de situații ,acestea incluzând determinarea autorilor unor infracțiuni violente ca omorurile și violurile ,rezolvarea cazurilor de paternitate și identificarea rămășițelor persoanelor dispărute sau a victimelor dezastrelor în masă.

În ultimii ani, publicul larg a devenit mult mai familiar cu valoarea pe care o are tiparea ADN în rezolvarea unor cazuri dificile în care au fost implicate persoane publice (cazul lui O. J. Simpson, cazul fiicei Anastasia a ultimului țar rus, scandalul privind legătura fostului președinte american Clinton cu Monika Lewinsky, cazul agresiunii sexuale a lui Dominique Strauss Kahn față de o cameristă a unui hotel etc.).

Momentul apariției geneticii moderne se poate fixa , în anul 1900 , o dată cu redescoperirea regurilor lui Mendel ( 1865) care a introdus conceptul genei și a formulat legile eredității.

La începutul secolului XX, prin contribuția mai multor cercetători dar mai ales a lui T.H.Morgan (primul premiu Nobel pentru genetică) se formulează teoria cromosomică a eredității. Apar primele studii de genetică în medicină: F. Galton (1890) analizează unele caractere umane complexe, "cantitative" (talia, inteligența), introduce conceptul interacțiunii dintre ereditate și mediu, inițiază studiul gemenilor și „dermatoglifelor”; A. Garrod (1902) introduce mendelismul în medicină prin studiul primelor "erori înnăscute de metabolism" (alcaptonuria, albinismul, cistinuria și pentozuria) precum și ideea “individualității biochimice”, prin care explică răspunsurile diferite la droguri și infecții ale unor persoane diferite.

Cuvântul genă a fost tipărit , pentru prima dată , în 1909, iar prima demonstrație , potrivit căreia fiecare genă se poate asimila unui cromozom particular , a fost adusă la cunoștiințele lumii științifice în anul 1910.

„Prima hartă genetică arătând localizarea relativă a șase gene pe un comozom a fost publicată în 1913.”

Pentru o lungă perioadă de timp s-a considerat că dezvoltarea cercetărilor privind ADN- ul are doar un interes periferic pentru criminalistică. În anul 1985 , comunicarea prezentată de profesorul englez Alec J. Jeffreys , referitor la posibilitatea identificării individuale pe baza zonelor repetitive hipervariabile ala ADN-ului uman, revoluționa criminalistica.

Cercetările făcute în proiectul genomului uman, constând în identificarea codului ADN-ului fiecărei celule vii a unui organism, demonstrau că acest cod este suportul eredității astfel rezultând amprenta absolut unică , de natură genetică, a fiecărui individ.

ADN-ul este un polimer , o moleculă foarte mare, formată prin legarea împreună a unei serii de unități( nucleotide) care se repetă, în număr de cca. trei miliarde. Nucleotidele sunt împărțite în 4 tipuri , desemnate convențional prin literele ACGT : A- adenină, C-citozină, G-guanină, T-tinină, grupate de-a lungul unei benzi răsucite, a cărei structură a fost numită dublă elice.

Cei care au reușit să pună în evidență caracteristicile moleculei de ADN sunt cercetătorii James Watson și Francis Crick, în anul 1950, fiind recompensați în anul 1962 cu premiul Nobel pentru descoperirea structurii ADN-ului.

Criminaliștii de la bun început au adresat lumii științifice mai multe întrebări al căror răspuns este fundamental penttru folosirea analizelor ADN ca probe în cercetarea criminalistică.

Dintre aceste întrebări amintim: cât de mare fizic vorbind , trebuie să fie proba biologică pentru ca analiza de laborator să poată pună în evidență structura ADN a unui individ?; există o anume zonă a corpului uman pentru a fi pentru proba prelevată , trebuie recoltată pentru a fi concludentă?, se poate sau nu confunda ADN-ul uman cu ADN-ul altor organisme vii?.

La aceste întrebări , cercetătorii implicați în proiectul genomului uman au venit cu o serie de răspunsuri.

Unele dintre întrebările de mai sus a fost demostrate științific astfel : mărimea probei supusă analizei pentru determinarea ADN-ului poate fi redusă până la dimensiunea unei molecule ,ADN-ul fiind prezent în absolut toate celulele organismului viu, indiferent dince parte a corpului provin.

Referitor la vechimea probelor biologice , dilema a fost soluționată prin multe ercetări efectuate asupra celor prelevate din organisme a căror vechime depășește mai multe mii de ani.

Un astfel de exemplu în anul 1994, cercetările ADN-ului unei mumii peruviene , veche de 1000 ani, au depistat existența tubeculozei ca boala infecțioasă cauzată de Mycobacterium tuberculoisis, aflată în organismul indigenilor americani cu 500 de ani, înainte de venirea europenilor aduși de Christofor Columb. Același tip de cercetare făcută pe cea mai veche mumie descoperită în deșertul Atacama, veche de 9000 de ani , a condus la descoperirea parazitului trypanosoma cruzri care cauzează “boala Chaga”, specifică unor întinse regiuni din America Latină. Pentru depistarea acestei boli , cercetările au fost completate cu prelevarea unor mostre provenind din scheletele și viscerelele a 27 de mumii bărbați, femei și copii , dovedindu-se că șapte dintrea acestea erau infectate cu cu boala Chaga. Pentru a explica de ce aproximativ 20% din populația egiptului suferă de „schistosomiasis” au fost examiante mumii egiptene care au condus la concluzia că boala provine din folosirea apei contaminate și că ea se transmite genetic.

O descoperire fascinantă a condus la concluzia că nu numai probele prelevate din organismele mumificate dau rezultate , ci și analiza ADN a unor materiale folosite de antici în activitățile artistice sau lucrative , poate conduce la identificarea ADN-ului unor organisme vii.

Analizele ADN ale unor picături pe stâncă , descoperite în regiunea Lower Pecas din Texas ( vechi de 2950 până la 4200 de ani) au condus la concluzia că vopselele aveau în compoziție sânge , urină, lapte , ouă, sucuri vegetale și grăsimi animale.

Analizele ADN pot distinge markeri genetici care apropie sau diferențiază etnicitatea și obiceiurile unor comunități putând explica importante aspecte culturale și sociale. Un astfel set de analize realizate la mijlocul anilor 1980 au condus la concluzia că America de Nord a fost colonizată prin trei migrații distincte, iar săpăturile arheologice , din localitatea ”Trei Movile ” din China, au demonstrat că populația minoritară Tuja este descendentă a purtătorilor culturii Ba( 206 î.Hr-220 d.Hr.) și chiar a putătorilor culturii Zhou de Vest (1.100-771 î.Hr.).

Cu privire la delimitarea strictă existentă între ADN-ul organismelor vii, pe specii și subspecii, cercetările ultimilor 25 ani au rezolvat această problemă.

În ziua de astăzi se cunoaște precis structura ADN a mai multor specii și subspecii iar în anul 2001 a apărut o noutate științifică care constă în harta completă a genomului uman, facând ca posibilitățile de a greși în identificarea ADN-ului uman cu ADN-ul altor organisme vii fiind practic imposibil.

La 15 februarie 2001 a fost publicată „Schița genomului uman”. Acest lucru a fost realizat concomitent de International Human Genome Sequencing Consortium (un proiect public început în 1990, ce implică 20 de laboratoare și sute de cercetători din întreaga lume) și de Celera Genomics, o companie privată. Ambele schițe prezintă secvența a circa 96% din regiunile eucromatice ale cromozomilor umani.

Genetica (grec. gennao=a da nastere) este capitolul biologiei care studiazã structurile, mecanismele și legile ereditare (lat. hereditas=a mosteni), variabilitatea și determinarea caracterelor.

Genetica medico-legalã este capitolul geneticii care, prin metode si tehnici (genetice, imunologice, biochimice, statistice) adecvate rezolvã problemele legate de expertiza serologicã a filiatiei, identificare, probleme legate de corpurile delicte.

Fiecare individ are propriul sãu program genetic, fiind, cu alte cuvinte, un unicat,adicã o entitate irepetabilã în timp și spatiu.

Nucleii celulelor aflați în interfazã contin un material puternic refringent si bazofil, numit cromatinã. La microscopul optic cromatina se poate prezenta fie sub formã de granule fin dispersate, fie sub forma unor concentrãri concentrice. Cromatina prezintã, în funcție de afinitãțile tinctoriale douã regiuni ce au functii diferite: eucromatina, care este putin condensatã, slab colorabilã, dotatã cu activitate geneticã (se transcrie), care se repliazã la începutul fazei S a interfazei, și heterocromatina, care este intens colorabilã, puternic condensatã, inactivã genetic (netranscriptibilã) și are o repliere tardivã la sfârsitul fazei S.

În metafazã cromatina se împarte în cromozomi – corpi filiformi formati din ADN si histone. Cromozomii sunt purtãtorii materialului ereditar.

Deoarece studierea caracteristicilor lor structurale se realizeazã în metafazã, li se atribuie si numele decromozomi metafazici. Celulele somatice umane prezintã 23 perechi de cromozomi (2N=garniturã diploidã), 23 mosteniti de la tatã si 23 de la mamã. Dintre acestia 44 de cromozomi (22 perechi) se numesc cromozomi autozomi.

Acestia codificã majoritatea caracterelor individuale, dar nu si pe acelea legate de sex. Cromozomii autozomi din aceeasi pereche sunt omologi dar nu identici.

Ceilalti 2 cromozomi (XY) se numesc cromozomi sexuali, având rol în determinarea sexului genetic. Celulele sexuale contin numai 23 cromozomi (N=garnitura haploidã).

Cromozomii sunt formati din unitãti mendeliene de functie ereditarã, numite gene.

Fiecare cromozom are un numãr specific de gene, dispuse într-o succesiune proprie.

Caracterele definitorii ale genelor sunt:

genele sunt unitãti genetice, situate pe cromozomi, dispuse perechi fatã în fatã (pozitia

trans);pozitia ocupatã de o genã pe un cromozom se numeste locus (pl. loci); stabilirea pozitiei

pe care o ocupã o genã într-un cromozom constituie cartografierea genelor;

genele sunt dispuse liniar (în monom), legate unele de altele în lanturi numite grupuri

ligaturale (linkage groups); astfel, cromozomul apare format din grupuri ligaturale de gene;

genele au rol în transmiterea caracterelor ereditare, dupã conceptul o genã determinã

sinteza unui lant polipeptidic; exceptie o costituie pleiotropia în care o genã determinã mai

multe caractere ereditare;

genele sunt unitãti cu structurã discontinuã, fiind formate din secvente structurale care au

rol în sinteza proteinelor (secvente de codare, exoni), si din secvente care nu au rol în

mecanismul de codare (introni); intronii repezintã 80-90 % din lungimea genei si au

lungime mai mare decât exonii; intronilor li se atribuie roluri reglatoare si în stabilizarea ARNm; pe flancurile exonilor se gãsesc secvente de nucleotide care sunt transcrise dar nu

sunt traduse; unele gene (de exemplu genele pentru histone) sunt continue, neavând în

structura lor introni;

unele gene sunt mobile (transpozabile), adicã pot trece de pe un locus pe altul sau chiar

de la un cromozom la altul; astfel, ele se rearanjeazã si se recombinã permanent, ceea ce

permite economie de material genetic în sinteza de anticorpi;

unele gene se gãsesc pe cromozomi în copie unicã, iar în altele formeazã familii de mai

multe gene (uneori sute), formate din gene succesive având structuri similare sau chiar

identice;în anumite conditii de mediu se modificã interactiunile dintre gene si apar variatii în

expresia lor;

genele reprezintã unitãti functionale ale moleculelor de ADN fiind alcãtuite din codoni.

Acizii nucleici care intrã în structura ADN sunt grupati în triplete numite codoni.

Cele 4 tipuri de ribonucleotide din structura ARN constituie simbolurile (literele), iar

ansamblul acestora formeazã alfabetul codului genetic.

Caracteristicile codului genetic sunt:

codul genetic este format din codoni, adicã din trei baze azotate adiacente;

fiecare codon corespunde unui anumit aminoacid;

codonii se succed fãrã acoperire, respectiv doi codoni vecini nu dispun de o bazã

comunã;

codul genetic este fãrã virgulã, respectiv codonii nu sunt separati prin baze care sã nu fie

încadrate într-un triplet;

codul genetic este degenerat, în sensul cã fiecare aminoacid este codificat de mai multi

codoni (existã 64 combinatii posibile ale bazelor azotate pentru cei 20 aminoacizi din

structura proteinelor);

codul genetic este universal (prezent la toate speciile);

genele sunt delimitate de codoni nonsens, care nu specificã nici un aminoacid.

Procesul de transfer al informatiei genetice de la ADN la proteine se numeste codificare.

Acelasi termen se atribuie si cu sensul de pãstrare al informatiei genetice în codonii ADN.

Genele care suntsituate pe locii echivalenti ai cromozomilor omologi au denumirea de alele.

Obisnuit, fiecare genã are douã alele (deci are douã variante sau doze), una pe cromozomul patern, iar a doua pe cromozomul matern. Astfel, unul si acelasi locus al unui cromozom are simultan o singurã alelã. Fiecare alelã reprezintã o trãsãturã de caracter. În timpul meiozei, alelele se separã odatã cu cromozomii pe care se aflã, încât gametii, fiind celule haploide, vor avea o singurã alelã din fiecare pereche. În urma fecundatiei, cuplul alelic se reface, încât la alcãtuirea genotipului progenului contribuie obligatoriu câte o alelã din fiecare pereche.

Totalitatea genelor dintr-un organism constituie genotipul. El reprezintã întreaga informatie ereditarã mostenitã de la ambii pãrinti. Genotipul unei celule diploide este format din douã seturi complementare: unul patern si altul matern. Aceasta se exprimã sub formã de fractie: alelele de la tatãl adevãrat / alelele de la mamã.Fiecare din cele douã seturi se numeste genom. Deci genomul este unitatea formatã dintr-un set complementar de alele. În celulele haploide genotipului îi corespundeun singur genom. În cursul vietii individuale, genotipul este constant, deoarece pe parcursul diviziunilor celulare genele se autoreproduc.

Dacã alelele unei perechi genice (maternã si paternã) sunt identice ca structurã si functie, individul este homozigot, pentru alela respectivã (deci contine aceeasi alelã în dozã dublã). Dacã cele douã alele care apartin aceleiasi perechi nu sunt identice, organismul este heterozigot pentru alela respectivã (deci fiecare din cele douã alele se aflã în dozã unicã). Orice individ este homozigot pentru unele gene si heterozigot pentru altele.

Interrelatiile dintre alelele aceleiasi perechi genice constituie alelismul sau allelomorfia (grec. allelon=reciproc; morphe= formã). Cu alte cuvinte, prin allelomorfism se înțelege perechea de proprietãți conferite de alelele situate în loci similari pe cromozomii omologi.

Fenotipul este expresia vizibilã a genotipului, corespunzând trãsãturilor vizibile ale tuturor caracterelor. Determinat de genotip, fenotipul este detectabil prin metode si tehnici adecvate. Între genotip si fenotip existã o relatie cauzalã, în sensul cã manifestarea fenotipicã este conditionatã de relatia dintre genele sale.

Fenotipul poate prezenta modificãri ale unora dintre trãsãturile sale în cursul vietii individului (de exemplu culoarea pielii).

Interrelatiile alelice se manifestã prin dominantã-recesivitate si prin codominantã.

Dominanța constã din manifestarea vizibilã (fenotipicã) la un progen a unei singure trãsãturi de caracter din cele douã trãsãturi diferite de la parentali. Alela rãspunzãtoare de acest efect se numeste alelã dominantã, iar alela complementarã ei, al cãrui efect nu este vizibil (fiind estompat de alela dominantã), se numeste alelã recesivã.

De exemplu, în sistemul AB0 genele de tip A si B sunt dominante, iar gena 0 este recesivã. Efectul dominant este vizibil atât în starea de heterozigot, când gena dominantã este în dozã simplã (de exemplu A0, B0), cât si în aceea de heterozigot (AB).

În schimb,genele recesive se manifestã fenotipic numai la starea de homozigot cu alele recesive (de exemplu 00). Deci, genele recesive se referã la trãsãturi care se mostenesc dar care pot sã nu se manifeste.

Codominanta este interactiunea în care ambele alele situate pe loci echivalenti ai cromozomilor omologi au posibilitãti egale de exprimare fenotipicã, deci genotipul si fenotipul sunt identice.

Astfel una din principalele condiții ale criminalisticii și anume particularizarea și atribuirea urmelor biologice , infiderent de natura lor , prelevate de la fața locului unei infracțiuni, primește un răspuns complet și complex în același timp conducând la rezolvarea unor cazuri fără putința de a se comite o eroare.

Specialiștii geneticieni clasifică urmele biologice astfel:

Probe cu grad de precizie mare în identificarea profilului A.D.N: sângele , lichidul seminal care chiar dacă nu conține spermă, deține suficient material pentru efectuarea analizelor A.D.N; saliva (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată: țigări fumate,periuțe de dinți, veselă, timbre și plicuri poștale etc.)

Probele cu potențial în definirea profilului A.D.N: fluid vadinal( în cazurile de viol poate conține amestec de celule , provenind de la ambele părți, care pot fi analizate separat), secrețiile nazale, părul,bucăți de carne,celule ale pielii , urină, părți de corp, oase.

Până acum două decenii , rezolvarea unor cazuri specifice criminalisticii , s-a realizat prin folosirea markerilor serologici.Pentru aceasta, sau folosit grupele sanguine, sistemul HLA,proteinele polimorfe cercetate prin metodele electroforetice. Acești markeri nu au dat niciodată rezultate suficient de concludente , mai ales în cazurile în care probele analizate erau în cantitățî minime sau degradate , fapt des întânit în criminalistică. Analiza makerilor proteici este limitată la celulele care exprimă aceste proteine precum și la integritatea biologică a acestora.

Această limitare nu se extinde și in cazul analizelor pe bază de A.D.N deoarece este mult mai rezistent la degradare decât proteinele și poate fi extras din aproape orice țesut (fire de păr, sânge, salivă, spermă , oase , secreții vaginale, piele, țesut muscular etc.)

O determinare a grupei sanguine din sitemul A.B.O care a fost primul instrument genetic folosit pentru a face distincție dintre indivizi poate fi efectuată în câteva minute dar conținutul informatic este foarte redus. Există patru genotipuri de grup sanguin posibile: OI, AII,BII,ABIV.

În România persoanele care aparțin grupului sanguin OI reprezintă un procent de aproximativ 33%, cele cu grup sanguin AII 44% , cu grup sanguin BIII 16 ,5% iar cele cu grupa sanguină ABIV 7,5%. În felul acesta în timp ce grupele sangiune ale sistemului ABO sunt utile doar pentru a ”exclude” un individ ca fiind sursa biologică a unei probe ridicate de la fața locului, testul devine nefolositor atunci când este vorba de o ”includere”.

Este imposibil de dovedit că proba biologică analizată ( sânge, spermă, salivă) mai ales din categoria grupelor sanguine cu răspândire mare în populație (O1 sau AII), aparține celor care a comis infracțiunea respectivă sau a altei persoane care are aceeași grupă sanguină.

Amprentele A.D.N sau tipare A.D.N așa cum este ea cunoscută a fost pentru prima dată descrisă în anul 1985 de către geneticianul englez Alec Jeffreys a descoperit că anumite regiuni ale moleculei de A.D.N se repeta una după alta în număr mare.

Aceste regiuni de A.D.N repetitiv au devenit cunoscute ca „VNTR”. Tehnica folosită de doctorul A.Jeffreys pentru examinarea VNTR a fost numită „RFLP” pentru că implică folosirea unei enzime de restricție pentru tăierea regiunilor A.D.N care înconjurau porțiunile VNTR. După câteva cazuri rezolvate cu succes în Marea Britanie , folsirea cestor metode a luat mare amploare în investigarea probelor de la fața locului precum și intestarea paternității.

Tehnologiile folosite în efectuarea analizelor A.D.N. în domeniul judiciar diferă prin abilitatea de a diferenția doi indivizi și în viteza în care pot fi obținute rezultatele.

Viteza de analizare a fost mult îmbunătățită pentru analizele din domeniul judiciar. Testele A.D.N ce se făceau în 6-8 săptămâni acum se pot efectua înt-un timp mult mai scurt. Comunitatea științifică ce se ocupă de testarea indentității umane a folosit o varietate de tehnici , incluzând ” single-locus” și” multi-locus” pentru metodele RFLP , și mai recent pentru metodele „PCR „. De aceea cea mai bună soluție care include un înalt grad de discriminare și analiză rapidă a fost realizată cu ajutorul markerilor „STR”. De asemenea pentru că STR și din definiție sunt scurți ei pot fi analizați mult mai repede .Mai mulți loci STR pot fi anaizați cu ocazia aceluiași test A.D.N numindu-se ” test A.D.N muliplex”.

Multiplex STR este prețios pentru că poate da rezultate cu înaltă putere de discrimnare , poate rezolva cu succes probe de amestec și poate analiza A.D.N din probe biologice degradate. Adițional detecția locilor STR multiplex poate fi automatizată , acesta fiind un beneficiu important pentru cererea crescută de teste A.D.N din domeniul judiciar.

Întâi A.D.N este extras dins sursa de material biologic și apoi cantitatea de A.D.N obținută în urma extracției este măsurată. După izolarea A.D.N regiunile specifice sunt copiate cu ajutorul unei tehnici cunoscute ca PCR, care produce milioane de copii ale fiecărei molecule de A.D.N –start și permite ca o mare cantitate de A.D.N să poată fi examinată ulterior. Regiuni STR multiplex poat fi examinate simultan , crescând astfel cantitatea de informație pe care o poate fi furnizat acest test.

Produșii PCR rezultați sunt apoi separați și detectați în ordinea caracteristicilor STR ce sunt examinate. Metodele de separare folosite azi includ spotarea probelor pe un gel și apoi electoforeza capilară.

Metoda detecției fluorimetrice este de mare ajutor fiind o metodă sensibilă și permite măsurarea comodă a alelelor STR amplificate cu PCR. Primele două instumente folosite în SUA pentru detecția fluorescenței alelelor STR sunt analizatorul ABI310 și HITACHI FMBI0II. După determinarea secvenței A.D.N proces numit genotipare. Profilul A.D.N rezultat dintr-o probă care este o combinație de genotipuri STR individuale, este comparat cu cel al celorlalte probe.

În cazul unei investigații judiciare aceste probe includ probe de referință cunoscute cum ar fi cele la victimă sau de la suspect care sunt comparate cu cele de la fața locului.

În cazurile de investigare a paternității profilul copilului se compară cu cel al mamei sale și cu cel presupusului tată. Dacă nu există nici o potrivire între proba investigată și cea de comparație probele pot fi considerate ca având origine din surse biologice diferite. Termenul pentru nepotrivirea dintre profilele genetice a două probe este excluderea.

Dacă există o potrivire care inseamnă includere, compararea profilului A.D.N este făcută apoi cu o bază de date a populației care reprezintă o colecție de profile A.D.N obținute de la indivizi din populație , neînrudiți sau din anumite grupuri etnice.

De exemplu datorită variabilității genetice între grupuri, afro-americanii și caucazienii au baze de date diferite pentru comparație . În final se generează un rezultat al paternității sau în raport al unui caz judiciar. Tipic acest rapot include probabilitatea potrivirii întâmplătoare din discuție. Această probabilitate de potrivire întâmplatoare este șansa ca un individ selectat la întâmplare din populație să aibă un profil STR identic ( sau o combinație de genotipuri) cu markerii A.D.N testați.

Probele cu potențial în analizele A.D.N . mitocondrial.

Oricare din probe care nu se pretează la alte analize , pot fi analizate ca A.D.N. mitocondriale.

Genomul mitocondrial este definit printr-un singur tip de ADN circular, bicatenar , format din 16.569 pb. Secvența sa nucleotidică a fost complet descifrată (Anderso et al, 1981) și se caracterizează printr-o mare densitate de secvențe codante. Cele două catene ale ADN mitocondrial au o compoziție bazică diferită: o catenă "grea" (H) este mai bogată în guanină iar cealaltă catenă "ușoară" (L) în citozină. Într-o mică regiune, bucla D, ADN este alcătuit din trei catene, prin sinteza unei piese scurte adiționale la catena H, cunoscută ca ADN 7S.

Fiecare celulă umană conține câteva mii de copii ale ADN mitocondrial (ADNmt) și de aceea cantitatea lui totală, raportată la ADN unei celule somatice, poate reprezenta până la 0.5%. În cursul diviziunilor celulare mitotice, moleculele de ADN mitocondrial ale celulei inițiale segregă la întâmplare în celulele fiice.

Trebuie subliniat că genomul mitocondrial al zigotului provine exclusiv de la ovul, deci de la mamă, fapt ce determină un tip particular de transmitere maternală a genelor mitocondriale: de la mamă la toți copiii săi.

Genomul mitocondrial mai prezintă cîteva elemente particulare, diferite de genomul nuclear: NU este asociat cu proteine histonice sau nehistonice și nu conține ADN repetitiv . Genomul mitocondrial este extrem de compact: circa 93% din ADN esre format din secvențe codante (absente doar în bucla D), ce formează 37 de gene (28 pe catena H și 9 pe catena L): 13 gene codifică polipeptide (constituienți ai sistemului de fosforilare oxidativă), 22 gene codifică ARNt și 2 gene ARNr . Restul proteinelor mitocondriale sunt codificate de gene nucleare, sintetizate în citoplasmă și importate în mitocondrii. Genele mitocondriale sunt aproape totdeauna contigue iar unele chiar suprapuse; ele nu conțin introni.

Transcripția începe în promotorii (PH și PL) aflați în bucla D, este continuă (deci multigenică) și se desfășoară în direcții diferite pe cele două catene, generând un transcript multigenic mare (ce va fi ulterior secționat în mai multe molecule de ARN). Codul genetic mitocondrial diferă puțin de cel nuclear. El are patru codoni stop (nonsens) din care doi sunt codoni sens în ADN nuclear; codonul stop UGA din ADN nuclear este codon sens în ADN mitocondrial. „Replicarea este unidirecțională și începe în puncte diferite de origine (O) p entru cele două catene”.

ADN mitocondrial poate suferi „mutații” producând o serie de boli degenerative, care sunt transmise într-un mod specific, de la mamă la toți descendenții; bărbații bolnavi nu transmit boala. Atunci cînd se produce o mutație în ADN mitocondrial rezultă în mitocondrie un amestec de molecule mutante și normale, numit heteroplasmie. Cînd o celulă se divide ADN mitocondrial mutant va fi împărțit la întâmplare între celulele fiice și astfel, în timp, procentajul de ADN mit mutant între diferite linii celulare și țesuturi va fi diferit, fenomen numit segregare replicativă. Studiul familiilor în care există heteroplasmie cu ADN mitocondrial mutant, relevă că procentajul ADNmt mutant crește și producția de energie scade treptat, până sub un prag minimum necesar funcționării normale a țesutului, moment în care manifestările clinice devin evidente. De aceea bolile mitocondriale au un debut tardiv și o evoluție progresivă.

S-a demonstrat că ADN mitocondrial poate suferi mutații somatice, în celulele corpului după naștere, care se acumulează rapida datorită absenței unor mecanisme de reparare. Astfel, aceste mutații somatice au probabil un rol important atât în debutul și progresia bolilor mitocondriale, a unor boli degenerative precum și în procesul de senescență.

4.2Particularități ale cercetării la fața locului

Locul faptei va fi marcat și delimitat cu un cordon , vor pătrunde doar persoanele temeinic instruite , în număr cât mai mic posibil.

Analizele ADN prezintă numeroase avantaje pentru criminalistică printre ele numărandu-se: identificarea certă a unor persoane cercetate de justiție , a celor declarate dipărute în urma unor catastrofe sau suspectate de comiterea unor infracțiuni grave.

În țara noastră , rezultate spectaculoase în soluționarea unor cazuri complicate, sortite să rămână cu autori neidentificați, au fost înregistrate de specialiștii Institutului Național de Medicină Legală ”Prof.dr.Mina Minovici”(stabilirea paternității) din București și de Institutul de Medicină Legală Craiova” „(identificarea pe baza expertizării unor fire de păr ale psihopatului criminal Otto Varadi din Satul Mare care a violat și ucis cu bestialitate câteva fetițe în vara anului 1998;identificarea criminalului Mircea Potop și a violatorului Marin Neacșu din Iași).”( buletinele de tipizare ADN se găsesc prezentate la Anexe).

La 22 februarie 2001, Parlamentul României a ratificat Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a demnității Ființei Umane (4 aprilie 1997), care prevede , între altele:”Orice formă de discriminare împotriva unei persoane pe motivul patrimoniului său genetic este interzisă”.

Criminalistul care execută cercetarea la fața locului și care procedează la recoltarea de probe biologice trebuie să fie echipat corespunzător ( încălțări, mănuși suficiente ca să poată fi schibate ori de căte ori este nevoie etc) și să respecte următoarele reguli:

să utilizeze măniși sterile din latex pentru colectarea fiecărei probe. Este recomandat ca mănușile să fie schimbate după recoltarea fiecărei probe;

ca instumente ajutătoare se vor utiliza pensete, foarfeci, bisturiu, tampoane din bumbac , ambalaje din hârtie , plicuri;

pentru manipularea probelor se vor folosi instumentar steril (capătul de prindere al unei pensete se vor steriliza prin încalzire la flacăra unei brichete și se va lăsa să se răcească;

probele nu vor veni în contact una cu cealaltă în timpul recoltării. Obiectele provenind de la suspecți și de la victime vor fi în permanență separate.

nu se va atinge cu mâna descoperită zonele obiectelor unde se presupune că pot exista urme sau microurme biologice;

nu se tușeste sau strănută spre obiectele purtătoare de urme de la fața locului. Nu se vorbește în timpul ridicării probelor pentru analiza A.D.N;

nu se atinge cu fața , nasul sau gura probele în timpul recoltării sau ambalării. Părul persoanelor care execută cercetarea la fața locului trebuie protejat în timpul recoltării;

ori de câte ori este posibil , se expediază obiectul putător de urme ca atare la laborator, fără a încerca prelevarea acestora;

fiecare element evidențiat trebuie colectat separat;

probele de sânge lichid vor fi ridicate cu o seringă sterilă și transferate în eprubete sterile;

cheagurile de sânge pot fi transferate în eprubete sterile, cu ajutorul unor spatule sterile;

pot fi folosite tampoane curate din bumbac pentru absorția sângelui lichid sau a cheagurilor fără a fi absorbită zonele în care există numai ser;

probele de sânge lichid trebuie tratate cu un anticoagulant și păstrate în frigider. Acestea vor fi înaintate la laborator în cel mai scut timp posibil;

proba biologică este păstrată cel mai bine în condiții uscate și la o temperatură cât mai scăzută, pentru a reduce degradarea bacteriană;

probele uscate trebuie păstrate fie la temperatura de -200C sau la refrigerare la 40C, în ambalaje individuale din hârtie;

Urmele de sânge , spermă sau altele care sunt umede necesită , mai întâî , uscare în aer și apoi împachetate în ambalaje din hârtie. Poate fi utilizat un ventilator pentru cantități mari de lichide biologice. Raportat la sensibilitatea tehnicilor A.D.N , contaminarea probelor este o adevărată problemă.

Probele biologice de genul prezervativelor utilizate care conțin lichide biologice vor fi colectate și păstrate în containere sterile adecvate la o temperatură care îi va permite congelarea. Ca variantă de păstrare , mai pot fi utilizate ambalajele din hârtie , dar la aceeași temperatură de -200C.

De asemenea toate probele ambalate să fie marcate cu numărul dosarului, numărul probei , data și ora recoltării, locul de recoltare, numele persoanei care a realizat recoltarea.

Pentru urmele biologice identificate pe obiecte mare care nu pot fi deplasate , se decupează cu ajutorul unui bisturiu sau a unei foarfece sterile zona sspectată. Dacă este umedă , după prelevare se usucă la temperatura camerei. Se ambalează separat fiecare astfel de fragment pe hărtie curată și se etichetează corespunzător.

Pentru urmele de dimensiuni mici este indicat să se preleveze o probă din zona adiacentă celei vizate, care va fi utilizată ca probă de control negativ pentru testele genetice. Acestea pot conține profile genetice care nu au legătură cu cel/ cele inclus/incluse în urmă de interes. Astfel , vor putea fi eliminate profilele genetice care nu aduc informații utile în soluționarea cauzei sau în cazul unui amestec, pot fi eliminate sau obținute separat, mărind astfel numărul de persoane din grupul populațional unde profilul de interes este unic.

În cazul probelor biologice în stare lichidă (sânge, spermă, salivă) identificate în/ pe zăpadă vor fi respectate următoarele reguli:

vor fi ridicate în cel mai scurt timp pentru a preveni diluarea lor;

se vor colecta în cantități maxim posibile, evitându-se cantaminarea;

vor fi păstrate congelate;

vor fi înaintate la laborator în cel mai scut timp posibil;

Probele biologice care nu pot fi uscate cum ar fi , fragmente de organe, țesuturi, oase, urină lichidă,vomă sau alte materiale biologice vor fi ambalate separat în containere etanșe ( se utilizează de regulă eprubete , cutii, sticle etc. din sticlă sau plastic). Containerul cu proba respectivă trebuie etichetat corespunzător pentru identificare și apoi imediat congelate.În aceste condiții se păstrează pănă se analizează. Nu se utilizează pentru conservare formol sau formaldehidă, deoarece acestea vor degrada A.D.N la fel ca și bacteriile.

Probele de sânge recoltate de la persoane care vpr fi utilizate ca referințe , este recomandat să fie transferate pe tampoane sterile din bumnac , uscate și apoi împachetate în ambalaje din hârtie , etichetate corespunzător. Când nu există această posibilitate , acestea vor fi păstrate la 2-40C. până vor fi analizate.

Probele de sânge utilizate ca referință vor fi colectate în recipiente tip „vacuntainer.”

Tipurile de vacutainere (figura 9) utilizate sunt:

Vacutainer cu capac galben ( conține acid citric și soluție de dextroză)

Vacutainer cu capac roșu ( nu conține aditivi) ;

Vacutainer cu capac gri (conține Fluorură de sodiu și EDTA)- acestea sunt utilizate de regulă pentru testele toxicologice.

Probele de sânge care vor fi utilizate ca referințe , recoltate de la persoane diagnosticate cu HIV sau hepatită sunt ținute în containere speciale, marcate distinct, pe lângă datele persoanei respective și conține sânge infectat cu HIV sau Hepatită.

4.3Efectuarea expertizelor A.D.N

Analiza profilui A.D.N , în laboratoare specializate , se desfășoară prin două metode: metoda amprentei genetice prin enzime de restricție și metoda reacției în lanț a polimerazei(PCR).

4.3.1 Analiza prin metoda enzimei de restricție.

Principiile tehnicii: analiza cunoaște următoarele etape: după extracție și purificare, ADN-ul este decupat de enzime specifice (enzime de restricție), iar produsele obținute vor fi ordonate în funcție de mărime sub acțiunea unui câmp electric (electroforeza). Fragmentele de ADN sunt transferate pe o membrană de nylon (tehnica Southern).Un ADN de referință (sonda) marcat cu un produs radioactiv va recunoaște dintre fragmentele de ADN pe acela care îi este complementar (hibridizare). Datorită impresiunii pe un film radiologic pot fi vizualizate benzile specifice unui individ.

1) Extracția și purificarea ADN-ului

ADN-ul este prezent în toate celulele care posedă nucleu și o prelevare de sânge este suficientă pentru o analiză clasică. Condiția esențială este că urma biologică să fie în cantitate suficienta. De exemplu, se poate extrage ADN dintr-o urmă de sânge de câțiva cm² ; totodată rezultatele depind și de condițiile de stocare și de vechimea prelevării.

Dintre agenții chimici contaminanți testați (benzina, ulei de motor, detergent, acizi și baze slabe, sare, decolorant) doar pământul împiedică efectuarea unei analize de ADN (produce degradarea ADN-ului). De asemenea, expunerea la lumină are un rol negativ în conservarea ADN-ului (ADN-ul se degradează după opt zile de expunere la lumină),în timp ce temperatura pare să aibă un rol mai redus.

De aceea este importantă prelevarea fluidelor biologice cât mai devreme posibil, cât și conservarea la adăpost de lumină, iar, dacă e posibil, congelarea la -20° C. Dacă se respectă aceste condiții, studii recente au demonstrate ca 60 % dintre prelevări datând de 1 până la 2 ani sunt analizabile.

2) Enzime de restricție (ex. enzima Hae Ш care “decupează” ADN—ul când întâlnește secvența GGCC)

ADN-ul se tăie cu ajutorul unor enzime de restrictie, veritabile foarfece biologice care au particularitatea de a tăia ADN-ul întodeauna în același loc în fragmente de dimensiuni variabile. Un număr mare de enzime de restricție este cunoscut și disponibil. Numele lor derivă de la microorganismele din care au fost izolate. Deoarece enzime de restricție diferite clivează AND-ul în puncte diferite, fragmentele obținute de enzime diferite acționând asupra aceluiași ADN vor fi, în general, de lungimi variate. De aceea un laborator trebuie să selecteze o anumită enzimă de restricție pe care să o folosescă în toate cazurile. Utilizând o enzimă de restricție adecvată se poate “decupa” ADN-ul la extremitățile unei gene care trebuie izolată.

3) „Sonde genetice”: sunt ADN-uri de referință marcate printr-un element radioactiv (fosfor 32). Alegerea lor condiționează fezabilitatea analizei. Existe două tipuri de sonde utilizate în analiza amprentei genetice:

a) „sondele multilocus” – recunosc secvențele repetitive de pe mai mulți cromozomi. Ele sunt vizualizate printr-un număr mare de benzi de dimensiuni variabile (fiecare individ este reprezentat printr-o multitudine de benzi)

b) sondele simple locus (VNTR) – recunosc un număr variabil de secvențe repetitive aflate pe un singur cromozom. Așadar, se vor vizualiza două benzi pentru fiecare individ, pentru un singur cromozom.

Al doilea sistem este preferat pentru următoarele motive:

facilitatea interpretării, în special în cazul amestecurior, raportat la utilizarea sondelor multilocus ;

indice scăzut de mutație spontană: între două generații pot apărea modificări ale ADN-ului antrenând variații de dimensiuni ale secvențelor analizate. Acest fenomen intervine destul de frecvent prin utilizarea sondelor multilocus, dar este foarte rar întâlnit în situația sondelor simple locus. Aceasta caracteristică este esențială pentru testele de excludere a paternității ;

secvențele relevate sunt de talie redusă (~1000 baze) și pot fi utilizate pentru tehnicile de amplificare genetică ;

sondele nu recunosc ADN-urile de origine bacteriană, posibil contaminatori ai probelor ;

utilizarea pentru un genotipaj al mai multor sonde simple locus permite obținerea unei probabilități foarte scăzute ca doi indivizi luați la întâmplare să fie identici. Conform protocolului utilizat, ADN-ul este clivat printr-o singură enzimă de restricție. Sondele sunt aplicate una după alta pe același filtru, după curățarea sondei precedente. Deci o cantitate redusă de ADN poate fi genotipată cu mai multe sonde.

4) Hibridizarea constă în recunoașterea de către sonda a complementarului (corespondentului) dintre toate fragmentele de ADN. Sonda care nu se fixează va fi eliminată prin spălări succesive. Revelarea se face prin autoradiografie (punerea în contact cu un film radiologic). Rezultatul apare sub forma unor benzi (două, în cazul sondelor simple locus, o multitudine pentru sondele multilocus). În cazul sondelor simple locus, aceste benzi sunt numite alele .

5) Interpretarea  este talia benzilor observate se calculează prin raportare la markerii incluși în analiză. Probabilitatea ca doi indivizi să aibă profiluri asemănătoare cu o anumită sonda este variabilă și depinde de populația studiată (de exemplu, studiile efectuate pe populația nord-americană, în SUA și Canada diferă de cele efectuate asupra populației europene) utilizarea succesivă a mai multor sonde diminuează probabilitățile de identitate dintre doi indivizi și permite atingerea, în cazurile cele mai favorabile, a unei probabilități de 1/10¹³ adică o singura posibilitate la 10.000 de miliarde.Aplicații: viol, alte infracțiuni, test de paternitate.Pe viitor se preconizează accelerarea procesului de răspuns la 48 de ore.

6) Utilizarea tehnicilor de amplificare. Cantitatea de ADN este deseori un factor ce limitează analiza. Prin tehnici specifice se poate amplifica de milioane de ori o secvența din ADN-ul ce trebuie genotipat. Astfel s-a reușit efectuarea de analize folosindu-se o singură rădăcină de păr (în mod normal sunt necesare aproximativ 10); pentru orice eventualitate se recomandă recoltarea unui număr de 25 de fire de păr sau un singur spermatozoid.

4.3.2 Analiza prin metoda reacției în lant a polimerazei (PCR)

În ultimii ani, au fost puse la punct metode de analiza a ADN-ului fiabile și mai performante. Analiza și identificarea tuturor categoriilor de urme biologice cu ajutorul sondelor uni și monolocus depind de cantitatea de ADN izolat dintr-un eșantion prelevat, de multe ori insuficiența pentru stabilirea unui profil cu ocazia primelor analize. Însă, este posibil, datorită principalei calități a moleculei de ADN – capacitatea de a se multiplica – să se amplifice cantitatea de ADN prelevată. În acest scop este utilizată „tehnica PCR (polimerizarea în lanț a ADN-ului) care permite obținerea, în câteva ore, a milioane de replici ale secvențelor mini satelitilor selecționați.”

Această metodă permite folosirea unor cantități infirme și chiar a materialului biologic parțial degradat. Se poate deci exploata material provenit din urme care au suferit o anumită descompunere, care sunt vechi sau în cantitate foarte mică. Din aceste motive, PCR este metoda utilizată în mod curent de majoritatea laboratoarelor.

Amplificarea ADN-ului necesită utilizarea unei enzime implicate în copierea ADN-ului ce precede orice diviziune celulara. Această enzimă este polimeraza ADN. În cursul operației de copiere a ADN-ului celular, cele două lanțuri complementare care îl compun sunt separate și polimeraza ADN sintetizează un lanț complementar fiecăruia dintre ele.

Cele două perechi de lanțuri obținute sunt copii conforme cu dublul lanț inițial. Așadar, această enzimă are nevoie de un lanț preexistent pe care să-l folosească drept matriță pentru a sintetiza lanțul complementar în conformitate cu legile complementarității. În plus, ea nu este capabilă să demareze sinteza celui de al doilea lanț plecând de la nimic și nici nu poate prelungi un fragment , deja prezent, din lanțul ce trebuie construit: ea are nevoie de o “momeală”. În plus, din rațiuni chimice, sinteza ADN-ului nu se poate face decât într-o direcție.

Strategia de amplificare va consta în repetarea unui ciclu în trei etape:

separarea lanțurilor complementare prin încălzire la 95°C;

hibridizarea porțiunilor care mărginesc secvența de amplificat;

prelungirea lanțurilor complementare prin polimeraza ADN.

Este vorba de o multiplicare exponențială, deci se poate calcula ca după douăzeci de cicluri numărul inițial de lanțuri de ADN a fost multiplicat de un million de ori. Deoarece enzima are nevoie de primeri pentru a lucra, doar porțiunea de ADN cuprinsă între acestia va fi amplificată, ceea ce confera selectivitate acestei metode. În consecință, orice fragment de ADN ar putea fi amplificat atât timp cât secvența sa este cunoscută pentru a permite sinteza chimică a primerilor necesari.

Polimeraza ADN obișnuită este, ca orice proteină, foarte sensibilă la căldură. De aici rezultă necesitatea de a adauga din nou enzima la fiecare ciclu, după încălzirea la 95°C și obligația de a desfășura reacția de prelungire a lanțurilor la maxim 37°C. Noua polimerază ADN este termostabilă și rezistă la etapa de încălzire la 95°C. În plus, etapele 2 și 3 pot fi efectuate la temperatura mai mare ceea ce face amplificarea mult mai selectivă.

Această metodă este eficace numai în cazul amplificării unor fragmente cu lungime inferioară celei de 1000 de nucleotide. La o valoare mai mare, eficacitatea scade până la 0. Analizele incluzând metoda PCR se derulează în modul următor:

Izolarea AND-ului: „o izolare de maniera grosieră este, în general, suficientă, întrucât cantitatea cerută pentru metoda aceasta este mai redusă în comparație cu cea necesară analizelor care constau în separarea ADN-ului prin enzimele de restricție.”

Amplificarea secvențelor vizate: etapele ciclului metodelor PCR au o durată de ordinul unui minut. O amplificare cuprinzând 20 de cicluri poate fi terminată într-o ora sau două.

Analiza secvențelor amplificate: se poate efectua o hibridizare cu o sondă adecvată pentru a verifica dacă secvența cautată în eșantion a fost amplificată sau nu, astfel concluzionându-se prezența sau absența caracterului vizat. De asemenea, se poate realiza o electroforeză pentru a obține informații asupra dimensiunii fragmentului amplificat.

Analiza prin metoda PCR a secvențelor scurte repetitive (STR=short tandem repeats) fragmente repetitive de ADN alcătuite din motive polimorfe constând, în general, din două până la patru perechi de baza – fragmentul cu bold va fi nota de subsol pt. Str = short tandem repeats) este metoda aleasă cu prioritate pentru identificarea ADN-ului uman. Secvențele tetranucleotidice suportă cel mai bine amplificarea. Chiar și secventele STR conținând cantități de ADN inferioare cantității de 1 ng pot fi amplificate cu încredere.

Separarea fragmentelor amplificate se face în gel de agaroza prin electroforeza, urmată de detecția automată a fragmentelor amplificate. Această metodă rapidă și sensibilă permite analiza unui număr mare de eșantioane, prezentând o mare putere de discriminare.

Avantajele majore ale metodei PCR sunt următoarele:

pragul de sensibilitate a fost considerabil coborat. În urma numeroaselor experiențe de laborator acest prag a scăzut până la o molecula, minimul imaginabil.

AND-ul parțial degradat poate servi pentru analiza prin metoda PCR, deși nivelul de degradare îl face inutilizabil pentru o analiza clasică.

detecție fără a utiliza radioactivitatea nu mai constituie o problemă. Secvențele care trebuie detectate sunt atât de amplificate încât problema sensibilității, care limita folosirea metodelor non-radioactive, nu se mai pune. O colorare simplă și rapidă este suficientă.

viteza de realizare a analizei a crescut considerabil. Rezultatul este obținut intr-o singura zi în loc de două.

Limitele metodei PCR. Această metodă, pe lângă sensibilitatea sa, permite și studierea genotipurilor provenind din urme descompuse sau conținând o cantitate foarte mică de ADN. Această cantitate variază de la 0,5 ng la 10-15 ng de ADN (valoare maximă). Depășirea acestui prag conduce la apariția unor erori datorită producerii de amplificari atipice.

În plus, în timpul fazei de amplificare mai mulți parametric – precizia temperaturii în diferitele etape ale reacției enzimatice, hibridizarea primerilor în secvență vizată, concentrația MgCl3 ,etc. – trebuie perfect controlați.

Este o metodă foarte sensibilă și foarte rapidă (poate fi realizată în 48 de ore), dar care solicită anumite precauții, întrucat primele manipulari (adăugarea de compuși pentru efectuarea ciclurilor) sunt susceptibile de contaminări. Din acest motiv, în laborator trebuie să existe o sală rezervată în exclusivitate punerii în aplicare a metodei PCR.

Viitorul profilului ADN. În prezent au apărut elemente noi în domeniul analizei ADN-ului:

numărul de loci utilizat în Europa a crescut;

noi tehnici sunt puse la punct pentru elaborarea profilurilor ADN pe baza ADN-ului mitocondrial. Pentru crearea unui fișier specific care să grupeze profilurile de ADN mitocondrial trebuie aprofundat studiul genetic al populațiilor în ceea ce privește acest tip de ADN;

dezvoltarea electroforezei capilare ca metodă de separare și detectare a locilor ;

dezvoltarea unor noi tehnici intitulate “ ADN chips” ca alternative la metodele tradiționale de elaborare a profilurilor ;

utilizarea unor tehnici de PCR (reacția în lanț a polimerazei) foarte sensibile ar putea permite obținerea de profiluri ADN dintr-o singura celulă.

Aceste noi tehnici conduc la acelasi rezultat ca cele utilizate in prezent in laboratoarele de criminalistică făcând posibilă efectuarea de comparații între profilurile obținute prin metode tradiționale sau prin tehnici noi.

CAPITOLUL V: Cercetarea firului de păr uman

5.1 Problematică generală

Firele de păr uman alcătuiesc o categorie de urme biologice denumite în lucrările de specialitate, și urme de natură piloasă prin a căror examinare se obțin date cu privire la persoanele și împrejurările faptei,problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se pe aceleași coordonate ca și în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice.

„Părul este formațiunea anatomică proprie omului și mamiferelor, în general, fiind alcătuit din două părți(figura 10):”

una externă,vizibilă care este tija

cealaltă ascunsă profund în derm, foliculul pilosebaceu sau radăcina”

Tija se dezvoltă din epiderm și este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între0,006-0,6mmm, cu lungimea care variază între câtiva milimetrii până la peste un metru. La mamifere tijele părului formeză blana în timp ce la om poate acoperii tot corpul( la indivizii hirsuți), lungimea și desimea variază regional și legat de sex, pilozitatea fiind mai accentuată în regiunea capului( unde firele de păr sunt și mai lungi), pe față la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe torace și abdomen la bărbat.

„Foliculul polisebaceu” reprezintă o invaginație în profunzime a pielii, care prin vârful său ajunge până în hipoderm.El conține firul de păr și are anexate glanda sebacee și un fir muscular neted piloerector.

Folicolul prezintă un orificiu numit ostiu, care se continuă cu un canal în formă de pâlnie, numit infundibul, în care firul de păr se miscă liber și unde se adună debriurile celulare ale tecilor epiteliale, sebum,imputități și microorganisme.Sub infundibul se varsă glanda sebacee și începe sacul folicular propriu-zis, compus din patru teci. Cea mai periferică este teaca externă fibroasă,care reprezintă continuarea dermului. Sub ea este teaca vitroasă , care continuă membrana bazală, apoi teaca epitelială externă (în continuarea epidermului), cea mai internă fiind teaca epitelială internă care vine în contact cu firul de păr prin lama sa internă numită cuticulă.

Celulele cuticulei sunt așezate ca țiglele de pe casă dar invers față de ale(figura 11) epidermiculei firul de păr, ceea ce crește aderența părului în folicul. Celulele teciiepiteliale interne (compusă din trei straturi) au o origine comună cu firul de păr, luând naștere din zona laterală a matricei firului. Ele cresc spre suprafață odată ci firul și se elimină în infundibul.

Firul de păr are o parte liberă numită tulpină și o parte intrafoliculară numită rădăcină.

Ultima se termină print-o parte umflată ca o maciucă, numită bulb. Bulbul, în partea sa cea mai profundă, prezintă o scobitură în care pătrunde papila dermică nutritivă a părului, intens vascularizată. În contact cu papila vin celulele matriciale ale părului, care sunt într-o multiplicare intensă. Această multiplicare se continuă și în bulb, pentru ca în zona suprabulbară celulele să se alungească( zona de elongație) și apoi să se keratinizeze (zona keratinogenă). Ciupercile keratinofile pătrund numai până la acestă zonă.

În ceea ce privește structura firul este cumpus dintr-o măduvă centrală cu celule mari pline cu picături cu grăsime , o scoarță groasă compusă din celule solzoase keratinizate și variabil pigmentate( care conferă culoarea părului) și o epidermiculă externă în care celulele sunt așezate ca țiglele cu extremitatea liberă privind spre vârful firului.

Firele de păr sunt de mai multe tipuri: languase (puful), firele din pielea capului,firele genelor și sprâncenelor și în sfârșit cele care fac parte din caracterele sexuale secundare (axile, genitale, piept, spate etc.) Culoarea firelor de păr este diferită: blondă, roșie ,castanie, neagră. Ea este determinată de un pigment brun-grăunțos sau roșiatic care se formeză în bulb. Părul alb al senectuții se datorează pătunderii aerului în tijă.

Forma firelor de păr este și ea foarte variabilă:

părul creț (ulotrich) întâlnit la negrii,

părul neted (lissotrich) caracteristic mongolilor

cel ușor ondulat( kymotrich) al europenilor.

Firele sunt în permanetă reînnoire cu o evoluție în trei faze:

anagenă (anabolism)

catagenă( întreruperea creșterii)

telogenă( repaus cu eliminarea firului vechi și apariția unui mugur pilar nou)

În mod normal 85-90% din fire sunt în anagen, 9-15% catagen, 1% în faza telogenă.

În căderea acută masivă firele cad in catagen(exemplu după boli infecțioase), în alopeciile cronice firele cad in telogen. Firele cresc în medie cu 0,3 mm pe zi.

Firele de păr au valoare de identificare mai redusă în comparație cu celelalte urme produse de diferite părți ale corpului: mâini, picioare, buze , dinți, pentru că acestea sunt cercetate deoarece ajută la restrângerea cercului de persoane de la care ar putea proveni. Ele pot furniza informații privitoare de vârstă aproximativă, starea de sănătate,sexul persoanei,împrejurările în care s-au desprins de la locul de inerție (rupere,smulgere,tăiere sau cădere naturală),zona de unde s-au desprins (cap,gene,sprâncene,axilă,regiune pubiană).La acestea se mai adaugă și posibilitatea identificării pe baza examinării tipologiei genetice . Valoarea de identificare a firelor de păr scade și datorită posibilităților pe care le oferă produsele cosmetic de a le schimba foarte ușor culoarea și alte trăsături proprii.

Firele de păr se pot desprinde de pe cap , sau din alte părți ale corpului, fără a fi smulse sau tăiate. Un astfel de exemplu este în cazul scoaterii pălăriei,introducerea brațului neprotejat de cămașă într-un loc strâmt, pentru sustragerea unui obiect având drept consecință căderea firelor de păr , din cauza frecării ușoare de marginile deschizăturii.

5.2 Cercetarea la fața locului

5.2.1 Descoperirea și ridicarea firelor de păr

5.2.1.1 Descoperirea firelor de păr

Atribuțiile revin atât organelor de urmărire penală, cât și experților criminaliști când vine vorba de cercetarea criminalistică a firelor de păr , În cursul cercetării efectuate la fața locului, se va acorda o importanță deosebită căutării, ridicării și conservării firelor de păr , indiferent care ar fi infracțiunea cercetată, dar manifestă un interes deosebit în cazul infracțiunilor de violență. Firele de păr por rămâne la fața locului și în cazul săvărșirii unui furt sau a unei distrugeri de bunuri, dar sunt aproape nelipsite când se săvârșesc fapte împotiva vieții sau integrității corporale , infracțiuni la viața sexuală,tâlhării.

Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-științifice deosebite ,ci ea se face fie cu ochiul liber, fie cu ajutorul lupelor și al surselor de lumină,examinându-se:

corpul persoanei , lenjeria,îmbrăcămintea, obiectele de uz personal( pieptene, prosoape);

obiectele corp-delict:cuțite, topoare, arme de foc etc;

unghiile și mâinile cadravului, în care pot fi găsite fire de păr smulse de la criminal;

alte urme de natură biologică(sânge,spermă,salivă,țesuturi moi).

La conservare , pe lângă regulile generale se vor avea în vedere în anumite situații și cele arătate la urmele de sânge (când firele de păr sunt amestecate cu sânge sau țesuturi moi).

Întrucât stabilirea naturii și originii unui fir presupus a fi de păr nu poate fi efectuată decât în condiții de laborator ,este indicată ridicarea tuturor firelor suspecte , după prealabila lor fixare.

Fixarea firelor de păr se face prin metode și procedeele general cunoscute, cu următoarele precizări: în procesul-verbal de cercetare la fața locului se va consermna: numărul de fire, dacă sunt izolate sau smoc, forma, culoarea, lungimea,natura,amplasamentul (locurile unde au fost descoperite),prezența altor substanțe, condițiile de mediu în care au fost găsite.

5.2.1.2 Ridicarea firelor de păr

După ridicarea imaginii prin fotografiere sau filmare la scară, firele de păr se ridică prin ridicare cu penseta pentru a nu șterge cu mâna aderențele și se introduce , separat fiecare într-o eprubetă, împreună cu toate impuritățile aderente.

Crustele sau alte materiale în care se află firele de păr se ridică în întregime interzicându-se extragerea sau detașarea firelor de păr din acestea. Constituie o greșeală colectarea firelor de păr în plicuri de hârtie pentru că plicul de hârtie prin frecare, va șterge o parte din substanțele care au aderat la păr (praf specific unui anumit loc,sânge,vopsea etc.)Astfel , firele de păr se introduc în eprubete sau plicuri separate (preferabil celofan), în funcție de locul în care au fost descoperite , făcându-se mențiuni clare și exacte despre locul și modalitatea de descoperire.

La ridicarea firelor de păr va trebui să ținem seama de locul unde au fost găsite, pentru a stabili legătura cauzală între prezența lor la locul faptei li săvârșirea infracțiunii.

5.2.1.3Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte

În vederea obținerii modelelor de comparație ,necesită și ea respectarea anumitor reguli.

Pe lângă firele de păr ridicate lde la fața locului se va mai recolta păr de la persoanele suspecte, după natura părului descoperit (cap ,sprâncene etc).

Recoltarea se poate face prin smulgere, pieptănare sau tăiere (acest ultim procedeu duce la lipsirea părului de o parte importantă și anume rădăcina). Tăierea părului cu foarfecele sau tunderea lui este un procedeu greșit , atât că lipsește părul de rădăcină cât și datorită pericolului de a amesteca firele de păr. Metoda recomandată de către specialiști este cea prin smulgere.

Firele de păr după recoltare vor fi ambalate separat , în funcție de regiunea din care au fost recoltate. Pentru părul de pe cap este bine să se facă recoltări din mai multe părți, cum ar fi creștet,ceafă,frunte,tâmple. „Cel mai indicat procedeu este acela de a împărți suprafața capului în mai multe zone (de regulă opt), numerotarea făcându-se în sensul acelor de ceasornic, începând din partea dreaptă a frunții.”

La fiecare fir de păr recoltat se va specifica regiunea de unde provine, modul de recoltare și numele persoanei de la care acesta provine.

5.3 Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă

5.3.1 Problematica generală a expertizei

Expertiza firelor de păr este destinată cercetării structurii firului de păr , cu numeroasele sale elemente caracteristice dar și analiza suprafeței acestuia, a diverselor particule aderente , urme ale materiei în care a fost descoperit , precum și a microurmelor de natură cea mai diversă.

Prin metodele de examinare biologică a urmelor de natură piloasă, putem da răspunsuri la diverse întrebări cu privire la firul de păr ridicat de la fața locului sau de pe corpul victimei, referitoare la următoarele aspecte:

natura și originea umană sau animală ( părul uman se diferențiază de părul animalelor prin caracteristicile cuticulei, precum și prin indicele medular, adică raportul dintre diametrul canalului medular și diametrul total al firului de păr : la om este de 0,30 iar la animale peste 0,50);

sexul , vârsta și rasa persoanei (forma ovală la albi, neuniformă la afro-americani, rotundă la rasa galbenă). Sexul se determină pe baza cromatinei sexuale , în cantitate mai mare la femei și lipsit de medulară față de cel provenit de la bărbați.

culoarea (naturală sau artificială);

zona corpului din care provine;

alterări datorate unor boli;

impurități care oferă date despre profesia persoanei;

identificarea persoanei pe baza profilului A.D.N.

5.3.2 Cercetarea de laborator

5.3.2.1 Investigarea biocriminalistică de laborator

Investigarea în laborator a unui fir de păr , în vederea stabilirii caracteristicilor sale generale și particulare , parcurge trei etape principale:

examinarea modului de detașare , a culorii sau a vopselei, a particularităților de formă, precum și a aderențelor;

examinarea structurii exterioare a firului , pentru determinarea speciei, a vârstei, sexului , ca și a regiunii corporale din care provine, examinare efectuată mai ales prin microscopie;

examinarea structurii interioare , respectiv a cortexului ( în care se găsesc pigmenții, pe baza cărora se poate face o identificare de grup) precum și a medularei;

examinarea firului de păr în primele două etape se face cu ajutorul microscopului, la grosismente variate, după natura cercetărilor. Pentru a se stabili felul de detașare a firului de păr se examineaza extremitatea de jos, care se stabilește după sensul de îmbinare a solzișorilor cuticulei, ale căror capete libere sunt îndreptate întotdeauna spre vârful părului.

Dacă tija părului este detașată împreună cu bulbul se examinează forma acestuia, pentru a stabili dacă este sănătos sau atrofiat , dacă poartă urme de sânge și celule epiteliale, pentru a stabili dacă a fost smuls sau a căzut de la sine.

Firele de păr detașate fără bulb sunt examinate pentru a se stabili forma de detașare: smulgere, tăiere etc.

Aderențele la firul de păr , dacă au o anumită vechime , se prezintă sub forma unor manșoane, iar dacă sunt recente , ca particule izolate. Examinarea aderențelor se face prin folosirea metodelor fizice și chimice . O formă specifică a substanțelor aderate la firul de păr , o constituie vopsirea părului. Culoarea artificială a părului în cele mai multe cazuri poate fi sesizată cu ochiul liber , datorită uniformității culorii și luciului metalic. Părul vopsit , la examinarea la microscop, se prezintă acoperit cu un manșon lăcuit ce împiedică deosebirea solzișorilor și nuanțelor diferite de pigmentație.

Uniformitatea pigmentației la culoarea naturală a părului nu o întâlnim decăt la colorările extreme, negru-albăstrui și blondul platinat.

Etapa a doua a examinării părului urmărește stabilirea caracteristicilor exterioare de structură. Părul este o formație de natură epidermică, cu tija formată din trei structuri: cuticula sau învelișul exterior, cortexul care formează masa principală a tijei și conține pigmenții părului și canalului medular, care la unele fire de păr lipsește sau se extinde numai pe o anumită porțiune.

Examinarea structurii exterioare se poate face fie direct asupra firului de păr după deshidratare și degresare se face prin introducerea firului de păr în xilol.

Mulajul se ridică cu ajutorul unei palicule de gelatină.

Firul de păr se pune pe o peliculă de film, fixată și umezită, deasupra se pune o placă de sticlă peste care se pun obiecte (cărți) în greutate de 4,5kg.

Firul de păr se adâncește în stratul de gelatină, formând un mulaj foarte fin și transparent.

După câteva ore placa de sticlă se ridică, dând posibilitatea mulajului să se usuce. O dată cu uscarea gelatinei firul de păr va fi scos din mulajul său. Examinarea la microscop și fotografierea cuticulei părului după mulaj se face în condiții deosebit de bune. Identificarea speciei firelor de păr se face cu ajutorul unui atlas , cuprinzând reproducerea majorității firelor de păr.

Pentru stabilirea regiunii corporale de unde provine un fir de păr uman ne orientăm după forma lui, după lungimea și grosimea firului și existența canalului medular.

Determinarea vărstei și sexului persoanei care a pierdut firul de păr se face numai cu anumită aproximație și numai între anumite limite. Părul de copil și de adolescent este ceva mai subțire și mai puțin pigmentat. O dată cu înaintarea în vârstă cuticula părului se îngroașă, devine mai puțin transparentă și cu timpul își pierde pigmentația. În cazurile când firele de păr din sprâncene și din regiunea pubiană rămân fără pigment, starea de senilitate fiind evidentă.

În ce privește diferențierea după sex , criteriile nu sunt întotdeauna suficient de precise. „ Se constată o diferență în cantitatea de sulf , părul de bărbat având ceva mai mult , iar în ce privește cromatina sexuală după Hiyogi , diferența este caegorică, 3-5% în părul bărbătesc , iar în părul de femeie 30-60%.”

Ca formă exterioară s-au semnalat unele diferențe , părul feminin din gene ceva mai gros , iar părul pubian ceva mai subțire decât părul de bărbat. Lungimea firului de păr din cap nu poate fi întotdeauna un criteriu , deoarece prin fluctuațiile modei, acesta ia adesea valori contrare celor obișnuite . Părul uman de la axile esste ușor de recunoscut , datorită cuticulei macerate sub acțiunea transpirației.

Uneori, la locul faptei vor fi ridicate firbre textile , de origine vegetală sau sintetică, asemănătoare (în aparență) cu firul de păr uman sau animal.

Pentru diferențierea acestor fibre textile de firele de păr se folosesc metoda microscopică, metoda colorării și metoda reactivilor chimici, pentru a nu apela la metodele mai complicate de analiză a firelor de păr. Examinarea la microscop ne indică existența cuticulei: colorarea cu albastru de metilen diferențiază părul de textile căci părul nu se colorează, iar prin reactivii chimici se degradează numai fibrele de viscoză.

Pentru diferențierea firului uman de cel animal se stabilește indicele medular, care reprezintă raportul dintre diametrul canalului medular față de diametrul total al firului de păr. Raportul indicelui medular la părul uman este de 0,30 pe când la animale este mult mai mare, exceptând antropoidele , care prezintă un indice foarte apropiat de acela al părului uman. Indicele cel mai ridicat la părul uman îl reprezintă firele din mustață, iar indicele cel mai scăzut , părul la axile.

A treia etapă începe cu analiza structurii cortexului. Acesta este format din cheratină și din fibre fine de proteină pseudocristalină, cu incizii de coloranți, în formă de pigmenți granuloși sau disociați. Forma , culoarea și distribuția pigmenților sunt elemente principale în identificarea generică.

Pigmenții sunt substanțe de natură melanină, prezetând stadii diferite de oxidare. După unii cercetători însă există un singur pigment brun, a cărui concentrare diferită determină variațiile de culoare , iar după alții sunt mai multe categorii de pigmenți, care determină nuanțarea diferită a culorii părului.

Părul decolorat este lipsit de pigmenții granuloși care au fost distruși păstrând doar pigmenții disociați, care dau culoare uniform gălbuie. Părul alb este complet lipsit de pigmenți.

Examinarea canalului medular , la firele de păr la care acesta există măcar în parte se poate face prin mai multe metode: examinarea la microscop a firelor de păr prin metoda contrastului de fază, după pregătirea lui prin deshidratare, degrasareși decolorare a pigmenților cu apă oxigenată.

Canalul medular poate fi examinat și în urma distrugerii firului de păr , tratându-l la cald cu hidroxid de potasiu de 17%, dar dezavantajul acestei metode constă în compartimentarea firului de păr și examinarea în porțiuni separate.

Pentru examinarea canalului medular socotim ca metodă potrivită colorarea acestuia cu indofenol în baie fierbinte de terebentină, după ce firul de păr a fost golit de conținutul de aer.

Firul de păr se introduce într-un tub se sticlă care la un capăt se atașează la o pompă de vid care va scoate aerul timp de 24 de ore. Apoi, capătul liber al tubului se închide la o lampă de spirt , iar tubul este introdus într-o baie fierbinte de terebentină colorată cu indofenol. Sub nivelul băii de terebentină, cu un clește se rupe un capăt al tubului, lăsând ca să pătrundă în interior colorantul. Datorită vidării părului spațiile libere intercelulare se vor umple cu terebentină colorată, nuațând cromatic pereții celulelor canalului medulat.

Stabilirea apartenenței individuale a firul de păr constituie problema principală a cercetării acestuia . Dintre metodele folosite menționăm: metoda microscopică,stabilierea greutății specifice prin metoda flotației, stabilirea indicelui de refracție , analiza spectrală, analiza prin activare.

Pentru determinarea greutății specifice a unui fir de păr se caută fire fără canal medular,din care se taie secțiuni de câte un milimetru, formându-se eșantioane de câte 50 secționări din fiecare fir de păr cercetat comparativ. În tuburi lungi de 250-300 mm și cu un diametru exterior de 10 mm se introduc lichide cu densități diferite (între 1300 și 1400 densitate) care vor fi lăsate să se etajeze. Apoi, cu o baghetă de sticlă se vor introduce firele de păr , fiecare eșantion de comparat, în tuburi diferite. În dosul tuburilor se așează o scală gradată iluminată prin transparență.

Indicele de refracție servește la diferențieri după vârstă, sex și rasă umană. Criteriile nu sunt însă suficient de precise. În imersie firele de păr vor fi comparate pe baza liniei lui Becke, și anume aceea formă de capăt tăiat al firul de păr pentru a obține valoarea indicelui de refracție a cortexului. După Greenwell, în cazurile când se obțin diferențe de peste 0,007 între valorile indicelor de refracție a două fire de păr , se poate stabili că cele două fire de păr nu au aparținut aceleiași persoane.

Analiza spectrală a firelor de păr de emisie și de absorbție se aplică atât direct cât și in urma activării cu neutroni a firul de păr cercetat. Aplicarea analizei spectrale la diferențierea firelor de păr se bazează pe existența în organism și deci și în firele de păr , a unor substanțe a căror cantitate și fel de grupare este în raport cu metabolismul bazal al fiecărui organism.Analiza spectrală de emisie se aplică cu mai multă ușurință, dar prezintă inconvenientul unei sensibilități insuficiente pentru cantitățile infim de mici a unor substanțe caracteristice ale materiei organice.

5.3.2.2 Identificarea persoanei pe baza firului de păr

Recunoașterea unei persoanei după firul de păr se poate realiza combinând între ele mai multe metode ca: studiu morfologic al firului de păr prin microscopie, analiză spectrală și activarea neutronică. Până nu de mult nici un specialist nu putea da un răspuns cert pozitiv putând însă da un răspuns cert negativ ” firul de păr nu aparține persoanei X”, în interpretarea răspunsului pozitiv cu caracter de probabilitate , organul judiciar trebuie sa aibă în vedere că posibilitățile actuale de investigarea științifică apropie foarte mult de certitudine un rezultat dat cu caracter de probabilitate ” firul de păr în litigiu aparține probabil numitului Y”. Răspunsul poate fi formulat cu certitudine prin examinarea amprentei genetice , cu condiția ca firul de păr să aiba rădăcină. „Dintre procedeele destinate identificărilor de grup este ”metoda lui Gaudette”, constând in efectuarea unui studiu statistic privind aproximativ 96 de caracteristici morfologice și metrice , pe baza cărora se poate face o delimitare serioasă a cercului de suspecți.”

Metoda activării cu neutroni este superioară, atât ca sensibilitate cât și ca posibilitate de a analiza mai multe elemente concomitent și de a nu distruge proba cercetată.

Variațiile individuale se grupează în jurul conținutului în : cupru , mangan, sulf, clor și aluminiu. O problemă importantă dă modul de curațire a firelor de păr de imputitățiile superficiale, procedeu care trebuie aplicat astfel încât să nu altereze compoziția părului.Obișnuit , firul de păr se spală într-un amestec de acetonă și alcool etilic.

Pe linia lărgirii posibilităților de identificare după firul de păr , în prezent este posibilă determinarea grupei sanguine a persoanei, datorită prezenței antigenelor specifice sistemului A,B,O. Determinarea necesită fire de o lungime de 3 sau 9 centimetri în funcție de procedeul întrebuințat, apreciindu-se că pentru stabilirea fiecărui antigen sunt nececari 3 cm3. Fiind o metodă distructivă se va plica după terminarea celorlalte cercetări.

Anexe

Anexa1. Cazul Colin Pitchfork-prima expertiza genetica, Anglia

În ultimii 15 ani o tehnică mai revolutionară ca cea a amprentelor digitale a devenit practică în criminalistică. Tehnica analizei ADN-ului, denumită și analiza amprentei genetice, a fost utilizata pentru prima data în 1986, în Anglia, în cazul Colin Pitchfork(figura13), care a fost recunoscut la sfârsitul anchetei vinovat de agresiunea sexuală și de omorul a două adolescente.

La 21 noiembrie 1983 , Lynda Mann în vârstă de 15 ani a plecat de acasă pentru a vizita un prieten. În dimineața următoare a fost găsită violată și strangulată pe o cărare. Utilizarea tehnici criminalistice disponibile de către poliție a determiant că pe baza materialului seminal , probă prelevată de pe trupul victimei , a reieșit că făptuitorul avea grupa de sânge de tip A și o enzimă care se potrivește doar 10% dintre bărbați. (însă acest lucru nu a dus la prinderea făptuitorului cazul rămânând deschis).

În 1986 trupul unei fete în vârstă de 15 ani pe nume Dawn Ashworth fost găsit în același loc ca zi prima victimă. Era bătută și violată cu sălbăticie și ștrangulată. ( în cadrul analizei din laborator au ieșit aceleași date ca și în cadrul primei vitime). În anul 1985 Alec Jeffreys a dezvoltat profilul ADN-ului și s-a gândit că ar putea fi de ajutor în cadrul acestei anchete. Este interesant de semnalat că această tehnică a servit mai întâi în această cauză pentru excluderea unui tânar care fusese în mod eronat bănuit de omor.

Într-o tentativa de a identifica pe autorul omorului celor doua tinere în cazul Pitchfork, autoritățile polițienești au luat o masură extraordinară: au cerut ajutorul bărbaților din regiune să doneze voluntar mostre de ADN în scopul analizei. O analiză anterioară a urmelor de la locul celor două crime săvârșite în două localități diferite și la un interval de trei ani, facuta de dr. A. J., a evidențiat faptul că ele au fost săvârșite de același autor și a permis excluderea unui prim suspect reținut în cauză. În urma analizei mostrelor recoltate de la peste 4.500 de bărbați a fost găsit un corespondent al amprentei genetice ridicate de la locul crimelor și care aparținea lui Colin Pitchfork, condamnat apoi pentru cele doua omoruri.

Anexa 2. Premieră a legiștilor din I.N.M.L Mina Minovici

Un polițist piteștean a fost acuzat oficial de viol după ce specialiștii români de la Institutului Național de Medicină Legală "Mina Minovici"(figura 14) l-au identificat dupa ADN ca fiind autorul faptei.

Cazul, prin complexitatea sa, reprezintă o premieră la nivel național, atât pentru metoda de probare a suspectului, dar mai ales prin tenacitatea celor care l-au investigat. Cu toate ca a fost principalul suspect în acest dosar, plutonierul adjutant M.N. a susținut permanent ca nu el a violat-o, în noaptea de 14 spre 15 decembrie 2001, pe C.P. O anchetă fără precedent a demonstrat după opt luni de zile ca el este autorul. Când a fost abordată, C.P. era împreună cu prietenul ei într-o mașină în apropierea orașului Pitești. Studenta a formulat o plângere la Politia locală, declarând ca nu-și cunoaște agresorul, însă a remarcat ca acesta era îmbracat în uniforma de politist . Violatorul, căsătorit si tata a doi copii, fusese de serviciu în ziua de 14 decembrie 2001, începand cu ora 14.00, pâna la ora 22.00, perioada în care nu s-a prezentat la serviciu. Ulterior, politistul și-a facut cerere de concediu pentru o săptamână, iar când s-a întors îsi rasese mustata si îsi tunsese părul. Între timp, Poliția Pitești a demarat o ancheă, sub supravegherea Parchetului Militar București. Pe baza semnalmentelor date de victimă, politiștii au realizat un portret-robot, care l-a indicat pe un subofițer de la Penitenciarul Codlea, persoană care însa avea alibi. La recunoașterea din grup a fost adus si subofițerul, însa tânara a indicat, din nou, o alta persoană care avea alibi. Dispariția probelor de la spital a încetinit actiunea procurorilor militari bucureșteni în identificarea autorului violului, însa aceștia au descoperit indicii care îl includeau pe lista de suspecți pe plutonierul adjutant si îi duceau pe anchetatori la ideea ca subofițerul vrea sa ascundă adevărul.

După un timp, C.P. i-a anunțat pe anchetatori ca a rămas însarcinată. Procurorii militari au luat toate măsurile ca avortul femeii să fie făcut în condiții de maximă securitate, intervenție deosebită realizată de un specialist, iar fătul a fost preluat de medicii legiști pentru stabilirea autorului violului prin teste genetice. Analiza comparativa a profilului ADN al fetusului a confirmat paternitatea lui M.N., probabilitatea fiind de 99,99312%.

Pus în fața cifrelor, polițistul și-a recunoscut fapta.

Anexa 3. Dublul asasinat din farmacia Theea

Situat în apropierea munților Bucegi, Piatra Craiului, Postăvaru și Piatra Mare , municipiul Brașov este unul din principalele centre economice culturale și turistice ale țării.

După anul 1990 ca și celălalte localități, Brașovul a trecut la econimia de piață, privatizarea extinzându-se în toate zonele.

Astfel că spațiul de la parter și etajul I al blocului din B-dul Victoriei ,nr.10 a intrat în posesia ,SC” Farmacia Theeea ”SRL. Patronul farmaciei și-a angajat nouă salariați(trei farmaciste, patru asistente și două îngrijitoare, care lucrau zilnic în două schimburi, între orele, o730-14.30 și 1300-19.30 iar sâmbăta și duminca între orele 0830-1400. De fiecare dată , între cele două schimburi, gestiunea se preda în intervalul cuprins între orele 1300-1400.

Toate ferestrele au fost prevăzute cu gratii metalice , iar intrarea de serviciu situată în spatele blocului, era asigurată cu o ușă metalică.

De asemenea , SC Farmacia Theea SRL printr-un contract se afla monitorizată de societatea de pază ”D.O.SECURITY” SRL Brașov , care a instalat un sistem de alarmă, împărțit pe zone, utilat cu contact magnetic ( ușa de la intrare), senzor de mișcare (hol intrare, hol acces, farmacie stânga, farmacie dreapta, laborator) și un buton de panică instalat la casa de bani, a cărui acționare prin simpla apăsare , declanșează local sirena de alarmă și , la distanță, înregistrează și afișarea pe calculatorul dispeceratului firmei de pază a unui eveniment.

Cu toate măsurile luate , pentru asigurarea securității farmaciei, în seara zilei de 6 decembrie 2004, două farmaciste , aflate în serviciu , C. M și S.D., în vârstă de 37 și , respectiiv , 57 ani, au fost ucise , în mod bestial , cu o armă de foc.

Evenimentul fiind deosebit de grav, la locul faptei s-a deplasat o echipă complexă de cercetare și mai mulți polițiști și jandarmi.

Echipa a fost condusă de doi procurori din Biroul teritorial Brașov al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din Ministerul Public.

În baza unui plan stabilit de de oamenii legii, s-au început acțiunile investigative atât în exteriorul farmaciei, cât și în interior, acordându-se importanța cuvenită tuturor aspectelor constatate și informațiilor primite de la persoanele audiate.

Una dintre aceste persoane a fost C. D., soțul victimei C. M.. Acesta e declarat că , în jurl orei 18.40, a intrat în farmacie și a stat de vorbă cu cele două farmaciste de serviciu. La rugămintea soției,C. D. a plecat să schimbe un medicament (Efectin) la Farmacia ”Cosmopolitan”S.R.L, situată pe strada Matei Basarab.

În jurul orei 19.10, o altă persoană , pe nume” Coco” , dorind să intre în farmacie, s-a întânit în pragul ușii de acces, întredeschisă și blocată prin interior de un panou publicitar, cu un tânăr , având înălțimea între 1.80-1.85 m și îmbrăcat cu o giacă cu glugă, de culoare închisă, care a plecat grăbit pe B-dul. Victoriei. Intrând în interiorul farmaciei, persoana în cauză a auzit gemetele unei femei aflată într-o cameră alăturată. De teamă , a ieșit din farmacie și a solicitat sprijinul numiților H. F. și H. L., care se deplasau pe stradă, precum și a agentului de pază C. G., angajat al S.C D.O”Security” S.R.L Brașov,aflat în serviciu în pasajul de pe B-dul Victoriei. Cei patru au intrat în farmacie și au constatat că, în laborator, întinse pe podea, într-o baltă de sânge , erau farmacistele C. M. și S. D. Imediat , agentul de pază a sesizat Dispeceratul Poliției și Serviciul de Ambulanță.

Până la sosirea ambulanței și a echipelor operative de intervenție a Poliției, în farmacie a intrat C. D. , care și-a scot soția din laborator și a încercat să-i acorde primul ajutor, prin resuscitare. Același procedeu l-a aplicat și echipajul de pe ambulanță, sosit după câteva minute la fața locului, dar nu a reușit , constatând decesul victimei.

Cealaltă victimă, S. D. , a fost transportată cu ambulanța la Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov, medicii stabilind diagnosticul:”traumatism cranio cerebral grav, comă profundă, plagă cranio-cerebrală parieto-occipital stânga”.După aproximativ două ore femeia a decedat.

În interiorul farmaciei, criminaliștii și ceilalți membrii ai echipei au constat în principal următoarele:

Urme și fragmente de urme digitale și palmare pe mai multe obiecte (ușa de acces destinată publicului, mânerul clanței de la ușa de la acces în laborator , ușile glisante de la rafturi, ferestre, tejgheaua dinfața rafturilor, o cutir din plastic în care se țineau banii, panoul publicitar, plăcuța cu programul unității etc);

Pe suprafața tejghelei și pe unele porțiuni de dușumea , situate între casele de marcat , au fost descoperite și ridicate , în vederea examinării, fragmente de urme , de încalțâminte se stratificare, cu un desen similar , orientate dinspre exterior spre interior( un fragment de talpă stângă, cu lungimea de 14 cm și lățimea de 10 cm, un fragment de urmă de toc drept și alte două urme slab conturate);

Criminaliștii au constat că , la ora 19.06, a fost înregistrat ultimul bon cu nr.326409, înscris și pe ecrenul casei de marcat , conectată la PC-ul din farmacie. În memoria PC, la rubrica ”editare bon” s-a înregistrat și bonul următor cu nr.326410, netransferat către casa de marcat, cu suma de 153.605, reprezențând 10 bucăți ”Calmogel, o bucată test sarcină ”Barza”, 5 fiole Diprophos și o seringă 2 ml.

Tot în memoria PC-ului s-a stabilit că, la data de 6 decembrie 2004, unitatea a înregistrat încasări în numerar în sumă de 41.253.304 lei, iar din investigații a rezultat că la schimbarea turelor și către sfârșitul programului nu a fost ridicat nici un ban din casă. Din suma menționată s-a constatat că din unitate a fost sustrasă suma de 36.353.403 lei.

Sistemul de alarmă era funcțional , însă butonul de panică nu a fost acționat la momentul critic.

După ce au fost înregistrate video și foto , urmele și celelalte mijloace de probă au fost înaintate la laboratoarele de criminalistică pentru examinări și întocmirea rapoartelor de constatări și expertize criminalistice.

Urmarea a autopsiilor efectuate de Servicul Județean de Medicină Legală Brașov, s-a concluzionat că moartea celor doău farmaciste a fost violentă și s-a datorat contuziei și dilacerării cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral cu factură de boltă și bază craniană. Leziunile traumatice tanatogeneratoare s-au produs prin împușcare de la mică distanță astfel:

În cazul victimei C. M. , proiectilul a penetrat cutia craniană în zona occipitală paramedian dreaptă( a se vedea fig.19.), traversând baza hemisferului drept al craniului dinspre posterior spre anterior, producând focarul de fractură la nivelul lamei curuite a osului etmoidal, iar corpul metalic restant a rămas în masa cerebrală a emisferului drept fără a părăsi cutia craniană ( focarul de fractură de la nivelul osului temporal stâng s-a putut produce prin cădere după împușcare și lovirea craniului de un plan dur);

În cazul victimei S. D. proietilul a penetrat cutia craniană în zona temporo-parietală stângă(a se vedea fig.19), situație în care a traversat creierul , producând focarul de fractură la nivelul regiunii temporale drepte , iar corpul metalic restant a rămas în masa cerebrală fără a părăsi cutia craniană.

Pe timpul efectuării autopsiei , de la cele două victime au fost recoltate probe biologice și materiale : urme biologice de contact (celule epiteliale remanente), depozit subunghial , sânge, salivă, fire de păr capilare ,fragmente de dermă și de calotă craniană din jurul orificiilor de intrare a proiectilelor precum și cele două proiectile descoperite în masa cerebrală.

De asemenea, în vederea examinărilor în laboratoratoarele de criminalistică, au fost ridicate obiectele de îmbrăcăminte ale victimelor:

De la C. M. un halat, un pulover de culoare maro, o pereche de pantofi, o pereche de blue-jens, un dres de damă și un chilot;

De la S. D. un halat , un pulover de culoare neagră, o pereche de ochelari , un maiou, un sutien , un pulover și o fustă neagră.

Ipoteză conformată de probe

Din analiza celor constatate la locul faptei și a primelor investigații efectuate , s-a conturat următoarea ipoteză:

Autorul infracțiunii a intrat în farmacie pe ușa de acces , a întors plăcuța cu programul unității , semnalând că farmacia este închisă , a luat panoul publicitar și l-a pus în dreptul ușii, aspect de natură să indice potențialilor clienți același lucru. Apoi , a pătruns în încăperea destinată desfacerii produselor farmaceutice până în dreptul casei de marcat , amplasată pe latura stângă a tejghelei , după care a comandat succesiv medicamente , ultimul fiind o seringă de 2 ml. Sertarul în care se aflau astfel de produse este situat la aproximativ 3 metri, în partea stângă, față de casa de marcat, în al treilea copr de raft. Este posibil ca farmacista C. M. să se fi deplasat în acea direcție , moment în care autorul a sărit peste tejghea, iar victima sesizând acest aspect s-a refugiat în laboratorul din stânga încăperii menționate, acolo unde se afla și colega sa S. D. În acest loc s-au comis abdominalele crime.

De asemenea , este posibil ca, după uciderea celor două farmaciste, făptuitorul să se fi deplasat din nou în spațiul comercial, unde a găsit pe raftul tejghelei de sub casa de marcat cutia cu monetar din care și-a înșișit suma de aproximativ 40.000.000 lei , părăsind apoi unitatea.

Cercetarea locului faptei a exclus pătrunderea autorului prin una dintre ferestre , deoarece acestea sunt prevăzute cu gratii, care nu prezentau urme de forțare. La nivelul I.P.J Brașov, cu participarea unor specialiști din I.G.P.R , s-a întocmit un plan cu acțiunile care urmau să se desfășoare pentru soluționarea cazului.

În urma expertizei balistice executată de specialiști din Institutul de Criminalistică din cadrul I.G.P.R a rezultat că fragmente de dermă capilară, preluate de la cele două victime , în zonele orificiior de intrare a proiectilelor, precum și pe obiectele de îmbrăcăminte, s-au pu în evidență factori secundari ai împușcăturii(microurme de plumb, bariu, ioni, azotit li azotat, dar și microurme de aluminiu care pot proveni din compoziția unor amestecuri pirotehnice artizanale, iar distanța de la care s-a tras a fost de aproximativ un metru, în cazul ambelor victime.

De asemenea , tot expertiza balistică a stabilit că proiectilele extrase din corpurile victimelor erau confecționate din plumb de puritate 97%. Caracteristicile constructive ale proiectilelor corespund unui calibru de aproximativ 5mm și sunt atipice gloanțelor fabricate în serie, fiind probabil confecționate în mod artizanal sau au fost modificate ulterior confecționării industriale. Datorită acestui motiv , nu s-au putut stabili tipul , marca și modelul armei cu care au fost trase proiectilele. Pe timpul activităților investigative au fost audiate multe persoane.

Unul dintre bărbații audiați, pe nume ”Dorin”, a declarat că semnalmentele presupusului autor al celor crime și, în special modul de operare, corespund unui fost coleg al săau de celulă din arestul I.P.J Brașov, din perioada aprilie-mai 2003, poreclit” Ketamină”. Continuându-se investigațiile” Ketamină” a fost identificat în persoana numitului D. E. A., născut la data de 10 martie 1981, în București, cu domiciliul în municipiul Brașov, strada Trotuș.

Un alt bărbat , pe nume ”Bobo” a declarat că, în zilele de 4 și 5 decembrie 2004, în timpul verii , a văzut staționând în fața ușii de acces în farmacia ”Theea” un tânăr care aveaaceleași semnalmente ca și cele descrise de numitul ”Coco”.

S-a procedat la efectuarea unei prezentări după planșa foto a tânărului suspect, între fotografii fiind inclusă și cea a numitului D. E.A. Fără a avea vreo ezitare, ”Bobo” l-a recunoscut , după fizionomie , pe D.E.A ca fiind individul văzut în preajma farmaciei Theea.

Ulterior, din verificările întreprinse a rezultat că D.E.A nu mai locuia la adresa din municipiul Brașov, mutându-se la locuința mamei sale din București.

În ziua de 12 decembrie 2004, D.E.A a venit la Brașov și s-a prezentat la sediul Poliției Județene pentru a solicita și obține , în regim de urgență, sub pretextul participării la vot , eliberarea unui nou act de identitate , cel vechi fiind expirat , intenționând ca pe baza lui să solicite ,a doua zi, întocmirea pașaportului. Cu acest prilej, organle de poliție au efectuat cercetări față de D.E.A într-o altă cauză. A doua zi, în prezența lui D.EA, s-a procedat la efectuarea unei percheziții în locuința mamei sale din București. Pe timpul percheziției , dintr-un dulap , s-a ridicat o giacă impermeabilă de culoare maro, similară cu cea descrisă de numitul ”Bobo”,ca fiind putată de tânărul văzut în fața farmaciei.

Ulterior , în prezența a trei martori existenți,celui în cauză i s-au recoltat probe biologice de referință, prin periaj bucal, cu un kit special, în vederea stabilirii profilului genetic și comparării cu profile genetice puse în evidență în mijloace materiale de probă ridicate de la fața locului.

Prima expertiză biocriminalistică ADN , efectuată de către Institutul de Criminalistică, a relevat prezența unor microurme de celule remanente pe plăcuța cu orarul farmaciei și mânărele ușilor farmaciei. P e timpul examinării s-a stabilit că profilul genetic ADN, aparținând lui D.E.A, extras din proba de referință recoltată de la acesta este inclus în amestecul de profile genetice puse în evidență pe mânerul ușii de acces în laboratorși pe mânerul ușii de acces în coridorul care duce spre laborator, precum și pe suportul de hârtie plastifiat al pergamentului de funționare a farmaciei, în care sunt incluse și profilele genetice ADN-ului extras din problele de referință recoltate de la cele două victime.

Frecvența de regăsire a unui alt profil genetic (o persoană necunoscută) decâtcel al numitului D. E. A este de 5,14×10-6.

Ulterior, s-a cerut Institutului de Criminalistică să reeevalueze rezultatele obținute , luând în calcul și profilele genetice ale angajaților farmaciei și ale soțului victimei C. M.

Cea de-a doua expertiză biocriminalistică ADN a relevat presența unor microurme de celule epiteliale remanente și pe cutia de bani, stabilind că profilul genetic al numitului D.E.A a fost pus în evidență în două locuri și în amestecul de profile genetice , provenind de la cel puțin trei persoane, identificat pe cutia dincare s-au sustras banii.

A treia expertiză biocriminalistică , efectuată tot de către Institutul de Criminalistică , a stabilit că mâneca dreaptă a hainei ridicată din locuința numitului D.E. A au fost puși în evidență factorii secundari ai împușcăturii (bariu, cupru, plumb, ioni azotit ) similari cu cei puși în evidență de expertiza balistică pe obiectelede îmbrăcăminte ale victimelor.

Din alt rapot de ecpertiză biocriminalistică ADN se desprinde concluzia că pe giacă, în zona gulerului, pe mâneci și în interiorul buzunarelor , au fost evidențiate microurme de celule epiteliale remanente în urma contactului cu persoana care a purtat-o , respectiv un amestec de profile genetice, al cărei profil genetic corespunde exact profilului genetic al numitului D.E.A și o persoană de sex feminin necunoscută.

Regăsirea profilului genetic al unei alte peroane în amestecul menționat nu este posibilă decât dacă aceasta are un profil genetic identic cu unul dintre cei doi. Frecvența de regăsire a profilului genetic al ADN extras din proba de referință recoltată de la numitul D.E.A este de 6,23×10-14. De asemenea , grupul populațional în care profilul genetic al ADN extras din proba de referință recoltată de la D.E.A este unic (1,61×10-13).

Din cele menționate , rezultă că D.E.A a purtat geaca pe a cărei mânecă dreaptă au fost puși în evidență factorii secundari ai împușcăturii, împrejurare confirmată și de experimetul judiciar efectuat.

Pentru întărirea oricărui dubiu , în cursul anchetei s-a admis cererea formulată de apărătorii aleși ai inculpatului și s-a dispus efectuarea unei noi expertize ADN în cauză de către Institutul Național de Medicină Legală ”Prof. dr. Mina Minovici”. Laboratorul de genetică din cadrul acestui institut i s-a pus la dispoziție întregul material probator administrat.

Din raportul de expertiză medico-legală , examen ADN, rezultă , în principal următoarele:

Analiza extractelor de ADN de la nivelul corpurilor delicte a pus în evidență o serie de amestecuri de material genetic a căror cantitate se situează la limita inferioră a senzitivității kiturilor de analiză genetică;

Caracterele genetice proprii profilului de referință autozomal al inculpatului Diaconescu se regăsesc integral la nivelul extractului ADN-mâner ușa lalorator și parțial la nivelul extractului ADN-orar farmacie și extractului ADN din celule epiteliale –cutia de bani;

Haplotipul(profilul) cromozomial Y al inculpatului se regăsește integral în probele de extract ADN- mâner ușa lalorator și parțial la nivelul extractului ADN-orar farmacie și extractului ADN din celule epiteliale –cutia de bani;

Toate probele supuse investigației genetice au fost prelevate în mod optim și corespunzător conservate.

Prin expertizele bicriminalistice , examen ADN, s-a demonstrat științific că inculpatul s-a aflat la locul comiterii crimei, inclusiv în laboratorul unde au fost găsite victimele , profilul său genetic a fost pus în evidență pe cutia dincare au fost sustrași banii, iar din locuința sa a fost ridicată o giacă pe a cărei mânecă dreaptă s-au pus în evidență factori secundari ai împușcătirii similari cu cei puși în evidență pe hainele victimelor, giacă ce corespunde descrierii unui martor ocular. Se desprinde cu certitudine că D.E. A a ucis victimele și a sustras suma de bani din farmacie.

Anexa 4. Cazul Otto Varadi, Satu Mare

12 iunie 1998, familia M., domiciliată în judetul Satu Mare, a sesizat dispariția fetiței lor, S.R., în vârsta de 6 ani. Dupa 2 zile, cadavrul acesteia a fost găsit la marginea localității, într-un loc viran. Din raportul medico-legal de autopsie, întocmit de Laboratorul de Medicina Legala al judetului Satu Mare, rezulta că moartea inocentei a fost violentă, datorându-se în principal asfixiei mecanice prin sugrumare.

Poliția a demarat cercetările la scurt timp dupa găsirea cadavrului, zona fiind efectiv "periată", în căutarea unor indicii clare, care să conducă la identificarea autorului.

Trei zile mai târziu, criminalistii au alcatuit un prim cerc al suspectilor.

Prin rezoluție a Parchetului de pe lânga Tribunalul Satu Mare s-a dispus efectuarea unei expertize asupra firelor de păr gasite pe corpul si îmbracamintea victimei si compararea lor, din punct de vedere morfologic, cu cele recoltate din zona capului si cea pubiana a banuiților. Prin raportul de expertiză întocmit, Institutul de criminalistica al Inspectoratului General al Politiei a concluzionat că probele recoltate prezentau elemente de asemănare (nuanța culorii, grosimea, aspectul canalului medular și al bulbului) cu modelele de comparație, recoltate de la suspectul Otto Varadi. Însa aceasta era prea puțin pentru ca bănuitul să fie inculpat. Ca urmare, în ziua de 17 iunie 1998, Serviciul criminalistic al I.P.J. Satu Mare a examinat îmbracamintea declarată a fi fost purtată de bănuit în urmă cu cinci zile, recoltându-se fire de păr și particule de noroi, care au fost trimise pentru examinare la Institutul National de Medicina Legala "Prof. Dr. Mina Minovici" din București.

Noua expertiza a stabilit ca " între firele de păr uman capilar recoltate de pe hanoracul bănuitului și cele provenite de la victimă existau asemănări din punct de vedere al lungimii, al diametrului mediu, structurii și mai ales din punct de vedere al diversității coloristice. În plus, firul vegetal recoltat de pe hanoracul acestuia prezenta asemănări morfologice și structurale cu firele vegetale ridicate de pe pulovarul victimei. Chiar daca lucrurile deveneau foarte clare, nici una din probe nu era suficientă pentru a produce condamnarea suspectului.

Toate rapoartele întocmite de către specialiștii criminaliști (medici legiști și ingineri chimiști) concluzionat că el este autorul omorului. Totuși, lipsea dovada elocventă în baza căreia să fie întocmit rechizitoriul, chiar dacă la dosar se afla declarația dată în ziua în care a fost reținut, respectiv la 16 iunie 1998. În această declarație el precizeaza că în ziua de 12 iunie 1998, a ademenit-o pe S.R. în acel loc unde a fost descoperit cadavrul unde prin forța a încercat sa aibă un raport sexual cu victima.

Însa, ancheta a efectuat o întoarcere radicală, atât cu ocazia primei prezentări a materialului de urmarire penală (efectuată de procuror, în data de 29 octombrie 1998) cât si a prezentării în fața instanței când bănuitul nu a mai recunoscut faptele imputate, declarând că nu cunoștea nimic în legatuăa cu împrejurările în care a decedat victima S.R.. Aflat în fața unui rechizitoriu foarte subțire, Tribunalul Satu Mare a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea cercetărilor. La rândul său, reprezentantul Parchetului a formulat o cerere, prin care se solicita încuviințarea instanței privind efectuarea unei expertize medico-legale pentru identificarea genetică prin tipizare. Cum singurul institut medico-legal din România capabil sa efectueze o asemenea expertiza, prin folosirea de pâna la 13 gene, este cel de la Craiova, prin Ordonanța din 14 decembrie 2000, procurorul a cerut că, pe baza materialului pus la dispoziție (fire de păr de la victimă și agresor), să se efectueze o expertiză, pentru a se stabili dacă vreunul sau mai multe fire de păr ridicate de pe corpul și îmbracămintea victimei proveneau de la inculpatul O.V. sau erau ale victimei.

Prin Raportul de expertiza nr. 1389 din 7 iunie 2001, Institutul de Medicina Legala Craiova a stabilit că: "din firele de par prelucrate s-a reusit extracția ADN, acesta folosindu-se pentru analiza a 9 gene (loci), folosite în sistemul internațional de identificări genetice. Allelele determinate la firele de păr pubian recoltate de pe fesele victimei coincid în totalitate (proportie de 100%) cu cele ale bănuitului. Luând în calcul frecventele allelelor prezente la probe, probabilitatea de coincidență cu alta probă întâmplatoare este de 1 la 621 miliarde de indivizi. Concluzia finală este aceea ca firele de păr provin de la suspectul Otto Varadi. În baza acestei expertize prin Rechizitoriul nr. 195/P/1998 din 25 iunie 2001, Parchetul de pe lânga Tribunalul Satu Mare l-a trimis în judecată pe V.O., necasatorit, fara antecedente penale, pentru comiterea în concurs a infracțiunilor de tentativă de viol, perversiune sexuală, tâlharie și omor deosebit de grav. Fără contribuția decisivă a specialiștilor din cadrul I.M.L. Craiova, O.V. putea sa rămână nepedepsit, atâta vreme cât probele deținute de organele de anchetă nu erau concludente. Pedeapsa maximă pentru faptele sale este închisoarea pe viata.

Anexa 5. Modele tipizare AND. Identificare probe biologice

Buletin tipizare ADN

IDENTIFICARE PROBE BIOLOGICE

––––––––

Proba 90A=Fire de păr capilar recoltate de la suspectul T__V__

Proba 90B=Fir de păr recoltat din mâna dreaptă a victimei M___F___

Proba90C=Fir de păr recoltat din mâna dreaptă a victimei M__F___

Proba90D=Fire de păr capilar recoltate de la suspectul P__P__

Proba90E=Fire de păr capilar recoltate recoltate de la suspectul P__B__M

INTERPRETAREA REZULTATELOR:Din probele prelucrate s-a reușit extracția ADN.Acest ADN s-a folosit pentru analiza a 9 gene(loci), folosite în sistemul internațional de identificări genetice , specificate în tabelul de mai sus.Amprentele probelor 90A,90B și 90C coincid în proporție de 100%. Nu există coincidență între acestea și probele 90D și 90E.Probabitatea statisticăde coincidență între probele 90A,90B și 90C,adică probabilitatea ca o probă întâmplătoare să coincidență cu amprenta ADN a probei 90A, este de 1 la 46,2 miliarde de indivizi.

Concluzii finale:Firele de păr recoltate din mâna victimei M___F___(probele 90B și 90C)prezintă amprenta ADN identică cu cea obținută la suspectul T_V_(probaA)probabilitatea de coincidențăcu o altă probă întâmplătoare fiind de 1 la 46,2 miliarde de indivizi , deci provin de la aceasta.

Suspecții P__P__ (proba 90D) și P_B_M(proba 90E)nu prezintă coincidență.

Buletin tipizare ADN

IDENTIFICARE PROBE BIOLOGICE

––––––––

Proba 66A=un fir de păr ridicat de pe mâna dr. a vitimei M_R_F_

Proba 66b=fire de păr recoltate din zona capului de la suspectul L_N_D_(pentru comparație)

Interpretarea rezultatelor: Din firele păr prelucrata s-a reușit extracția ADN. Acest ADN s-a folosit pentru analiza a 9 gene(loci) folosite în sistemul internațional de identificări genetice specificate în tabelul de mai sus.

Allele determinate la proba 66A ( un fir de păr ridicat de pe mâna dreaptă a victimei M_R_F) nu coincid cu allele bănuitului (proba 66B) în 8 din cei 9 loci analizați.

Concluzie finală: Firul de păr din proba 66A nu provine de la suspectul L_N_D(proba 66B).

Buletin tipizare ADN

IDENTIFICARE PROBE BIOLOGICE

––––––––

Proba96P1=țesut recoltat de la cadavrul neidentificat

Proba96P2=sânge recoltat de la C_F_

Proba96P3=sânge recoltat de la T_I_

Proba96P4=sânge recoltat de la C_C_

Proba96P5=sânge recoltat de la S_V_

Proba96P6=sânge recoltat de la S_L_

Interpretarea rezultatelor: Din probele prelucrate s-a reușit extracția ADN. Acest ADN s-a folosit pentru analiza a 9 gene(loci) folosite în sistemul internațional de identificări genetice, specificate în tabelul de mai sus precum și pentru determinarea sexului genetic.Pe baza amprentelor ADN determinate la frații notați cu 96P2…96P6 s-a putut deduce constituția genetică a părinților acestora.

În toate cele 9 gene analizate reiese că genele probei 96P1 (cadavrul neidentificat) sunt moștenite de la aceiași părinți, probabilitatea de paterniatate fiind de 99,999%. Probabilitatea de coincidență cu un alt individ din populație luat întâmplător , adică probabilitatea ca o probă întâmplătoare să coincidă cu amprenta ADN a probei 96P1 este de 1 la 296 miliarde de indivizi.

Concluzii finale: Cadavrul de sex femeiesc reprezentat de proba 96P1 este sora persoanelor notate cu 96P2,96P3,96P4,96P5,96P6, cu o probabilitate de 99,999% și cu o probabilitate de coicidență cu o altă probă întâmplătoare de 1 la 296 miliarde de indivizi.

Buletin tipizare ADN

IDENTIFICARE PROBE BIOLOGICE

––––––––

Proba94A=Tampon vaginal recoltat de la victima M_M_J_

Proba94B=Pete de sânge recoltate de pe resturi de hârtie folosite de autor

Proba94C=Sânge recoltat de la bănuitul G_C_F_(pentru comparație)

Interpretarea rezultatelor: Din probele prelucrate s-a reușit extracția ADN.Acest ADN s-a folosit pentru analiza a 9 gene(loci), folosite în sistemul internațional de identificări genetice, specificate în tabelul de mai sus. Tamponul vaginal (proba94A), având în vedere că conține celule din două proveniențe (celule epiteliale vaginale de la M_M_J_ și respectiv spermatozoizi de la autorul violului), analiza genetică a evidențiat două amprente ADN suprapuse. Una din aceste amprente corespunde în proporție de 100% cu amprenta genetică a numitului G_C_F_(Proba94C). Probabilitatea statistică de coincidență, adică probabilitatea ca o probă întâmplătoare să coincidă cu amprenta ADN a probei 94C, este de 1 la 1342 de miliarde. Petele de sânge din proba 94C provin de la victimă.

Concluzii finale:Spermatozoizii conținuți în tamponul vaginal recoltat de la victima M_M_J_ (Proba94A) provin de la numitul G_C_F_(Proba 94C), probabilitatea de coincidență cu o altă probă întâmplătoare fiind de 1 la 1342 miliarde indivizi.

Concluzii

În realizarea sau aducerea la zi a unei baze de date genetice , un rol important îl are existența unei legislații specifice care să permită efectuarea de prelevări biologice de la persoanele acuzate pentru anumită infracțiune , dând posibilitatea înscrierii în cazierul judiciar , sau de la persoanele suspecte de comiterea unei astfel de infracțiuni.

Fiecare cod de bare (eșantion) va fi înregistrat în baza națională de date.

Fiecare stat poate avea puncte de vedere diferite în ceea ce privește tipul de eșantion care ar putea fi prelevat pentru înregistrarea în baza de date genetice cu sau fără acordul persoanei în cauză.

Un rol important îl are și costul creării și reactualizării unei baze de date.

Pentru ca o eventuală bază de date genetice să aibă succes , trebuie să fie în strânsă legătură cu modalitatea în care bazele naționale de date sunt organizate în fiecare țară. Decizia de a crea o asemenea bază de date pentru fiecare stat depinde de diferiți factori cum ar fi:

Acceptarea , de către majoritatea societății , a utilizării analizei A.D.N-ului în scopuri represive , numai atunci când se încalcă normele de conviețuire socială;

Solicitarea venită din partea organelor care dețin puterea de aplicare a legii;

Utilizarea profilului A.D.N ca mijloc de probă în fața instanțelor naționale;

Capacitatea laboratoarelor naționale;

Dispozițiile juridice în vigoare în ceea ce privește prelevarea de eșantioane de la presupușii autori ai infracțiunii și conservarea acestora;

Baza de date genetice reprezintă o colecție de profiluri A.D.N păstrare în computer sub forma unor coduri alfanumerice. Această bază de date genetice cuprinde trei tipuri de fișiere:

1. Profilurile obținute din urmele ridicate de la locul infracțiunii comise de un autor necunoscut (profiluri aparținând așa – numitelor urme nerezolvate);

2. Profilurile A.D.N ale autorilor condamnați;

3. Profilurile A.D.N ale persoanelor dispărute sau ale părinților persoanelor dispărute;

De fiecare dată când un nou profil este înregistrat în baza de date , trebuie verificat în fișierele 1. și 2. pentru a se vedea dacă nu cumva acesta corespunde unui profil intrat în baza de date. Astfel se poate ajunge la conducerea anchetei în direcții noi, datorită comparațiilor care se pot realiza:

Între două locuri unde s-au săvârșit faptele antisociale- descoperirea acelorași profiluri genetice în locuri diferite , unde s-au săvârșit infracțiuni , permite anchetatorilor să stabilească legături între locurile unde s-au săvârșit infracțiunile și astfel să rezolve cazul;

Între doi indivizi – comparația indică faptul că diferitele profiluri aparține aceluiași individ în cazul în care , de exemplu, autorul infracțiunii se prezintă sub mai multe identități, iar prin intermediul amprentelor digitale nu s-a putut nicio confirmare;

Între individ și urma prelevată de la locul faptei- se confirmă faptul că individul , care face obiectul anchetei se află la originea urmei a cărui profil A.D.N este inclus în fișierul ”urme nerezolvate” cu autori necunoscuți;

Atât baza de date genetice cât și legislația care o guvernează ar trebui să permită compararea profilelor A.D.N ale suspecților , stabilite pentru aflarea culpabilității sau nevinovăției acestora , cu alte profiluri ale ” urmelor nerezolvate” , stabilite pe baza probelor prelevate de la locul faptei.

Pentru a duce o politică activă în domeniul căutării și identificării persoanelor dispărute se încurajează crearea unui fișier separat pentru astfel de persoane. Profilul persoanei dipărute se determină pornind de la materialul biologic ridicat de pe obiectele de uz personal.

Se susține de asemenea în baza de date a profilelor părinților și copiilor biologice ai celor dispăruți. Astfel se va putea afla dacă probilul unui cadavru neidentificat corespunde unui profil deja înregistrat.

Dimensiunea bazei de date este condiționată de doi factori principali:

Capacitatea laboratorelor de criminalistică de a răspunde la timp cererii;

Limitele numărului sau tipului de profiluri care vor fi înregistrate în baza de date;

Acesți doi factori depind și de opinia favorabilă sau defavorabilă pe care o suscită ideea creării unei baze de date genetice. Nu trebuie scăpată din vedere nici existența unei exigențe politice de orice gen.

Numeroasele laboratoare publice, universitare, private sunt în măsură să stabilească profiluri A.D.N , dar orice stabilire de profil ce urmează a fi înregistrată înr-o bază națională de date genetice trebuie să se conformeze condițiilor aplicabile tuturor acestor laboratoare.

1)Obiective principale:

Nu trebuie să existe decât o bază de date națională care să permită compararea profilurilor autorilor infracțiunii cu cele obținute pe baza eșantioanelor prelevate de la locul faptei;

Baza de date trebuie structurată astfel încât să ajute organele însărcinate cu elucidarea cazului;

2)Sisteme informatice:

Sistemul informatic ales trebuie să poată primi programe specifice a căror utilizare se recomandă atât din punct de vedere tehnic cât și al funcționării.

Metoda de analiză a A.D.N-ului și forma sub care trebuie să se prezinte profilul trebuie să se conformeze normelor și recomandărilor internaționale.

Din momentul în care o țară a hotărât să înființeze o bază de date genetice trebuie să examineze din punct de vedere practic problema dimensiunilor acestor baze de date .

Pe plan internațional s-a decis limitarea capacității bazei de date la următoarele categorii de infracțiuni:

Toate infracțiunile comise cu violență;

Toate infracțiunile referitoare la viața sexuală;

Toate furturile prin efracție;

Toate infracțiunile referitoare la siguranța circulației pe drumurile publice;

Alte infracțiuni contra patrimoniului;

Alte infracțiuni sancționate de legislațiile naționale;

Amprentele genetice au devenit o tehnologie general acceptată și acum probabil indispensabilă în criminalistică. Rapiditatea acceptării ei (11 ani s-au scurs de când cazul Pitchfort a fost rezolvat datorită acestor tehnici) dovedește soliditatea științifică a geneticii moleculare pe care se fondează tehnologia amprentelor genetice.

La fel de impresionantă este evoluția rapidă a tehnologiei. Fără nicio îndoială tehnologia își va continua evoluția și se așteaptă ca eficacitatea ei să crească.

Doctorul Fourney spunea că în viitor se va vedea ”automatizarea completă a procesului , de la prelevarea A.DN-ului până la nivelul unei generații și detectarea de mărci discrete , până la inscripționarea numerică într-o bancă de date permițând astfel, să se facă cercetări de amploare”.

Laboratoarele criminalistice din toată lumea să fie capabile să și însușescă norme comune pentru identificarea ființelor umane.

Un mare avantaj al tehnologiei amprentelor genetice este acela de a fi fondată pe un demers științific-obiectiv.

Considerăm și noi ca și alți autori că amprenta genetică este un instrument prea valoros pentru a fi neglijat , controversele legate de ea în literatură având un efect benefic pentru corectarea și ameliorarea ei în scopul înfăptuirii justiției prin identificarea și probarea temeinică a vinovăției autorilor infracțiunilor , în special cele privitoare la viața și integritatea persoanelor.

Bibliografie

I.TRATATE,CURSURI,MONOGRAFII

Andreescu I., Bucur C.,Valoarea expertizei medico-legale a firului de păr în identificarea unei infracțiuni în culegerea ”Prezent și perspectivă în știința criminalistică”.

Anghelescu I., Norme de deontologie și erori ce pot apărea în expertiza criminalistică, Tratat practic de criminalistică, vol.IV., Ministerul de Interne, 1982.

Asanache Gh, Expertiza urmelor de spermă în Tratat practic de criminalistică, vol II, Ministerul de Interne,1978.

Asanache Gh., Dragomir M., Urmele de salivă,Colectiv , în Tratat practic de criminalistică, vol I,I.G.M, București, 1976.

Astărăstoae V., Stoica O., Genetică versus bioetică, Iași, Editura Polirom, 2002.

Beliș V. ,Tratat de medicină legală, Editura Medicală, Vol. II, București, 1995.

Beliș V., Amprenta genetică în practica medico-legală, Simpozionul de perfecționare a procurorilor criminaliști, Sinaia ,20-24 noiembrie 2000.

Beliș V., Medicina legală în practica judiciară, Editura Juridică, 2001.

Beliș V.,Tratat de medicină legală, Editura Medicală, București, 1995.

Benecke M., Kriminalbiologie: Forensische Entomologie und DNA-Typisierung(Biologie criminalistică:Entornologie judiciară si tipizare AND), Bergisch-Gladbach, (1999), ediția a 2-a,2001.

Bioa M., Vasiliu L., Cercetări privind antigenele salivării și importanța lor in expertizele biologice, în Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Ministerul de Interne, București,1979.

Cârjan L., Chiper M., Criminalistică.Tradiție și modernism,Ed.Curtea Veche,București, 2009.

Ciopraga A., Iacobuță I., Criminalistica, Editura Junimea, Iași, 2001.

Colectiv ,Tratat practic de criminalistică, vol. I și II, Ed. Ministerului de Interne, 1976, 1978, 1980.

Constantinescu M., Considerații privind concluziile în identificarea criminalistică , în Prezent si perspectivă în știința criminalistică, Ministerul de Interne, București, 1979.

Dan N.,20 de ani de expertiză criminalistică la Ministerul Justiției, în 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiției, 1979.

Dicționar de Medicină, Editura Universul Enciclipedic, București, 1998.

Dobrilă M., Păiș V. , Pătru I. ,Expertiza urmelor de natură piloasă prin microscopie electronic, în Tratat practice de criminalistică, vol.II, Ministerul de Interne, 1978.

Dobrilă M.,Expertiza urmelor de natură piloasă prin activarea cu neutroni, în Tratat practic de criminalistică, vol.II, Ministerul de Interne, 1978.

Dragomir M., Asanache Gh., Tratat practic de criminalistică, Vol.I, Editura Ministerului de Interne, București, 1978.

Enescu I., Terbancea M. ,Bazele juridice și genetice ale expertizei medico-legale a filiației, București, Editura Medicală, 1990.

Frățilă A., Vasilescu A.D., Concluzia raportului de expertiză criminalistică, București, Editura Continent XXI,2001.

Groza I. L., Astărăstoae V., Introducere în medicina legală pentru juriști, Editura C.H.Beck, București, 2007.

Groza L. I., Mixich F.,Identificarea medico-legală prin amprentă genetică (ADN), Craiova, Editura MJM, 2003.

Ifrim M., Niculescu Gh.,Compediu de anatomie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

Ionescu S. ,Unele probleme privind modul de dispunere, efectuare si valorificare a expertizelor in procesul penal, in 20 de ani de expertiza criminalistica,Ministerul Justitiei, Bucuresti,

Jaeger R.R., Wenzel, DNA –Spurenkomplex(complexul de urme ADN) în Tratat de criminalistică: competență criminalistică.Științe criminalistice. Drept comentat și tactică criminalistică pentru studiu și practică, ediție revăzută și adăugită, coordonator Roif Rainer Jaeger, Vol II, Editura Schmidt Römhild, Lübeck,Berlin, Essen,2002.

Locard E.,, Manuel de technique policière,Ed.Payot, Paris,1948.

Locard E.,Traité de criminalistique.Les empreintes et les traces dans l`enquête criminelle,Ed.Desvigne,Lyon,1931.

Mircea I.,Criminalistica,Editura Didactică și Pedagogică,București,ediția 1992.

Molnar V., Medicină legală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1966.

Moraru I., Antohi S., Introducere in genetic molecular, Editura Medicală, București, 1964.

Nicefero A., La police et lʼenquête judiciaire scientifique,Librairie Universelle ,Paris,1907.

Potorac R., Potorac S. M., Genetică judiciară , Vol. 1, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005.

Radu C., Draghici P., Ioniță M., Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, București, Editura Tehnică, 2000.

Raicu P., Genetică ,de Prof. dr. doc. Petre Raicu, București, Editura Didactică și Pedagogică,1974.

Sandu D., Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză criminalistică în 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiției, București, 1979.

Scripcaru Gh., Medicina Legală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1992.

Scripcaru Gh., Terbancea M., Medicină legală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1979.

Stancu E., Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Stancu E., Tratat de criminalistică.Ediția a VI-a,revăzută, Editura Universul Juridic, București, 2015.

Suciu C. ,Criminalistică, vol. I și II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Terbancea M. , Vasiliu M., Crainic K., Limitele și posibilitățiile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală, în culegerea Școala românească de criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975.

Tratat practic de criminalistică, vol. 1, 1976 – serviciul Editorial, presă și propagandă în rândul populației .

Văduva N., Expertiză judiciară de Col. Nicolae Văduva, doctor în științe juridice, Craiova, Editura Universitaria, 2001.

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ

Barbarii L., Cromozonul Y –o nouă perspectivă pentru identificările AND judiciare, Dr.Ligia Barbarii,medic primar legist ,doctorand în științe medicale,laboratorul de genetic,Institutul Național de Medicină Legală, “Mina Minovici” în Criminalistica anul IV, nr.5,septembrie 2002.

Coquez R., Les empreintes genetiques et la criminalistique, Revue internationale de criminologie et de police tehnique, juillet/septembre 1989.

Criminalistică,Note de curs, Școala de Agenți de Poliție ”Vasile Lascăr”, Ed. Profiprint, Câmpina , 2007.

D.J.Kevles & L.Hood , The Code of Codes.Scientific and Social Issues în the Human Genome Project, Edit. Harvard Univ. Press, Cambridge, London, England.

Dragomir I..,Nițu A.,Boalbeș M., Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi,Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative,București,2008.

Dragomir M., Stabilirea grupei sanguine după firul de păr, în culegerea Prezent și perspectivă în știința criminalistică.

Enache I., Raportul de constatare tehnico-stiințifică, de Expert criminalist Ion Enache, în Criminalistica , Anul V, nr.2, martie 2003.

Florescu I. S., Identificarea probei biologice prin comparare în bazele de date ADN, col.Ion Sorin Florescu,Revista Criminalistica, Anul I ,nr.2,mai 1999.

Florescu I.S. , Probleme legate de interpretarea rezultatelor genotizării probelor biologice ridicate de la fața locului, în Criminalistica , anul VI, nr.2, martie 2004.

Florescu S.I., Identificarea autorilor si probarea vinovăției ,prin expertize chimice, în Criminalistica, anul II, nr.4 ,iulie 2000.

Gaudette B.D.,Some further thoughts on probabilities and human hair comparisons, în Journal of Forensic Science.

Gheorghiu V., Medicină legală-note de curs,București, 2005-2006.

Groza I. L. și Văduva N. – revista Criminalistica nr.5, noiembrie 2001.

Iana A., Constatarea și expertiza medico-legală, interpretare,forța probantă, Simpozionul de perfecționare al procurorilor criminaliști, Sinaia, 20-24 noiembrie 2000.

Ionescu L. , O simplă problemă de terminologie? în Probleme de Criminalistică și Criminologie,nr.4 ,1984.

Ionescu L. ,L’expertise complexe medico-legale et criminalistique en revue international de Criminologie et de police tehnique, nr.3, 1983.

Ionescu L., Identificarea prin amprentă genetică, în Știință si Tehnică, nr.10, 1989.

Lăpăduși V., Expertizele medico-legale confirmă abuzuri și ilegalități ,în Criminalistica, anul IV, nr. 6, noiembrie 2002.

Lăpăduși V.,Dragoteanu C., Ghiorghiu V., Expertiza medico-legală probă indubitabilă ,în Criminalistica, anul IV, nr.4, anul III, iulie, 2001.

Lia Vasiliu, Moise Terbancea, Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic în infracțiunile de omor, în PCC, nr. 1-2/ 1984.

Matei G., Considerații privind amprenta genetică, în R. C., nr. 1/2001.

Moraru T., Expertiza și constatarea tehnico-științifică în procesul conlucrării procurorului cu expertul criminalist, de Procuror militar Traian Moraru, în Criminalistica Anul VI, nr.2, 2004.

Safestein R., Criminalistics: an introduction to forensic science, New York:Prentice-Hall, 1995.

III. JURISPRUDENȚĂ

1.Cazul Colin Pitchfork-prima expertiza genetica, Anglia .

2.Cazul Otto Varadi, Satu Mare.

3. Dublul asasinat din farmacia Theea.

4. Premieră a legiștilor din I.N.M.L Mina Minovici.

IV. SITE-URI INTERNET

www.criminalistic.ro

www.Wikipedia.org

V. ALTE SURSE

Revista Archaeology, nov/dec/ .1996.

Ziarul Adevărul, 4 martie 2010.

Revista Criminalistica.

Revista Science Focus.