INTERJECȚIA ÎN TEXTUL MULTIMODAL 2017 Referent științific: Prof.univ.dr.Găitănaru Ștefan, Universitatea din Pitești, Facultatea de Teologie, Litere,… [311111]

NICOLETA ANGELESCU

INTERJECȚIA ÎN TEXTUL MULTIMODAL

2017

Referent științific: Prof.univ.dr.[anonimizat], [anonimizat], Istorie și Arte

CUPRINS

I. DEFINIREA ȘI CLASIFICAREA TEXTULUI MULTIMODAL………………………………………………………………4

II DEFINIREA ȘI CLASIFICAREA INTERJECȚIILOR……13

III VALORI SEMANTICE ALE INTERJECȚIEI ……………..30

IV FUNCȚIILE SINTACTICE ……………………………………….50

V INTERJECȚIA ÎN TEXTUL MULTIMODAL………………59

VI PUNCTUAȚIA INTERJECȚIEI………………………………….

VII VALORI STILISTICE………………………………………………

VIII TEXTE SUPORT ………………………………………………………

IX CONCLUZII …………………………………….…………

X BIBLIOGRAFIE……………………………….……………

I DEFINIREA ȘI CLASIFICAREA TEXTULUI MULTIMODAL

Provocarea pe care o suscită societatea mileniului III o constituie însăși realitatea imediată invadată tot mai intens de virtual. [anonimizat], astfel că este necesară o pregătire prealabilă a lecturii textului multimodal.

[anonimizat] a elevului cititor care devine deopotrivă creator și receptor. [anonimizat] a componentei lingvistice. Desenul devine o modalitate de exteriorizare a [anonimizat], culoare și text trădează reprezentarea grafică a lumii imaginate de autor.

„O [anonimizat], adeseori, a cuvintelor, în scopul de a ilustra un fir narativ. [anonimizat], destinată copiilor de toate vârstele.” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Band%C4%83_desenat%C4%8)

Textul multimodal a apărut în România odată cu banda desenată numită Amicul Copiilor 1891 [anonimizat]. Este cunoscut faptul că Haplea a fost personajul de referință la care s-au raportat celelalte personaje aparținând lui I.L.[anonimizat], hazliu, îndrăgit de către cititori.

(https://www.google.ro/search?q=haplea&client=firefox-b&dcr=0&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=OMwTGNQRLj7QM%253A%252CYuaRsWCLeUPrnM%252C_&usg=__SRJhWBpPsaPHrTMWIzD06CUlrbQ%3D&sa=X&ved=0ahUKEwjAhcuPk7fYAhVRKOwKHYmRCFsQ9QEIUTAG#imgrc=VhYe6_UVIaudQM:)

Monica Halaszi afirmă că: „[anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]-modal poate fi un spectacol de balet. [anonimizat]. Coperțile, afișele sunt toate texte multimodale imaginea și textul fluctuează în transmiterea mesajului”.(http://lav2013.cnlr.ro/art_8.php)

Într-un text multimodal se combină două sau mai multe sisteme semiotice: lingvistic- [anonimizat]- [anonimizat]- mișcare

Cât privește clasificarea textului multimodal s-a vorbit despre: [anonimizat], TP-uri, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], caricaturi cu sau fără text, afiș, roman grafic. Benzile desenate au fost considerate un gen de graniță în ele interferându-se puțin din literatură, puțin din cinematografie și puțin din arta plastică. „În comparație cu filmul, benzile desenate sunt lipsite de posibilitatea mișcării. Benzile desenate reprezintă o formă de artă plastică.

Față de fotografie banda desenată nu este înregistrarea cauzală a ceva exterior afișajului, ci utilizarea preponderentă a expresiei grafice. Decupajul acțiunii în planuri sau cadre de discurs este o trăsătură similară cu montajul cinematografic“(Articol semnt Mircea Deaca în http://revistacultura.ro/nou/2011/06/dar-ce-sunt-benzile-desenate-i/). Banda desenată, în comparație cu pictura ori fotografia clasică, se recunoaște prin prezența în expresia grafică a serialității și multiplicității de cadre-planșe. O cerință esențială pentru ca un obiect să fie clasificat ca bandă desenată ar fi aceea ca suportul expresiv să aibă o dispunere bidimensională.

Lectura textului multimodal necesită pregătirea prealabilă a cititorului neavizat cu privire la instrucțiunile de lectură: centre de interes, niveluri de receptare a narativului, dar, întâi de toate, identificarea tipului de text. Recomandate de la început, pot fi de folos elevilor pentru care lectura devine o provocare, o aventură de descifrare și reprezentare mentală a imaginii: multiplicitatea unor cadre-planșe, identificarea și lectura unei vectorialități sau a unei serialități de planțe dispuse în diverse forme, elementului grafic din interiorul fiecărei planșe, bula de text sau de vorbire, narațiunea, cadrul, ieșirea din cadru.

„O lectură narativă presupune reunirea elementelor succesive care leagă elementele sub forma succesiunii temporale asociate unei transformări.”( Articol semnt Mircea Deaca în http://revistacultura.ro/nou/2011/06/dar-ce-sunt-benzile-desenate-i/)

În categoria textelor multimodale de curând se află romanul grafic ce are o țintă clar urmărită și anume captarea publicului cititor de la cea mai fragedă vârstă îmbinând armonios elementele verbale și nonverbale, paraverbale ca mărci ale personalității. Diferența între banda desenată și romanul grafic, este că prima are rolul “de a transmite o poveste secvențială cu ajutorul graficii… Cea mai mare parte a povestii este exprimată cu ajutorul imaginilor, luând intermitent ajutor de baloane de cuvinte pentru a ajuta cititorul să înțeleagă povestea într-un mod mai bun. Cuvintele sunt folosite pentru a extinde imaginile.” https://ro.esdifferent.com/difference-between-comics-and-graphic-novels, pe când romanul grafic presupune o unitate a universului ideatic care are un început și un sfârșit, adică păstrează linia narativă, doza de umor și aventură fiind simțitor diminuată față de benzile desenate, ceea ce le recomandă publicului cititor adult.

Într-un articol semnat de către Ionuț Petraru intitulat “Cum Se Face O Banda Desenata” acesta insistă aspura etapelor conceperii unei benzi desenate ce presupune alegerea unui plan, a unei idei, în funcție de care BD-ul va intra în categoria: SF, acțiune, comedie, și, bineînțeles, alegerea unui personaj principal și a spațiului de desfășurarea a acțiunii.

Coloristului îi revine munca de a delimita zonele, de a potența luminozitatea și umbrele creând aspectul tridimensional a unei benzii. „La toate acestea se adaugă replicile și ilustrarea sunetelor, care cad în responsabilitatea letterer-ului.”( Ionuț Petraru “Cum Se Face O Banda Desenata | Academia Motanov www.motanov.ro/tag/cum-se-face-o-banda-desenată) Se recomandă folosirea șase chenare pe pagină care să comunice în cadrul paginii, iar pentru dinamizare se reduce numărul acestora.

Dintre reprezentanții deseamă ai BD-ului românesc amintim pe: Sandu Florea, Mircea Arapu, Puiu Manu, Alexandru Ciubotariu Ciubi, Cristian Dârstar, reprezentant al genului manga în România. „Majoritatea BD-urilor sunt de mărimea unei reviste obișnuite, se citesc de la stânga la dreapta și au în componență 32 de pagini (cele americane) sau minim 48, în cazul celor europene.” Excepție fac benzile desenate japoneze, numite Manga și nu au număr de pagini și se citesc de la drepta la stânga și sunt alb-negru.

Începând cu secolele XVII-XVIII ia naștere un element de bază al BD, căsuța/bula de text („speech bubble”), folosită pentru a numi un personaj sau pentru a explica o acțiune, ulterior, Richard F. Outcault folosește bula de text pentru dialogul dintre personaje.

Pornind de la ideea că există o intercondiționare între codul vizual și cel lingvistic trebuie remarcat faptul că în benzile desenate apar serie de interjecții propriu-zise sau onomatopee care potențează sugestia sonoră susținută și prin alte cuvinte purtătoare de sugestii sonore.

II DEFINIREA ȘI CLASIFICAREA INTERJECȚIILOR

Originea interjecției provine din franțuzescul interjection care la rândul lui vine din latină: interjection-onis și care înseamnă ceeea ce e așezat la mijloc; nu a fost considerată clasă de cuvinte de către gramaticii greci, pe motiv că are caracter irațional. Asupra acestei părți de vorbire s-au purtat discuții până în sec I. e.n. când gramaticul latin Remmius Palaemon o introduce în clasificare alături de cele opt clase stabilite de Dionysios Thax; interjecția e considerată ca aparținând categoriei cuvintelor ”fără flexiune”, a cuvintelor “cu formă fixă ” cum precizează lingvistul American Charles F. Hockett.

1. Definiția semantică

Majoritatea gramaticilor- începând cu Gramatica limbii române I, Ed. Academiei Române- definesc interjecția ca reprezentând ”o clasă eterogenă de cuvinte neflexibile cu intonație exclamativă, mai rar interogativă, a căror semnificație este neconceptualizată și depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de intonație și context” (Gramatica limbii române I, Ed. Academiei Române, p 657).

După unii autori mai noi interjecția e considerată drept partea de vorbire fără funcție referențială, având doar funcție referentă; ea poate fi exactă ca interjecție propriu-zisă sau aproximativă încercând să imite sau să sugereze numai sunete sau zgomote din natură (onomatopee).

S-au enunțat teorii diverse privind specificul interjecției, considerată de unii lingviști drept ”fenomen paralingvistic, specific stilului oral, însoțit adesea de gesturi conotative”(Dominte, 1958, p. 294), iar de alții precum Dumitru Irimia în Gramatica limbii române publicată la Editura Polirom, 1997, drept semn lingvistic apărut spontan în relația limbă – lume, fără să cunoască procesul conceptualizării, cum s-a petrecut cu unitățile lexico-gramaticale.

În general, interjecțiile își precizează sensurile în cadrul contextelor în care apar, pe baza unei intonații speciale (exclamative), a mimicii și a gesturilor însoțitoare.

S-a observat că pentru majoritatea interjecțiilor este definitorie posibilitatea deosebită de a fi transpusă de la un nivel al limbii la altul; de pildă interjecțiile: vai, of, fiind structuri monosilabice pot funcționa și ca morfeme, pot fi reduplicate exprimând sentimente mai puternice, mai ales fiind cuvinte exclamative prin excelență. Cele mai interesante lucrări consultate pentru prezenta lucrare aparțin lingviștilor: Iorgu Iordan și Vladimir Robu, Mioara Avram, Constantinescu Dobridor, C. Dominte, Dumitru Irimia precum și Gramatica limbii române.

Astfel, referitor la problema definirii și originii interjecției, Mioara Avram e de părere că interjecțiile nu denumesc senzații sau sentimente cum se întâmplă în cazul substantivelor sau verbelor, ci doar le sugerează, le exprimă printr-un mod specific de exteriorizare; se consideră că interjecția este partea de vorbire caracterizată printr-o instabilitate formală evindentă, și acest lucru datorită originii sale spontane, de natură exclamativă. Astfel interjecția poate fi considerată ca făcând parte dintr-o clasă cu o mare deschidere spre creații noi, ad-hoc, realizate prin combinări și grupări de sunete dintre cele mai originale aparținând vorbitorilor înzestrați cu însușiri creatoare ce țin și de o anumită sensibilitate și intuiție lingvistică.

Iată pentru ce Mioara Avram consideră că este greu să se stabilească un inventar exact al acestei părți de vorbire mai ales că există numeroase variante fonetice sau grafice, care fac dificilă uneori delimitarea de variantele lexicale și de noile creații care pot fi oricând, cel puțin din punct de vedere teoretic adăugate continuu interjecțiilor cunoscute.

Se știe încă de la neogramaticii că morfologia e rezistentă la inovații, că sintaxa le permite într-o oarecare măsură, cu deosebire în cadrul topicii, iar semantica e deschisă

tuturor combinațiilor.

Variațiile sau abaterile fonologice apar destul de des, dar numai în aspectul oral al exprimării. Iată de ce Mioara Avram a putut să afirme în lucrarea Gramatica pentru toți (1997, Humanitas, p 291) că interjecția este partea de vorbire cel mai puțin supusă normelor.

Studiul stilului oral privește caracteristicile variabile ale exprimării în care pot exista diverse interjecții. Se poate obeserva, că din varietatea de interjecții existente în vorbire emițătorul alege pe unele în concordanță cu scopul enunțului, cu experiența lui lingvistică, cu starea lui sufletească la un moment dat. Factorii aceștia fiind de valoare inegală, alegerea formelor poate să fie arbitrară, de exemplu una sau mai multe dintre posibilitățile interjecționale să aibă caracter popular sau dialectal.

Mioara Avram e de părere că puține interjecții au caracter regional: câț, liba –liba, țuric, deși dacă studiem cu atenție proza unor scriitori cu o mare oralitate a stilului, precum Creangă,vom mai găsi și alte exemple de interjecții regionale în afara celor de mai de sus (ex. aferim …)

Continuând ideile Mioarei Avram, dânsa este de părere că: „În privința interjecțiilor trebuie respectată regula ce vizează adecvarea stilistică, folosirea lor numai în limbajul oral și familiar” (M. Avram, 1997, p 297).

Noi adăugăm ca o concluzie la această problemă, că interjecția nu respectă obligativitatea normei fonologice, morfologice sau sintagmatice, în schimb respectă norma semantică și pe cea stilistico-funcțională care integrează mesajele în mediul lor adecvat și le asigură cadrul cel mai propice, făcând din ele o parte a unei clase de exprimări acceptabile pe plan social și cultural. Acest mediu adecvat în care se integrează interjecțiile este cel al stilului familiar, oral, artistic. De aceea noile creații interjecționale care constituie deseori abateri de la formele mai vechi, deci variante, (ex: a / aaa, aoleu / auleu, de / dec, hait / haiti, hop / hopa, iacă / iaca, măi / mă, st / sst) nu se datorează necunoașterii sau lipsei de deprindere, ci unei intenții legate de expresivitatea stilului artistic de sorginte orală. Este încărcată de valori semantice și nuanțează exprimarea.

2. Definiția morfologică

Interjecția este partea de vorbire neflexibilă caracterizată printr-un corp fonetic în general, redus și fix (o vocală, două consoane, o silabă, silabe repetate). Interjecții diferite ca formă (sinonime) pot exprima același conținut: a!, ah!, o!, of!, dimpotrivă sensuri multiple și variate pot fi conferite de către interjecții cu aceeași formă ah! de exemplu.

Fiecare limbă are un specific al propriului sistem fonetic, de aceea forma interjecțiilor este diferită de la o limbă la alta sau chiar de la o regiune la alta în cadrul aceleiași limbi. Această idee se referă mai ales la onomatopee care, deși sugerează aceeași realitate cum ar fi de pildă sunetele emise de unele păsări, imitarea sunetelor este aproximativă: ex. rom. cucurigu se aseamănă cu fr. coquerico, it. kikiriki și altele.

De menționat aici, faptul că unele interjecții, precum haide, au fost supuse unui ”dinamism semantic” adoptând desinențe verbale de persoana I și aII-a pl.: haidem, haideți și invers, unele verbe “au dobândit statut de interjecții: uite, păzea, poftim, poftiți, ghici, mulțam…”.

3. Definiția sintactică

Potrivit Gramaticii Academiei interjecțiile nu se relaționează cu părțile propoziției de aceea, interjecțiile pot fi găsite fie la începutul propoziției, fie intercalate într-o propoziție, fie la finalul propoziției.

Interjecțiile pot fi găsite însoțind o propoziție sau o frază exclamativă sau interogativă; rolul lor poate fi acela de a întări conținutul propoziției sau a întări numai o parte de propoziție.

Unii lingviști le-au clasificat în trei tipuri: interjecții afuncționale, funcționale și incidente (propoziționale).

Interjecțiile afuncționale se află pe lângă un vocativ: bre, bă, hei, mă, măi, fă…

Ex.: Apoi, măi băieți -le explică el- iarăți sunt nevoit să stau cu căciula-n cap că-s bolnav (Creangă, p.153).

Interjecțiile funcționale au două caracteristici: prima caracteristică este aceea că ele însele pot avea funcții sintactice: subiect (E vai de ei), predicat interjecțional (Iată oferta dorită! ), atribut (Halal muzică se mai ascultă astăzi!), apoziție (Pupăza zbură zbrrr! pe-o dugheană), element predicativ suplimentar (L-am lăsat paf!), complement circumstanțial de mod (Și odată pornesc ei teleap, teleap, teleap!).

În legătură cu unele aspecte ale sintaxei interjecției s-au enunțat câteva polemici. Astfel, referitor la afirmația ligvistului Dominte (1985, p. 300) potrivit căreia în exemplul Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire (M. Eminescu), interjecția ar avea caracter copulativ, aserțiune agreată și de Constantinescu-Dobridor (1996, p.309); alți lingviști demonstrează că iată este tranzitiv “ceea ce intră în contradicție cu caracterul copulativ”; de asemenea se mai combate și opinia potrivit căreia în enunțuri ca: Pupăza zbură zbrrr și Plecă șontâc-șontâc interjecția ar fi circumstanțială de mod. Se demonstrează că în realitate avem de-a face cu o relație de tip apozitiv pentru că, în exemplul “Zbura zbrrr”, inversiunea termenilor și substituția se întâmplă fără modificări semantice, deci zbrrr este apoziție; există opinii opuse și în cazul exemplelor: De câte ori auzeam jart și aoleu unde jart și aoleu sunt considerate complemente directe; se demonstrează că în realitate transpunerea le-a convertit la substantive, deci și la subiect: Se auzea jart! S-a auzit un jart!.

Interjecțiile propoziționale sunt incidente deci, se izolează prin virgule de restul enunțului: Vai, cât de mult m-a durut!, Ia, tacă-ți gura, măi Gerilă! ziseră ceilalți (Creangă, p.131).

4. Definiția contextuală

Unii autori pun problema “contextului diagnostic specific funcției referente” care “trebuie să exprime această funcție, adică să se supună modalității ei de substituire ca limbaj”.

Concluzia este aceea că în contextul ~face S toate “cuvintele limbii române care satisfac valența liberă a acestui context sunt interjecții”. Ex.:Pisica face miau; câinele face ham-ham.

II Clasificarea

1 După criteriul etimologic există interjecții moștenite, interjecții împrumutate și interjecții formate pe teritoriul limbii române (cf Dobridor, 1996, p. 306). Probabil sunt moștenite dn latina interjecțiile: vai!, zău!, zeu!.

Împrumutate din limbi diferite:

din v.slavă: alleluia!, amin!, of(oh), na…

din turcă: aferim, aman,bre, haide, halal,haram…

din bulgară: bogdaproste, huideo, ia, iată, na…

din rusă: pasol, utiu…

din ucraineană: tita…

din franceză (pe cale savantă): alo, aport, marș…

din franceză pe filieră rusă: ura…

din italiană și franceză: basta!, bravo!…

din engleză pe filieră franceză: stop…

La acestea se adaugă și unele cuvinte de salut sau de politețe, pătrunse la noi pe cale savantă, din alte limbi, care au valoarea unor interjecții: adio- din italiană, merci, pa, pardon,-din franceză, salve și vivat din latină, servus- din maghiară.

Sunt formate pe terenul limbii române, din cele mai vechi timpuri, potrivit cu reacțiile specifice ale vorbitorilor și cu sistemul fonetic al limbii noastre: ah!, aho!, boc!, baling!, cea!, cioc!, dang!, de!, eh!, ehei!, fleoșc!, gâl!, gogâlț!, huștiuluc!, huța!, jap!, jart!, lipa!, oho!, mă!, măre!, nea!, paf!, sst!, teleap!, tronc!, trosc!, tugu!, uf!, vâj!, zbrrr!, zdronc!, zdup!, zvârr!(Constantinescu- Dobridor, 1996, p. 306).

Tot aici, în această grupă, sunt incluse și interjecțiile provenite din alte părți de vorbire prin conversiune: amar (în vai și-amar) <substantivul amar; drace!< sunbstantivul drace; doamne! < substantivul doamne; Dumnezeule!< substantivul Dumnezeule; fa (fă) <substantivul fată; poftim! < verbul poftim; mă rog etc.

Mioara Avram e de părere că după origine, interjecțiile se clasifică în primare (neanalizabile, preluate din alte limbi, sau create spontan și având statut fundamental sau excusiv) și interjecții formate din diverse părți de vorbire prin compunere, prin conversiune și prin trunchiere.

Interjecțiile primare sunt cele mai numeroase și cele mai caracteristice: a, bre, măi, poc; el au un corp fonetic redus care se poate mări prin lungirea unor sunete: aaa, zbârrr, pârrrr sau prin repetarea interjecției: ham-ham.

Unele interjecții care în limbile de origine constituie alte părți de vorbire, în limba română intră în categoria interjecțiilor neanalizabile: bravo, parol, halal, servus, prosit, zău, sau construcții precum: adio, bogdaproste.

Prin compunere, interjecțiile sunt formate din alte interjecții: ding-dang, haida-de, hodoroc -tronc, plici-placi, tic-tac, tura-vura. Se menționează și tipul de interjecție compusă cu conjuncție: iacă< ia+că.

Mioara Avram consideră că interjecția hop-așa ar proveni din hop-pașa, deci din interjecție și substantiv; noi opinăm că este un compus de tipul interjecție + adverb: hop+așa întrucât în vorbirea populară se utilizează mai multe construcții în care apare așa frecvent mai ales în jocul cu copiii. Ex. Așaaaaa-bun!

Prin conversiune din alte părți de vorbire s-au format unele interjecții precum: poftim, drac sau dracul (dracu’), ex. Ce dracu tot vorbești fără rost!. Interjecția păzea s-a format cf. Mioara Avram prin conversiune și trunchiere.

Lingvistul Constantinescu-Dobridor (1996, p. 307) atrage atenția că unele cuvinte cu valoare de adresare sau cu valoare exclamativă care nu și-au pierdut sensul inițial nu trebuie considerate interjecții; se motivează că aceste cuvinte se constrituie ca niște propoziții nominale imperative cu conținut verbal datorat intonației.

Inițial fuseseră componente ale unor locuțiuni verbale, apoi au devenit substantive: ex. ajutor! (<veniți în ajutor); foc! (dați foc!, a luat foc); liniște! (păstrați tăcere, ); înainte! ( mergeți înainte); înapoi! (mergeți înapoi).

2.Clasificarea interjecției după criteriul formal

După formă intrejecțiile sunt: simple, compuse, locuțiuni și expresii. Interjecțiile simple se exprimă printr-o singură unitate lexicală (lexem) :a, ah, bâr, bâz,dong, deh, ei, ehei, fâș, fleoșc, hai, hm, ho, ii, jart, lipa , măi, nani, pac, of, aha, vi, zău.

În emisiunea orală însă prin dublarea sau triplarea segmentului vocalic ințial ori a celuilalt segment aceste structuri primare apar cu vocala prelungită, deci cu un grad mare de expresivitate, devin bisilabice și chiar trisilabice: aaa!, a-ha!, ooo!, o-ho-ho!, o-ho!, a-ha!.

Ele pot fi formate numai din consoane (asilabice): ss, ss, brrr, prr; unele se realizează fonetic prin implozii, cicluri sau plescăituri sonore: nt, mt; oclusivele- laterale prin care își cheamă cloșca cu pui (k-k) și consoane bilabiale vibrante, completate uneori cu forme obișnuite: prr, tprus. De asemenea mai pot fi interjecții silabice: sfor, sfâr, țâști, țuști, mor, mâr, poc cu unele variabile prin comutări de sunete fără schimbarea sensului.

Interjecțiile compuse se prezintă ca un grup de termeni; ele sunt formate din două sau mai multe unități de expresie: balang-balang!, cioc-boc!, hei-rup!, harț-scârț!, tic-tac!, trosc-plosc!, haide-de!, ei as!, ei na!.

Locuțiunile interjecționale sunt sintagme legate, în componența cărora intră o interjecție primară și un alt cuvânt cu valoare interjecțională: un adverb, un pronume etc.: ia te uite!, ia vezi !, nu zău!, ei asta-i!.

A nu se confunda unele adverbe sau verbe la imperativ (înainte, sus, halal, vivat, la naiba, pe dracu, ce Dumnezeu, ce dracu) cu o locuține interjecțională. Totuși, e greu de subliniat cu claritate când un cuvânt ori o expresie funcționează ca interjecție și când aparține altei clase de cuvinte. Astfel pe naiba! poate fi socotit și adverb de negație propozițional funcționând ca propoziție afectivă, negativă a termenului anterior. Cu valoarea unei interjecții se poate folosi și “un grup de cuvinte care prezintă o unitate de sens, adică o locuțiune interjecțională. Ex.: pe naiba, doamne ferește, păcatele mele, prezintă interes redus din punct de vedere gramatical fiind lipsite de structuri și întrebuințări specifice. Ele au comportarea unor construcții incidente.” (Mioara Avram, 1997, p. 295).

Expresiile interjecționale sunt frecvente în comunicare, sunt proprii stilului oral și conferă exprimării o deosebită culoare și expresivitate: auzi colo, ca să vezi, ce dracu, doamne Dumnezeule, doamne ferește, doamne iartă-mă, i-auzi, la naiba, maică măiculiță, na-ți-o bună, pentru numele lui Dumnezeu, slavă domnului, păcatele mele, ți-ai găsit, vai de mine, vezi Doamne, vai și-amar.(Cf. Constantinescu-Dobridor, 1996, p. 319).

3. După criteriul semantic

După acest criteriu se pot distinge trei clase de interjecții.

a) Interjecții afective sau propriu-zise: sunt termenii care exprimă stări sufletești, senzații, strigăte scurte, emoții, stări voliționale sau opțiuni; ele nu sunt legate ca origine de alte părți de vorbire.

Polisemia acestor termeni este accentuată. Aceste interjecții pot sugera diferite stări psihice: durere (au!, of!), teamă (vai!, ah!, bârr!, aoleuu!…), nemnulțumirea (na!, of!, dec!, ), disprețul (ptiu!, halal!, ), plictiseala (ei!, uf!, vai!,… ), mâhnirea (a!, of!), supărarea, amărăciunea, deznădejdea (a!, ah!, vai!), ciuda (phi!, uf!), regretul (mare!, vai!, o nu!), nostalgia (ah!, ehei!, vai!), îndoiala, nesiguranța (de!, hu!, dă!), mirarea, uimirea, surpriza (aa!, au!, bre!…), satisfacția (a!, ah!, oo!), admirația (oo!, mare!…), aprobarea (aferim!, bravo!, uraa!), frigul (bruh!, br!, uh!), amenințarea (aoleu!, alelei , ei!, vai, ahei!) (cf. Iordan, Robu, 1978, p. 533-534).

b) Interjecții care exprimă stări voliționale sau interjecții optative (opționale) se apropie semantic de vocative având valoare de adresare sau de imperative, deci valoare verbală. Acestea pot contracta ușor funcții sintactice în special funcția de predicat interjecțional. Ele pot sugera intonate adecvat un ordin, o dorință, un îndemn, o chemare. Un îndemn sau un ordin poate avea sensul de a începe acțiunea (hai!, haidea!, hei!, hei-rup!, pașol!, hop!, hoa!, tiva!) sau pentru a începe acțiunea (aho!, halt!, pst!, st!,țâșt!).

Chemarea, îndemnul se utilizează și pentru oprirea, îndepărtarea sau dirijarea mersului animalelor (alo!, bârr!, ho!, nea!, huideo!, țâbă!, țugul!, pis!…).

De cele mai multe ori le găsim însoțind vocative, imperative, propoziții imperative: aferim!, hai!, iată!, ia!, st!, poftim!, mă!, iacă!, marș! (Înainte marș, soldați.), nea!.

c) Interjecții fatice – nu exprimă intenționalitatea emitătorului, ci sunt deschizătoare ale canalului emițător fără posibilitatea de a prevedea reacția receptorului. Ex.: alo, brr, îhâ…îhâ, aha…aha. Primul care a vorbit despre ele a fost Roman Jakobson.

d) Interjecții hortative (din lat. hortati a îndemna care exprimă un îndemn) aport!, cea!, dii!, hai!, ho!, hop!, na!, nani!, pașol!, poftim!, ptru!, zât!,sst!…

e) Interjecții apelative: sunt opuse ca sens celor hortative, ele cheamă în special animalele: cuțu-cuțu!, pui-pui!, pis-pis!, mani-mani! sau pentru oameni:bă, mă, măi, fă, bre, bia.

“Mă, fă, bre, când sunt folosite singure seamănă cu substantivele pronominale, dar fiind formele de adresare, nu trimit direct la mesaj, ci la colocutor; bia se folosește numai împreună cu un nume feminine în vocative; fă (fa ) este de asemenea, compatibil numai cu sau pentru nume feminine, iar mă (măi) și bre se folosesc cu și pentru nume de amândouă genurile” (Iordan, 1978, p. 533).

f) Onomatopeele sunt interjecții imitative, care reproduc sunetele din natură (buf!, scârț!, trosc!, bang!, boc!, dang!, fâș!, pac!, poc!, pic!, zdronc!, ), cele emise de animale (mac-mac!, ham-ham!, mârr!, cri-cri!, behehe!, cotcodac!, oac!, piu!, cucurigu!, ga-ga!, bâz!, groh!, ham!…) și unele sunete rezultante ale unor trăiri afective cum ar fi râsul (ha-ha!), plânsul( bzz!) sau a unor acte fiziologice ca: fluieratul, strănutul, sforăitul (hapciu!, sfor!, goglț, toc!, hor!, horp!).

Despre onomatopee se afirmă că ele n-au fost nociodată elemente organice ale unui sistem lingvistic și că numărul lor este cu mult mai mic, decât s-ar putea crede. Multe dintre ele și-au câștigat o importanță mai mare în sistemul limbii, prin evoluția morfologică (trop, tropot, a tropăi, tropăit).

III VALORI SEMANTICE ALE INTERJECȚIEI

Potrivit definiției, interjecția poate exprima senzații fizice, stări sufletești, acte de voință sau dorințe.

Ne-am propus să evidențiem în cercetarea noastră o parte dintre cele mai cunoscute texte ale unor mari scriitori, maeștri în sesizarea multiplelor valențe ale interjecției: Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu.

Vom exemplifica cum aceeași interjecție, în contexte diferite poate exprima nuanțat, diferite stări emoționale, volitive etc.

E cazul să amintim că unii cercetători (Constantinescu-Dobridor) clasifică interjecțiile în două categorii mari: a) interjecții specializate; b) cu valori multiple.

Cercetarea noastră duce la observația că așa-zisele interjecții specializate pot avea diverse conotații pe care scriitorul le conferă intenției vorbitorilor numai izolate, scoase din context, acele interjecții sunt specializate.

Ne vom ocupa mai întâi de acestea:

Adio!-exprimă (după Dobridor) regretul.

Se poate exprima pe un ton de regret, dar, uneori cu nuanțe incluzând mânia, ironia: Adio și n-am cuvinte nene Mihalache! (I.L.Caragiale, Tren de plăcere). Deseori, peiorativ apare și mai batjocoritor în limbajul argotic: Adios!

Bruh!-sugerează o stare indusă de frig, la fel și brr!, ho, huideo!, halal!-interjecții exprimând disprețul, dar și furia: Afară! ho! huideo! (O scrisoare pierdută-Caragiale, p.151); “Halal de nepoți ce are” (Ion Creangă, Harap-Alb, p.92).

Hm! – după Dobridor specilazată pentru exprimarea îndoielii; noi observăm că poate exprima uneori un avertisment: Vrei să plec din casa mea? Hmmm!”, „Hm! hm! aici miroase a carne de om de pe pământul celălalt. (Prâslea cel voinic și merele de aur, Petre Ispirescu. p.76) -sugerează bănuiala, insinuarea, suspiciune.

Haț!- interjecție specializată pentru ideea de prindere, apucare a unui obiect, printr-o mișcare neașteptată: Și nici una, nici două, haț! pe ied de gât, îi retează capul pe loc!. (Ion Creangă Capra cu trei iezi, p.17);

Ssst!-interjecție specializată pentru a înceta o acțiune: – Zi, de atunci – întreabă scatiul – n-are ciocănitoarea coadă?

– Vezi bine…Sssst! Uite-o… (E. Gârleanu, p.186).

Aferim! – formă arhaică de aprobare, utilizată în literatură cu sens ironic: -Aferim! – zise el – ați lucrat pân’ la genunchiul broaștei; mai poftim și la anul, să vă dăm un banchet. (I. Creangă, p. 243).

Interjecții specializate sunt și: brr!, cea!, hăis!, ciuș!, marș!, pis!, zât!, hi!, ho!, ș.a. adresate animalelor fie ca îndemn, fie pentru alungare: Hii!!! zmeoaicele tatei, îndemnați înainte! (I.Creangă Moș Nichifor Coțcariul, p.278).

Interjecții cu valori multiple.

Acestea sunt cele mai interesante și sunt valorificate stilistic și textele beletristice nuanțând vorbirea personajelor.

Ah! – poate exprima durerea fizică, milă, nostalgie, regret, ciudă, satisfacție, admirație, teamă etc.

Ah, mă doare!(durere); Ah! câtă suferință se vede pe chipul ei! (milă);

Ah! cine m-a pus oare să-ți spun într-un ceas rău/ Că te iubesc…

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire (Mihai Eminescu, Opere alese, p.281) (regret)

Ah! cât ești tu de mândră și frumoasă/ Când râzi, când plângi, când mă săruți, când – a! (M. Eminescu Iubitei, Opere II, p. 74) (admirație).

Ah! Bubico-zic eu în sine-mi – vede-te-aș mănuși (I.L.Caragiale, Bubico…, p. 172) (ură disimulată).

O! – poate exprima următoarele valori: regret, surpriză, îngâmfare, dispreț, dorință fierbinte, invocație, implorare, nostalgie.

O, demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,

De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?

O, stingă-se a vieții…, (M. Eminescu, p. 419) (regret)

O, în sfârșit…copilă,

Și ai venit- chiar tu!

O stradă prea îngustă (M. Eminescu, p. 302) (surpriză placută și bucurie)

O, tu nici visezi bătrâne, câți în cale mi s-au pus (Scrisoarea III, M. Eminescu, p. 147, I) (îngâmfare).

O, Satan! geniu al disperării!

Acum pricep eu gându-ți căci zvârcolirea mării

Trăiește-acum în mine (Andrei Mureșanu, M. Eminescu, p.671) (dispreț amestecat cu zbucium sufletesc);

O, rămâi, rămâi la mine

Te iubesc atât de mult (O rămâi, M.Eminescu, p.115) (dorință fierbinte).

O, dulce-al nopții mele domn,

De ce nu vii tu? Vină! (Luceafărul, M.Eminescu, p.166, I) (invocație);

“O, iubeam umbra ta și tot ce e în tine, tot ce ești” (M. Eminescu) (nostalgie);

A!-exprimă satisfacția, admirația, surpriza, mâhnirea, supărarea, nenorocirea.

A, asta e Costică Arion! zic eu; îl credeam mai tânăr. (Amicul X, I. L.Caragiale, p.104) (surpriza și dezamăgire în același timp);

Cetățeanul: Am pierdut-o

Tipătescu: A! (I.L.Caragiale, p. 103) (regret, dezamăgire și furie);

Au! – exprimă durere, mirare, spaima, surpriza:”Au! m-am lovit!”; “Au! m-ai speriat!”

Hait(i)! – teamă, nemulțumire, surprindere:

-Haiti! mai răpede, mai răpede, că n-am timp de așteptat . (Dănilă Prepeleac, I.Creangă, p. 43).

Of! – exprimă durere, nemulțumire, mâhnire:”Of! cum mă doare capul!” .Of, of, of! și cât m-am străduit să fie bine!(mâhnire, nemulțumire, dezamăgire).

Uf! – durere, oboseală, plictiseală, ciudă:

-Uf, zice amicul meu, grozavă caldură azi! (Amicul X, I.L.Caragiale, p.102);

Vai! – durere, oboseală, teamă, supărare, amenințare, regret, nostalgie, nerăbdare:

-Vai de cel ce smintește, dar mai vai de cel prin care vine sminteala! (Povești, I. Creangă) (avertisment)

Vai de noi și de noi, că ne-a înghețat limba-n gură și măduva în ciolane de frig! (Harap-Alb, I. Creangă, p.132) (supărare, durere, ciudă)

Vai de mine! îi vine rău băiatului, înăuntru. (D-l Goe…, I.L.Caragiale, p. 98) (spaimă)

Nu se menționează la niciun cercetător vai! cu înțelesul de satisfacție :Vai ce bine îmi pare!.

În limbajul familiar expresia interjecțioală “vai de mine” apare cu sens protocolar, diplomatic, exprimând sau simulând bunăvoința ca-n exemplul:

-Vai de mine! zice bunul meu amic, jenat de tonul meu din cale-afară milos… Ce trebuie atâta insistență! (Infamie, I. L. Caragiale, p. 247).

-Te deranjez?

-Vai de mine! cum poți să crezi așa ceva.

Văleu! – durere, admirație

-Văleu, cumătră, talpele mele! (Capra cu trei iezi, I. Creangă, p. 22) (durere)

A…leu! destul! nu mai chiui!

-Vă…leu! destul! (Dănilă Prepeleac, I. Creangă, p.27) (durere);

sau

Douăzeci de perne mici

Văle-leu, văle-leu

Toate pline cu furnici

Văleu, văleu, văleleu

Aici avem un complex de sentimenmte în care se include și o șăgalnica amenințare.

Aoleo, aoleu!, oleu!, auliu! – teamă, spaimă, amenințare.

Aoleooo! ce spaimă am tras! (spaimă)

Aoleo, ce-am să-i fac! (amenințare);

Auliu, jupâne, auliu! Ce ți-am făcut eu, jupâne, dacă am adormit? (O noapte furtunoasă, I. L. Caragiale, p. 55);

-Oleu!…fugi că amețesc (O scrisoare pierdută, I.L.Caragiale)

Alio! ce spui țațo?(Art 214, I.L.Caragiale) (teamă);

Hei! – regret, nemulțumire, bucurie și entuziasm, ciudă, adresare

-Hei, hei! zise spânul în sine, tremurând de ciudă: nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam felul! (Harap-Alb, I.Creangă, p. 120) (ciuda);

Hei! lasă-l că ajunge el și dipotat curând-curând…(O noapte furtunoasă, I. L. Caragiale, p.66) (atenționare dublată de satisfacție).

Hei, mă țâcă! cucoana mea o fi acum un pumn de țărână (I.Creangă, p.150) (tristețe și duioșie)

Heihei! – folosit cu sens ironic cu privire la cantitatea unor lucruri, dar și fapte, batjocură, insinuare.

A…! nu cumva ai vreo scrisoare de la soția dumitale?

-Heihei! câte! de când trata amor. (Art.214, I.L.Caragiale).

Ei! – saturația, plictiseala, amenințarea, regret, mustrare:

Ei, ei! pe bădița Vasile l-am pierdut; s-a dus unde i-a fost scris… (Amintiri din copilărie, I. Creangă, p. 182) (regret);

-Ei, apoi șagă vă pare? Cu chițibușuri de astea să ne zăbovim.(Harap-Alb, I. Creangă, p. 137) (amenințare, avertisment)

-Ei, apoi ! Vorba aceea: Fă bine, să-ți auză rău, zise Gerilă (Harap-Alb, I. Creangă, p.131) (ciudă cu conotație conclusivă)

Ei?

Ei!

Ei! ce spunea amicul?-aici se poate constata măiestria lui Cargiale în utilizarea aceleiași interjecții într-un dialog, în care doi interlocutori își pândesc unul celuilalt reacțiile și intențiile.

Uite, vezi! Asta e cusurul tău-întrerupi!

Ei! iaca nu mai întrerup: spune, ascult.

Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt zevzec?

În exemplele de mai sus, invariabilul ei! ar parea o interjecție de umplutură, Caragiale îi conferă în fiecare poziție o anumită conotație semantică; în felul acesta dialogul devine subtil încărcat de tensiunea nervoasă a unuia dintre interlocutori și de satisfacția celuilalt care pândește reacțiile celui enervat.

Mai apare ei în situație-expectativ-interogativă:

Tipătescu (după o frază lungă a lui Trahanache, care tergiversează relatarea ):

Firește…ei?

Acest ei e încărcat de tensiunea nervoasă a lui Tipătescu care nu știe ce surprize neplăcute îi pot veni de la Cațavencu și de asemenea nu cunoaște încă părerea lui Trahanache. Deci: așteptare, nervozitate, interogație.

De!(dă, deh, dec) – interjecție folosită cel mai adesea în stilul oral, în limbajul popular cu diverse nuanțe stilistice și semantice; de cele mai multe ori are conotații insinuante vrând să pară a evita exprimarea unui adevăr neplăcut pentru interlocutor, lasă loc mai multor supoziții supărătoare.Utilizată în vorbirea populară apare deseori la Creangă ca și la alți scriitori care cultivă oralitatea stilului, dar și la scriitori rafinați cum e Caragiale care cultivă insinuarea caustică.

Apoi dă! nu spun eu bine? zise cel mare (Capra cu trei iezi, I. Creangă. p.16)

Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare; dar de la vorba și până la faptă este mare deosebire. (Moș Ion Roată, Ion Creangă, p. 244).

Știi că de când te cunosc…și de! slavă Domnului! ne cunoaștem din copilărie, nu te-am supărat cu vreo rugăminte… (Dascăl prost, I.L. Caragiale, p. 226) (atenționare cu scopul obținerii unui favor).

– Dă, ce să fac- zise el scuzându-se – iar m-a apucat hachițe de scris țărănii de-a mele (G. I. Alexandrescu, Amintiri despre I. Creangă, p. 246) (cu sens de scuză).

În Viața lui Creangă de G. Călinescu apare relatatrea următoare. Întrebat de Slavici dacă-i place Budulea Taichii, îi spune: ”- De! zice Creangă ocolind” și îi spune o anecdotă din care se poate trage concluzia că nu-i place așa cum îi plăcuseră celelalte scrieri, are funcție negatoare.

Na! – ciudă, avertisment, nemulțumire

– Na! c-am scăpat de dracul și-am dat peste tată-său: aista mă asurzește. (Dănilă Prepeleac, I.Creangă, p. 288) (ciuda)

– Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurământul! (Harap-Alb, I. Creangă, p. 146)

(avertisment)

– Na! car mi-a trebuit, car am găsit! (Dănilă Prepeleac, I.Creangă, p.33) (ciudă și pagubă).

Bravo! – atât Iorgu Iordan cât și Dominte îl include în categoria interjecțiilor care exprimă entuziastmul. Mai observam că deseori este utilizat ironic, cum apare la Caragiale dau și în vorbirea curentă:”Ai făcut o prostie atât de mare? Bravo!!!”.

Cu sens și mai ironic în :

– Bravos! d-le Mialache! bravos.” (Tren de plăcere, I. L.Caragiale, p. 110)

– Știi ce creștere i-am dat!

– Ei ! bravo! (Bacalaureat, I.L.Caragiale, p. 236) (plurivalența semantică poate fi aprobare ironică dar și ironie).

Bre! – exprimă mirarea, uimirea, surpriza, admirația, forma de adresare.

– Bre! multe mai auzi!(I. Creangă, p. 302) (mirarea).

Taci, bre!

Bre Ioane te-ai întors de la târg? (formă de adresare).

Măi! – formă de adresare

Las’ că te-nsor eu și pe tine acuș, măi buclucașule (Dănilă Prepeleac, I. Creangă, p. 288).

Este o veritabilă interjecție și nu însoțitoare a altor cuvinte: exemplul următor e edificator: Măi, măi, măi, măi! doar știu că mi-i acum întâiași dată, să merg la drum, dar parcă dracul mi-a luat mințile ( Dănilă Prepeleac, I. Creangă, p. 288).

Alteori interjecția mai repetată e plurivalentă semantic și ambiguă totodată, atunci când este rostită fără nicio altă explicație. Măi, măi, măi! poate avea conotație admirativă sau ironică totodată dar și dojană. Pentru precizarea sensului acestei interjecții este nevoie în vorbirea să fie însoțită de o anumită intonație și privire.

– Măi nu cumva să vă împingă mititelul să intrați … (Harap-Alb, I. Creangă, p. 129) (avertisment).

Măi, măi, măi! că multe – ți mai văd ochii! (Harap-Alb, I. Creangă, p. 121) (uimire).

Hai! – îndemn pentru a începe acțiunea

Hai în codrul cu verdeață

Und-izvoare plâng în vale (M. Eminescu)

Hai, Doamne!, hai!(Emil Gârleanu, p. 128)

Haida-de! – interjecție compusă cu puternică semnificație negatoare marcând un refuz categoric, un dezacord dublat de ironie specifică stilului oral.

– Ne întovărășim cu el?

– Haida-de! (negație).

Și odată mi ți-o înșfăcă ei, unul de o mână și altul de cealaltă, și hai, hai!, hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat -îndemn și negație onomatopeică auditivă și vizuală, se observă o anumită accentuare ritmică pe cel de-al doilea hai marcate de scriitor prin semnul exclamării notat de doua ori.

Alei și alelei! – în basme și în balade deseori această interjecție cu următoarele sensuri: amenințare, apostrofare.

– Alei, țolină ce-mi ești, zise fata împăratului, da’ bine m-ai vândut! (Harap-Alb, I. Creangă, p. 143) (apostrofare)

– Alelei! fecior de om viclean ce te găsești; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat (Harap-Alb, I. Creangă, p. 102).

Aho! – exprimă un ordin pentru a înceta acțiunea:

Aho, aho, copii și frați

Stați puțin și nu mânați.

Aho! car nebun, aho! când te-oiu încărca zdravăn cu saci de la moară …., atunci să mergi așa! (I.Creangă, p. 32).

Hai! Ha! Interjecția hai apare în situația când se adresează unei persoane direct sau în invocații.

Fetelor hai! s-a trecut de șagă (Soacra cu trei nurori, I. Creangă)

Apare și la plugușor ca strigatură :

Urați flăcăi

Strigați, măi!

Hăi!, hăi!

Interjecția ha are mai multe sensuri în funcție de context: De ex în vorbirea lui Creangă relatată de Călinescu are sens de bucurie, satisfacție

Ha, ha, ha! măi băieți, așa-i că eu, cu brașoavele mele, v-am făcut – o bună ? (G. Călinescu, Ion Creangă, p. 221)

Are valoare adverbială într-un context ca:

– Mai am mult de mers?

– Ha, ha, ha…

Ia – are următoarele sensuri: adresare ce sugerează modestia

Ia sunt și eu băiat sărman…

Poate fi întâlnit și cu sens de adresare, mai precis când se atrage atenția unei persoane asupra unui lucru:

Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă și pântecele cobză, zise Setilă (Harap-Alb, I. Creangă, p.131) (poruncă)

– Ia, acuma mai vii de acasă, fătul meu! (Harap-Alb, I. Creangă) (aprobare)

Ia mai mânați măi

Și sunați din zurgălăi (îndemn de a începe o acțiune)

Apare la Caragiale o varanta a lui ia, ie cu nunță afirmativă.

– Ie… caz asta nu-i greu lucru de ales! … (Premiul I, I. L. Caragiale, p.234)

În categoria interjecțiilor care exprimă voința și dorința există unele interjecții care pot exprima atragerea atenției unei persoane asupra unui lucru sau fapt și anume: iaca!, iată!.

Iaca măi babușcă, ce odor ți-am adus eu! (Povestea porcului, I. Creangă, p.46)

Iată ce-am gândit eu, noro – zise soacra – că poți lucra nopțile (Soacra cu trei nurori, I. Creangă, p.185).

În limbajul familial există formele: iacătă-o, iacătă-oiu, iacătă-oi, variante ale lui iacă și iată create pentru un plus de expresivitate.

-Măi Păsărilă, iacăt-o! colo, în dosul pământului…

-Iacăt-oiu, măi, colo, în vârful muntelui, …

-Măi Păsărilă, iacătă-oi ia colo, după lună… (Harap-Alb, I. Creangă, p.139)

Păi! – Această interjecție lipsește din toate cercetările pe care le-am studiat. În limba vorbită ea apare atât exclamativ, cât și intergativ. Folosită fie în locul afirmației, fie în locul negației, însă întotdeauna exclamativă (uneori interogativă) este mult mai expresivă.

Și zici că te-am încărcat cu zece zile de prașila, mă Ioane, așa?

-Păi! …eu știu că le-am făcut. (Arendașul român, I. L. Caragiale, p. 205 )

Te-ai prezentat la recrutare?

– Păi!!

Onomatopeele se disting între celelalte interjecții prin trei caracteristici:

a) exprimă, cu aproximație unele sunete emise în timpul unor acțiuni umane sau însoțitoare ale unor acte fiziologice, umane (gogâlț, hac, sforr!etc.)

b) transpun lingvistic, tot aproximativ sunetele emise de animale (bâz!, cotcodac!, cucu! etc.)

c) încearcă să reproducă lingvistic sunete și zgomote din natură, inclusiv pe acelea care sunt produse de obicei activate (baling!, cioc!-boc!, dura!, fâș!, zvârr!).

Privind onomatopeele, constatăm o înțelegere nuanțată a acestora de către Iorgu Iordan și Vladimir Robu, în comparație cu Sextil Pușcariu care, în studiul din 1920 intitulat Despre onomatopeele în limba română afirma că între cuvintele cu simbolism fonetic și onomatopee nu este o legătură prea strânsă, I. Iordan și Vl Robu consideră că afirmația nu corespunde în totalitate realității, deoarece ele au trăsături comune și se pot ușor explica unele pe altele”. Cei doi autori (Limba română contemporană) susțin în spiritul cercetărilor lui Grammont, înrudirea simbolismului fonetic cu formațiile onomatopeice. Argumentul adus este acela al valorii expresive a sunetelor “considerate din punct de vedere al impresiilor pe care le trezesc în conștiința vorbitorilor”. Se consideră că nu întâmplător forma unor interjecții onomatopee conține ceva din ceea ce redau ele, deci forma e motivată oarecum de conținut. Ideea aceasta se mai argumentează și cu adevărul că, în limbi diferite, apar onomatopee aproximativ asemănătoare în aproape toate categoriile de cuvinte și expresiile imitative.

S-a avansat teoria – se pare admisă în lingvistica generală potrivit căreia onomatopeele, ar sta la baza formării unor cuvinte din lexicul principal de la începuturile limbajului.

Se pare că s-au purtat discuții numeroase pe această temă privind originea cuvintelor în relație cu imitarea unor sunete emise de lucruri aflate în acțiune. Modesta noastră părere ar fi că ne aflăm pe un teren alunecos, unde exagerările pot duce și la concluzii cel putin ridicole. Ce legătură poate exista între cuvântul picior sub aspectul sonorității și acțiunea de a merge?

Exemplele pot fi la îndemâna oricui; fără să mai argumentăm că același lucru e denumit altfel în diferite limbi. Ne referim la fondul principal de cuvinte adus în discuție, deci la cuvintele cele mai vechi. Dacă expresia sonoră a unui cuvânt precum bocanc, s-ar putea explica și onomatopeic, întrucât bocancul fiind mai greu, uneori prevăzut cu ținte, bocăne în timpul mersului, spre deosebire de gheată, aceasta ar putea fi numai în cadrul limbii române, pentru că altfel suna în alte limbi; fără să mai spunem că încălțămintea amintită a apărut mai târziu, foarte departe de vremea când se cristaliza vocabularul fundamental al limbilor, iar strămoșii românilor purtau opinci.

Revenind la onomatopeele propriu-zise, toate definițiile specifică faptul că ele redau sunete, zomote, fie naturale, fie artificiale, din lumea organică și anorganică precum și sunete și zgomote provocate intenționat de oameni în activitățile lor. Se explică, așadar, criteriul extralingvistic al naturii referentului.

Să exemplificăm cu câteva categorii de onomatopee ce se disociază după criteriul amintit:

a) onomatopee care reproduc zgomote din natură și zgomote artificiale: buf!, hârști!, trosc! etc. ele sugerează zgomote produse prin ciocnirea obiectelor dure; pleosc! bâldâbâc!: se imită aproxoimativ căderea unor obiecte solide într-un mediu lichid; zbârr!, zvârr!, vâjj!: se sugerează acustic penetrarea puternică a aerului un obiect solid (ex. o pasăre etc.); ching-ching!, ding-dang!, hodoronc-tronc! tic-tac!: reproduce aproximativ sunetele unor instrumente sau lucruri create de om; în această categorie intră cele mai multe onomatopee cu caracter convențional, care s-au impus de mult în conștiința vorbitorilor; deși sunetul ceasului nu se percepe exact prin sunetele tic-tac! , ci s-ar putea percepe și ca un tac! toc!, sau chiar ca un piuit, nimănui nu i-ar trece prin minte să propună schimbarea onomatopeii convenționale tic-tac!.

Aici este locul să amintim despre arbitrariul semnului lingvistic ca principiu dominant al limbajului și care funcționează și în cazul

b) onomatopeelor ce reproduc sunete emise de vietăți :ham-ham!, hău-hău!, miau!, miorlau!, mac-mac!, oac-oac! etc.

Și merge el cât merge… și de pe la poartă începe a cânta: cucurigu!!! cucurigu!!! (I. Creangă, Punguța cu doi bani, p. 27) sau

Cucurigu, boieri mari

Dați punguța cu doi bani!

Deși, teoretic, interjecția de mai sus ar fi imitația aproximativă a cântecului cocoșului, aici, povestitorul sensibil la acustica sugestivă a unor sunete, transmite ascultătorilor un sentiment de voioșie, optimism, satisfacție, vitalitate; cântecul cocoșului, lung, cu silabe deosebit de sonore, sugerează forța imperativă a celui ce-și revendică drepturile. Evocarea scenei are, prin arta povestitorului, un potențial educativ în activitatea pedagogică, mai ales că se realizează într-o atmosferă de voioșie.

Povestirea devine și mai sugestivă pe măsură ce povestitorul accentuează contrastul dintre forța cocoșului și incapacitatea găinii:Apoi răpede se întoarce acasă la babă și începe de pe la poartă: cot, cot, cotcodac! (I.Creangă, Punguța cu doi bani, p.28). Sunetele onomatopee redate mai sus, sunt lipsite de sensibilitatea cucurigului, iar scriitorul le transcrie fără prelungiri de vocale și cu un singur semn de exclamație. Se evidențiază astfel ridicolul tentativei babei care s-a folosit de neputincioasa găină.

c) Onomatopee care reproduc efecte acustice ale unor procese fiziologice spontane (hapciu!, ha ! ha ! ha !); efecte acustice ale unor procese de voință (phui !, fiu-fiu ! fluieratul a pagubă, sau fluieratul de bucurie, fluieratul de chemare).

Onomatopee considerate golite de orice sens “cuvinte de umplutură” (Dominte), regăsite în unele strigături, cântece populare, asemănătoare cu interjecțiile propriu-zise, rostul lor este acela de referenți acustici suprasegmentali, în relație cu ritmul și melodia (u-iu-iu!, tra-la-la !). În această categorie, lingvistul Dominte îl include și pe aho! aho!, în legătură cu care avem alta părere. Aceasta mi se pare o interjecție fatică, deschizătoare a canalului emițător, un strigăt, o chemare, o atenționare și nicidecum o onomatopee, cu atât mai puțin “cuvinte de umplutură”, pentru că în acest caz s-ar fi putut înlocui și cu alte interjecții; aho! aho! este o interjecție consacrată specializată pentru chemarea de plugușor și n-are legatură cu necesitățile prozodice.

d) onomatopee cu funcție de referenți vizuali: șontâc-șontâc, țâști!, horp! țop!, țupai-țupai!, telep-teleap!

Și iar țupai-țupai, iepurele sare vesel (E. Gârleanu, p. 202).

După cum se poate observa, interjecția ar fi putut lipsi, informația rămânând aceeași; însă interjecția folosită (țupai-țupai!, e mai expresivă decât țup-țup!),

sugerează onomatopeic atât veselia, cât, mai ales, saluturile iepurelui într-un anumit ritm, în doi timpi.

Telep-teleap : Și odată pornesc ei teleap, teleap, teleap! (p.129 ). Această onomatopee, creație a lui Creangă care avea simț special al expresivitătii limbii, are valențe sugestive, inducând în imaginația ascultătorului sau cititorului mersul grotesc al celor cinci “arătări” din Povestea lui Harap-Alb; teleap-teleap! prin sugestii sonore, exprimă burlescul scenei.

Horp! Apare, de asemenea în Povestea lui Harap-Alb, fiind probabil, tot o creație interjecțională a lui Creangă.

Iară Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! ți-o sugea dintr-o singură sorbitură (Idem, p.135).

Hârști, scârți!…când să-l suie la deal, suie-l dacă poți!..Hârști! încolo, scârți! încolo, carul se da înapoi (I. Creangă, p.33)

Ptiu ! și scârți! – bineînțeles onomatopee sunt considerate a fi utilizate cu valoare interjecțională atunci când exprimă sentimente (ciudă, dispreț, dezgust, dezacord, refuz, negație).

Scârț! – onomatopee imitând zgomotul neplăcut produs de unele obiecte dure, prin frecare.Utilizată în diferite contexte, i s-a conferit sensul de negare sau de batjocură.

– Așa-i că-s deștept?

– Scârț!!.

Într-un text maramureșan publicat de Al. Rosetti în Bulletin linguistique, la Paris, în 1933, scârț! apare cu valențe semantice, de o ambiguitate neobișnuită:

S-o dus la un liemn (copac) și l-o legat ghi liemn.

– Da cumperi bicuța ghi la mine?

Liemnu; – Scârț, scârț!

– Da câtu-n dai pă bicuț?

– Scârț, scârț, liemnu!.

La Creangă întâlnim interjecția onomatopeică popâc probabil varianta a interjecției poc!: Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vreun iepure, ceva… și popâc! M-oi trezi cu tine acasă (Povestea lui Harap-Alb, p. 91); sau …iacă un ciocârlan șchiop se vede viind cât ce putea; și șovâlc, șovâlc! se înfățișează înaintea Sfintei Duminici (I.Creangă, p. 57).

Câteva observații în legătură cu poezia lui Ion Barbu se cer evidențiate; aceasta pentru că rafinatul poet este poate unul dintre cei care au cultivat aliterația onomatopeică în poezii de o frumusețe ce se impune ascultătorului sau cititorului avizat. Aliterația onomatopeică e cultivată de Ion Barbu mai ales în ciclul baladic și oriental, iar acest fapt nu e întâmplător: aici se observă dionisianismul ca sentiment mistic al naturii. Poemul După melci e o poezie inițiatică, cu răsunet de bocet și descântec. Barbu sugerează componenta grotescă și înspăimântătoare a naturii. Copilul vede pe sub vreascuri, repezită înspre el o gușată cu găteji / Chiondorâș / Căta la cale / De pe șale, /Când la deal, / Și când la vale, / Curgeau betele târâș / Dar din plosca ei de gușe / De mătușe / Auzeai cum face: hârși.

De observat aliterația șuierătoarelor, cu funcție onomatopeică, culminând cu onomatopeea hârși.

În altă poezie intitulată In memoriam aflăm sonorități onomatopeice cu funcție magică inegalate în literatura română. Intenția poetului este să sugereze un cadru de amintiri, în centrul căruia se aflase odinioară câinele Fox. În visul dimineții, reînvie amintirea zarvei, a veseliei, a unei naturi fragede, tonice; dar amintirea trezește nostalgia, tristețea. Sunetele naturii reînvie îl fac pe poet să iubească și limba păsărilor și a apei:

Forfotă de fulgi pe coșuri,/ În ciub fraged: cir-li-lai, /-Fox al meu , îți place, hai?/ Cir-li-lai, cir-li-lai,/ Precum stropi de apă rece/ În copaie când te lai,/ Vir-o-con-go-eo-lig, /-Oase închise -afără-n frig/ Lir-liu-gea, lir-liu-gean / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean. (I. Barbu, In memoriam, p. 91-92).

În exemplele de mai sus, cir-li-lai, lir-liu- geam, lir-liu-geam redau aproximativ ciripitul muzical al păsărelelor, depășind onomatopeele convenționale cip-cirip; sunt onomatopee create de un poet cu sensibilitate specială, care aude și exprimă sonorități muzicale interioare, aflate în memoria afectivă; vir-o-con-go-eo-lig sunt sunete onomatopeice de aceeași factură, aparținând vocilor interioare ale poetului care sunt reproduese cu funcție magică și nicidecum ca sonorități de umplutură, din motive prozodice.

Conchidem că onomatopeele, scoase din context, sunt fără sens; utilizate poetic, stilistic, rostul lor nu e doar de redare a sunetelor și zgomotelor din natură, ci capătă funcții conotative, îmbunătățesc expresia poetică, sugerează stări emoționale.

De problema expresivității onomatopelor interjecționale și a derivatelor acestora (cuvinte cu simbolism fonetic) s-a ocupat și I. Iordan în lucrarea Stilistica limbii române. După ce afirmă că “structura lor motivată e determinată de tendința de a reproduce sunete și zgomote obiective, autorul se ocupă de modul cum se îmbogățește mesajul cu “elemente reprezentabile, datorită motivării”. Puternice prin fonetism, onomatopeele interjecționale se află din abundență în creația lui Sadoveanu preocupat de evocarea precisă și plastică a manifestării sonore a firii. Un alt cercetător (Gavril Istrate), observă just faptul că gramaticile românești tratează foarte sumar capitolul funcțiilor multiple pe care le au interjecțiile în operele literare.

Noi ne situăm pe aceeași poziție și dorim să accentuăm că simpla clasificare sau evidențiere a interjecțiilor devenind “scop în sine”, este inutilă: numai evidențierea valențelor stilistice ale acestora are importanță și devine folositoare celor ce vor să înțeleagă un text literar sau o exprimare colorată.

Revenind la scrisul lui Sadoveanu, unii cercetători (Iordan, G.Istrate) observă în opera acestuia nu numai numărul mare de interjecții și onmatopee, multe dintre ele necunoscute până la el, dar și valorile noi pe care le au aceste interjecții. Se obsevă că, pe măsura ce dobândește mai multă experiență, perfecționând eufemiile textului, scriitorul renunță la contribuțiile structurilor copiativ, în favoarea structurilor sugestive.

Iată o parte dintre onomatopeele interjecționale puternice prin fonetism, regăsite adesea în operele sadoveniene:chiu,chi…chi!, ham-ham!, huitanaa!, poc!, prrr!, ptiu!, tivai, țâbă!, zumba-zumba!(Șoimii), ga!ga!, ha-ha!, țah-țah! (Țara de dincolo de negură), clonț!, crau-crau!, cric!, hăt!, hi!, hu-hu-hu!, toc-toc-toc!, țâșt! (Nopțile de Sânziene); brah-brah! (Istorisiri de vânătoare); horo-horo! (Poveștile de la Bradu-Strâmb); bâr-bâr-bâr!, chi-vi!, clonc! cogâlț!, da-da-da-da!, broh!, iha! (Nicoară Potcoavă).

Trebuie să observăm că prin arta lor, unii scriitori care posedă un excepțional simț al limbii încearcă onomatopeele cu sensuri, cu conotații care le fac mai mult decât simple vocabule imitative. Creangă, Caragiale, Sadoveanu sunt maeștri în acest sens. Așadar se poate vorbi și de o semantică a onomatopeelor.

În ceea ce privește productivitatea lexicală a interjecțiilor s-a observat că multe interjecții, în special din categoria onomatopeelor constituie o bază de derivare în limba română, formându-se astfel substantive și verbe ca: be-he-he > a behăi; bâz > a bâzâi; balang > a bălăngăni; boc > a bocăni, cioc > ciocăni, cirip > a ciripi, cotcodac > a cotcodăci, clanț > a clănțăni, cronc > a croncăni, dong > a dăngăni, a covițăi, fâl > a fâlfâi, fâș > a fâșâi, gâl > a gâlgâi, ga > a gâgăi, groh > a grohăi, ham > a hămăi, hor > a horăi, mac > a măcăni, miorlau > a miorlăi, miau > a mieuna, hodorog > a hodorogi, of > a ofta, orac, oac > a orăcăi , pac > a păcaăi, poc > a pocni, pâr > a pârâi, puf > a pufăi. (La Creangă pe lângă a pufăi (puf) se mai întâlnește și pac! Ca în exemplul: ”…Moș Nichifor își aprinde luleaua, [ …] și pac, pac!, pac, pac! din lulea”) ; scârț > a scârțâi; sâc > a sâcâi, sfor > a sforăi, trop > a tropăi, vai > a se văieta, a se văicări (locuțiuni verbale); zdroc > a zdroncăni, nț-nț > a țâțâi; na-na > a nănăi, a ronțăi.

Din categoria substantivelor provenite din interjecții onomatopeice amintim: of! > subst.of (durere, necaz), fâș > subst. fâș (impermeabil); bocnitură, cârâitură, cloncănit, fâlfâire, fâlfâit, fâșâit, gâlgâit, grohăit, cotcodăcitul, guițare, hămăit, hodorogire, horăit, horcăit, măcănitură, mieunat, păcănitură, pocnet, pârâire, plescăire, pocnitoare, pufnitură, țăcănit, vâjâire, vaiet, pocnitură, ronțăitoare, ciocănit, ciocănitoare, clănțănitoare (ex.: Are o clanță! (subst.), hop! > subst. hop (obstacol) ca în exemplul : mergând noi în pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcaniile de pe ulițele Iașilor (I. Creangă).

Iorgu Iordan observa că DLRM îl derivă pe a trosni din trosc, iar pe a trăsni din v. sl. trosnonti; dar că a trăsni este varianta moldovenească a lui trosni cum se deduce din numele propriu Trăsnea.

Tot aici trebuie menționat că în cazul interjecției ă….ra…ca s-a produs un proces invers față de cel obișnuit, adică dintr-o expresie interjecțională săracul (a) de mine! prin elidarea unor cuvinte și sunete au rămas formele ă…ra, ă…ra…ca, ăra.

Ă…ra …ca’ de mine și de mine! (Ivan Turbincă, I. Creangă);

Ă…ra, d-apoi ia nu mai meni a rău, jupâneșică, hăi, că doar, slavă Domnului, n-am pățit eu pătărania asta numai o dată în viața mea! (p. 132) – interjecția exprimă uimirea disimulată de moș Nichifor într-o frază burlescă. Mai apare și la Caragiale: Ăra! da stai, bri omule! și trage două palme vajnice și iese(p.92)

Tot aici intră și unele interjecții întâlnite la Creangă numite de G. Călinescu “culori țărănești”:

Te-am așteptat de Crăciun să vii, dar…beșteleu, feșteleu, că nu pot striga valeu, și cuvântul s-a dus ca fumul în sus și de venit n-ai mai venit (p.253).

Stăi oleacă, măi băiete-zice Creangă când cineva îl intreabă ce e cu piesa de teatru pe care spune că are de gând s-o scrie – cu trenchea-flenchea, trei lei perechea, nu se face treabă în lumea asta! (este folosit aici cu rol persiflant sau chiar batjocoritor) (idem, p. 253).

Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para sau Haram de capul vostru! de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău decât așa! (Ivan Turbincă, I. Creangă).

Interjectția scârț! a produs atât verbul a scârțâi, dar ea apare și substantivizată: Iaca niște papugii… niște scârța-scârța pe hârtie! (O noapte furtunoasă, I. L. Caragiale, p. 7) și substantivul: Se aude scârțâitul ușii.

IV FUNCȚII SINTACTICE

Interjecțiile pot îndeplini următoarele funcții sintactice:

1. subiect : Cioc!, cioc! cioc! se aude de departe!. (Emil Gârleanu, p. 185).

2. predicat interjecțional: Iaca, Ivane și casa de veci, zise el, Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb.

3. nume predicativ:-Vai de cel ce se smintește, dar mai vai de cel prin care vine sminteala! (I. Creangă, p.304).

Și cu stăpânirea voastră, era vai de pielea noastră.

4. atribut interjecțional:Avea o fata phi!; Halal răspuns!

5. complement direct:

N-apuc s-ajung în colț, și auz pe urmele mele pst!, pst! Bibicule!

Și pornind eu cu demâncarea, numai ce și aud pupăza cântând :pu-pu-pup! (Amintiri din copilărie, I. Creangă, p. 214).

6 complement circumstanțial de mod:

… și goglâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.(Capra cu trei iezi, I. Creangă, p. 22)

– Iaca așa, Ivane, să te așezi (Ivan Turbincă, I. Creangă, p. 172)

Și apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a și pornit, șovâlcăind. (Povestea porcului, I. Creangă).

În ceea ce privește valorile de întrebuințare ale interjecțiilor, acestea apar în următoarele situații:

1) Interjecția, ca și vocativul și imperativul, dispune de o anumită intonație specifică. Singură are valoare de adresare și cunoaște o topică asemănătoare, în cadrul propoziției (la început, la mijloc sau la sfârșit):

Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru ! (Capra cu trei iezi, I.Creangă, p. 20).

– Ură tu, maă Chiriece…(Amintiri din copilărie, I. Creangă, p. 204).

Încalecă pe mine, și hai! (Povestea lui Harap-Alb, I. Creangă, p. 106).

Uneori interjecția precede propoziții interogative sau exclamative :

Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum ! (Stan Pățitul, I, Creangă, p. 78).

Ia ascultați măi, dar de când ați pus voi stăpânire pe mine?

( Povestea lui Harap-Alb, I. Creangă )

2) Întocmai ca la verbe, obsevăm și în cazul interjecțiilor două categorii : momentane (buf!, fleosc!, hârști!, ia!, iacă!, jart!, poc!, țuști!, lip!, stop! ) și durative (sfârr, zbrr, fâl-fâl, teleap-teleap).

Diferența între cele două categorii se poate sesiza și din exemplele următoare:

Duminicile bâzâiau la strană, și hârști! câte-un colac! (Amintiri din copilărie, I. Creangă, p. 182).

Și hai, hai!, hai, hai! cătră sară am ajuns la bunicul David în Pipirig (Idem, p.196).

3) Interjecțiile zău și aș sunt utilizate în limba română ca răspunsuri afirmative sau negative a unor propoziții interogative sau în structura unor propoziții, întocmite ca adverbele.

– Pleci cu el în excursie?

– Ei aș!- aici are un sens negator, contestatar-disprețuitor.

Aș! mai are două ceasuri bune de alergat, nu poate veni așa degrab! (O noapte furtunoasă, I.L. Caragiale).

Îți spun că le-ai citit undeva.

– Zău, nu … (Dascăl prost, I.L.Caragiale, p. 227).

Unele interjecții dispun de un alt tip de sens adverbial (de mod):

Ia, m-am prins hăt și bine să-i dau grâul în girezi după cum ai zis (Povestea lui Stan Pățitul , I. Creangă , p. 75) (hăt- mult).

Apoi aflați, fraților drumeți, că numele meu e Agapie Lăcustă, de la răzășia Lăcustenilor, dincolo de Prut, hăt la vale (Nicoară Potcoavă, Mihail Sadoveanu, p. 302).

4) În limba română este o singură interjecție care manifestă tendința de flexiune și anume interjecția haide, la care se disting desinențe de persoana a II-a sg. (-e: haide), I pl. (-m: haidem), a II-a pl. (-ți: haideți) și care trimit la un subiect exprimat prin pronumele personal de pers.I sg. și pl. și a II-a sg: Tu haide cu mine; Haideți, mergem împreună la concert.

5) Interjecții precum hei, măi, mă, bre, însoțesc frecvent vocativele:

Bre Vasile, grăi el încet, ai văzut pe muierușca cu care a trecut cu căruța fosterului? (Venea o moara pe Siret, M. Sadoveanu, p. 37).

– Măi băieți, zicea vătaful flăcăiașilor -idem

– Mă Ioane, dragi ți-s fetele?(Amintiri din copilărie, I. Creangă, p. 209).

6) Întocmai cum după verbe pot apărea dative posesive, tot așa se întâmplă și în cazul interjecțiilor: iacătă, iată, na și uite: Iată-ți stiloul! (=Primește stiloul tău); Na-ți geanta!; Iacătă-ți jurnalul!; Uite-ți scrisoarea!.

Dar aceste dative, care sunt niște atribute pronominale pot fi exprimate nu numai prin pronume personale neaccentuate, ci și prin forme neaccentuate de pronume personal în Ac., dublate de forma neaccentuată de pers. I sg. a indicativ prezent a verbului a fi:

– Iată-mă-s, Doamne, pusă, la opreală; m-a lăsat de râsul unui șuiu ca Ivan, nenorocita de mine ! (Ivan Turbincă, p. 169).

7) Interjecția ia este întâlnită pe lângă verbe la modurile conjunctiv sau imperativ.

– Ia lăsați-l încolo, măi… (Amintiri din copilărie, I. Creangă, p. 248).

Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă și pântecele cobză, zise Setilă! (Harap- Alb, I. Creangă, p. 131).

8) În limba populară interjecțiile predicative sunt însoțite și de alte interjecții de adresare:

– Ia poftim cinstite părinte, de-ți lua din masa noastră oleacă de gustare. (Amintiri din copilărie, I. Creangă, p. 239).

– Ho mă! ce vă este? zise Zaharia, sărind ca un vultur între dânșii! (idem , p. 250).

9) Unele interjecții intră în corelație cu adverbele când și cum care uneori apar singure sau împreună cu adverbele de mod numai.

Și când prin dreptul podului, numai iaca și ursul: mor!, mor!, mor! (Harap-Alb, I. Creangă, p. 92).

Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină…(Fata babei și fata moșneagului, I.Creangă p. 152).

10) Multe interjecții sunt utilizate în cadrul frazei cu valoarea unor propoziții neanalizabile: ura!, ei!, dec!:-Urra!… moș Creangă!(G. Călinescu).

Ei ! asta e!.. Ce-ți pasă? (Amicii, I.L. Caragiale, p. 147).

11) Unele interjecții pot fi folosite pentru realizarea repetiției:

…Și întorcând spre undă cupa iopolului, a bătut o dată: clonc!… Și-apoi iar, de trei ori, clonc-clonc-clonc!

Apoi o ie la papuc și hai, hai!, hai, hai! ajunge în sat la frate-său. (Dănilă Prepeleac, I. Creangă, p.36);

pe când cobza ținea hangul zumzăind când mai tare, când mai înăbușit: zumba-zumba…zumba-zumba. (Șoimii, M. Sadoveanu).

12) Câteva interjecții intră ca elemente formante în structura unor locuțiuni verbale care dispun de o mare expresivitate: a face țâști, a face zup, a face tronc.

…pe când șed ele plecate și dau pânza în apă la ghilit, fac țuștiu! din baltă ș- o ieu la sănătoasa .(Amintiri din copilărie, I. Creangă, p. 219).

Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, și odată fac zup! în niște cânepă…(Amintiri din copilărie, I. Creangă, p. 208).

Pe langă a face tronc mai este întâlnită și varianta muntenească mi-a căzut cu tronc.

-Ei, stăpâne, cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături; așa-i că ți-a căzut tronc la inimă? (Povestea lui Stan Pățitul, I. Creangă, p.80).

13) Sunt unele interjecții incluse în structura unor locuțiuni adverbiale de factură populară: cu chiu cu vai, de chiu de vai, iac-așa, iute-așa.

Logofete, brânză-n cui,/ Lapte acru-n călămări,/
Chiu și vai prin buzunări!( Amintiri din copilărie, I. Creangă p. 182).

Întâlnim forme ca iac-așa, iute-așa în cântecul popular iaca, iacă, iac-așa.

-De ce ai făcut treaba asta?

-Iac-așa!

14) În ceea ce privește punctuația, în cazul interjecțiilor predomină semnul exclamării și mai puțin virgula.

– Vai! a țipat Fiva și i s-au aprins obrajii…(Nioară Potcoavă, M. Sadoveanu).

…și biata soacră nu mai putu zice nici cârc! (Soacra cu trei nurori, I. Creangă, p.11).

Dintre locuțiunile interjecționale cele mai întâlnite în limba populară amintim:ce dracu, drăgăliță doamne!, doamne ferește!, doamne iartă-mă!, măiculița mea!, na-ți-o bună!, slavă domnului!, păcatele mele!, vai și amar!, vai de mine!, săraca de mine!

Na-ți-o bună, că ți-am frânt-o! zise Trăsnea.

Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu?.

Să vină vreun cutremur, Doamne ferește! mi s-ar dărâma casa.

Am greșit păcatele mele și-mi pare rău!.

Bieții țărani, vai și-amar de ei! mereu au suferit.

Auzi colo! la ce l-a dus mintea.

Pentru Dumnezeu! răspunde-mi odată la scrisori.

– Ți-a înțeles intenția?

– Ți-ai găsit!

– La naiba cu flecarii!

V INTERJECȚIA ÎN TEXTUL MULTIMODAL

Din perspectiva semioticienilor, mișcarea și continuitatea narativă implică o intercondiționare între codul vizual și cel lingvistic. Din punctul de vederea al lingvisticii trebuie să urmărim aspecte precum structura generică a vocabularului și gramatica limbii orale și scrise, din perspectiva vizuală –culoarea, vectori și punctde vedere în stil și imagini în mișcare, gestual –limbajul trupului și limbajul vorbirii audio volum ritm, efecte sonore al imaginilor și cuvintelor, iar spațial vecinătate în timp și spațiu poziția, așezarea obiectelor. “Sugestia sonoră, prin transcrieri lingvistice (interjecții, onomatopee) care completează imaginea, o dezambiguizează – și se integrează în ea.” (http://ebooks.unibuc.ro/filologie/Zafiu/27.htm)

Banda desenată este un tip de text multimodal în care se narează cu ajutorul imaginilor și al cuvintelor. Abordarea din perspectiva interferențelor trecut-prezent-viitor în literatura română are drept scop apropierea noii generații de valorile literaturii române sau universale. Caracterele sonore ale fiecărui cuvânt pot fi redate, grafic, prin schimbarea formei literelor, a mărimii și bolduirii lor sau prin colorarea bulelor(bule de vorbire).

Iată câteva exemple

Interjecții onomatopee care redau lovirea, bătaia

ZDRANG –zgomot produs de depunerea armelor

T Z B

R B U

O Â U

S R M

C! R !

, PAF!, UUII!,AUU!-zgomotul care reproduce bătaia

GÂL! GÂLT! GÂL! LEORP!

GÂL! GÂLT! GÂL! LEORP!

GÂL! GÂLT! GHIORȚ! LIPCI!

GÂL! GÂLT! FRRRP!

GÂL!

Repetiția și dispunearea lor pe verticală sugerează ingerarea unor lichide fie că este vorba despre poțiuni, fie despre supa antidot.

Dispunerea literelor majuscule ale acestor interjecții onomatopee pe verticală, orientează privirea cititorului spre centrul de interes al imaginii, îndrumând astfel actul lecturii, sugestia sonoră fiind redată prin semantica și productivitatea lexicală a interjecțiilor, onomatopeelor ce completează imaginea fie imită zgomotul produs de o lovitură, fie zgomotul produs deconsumarea unor lichide licori sau supe cu înghițituri mari.

Literele repetate sugerează sunete sau zgomote. Aceeași interjecție onomatopee AUU! AUU!, AUU!!! Repetată de trei ori sugerează în alt context strângerea mâinilor, forța mușchilor mâinii.

De obicei, în banda desenată desenul ocupă un spațiu mai mare decât al textului, iar narațiunea este așezată deasupra fiecărei imagini. Mișcarea, diversele sunete și stări psihice, precum și materializarea mișcării, e redată prin procedeul ieșirii din cadru, la fel cum viteză marită sau șoc prin hașururile, serpentinele, liniile sinuoase. Sugestia sonoră, redată prin semantica și productivitatea lexicală a interjecțiilor, onomatopeelor ce completează imaginea.

În romanul grafic, scris ca bandă desenată sub forma unei cărți, “Asterix, viteajul gal” de R. Goscinny text, Albert Uderzo desene, București, Editura Arthur, 2017, interjecțiilor propriu-zise hei! exprimă o chemare, hopa, zdrang! sugerează lupta, la fel și onomatopeele Buff!, Buum!, Pleosc!, Biff!, Paf!, Uuii!, Auu!.Sunetul alarmei este redat cu ajutorul alteia tatararara tata!, pentru ca băutul poțiunii magice sau alte băuturi să fie sugerate prin variate onomatopee Gâl, gâl, ghiorț! Gâlț, gâlț!.Benzile desenate oferă reprezentări lingvistice ale râsului Hi! Hi! Hi!, Ho!, Ho! sau Hu!, Hu! Ajunge! Ajunge! Hahahohohihi!, ale refuzului, nemulțumirii Nț!, nț! sau ale sforăitului sforrrr!. Între interjecțiile de durere, surpriză, furie, ușurare normal să găsim Ah! Ahh! Aaah! Of! și Auu!.

Textul multimodal atrage publicul cititor de la cele mai fragede vârste având rol educativ, insistând asupra laturei moralizatoare, comice, asupra creativității decodării mesajului încifrat în scurte propoziții de regulă imperative, dar care pot sugera semnificațiile profunde, relațiile dintre personaje, de opoziție, conturând tipuri umane.

Discursul verbal sau textual surprinde folosirea unor expresii latinești, conferind caracter interdisciplinar textului și elemente de interculturalitate.

Recitativa Cum vă spuneam, romanii își cam uită latina! este o constatare depreciativă a naratorului, autorului pentru cel care rostește Vae victis! (Uderzo Albert, Asterix, viteazul gal, București, Editura Arthur, 2017, p 5) „este o expresie latină care poate fi tradusă „vai de cei învinși”. Aceasta înseamnă că cei învinși în luptă se află cu totul la mila cuceritorilor lor și nu trebuie să aștepte sau să ceară clemență.”

Se menține astfel un dialog indirect cu cititorii, fiind un exercițiu de stimulare a atenției, dat fiind faptul că unii nu mai știu semnificația expresiei vae victis!. Aceasta se traduce prin vai de cei învinși!

(http://istorie-edu.ro/istoriee/Ist_misc/Dict_C/exp_V.html) conform spuselor istoricului roman Titus Livius, iar semnificația este că învinșii trebuie să accepte condițiile impuse de învingători indiferent cât de grele sunt.

Alte expresii latinești care apar în romanul garfic citat sunt:

Ave! este o interjecție din latină și se traduce salut!

Ave, Caius Bonus!( Asterix, viteazul gal, p. 6)se traduce Slavă ție, Caius Bonus!

Ave, Iulius Pompilius! !( Asterix, viteazul gal, p. 6) Slavă ție, Iulius Pompilius!

Aut Caesar, aut nihil! se traduce Ori Caesar (împărat), ori nimic, semnificația fiind că joci cartea cea mare ori sunt totul, ori mai bine nimic și este folosită de oamenii ambițioși.

Bravo, Iulius Octopus!- ( Asterix, viteazul gal, p. 23)exprimă aprobarea, felicitarea

Ipso facto! !( Asterix, viteazul gal, p. 5) loc. adv din latină se traduce prin acest ar acest fapt, înțeles de la sine, implicit

sic! adverb provenit din latină, se traduce așa, întocmai

(http://istorie-edu.ro/istoriee/Ist_misc/Dict_C/exp_V.html)

Vanitas vanitatum et omnia vanitas(Asterix, viteazul gal, p. 36)– origine se află în limba ebraică și înseamnă Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte. Cu o astfel de afirmație începe cartea Ecleziastul, din Vechiul Testament, pe care unii cercetători ai textelor sacre o atribuie regelui Solomon. (https://destepti.ro/ce-inseamna-si-care-este-originea-expresiei-vanitas-vanitatum-et-omnia-vanitas)

De facto(Asterix, viteazul gal, p. 36) –se traduce e fapt, este o expresie latină care înseamnă „referitor la faptă” (https://ro.wikipedia.org/wiki/De_facto)

Recitativa, ce conține cuvintele naratorului, plasează acțiunea temporal în anul 50 înainte de Hristos, iar spațial în Galia aflată sub ocupație romană. Interogația retorică pare să anticipeze curiozitatea cititorului și să mute accentul pe satul Gal, în special pe vitejia și liniștea acestora în comparație cu viața deloc ușoară a garnizoanelor de legionari romani. Lupa, oferă o imagine mărită, prin forma ei circulară, trimite către ideea de cerc, formă geometrică ce sugerează ideea de perfecțiune, simetrie, dar și de protejeze a individului, folosit ca inel, brățară, colier, brâu, coroană. „Cercurile aveau menirea de a menține coeziunea dintre suflet și corp. lată de ce în antichitate războinicii purtau atît de multe brățări și de ce inelele și brățarele nu puteau rămîne asupra celor, al căror suflet trebuia să poată evada, precum morții. Inelul mai înseamnă o legătură sau o dăruire voită și irevocabilă, de aceea călugărițele poartă verighete.” (http://dictionardemotive.blogspot.ro/2015/01/cerc.html)

Romanul grafic își construiește narațiunea pe intrigi ce stârnesc interesul cititorilor prin combinații de imagini și text. Nu au acea serialitate specifică benzilor desenate, în sensul că romanul grafic are o introducere, un conținut și un sfârșit. Imaginea alăturată pune sub lupă satul Gal, reluată în următoarea imagine insistând astfel asupra statorniciei și destoiniciei locuitorilor din acest sat.

Raportându-ne la cele două imagini selectate din romanul grafic Asterix, viteazul gal, Albert Uderzo, București, Editura Arthur, 2017, putem observa caracterul interdisciplinar (literatură, istorie, geografie, religie desen) ce poate deveni interactiv prin întrebări de dirijare a lecturii bine alese de către profesor:

Când a apărut prima banda desenată și unde?

Care a fost primul supererou din benzi desenate?

Ce alți supereroi sau personaje de benzi desenate cunoașteți?

Care este personajul pricipal din aceast roman grafic?

Câte planșe conține cartea, știind faptul că faptul că planșa corespunde fiecărei pagini a benzii desenate?

Ce alte elemente de structură mai recunoașteți?Alegeți din lista benzi (rândurile conținând imagini) și viniete (fiecare imagine a benzii), cartușele sau recitativele(în ele autorul poate schimba locul sau timpul), bule de vorbire.

Observați că acestea urmează o ordine logică și temporală!

Indiferent de forma lor, rotunde, pătrate, detip norișor, acestea sunt orientate către gura ori personajelor care le rostesc, regula fiind aceea ca acel care dă primul replica să fie așezat în stânga imaginii, în cazul nostru Asterix, iar celălalt în dreapta, respectiv Pine. Literatura de specialitate și manualele școlare vehiculează următoarele denumiri Bulele de dialog/ baloanele sau filacterele

Explicați de ce variază dimensiunea vinietelor?

Aveți în vedere faptul că vinieta mare poate semnifica un moment de descoperire sau de reflecție, având uneori valoare informativă sau explicativă sau anunțând o nouă etapă în derularea narațiunii, iar vinieta mică are valoare variabilă, în funcție de conținut.

Structura narativă este susținută de prezența personajelor care comunică și se comunică: Asterix, Obelix, Pine, Quid, romani.

Discursul iconografic se împletește cu cel verbal.

HOPA! (Asterix, viteazul gal, p.5) “însoțește o cădere, o aruncare sau o scăpare (din mînă) a unui lucru.”

( https://dexonline.ro/definitie/hopa)

Dacă pentru analiza sistemului lingvistic se va avea în vedere vocabularul, tonul, organizarea discursului, coerența, auditivul – linia melodică, efectele sonore, zgomotele ambientale, liniștea, intonația sau volumul.

Ritmul citirii este mai rapid dacă desenul și vinieta sunt mai mici, iar în cazul în care desenul este supradimensionat, atenția cade asupra obiectelor sau personajelor din interiorul său.

Vinietele goale marchează liniștea dintre secvențe, permițând cititorului să refacă derularea povestirii pentru a an-

ticipa urmarea. Uneori, într-o vinietă pot apărea cuvinte care sugerează sunete diverse. Bulele în formă de fulger indică un strigăt. “Dimensiunea și forma caracterelor tipografice cu care este scris textul din interiorul bulei de dialog au și ele o anumită semnificație: literele îngroșate și de dimensiune mare atrag atenția asupra intensității cuvintelor, literele scrise cu

caractere italice, de dimensiuni mari, sugerează furia, iar italicele simple – emoția.” https://manualedigitaleart.ro/docs/clasa_V/romana/ghid-romana-clasa-5.pdf(p10)

Indicațiile temporale și apar în casete dreptunghiulare situate în partea de sus a ilustrației, de culoare galbenă și sunt exprimate cu ajutorului numeralului 50 î.h, fie prin locuțiunea adverbială între timp, echivalentă cu în răstimp, fie prin adverbe când, apoi, deodată (pentru a sugera acțiuni spontane, bruște) fie adverbe la diverse grade de comparație ce sugerează intensitatea puțin mai târziu, și mai târziu, fie structuri precum în acest timp, iar pentru a sugera raportul de posterioritate după scurt timp…, și, mai târziu…, puțin mai târziu…

Sintaxa afectivă, atât în banda desenată Angry Birds bazat pe filmul cu același nume, Editura Arthur, 2016, cât și în Asterix, viteazul gal, Albert Uderzo, București, Editura Arthur, 2017,este pusă în lumină de interjecții sau onomatopee ce pot fi clasificate astfel:

Bla, bla,bla –interjecție ce redă pălăvrăgeala(Angry Birds, p.84)

Hmmm, ooo –curiozitatea lecturii revistei Semne clare BD (Angry Birds, p.3)

Ia uite, Joey!ce-mi plac reclamele din banda asta desenată (Angry Birds p3 )

Ia interjecție care îndeamnă la acțiunea de a privi, cuvântul bolduit și sintagma bandă asta desenată desemnează genul în care se încadrează.

Haț (Angry Birds p.4) – onomatopee înfășcarea bruscă a revistei sau hhh-haaaț! (Angry Birds p.93 )prinderea, apucarea cravatei.

Hei!-indignarea

Ooo!, Aaa!, uau!-încântarea

Merci! sinonim cu mulțumesc!-interjecții care exprimă recunoștința

Mda…afirmația îndoilenică

Ăăăăă indignarea, furia

Buf!, Trosc!, Ahhhhh! Pac!,Tronc!, Pârrr!, Buum! Uuf!, Aau!, Auci! (Angry Birds p.91 ) cumul de onomatopee surgerează lovirea,bătaia

Fleașșșșc!-interjecție sunetul produs de papionul care împroașcă cu apă (Angry Birds p.8)

Scâârț (Angry Birds p.11) interjecție ce redă sunetul produs de răsucirea oubalunului magic

Ding –dang interjecție redă sunetul clopotului, sunetul soneriei e redat de Țârr!, iar bătutul în ușă prin cioc, cioc, cioc!

Uneori sugestia auditivă este redată și prin alte cuvinte precum bâzâială vesela (Angry Birds p.8) urmată de ha,ha,ha!onomatopee repetată ce redă râsul. sau vaiete, zăngănit derivat, creație expresivă, în care consoanelesonore sporesc sugestia sonoră

Dezgustul este redat prin bleaaaah!, (Angry Birds p.16 ), câh!, Angry Birds p.23), iar bucuria prin iei!, iupiii!, uraa!, furia prin Grrrrr!,Arrgh!, Ahhh!, regretul oh!, ups!, sărutul țuc!.

În textul multimodal interjecția propriu-zisă are următoarele funcții sintactice

Predicat

Hai să ne ascundem în vârful copacului.(Asterix, viteazul gal, p.12)-predicat exprimat prin interjecție predicativă

Uite-l cum scapă, grație băuturii tale! .(Asterix, viteazul gal, p.12)-predicat exprimat prin interjecție predicativă

Poc! un bulgăre pe frunte

Dar amicii, hop cu gura! (Cum i-a păcălit Haplea, p.33) predicat echivalent cu verbul a sări

Nume predicativ

Când se scoală-i vai de dânsul.(Cum a murit Haplea, p.39)

Complement

Bogdaposte îmi zic eu singur interjecție cu valoare substantivală complement direct

Hop și Haplea se trezește(Sînt sau nu sînt Haplea?, p.36) complement circumstanțial de mod

Dar îndat’ se rupe craca

Buf! și Haplea pică jos (Cum a murit Hapleap. 38)

Aoleu! Ce nebun[!(Angry birds p15.)(Haplea.Alte pățanii și năzdrăvănii-de Moș Nae(N. Batzaria), Editura Ion Creangă, 1971. Carte pentru copii., p.17)Aoleo este este o creație spontană pe teren propriu

VI Texte suport

Pasăre galbenă

de Vasile Alecsandri

Pasăre galbenă-n cioc,

Rău mi-ai cântat de noroc,

De ți-ar pica ciocul tău

Precum mi-ai cântat de rău!

Tra, la, la, la, la, la, la,

Nu vedeai inima mea

Cât de fierbinte iubea,

Dar acuma-i sloi de gheață,

Rece și fără de viață,

Tra, la, la, la, la, la, la,

Glasul tău cu amărâre

Mi-a cântat de despărțire.

Să mă duc în cale grea,

Departe de puica mea!

Tra, la, la, la, la, la, la,

Căci nu sunt un vânător

Să pândesc când ai să zbori,

Și să-ți dau eu ție plată

Cu un fulger de săgeată!

Tra, la, la, la, la, la, la!

Aolică, dodo, fa

de Vasile Alecsandri

„Aolică, dodo, fa!

Au tu mi-ai făcut ceva?

De nu te mai pot uita?”

„Ba, nu ți-am făcut nimic.

Dar mi-e vorba cu lipic

De supun pe-orice voinic.”

„Hai, mândro, pe deal în sus,

C-a făcut fuselul fus

Și nici haragi nu i-am pus”.

Hai, mândro, să ne suim,

Să mergem, să hărăgim,

Numai amândoi să fim.

Eu să hărăgesc din deal,

Către vale-n jos, spre mal

Și tu, mândro, către deal.

Față-n față să privim,

Ochi cu ochi să ne-ntâlnim,

Unul spre-altul să venim!

Răzbunarea nevestei

de Vasile Alecsandri

Ici e țărână cu glod

Hop o dată, sus.

Ici e bărbatul nerod,

Hop o dată, sus.

Ici e tocmai unde joc

Ca să mă alin de foc.

Ici doarme cu mâini la piept

Ș-o să joc să mi-l deștept.

Dar decât l-oi deștepta

Oi juca ș-oi tot cânta.

Dormi tu, bărbățelul meu,

Ierte-mi-te-ar Dumnezeu!

Dormi, dormire-ai somnul lung,

Că multe-am tras și-mi ajung!

Aolea! Ce fuse asta?

de Vasile Alecsandri

Aoleo! ce fuse asta?

Lupii mi-au mâncat nevasta,

Când suiam amândoi coasta.

Trecui balta,

Luai alta.

Aoleo! ce bătăioasă!

Umblă tot năbădăioasă;

Nici cu asta nu fac casă.

Nici cu dânsa

Nu fac strânsa.

Când îmi umblă-n bătătură,

Chiar rusalii parc-o fură…

Și când dă câte o gură

Vaca fuge,

Boul muge.

Ho, bălțato! na, buiastră!

Stați că nu e boala voastră,

Ci e chiar nevasta noastră.

Mi-e pereche,

Nu vi-i streche!

Dragoste

de Vasile Alecsandri

Alelei! amar de mine,

Frățioare Constantine!

Rele sunt frigurile,

Mai rele-s dragostele!

Frigurile te răcesc,

Dragostele te-amețesc

Și te-aprind, te scot din minte

Și te-ajung cu dor fierbinte.

Vai de mine! ce păcat

Ele că m-au fermecat

Și-n trei zile m-au uscat,

M-au uscat, m-au veștejit

Ca stejarul înfrunzit

Când de brumă e atins

Sau de mare foc cuprins.

Alei! dragă frățioare,

Mă trec ca roua din floare

Și ca spuma de pe mare,

Când le soarbe mândrul soare.

Fă-mi o groapă la răcoare,

Că inima rău mă

PANTALONII LUI HAPLEA de NICOLAE BATZARIA

– Mai, nevasta, zice Haplea,

Pantalonii astia-i vezi?

Hai, te-apuca si degraba

Cu o palma sa-i scurtezi !

Caci diseara . hei, diseara

Este mare tambalau,

Merg la nunta lui Tanase

Si-o sa fie lata, zau.

Insa-aude si baiatul

Doar il stiti pe Haplisor –

Pe furis, ia pantalonii,

Merge drept la croitor.

Si-i dadu ca sa-i scurteze.

–M-a trimis, ii zice, tata,

Ca sa-i tai un lat de mana

Si-ntr-un ceas sa fie gata.

Croitorul, se-ntelege,

I-a scurtat, i-a potrivit.

Haplisor isi zice:” Tata

O sa fie multumit. »

Asteptand sa-i dea rasplata,

In cuier i-a atarnat.

Cand ii vede Haplea-si zice:

„Frosinica i-a uitat.”

Se-apuca sa-i faca singur,

Si-auziti-l sa pofteasca

Croitorul cel mai mester

Mai frumos sa-i potriveasca.

Mai tarziu nevasta-si zice :

« Pantalonii i-am uitat »

Si sculandu-se grabita,

Inc-o data i-a scurtat.

Imbracandu-i, Haplea vede

De genunchi ca i-au trecut:

«- Frosinico, striga dansul,

Vin` sa vezi cat am crescut ! » (https://nicolaebatzaria.wordpress.com/2012/12/17/pantalonii-lui-haplea-2/)

VII CONCLUZII

Indiferent că se referă la afișe, sloganuri, reclame, benzi desenate sau romane grafice atâta timp cât există combinație imagine și text vorbim de text multimodal.

Interjecțiile, termeni afectivi (care sunt expresia unor stări sufletești, atitudini, senzații), volitivi (expresia unei stări de voință) și onomatopeeic, apar în textul multimodal conferind spontaneitate, oralitate, dinamizând firul narativ în textl multimodal, ideferent că este vorba despre banda desenată sau romanul grafic. Beneficiile folosirii textului multimodal-benzilor desenate, romanelor grafice-în procesul educațional sunt nenumărate: elementele esențiale dintr-o narațiune oferă o informație ușor de reținut, este un punct de plecare și exercițiu în arta dialogului, dar și o formă de evalure.

Prin urmare, tradiționalul și modernul conlucrează în textul multimodal, iar picturalul se apropie mai mult de preocupările copiilor din ziua de astăzi.

Interjecția, definită ca fiind o clasă de cuvinte neflexibile, cu valoare exclamativă prin care se exteriorizează senzații și sentimente și se reproduc zgomote din natură, a fost discutată, unii dintre cercetători susținând că este un fenomen specific stilului oral sau semn spontan.

S-a constatat că interjecția se caracterizează prin instabilitate formală, datorită originii sale spontane și are o mare deschidere spre creații noi sonore. Ea nuanțează exprimarea, diferențiindu-se de stilul științific; datorită conținutului ei semantic este o componentă definitorie a oralității stilului beletristic.

Interjecțiile își precizează sensurile în contexte pe baza intonației specifice (exclamative), a mimicii și a gesturilor. Caracteristica predominantă a interjecției este posibilitatea de a fi transpusă de la un nivel al limbii la altul.

Însă o amplă clasificare a interjecțiilor este inutilă, valențele lor stilistice ies în evidență prin arta scriitorilor, care le fac mai mult decât simple vocabule imitative. În acest sens se vorbește despre o semantică a interjecțiilor, formate bine reprezentată de scriitori precum: I.Creangă, I. L. Caragiale, I. Barbu etc. Expresivitatea onomatopeelor dispare dacă sunt scoase din context.

S-a observat că majoritatea limbilor posedă cuvinte uzuale din fondul principal lexical care-și au originea în relația cu caracter onomatopeic.

Productivitatea lexicală a interjecției este foarte bogată, în special categoria onomatopeelor fiind o bază de derivare în voința limba română rezultând substantive și verbe.

Mișcarea interjecțiilor constă în trecerea unor forme verbale (de imperativ) spre clasa interjecțiilor (ce exprimă ordine și acte de voință) prin pierderea sau modificarea desinențelor de persoană: uit ! < uită-te!, pop. păzea!, feri! chiar și ghici! (în raport cu imperativul ghicește!).

Prin natura lor, onomatopeele au un punct de plecare, o cauză, asemeni verbelor personale; ele au (sau pot avea) un subiect sintactic, de pers. a III-a.

Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicției prin intonație sau numai prin marcarea exclamativă a predicatelor. În ceea ce privește punctuația, predomină semnul exclamării, și mai puțin virgula.

VIII BIBLIOGRAFIE

M. Avram, Gramatica pentru toți, București, Editura Humanitas, 1997;

Al. Graur, M.Avram, L.Vasiliu (coordonatori), Gramatica limbi române I, București, Editura Academiei, 1996;

Gh.Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii române, București, Editura Vox, 1996;

I. Coteanu (coordonator), Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1985;

C. Dominte, Interjecția în Limba română contemporană (coordonator I. Coteanu), București, Editura Didactică și Pedagogică, 1985;

Șt. Găitănaru, Gramatica actuală a limbii române.Morfologia, Pitești, Editura Tip-Naste, 1998;

I. Iordan, Vl. Robu, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978;

D. Irimia, Gramatica limbii române, Iași, Editura Polirom, 1997;

Iorgu Iordan, V.Guțu Romalo, Al. Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983;

http://www.asociatiacurteaveche.ro/wp-content/uploads/2017/10/Brosura-Artcrowd_interior_WEB.pdf

Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. I-III, Ed. Artemis, București, 1995

(https://ro.esdifferent.com/difference-between-comics-and-graphic-novels

Ionuț Petraru “Cum Se Face O Banda Desenata | Academia Motanov www.motanov.ro/tag/cum-se-face-o-banda-desenata

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/Zafiu/27.htm

Istoria Benzii Desenate Românești, Dodo Niță, Editura Vellant, București, 2010

Istoria benzii desenate românești, din 1891 până în prezent, 4 decembrie 2013, Corina Zorzor, Adevărul

http://istorie-edu.ro/istoriee/Ist_misc/Dict_C/exp_F.html

BIBLIOGRAFIE LITERARĂ

I.Barbu, Joc secund, București, Editura Cartea Românească, 1986.

I. L. Caragiale, Teatru, București, Editura Minerva, 1978;

G. Călinescu, Ion Creangă, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1966;

I. Creangă, Povești. Amintiri. Povestiri, București, Editura Tineretului, 1967;

M. Eminescu, Opere alese vol I, II, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1964;

R. Goscinny text, Albert Uderzo desene, Asterix, viteajul gal București, Editura Arthur, 2017