Verbul. Definiție și clasificări din perspectivă contrastivă [311038]

Verbul. Definiție și clasificări din perspectivă contrastivă

Verbul este cea mai complexă parte de vorbire din sistemul limbii. Importanța funcțională a verbului este relevată în majoritatea tratatelor de gramatică si de lingvistică generală. [anonimizat], îndeplinind rolul de centru predicativ al enunțului. [anonimizat]. Pe de o parte, cuvintele din clasa verbului denumesc un segment concret din realitate. [anonimizat] a [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat] I.Evseev, [anonimizat] [Evseev, p.29]

Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni în sensul larg al acestui termen:[anonimizat], procese, stări.

[anonimizat], timpul, persoana, numărul, genul si cazul. [anonimizat], [anonimizat] o [anonimizat], genul si cazul sunt categorii comune tuturor părților de vorbire flexibile. [anonimizat], [anonimizat] (primele două) sau la cele mai multe (timpul) forme verbale. [anonimizat]. Genul are o [anonimizat]-la toate formele diatezei pasive de la tipul construit cu verbul a fi ; [anonimizat], este limitat și cazul.[anonimizat] (modurile personale) [anonimizat], iar in altele ([anonimizat] – diateza pasivă cu a fi ) [anonimizat]. Aspectul – [anonimizat], dar există verbe cu sensuri lexicale aspectuale și forme temporale cu valori aspectuale.

[anonimizat] 28 de forme simple și 58 de forme compuse numai diateza activă (cu cele 148 de la diateza pasivă formele compuse sint 206). Forma-tip a verbelor, [anonimizat].

Parte de vorbire bine reprezentată numeric (a doua după substantiv) [anonimizat] o formă la alta.

CLASIFICAREA VERBELOR

Verbele pot fi clasificate în funcție de următoarele criterii:

─ după semnificație ([anonimizat]);

─ [anonimizat] a se combina cu anumiți determinanți (în clase sintagmatice);

─ după rolul lor în propoziție ([anonimizat]);

─ după particularitățile de formă pe care le prezintă la conjugare (în clase flexionare).

[anonimizat] a verbelor

Criteriile în funcție de care pot fi clasificate verbele sunt: forma procesului desemnat de verb și valorile lor aspectuale. [anonimizat]ică în următoarele clase lexico-semantice:

─ verbele de acțiune; exprimă o acțiune dinamică, îndreptată către un anumit scop: a ajuta, a călători, a căta, a citi, a coborî, a desena, a construi, a fabrica, etc.

─ verbele de stare; exprimă starea sau modul de a se manifesta al subiectului: a se afla, a clocoti, a dormi, a fi, a flămânzi, a hiberna, a lenevi, etc.

─ verbele de devenire; exprimă procese care au loc sub influența unor factori interni sau externi, indicând modificarea stării subiectului: a se cuminți, a încremeni, a îngălbeni, a se îngrășa, a înlemni, a se înnora, a se însenina, etc.

─ verbele de relație; exprimă relația dintre două obiecte, fenomene sau evenimente: a aparține, a avea, a conlucra, a conține, a colabora, a compara, a costa, etc.

După cel de al doilea criteriu, și anume din punctul de vedere al duratei acțiunii și al gradului ei de realizare, se disting verbe imperfective (durative), perfective (momentane) și iterative.

Verbele imperfective exprimă o acțiune sau o stare fără o limitare în timp: a arde, a aștepta, a călători, a căuta, a crește, a dormi, a dura, a exista, a iubi, etc.

Verbele perfective exprimă o acțiune limitată în timp: a adormi, a ajunge, a apărea, a se aprinde, a ațipi, a cădea,a da, a deschide, a găsi, etc. Verbele iterative exprimă acțiuni care se repetă la anumite intervale de timp: a clipi, a sălta, a tremura etc.

Clasificarea sintagmatică a verbelor

După capacitatea verbului de a se combina cu doi dintre determinanții săi de bază – subiectul și obiectul – și, în special, în funcție de orientarea acțiunii pe axa subiect – obiect, se disting următoarele trei clase de verbe:

1) verbele tranzitive (denumesc acțiuni, procese care implică un subiect și un obiect). Acestea, la rândul lor, sunt de mai multe tipuri; ele se împart în următoarele subclase:

a) verbe tranzitive-directe; exprimă acțiuni care au ca punct de pornire participantul care inițiază și realizează acțiunea, iar ca punct de sosire un participant pasiv, care, într-un fel sau altul, suferă efectele procesului. În propoziție aceste verbe pot primi un complement direct: a coase (o haină), a cosi (iarbă), a duce (un sac), a strânge (ciuperci), a scrie (un roman);

b) verbe tranzitive-reflexive; denumesc acțiuni care se răsfrâng asupra subiectului însuși. Ele conțin în structura lor formele neaccentuate ale pronumelor reflexive. În propoziție, valoarea reflexivă poate fi reliefată cu ajutorul formelor accentuate ale pronumelor reflexive: a se îmbrăca (pe sine), a se pieptăna (pe sine), a se cunoaște (pe sine), a se lăuda (pe sine);

c) verbe tranzitive-reciproce; denumesc acțiuni care se desfășoară între două sau mai multe subiecte, care acționează unul asupra celuilalt. Și verbele tranzitive-reciproce sunt verbe pronominale: ele se conjugă cu ajutorul formelor neaccentuate ale pronumelor reflexive, dar, spre deosebire de verbele tranzitive-reflexive, valoarea de reciprocitate poate fi întărită cu ajutorul locuțiunii pronominale unul pe altul sau cu ajutorul adverbului reciproc: a se ajuta (unul pe altul sau reciproc), a se respecta (unul pe altul), a se învinui (unul pe altul), a se căuta (unul pe altul);

2) verbe intranzitive; denumesc acțiuni ale unui subiect care nu se extind asupra unui obiect oarecare. Verbele din această clasă pot fi atât nepronominale (fără se), cât și pronominale (cu se). Ele însă nu se combină cu un complement direct și nici nu pot fi însoțite de formele neaccentuate ale pronumelor reflexive (pe sine) și nici de locuțiunea pronominală unul pe altul: a alerga, a merge, a trăi, a se duce, a se apropia, a se îmbolnăvi.

3) verbe impersonale; semnifică acțiuni care nu pot fi atribuite unui subiect, ele desfășurându-se parcă de la sine. În propoziție aceste verbe nu pot avea subiect și se folosesc numai la pers. 3 sg.: a ploua, a tuna, a fulgera, a se desprimăvăra, a se lumina, a se întuneca

Clasificarea funcțional-semantică a verbelor .

După specificul lor semantico-funcțional (după rolul lor în propoziție), verbele se împart în următoarele subclase:

1) Verbe predicative. Aceste verbe au un sens lexical deplin și pot constitui singure predicatul unei propoziții. Clasa dată include majoritatea absolută a verbelor: a lucra, a scrie, a spune, a explica.

2) Verbe nepredicative. Aceste verbe nu au sens lexical de sine stătător. Ele sunt niște instrumente cu rol morfologic sau sintactic. După rolul îndeplinit, ele sunt de trei feluri:

a) Verbe auxiliare (servesc la alcătuirea formelor verbale compuse; există trei verbe auxiliare: a fi, a avea, a vrea);

b) Verbe copulative (intră în componența predicatului nominal legând numele predicativ de subiectul propoziției; verbele copulative sunt: a fi, a deveni, a însemna, a se face, a ajunge, a rămâne);

c) Verbe semiauxiliare (intră în componența unui predicat verbal compus). După conținutul lor, ele sunt de două feluri: semiauxiliare de modalitate și de aspectualitate.

Semiauxiliarele de modalitate prezintă acțiunea de bază ca fiind posibilă, necesară, dorită, iminentă. În această categorie intră următoarele verbe: a putea, a trebui, a avea, a vrea, a-i veni, a fi etc.: Putem veni mâine. Trebuie să ne grăbim. Avem de făcut multe lucruri. Era să cad.

Semiauxiliarele aspectuale exprimă începutul, continuarea sau sfârșitul acțiunii denumite de verbul de bază: a începe, a se apuca, a prinde, a (se) porni, a se pune,etc.: A început să plângă. S-a apucat de învățat. Continuă să doarmă. A terminat de controlat lucrările.

Clasificarea flexionară a verbelor

Clasificarea verbelor după sufixul de infinitiv prezent. După acest criteriu, verbele se clasifică în patru clase flexionare, numite tradițional conjugări. Conjugările sunt clase de verbe la care formele flexionare sunt alcătuite după același model. Aceasta înseamnă că verbele din fiecare subclasă își alcătuiesc formele gramaticale cu ajutorul acelorași sufixe și desinențe.

La clasificarea verbelor în conjugări se ține cont de sufixul infinitivului care este: -a (la conj. I), -ea (la conj. II), -e (la conj. III), -i, -î (la conj. IV). Verbele de conjugarea I și a IV-a se împart, la rândul lor, în câte două subclase după cum se conjugă la indicativ prezent cu sau fără sufixele -ez (conj. I), -esc, -ăsc (conj. IV).

Clasificarea verbelor în funcție de gradul de variabilitate a rădăcinii. Pe baza acestui criteriu, verbele se grupează în două clase: a) verbe regulate și b) verbe neregulate.

Sunt regulate verbele care în procesul flexiunii își păstrează neschimbată rădăcina. Din această categorie fac parte cele mai multe verbe: a admira, a cânta, a bate, a oferi. De menționat că și radicalul unora dintre aceste verbe suferă anumite modificări: în componența lor se produc alternanțe vocalice și alternanțe consonantice: cânt, cânți, spun, spui etc.

Sunt neregulate verbele care își modifică – total sau parțial – rădăcina în timpul flexiunii. Există următoarele verbe neregulate: a fi, a avea, a vrea, a da, a lua, a bea, a mânca, a sta.

Clasificarea verbelor după conjugarea lor cu sau fără pronume reflexive neaccentuate. Din acest punct de vedere se disting: 1) verbe nepronominale și 2) verbe pronominale. Verbele nepronominale nu au la infinitiv și nici nu primesc la conjugare formele neaccentuate ale pronumelor reflexive: a merge, a ajunge, a vorbi, a spune etc.

Verbele pronominale (sau reflexive) au în structura infinitivului și se conjugă cu ajutorul formelor neaccentuate ale pronumelor reflexive. După cazul pronumelui reflexiv, ele sunt de două feluri:

a) verbe construite cu pronumele reflexiv în acuzativ: a se apropia, a se duce, a se uita, a se întrista, a se grăbi etc.

b) verbe construite cu pronumele reflexiv în dativ: a-și aminti, a-și imagina, a-și însuși, a-și reveni etc.

(The verb)

Generalități. Verbul este partea nominală de vorbire care exprimă, sub forma de proces, acțiunea, starea, existența obiectelor și fenomenelor și care intră în anumite relații cu celelalte părți de vorbire, relații exprimate în anumite categorii gramaticare specifice.

Din punct de vedere al sensului, pe lîngă ideea de acțiune – to work, to run, to build etc., de stare- to sleep, to lie, to linger, to pine etc., sau de existență – to be, to exist; verbul poate, de asemenea, arăta apariția unei caracteristici – to blossom, to wither, trecerea de la o stare la alta – to awake,to harden, o atitudine – to respect,to doubl etc. Dar oricare ar fi valorile lor semantice, toate verbele au în comun faptul că își exprimă conținutul ca un proces care se desfășoara în timp si este legat în mod nemijlocit sau milocit de un purtător al acțiunii, ceea ce și constituie principala caracteristică a acestei părți de vorbire.

Notă. În limba engleză, prezența purtătorului acțiunii alaturi de formele personale ale verbului în construcțiile neeliptice este obligatorie chiar în propozițiile impersonale, de tipul: “It snows”, “It is late”, “It seems” etc., unde subiectul it are un caracter pur formal, spre deosebire de limba română, und everbele respective nu sunt însoțite de un subiect: “Ninge”, “E tîrziu”, “Se pare” etc. În limba română prezența subiectului nu este obligatorie, nici chiar în construcțiile personale: “Mă plimb”, “Citești?” etc.

CLASIFICAREA VERBELOR

(Classification of Verbs)

Generalitați. Clasificarea verbelor poate fi făcută:

-din punctul de vedere al structurii morfologice;

-din punctul de vedere al formelor de bază;

-din punc de vedere sematic-gramatical;

-din punctul de vedere al aspectului lexical;

-din punctul de vedere al predicației.

CLASIFICAREA VERBELOR

DIN PUNCTUL DE VEDERE AL STRUCTURII MORFOLOGICE

1.Verbe simple

a) Nederivate

to bring – a aduce to make – a face

to burn – a adre to put – a pune

to come – a veni to run – a fugi

Aceste verbe reprezintă teme stravechi, care, alături de celelalte verbe provenite din engleza veche, alcătuiesc nucleul acestei categorii de cuvinte ăn fondul lexical al limbii engleze.

b) Derivate

-prin afixație: (cu prefixe) to arise, to forgive, to enrich, to rewrite;

(cu sufixe) to mobilize, to organise, to blacken.

-prin conversiune: to air, to finger, to grass, to house.

-prin contracție: to dub (to double) -a dubla (un film), to bach (bachelor) – a burlăci.

-prin derivare regresivă: to burgle (burglar), to diagnose (diagnosis).

-prin deflexiune: to bleed (blood), to fill (full).

-prin schimbarea accentului morfologic: contact – to con’tact, invalid – to in’valid.

-prin reduplicare: to fulfil.

2.Verbe compuse

Acetea sunt verbe formate din doua teme, care, îmrepună, alcătuiesc o singură noțiune:

to browbeat – a băga spaima

to kidnap – a răpi (copii, oameni)

to waylay – a atrage într-o cursă

Numărul acestor verbe în limba engleză este destul de mic.

Sub raportul elementelor care intră în alcătuirea lor, verbele compuse pot reprezenta următoarele combinații.

subst. + verb to pinpoint

adj. + verb to blindfold

adv .+ verb to broadcast

3.Verbe complexe

Aceste verbe sunt formate dintr-un verb simplu și o particulă adverbială, care alcătuiesc o unitate lexicală.

“He tried to bite off my nose”

“I must give it up”

“He didn’t turn up”

Cele mai numeroase combinații cu pariticule adverbiale le dau verbele cu o polisemie foarte dezvoltată ca : to bring, to make, to drive, to get, to give, to do etc.

Verbele coplexe reprezintă o particularitate caracteristică a limbii engleze și joacă un rol important prin larga lor folosire în limbajul idiomatic.Ele constituie și astăzi un mijloc productiv de formare a cuvintelor în limba engleză.

4.Locuițiuni verbale

(Verbal Phrases)

Locuțiunile verbale sunt combinații ale verbelor cu diferite părți de vorbire cu care formează unități frazeologice echivalente ca sens verbelor simple.

to make mention of = to mention a menționa

to come to pass = to happen a se întîmpla

to carry the day = to win a birui

Locuțiunile verbale sunt unități frazeologice individuale din punct de vedere sintactic.

CLASIFICAREA VERBELOR

DIN PUNCTUL DE VEDERE AL FORMELOR DE BAZĂ

Verbul în limba engleză prezintă patru forme de bază:

I. Infinitivul : to work, to sing

II. Past tense : worked, sang

III. Participiul trecut : worked, sung

IV. Participiul în – ing : working, singing.

Toate verbele din limba engleză contemporană se grupează în funcție de formele lor de bază (a II-a și a III-a), în două mari categorii: verbe regulate (Regular Verbs) și verbe neregulate (Irregular Verbs). La acestea se adaugă, ca o categorie itermediară, grupul puțin numeros al așa-numitelor verbe mixte (Mixed Verbs).

1.Verbe regulate

Din această categorie fac parte verbele care formează Past Tense și participiul trecut prin adăugarea desinenței -ed (majoritatea verbelor) și constituie regula dominantă generala de formare a acestor timpuri.

2.Verbe neregulate

Din această categorie fac parte verbele care formează Past Tense și participiul trecut astfel decât prin adăugarea desinenței -ed.

Prezent Past Tense Participiul trecut

Learn learnt learnt

Sell sold sold

Buy bought bought

Sing sang sung

Cut cut cut

Go went gone

Categoria verbelor neregulate cuprinde, în actuala etapă de dezvoltare a limbii engleze, 6 clase de verbe, care se deosebesc unele de altele prin modul de formare a lui Past Tense si participiului trecut.

CLASIFICARE VERBELOR

DIN PUNCT DE VEDERE SEMANTIC-GRAMATICAL

Din punct de vede semantic-gramatical, verbele pot fi împărțite în:

a) verbe principale b) verbe semiauxiliare c) verbe auxiliare

Verbe principale (Principal Verbs)

Se numesc verbe principale acele verbe care, având o valoare semantica deplină, sunt predicative, adică pot îndeplini singure în propoziție funcția de predicat (predicat verbal simplu):

I beg your pardon.

I will try again.

Verbele principale pot fi verbe cu predicație completă, incompletă sau dublă.

Verbe semiauxiliare (Semi-Auxiliary Verbs)

Se numesc verbe semiauxiliare acele verbe care îndeliplinesc în propoziție funcția de parte purtătoare a categoriilor gramaticale și a unei valori semantice secundare în cadrul unui predicat compus.Verbele semiauxiliare sunt verbe nepredicative

După tipul de predicat la a cărui formare participă, verbele semiauxiliare se împart în: verbe compulative, verbe modale și verbe aspective.

Verbe auxiliare ( Auxilliary Verbs)

Se numesc verbe auxiliare acele verbe care, fiind lipsite de orice valoare semantică, servesc ca unelte gramaticale de ordin morfologic, pentru construirea unor forme compuse ale verbelor principale (to have, sould, wil-would, to be).

După formele pentur a căror contruire servesc, verbele auxiliare în limba engleză se împart în:

Auxiliare de timp 2) Auxiliare de mod 3)Auxiliare de modalitate

Auxiliare de diateză 5) Auxiliare de aspect 6) Auxiliare de formă

CLASIFICAREA VERBELOR

DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ASPECTULUI LEXICAL

Deosebit de aspectul formelor gramaticale, care este o categorie morfologică, verbele au și un aspect lexical (Lexical Aspect), exprimând durata nedefinită sau limitată a acțiunii, ca o caracteristică a însăși semanticii lor.

Din punctul de vedere al aspectului lexical ca durată a acțiunii, verbele din limba engleză se împart în: verbe durative, verbe terminative și verbe cu aspect lexical dublu.

Verbe durative ( Durative Verbs)

Verbele durative exprimă o acțiune sau o stare a cărei durată este nedefinită, întrucât aceste verbe nu conțin ăn semantica lor nici o indicație cu privire la existența unei limite a acțiunii.

Asemenea verbe sunt:

To go, to run, to walk, to wonder, to dance, to drive, to look, to swim, to try,

to cry, to discuss, to fly, to sleep, to love, to imagine, to consist, to smell etc.

Verbe complexe care au caracter durativ: to build up, to run on, to stand out, to flow out, to go round etc.

Verbe terminative (Terminative Verbs)

Verbele terminative exprimă o acțiune a cărei durată este limitată în timp prin însăși sensul ei.

Asemenea verbe sunt: to accept, to admit, to appoint, to arrest, to ban, to break, to bring etc.

Verbe terminative complexe: to come off, to drink up, to lie down, to put in etc.

Verbe cu aspect lexical dublu (Verbs of Double Lexical Aspect)

Numeroase verbe pot exprima atît o acțiune durativă cît și una terminativă. Acest aspect lexical poate sa apară :

la sensuri diferite:

sens aspect

to advance a înainta durativ

a avansa (în grad) terminativ

b) la unul și același sens:

to do, to drink, to know, to read, to see, to speak, to think, to write etc.

CLASIFICAREA VERBELOR

DIN PUNCTUL DE VEDERE AL PREDICAȚIEI

Din punctul de vedere al predicației, verbele în limba engleză se împart în:

a) Verbe predicative b) verbe nepredicative

Verbele predicative, care pot forma singure, cînd sunt la un mod predicativ, un predicat verbal:

Yes, I leave tomorrow morning.

Verbe nepredicative, care nu pot forma un predicat decît împreună cu un alt cuvînt:

He was right.

CATEGORIILE GRAMATICALE

Diateza

Diateza este categoria gramaticală verbală care are rolul de a prezenta din diferite perspective raportul stabilit între acțiunea verbală și cei doi poli ai acesteia: subiectul și obiectul acțiunii. În limba română, diateza reprezintă o categorie constituită prin opoziția următorilor trei termeni: diateza activă, diateza pasivă și diateza impersonală.

În planul conținutului, pentru construcțiile alcătuite de verbe la cele trei diateze este caracteristic faptul că, în general, ele reprezintă o descriere a aceluiași eveniment. Ceea ce le deosebește este însă gradul diferit al importanței pe care vorbitorul o acordă fie unuia dintre cei doi participanți (subiectul sau obiectul), fie acțiunii înseși:

a) Diateza activă se folosește în construcții care descriu situația din punctul de vedere al subiectului acțiunii: Columb a descoperit America;

b) Diateza pasivă se folosește în construcții care descriu situația din punctul de vedere al obiectului acțiunii: America a fost descoperită de Columb;

c) Diateza impersonală se folosește în construcții care descriu situația din perspectiva procesului: În 1492 se descoperă America.

Astfel, în fiecare dintre cele trei tipuri de construcții este pus în centrul atenției unul dintre elementele evenimentului descris: autorul acțiunii (în construcțiile active), obiectul acțiunii (în construcțiile pasive, acțiunea însăși (în construcțiile impersonale).

Modul

Modul este categoria gramaticală a verbului care exprimă atitudinea vorbitorului față de acțiune, adică felul cum vede el această acțiune. În limba română există următoarele moduri: indicativ (lucrează), conjunctiv (să lucreze), condițional-optativ (ar lucra), prezumtiv (va fi lucrând) și imperativ (lucrează!).

Mărcile distinctive ale modurilor verbale:

Timpul

Timpul este categoria gramaticală care se constituie dintr-un sistem de forme verbale, al căror suport comun este raportarea acțiunii la momentul vorbirii. Între acțiunea exprimată de verb și momentul vorbirii, luat ca punct de reper, se pot stabili următoarele raporturi:

a) anterioritate – este exprimat prin timpul trecut (am lucrat – ieri);

b) simultaneitate – este exprimat prin timpul prezent (lucrez – acum);

c) posterioritate – este exprimat prin timpul viitor (voi lucra – mâine).

Numărul formelor temporale este însă diferit pentru fiecare dintre cele cinci moduri verbale. Astfel, în limba română există șapte timpuri la indicativ ( prezent, imperfect, perfect compus, perfect simplu, mai-mult-ca-perfect, viitor și viitor anterio) și câte două timpuri la modurile conjunctiv (prezent și perfect), condițional-optativ (prezent și perfect) și prezumtiv (prezent și perfect).

Persoana și numărul

Categoria persoanei la verb este constituită, ca și la pronume, dintrun sistem de trei termeni la numărul singular și alți trei, la plural.

Persoana și numărul se marchează, în structura timpurilor verbale simple, cu ajutorul desinențelor personale, iar la cele compuse, de regulă, prin formele verbului auxiliar: a) timp verbal simplu: sg. – lucrez (1), lucrezi (2), lucrează (3), pl. – lucrăm (1), lucrați (2), lucrează (3); b) timp verbal compus: sg. – am lucrat (1), ai lucrat (2), a lucrat (3), pl. – am lucrat (1), ați lucrat (2), au lucrat (3).

Unicul mod personal la care nu se actualizează sistemul gramatical al persoanei din cauze semantice este imperativul, care are forme doar pentru persoana a 2-a.

Genul

Categoria genului este caracteristică, în primul rând, participiului, precum și tuturor timpurilor verbale formate cu ajutorul participiului, deci categoria genului apare doar la diateza pasivă.

Desinența participiului exprimă totodată și numărul: am fost lăudat (m.) / lăudată (f.), ai fost lăudat (m.) / lăudată (f.), a fost lăudat (m.) / lăudată (f.), am fost lăudați (m.) / lăudate (f.), ați fost lăudați (m.) / lăudate (f.), au fost lăudați (m.) / lăudate (f.).

CATEGORIILE GRAMATICALE ALE

VERBULUI (ENGLEZĂ)

Aspectul gramatical ( The Grammatical Aspect)

Caracteristic pentru sistemul de conjugare în limba engleză este existența categoriei verbale a aspectului gramatical (Grammatical Aspect) . În limba engleză forma verbală care arată caracterul acțiunii (stării) din punctul de vedere al duratei, indicând daca se insistă asupra acțiunii (stării) în sine sau asupra respectivei acțiuni (stări) ca un proces ce se desfășoară în timp, se numește aspect (Aspect).

Categoria aspectului gramatical al verbului este strîns legată de categoria timpului de conjugare, fiecare aspect verbal avînd timpuri de conjugare: unele timpuri contribuie, la rândul lor, la indicarea aspectului acțiunii (stării): acțiune considerată ca terminată, sau acțiune care continuă sa se desfășoare la un moment dat.

În limba engleză există două sisteme de conjugare din punctul de vedere al aspectului gramatical.

1) Aspectul obișnuit sau comun (the Common Aspect)

2) Aspectul continuu sau progresiv (the Continous or Progressive Aspect)

Diateza (Voice)

Diateza este categoria gramaticală a verbului care exprimă caracterul raporturilor dintre subiect și verbul predicat, precum și dintre acesta din urmă și complement, atunci cînd în propoziție există un complement.

În limba engleză contemporana există trei diateze: diateza activă (The Active Voice), diateza pasivă (The Passive Voice) și diateza reflexivă (The reflexice voice).

În limba engleză contemporană se poate exinde categoria diatezei și la verbele intranzitive, deoarece multe dintre ele pot fi folosite și la diateza pasivă.

Diateza activă (The Active Voice). Diateza activă arată că acțiunea este savărșită de subiectul gramatical al propoziției. Ea este folosită atunci cînd atenția și interesul vorbitorului sunt concentrate asupra subiectului.

Verbele la diateza activă pot fi atît tranzitive cît și intranzitive.

Diateza pasivă (The Passive Voice). Diateza pasivă arată ca subiectul gramatical al propoziției suferă acțiunea savărșită de un agent, care apare în propoziție sub forma complementului de agent introdus prin prepoziția by și raspunzând la intrebările: de (către) cine? (by whom?), de ( către) ce? (by what?).

Diateza reflexivă (The Refflexive Voice). Diateza reflexivă arată cp acțiunea exprimată de predicat trece asupra celui care o săvîrșește, adică asupra subiectului propoziției.

Modul (The Mood)

Modul este forma, care arată atitudinea vorbitorului față de acțiunea (sau starea) exprimată de verb, din punctul de vedere al raportului acestuia cu realitatea.

În engleză deosebim următoarele moduri:

Modul indicativ (The Indicative Mood)

Modul impretativ (The Impreative Mood)

Modul condițional (The Conditional Mood)

Modul conjuctiv (The Subjonctive Mood)

În limba română există, pe langă modurile din limba engleză, și modul prezumtiv. Modul prezumtiv din limba română poate fi exprimat în limba engleză printr-un verb modal+infinitivul perfect:

Va fi aflat el pînă la ora actuală ce s-a întîmplat ieri.

By now he may have learned what happened yesterday.

Timpul

Forma verbală care redă timpul se numește în limba engleză Tense, spre deosebire de timpul real, timpul cronologic, numit time.

În limba engleză, ca și în limba română, timpul real, timpul cronologic, are trei diviziuni: timpul prezent (Present Time), timpul trecut (Past Time), timpul viitor (Future Time).

Timpurile care reprezintă momentul acțiunii (sau stării) în raport cu momentul vorbirii, se numesc timpuri primare (Primary Tenses). Celelalte timpuri se numesc timpuri secundare (Secondary Tenses).

Timpurile primare corespund acestor trei diviziuni ale timpului real: the Present Tense (prezentul), the Past Tense (trecutul), the Future Tense (viitorul).

Timpurile secundare cuprind toate formele verbale perfecte, timpuri perfecte (the Perfect Tenses) :the Present Perfect, mai mult ca perfectul (the Past Perfect), viitorul anteior (the Future Perfect).

Atît timpurile primare cît și timpurile secundare pot fi exprimate în cele două aspecte: aspectul comunsi și aspectul continuu sau progresiv.

Notă! Am păstrat și în limba română denumirea de Past Tense, deoarece în limba română nu există un timp corespunzător ca înțeles cu acesta. Past Tense nu coincide întru totul ca sens nici cu imperfectul, nici cu perfectul din limba română. În funcție de context, Past Tense corespunde în limba română următoarelor timpuri: perfectul compus, perfectul simplu și imperfectul.

Persoana și numarul (Person and Number)

În limba engleză verbul are două numere: numărul singular și numărul plural.

Verbul la formele personale se conjugă la trei persoane: persoana I, a II-a și a III-a.

Persoana întâi este folosită pentru a indica că subiectul propoziției este vorbitorul însuși . Persoana a II-a indică persoana careia ne adresăm. Persoana a III-a indică persoana sau obiectul despre care se vorbește.

Deoarece limba engleză este o limbă neflexionară, în care marea majoritate a desinențelor au dispărut, prezența pronumelui personal înaintea formei verbale este obligatorie, pronumele personal fiind aproape unicul indicator al persoanei și numarului formei verbale respective.

Există o deosebire esențială între limba engleză și limba română în ceea ce privește folosirea pronumelui personal subiect înaintea formei verbale. În limba română, limbă flexionară cu numeroase desinențe care indică persoana și numarul, folosirea pronumelui personal nu este obligatorie.

Comparații:

(eu) citesc – I read (noi) citim – we read

(tu) citești – you read (voi) citim – you read

(el) (ea) citește – he, she reads (ei) citesc – they read

Verbele modale can, may, must, shall, will, nu au decît o singură formă verbală pentru toate persoanele.

Verbul la formele personale se acordă cu subiectul prepoziției în persoană și număr.

Participiul și gerunziul – moduri nepersonale ale verbului

Formele nepredicative ale verbului (modurile nepersonale)

Infinitivul denumește acțiunea sau starea exprimate de verb fără a face referire la subiect. Infinitivul este forma-tip a verbelor sub care ele sunt înregistrate în dicționare.

Gerunziul este o formă verbală ce exprimă o acțiune în desfășurare. În română este marcat de sufixele gramaticale -ind, -ând, care se adăugă la rădăcina verbului.

Participiul exprimă acțiunea ca o însușire statică a obiectului. Participiul se formează de la rădăcina verbului + sufixele: -at, -ut, -s, -t, -it, -ît.

The Non-Finite Forms of the Verb

Formele nepersonale ale verbului în engleza contemporană sunt:

1)Infinitivul (The infinitive): to call;

2)Forma -ing (The -ing Form) ca participiu și ca gerunziu: calling;

3)Participiul trecut (The Past Participle): called.

În limba romînă, spre deosebire de limba engleză, infinitivul, participiul, gerunziul și supinul sunt considerate moduri, nu forme nepersonale ale verbului.

Formele nepersonale au o serie de caracteristici gramaticale comune cu modurile personale ale verbului:

-au categoria gramaticală a timpului, iar în cazul verbelor tranzitiveși al celor intranzitive cu prepoziție condiționată, și categoria diatezei. Infinitivul, pe lângă aceasta, are, de asemenea, categoria aspectului.

-pot fi însoțite de diferiți determinanți ai modurilor predicative ale verbului.

În virtutea acestor caracteristici verbale, formele nepersonale pot îndeplini o serie de funcții verbale.

În același timp, doua dintre formele nepersonale, infinitivul și gerunziul au, pe lângă caracteristicile menționate, unele caracteristici substantivale, în virtutea cărora ele pot îndeplini în proporție și funcțiш specifice substantivului.

Participiul.Tipare de construcție

Participiul exprimă acțiunea ca o însușire statică a obiectului sau că acțiunea verbului este încheiată.

Cînd acțiunea verbală este convertită în însușire, participiul se poate transforma din verb în adjectiv.

“Pajul Cupidon, vicleanul

Mult e rău și alintat.” (Eminescu)

În funcție de conținutul lexical al verbului, de planul lui semantic, în general, sau de alți factori, predomină uneori valoarea verbală, alteori, valoarea sa adjectivală.

Cînd predomină caracterul dinamic, acțiunea verbului fiind privită sub aspectul unui proces încheiat, trece în prim plan valoarea verbală a participiului:

“Cu perdelele lăsate

Șed la masa mea de brad.”(Eminescu)

În afara impunerii unei valori sau a alteia, participiul se caracterizează printr-un comportament gramatical dualist, adjectival și verbal, în același timp.

Caracteristici adjectivale

a. – Intră în opoziții categoriale specifice flexiunii adjectivale:

de gen:

“Mormânt închis la zgomotul de afară” (Arghezi)

“Urechea lui închisă pentru graiuri” (Arghezi)

de număr:

“O, vino, fluture, te lasă

Pe brațu-mi ostenit.” (Arghezi)

“Și osteniți oameni cu coasa-n spinare

Vin de la cîmp…” (Eminescu)

de caz:

“Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă” (Eminescu)

“… Privirea fixă și profundă și-o aținti asupra cărții deschise înaintea lui Dan” (Eminescu)

de intensitate:

“O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decît cu viața” (Blaga)

b. – Opoziția afirmativ-negativ o realizează cu mijloace specifice adjectivului: prefixul ne-:

“Părea un fulger ne-ntrerupt

Rătăcitor printre ele.” (Eminescu)

c. – Poate primi articol adjectival:

“Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea ființă” (Eminescu)

d.- Prin articol adjectival (demonstrativ) sau prin articol definit, se poate transforma în substantiv:

“Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface.”

e. – Nu manifestă opoziții categoriale verbale: timp, diateză.

Din punctul de vedere al categoriei timp, participiul este absolutizat ca perfect:

“Ajuns la poată, trage clopoțelul…” (Eminescu)

Din punctul de vedere al diatezei, participiul cu originea în verbe tranzitive este, de regulă, absolutizarea sensului pasiv.

Caracteristici verbale

În planul său semantic, conținutul lexical intră în complementaritate cu sensuri gramaticale:

– de timp – aspect; este un timp perfect, de aspect perfectiv:

“ Sonata lunii de Beethoven

E însăși luna coborâtă pe pamânt.” (L. Blaga)

-de diateză; participiul cu originea în verbe tranzitive are sens activ:

“Și să pară răsărită din visările pustiei” (M. Eminescu)

iar, participiul cu originea în verbe tranzitive are sens pasiv :

“Când norii cei negri par sumbre palate

De luna regină pe rând vizitate.” (M. Eminescu)

Dezvoltă unele contrucții sintactice specifice exclusiv verbului: poate fi regentul unui complement de agent, de exemplu:

“Când scrumul nopții o să piară dus

de-un vînt spre-apus.” (Blaga)

Structura morfologică

Participiul se formează de la rădăcina verbului + sufixele: -at, -ut, -s, -t, -it, -ît.

În plan semantic, participiul este un perfect absolut, opunându-se, din această perspectivă, gerunziului, un prezent absolut.

În planul expresiei, participiul este întrebuințarea absolută, autonomă, din punct de vedere morfologic; a temei libere de participiu.

Participiul este o temă verbală încheiată, omonim cu tema liberă a participiului. Omonimia se rezolvă la nivel sintagmatic: tema liberă de participiu se cuprinde în mod obligator într-o sintagma cu un alt verb, auxiliar, de timp: am cîntat, aș fi cîntat etc. sau de diateză: sunt lăudat etc.; tema absolută împlinită se întrebuințează independent, în afara oricărei relații sintagmatice cu verbe auxiliare:

“Îngînat de glas de ape

Cînt-un corn cu-nduioșare.” (Eminescu)

Tema liberă a participiului se formează :

-ca temă secundară, de la tema primară de perfect a verbului, la care se adaugă sufixul tematic specific, în structura verbelor din tipurile I-IV de flexiune: cînta+t

cîntat, lucrat, dormit, coborît, urît, părut;

-ca temă primară, de la rădăcina verbului, prin sufixele:

-t; la verbele din tipul V de flexiune, clasa I: rupt etc.

-s; la verbele din clasa 2 a tipului V de flexiune: prins etc.

Forma nepersonală -ing

Forma nepersonală -ing a verbului este o formă bifuncțională reprezentând, pe de o parte , un participiu, iar pe de altă parte, un gerunziu. Diferențierea acestor doua omonime gramaticale interne se face numai în context, în funcție de determinările lor specifice.

Asemenea cazuri de omonimie gramaticală internă sunt foarte frecvente în limba engleză contemporană, numeroase cuvinte sau forme paradigmatice ale unui cuvînt cumulînd mai multe funcțiuni gramaticale.

Forma -ing ca participiu

Forma -ing ca participiu este o formă nepersonală a verbului care denumește o acțiune în desfășurare sau o stare nelegate prin categoriile persoanei sau numărului de agent.

Spre deosebire de infinitiv și de forma -ing ca gerunziu, participiul în -ing are o natură exclusiv verbală, exprimată în următoarele caracteristici.

1) Are catergoria gramaticală a timpului, iar în cazul verbelor tranzitive și cateogoria diatezei.

2) Poate fi însoțit , în funcție de valențele semantico-gramaticale, de diferiți determinanți ai verbului:

a) un subiect, față de care se află într-un raport predicativ, în construcție absolută cu nominativ și participiu în -ing.

b) un complement direct, dacă verbul este tranzitiv.

c) un complement prepozițional.

d) un complement circumstanțial

În virtutea naturii sale verbale, participiul în -ing intră ca parte noțională în alcătuirea timpurilor în timpul conjugării continue active și pasive.

În limba engleză contemporană, participiul în -ing are categoria gramaticală a timpului și diatezei, exprimate în următoarea paradigmă:

Formarea timpurilor participiului în -ing.

Participiul nedefinit, diateza activă, se formează cu ajutorul desinenței -ing din infinitivul scurt al verbului.

Participiul nedefinit, diateza pasivă, se formează, being called, se formează din participiul nedefinit al verbului to be și participiul trecut al verbului principal.

Participiul perfect, diateza activă, having called, se formează din participiul nedefinit activ al verbului to have și participiul trecut al verbului principal.

Participiul perfect, diateza pasivă, having been called, se formează din participiul perfect al verbului to be și participiul trecut al verbului principal.

Redarea participiului în -ing în limba română

Participiul în -ing poate fi redat în limba română , în funcție de paradigmă și context, prin diferite mijloace:

1) Printr-un gerunziu (sau o construcție gerunzială) activ sau pasiv.

Quickening their pace, they turned up a roadupon the left hand.

(Grăbind pasul, o luară la drum spre stînga.)

2) Printr-o propoziție atributivă:

He got up, went to the window, and stared at the dusky hillside and the dark little

figure tearing down it. ( The invisible man ,H.G.Weels)

(Se ridică, se duse la fereastră și se uită atent la colina învăluită în umbră și la

silueta măruntă, întunecată, care gonea la vale.)

3) Printr-o propoziție circumstanțială, după ideea pe care o exprimă:

Having helped her also to another bun and refilled her mug with milk, I said

Nonchalantly-,,Mr. Rochester is not likely to return soon, I suppose?” (Ch. Bronte)

(După ce am mai servit-o cu o gogoașă și i-am umplut din nou cana cu lapte , am spus-o cu un aer de nepăsare – “Probabil ca dl. Rochester nu se întoarce curînd, nu-i așa?

Participiul trecut (The Past Participle)

Participiul trecut este forma nepersonală a verbului care denumește acțiunea ca un rezultat: called “chemat”, read “citit”, gone”dus”.Asemenea participiului în -ing el are o natură pur verbală.

Participiul trecut al verbelor regulate se formează, la fel ca și Past Tense, din forma scurtă a infinitivului, prin adăugarea desinenței -ed, după următoarele reguli ortografice:

1) Verbele terminate la infinitiv în e mut pierd această vocală înaintea desinenței -ed: live-lived

2) Verbele terminate la infinitiv în y precedat de o consoană schimbă y în i. try-tried

Cînd y este precedat de o vocală el se menține înaintea desinenței: play-played.

3) Verbele monosilabice terminate într-o consoană precedate de o vocală scurtă dublează consoana finală pentru a se păstra valoarea scurtă a vocalei: stop-stopped.

În virturea naturii sale verbale, participiul trecut intră în sistemul conjugării verbelor servind la formarea timpurilor perfecte, iar în cazul verbelor tranzitiveși al verbelor cu prepoziție condiționată, la formarea tuturor timpurilor și modurilor diatezei pasive.

Gerunziul. Descrierea structurală a formelor

Gerunziul este o formă verbală ce exprimă o acțiune în desfășurare și în a cărei plan semantic verbul se întîlnește cel mai adesea cu adverbul.

Gerunziul poate avea și alte ipostaze:

-de adjectiv: cînd primește desintențe de număr și gen, ca orice adjectiv calificativ.

-de substantiv: prin intermediul valorii adjectivale, în urma unui proces de substantivizare, prin articol.

Caracteristici adverbiale

Natura adverbială a gerunziului se manifestă predominarea funcției de circumstanțial, la nivel sintactic: de mod, de timp,de cauză etc.

“Tresărind scînteie lacul

Și se leagănă sun soare;

Eu, privindu-l din pădure,

Las aleanul să mă fure.” (Eminescu)

Caracteristici adjectivale

Natura adjectivală se impune cu deosebire în modul de realizare a opoziției sintactice afirmativ-negativ: pentru constituirea formei negativeș gerunziul recurge la prefixul negativ ne-:

“Filip tăcu umilit și neîndrăznind să întrerupă pe Hangerlioaica…”

Caracteristici verbale

a. poate fi: tranzitiv sau intranzitiv ; personal sau impersonal.

b.Cunoaște opoziții categoriale verbale-de diateză:

“Spălându-l tu în fiecare dimineață. L-ai învățat un leneș.”/ Spălându-te cu apă rece ai să vezi că te încălzești.” etc.

c. Intră în relații sintactice specifice verbului: cu un “subiect intern”- complement semantic principal, în construcții gerunziale absolute:

“El iar privind de săptămîni/

Îi cade dragă fata.” (Eminescu)

sau cu un complement (direct, indirect, de agent etc.):

d. Refuză opoziții categoriale specifice adverbului (și adjectivului): intensitatea (“ gradele de comparație” în terminologia curentă).

Fiind o formă verbală, gerunziul se caracterizează și prin trăsături proprii altor părți de vorbire, în special prin trăsături adverbiale. Caracteristicile verbale ale gerunziului se manifestă prin faptul că:

─ poate avea subiect și păstrează recțiunea verbală: Îl văd apropiindu-se. Eu așteptam verdictul tremurând de frică.

─ primește diverse determinări necircumstanțiale sau circumstanțiale: Tăind pâine, Ion s-a rănit la deget. Copiii mergeau veselindu-se).

─ intră în componența unor forme verbale compuse (prezumtiv prezent): O fi plângând copilul.

Funcția sintactică de bază a gerunziului este cea de complement circumstanțial Acest fapt scoate în evidență natura adverbială a gerunziului: Rănitul mergea șchiopătând. În cazuri mai rare, gerunziul poate determina un substantiv obținând trăsături adjectivale: Admir florile îmbobocind. Am văzut un copil plângând. Când însă gerunziul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat, el trece definitiv în clasa adjectivului: lebădă murindă, mâini tremurânde. Pe lângă aceasta, gerunziul poate îndeplini și funcția de subiect (Se aude tunând), de complement direct (Am auzit vorbindu-se de salariu), de complement indirect (Nu se mai sătura admirând peisajele montane).

Gerunziul intră în componența unor construcții cu valoare circumstanțială. Construcțiile gerunziale antepuse predicatului și cele intercalate între subiect și predicat se izolează prin virgule: Văzând-o așa frumoasă, m-am bucurat. Mama, văzând-o așa frumoasă, s-a bucurat. Uneori, se pot izola și construcțiile gerunziale așezate după predicat (fiind distanțate de acesta prin alte părți de propoziție): Toate rudele s-au bucurat nespus de mult, văzând-o așa frumoasă.

Structura morfologică

Gerunziul este întrebuințarea autonomă, absolută a temei libere de gerunziu a verbului:

Cântând, lucrând, coborând, dormind, părând, etc.

Structura temei verbale a gerunziului diferă , în funcție de tipul de flexiune al verbului (într-o altă grupare), la nivelul sufixului formativ:

-sufixul -înd: caracterizează verbele din tipurile I, II(2), III-V de flexiune: cîntînd, lucrînd, coborînd, făcînd, mergînd

-sufixul -ind : intră în structura temei verbelor de tipul II (1) de flexiune: dormind, sosind.

Observații

– Mai prezintă sufixul -ind, verbele din tipul I de flexiune și din tipul III, dacă au rădăcina verbală terminată în vocala i sau în consoană palatală: apropiind, scriind.

– În relație sintactică cu formele scurte ale pronumelor personale și reflexive, care secundează totdeauna gerunziul și cu care se constituie într-o unitate fonic-semantică, intervine vocala de legătură u: căutîndu-l, apropiindu-se.

În prezența ambelor forme pronominale (de dativ și de acuztiv), forma de dativ precere forma de acuzativ: aducîndu-mi-l, lăudîndu-și-o.

Forma -ing ca gerunziu (The gerund)

Forma -ing ca gerunziu est eo formă nepersonală a verbului specifică limbii engleze.Ea se deosebește de forma -ing ca participiu prin natura sa dublă, posedând, alături de caracteristici verbale, și unele caracteristici substantivale.

Caracteristici verbale

1) Are categoria gramticală a timpului, iar în cazul verbelor tranzitive, și categoria diatezei.

2) Poate fi însoțit, în funcție de valențele sale semantico-gramaticale, de diferiți determinanți ai verbului:

a) un complement direct, dacă verbul este tranzitiv.

b) un complement prepozițional.

c) un compliment circumstanțial.

Poate fi modificat de un compliment circumstanșial de mod.

Singura funcție cu caracter verbal pe care o poate îndeplini gerunziul în propoziție este aceea de parte a unui predicat verbal compus aspectiv.

Caracteristici substantivale

1) Morfologice

Spre deosebire de infinitiv, gerunziul are și caracteristici substantivale morfologice.

a) poate fi guvernat de o prepoziție

b) poate di determinat de un adjectiv posesiv sau de un substantiv în cazul genitiv.

Sintactice

Asemnea infinitivului, gerunziul poate îndeplini în propoziție o serie de funcții sintactice proprii substantivului.

Caracteristicile substantivale ale gerunziului se datorează originii sale substantivale. El s-a dezvoltat dintr-un substantiv verbal terminat în engleza veche în -unde.Ulterior acest sufix s-a transformat în -ing, fapt în urma căruia gerunziul a devenit omonim cu participiul în -ing.

Paradigma gerunziului

Ca formă verbală, gerunziul are categoria gramticală a timpuluiși a diatezei la fel ca participiul în -ing.

Timpurile gerunzi-ului se formează la fel ca și cele ale participiului în -ing.