SPECIALIAZAREA ȘTIINȚELE INFORMĂRII ȘI DOCUMENTĂRII [310996]

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE LITERE ȘI ARTE

SPECIALIAZAREA ȘTIINȚELE INFORMĂRII ȘI DOCUMENTĂRII

LUCRARE DE LICENȚĂ

ABSOLVENT: [anonimizat]:

Lector univ. dr. CONSTANTIN ITTU

Lector univ. dr. ing. MARIA RODICA VOLOVICI

SIBIU – 2019

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” [anonimizat]: [anonimizat]:

Lector univ. dr. CONSTANTIN ITTU

Lector univ. dr. ing. MARIA RODICA VOLOVICI

SIBIU – 2019

Cuprins

Introducere………………………………………………………….5

Capitolul I: Monografia bibliotecii băileștene……………………..8

I.1: Fondatorul…………………………………………………….8

I.2: Înființarea bibliotecii………………………………………….9

I.3: Statutul bibliotecii la înființare……………………………….9

I.4: Locații și bibliotecari…………………………………………12

I.5: Biblioteca raională……………………………………………13

I.6: Biblioteca în perioada postbelică (1965-1989)………………14

I.7: Biblioteca după 1990………………………………………….18

I.8: Personalități de onoare ale bibliotecii………………………..19

Capitolul II:Scriitori băileșteni.Autori de monografii locale

II.1: Scriitori băileșteni

II.1.1: Dan Barbu Anghel………………………………………24

II.1.2: Petre Anghel……………………………………………..24

II.1.3: Patrel Berceanu………………………………………….25

II.1.4: Alexandru Calopăreanu…………………………………27

II.1.5: Gabriel Chifu…………………………………………….28

II.1.6: Florin Chirițescu…………………………………………30

II.1.7: Ion Floricel………………………………………………..31

II.1.8: Mihai I. Ghenescu…………………………………………32

II.1.9: Amza Pellea………………………………………………33

II.1.10: Anca Preduș……………………………………………..34

II.1.11: Nicolae Panea……………………………………………35

II.1.12: Valentina Ristea…………………………………………36

II.1.13: Amza P. Săceanu…………………………………………37

II.1.14: Ilie Sălcianu……………………………………………….38

II.2:Autori de monografii locale………………………………………39

II.2.1: Constantin Câșlaru…………………………………………39

II.2.2: Alexandru F. Dinu…………………………………………..39

II.2.3: Nicolae Miu………………………………………………….40

II.2.4: Valentin Turcu………………………………………………40

II.2.5: Ion Teacă……………………………………………………..40

Capitolul III: Cultura spirituală băileșteană…………………………….41

III.1: Învățământul……………………………………………………41

III.2: Cultura . Viața culturală……………………………………….44

III.3: Credințe și superstiții…………………………………………..47

III.4: Obiceiuri și ceremonii………………………………………….50

III.5: Portul ……………………………………………………………55

Capitolul IV: Biblioteca –centru cultural și educativ…………………….56

Concluzii…………………………………………………………………….60

Bibliografie………………………………………………………………….62

Anexe…………………………………………………………………………63

[anonimizat] „[anonimizat]”, reprezintă rezultatul curiozității mele, o reală provocare.

[anonimizat] m-[anonimizat].

M-[anonimizat] 12 ani.

Prin tema pe care am ales-o încerc să scot în evidență că deși a [anonimizat], a rezistat și a funcționat neîntrerupt de aproximativ 93 de ani și chiar și-a adus contribuția pozitivă în dezvoltarea culturii în cadrul comunității băileștene.

[anonimizat]rul acesteia și cum a luat naștere această instituție.

Înființarea a avut loc la 10 aprilie 1926, la îndemnul unui profesor pe nume Gheorghe Tomescu , care a atras de partea sa o pătură de intelectuali. Statutul pentru funcționarea instituței, aprobat, avea rolul de a reglementa clar activitatea noii instituții, ale cărei scopuri erau bine precizate încă de la început.

Instituția și-a desfășurat activitatea, de-a lungul timpului, în mai multe locații, improprii însă. Mulți au fost și bibliotecarii care s-au perindat aici, constituind chiar o rampă de lansare pentru unii dintre ei, profesori fiind.

Se organizau diverse activități – medalioane literare, prezentări de carte, seri literare -, iar numărul volumelor din bibliotecă crescuse considerabil.

În timp, în cadrul așezămintelor culturale sau înființat biblioteci mici, subordonate bibliotecii raionale – instituția-mamă – care coordona, îndruma și controla activitatea celor din subordine.

În perioada postbelică, activitatea bibliotecii se desfășura conform unor planuri de muncă, bine evidențiate în registre ce trebuiau completate zilnic.

Unor scriitori li se luase dreptul la semnătură și li s-au retras cărțile chiar și din biblioteci.

Bibliotecarilor li s-au atribuit sarcini sporite în domeniul politico-ideologic.

După 1990, biblioteca și-a continuat activitatea, ba chiar i-a adus modificări, prin înființarea unui cenaclu literar, al unui club de șah și a desfășurării diverselor evenimente deschise publicului larg.

Semnele trecerii prin acest spațiu cultural al unor oameni de seamă a rămas marcat cu autografe și însemne, chiar mesaje, atât pe volumele dăruite bibliotecii, cât și pe Cartea de Onoare. Mai scurte sau mai lungi, aceste gânduri transmise, au evidențiat faptul că biblioteca a reprezentat mereu un factor de cultură în comunitatea băileșteană.

Capitolul II al lucrării evidențiază scriitori băileșteni, care au contribuit la dezvoltarea culturii băileștene, prin ceea ce au lăsat în urmă – monografii, creație literară, critică, folclor etc.

Cultura spirituală completează lucrarea de față cu informații din sfera învățământului, culturii, credințelor și superstițiilor, obiceiurilor și ceremoniilor, dar și al portului.

Pe când Băileștiul era o comună, funcționau doar două școli, apoi, de-a lungul timpului, cu eforturi, s-au construit localuri noi, numărul elevilor fiind în creștere.

Învățătorii băileșteni, pe lângă activitatea de la clasă, desfășurau și activitate cultural-științifică. Din nevoia de a-și potoli setea de cultură, se editau monografii, existând și colaborări cu diverse publicații județene și naționale. Se țineau conferințe, se puneau în scenă spectacole și se proiectau filme pe pereții caselor de cultură.

Credințele și superstițiile își au originea în necunoscut. Nu se găsesc explicații și semnificații ale lor. Superstițiile pornesc de la dorința fiecărui om, dorință care ascunde încă de la început o doză de nesiguranță.

Principalele evenimente din viață (naștere, botez, nuntă, înmormântare), dar și sărbători religioase, se desfășurau respectându-se diverse ceremonii și obiceiuri populare.

Portul tradițional, în timp, a fost înlocuit de unul modern, piesele vestimentare rămase găsindu-se în prezent doar în lada de zestre, drept animație.

Ultimul capitol al lucrării scoate în evidență importanța bibliotecii în comunitate, de la acoperirea nevoilor de informare și documentare sub diverse forme, până la educația pe tot parcursul vieții.

Activitatea întreprinsă de bibliotecă, prin personalul calificat și colaborările încheiate, contribuie fără dubii la formarea și dezvoltarea tinerilor în special, precum și la cultivarea celor ce-i trec pragul.

CAP I Monografia bibliotecii băileștene

Fondatorul

Biblioteca băileșteană funcționează neîntrerupt de mai bine de nouă decenii. Meritul întemeierii acestei instituții de cultură i se cuvine unui modest dascăl, pe nume Gheorghe Tomescu. ( anexa 4, foto anexa 7 )

Născut în 1894 (și decedat în anul 1981 ), profesorul Tomescu a luptat în Primul Război Mondial și a absolvit apoi Facultatea de Litere ( secția română-franceză ).

Deși avea doar 28 de ani, în septembrie 1922, a venit la Băilești cu o decizie de înființare a gimnaziului în această localitate, precum și cu ordinul de numire ca profesor suplinitor de limba franceză.

S-a lovit de greutățile specifice fiecărui început, însă acestea au fost înfruntate, întrucât școala înființată atunci a rezistat în timp, iar în prezent poartă numele de „Liceul Teoretic Mihai Viteazul”.

Tânăr absolvent al Facultății de Litere, ajuns în Băilești, a fost uimit că nu exista viață.Nu exista nici cămin, nici bibliotecă, chiar dacă în localități mai mici lucrurile stăteau altfel , ele funcționând deja.

Prin articolele pe care le publica în ,,Analele Olteniei”, ,,Neamul Românesc pentru Popor”, Tomescu pleda pentru înființarea unor instituții de cultură în micul orășel, care să trezească interesul și dorința locuitorilor pentru lectură.

Dând dovadă de ambiție și perseverență, tânărul profesor a reușit să mobilizeze în jurul său învățători, profesori, magistrați, avocați, medici pentru a organiza activități culturale în oraș.

O primă izbândă în această direcție a constituit-o reînființarea căminului cultural ,, B. P. Hașdeu” în octombrie 1926, care și-a întrerupt activitatea timp de câțiva ani.

La căminul cultural se organizau șezători și concerte.

Un alt rol deosebit pentru orașul nostru l-a avut același profesor, Tomescu, în conducerea ziarului local, ,,Gazeta Băilești”. ( anexa 2 )

După câțiva ani, profesorul a părăsit orașul, lăsând în urma lui amintirea unui intelectual inimos.

Înființarea bibliotecii

Din documentele de arhivă ale bibliotecii, se pare că un prim nucleu de bibliotecă ar fi existat în cadrul primului cămin cultural, ce purta denumirea de ,,Bogdan Petriceicu Hașdeu ”. În publicația locală – ,,Gazeta Băilești” – se făcea propunerea ca biblioteca și mobilierul căminului cultural care-și încheiase activitatea să fie cedate Gimnaziului proaspăt înființat. ( anexa 2 )

Deoarece a observat că se formase în oraș o pătură intelectuală, în martie 1926, profesorul Tomescu , a luat inițiativa de a convoca toți oamenii cultivați din oraș la o consfătuire în care să se discute despre înființarea unei biblioteci publice. După textul convocării, a urmat o listă cu 100 de nume ( cei convocați ). S-au obținut 77 de semnături. Printre adepții propunerii, s-au numărat primarul orașului, șeful gării, dirigintele poștei, reprezentanți ai Școlilor de Meserii, respectiv Menaj, medici din oraș, judecătorul, avocați, reprezentanți de bănci și negustori.

Ziua convocării a constituit-o Duminica Floriilor, 28 martie 1926, așa cum rezultă din procesul verbal încheiat atunci. ( anexa 4 )

În urma întrunirii s-a stabilit ca cinci dintre participanți să se organizeze într-un comitet ce urma să-și ia obligația de a redacta un statut, de a organiza evenimentul de inaugurare, precum și de a convoca la timp adunarea generală.

Inaugurarea bibliotecii s-a stabilit a fi pe 5 aprilie, orele 11, în a doua zi de Paște. Convocarea a fost adresată reprezentanților principalelor instituții ale orașului: primăria, judecători, școlile, poșta,gara.

Data de 10 aprilie 1926 a reprezentat adevărata dată a înființării bibliotecii. Localul gimnaziului devenise deja un locaș de cultură, toate întâlnirile convocate pentru înființarea bibliotecii erau găzduite acolo. ( anexa 1 )

Statutul bibliotecii la înființare

Pe 10 aprilie 1926, data înființării bibliotecii băileștene, s-a aprobat statutul pentru funcționarea instituției, cu un conținut de două pagini dactilografiate pe o jumătate de pagină ( partea din stânga ). În partea din dreapta a primei pagini se regăsește adnotarea, scrisă cu cerneală neagră: ,,Biblioteca culturală din Băilești. Reprezentanții corpului didactic: Tomescu, Pârvulescu. Reprezentanții studenților: Ștefan Ionescu, Iulian Popescu. Desemnații adunării generale: N. Nichita, Dr.Giulescu”. ( anexa 5 )

Cei desemnați făceau parte din comitetul ce urma să conducă biblioteca. Pe verso, în dreapta, era specificată data hotărârii, urmată de semnăturile celor ce au luat la cunoștință.

Statutul bibliotecii ( anexa 5 ) conținea 15 articole și stabilea că:

Se înființa în orașul Băilești o Bibliotecă Publică ce va funcționa în localul Gimnaziului din localitate.

Scopul instituției consta în a pune la dispoziție tuturor membrilor cărți și reviste, în a organiza conferințe periodice și în a încuraja inițiativele cu caracter științific și cultural național.

Biblioteca se susținea din cotizația membrilor ( minim 100 de lei / anual ), donații și subvenții.

Membrii bibliotecii sunt onorifici ( încurajau moral și material ), activi ( plăteau înscrierea și cotizația la timp ) și de drept ( membrii corpului didactic secundar, profesional și primar din localitate și toți studenții domiciliați în Băilești ).

Un comitet compus din doi reprezentanți ai corpului didactic, doi reprezentanți ai studenților și alți doi aleși din adunarea generală, va coordona biblioteca.

Comitetul își va alege un președinte, un secretar și un bibliotecar ce va îndeplini și funcția de casier, atât timp cât fondurile nu vor depăși 20 000 lei.

Comitetul va fi schimbat la fiecare doi ani, după ce va preda gestiunea unei comisii (compusă din trei membri desemnați de adunarea generală), iar în maxim două săptămâni se va forma noul comitet.

Președintele comitetului va reprezenta biblioteca și îi va conduce activitatea. El va ține corespondența și va semna alături de secretar.

Secretarul va ține arhiva bibliotecii, va expune situația generală a bibliotecii comitetului și va semna alături de președinte.

Bibliotecarul avea în grijă biblioteca, ținea registrul inventar și un registru de cărți împrumutate. Împreună cu președintele comitetului, urma să aibă grijă de comenzi de cărți noi și abonamente, fiind răspunzător totodată de orice pierdere sau neregulă. S-a început de la 600 de volume.

Casierul avea grijă să încaseze cotizațiile, mânuind fondurile sub control.

Adunarea generală era compusă din toți membri onorifici, activi și de drept, putând fi ordinară ( aveau loc la aniversări, în vacanța Paștelui ) și extraordinare ( erau convocate de președinte sau de cel puțin 10 membri ).

Votul era secret și pe față ( secret în ceea ce privește alegerea persoanei și pe față în celelalte privințe ).

Cand un membru demisiona, comitetul coopta altul, ce urma a fi validat ulterior de adunarea generală.

Sumele încasate erau justificate prin chitanțe, iar plățile se făceau prin bonuri de plată semnate de președinte și contrasemnate de casier.

Adunările generale și ședințele de comitet erau consemnate într-un registru special.

Cel ce lucra împotriva intereselor societății, fără a se conforma statutului actual, pierdea calitatea de membru.

Statutul putea fi modificat de adunarea generală dacă erau prezenți jumătate din membri și două treimi din membrii votanți prezenți.

Este de remarcat că la înființarea bibliotecii Statutul reglementa clar activitatea noii instituții, cu scopuri bine precizate încă de la început. Înstituția încerca să devnă un centru de răspândire a culturii în rândurile locuitorilor din Băilești, depășindu-și astfel condiția de simplă bibliotecă. Nu avea ca obiect de activitate doar punerea la îndemâna cititorilor a cărților și revistelor procurate prin achiziții sau donații, ci și organizarea de conferințe periodice, pentru a ridica nivelul de cultură al băileștenilor.

Gheorghe Tomescu dorea ca, prin bibliotecă, băileștenii să-și îmbogățească și să-și consolideze cunoștințele căpătate în școală.

Locații și bibliotecari

În cei 93 de activitate neîntreruptă, biblioteca orașului a funcționat în mai multe locații, improprii însă pentru desfășurarea activității în bune condiții.

Prima locație a fost în ,,Casa de Cetire” a Bisericii Sf. Apostoli Petru și Pavel, actualmente Protoieria Băilești ( Str.Mărăști, nr.1 ) .(anexa 9 )

Al doilea sediu pentru o perioadă scurtă a fost e Str.Victoriei, nr.142, într-un spațiu insuficient pentru funcționare. ( anexa 9 )

Următoarele sedii au existat în fosta Casă de Cultură, apoi după mutarea într-o altă locație improprie, s-a revenit la vechea locație, dar în încăperile de la etaj ( Casa de Cultură ). ( anexa 8 )

Un timp a funcționat în doar două încăperi, unde ulterior și-a desfășurat activitatea Oficiul de Stare Civilă. ( anexa 8 )

Timp de 22 de ani ( 1980-2002 ), sediul bibliotecii a fost pentru prima dată unul mai generos, funcționând atât la parterul, cât și la etajul clădirii situate în centrul orașului. (anexa 9)

La parter erau două săli pentru public ( secția de împrumut pentru copii și secția arte și audio-vizuale). În alte trei săli erau depozitate cărți vechi de beletristică ( uzate moral ) sau de specialitate, depășite științific.

La etajul clădirii erau dispuse: sala de lectură, sala de împrumut pentru adulți, sala de referință ( conținea documente ce puteau fi consultate doar la sala de lectură, fără a putea fi împrumutate acasă ), sala de prelucrare a cărților, două depozite de cărți ( unul pentru literatura română, altul pentru literatura universală ).

Pe holul etajului, cititorii aveau posibilitatea să consulte publicațiile la care biblioteca era abonată. Tot aici se aflau fișierul sistematic al cărților și cel alfabetic.

Deși spațiul acordat bibliotecii era mai mare, majoritatea încăperilor nu îndeplineau condițiile optime conservării colecțiilor.

După Revoluția din 1989, acest sediu a fost revendicat, așa că, biblioteca devenită în 2001 municipală, a fost nou mutată în spațiul în care funcționează și în prezent.

Aflată la etajul Casei de Cultură „Amza Pellea” , biblioteca își organizează colecțiile în trei încăperi: o sală de împrumut ( care funcționează și ca sală de, sală de calculatoare, sală pentru evenimente și activități-atât pentru copii, cât și pentru adulți ), un depozit cu acces liber și un depozit cu cărți de referință.

De-a lungul timpului, mulți bibliotecari s-au perindat la această instituție.

Din rândul acestora au făcut parte învățători, profesori, biblioteca constituind, de fapt, o rampă de lansare a acestora.

Potrivit mărturiilor unui profesor de limba română, Marian Pirnea, care a figurat aproape un an de zile (01.01-01.10.1966) ca director al acestei biblioteci, existau 29 de biblioteci comunale subordonate. Directorul coordona activitatea acestora.

În această perioadă s-a reinventat fondul existent, s-a putut urmări evoluția fondului de carte dupa completarea Registrului de Mișcare a Fondului de carte. Domnul profesor a așezat cărțile în rafturi, conform clasificării zecimal universale, pe principii tematice.

Întrucât a reușit să atragă un număr mare de elevi la lectură printr-o mulțime de activități de popularizare a fondului disponibil, directorul bibliotecii a reamenajat sala pentru a deveni încăpătoare.

Biblioteca nu se limita doar la împrumutul cărților, ba din contră, erau organizate medalioane literare, prezentări de carte, seri literare, concursuri ale elevilor pe diferite teme etc. Uneori astfel de evenimente erau transmise prin intermediul emisiunilor locale la stația de radiodifuziune.

Un alt profesor tot de limba română (bibliotecar în perioada 17.04.1972-01.10.1973) a menționat că la sfârșitul anului 1966 numărul volumelor inventariate era de 12 161, urmând ca la finele anului 1973 să ajungă la 25 840.

După un simplu calcul, într-o perioadă de 7 ani, fondul bibliotecii a crescut cu peste 13.000 de volume.

Biblioteca raională

În calitatea de bibliotecă raională, instituția-mamă coordona, îndruma și controla activitatea bibliotecilor și a altor forme prin care se împrumutau cărți publicului larg.

Potrivit unui document din arhivă, în 1957, existau 42 de biblioteci din cadrul așezămintelor culturale din raionul Băilești, cu un număr de 65 376 cărți și broșuri.

În afară de bibliotecile căminelor culturale și a celor sătești, mai existau și biblioteci mobile și biblioteci de casă. Acestea din urmă aveau rolul de a apropia cartea de cititor. Un „cititor fruntaș” lua un număr de cărți de la biblioteca orașului pe care le schimba periodic. Prin rolul de bibliotecar voluntar, avea ca sarcină să-i determine pe alții să împrumute cărți de la el, având domiciliu apropiat cu cei interesați.

Chiar și „Hotelul de Stat” avea o bibliotecă de casă, cu responsabil pentru împrumutul de cărți, care încheiase un angajament cu biblioteca rurală.

Bibliotecarul șef al Bibliotecii Raionale avea ca sarcină și controlul bibliotecilor sătești din raion. Rezultatele controalelor le trecea în dările de seamă și în referatele pe care le făcea periodic.

Unul dintre bibliotecarii care raportau constatări în acea perioadă a avut chiar curajul să scrie că numărul mic de cititori din anul respectiv s-a datorat și faptului că bibliotecarul era folosit și la alte munci, fapt pentru care biblioteca era închisă.

Activitatea Bibliotecii Raionale se reliefa în rezultatele prezentate în dări de seamă periodice ( ce conțineau date statistice referitoare la numărul de cititori, pe categorii și numărul cărților împrumutate ).

Din studierea acestora se deduce faptul că majoritatea cititorilor era constituită din elevi, țărani și intelectuali, mai mulți bărbați decât femei, majoritari fiind cu vârsta peste 16 ani.

Seri literare, dimineți de basm, cercuri de citit, lectura în grup, consfătuiri cu cititorii – constituiau activități care mereu atrăgeau iubitorii de carte.

Uneori, împrumutul unor cărți, era condiționat de participarea la activități organizate de bibliotecă pentru a putea crește numărul participanților la evenimente, deopotrivă cu numărul documentelor difuzate.

Biblioteca în perioada postbelică (1965-1989)

La nivel naționl, în perioada 1965-1989, bibliotecilor le-au revenit sarcini sporite în domeniul politico-ideologic. Unor scriitori li s-au luat dreptul la semnătură și li s-au retras cărțile chiar și de pe rafturile bibliotecilor. A fost ordin să le scoată din circuit chiar și cărțile unor scriitori străini. Prioritate aveau operele lui Nicolae Ceaușescu care trebuiau să fie popularizate.

În biblioteci au fost casate, ca fiind uzate moral, cărți și broșuri pe care apăreau numele lui Marx, Engels, Lenin. Au dispărut din colecțiile bibliotecilor chiar și materialele ce aveau în conținut cuvântările lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

Pe lista cărților casate au apărut și lucrările pedagogului Makarenko, D. Bolintineanu, E. Gârleanu sau M. Twain – acestea din urmă fiind uzate fizic datorită împrumuturilor numeroase.

Activitatea bibliotecii se desfășura în conformitate cu planuri de muncă, numai că bibliotecarul avea de completat zilnic registre de evidență a activităților zilnice, a manifestărilor de masă, a cititorilor. Birocrația crescuse.

În cadrul unor activități de masă, materialele prezentate erau ulterior cuprinse în dosare speciale.

Dintre mulțimea acestora, putem exemplifica o seară literară, regăsită în materialele din arhivă. Intitulată „Florile patriei”, organizată cu ocazia zilei copilului, pe 1 iunie, în cadrul evenimentului s-au citit fragmente din operele scriitorilor Ion Creangă ( Amintiri din copilărie ), Nicolae Labiș ( Moartea căprioarei ), Mihail Sadoveanu ( Un om năcăjit ), Ion Agârbiceanu ( Fefeleaga ).

Viața fericită a copiilor era reliefată și în operele unor scriitori contemporani, precum Paul Anghel, A. Andrițoiu.

Planurile de muncă ale bibliotecii erau structurate pe mai multe capitole:

Organizarea fondului de cărți și a muncii în rândul cititorilor

Propaganda cărții social-politice

Propaganda cărții științifice

Propaganda cărții beletristice

Planul de muncă conținea un angajament. De exemplu, la începutul fiecărui trimestru, bibliotecarul își lua angajamentul că până la sfârșitul perioadei respective să înscrie un anumit număr de cititori care să citească un anumit număr de volume.

Nu lipseau nici întâlnirile cu iubitorii de carte, aceștia având oportunitatea să își împărtășească experiența, să schimbe impresii sau să-și exprime dorința în legătură cu ce ar dori să citească.

Documentul P.C.R. și cuvântările lui Ceaușescu erau prelucrate, ba chiar erau prevăzute standuri de cărți sau expoziții cu ocazia unor aniversări.

În cadrul capitolului „Propaganda științifică” erau prezentate lucrări cu tematică agricolă, zootehnică.

Activități diverse, precum: călătorii imaginare pe carte, seri literare, medalioane literare, concursuri pe teme literare –atrăgeau cititorii și ajuta biblioteca să ajungă la cifrele pe care și le propunea.

Concursurile de ghicitori, recitări, proiecții de diafilme, dimineți de basm -au reprezentat doar o parte din activitățile organizate pentru școlari.

Recenzii de carte, montaje de versuri întocmite de bibliotecari sau cadre didactice sub egida bibliotecii, medalioane literare –erau prezentate la centrul de radioficare, în felul acesta fiind cunoscute de mulți oameni.

„Luna cărții la sate” urmărea pătrunderea cărților în cercurile largi ale oamenilor care munceau, îmbogățirea cunoștințelor culturale, științifice și politice, precum și intensificarea popularizării cărții din toate domeniile de activitate.

„Caietul de evidență zilnică a activității”, document ce trebuia completat zilnic, reliefa evidența cititorilor și a frecvenței, a cărților, broșurilor și publicațiilor împrumutate, precum și evidența ( situația ) manifestărilor de masă cu cititorii. Aceasta din urmă trebuia să conțină numărul participanților la fiecare eveniment, locul desfășurării, cine a pregătit și a condus activitatea.

Din documentele existente în arhivă, ne surprinde numărul mare de activități consacrate Unirii, dar și numărul mare de participanți, ceea ce ne face să credem că era prezentă moda raportărilor fictive și în domeniul cultural.

Finalul fiecărui an calendaristic aducea ședințe de analiză a muncii în cadrul căreia responsabilul de bibliotecă prezenta acțiunile de masă realizate.

Cu toate greutățile întâmpinate, biblioteca a reușit să-și îndeplinească scopul de a apropia cartea de cititor.

Odată cu creșterea numărului de cititori, a crescut și numărul restanțierilor, drept pentru care bibliotecarii trimiteau înștiințări ( prin cărți poștale ) celor care nu restituiau documentele împrumutate la timp.

Biblioteca a încercat să se integreze în activitatea educativă a școlilor din localitate, trimițând adrese. Una dintre ele, spre exemplu, datează din 1971, când a apelat la sprijinul elevilor și cadrelor didactice pentru realizarea unui dicționar de regionalisme „pe cale de dispariție”.

Nu se cunosc rezultatele acestui demers.

Activitatea bibliotecarilor a sporit. Planurile de muncă trebuiau îndeplinite lunar și chiar săptămânal, cuprinzând atât întocmirea fișei de catalog pentru un număr de titluri, cât și realizarea de rafturi tematice, deplasarea în unități pentru reînnoirea fondului de carte de la filiale, aranjarea colecțiilor de ziare și reviste pe luni și trimestre.

Fondul de carte era selecționat, cărțile uzate se scoteau din uz, cele ce nu puteau fi recondiționate se legau, iar prin ordin, cele interzise, se scoteau din circulație.

Partidul controla chiar și activitățile culturale, astfel că planul de muncă era bine analizat, cerându-se data, ora și persoana care răspundea pentru organizarea și desfășurarea activității respective.

Prin intermediul schimbului interbibliotecar, biblioteca și-a realizat obiectivul de a apropia cartea de cititor, aducându-le cititorilor cărțile solicitate, inexistente în bibliotecă în acel moment.

Biblioteca din Băilești a avut relații de împrumut interbibliotecar cu Biblioteca Centrală Universitară Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Biblioteca Centrală Universitară București, Biblioteca Institutului Pedagogic Baia Mare.

Începând cu anul 1966, bibliotecarii au început să participe la schimburi de experiență organizate de diferite biblioteci din țară, instructaje, simpozioane, care de fapt, au condus către perfecționarea profesională a acestora.

Bibliotecarul din perioada 1969 a trimis spre publicare către „Revista Bibliotecilor” un articol intitulat „Mai multă atenție repartizării localurilor destinate activității bibliotecilor publice”.

Numărul cărților și publicațiilor din acea vreme a crescut și spațiul devenise neîncăpător.

Demersul, se pare, a dat rezultate. Dintr-o altă adresă a reieșit faptul că s-a găsit un spațiu pentru bibliotecă.

Biblioteca orășenească solicita pentru desfășurarea în bune condiții a activității a unor dotări precum: rafturi pentru cărți, aparatură cu tehnică culturală, gen:radio, pick-up, diascop, magnetofon.

S-a solicitat, de asemenea, confecționarea unei gazete de stradă, necesară la popularizarea activității bibliotecii.

În mod obligatoriu, biblioteca era abonată la ziare precum: „Scânteia”, „România Liberă”, „Scânteia Tineretului”. Pe lângă acestea, cititorii prezentau interes și pentru publicații ca: „Flacăra”, „Femeia”, „Tribuna Școlii”, „Sportul”, „Revista Fotbal”.

Biblioteca după 1990

După schimbarea regimului politic din 1989, biblioteca din Băilești și-a continuat activitatea în aceeași direcție -împrumut la domiciliu și la sala de lectură, manifestări culturale în colaborare cu unitățile de învățământ și Casa de Cultură.

Constrângerile politice au fost înlocuite de bugetul alocat culturii de către guvernele postdecembriste, biblioteca având de suferit din acest punct de vedere.

Manifestările culturale, cu caracter politic sau ocazional, au adus în bibliotecă un număr considerabil de persoane, crescând astfel și numărul documentelor difuzate.

Din septembrie 1994 a existat Cenaclul Literar ,,Speranța” în cadrul căruia elevii talentați și-au prezentat creațiile.

„Clubul de șah” era destinat pasionaților de sport al minții.

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă se organiza „Miss Crăciunița”, concurs în care elevii participanți se întreceau în sesiuni de recitări, desene sau teatru.

La fiecare început de an școlar, elevii vizitau instituția în mod organizat pentru a se familiariza cu cartea, în perioada intitulată „Zilele Porților Deschise la Bibliotecă”.

„ Zilele Bibliotecii Municipale ” s-au desfășurat anual în luna aprile , în jurul datei de 10 ( data înființării bibliotecii ) . Au avut loc de-a lungul timpului lansări de carte , expoziții , comunicări și sesiuni video .

Acest eveniment se organizează și în prezent .

Activitățile desfășurate de biblioteci în colaborare cu cadrele didactice erau mereu diverse, de la evocări literare, prezentări de carte, simpozioane, recitaluri de poezie, concursuri, până la expoziții tematice și audiții muzicale.

Pornind de la marii clasici -Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Ion Creangă, Ion Slavici- , continuând cu I.H.Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Camil Petrescu și alți, nu există scriitori români importanți care să nu fi fost evocați în manifestările organizate de bibliotecă.

Personalități ca Avram Iancu, Traian Vuia, Newton, Benjamin Franklin, Schopenhauer, au fost evocate cu sprijinul elevilor și al cadrelor didactice aparținătoare unităților de învățământ băileștean.

Tot în cadru organizat, însă în afara incintei, biblioteca s-a implicat și de activități precum „Săptămâna circulației rutiere”, în colaborare cu Poliția Băilești și unități de învățământ. Această acțiune a grupat: distribuirea de pliante, de chestionare pentru părinți, dialog cu polițiștii, concurs pe teme rutiere.

Copiii și-au consolidat deprinderile de conduită preventivă în domeniul circulației.

Activitățile pe teme ecologice au contribuit la formarea unei conștiințe ecologice în rândul copiilor și tinerilor.

În presa județeană ( Ziarul „Cuvântul Libertății” ) s-au publicat de-a lungul timpului mai multe articole cu privire la evenimentele organizate în biblioteca băileșteană, precum: sesiune de referate pe anumite teme, expoziții de carte, comemorări și omagieri ale scriitorilor sau programe artistice. (anexa….)

Domeniile cunoașterii au îmbogățit sufletele iubitorilor de carte. Chiar dacă a fost supusă vicisitudinilor istoriei, cu toate constrângerile politice sau economice, Biblioteca Municipală Băilești, a avut un rol important în viața orașului nostru.

1.8 Personalități de onoare ale bibliotecii

Scriitori români au participat ca invitați sau și-au lansat cărțile în orașul nostru. Semnele trecerii lor prin acest spațiu cultural sunt autografele pe cărțile oferite bibliotecii .

Marin Sorescu – mare poet, prozator și dramaturg din Oltenia – a oferit un autograf pe volumul „Tinerețea lui Don Quijote”, ediție bilingvă română-spaniolă (27 septembrie 1986). Mihai Șora, eseist, a vizitat biblioteca în anul 1986, lăsând mesajul pe volumul „Sarea Pământului”:

„Cu gândurile cele mai bune ale autorului”

Băilești,7 septembrie 1986

Nicolae Pârvulescu, autorul romanului „Fotoliul vacant” a lăsat în 1987 un autograf măgulitor:

„Bibliotecii orășenești din Băilești -una din cele mai frumoase biblioteci pe care le-am vizitat în ultimii ani”.

Mihai Cimpoi, scriitorul și academicianul din Republica Moldova, a dat un autograf care a dovedit faptul că marele actor era cunoscut și în România . Pe volumul „Mărul de aur” scria :

„Băileștenilor lui Amza Pellea cu dragoste românească”.

Multe însemne au fost ale scriitorilor născuți în oraș sau care, prin activitatea lor, au fost legați de Băilești. Petre Anghel, în 1994, pe cartea „Fratele nostru Emanuel”, scria:

„În speranța că ne va găsi în posteritatea (imediată) un cititor, omagiul autorului și felicitări pentru curaj”.

Ion Floricel, magistrat, procuror în orașul nostru, scriitorul mai multor volume („Trecătorul”, „Pământ însângerat”, „Iubirile care ucid”, „Teicanii”), a oferit mai multe autografe pe cărțile sale donate instituției noastre:

„Bibliotecii din orașul Băilești, în amintirea clipelor petrecute în acest lăcaș de cultură/ Lăcașului meu de instrucție spirituală…”.

Patrel Berceanu, un regretat scriitor băileștean, a oferit un autograf plin de sensibilitate, în anul 1994 pe volumul „Lacrimi civile” :

„ Să fie cărticica aceasta o lacrimă de dor în casa ei cea mai curată: biblioteca adolescenței mele”.

Dan Lupescu – scriitor, publicist, fondator al revistei de cultură Lamura – pe volumul intitulat „Spiritul Olteniei. Pod peste himere” (2009), scria:

„Exemplar dăruit prestigioasei Biblioteci Municipale Băilești – cu dragoste pentru cititorii săi și prețuire pentru echipa de profesioniști de aici”.

Alte mărturii ale trecerii unor personalități ale culturii române pe la biblioteca orașului nostru sunt însemnările din Cartea de Onoare a acestei instituții. Mai lungi sau mai scurte, mesajele au fost scrise ca urmare a prezenței acestora la unele activități organizate de bibliotecă. George Sorescu (fratele lui Marin Sorescu), Dan Lupescu și Ovidiu Ghidirmic, participanți la o manifestare în care era evocat Marin Sorescu, și-au notat impresiile, fiind plăcut impresionați, așa cum reiese din rândurile scrise:

„[…] plăcut impresionat de fondul Bibliotecii Municipale din orașul Băilești. Un gust pentru valorile literare naționale și Universale. Alte opere ale culturii stau la îndemâna cititorilor de profil. Lectura cărților trebuie să rămână un imperativ de seamă” (George Sorescu) .

„[…] am rămas impresionat de bogatul fond de carte și de faptul că are mulți cititori în special din rândul elevilor și tinerilor. Asta înseamnă că la Băilești se citește, ceea ce este foarte bine pentru spiritualitatea și cultura acestor locuri. Nu este de mirare că la Facultatea de Litere din Craiova avem mulți studenți buni din aceste locuri. Biblioteca reprezintă în fiecare localitate izvorul de apă vie , din care sorb generațiile însetate de cultură” (Ovidiu Ghidirmic) .

„Semn indubitabil că geniul scriitorului polivalent Marin Sorescu trăiește astăzi, 17 februarie 2004, personalitatea sa de excepție a fost evocată aici, în municipiul marelui actor Amza Pellea, în cadrul unor manifestări culturale organizate prin osârdia Primăriei Băilești, Direcției pentru Cultură Dolj, Casei de Cultură Municipale și Bibliotecii Publice din Băilești. Alături de inspiratele gazde, portretul întru eternitate al lui Marin Sorescu a fost creionat prin mărturisirile fratelui cel mare, prof. univ. dr. George Sorescu, criticul și istoricul literar Ovidiu Ghidirmic și ale subsemnatului”.

Marin Barbu- prof.dr., autor a numeroase volume de critică și istorie literară, la 6 septembrie 2006, la aniversarea a 80 de ani de la înființarea bibliotecii, a scris, de asemenea, câteva rânduri în Cartea de Onoare:

„Gânduri de omagiu bibliotecarei din Băilești, model de prieten al Cărții și al Civilizației acesteia”.

Jean Băileșteanu- prozator ( autor al romanului „Drum în tăcere”), director de editură și de revistă de cultură ( „Autograf MJM” ), venit de mai multe ori în calitate de oaspete al bibliotecii cu prilejul unor lansări de carte, scria:

„Bibliotecii Municipale din Băilești- oraș căruia cu onoare îî port numele, acum și nu numai, dar mai ales acum, la 80 de ani de viață ai bibliotecii, viață lungă, cititori cât mai mulți, fiindcă vorba cronicarului «nu este mai presus zăbavă decât cetitul cărților». Identitatea unui popor se păstrează numai prin cărți și biblioteci”.

Preocupările pentru funcționarea acestei biblioteci, considerată factor de cultură, au fost apreciate și de epigramistul Elis Râpeanu:

„Apreciem în mod deosebit zbaterea pentru menținerea culturii pe linia de plutire, preocupare pentru funcționarea acestei biblioteci atât de bogate și atât de necesare. Cartea va rămâne carte și în era computerizării. Felicitări inimoasei directoare”. ¹⁴

Pentru Gabriel Chifu, Băileștiul a rămas orașul adolescenței sale:

„Cu emoție mă reîntorc și fizic într-un loc din care cu sufletul n-am plecat niciodată. Băileștiul este un spațiu magic al adolescenței mele” ( 2008 ).

Cu prilejul omagierii a celui ce a fost Patrel Berceanu, la 30 aprilie 2009, Emil Boroghină – actor, scria cuvinte elogioase despre bibliotecă și Băilești:

„Am fost impresionat de ordinea ce domnește aici în care sunt aranjate și structurate secțiunile și mai ales de faptul că în bibliotecă pătrund și rămân mult timp în forța rafturilor copiii. Salut intenția doamnei bibliotecare și a domnului Pistrițu de a da Bibliotecii numele lui Patrel Berceanu; cinstind și în acest fel memoria acestei conștiințe care a iubit enorm Băileștiul”.

Soția scriitorului evocat a mărturisit:

„Băileștiul este orașul sufletului meu, orașul în care regăsesc amintirea tinereții petrecute alături de neuitatul Patrel Berceanu. Iubesc oamenii acestui oraș, de o inteligență vie, cu inima cât muntele. Sper să revin aici pentru a-l găsi pe Patrel Berceanu fiindcă spiritul lui s-a disipat în oamenii care-i poartă amintirea, flacăra… ”.

Cap. II – Scriitori băileșteni. Autori de monografii locale

Dan Barbu Anghel

Autorul romanului „Fiica” (2005), a fost inginer de profesie, născut la 20 ianuarie 1952 în Băilești. Pentru ca cititorul să cunoască stilul autorului, am reprodus un scurt fragment din romanul menționat:

„Bătrânul tâmplar era bucuros. Pipăiesc fotoliul vechi, privesc cu atenție lucrătura și o mulțumire adâncă îi umpluse sufletul. Rareori găsea lucruri făcute de vechii meșteri; acum avea una. Totul mergea bine, soarele de sfârșit de vară încălzea plăcut, vântul adia din când în când, aducând pe balconul, spătos primele frunze uscate. Proprietarii erau pe gustul lui, o pereche în vârstă, cu care vorbesc puțin.

Apartamentul mare și aranjat cu mult gust, făcea o impresie deosebită[…]. Balconul larg, oferea condiții deosebite de lucru zonă liniștită, cartier rezidențial cu multe grădini”.

Petre Anghel

La 3 februarie 1944 s-a născut la Băilești Petre Anghel. A absolvit studiile universitare la Cluj-Napoca și la București. A fost profesor universitar în București, doctor în filologie și în teologie. A debutat cu versuri ( „Duelul pământului”- 1971 ), a scris romane precum: „Fratele meu Emanuel” , „Oaspeții bătrânului Catul” , „Sita lui Mamona” , „Întoarcerea fiilor risipitori”, „Lupii la stână” , „Carraria”, dar și lucrări de specialitate: „Stilistica limbii române” , „Etic și estetic”, „Comunicarea transculturală” , „Comunicarea sapiențială”.

În romanul „Oaspeții bătrânului Catul”, destinul unui învățător persecutat de regimul comunist se împletește cu evoluția localității Văleni (care este, de fapt, orașul Băilești, cu unele amănunte). Locuitorii acestuia evoluează treptat, schimbându-și moralitatea:

„Locuitorii Vălenilor -țăranii comunei și salariații noilor intreprinderi stabiliți în ultimii ani în blocurile construite pentru ei încetaseră să mai aibă secrete unii față de alții. Ba chiar începuseră să fraternizeze, iar vechea ură a țăranilor îndreptată celor pentru care li se stricaseră costurile se atenuase încetul cu încetul, apoi dispăruse și fusese înlocuită de simpatie. Noii veniți își ocupaseră pământurile, ca niște coloniști moderni, izgoniseră pe cei care avuseseră ghinionul să cadă perimetrul viitoarelor construcții, dar trecutul se uitase, vizibile erau acum avantajele: magazine bine aprovizionate, școli noi, restaurante în care se găsea bere și mai ales locuri de muncă pentru cei interesați.

La început vălenii se angajaseră portari, pompieri, îngrijitori. Curând, unii dintre ei, cei mai tineri, se calificaseră și deveniseră mecanici, sudori, electricieni, caloriferiști, instalatori. Semnau dimineața condica, se învârteau câteva ceasuri să fie văzuți de șefi și dispăreau. Până acasă aveau de parcurs câteva sute de metri, cel mult un km. Își făceau treburile din gospodărie, mai veneau o oră două semnau condica și dădeau fuga în grădinile din spatele curților. Deveniseră cu toții grădinari pricepuți[…]

Din două în două săptămâni, cei angajați semnau statul de plată. Leafa nu era prea mare, dar era sigură, le rotunjea bine veniturile. Cei care aveau copii erau și mai mulțumiți, pentru copia unui certificat de naștere primeau indemnizație.

Munceau, desigur, dar știau pentru ce, nu bătătoreau tarlalele cooperativei pe doi poli”.

Patrel Berceanu (1951-2006)

Scriitorul și autorul de teatru Patrel Berceanu s-a născut la Băilești la 19 aprilie1951. A absolvit școala și liceul în orașul natal. Înainte să urmeze cursurile universitare, a absolvit Școala Postliceală de Poștă și Telecomunicații (lucrând o perioadă la Oficiul Poștal Băilești). În 1980 a absolvit Secția de Teatrologie și Filmologie a I.A.T.C. București.

A îndeplinit în continuare diverse funcții, fiind pe rând profesor la Școala Populară de Artă Craiova, secretar literar al Teatrului Național Craiova și director al Teatrului Colibri. A fost și lector universitar la secția de Teatru a Facultății de Litere a Universității din Craiova. A frecventat de timpuriu cenaclurile unor reviste literare, ca „Amfiteatru”, „Ramuri”.

Debutul editorial a avut loc în 1976 cu volumul „Sentimentul baricadei” Ed. Scrisul Românesc, Craiova ).

Alte volume publicate sunt:

1983 – „Poeme în mărime naturală” ( Ed.Scrisul Românesc, Craiova )

1984 – „Întâmplarea cea mare” ( Ed.Eminescu, București )

1991 – „Lacrimi civile” ( Ed.Scrisul Românesc, Craiova )

1993 – „Planeta de poet” ( volum autobiografic, Ed. Autograf MJM, Craiova )

De specificat că în 1992, împreună cu soția sa, Doina Pologea, a publicat volumul „Noi povestiri după piesele lui Shakespeare”.

A colaborat cu cele mai prestigioase reviste literare din țară ( „România literară” , „Ramuri” , „Luceafărul” , „Teatrul” , „Vatra” , „Familia” ) și a obținut numeroase premii literare.

Volumul antologic „Planeta de poet” conține și un poem cu titlu ironic, autorul descriind cu sarcasm moravuri ale societății scriitoricești din România:

Răspuns la o anchetă despre utilitatea premiilor literare

„ Din când în când mi se pune pata

Pe unul de-ai noștri

și-i hotărâm îmbălsămarea

rărunchii din care a scos poemele

acelea revoltate din tinerețe

îl învelim în două rânduri de diplome

pentru ficatul din care au ieșit

atâtea articole nonconformiste

avem recipiente cu votcă peste ochii cu care a privit

indiferent la răstignirea confraților

așezăm două medalii de aur

apoi bandajul final: discursuri, aplauze

plicul cu bani, televiziunea

discursul live al îmbălsămatului”.

În 2006 , la Editura Mitropolia Olteniei , a apărut volumul „ Puricele cosmonaut”, care este destinat copiilor, conținând versuri :

Puricele cosmonaut

„O rachetă foarte mică,

Cât mustața de furnică,

Așteaptă acum pilotul

S-o ridice-n cer cu totul

De pe rampa de lansare,

Către Lună, mi se pare.

Și dă pilotul un apel:

„Eu mai întarzii puțintel

S-au ivit probleme grave,

Strict legate de potcoave.”

Căci pilotul, vezi mata,

Era purice sadea.

Iar pe lună, vrea să spuie,

Gravitația e șuie.

De-aceea este necesar

Pe cosmodrom un potcovar,

Să-ți puie la bocanci, în ținte,

Potcoave grele nu plăcinte

Să nu te clatini pe picioare

Când pleci pe lună în plimbare

Și nu este deci o snoavă

Puricele cu potcoavă”.

Alexandru Calopăreanu (1915-1954)

Născut în anul 1915 în Băilești, Alexandru Calopăreanu a urmat școala generală în același oraș, apoi a absolvit Liceul Comercial Gheorghe Chițu, urmând apoi Academia Comercială București.

Colaborator la Revista „Ramuri ” și coautor al unor lucrări de folclor în colaborare cu C.N.Plopșor, a scris volumul de eseuri „Grai și Gând. Note dintr-un carnet literar” ( Ed. „Noul Vestitor”, Craiova, 1945 ) și „În furtună. Poeme de viață și de moarte” ( aceleași date de publicare ).

Redăm câteva rînduri din eseul „Despre creație”:

„Dar creațiunea estetică, ca proces de transformare și coalizare a sentimentelor, cuprinde, cu toată mărginirea ei în spațiu, un nemărginit. Iar această nemărginire constituie ceea ce noi numim cu fală de cuvinte: concepția despre viață a creatorului. Nu se caută, în generalitatea cazurilor din creația noastră, cauza generalizatoare -ci se obișnuiește a se limita doar la noțiunile optimismului ori pesimismului. Se prea poate, ca aceste două noțiuni să fie rezultanta unui fenomen spontan, născut din afecțiune ori desgust, care cu timpul s-a aclimatizat, deprizând și de cadrul material lectoricesc[…].

Personalități de pură inspirație își urmează traseul dictat de interesul viabil al definitivării scopului, spiritual mistic se va transforma încet în pesimism ori optimism, când creatorul repurtează o victorie de cunoaștere a necunoscutului său se confundă însăși cu el”.

Gabriel Chifu

Deși este născut la 22 martie 1954 la Calafat, Gabriel Chifu, a rămas legat sufletește de Băilești pentru că aici a absolvit ciclul gimnazial.

După terminarea Facultății de Electrotehnică din Craiova, în anul 1979, a colaborat la revistele de cultură din țară, îndeplinind chiar și funcția de redactor-șef la Revista „Ramuri”.

Gabriel Chifu a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, secretar al Uniunii Scriitorilor și membru în Comitetul Director.

Dintre volumele de poezie, vom enumera :

„Sălaș în inimă”( Ed.Eminescu, 1976 )

„Realul eruptiv” ( Ed.Eminescu, 1979 )

„O interpretare a Purgatoriului” ( Ed.Eminescu, 1982 )

„Povestea țării latine din Est” ( Ed.Eminescu, 1994 )

„Bastonul de orb”( Cartea Românească, 2003) .

Poezia sa a fost tradusă în S.U.A, Anglia, Grecia, China, Slovacia.

Dintre romanele scrise, amintim:

„Unde se odihnesc vulturii” ( Ed.Eminescu, 1987)

„Valul și stânca” ( Cartea Românească, 1989 )

În volumul „Povestea țării latine din Est” ( care conține poezii scrise în perioada 1985-1990 ), în poemul cu același titlu, autorul creionează un portret caustic al unui personaj sinistru, cunoscut de toți românii:

„ Pe tronul de aur

se așezase un fitecine și mitocan

cu șezutul său de balaur

îngâmfat-dolofan

De-ar fi fost numai prost și bălbăit

Încă ar fi fost bine, zău.

Dar era viclean până la infinit

Și bolnav de rău

Lovea în noi cu steaguri roșii de la răsărit.

Și cu lozinci stupide, proletare

Păzit de spahii, beșlegi și beizadele

ne-mpărțea în loc de acadele

frig, foame, frică și-ntuneric pe cartele

Peste câmpiile verzi aducea cețuri înghețate, barbare

din munți și din suflet aurul treptat ni-l smulge

și-n loc, peste tot, golul în gratii îl închidea

În țara latină din Est

Ca în nici o altă parte

totul se ia în ușor și în parte

Hohotele de râs, pe șest

Se prefac în lacrimi cutremurătoare până-n zori bâlciul

miroase a moarte[…]”.

Din romanul „Valul și stânca” putem reproduce un scurt fragment:

„Aud, prin somn, somn un sunet strident, sfredelitor, de parcă un picamer s-ar fi pornit să-mi treacă prin creier. Mă trezesc speriat, inima îmi bate șă-mi sară din piept și nu pricep ce se petrece cu mine. Câteva clipe durează starea de confuzie, pe urmă înțeleg ceasul deșteptător, s-a făcut deja dimineață.

Țin ochii închiși și buimac, întind mâna să opresc țârăitul blestemat. Bâjbăi câtva, în fine, dau peste ceasul mare, roșu, sovietic, așezat pe noptieră. Găsesc și butonul, dar prea târziu, asaltul sonor a încetat de la sine”.

Florin Chirițescu

Născut în anul 1930 în Băilești, Florin Chirițescu a urmat cursurile școlii generale din oraș.

A studiat la Craiova liceul, urmând Colegiul Național Carol I, apoi la București Facultatea de Litere ( secția limba italiană – limba spaniolă ).

S-a remarcat mai mult ca traducător.

Scriitorul a trecut în lumea celor drepți la 11 decembrie 1996.

În „Gazeta de Băilești” ( nr 4/2005 ), băileșteanului Florin Chirițescu i s-a consacrat un articol.

Romanul său cel mai important, „Seara când se-nchide poșta”, reconstituie câteva pagini din istoria Băileștiului interbelic văzute prin prisma unor preadolescenți. Viața lor liniștită a fost tulburată de un fapt brutal: o crimă săvârșită de o bandă de legionari.

Orașul este descris cu candoare și umor naiv, prin ochii unui copil, reconstituind atmosfera calmă, liniștită a perioadei interbelice:

„Îmi place să mă uit la vitrine, să citesc firmele de acolo de sus de pe capră. Le știu pe dinafară. Întâi e farul orbitor din vitrine la domnul Manolache fotograful. Plin de poze[…]

Pe stânga cârciuma lui Laie, cu grădina de vară. Iese un fum de grătar de-ți vine să-ți înghiți limba[…]

Pe urmă Galanteria și manufactura, La Mirescu, La Leul, Modern, La Luvru. Nu știu ce-o fi asta: La Luvru? Prăvălia o țin doi negustori unul Vasilescu și altul Stănescu; grași și bondaci amândoi, care seamănă unul cu altul ceva de speriat.

Lumea le zice: „Doi draci”. Chiar așa „Am cumpărat asta de la «Doi draci»[…]

Uite și prăvălia lui Luță Guțescu Nea Lută[…]

Toate minunățiile se vând aici: fel de fel: șuruburi, piese de biciclete, nasturi, foarfeci, prafuri de copt, flit, pompe, lame de ras, baterii, ace, dopuri de pistol și câte și mai câte. Ce loterii grozave are nea Luță acesta[…]

Pe trotuare, de o parte și de alta a străzii, perechi de tineri se plimbă, copiii se zbenguie și se fugăresc trecând în goană pe stradă, bătrânii stau pe scaune, pe băncile din fața caselor din fața prăvăliilor și tăifuiesc, privind în același timp la lumea care vine de la gară[…]”

Descrierea monumentului din centrul orașului( consacrat eroilor din Primul Război Mondial ) nu este lipsit de umor savuros.

„În stânga, în vale pornește strada unde e, numaidecât școala primară numărul 4 unde am învățat eu. Peste drum curtea prințului.

Monumentul e de fier. Și piatră. De fier e o fată lungă de vreo trei metri care sufla în trompetă spre cer[…]. De pe la brațul fetei tot de fier se ivește un soldat cu pușca în mâini care pare să fi fugit mult și tocmai mult când să ajungă unde avea treabă s-a împiedicat și vine-n nas[…]

Și cum are o pușcă în mână, o ține în așa fel încât în clipa când o fi la pământ, să pună dracului pușca așa de-a latul să nu-i dea cumva în burtă sau în ochi și el să cadă pe ea”.

Ion Floricel

Deși s-a născut în apropiere de Băilești ( comuna Poiana Mare , jud.Dolj ) , la 19 aprilie 1951 , Ion Floricel a fost absolvent al Facultății de Drept , ulterior magistrat / avocat în orașul nostru .

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1995 , redactor la revista literară „ Luceafărul ” și colaborator la revistele literare „ Ramuri ” , „ Luceafărul ” , „ Convorbiri literare ” , „ Arca lui Noe ” , „ Literatorul ” , „ Ardealul literar și artistic ” , „ Dorul ” etc .

A publicat romanele : „ Moarte deocheată ” ( Ed. Oltenia , Craiova , 1991 ) , „ Pământ însângerat ” ( Ed. Oltenia , Craiova , 1992 ) , „ Iubirile care ucid ” ( Ed. Oltenia , Craiova , 1994 ) , „ Catelul ” ( Ed. Vlad & Vlad , Craiova , 1997 ) , „ Teicanii ” ( Ed. Pasărea Măiastră , Craiova , 1998 ) , „ Fel de suflete ” ( Ed. Pasărea Măiastră , Craiova , 2001 ) , „ Trecătorul ” ( Ed. Scrisul Românesc , Craiova , 2003 ) , „ Aceeași lume ” ( Ed. Ramuri , Craiova , 2005 ) , „ A fost o lume ” ( Ed. Scrisul Românesc , Craiova , 2008 ) .

Chiar dacă majoritatea întâmplărilor din „ Teicanii ” se petrec în comuna natală , pagini întregi din această trilogie evocă orașul Băilești , localitate în care autorul și-a început cariera de magistrat și a continuat-o pentru mult timp :

„ Poate că ar trebui să-ți spun câteva cuvinte despre orășelul acesta în care mi-am început […] cariera . Ei bine acest oraș în care ne aflăm acum mi-a plăcut din clipa când i-am trecut hotarul . Așezare cu un oarecare profil muncitoresc , ea a fost populată cu oameni din toate colțurile ținutului , majoritatea locuitorilor săi formând tinerii în rândul cărora am sesizat , cu ușurință , mai ales dimineața , pe cei peste două mii de elevi care , în uniformă și cu servieta sub braț , se îndreptau , voioși , către sălile de carte , laboratoarele și terenurile de sport .

Îmi place să-l străbat agale ! Mai ales primăvara , când îmboboceau trandafirii , se desfăcea liliacul și înfloreau teii , răspândind în aer un parfum puternic , mirositor”.²⁶

Mihai I. Ghenescu

Mihai I. Ghenescu a fost un poet sensibil, născut la 6 decembrie 1901 la Băilești.

Clasele primare le-a făcut în oraș, iar pe cele secundare la Colegiul Național Carol I din Craiova. A absolvit la Universitatea din București Facultatea de Litere și Filozofie în paralel cu Facultatea de Drept.

Cariera didactică a început-o la Gimnaziul din Băilești, apoi a continuat-o la Calafat și Craiova.

Ca profesor de geografie, le-a insuflat elevilor dragostea pentru țară.

Figură discretă a vieții literare craiovene, a publicat la revistele: „Ramuri” , „Arhivele Olteniei” -serie veche, „Gând și slovă oltenească”.

Versurile sale pline de sensibilitate, multe dedicate soției, au format volumul „Luminișuri sufletești”. Acesta a fost tipărit în anul 1926, la „Librăria și Tipografia Gloria din Băilești”.

Poeziile sale au ca tematică natura, fiind un poet al florilor, al peisajelor:

„Căldărușe, căldărușe

Tăinuite flori

De-ce-n miez de noapte, pâleriile voastre

Strâng ca niste-albine polenul din astre

Și le zăvorați privirea-n rumenii de zori”

( Flori de căldărușe )

„Cădelniță de-argint e luna

Iar ceru-albastru, patrafir

Stropit cu pulbere de stele

În locul galbenului fir.

Și te-aș vrea caldă lângă mine

Cu albăstrele în cosiță

Cu roșul macului pe buze

Și-n mână flori de lămâiță. ”

( Polen de lună )

Amza Pellea

Regretatul actor Amza Pellea s-a născut la 7 aprilie 1931 în Băilești.

După școala primară și gimnazială din oraș, a urmat cursurile Colegiului Național Carol I și ale Școlii Medii Electrotehnice din Craiova. În 1956, după terminarea cursurilor I.A.T.C., împreună cu alți colegi, însoțiți de regizorul Vlad Mugur, au venit „în corpore” la Teatrul Național din Craiova, unde, pentru scurt timp a fost și director.

A jucat pe scenele celor mai importante teatre din București: Teatrul Național, Teatrul Mic, Teatrul de Comedie.

Rolurile interpretate de-a lungul timpului au fost diverse: de comedie, dar și dramatice, atât pozitive, cât și negative.

În film, Amza Pellea este cunoscut și apreciat îndeosebi pentru rolul titular din „Mihai Viteazul” , „Dacii” , „Columna” , „Puterea și adevărul”.

Amza Pellea face parte din rândul scriitorilor băileșteni întrucât este autorul monologurilor pe care le-a interpretat cu atâta succes în televiziune:

„Scoate calu, pune-i șaua, vreau să plec, pi la poarta mândrii mele vreau să trec: Așa cânta Licu, într-o sară, după ce trecusă văcăria, să potolisă prau’ ridicat de copitele vitelor ș-acu se revărsa dinspre Țurțan răcoare, împănată cu miros de salcâm înflorit. Răsări luna, mare galbâna și mirată, ca o mămăligă uitată pe cârpător, care se-ntreabă di ce a făcut-o dacă nu vine cu ața s-o taie.

Undeva, în capu satului, o căța nelumită încă, lătra lung cu botu ridicat spre-naltul cerului și țintuit în caielele stelelor[…]. Ghersu a lu Lică plutea peste noapte, ca o pasăre albă, care vine de te miri unde și se duce spre nicăieri.”

10. Anca Preduș

Băileșteancă cu talent către activitatea artistică, Anca Preduș a fost absolventă a Liceului Mihai Viteazul din Băilești, apoi a urmat și și-a definitivat cursurile Facultății de Litere a Universității din Craiova.

A scris un volum de versuri, pline de sensibilitate, intitulat „Către oricine ai fi” (2007):

„Către oricine ai fi

Sunt eu……

Vocea care strigă lângă tine

Ca un ceai ce așteaptă un răspuns

Și caută să se-ncălzească la reșou

Unui nou răsărit”.

Nicolae Panea

S-a născut în anul 1961 la Craiova, având originea familiei în satul Balasan, localitate mică, aflată în subordinea Băileștiului.

A devenit etnolog și antropolog, după ce a urmat cursuri de antropologie a tradițiilor la Universitatea din Bordeaux și la Muzeul de Arte și Tradiții Populare din Paris.

Absolvent al Facultății de Litere din Craiova, doctor în filologie, Nicolae Panea a îndeplinit și funcția de prorector la Universitatea din Craiova.

A colaborat cu reviste de cultură, precum: „Ramuri” , „Paradigma” , „Mozaicul” și la cele de specialitate.

Dintre volumele publicate de Nicolae Panea, enumerăm:

„Antropologia tradițiilor populare. Tradiția populară și mecanismele de reglare a mentalității” ( 1995 )

„Antropologia culturală și socială. Vademecum” ( 2000 )

„Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului” ( 2001 )

„Gramatica funerarului” ( 2003 )

„Folclor literar românesc. Pâinea, vinul și sarea. Ospitalitate și moarte” ( 2005 ) .

Reproducerea unui fragment din ultimul volum menționat mai sus ne va face să înțelegem obiectul cercetării autorului:

„Ca etnolog, subiectul cercetării mele este Celălalt, alteritatea multifațetată a lumii, ce îl deosebește pe celălalt de mine, de cultura mea, dacă nu cumva cultura mea devine și altceva decât instrument de cunoaștere a lui; barieră în calea reflectării lui sau și mai rău, sursă de ficționare a Celuilalt.

Pe de altă parte, acestor întrebări nu li se poate răspunde decât dacă Celălalt acceptă și te acceptă dacă bariera culturală dintre el și tine se ridică purtată de o forță miraculoasă. Această forță poate fi ospitalitatea, o forță ordonatoare, o forță creatoare de identitate”. ³⁰

12. Valentina Ristea

S-a născut la Băilești la 9 septembrie 1929.

A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, a fost colaboratoare a Studioului de Radio Oltenia – Craiova, membră a Cenaclului Literar Alexandru Macedonski.

Și-a desfășurat cariera didactică la școli din Craiova, unde a condus două reviste literare: „Muguri” și „Valența a II-a”.

A publicat numeroase volume de versuri, precum: „Respirație în Univers”, „Tristeți obsedante ”, dar și romane: „Garoafa -Ființe tăcute”, „Flacăra unei inimi zdrobite”, „Bucuriile vieții”.

Povestire autobiografică și o evocare a Băileștiului anului 1944, în romanul „Flacăra unei inimi zdrobite”, autoarea reconstituie un oraș patriarhal, cu specificitatea anotimpurilor, îndelednicirilor locului, cu străzile și clădirile localității.

Autoarea descrie sentimentul de groază instalat în toamna anului 1944, când Băileștiul a fost ocupat de ruși:

„Armata rusă ajunsese în orășelul așezat în șesul Olteniei, cel plin de soare, lumină, cu grânare bogate, gospodării așezate bine la casa omului harnic, cu dragoste de familie unde copiii creșteau în credință în Cel de Sus[…]

De cum ajunseseră soldații ruși pe străzi se instalase o teamă de groază în populație. Începuseră să-și facă de cap, într-un mod ce speria oamenii, când intrau în curți, acostau trecătorii, fie și în limbaj-neînțeles”. În romanul „Bucuriile vieții”, autoarea Valentina Ristea descrie Băileștiul contemporan și face referire și la Biblioteca Municipală:

„ Îi plăcea să se relaxeze, admirând frumusețea aranjamentelor florale și în ronduri garnisite cu mormane de pământ pe care creștea cea mai veche iarbă, dintre toate nuanțele câmpiei -măiestrie a celor ce iubesc pământul[…].

În față i se profila Statuia Aviatorului care simbolizează înălțimea spre care tinde orice muritor să prindă aripi, să treacă dincolo de Ocean, de mări, de orașe, câmpii, clădiri ce ajung la cer, șosele ce ajung, șosele ce se alungesc, formând o hartă distanțată de imaginația celui care cunoaște o geografie stimulată de rotația Pământului[…]

Cu febrila-i căutare prin colțurile grădinii, descoperi „Obeliscul -1907”, alt semn de recunoștință pentru cei căzuți în lupta pentru stăpânirea pământului băileștean.

În depărtare se profila bustul marelui actor Amza Pellea, care veghează Casa de Cultură pentru a nu se pierde tradiția culturii ce caracterizează aceste meleaguri oltenești. Talentatul actor ce-și trage seva din acest pământ este o mândrie și un prinos adus cu dărnicie pentru ce oferă când e readus la rampă. Stă drept, cu fața încadrată de parcă ar vrea să mai atace o nedumerire, o neorânduială, un amestec de glume cu aluzii, incisive la adresa celor vizați în obiceiuri, tradiții, neastâmpăr de oltean cutezător.

Parcă ar căuta o carte anume din Biblioteca ce o domină, să mai țeasă o droaie de călători în sărbători, ducând cu el o damigeană, un coș cu păsări, un praz, specific locului sau un fir de pătrunjel furat din grădina vestitului personaj pe care-l întâlneam în drum spre casă, sau monumentul »Mihai Viteazul«”.

13. Amza P.Săceanu

Născut în 1934 la Băilești, Amza P. Săceanu, a fost absolvent al Școlii Pedagogice Craiova și al Facultății de Filologie București.

A deținut funcții de conducere în instituții culturale din București și a predat ca profesor de limba și literatura română din Craiova.

A fost consilier a mai multor miniștri ai culturii după 1990 și director general al Teatrului de Operetă Ion Dacian din București.

Membru al U.S.R. și absolvent al unui doctorat în Sociologia Culturii, a publicat numeroase volume, dintre care: „Fața nevăzută a teatrului” , „Teatrul în cetate” , „Talia Thaliei” , „Dialog la scenă deschisă” , „Cad,muștele” , „Privire spre teatru”.

Lucrările sale au fost apreciate de prestigioși oameni de teatru: Aurel Baranga, Dinu Săraru, Valentin Silvestru, Ion Băieșu și criticul literar Alexandru Oprea.

În cartea intitulată „Privire spre teatru”, Amza Săceanu scria:

„Caragiale, cel mai mare dramaturg pe care l-a dat cultura românească, n-a profesat nici el critica literară. Poate din pudoare, poate din vanitate. N-a publicat nici o carte în acest domeniu și nici măcar un studiu de întindere, intervențiile sale critice fiind mai mult sporadice, n-aș spune însă că și lipsite de o intervenție programatică. Ele se referă cu deosebire la teatru și, chiar temperându-ne entuziasmul, nu vom renunța să afirmăm că găsim în articolele sale critice, de o frapantă originalitate câteva repere, ceea ce ar putea intra în conștiința cititorului contemporan ca embrion al unui concept de teatru românesc, tocmai într-o epocă pe care mulți sunt tentați s-o vadă ca aflându-se sub pecetea unui import masiv de idei din mișcările teatrale cu o istorie mai veche”.

14. Ilie Sălcianu

S-a născut la 15 iulie 1929 la Băilești.

A fost absolvent al Facultății de Agronomie a Universității din Craiova și al A.S.E din București.

A început să scrie din 1948, însă a publicat după 1989.

Dintre numeroasele lucrări apărute la Editura MJM, Craiova, cităm: „Rătăcirea”, „Destine în derivă” , „Mozaic” , „Album cu amintiri”, „Prăbușirea” , „Generația mea” , „Soarta”, „Tunelul vremurilor” , „A fost odată”, „Retrospectivă”.

În volumul „Generația mea”, autorul evocă orașul nostru, așa cum era în copilăria și adolescența sa:

„Ieșim în Strada Mare, strada principală a orașului, pietruită cu bolovani de râu, care începe de la Zăbavă și ține până dincolo de Zaicu, aproape de Americanu.

Vis-a-vis de Hotelul Culescu e poșta la care este tatăl colegului meu de bancă.

Lângă hotel e farmacia lui Chirițescu, unde trotuarul e mai jos decât cel din dreptul hotelulu. L-au nivelat până la urmă dar neavând pikamer ca să spargă scara imensă, au săpat lângă ea o groapă mare și au răsturnat scara în groapă.

Ca la Caracal.

Lângă poștă era brutăria lui Iovan macedoneanul. În intersecție stă Patalache birjarul care are la trăsură doi cai frumoși ca-n icoanele cu Sfântul Ilie, cu hamuri, alamuri ,oglinjo are și ciucuri[…]

La tutungeria lui Gaciu se joacă șah până noaptea târziu. Mai spre sud e drogheria lui Smina, tatăl lui Burtea, Banca Izvorul, parcul cu un monument cu elice ridicat în amintirea aviatorului Petre Ivanovici care a trecut cu avionul pe sub podul de la Cernavodă, apoi farmacia lui Iulian Popescu, iar în intersecție conacul lui Știrbei, împrejmuit cu un zid pe care e realizată în mozaic icoana Sfântului Gheorghe.

Dăm câteva ture în porțiunea dintre cârciuma lui Bălucă și Monumentul Eroilor. Aici e inima târgului. Ne zgâim la vitrinele magazinelor mai arătoase: la Aron, la Săndulescu și Voinescu, Dobrotă, Sclipcea, Roșca, Hotăranu”.

Autori de monografii locale

În acest capitol am introdus autori care au scris lucrări monografice despre Băilești sau despre anumite instituții din oraș.

Prima monografie a localității a fost realizată de învățătorul Ion Gunescu.

O altă monografie a rămas în bibliotecă în formă de manuscris și i-a aparținut regretatului Florea Catană, pe care o moarte prematură l-a împiedicat în a o publica.

Constantin Câșlaru, absolvent al Facultății de Istorie și Filozofie din Iași, a funcționat ca muzeograf la Muzeul Olteniei din Craiova , apoi la Muzeul Câmpiei Băileștilor din orașul nostru, deținând funcția de director până la pensionare.

A scris două lucrări despre Băilești: „Băilești un nume în istorie” ( 1998 ) și „Băilești Străveche Vatră Românească”. În aceste volume, autorul a prezentat într-o formă accesibilă istoria localității noastre din cele mai vechi timpuri până în momentul publicării cărții. Putem regăsi date legate de așezarea geografică, vecinii, fauna sau flora zonei.

În alte lucrări ale aceluiași autor- „Noi, Vlahii”, „Haiducia în Oltenia”- există informații despre instituțiile sanitare, culturale sau despre sportul băileștean.

Alexandru F. Dinu ( 1935-2009)

Născut la Băilești la 25 martie 1935, absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București, cu o carieră îndelungată, încununată cu funcția de inspector școlar de specialitate la I.S.J Dolj, Alexandru F. Dinu a publicat peste 120 de studii, articole de specialitate și lucrări în domeniu- „Metodica predării științelor sociale”, „Doljul în războiul de independență”.

Împreună cu Nicolae Miu a publicat cartea intitulată „Băilești,o lume sub soarele câmpiei”.

Nicolae Miu

Profesor de limba și literatura română la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” din localitate, actualmente pensionar, Nicolae Miu, a fost animator cultural (a condus corul liceului), fiind autorul textului „Imnul Băileștiului”. A realizat emisiuni culturale de mare interes la o emisiune de televiziune, realizată la o rețea de cablu locală.

„Băilești,o lume sub soarele câmpiei”- monografie a localității al cărei coautor este, prezintă atât date monografice ( așezare, vecini, floră, faună, climă, istoric ), cât și un număr mare de personalități născute sau legate de Băilești, indiferent de domeniul în care s-au afirmat de-a lungul vieții lor.

Valentin Turcu

Profesor de limba și literatura română la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” din oraș, în prezent pensionar, Valentin Turcu a condus formația de teatru a Casei de Cultură a localității, interpretând diverse roluri. Actualmente este redactor șef al „Gazetei de Băilești”, publicație locală, lunară. Alături de Nicolae Miu, a publicat „Anuarul Liceului «Mihai Viteazul»”, în 1997, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la înființarea acestei instituții de învățământ.

Ion Teacă

A activat pentru o perioadă lungă de timp în cadrul instituțiilor culturale din oraș (Biblioteca, Casa de Cultură, stația de radioficare). A fost colaboratorul postului de radio regional Oltenia – Craiova. Din această colaborare s-a născut volumul de cronici ritmate „De-ale lui Sucă”, apărut la Craiova, Editura „Spirit Românesc”, în anul 1998. Prin aceste cronici, Ion Teacă realizează o serie de portrete ușor ironice, prin intermediul acestora, reliefând calitățile și defectele băileștenilor, cu mentalitățile lor, dar mai ales cu ceea ce-i caracterizează cel mai bine: umorul. Peste acest volum plutește umbra marelui actor Amza Pellea, căruia autorul i-a dedicat prima cronică ritmată, intitulată „Măria Sa, Țăranul”:

„El e țăran ca noi, cu lot adică

De aciea îl cinstim în nemurire

E Roată ce zicea că nu ridică

Pietroiu fără frați, fără unire.

El e Mărin al nostru. E Păcală

Oltean. Râdea, când de rele nu plângea

El e copilul ce mergea la școală

Cu uniformă, țol sau epângea”.

CAP III – Cultura spirituală

1.Învățământul

Prin munca brută a câmpului se obținea existența zilnică . Cei ce nu învățau, nu erau obligați să facă acest lucru, însă viitorul lor urma să și-l desfășoare în agricultură.

Pe când Băileștiul era o comună, funcționau două școli, una de băieți și alta de fete. Prima data din anul 1840, iar cea de-a doua din 1877. Școlile „…sunt întreținute de stat și de comună. Localul construit de zid este în bună stare. Școala de băieți are doi învățători, iar școala de fete are o învățătoare. Au fost frecventate, în medie, de 162 de elevi din 239 înscriși. În vârsta de școală sunt 610 băieți și 427 de fete. Știu carte 1423 locuitori din care 1173 bărbați și 250 femei… ”.

Datele prezentate datează din anul 1896, perioadă când localitatea avea 6507 locuitori, din care 3253 bărbați și 3193 femei. Modalitatea de a învăța era una greoaie: cărțile lipseau, spațiile destinate școlilor erau neîncăpătoare, la 100 de elevi era un învățător. Elevii își luau mâncare cu ei întrucât aveau cursuri și dimineața și după amiaza. Programul zilnic se desfășura conform unui ritual. Dimineața, la începere, se spunea rugăciunea „Tatăl Nostru”, urmată de orele de religie (istoria desfășurându-se în cadrul acestor ore). După amiaza se desfășurau restul cursurilor , iar ziua se încheia cu rugăciunea „Crezul ”. În clasele I-IV existau 100 de copii, iar la clasele V-VI erau mai puțini, un învățător fiind suficient. Cei care nu învățau, erau pedepsiți prin faptul că la prânz nu li se dădea să mănânce.

Ținuta era una simplă: pe cap purtau pălării vechi ale părinților sau de paie, cămașa strânsă la mijloc cu o sfoară. Cămășile erau lungi, trecute de genunchi. Tăblița de scris, abecedarul și mâncarea erau puse într-un geac. Ordinea și liniștea în clasă se menține cu nuiele de gutui aflate pe catedră, zilnic reîmprospătate. Numărul copiilor și dascălilor a crescut treptat, pe măsură ce se construiau noi localuri de școli.

Școala Generală Nr.1, aflată în sectorul Gabroveni, există din anul 1936. A funcționat încă din acea vreme în casa cedată de băileșteanul Iovan Dașu Gabroveanu, pentru a fi școală. S-a înființat sub îndrumarea învățătorului Ștefan Crăciunoiu. Localul donat, a devenit în timp neîncăpător, în ciuda modificărilor interioare aduse în scopul reorganizării spațiului. S-a impus construirea unui nou local, dat în folosință la 10 ianuarie 1968, cu 8 săli de clasă.

Tot în același sector s-a înființat prima grădiniță, în 1919. După mai multe locații în care a fost mutată de-a lungul timpului, urmând ca din 1936 să funcționeze alături de școală.

Școala Generală Nr.2, înființată în 1894 de către Casa Școalelor, a funcționat cu un număr de trei săli de clasă și o locuință pentru director.

Deoarece numărul elevilor crescuse, în anul 1913 s-a mai construit o sală de clasă. Din anul 1948 s-a transformat în școală elementară, urmând ca din 1963 să devină Școală generală.

Treptat, școala s-a extins, s-a impus construirea a încă 4 săli de clasă, a unei cancelarii, a unei biblioteci și a unui laborator. Numărul elevilor a crescut, de la 136 de elevi în 1900, s-a ajuns la 456 de elevi în 1967.

Școala Generală Nr.3, ca și Școala Generală Nr.2, a fost construită în stil arhitectonic, în anul 1910. Școala deservește un alt sector, denumit Becherești. În 1937 s-a unit cu Școala Generală Nr.6, organizarea păstrându-se și în prezent.

Ca și celelalte unități de învățământ, cunoaște transformări atât la numărul de elevi și cadre didactice, cât și ca spațiu. În 1967 școala ajungea la un număr de 320 de elevi ( în 1900 erau 105 ), 5 învățători și 10 profesori.

Școala Generală Nr.4, aflată în sectorul Colănești, a fost înființată în anul 1883.

Inițial, a funcționat într-o casă, apoi s-a construit un local de școală cu 2 săli de clasă pe un teren cedat de un locuitor.

După câțiva ani, clădirea s-a mărit prin adăugarea unor alte 4 săli de clasă.

Cum s-a întâmplat și în celelalte școli din oraș, creșterea numărului de elevi a condus la extinderea localului.

Școala Generală Nr.5, aflată în zona gării, a fost construită în 1964.

A cunoscut o creștere numerică an de an, ca rezultat al măririi numărului populației din sector.

Din 1973 s-a unit cu Școala Generală Nr., iar din 1990 s-au desprins din nou.

Școala Generală Nr.6, situată tot în sectorul Becherești, în imediata vecinătate a bâlciului, fiind dată în folosință în anul 1963.

Prin creșterea numărului de copii, s-a impus construirea unei noi școli, ajungând la 8 clase de elevi, 4 învățători și 5 profesori în 1969.

Școala Generală Nr.7– este situată în centrul orașului, luând ființă la septembrie 1966.

Școala dispunea de 8 săli de clasă, având un număr de 446 de elevi, iar corpul didactic fiind format din 8 învățători și 12 profesori .

La gimnaziu, elevii erau pregătiți practic pentru tâmplărie, rotărie, mecanică. Fetelor, li se făcea o pregătire practică pentru țesătorie și broderie.

După absolvirea gimnaziului,elevii puteau merge la școala tehnică de mecanici agricoli sau la școala de tractoriști cu durata de 6 luni,care apoi s-a prelungit pe o perioadă de 1 an.

Din 1955 Școala medie tehnică s-a transformat în Școala profesională agricolă cu durata de trei ani.

Instruirea practică a elevilor se făcea în atelierul propriu,dotat cu cele necesare în acest scop.

După numeroase transformări ale școlilor care au existat în această localitate, în septembrie 1966 s-a înființat Liceul Teoretic,actualmente „Liceul Teoretic Mihai Viteazul”, care în anul 1972 funcționa cu 15 clase IX-XII, curs de zi și 4 clase curs seral, având internat și cantină cu 80 de locuri, iar în curtea instituției existând o bază sportivă, cu teren și sală de sport.

2. Cultura. Viața culturală

Cu toate greutățile întâmpinate, învățătorii băileșteni, pe lângă activitatea rodnică de la clasă, au desfășurat și activitate cultural – științifică. Colaborau, publicau sau conduceau reviste sau ziare literare în care apăreau date privind evoluția școlilor publice și particulare, numărul de elevi și ai învățătorilor, localurile de școli, articole de îndrumare metodică. Dintre astfel de publicații amintim: „Gazeta rurală” și „Revista ( Foaia ) școalei rurale”.

Pentru a potoli setea de cultură, respectiv de informare a locuitorilor, oamenii de cultură din oraș au editat, deși vremelnic, publicații, au întocmit monografii, au colaborat la publicații județene și naționale, au scris literatură, beletristică, lucrări de istorie locală. Pe scena Casei de Cultură erau prezentate piese de teatru, pregătite îndeosebi de tineri studioși veniți în vacanțe.

„ Gazeta Băilești ” a apărut ca o continuitate a revistei culturale „ Slove din Calafat.

Căminul cultural „ Bogdan Petriceicu Hașdeu ” a luat ființă în 1919 , fără a avea clădire proprie . La început a funcționat în curtea Bisericii „ Sfinții Apostoli Petru și Pavel ” . După un an și-a întrerupt activitatea , urmând a și-o relua din 24.10.1926 .(anexa…..)

Din 1938 a apărut Căminul Cultural „ Marele voievod Mihai ” .

Ambele cămine au funcționat până în 1956 când s-a înființat Casa Culturală a orașului Băilești „Nicolae Bălcescu”.

Spectacolele erau dintre cele mai diverse, se țineau conferințe, se proiectau filme pe pereții caselor, se cânta la fluier, cimpoi, din frunză, din solzi, fără să lipsească însă și soliștii vocali.

În 1983 și-a deschis porțile Clubul Muncitoresc al Sindicatelor, azi Casa de Cultură „Amza Pellea”.

Localul era prevăzut cu o sală de spectacole de 404 locuri și o sală de conferințe de 100 de locuri. Acest locaș găzduia numeroase manifestări și acte de cultură de înaltă ținută artistică și științifică. Se desfășoară spectacole de folclor autentic local și zonal. Se organizau două festivaluri- concurs: „Primăvara băileșteană”– de muzică populară și ușoară și „De la o glumă la alta” – de satiră și umor, devenit apoi „Amza Pellea”.

Cinematograful „30 Decembrie”, înființat în 1957, funcționa în local propriu în „Grădina Publică”, având un stil arhitectural deosebit. Din păcate, din 2003, și-a încetat activitatea.

Muzeul Câmpiei Băileștilor s-a înființat la 15 februarie 1970, sub denumirea „Muzeul Orășenesc Băilești”.

A funcționat în casa donată de către un băileștean , funcționând cu două secții: etnografie, la parterul clădirii și istorie, la etaj.

Din 1975 s-a organizat expoziția permanentă a secției de etnografie, prezentând meșteșuguri și ocupații tradiționale, industrie casnică și artă populară ( covoare și scoarțe oltenești, costume populare din Câmpia Băileștiului ).

În 1980 s-a realizat expoziția permanentă a secției de istorie, cu prezentarea evoluției societății românești din Zona Câmpiei Băileștiului în contextul istoriei naționale, de la începuturi și până astăzi.

Biblioteca, înființată în 10 aprilie 1926, de către profesorul George Tomescu, directorul Gimnaziului băileștean din acea vreme.

Deși a pornit de la doar 600 de volume, cu multe sedii improprii, mizere și strâmte, ( așa cum am relatat în capitolul I ), biblioteca a desfășurat de-a lungul anilor o bogată activitate cultural-artistică.

Oameni importanți și-au identificat ființa cu instituția însăși, reușind să realizeze lucruri minunate.

În prezent, biblioteca numără peste 54 000 de volume, slujind pentru comunitatea băileșteană trei bibliotecari.

Instituția este direct subordonată Primăriei, edilul orașului fiind principalul ordonator de credite.

Casa Memorială „Amza Pellea”

„Oricât voi trăi și oriunde va fi să mor, rămân băileștean până în străfundul sufletului”, afirma în timpul vieții sale, Amza Pellea.

Casa memorială „Amza Pellea” se află în zona sudică a orașului Băilești, în apropierea ieșirii din localitate. La nr.58, pe strada General Eremia Grigorescu, zilnic între orele 8-12 și 16-20, casa „omului de miliarde” își așteaptă vizitatorii. Accesul poate fi făcut cu mașina, cu bicicleta sau pe jos.

Casa construită în 1908, constituită din două camere și un hol, reprezintă locul în care a copilărit marele actor băileștean.(anexa 11 )

Obiecte vechi, bine păstrate, decorează interiorul casei.

Deasupra ușii de la intrare, veghează un înger. Una dintre camere, reprezintă o copie a sufrageriei din București, având peretele acoperit cu fotografii de familie. (anexa 11)

În mijlocul camerei, fotografia actorului și o scrumieră stau așezate pe o măsuță neagră, înconjurată de doi tabureți. Bufetul găzduiește patru fotografii cu părinții acestuia, portretul său și el alături de soție.( anexa 10)

Pe birou, versurile unei poezii scrise însuși de Amza Pellea, stau așternute pe o bucată de hârtie.

Certificatul de botez, pălăria preferată și lanseta cu care pescuise pentru ultima dată, se pot găsi în această încăpere.

În incinta muzeului, obiecte precum butoiașe pentru zaibăr, o măsuță joasă cu trei picioare pe care sunt așezate străchini și căni de pământ, păstrează vie amintirea actorului.

Pe unul dintre pereți, alături de sute de poze cu familia, stă afișul sub forma bancnotei de 100 de dolari a mult îndrăgitului film „Nea Mărin, miliardar”.

Cele două ceasuri aflate în locuință sunt oprite la 7:25, ora la care Amza Pellea a părăsit această lume în data de 12 decembrie 1983, la numai 52 de ani ( n.7 aprilie 1931 ).

Casa memorială „Amza Pellea ” a fost inaugurată publicului ca obiectiv turistic în 2008, an în care s-au împlinit 25 de ani de la moartea actorului și 100 de ani de la ridicarea locuinței. Dragostea băileștenilor pentru marele actor a făcut posibilă amenajarea acestui muzeu.

Pe lângă locașul care-i păstrează memoria vie, Amza Pellea trăiește în sufletul fiecărui băileștean, localitatea purtându-l mai departe printr-o stradă, Casa de Cultură, o școală și o grădiniță, o troiță în parcul orașului și chiar o fântână în centru.

Totodată, comunitatea îi cinstește memoria la cele mai importante manifestări organizate în fiecare an.

În cadrul Zilelor Băileștiului, ultima zi a manifestărilor îi este dedicată lui.

Festivalul Zaibărului și Prazului, desfășurat către sfârșitul lunii octombrie a fiecărui an, debutează prin concursul de zaibăr, sortiment de vin popularizat de Amza.

Pe 12 decembrie, anual, ziua în care a murit actorul, se pot oficia căsătorii în casa memorială. Seara, se organizează „Șirul luminii lui Amza”. Locuitorii orașului, cei ce l-au iubit și apreciat, îi aduc un ultim omagiu, ca în fiecare an de la plecarea acestuia. Se aprind candele și se merge în marș, de la troița acestuia până la casa memorială. Marșul se finalizează cu aprinderea luminilor de Crăciun în tot orașul, cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Festivalul- concurs de satiră și umor „Amza Pellea” reprezintă o altă manifestare oferită drept omagiu marelui actor. Invitată de onoare este de fiecare dată fiica acestuia, Oana Pellea. Acesta se desfășoară în fiecare an, în luna aprilie, în apropierea datei de naștere a actorului, adresându-se tuturor elevilor din unitățile de învățământ din localitate. În cadrul festivalului, se depun coroane la bustul și troița actorului, în timp ce casa memorială găzduiește un spectacol fastuos.

3. Credințe și superstiții

Originea și apariția atât a credințelor, cât și a superstițiilor, se pierd în necunoscut.

Bătrânii de la care au fost culese nu găsesc explicația și semnificația lor.

Majoritatea locuitorilor orașului sunt ortodocși, asistența religioasă fiind asigurată de bisericile fondate „cu osteneala și cheltuiala locuitorilor din această comună”. (1853)

Cu ajutorul credințelor și superstițiilor, obiceiul bătrânesc a căutat să facă deosebirea și să educe pe tineri cu ceea ce este bine sau rău.

Sfântul Ilie este prezent în imaginea oamenilor precum un birjar, cu niște cai frumoși, pe care-i plesnește cu biciul, de unde apare și explicația fulgerului ca rezultat al scânteilor de la roțile faimoasei sale trăsuri, pocnetul fiind concretizat prin tunet.

Sună a poveste, însă cei ce cunosc explicația acestor fenomene ale naturii, se amuză de puterea de imaginație.

Cei ce s-au născut în anumite zile și condiții constituie pericolul de a deveni moroi ( cei care ar învia după moarte ) și că acești oameni, după ce-și dau duhul, e necesar să fie înțepați în stomac. Sau, cei născuți cu chitie pe cap, ar avea puterea de deochi, de la copil mic, până la păsări sau animale. Cu timpul, această superstiție a dispărut, cel care afirma așa ceva, fiind considerat drept ridicol.

Cel deocheat se spunea că putea chiar să moară. Se impunea să-i descânte bătrânele, care îi dădeau descântecului o aliură de miste, de vrajă.

Superstițiile pornesc de la dorința fiecărui om, ceea ce-și dorește acesta să facă. Realizarea dorinței ascunde de la început și o doză mare de nesiguranță. Nu se poate cunoaște de la început rezultatul acțiunii ce se va desfășura, ci având la bază o experiență obiectivă a vieții, îți poți da seama dacă vei reuși sau nu.

Spre exemplu, tinerii sunt atenționați de cei mai în vârstă ca în viață să pășească cu „dreptul ” pentru a le merge bine. Pisica care trece calea reprezintă un semn de rău, iar pentru a-l înlătura este necesar să scuipi de trei ori înapoi. Din lipsă de cunoaștere, dintr-un animal domestic și totodată folositor omului, pisica a fost transformată în prezicător.

O altă superstiție este cea legată de faptul că îți poate ieși în cale o persoană cu vasul gol.

În vremurile când comunele nu aveau aprovizionare cu apă potabilă, alimentarea se făcea de la fântâni. De la o fântână se aprovizionau mai multe familii. Este firesc ca atunci când o persoană mergea după apă avea vasul gol, pregătit pentru a se întoarce cu el plin.

Femeia nu trebuie să-i treacă calea bărbatului. Acestă superstiție își găsea explicația în mentalitatea femeii care se credea inferioară bărbatului, fiind educată în acest sens.

Când în pahar se desprinde spumă deasupra vinului din pahar, se spunea că trebuia băută pentru a nu dispărea norocul ( spuma însemnând noroc ).

Senzația de mâncărime din podul palmei drepte este semn al câștigului de bani, iar în cea stângă, dare de bani.

În casă sau în curte, dacă tinerii necăsătoriți erau loviți cu mătura peste picioare, riscau să nu se mai căsătorească, potrivit superstițiilor bătrânești.

De fapt, la originea acestui obicei stă o cerință de natură igienică. Atât în case, cât și în curțile din mediul rural, atunci când se mătura, se ridica praful dens, nefiind sănătos, însă țăranul i-a dat o cu totul altă semnificație.

Cu trecerea timpului, măturile au fost înlocuite de aspiratoare, dispărând totodată și efectul acestuia.

În zilele ploioase, bătrânii au găsit un mijloc de autoamăgire, mai exact o persoană cu ochii albaștri să meargă la cășul de la vatră, să se uite la cer prin el și să rostească de trei ori: „fă Doamne cerul ca ochii mei”. Dacă ploaia înceta, însemna că s-a prins, iar dacă nu, cel în cauză nu era curat.

De Paști, obiceiul venea și cu restricții potrivit cărora nu se ciocneau ouă albe, acesta fiind semn că va urma o grindină. Asocierea dintre culoarea grindinei și cea a oului, a dat naștere unei asemenea superstiții.

Dacă pomii ( salcâmi, pruni, meri ) înfloreau și pentru a doua oară, se trăgea concluzia că iarna ce urma va fi neobișnuit de grea.

În căsnicie se prezicea cum va decurge aceasta. Dacă în timpul slujbei religioase, unul dintre miri îl călca pe celălalt picior, primul va conduce în viața de familie.

Numărul superstițiilor era mare. Lăsatul pantofilor pe masă, depășind limita igienei, este semn de divorț sau de moarte. În cazul celui decedat s-a înrădăcinat gândul că doar el poate fi așezat pe masă, cu pantofii la vedere.

În rândul sărbătorilor, obiceiurilor, credințelor, un loc important îl jucau posturile, cel mai important fiind din Săptămâna Mare.

Se ținea de sărbătoare în întregime, fiecare zi avea câte un rău: luni era ziua ciorilor ( în cazul în care se lucra, acestea scoteau porumbul din pământ ), marți era a viermilor, miercuri era denumită Miercurea Strâmbă, joia era rău de înțepătură, vinerea se împlineau cele 12 vineri de peste an, iar sâmbăta nu se lucra căci era sfârșitul acestei săptămâni.

„În tot timpul anului, marțea și sâmbăta nu se croia și nu se urzea fiindcă marțea Creatorul ar fi măsluit Pământul, iar sâmbăta a terminat. Vinerea nu se spăla, nu se torcea și nici cosea căci era rău de Muma Pădurii. Marțea să nu pleci la drum că nu-ți merge bine, iar de uiți ceva acasă să nu te întorci căci nu-ți merge bine unde ai plecat. Să nu se dea cu mătura în câine că turbează și să nu omori broaște că plouă. Să nu deschizi umbrela în casă, că e rău de moarte, în foc să nu scuipi că iei foc pe limbă”.

Vârcolacii provocau eclipsele de lună și de soare, iar lumea speriată încerca să-i alunge prin sunete de clopote și zgomote, prin lovirea căldărilor cu vătraiele. Pe parcursul eclipselor, femeile coceau o turtă de pâine în gura sacului și o considerau a fi bună drept leac pentru toate bolile.

În noaptea de Sfântul Gheorghe se aprind focuri, spunând că acolo unde arde flacăra, există câte o comoară, însă nu e bine să fie „dezgropată” noaptea, ci se lasă doar un semn.

A doua zi, dacă semnul lipsește de unde l-a lăsat, înseamnă că acea comoară este una drăcească, banii sunt blestemați și nu se poate atinge nimeni de ei.

Obiceiuri și ceremonii

Atât pentru principalele evenimente /etape din viața fiecărui om ( nașterea, botezul, nunta, înmormântarea ), cât și pentru sărbătorile importante, existau multiple obiceiuri populare.

La naștere, în deceniile trecute, lehuza era așezată pe fân trei zile. În ziua nașterii, moașa copilului mergea la biserică, pentru a i se face molivda, apoi acasă se punea masa ( numită și Boborodiță ) cu rudele și vecinii. Cel ce venea să vadă copilul trebuia să-i pună un ban pe frunte. Moașa făcea baie copilului. După trei zile de la naștere, se făceau ursitorile copilului. Către seară, se chema o fetiță de 6-7 ani care îi făcea turta de ursitori. În sită i se puneau bani.

Seara, se punea pe masă turta, pe care erau așezate trei bucăți de zahăr, trei crenguțe de busuioc, sare, un pahar de vin și diferite obiecte de școală: cărți, condeie, caiete etc.

Din seara de ursitori moașa duce daruri copilului și doarme acolo. Se spune că în noaptea aceea i se prezice viitorul.

La botez

Botezul noului născut era fixat într-o zi de duminică. Nașa și moașa duceau daruri copilului, nașa având în plus și o lumânare de ceară, ce urma să ardă în timpul ceremoniei religioase.

De acasă până la biserică, copilul este purtat în brațe de moașă, iar înapoi de nașă. Nașa este cea care îl ține în brațe culcat pe mâna dreaptă, în biserică, pe parcursul slujbei. După ce preotul îl cufundă de trei ori în apă, nașa îl îmbracă cu hăinuțele dăruite.

Ajunși acasă de la biserică, rudele și vecinii sunt invitați la masă, iar copilul primește daruri.

La nuntă

Atunci când un flăcău hotăra să se însoare, mergea la casa fetei însoțit de tatăl său și un mijlocitor ( rudă sau vecin cu fata ), cu o ploscă cu vin, din care fata trebuia să guste. Dacă îi plăcea vinul, îi plăcea și băiatul și urma ca părinții să se înțeleagă asupra zestrei.

Pe atunci, nunțile începeau sâmbăta și se terminau lunea.

Chemarea la nuntă se făcea cu urciorul cu rachiu, apoi a fost înlocuită de invitațiile tipărite.

La ora indicată în invitație, duminica, flăcăii și fetele veneau cu trăsurile pentru a plimba nunta. Tradiția cerea ca băieții, prieteni cu mirele, să fie „cavaleri” și să vină la nuntă cu o trăsură cu care să plimbe fie o rudă a mirelui, fie a miresei, fie viitoarea mireasă.

De la prânz începea nunta propriu-zisă la casa ginerelui.

Nunta se plimba cu trăsurile, pe toate străzile localității, în timp ce acasă se juca și se dansa.

De la biserică, convoiul de trăsuri, mergea la fotograf,care imortaliza momentul.

Întrucât multe dintre străzi nu erau pavate, nuntașii ce se plimbau cu trăsurile se întorceau la casa mirelui plini de praf. Cu toate acestea, se prindeau în hore și jocuri.

„Hora miresei”, joc în care se prindeau toți nuntașii, conținea cuvinte meșteșugite adresate atât mirilor, cât și nașilor, socrilor și cumnatului de mână, cărora li se puneau daruri la gât.

După aceasta, jumătare din participanți rămâneau acasă, jumătate plecau la nași. Seara, începând cu orele 20, soseau invitații care serveau masa în cerdacuri acoperite cu cergi și se petrecea până dimineața.

Cu timpul, cerdacurile au fost înlocuite de restaurante. Către sfârșitul nopții, începea să se strige „darul”, adică banii dăruiți de fiecare mesean, începând cu nașul.

După anunțarea darului, majoritatea invitaților pleacă, rămânând tinerii dornici în continuare de distracție și voie bună.

Spre ziuă, cumnatul cu flăcăii, mergeau cu urciorul cu rachiu la socrul mic.

Luni dimineața, după întoarcerea acestora, se fierbea țuică, se tăiau păsările de la parinții fetei și cheful începea din nou.

În acest timp ginerele se ducea la naș, iar cumnatul de mână cu mireasa și cu lăutarii după ei, mergeau la fântână. Găleata, împodobită, se umplea cu apă, iar în jurul ei, flăcăii jucau hora, în timp ce mireasa împărțea boboci de flori la fete, iar cumnatul rupea bradul și-l dădea flăcăilor.

La înmormântare

Atunci când cineva suferea de o boală gravă, cei apropiați erau atenți la toate semnele ce prevesteau moartea: cântatul vreunei cucuvele, pocnetul sau situația în care se sparge vreo oglindă sau urletul câinelui.

Un alt semn este căderea vreunei stele, știind faptul că fiecare om are steaua sa. Clocitul ouălor fără ca gospodina să știe constituia un alt semn de rău.

Cei ce mureau în ziua de Paști, de Crăciun, sau în săptămâna luminată, ajungeau direct în rai. Cei ce treceau în neființă în „săptămâna întunecată”, prima după duminica Tomei, mergeau în iad.

Pentru a-și ușura moartea, bolnavul aflat în suferință, se ierta cu rudele și apropiații.

Moartea cuiva se vestea prin tragerea clopotului la biserică și prin jeluire și bocete. Anumite persoane sunt orânduite să facă cele necesare, de la primenitul mortului, până la coborârea lui în mormânt.

Sunt cunoscute tot felul de ritualuri. Mâinile i se așează încrucișate pe piept, cu dreapta peste stânga, la care se leagă de degetul mic un ban cu ață roșie cu care să-și plătească vama peste poduri. Picioarele se leagă și ele cu opanglică roșie. Lângă cel decedat se pun într-o batistă mere, bomboane, nuci, pentru a le împărți pe lumea cealaltă celor cu care se va întâlni.

La capul mortului se va ține sfeșnicul cu lumânări. Înainte de a pleca din casă, preotul face o scurtă slujbă religioasă , iar atunci când coșciugul este scos afară, cineva apropiat trage de el înapoi, având credința că dacă nu va trage, mortul îi va trage după el pe toți ai casei.

După plecare, o fetiță mătură în casă, iar gunoiul împreună cu mătura se îngroapă.

Cortegiul funerar se organizează într-o anumită ordine: în frunte este persoana care duce stâlpul, doi bărbați duc o tavă cu colivă, urmează preotul și cântărețul bisericii, carul mortuar și rudele apropiate și ceilalți care –l conduc pe ultimul drum.

În biserică, în timpul slujbei, în cele patru colțuri ale sicriului, ard lumânări. De la biserică se merge la cimitir. La răscrucile din cale se oprește, iar preotul face o mică rugăciune, în timp ce cineva apropiat aruncă bani mărunți de o parte și de alta a mașinii mortuare, însemnând plata mortului, a drumurilor și podurilor pe unde va trece.

Ajunși la groapă, preotul face slujba, slobozește coșciugul și stropește mortul cu vin și untdelemn.

Preotul face cruce cu colțul sapei în cei patru pereți ai gropii și trage pământ de trei ori peste coșciug. Pânza cu care a fost coborât sicriul va fi luată de cei ce au făcut groapa. Peste mormânt se dă o cană cu vin și o batistă unui copilaș se sparge oala cu care s-a tămâiat.

Cei ce pleacă de la cimitir se spală pe mâini la prima fântână și aruncă cu apă peste umăr.

După înmormântare, cei care au participat iau parte la pomana pentru sufletul mortului, după ce preotul o slujește.

Se ține doliu minim 40 de zile, iar o fetiță va tămâia la mormânt tot acest timp.

La trei zile după înmormântare se drege mortul: trei femei, împreună cu fata care îl va tămâia, iau la ele tărâțe ocolind mormântul de trei ori, apoi pun trei grăunți de usturoi și trei gămălii de fuse în mormânt ca să nu se vadă. În tot acest timp, nu au voie să vorbească până ce ies din cimitir.

O altă fetiță va căra apa mortului timp de 40 de zile, după care se sloboade. Vor urma pomenile de șase săptămâni, șase luni, de un an etc.

Sărbătorile erau marcate în mod tradițional de anumite obiceiuri.

De Crăciun, mai exact în noaptea de Ajun, oamenii doreau să primească cu lumină Nașterea Domnului, prilej cu care în toate casele lămpile erau aprinse.

Când se trezeau dimineața, copiilor li se dădea să sărute icoana, apoi să guste vin și carne de pasăre, pentru a fi ușori.

Fetele necăsătorite, după ce se schimbau, mergeau în grajdul animalelor și loveau cu piciorul în bou. Dacă acesta se ridica, însemna că în acel an se căsătorea fata respectivă.

La răscruci, fetele și flăcăii își arătau măiestria în jocurile tradiționale, în hore.

Tinerii organizați în cete, mergeau din casă în casă cu colindul, vestind Nașterea Domnului, fiind răsplătiți cu bani.

Deoarece în această zonă se lucra intens pământul, „Plugușorul” reprezenta un obicei referitor la viitoarea recoltă.

În urmă cu mulți ani, se trecea pe câmp cu plugul, gest care avea drept scop atragerea belșugului și a bogăției.

„Semănatul” era un obicei similar „Plugușorului”. Pe 1 ianuarie sătenii ieșeau în mod simbolic la câmp și încercau să semene. Ritualul avea scopul de a le aduce oamenilor rod bogat și pământ fertil.

Sorcovitul în ziua de Anul Nou avea ca scop să-l protejeze de rău pe cel sorcovit, să-i aducă sănătate și vitalitate. Demult, sorcova, consta într-o crenguță de măr, ruptă de Sf. Nicolae și ținută în casă până când înflorea.

Ritualurile referitoare la tinerii necăsătoriți, din noaptea de Anul Nou, numită „seara vrăjitului”, fetele și băieții se adunau în grupuri, la unul dintre ei. Gazda așeza pe masă nouă farfurii și sub ele opt obiecte: oglindă, mărgean roșu, inel, un ban, câteva fire de păr de porc, cărbune, o bucată de carne grasă și un pieptene, iar o farfurie rămânea fără nimic sub ea.

Fără să știe ce se ascunde sub farfurii, fiecare fată și băiat ridicau pe rând, câte trei farfurii, pentru a afla calitățile sau defectele viitoarei sau viitorului ales/aleasă.

Inelul reprezenta silueta ( subțire ca tras/trasă prin inel ), oglinda –fudulia, mărgeanul roșu –culoarea din obraji, banul –bogăția, părul de porc –pilozitatea, piptenele –colțat/colțată, cărbunele –brunet/brunetă, grăsimea –gras/grasă, iar cel ce alegea farfuria sub care nu se afla nimic, aceasta reprezenta faptul că alesul aleasa va fi surd/surdă.

Începând cu prima zi a noului an, copiii mici erau ridicați la grindă de moș, iar acolo se desfășurau petreceri ce țineau și câte trei zile.

În ajunul Bobotezei, preotul trecea și boteza fiecare familie din parohie, lăsând apă sfințită și câteva fire de busuioc. În dimineața zilei de Bobotează, cu apa sfințită, un copil din familie, boteza păsările și animalele din gospodării.

Tot în ziua de Bobotează, o tradiție care se respectă, o reprezintă botezul cailor, obicei care se păstrează și în prezent.Tinerii merg cu caii la biserică, preotul îi botează, iar cel mai frumos este premiat.

Un alt obicei care în timp s-a pierdut a constat în faptul că oamenii care intrau pentru prima oară în casă străină, erau datori să aducă câte o mână de paie de grâu, pe care le puneau pe foc, urând ca în anul în care tocmai au intrat, gospodăria să aibă noroc de păsări și animale.

Grajdurile erau afumate pentru alungarea duhurilor rele. Busuiocul luat de la preot și pus sub pernă, arăta în vis ursitul fetei care-l visa, iar dacă fetele necăsătorite puneau pe pragul ușii peste care trecea preotul, mărgele, șase boabe de grâu și cercei, aveau șansa să-l viseze noaptea pe cel ce urma să le devină soț.

Portul

În trecut, bătrânii purtau „căciuli din blană de miel țuguiate sau cu moț; vara purtau pălării de paie de grâu sau orz lucrate de ei. Bărbații purtau vara cămăși lungi până la genunchi, lucrate din cânepă și mai rar din in sau bumbac, cusute cu râuri” ³⁹. La mijloc se încingeau cu brâu roșu de lână, iar pe deasupra îmbrăcau câte o vestă sau jiletcă. În anotimpul rece, purtau ițari și haină de dimie albă. Pe timp ploios, aceasta era înlocuită de ipingeaua cu glugă, fără mâneci.

Cojoacele purtate erau împodobite cu flori cusute, în picioare purtau opinci de piele de vită sau de porc neargăsită, cu ciorapi de lână. Cei mai înstăriți purtau pantofi și cizme.

Femeile se îmbrăcau cu cămăși cusute cu râuri, din bumbac, peste acestea bluze, în partea de la brâu în jos era acoperită cu prestelci de lână lucrate manual, cusute, cu flori și mărgele. Iarna hainele erau din lână, cu diferite culori vii, iar pe cap erau învelite cu cârpe sau marame din bumbac, țesut în casă. În prezent, portul a fost radical schimbat, asemenea piese de vestimentație se mai găsesc rareori la unele familii, în lada de zestre, păstrate ca amintire.

Cap.IV Rolul bibliotecii băileștene prin prisma activităților organizate sau

Biblioteca – centru cultural și educativ

În cadrul comunității, biblioteca publică îndeplinește un rol important, reprezentând „singura instituție care oferă servicii de informare și documentare sub diverse forme și în contexte diferite. Astfel, aceasta contribuie la dezvoltarea personală a utilizatorilor prin educația formală, prin educația pe tot parcursul vieții, prin activitățile desfășurate după încheierea orelor de școală, prin cultura informației, activități de petrecerea a timpului liber sau acces la informații”.

Spațiul bibliotecii s-a transformat în timp în loc al întâlnirilor, centru pentru dezvoltarea comunitară. Probleme importante ale comunității pot fi popularizate prin intermediul bibliotecii publice, iar imaginația și creativitatea dezvoltă interesul publicului pentru activitățile culturale.

Biblioteca băileșteană, subordonată direct primăriei orașului, pregătește trimestrial programul principalelor activități pe care le propune spre aprobare în cadrul ședinței de consiliu. Acestora, li se adaugă, altele pe parcurs, ori de câte ori intervin vizite, prezentări cu diferite ocazii, lansări de carte, sesiuni.

Activitățile propuse publicului larg, gen „Ora de poveste”, „Lecturi publice”, „Recunoașteți personajul” etc. – intenționează dezvoltarea abilităților de citire și utilizare corectă a limbii la tineri și la copii, în special.

În cadrul acestora se reliefează importanța lecturii în viața celor ce participă la acțiune, precum și importanța bibliotecii în sprijinirea activității.

Scriitori precum Ion Creangă, Emil Gârleanu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici și mulți alții au fost comemorați de-a lungul timpului în Biblioteca Municipală din Băilești, de multe ori având participanți elevi din grădinițele li școlile orașului, coordonați de cadre didactice. Recitaluri de poezii, mici scenete sau pur și simplu, o video- proiecție în mijlocul cărților, au contribuit la relaxarea micilor utilizatori, înțelegerea personală, dar și la acumularea de noi informații.

Competențele căpătate de un utilizator al bibliotecii vor conduce spre creșterea motivației pentru învățare, creșterea încrederii în sine, precum și independența acestuia din punct de vedere informațional.

Parteneriatele încheiate între bibliotecă și instituțiile de învățământ din oraș, instituții de sănătate – au scopul de a intermedia și a facilita procesul de învățare.

O astfel de colaborare este de mare folos unor copii cu diverse deficiențe, care, de fapt,sunt beneficiarii parteneriatului.

Proiectând povești sau materiale, învață lucruri interesante despre viața păsărilor, animalelor –sălbatice și domestice – , comportamentul și atitudinea oamenilor, sau cum să facă deosebirea între bine și rău.

Centrul de Recuperare și Reabilitare „Floare de Colț” din localitate trece pragul bibliotecii noastre de câteva ori pe an, cu grupuri de copii, aflați sub supravegherea cadrelor didactice coordonatoare, asistenților medicali și psihologului. Sunt atent observați, analizați la fiecare gest și nevoie, în mod individual.

Una din activitățile permanente ale bibliotecii este cea care conduce la dezvoltarea colecțiilor, reușind să acopere un spectru cât mai larg din opțiunile de lectură și cercetare ale utilizatorilor – donațiile de carte.

Persoanele care dețin cărți pe care nu le mai folosesc și sunt în stare bună, le donează bibliotecii spre a le putea consulta sau chiar împrumuta cei interesați. Astfel se dezvoltă fondul de carte și totodată se pot înlocui exemplarele degradate, vechi, cu unele corespunzătoare.

În fiecare an, în jurul datei de 10 aprilie, data oficială de înființare a bibliotecii, sunt organizate „Zilele bibliotecii băileștene”, manifestare ce implică expoziții, lansări de carte, programe artistice. Toate se desfășoară în colaborare cu scriitori băileșteni activi, în viață, instituții de învățământ, dar și cu participarea utilizatorilor bibliotecii, profesori pensionari și nu numai.

În mod permanent, în bibliotecă există expoziții de carte, fiind evocate personalități marcante ale științei, istoriei, muzicii, nu doar reprezentative ale literaturii.

Nicolae Grigorescu- renumit pictor român, Ciprian Porumbescu – muzician, Dimitrie Cantemir – marele cărturar al umanismului românesc, Mihai Șora – academician, Nicolae Bălcescu –istoric, Amza Pellea – actor băileștean sau Constantin Brâncuși – sculptor – reprezintă o mică parte dintre personalitățile comemorate în instituția noastră.

Accesul la internet în regim gratuit reprezintă unul dintre beneficiile acordate comunității băileștene.

Biblioteca deține șase calculatoare conectate la rețeaua de internet prin programul Biblionet, puse la dispoziția utilizatorilor săi. Sunt utile de la studiul individual, până la găsirea unui loc de muncă, cât și la relaxare și socializare.

Elevii își caută informații, pregătesc lucrări pentru școală, consultă diverse publicații, se destind socializând sau jucându-se.

Adulții găsesc mereu informația de care au nevoie în bibliotecă. Cu ajutorul internetului își caută locuri de muncă, învață să-și creeze o adresă de e-mail sau să socializeze și să comunice cu apropiații plecați în străinătate.

Bibliotecarul trebuie să fie mereu bine informat. Prin ținută corespunzătoare, amabilitate și seriozitate, va determina utilizatorul să vină de fiecare dată cu încredere în bibliotecă.

De multe ori cadrele didactice vin cu propuneri de evenimente specifice, gen audiții de muzică clasică sau modernă, însoțite de prezentări de carte sau albume de artă. În parteneriat cu pictori, artiști sau profesori de desen, activitățile respective oferă participanților informații importante și chiar inedite. Astfel de evenimente pot include și vizionări de documentare, acest aspect crescând interesul pentru lectură a publicului larg, dezvoltându-i curiozitatea de a se documenta pe tema dezbătută.

În fiecare an, pe data de 3 martie, „Ziua Mondială a Scriitorilor” are în prim plan dezbaterea subiectului „Scriitorul – regele cuvintelor” – activitate ce aduce laolaltă scriitori băileșteni ce schimbă impresii, gânduri și aduc propuneri pentru viitorul vieții culturale băileștene.

„Ziua Internațională a Poeziei”, „Ziua Mondială a Apei”, „Ziua Culturii Naționale”, „Ziua Femeii”, „Ziua Internațională a Cărților pentru Copii”, „Ziua Bibliotecarului din România”, reprezintă câteva dintre evenimentele ce s-au marcat în fiecare an de către bibliotecarii băileșteni.

Pe perioada vacanței de vară, la bibliotecă se organizează ateliere de creație: desen, pictură, compuneri literare, origami, dicție sau interpretare scenică. Școlari de toate vârstele, se înscriu și participă, petrecându-și astfel timpul liber în mod plăcut și util, socializând și legând noi prietenii, totul sub îndrumarea cadrelor didactice voluntare, dedicate cu pasiune și perseverență profesiei.

O bibliotecă este o instituție care îmbogățește viața oamenilor, șansele lor de viață, oportunitățile de educație.

Prin activitățile pe care le întreprinde, biblioteca își propune de fiecare dată să atragă un număr cât mai mare de cititori, să contribuie la educația și dezvoltarea tinerilor și să cultive comunitatea din care face parte.

CONCLUZII

Tema abordată în lucrarea de față a avut tendința de a aduce informații despre Biblioteca din Băilești, de la înființarea sa și până în prezent, fără a face abstracție de rolul său în comunitate.

Un lucru este cert. Putem afirma cu certitudine că biblioteca nu are un rol secundar în viața oamenilor, aducând informații, venind în sprijinul utilizatorilor săi, reprezentând de multe ori chiar și o soluție în rezolvarea problemelor acestora.

Dragostea pentru carte a imprimat omului sentimentul de a fi mereu în goana după informație. Pasiunea pentru lectură își are motivația în rolul pe care-l are aceasta, de-a lungul vieții, în formarea personalității și a spiritului uman.

Adulții au misiunea de a trezi și cultiva pasiunea pentru lectură și respectul față de carte.

Profesorului Gheorghe Tomescu i se acordă meritul înființării unei biblioteci în Băilești. Din 10 aprilie 1926, susținut de o pătură de intelectuali și pornind de la un număr de 600 de volume, cu perseverență și ambiție, biblioteca și-a început activitatea și funcționeză neîntrerupt de 93 de ani.

Pornind la drum după regulile statutului de funcționare, schimbând multe locații și întâmpinând multe obstacole, activitatea bibliotecii se desfășura în conformitate cu planurile de muncă. Birocrația crescuse, bibliotecarul avea de completat în registrul de evidență activitatea sa. Participarea bibliotecarilor la diverse schimburi de experiență, organizate în diverse biblioteci din țară, instructaje sau simpozioane, au condus către perfecționarea profesională a acestora.

Bibliotecarul reprezintă călăuza beneficiarului bibliotecii, de la îndrumarea persoanei ce intră în bibliotecă, familiarizarea acestuia cu accesul liber la raft, cu dicționarele, enciclopediile, până la cultivarea pasiunii pentru lectură și respectul față de carte.

Animația culturală, absolut necesară pentru a se stabili o legătură între bibliotecă –scriitori, reprezentanți ai vieții culturale științifice, religioase – utilizatorii bibliotecii, a avut un rol important de-a lungul timpului. Activitățile organizate de bibliotecă au un impact major în raport cu obiectivele sociale ale autorităților, aducând beneficii comunității.

Personalități băileștene au adus contribuția la dezvoltarea culturii, prin scrieri publicate ce fac parte din fondul de carte al bibliotecii, aflate la dispoziția publicului atât în sala de lectură, cât și în regim de împrumut la domiciliu.

Școala și biblioteca sunt parteneri pentru educația permanentă a tinerilor. Cea din urmă reprezintă prima instituție care favorizează procesul învățării, după școală. Ea reprezintă un spațiu familiar, facilitând tranziția către alt tip de învățare, un factor de continuitate și timp.

Cultura reprezintă un factor determinant al calității vieții unei comunități. Oameni inimoși, dornici să se implice necondiționat, fac în așa fel încât rezultatele să apară.

Viața spirituală a oamenilor și în special a românilor, a fost dominată de numeroase credințe și superstiții care, în combinație cu învățăturile religioase ale bisericii, explicau necazurile, norocul, bolile, moartea și nu numai.

Cultura tradițională a avut o puternică influență asupra artei profesioniste a României, de-a lungul timpului. Viețile și obiceiurile românilor de la țară au reprezentat pentru mult timp subiectul favorit al scriitorilor români. Muzica populară românească a inspirat mulți compozitori.

Funcțiile bibliotecii se extind și se diversifică în permanență. Biblioteca mileniului trei devine un spațiu atractiv pentru viața comunității, adoptând o atitudine practică, dinamică, receptivă la nou și flexibilă, facilitând accesul la întregul capital de informații al societății umane.

Biblioteca – locaș al instruirii umane – permite nu doar informarea și educarea spirituală, ci creează în mod organizat depozitarea experienței și inteligenței omenești.

BIBLIOGRAFIE

Anghel, Petre, Fratele nostru Emanuel, București, Ed. Cartea Românească, 1976.

Anghel, Petre, Oaspeții bătrânului Catul, București, Ed. Omega, 1991.

Barbu, Anghel Dan, Fiica, [s.l], [s.e], 2005.

Berceanu, Patrel, Lacrimi civile, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1991.

Berceanu, Patrel, Planetă de poet, Craiova, Ed.MJM, 2003.

Calopăreanu, Alexandru, Despre creație, Craiova, Ed. Noul Vestitor, 1945.

Catană Florea, Monografia orașului Băilești, Craiova, Ed. Alma, 2011, p. 167.

Chifu, Gabriel, Povestea țării latine din Est, București, Ed. Eminescu, 1994.

Chifu, Gabriel, Valul și stânca, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1989.

Chirițescu, Florin, Seara când se-nchide poșta, Ediția a II-a, Craiova, Ed. Alma, 2012.

Cimpoi, Mihai, Mărul de aur, București, [s.e], 1998.

Dinu, F.Alexandru, Miu. C. Nicolae, Băilești,o lume… sub soarele câmpiei, Craiova, Ed. Autograf MJM, 2006.

Floricel, Ion, Trecătorul, Craiova, Ed.Scrisul Românesc, 2009.

Floricel, Ion, Teicanii, Craiova, Ed. Pasărea Măiastră, 1998.

Ghenescu, Mihai, Luminișuri sufletești, Băilești, Librăria și Tipografia Gloria, 1926.

Lupescu,Dan, Spiritul Olteniei.Pod peste himere,Craiova, Ed. Alma, 2007.

Marele Dicționar Geografic al României, București, 1898, pag. 279.

Panea, Nicolae, Folclor literar românesc. Pâinea,vinul și sarea. Ospitalitate și moarte, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2005.

Pârvulescu, Nicolae, Fotoliul vacant, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1986.

Preduș,Anca, Către oricine ai fi, [s.l], [s.e] , 2007.

Ristea,Valentina, Bucuriile vieții, Craiova, Ed.Ramuri, 2009.

Ristea,Valentina, Flacăra unei inimi zdrobite, București, Ed. Aldine, 2008.

Sălcianu, Ilie, Generația mea, [s.l] , [s.e] , 2005.

Sorescu, Marin, Tinerețea lui Don Quijote, Ediție bilingvă română-spaniolă, București, Ed. Tineretului, 1968.

Șora, Mihai, Sarea Pământului, București, Ed. Cartea Românească, 1978.

Teacă, Ion, De-ale lui Sucă, Craiova, Ed. Spirit Românesc, 1998.

www.lisr.ro/19-erich.pdf

www.zigzagprinromania.com/blog/casa-memoriala-amza-pellea

ANEXE

ANEXA 2

Bustul lui Amza Pellea

Camera actorului

Biroul lui Amza Pellea

Casa Memorială „Amza Pellea”