REPREZENTARI VIZUAL PLASTICE ALE PEISAJULUI CULTURAL CITADIN [310929]

REPREZENTARI VIZUAL PLASTICE ALE PEISAJULUI CULTURAL CITADIN

CAP. I – Peisajul citadin european

Aspecte culturale specifice

Paris

Londra

Barcelona

Venetia

Peisajul citadin romanesc

Bucuresti

Galati

Contributii personale

Introducere

”[anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a fost întotdeauna, o ceremonie rituală: [anonimizat], anticii înțelegeau să facă nu o [anonimizat], ci o reprezentare a infinitului; definită astfel fie de preeminența ( monumentalitatea) edificiilor reprezentative ([anonimizat] o frumusețe diferită și exemplară față de aceea a construcțiilor destinate unui scop practic), fie de periodicitatea recurentă reprezentativă a [anonimizat], [anonimizat] o proiectau în infinit; făcând din repetiție o prezență care se reînnoiește și celebrând în noutate eterna repetiție a unui trecut promovat în prezent.”

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], clădit fiind pe o [anonimizat], adăugându-[anonimizat] a se apropia de infinit și de sacralitate.

Orașul obține caracteristica unui artefact pentru că devine rezultatul potențialului social al unei epoci si se evidențiază prin clădirile publice ce se disting prin înfățișare și care creează o memorie a locului prin totalitatea semnificațiile perene. Arhitectura citadină are un rol foarte important în crearea imaginii iconice a [anonimizat], [anonimizat] a orașului. [anonimizat] a promova la nivel emoțional imaginea unui oraș cu implicarea senzațiilor și experimentelor proprii. Astfel, se creează etichete ce fac identificarea rapidă a [anonimizat]: Paris- „Orașul Îndrăgostiților”, Roma- „Cetatea Eternă”, Londra – „Milano- „Orașul Modei”, Las Vegas- „Orașul luminilor”, etc., listă ce poate fi completată cu propunerile făcute de Simon Anholt.

[anonimizat].

Imaginea plastică este una dintre cele mai puternice modalități de promovare a monumentalității unui oraș. [anonimizat] a așterne propriile idei și a [anonimizat]-a găsit locul în domeniul artelor vizuale. Imaginea trece printr-o serie de transformări mentale și apoi plastice pentru a descrie un spațiu propice dezvoltării unor forme tridimensionale. [anonimizat] unor planuri perspectivale, ce acaparează privirea spre diversele centre de interes. Iluzii și realism, armonie sau contraste puternice, sunt folosite pentru a etala propriile viziuni asupra lumii înconjurătoare.

Planurile urbanistice descriu și ele spațiul ce trebuie armonizat prin folosirea unor trame ideatice, unde lumina și umbra, plinul și golul, devin principalii actori în evidențierea spațiilor citadine. Opera arhitectonică nu este nici aceasta definitivată fără aportul sculptorilor. Măiestria formelor tridimensionale specifice, detaliate în fațadele clădirilor, creează monumentalitate și impozanță. Spațiile publice sunt evidențiate de asemenea, cu ansambluri monumentale – sculpturi, grupuri statuare sau fântâni, ce devin repere ale spațiului citadin, ale spațiului creat.

Opera de artă incipientă, descrisă plastic prin desen sau pictură, capătă apoi formă, prin anularea barierelor dintre arhitectură, sculptură și pictură.

Implicarea picturii în descrierea unui spațiu citadin este omniprezentă din cele mai vechi timpuri. Orașul ia naștere din forme simple, ce sunt descrise de fiecare societate, și care în afară de latura estetică, creează o documentație interdisciplinară utilă cercetătorilor antropologi, istorici, geografi, biologi, etc. Importanța acestei descrieri plastice este astfel evidentă, iar rolul asumat de mine de a aduce la lumină modul de expunere plastică a orașelor celebre, prin observarea și analiza peisajelor culturale, a clădirilor sau monumentelor emblematice pentru societatea respectivă este necesară, mai ales în contextul actual în care se pune accent pe conservarea spațiilor citadine emblematice și transformarea lor în branduri locale.

Artiști celebri din diverse etape istorice, au fost cei mai fini observatori ai formelor naturale dar și a celor create, și au transpus prin artă, identitatea particulară și emoțiile specifice societății și a orașului. Pentru o structurare adecvată în analiza picturii citadine, am reperat centrele civice ce au o istorie demnă de a fii studiată, bazată pe trei componente:

Notorietate – statut și poziție internațională,

Localizare – în Europa, având un istoric bogat și îndelungat,

Potențial cultural – elemente de atracție urbană

Datorită diversității operelor de artă ce au ca temă peisajul citadin, studiul este axat îndeosebi pe elementele citadine cu mare însemnătate atât pentru localnici, cât și pentru turiști, elemente ce au fost speculate și transformate în branduri locale – în icon-uri citadine și care constituie peisajele culturale urbane.

Pe baza celor propuse și descrise mai sus, orașele europene asupra cărora mă opresc sunt Parisul – Franța, Veneția- Italia, București- România și ca un caz particular, Galați – Romania, acesta constituind un loc memorabil din perspectivă personală.

CAPITOLUL I

Peisajul citadin european

”Orașele Europei s-au născut odată cu Europa și, într-un anumit sens, au determinat nașterea acesteia; ele au constituit unul dintre factorii, principalul poate, al apariției Europei ca entitate istorică distinctă, și continuă să caracterizeze civilizația europeană atunci când își asumă o poziție dominantă în lume și își pun amprenta – pozitivă sau negativă, dar, în tot cazul, preponderentă – asupra orașelor contemporane din orice parte a lumii” (Leonardo Benevolo).

Orașul în forma lui, indiferent de perioada istorică, a constituit un nucleu de civilizație și tot ceea ce s-a construit sau amenajat, a fost parte integrantă din dezvoltarea sa identitară. Artiștii vizuali, arhitecții, sculptorii și pictorii , au participat din plin la dezvoltarea estetică a orașului ceea ce ne face să îi clasam printre factorii de educație și dezvoltare culturală. Conștientizând acest lucru, este necesar să păstram identitatea națională folosindu-ne de patrimoniul lăsat moștenire de înaintași. Programe și proiecte specifice ne ajută în momentul de față să identificăm și să gestionăm patrimoniul cultural. Recunoașterea importanței conservării patrimoniale este cunoscută încă din secolele XVIII- XIX, ceea ce a creat o industrie a colecțiilor. Goethe susține în 1799, conceptul de conservare a patrimoniului cultural: ” Toate operele de artă aparțin universului umanității cultivate și posesia lor est legată de datoria de a se preocupa de conservarea lor”.

O implicare activă în identificarea și prezentarea patrimoniului cultural citadin a fost realizată de artiștii vizuali prin folosirea imaginii. În acest sens pictura peisajului cultural citadin este o temă des întâlnită, ce aduce în prim plan elemente arhitecturale cu încărcătură istorică, ea însăși fiind o sursă istorică. Așadar, o analiză a istoriei unui oraș, ne poate da date concrete despre modul în care s-a constituit orașul, și totodată, care a fost percepția artiștilor în a identifica și promova anumite valori emblematice pentru oraș.

Într-o incursiune a istoriei peisajului citadin, putem descoperi cu ușurință compoziții citadine ce au în prim plan monumente reprezentative care astăzi mai există sau nu, dar care descriu atmosfera epocii din care fac parte. Roma, Londra, Veneția, Paris, sunt doar câteva din celebrele orașe ce au fost supuse analizei plastice și care indică prin pictură, arhitectura specifică locului. Cele prezentate de artiști, corelate cu descrierile literare și arheologice pot confirma și indica cu ușurință istoria orașului și a locuitorilor săi.

Pictura este folosită ca instrument alternativ de reproducere a formelor construite, iar reprezentarea peisajelor urbane contribuie la cultura vizuală încă din perioada renascentistă. Pictori precum Giotto di Bondone (1267-1336), Simone Martini (1283-1344), Arnolfo di Cambio (1240-1310),Ambrogio Lorenzetti (1290-1348), etc., își formează abilități de redare a formei tridimensionale prin folosirea perspectivei lineare, ceea ce îi ajută să proiecteze și elemente arhitecturale. Ca exemplu îl avem pe Giotto care a desenat campanila catedralei din Florența în 1334. Studiile asupra orașului și au culminat cu scrieri de specialitate în care se stabilesc clar anumite norme de reprezentare și construcție arhitecturală, prin lucrarea lui Leon Batistta Alberti (1404-1472).

Începând cu secolul XV, pictura este folosită pentru a reda imaginea informațională a realității citadine. Gentile Bellini (1429-1460), Vittore Carpaccio (1460-1525), și Jacopo de Barbari (1450-1516) sunt cei care imortalizează în lucrările sale, peisajul urban italian. Totodată apar scrieri și picturi ce propun diverse posibilități de abordare a unui oraș ideal, realizate fiind de arhitecți ca Filarete (1400-1469), Francesco di Giorgio Martini (1439-1501), Fra Angelico (1395-1455), Andrea Palladio (1508-1580), care de multe ori se dovedesc utopice.

Totodată, școlile olandeze și flamande de pictură, propun pentru prima dată prin Paul Bril (1554-1626) reprezentarea peisagistică ca temă predilectă. Acum și aici, îl întâlnim pe Jan Vermeer van Delft (1632-1675) cu ale sale peisaje din Delft, descrise aproape fotografic (Foto 1).Reprezentarea orașelor septentrionale devin astfel prezente în pictura acestor vremuri.

În sud, El Greco–DomenikosTheotokopoulos (1540-1614), surprinde Toledo sub tușele sale, încercarea acestuia de a reda orașul fiind destul de îndrăzneață.

Secolele XVII –XVIII și descoperirile arheologice, pun într-o lumină nouă peisajul urban, artiștii integrând cu fervoare în majoritatea compozițiilor, relicve ale arhitecturii antice și lucrând pe o direcție nouă în reprezentarea plastică, totul pentru a aduce în lumină clasicismul și echilibrul formelor. Acest lucru se simte în pictura italiană, franceză dar și cea engleză obținându-se o modă a picturii ruiniste.

Italia rămâne însă loc de dezvoltare a peisajului citadin, imaginea centrelor istorice fiind surprinsă în vedute – imagini panoramice ale orașului sau capriccii – miniaturi ce redau detalii arhitecturale citadine. Aici se desfășoară un program turistic în mare voga în acele vremuri, ”Grande Tour”, ce invita parcurgerea unui itinerariu european care se finaliza în Roma. Cei ajunși la capăt de drum erau fie artiști în devenire, fie doar observatori ai vieții citadine. Indiferent de categorie, analiza urbană și socială, se finaliza cu obținerea unui suvenir imagistic, un stop cadru a orașului sub forma vedutelor sau capricciilor dupa cum aminteam.

Cei mai cunoscuți din pictorii de astfel de teme sunt Francisco Guardi (1712-1793), Antonio Canaletto (1697-1768), Giovanni Paolo Pannini (1691-1778), Gaspar van Wittel (1653-1736). Imaginea orașelor, Roma, Veneția, Florența, este descrisă cu detalii fine, cu elemente ce sunt puse în valoare de lumini și umbre, totul pentru a crea o întreagă scenografie documentară.

Secolul XIX vine cu o nouă abordare a picturii de peisaj, unde nu se mai pune accent pe redarea fidelă a realității, ci se prefigurează o manieră modernă, în care caracteristicile clădirilor cu elementele de arhitectură specifice, sunt redate în linii generale, cât să fie recognoscibile. Se folosesc sau se elimină anumite caracteristici ale clădirii numai pentru a obține o compoziție care să redea în primul rând sensibilitatea și măiestria artistului. Peisajul este acum la concurență cu fotografia, ceea ce îi oferă prilejul artistului de a reinventa. Chiar și subiectele capătă ceva modificări din punct de vedere a interesului acordat. Chiar daca la începutul secolului al XIX- lea întâlnim peisaje romantice și prezentări încă idilice, spre sfârșitul secolului artiștii își creează propriul univers citadin din case simple, care are aceiași valoare ca Louvre sau Colosseum-ul. Mă refer aici la Montmartre – Paris, cartierul artiștilor, care devine un peisaj cultural datorită implicării artistice, iar Moulin de la Galette este piesa arhitecturală ce domină spațiul, precum catedrala din centrul unui oraș. Louis Daguerre (1787-1851), Théodore Rousseau (1812-1867), Antoine Vollon (1833-1900), Maurice Utrillo (1883-1955), Vincent Van Gogh (1853-1890) sunt cei care surprind acest cartier, de altfel destul de comun, ridicându-i valoarea estetică și chiar turistică datorită luminii noi prin care etalau spațiul arhitectural în lucrările sale.

Nu puteam omite din prezentarea și dezvoltarea în acest secol a picturii plain – air și a celei impresioniste. Nume mari a picturii surprind imaginea monumentală a unor clădiri importante din punct de vedere istoric sau reprezentative pentru o anumită zonă.

Claude Monet (1840-1926) pictor de factură impresionistă, realizează mai multe compoziții cu reprezentări arhitecturale printre care ”Catedrala din Rouen”, serie de lucrări care influențează o pleiadă de artiști precum Camille Pissaro (1830 -1903) , Jean Francois Raffaelli (1850 – 1924), Alfred Sisley (1839-1899), Pierre Auguste Renoir (1841 -1919). Aceștia se întrec prin a prezenta imaginea de belle-epoque a Parisului prin jocuri de lumini și culoare, în diferite faze ale zilei totul pentru a surprinde atmosfera vivace a Orașului lumină, ( aici căpătând alt sens decât cel inițial).

Pierre Bonnard (1867- 1947), Paul Cezanne (1838-1906), André Derain (1880-1954), Georges Braque (1882-1963), redefinesc forma arhitecturală prin geometrizări sau difuzări ale culorii. Orașul modern se vede prin abstractizarea formelor și pulverizarea lor.

Henry Matisse (1869 – 1954), Marc Chagall (1887 -1985), Andre Lhote (1885- 1962), Paul Klee (1879-1948), Joan Miró (1893-1983), Salvador Dali (1904-1989) fac trecerea spre arta secolului XX care tratează peisajul arhitectural citadin prin prisma formelor, culorii și a luminii și nu cu un strict caracter documentar.

Pictura citadină românească, chiar dacă nu are o tradiție de lungă durată, poate fi totuși amintită prin reprezentanții ei. Primele imagini ale Bucureștiului sunt surprinse într-un desen a lui Luigi Mayer, la sfârșitul secolului XVIII –lea Podul Mihai Vodă (1793), lucrare ce are un rol mai mult documentar decât artistic. Amedeo Preziosi (1816-1882), Bucureștiul în 1869 văzut din Turnul Colței și Biserica Batiștei. Un alt mare pictor ce a imortalizat orașe românești este Carol Popp de Szathmary (1812-1888) prin lucrări ca Biserica și hanul Stavropoleos, Sosirea unui oaspete rus la Casa Golescu, Călugări în fața Mânăstirii Stavropoleos, în lumina după- amiezii, Curtea de Argeș. Periplul imagistic ce surprinde arhitectura citadină românească, ne face să îl adăugăm pe Ion D. Negulici (1812-1851), pictor al unui peisaj citadin Peisaj din Câmpulung – casa natală și Mânăstirea Negru Vodă/ Biserică din Câmpulung,lucrare ce se află la Muzeul Național de Artă al României, București.

Theodor Aman (1831-1891), introduce în lucrările sale, elemente arhitecturale, pentru a indica cadrul în care se desfășoară subiectele propuse – Bărăția din Câmpulung.

Artiști ca Nicolae Grigorescu (1838-1907), Ion Andreescu (1850-1882), Ștefan Luchian (1868-1916) aleg să reprezinte case și ulițe rurale, fără să indice detaliile arhitectonice, cât atmosfera specifică.

Totodată, avem și artiști care au fost influențați de arta occidentală și au creat peisaje citadine reprezentând Veneția sau Parisul – și amintim aici de Gheorghe Petrașcu (1872-1949), Ponte Rialto Veneția., Ca d Oro, San Antonio din Padova, Catedrala din Senlis. , Theodor Pallady (1871-1956 – Pont Neuf, St. Tropez.

Totuși târgurile românești sunt descrise vizual de artiști precum Iosif Iser (1881-1958) – Piața Mare din Iași, Piață din Sighișoara, Vedere din Techirghiol sau Lucian Grigorescu (1894-1965) – Piața din Medgidia, Peisaj din București, Acoperișuri dinspre Piața Sf. Gheorghe, Bucureștiul Vechi dinspre Sf. Spiridon, Lucia Bălăcescu Demetriade (1895-1979), Strada Vântului – București, Scuar bucureștean, Marius Bunescu (1881-1971) – Dezgheț, Negustor de București, Peisaj la Floreasca, Rudolf Schwetzer – Cumpănă (1886-1975), Trăsuri pe Cheiul Dâmboviței, Dumitru Gheață (1888-1972), Case vechi din București, Colț din București, Vedere dinspre Palatul Regal.

Activitatea artistică europeană a dovedit astfel, că orașul cu ale sale peisaje culturale naturale sau create, istorice sau comemorative, noi sau vechi, a constituit pentru mulți artiști un interes aparte, ceea ce i-a inspirat și i-a determinat să îl introducă sub diferite forme în compozițiile sale.

Pentru a descoperi și modul în care istoria unui oraș, cu ale sale vestigii și memorii colective, își pune amprenta asupra activității plastico- vizuale, mă opresc asupra unui spațiul urban celebru, și anume Paris- Franța.

CAPITOLUL II

Paris

Unul dintre cele mai celebre orașe din lume, Parisul, este un simbol citadin mondial, ce a ieșit în evidență de-a lungul vremurilor prin acțiunile celor ce l-au condus și l-au populat. Numit ”orașul luminilor” datorită iluminiștilor, ce și-au găsit aici un centru al cunoașterii, orașul își pune amprenta pe toți cei ce îl descoperă. Arhitectura prețioasă, străzile întortocheate și atmosfera creată de cafenelele de pe marginea drumurilor, te face să te îndrăgostești iremediabil de caracterul unic al său. Senzațiile create prin descoperirea orașului, au făcut ca, din cele mai vechi timpuri, toți cei care l-au vizitat să își eticheteze propriile trăiri cu ajutorul unor spații sau monumente emblematice pentru Paris. Așadar, Parisul se identifică cu spațiile publice, peisajele culturale unde se întrepătrund vechiul cu noul, obținându-se o imagine impresionantă a metropolei franceze.

Cu un istoric destul de lung, orașul ia ființă din perioada 250-225 Î.H., când insula din mijlocul Senei, Île de la Cité, este populată de un trib celtic numit parisii. Aceștia dau denumirea primă de Lutèce (Lutetia), apoi odată cu Iulian Apostatul (360-363), numele se schimbă în Paris. Orașul cucerit de romani în 52 Î.H., ia naștere ca și structură, după modelul roman, fiind traversat de la nord la sud de cardo ce corespunde axei străzilor Saint – Martin și Saint Jaques, având un cardo secundar din Saint Denis și Harpe (bulevardul Saint Michel), și decumanus de la vest la est, Rue Cujas. Orașul astfel creat, are palatul guvernatorului amplasat pe actualul Palat de Justiție, iar de-a lungul arterelor principale se află Termele Cluny, Forum-ul, centrele comerciale și teatrul. Pe Montmartre, cel mai înalt loc al orașului, se construiește templul lui Marte, ce atribuie și numele Mons Martis. O altă variantă de etimologie a numelui ar putea fi și Muntele martirilor.

Cucerirea romană a produs o culturalizare profundă și a avut un rol important în dezvoltarea orașului, civitas și urbs fiind, în esență, civilizație, iar tot ceea ce este în afara orașului, dincolo de centura sacră de delimitare, pomoerium , constituie spațiu barbar. Urbanizarea a fost realizată întocmai ca o operă de artă unde se creează un ritm între plin și gol. Centrul a avut la dispoziție terenuri pe care s-au construit monumente publice, care au devenit simboluri citadine, cum ar fi: forum-ul ,amfiteatrul sau thermele. Băile romane, trei la număr, aflate chiar lângă forum, una dintre ele fiind vestita Therme de Cluny, erau alimentate cu apă printr-un apeduct de 46 de km.

Amfiteatrul numit Arene de Letuce, de mărime impresionantă 130/100 m, cu cincisprezece niveluri de scaune găzduia fie lupte cu gladiatori și animale, fie a fost folosit ca și teatru roman. În urma descoperirilor arheologice a fost scos parțial la lumină, s-a creat un parc și un spațiu adecvat pentru a fi observat cu ușurință.

În secolul IV și V se dispune construcția unor ziduri de apărare solide iar multe dintre materialele construcțiile antice sunt folosite pentru aceasta construcție. Descoperirile arheologice au arătat că viața de dincolo de ziduri se desfășura în aceleași condiții ca în interior, ceea ce ne arată faptul că delimitarea nu proteja neapărat populația, cât clădirile emblematice, simbolurile orașului – Palatul administrativ sau pretoriul, garnizoana.

Deoarece religia influențează dezvoltarea citadină prin construcția unor lăcașe de cult, este necesar să precizăm și cadrul în care se dezvoltă aceasta în vremurile de început, când ia naștere orașul. Din documentele arheologice reiese că, religia celtică a coexistat alături de cea romană și chiar a primit influențe din partea comercianților sirieni și a soldaților din Orientul apropiat, deschiderea către celelalte rituri fiind evidentă. Astfel, creștinismul este introdus în jur de 581-582, iar Sfânta Geneviève este o imagine marcantă a protecției divine, apariția ei în diverse desene sau picturi fiind frecventă. Acest fapt este rezultatul popularității create, considerându-se că rugăciunile sale i-au ajutat pe gali să scape din multe situații de criză; ceea ce a făcut să fie numită ocrotitoarea Parisului. În această perioadă întâlnim primul rege franc creștin, pe Clovis, ce ajunge la cârma țării, și care construiește în onoarea Sfintei Geneviève o impunătoare catedrală. Aceasta este destinată inițial Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dar este apoi închinată Genevievei. Convertirea la catolicism a regelui Clovis este demnă de amintit datorită aportului pe care îl aduce întregii Galii în perioada în care instaurează dinastia Merovingiană dar, și influențează decisiv dezvoltarea religiei romano-catolice în următoarele două secole.

În Evul Mediu, Parisul devine un centru economico-politic ceea ce duce la o dezvoltare a orașului din toate punctele de vedere.

Se construiesc ziduri de apărare, poduri peste Sena, rețeaua de străzi și clădiri este reinventată, iar peisajul urban este într-o continuă schimbare. În încercarea de a surprinde atmosfera urbanistică pariziană și transformarea continuă surprinsă de artiști, este de ajuns să analizăm imaginea panoramică a acesteia descrisă de o hartă (foto 3) , unde se arată că în 1550, ambele maluri ale Senei sunt dezvoltate și integrate, insula Île de la Cite realizând legătura dintre cele două zone.

În încercarea de a obține informații despre situația urbană transmisă și de artiștii plastici, putem descoperi clădiri marcante ale peisajului citadin francez ale secolului XVI și în lucrarea Răstignirea, cunoscută ca și Le Retable du Parlement, (foto 6, a și b). În partea stângă a picturii se poate observa Turnul Nesle, un turn de observație asupra Senei, alături de el fiind Luvru în varianta sa medievală. În panoul din dreapta se poate vedea de asemenea Palais de la Citè.

Compoziția nu etalează o panoramă a orașului, cât pune accentul pe clădirile considerate și în acea perioadă, cele mai reprezentative pentru oraș. Pentru a transmite apartenența religioasă a Parisului, autorul a alăturat peisajului, Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Biserica este simbolizată și de reprezentarea lui Isus, drept pentru care a alăturat-o în panoul din mijloc cu trupul mântuitorului. Personajele din cele două panouri laterale, părtașe la răstignire, au caracteristici vestimentare si fizionomice franceze, ceea ce ne induce faptul că poporul este alături de caracterul sacru al momentului respectiv.

O altă imagine a Parisului din sec XVIII este realizată de Nicolas Jean Baptiste Raguenet (1715-1793), care preia ideea vedutelor italiene de la Canaletto și redă o panoramă a orașului în care încadrează obiective arhitecturale importante (foto 5). În prim plan se află Pont Neuf, unul dintre cele mai vechi poduri de peste Sena. Imaginea este realizată cu scopul de a constitui o amintire vizuală din Paris, destinată turiștilor.

Nicolas Jean Baptiste Raguenet, trebuie menționat pentru numeroasele peisaje citadine în care Parisul și ale sale arhitecturi sunt descrise cu minuțiozitate fotografică. Putem aminti de o parte din lucrările sale care pot fi exemple fotografice desăvârșite a secolului XVIII.

Palatul Tuileres Văzut de pe Sena (1757) foto a.

CAPITOLUL III

MONUMENTE REPREZENTATIVE ALE PARISULUI ȘI REPREZENTAREA ARTISTICO- VIZUALĂ A ACESTORA

Totuși pentru a înțelege modul în care peisajul parizian este dominat de anumite monumente arhitectonice, este necesară o descriere a acestora, și implicit, pentru a dezbate subiectul propus în această tema, o enumerare a descrierilor artistoco – vizuale făcută de pictori celebri.

Considerată cea mai vechi loc de cult din Paris (990-1160), un exemplu de arhitectură romanică, este Abația Saint- Germain- des Prés, locul de înmormântare a regilor Merovingieni. Construită pe malul stâng al Senei, suferind diferite modificări de-a lungul timpului, este prezentă totuși și astăzi în cartierul parizian ce îi poartă numele.

În 987, Robert Pious, fiul lui Hugues Capet, unul dintre întâii regi al Franței (972-1031), a construit prima reședință regală – Palais de la Cité. Palatul a fost de fapt un ansamblu de clădiri cu diverse spații destinate, reședinței regale, sală de ceremonii dar și o galerie comercială – prima de acest fel din Paris. În 1242, Regele Ludovic al IX-lea, construiește o capelă gotică de o frumusețe aparte – Sainte-Chapelle.

Palais de la Cité sau Conciergerie, cum este cunoscut, a devenit faimos după ce, în timpul Revoluției Franceze a fost folosit ca și închisoare pentru nume celebre, dintre care cea mai cunoscută fiind – Marie Antoinette. Tot aici, pe unul dintre turnuri – Tour de l’Horloge a fost expus primul ceas public din Paris, în 1370, de către Charles V.

O reprezentare vizuală a palatului, în forma sa din incipientă din 1412-1416, o întâlnim la miniaturile realizate de Frații Limbourg, în cartea realizată pentru ducele Jean I de Berry, Livre d'heures. Cei trei frați realizează peisaje care prezintă aspecte din viața de zi cu zi, anotimpurile și lunile anului, cu îndeletnicirile specifice. În fundal, se pot distinge elemente arhitecturale ale unor construcții celebre, din acea perioada cum ar fi Palais de la Citè, Saint Chapelle, Marele zid, etc. (foto 5).

Saint Chapelle, construită alături de Palais de la Citè, este o bijuterie arhitectonică în adevăratul sens al cuvântului, o capodoperă a artei gotice. Realizată la comanda Regelui Ludovic al IX-lea, între anii 1242- 1248, are aspectul unei racle prețioase în care să poată fi păstrate sfintele relicve ale Patimilor lui Isus. Construcția a fost una inovatoare datorită scheletului metalic folosit apoi, abia în secolul XX. Monumentalitatea este dată de cele 15 ferestre înalte de 15,35 m și late de 4,70 m acoperite cu vitralii reprezentând 1134 de scene din Biblie pe o suprafață de 618 m pătrați.

O lucrare reprezentativă ce reprezintă Saint Chapelle, întâlnim la Pierre Denis Martin (1663-1742) (foto 6). Acesta surprinde folosindu-se de detalii minuțioase, atmosfera specifică secolului XVIII, unde Capela ocupă un loc de frunte în dispunerea urbanistică a acelor vremuri. Dispunerea compozițională, în care centrul lucrării este dominat de Saint Chapelle, transmite importanța acesteia ca și monument arhitectonic, în acord cu tema lucrării ce prezintă un moment solemn din viața poporului francez și a regelui Louis al XV-lea. Se poate observa de asemenea modul de dispunere a clădirilor din acea perioadă, piațeta plină de oameni fiind de fapt un spațiu necesar observării panoramice a Capelei.

Acum apare una dintre cele mai cunoscute monumente pariziene, ce a avut un rol important în dezvoltarea orașului, atât urbanistic, cât și scolastic –Catedrala Notre Dame. Aici se pun bazele învățământului academic, acesta fiind inițial afiliat școlii din cadrul Catedralei Notre Dame (1170), mai apoi continuând prin construirea prestigioasei Universități Sorbona (1257).

Construcția începută în 1163, în inima Parisului, pe celebra Île de la Citè, ia locul unui fost locaș de cult dedicat Sfântului Ștefan. Închinată Fecioarei Maria- ”Doamna Noastră”, este ridică într-o perioadă destul de lungă, de aproximativ 200 de ani, ceea ce a făcut ca dintr-o construcție inițial romanică să devină una gotică.

Impunătoare prin mărime dar și prin măiestria detaliilor, Catedrala Notre Dame a devenit un model arhitectural și simbol al unirii cu divinul. Construcția se remarcă prin fațada impunătoare, unde se realizează o împărțire în trei registre în ambele sensuri – pe verticală și pe orizontală. Întâlnim trei intrări ce formează împreună cu galeria regilor un etaj, apoi al doilea etaj compus din balustrada de deasupra galeriei și roză, închizându-se în partea superioară cu cele două turnuri despărțite de golul ce creează o simetrie plastică.

Cu o înălțime de 35 m, 130 m lungime și 45 m lățime, Catedrala este impozantă atât la exterior cât și la interior. Chiar dacă strana amintește de perioada de început a construcției, când se abordează stilul romanic, aici apar pentru prima dată elementele specifice gotice, cum sunt arcele ogivale, intrările cu bogat ornamentate, rozetele din vitraliu. Ridicată într-o perioadă de intensă culturalizare, sculptura și pictura întregește opera arhitecturală prin detaliile ce trebuie să transmită facil informații despre caracterul său sacru, ca Biserică a lui Hristos, despre personajele biblice sau Apocalipsă. Acest ultim lucru este redat prin folosirea unor figuri apocaliptice ce se regăsesc în celebra galerie a Himerelor.

După mai multe încercări de distrugere și uitare, celebra catedrala a fost readusă în prim plan la începutul sec. al XIX, de opera lui Victor Hugo, Notre Dame du Paris, ce a făcut să fie privită cu mai mult interes. Acum este implicat celebrul arhitect Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc  (1814 – 1879) pentru restaurarea monumentului. Notorietatea catedralei a fost de asemenea întărită de alegerea de către Napoleon Bonaparte ca locație pentru încoronarea sa ca Împărat al Franței, în 1804 dar și prin grandoarea evenimentului de beatificare a Ioanei d’Arc:

Astfel, istoricul său, alături de impozanța monumentului, i-a creat o memorie colectivă, în prezent fiind unul dintre cele mai vizitate edificii din capitala franceză; centru al unui oraș cultural.

Artiștii plastici nu au rămas în nici un fel departe de subiect, folosind imaginea catedralei în diverse tehnici și stiluri plastice.

Una dintre primele imagini ce reprezintă Parisul din mijlocul secolului XV, și în care se observă monumentalitatea Catedralei Notre Dame, este o miniatură din lucrarea Marile cronici ale Franței (1455-1460), a lui Jean Foquet – Dragobert I, refugiat la Saint-Denise (Foto 5).

Din lucrare se poate distinge, în registrul superior numărul mare de clădiri, și implicit densitatea locuitorilor din acele vremuri. Monumentele reprezentative ale Parisului sunt reliefate datorită turnurilor semețe ce se ridică peste zona compactă a caselor. Chiar dacă subiectul este tratat în prim plan iar personajele captează atenția, orașul cu ale sale vestigii este redat foarte minuțios.

O gravură reprezentând celebra construcție, ce reprezintă atmosfera citadină din anul 1200 și descrierea urbanistică a catedralei și a spațiului ce o înconjoară, este atribuită lui Jean Marot (Matheiu) (1450-1526) și editată de Jaques van Merlen (1616-1682). (Foto 6)

Catedrala Notre Dame este întâlnită însă și la pictori precum Hubert Robert (1733- 1808), care este unul dintre primii peisagiști francezi, ce adoptă tema capriciilor italiene și a peisajelor cu ruine, des abordate în secolul XVIII. Acesta realizează, printre nenumăratele lucrări ale sale, desene și litografii ce reprezintă Catedrala Notre Dame, cum este și exemplul: Vue de l'incendie de l'Hôtel-Dieu avec Notre-Dame dans le fond, 1772.

Abordarea acestei reprezentări a celebrei construcții, a Catedralei Notre Dame, o găsim într-un număr foarte mare, când deja peisajul își face simțit prezența ca și temă predilectă, în sec XIX și XX. Așadar, întâlnim nume precum:

Giuseppe Canella (1788-1847), Paris , with a view of Notre Dame, 1831

Frederick Childe Hassam (1859-1935) – Notre Dame Cathedral, Paris, 1888

Gustave Loiseau ( 1865-1935) – View of Notre Dame, 1911

Edouard Leon Cortes (1882-1969), Les Bouquinistes de Notre-Dame (nedatat), Place Saint Michel Notre Dame, 1955, View of Notre Dame (nedatat), Effet de soleil sur Notre Dame(nedatat), Notre Dame de Paris (nedatat).

Pierre Dumont – Notre Dame de Paris (lucrări din diferți ani – 1911, 1912, 1925)

Henri Courvoisier – Voisin (1757-1830) – View of the Palace de l’Hotel de Villle, as seen from the Rue du Mouton, 1815, Eglise Notre Dame et Palais de l’Archeveché,

Jean Jaques Francisque (Francis) Garat (1853-?), Notre Dame

Paul Signac (1863-1935), Notre Dame, L’Île Saint-Louise, Notre Dame 1910, La Cité, Paris, 1945

John Severinus Conway (1852-1925)- Notre Dame Paris, 1885

Marie Francois Firmin – Girard (1838-1921) Cathedral Notre Dame seen from Quai Montebello, nedatat

Maurice Utrillo (1883-1955), Notre Dame de Paris,

Maxilien Luce (1858-1941), Notre Dame de Paris, 1900; Bords de la Seine avec Notre-Dame sous la pluie, 1900; Notre-Dame de Paris, vue du Quai Saint-Michel, 1900; The Quai Saint-Michel and Notre-Dame,

Vincent van Gogh

Joaquin Miro

Antoine Blanchard

Jean Duffy

Pablo Picasso

Auguste Rosalie Bisson

Antal Berkes

Acești artiști sunt numai o parte din cei care au folosit ca tema peisajul citadin cultural, catedrala Notre Dame fiind subiect de studiu preferat, în etalarea frumuseții și somptuozității arhitecturii gotice franceze. Mulți dintre cei enumerați au folosit aceeași temă, a catedralei Notre Dame, în mai multe lucrări, dezvăluind imaginea acesteia din diferite unghiuri sau în diferite momente ale zilei. Majoritatea celor care au folosit această tema sunt artiștii sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX, și asta se datorează programelor de promovare urbane, ce au suscitat interes asupra monumentelor pariziene importante.

O altă imagine a Parisului din sec XVIII este realizată de Nicolas Jean Baptiste Raguenet (1715-1793), care preia ideea vedutelor italiene de la Canaletto și redă o panoramă a orașului în care încadrează obiective arhitecturale importante (foto 6). În prim plan se află Pont Neuf, unul dintre cele mai vechi poduri de peste Sena. Imaginea este realizată cu scopul de a constitui o amintire vizuală din Paris, destinată turiștilor.

Nicolas Jean Baptiste Raguenet, trebuie menționat pentru numeroasele peisaje citadine în care Parisul și ale sale arhitecturi sunt descrise cu minuțiozitate fotografică. Putem aminti de o parte din lucrările sale care pot fi exemple fotografice desăvârșite a secolului XVIII.

Construită din piatra albă, designul este inspirat de arhitectura romano-bizantină.