Pictura în ulei Istoric și caracteristici [310901]

Capitolul I

Pictura în ulei; Istoric și caracteristici

I.1 Istoricul picturii în ulei

Pictura în ulei este o [anonimizat], care a dat omenirii multe de capodopere.

Începutul folosirii pigmenților amestecați cu un ulei este cu siguranță greu de stabilit. Din anumite surse se știe că în istoria îndepărtată a Extremului Orient sau în Antichitatea greacă și romană au fost folosite asemenea combinații. Inventarea picturii în ulei a fost mult timp atribuită lui Jan Van Eyck (1390-1441), [anonimizat]. Prin studierea altor documente s-a demonstrat că pictura în ulei a fost practicată mult mai înainte. [anonimizat]-lea. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat] (sec. XII), Tratatul lui Cennino Cennini (sec. XV), sau al lui Mayerne (sec. XVII).

[anonimizat]. O caracteristică importantă este aceea a folosirii glasiurilor mai întâi de către primitivii flamanzi apoi de către cei italieni. Suprapunerea unui asemenea strat permitea crearea unei profunzimi și a volumului. Tehnica glasiului ajunge la apogeu în Renaștere prin folosirea mediumurilor care au la bază o [anonimizat], ceară. În dezvoltarea picturii în ulei s-a observat în egală măsură și o evoluție a suporturilor. [anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat]

.

I.2 Materiale utilizate în pictura în ulei

Uleiurile

O [anonimizat]. Pentru pictura în ulei liantul folosit este uleiul vegetal. [anonimizat]. Uscarea uleiurilor este rezultatul unei oxidări și nu a [anonimizat]. Cei mai folosiți sicativi sunt oxizii metalici ([anonimizat], sau de cobalt).

Uleiurile stau la bază mediumurilor uleioase. [anonimizat], uleiuri și a căror preparare a constituit mult timp secretul marilor maeștri. [anonimizat]. [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat]7.

Pigmenții și coloranții

Pigmenții și coloranții sunt folosiți pentru a da culoare pastei. Pigmenții sunt în general săruri metalice sau oxizi metalici pe cînd coloranții sunt compuși organici. Pigmenții sunt pulberi colorate dispersate omogen în liant nefiind solubili în acesta. [anonimizat]. Pigmenții, au anumite caracteristici cum ar fi: culoarea, granulația, forma amorfă sau cristalină, puterea de colorare, puterea de acoperire, greutatea specifică, stabilitatea la lumină, indicele de absorbție a liantului, capacitatea de dispersie, rezistența.

Culorile de ulei pot conține înafară de pigment și liantul uleios și aditivi de exemplu un medium, un solvent, un sicativ sau materiale de umplutură

Verniurile

Verniurile sunt soluții lichide, obținute prin dizolvarea unor rășini, gume sau altor materiale, în anumiți solvenți și care în contact cu aerul, se solidifică prin evaporarea solventului. Pot fi folosite atât pentru îmbogățirea pastei picturale, cât și pentru protejarea acestora.

Suporturile

Suporturile pentru pictură pot fi nenumărate ca număr și varietate, dar doar câteva sunt utilizate datorită calităților specifice. O clasificare a acestora poate fi făcută în funcție de gradul de suplețe: – suporturi rigide (piatra, tencuiala, metalul, osul, sideful, sticla, lemnul, placajul și plăcile aglomerate)

– suporturi semirigide (pânza maruflată, cartonul, pergamentul)

– suporturi flexibile (hârtia, pânza)

Lemnul

Lemnul este cel mai vechi suport utilizat în pictură, de-a lungul timpului. Istoria panoului de lemn începe cu sarcofagele egiptene, pictura grecească portabilă din perioada clasică, panourile pictate în encaustică din perioada elenistică. În Evul Mediu, se dezvoltă pictura icoanelor, altarele de mici și mari dimensiuni plus diverse obiecte artizanale din lemn policrom. Perioada când panoul este cel mai folosit este între secolele XIV-XV, în sudul Europei și între secolele XV-XVI, în nordul Europei. O serie de lucrări pictate pe lemn în această epocă au fost transpuse pe pânză mai târziu. În secolul al XVIII-lea este folosit foarte puțin, urmând să fie apreciat din nou în secolul al XIX-lea.

Speciile de lemn folosite variază în principal, după zonele geografice și perioada istorică. În general, folosirea unui fel de lemn este constantă într-un anumit loc, intr-o anumită epocă și în mare măsură depinde de resursele locale sau de posibilitățile de aprovizionare din centrele cu tradiție. Câteva exemple ar fi: pentru Fayum (Egipt) smochinul, cedrul și teiul, pentru Europa de Nord a Evului Mediu cele mai folosite au fost stejarul și nucul, iar pentru sudul Europei din aceiași perioadă, esențele moi de lemn: plopul alb, teiul, salcia, pinul, bradul, palmierul, chiparosul. În România, vechea Rusie și perimetrul balcanic a fost folosit teiul, plopul, mestecănul, bradul, mai rar stejarul, fagul, salcâmul și uneori cireșul, nucul, părul. În funcție de dimensiune, suporturile din lemn pot fi alcătuite din unul sau mai multe panouri ansamblate sau îmbinate în mai multe moduri. Calitatea acestor îmbinări este răspunzătoare pentru degradări care antrenează stratul pictural. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea se folosește în pictură un material modern de origine lemnoasă, placajul. Acesta are avantajul de a nu-și modifica volumul la variațiile de mediu.

Pânza

Materialul textil este folosit ca suport pentru pictură încă din cele mai vechi timpuri. Mai întâi a fost folosit maruflat pe lemn atât pe sculptura policromă cât si pe panouri (în totalitate sau numai la îmbinări), de exemplu în Egiptul antic pentru pictarea sarcofagelor, apoi la sculptura gotică policromă, panourile medievale, icoanele bizantine, etc. Ca suport independent pentru pictură, pânza se folosește mai întâi în Italia la Veneția în prima jumătate a secolului al XV- lea și devine suportul preferat începând cu sfârșitul secolului al XVI- lea. În Olanda se folosește frecvent din secolul al XVI-lea iar în Flandra se impune în prima jumătate a secolului al XVII-lea prin Rubens. Astfel pânza a fost întinsă mai întâi pe un șasiu fix (sec. XVI), apoi apare șasiul cu o singură pană, urmând ca în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea să apară cel cu două pene la colț. Folosirea pânzei independent de lemn a fost considerată un avantaj în ceea ce privește întinderea și transportul. Acest lucru este menționat și de către Vasari în 1550. Tipurile de tesătură cele mai folosite sunt de in, cânepă, bumbac, iută.

Pânza de in este cea mai folosită și apare prima dată la sarcofagele egiptene și panourile elenistice. Este preferată deoarece este cea mai rezistentă la tracțiuni, este omogenă, are elasticitate redusă și durabilitate, fiind mai puțin sensibilă la lumină. Pânza de cânepă seamănă cu cea de in dar are fibra mai groasă și este preferată în Italia în secolul al XVII-lea. Pânza de bumbac are în compoziție o proporție mai mare de celuloză și de aceea este sensibilă la variațiile de umiditate. Se folosește ca suport pentru pictură începând din secolul al XIX-lea. La începutul folosirii în pictură pânzele erau pictate în straturi subțiri (mai întâi în tempera și apoi în ulei, sau în ambele tehnici). Lățimea era limitată astfel încât în jurul anului 1500 nu era mai lată de 70 cm, în Veneția secolului XVI, nu avea mai mult de 125 cm, iar in Olanda în a doaua jumătate a secolului XVII, gasim o lațime de 210 cm. Pentru obținerea unor dimensiuni mai mari s-a recurs la coaserea bucăților.

Detalii la microscop

Pânză de in Pânză de cânepă Pânză de bumbac

I.3 Stratigrafia unei picturi de șevalet

O pictură de șevalet poate fi considerată ca un sistem multistrat. Avem la bază suportul care poate fi în cele mai multe cazuri pânză, panou de lemn, carton. Urmează stratul de preparație alcătuit dintr-un strat de încleiere și unul sau mai multe straturi de grund. Preparația izolează suportul de stratul de culoare protejându-l de acțiunea oxidantă a liantului uleios. Peste grund se aplică uneori un strat colorat numit imprimatură, ce are proprietăți optice și absorbante și joacă un rol estetic în rezultatul final al tabloului. În secolul al XIX-lea se folosesc două tipuri de preparații: una este slabă, compusă din cretă sau ghips și clei animal și una este preparație grasă pe bază de ulei și alb de plumb. Uneori se întâlnesc ambele variante. Mai întâi stratul pe bază de clei și apoi cel pe bază de alb de plumb, folosit ca imprimatură. Pigmenți diverși, în special pământurile sunt folosiți pentru a colora imprimatura. La următorul nivel se găsește un eventual desen peste care se aplică mai multe straturi de materie picturală ce alcătuiește stratul de culoare. În final ultimul strat este verniul, compus dintr-o rășină și un solvent, folosit pentru protecție, pentru a da profunzime picturii sau pentru a-i da un aspect lucios. Straturile de preparație, culoare și verni luate împreună, poartă denumirea de strat pictural, iar termenul este frecvent folosit în limbajul de specialitate din restaurare-conservare.

I.4 Probleme de conservare-restaurare ale picturii în ulei

O lucrare de pictură reprezintă un ansamblu de materiale foarte complex compus de obicei, dintr-un suport (textil întins pe un cadru rigid de lemn de o anumită dimensiune sau panou de lemn sau carton), preparația, straturile de culoare, și un lac. Aceste materiale diferite și higroscopice răspund în mod independent la variații ale temperaturii și umidității relative. Proprietățile mecanice și stabilitatea dimensională a unui tablou depind, prin urmare, de compoziția structurii și proprietățile elementelor sale constitutive. Este dificilă posibilitatea de a specifica un model general al stratigrafiei unei picturi, care ar putea fi aplicat la toate tablourile, chiar și în cadrul unei anumite perioade din istoria artei. Există o varietate infinită de combinații de materiale introduse în tehnologia picturii care au fost folosite de-a lungul secolelor. Nu numai selectarea materialelor, dar chiar și modul în care acestea s-au aplicat, rece sau fierbinte, subțire sau gros, poate afecta profund proprietățile și comportamentul unui anumit tablou. Mai mult decât atât, structura picturii nu este aceeași pentru toată suprafața aceluiași tablou, iar acest lucru este responsabil pentru deformări locale din afara planului (care apar atunci când continuitatea / omogenitatea anumitor straturi este întreruptă). De asemenea, diferitele condiții de depozitare influențează proprietățile mecanice și dimensionale ale picturii. Contracția dintre straturi determină o creșterere a tensiunii structurii interioare, ceea ce duce la deformarea plastică, formarea de lacune, fisuri, exfoliere de strat pictural.

A. Degradări ale stratului pictural (preparație, strat de culoare și verni)

1.Degradări datorate cauzelor fizico- chimice.

– Cracluri sub formă de acoperiș, determinate de variații ale temperaturii și umidității;

– Albăstrirea verniului, determinată de umiditate;

– Alterarea verniului, determinată de lumină (UV);

– Cracluri ale stratului pictural datorate fibrei lemnului, sau nodurilor din pânză;

– Cracluri de tehnică provocate de folosirea bitumului sau de suprapuneri necorespunzătoare, cum ar fi ”slab pe gras”;

– Desprinderi ale stratului de culoare datorate:

– suprapunerii peste altă pictură a cărei structură a respins-o pe cea ulterioară;

– concentrației mici de clei din stratul de preparație

– slăbirii îmbinărilor lemnului sau slăbirii țesăturii pânzei;

– unui grund cu concentrație mare de clei și unui strat de culoare cu concentrație mică de liant;

– concentrației slabe a cleiului din stratul de preparație;

– slabei aderențe a grundului la suport;

– unor adezivi necorespunzători prezenți stratul de preparație

2. Degradări biologice

3. Degradări datorate intervenției necorespunzătoare a omului

– Curățări excesive ale stratului de pictură

– Expunere la surse de căldură (flacără de lumânare)

– Nerespectarea tehnicii de lucru

– Consolidări neadecvate

Tipuri de cracluri

Analiza provenienței rețelei de cracluri din structura stratului pictural, ne poate dezvălui anumite detalii despre condițiile de mediu în care a fost depozitată o lucrare de pictură, vârsta aproximativă acesteia, anumite cauze care au dus la apariția lor. Rețeaua de cracluri poate apărea inevitabil prin îmbătrânirea naturală a materialelor componente sau ca urmare a condițiilor în care a fost ținută pictura. Fiecare tip de craclură, este determinat de o anumită cauză, în general bine cunoscută. Astfel, se pot datora unor cauze venite din interiorul structurii operei și a unor cauze venite din exterior.

Voi prezenta o clasificare a craclurilor întâlnite la tablourile restaurate sau studiate în timp.

Cracluri determinate de cauze interne:

Cracluri de bătrânețe – formate la picturile vechi, ca rezultat al procesului natural de îmbătrânire, fenomen normal al unei picturi sănătoase din punct de vedere tehnic. Sunt răspândite pe toată suprafața, într-o rețea fină, traversează stratul pictural și sunt vizibile pe filmul radiografic. Nu constitue obiect de restaurare, nu se chituiesc și nu se retușează. Prin eliberarea tensiunilor, incapabile să se adapteze dilatațiilor și contracțiilor, straturile craclează urmând în general structura suportului. La panourile de lemn se observă o direcție preferențială a craclurilor, aceea a fibrei lemnului.

Cracluri de tehnică – cauzate de:

stratul de preparație, de natura și grosimea acestuia și de natura liantului folosit.

– cracluri sub formă de cupă – apărute din cauza adezivilor prezenți în grund și stratul de încleiere, ce pot dezvolta o tensiune sub influența căreia stratul pictural se desprinde de suport luând forma unor cupe mici. Degradarea are loc în special la grundurile de grosime medie.

– cracluri pe fibra lemnului, pentru gruduri subțiri

– cracluri transversale, pentru grundurile groase

– cracluri ale preparațiilor de clei și ghips, unde cleiul depășește proporția optimă, iar grundul devine dur și craclează

– grundurile de cretă măcinată fin, craclează mai repede decât cele ce cretă măcinată mediu

– cracluri datorate modului de aplicare a grundului (nerespectarea ordinii straturilor și concentrației liantului)

b) datorate stratului de culoare, cum ar fi:

– cantitatea de liant folosit, natura acestuia, pot determina craclarea stratului de culoare

– stratul de culoare se poate desprinde sub formă de plăcuțe fine de pe grund, dacă acesta este prea gras și neted sau izolat necorespunzător, sau din cauza suprasaturării pigmenților cu lianți ce pot deveni casanți (clei, cazeină, gumă arabică)

– determinate de tehnica picturală cu pastă sau cu straturi subțiri, sau ambele tehnici combinate

– determinate de natura pigmentului și gradul de măcinare

– adăugarea de mediumuri care cuprind agenți de uscare sau încetinire a uscării stratului de culoare

Cracluri datorate mișcării permanente a suportului – acestea apar din cauză că în timp, grundul și stratul de culoare își pierd elasticitatea și nu pot face față mișcării suportului (extensii și contracții)

Cracluri apărute în timpul procesului de uscare – pot apărea după câteva ore sau după câțiva ani de când stratul a fost aplicat. În contrast cu craclurile de bătrânețe, cele timpurii apar numai din cauza tehnicii de lucru. În cele mai multe cazuri sunt rezultatul direct al folosirii greșite a materialelor, lipsei de cunoaștere a caracteristicilor și interacțiunilor lor, neglijând principii elementare de lucru și experimentarea produselor industriale și a amestecurilor. Rețeaua este dezordonată și nu are nimic în comun cu structura suportului, în unele cazuri fiind legată de direcția pensulației. Craclurile pot fi fine, aproape imperceptibile, dar pot lua și forma unor crăpături foarte largi sau încrețituri, distrugând estetic aspectul lucrării. Cauzele tehnice pot fi:

contracții rapide, majore ale liantului în perioada de uscare

absorbția sau respingerea liantului de către straturile adiacente

prea mult liant

caracteristici ale anumitor pigmenți, ca bitumul (care nu se usucă) sau a negrului ivoriu și verdelui smarald ( care rețin o mare cantitate de liant din cauza granulației fine)

adăugarea de produși care să accelereze sau să întârzie uscarea

pierderea tradițiilor, a tehnicilor de lucru și folosirea mediumurilor industriale, a verniurilor, cu o compoziție necunoscută și suspectă

folosirea materialelor incompatibile ex. conflict al lianților din straturile succesive

folosirea peliculelor de izolare puternice sau a straturilor lucioase

pictarea pe straturi care nu sunt uscate la atingere

disturbarea procesului de uscare prin aplicarea stratului de verni prea repede

2. Cracluri determinate de cauze externe

Factorii de mediu – determină o rețea de cracluri mai mari, răspândite pe întreaga suprafață, și se datorează tracțiunilor suportului expus la variații de umiditate și temperatură. Coeficienții de dilatare sau contractare ai suportului sunt diferiți de cei ai stratului pictural. În cazul suportului din lemn și a unui grund gras de grosime medie, umiditatea atmosferică poate determina cracluri sub formă de acoperiș. În cazul lipsei de umiditate atmosferică sau a unei temperaturi ridicate, substanțele adezive din grund își pierd elasticitatea, devin casante și în timp scurt grundul poate crăpa. Mai întâi sub formă de cracluri fine și mai târziu putându-se transforma în cracluri vizibile.

Factori mecanici – șocuri locale sau presiuni care sunt considerate cauze pentru craclurile circulare, în spirală, sub formă de stea.

Intervenții necorespunzătoare – consolidări necorespunzătoare ale stratului pictural, repictări, curățări cu soluții agresive.

B. Degradări ale suporturilor

Pânza este o țesătură din fibre vegetatale care au celuloza ca componentă de bază. Celuloza este un compus macromolecular, este higroscopică, absoarbe umezeala din aer, se umflă, creând mișcări alternative de întindere și destindere. Totodată oxidează, este sensibilă la mediul acid (ulei, clei, verni), se descompune sub acțiunea reziduurilor gazoase conținute de atmosfera orașelor încărcată de acid sulfuros, își pierde proprietatea de dilatare cu timpul, devenind casantă. Atât factorii de degradare interni (comportarea fizico chimică a pânzei în timp provocată de procese naturale) cât și factorii de degaradare externi (factorii de mediu, umiditate, temperatură, poluare, intervenții ulterioare ale omului, deteriorări accidentale) își pun amprenta asupra stării de conservare a suportului din pânză al unei picturi.

Starea de conservare la un moment dat, a unui suport din pânză, este efectul unui cumul de cauze:

1. Tensiuni ale pânzei determinate de modul de întindere pe suportul auxiliar șasiul. Acesta poate fi fix, fară pantă și fără pene la îmbinări, ceea ce implica următoarele degradări: imprimarea muchiilor interioare ale șasiului în pânză, deformarea în plan a suprafeței. De asemenea șasiul poate fi confecționat din lemn neuscat și incorect taiat, iar tensiunile provocate în acest caz se se răsfrâng direct asupra suportului din pânză.

2. Structura și tipul pânzei folosite. Pânza de bumbac determină cele mai multe degradări ale stratului pictural deoarece este sensibilă la diferențele de umiditate iar mișcările de contractare și relaxare au efect tragic pentru stratul pictural.

3. Grosimea tesăturii. Necorelarea dintre grosimea suportului si grosimea stratului de culoare duce la deformări în plan .

4. Prepararea necorespunzătoare a pânzei prin nerespectarea tehnicii: stratul de încleiere și de grund nu trebuie să patrundă pe spatele pânzei pentru a nu păta versoul cu liantul din culoare și verniuri. Liantul și verniurile sunt acide și oxidează fibra textilă.

5. Aplicarea pe versoul pânzei a unui strat de grund, micșorează elasticitatea acesteia.

6. Degradarea stratului pictural și apariția craclurilor, lasă solvenții, adezivii și verniurile folosite la intervențiile de restaurare să pătrundă pe versou, să păteze și oxideze pânza. Un alt exemplu de pătare a pânzei este aceea directă prin spatele tabloului. În acest mod are loc degradarea locală și pătrunderea lichidului dinspre verso spre față, murdărirea și oxidarea fibrelor , cu efect asupra stratului pictural.

7. Sfâșierea marginilor pânzei de către cuiele de prindere pe șasiu.

Panoul de lemn cauze ale degradării:

1. Pictarea doar pe o singură parte – transferul de umiditate în și dinspre lemn are loc prin partea nepictată, ceea ce duce la apariția fenomenului de curbare a lemnului, fenomen care este în directă relație cu modul de debitare

2. Structura lemnului ( alcătuit din plinuri și goluri – cu cît lemnul este mai dens cu atât sunt mai mari variațiile tensionale )

3. Modul de debitare al panourilor

4. Geometria variabilă a panourilor, în corelație cu variațiile de umiditate (panou lat – curbură mai mare)

5. Atacul biologic activ sau inactiv

Am să enumăr în continuare câteva degradări ale lemnului întâlnite la lucrări studiate cu diferite ocazii, și efectele acestora asupra stratului de pictură:

1. Îmbătrânirea naturală a materialului lemnos și efectele contactului cu alte straturi componente (cu structură diferită) ale unei picturi. Variațiile umidității relative a mediului, au influență directă asupra materialelor higroscopice, care se dilată sau se contractă gradat ori brusc. Fiecare strat al picturii acționează într-un anume fel, și poate avea efecte neglijabile sau semnificative pentru celelalte straturi. În timp straturile de grund și culoare, își pierd elasticitatea și nu pot face față mișcărilor suportului. Structura suportului din lemn, poate determina forma craclurilor, fiecărei specii de lemn fiindu-i specific un anumit tip de cracluri ( date de densitate și lungimea fibrei ).

2. Tensiuni de natură mecanică ale fibrei lemnului, care apar prin preluarea umidității din aer, pot facilita formarea de umflături și cojiri ale stratului pictural. Prin contracție, lemnul își pierde dimensiunea, și ca urmare apar clivaje – desprideri sub formă de acoperiș în două ape, sau clivaje oarbe – desprinderi orizontale, paralele cu suportul.

3. Ruperea legăturii cu rama originală. O contracție moderată este suficientă să desprindă stratul de grund de-a lungul marginilor, putând antrena desprinderi și în câmpul pictural.

4. Ruperi ale lemnului cauzate de încleieri inițiale puternice, pot crea fisuri ale stratului pictural.

5. Ruperi ale lemnului cauzate de încleieri puternice ce provin de la intervenții necorespunzătoare, pot crea fisuri în zonele cu tensiune maximă.

6. Curbarea lemnului, concavă sau covexă, deteminată de tăierea incorectă a acestuia, poate avea ca rezultat craclarea stratului pictural, cu sau fără desprinderea acestuia față lemn. Orice defecte ale suportului din lemn (ruperi, lipsuri, deformări, distorsionări, fisuri, cercuri anuale ) se răsfrâng asupra stratului pictural provocând cracluri , fisuri, desprinderi, lipsuri .

7. Slăbirea îmbinărilor lemnului, determină fisuri cu pierdere de strat pictural.

8. Fragilizarea lemnului datorită atacului xilofag, cu efecte directe asupra stratului pictural ( găuri de zbor cu pierdere de strat pictural ).

9. Putrezirea datorată umidității și atacului biologic. Lemnul, în urma deteriorării își schimbă volumul și capacitatea de absorbție a apei, cauzând desprinderea picturii. Apariția creșterilor de microorganisme, duce la schimbarea culorii și desenului. Dacă mucegaiurile se dezvoltă sub stratul de pictură, direct pe lemn, atunci poate avea loc dizlocarea stratului de culoare sub formă de umflături sau cracluri.

Conservarea stratului de pictură, depinde în primul rând de starea de sănătate a suportului (în cazul de față a panoului din lemn), și de reacțiile acestuia față de schimbările mediului înconjurător. Cele mai periculoase sunt mișcările brusce ale umidității relative a atmosferei. Dacă condițiile de temperatură și umiditate sunt constante, panoul ajunge la un echilibru, iar degradările operei sunt stopate.