REPARTIȚIA ZONELOR UMEDE DIN JUDEȚUL BACĂU [310888]

REPARTIȚIA ZONELOR UMEDE DIN JUDEȚUL BACĂU

ȘI IMPORTANȚA LOR

„Lumea ariilor protejate reprezintă cea mai importantă moștenire pe care o putem lăsa generațiilor viitoare: asigurarea și în continuare a [anonimizat] (…). O [anonimizat], ar deveni un mediu extrem de sărăcit”([anonimizat], IUCN).

Cuprins

I.INTRODUCERE

Zonele umede sunt de o [anonimizat]-economic cât și unul ecologic. [anonimizat] o sursă de hrana pentru populația care trăiește în imediata apropiere a zonelor umede ([anonimizat].), o [anonimizat] o sursă de apă potabilă. [anonimizat], este dat de faptul că aceste areale de zone umede adăpostesc o [anonimizat], animale și insecte; și în același timp au un rol protector împotriva inundațiilor și prin stocarea dioxidului de carbon (Romanescu et al., 2008; http://www.worldwetlandsday.org/). Zonele umede se întind pe 6% [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat], la scară regională și globală (ramsar.org, UNEP-World Conservation Monitoring Center).

La nivel global zonele umede reprezintă arealul de trai a peste 600 de milioane de persoane și circa un miliard de gospodării situate pe 3 continente: Asia, Africa și America. Ocupația principală a [anonimizat] (ramsar.org).

[anonimizat], rata lor de dispariție de pe glob este foarte mare și din ce în ce mai alertă după anul 1900. Se estimează că circa 64% [anonimizat]-o [anonimizat] a activităților economice (WWF Raport, 2014). Presiunea antropică a [anonimizat], în raport cu activitățile umane (Andreev et al., 2008). [anonimizat], [anonimizat] (ex. malaria) etc. (Romanescu et al., 2008).

Același trend de scădere a suprafețelor umede a [anonimizat] 1895 și au continuat până în anul 1987 (la ani buni după declararea arealului ca fiind sit Ramsar). Cele mai multe lucrări au fost realizare în perioada comunistă între 1949 și 1987 (Academia de Științe Agricole și Silvice). În cadrul Deltei desecările și îndiguirile s-au axat pe sectorul vestic al acesteia și au condus la dispariția a 200 de lacuri din două depresiuni deltaice: [anonimizat]bina și Cervoca (Romanescu et al., 2008).

Ecosistemele zonelor umede sunt cercetate din ce mai intens în ultimele decade ceea ce a condus la faptul că umanitatea a început să conștientizeze rolul multiplu pe care îl joacă acestea, dar și valoarea pe care o reprezintă pentru societatea umană. Această conștientizare a venit cu o serie de lucrări ce vizează restaurarea funcțiilor hidrologice și biologice pierdute și degradate ale zonelor umede (Andreev et al., 2008). Declinul suprafețelor ocupate de zone umede și nevoia de a conserva și restaura a condus la apariția unor organizații care să protejeze, dar să și ofere posibilitatea unui trai decent populațiilor situate în aceste areale. În acest fel, ONU a stabilit obiectivele de dezvoltare durabilă ce cuprinde trei direcții: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului (ramsar.org). Primele două direcții se concentrează pe asigurarea unui trai decent și infrastructurii necesare unei populații sănătoase, și crearea unui sistem social care să elimine disparitățile sociale dintre diferite grupuri. Cea de-a treia direcție este axată pe protecția, conservarea mediului și restaurarea ecosistemelor distruse (ramsar.org).

Convenția RAMSAR este un act internațional care are ca scop reglementarea zonelor umede, acest act prevede crearea unui tratat suprastatal ce prevede o cooperare la nivel internațional și oferă un cadru legal pentru diferite tipuri de actiuni naționale în ceea ce privește conservarea și utilizarea rațională a zonelor umede și resurselor acestora (ramsar.org). Principalul obiectiv și cel mai important al acestei convenții este dat de conservarea zonelor umede împreună cu toate flora și fauna caracteristică. Această convenție a fost adoptată în 1975 și inițial au fost 18 țări semnatare, pentru ca în 1999 numărul lor să se ridice la 114, iar la nivel actual să fie 169 (Török, 2000). Numărul total de situri Ramsar este de 2265, iar suprafața protejată este de 218 562 565 ha (ramsar.org). Dintre toate continentele numărul cel mai mare de situri sunt situate în Europa – 1087.

România a semnat această convenție în anul 1991, iar la nivel actual în țara noastră au fost declarate zone umede de importanță internațională 19 situri (fig. 1), dintre care cel mai important este Delta Dunării (fiind pe lista Ramsar din 1991), iar restul au fost adăugate pe listă după anul 2000 (fig. 2).

Fig. 1 Evoluția numărului de situri și suprafețelor protejate Ramsar

Conform convenției Ramsar zonele umede sunt ariile în care factorul de control al mediului biotic și abiotic este apa (atât dulce cât și sărată) și care se află foarte aproape de suprafața pământului sau acoperă suprafața pământului dar cu o adâncime ce nu depășește 6 m (Ion et al., 2011).

Fig. 2 Localizarea siturilor Ramsar la nivelul Romaniei

Suprafața zonelor umede din România este mult mai mare față de ceea ce este protejat prin convenția Ramsar. Printr-o clasificare a modului de utilizare a terenului a rezultat că circa 2% din suprafața țării intră în categoria zonelor umede (fiind luate în calcul lacurile, mlaștinile și albiile minore ale râurilor), iar în Moldova sunt contorizate circa 22% din totalul suprafețelor umede din România (Ion et al., 2011).

Tocmai lipsa unor zone protejate ar deposeda România de un patrimoniu natural unic, dar și generațiile viitoare ar avea de suferit de pe urma lipsei acestora. Din cauza pierderilor zonelor umede la nivel mondial, cât și național este importantă studierea și identificarea celor existente. Scopul acestui studiu este de a inventaria zonele umede existente în județul Bacău și de a le încadra într-o tipologie, iar în urma acestui demers se poate aduce la cunoștintă importanța pe care o au acestea în dezvoltarea socio-economică a județului, dar și impactul ecologic pe care îl are asupra județului.

Prin faptul că sunt scoase în evidență o serie de areale umede din județul Bacău ce influențează direct și indirect activitatea umană, această lucrare ajută tânăra generație să conștientizeze importanța păstrării arealelor naturale pentru a avea o calitate a vieții ridicată.

ASANAREA ȘI CONSERVAREA ZONELOR UMEDE

“Asanarea reprezintă ansamblul de lucrări hidrotehnice, agrotehnice și silvotehnice, care se întreărind pentru înlăturarea excesului de apă de pe unele terenuri mlăștinoase, turbării, brațe moarte etc. În scopul valorificării terenurilor respective.” (Romanescu, 2003).

Asanarea zonelor umede a început în Evul Mediu în arealul european, pe teritoriile deținute de mănăstiri. Zonele amenajate nu erau de întindere mare ci erau amenajate izvoarele de mici dimensiuni din apropierea lăcașelor de cult. Secolul XVII este cel în care a fost dat startul desecărilor fiind dat și primul act ce viza desecarea mlaștinilor. De-a lungul timpului ies în evidență olandezii care aplică procedeul de polderizare. Lucrările de acest tip au fost realizate pe scară largă până la cel de-al doilea razboi mondial fiind realizate lucrări de desecare, îndiguire pe multe suprafețe din Europa Occidentală, SUA și America de Sud (Romanescu, 2004).

În cazul țării noastre, istoric, s-au urmărit aceleași influențe de eliminare a zonelor umede și de utilizare a acestora în scop agricol. Suprafețele pe care s-au întreprins cele mai multe lucrări sunt Câmpia Timișului, Lunca Dunării și Delta Dunării. În Câmpia Timișului lucrările de desecare au început din secolul XVIII și au fost date în utilizare, de-a lungul timpului, 850 000 ha. Lucrările ce vizau protecția împotriva inundațiilor a dus la crearea de diguri cu lungimi impresionante, dar care au avut și un efect benefic, în urma lor rezultând bazine de retenție, eleșteie, iazuri etc. (Romanescu, 2004; Romanescu 2008).

Din cauza inundațiilor din perioada anilor ’70 a fost început proiectul de indiguire și ansanare a Luncii Dunării ceea ce a dus la dispariția celei mai mari suprafețe umede de pe teritoriul României, iar terenul a fost dat în folosința agriculturii (Romanescu, 2004). La nivel actual sunt demarate o serie de proiecte care au ca scop renaturarea Luncii Dunării, dar și a anumitor areale din Delta Dunării. Aceste proiecte sunt demarate de Guvernul României în parteneriat cu ONG-uri.

Dispariția accelerată a zonelor umede la nivel global, ajungând la o scădere cu 64% față de cele de la nivelul anului 1600 (ramsar.org). În anii ’80 această scădere accelerată avea ca urmări directe precum dipsariția mangrovelor din Asia și Africa, reducerea mlaștinilor riverane râului Niger, asanarea a circa 54% dintre zonele umede din SUA, Anglia a pierdut 60.000 ha pe an (între anii 1970 și 1980), ca urmare a drenării și exploatării agricole, iar începând cu anii ’50, în Anglia și Țara Galilor, 15% dintre mlaștinile litorale au fost sacrificate pentru agricultură și industrie, etc.; iar astfel de „crime” împotriva naturii pot fi enumerate cu miile (Romanescu, 2008). La nivel actual se poate înregistra același trend de scădere a terenurilor ocupate de zonele umede din cauza dezvoltării comerciale, extracții mineralelor și a turbei, pescuitul excesiv, turismul, deversărilor de pesticide din agricultura intensivă poluanții toxici proveniți din deșeurile industriale și construcția de baraje și diguri, de multe ori în încercarea de protecție împotriva inundațiilor (wwf.panda.org). Iar prin graficul de la fig. 3 se poate observa cel mai bine gradul de scădere a indicelui de extindere a zonelor umede din 1970 până în 2008, iar acesta este cel mai accelerat pe continentele Asia și Europa. Aceste două continente sunt cel mai afectate din cauza presiunii antropice ridicate și a creșterii economice mari ceea ce a condus la o scădere catastrofală a suprafețelor ocupate de zonele umede.

Fig. 3 Indicele de extindere a zonelor umede

Semnalul de alarmă a fost tras în anul 1980 când a avut loc prima Conferință Internațională asupra Zonelor Umede (New Delhi, India), fiind organizată de INTELCOL (Asociația Internațională a Societăților de Ecologie). Tocmai pentru că dispariția arealelor umede a devenit o problemă internațională au început să fie creionate curente principale în analiza și studiul acestei probleme, iar acestea vizau evidențierea interacțiunilor geosistemelor, compararea ecosistemelor și consecințele distrugerii zonelor umede (Romanescu et al., 2008).

Dar din punct de vedere al națiunilor deja se lucra pe acest domeniu din anul 1975 din momentul în care a fost adoptată Convenția Ramsar. Dar în cadrul acestei convenții sunt neglijate arealele care nu au o importanță internațională, eforturile fiind îndreptate spre arealele umede de mari dimensiuni și a căror dispariție ar afecta populația globului. Tările semnatare ale acestei convenții se obligă să:

să desemneze cel puțin o zona umedă pentru a fi inclusă pe Lista Zonelor Umede de Importanță Internațională” (Lista Ramsar);

să promoveze “utilizarea durabilă” a tuturor zonelor umede de pe teritoriul lor;

să promoveze cooperarea internațională în domeniul zonelor umede;

să informeze Secretariatul Convenției asupra oricăror schimbări survenite în caracterul ecologic al oricărui zone listate.

Lupta pentru protejarea zonelor umede este dusă la nivel actual atât de țări cât și de politici suprastatale, dar cel mai important este implicarea organizațiilor nonguvernamentale de mediu, care urmăresc doar păstrarea arealelor umede, dar și renaturarea celor pierdute.

În procesul de protecție și de evitare a elimării zonelor umede este important tipul zonelor umede și funcțiile pe care le au acestea în natură, dar și felul în care ajută societatea umană în progres prin existența sa (tabel 1).

Tabel 1. Tipurile și funcțiile marilor tipuri de zone umede (preluat după Romanescu et al., 2008)

1Funcțiile de servicii specifice zonelor umede: 1-6 sunt procese naturale care furnizează valori de utilitate indirecte, chiar dacă ele nu se traduc în prețuri de piață. Structura ecosistemelor zonelor umede permite, printre altele, obținerea valorilor de utilitate directă sub forma unor produse sau alte servicii (7,8,9), unele putând avea și preț de piață. Zonele umede pot furniza valori de neutilizare. Omul poate mări valoarea prin simpla menținere a acestor ecosisteme în stare naturală sau seminaturală, fără a avea o utilitate actuală sau viitoare

DEFINIREA ZONELOR UMEDE

Denumirea de “zone umede” este un termen generic pentru mai multe tipuri de habitate umede sugerând că este vorba de un pământ care este umed pentru o anumită perioadă de timp (Tiner, 1996). În acest fel se poate spune că zonele umede desemnează toate elementele de continuitate ce leagă mediul acvatic de cel terestru (Romanescu et al., 2008). În acest caz, cel mai important factor în mediul zonelor umede este apa, deoarece aceasta influențează chimismul solului, topografia și vegetația. Caracteristica zonelor umede este dată de un aport excedentar de apă, cel puțin la nivel sezonier, în ecosistem. Dar prin definiție nu se poate preciza cu exactitate care este cantitatea de apă pe care trebuie să o conțină un astfel de ecosistem într-o anumită perioadă (Cronk, Fennessy, 2016).

Există numeroase definiții atribuite zonelor umede și acestea cel mai adesea variază în funcție de domeniul de studiul (biologie, geografie etc.).

Din punct de vedere ecologic, cercetătorii consideră că nu poate fi adoptată “o singură definiție, corectă, incontestabilă” pentru că există o linie fină ce desparte zonele umede de cele uscate. Cel mai adesea umezeala variază în timp și spațiu, zonele umede putând avea apă stătătoare pe tot parcursul anului, sau doar într-o anumită perioadă a anului. Zonele umede influențate de maree pot avea apă la fiecare maree înaltă, sau doar la mareele de primăvară (Cronk, Fennessy, 2016).

Toate zonele umede au substratul saturat în apă destul timp cât plantele normale, neadaptate acestor condiții să nu supraviețuiască. Condițiile substratului saturat sunt date de un conținut scăzut de oxigen sau de lipsa totală a oxigenului în solul cu granulație fină și cu spațiu mic între particule (Cronk, Fennessy, 2016). Cantitățile reduse de oxigen din sol conduc la apariția fenomenelor reducătoare, unde sunt prezente forme reduse ale elementelor de tipul celor de nitrogen, mangan, fier, sulf și carbon (Gambrell, Patrick, 1978). Toate aceste caracteristici ale substratului definesc solurile de tip hidric. Plantele din zonele umede, pentru a supraviețui, sunt adapatate acestor condiții. În acest caz, zonele umede sunt ecosisteme în care există destulă apă care să susțină solurile hidrice și plantele adaptate lor (Cronk, Fennessy, 2016).

Din punct de vedere geografic diversitatea zonelor umede este foarte mare, acestea fiind caracteristice mai mult tipuri de peisaje, tipice unor unități majore de relief sau unor arii mici și dispersate în teritoriu (EEA, 2016). Această diversitate geografică se regăsește prin locația acestora în: imediata apropiere a apelor curgătoare de diferite ordine (ex. izvoare, pâraie, râuri, fluvii); zonele limitrofe ale lacurilor artificiale și naturale; jurul golfurilor, esturarelor și deltelor. Din aceste categorii rezultă și greutatea de diferențiere a mediului acvatic de zona umedă și prin urmare e greu să fie trasată o limită clară între acestea. Pentru a înlătura ambiguitatea, unii specialiști utilizează numele de ape adânci și zone umede, integrându-le pe amândouă, de cele mai multe ori, în aceeași categorie (Romanescu et al., 2008). “Această diversitate se traduce, în limbajul curent, printr-o multitudine de nume. La termenii larg utilizați cu teren mocirlos, mlaștină, turbărie etc. se adaugă și alții cu utilizare locală. Pe litoral pot fi întâlnite denumiri precum marais salants, slikke, schorre, mangrove, lagune etc. Unele nume fac și referiri la tipul vegetației: stufăriș, păpuriș, lande, păduri aluviale, prerii umede, pajiști sărate, păduri mlăștinoase etc.” (Romanescu et al., 2008).

Zonele umede pot fi definite diferit și în funcție de țări și multe dintre acestea au dat definiții care să se plieze pe caracteristicile zonelor umede din interiorul propriilor garnițe. Astfel, în Franța aceste sunt definite ca fiind „terenuri exploatate sau nu, frecvent inundate sau înecate cu apă dulce, sărată sau salmastră, cu caracter permanent sau temporar, iar vegetația, când există, este dominată de plante hidrofile într-o anumită perioadă a anului” (Les zones humides, 1994; Romanescu et al., 2008).

În SUA zonele umede sunt definite în funcție de hidrologie, sol și vegetație; iar ca factor secundar este luat în calcul nivelul apei. Două instituții guvernamentale The U.S. Army Corps of Engineers și U.S. Envirnmental Protection Agency definesc zonele umede ca fiind: “acele zone care sunt inundate sau saturate în apa de suprafață sau în apele subterane la o frecvență și durată suficient de mare ca să susțină, și care în condițiile normale susține, vegetația adaptată condițiilor de viață în sol saturat. Zonele umede includ, în mod general, mlaștini, pământ mlăștinos, bălți și alte areale asemănătoare.” (Federal Interagency Committee for Wetland Delineation, 1989).

Definiția dată de U.S. Fish and Wildlife Service cu scopul de a clasifica zonele umede și habitatele apelor adânci definește zonele umede ca fiind: “zonele de tranziție dintre sistemele terestre și cele acvatice, unde pânza freatică este, în mod normal, la suprafața sau aproape de suprafață sau arealul este acoperit de un strat de apă de adâncime mică. Pentru acest tip de clasificare, zonele umede trebuie să fie caracterizate de una sau mai multe dintre aceste însușiri: 1. Cel puțin periodic terenul trebuie să întrețină viața plantelor hidrofite; 2. Substratul este predominant format din sol hidric nedrenat; 3. Sau substratul nu este format din sol și este saturat cu apă sau este acoperit de apă de mică adâncime într-o anumită perioada a sesonului vegetativ al fiecărui an.” (Cowardin et al., 1979).

Definiția acceptată la nivel internațional este cea a convenției Ramsar – „Zonele umede sunt întinderi mlăștinoase și turboase, cu ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, stătătoare sau curgătoare, dulci, salmastre sau sărate, la care se adaugă întinderile marine a căror adâncime, la maree joasă, nu depășește 6 m”.

EPA consideră că zonele umede sunt unele dintre cele mai productive ecosisteme din lume, după pădurile forestiere. O mare varietate de specii de microbi, insecte, plante, amfibieni, reptile, păsări, pești și mamifere pot face parte din ecosistemul zonelor umede. Plantele și animalele care își au habitatul în zonele umede pot fi determinate în funcție de caracteristicile chimice și fizice ale climei, topologiei, geologiei arealului dar și prin mișcarea și abundența apei. Zonele umede pot fi înțelese ca o un „supermarket biologic”, pentru că oferă o cantitate mare de mâncare ceea ce atrage multe specii de animale. Aceste animale folosesc zonele umede pentu o parte sau pentru tot ciclul lor de viață. Frunzele și tulpinile plantelor moarte se descompun în apă pentru a forma mici particule de material organic. Acest material îmbogățit creează un lanț tropfic uimitor deoarce hrănește multe insecte acvatice de mici dimensiuni, crustacee și pești mici, care la rândul lor reprezintă o sursa de hrană pentru peștii răpitori de talie mai mare, reptile, amfibieni, păsări și mamifere.

TIPOLOGIA ZONELOR UMEDE

Tipologiile zonelor umede sunt realizate în funcție de utilitatea lor practică, de aspectele vizate, dar și demersul dorit. Tipologiile pot fi individualizate în funcție de factorii fizico-geografici, chimici, ecologici, biologici etc. Cel mai adesea acestea sunt folosite în trasarea limitelor zonelor umede sau în realizarea unui cadru legislativ de protecție și amenajare a unor zone umede. Exemple în care au fost aplicate tipologii ale zonelor umede sunt cele în care spațiile de acest tip au fost definite pentru a putea fi aplicată legea apelor în Franța (SDAGE-SAGE), pentru crearea și punerea în practică a directivei Natura 2000 din UE, sau a proiectelor propuse de Convenția Ramsar.

Tipologiile SDAGE-SAGE (Schema Generală de Amenajare și Gestionare a Apei) – (Schema de Amenajare și Gestionare a Apei)

Tipologia SDAGE a fost dezvoltată în anul 1995 de către Muzeul Național de Istorie Naturală din Franța și a diferențiat 12 categorii de zone umede. Aceasta apare ca rezultat al legii apei, din 1992, din Franța al cărei scop este de a aplica o gestiune echilibrată asupra apei, dar și a amenajărilor din cadrul bazinelor hidrografice (Romanescu et al., 2008). Această tipologie a fost testată prin identificarea a 257 de zone umede. Dificultățile de identificare a tuturor zonelor umede pe unele bazine hidrografice a determinat crearea unei variante îmbunătățite, iar în anul 1996 a apărut varianta a doua a tipologiei cu 13 categorii mult mai simplificate și mai precise (tabel 2).

Aceste tipuri tipologii sunt aplicate pe formațiuni geomorfologice și peisagistice de mari dimensiuni și se concentrează pe o serie de politci asemănatoare precum cele ce țin de agricultură, echipamente, amenajarea zonelor umede etc. Nu permit o descriere a habitatelor, acestea trebuie realizare cu ajutorul tipologiilor propuse de Corine Biotop. Utilizarea acestei tipologii în clasificarea unităților spațiale de mari dimensiuni poate crea dificultăți deoarece o zona umedă mare poate corepunde mai multor categorii datorită eterogenității acesteia, în acest caz, alegerea categoriei predominante poate crea greutăți. În cadrul schemei directoare de gestiune a apei, aceste tipologii sunt aplicate pentru bazinele hidrografice de mari dimensiuni.

În analiza zonelor umede la o scară mare de analiză pentru bazine hidrografice de mici dimensiuni sau areale geomorfologice mici se aplică tipologiile Schemei de Amenajare și Gestionare a Apei. Această tipologie SAGE detaliează tipologiile SDAGE, fiind diferențiate 29 de categorii de zone umede. Cele 29 categorii SAGE sunt corespondentul celor 13 SDAGE doar pe baza criteriului de habitat fără tipologiile care integrează funcțiile ecologice și serviciile oferite de zonele umede (Romanescu et al., 2008).

Aplicarea celor două scheme în Franța a revoluționat politicile de gestionare și management a resurselor de apă prin implicare tuturor factorilor politici și privați. Principalele obiective urmăresc cantitatea și calitatea apei și orientarea spre o gestiune echilibrată și de durată din bazinele hidrografice. Aceste obiective ar cuprinde politici de reducerea și monitorizarea poluarii apelor, creșterea calității apei, restaurarea și/sau ocrotirea mediilor acvatice de mare interes, restaurarea mediilor acvatice degradate, administrarea eficientă a resurselor de apă, gestionarea apei trebuie să fie plan integrat din amenajarea teritorială etc. (Romanescu et al., 2008).

Tabel 2. Tipologiile SDAGE și SAGE (preluat după Romanescu et al., 2008)

Tipologia Convenției RAMSAR. Convenția asupra zonelor umede

Convenția Ramsar asupra zonelor umede este un tratat interguvernamental care promovează conservarea zonelor umede la nivel internațional. Țările semnatare se obligă să utilizeze rațional zonele umede; să desemneze și să protejeze cel puțin un sit ca fiind Zonă umedă de interes internațional; să coopereze internațional.

În cadrul convenției au fost stabilite 9 criterii pentru identificarea siturilor Ramsar (Ramsar Convention Secretariat 2005). În terorie pentru ca un sit să fie ales este nevoie să îndeplinească doar un singur criteriu din cele nouă, în practică siturile sunt alese dacă îndeplinesc mai multe criterii. Aceste criterii sunt împărțite în două grupe, unul ce se bazează pe tipul de zonă umedă și celălalt se axeză pe aspecte legate de biodiversitatea zonelor umede, asociațiile ecologice și la nivel de specii (LePage B., 2011).

Această tipologie a fost realizată cu scopul de a evita greșelile apărute în clasificările anterioare. Unele tipologii foloseau în clasificarea zonelor umede numai vegetația, iar rezultatele indicau destule erori, deoarece unele specii de plante se pot adapta și dezvolta în habitate diferite sau pe forme diferite de relief. Amestecarea criteriilor este valabilă mai ales în cazul Convenției Ramsar privind listarea zonelor umede cu importanță internațională a tipurilor de zone umede. Semenuik și Semeniuk (1997) și-au aplicat abordarea la primul nivel de 24 de tipuri interioare de clasificare Ramsar (LePage B., 2011).

Sistemele zonelor umede sunt categorii ample care pot fi sparte în mai multe tipuri pentru a putea lucra mai ușor cu ele. Cunoscând care zone umede sunt similare și care sunt diferite este o generalizare care este utilă în mod fundamental în contextul gestionării zonelor umede (sau pentru dezvoltarea politicii zonelor umede) la nivel național. În paralel cu existența mai multor definiții ale zonelor umede, "există mai mult de șaptezeci de sisteme globale de clasificare [umede] la nivel internațional" (Öquist, Svensson, 1996). Pentru a trata în mod eficient subiectul legat de tipurile de zone umede, în contextul unei convenții globale privind zonele umede, părțile contractante ale Ramsar au adoptat o ierarhie simplă a termenilor "zone umede" pentru a descrie "principalele tipuri de zone umede din lume", mai degrabă decât orice clasificare sau tipologie oficială. Această tipologie se baza pe o listă a zonelor umede (Scott, 1989, un raport nepublicat) elaborată și aprobată de a patra reuniune a părților contractante la Montreux, Elveția (1990). Este cunoscut sub numele de Sistem de clasificare pentru tipul de "zonă umedă". La cea de-a șasea reuniune a părților contractante de la Brisbane, Australia (1996), în lista tipurilor de zone umede s-au adăugat "sisteme hidrologice carstice și peșteri subterane". Zona Lacului Kutubu Ramsar din Papua Noua Guinee (desemnată în 1998) a fost primul site Ramsar care a inclus acest tip nou (Frazier, 1999).

Pentru a identifica ușor și cât mai rapid siturile Ramsar, au fost definite 40 de tipuri de zone umede pentru a oferi un cadru cât mai larg și pentru a ajuta la identificarea rapidă a principalelor habitate umede (tabel 3) (Romanescu et al., 2008). Ca și în cazul sistemelor mai mari de zone umede, siturile Ramsar cuprind de obicei mai multe tipuri de zone umede (Frazier, 1999). Specifice pentru zonele umede cel mai des întâlnite sunt lacurile permanente de apă dulce, urmate de clasa turbăriilor neîmpădurite.

Tabel 3. Tipologia Convenției RAMSAR (preluat după Romanescu et al., 2008)

„Câmpia de revărsare” reprezintă un termen general, care face referință la un tip de zonă umedă sau cel mai adesea cuprinde exemple de genul R, Ss, Ts, W, Xf, Xp. Unele zone umede ce aparțin câmpiei de revărsare sunt prerii inundate sezonier (cuprinzând prerii naturale umede, hățișuri, zone cu tufișuri sau împădurite). Zonele umede ale câmpiilor de revărsare nu figurează în acest caz ca tip specific al zonei umede.

Tipologia CORINE-BIOTOPES

Tipologia Corine-Biotopes a rezultat în urma unui program lansat în anul 1983 lansat de Consiliul Europei și care a vizat producerea unei standard european în descrierea ierarhică a habitatelor. Această tipologie a habitatelor, biotop, este o parte esențială a programelor de conservare a mediilor naturale inițiate de Uniunea Europeană. Publicată în 199, această tipologie se aplică în cazul inventarierii și selecției siturilor de interes comunitar cu bază asemănătoare (Directiva Habitate –a fost implementată sub aceste reglementări). Acest tip de tipologie nu este specific numai zonelor umede.

Mai mult de 350 de tipuri de habitate codificate sunt clasificate în funcție de atributele fizionomice generale, compoziția asociațiilor de plante, factorii biogeografici sau ecologici. Interesul tipologiei Corine Biotope este să clasifice habitatele naturale (acele habitate unde intervenția omului este foarte redusă), dar și pe acele semi-naturale sau chiar artificiale (unde mediul natural nu există și ceea ce există este în cea mai mare parte menținut de om prin acțiunile sale: agricultură, pășuni extensive, cariere etc.) din cadrul Uniunii Europene.

Primul nivel de clasificare a mediilor naturale, din cadrul acestei tipologii, cuprinde 7 categorii (tabel 4). Aceste categorii sunt împărțite la rândul lor în alte trei categorii din ce în ce mai precise, acestora le este atribuit un cod sub formă de cifre. Înaintarea către tipuri de habitate din ce în ce mai specifice conduce la adăugarea unei noi cifre la cod până se ajunge la cel observat.

Exemplu:

5 – Mlaștini și turbării

53. – Fâșii de vegetație de pe malurile apei

– Stufăriș

53.14 – Stufăriș mic

53.141 – Asociații de Sagittaria latifolia

Tabel 4. Tipologia CORINE-BIOTOPES

Această tipologie a fost înlocuită la nivel european de clasificarea EUNIS (European Nature Information System) care a fost realizată de Agenția Europeană de Mediu și dezvoltat de Centrul thematic European pentru conservarea naturii și a biodiversității. EUNIS conține informații legate de spațiu, tipul de habitat sau situl ales, bazate pe datele colectate la nivel național prin intermediul Rețelei Europene de Mediu de Observații și Informații coordinate de Agenția Europeană de Mediu și de alte organizații internaționale.

Clasificarea EUNIS a fost realizată cu scopul de a facilita armoniza descrierile și realizarea bazelor de date, la nivelul Europei, prin folosirea unor crieterii de identificare. Este un sistem inteligibil de clasificare pan-european ce ia în considerare toate tipurile de habitate: de la cele natural la cele artificial, de la cele terestre la habitatele apelor dulci și marine.

Tipologia MEDWET

Programul MEDWET a fost fondat în anul 1991 și încuraja colaborarea internațională între 26 de țări situate în jurul Mării Mediterane cu scopul precis de a proteja zonele umede (LePage B., 2011). În 1999, Conferința părților de la Convenția Ramsar a recunoscut oficial MedWet în Rezoluția sa (http://medwet.org).

În mare parte MEDWET se bazează pe clasificarea pusă la dispoziție de Convenția Ramsar. Dar mai ia în calcul și factorii fizici legați de salinitate, pH, frecvență și durată a inundațiilor. Ea comportă mai multe niveluri: primul este nivelul sistemelor, care definește marile ansambluri de zone umede (marine, zone estuariene, lacustre, palustre etc.); al doilea nivel este reprezentat de fizionomia generală a cuverturii mediului (apă, ierburi, substrat nud, vegetație emersă etc.) (acest nivel este divizat în subclase care precizează tipurile dominante: tipul substratului nud, formele vegetative dominante, fenologie, persistență etc.); al treilea nivel precizează regimul hidraulic (regularitatea inundației și exondarea sau saturația în apă); ultimul nivel precizează salinitatea apei (Romanescu et al., 2008, http://medwet.org).

FIȘELE DESCRIPTIVE ALE MEDIULUI

1. Criterii de identificare și caracterizare

1.1. Hidrologia

1.2. Hidromorfia solului

1.3. Vegetația și flora

NOȚIUNI DE CONSERVARE A ZONELOR UMEDE

1. Funcțiile și valoarea zonelor umede

1.1. Funcțiile zonelor umede

1.2. Valoarea zonelor umede

2. Amenajările și impactul acestora

2.1. Amenajările agricole

2.2. Amenajările legate de infrastructura transporturilor

2.3. Lucrările hidraulice

2.4. Exploatarea materialelor

2.5. Pomparea apei

2.6. Poluarea apelor

3. Cererea de lucrări

OBIECTIVE

INVENTARIEREA ȘI TIPOLOGIA ZONELOR UMEDE DIN JUDEȚUL BACĂU

Așezarea geografică

Din punct de vedere geografic județul Bacău este amplasat în partea de est a României, de pe culmile Munților Trotuș-Oituz, în vest și până la interfluviile râurilor Zeletin, Pereschiv și Tutova în est (fig. 4). Județul Bacău face parte din regiunea istorică a Moldovei și este integrat în Regiunea de Dezvoltare Nord-Est. Din punct de vedere administrativ se învecinează cu județele: Neamț (nord), Covasna, Harghita (vest), Vrancea (sud) și Vaslui (est). Județul este format din punct de vedere administrativ din 85 de comune, 5 orașe (Buhuși, Comănești, Dărmănești, Slănic-Moldova, Târgu Ocna) și 3 municipii (Bacău, Onești, Moinești) ce însumează o suprafață totală de 6618 km2, ce reprezintă 2.8% din suprafața țării. La recensământul din 2011 județul Bacău avea o populație de 616168 locuitori.

Fig 4. Localizarea județului Bacău

Județul Bacău se extinde peste următoarele unități majore de relief: Grupa Moldo-Transilvăneană a Carpaților Orientali (1795 km2), Carpații de Curbură (225 km2), Subcarpații de Curbură (247 km2), Subcarpații Moldovei (2588 km2), Podișul Bârladului (1763 km2) (fig. 5). După cum se poate observa, extinderea teritorială a marilor unități de relief este relativ egală.

Sucarpații Moldovei se extind pe circa 40% din suprafața județului Bacău, subdivziunile acestora din interiorul arealului studiat sunt Subcarpații Tazlăului și Subcarpații Neamțului. Partea estică a județului se suprapune peste Podișul Bârladului, subunitățile Podișul Central Moldovenesc și Colinele Tutovei, această unitate fiind caracteristică pentru 27% din județ. Carpații Orientali se regasesc în partea de vest a județului și relieful lor este caracteristic tot pentru 27% din suprafața luată în studiu, subunitatea este cea a Munților Trotușului.

Fig 5. Unitățile majore de relief din județul Bacău

Din punct de vedere hidrologic județul Bacău se afla în interiorul bazinului hidrografic al râului Siret. Râurile tributare cu cea mai mare suprafața drenată sunt Trotuș (3576 km2), Bârlad (1026 km2) și Bistrița (448 km2). Suprafața de pe care își adună afluenții cele trei râuri reprezintă circa 80% din arealul județului Bacău, restul de 20% este drenat de râuri de ordin redus, situate în imediata apropiere a râului Siret (fig. 5).

Fig 6. Bazinele hidrografice tributare râului Siret

Geologia și relieful

Geologia

Din punct de vedere stratigrafic și tectonic, în cuprinsul acestei zone pot fi individualizate trei subunități, paralele între ele, orientate pe direcția nord-sud: flișul carpatic, “molasa inferioară” sau miocenă presarmațiană, “molasa superioară” sau sarmato-pliocenă, dezvoltate în două etape de sedimentare și zona de podiș.

Zona de fliș

Zona de molasă corespunde din punct de vedere morfologic regiunii subcarpatice a bazinului și se caracterizează printr-o structură cutată în partea internă (în subzona presarmațiană) și monoclinală, înclinată spre exterior, cu flancul vestic redresat și uneori răsturnat (în subzona sarmato-pliocenă).

În cadrul depozitelor din Helvețian se pot distinge două orizonturi: unul inferior, format pe gresii calcaroase microconglomeratice, cenușii și de argile marnoase cenușiu-verzui, iar la baza acestora este un nivel de ghips numit gips de Perchiu, ce reprezintă un complex litologic în care gresiile și marnele alternează cu strate de gips. Acestea s-au acumulat într-un mediu lagunar, sub un climat arid. Și orizontul superior este alcătuit din gresii nisipoase, friabile și nisipuri cenușii, în strate groase de 1-4 m, care alternează cu marne cenușii și roșiatice. În aceeași zonă a județului regăsim strate ce datează din Tortonian, Badenian și Basarabian.

Depozitele formate în Tortonian ocupă suprafețe restrânse și sunt alcătuite din nisipuri, gresii calcaroase, marne, tufuri, sare gemă, gips, iar cele din Badenian – din gresii, marne cenușii și roșietice, facies grezos-conglomeratic. Stratele din Basarabian sunt formate îndeosebi din nisipuri cu intercalații de marne cenușii, argile marnoase, pietrișuri și gresii calcaroase. Tot în acest perimetru al bazinului, ocupând o arie mai mare, se întâlnesc strate din Kersonian și Meoțian, alcătuite din gresii, gresii tufacee, andezitice, cinerite, marne. Pe o mare suprafață apar alternanțe de argile și nisipuri cu intercalații de gresii.

Stratele ce datează din Meoțian sunt întâlnite într-o singură zonă din cadrul bazinului, și anume în partea de vest a acestuia, în apropiere de localitatea Buciumi. Aceste depozite sunt alcătuite din nisipuri, nisipuri cineritice, cinerite andezitice, argile.

Zona “cuaternară”, denumită astfel deoarece în această arie depozitele cuaternare sunt întâlnite pe o suprafață extinsă, ocupă majoritar arealul bazinului hidrografic. Se suprapune astfel unității morfosculpturale de platformă. Zona “cuaternară”, din punct de vedere morfologic, corespunde regiunii de podiș, dar formațiuni de acestă vârstă se întâlnesc și în interiorul ariei subcarpatice și carpatice, sub forma depozitelor de luncă și de terasă. Formațiunile cuaternare (pleistocene și holocene) sunt cele mai noi și foarte diferite din punct de vedere genetic și litofacial. Ele aparțin ultimului ciclu de eroziune continentală și sunt reprezentate îndeosebi prin pietrișuri, nisipuri, argile și depozite loessoide.

Pleistocenul inferior ocupă cel mai mare procent din suprafața bazinului și este reprezentat prin stratele de Cîndești, care formează o serie de 400 – 500 m grosime de pietrișuri, cu elemente de 2 – 20 cm diametru, rar cimentate, dispuse în bancuri groase separate prin strate subțiri de nisipuri grosiere și șuvițe de argilă (S. Mateescu, 1927).

Pleistocen mediu – pleistocen superior (qp2-qp3) – reprezentat prin depozitele loessoide, care au cea mai mare grosime cunoscută pentru aceste formațiuni în țara noastră. Aceste depozite sunt alcătuite din prafuri nisipoase gălbui și prafuri argiloase nisipoase, cu concrețiuni calcaroase. Depozitele loessoide de pe terase diferă, din punct de vedere litologic, față de cele formate pe câmp, datorită prezenței unui procent mai mare de nisipuri.

Pleistocenul superior (qp3). Depozitele terasei înalte (qp 1-3). Această terasă apare pe malul stâng al Trotușului, în apropiere de localitatea Urechești, pe malul drept – la sud de Copăcești și, în proporție mai mare, la sud de municipiul Onești. În alcătuirea acestor depozite aluvionare intră pietrișuri, nisipuri grosiere și nisipuri argiloase. Vârsta depozitelor aluvionare și loessoide aparținând terasei înalte, a fost considerată ca aparținând părții inferioare a Pleistocenului superior.

Holocenul (qh) apare pe toată lungimea văii râului Trotuș și îi aparțin cele mai tinere litofaciesuri, reprezentate prin nisipuri, pietrișuri și depozite loessoide.

Holocenul inferior (qh1). Depozitele aluvionare de pe terasele joase de pe stânga Trotușului, dar și pe partea dreaptă, în amonte de dealul Copăcești, reprezentate prin nisipuri și pietrișuri, au fost atribuite Holocenului inferior.

Holocenului superior (qh2) i s-au atribuit aluviunile actuale ale luncii și albiei minore ale Trotușului, Bistriței, Bârladului, Siretului etc., compuse din nisipuri și pietrișuri. Caracteristicile calitative și cantitative ale resurselor de apă din bazinul hidrologic ale râurilor sunt influențate într-o măsură apreciabilă de structura, litologia și tectonica fiecărei unități geologico-morfologice din arealul său. Astfel, în regiunea subcarpatică, care este alcătuită din depozitele sedimentare ale molasei neogene, caracterizate prin grad mare de permeabilitate și friabilitate, sunt adăpostite importante resurse de apă subterană, iar în sectorul constituit din formațiuni cuaternare, permeabilitatea acestora a favorizat acumularea unor importate rezerve de ape subterane (freatice și de adâncime).

3. Clima

Clima, cel mai dinamic component al cadrului natural, deține un rol important în formarea și distribuția resurselor de apă, în primul rând prin precipitațiile căzute, iar datorită valorilor termice – în evapotranspirație; precum și în evoluția tuturor proceselor și fenomenelor hidrologice, și este unul dintre principalii factori care determină în timp și spațiu evoluția rețelei hidrografice. Clima este supusă zonalității altitudinale, pe fondul coborârii reliefului, în trepte, de la vest către est, dar și celei latitudinale. Înălțimea, poziția și orientarea principalelor forme de relief față de circulația generală a atmosferei, impun caracteristicile climatice de bază.

3.1. Factorii genetici ai climei

Ca urmare a poziției sale geografice județul Bacău este situat în zona de interferență a marilor sisteme barice care acționează asupra teritoriului României și anume: anticiclonul Azorelor (vara acționează masele de aer umed), ciclonul Islandez (iarna se resimte influența maselor de aer arctic), ciclonii mediteraneeni (mase de aer cald specifice sezonului cald și se resimt predominant în aria extracarpatică), beneficiind astfel de un climat temperat-continental moderat. Acest tip de climat se diferențiază pe întreaga suprafața a județului, partea de vest având un climat mai moderat, iar tranziția se face gradual spre est, spre un climat cu accente mai puternice de continentalism. Moderarea continentalismului se realizează datorită deschiderii mari spre est a reliefului ceea ce permite trecerea maselor de aer, încărcate cu precipitații, din vestul și nord-vestul Europei, spre zona de podiș.

Poziția geografică, radiația solară, acțiunea principalilor centri barici, respectiv frecvența mare a maselor de aer de origine euroasiatică, a celor nord-atlantice și a celor est-mediteraneene, precum și suprafața subiacentă creează o serie de nuanțe cu caractere specifice.

Durata medie de strălucire a soarelui variază între 1700 și 2100 ore pe an. Această diferență apare din cauza varietății unităților de relief, zonele înaltă fiind caracterizate de o nebulozitate mai mare ceea ce reduce și durata de strălucire a soarelui pe parcursul unui an. Fracția de insolație variază, la nivelul județului Bacău între 40 și 45% (Clima României).

La nivel regional, clima este caracterizată de apariția unor topoclimate, apariția acestora se datorează factorilor geografici precum: altitudinea, expoziția și orientarea versanților, gradul de fragmentare al reliefului. În cadrul județului se individualizează, în acest caz următoarele tipuri de climate:

– montan – acesta este caracterizat de ierni lungi și reci, iar durata de menținere a stratului de zăpadă poate ajunge până la 200 zile. Acest tip de climat este specific zonelor înalte precum Culmea Culmea Grindușului și Munții Nemira.

– depresiunilor intramontane și cel al culoarelor de vale intramontană – acesta este umed și rece, cu ceață și vânturi deseori puternice; sunt frecvente inversiunile de temperatură.

– subcarpatic – este influențat de zona montana suferă, în sectoarele înalte fiind rece și umed. Local apare și fenomenul de foehnizare, ceea ce caracterizează un climat mai uscat și mai cald; cu ierni geroase și scurte și veri calde. Vânturi suflă predominant din direcția nord-vest și vest.

– Văii Siretului, Văii Bistriței la sud de Buhuși și a Trotușului inferior – este caracterizat de pătrunderi ale aerului continental rece din nord-est și est, iar ca și consecință directă în timpul iernii determină abateri de la media anuală de -4,1°C, iar vara, prin pătrunderea aerului continental cald din est și mai ales din sud, temperatura medie a lunii iulie de circa 23°C. Deci variațiile extreme sunt destul de mari. Predomină vânturile de nord, curenții descendenți de pe versanți. Ca urmare a evaporării apei din râuri, lacuri și bălți, umiditatea atmosferică este accentuată. Un exemplu îl constituie valea Trotușului care prin orientarea sa nord-vest – sud-est, este mai bine expusă advecțiilor aerului rece continental, polar sau arctic din timpul iernii, care reușește să o străbată, ducând cu el temperaturile coborâte și valurile de frig în interiorul depresiunilor intracarpatice. Vânturile predominante ca frecvență în această regiune sunt de proveniență vestică, și sunt sărăcite de apă, uscate, datorită traversării unui vast teritoriu uscat, iar circulația aerului este predominantă din direcția nord-vest, urmând linia văii Trotușului din acest sector. Morfologia regiunii permite dezvoltarea circulației locale de tip reversibil, specifică brizei deal-vale. Dinspre zona montană bat vânturi cu caracter de foehn, mai des pe parcursul primăverii. Aceste vânturi locale se produc în regiune pe circulații vestice, în care masele de aer ajung în regiune după ce au traversat două bariere orografice importante, și anume: lanțul Carpaților Orientali și culmile subcarpatice, ambele orientate de la nord la sud, aspect deosebit de important în intensitatea fenomenului de foehnizare

– Colinelor Tutovei și a sud-vestului Podișului Central Moldovene – din cauza pătrunderii cu ușurință iarna și vara a maselor de aer din sectorul nordic, estic, nord-vestic și nord-estic această zonă are ierni reci cu viscole puternice și veri cu temperaturi ridicate și secetoase.

Vânturile locale specifice zonei de est a României, respectiv vânturile de origine continentală ce pot lua naștere atât în semestrul rece, și anume crivățul, iar la trecerea dintre iarnă și primăvară – suhoveiul pot fi menționate pentru sudul regiunii. În semestrul cald, este favorizată producerea vânturilor de vale (brizele), cu periodicitate diurnă, a căror viteză este, în general, redusă (0-5m/secundă), dar a căror frecvență, mai ales în sezonul cald nu este neglijabilă. Câmpul mediu anual al presiunii vântului este cuprins între 1018 și 1016, pentru luna iulie este cuprins între 1016 și 1014, iar pentru luna ianuarie este cuprins între 1020 și 1022. Frecvența anuală a calmului atmosferic poate ajunge până la 60%, iar numărul mediu anual de zile cu vânt puternic poate varia între 0-25 zile pe Valea Siretului și poate ajunge până la 50 de zile în arealul subcarpatic și montan. Viteza maximă a vântului poate fi mai mare de 40 m/s în zona de podiș, iar în restul județului valorile nu depășesc acest prag fiind cuprinse între 30 și 40 m/s, cu o direcție predominantă N-S, sau pe direcția principalelor culoare de vale (Clima României).

Se remarcă advecțiile de aer continental rece din est și nord-est, ce se resimt cu precădere în extremitatea estică a bazinului, în Lunca Siretului. Cele mai mari temperaturi se înregistrează în lunile de vară și favorizează intensificarea proceselor de evaporație și evapotranspirație, ceea ce conduce la diminuarea scurgerii lichide a râurilor și a rezervelor de apă din sol. Temperaturile scăzute din timpul iernii au drept consecință producerea fenomenelor de îngheț și stocarea unei importante cantități de apă în stratul de zăpadă.

Datorită variațiilor zilnice de temperatură (diurne-nocturne), în special în anotimpurile de tranziție, își fac prezența cețurilor de radiație.

3.2. Parametrii climatici ai Carpaților Orientali

Temperatura medie anuală în cadrul bazinului scade de la sud la nord – latitudinal, dar și altitudinal, având între 2°C pe înălțimile din nord-vestul județului (Culmea Grindușului, Munții Nemira), de 8-9°C în zona subcarpatică și de podiș cu valori de peste 9°C pe Valea Siretului, Trotușului (în aval de Târgu Ocna), Zeletinului (în aval de Podu Turcului) – 9,6°C la Adjud (aproximativ 100 m altitudine) și de 9°C la Onești (195 m) (fig. ? ).

Maximul de temperatură se produce în luna iulie, iar minimul în luna ianuarie (21,2°C, respectiv -2,9° C la Adjud). Izoterma de – 4°C înconjoară Valea Siretului și arealul muntos din partea de vest a județului, iar arealele situate în afara acestei izoterme au valori mai ridicate ale temperaturii medii a lunii ianuarie. În luna iulie, principalele văi sunt delimitate de izoterma de 15°C. Temperatura medie anuală a lunii iulie variază altitudinal și longitudinal, cu valori ce scad sub 14șC în zona montană și care ajung să depășească valoarea de 21°C în zona subcarpatică li de podiș. Amplitudinile termice sezoniere variază între zona montană și cea de podiș, în partea vestică acestea fiind mai mici fiind cuprinse între 16 și 22°C, iar zona central, central-estică poate avea amplitudini termice cuprinse între 22 și 25°C.

Cea mai ridicată temperatură a fost înregistrată la Târgu Ocna – 40,8°C în data de 5 iulie 1916, iar cea mai scăzută s-a înregistrat la Bacău fiind de -32,5°C – 20 februarie 1954. Temperaturile negative extreme sunt înregistrate cel mai frecvent în ultima decadă a lunii ianuarie și prima decadă a lunii februarie.

Adăpostul orografic față de masele de aer umed vestice și nord-vestice, determină precipitații scăzute în partea central și central estică a județului Bacău (V.Apopei și Pantazi Elena, 1985): 582.4 mm/an la Onești (195 m altitudine) și de 528.9 mm/an la Adjud (100 m altitudine). Astfel, zonarea latitudinală și altitudinală poate fi observată și în cazul precipitațiilor; acestea cresc pe măsură ce înaintăm în altitudine, valorile medii multi anuale pot ajunge până la 700 mm în zona montană (fig. ? ). În județul Bacău, numărul mediu de zile cu precipitații este cuprins între 110 și 140.

Cantitatea maximă de precipitații căzută în 24 de ore poate varia între 40 mm în zona de podiș și subcarpatică și poate ajunge până la 60 mm în arealul montan. Aceeași distribuție a cantităților de precipitații poate fi observată și în cazul celor căzute în 48 h și 72 h.

Evaporația potențială calculată după Penman este se încadrează între clasele 650-750 în zona montană și subcarpatică, și 750 -850 în zona de podiș. Evaporația medie multianuală variază între 500 și 700 mm, din nou repartiția teritorială a ratei de evaporație este influențată de altitudinal și longitudinal.

4. Hidrografia

5. Vegetația și fauna

Vegetația are un rol important în ceea ce privește circuitului apei în natură; de asemenea, influențează formarea resurselor de apă, prin: intercepție, infiltrație, transpirație și reducerea eroziunii. Unde învelișul vegetal lipsește, ploaia se scurge total, sau în cea mai mare parte pe suprafața solului spre apele curgătoare permanente, cauzând eroziunea solului și viituri. Vegetația este importantă, fiindcă interceptează apa pluvială și poate fi comparată cu un rezervor temporar, deoarece stochează pe moment o mare parte din apă.

În cadrul județului Bacău, vegetația este diferențiată în funcție de treapta altitudinală; aceasta este distribuită în funcție de unitățile de relief în trepte, orientate nord vest – sud-est. Aria subcarpatică este încadrată în limitele etajului nemoral al zonei forestiere (cu subetajul pădurilor de fag și de amestec de fag cu rășinoase și subetajul pădurilor de gorun și de amestec cu gorun), cu climat de tranziție între cel specific Europei centrale și al Europei estice, în vreme ce sectorul de câmpie se încadrează zonei de silvostepă.

Zona de pădure

Subetajul pădurilor de fag și de amestec de fag cu rășinoase ocupă suprafețe mari. Aceste păduri sunt alcătuite în principal din fag (Fagus sylvatica), molid (Picea excelsa) și brad (Abies alba), la care se adaugă, în procente mai reduse, carpenul (Carpinus betulus), gorunul (Quercus petraea), teiul pucios (Tilia cordata), paltinul (Acer pseudoplatanus), arțarul (Acer platanoides), frasinul (Fraxinus excelsior), cireșul sălbatic (Cerasus avium).

Stratul arbustiv este reprezentat mai ales prin alun (Coryllus avellana), călin (Viburnum opulus), socul negru (Sambucus nigra), cornul (Cornus mas), păducelul (Crataegus monogyna), lemnul râios (Evonymus verucosa).

Pădurile de fag, reprezentate prin făgete aproape pure sau în care fagul este dominant, sunt întâlnite în zonele înalte ale Piemontului Zăbrăuțului.

Subetajul pădurilor de gorun și de amestec de gorun poate fi întâlnit în cuprinsul Piemontului Zăbrăuțului, la limita estică a pădurilor de fag în amestec cu alte foioase. În general, aceste păduri sunt constituite din Quercus petraea, la care se adaugă, în proporții diferite, fagul, frasinul, carpenul, stejarul, cireșul (Prunus avium), paltinul, formând combinații forestiere variate.

Stratul arbustiv este destul de bine reprezentat, fiind constituit din păducel, lemn câinesc (Ligustrum vulgare), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), dârmox (Viburnum lantana), porumbar (Prunus spinosa). Stratul ierbos este alcătuit din speciile florei de mull, în zonele cu umiditate mai ridicată (Asperula odorata, Mercurialis perennis, Asarum europaeum, Pulmonaria officinalis), iar în cele mai uscate, graminee (Dactylis polygama, Brachypodium silvaticum, Melica uniflora) la care se mai adaugă și alte câteva specii (Viola hirta, Glechoma hederacea, geum urbanum).

Pădurea este întâlnită preponderent în arealul dealurilor subcarpatice, și mai puțin în zona de câmpie, unde vegetația naturală a avut de suferit multiple modificări în urma intervenției antropice, constând în defrișări masive în vecinătatea vetrelor de sat. În sectorul subcarpatic, fondul floristic forestier este reprezentat prin specii de: Fagus sylvatica, Quercus petraea, Q.robur, Acer pseudoplatanus, Carpinus betulus, Tilia plathyphyllos, Tilia cordata, Cornus mas, Cerasus avium, Quercus pedunculiflora, Acer tataricum, Fagus orientalis, Ulmus foliacea, Evonymus europaea, Alnus glutinosa, Populus alba, P. nigra, P. canescens, Salix triandra, Amygdalus nana, Evonymus nana, Prunus spinosa, Rosa canina, Rosa gallica, Caragana frutex. Elementele caracteristice silvostepelor sunt reprezentate prin numeroase genuri ierboase: Stipa, Iris, Asparagus, Allium, Centaurea, Artemisia, Achillea, Astragallus, precum și graminee: Dasypyrum villosum, Astragalus pubiflorus, Medicago rigidula.

În vegetația pajiștilor sunt prezente elemente stepice din alianța Festucion valesiacae. Din elementele ierboase amintim genurile: Bromus, Poa, Festuca, Lolium.

Zona de silvostepă

Este bine reprezentată în zona confluenței Trotușului cu Siretul, cât și pe interfluviul dintre aceste două râuri, vegetația de silvostepă pătrunde adânc spre nord-vest, în lungul culoarului Trotușului, acoperind terasele medii și inferioare ale acestuia și extremitatea sudică a interfluviilor din cuprinsul Culmii Pietricica. În urma faptului că arealul a fost intens populat, silvostepa ocupă suprafețe restrânse, locul asociațiilor caracteristice acestei regiuni fiind înlocuit de către culturile agricole. Acest lucru a avut drept rezultat extinderea terenurilor agricole, în dezavantajul celor ocupate de asociațiile vegetale ale silvostepei. În general, peisajul natural al silvostepei a fost puternic modificat prin defrișare masivă, pădurile și pajiștile care se mai păstrează fiind intens transformate sub aspectul vegetației spontane.

Flora forestieră a silvostepei cuprinde gorunul și stejarul, la care se adaugă carpenul, teiul pucios, arțarul, jugastrul, ulmul, cireșul, teiul argintiu, arțarul tătărăsc, stejarul pufos (Quercus pubescens), la partea inferioară a dealurilor, întâlnindu-se frecvent și salcâmul. În componența stratului ierbos intră asociații de păiuș (Festuca valesiaca) și, mai rar, de colilie (Stipa lessingina), în timp ce pe versanții afectați de eroziune apar asociații de bărboasă, pir gros. Se poate considera că pajiștile din zona subcarpatică au caracter secundar, fiind formate pe locul pădurilor defrișate, cu excepția celor din extremitatea sud-estică a regiunii.

6. Solurile

CARACTERIZAREA ZONELOR UMEDE DIN JUDEȚUL BACĂU

CONCLUZII CU PRIVIRE LA ZONELE UMEDE ȘI APELE ADÂNCI DIN JUDEȚUL BACĂU

BIBLIOGRAFIE

Andreev A., Talmaci I., Șabanova G., Josan L., Josu V., Izverskaia T., Munteanu A., Barcari I., Jurminschi S., Derjanschi V., Rotaru I., Romanciuc A., Șubernețkii I., Țurcanu V., Sîrodoev G., Zubcov N., Bondarenco A. (2008), Convenția Ramsar și zonele umede de importanță internațională în Republica Moldova, Societatea Ecologică “Biotica”, Chișinău.

Cowardin L.M., Carter Virginia, Golet F.C., LaRoe E.T. (1979), Classification of wetlands and deepwater habitats of the United States, U.S. Fish and Wildlife Science Raport FWS/OBS-79/31.

Cronk J., Fennessy S. (2016). Wetland Plants: Biology and Ecology, Lewis Publishers, New York.

European Environment Angency (EEA). (2016), Environmental singnals 2000, https://www.eea.europa.eu/publications/signals-2000/page015.html

Environmental Protection Agency (EPA), United States, https://www.epa.gov/wetlands/what-are-wetland-functions

Frazier S. (1999), Ramsar Sites Overview. Wetlands International https://www.imarisha.le.ac.uk/sites/default/files/Ramsar%20Site%20Overviews.pdf

Federal Interagency Committee for Wetland Delineation. (1989), Federal manual for identifying and delineating jurisdictional wetlands.

Ion C., Stoleriu C.C., Baltag E., Mânzu C., Ursu A., Ignat A.E. (2011). Păsările și habitatele din zonele umede ale Moldovei, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

LePage B. (2013). Wetlands. Integrating Multidisciplinary Concepts, Springer, Statele Unite.

Gambrell R.P., Patrick Jr. W.H. (1978). Chemical and microbiological properties of anaerobic soils and sediments, Plant life in anaerobic environments, 375-423.

Öquist MG.,Svensson, BH. (eds). (1996). Non-Tidal Wetlandschapter in WATSON, RT., ZINYOWERA, MC. AND MOSS, RH. (eds). 1996. Climate Change 1995: Impacts, Adaptations and Mitigation of Climate Change: Scientific-Technical Analyses. Contribution of Working Group IIto the Second Assessment Report of the Intergovernmental Panel onClimate Change. Cambridge University Press. Cambridge, UK.

Ramsar Convention Secretariat (2005). The criteria for identifying wetlands of international importance. http://www.ramsar.org/cda/ramsar/display/main/main.jsp?zn=ramsar&cp=1-36-55%5E20740_4000_0__

Romanescu G. (2003). Dicționar de hidrologie, Editura didactică și pedagogică. București.

Romanescu Gh. (2004), Zonele umede – între prezervare și eradicare, Lucrările Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”, Nr.23-24, Iași.

Romanescu G., Lupașcu A., Stoleriu C.C., Răduianu D., Lesenciuc D., Vasiliniuc I., Romanescu G. (2010). Inventarierea și tipologia zonelor umede și apelor adânci din Carpații Orientali, Ed. Terra Nostra, Iași.

Romanescu G., Romanescu G., Minea I., Ursu A., Mărgărint M.C., Stoleriu C.C. (2005). Inventarierea și tipologia zonelor umede din Podișul Moldovei, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Romanescu G., Romanescu G., Stoleriu C.C., Ursu A. (2008). Inventarierea și tipologia zonelor umede și apelor adânci din Podișul Moldovei, Ed. Terra Nostra, Iași.

Romanescu G. (2009). Siret river basin planning (Romania) and the role of wetlands in diminishing the floods, WIT Transaction on Ecology and the Environment, vol. 125, 439-453 p.

Scott DA. (1989). Design of Wetland Data Sheet for Database on Ramsar Sites. Mimeographed Report to Ramsar Convention Bureau, Gland, Switzerland. (Raport nepublicat).

Semeniuk V, Semeniuk CA (1997). Geomorphic approach to global classification for natural inland wetlands and rationalization of the system used by the Ramsar Convention—a discussion. Wetlands Ecol Management, vol. 5, 145–158 p.

Török Z. (1999), Zonele umede din nord-vestul Dobrogei, PETARDA. Probleme de Ecologie Teoretică și Aplicată în România – Direcții Actuale, Nr. 3, Editura AVES, Tulcea.

Török Z. (2000). Zonele umede din România – tipuri, importanță -, Probleme de Ecologie Teoretică și Aplicată în România – Direcții Actuale, nr. 5, Editura Aves, Tulcea.

Török Z. (2000), The Romanian wetland. Inventory project, Acientific Annals, Danube Delta National Institute for Research and Development, Editura Tehnică, București.

Tiner R.W. (1984), Wetlands of the United States – Current status and recent trends, Washington, D.C., U.S. Fish and Wildlife Service Report.

Tiner R.W. (1991), The concept of a hydrophyte for wetland identification. Individual plants adapt to wet environments, BioScience, 41.

Tiner R.W. (1993), The primary indicators method. A practical approach to wetland recognition and delineation in the United States, Wetlands, 13.

Tiner R., (1996). Wetland definition and classifications in the United States, National Water Summary on Wetland Resources, U.S. Geological Survey, Paper 2425, 27-34.

Tinedr R.W. (1999), Wetland indicators: A guide to wetland identification, delineation, classification, and mapping, Lewis Publishers, Boca Raton, FL.

WWF Report (2014). Living Planet, Report 2014, Species and Spacies, people and places http://www.worldwetlandsday.org/

ramsar.org

Academia de Științe Agricole și Silvice – http://www.asas.ro/wcmqs/noutati/interes-public/Incintele%20indiguite%20la%20Dunare%20-%20probleme%20actuale%20si%20de%20perspectiva.pdf

* * * (1994). Les zones humides. Rapport de l’instance d’évaluation, La Documentation française, Paris.

www.zones-humides.eaufrance.fr

Homepage