Problematica pregătirii prin utilizarea aparatelor ajutătoare, în jocul de volei, se regăseste vag dezbătută în literatura de specialitate. [310660]

[anonimizat], se regăseste vag dezbătută în literatura de specialitate.

În dorința de a găsi soluții de optimizare a [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat] a calculatorului în domeniul „Educație fizică și sport” ce facilitează procesele de învățare și evaluare la preluare și pasa de jos cu două mâini .

Pârvu Carmen

CAPITOLUL 1.

STADIUL ACTUAL DE CUNOAȘTERE PRIVIND OPTIMIZAREA TEHNICII LA ECHIPELE DE ÎNCEPĂTORI ÎN VOLEI

1.1.[anonimizat] , care să conducă spre o [anonimizat] a învățării elementului tehnic.

Voleiul a [anonimizat].

[anonimizat] – materiale pentru a găsi noi metode și mijloace de pregătire menite să satisfacă cerințele practicării voleiului la nivel mondial.

[anonimizat]. Nivelul de pregătire tehnică a unui voleibalist depinde în mare măsură de nivelul inițial și de experiența motrică a acestuia, [anonimizat] o [anonimizat], săriturii, aruncării, etc, spre deosebire de sportivii avansați la care specializarea este avansată.

Pregătirea tehnică este o [anonimizat] a mecanismului execuției prin abordarea analitică a părților componente ale acțiunilor individuale de joc. Tehnica jocului este nepretențioasa când voleiul se practică sub forma recreativa. [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat]. Datorită numărului mare de repetări pe care-l [anonimizat] “utilizarea mijloacelor înglobate majoritar în cadrul unor modele operaționale curente și speciale” Colibaba-Evulet D., Bota I. (1998).

Odată însușita tehnică, repetările stereotipe simple, fără un scop tactic, nu sunt indicate decât în puține situații (corectări și repetări analitice, antrenamente de individualizare tehnică și mai ales la vârsta pubertății atunci când datorită creșterii explozive se strică tehnica). În general, toate repetările procedeelor tehnice au orientare și un conținut tactic mai mult sau mai puțin accentuate în funcție de pregătirea echipei și de nivelul de măiestrie al jucătorilor.

Mijloacele specifice jocului de volei, folosite în lecția de antrenament, trebuie să realizeze scopul și sarcinile pregătirii în perspectivă marii performanțe, respectiv modelul jucătorului și a jocului recomandat de Federația Romană de Volei.

Începând cu inițierea copiilor, trebuie să se urmeze calea cea mai directă și cea mai eficientă îmbogățind treptat cunoștințele și deprinderile, utilizând modele de joc operaționale, de participare conștientă și activă care să asigure încadrarea pregătirii sportivului în modelele intermediare și modelul final al voleibalistului de performanță.

1.2. Conceptul de selecție și antrenament în jocul de volei

Voleiul cunoaște o puternică dezvoltare atât sub aspectul maximalizării parametrilor de conținut și structură, cât și al nivelului solicitărilor jucătorilor pe plan psihic, biomotric și tehnico – tactic.

Antrenamentul este definit ca un proces pedagogic, desfășurat sistematic, în scopul obținerii adaptării organismului la eforturi fizice intense. Proces pedagogic, el devine tot mai complex prin organizare, dirijare, conținut și forme de desfășurare la care participă pe lângă antrenorul specialist, medicul, psihologul, metodologul și alții, oferind imaginea unei interdisciplinarități de tip aparte.

Pornind de la premisa că antrenamentul sportiv este înainte de toate „un proces didactic „Nicu A., Epuran M. consideră că este util să diferențieze principiile acestuia în două categorii: generale și specifice. Analizând literatura de specialitate autorii ajung la un consens în ceea ce privește caracteristicile principiilor generale:

a) principii privind orientarea pregătirii și dezvoltării multilaterale a personalității și integrarea socio-profesional a sportivului, eficiența maximă și economicitatea, ca și complementaritatea teoriei cu practica;

b) principiile privind obiectivele: maximizarea capacității de performanță, dezvoltarea aptitudinilor motrice, cognitive, afective și emoționale, controlul, evaluarea activității și colaborării dintre antrenor, sportiv și brigada de asistența științifică;

c) principiile privind conținutul: interdisciplinaritatea, conștientizarea și operaționalizarea;

d) principii metodico-științifice: „individualizarea, conștientizarea, motivația și efortul voluntar, accesibilitatea, supraînvățarea, modelarea, simularea, specializarea și autoreglarea sportivului”

Matveev L.P.(1980) consideră că antrenamentul sportiv este ,, pregătire fizică, tehnică, tactică, intelectuală, psihică și morală prin intermediul exercițiului fizic”.

Antrenamentul sportiv este definit în literatură ca „un proces pedagogic desfășurat sistematic și continuu gradat, de adaptare a organismului uman la eforturi fizice și psihice intense, implicate de participarea în concursuri organizate pe diferite ramuri de sport”.

Ozolin N.G. (1972) definește antrenamentul sportiv ca „proces pedagogic de educare și instruire a sportivului și nu un proces de dresaj”.

Pentru Șiclovan I. (1972) antrenamentul sportiv este „un proces pedagogic de educare a sportivilor, de întreținere și perfecționare într-o ramură de sport, în cadrul căruia exercițiile fizice sunt predate metodic, însușite creator organizate în condiții igienice, sub un permanent control medical, psihologic și sociologic, în vederea obținerii performanțelor maxime”

Selecția urmărește descoperirea talentelor sportive, depistarea acelor subiecți la care anumite calități au o valoare mai ridicată față de media colectivității din care fac parte.

Selecția științifică, responsabilă, a copiilor și adolescenților pentru activitatea sportivă de performanță este condiționată de cunoașterea legilor creșterii și dezvoltării corpului, a proceselor și fenomenelor care stau la baza evoluției fizice și psihice a viitorilor performeri.

Selecția nu este o operație unică, ci un proces evolutiv, indestructibil legat de creșterea și dezvoltarea somato-funcțională, psihică și motrică a copilului.

Selecția este un proces continuu întrucât se adreseazã permanent tuturor categoriilor de vârstã, urmãrindu-se finalizarea muncii și anume promovarea elementelor talentate pe verticală activității sportive de performanță, și nu pe orizontalã (la același nivel de pregãtire sau competițional).

Pentru a stabili care dintre copii corespund cerințelor diferitelor sporturi, va trebui sa-i cunoaștem cât mai temeinic și complex, în timp, pentru a le da posibilitatea să-și etaleze toate calitățile.

Pentru reușita procesului de selecție este necesar că, pe de o parte, să se cunoască calitățile motrice ale sportivului respectiv, iar pe de altă parte, cei supuși selecției să posede calitățile respective la un nivel cât mai ridicat, cunoscând cã unele dintre acestea sunt perfectibile prin antrenament, iar altele mai puțin. În acest sens, când se apreciază calitățile care țin de caracteristicile ereditare stabile (dimensiuni ale corpului, viteza și îndemânarea generală) exigenta selecționerilor trebuie să fie foarte mare de la început.

Specialiștii consideră selecția ca pe un element decisiv în realizarea marilor performante. Contribuția selecției la dezvoltarea sportivului de performanță nu este întotdeauna la nivelul așteptărilor, deoarece la multe cluburi și licee cu program sportiv profesorii și antrenorii mențin în grupe copii fară perspective, plafonați, cu care se cheltuiesc timp și fonduri importante.

Selecția trebuie să tină seama în primul rând de etapele de dezvoltare a copilului. Perioada sau vârsta de selecție nu are un caracter aleator, ci este determinată de:

Vârsta care favorizează performanta maximă atestată de statisticile competițiilor majore. Din această vârstă se scade timpul optim (la volei 10-12 ani) necesar pentru acumulări pe plan tehnico-tactic și adaptări pe plan biologic (fiziologic, biochimic, motric);

Caracteristicile psihomotrice ale vârstei la care se preconizează să se facă prima selecție, dacă această vârstă favorizează învățarea motrică;

Posibilitatea de a prognoza dezvoltarea somatică. de exemplu este greu de prognozat talia și rapoartele între segmente sub vârsta de 10 ani, unul din motivele pentru care, de regulă, selecția la jocurile sportive se face în jurul său puțin peste această vârstă.

Manifestarea calităților motrice determinante pentru jocul de volei.

Inteligenta motrică are o mare însemnătate în procesul de selecție și are următoarele expresii:

Capacitatea de gândire operativă;

Capacitatea de acționare în situații de adversitate și miză de concurs;

Putere de anticipare – decizie – acționare în viteză mare

Capacități de percepere motrică;

Orientare spațială optimă;

Excelent echilibru dinamic în relația corp-spatiu și timp în efectuarea mișcărilor.

Paralel cu asigurarea unei „selecții corespunzătoare, a unei pregãtiri superioare prin antrenamente, se impune, cu necesitate, dezvoltarea motivației pentru depunerea unui efort sporit precum și intelectualizarea activităților sportive care determină mãrirea eficienței” având ca efect conștientizarea și activizarea sportivilor, pe baza unui consum redus de energie nervoasã și motricã, din punct de vedere calitativ, asigurându-se temeinicia și durabilitatea învățării.

În sinteză cerințele generale ale selecției sunt următoarele:

copii selecționați să aibă o stare de sănătate perfectă (necesitatea efectuării unui control medical minuțios care să evidențieze capacitatea de adaptare la efort, dar și cea de restabilire);

stabilirea celor mai semnificative și adecvate probe de selecție, ținând seama că există parametrii morfofuncționali și motrici care sunt puternic determinați genetic și pot fi mai puțin dezvoltați în antrenament (înălțimea corpului, anvergura, viteza, îndemânarea etc.);

utilizarea pentru selecție a celor mai potrivite căi, cum sunt: asistența la lecțiile de educație fizică și discuții cu profesorii, concursuri de selecție, trialuri etc.;

selecția ca și antrenamentul are un caracter permanent, diferențiat pe cele 3 stadii: copii, juniori și sportivi consacrați, după criterii adecvate fiecărui stadiu.

Criteriile medico biologice precizeazã, pe de o parte, starea de sãnãtate indispensabilã unei astfel de activități, iar de pe altã parte, principalele date referitoare la dezvoltarea somato funcțională a corpului.

Starea de sănătate care se poate stabili printr-un examen clinic, cu aparate cât mai complexe, rãmâne criteriul cu cea mai mare stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecție.

Controlul stării de sănătate trebuie sã fie foarte exigent la nivelul etapei inițiale a selecției, sever la nivelul secundar și ceva mai larg la nivelul selecției finale.

Integritatea funcțională a organismului viitorului sportiv are componentele: endocrinã, metabolicã, hepato-renalã, hematogolgicã, cardio-respiratorie. Din toate organele și sistemele organismului uman, aparatul cardio-vascular și cel respirator, sunt cele care se adapteazã cel mai repede la efortul fizic, rãspunzând cu promptitudine solicitãrilor impuse.

Se mai urmărește nivelul de dezvoltare fizică generalã, în funcție de sex și vârstã, cu ajutorul urmãtoarelor examene:

Antropometric, pentru determinarea staturii, lungimii membrelor inferioare și a anvergurei;

Somatoscopic în scopul depistãrii deficientelor fizice de gradul II, III și IV, contraindicate practicãrii jocului de volei de performanțã;

Examenul mobilității articulare.

Se urmăresc datele și indicii :

Funcționali (fiziologici, metabolici, endocrini

Psihologici (intelect, voință, afectivitate, personalitate)

Principalele date somatice care intereseazã în problema selecției sunt cele care pot fi puțin influențate de mediu și anume:

– Statură (înălțimea corpului); se va compara cu media pe țara pentru a preciza dacã se încadreazã în media vârstei sale; corelarea indicilor de creștere a înălțimii în momentul respectiv cu vârsta biologicã, exprimã mai fidel nivelul maturizării decât vârsta cronologicã.

„Selecția psihologică constituie demersul prin care se realizeazã cunoașterea particularităților psihologice ale copiilor și tinerilor și corespondența acestora cu cerințele precis delimitate ale activității sportive de performanță”.

Tipul somatic poate fi prognozat în linii mari ținând seama de genitari (părinți) și de dezvoltarea fizicã a copilului la vârsta selecției. Începând cu vârsta de 9-10 ani, se poate prevedea talia (înălțimea) probabilã a copilului la maturitate.

Calitățile motrice cu preponderenta genetică (îndemânare, vitezã și detentă) trebuie urmãrite încã de la prima etapă de selecție, deoarece se dezvoltã mai greu prin antrenamente, fată de forță, rezistentă generalã și specificã, care se dezvoltã mai ușor pentru a atinge nivelul cerut de jocul modern.

Dezvoltarea psihică va fi apreciată la început numai de specialist prin observații psiho-pedagogice.

Selecție primară pentru constituirea grupelor de începători este bine sã se facă în jurul vârstei de 10-12 ani, fiindcă atunci se poate aprecia nivelul dezvoltãrii calităților psiho-motrice și chiar prognoza (cu un grad mare de probabilitate) traseul dezvoltãrii somatice copilului. Principalele aspecte ale selecției primare sunt: tipul somatic, trãsãturile de personalitate, calitățile și deprinderile motrice generale.

Detaliile modelului de selecție pentru primul stadiu sunt:

Starea perfectă de sănătate- criteriul promordial;

Vârsta optimă: 10-12 ani(comună celor două sexe);

Trăsături de personalitate: dorință de afirmare, combativitate, cooperare, adaptare la mediul sportiv, capacitate de învățare motrică;

Calități și deprinderi motrice: viteză de reacție și coordonare.

Autorul mai sus menționat prezintă modelul inițial al jucătorului de volei referindu-se la tipul somatic,funcțional și pregătirea tehnico-tactică.

„Considerând depistarea și selecția la vârsta de 9-10 ani, în jurul vârstei de 12-13 ani, odată cu conturarea aptitudinilor și disponibilităților psiho-motrice ale copilului”, se trece la o a doua etapă de selecție constând în promovarea celor corespunzãtori în grupa intermediară I – începãtor-avansat (speranțe sau juniori III) unde pregãtirea continuã 2-3 ani și vizeazã consolidarea pregãtirii tehnico-tactice, dezvoltarea calităților motrice, precum și îmbunătățirea capacității de efort.

În jurul vârstei de 16 ani, se trece în grupa intermediar II – avansați spre performanța (cadeți sau juniori II), vizând perfecționarea obiectivelor și sarcinilor etapei a II-a, ai factorilor antrenamentului sportiv, lecția ajungând la 120 min. Principalele aspecte ale selecției secundare sunt: tipul somatic, trăsăturile de personalitate, calitățile și deprinderile motrice specifice.

Păcuraru Al.,(2000) afirmă că la finalul vârstei de 17 ani, când se pot stabili cu mai mare exactitate perspectivele fiecãrui jucãtor, se poate face (trecerea) – selecția în grupele de performanță și înaltã performantă (juniori I 18-19 ani) unde pregãtirea vizeazã perfecționarea în continuare a acțiunilor tehnico-tactice individuale și colective, atingerea măiestriei sportive tehnico-tactice, realizarea unui grad superior de pregãtire fizicã generalã și specialã, creșterea randamentului în competiții „rezistența organismului la eforturi maximale și existența rezervelor pentru îmbunătățirea performanțelor”.

Alături de tipul somatic și nivelul corespunzãtor al calităților motrice, un rol important îl au calitățile psihice. Implicarea factorilor psihologici în selecție este confirmată de faptul cã modelul performerului nu poate exista în afara unei configurații a structurii personalității acestuia.

Selecția psihologică constituie demersul prin care se realizeazã cunoașterea particularităților psihologice ale copiilor și tinerilor și corespondența acestora cu cerințele precis delimitate ale activității sportive de performanță.

Calitățile motrice cu preponderență geneticã (îndemânare, vitezã și detentă) trebuie urmãrite încã de la prima etapã de selecție, deoarece se dezvoltã mai greu prin antrenamente, fatã de forță, rezistenta generalã și specificã, care se dezvoltã mai ușor pentru a atinge nivelul cerut de jocul modern.

Leșu , A.,L.,(2010) citându-l pe Păcuraru Al. prezintă o etapizare a procesului de selecție, pregătire și perfecționare iar apoi face o clasificare a criteriilor de selecție pentru jucătoarele de volei 10-12 ani prezentând tabelul cu criteriile programate pe nivel formativ.

Analizând practică și teoria creșterii capacității de performantă pe plan mondial se constată o serie de priorități și factori favorizanți în perfecționarea antrenamentului în jocurile sportive.

Jocul este rapid și variat prin:

Rapiditate: Zborul mângâi;

Mișcarea jucătorilor;

Organizarea jocului;

Varietate: – în construcția fazei de joc În finalizare.

Se folosesc: combinații cu intrare, atac pe timpul 1 și timpul 2;

Frecvent în atac zona III și zona II;

Lovitura de atac cu pase la întâlnire;

Atac de la distantă (și din linia a II-a) cu finalizarea a 4-5 jucători;

Schimbarea direcției de atac;

Punctul înalt de lovire a mângâi;

Serviciul frecvent din săritură.

Întreaga strategie de selecție, prevăzută ca un sistem dinamic (ce presupune procese de autoperfecționare) oferă de la etapă la etapă o nouă calitate întregului proces, sporindu-i eficiența.

Majoritatea jucătorilor sunt specializați pe două zone. Sistemul de apărare – pe culoare, cu dublajul extremei din fată alternat cu sistemul de apărare cu C 2 retras. În linia a II-a poziția este foarte joasă, cu o mare viteză de reacție în mișcare în teren, joc acrobatic, multă tenacitate și voința și o mare putere de luptă, indiferent de evoluția scorului.

În jocul de volei, un rol important îl au calitățile psihice (afectivitatea, voința, memoria, imaginația, aptitudinile, caracterul, temperamentul, vocația și chiar talentul), cu accent pe capacitatea folosirii în condițiile cu miza a deprinderilor motrice și a cunoștințelor tehnico-tactice însușite, ceea ce înseamnă luciditate, atenție distributivă, analiza, sinteza și decizii rapide și adecvate, echilibru afectiv, voința și perseverența

3.1. Inițierea și însușirea principalelor procedee tehnice

În pregătirea sportivă a copiilor, greutatea specifică a învățării este mai mare decât în pregătirea adulților. Acest lucru este determinat de sarcină însușirii, la timpul potrivit învățării bazelor tehnicii ramurilor de sport care se învață și de posibilitățile – deosebit de favorabile la vârsta copilăriei – de formare a priceperilor și deprinderilor motrice. Studierea bazelor tehnicii sportive se desfășoară la început în condiții mai ușoare, într-o formă simplificată și de joc, dar, se înțelege, cu respectarea unei baze corecte.

Reușita realizării acestei sarcini este condiționată de atitudinea consecvent exigentă a antrenorilor, pentru executarea corectă a tuturor exercițiilor orientate spre însușirea mecanismului de bază al principalelor procedee tehnice.

După cum am mai menționat, coordonările și îndemânările motrice ating apogeul cu puțin înainte de pubertate. După aceea, nu vom mai pretinde altceva decât stabilirea lor. În copilărie este absolut necesar să fie antrenate calitățile fizice de mai sus, astfel încât copilul să-și poată forma o bază suficient de largă, pentru că dezvoltarea viitoarelor performanțe să nu fie compromise.

Între 7 și 8 ani și între 11 și 12 ani există o perioadă propice învățării precum și a dobândirii preciziei în capacitățile de coordonare. În acest stadiu” copilul este dator să învețe abilități motrice diverse și să-și amelioreze capacitatea fizică. Mai întâi uriașa asimilare a tuturor funcțiilor de coordonare, care condiționează progresul în antrenament și în performanță pentru etapele următoare”.Odată cu înaintarea în vârstă, învățarea motorie spontană dispare treptat. Învățarea nu este un răspuns stereotip, standard, ci o adaptare a răspunsurilor în funcție de ceea ce reprezintă acesta: experiența, creativitate, selectivitate, decizie, independență.

Învățarea procedeelor tehnice specifice jocurilor sportive presupune parcurgerea etapelor necesare învățării oricărui act sau acțiuni motrice și se realizează cu ajutorul mecanismelor de asimilare, transfer și restructurare.

Dragnea prezintă, în sinteză, etapele învățării tehnicii și metodele corespunzătoare evidențiind și factorii psihofuncționali.

Bazele interpretării interdisciplinare sunt puse de concepția sistemică și reglarea prin feed-back, care necesită pregătire specială și bază materială corespunzătoare. În acest sens de mare ajutor este prelucrarea matematică și automată a datelor, simulările pe calculator etc., care fac posibilă analiza unui mare număr de indicatori. Lucrul în echipă interdisciplinară se impune cu atât mai mult cu cât în zilele noastre se află stocate numeroase date privind antrenamentul sportiv, cu diferitele sale aspecte, pregătire fizică, tehnică, tactică, aspecte psihologice, medicale, de refacere etc., care este necesar a fi reunite și interpretate în sistem, integral.

În finalul acestor exemplificări se pot spune următoarele: nu există o teorie atât de completă încât să poată explica și organiza un proces atât de complex, cum este învățarea, astfel încât asocierea mai multor teorii pot servi mai bine cauzei, îl pot apropia pe cel interesat de realitate loc unor procese de învățare mai raționale.

Analizând pregătirea sportivilor de înaltă performanță vom constata că principala rezervă de progres o constituie dirijarea științifică a întregului proces de pregătire care trebuie să se desfășoare coroborat sub forma unui sistem unitar (biologic, metodic, psihologic, igienic, organizatoric etc.

În figură de mai jos Dragnea A., prezintă modul de funcționare a feed-back-ului în procesul de învățare a procedeelor tehnice după Thomas (1977).

Toate actele motrice sunt dependente direct de numărul informațiilor ce le deține subiectul despre execuția anterioară. Acestea apar ca retro informații și împreună cu experiența motrică și calitatea aparatului perceptiv-motric influențează decisiv procesul învățării .

Pregătirea în perspectivă nu vizează numai activitatea sportivilor, ci și pe cea a specialiștilor ce răspund, în principal, de conținutul și structura procesului de antrenament. Se caută introducerea în pregătire a tot ce este nou, a premierelor pe toate planurile: metodologic, tehnic, tactic, organizatoric etc., a tot ce poate produce surpriză în rândul adversarilor și au efecte favorabile asupra juriilor de arbitri (gimnastică, jocuri sportive și alte ramuri de sport).

Componentea tehnică și importanța ei în pregătirea antrenamentului

Ceva de obiectivizarea tehnicii

„Stabilirea ponderii componentelor antrenamentului se realizează prin însumarea valorilor acestora în și din fiecare antrenament efectuat. În felul acesta, în mod necesar fiecare antrenor urmărește să stabilească și să realizeze o distribuire optimă a componentelor antrenamentului, atât în cadrul programării anuale a pregătirii, cât și în cadrul fiecărui ciclu săptămânal și lecție de antrenament”.

Concretizarea ponderii componentelor antrenamentului în cadrul programării pregătirii anuale este în funcție de:

Obiectivarea execuției în structura fiecărei lecții de antrenament prin raționalizarea utilizării exercițiilor și standardizarea execuției acestora, concură la asigurarea posibilităților de evaluare a ponderii fiecărei componente a antrenamentului în fiecare lecție de antrenament și constă în:

Durată, numărul de repetări, distante parcurse, durata pauzelor în execuția fiecărui exercițiu;

Succesiunea exercițiilor în algoritmul lecției de antrenament;

Stabilirea încadrării fiecărui exercițiu în componența antrenamentului corespunzătoare structurii și obiectivului exercițiului efectuat;

Cuantificarea duratei de execuție a fiecărui exercițiu corespondent fiecărei componente a antrenamentului;

Evaluarea ponderii componentelor antrenamentului pentru fiecare ciclu săptămânal în parte;

Stabilirea ponderii care revine fiecărei componente a antrenamentului în structura fiecărei lecții de antrenament;

Aprecierea încadrării ponderii componentelor antrenamentului determinată, în limitele valorilor stabilite prin programarea pregătirii;

Delimitarea abaterilor de la valorile stabilite și reducerea sau anularea eventualelor consecințe negative.

„Factorii antrenamentului sportiv sunt o parte esențială a programului de pregătire, sunt legați între ei, dar pot fi dezvoltați diferențiat. Baza performanței o constituie atât o pregătire fizică, cât și o corespunzătoare pregătire tehnică tactică și psihologică”.

Prin structura relativ standard a fiecărei părți a lecției de antrenament se însumează:

pregătirea fizică + pregătirea tehnică = 80%

pregătirea tactică, teoretică, psihologică = 20%

volumul pregătirii: 7-8 ore/săptămână = total ore 240-280

Prin structura relativ standard a lecției de antrenament și prin ponderea diferitelor teme în cadrul fiecărei componente a lecției de antrenament, se realizează atât pregătirea fizică, cât și cea de tehnică și de tactică individuală însumează 70%; acțiunile de tactică colectivă și sisteme de joc, joc scoală 30%.

Priorități medodice în învățarea tehnicii

Învățarea motrică și etapele învățării

Maniera de angrenare a sistemului psihic uman în procesul învățării este surprins în definiția formulată de A.N. Leontiev (1957) și anume învățarea constituie„ procesul dobândirii experienței individuale de comportare.

Învățarea presupune o asimilare activă, permanentă de informație și, implicit, de noi operații și deprinderi. Se disting aici două lături: una informațională și alta operațională (formativă)

Diversitatea concepțiilor cercetătorilor explică varietatea teoriilor despre învățare.

Cunoașterea diferitelor tipuri de învățare devine o necesitate întrucât fiecare are specificul ei, solicită condiții, metode diferite de abordare astfel încât să se realizeze cea mai bună instruire.

Gagnè (1975) citat de Cojocaru A.(2007) propune opt grupe de condiții, care disting opt tipuri de învățare:

învățarea de semnale;

învățarea stimul-răspuns;

înlănțuirea;

asociații verbale;

discriminarea;

formarea conceptelor;

însușirea regulilor;

rezolvarea de probleme.

Tot autorul de sus menționat prezintă și clasificarea lui Drăgan și Părtenie (1997) după procesele psihice implicate:

învățare perceptuală;

senzorio-motorie;

verbal-conceptuală sau simbolică.

Zonele în care operează învățarea sunt :

identificarea stimulilor (analiza automată a informației senzoriale);

selecția și programarea răspunsurilor (îmbunătățirea modului de alegere și de stabilire a parametrilor acțiunilor motrice);

construirea de programe motorii eficiente și rodarea circuitelor motorii;

stabilirea cu acuratețe a unor sisteme de referință în ceea ce privește corectitudinea mișcărilor..

Se învață acte și acțiuni motrice pe baza unor modele experimentale, care duc la o conduită motrică. Aceasta conduită este valorizată de măiestria de execuție (în cazul sportului de elită), dar și de sistemul de cunoștințe specifice domeniilor cărora aparțin actele și acțiunile motrice.

Învățarea gestuală, motrică realizată la nivel de priceperi, deprinderi sau obișnuințe este dublată de însușirea de noțiuni și concepte care oferă subiectului posibilitatea de a efectua judecăți și raționamente în situațiile problematice, manifestându-se creativ.

Învățarea motrică se realizează în trei mari etape:

Etapa de însușire sau etapa de familiarizare denumită – etapa informării și formării reprezentării mișcării. Aici se folosesc ca elemente de conținut:

Prezentarea exercițiului realizată prin explicație și descriere;

Demonstația tehnică prin prezentatea materialului intuitiv, exeplificare, sau prezentare prin intermediul aparaturii moderne;

Stabilirea principalelor exerciții pentru învățare.

Etapa a-II-a- etapa mișcărilor grosiere sau insuficient diferențiate. Aici, se realizează:

Însușirea tehnicii propriu-zise;

Se acumulează informații noi față de etapa I;

O continuitate a învățării bazată pe experiența anterioară;

Reprezentări motrice, sugestii și corectări;

Se creează și motivația prin stimulare;

Etapa este nelimitată ca timp și depinde de fiecare individ în parte.

Etapa a-III-a- Etapa coordonării fine și a consolidării procedeelor tehnice. În această etapă deja urmărim:

Integrarea procedeelor și elementelor tehnice în structuri de exerciții;

Execuția integrală a deprinderilor;

Capacitatea de analiză a secvențelor ce compun mișcarea;

Capacitatea de autoapreciere și autoevaluare.

Operațiile pe care le efectuează un subiect în momentul realizării unei mișcări sunt următoarele:

evaluarea sarcinii și a situației în care trebuie realizată această, precum și decizia asupra programului general;

estimarea condițiilor inițiale (distantă față de țintă, greutatea obiectelor, pozițiile corpului etc.) și direcția asupra parametrilor specifici și pentru programul ce urmează să fie aplicat;

declanșarea mișcării pe baza parametrilor selecționați. Aplicarea parametrilor programului duce la elaborarea (formarea) unor reguli de parametrizare pertinentă, valabilă pentru toate situațiile. Astfel, se identifică instrumentul după care este găsită soluția motrică la o problemă motrică impusă (sau ivită).

Corectarea greșelilor de tehnică

În mod evident tipologia greșelilor de tehnică în funcție de fazele acțiunii are la bază un substrat afectivo-cognitiv ce nu poate fi ignorat, acesta stând la baza producerii greșelilor de tehnică în general . Este importantă eliminarea geșelilor, cauzele apariției acestora fiind multiple și complexe.

Figura 2.20. Greșeli de tehnică în funcție de fazele acțiunii

Figura 2.21. Cauzele geșelilor de acțiune

Figura 2.22. Tipologia greșelilor de tehnică în general

Concepte despre evaluarea tehnicii în jocul de volei

Evaluarea este o operațiune prin care măsuram și apreciem atât predispozițiile vocaționale și disponibilitățile pentru practicarea jocurilor sportive cât și capacitatea de performanță achiziționată de sportivi/echipă în urma desfășurării proceselor de pregătire și joc.

Sprijinind ideea unor autori consacrați ( S. Cristea, 2000; G. Meyer, 2000; I. Nicola, 1992; I. Cerghit, 2002; Neacșu, I, Stoica, A. 1996; Lisevici, P., 1997) autorul Cojanu, F. , (2008) sintetizează într-un subcapitol cele mai relevante definiții :

evaluarea se realizează din perspectivă sociologică , la nivel de sistem (a) „înțeleasă cu un puternic sens de control social , de măsurare a efectelor sociale ale învățământului sau a instituției sportive”;

iar din perspectivă psiho – pedagogică la nivelul procesului de învățământ (b) unde „evaluarea se realizează din interiorul instituției și a procesului de învățământ" și se axează pe situația de învățare-instruire”.

Evaluarea a fost și este definită, în foarte multe moduri, în funcție de unghiul de abordare a problemei și de formația teoretică a celui care o realizează.Evaluarea este procesul prin care se delimitează, se obțin și se furnizează informații utile privind luarea unor decizii ulterioare. Tot pe aceleași coordonate, evaluarea în educație este un proces sistematic, care permite educatorului să măsoare, printre altele, în ce grad subiectul a atins obiectivele educaționale. Ea comportă mereu măsurători cantitative și aprecieri calitative, precum și o judecată de valoare.

Condițiile unei evaluări reușite sunt:

stabilirea criteriilor de apreciere;

exactitatea măsurării;

priceperea evaluatorului în efectuarea măsurilor;

capacitatea evaluatorului de a interpreta și aprecia datele obținute.

Funcțiile evaluării, la modul general, concretizează aspecte de constatare, de diagnoză, de prognoză, de reglare, de motivație, socială, pedagogică etc.

Funcția de constatare se exprimă în măsurarea rezultatelor obținute și descrierea stării existente. Ea furnizează datele necesare pentru adoptarea măsurilor de ameliorare a activității. Operațiile acestei funcții sunt:

strângerea rezultatelor;

sistematizarea datelor;

interpretarea informației.

Funcția de diagnosticare relevă părțile pozitive și ale activității, stabilind astfel un diagnostic. Diagnosticul este o previziune, o ipoteză care este de urmat, pentru rezolvarea unor probleme. Cibernetic, diagnosticul este o metodă de depistare și, eventual, de corijare a erorilor dintr-un program.

Funcția de prognosticare, constatarea și diagnosticarea, furnizează informațiile referitoare la starea procesului evaluat și sugestiile utile pentru deciziile ce urmează a fi adoptate în etapele următoare, prefigurând chiar dezvoltarea ulterioară a acestuia și rezultatele posibile. Prognosticarea poate fi definită ca o ipoteză la desfășurarea unor evenimente viitoare, o previziune a evoluției viitoare a procesului căruia i se adresează.

Funcția socială este menită să confirme sau să infirme acumularea de către cei instruiți a cunoștințelor și abilitaților necesare unei activități sociale utile.

Funcția pedagogică este necesară în relația sa cu toate compartimentele acestui proces (profesor-elev). Evaluarea actului pedagogic presupune, nu numai, aprecierea rezultatelor obținute ci, mai mult, explicarea acestor rezultate prin evaluarea muncii profesorului, a valorii metodelor, a conținutului învățământului.

Mihăilescu, L., E., (2008) citându-l pe Jinga (1999) prezintă funcțiile evaluării în procesele instructiv educative (învățământ) și sintetizează că „ evaluarea performanțelor nu poate fi desprinsă din contextul sistemului și procesului și nu are semnificație decât în măsura în care sunt luați în considerare toți factorii care își pun amprenta asupra rezultatelor activității”.

funcția de control – de constatare și apreciere a activității și rezultatelor obținute în procesul instructiv educativ (diagnosticare), prin care se stabilește unde se situează aceste rezultate în raport cu obiectivele proiectate, încercând să depisteze factorii care le influențează în sens pozitiv sau negativ; prin exercitarea acestei funcții, evaluarea are și rol de feed-back;

funcția de reglare a sistemului – de ameliorare a activității și de optimizare a rezultatelor care constă în demersurile comune ale evaluatorilor pentru a face corecțiile necesare în stilul de conducere respectiv în activitatea de execuție;

funcția de predicție – de prognosticare și orientare, prin care se încearcă prefigurarea desfășurării activității în sistem și de anticipare a rezultatelor;

funcția de clasificare și selecție – în baza căreia se validează ierarhizarea proceselor evaluate;

funcția educativă – menită să conștientizeze și să motiveze interesul pentru studiu continuu, pentru perfecționare și pentru obținerea unor performanțe cât mai înalte;

funcția socială – prin care se realizează îndrumarea celor interesați asupra rezultatelor obținute.

Tipurile de evaluare se pot rezuma la:

evaluare inițială

evaluare cumulativă sau sumativă;

evaluare continuă (formativă);

Dacă privim lucrurile prin prisma calității activităților specifice, putem vorbi de:

Evaluarea calității procesului de pregătire, care presupune luarea în considerație a doua relații de asociere fundamentale:

cantitate calitate, adică legea dialectică conform căreia acumulările cantitative produc saltul calitativ;

pregătire calitativă – strategie instrucțională, localizate pe obiective de pregătire foarte bine precizate. Acestea înseamnă eliminarea oricărei improvizații, a „balustrului” de instruire inutilă și certitudinea că obiectivele instrucționale vor fi întotdeauna realizate.

Evaluarea eficienței procesului de pregătire este dată de raportul dintre rezultatele obținute și eforturile făcute de tem-work-ul echipei. Ne referim aici, mai ales, la resursele umane, financiare, materiale, informaționale etc., cheltuite pentru realizarea obiectivelor instrucționale propuse.

Observând tendințele potențării fizice ,a creșterii valențelor tehnico-tactice, într-un cadru socializat de dimensiuni incomensurabile, a obținerii performanței sportive , considerăm că abordarea factorului psihologic nu numai că este indispensabilă procesului de antrenament , dar este determinant.

Evaluarea are și o dimensiune metodologică ;ea implică măsurare de frecvențe, de capacități, și în cele din urmă de calități umane, ceea ce, după cum se cunoaște, nu este deloc o acțiune simplă.

„Antrenamentul spre marea performanță în volei este un proces sistematic planificat pe termen lung. Materializat prin conținut, structură și ordonare el reflecta caracterul sinergic” al factorilor antrenamentului: pregătire fizică, tehnică, tactică, psihologică. Fiecare dintre acești factori, prin mijloace și metode specifice sau adaptate își aduc contribuția la definitivarea întregului proces de pregătire sportivă în volei.

În elaborarea strategiei de lucru cu sportivii prognoza rezultatelor viitoare reprezintă punctul de plecare. Ea poate fi definită ca fiind o prevedere științifică a desfășurării stărilor viitoarelor evenimente, exprimate sub formă de informații prognostice. Prognoza trebuie să cuprindă:

aprecierea obiectivă a nivelului de pregătire al sportivelor, pe baza analizei critice a rezultatelor obținute;

aprecierea cât mai realistă a dinamicii progresului propriilor sportive;

evaluarea îndeplinirii obiectivelor de cele mai diferite tipuri și a dinamicii realizării acestora în raport cu obiectivul principal al activității.

După stabilirea obiectivelor operaționale, procurarea resurselor necesare rezolvării obiectivelor, urmează momentul de stabilire a strategiilor educațional – instrucționale mai exact proiectarea didactică. „Prin strategie didactică se înțelege, așadar, un sistem coerent de metode și materiale didactice, mijloace (exerciții), consolidate de o seamă de principii, reguli, stiluri de predare – învățare și forme de organizare a activității îmbinate în mod fericit în vederea realizării depline a unor obiective operaționale bine precizate”

CAPITOLUL 2.

Elemwntw definitorii pentru pasa de jos

Preluarea are traiectorii medii-înalte, mingea cade pe ridicător, favorizându-i atacul direct, ridicarea din săritură, mascarea intenției de ridicare și fenta, în ideea accelerării construcției de atac. Media duratei zborului mingii la preluare este situata intre 110-242 sutimi de secundă.

Contactul cu mingea are loc într-un punct mai înalt față de podea, dat fiind traiectoria mai întinsă a execuției serviciului planat. Pentru preluarea serviciului efectuat din săritură se utilizează preluarea cu amortizare.

Plonjonul se asociază foarte rar preluării serviciului și doar în cazuri de neanticipare corectă a traiectoriei de zbor a mingii. Preluările cu două mâini, de sus, chiar și la execuțiile în mare forță ale serviciului, capătă pondere din ce în ce mai mare, având în vedere nesancționarea de către arbitraj a primei lovituri.

Ca urmare a serviciului din săritura, cu mare viteză de zbor a mingii până la recepție, au apărut și preluările cu mișcarea brațelor în afara bazei de susținere, cu sau fără încrucișarea brațelor și cu coborârea umărului opus direcției în care se realizează contactul brațelor cu mingea.

Descriere:

Poziția fundamentală pentru pasele de jos:

picioarele depărtate aproximativ la lățimea umerilor și chiar mai mult, aproape pe aceeași linie;

brațele ușor flexate din articulațiile coatelor, depărtate mai mult de trunchi, cu palmele la înălțimea centurii. Poziția brațelor, la nivelul centurii, oferă o intervenție mai rapidă pentru o eventuală pasare cu două mâini, de sus.

Din această poziție, brațele se apropie, se apucă palmă peste palmă, cu coatele mult apropiate și întinse.

Contactul cu mingea se face pe ultima porțiune a antebrațelor, ușor răsucite în afară pentru a forma o suprafață mai mare de lovire, palmele sunt orientate în sus.

Mișcarea de lovire (pasare) în perioada de învățare se face ușor, numai din articulația umerilor, de jos în sus și spre înainte, fiind ajutată de toate segmentele corpului și se termină cu extensia tuturor articulațiilor, picioare, trunchi, brațe. Mingea este lovită când brațele ajung aproape la orizontală.

Pasele de jos se pot executa cu două mâini sau cu o mână din diferite poziții joase (ghemuit, fandat, din plonjoane) pentru preluarea mingii aproape de sol. În prezent, ele au o largă întrebuințare, în special la preluarea mingilor venite din serviciu și din lovitura de atac.

Cu cât mingea vine cu o intensitate mai mare (mai puternică), cu atât lovirea ei trebuie să se facă mai aproape de sol, accentuându-se flexia genunchilor.

La mingile venite lateral, brațele se răsucesc puțin în momentul lovirii, spre direcția de unde vine mingea.

În cazuri extreme, pasa cu două mâini de jos se poate executa și peste cap; punctul de lovire al mingii fiind mai sus, se efectuează uneori și o ușoară flexie a coatelor. Pentru învățarea și perfecționarea pasei (preluării) cu două mâini de jos se pot folosi aceleași exerciții prezentate la învățarea și perfecționarea celorlalte pase.

Precizia în execuție se realizează numai după un lung timp de pregătire și perfecționare.

Cerințe metodice:

contactul cu mingea se realizează pe treimea inferioară a antebrațelor (manșetă);

mișcarea membrelor se realizează numai din articulația scapulo-humerală, articulația cotului fiind blocată printr-o extensie accentuată;

lovirea mingii este urmată de o conducere a cesteia pe direcția de transmitere.

Cele mai întâlnite greșeli sunt:

aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;

lipsa blocării din articulația cotului și a extensiei din articulația pumnului;

poziția inegală a antebrațelor datorită extensiei accentuate doar pentru un braț;

brațele sunt ridicate deasupra nivelului umerilor;

mingea este lovită cu pumnul.

Analiza biomecanică și modelul biomecanic la pasa de jos cu două mâini

Ca și în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism care solicită lanțurile musculare ale trunchiului și membrelor. Pe lângă această activitate dinamică multilaterală, musculatura corpului depune un efort static de fixare (echilibrare), pentru asigurarea pozițiilor corpului care se află uneori în situații de dezechilibru marcat.

Niculescu, I.(2006) prezintă modelele biomecanice din jocul de volei, sintetizand:

“viteza mingii după ciocnire poate fi reglată de către jucător în funcție de necesități, prin parametri, viteza de translație a palmei ( viteza de rotație a mâinii) și coeficientul de restituire k ceea ce se cunoaște din experiență”;

“pentru o viteză constantă a palmei , viteza mingii după lovire este proporțională cu (1+k) unde se impune un k cu valoare mare pentru a realiza o viteză mai mare a mingii”

Modificarea unghiului suprafeței de preluare cu orizontala Q, Produce prin răsucirea sistemului de axe xQz schimbarea unghiului α și prin intermediul acestuia toți parametrii mingii după desprindere. Ciocnirea cu luarea în considereare a frecării, reprezintă un fenomen fizic complex ai cărui parametri se determină în prezent cu ajutorul calculatorului folosindu- se programe foarte dezvoltate;

În această mișcare, membrele superioare acționează ca niște pârghii complet întinse, mobilizarea efectuându-se numai în articulațiile scapulo-humerale.

Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate, în scopul măririi bazei de susținere, având membrele superioare libere în fața lor, pentru a putea executa procedeul în cele mai bune condiții.

În așteptarea primirii mingii, sportivul efectuează – concomitent cu o ușoară lăsare în jos până aproape la poziția ghemuit – o flexie din articulația cotului și o apropiere a celor două antebrațe (pentru a forma suportul pentru minge).

Respingerea mingii se face din această poziție joasă, cu tălpile depărtate, genunchii puternic flectați, trunchiul drept; brațele, cu antebrațele în ușoară flexie, se poziționează între cele două membre inferioare.

În momentul primirii mingii, întregul corp începe o mișcare lentă, alungită de ridicare, membrele inferioare se întind și trunchiul se ridică, iar membrele superioare lovesc mingea prinsă în jgheabul format între cele două antebrațe.

Mișcarea de preluare de jos cu două mâini, are în ceea ce privește execuția o serie de particularități biomecanice, antrenând în efort static și dinamic numeroase grupe și lanțuri musculare. Pentru executarea corectă a acestei mișcări, este nevoie de o perfectă coordonare nervoasă, care să ducă la o reglare fină și adecvată a tuturor mișcărilor.

Efortul static este asigurat de lanțurile musculare ale trunchiului și membrelor, care prin activitatea de fixare mențin echilibrul. Sunt antrenate atât lanțurile musculare ale triplei flexii, cât și cele ale triplei extensii (pentru asigurarea echilibrului în plan sagital), cât și grupele musculare ale adductorilor și abductorilor coapselor, ale pronatorilor și supinatorilor piciorului (pentru asigurarea echilibrului în plan frontal). În ceea ce privește trunchiul, poziția de echilibru este asigurată prin efortul conjugat al mușchilor șanțurilor vertebrale și al lanțurilor încrucișate ale pereților abdominali.

Activitatea dinamică a musculaturii este efectuată, în principal, de lanțurile musculare ale membrelor superioare, care asigură anteducția și adducția în articulația umărului și de mușchii care deplasează cranial (ridicătorii) și ventro-lateral scapula. Restul musculaturii membrelor efectuează un efort static global, fixând articulația cotului în extensie, antebrațele în ușoară pronație, iar cele două mâini apropiate, în flexie.

O oarecare activitate dinamică realizează și lanțurile musculare ale trunchiului și membrelor inferioare, care au drept scop orientarea celor două membre superioare pe direcția traiectoriei mingii care urmează să fie lovită. De suplețea și, mai ales, de precizia acestei mișcări de mică amplitudine, depinde orientarea și plasarea precisă atât a corpului, cât și a membrelor superioare pe direcția de unde vine mingea. Întrucât traiectoria mingii este foarte variată, iar unghiul acesteia cu solul are valori diferite, mișcarea trunchiului și membrelor cere o coordonare nervoasă foarte precisă.

CAPITOLUL IV

CONTRIBUȚII PERSONALE PRIVIND OPTIMIZAREA TEHNICII ÎN JOUCUL DE VOLEI

Antrenarea asistata de computer a sportivilor cu ajutorul aparatului computerizat (învățare, corectare și evaluare)

Sistemul propus de noi pentru a fi implementat ca mijloc de antrenare asistata de computer a sportivilor.

Scopul principal al folosirii acestuia: obținerea în cel mai scurt timp a performantelor maxime pe care le poate atinge fiecare sportiv, pe scurt înaltă performanță sportivă.

În esență, sistemul permite corectarea cu ajutorul computerului a mișcărilor specifice probelor, procedeelor sau tehnicilor sportive și poate fi implementat pentru diferite etape de antrenament ale sportivilor.

Deși acest sistem poate fi aplicat în orice probă, procedeu sau tehnică de antrenament sportiv, în conținutul acestei cărți va fi prezentată o implementare a sistemului în antrenamentele specifice învățării pasei de jos cu două mâini la volei.

Ahitectura sistemului permite de asemenea și implementarea în aplicațiile medicale specifice recuperării motorii ale pacienților sau pentru fabricarea unor proteze inteligente.

Sistemul propus spre implementare în pregătirea și antrenarea sportivilor care învață pasa de jos cu două mâini la volei are urmatoarele funcții:

achiziția datelor privind egalitatea forțelor cu care sportivul loveste mingea cu ambele maini, poziții ale membrelor in momentul pasei, locul unde mingea loveste antebrațele și prezența prizei fiecărei pase efectuate de jucator în timpul antrenamentului;

evaluarea în timp real a pasei efectuate de către jucător;

emiterea înapoi înspre jucător a unui mesaj vocal menit să corecteze pe durata antrenamentului efectuara strictă a mișcărilor corecte. Este de remarcat faptul că în general sportivii reacționează foarte eficient la stimulii primiți prin intermediul mesajelor vocale;

analiza ulterioara a eficienței antrenamentului și evoluția în timp a jucatorului.

4.2. Arhitectura și componentele sistemului computerizat pentru învățare, corectare și evaluarea pasei de jos

Din punct de vedere structural, sistemul computerizat pentru învățare, corectare și evaluarea pasei de jos la volei are o arhitectura pe 7 nivele:

Psihomotor – are ca obiectiv principal controlul acțiunilor biomecanice efectuate de sportiv pe durata procesului de antrenament sportiv. Acțiunile biomecanice ale sportivilor sunt în fapt acțiuni ale diferitelor segmente ale sistemului biomecanic din corpului uman controlate conșient sau automat de sistemul nervos superior în urma unor procese psihice. Acest nivel ofera informații sistemului către nivelul Senzorial-Stimulator sub formă de mărimi fizice (poziții, viteze, ungiuri, viteze unghiulare, forțe, sau cupluri de forțe, etc.). De asemenea nivelul Psihomotor primeste pe traseul de feedback stimuli de la nivelul Senzorial-Stimulator;

Senzorial-Stimulator – la acest nivel se petrec două activități:

captarea mărimilor fizice de interes rezultate din actiunile biomecanice de la nivelul Psihomotor și transformarea lor în mărimi electrice. Astfel, se montează pe corpul sportivului diferiți senzori funcție de specificul antrenamentului sportiv care vor transmite informații sub forma de mărimi electrice nivelului Formare semnale;

transmiterea de stimuli asupra sportivului (feedback-ul sistemului) cu scopul corectării mișcărilor acestuia. Stimulii pot acționa fie asupra sistemului nervos superior prin intermediul organelor de simț (analizorilor) fie direct asupra musculaturii. Generarea stimulilor se poate efectua prin doua metode:

la distanță, prin emitere de informații audio care sa conțină mesaje verbale ce pot stimula în mod corespunzător sportivul, de asemenea se pot emite si stimuli prin mesaje video dar au dezavantajul că sunt mai costisitoare și mai ales că impactul psihologic asupra sportivului poate fi chiar negativ deoarece pot distrage atenția sportivului. Metoda de stimulare la distanță este cea mai simplă deoarece feedback-ul se poate face sărind peste nivele 3-6, este mai ieftină și mai ușor de implementat însă nu poate fi aplicată decât în cazul antrenamentelor individuale ale sportivilor. Metoda poate fi implementată și în cazul aplicațiilor medicale specifice recuperării motorii ale pacienților;

locală, prin parcurgerea informațiilor în sens invers a tuturor nivelelor sistemului.

Prin aceasta metoda stimulii sunt generați de către echipamenul mobil aplicat pe corpul sportivului. Stimularea locală se poate face fie audio prin emiterea de mesaje verbal transmise la urechile sportivului prin caști fie prin neuro-stimulare. Acceasta metoda presupune o implementare mai scumpă dar are avantajul ca poate fi aplicată și în cazul antrenamentelor de grup sau în echipă.

Implementarea neuro-stimulilor nu se recomandă în aplicațiile sportive dar poate fi aplicată cu succes în aplicațiile medicale specifice recuperarii motorii ale pacienților sau pentru cercetari în vederea fabricarii unor proteze inteligente;

Formare semnale – la acest nivel mărimile electrice măsurate de senzorii de la nivelul Senzotial-Stimulator sunt transformate în semnale electrice unificate analogice sau digitale pentru a fi furnizate nivelului Achiziții-Serializare date;

Achiziții-Serializare date – la acest nivel se produc patru activități:

achiziția datelor prin conversia analog numerică (CAN) a semnalelor analogice unificate sosite pe porturi analogice de la nivelul Formare semnale;

serializarea informatiilor binare achiziționate pe porturi digitale sau de la convertorul CAN și transmiterea acestora către nivelul Comunicații;

deserializarea datelor sosite prin feedback de la nivelul Comunicații;

conversia numeric analogică a datelor sosite prin feedback și scoaterea lor prin porturi analog/digitale către generatorii de stimuli prin nivelul de Formare semnale;

Comunicații – acest nivel facilitează transmisia la distanță fără fir a datelor serializate de la nivelul Achiziții-Serializare către nivelul Servicii și invers pe traseul de feedback. Practic datele achiziționate de la senzorii montati pe corpul sportivului în timpul procesului de antrenament/testare ajung în computerul aflat la distanță;

Servicii – pe acest nivel se petrec trei activități:

recepția datelor de la nivelul Comunicații sunt deserializate prin Interfața USB și apoi stocate pentru a fi furnizatre nivelului Aplicație;

datele generate de nivelul Aplicație sunt serializate și trimise prin Interfața USB către nivele superioare prin nivelul Comunicații;

se generează stimuli la distanță prin mijloace audio direct către nivelul Senzorial-Stimulator.

Aplicație – acest nivel preia datele stocate în computer de nivelul Servicii în vederea prelucrării acestora în conformitate cu specificul sesiunii de antrenament a sportivului. La nivelul aplicație, datele prelucrate vor fi afișate pe interfața utilizator grafica (IUG) a sistemului de calcul. Tot la acest nivel, în funcție de aplicarea corectă de catre sportiv a actiunilor biomecanice specifice antrenamentului sportiv se va furniza în timp real nivelului Servicii mesajele audio corespunzatoare.

Figura 4.1. Arhitectura pe nivele a sistemului.

Așa cum se vede în figura 4.1.arhitectura are un Nucleu format din nivelurile 4-6. O implementare generică a Nucleului acestui sistem asigura versatilitatea sistemului la orice aplicație specifică antrenamentelor sportive, mai mult chiar, poate fi implementat cu succes și în aplicațiile medicale specifice recuperarii motorii ale pacienților sau pentru fabricarea unor proteze inteligente.

Un exemplu de implementare a sistemului computerizat de învățare, evuare și corectare cu ajutorul acestui nucleu se va prezenta în subcapitolele următoare și are ca țintă antrenamentul specific pentru pasa de jos cu două mâini la volei. Nivelurile 2, 3 și 7, respectiv, nivelele Senzorial-Stimulator, Formare semnale și Aplicație vor fi implementate în mod specific condițiilor de antrenament si de procedeul sportiv țintă.

4.2.1. Implementarea sistemului “ALTATHLON” în antrenamentele pentru învățarea pasei de jos cu două mâini la volei

Sistemul propus spre implementare în pregătirea și antrenarea sportivilor care învață pasa de jos cu două mâini la volei are urmatoarele funcții:

achiziția datelor privind egalitatea forțelor cu care sportivul loveste mingea cu ambele maini, poziții ale membrelor in momentul pasei, locul unde mingea loveste antebrațele și prezența prizei fiecărei pase efectuate de jucator în timpul antrenamentului;

evaluarea în timp real a pasei efectuate de către jucător;

emiterea înapoi înspre jucător a unui mesaj vocal menit să corecteze pe durata antrenamentului efectuara strictă a mișcărilor corecte. Este de remarcat faptul că în general sportivii reacționează foarte eficient la stimulii primiți prin intermediul mesajelor vocale;

analiza ulterioara a eficienței antrenamentului și evoluția în timp a jucatorului.

4.2.2 Principii pentru implementarea sistemului computerizat în antrenamentele pentru învățarea pasei de jos cu două mâini la volei

Sistemul se bazează pe achiziția datelor sosite de la diferiți senzori aplicați pe corpul jucătorului. În cazul aplicării procediului pasei de jos cu două mâini la volei, aceste date conțin informații despre:

Datele astfel achizitionate sunt transmise la distanță printr-un mediu fără fir (wireless radio) către un computer. Computerul efectuează analiza în timp real a datelor și transmite înapoi către jucător un răspuns de tip mesaj vocal (feedback-ul sistemului sub formă de stimul audio).

Datele fiind stocate în calculator dupa fiecare pasă pot fi ulterior utilizate pentru efectuarea unei evaluări generale a antrenamentului pentru fiecare jucător.

4.2.3. Componentele hardware ale sistemului

Sistemul computerizat pentru învățare, evaluare și corectare la pasul de jos este format din echipamente hardware care sunt structurate pe două categorii:

Echipamentul mobil constă în totalitatea componentelor hardware montate pe corpul sportivului. Componentele echipamentului mobil sunt: manșetele, cotierele, genuncherele, manușile, incalțămintea dotate cu senzori, circuitele de formare semnale, circuitul de achiziție și serializare, sursa de alimentare a echipamenului mobil, echipamenul mobil de transmisie wireless, cablurile și harnașamentul care susțin pe corpul sportivului aceste componente;

Serverul care reprezinta partea fixă a sistemului este compus din: sistemul de calcul, echipamenul fix de transmisie wireless și sistemul audio.

Implementarea sistemului computerizat ca aplicație în învățarea procedeului de efectuare al pasei de jos cu două mâini la volei cuprinde urmatoarele componente:

Sportivul nu este componentă hardware dar face parte din sistem și asupra acestuia se exercită practic activitatea sistemului în vederea obținerii de către acesta de performanțe sportive maxime. În cazul acestei implementări se urmarește efectuarea corectă de către sportiv a pasei de jos cu două mâini la volei. Acesta primeste de la sistem în funcție de corectitudinea aplicarea a procedeului pasei de jos cu două mâini la volei, stimuli prin mesaje vocale corespunzatoare. Stimulii ajuta sportivul să-și corecteze singur mișcările (acțiunile biomecanice) pe durata antrenamentului;

Senzorii și circuitele de formare semnale aplicați pe brațele și antebrațele sportivului. Aceștia vor fi montați pe manșete special confetionate (vezi subcapitolul “Aplicarea senzorilor pe brațe”);

Modulul de serializare are rolul de a achiziționa datele primite de la senzori și transformarea acestor date în format serial pentru transmiterea la distanță a acestora printr-un mediu fara fir (wireless);

Modulele XBee de 1mW la 2,4GHz conform standardului IEEE 802.15.4 – permit transmiterea serială a datelor la o distanță de pană la 30m fără fir. Se menționează că unul dintre aceste module se montează pe brațul operatorului uman iar celălalt este montat pe adaptorul XBee Explorer USB atașat computerului;

XBee Explorer USB preia datele serializate de la modulul RF și le transmite computerului prin interfața USB a acestuia;

Computerul are rolul de a stoca și prelucra datele, respectiv de a efectua o evaluare în timp real a fiecărei pase efectuate de jucător și de a transmite către acesta prin intermediul unui difuzor conectat la computer prin interfața de sunet a acestuia. Mesajele vocale se emit corespunzator evaluării pasei și pot fi:

“Foarte bine!;

“Pasează cu treimea antebrațelor!;

“Întinde coatele!;

“Lovește cu ambele mâini!;

“Priză incorectă!;

“Desfă priza dupa pasă!.etc.

Figura 4.2. Componentele harware ale sistemului computerizat în implementarea pentru antrenamentul de învățare a pasei de jos cu două mâini la volei

Modulele RF XBee, XBee Explorer USB și Computerul cu sistemul de boxe nu necesită proiectare hardware deoarece sunt componente standardizate sau fabricate sub diferite patente și se pot achiziționa din magazine specializate în robotică sau computere.

Modulul de serializare date se va proiecta în funcție de necesitațile specifice implementării sistemului în învățare a procedeului pasei de jos cu două mâini la volei.

Specific acestui sistem este însă modul în care se montează senzorii pe brațe precum și circuitele de formare ale semnalelor în vederea achiziționării în timp real și în mod efficient a datelor necesare funcționării sistemului.

4.2.4. Impelementarea nivelului 2 – Senzorial pentru aplicarea acestuia la antrenamentele specifice pentru pasa de jos cu două mâini la volei

Toți senzorii transformă mărimile fizice măsurate în mărimi electrice, fie analogice (forța de lovire a mingii sau poziția pe antebraț a mingii), fie logice (prezență lovitură cu palmele, cot flexat, braț peste umăr, priză incorectă).

Senzorii de forță rezistivi (SFR) sunt achiziționați din magazine specifice pentru robotică și au ca principiu de funcționare modificarea rezistenței electrice a unui material sub acțiunea unei forțe mecanice exercitate pe direcție normală la suprafața senzorului.

In figura 4.3. se observă că SFR nu are o caracteristica electrica liniară ci mai degrabă una logaritmică. Mai mult, în stare liberă adica atunci când forța aplicata este 0 rezistența senzorului este infinită.

Acest lucru ar face destul de dificilă stabilirea precisă a forței exercitate de minge pe antebrațul jucătorului, mai mult chiar, forța aplicată este distribuită pe o suprafață mai mare decat suprafața senzorului, greu de determinat și mai ales neuniformă. Totuși domeniul nostru de interes se limitează doar la a determina doar raportul în care sunt prezente cele două forțe pe ambele antebrațe și acesta trebuie sa fie cat mai aproape de valoarea 1, respectiv F1/F2 ≈ 1.

Figura 4.4. – SFR și poziția acestuia pe manșetă

Senzorii tactili rezistivi (STR) sunt deasemenea achiziționați din magazine de robotică și sunt patentați de către SpectraSymbol sub numele de SoftPot. Aceștia sunt niște potențiometri liniari cu rezistența de 10 kohmi al căror cursor se poziționează în locul unde sunt atinși.

Figura 4.5. STR detalii constructive

Figura 4.6. STR și locul acestuia pe manșetă

Traductorii de flexare rezistivi (SFLR) sunt de asemenea patentați de SpectaSymbol și se prezintă sub forma unor rezistențe variabile de construcție specială, care își modifică rezistența electrică în funcție de curbura care li se aplică acestora. În figura 4.7. este prezentat principiul de funcționare al acestor senzori.

Figura 4.7. SFLR si principiul de functionare

Acești senzori îi vom aplica la articulația coatelor jucatorului pentru a verifica dacă în timpul efectuarii pasei, acesta ține coatele întinse.

Pentru detectarea brațelor ridicate peste nivelul umerilor, s-a conceput un sensor de tip pendular. În principiu, pendulul tinde să revină mereu în poziția în care energia potențiala este minimă, respectiv cea în care centrul de greutate al masei pendului și punctul său de sprijin determină o dreaptă aflata în direcție sau plan vertical fată de pământ.

Astfel, pendulul respectiv va avea permanent o poziție verticală față de pămant cu condiția ca articulația acestuia să împiedice oscilațiile libere ale pendului printr-un amortizor cu fricțiune (figura 4.9.).

Mișcarea brațelor în plan vertical va determina ca la un moment dat (funcție de poziția brațelor) pendulul aflat în mișcare relativă față de braț să permită obturarea unui fascicul de lumină în domeniul infraroșu emis de un LED către un fototranzistor.

Figura 4.10. Locul pe manșetă a senzorului de nivel

Senzorul pentru priză va fi confectionat ținandu-se cont de caracteristicile unei prize corecte (vezi figura 4.11.). Senzorul de priză constă în aplicarea unor contacte electrice pe partea inferioară a degetelor mari respectiv pe partea superioară a degetelor arătătoare ale manșetelor.

Figura 4.11. Senzorul pentru priză

Figura 4.12. Aplicarea pe manșetă a senzorului pentru priză

Deși doar un contact aplicat pe degetul arătător va fi activ în timpul prizei, se vor aplica contacte pentru ambele degete arătătoare pentru a oferi posibilitatea jucatorului să schimbe priza de pe mâna stangă pe mâna dreaptă.

4.3. Aplicarea senzorilor pe brațe

Pentru analiza miscărilor efectuate cu brațele, este necesară montarea pe fiecare braț al jucătorului a mai multor senzori. Aplicarea pe brate a acestor senzori se face cu ajutorul unor manșete special confecționate, ținând cont de regulile impuse de metodologia de învățare a pasei de jos cu două mâini la volei.

Metodologia de invatare a pasei de jos cu două mâini la volei, impune pentru brațe urmatoarele reguli:

Lovirea mingii se face simultan cu ambele antebrațe – în acest sens s-au aplicat pe brate aproape de încheietura palmei senzori rezistivi de forta – SFR (1). Aceștia măsoară forța de lovire a mingii cu brațele. Pasa este corectă numai dacă cele două forțe măsurate sunt aproape egale ca mărime.

Lovirea mingii se face numai cu zona antebrațului de lângă încheietura palmei – pentru a determina poziția corectă unde mingea atinge antebrațul s-a montat un sensor tactil rezistiv – STR (2) pe lungimea manțetei antebrațului. Pentru a fi semnalată lovirea incorectă a mingii cu palmele, s-au montat senzori SFR (3) pe panșetă în dreptul primei falange a degetelor mari.

În momentul lovirii mingii, coatele trebuie să fie perfect întinse – pentru asta s-au aplicat în dreptul coatelor pe manșeta de cot, senzori de flexare rezistivi SFLR (4) care verifică dacă articulația cotului este întinsă în momentul loviturii.

În momentul lovirii mingii, brațele nu trebuie să depășească nivelul umerilor – pentru a putea efectua această verificare s-au montat pe brațe senzori de deviație orizontala (5) pentru a detecta pasele cu brațele peste nivelul umerilor.

În momentul lovirii mingii, palmele trebuie să fie prinse în priză corectă – această priză este detectată de un contact electric (6) format în momentul în care degetele mari de la ambele maini ating simultan unul dintre degetele arătătoare. Pentru aceasta, manșetele antebrațului sunt dotate cu degete decupate pe care s-au montat contactele corespunzătoare degetelor mari și ale arătătoarelor.

În figura 4.13. se pot observa manșetele cu senzorii montați pe ele

Figura 4.13. Aplicarea senzorilor pe brațe

Ținând cont de caracteristicile tehnice ale senzorilor și ale funcțiilor pe care trebuie să le îndeplinească, pentru confecționarea manșetelor se vor lua următoarele măsuri:

Pentru a oferi confort pe durata antrenalemtelor, manșeta va fi confecționată din material textil permeabil și ușor elastic. Manșeta va avea trei straturi din acest material textil. Pe stratul din mijloc se vor monta ansamblurile care conțin senzorii;

Senzorii se vor monta pe suport rigid (sticlotextolit placat cu cupru) pentru a asigura atât o corecta măsurare a mărimilor fizice care ne interesează, cât și pentru a proteja integritatea senzorilor care sunt extrem de sensibili din punct de vedere mecanic deoarece se pot rupe în timpul eforturilor pe durata antrenamentelor dacă asupra lor apar eforturi pe alte direcții decât cele pentru care sunt creați. Suporții rigizi ofera și o cablare robustă între terminalele senzorilor și cablul care se conectează la circuitul de formare a semnaleor de masură montat pe manșeta de cot;

Terminalele senzorilor care nu încap pe siporții rigizi, vor fi protejate prin introducerea acestora intre folii de plastic care ofera o alunecare ușoara între straturi fara sa produca tensiuni mecanice periculoase acestor terminale;

Suporții senzorilor se montează pe materialul textil prin nituire sau capsare pentru a ne asigura ca senzorii vor fi bine fixați pe manșeta în pozițiile corespunzătoare.

Figura 4.14.– Aplicarea senzorilor pe masnșeta antebrațului

4.3.1. Implementarea nivelului 3 – Circuitele de formare semnale

Pentru a putea prelucra mărimile electrice ale senzorilor prezentați mai sus, este necesar ca înainte de a fi introduse în circuitul de serializare date, marimile respective să fie formatate în semnale unificate.

Semnalele analogice unificate au urmatoarele caracteristici: Vmin = 0V; Vmax = VDD

Semnalele logice au nivelele VLO = 0÷0,3V; VHI = VDD-0,3V÷VDD

În figura 4.15. este circuitul de formare a semnalului analogic pentru senzorul de forță rezistiv R3. Semnalul analogic corespunzător forței masurate este captat în nodul A2. Circuitul conține de asemena un trigger pentru declanșarea întreruperii pe nodul B0 (semnal specific care determină microprocesorul/microcontrolerul circuitului de achiziții de date să înceapă citirea porturilor unde se afla datele de intrare). Se va observa ca nodul B0 este comandat de mai multe circuite de formare de la diferiți senzori printr-un circuit logic și (AND) cu diode. Scopul semnalului de întrerupere de pe portul/nodul B0 este de a detecta exact momentul în care mingea atinge unul dintre senzorii de forță sau tactili. Acest semnal va declanșa citirea aproape simultană a tuturor semnalelor de la senzori.

Figura 4.15.Circuitul de formare semnal pentru senzorul de forță

In figura 4.16. este circuitul de formare a semnalului analogic pentru senzorul tactil rezistiv RV2. Semnalul analogic corespunzător poziției unde mingea lovește antebrațul este captat în nodul A1. Circuitul conține de asemena un trigger pentru declanșarea întreruperii pe nodul B0 la fel ca la circuitul din figura precedentă.

Figura 4.17.Circuitul de formare semnal pentru senzorul de poziție a mingii pe braț

În figura 4.18. este circuitul de formare a semnalului logic pentru senzorul de flexare rezistiv R22. Semnalul logic ce determina dacă articulația cotului este perfect întinsă este captat în nodul B2. Circuitul este prevăzut cu un reglaj fin prin intermediul potențiometrului semireglabil RV4. Reglajul fin este necesar sa fie factut înainte de fiecare antrenament.

Figura 4.18. Circuitul de formare semnal pentru senzorul de detectie cot flexat

În figura 4.19. este circuitul de formare a semnalului logic pentru senzorul de detecție pasă dată cu palmele R28. Semnalul logic ce determină dacă mingea a fost atinsă cu palmele este captat în nodul B4. Cicuitul conține și formarea semnalului de declanșare a întreruperii în nodul B0.

Figura 4.20. Circuitul de formare semnal pentru senzorul de detectie pasă dată cu palmele

În figura 4.21. este prezentat circuitul electronic al senzorului ce determină poziția brațelor peste nivelul umerilor. U4 este ansamblul LED-fototransistor care determină dacă pendulul obturează fasciculul de lumină infraroșie corespunzătoare unei poziții a brațului peste nivelul umerilor.

Figura 4.21 Circuitul formare semnal pentru senzorul de detectie brațe peste nivelul umerilor

In figura 4.22.este circuitul de formare a semnalului logic pentru senzorul de detecție priză corectă. Contactele de pe degete sunt simbolizate în schemă prin switch-ul SW1. Semnalul logic ce determină dacă priza este corectă este captat în nodul B7.

Figura 4.22.Circuitul de formare semnal pentru senzorul de detectie priză corectă

4.3.2. Implementarea hardware a nivelului 4 – “Achiziții -Serializare date”

Nivelul 4 – “Achiziții-Serializare date” are atît o componenta hardware cît și o componentă software. Componenta hardware se va realiza prin circuitul de achiziții ți serializare care contine microcontrolerul Microchip PIC18F4580. Acest circuit asigură citirea pe porturi analogice și digitale a semnalelor sosite de la nivelul 3 – “Formare semnale” și furnizează datele serializate nivelului 5 – “Comunicații” concretizat printr-un modul de trasnsmisie Wireless XBee.

Figura 4.23. Placa cu componente a circuitului de achiziții și serializare date

În figura 4.23. este prezentată placa cu componente a circuitului de serializare unde se disting principalii conectori:

P6 și P7 – sunt conectorii pentru porturile analog digitale. Pe aceste porturi sosesc informațiile de la senzori prin intermediul circuitelor de formare semanle. Pe acești conectori se află și pinii circuitelor de alimentare necesari atât modulului de serializare cât și circuitelor de formare semnale și a senzorilor;

P1 și P2 – sunt conectorii pe care se montează modulul wireless XBee.

4.4. Implementarea nivelului 5 – “Comunicații”

Implementarea nivelului 5 – “Comunicații” se concretizează prin utilizarea a două module XBee de 1mW ce efectuează transmisia datelor prin mediu wireless radio pe frecvența de 2,4GHz în clasa IEEE 802.15.4.

Un modul XBee se montrează pe circuitul de serializare cu microcontrolerul Microchip PIC18F4580 prin intermediul conectorului specific.

Figura 4.24. Aplicarea modulului XBee pe sportiv

Al doilea modul XBee se montează pe adaptorul XBee Explorer care permite conectarea la sistemul de calcul prin interfața USB.

Modulul XBee Explorer adaptează interfața modulului XBee la interfața USB a computerului. Pentru acest modul este nevoie să se instaleze în computer driverul specific “Virtual COM Port” din kitul de instalare “CDM20600.exe”.

Figura 4.25. Modulele XBee și XBee Explorer

4.4.1. Implementarea componentelor software ale sistemului computerizat pentru învățare,evaluare și corectare la pasul de jos

Aplicațiile sofware ce rulează pe computer sau pe circuitul de serializare vor trebui proiectate și implementate ținând cont atât de cerințele generale ale sistemului computerizat cât și de specificațiile implementării sistemului în procesul de învățare a pasei de jos cu două mâini la volei.

4.4.2. Implementarea software a nivelului 4 – “Achiziții-Serializare date”

Componenta software a nivelului 4 constă într-un program scris în limbaj de asamblare specific microcontrolerului Microchip PIC18F4580. Programul asamblat în cod mașină este scris în memoria microcontrolerului și va îndeplini trei funcții:

citirea porturilor analogice și digitale pe care sosesc semnalele de la circuitele de formare semnale aflate la nivelul 3. Declanșarea citirii porturilor se face de către semnalul de întrerupere sosit pe portul B0. În implementarea curentă, microcontrolerul citește informațiile furnizate de 11 senzori montați pe brațele sportivului;

crearea interfeței necesare modulului XBee de la intrarea către nivelul 5 “Comunicații”;

serializarea datelor și transmiterea lor prin interfața modulului de transmisie XBee.

4.4.3.Implementarea nivelului 6 – “Servicii”

Nivelul 6 – “Achiziția datelor” se concretizează prin aplicația software “Cumullus Factum” care rulează pe un PC cu sistem de operare Microsoft Widows XP sau superior.

Aplicația software “Cumullus Factum” deține o interfață de comunicare seriala configurabilă pe 4 porturi seriale COM1-COM4 ce permite achiziția datelor sosite de la nivelul 5 – “Comunicații”.

Interfața utilizator grafică a aplicației software “Cumullus Factum” este dotată cu un meniu ce permite selectarea modulului de aplicație și deschiderea sesiunii de lucru.

Figura 4.26. Meniul de pornire al aplicației “Cumullus Factum”

Odată ce a fost selectat modulul de antrenament, de exemplu “Modulul de învățare a pasei de jos cu două mâini la volei”, se poate deschide sesiunea de lucru.

Deschiderea unei noi sesiuni prin fereastra de configurare a sesiunii de lucru (4.27.)

Figura 4.27.Fereastra aplicatiei – Configurarea sesiunii de lucru

Sesiunea de antrenament se va desfășura în funcție de modul de lucru selectat .

In figura 4.28. este prezentată o sesiune de testare a jucatorului de volei pentru pasa de jos cu două mâini.

Figura 4.28.Fereastra aplicatiei – Sesiunea de antrenament

Mesajele vocale necesare generarii stimulilor sunt create de aplicație prin lansarea unui proces ce redă fisiere audio în format WAV prin intermediul placii se sunet a sistemului de calcul și al sistemului de boxe conectate la acesta.

Fisierele audio sunt create cu ajutorul aplicației Sound Recorder din Windows și stocate în calculator în folderul de lucru al aplicației “Cumullus Factum”.

De mai bine de 25 ani, utilizarea configurațiilor video-calculator este tema centrală pentru cercetarea aplicată în volei. Utilizarea calculatoarelor și filmelor video a început mult mai devreme și s-a desfășurat în paralel cu dezvoltarea tehnologica. Întotdeauna s-a observat un deficit între posibilitățile oferite și transpunerea lor științifico-practică în cadrul antrenamentului.