Moduri de exploatare turistică a carstului Podișului Mehedinți [310598]

[anonimizat] I

Coordonator științific:

Lect.dr. TEODORESCU CAMELIA

Autor:

[anonimizat]

2018

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

STUDIUL CARSTULUI ÎN

PODIȘUL MEHEDINȚI CU APLICABILITATE ÎN PROCESUL DIDACTIC

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lect. dr. TEODORESCU CAMELIA

Autor:

[anonimizat]

2018

CUPRINS

Pagina

Justificarea alegerii temei și obiectul lucrării……………………………………………………………………4

PARTEA I – CARSTUL DIN PODIȘUL MEHEDINȚI

CAPITOLUL I – [anonimizat]…………………………………………………………………………………………………………..5

Coordonate naturale………………………………………………………………………………………………………..6

Structura geologică………………………………………………………………………………………………………….8

Relieful………………………………………………………………………………………………………………………..14

Caracteristici climatice…………………………………………………………………………………………………..19

Rețeaua hidrografică……………………………………………………………………………………………………..25

Solurile………………………………………………………………………………………………………………………..28

Vegetația……………………………………………………………………………………………………………………..29

Fauna……………………………………………………………………..…………………………………………………..30

Rezervațiile naturale…………………………………………………..…………………………………………………31

[anonimizat]…………………………………………………………………………….33

Definiția carstului………………………………………………………………………………….33

Evoluția generală a carstului………………………………………………………………………………..34

Tipuri de carst……………………………………………………………………………………………………35

[anonimizat]…………………….36

CARSTUL DIN PODIȘUL MEHEDINȚI………………………………………………………………………37

Forme de relief exocarstic……………………………………………………………………………………37

Forme de relief endocarstic………………………………………………………………………………….42

Zonele carstice……………………………………………………………………………………………………44

Descrierea celor mai importante peșteri…………………………………………………………………49

Potențialul de amenajare a peșterilor……………………………………………………………………..68

Trasee turistice în zonele carstice din Podișul Mehedinți………………………………………….69

PARTEA a II-a – APLICABILITATEA TEMEI ÎN PROCESUL DIDACTIC

CAPITOLUL III – ÎNCADRAREA TEMEI ÎN TEORIA PEDAGOGICĂ

Încadrarea temei în teoria pedagogică…………………………………………………………………………..71

Concepte și principii ale sistemului de învățământ românesc…………………………………………..71

Reforma învățământului românesc, modernizarea structurii învățământului…………………….. 73

Aspecte privind legătura disciplinelor de specialitate cuprinse în planul de învățământ………77

Arii curriculare…………………………………………………………………………………………………………..78

Locul geografiei în planul de învățământ, programa școlară…………………………………………….79

Aspecte metodice ale predării geografiei……………………………………………………………………….82

Proiectarea activității didactice…………………………………………………………………………………….92

Direcții de modernizare a metodelor de predare – învățare………………………………………………99

Mijloacele de învățământ…………………………………………………………………………………………..102

CAPITOLUL IV – APLICABILITATEA TEMEI ÎN PROCESUL DIDACTIC

Opțional „ Podișul Mehedinți – Modalități de exploatare turistică”…………………………………105

Proiecte didactice……………………………………………………………………………………………………..112

Proiect de excursie…………………………………………………………………………………………………….126

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………….131

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………137

Anexe : Imagini din carstul Podișului Mehedinți……………………………………………………..

JUSTIFICAREA ALEGERII TEMEI

ȘI OBIECTUL LUCRĂRII

Podișul Mehedinți, prezintă una dintre cele mai importante și mai interesante zone carstice din România, fapt care atrage atenția oricărui geograf, fie el și numai student, atras de problemele de geomorfologie și mai ales de carstologie.

Acesta este principalul motiv pentru alegerea și tratarea acestui subiect precum și „patriotismul local” care constă în alegerea unei teme de carstologie dintr-o regiune carstică olteană. Această lucrare se vrea a fi utilizată ca un opțional pentru clasele a XI-a, în scopul atingerii unor obiective specifice cum ar fi:

Relaționarea elementelor și a fenomenelor din natură cu reprezentările lor cartografice;

Utilizarea adecvată a terminologiei și a limbajelor specifice, pentru înțelegerea și aplicarea noțiunilor de geografie;

Identificarea elementelor carstice din spațiul prezentat în cadrul expedițiilor și aplicațiilor practice în teren ale elevilor.

Dezvoltarea abilităților de orientare pe hartă, în spațiu și în teren ale elevilor.

Așa se justifică și includerea în lucrare a traseelor turistice către cele mai importante peșteri, alături de descrierea lor și a unei încercări de prezentare a potențialului de amenajare (după analiza însușirilor atractive și poziționale făcută de P. Cocean în 1995).

De altfel zona carstică din Podișul Mehedinți, reprezintă una dintre unitățile cu pondere destul de mare între ariile carstice din România.

Lucrarea prezintă mai întâi sub aspect geografic Podișul Mehedinți (poziție geografică, structură geologică, relief, climă, hidrografie, floră și faună), după care, înainte de a se prezenta relieful carstic (exocarstic și endocarstic) se prezintă unele probleme teoretice ale carstologiei (litoclazele și rolul lor în carstificare, tipurile de carst, formele de relief carstic, evoluția generală a carstului) cu exemplificări din Podișul Mehedinți.

În partea a II-a a lucrării, este prezentată încadrarea temei în teoria pedagogică, cu aplicare la clasa a XI-a, utilizând această lucrare ca opțional, fiind prezentate și proiectele de lecție precum și un proiect de excursie.

Lucrarea se bazează pe bibilografia existentă, câteva itinerarii realizate în perimetrul cercetat și mai ales pe îndrumările și ajutorul coordonatorului lucrării lector universitar profesor Teodorescu Camelia.

CAPITOLUL I

ELEMENTELE FIZICO-GEORAFICE ALE PODIȘULUI

ISTORICUL CERCETĂRILOR

Deși peștera a constituit din cele mai vechi timpuri una din preocupările cercetătorilor (mai ales în legătură cu locuirea omului preistoric sau a animalelor de peșteră), abia în secolul XIX a început să fie tratată din punct de vedere științific de către marii cercetători români și străini.

Astfel, primele referiri asupra Podișului Mehedinți au fost cele de sinteză geologică ce au aparținut geologilor Grigore Ștefănescu (1880), Grigore Cobălcescu, Sabba Ștefănescu (1883) și Matei Drăghiceanu (1885). Cel care evidențiază individualitatea acestei regiuni geografice a fost Ludovic Mrazec în 1896 și 1900, în urma observațiilor și cercetărilor din teren. Cel care îmbogățește cunoașterea geologică a podișului din punct de vedere al genezei și tectonicii, prin prețioasele date aduse asupra pânzelor de șariaj, a fost Gheorghe Munteanu Murgoci, în anul 1902.

Alte lucrări care au contribuit la cunoașterea fundamentală a trăsăturilor morfologice și umane ale Podișului Mehedinți au fost: Emmanuel de Martonne („La Valachie” și „Recherches sur lʹévolution morphologique des Alpes de Transilvanie”), Ion Brad (1868), D. Spineanu (Dicționarul geografic al județului Mehedinți – 1895).

Primele descrieri ale peșterilor le avem de la Joannes (1968). Al. Vlahuță, Emil Racoviță părintele speologiei, R. Jeannel, Al. Odobescu, Al. Ștefănescu, Gh. Murgeanu-Murgoci, C. S. Nicolaescu-Plopșor, sunt principalii pionieri în cercetarea științifică a carstului.

Carstologia românească a fost apoi dusă mai departe în special de Marcian Bleahu, T. Orghidan, Ion Vintilescu, V. Sencu, V. Decu, Cristian Lascu, L. Vălenaș apoi Ion Povară, I. Rusu, P. Cocean și alții.

Din bibliografia acestei lucrări asupra carstului din Podișul Mehedinți, se pot menționa, în ordinea apariției lucrărilor: M. Iancu, Valeria Velcea, M. Glăjea (1963), C. Drugescu (1971), I. Vintilescu (1971, 1976), L. Badea, Dina Mihalcea (1974), M. Bleahu, C. Lascu (1975), V. Decu, V. Diaconu, M. Bleahu (1978), I. Povară, W. Gutt, Z. Antal (1981), C. Lascu, M. Bleahu (1985).

COORDONATE NATURALE

Podișul Mehedinți se înfățișează ca un peisaj original, plin de inedit și farmec, cu o individualitate distinctă față de regiunile învecinate.

Într-un studiu de geografie fizică și antropografie, rămas din nefericire în manuscris, Ion Vintilescu scria despre acest podiș: ”dacă individualitatea regiunii e îndeajuns de impunătoare, iar contrastul cu spațiile mărginașe întotdeauna răspicat, nu pretutindeni se poate face o limită precisă. Pe câteva segmente trecerea spre regiunile învecinate se face treptat, unele caractere specifice se păstrează, altele se pierd rând pe rând, mărind greutatea fixării limitei printr-o linie”.

Convențional, limita estică ar putea fi urmărită, cu câteva devieri, de-a lungul șoselei care leagă Drobeta Turnu-Severin de Baia de Aramă. Ea este de fapt, zona de contact dintre Podișul Mehedinți și Depresiunea Turnu-Severin, unde caracteristicile celor două unități se întrepătrund. La sud, Dunărea este o frontieră net conturată, iar la vest, limita între Munții Mehedinți și Podișul Mehedinți, unde culmea arcuită a acestor munți, ce se întind pe o lungime de 48 Km, se profilează modest, atingând arareori 1200 m înălțime, cu o înălțime maximă doar în dreptul vârfului Cloșani (1247 m), definește net limita dintre cele două forme de relief: muntele și podișul. La nord, apa Motrului este o limită netă a podișului, față de munții Vâlcan.

Orientat nord-est – sud-vest, Podișul Mehedinți se întinde de la Dunăre până la Munții Vâlcan, pe o distanță de 53 km, având lățimi de 16 și 24 Km la cele două capete și o suprafață de cca. 1.200 km2.

În ceea ce privește localitățile care încadrează acest podiș, limita dinspre ulucul depresionar Turnu-Severin-Halânga-Comănești este pusă în evidență de prezența unui abrupt de circa 150-200 m, pe la vestul satelor: Comănești, Bala de Sus, Rudina, Șovarna, Ilovăț, Șușița, Jidoștița, Breznița Ocol, Dudașu Schelei. În nord-est podișul se prelungește până la Valea Motrului, între localitățile Motru-Sec și avale de Negoești. Spre sud-vest unitatea de podiș se continuă până la Dunăre și Cerna, între localitățile Topleț-Orșova și Gura Văii.

Fig. 1. Încadrarea Podișului Mehedinți

STRUCTURA GEOLOGICĂ

STRATOGRAFIA

Depozitele care formează structura Podișului Mehedinți, aparțin următoarelor unități tectonice realizate în orogeneze alpină:

Autohtonul Danubian;

Paraautohtnul (Pânza) de Severin;

Pânza Getică

Formațiuni neogene și cuaternate.

Platoul Mehedinți a fost una din regiunile care i-au oferit lui Gh. Murgoci (1907), prin mulțimea deschiderilor naturale, suficiente date geologice pe baza cărora să poată argumenta pentru prima dată teoria șariajelor de tip alpin în Carpații Sudici, stabilind faptul că Pânza Getică este o pânză de supracutare. În 1940, Al. Codarcea a separat Pânza de Severin, sugerând că aceasta, împreună cu crusta oceanică de ofiolite, au fost împinse de Pânza Getică peste Autohtonul Danubian. Această concepție de obducție a fost intuită de autor fiind definită mult mai târziu.

Permianul se dezvoltă numai în zona Coșuștea prin orizontul superior cu conglomerate, gresii și arile roșii.

Formațiunile geologice aparținând domeniului getic, formează două petece de acoperire: Bahna – Baia de Aramă și Porțile de fier, rămășițe ale Pânzei Getice, puternic erodată în această zonă.

Formațiunile intrafosei de Severin se găsesc în poziție paraautohtonă, între peticele pânzei getice și autohtonul danubian. Pe aceste două structuri majore, s-au instalat după ultimele mișcări orogenice cretacice, depresiunea Bahna și într-un graben, culoarul Balta – Baia de Aramă, în care s-au depus formațiuni post-tectonice cenozoice (neozoice).

Autohtonul Danubian

Silurianul

Silurianul fosilifer a fost identificat de I. Stănoiu (1972) sub culmea Obârșia de Motru, unde, peste șisturile cristaline epimetamorfice din seria de Vâlcan, se dispun șisturi argiloase filitoase, cu o grosime de 200 – 300 m, cu intercalații de gresii cuarțitice spre bază și șisturi grafitoase în partea superioară.

În baza acestor depozite, autorul a identificat intercalații lumașelice cu briozoare, brahiopode, crinoide și trilobiți, care atestă vârsta Silurian inferior a acestor depozite.

Jurasicul

În Platoul Mehedinți începutul ciclului de sedimentare alpin are loc în fiind marcat de depozite în facies de Gresten cu conglomerate, gresii cuarțoase și arcoziene.

Liasicul din Platoul Mehedinți apare sub forma unei benzi care urmărește o structură anticlinală între localitățile Balta și Baia de Aramă, unde este reprezentat prin conglomerat, peste care stă un strat subțire de șisturi cărbunoase și se încheie cu gresii și arcoze.

Doggerul

Apare sporadic, în jumătatea vestică a Platoului Mehedinți, fiind reprezentat prin gresii calcaroase și calcare organogene spatice, adesea dolomitizate, de culoare închisă.

Se consideră că între Liasic și Dogger există o discordanță, deoarece peste cuarțoase liasice se depun calcare în care sunt remaniate elemente din substrat.

Faciesul calcaros este bine reprezentat în sectorul de nord-est, în flancurile anticlinalului Padeș – Baia de Aramă sub forma a două fâșii:

fâșia nordică, ce se dezvoltă pe valea Motrului la sud de Călugărei până la Ponoare, cu gresii calcaroase la bază ce trec treptat la calcare grezoase și apoi la o alternanță de calcare dolomitice compacte cenușii cu calcare albe uneori oolitice cu frecvente colonii de corali.

fâșia sudică, dezvoltată între râul Motru la est și Baia de Aramă la vest, cu gresii friabile cu bobul fin, de culoare cenușiu-albicioasă, într-un strat de cca. 5 m, gresii calcaroase foarte fine, cu frecvente accidente silicioase, care trec la calcare masive, compacte, grezoase, apoi calcare compacte cenușii stratificate, care alternează cu calcare albicioase și calcare dolomitice pe valea Brebinei, în bază, gresia este cuarțoasă, compactă, de culoare cenușie.

Malmul

Este exclusiv calcaros, în cea mai mare parte în facies recifal (calcare de Stramberg).

În bazinul văii Cerna, Al. Codarcea și S. Năstăseanu (1964) consideră că se găsește succesiunea de la Jurasic superior (etajul Callovian) până la Cretacic inclusiv.

Aceasta începe cu calcare noduloase, aparținând etajelor Cxfordian – Kimmeridgianului inferior, după fauna de amoniți conținută.

La Cazane, peste nivelul cu calcare stratificate cu silexuri, se dezvoltă calcare noduloase cenușii-verzui, uneori roșietice, aparținând Kimmeridgianui superior – Thitonicului inferior iar de la valea Cernei spre est, Jurasicul superior este dezvoltat în facies recifal.

În jumătatea vestică a Platoului Mehedinți, calcarele masive ocupă suprafețe restrânse, care însă se dispun concordant peste calcarele negre spatice ale Doggerului.

Cretacicul

Albian – Cenomnianul

Este prezent în Podișul Mehedinți prin calcare recifale asemănătoare cu cele din Jurasicul superior, după care urmează formațiuni cu caracter din ce în ce mai grosier, denumite strate de Nadanova, constituite din marno-calcare cu intercalații de calcare silicioase și argile șistoase în partea superioară.

Turonian – Senonianul

Este reprezentat printr-un pachet flișoid, grezos cu intercalații de conglomerate, care spre partea superioară la Balta, conține intercalate tufuri și brecii rezultate din filoane și curgeri de porfirite. Acest pachet este denumit flișul de Mehedinți.

Paraautohtonul (Pânza) de Severin

Depozitele acestei unități tectonice, care inițial s-au depus într-o fosă sunt prinse între Pânza Getică și Autohtonul Danubian.

Mezozoicul

Depozitele care alcătuiesc Parautohtonul (Pânza) de Severin sunt dezvoltate într-un facies de fliș, aparținând Jurasicului superior și Cretacicului.

Tithonic – Apțianul

Acest interval stratigrafic este reprezentat prin depozite ritmice, asemănătoare din punct de vedere litologic, cu unele formațiuni din zona internă a flișului din Carpații Orientali, motiv pentru care s-a păstrat și aici terminologia respectivă.

Ele au o dezvoltare destul de largă în regiunea de fereastră tectonică a zonei Coșuștea, unde au putut fi separate: „Strate de Azuga”, „Strate de Sinaia” și „Strate de Comarnic”.

În baza depozitelor din unitatea de Severin au fost separate „Stratele de Azuga”, din șisturi filitoase roșcate, verzui sau cenușii, asemănătoare celor din Bucegi, peste care stau „Stratele de Sinaia”, alcătuite din marno-calcare în plăci care alternează cu gresii calcaroase, micro-conglomerate calcaroase și șisturi argiloase.

La partea superioară a Paraautohtonului (Pânzei) de Severin, la Dâlbocița, se întâlnește un complex format din marne și marno-calcare brune în plăci, adesea conglomeratice, cu elemente din cristalinul getic, asemănătoare ca facies cu „Stratele de Comarnic”.

Pânza Getică

Apare sub forma a două petice de acoperire: peticul Bahna – Baia de Aramă și peticul Porțile de Fier așternându-se în majoritatea cazurilor peste formațiunile din Paraautohtonul (Pânza) de Severin și numai local peste flișul Autohtonului Danubian.

În constituția ei intră o serie gnaisică monotonă, predominant de tipul metamorfismului de catazonă în bază și de metamorfism de mezozonă în partea superioară.

Tipurile cele mai frecvente de gnaise sunt cele feldspatice și micacee cu sau fără aport de soluții și cu frecvente zone lenticulare de pegmatite.

Mai apar amfibolite, cuarțite și micașisturi, mai frecvente în peticul de acoperire Bahna – Baia de Aramă în formează partea superioară a seriei de șisturi cristaline.

Seriile cristaline aparțin seriei de Sebeș-Lotru, care cuprinde cinci complexe litostratigrafice, care se succed de jos în sus, astfel:

complexul paragnaiselor cu silimanit și intercalații de roci carbonatice (calcarele cristaline marmoreene de la Vărănic), ortoamfibolite, și mai rar migmatite;

complexul paragnaiselor și al gnaiselor cuarțito-feldspatice, cu intercalații de micașisturi cu disten și lentile de migmatite;

complexul cuarțitelor, reprezentat prin cuarțite micacee cu almandin, cuarțite migmatizat, cu intercalații de paragnaise cu muscovit și biotit;

complexul micașisturilor cu disten, staurolit, muscovit și biotit, cu intercalații la diferite nivele de paragnaise, gnaise cuarțo-feldspatice, amfibolite și cuarțite;

Mineralele principale ale acestui facies sunt reprezentate prin staurolit, disten, granați și silimanit.

Formațiunile post-tectonice

a) Depresiunea Bahna

Badenianul și Sarmațianul

Umplutura Depresiunii Bahna este formată din depozite predominant psefito-psamitice, în care se întâlnesc strate de cărbuni și intercalații de tufuri.

În zonele de margine, s-au dezvoltat faciesuri calcaroase recifale.

Ansamblul depozitelor, care stau peste cristalinul peticului de Bahna, este atribuit etajelor: Badenian și Sarmațian.

Bogăția de fosile existente în special în calcarele recifale, mai ales pe văile: Curchia, Lespezi și Jupalnic și în marnele adiacente acestora au făcut ca aici să se declare un punct fosilifer ocrotit.

Depozitele badeniene încep cu nisipuri și argile conținând 2-3 strate subțiri de cărbuni (exploatate între cele două războaie mondiale în mina Bahna).

Urmează marnocalcare, iar în zonele de margine, calcare recifale fosilifere, apoi depozite mai grosiere (gresii, nisipuri, pietrișuri și bolovănișuri) cu o intercalație de tuf bentonitic.

Sarmațianul

Ocupă suprafețe mai restrânse și include depozite nisipoase și marnoase fosilifere în special gastropode, aparținând Sarmațianului inferior.

b) Culoarul Balta – Baia de Aramă

În continuare spre nord, între localitățile Balta și Baia de Aramă, se află un culoar îngust, de câteva sute de metrii lățime, umplut cu depozite similare celor din Depresiunea Bahna, prin care aceasta comunica cu Depresiunea Getică (avanfosa carpatică).

Spre deosebire de Depresiunea Bahna, depozitele badeniene cu sunt calcaroase și nici nu conțin cărbuni.

Culoarul dunărean dintre Gura Văii – Schela Cladovei

Între Gura Văii și Schela Cladovei, pe malul Dunării, se dezvoltă o serie predominant conglomeratică, cu intercalații de pietrișuri și nisipuri cu structură torențială care cuprinde Badenianul și Sarmațianul.Stratigrafia Podișului Mehedinți este prezentată în fig.2.

ELEMENTE STRUCTURALE

În peticul Bahnei se disting două structuri plicative majore cu orientare NE – SV.

În partea sa nordică, acesta este afectat de două falii cu decroșări importante, ambele orientate E – V: falia Obârșia Cloșani și falia Izverna – Ponoare – Baia de Aramă. Aceste falii au dus la deplasarea compartimentului nordic de la est spre vest. Probabil sunt falii alpine reluate în mișcări mai noi.

Limita de est a petecului de Bahna, este afectată de o puternică dislocație rupturală după care cristalinul apare relativ scufundat.

Unitatea de Coșuștea se dezvoltă la est de linia Balta – Baia de Aramă, afundându-se la exterior sub depozitele neozoice ale Depresiunii Turnu-Severin.

În peticul Porților de Fier structura cristalinului este monoclinală spre est.

Predomină faliile transversale mai frecvente în partea de nord. Secțiunile transversale prezintă structura în pânze (Getică și de Severin) suprapuse a structurii geologice din Podișul Mehedinți (fig.3).

Fig. 2 – Harta geologică a Podișului Mehedinți

(după Badea și colab – 2010)

Fig.3. Secțiuni geologice NV-SE

(după Al. Codarcea , 1940)

RELIEFUL

Adevărată cetate naturală, despre care poetul Ion Pilat scria: „Iată piatra ca o cloșcă, iată puii ei Cloșanii”, este unică în felul ei.

Din coastele Munților Mehedinți, s-a desprins în timpuri geologice, o treaptă mai joasă, formând Podișul Mehedinți, care se înscrie în relief ca o regiune bine individualizată, distinctă din punct de vedere fizico-geografic și chiar economic față de regiunile vecine.

Deși altitudinea medie nu depășește 500 – 600 m, sunt prezente numeroase înălțimi ce depășesc chiar 800 m (Vârful Paharnicului – 887 m, Cornetul Cerboanei – 803 m, Măgura –787 m, Cornetul Babelor –771 m, Chicioara Godeanului –762 m, Nevăț –715 m).

Orientat nord-est – sud-vest, Podișul Mehedinți se întinde de la Dunăre până la Munții Vâlcan pe o suprafață de 53 km, având lățimi între 16 și 23 km. și o suprafață de cca. 1.200 km2 (V. Cucu, Ana Popova-Cucu, 1980).

Această unitate de podiș este numai aparentă, el fiind traversat de văi înguste și adânci, cu versanți abrupți, greu accesibili, astfel încât, cine străbate prima dată văile Coșuștei, Topolniței sau Bahnei, rămâne cu impresia că a trecut printr-un adevărat ținut muntos. Geograful Emmanuel de Martonne include în studiile sale unitatea în categoria ținuturilor deluroase (colinare), cu toate că întrevede unele apartenențe geografice la aria muntoasă. Similitudinea acestei unități naturale cu specificul montan rezultă din similaritatea constituției geologice, reliefului, climei și chiar a modului de umanizare. G.M.Murgoci (1905), Al.Codarcea (1940), I. Vintilescu (1963) pledează pentru includerea podișului la zona de munte datorită alcătuirii petrografice și mai ales structurii geologice specifică munților. La acestea se adaugă fragmentarea tectonică, aspectele variate ale reliefului (poduri netede, văi strâmte, forme carstice).

În același timp, altitudinea mai coborâtă (500-600 m), culmile netezite, procesul de umanizare, numeroasele așezări omenești îl fac să intre în categoria ținuturilor deluroase (Geografia României, vol.I, 1983).

Prezența unor interfluvii largi și aproape netede creează impresia unei pronunțate uniformități a reliefului.

Trecerea de la munte la Podișul Mehedinți se face în lungul unei flexuri, care a determinat formarea peneplenei Borăscu, deformată tectonic și remodelată ulterior prin sedimentație. Peneplena podișului prezintă o coborâre de la vest către est, unde ajunge la 700 – 500 m altitudine.

În ceea ce privește morfologia, nota dominantă este dată de eroziunea diferențială, respectiv de prezența rocilor cristaline și a calcarelor ce crează peisaje diferite. Șisturile cristaline dau forme domoale, rotunjite, iar calcarele cele mai impunătoare și pitorești forme de relief: văi seci, doline, polii, avene, câmpuri de lapiezuri, poduri naturale, abrupturi stâncoase, iar în subteran, numeroase peșteri.

În cadrul podișului se pot deosebi două compartimente, aproape egale ca mărime, cu însușiri proprii, despărțite de o denivelare care se poate urmări de la Motru la Dunăre și care este paralelă cu marginea dinspre munte a podișului, cât și cea dinspre dealuri.

Partea nord- vestică a podișului, deși în ansamblu este mai ridicată, cuprinde, în vecinătatea munților, înălțimile cele mai mari. Această regiune este cunoscută sub denumirea de Cloșani-Negrușa, care se împarte în trei sectoare: a) Dealurile Izvernei, între Valea Motrului și cursul superior al Topolniței; b) Dealurile Mălărișchii, între Topolnița și Dunăre, la sud-vest; c) Depresiunea Bahnei în sud-vest. Între acestea și munte se conturează văi adânci, despărțitoare, cum sunt: vârful Paharnicului (887 m) de la sud-vest de Obârșia Cloșani, este despărțit de munte printr-un culoar adânc, sau Măgura (787 m), de la nord de Prejna, care este despărțită de munte prin valea cursului superior al Coșuștei. Abrupturile dinspre nord și nord-vest ale dealurilor Izvernei sunt cunoscute local ca „dosuri”, cum sunt: „Dosul ăl Mare”, Dosul Ursului, care sunt acoperite de păduri de fag. În locurile unde au fost defrișate pădurile, se întâlnesc terenuri cu pajiști, plantații recente de conifere sau mici culturi agricole pe pantele cu înclinare redusă. Povârnișurile sudice sau sud-estice ale acelorași dealuri sunt cunoscute local ca „fețe” (Fața Mare, Fața Icoanei) cu o înclinare mai mică. Acestea sunt folosite ca pajiști pentru creșterea animalelor sau ca mici terenuri de cultură a cerealelor și pomilor fructiferi.

Partea estică este mai masivă, cu interfluvii aproape netede, înclinate ușor spre văile care traversează podișul. Ea este reprezentată prin culmile Matorățului și Gărdănesei. Înălțimile cele mai mari, existente în partea centrală (Godeanu – 723 m, Nevăț – 715 m), scad spre nord-vest (Vârful Matorătului – 637 m, Delonț – 615 m) și spre sud-vest. Această regiune apare ca o fâșie de lățime constantă (7-8 km), ocupând jumătate din suprafața podișului. Caracteristica esențială a acestei subdiviziuni constă în contrastul foarte clar dintre culmile netede sau ușor vălurite și abrupturile accentuate ale văilor adânci și înguste care despart podurile.

Aria mediană dintre cele două subunități o constituie ulucul depresionar Baia de Aramă – Cireșu, care păstrează aceeași orientare, având la extremități cele două localități Baia de Aramă în nord-est și Cireșu în sud-vest. Acesta se întinde pe o lungime de 30 km. Formarea acestui uluc depresionar se datorează variației petrografice și structurii litologice, fiind format, în partea superioară a formațiunilor sedimentare de sub cristalinul getic. În cadrul acestui uluc depresionar sau în apropierea lui se găsește zona cea mai importantă a carstului din acest podiș. În bazinul Coșuștei și al Topolniței întâlnim lunci largi, mărginite de povârnișuri puțin înclinate. Doar acolo unde apariția calcarului este mai mare se ridică „cornetele” (Nadanova și Gornovița). Luncile văilor care străbat această zonă sunt mici, uneori cu doline și chiar începuturi de polii. Relieful are o dispunere în trepte, care cresc în altitudine spre sud-est. Astfel, în lunca Bulbei se întâlnește o altitudine de 275m, în bazinul Ponoarelor 330 m, iar în bazinul Coșuștei 400 m. Între Balta și Cireșu, altitudinea crește la 450-470 m.

La limita dintre cele două părți ale podișului, de est și de vest, se ridică de o parte și de alta a apei Coșuștei, cornetul Busăreștilor cu Vârful Cerboania – 803 m și Cornetul Babelor – 771 m., care domină peisajul.

Cornete mai mici se găsesc spre nord-est (Cornetul Ponoarelor) și spre sud-vest (Cornetul Bălții, Cornetul Jupâneștilor).

Îmbinarea dintre cornetele înalte stâncoase, netezimea restului podișului și abrupturile sculptate în calcare și gnaisuri de văile Râienilor, Lupșei, Coșuștei, Topolniței și Bahnei, dau pitorescul deosebit al Podișului Mehedinți.

L Badea și colab. (2010) separă în acest podiș mai multe arii distincte:

Delalul Moisești – Mălărișca

Dealurile Izvernei (Paharnicului)

Podișul Neavăț – Chiciura

Podișul Dealul Mare – Dâlma

Depresiunea Bahna – Podeni

Culoarul Baia de Aramă – Cireșu

Autorii separă pe hartă 4 suprafețe de nivelare dintre care cele mai extinse se află la 500-550 m și 580-650 m înălțime (fig.4).

Fig. 4 – Harta geomorfologică a Podișului Mehedinți

(după Badea și colab., 2010)

În ceea ce privește localitățile care încadrează acest podiș, limita dinspre ulucul depresionar Turnu-Severin-Halânga-Comănești este pusă în evidență de prezența unui abrupt de circa 150-200 m, pe la vestul satelor: Comănești, Bala de Sus, Rudina, Șovarna, Ilovăț, Șușița, Jidoștița, Breznița Ocol, Dudașu Schelei. În nord-est podișul se prelungește până la Valea Motrului, între localitățile Motru-Sec și avale de Negoești. Spre sud-vest unitatea de podiș se continuă până la Dunăre și Cerna, între localitățile Topleț-Orșova și Gura Văii.

Podișul, unitate geografică bine individualizată, ne prilejuiește întâlnirea cu spectaculoase caracteristici ale fenomenelor carstice. Prezența și extensiunea mare a rocilor calcaroase face ca Podișul Mehedinți să constituie aria cu cele mai variate și cele mai dense fenomene carstice pe unitatea de suprafață din țară (Emmanuel de Martonne, 1906, I.Vintilescu, 1940, I.Ilie, 1969, M.Bleahu și colab, 1975).

CARSTUL MEHEDINȚEAN este axat pe trei artere hidrografice mai importante: Topolnița, Coșuștea și Motru. Cele mai reprezentative forme ale reliefului carstic sunt cornetele (înălțimi izolate ce reprezintă martori de eroziune), care se înșiră la est de ulucul depresionar Baia de Aramă – Cireșu: Cornetul Cerboanii, Cornetul Babelor, Cornetul Bălții, Cornetul Gornovița, Cornetul Nadanova, Cornetul Sfodea, Cornetul Jupâneștilor. Tot în categoria reliefului carstic, se mai înscriu luncile Coșuștei care sunt șesuri aluviale extinse, cu o lățime de 1 km, ce au înfățișarea unor adevărate polii (arii carstice evoluate). Se mai întâlnesc polii mai mici între Balta și Cireșu și între Baia de Aramă și Busești. Cele mai însemnate polii ale carstului mehedințean sunt Nadanova și Gornovița. Aceste lunci au fost formate de râuri care au debite variabile, așadar în perioada de secetă prelungită se pierd în aluviuni, iar când sunt ploi abundente apele se revarsă, generând lacuri temporare : Lacul Turcului, Lacul Zăton de la Ponoare, Lacul Gornovița și lacul de la Balta.

Dolinele sunt forme de relief foarte răspândite în peisajul regiunii, uneori se găsesc de-a lungul unor văi seci (sohodoluri), la Gornovița și Busești. Aici întâlnim cele mai numeroase și interesante peșteri: peștera lui Epuran, peștera Bălții și mai ales Peștera Topolnița, a doua ca lungime din țară (după peștera Vântului din Munții Apuseni) de circa 11 km lungime. Lapiezurile, cele mai mici forme carstice, cu dimensiuni dintre cele mai variate, se întâlnesc peste tot unde calcarul se află la suprafață sau acoperit cu un strat subțire de sol.

CARACTERISTICI CLIMATICE

Particularitățile generale ale climatului Podișului Mehedinți, sunt definite de trei elemente mai importante: poziția geografică, circulația generală a atmosferei și particularitățile structurii suprafeței active. Poziția geografică, la adăpostul Munților Mehedinți care se interpun ca o pavăză circulației de vest, dar și înălțimea relativă a podișului imprimă climatului particularități specifice: combinația dintre influența sub mediteraneană și cea temperat continentală.

Circulația atmosferică se caracterizează prin originea mediteraneană cu mase de aer umede și calde venite peste culoarul Dunării în special în perioada rece a anului, care fac mai calde iernile, dar cu mari precipitații.

Pe versanții estici ai Podișului Mehedinți au loc procese de föhnizare a aerului, determinând creșterea temperaturii, reducerea precipitațiilor și predominarea timpului senin. Caracteristicile particulare ale suprafeței active sunt date de diferența de nivel între podiș și munții din vest, dintre cornete și netezimea podișului și în contrast cu acestea, adâncimea și îngustimea văilor, fragmentarea reliefului dând nuanțe climatice și topoclimatice legate de particularitățile lor locale. Culoarul văii Dunării cu orientare generală vest – est, joacă un rol important în circulația locală a aerului, în creșterea gradului de umezire a acestuia, în producerea inversiunilor de temperatură și în intensificarea proceselor de formare a ceței.

Temperatura aerului

Temperatura medie lunară a aerului este destul de ridicată iarna (de la 1o la -1o) și destul de scăzută vara (20o la 22o), condițiile topoclimatice diferind însă foarte mult de la platourile însorite la văile adânci și strâmte, un rol însemnat având și rocile calcaroase care creează un albedou mare și expunerea sudică, ce favorizează procese intense de însorire.

Temperaturile medii lunare

Temperaturi maxime și minime

Variațiile neperiodice ale temperaturii aerului, generate de fluctuațiile circulației generale a atmosferei, au pus în evidență unele temperaturi de iarnă sau de vară, cu caracter de excepție, prezentate în tabelul de mai sus.

În această regiune, primele înghețuri au loc la sfârșitul lunii septembrie, iar ultimele înghețuri la sfârșitul lunii aprilie. Pomilor fructiferi nu le dăunează prea mult, deoarece din cauza temperaturii scăzute din lunile de primăvară, aceștia vegetează târziu.

În acest spațiu geografic, se întâlnește un fenomen atmosferic și anume procesul de inversiune termică determinat de fizionomia și configurația reliefului. Astfel, pe văi și în bazinetele depresionare se întâlnesc temperaturi mai scăzute decât în zonele mai înalte din apropiere. Aceste scăderi de temperatură din depresiuni duc la o creștere a umidității relative a aerului care generează ceață, care coboară pe interfluvii.

Nebulozitatea

În circulația aerului, care are loc în general dinspre vest și sud-vest, un mare rol îl are barajul orografic al Carpaților, care determină intensificarea proceselor frontale.

În Munții Cernei, predomină timpul noros și acoperit, însoțit de precipitații și umezeală mai mare.

De asemenea se constată intensificarea proceselor de föhenizare a aerului pe versanții estici, dinspre Podișul Mehedinți, unde predomină timpul senin și uscat.

Urmărind valorile lunare ale nebulozității totale, la cele două stații din marginile podișului, se constată că în perioada rece a anului, un număr de zile aproape dublu de nebulozitate pe lună decât în timpul verii.

Valorile medii ale nebulozității lunare sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Nebulozitate – nr. mediu de zile cu cer acoperit

Umiditatea aerului

Umiditatea relativă are valori cuprinse între 70 – 90 % fiind mai scăzută la Baia de Aramă decât la Gura Văii unde este influențată de suprafața mare a luciului de apă al Dunării.

Valorile medii ale umidității aerului sunt date în tabelul următor.

Umiditatea relativă (medie multianuală)

Umiditatea relativă a aerului este destul de ridicată, iar diferențele dintre iarnă și vară sunt destul de mici.

Precipitațiile atmosferice

Influența climatului submediteranean, se face simțită în ceea ce privește regimul precipitațiilor, în sensul că acestea sunt mai abundente în lunile mai și iunie.

Cele mai scăzute precipitații se înregistrează în intervalul ianuarie – martie, mai ales pe culoarul Dunării.

Precipitațiile lunare (medii multianuale ) – mm.

Precipitațiile sunt relativ bogate în tot cursul anului, cu două maxime, în lunile mai – iunie, și în octombrie – noiembrie și cu două minime, care se înregistrează în lunile martie și septembrie.

Se constată însă oscilații mari ale valorilor precipitațiilor de la o lună la alta în special în sezonul de iarnă. Astfel, în timp ce în general valoarea precipitațiilor lunare este de 35 – 50 mm/lună, lunile ianuarie, martie, august și septembrie se caracterizează prin valori duble ale precipitațiilor, mai ales în zona culoarului Dunării, așa cum rezultă din datele stației de la Gura Văii.

Precipitațiile maxime în 24 ore (medii multianuale )

Înghețul, dezghețul și durata stratului de zăpadă

În ceea ce privește înghețul și dezghețul, precum și numărul mediu al zilelor cu zăpadă se constată un decalaj de la nord spre sud, de cca. 10 zile.

Stratul de zăpadă se păstrează între 60 – 70 de zile, la un număr de 24 zile cu ninsoare.

Vânturile

Direcția dominantă a vântului este est – vest la ambele stații.

Intensitățile maxime ale vântului (medii lunare pe 100 ani) sunt următoarele:

Valorile multianuale înregistrate la cele două stații Gura Văii și Baia de Aramă, se înscriu în limitele valorilor constatate în Oltenia, fiind vânturi de mică intensitate.

Vantul cel mai cunoscut este Vântul Mare (un fel de foehn), localnicii numindu-l „vântu ăl mare”, ce coboară dinspre Munții Mehedinți spre regiunile mai joase, bătând aproape tot anul. Are o frecvență ridicată primăvara, când determină topirea zăpezilor, iar apoi provoacă o evaporare mare a apei din sol, ceea ce duce la accelerarea uscăciunii și prelungirea secetelor până la sfârșitul verii.

REȚEAUA HIDROGRAFICĂ

Fluviul Dunărea care mărginește la sud Podișul Mehedinți, are câțiva afluenți direcți care își desfășoară întregul curs în podiș:

Râul Bahna, cu un bazin a cărui suprafață este de 107 km2, are o lungime de 33 km. Acesta are o vale îngustă, primește afluenți preponderent pe partea dreaptă: Camăna, Grădeșnița, Topolova, Racovățul, Țarova. Bahna se varsă în Dunăre, în aval de localitatea Ilovița, formându-se un golf la gura de vărsare datorită ridicării nivelului apelor Dunării, după formarea sistemului hidroenergetic și de navigație de la „Porțile de Fier”.

Pârâul Jidoștița, cu un bazin hidrografic de numai 46 km2 și o lungime de 19 km, își are obârșia sub dealul Malovăț; Între Bahna și Jidoștița se întâlnesc două mici pâraie, Vodița cu lungimea de 9 km și Racovățul cu lungimea de 11 km.

Râul Topolnița, cel mai important din cele care se varsă direct în Dunăre, colectează apele din centrul și sudul Podișului Mehedinți, având o lungime de 44 km. și o suprafață a bazinului hidrografic de 360 km.2.

Se formează din două pârâiașe care izvorăsc din șisturi cristaline în zona localităților Prejna și Costești, de unde se îndreaptă spre est unde face un cot în marginea lacului temporar de la Gornovița. De la izvoare și până la Gornovița, pârâul principal este cunoscut și sub numele de Pârâul Balta.

Între localitățile Balta și Gornovița, înainte de a traversa o bară de calcar, Topolnița (Balta) se despletește în două brațe dintre care unul se termină în lacul temporar iar celălalt se îndreaptă spre sud, printr-un defileu format în „stratele de Sinaia” până în aval de localitatea Sfodea unde se varsă în cursul principal al râului Topolnița.

La Jupânești, râul Topolnița întâlnește o nouă bară de calcar, în care acesta intră în subteran pe o distanță ce cca. 500 m, formând una din cele mai mari peșteri din țară, Peștera Topolnița.

În continuare râul Topolnița își schimbă din nou direcția spre sud-est, traversând podișul între localitățile Marga și Balotești. Acesta este sectorul cel mai pitoresc valea adâncindu-se cu peste 350 m sub nivelul podișului. În acest sector Topolnița primește câțiva afluenți dintre care cei mai importanți sunt: Știubeiul, Mălinicul, Prinodul și Borovățul. Ultimul afluent pe dreapta din cadrul podișului este Clisăvățul, care impresionează prin defileul său, pe aproape toată lungimea sa. Topolnița intră apoi în Depresiunea Severinului, unde se varsă în Dunăre la marginea estică a municipiului, Drobeta – Turnu Severin.

Râul Motru, delimitează la nord Podișul Mehedinți, între Orzești și Glogova pe o lungime de 45 km, primind pe dreapta din Podișul Mehedinți, mai mulți afluenți dintre care unii depășesc podișul și traversează depresiunile din est și chiar Piemontul Coșuștei.

Pârâul Brebina, cu o lungime de 20 km, izvorăște de la altitudinea ce 960 m la est de localitatea Cloșani, din clina estică a Munților Mehedinți și după ce traversează de la vest la est în extremitatea nordică Podișul Mehedinți printr-o zonă carstică, se varsă în Motru imediat la vest de Baia de Aramă. Are un bazin hidrografic de77 km2.

El primește o serie de izvoare și pe dreapta, dinspre sud, Valea Bulbei, o vale de asemenea carstică, în malurile căreia se află numeroase izbucuri.

Iupca, un alt afluent al Motrului situat la sud de pârâul Brebina, cu izvoarele aproape de lacul temporar Zăton la nord de Delureni, are o lungime de 16 km și un bazin hidrografic de 58 Km2..

Mergând spre sud-vest, pentru a ieși din Podișul Mehedinți la sud de Bala la localitatea Iupca, primește dinspre nord pe stânga afluentul său Valea Mare, care izvorăște din apropiere de Răiculești, iar la sud de Câmpu Mare primește pe dreapta Ohaba unită cu Șovarna, ambele avându-și izvoarele și o parte din curs în podiș.

Coșuștea cel mai important afluent al râului Motru, cu o lungime de 75 km, are izvoarele în regiunea calcaroasă a Munților Cernei, într-un izvor carstic situat la altitudinea de 780 m.

Până la Izverna, valea Coșuștei, adâncă de aproape 200 m, trece prin „stratele de Sinaia”, iar de la această localitate până la Nadanova se abate pe direcția est – vest, unde lunca atinge 500 – 600 m lărgime și unde este supusă revărsărilor periodice de primăvară și de toamnă.

De la Nadanova direcția pârâului Coșuștea se schimbă spre sud est, până în aval de Cerna Vârf, de unde până la Dâlbocița, pe o distanță de 12 km, valea devine adâncă formând un adevărat defileu. Până la Firiza, defileul străbate calcare mezozoice, unde cascadele, repezișurile și căldările sunt frecvente.

În amonte de Cerna Vârf, râul Coșuștea intră în zona calcarelor jurasice și cretacice, și cursul acestuia dispare de la suprafață pe o distanță de cca. 5 km, apărând la zi în dreptul localității Cerna Vârf. De la Firiza valea are același aspect general dar fundul ei devine mai larg. La ieșirea din Podișul Mehedinți, valea Coșuștei, se lărgește până la 300 – 400 m.

Situația cursurilor de apă din punct de vedere al lungimii, altitudinii, pantei, coeficientului de sinuozitate, precum și suprafaței și altitudinii medii a bazinului lor hidrografic, sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Caracteristicile rețelei hidrografice

* distanța parcursă pe marginea podișului;

** altitudinea la intrarea și ieșirea din podiș.

In funcție de regimul lor de scurgere apele curgătoare din Podișul Mehedinți se pot împărți în două categorii:

ape cu scurgere superficială normală, cu ape mari de primăvară și vară, care pot înregistra si creșteri neprevăzute de debit din precipitații directe sau topirea zăpezii

ape care străbat ținuturi carstice si deci nu mai respectă legile normale ale fenomenelor hidrologice, diferențiindu-se două sisteme de curgere diferite: superficial și subteran, ape ce prezintă și un debit mai constant pe tot timpul anului

Scurgerea medie specifică are valori între 7 si 20 l/sec/kmp în funcție de altitudine, fapt ce arată un debit ridicat pentru apele din podiș.

SOLURILE

Însușirile și răspândirea solurilor din cadrul podișului sunt în legătură directă cu constituția geologică și particularitățile morfometrice ale zonei.

Astfel, în nord-vest unde predomină rocile metamorfice, s-au format soluri brune-acide cu un profil scurt ,sub 0,5m dar care ocupă suprafețe mari. Ele apar și în sud-estul podișului pe roci metamorfice, granitice și sedimentare.

Abundența oxizilor de fier dă acestor soluri o nuanță roșcată în unele locuri. În partea de sud a podișului predomină solurile brune scheletice cu slab caracter argilo-eluvial și pe roci metamorfice. În lungul văilor mari (Topolnița, Coșuștea), precum și de-a lungul celor mici, solurile prezintă o mare varietate de tipuri uneori cu grohotișuri și roci acoperite cu mușchi și licheni.

Pe dealurile cu roci sedimentare din cadrul ulucului depresionar predomină solurile brune cu profil scurt. În partea de est si sud-est a podișului, predomină tot solurile brune luvice în diferite stadii de eroziune, în timp ce pe formațiunile argilo-marnoase din apropierea localităților Ponoare sau Gornovița se găsesc soluri brune sau pseudorendzinice.

În unele zone (nord-vest), ca urmare a activității omului, solurile au suferit importante modificări mai ales în sens negativ, aceasta ca urmare a despăduririlor pentru obținerea de terenuri favorabile culturilor agricole. Lucrările agricole pentru schimbarea destinației pământurilor, au fost aproape în toate cazurile un eșec, datorită grosimii reduse a acestor lucrări care au dus astfel la o și mai intensă degradate a solului.

S-au obținut rezultate bune doar în părțile mai joase ale povârnișurilor și în luncile cu umiditate mai ridicată unde și grosimea solurilor este mai mare .

VEGETAȚIA

Altitudinile în general sub 600 m, prezența climatului cu influențe sub mediteraneene, constituția litologică, precum și relieful cu suprafețe plane, au influențat puternic structura vegetației din podiș.

Etajul vegetal al Podișului Mehedinți, se încadrează în subetajul alternanței pădurilor de fag și gorun

În sudul și sud-vestul podișului predomină pădurile submediteraneene cu stejar pufos (Quercus pubescens), cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus fraineto), gorun balcanic (Quercus dalechampi), cărpiniță, alun turcesc (Corylus colurna), nuc (Juglans regia).

Fagul este bine reprezentat sub forma de păduri de fag balcanic. Elementele sub-mediteraneene, carpato-baltice și sud-europene ca mojdreanul, cornul, scumpia, liliacul și nucul, sunt răspândite în cea mai mare parte a podișului și mai ales pe cornete și pe văile râurilor Topolnița și Coșuștea.

Pe versanții calcaroși de la contactul podișului cu munții de la vest, cresc păduri de fag cu elemente termofile, iar uneori datorită defrișării pădurilor, multe specii au dispărut. În asociație cu mojdreanul (Fraxinus ornus) crește cornul (Cornus mas), cărpinița, scumpie (Cotinus coggygria), salba râioasă (Euronymus verrucosa), liliacul (Syringa vulgaris) și mai rar alunul turcesc.

În nord –est predomină pădurile de gorun cu jugastru sau gorun cu ienupăr arborescent.

Influența omului este evidentă în modificarea covorului vegetal atât în ceea ce privește suprafața cât și structura și compoziția acestuia. Locul pădurilor, a fost luat în cea mai mare parte de pajiști și terenuri cultivate.

Pajiștile folosite în prezent ca fânețe, sunt arate și utilizate uneori pentru cultura cerealelor sau a cartofului.

În partea de est a podișului vegetația pădurilor s-a păstrat în mare parte iar pe Valea Coșuștei, în urma construirii drumului forestier de aici pădurile au fost înlocuite cu plantații noi de pin negru și molid.

Binecunoscute în podiș sunt pădurile de fag si brad de pe Valea Crivei și a Lăpușnicului, pădurile de pin negru de Banat de pe Valea Borovățului și afluenții Topolniței, sau cele de tei și stejar pufos de pe Valea Oglanicului.

FAUNA

În Podișul Mehedinți se constată o mare varietate de specii faunistice comune atât regiunilor de munte cât și de deal sau de câmpie.

Cele mai reprezentative specii de reptile din zona carstică sunt de origine mediteraneană: vipera cu corn (Vipera ammodytes), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni), șarpele veninos de origine pontică (Coluber jugularis caspius) și alți șerpi veninoși (Elaphe longissima, Coronella austriaca) sau neveninoși (Natrix natrix, Natrix tesselata) și șarpele orb (Anquis frasilis).

Între șopârle se remarcă șopârla de ziduri (Lacerta muralis masculi-centris) și gușterul (Lacerta viridis) element european și mai rar Laceerta taurica – element balcano-pontic și Lacerta praticola – element caucaziano – pontic.

Specifice pentru această zonă sunt de asemenea câțiva batracieni ca tritonul sau salamandra precum și o specie mediterano-pontică de termite. Mai ales în zonale calcaroase trăiește reprezentantul cel mai nordic al scorpionilor – Euscorpius carpathicus.

În pădurile de fag și gorun din jumătatea nordică, trăiesc ursul ,veverița, jderul, viezurele, pârșul mare, căprioara.

Păsările sunt reprezentate prin numeroase specii: gaița, măcaleandrul, ierunca, iar dintre răpitoarele de zi: uliul găinilor, șorecarul și ciuhurezul mic – răpitoare de noapte.

REZERVAȚIILE NATURALE

Marea varietate a factorilor fizico-geografici precum și specificul cadrului natural au făcut ca în cuprinsul Podișului Mehedinți să fie declarate 17 rezervații naturale care fac parte din parcul natural „Geoparcul Platoul Mehedinți”. El are o suprafață de 106.000 ha, beneficiind de fonduri Phare de la Uniunea Europeană pentru reabilitarea infrastructurii, informarea turistică, amplasare de panouri de semnalizare în perimetrul ariei protejate, monitorizarea stării de conservare a speciilor de faună și floră.

Fig. 5 – Geoparcul Platoul Mehedinți

Cea mai mare parte a rezervațiilor intră în categoria celor botanice forestiere și speologice pentru ocrotirea formelor de endocarst.

Rezervația complexului carstic de la Ponoare include câmpul de lapiezuri ,Lacul Zătonul Mare, Peștera Ponoare și Podul Natural;

Rezervația complexă Peștera Topolniței cuprinde peștera cu o lungime a galeriilor de peste 22 km precum și formele carstice din apropiere cu tufărișuri de liliac;

Rezervația speologică Peștera lui Epuran – se află în nordul Peșterii Topolnița și s-a format prin acțiunea apelor Ponorățului și Topolniței;

Rezervația forestieră Pădurea Borovăț – de pe versantul stâng al văii Borovățului și cuprinde pădurea de pin negru de Banat;

Rezervațiile: Cheile Coșuștei și Cheile Topolniței se află în zonele unde apele străbat bara de calcare de la est și au fost declarate pentru pitorescul peisajului și prezența asociațiilor vegetale cu specii floristice rare;

Alte rezervații declarate pentru specificul ecosistemelor locale sunt cele din Cornetul Babelor, Cerboanii, Bălții, Dealul Vărănic sau Valea Oglanicului.

Fig.6 – Harta zonelor protejate din Podișul Mehedinți

(după Manolea M., Podișul Mehedinți – Potențial și valorificare turistică- 2011)

CAPITOLUL II

RELIEFUL CARSTIC

Termenul de carst (karst) provine de la Podișul Karst, din Slovenia, cu o mare dezvoltare în suprafață și pe verticală a calcarelor cu un relief carstic evoluat.

DEFINIȚIA CARSTULUI

Prin noțiunea de carst se definește ansamblul formelor de relief ce apar pe rocile ușor dizolvabile (calcare, sare, gips), la suprafața terenului (exocarst) și în subteran (endocarst).

Cele mai tipice forme carstice apar pe calcare.

Procesele care dau naștere carstului sunt:

dizolvarea;

precipitarea;

eroziunea.

Stadiile de evoluție a carstului sunt:

merocarstul, carst incipient pe strate subțiri de calcar, cu forme slab dezvoltate în adâncime, de obicei impure;

carstul de tranziție, moderat evoluat;

holocarstul, cu o mare varietate și complexitate a formelor, dezvoltat vertical – etajat, în calcare groase de mare puritate, într-un climat umed și temperat;

carstul fosil, îngropat sub sedimente mai recente;

Formele carstice sunt:

polie (Po);

peșteră (P);

cheie (C);

sorb (S);

izvor carstic (Iz);

vale seacă (Vs);

lapiezuri (L);

dolină (D);

uvală (U);

aven (A);

pod natural (Pd);

platou carstic (Pt).

EVOLUȚIA GENERALĂ A CARSTULUI

Evoluția reliefului carstic are loc după anumite legi generale, ce imprimă apartenența unei repetabilități de la o regiune la alta, fapt care definește legitățile respective. Lanțul evolutiv al formării reliefului calcaros, de la primele forme de suprafață care poate merge până la consumarea, în procesul evoluției, a majorității masei calcaroase, a fost denumit „ciclu carstic” (W. M. Davis, 1889).

În evoluția „ciclului carstic” se distinge următoarea succesiune generală :

prima fază, de tinerețe, care se remarcă prin trecerea cursurilor epigee în hipogee, prin ponorâre sau disimulare. Fisurile încă nu au fost deschise pentru ca apa să poată pătrunde mai adâncă;

faza a doua, de maturitate, în care are loc dezvoltarea carstului cu toate formele endogene: lapiezuri, doline, polii și sorbiri, precum și endogene: peșteri, hornuri etc.; Are loc adâncirea apei în masiv, se stabilește a doua zonă hidrologică, apoi a treia;

faza a treia, stadiul de bătrânețe, când apar procesele de prăbușire, care realizează poduri și arcade naturale, cum este Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele.

faza a patra, stadiul final, este cel în care calcarul a dispărut aproape complet, rămânând doar martori sub formă de masive izolate, dispuse pe patul impermeabil. Drenajul subteran a dispărut și el și se tinde spre forme tabulare de tipul câmpiilor, cum sunt poliile.

TIPURI DE CARST

După Cvijić (1960), se disting trei tipuri morfologice de carst:

Holocarstul, în care calcarul carstificat apare la zi, este polietajat și policiclic, realizat în mai multe etape de carstificare. El oferă o gamă extrem de variată de forme endocarstice și exocarstice;

Carstul de tranziție, care face trecerea de la cel descoperit la cel acoperit, fiind împărțit de Emm. de Martonne (1936) în subtipurile:

– evoluat;

moderat evoluat;

slab evoluat larg dezvoltat în România;

Merocarstul, sau carstul acoperit de o cuvertură sedimentară cu sol și vegetație, în care procesele de carstificare decurg lent cu doline și alte forme ale procesului de sufoziune, coroziune și tasare.

El se subîmparte în :

carst ascuns fosilizat;

criptocarst, format în cicluri carstice și acoperit de fiecare dată de depozite sedimentare mai noi decât fiecare din aceste cicluri, cum este carstul Dobrogei centrale și sudice.

Evoluția ciclului și oprirea lui un timp îndelungat la anumite faze, poate fi influențată de mișcări orogenice sau epirogenetice, eustatice negative, modificări climatice etc.

LITOCLAZELE ȘI ROLUL LOR ÎN CARSTIFICARE,

CU APLICAȚIE LA PODIȘUL MEHEDINȚI

Litoclazele, discontinuitățile rupturale existente în calcare, pot fi împărțite în mai multe categorii, după diferite criterii (M.Bleahu,1974):

După dimensiuni:

leptoclaze;

diaclaze;

paraclaze.

După morfologie:

închise;

deschise.

După poziția față de stratificație:

litoclaze paralele cu fața de strat;

litoclaze oblice față de fața de strat;

litoclaze perpendiculare pe fața de strat.

Din punct de vedere cinematic:

fisuri (fără deplasare);

diaclaze (crăpături);

falii (cu deplasare pe verticală);

decroșări (cu deplasare pe orizontală);

clivaje (despicături paralele).

După geneză:

de contracție;

de dilatare;

de tracțiune.

După momentul genezei:

anterioare carstificării;

sindepoziționale (de contracție și de tasare);

tectonice;

concomitente cu carstificarea;

de prăbușire endocarstică;

de seismicitate;

anterioare și concomitente carstificării;

de tracțiune gravitațională;

de gelifracție (îngheț-dezgheț).

Leptoclazele (fisurile) reprezintă rupturi care au o dimensiune mică în două sensuri sau cel puțin într-unul.

Diaclazele (rupturile prin separare) sunt acele rupturi care au peste 100 m (atât în adâncime cât și în lungime), au un parcurs rectiliniu și constituie plane de desfacere majoră a calcarelor, fără însă a le străbate în întregime.

Paraclazele (rupturile cu lăsare), sunt de fapt falii care străbat întregul pachet de calcare deplasând un compartiment de celălalt.

FORME DE RELIEF EXOCARSTIC

Lapiezurile, sunt șanțuri adânci (de la câțiva centimetri la câțiva metri), despărțite prin creste ascuțite sau prin intervale plate, formate prin acțiunea de dizolvare și de eroziune a apelor de șiroire pe suprafața calcarelor, de obicei înclinate. În punctul de intersecție al șanțurilor, apar pâlnii sau puțuri adânci, în care apa poate stagna sau poate pătrunde în golurile din masa calcarului.

Lapiezurile pot fi libere (la zi) sau acoperite cu un strat de sol.

Lapiezurile libere, formate pe calcare dezgolite, au la bază curgerea difuză a apei de ploaie, care îmbracă roca într-o peliculă uniformă de apă. Deoarece calcarele au litoclaze, dizolvarea acestora se face neuniform, ele oferind căi de atac a apei în profunzime. Înclinarea pereților de calcar nu este suficientă pentru formarea lapiezurilor libere.

O examinare atentă a situațiilor din teren arată că numai pe pereții în care există fisurație care să urmeze mai mult sau mai puțin linia de cea mai mare pantă, apar lapiezuri.

Lapiezurile acoperite, formate sub o pătură de sol, au fisurile mult mai bine puse în evidență, deoarece în acest caz, factorul hidrodinamic este mult mai slab și roca este atacată uniform.

Dizolvarea are loc lent și ea evidențiază toate fisurile și diaclazele, la început ca simple crestături apoi ca șanțuri adânci. Apa din sol pune astfel în evidență structura litologică și tectonică a calcarului prin coroziunea diferențiată.

Fig.7 – Lapiezuri

Dolinele, o a doua categorie de forme exocarstice importante, au un aspect depresionar, de obicei în formă de farfurie sau de pâlnie. Se formează prin dizolvarea rocilor calcaroase la suprafață, sau prin prăbușirea calcarelor de deasupra golurilor formate prin dizolvarea subterană. Aceste forme importante, sunt și ele dependente de litoclaze.

În dezvoltarea lor, dolinele se pot uni formând uvale și polii (polje).

Fig. 8 – Dolină

Uvalele (uvalsurile) sunt depresiuni alungite, puțin adânci, cu contururi sinuoase, formate prin unirea mai multor doline.

Poliile (poljele) reprezintă mari depresiuni închise din regiunile carstice, axate pe linii de stratificație sau de faliere, care se formează prin unirea dolinelor și uvalelor sau prin prăbușirea tavanului peșterilor.

Acestea prezintă pereți abrupți și fundul plat, brăzdat de cursuri de apă, de obicei temporare. În unele polii se află lacuri. Cele mai mari polii au suprafețe de zeci de km2.

La noi în țară cele mai cunoscute sunt în Podișul Mehedinți. De amintit este polia Nadanovei și polia Bălții.

Geneza poliilor (poljelor) constituie, după unii autori grabene (zone de prăbușire între falii), după alții sunt butoniere de eroziune în lungul unor cutate sau zone de eroziune diferențială între calcare cu solubilitate diferită, puse în contact de-a lungul unei falii.

Cert este faptul că ele sunt forme de eroziune carstică ce a acționat longitudinal față de o fractură, și a fost dirijată de litoclazele tectonice.

Fig. 9 – Polia Nadanova

Ponoarele, sunt goluri carstice cu rol de puț absorbant, aven sau dolină, axate pe fisuri în care apele de suprafață se scurg în subteran.

Cheile, sunt văi carstice înguste, cu pereți înalți și abrupți, în care eroziunea verticală a cursului de apă, însoțită de dizolvarea calcarului este rapidă, eroziunea orizontală fiind foarte scăzută sau chiar absentă.

Fig.10 – Cheile Băluței- Ponoarele

Avenele, sunt puțuri carstice, de diferite dimensiuni, care comunică în partea inferioară cu o peșteră. Ele au pereții abrupți și adâncimea acestora depășește de mai multe ori lățimea.

Genetic se diferențiază următoarele tipuri de avene:

de coroziune și eroziune;

tectonice;

de prăbușire.

Sorburile reprezintă locul unde râurile care traversează calcare carstificate, dispar de la suprafață, continuându-se prin râuri subterane. Atunci când regimul râului prezintă viituri și sorbul nu poate prelua toată apa, temporar se formează un lac. Un astfel de exemplu îl reprezintă lacul Zăton aflat în depresiunea Zăton, depresiune de contact carstic. Această depresiune este o formă mai deosebită de văi oarbe, care poate lua aspectul de dolină, dar care este adesea confundată cu polia. În depresiunea Zăton, vine un râu relativ bogat în apă, iar atunci când ajunge la masivul de calcar, acesta este captat, apa drenându-se subteran. Este vorba deci de o vale oarbă. Numai că, locurile de drenaj fiind foarte strâmte, la cea mai mică creștere a debitului, apa se acumulează formând un mare lac, Zătonul. În el s-au depus nisipurile fine aduse de apă, ceea ce a făcut ca fundul văii să devină foarte lat, perfect orizontal față de versanții ce se ridică brusc. Valea s-a transformat într-o mare depresiune închisă fapt ce i-a făcut pe unii autori să vorbească de o polie, uitând că depresiunea nu este amplasată pe calcare, ci pe roci impermeabile și că este orizontalizată prin acumulare de material detritic, nu prin coroziune ceea ce contravine cu definiția poliei. Așadar, cel mult se poate vorbi de o pseudopolie. Printre astfel de depresiuni de tipul pseudopoliilor mai putem aminti : depresiunea de la Jupânești, depresiunea de la Izverna, de la Balta.

Fig. 11 – Complexul carstic de la Ponoare

Fig.12 – Lacul Zăton(vara)

FORME DE RELIEF ENDOCARSTIC

Peșterile

Formarea peșterilor cunoaște trei teorii evidențiate de Marcian Bleahu în cartea „Relieful carstic”: teoria vadoasă, teoria batifreatică și teoria epifreatică.

Teoria vadoasă, concepută de speologii Martel și Bock, este aceea a unui drenaj pe galerii mari utilizate de râuri subterane. Golurile subterane se datorează pătrunderii apei prin calcar până la nivelul exurgențelor aflate în văile mărginașe, adâncirea lor determinând părăsirea vechilor galerii care devin fosile și săparea altora noi.

Teoria batifreatică evidențiază faptul că o circulație vadoasă a apei prin masivele de calcar nu explică modul în care pot fi lărgite și utilizate fisurile și fețele de stratificație aflate la mare adâncime sub nivelul râurilor de suprafață. Apa are posibilitatea să pătrundă foarte adânc sub nivelul de bază, fapt explicat de W.M. Davis prin adoptarea principiilor curgerii prin medii poroase.

Teoria epifreatică, propusă de Sinnacori, a primit numeroase confirmări constatându-se că în unele platouri mari de calcar din S.U.A., peșterile mari sunt săpate într-o tranșee de calcar relativ subțire, cu extindere pe orizontală, indiferent de înclinarea stratelor, ceea ce înseamnă că săparea rețelelor subterane este controlată de suprafața pânzei freatice, realizându-se imediat sub ea. (Marcian Bleahu, ”Relieful carstic”).

Pentru ca să se instaleze o scurgere subterană, este necesar ca apa să străbată un pachet de strate de calcar. În cazul calcarelor masive sau în bancuri groase, apa este nevoită să circule numai pe litoclaze, ceea ce nu înseamnă o diminuare a posibilităților de a-și crea drumuri subterane prin forța de presiune și de dizolvare a apei, fapt atestat de prezența unora dintre cele mai mari peșteri din țara noastră printre care și Peștera Topolnița din Platoul Mehedinți.

Importanța litoclazelor pentru fixarea drenajelor subterane se vede după dependența genetică a canalelor subterane de diverse tipuri de litoclaze.

Cel mai simplu caz este acela al utilizării litoclazelor din axa cutelor, unde există, din cauza îndoirii stratelor tensiuni care provoacă litoclaze ce generează doline și avene pe bolta anticlinalelor și galerii de drenaj în albia sinclinalelor.

În bolta anticlinalelor diaclazarea dă naștere în peșteri la avene sau puțuri de mare adâncime. Unii autori leagă existența sălilor mari din peșteri de tensiunile de extensie din bolta anticlinalelor care favorizează triturarea și dizolvarea.

În cazul sinclinalelor, exploatarea fisurilor din ax de către apa care curge pe fața de stratificație și care găsește aici posibilități mai lesnicioase de scurgere.

Ca și la anticlinale, diaclaza poate da naștere la galerii foarte înalte sau la hornuri ce străbate un întreg pachet de strate de calcar.

O altă cale de pătrundere a apei în interiorul masivului de calcar o reprezintă faliile, care sunt adesea acompaniate de brecii, în general cu porozitate ridicată, care facilitează circulația apelor pe aceste fracturi datorate tectonicii disjunctive.

În privința direcțiilor orientării galeriilor în funcție de direcția litoclazelor, M. Bleahu, a întreprins un studiu în peștera Topolnița (1974) pe baza măsurării tuturor galeriilor dezvoltate pe fisuri și diaclaze, din care a rezultat că direcția preferențială a fisurilor este est – vest, adică perpendiculară pe direcția efortului tectonic admis pentru structurile anticlinale, poziție în care se găsesc calcarele în care este săpată peștera.

Având în vedere că Podișul Mehedinți are o structură în pânze, cu mai multe unități suprapuse peste autohtonul în care se găsesc respectivele calcare, ce adăpostesc peștera Topolnița, este de presupus (consideră M. Bleahu), că a existat un înveliș tectonic.

Rezultă că ondularea calcarelor a început înainte de a fi pusă în loc Pânza Getică, deci fisurarea nu este legată de structura de șariaj.

Așa cum s-a precizat mai înainte, sălile mari iau naștere prin intersecția mai multor diaclaze. Acesta este și cazul Sălii Mari din Peștera Topolnița, care este formată la intersecția a patru diaclaze. Hornurile sunt despicături verticale sau puternic înclinate, strâmte și puțin adânci în peretele stâncos, adesea de dimensiunile unui canal, prin care se scurg materiale calcaroase sfărâmate.

Structura și morfologia formelor endocarstice și mixte, sunt criterii și dovezi pentru reconstituiri paleogeografice, în special pentru cuaternar (de exemplu, alternanța crustelor cu orizonturile aluviale, intuiesc succesiunea fazelor glaciare cu cele interglaciare etc.).

ZONELE CARSTICE DIN PODIȘUL MEHEDINȚI

Carstul Podișului Mehedinți este unul din cele mai importante din România. Deși numărul peșterilor este mic, câteva dintre ele sunt remarcabile prin dezvoltarea, prin bogăția unor forme sau prin unicitatea altora.

PRINCIPALELE ZONE CARSTICE

Zona carstică Brebina – Bulba

Carstul din Valea Brebinei

Din nord-vestul Culmii Gorganului se înfiripă cu greu multe firișoare de apă, limpezi și reci, care formează izvoarele Brebinei și care formează un pârâu ce pornește din imediata apropiere a satului obârșia Cloșani, în aval, Valea Brebinei.

La marginea satului izbucnește un puternic izvor carstic, iar mai jos, pe ambele părți Brebina primește noi afluenți, cel mai important fiind Valea lui Dragu.

Valea Brebinei și-a săpat albia de-a curmezișul stratelor cu diferite roci, de la vest către est, pe o lungime de 20 km, cu o pantă repede (de cca. 20 o/o), sculptând în calcarele pe care le întâlnește în cale, mai multe terase, până în dreptul satului Brebina.

Carstul din Valea Bulbei

La extremitatea nord-estică a Podișului Mehedinți se află orașul Baia de Aramă, așezat pe malul drept al râului Bulba, care se varsă la ieșirea din această localitate, în râul Motru.

Apa Bulbei taie interesante chei, cu pereții înalți și abrupți, calcarele de aici adăpostind Peștera de la Carieră și Peștera Bulba, cu galerii lungi de aproape 5 km, prin care mișună lilieci și curge un pârâu provenit din zătoanele de la ponoarele.

Zona carstică Ponoare – Zăton – Buicani

Zona Ponoarele este bogată în forme carstice: văi oarbe, peșteri, întinse câmpuri de lapiezuri, arcade naturale, râuri subterane și lacuri de scufundare .

Ineditul acestui complex carstic arid, deosebit de interesant și original, constă în primul rând, în existența unui „Pod natural”, cunoscut și sub numele de „Podul lui Dumnezeu”, impresionantă arcadă naturală carstică, lungă de 25 m, lată de 8 m și înaltă de 14 m.

Aici, pârâul Izvorul Ponorului dispare prin mai multe sorburi, iar „Peștera de la Pod” (Peștera Ponoarele), stă drept mărturie că, prin prăbușirea tavanului , podul este de fapt fosta intrare în peșteră.

De la marginea abruptă a dealului sub care se află peștera, se întinde mica depresiune închisă a Ponoarelor, în care se pierd apele care ies din peșteră și formează, la viituri sau la topirea zăpezilor, lacul temporar Ponoarele. Când apele sunt vara la etiaj, ele se scurg în sorburi și lacul seacă treptat.

Apele respective, împreună cu Izvoarele din Steiu Ponoarei, din care unul depășește 10 l/s iar alte două au între 2 – 10 l/s, alimentează lacul temporar respectiv.

De la Peștera Zăton (capătul sudic al Peșterii de la Pod) spre sud, se întinde un frumos câmp de lapiezuri (cel mai remarcabil din țară) alături de fantasticele fenomene de sculptură a calcarului îngropat sub un înveliș impermeabil. Acest peisaj inedit, cuprinde o suprafață întinsă.

Spre vest, din Valea Mare (situată la nord de Buicani), din Valea Gheorgheștilor (situată la vest) și din Valea Băluței (situată la sud), se formează la topirea zăpezilor și după ploi abundente, când debitul viiturilor depășește pe cel de infiltrație în endocarst (în Peștera de la Zăton) se formează lacul temporar Zăton.

Polia Zăton, prezintă un frumos câmp de lapiezuri (cel mai remarcabil din țară) alături de fantasticele fenomene de sculptură a calcarului îngropat sub un înveliș impermeabil.

Valea Mare și Valea Gheorgheștilor și-au creat o câmpie aluvială. Lacul Zăton este înconjurat de pereți de abraziune lacustră.

În ceea ce privește endocarstul, dacă în zona Ponoare predomină dolinele, în jurul Zătonului abraziunea lacustră este extinsă pe aproape întreaga limită a lacului temporar. Carstul în această zonă este acoperit de depozite sedimentare.

3. Valea seacă Rudina

Pe valea Rudina, după ce aceasta iese din zona șisturilor cristaline ale Pânzei de Severin, pe care le taie transversal, primește pe dreapta un mic afluent denumit Valea Mare, apoi trece peste o formațiune calcaroasă, care nu iese decât foarte puțin și sporadic deasupra talvegului, până la ieșirea din Podișul Mehedinți, la limita din amonte a localității Rudina.

Pe această porțiune, cu excepția perioadelor foarte ploioase în special de primăvară, apa dispare în substratul calcaros, de unde iese prin mai multe izvoare ce pot fi văzute în patul pârâului, la ieșirea din podiș.

Relațiile tectonice, respectiv existența unei falii situate de-a lungul acestei văi, care aduce în contact anormal partea superioară a șisturilor cristaline cu baza acestora, ascunzând relațiile stratigrafice reale.

Locurile prin care apa pârâului dispare în calcare nu poate fi observată, deoarece, încă din zona șisturilor cristaline valea se lărgește și prezintă un pat de aluviuni formate în special din pietrișuri și nisipuri grosiere care acoperă calcarele din substrat.

Apariția izvoarelor în patul albiei pârâului la Rudina, se datorează ieșirii la zi a calcarelor, în patul cărora se află roci argiloase.

Într-o cercetare mai largă a zonei se constată că aceste depozite calcaroase cretacice, aparținând Autohtonului Danubian, se extind la vest de localitatea Dâlma, unde își are izvoarele pârâul Dâlma, unde ies la zi de sub Autohtonul de Severin, constituind o zonă de infiltrație suplimentară în aceste calcare (C. Enache, 1996).

4. Zona carstică Băluța – Gărdăneasa

Zona cuprinsă în triunghiul dintre localitățile Răiculești la nord, Gărdăneasa la est și Băluța la vest, reprezintă un platou delimitat la nord-est de Valea Chibinei, la vest de Valea Băluța și la sud de valea seacă a Gărdănesei.

Aici se găsesc câteva peșteri de mai mică importanță: Peștera de la Băluța, Peștera din Crovul Urât, Peștera de la Crov și Peștera Ursului, avene: Avenul Gaura Rea, Avenul de la Bobocei, etc.

Peisajul endocarstic este completat de cel mai bogat exocarst, prezentat de numeroase abrupturi calcaroase și mai ales foarte numeroase doline.

Astfel, la nord de localitatea Gărdăneasa, începând de la Peștera Ursului spre nord, pe valea seacă a Știubeiului, se găsesc peste 10 doline și marmite. Tot aici, în extrema sudică se află Peștera Ursului.

Între localitățile Gărdăneasa la est și Răiculești la vest, cu orientarea nord – sud, se întinde o uvală, cu nenumărate marmite, doline de vale, și chiar mici chei și două avene: La Pârțitoare și Gaura Rea. Pe aceiași uvală se află gura Peșterii din Crov și al Peșterii din Crovul ăl Urât.

Mai la vest, între Cornetul Răiculeștilor și Dealu Băluței, pe Valea Prislopului, se află o altă uvală mai puțin largă, cu multe doline și care se termină la nord cu cheile Ponoare, iar la sud cu avenul „La Boboace”.

În continuare, la sud de localitatea Băluța și la nord de localitatea Delureni, la izvoarele Văii Rieni se află Peștera de la Băluța.

În extrema vestică a zonei carstice Băluța – Gărdăneasa, între Cornetu Băluței la nord și Dealu Pravăț la sud, o mică vale seacă cu numeroase doline, cuprinde în Poiana Lupului, avenul Gaura Ursului și avenul de la Valea Ursului.

În împrejurimi, se ridică frumoasele „cornete” însorite ale Băluței, Răiculeștilor și Gărdănesei, până departe, la nord de Ponoarele și la sud de Delureni, între care, pornind de la localitatea Ponoarele, se întinde pe o suprafață de 20 ha o importantă pădure de liliac – rezervație botanică.

În Pădurea de liliac se organizează în fiecare an, la începutul lunii mai, o interesantă manifestație folclorică la care participă formații și interpreți nu numai din județul Mehedinți ci și din alte județe ale țării.

Zona carstică Cireșu – Balta

Calcarele de vârstă jurasică și cretacică aparținând Autohtonului Danubian ocupă zona centrală a Podișului Mehedinți între Balta și Cireșu.

Apele care traversează aceste calcare au dat naștere la numeroase fenomene carstice, dintre care peșterile din această zonă, cheile (Coșuștei și Topolniței), lapiezurile, avenele, poliile, uvalele și „zătoanele” sunt foarte frumoase.

Carstul Balta

În zona comunei Balta, se află câteva peșteri active și în același timp semnificative pentru Podișul Mehedinți, cele mai mari fiind: Curecea, Balta și Sfodea. Nu departe de Peștera Sfodea se află ravenul Boldul Ioneștilor, a cărui intrare se deschide într-un câmp de lapiezuri în Dealul Duncii. Avenul este adânc de 15 m.

Endocarstul este reprezentat în primul rând de lapiezurile din dreapta și din stânga Văii Topolniței, între drumul județean la vest și confluența cu pârâul Bălții la est, în Cornetul lui Bobic, în Dealul Cusacu, Dealul Duncii și Cornetul Bălții, apoi de câmpul de doline din Dealul Curecea.

Carstul Cireșu

Este cea mai vestică zonă carstică din Podișul Mehedinți, care cuprinde cele mai mari peșteri: Topolnița, Peștera Epuran și Peștera Gramei.

Endocarstul cuprinde în special cheile Pononorățului și cheile Topolniței, puține doline și avene.

Schița zonelor Cireșu – Balta este dată în fig.13.

Fig.12. Zona carstică Cireșu – Balta

(după M. Bleahu-Peșteri din România)

DESCRIEREA CELOR MAI IMPORTANTE

PEȘTERI

Fig. 13 – Principalele peșteri din podișul Mehedinți

(după Manolea M., Podișul Mehedinți – Potențial și valorificare turistică)

Peștera Epuran

Este o peșteră mare, având 3604 m lungime, cu galerii dispuse pe două etaje, unul superior fosil și altul inferior activ. Prezintă o galerie cu o bogăție și o variație deosebită a formelor concrețiunilor stalactitice și stalacmitice.

De la intrarea din Valea Ponorățului, la primul etaj, se intră în „Sala Arheologilor”, apoi prin „Galeria cotită”, care lasă în stânga „Diaclaza cu corali”, prin „Strâmtoarea speranței” și „Drumul lui Sisif”, se intră în „Sala Blocurilor uriașe”, din care la dreapta, după „Groapa cu lei”, se află „Galeria titanilor”, iar la stânga „Sala Uriașilor”.

Mai departe, din Sala Blocurilor Uriașe, trecând pe lângă „Meduza”, se ajunge prin diaclaza mare și galeria plăcilor de noroi, lungă și aproape dreaptă, în prima sală cu puțină apă, „Sala cu Nyphargus” și prin „Culoarul scurt” în „Galeria comorilor”, din care, prin „Sala cavourilor” se coboară printr-un puț scurt în „Galeria cu bazine” care duce spre nivelul inferior inundat parțial, caracterizat prin persistența apei pe podea.

„Sala Urșilor” prezintă un adevărat cimitir al dispărutelor carnivore, existând numeroase schelete de Ursus spelaeus împrăștiate pe planșeu care au fost fixate în decursul timpului prin concreționare cu cristale de calcit.

În etajul inferior activ, prin puțul de acces se intră în sala denumită „Bivuac”, apoi în „Labirintul activului” cu „Culoarul răsucit” într-o parte și culoarul cu galeți și galeria hornurilor de cealaltă parte.

Această peșteră, încă mai ascunde necunoscute și aspiră la titlul de fruntașă în mărime și frumusețe. Intensitatea modelării subterane și complexitatea proceselor morfogenetice, sunt ilustrate de spațialitatea deosebită a sălilor și galeriilor.

Cantitatea mare de material de prăbușire din „Sala Blocurilor Uriașe”, „Sala Prăbușirilor” sau „Sala Nouă”, acordă fenomenelor gravitaționale o pondere majoră în trasarea arhitecturii de ansamblu a golului carstic, dar acestea sunt fenomene ulterioare formării primelor culoare endocarstice, declanșarea lor având loc doar când mărimea acestora a depășit o anumită limită critică, de la care coeziunea mecanică a stratelor de rocă acoperitoare este afectată.

Ieșirea nivelului superior al peșterii de sub influența drenajului activ, a declanșat intensificarea procesului de depunere endocarstică.

Fig.14. Peștera Epuran – etajul superior

(după M. Bleahu-Peșteri din România)

Fig.15. Peștera Epuran – etajul inferior

(după M. Bleahu-Peșteri din România)

Peștera Topolnița

Față de natura domoală a podișului, Valea Topolniței contrastează, prin pereții ei din ce în ce mai înalți și mai abrupți, pereții calcaroși apropiindu-se tot mai mult între ei, ridicându-se vertical la peste 100 m în Cheile Topolniței, unde, se deschide principala gură a Peșterii Topolnița, ca o gaură neagră de forma unei ogive gotice, înaltă cât un bloc turn cu douăzeci de etaje.

Este o peșteră ramificată, cu o rețea de galerii dispuse pe patru nivele, având cinci guri de acces: „Gura Prosăcului”, „Gaura lui Ciocârlie”, „Peștera Femeii”, precum și două intrări apropiate denumite „La Găurinți”.

Sectorul Peștera Femeii corespunde etajului fosil superior și este format din „Culoarul Liliecilor”, „Culoarul Coloanelor”, „Culoarul Vetrelor” (cu urme neolitice de locuire) și „Culoarul Drept”. Cândva, Culoarul Liliecilor și Culoarul Vetrelor erau în legătură directă; astăzi însă trecerea se face printr-un pod metalic. Întreruperea legăturii s-a produs în dreptul Culoarului Coloanelor. În porțiunea Culoarului Vetrelor s-au găsit câteva vetre, probabil de vârstă neolitică, fapt ce indică o locuire anterioară prăbușirii menționate.

Sectorul Sohodol, cuprinde „Sala cu Grohotiș”, „Culoarul cu Spirală”, „Culoarul Faliilor” („Culoarul Diaclazelor”), denumiri care exprimă de altfel elementul principal al fiecăruia dintre ele: grohotișul care abundă, forma spirală a culoarului, sau alcătuirea tectonică a acestuia.

Gradul de complexitate al peșterii atinge maximum în sectorul Topolniței propriu-zise, unde sălile ciclopice: „Sala cu Guano”, „Sala Mare” și „Sala Confluențelor”, alternează cu o suită vastă de culoare impresionante, cum ar fi: „Culoarul cu Pripor”, „Galeria Racoviță”, „Galeria Prosăcului”, „Culoarul Speranței”, „Culoarul cu Bazine”, „Galeria Murgoci” etc.

„Galeria Racoviță” de 1.600 m lungime, este foarte bogată în diferite tipuri de formațiuni calcitice, în special stalactite și stalacmite de tip lumânare, de o frumusețe deosebită, cu săli feerice, ornate cu păduri de stalagmite lumânări, subțiri sau groase, înalte până la 10 metri, baldachine, draperii, văluri translucide de calcit, bazine albe în pardoseală cu onduleuri de calcar în apa cristalină.

Sala denumită „Pădurea de lumânări” și cea denumită „Lacul de Cleștar” sunt de o frumusețe deosebită. „Sala Pădurii de Lumânări”, sau „Sala Confluențelor” (fiindcă acolo confluează trei galerii), sunt imense, pline de stalagmite lumânări și tapisată cu ghirlande și draperii fascinante de subțiri stalactite.

Diversitatea fizionomică este asigurată prin prezența în celelalte compartimente ale peșterii („Galeria Murgoci”, „Culoarul C.A.Ionescu”, „Culoarul Prosăcului”) a marmitelor, septelor sau lingurițelor de coroziune.

Nu lipsesc nici marile îngrămădiri de material clastic, nici galeriile modelate de diaclaze și falii cu înălțimi până la 80 m sau lățimi de 12 – 15 m, adevărate bulevarde subpământene.

Aici se pot urmări toate stadiile de evoluție a unei peșteri, de la acțiunea de săpare până la aceea de colmatare prin prăbușiri și concreționare.

În Peștera Topolniței, natura a adunat aproape toate formele endocarstice, unele dintre ele fiind adevărate unicate pentru țara noastră, precum stalagmitele și coloanele cu fațete din „Culoarul Balconului” și „Culoarul Staicu”.

Vizitarea peșterii este destul de anevoioasă din cauza acumulărilor mari de dărâmături și a numeroaselor săritori care barează înaintarea , obligând la escaladări și coborâri.

Din datele cunoscute până în prezent (căci această peșteră mai ascunde galerii considerate înfundate dar care pot să mai aducă surprize), rezultă că Peștera Topolnița este a doua cea mai mare din țară după Peștera Vântului, a treisprezecea din Europa și a douăzecea din lume. Ea are 16 km de galerii cartografiate.

Apele Topolniței intră în subteran prin Gura Prosacului și iese prin Gaura lui Ciocârdie.

Fig.16 – Gura Prosacului

Fig.17 – Gaura lui Ciocârdie

Fig.18 – Fundătura Roșie din Galeria Emil Racoviță

Fig.19 – Peștera Topolnița

Peștera Gramei

Este localizată în raza comunei Podeni, în masivul Dealul Croavelor, la 445 m altitudine, fiind dezvoltată pe un sistem de diaclaze și fețe de strat orizontale, cu galerii fosile și subfosile în lungime de 390 m.

Peștera are două galerii etajate, din care cea inferioară activă, cu apă, cu acces greu de realizat chiar de speologi dotați cu tehnică adecvată, prin culoarul de mâl. Galeria stângă, mult mai largă, prezintă numeroase nivele de eroziune, fiind dezvoltată în cea mai mare parte pe diaclaze.

Dincolo de zona de gururi, galeria continuă în linie dreaptă, joasă și strâmtă, și după un scurt traiect devine inaccesibilă. Din zona cu gururi se poate continua spre vest, pe Culoarul cu Mâl, după ce se coboară mai întâi un puț de vreo 3 m. La început culoarul este jos, apoi devine mai înalt, fiind în întregime inundat la viituri. Pereții sunt destul de împodobiți cu stalactite, scurgeri parietale, și cu o mare cantitate de depuneri (sol și resturi vegetale) pe pereții Culoarului cu Mâl.

Peștera este una caldă (10,6° C), umedă, unde fauna este relativ bogată: izopode, araneide, miriapode, coleoptere, chiroptere. Este ușor de parcurs până la Culoarul cu Mâl, în care înaintarea este mai dificilă.

Fig. 20 – Peștera Gramei

Peștera Sfodea

Peștera Sfodea este situată în versantul stâng al văii Topolniței, la o altitudine de 435 m și la 15 m deasupra fundului văii. Peștera este formată dintr-o galerie lungă de 640 m. Este o peșteră activă, cu porțiuni subfosile, monoetajată, dezvoltată pe un sistem de diaclaze orientate est – vest și nord-est – sud-vest, înguste și înalte.

După intrarea joasă și relativ mică (1,4/2 m ), se coboară într-o galerie cu înălțimi de 1 – 3 m, cu mici ochiuri de apă în podea (în perioadele ploioase se scurge prin această galerie un curs de apă), prin care se pătrunde, după parcurgerea a cca. 150m, într-o mică sală cu stalagmite și doi pilieri de calcar înalți de cca. 3 m.

În continuare, galeria se dezvoltă pe o diaclază, împodobită cu „lingurițe”, clopote de eroziune și marmite, de unde în continuare peștera este activă folosită de un pârâu subteran, cu o cascadă în porțiunea terminală, după care urmează un lac de sifon impermeabil.

Peștera Sfodea este opera unui mic pârâu, care se pierde puțin mai la nord, într-un ponor aflat în valea Bălții, pârâu ce reapare în valea Topolniței, cam la 80 m de deschiderea peșterii..

Amprenta factorului tectonic este dată de peisajul de ansamblu, și de secțiunile ovoide și ascuțite ale culoarului.

Modelarea freatică iese în evidență datorită lingurițelor de coroziune, marmitelor parietale și de albie, a cupolelor de eroziune etc. Regimul subfosil al peșterii a facilitat apariția fenomenelor de depunere chimică endocarstică.

Peștera este una caldă (11° C în iulie 1962), foarte umedă și ușor ventilată de curenții provocați de cursul de apă. Fauna este relativ bogată cu gasteropode, izopode, acarieni, trihoptere, coleoptere.

Fig 21 – Peștera Sfodea

Fig.22 – Peștera Sfodea

Peștera Balta (Peștera Mare de la Balta)

Peștera este amplasată în raza comunei Balta și săpată în calcarele din masivul Dealul Peșterii, la 500 m altitudine.

Are trei deschideri și este formată din două galerii paralele: „Galeria cu Gururi” și „Galeria de legătură”, ambele ușor de parcurs, având o lungime de 600 m, dezvoltate în cea mai mare parte pe diaclaze.

Galeria de legătură, considerată anterior ca Peștera Mică de la Balta, are o lungime de 220 m și dimensiuni relativ reduse, cu câteva strâmtori mai greu permeabile. Ea prezintă sectoare slab meandrate, înalte de până la 3 m și modelate de 12 niveluri de eroziune, care reprezintă tot atâtea stadii de adâncire a rețelei active a peșterii.

Morfologia acestei galerii, în prima sa parte, este de tip freatic, cu ramificații labirintice, forme de dezvoltare cavernoase, cupole de coroziune și hieroglife.

În aval, pârâul ce traversează parțial galeria, a generat numeroase forme de curgere și în special valuri de eroziune. Pârâul subteran captat în „Galeria de Legătură”, reapare în dreptul ieșirii sudice, unde confluează cu pârâul ce vine din „Galeria cu Gururi”.

„Galeria cu Gururi”, paralelă cu „Galeria de Legătură”, este mai scurtă dar cu înălțimi și lățimi mai mari, terminându-se cu o sală foarte mare.

Pereții și tavanul peșterii sunt în cea mai mare parte acoperiți cu concrețiuni, mai ales în partea terminală a Galeriei cu Gururi. Din zona intrării B, o mare parte din formațiunile stalactitice au fost „exploatate” și utilizate la construirea spitalului din comuna Balta. Podeaua este acoperită în mare parte cu material aluvionar, resturi organice, argilă și material clastic.

Fig. 22 – Peștera Balta

Fig. 23 – Peștera Balta

Peștera Curecea

Alături de Sfodea și Balta, Peștera Curecea formează tripticul speologic de pe raza comunei Balta, în centrul Podișului Mehedinți.

Peștera este săpată în Dealul Curecea, în locul numit „La Morminți”, la o altitudine de 540 m, a deschiderii din aval și 585 m a deschiderii din amonte. Este o peșteră mare, polietajată lungă de aproape 4.000 m.

Deschiderea nord-vestică situată într-o dolină, începe cu un aven de 10 m adâncime, ușor accesibil, care deschide accesul în galeria principală.

Această galerie are două ramuri: una nordică, parțial activă, de cca 250 m, cu câteva porțiuni accidentate și îngustări, care o fac greu accesibilă fiind dezvoltată mai mult pe un sistem de diaclaze ne împodobite și una sudică, cu frumoase profile de tip „față de strat” și tavanul orizontal, împodobit cu stalactite masive, în ramura nordică existând mai multe aliniamente de accidente silicioase (silexuri), bine reliefate prin coroziunea carstică.

În zona mediană, galeria principală primește un mic afluent pe dreapta, care vine dintr-un ponor aflat la baza versantului estic al dealului.

În porțiunea sudică, galeria principală face numeroase coturi și meandre, care duce la a doua deschidere, care funcționează ca insurgență în perioadele foarte ploioase, sistemul activ al peșterii fiind în această perioadă de triplă confluență subterană, cele trei pâraie fiind cele care au generat-o.

Peștera are și o morfologie variată: niveluri de eroziune, „lingurițe” (valuri de eroziune), xenolite silicioase, marmite, nișe de eroziune, hieroglife, stalactite și pilieri.

Peștera Izverna

Ea se găsește la capătul vestic al localității Izverna, la poalele Munților Mehedinți, în Dealul Peșterii, la altitudinea de 600 m.

În peșteră se pătrunde printr-o deschidere relativ mare pe unde părăsește peștera un curs de apă al cărui debit variază în funcție de cantitatea de precipitații de la exterior. De la galeria principală, drumul se continuă pe o porțiune cu planșeul neregulat. Se poate înainta fie prin dreapta, traversând un lac, fie prin stânga unde se află un culoar în pantă și îngust care conduce într-o zonă fosilă, slab concreționată.

În prima parte a peșterii există un mic zăcământ de guano, iar la mijloc, există un bazin cu apă „Lacul Verde”. Peștera este opera unui curs subteran cu origine probabilă în apele Văii Cerna. Apa iese în permanență din peșteră și este aproape întotdeauna limpede. Doar la ploi foarte mari, spun localnicii, iese din peșteră o apă roșcată, plină de resturi vegetale.

Peștera se poate vizita pe toată porțiunea până la lac, pentru care nu este nevoie de echipament de protecție ci doar de mijloace de iluminare. Vizitarea restului peșterii este condiționată de depășirea lacului adânc de 1 m, ceea ce presupune echipament de protecție impermeabil, o coardă și o scăriță speologică.

Fig. 24 – Peștera Izverna

Fig.19. Peștera Izverna

Peștera Bulba

Este formată dintr-o serie de galerii dispuse pe trei nivele, în lungime totală de 4.860 m. Unele sunt fosilizate, altele active. Ea a fost modelată de către apa cu același nume, de cunoscutul baraj carstic de la Zăton.

Întregul sector dintre localitatea Ponoare și confluența Bulbei cu Valea Galben, se caracterizează de altfel, prin nenumăratele captări endocarstice ale cursurilor epigee: Valea Turcului, Cârstoi, Valea Găinii, Valea Mică, Valea Mare, efectuate prin tot atâtea ponoare.

Râul subteran și afluenții lui, a făurit sculptarea unui gol carstic de 5160 m lungime, triplu etajat.

Cea mai interesantă este Galeria Vălurilor de Cristal, lungă de aproape un kilometru, cu draperii calcaroase de dimensiuni impresionante. La intrare există galeria cu sifoane, greu de traversat.

Fig.20. Peștera Bulba

Peștera de la Podul Natural și Peștera de la Zăton

Este de fapt una și aceeași peșteră, cu o gură la Podul Natural și cu alta în depresiunea Zăton. Este o peșteră complexă, polietajată, cu două deschideri largi, care constituiau punctele de intrare și respectiv de ieșire a apei Zătonului când acesta curgea la acest nivel.

Intrarea de la Podul Natural este o arcadă largă de cca. 15 m și înaltă de 3 m, deschizând accesul într-o galerie descendentă pe primii 30 m, apoi suborizontală. Această galerie, numită „Galeria Principală”, este subfosilă, în perioadele ploioase, mai ales primăvara, ea se transformă într-un lac subteran. Din „Galeria Principală”, se desprinde pe stânga, „Galeria Fosilă”, în care se urcă mai întâi o pantă abruptă.

Tot din „Galeria Principală” se desprinde o galerie de 50 m, înfundată, în care se văd concrețiuni calcaroase, predominant tubulare. Acestea nu se regăsesc în „Galeria Principală”.

În zona mediană, podeaua „Galeriei Principale” este întreruptă de existența unui puț cu gura în formă de pâlnie, care ocupă aproape întreaga deschidere, prin care apa de infiltrație din peșteră se scurge în perioadele normale, dar prin care apa poate să și iasă în perioadele foarte ploioase și mai ales primăvara, când nivelul acviferului carstic se ridică. Acest sorb adânc de cca. 6 m, face legătura cu etajul inferior activ, De la puț la 50m, Galeria Principală începe să urce, pe o pantă cu bolovani și iese printr-un frumos portal de formă eliptică, la Lacul Zăton. Galeria Fosilă prezintă de asemenea spații mari și este bogat concreționată, cu domuri stalacmitice, stalagmite, stalactite, draperii foarte lungi, și stalactite fistulare fiind foarte spectaculoasă, mai ales în Sala Finală, cu filigranul broderiilor de calcit, „ploile” de stalactite fistulare și cu grafismul ciudat al „pieilor de leopard”.

Peștera Podului este opera apelor Zătonului, care se drenau cândva prin galerii, ca și pe sub arcada Podului Natural, detașat acum de restul peșterii în urma unor prăbușiri.

Fig. 24 – Peștera de la Zăton

Fig.25 – Peștera Podului – Zăton

POTENȚIALUL DE AMENAJARE A PEȘTERILOR

DIN PODIȘUL MEHEDINȚI

Pompei Cocean (1995), a făcut o analiză a potențialul de amenajare a peșterilor din România, după următoarele criterii:

Potențial de atractivitate deosebit xxx

Potențial de atractivitate mediu xx

Potențial de atractivitate limitat x

În potențialul de atractivitate autorul introduce următoarele elemente:

cavernamentul

speleotemele

lacurile și cascadele

ghiața fosilă

vestigiile paleontologice și arheologice

În privința poziției, respectiv a accesului, autorul separă:

Potențial de poziție favorabilă +++

Potențial de poziție satisfăcător ++

Potențial de poziție nefavorabil +

În clasificare mai introduce gradul de dificultate:

I – care caracterizează cavitățile a căror includere în circuitele turistice necesită doar iluminat electric;

II – care cuprinde golurile carstice care necesită iluminat electric și dotări interioare modeste, ca balustrade, podețe simple etc.:

III – care include peșterile ce reclamă dotări interioare de anvergură din cauza reliefului cavernicol accidentat;

IV – ce înglobează cavitățile naturale cu morfo-hidrografie complexă.

Pe baza analizei și criteriilor prezentate mai sus, rezultă următorul potențial speoturistic al Podișului Mehedinți (după P. Cocean):

TRASEE TURISTICE ÎN ZONELE CARSTICE

DIN PODIȘUL MEHEDINȚI

Pornind din Drobeta – Turnu Severin spre nord, se ajunge în comuna Cireșu, situată la cca 30 km, apoi, după 1 km, înainte de a intra în satul Jupânești, se urcă pe drumul ce face la dreapta spre Marga și, după 2 km se ajunge la Varnița.

Aici, în stânga se merge la deschiderea superioară a Peșterii Topolnița, cunoscută și sub numele de Peștera Femeii. Această intrare este închisă cu poartă metalică.

Coborând în continuare pe potecă se ajunge în Valea Topolniței, apoi, pe firul văii, până la imensul portal prin care dispare în subteran apa Topolniței.

Din drum, tot de la Varnița, pe poteca din dreapta se coboară spre sud la o altă intrare în peștera Topolnița, denumită Gaura lui Ciocârlie. Aici apar la zi apele Topolniței și ale altor pâraie, care au dispărut în diferite puncte ale masivului calcaros.

Urcând din acest punct înapoi spre nor-vest se ajunge la o altă deschidere denumită după numele pârâului, Găurinți sau Sohodol.

Pornind din satul Cireșul înainte, spre nord, și lăsând la dreapta drumul spre Marga, se ajunge în satul Jupânești și de acolo înainte, când drumul ajunge în lunca Ponorățului, se cotește la drepta pe pârâu, spre peretele de calcar în care se află Peștera lui Epuran, la cca. 15m deasupra ponorului principal.

În continuarea drumului spre Balta, unde acesta cotește spre stânga, pe lângă niște varnițe, se pornește la dreapta pe potecă, pe lângă un conac așezat în mijlocul unei livezi, de la care, după 350m se ajunge la gura Peșterii Gramei.

Un alt traseu pornește din comuna Balta pe drumul ce merge spre comuna Cireșu până la Valea Ponorelului, pe pârâul respectiv spre sud, până în punctul unde acesta dispare în subteran, apoi pe un platou cu doline și la locul denumit la Morminți se găsește deschiderea din amonte a peșterii Dealul Curecea într-o dolină denumită de localnici Crovul lui Răscraci.

În aceeași peșteră se mai poate intra prin deschiderea din aval, dacă pe drumul amintit se trece înainte de Valea Ponorelului până la Valea Topolniței și se coboară pe această vale spre sud-est, până la gura peșterii.

Pe același traseu, de la gura din aval a peșterii Curecea se merge mai departe, până la intrarea în satul Sfodea unde, pe stânga, se găsește gura unei alte peșteri, Peștera Sfodei.

Ceva mai înainte de sat, dacă se urcă în dreapta până în Dealul Duncii se poate merge la avenul din Boldul Ioneștilor.

Un al doilea traseu din comuna Balta (în dreptul troiței) traversează o punte de lemn pe Valea Bălți și urcă pe versantul drept pe o potecă în pantă lină cca. 1km până la un pârâiaș pe care îl ocolește mergând pe botul de deal din stânga lui și urcă până la izvoarele acestuia printr-un câmp de ferigi și se îndreaptă spre sud, pe la casa lui Gheorghe Achimescu, de unde se coboară la Peștera de la Balta. Drumul de la Balta la Peștera este de cca 3 km.

Din Baia de Aramă, pe șoseaua spre Drobeta – Turnu Severin, se merge 3 km până în valea pârâului Bulba, de unde, pe un drum lateral în dreapta se trece un podeț peste pârâu și se urcă pe lângă acesta cca 1km, până la Peștera Bulba, situată pe dreapta.

Pe drumul spre Drobeta – Turnu Severin se ajunge în comuna Ponoarele, la Podul Natural, sub care se află una din gurile Peșterii Ponoarele.

Traversând peștera se ajunge la gura din amonte, unde se află depresiunea Zăton amintim că la Ponoarele există pădurea de liliac și o biserică veche de peste 600 de ani, ridicată de Sfântul Nicodim, înainte de a zidi Mânăstirea Tismana.

Podul natural și celelalte forme carstice de la suprafață sunt declarate rezervație geologică.

PARTEA A II-A

ÎNCADRAREA TEMEI ÎN DIDACTICA PEDAGOGICĂ

CONCEPTE ȘI PRINCIPII ALE

SISTEMULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT ROMÂNESC

Sistemul de învățământ reprezintă ansamblul instituțiilor de învățământ și educație, corelate structural și organizate pe baza anumitor principii în care se realizează instruirea și educarea omului, potrivit exigențelor dintr-o societate determinată, dintr-o anumită țară. Acesta presupune o rețea de școli de diferite grade și profiluri, ordonate în trepte și forme de organizare, toate corelate funcțional, cu elemente care formează un organism unitar și conferă caracter de sistem.

Evoluția societății și cerințele acesteia față de procesul instructiv-educativ se regăsesc în modul de organizare a învățământului. Există o concordanță între cele două sisteme, cel social și cel de învățământ în sensul că, cel de-al doilea reflectă dezvoltarea economico-socială, progresul tehnico-științific și cultural, aspirațiile poporului respectiv la un moment dat. Indiferent de perioada istorică, și de țară, sistemul trebuie să realizeze funcțiile principale ale educației și să folosească mijloace adecvate în vederea atingerii scopului și finalității educative.

Întreaga activitate în unitățile de învățământ este subordonată scopului educativ, formarea și dezvoltarea personalității individului, folosindu-se mijloace, metode și medii educative adecvate. Școala poartă răspunderea pentru calitatea educației și caracterului democratic al învățământului, în conformitate cu obiectivele pedagogice ale fiecărei trepte de învățământ.

Rolul de prim factor în educație și cultură îi revine școlii, care dispune de condițiile necesare desfășurării unor asemenea activități. Acest rol este divers în funcție de particularitățile de vârstă ale individului, și din acest punct de vedere, există o rețea școlară de diferite tipuri și grade, cuprinse într-un sistem specific fiecărei țări.

Organizarea sistemului de învățământ, structura și conținutul său, principiul de organizare și funcționare nu sunt identice în toate țările. Acesta este motivul pentru care în toate epocile istorice, analiza sistemului de învățământ dintr-o țară la un moment dat presupune evidențierea rețelei instituțiilor care-l compun, ca și a principiilor care stau la baza sistemului instructiv-educativ semnate de legislația în vigoare.

În România, conform Legii învățământului, activitatea didactică are la bază o serie de principii generale ce își au temeiul în tezele și valorile democratice înscrise în Constituția României, care conferă învățământului caracter de prioritate națională.

Aceste principii generale sunt:

Caracterul democratic al învățământului, asigură cetățenilor țării accesul la toate nivelurile și formele de învățământ indiferent de originea socială, sex, naționalitate, apartenență politică sau religioasă și fără altă îngrădire ce ar putea constitui discriminare; este garantat dreptul la educația diferențiată, pentru dezvoltarea neîngrădită a intereselor și talentelor pe baza pluralismului educațional. Astfel se asigură șanse egale la învățătură, garantându-se dezvoltarea și afirmarea personalității, dobândirea unei culturi și calificări profesionale în funcție de pregătire și aptitudini.

Învățământ obligatoriu pentru toți copiii și tinerii până la vârsta de 16 ani (în școala primară, gimnaziu și primele două clase de liceu).

Gratuitatea învățământului de stat se face prin fondurile alocate anual de la bugetul administrației centrale de stat, din bugetele locale, din alte surse (taxe, subvenții, etc.). Statul sprijină elevii și studenții cu rezultate foarte bune la învățătură și care dovedesc aptitudini deosebite pentru însușirea unei profesii. În cazurile deosebite, statul poate percepe anumite taxe (exemplu: taxa pe admitere în învățământul superior), dar care nu afectează în general gratuitatea învățământului de stat. Taxele școlare se percep în învățământul particular întrucât aceste instituții funcționează din surse financiare proprii.

Caracterul unitar – există o concepție educațională unitară (inclusiv cel particular) după care funcționează toate instituțiile de învățământ. Finalitatea este echivalarea diplomelor obținute în învățământul particular cu cele din învățământul de stat. Caracterul unitar al învățământului permite absolvenților să dispună de condiții egale în obținerea locurilor în activitatea socială prin concurs și să-și poată demonstra în activitatea profesională, științifică, moral-civică.

Depolitizarea învățământului, care presupune interdicția oricărei propagande politice în școală sau universitate de către cadrele didactice, elevi sau studenți; conținutul și organizarea învățământului nu pot fi structurate în funcție de criterii exclusiviste și discriminatorii, de ordin politic, ideologic, religios sau naționalist.

În concluzie, sistemul de învățământ din țara noastră este alcătuit din ansamblul instituțiilor de stat și particulare de diverse tipuri, niveluri și forme de funcționare a activității de instruire și educare. Organizarea pe niveluri, cicluri și ani de studii asigură continuitatea educației în funcție de particularitățile de vârstă și individuale. Sistemul are însă și caracter deschis, în sensul că asigură posibilitatea trecerii de la un profil la altul în condițiile stabilite prin regulamente școlare, iar elevii și studenții cu aptitudini și performanțe de excepție pot promova doi ani de studiu într-un an școlar dacă fac dovada însușirii conținuturilor prevăzute în programele școlare.

REFORMA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC, MODERNIZAREA STRUCTURII ÎNVĂȚĂMÂNTULUI

Sistemul de învățământ nu este imobil, ci a suferit în timp modificări, reorientări, restructurări, reforme, etc. Aceste modificări de datorează influenței exercitate asupra lui de diverși factori socio-economici, a căror intensitate este mai evidentă. Printre aceștia se numără: revoluția tehnico-științifică, creșterea gradului de cultură și civilizație, răspândirea puternică de cunoștințe prin mass-media, dezvoltarea psihică precoce a indivizilor, etc.

Astfel, există preocupări pentru perfecționarea structurii învățământului pentru a face față exigențelor societății actuale. În acest sens există direcții comune de modernizare a structurii învățământului, cât și unele specifice. Printre cele comune majorității țărilor sunt:

a) în plan vertical:

măsuri pentru prelungirea anilor de studii obligatorii care s-au concretizat prin trei modalități:

prin coborârea vârstei de la 7 ani la 6 ani și după cum s-a văzut, chiar la 5 ani și menținerea vârstei de absolvire;

prelungirea vârstei de absolvire cu un număr de ani și menținerea vârstei de intrare în școală la 7 ani;

prin ambele modalități, când numărul de ani de școlarizare obligatorii depășesc reducerea cu un an sau doi a vârstei de intrare în școală.

desființarea barierelor dintre trepte, prin desființarea examenelor dintre cicluri școlare.

reducerea numărului de ani de pregătire în învățământul superior.

instituționalizarea educației permanente prin legi privind obiectivitatea reîmprospătării periodice a pregătirii profesionale.

b) în plan orizontal: este vorba despre diversificarea tipurilor de școală de același nivel, cu posibilități mai mari de opțiune pentru elevi, pentru alegerea genului de școală în funcție de vocație și de cerințele unei asemenea profesii în societate.

Reforma în procesul de învățământ a avut loc în România după decembrie 1989, care s-a legiferat prin noile acte normative (Legea Învățământului și Statutul personalului didactic). Lumea contemporană se poate caracteriza printr-o revoluție tehnico-științifică nouă, precum și prin preocupări tot mai intense privind protejarea mediului înconjurător, democratizarea societății, creșterea spiritului de cooperare, folosirea timpului liber în mod agreabil prin divertisment, educație permanentă, etc.

Pentru a putea fi în pas cu cerințele acestei revoluții, concretizate prin dezvoltarea tehnologiilor de vârf, prin invenții și descoperiri, omenirea trebuie să dispună de o pregătire pe măsură, care se poate realiza prin modificarea conținutului învățământului, și metodologiei. Apare tendința de dezvoltare a învățământului tehnic, paralel cu perfecționarea învățării științelor naturii, introducerea unor discipline de graniță, dar și a celor economice, care să-i permită elevului și studentului să se formeze pe plan intelectual, tehnologic, moral-civic. Acestei tendințe pe plan mondial trebuie să i se alinieze și învățământul românesc.

În vederea formării tineretului pentru viitor se folosesc (după părerea prof. G Văideanu), zece grupe de conținuturi: științe exacte (inclusiv cunoașterea pământului, a spațiului cosmic și a omului), științe sociale și umaniste, discipline tehnologice, limbi străine (în Europa Occidentală a devenit deja obligatorie în școala generală, însușirea a două limbi străine), sport, educația economică, calificarea profesională.

Modernizarea învățământului presupune și creșterea eficienței acestuia prin completarea educației formale (școlare) cu cea non-formală prin radio, televiziune, etc, prin orientarea lui spre problemele lumii contemporane.

Reforma educației este principalul factor pentru reforma societății, deoarece democratizarea și modernizarea societății presupune implicit democratizarea și modernizarea subsistemului social care este învățământul.

Consecința acestui raționament o reprezintă necesitatea integrării democrației în sistemul educațional, transformarea acestora în parametrii de funcționalitate a subsistemului învățământului, adaptarea principiilor respective în organizarea, administrarea și desfășurarea învățământului cu tendința spre mai multă deschidere, flexibilitate, descentralizare.

În acest context, reforma învățământului românesc reprezintă un proces socio-cultural complex, cu implicații interne și externe, ce traduce într-o strategie operațională o anumită politică educațională și anume o schimbare globală a structurilor, instituțiilor și cadrului de organizare conform unui nou model al educației. De aici rezultă că ideea fundamentală a reformei este aceea de a crea structuri favorabile democratizării reale ale învățământului și crșterii eficienței școlii românești, prin racordarea ei la noile cerințe ale dezvoltării economice, sociale, științifice, tehnice, tehnologice și culturale.

Aceste structuri noi ce vor rezulta în procesul reformei, cuprind toate nivelurile învățământului, conținutul său va fi multidimensional și va include planurile, programele, manualele, obiectivele pedagogice, metodologice, procesele de predare-învățare, învățare-evaluare, subsistemele de formare inițială și continuă a cadrelor didactice.

O parte din aceste prevederi au fost sau vor fi puse în practică.

Examenul național de bacalaureat reprezintă susținerea următoarelor probe:

O probă de evaluare a competențelor lingvistice de comunicare orală în limba română;

O probă de evaluare a competențelor lingvistice de comunicare orală în limba maternă, pentru elevii care au urmat studiile liceale într-o limbă a minorităților naționale.

O probă de evaluare a competențelor lingvistice într-o limbă de circulație internațională studiată pe parcursul învățământului liceal.

O probă de evaluare a competențelor digitale.

Probe scrise de evaluare a competențelor formate pe durata învățământului liceal, după cum urmează:

Probă scrisă la limba și literatura română – probă comună pentru elevii de la toate filierele, profilurile și specializările;

Probă scrisă la limba și literatura maternă – probă comună pentru elevii de la toate filierele, profilurile și specializările, care au urmat studiile liceale într-o limbă a minorităților naționale;

O probă scrisă, diferențiată în funcție de filieră, profil și specializare, după cum urmează:

(i) matematică – profilul real din filiera teoretică, pentru toate profilurile din filiera tehnologică și pentru profilul militar și profilul pedagogic – specializarea învățători-educatoare, din filiera vocațională;

(ii) istorie – pentru profilul umanist din filiera teoretică și pentru toate profilurile și specializările din filiera vocațională, cu excepția celor menționate la punctul c) (i);

d. O probă scrisă la care elevul poate opta, în conformitate cu filiera, profilul și specializarea urmate, pentru una dintre disciplinele cuprinse în următoarele două grupe:

(i) fizică, chimie, biologie sau informatică – pentru profilul real din filiera teoretică, pentru profilul tehnic și profilul resurse naturale și protecția mediului din filiera tehnologică și pentru profilul militar din filiera vocațională;

(ii) geografie, filosofie, logică și argumentare, economie, psihologie și, după caz, sociologie – pentru profilul umanist din filiera teoretică, pentru profilul servicii din filiera tehnologică și pentru toate profilurile și specializările din filiera vocațională, cu excepția celui menționat la punctul d) (i).

Se pune un mare accent pe o strânsă legătură între ciclurile școlare preuniversitare (îndeosebi între ciclul gimnazial și cel liceal), elaborarea unui nou sistem de evaluare, perfecționarea programelor analitice și a planurilor de învățământ, folosirea manualelor alternative.

Filierele și profilurile învățământului liceal sunt:

filiera teoretică, cu profilurile umanist și real;

filiera tehnologică, cu profilurile tehnic, servicii, resurse naturale și protecția mediului;

filiera vocațională, cu profilurile militar, teologic, sportiv, artistic și pedagogic.

Toate aceste elemente se înscriu în preocupările Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a califica în România un sistem de învățământ coerent și funcțional și care prin lărgirea atribuțiilor conducerilor unităților școlare să fie capabile de autoreglare.

În acest fel se pot atinge obiectivele prioritare reformei: democratizarea sistemului educativ, ameliorarea calității învățământului, creșterea rolului social al educației.

Există o relație de cauzalitate circulară între sistemul social și subsistemul său educațional (ca ansamblu al agenților educaționali ce acționează la un moment dat în realitatea socială).

Educația tinde să-și accentueze rolul de vector al societății, iar învățământul (ca subsistem compus din totalitatea instituțiilor specializate și acționând eplicit și coordonat pentru realizarea finalităților educației) pe cel de instrument al acțiunii sociale eficiente în perspectiva construirii unui viitor structurat valoric în beneficiul fiecăruia și al tuturora. Dezvoltarea socială în ansamblu dobândește o dimensiune educativă, derivată din poziția centrală a factorului uman, ca sursă de probleme și soluții, care sursă și agent activ al schimbării.

Un învățământ democratic este o condiție a democratizării societății. Finalitatea educației democratice generează un set de finalități specifice perioadei de tranziție și se concretizează în obiective prioritare; democratizarea învățământului este un astfel de obiectiv și se referă atât la dimensiunea orizontală cât și cea verticală a sistemului, atât la accesul în școala cât și la succesul școlar, particularizându-se în forme specifice pe toate treptele și în toate momentele procesului educațional.

ASPECTE PRIVIND LEGĂTURA DISCIPLINELOR DE SPECIALITATE CUPRINSE ÎN PLANUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Actuala revoluție științifică și tehnică determină modificarea radicală a structurii și dinamicii factorilor de producție, a situației omului în sistemul acesta. În actualele condiții de învățământ trebuie să pună mai mare accent pe realizarea unei educații mai științifice, tehnologice și profesionale, care să răspundă exigențelor degajate de cerințele acestei revoluții științifico-tehnice contemporane.

Educația științifică (educația prin știință, pentru știință) este procesul prin care se asimilează sintetic informațiile și metodele logice diferitelor științe, se formează și se dezvoltă deprinderile pe baza rezultatelor cunoașterii științifice ce dezvoltă personalitatea umană prin intermediul valorilor științei. Educația științifică vizează explicarea veridică a fenomenelor naturale, sociale și umane, și formarea unor personalități capabile pe această bază, să-și asume conștient, răspunderea pentru destinul lor și al colectivităților din care fac parte.

Educația științifică presupune un ansamblu de obiective pedagogice, cultivarea spiritului de observație, dezvoltarea gândirii logice, formarea spiritului critic și autocritic, orientarea spre aplicarea achizițiilor științei, educarea respectului față de adevăr și încrederea în posibilitatea progresului științific și social.

Educația tehnică este latura educației prin care se dobândesc cunoștințele cu privire la metode, procedee și reguli necesare în prelucrarea bunurilor materiale sau în practicarea unei profesiuni. Cultura tehnică se însușește în procesul de învățământ prin programa disciplinelor tehnice și se perfecționează în cadrul exercitării profesiunii, al procesului de autoinstruire și al educației permanente.

Educația tehnologică asigură pregătirea tehnologică practică și de muncă a tinerilor, în cadrul ei se formează și se dezvoltă capacități și aptitudini tehnice și tehnologice specifice unor profesiuni din diferite ramuri ale economiei: industrie, agricultură, comerț, construcții, transporturi, telecomunicații.

Educația profesională constituie unitatea ce se realizează între cunoștințele științifice și cele tehnice și tehnologice: conduce la constituirea fondului culturii intelectuale generale, a orizontului profesional al tinerilor.

Aceasta are menirea de a pune în evidență finalitatea tehnologică a cunoștințelor științifice prin sublinierea și demonstrarea calculelor aplicative ale acestor cunoștințe în diferite domenii ale activității productive.

Dacă prin cultura intelectuală se dezvoltă calitățile general umane ale individului, prin cultura profesională se formează și se pregătește omul pentru exercitarea unor meserii. Astfel cultura intelectuală și cea profesională se află într-o relație de interdependență: finalitățile celei dintâi vor contribui la lărgirea orizontului profesional: finalitățile celei din urmă vor oferi la rândul lor un sens concret vieții și activității umane.

ARII CURRICULARE

Aria curriculară conferă o viziune multidisciplinară și interdisciplinară asupra obiectelor de studiu.

Noul Curriculum Național din România este împărțit în șapte arii curriculare, desemnate pe baza unor principii și criterii de tip epistemalogic și psiho-pedagogic.

Aceste arii curriculare sunt:

Limbă și comunicare, cuprinde disciplinele:

– Limba și literatura română

– Limbile materne ale minoritășilor naționale

– Limbile moderne

– Opționale

Matematică și Știinte ale naturii, cuprinde disciplinele:

– Matematică

– Științe ale naturii

– Fizică

– Chimie

– Biologie

– Opționale

Om și societate, cuprinde disciplinele:

Educație civică

Cultură civică

Istorie

Geografie

Religie

Opționale

Arte, cuprinde disciplinele:

– Educație plastică

– Educație muzicală

– Opționale

Educație fizică și sport, cuprinde disciplinele:

Educație fizică

Opționale

Tehnologii, cuprinde disciplinele:

– Abilități practice

– Educație tehnologică

– Opționale

Consiliere și orientare

Între cele șapte arii curriculare există un raport care se poate modifica în funcție de specificul ciclurilor curriculare, vârsta elevilor, filiera și specializarea căreia îi aparține o clasă.

LOCUL GEOGRAFIEI ÎN PLANUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT

PROGRAMA ȘCOLARĂ ȘI MANUALUL

Conținutul învățământului este stabilit și redat în planul de învățământ, programa școlară și manualul obiectului respectiv.

Planul de învățământ este un act oficial aprobat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în care sunt menționate obiectele de învățământ, succesiunea lor pe un an școlar, numărul de ore afectat fiecărei clase și structura anului școlar.

Planul de învățământ are caracter unitar și obligatoriu, el trebuie să cuprindă obiectele de învățământ pe ani de studiu, în același timp el trebuie să prezinte stabilitate pe mai mulți ani, dar poate suferi schimbări când necesitășile obiective impun aceasta.

Principiile de întocmire a unui plan de învățământ sunt:

Criteriul care stă la baza unui plan, stabilește obiectele învățământ care urmează să fie studiate, ordinea studierii lor, numărul de ore săptămânal și anual.

Elaborarea planului de învățământ trebuie să țină seama de cerințele generale impuse de societate în fața școlii, pregătirea teoretică și practică prin asigurarea raportului necesar de studiu, odihnă, timp liber, astfel încât să se stabilească o pondere activă a tuturor profilelor de obiecte.

Fiecare disciplină își aduce contribuția sa specifică la instruirea și educarea tinerilor, fapt pentru care se acordă pentru fiecare în parte numărul de ore cel mai potrivit.

Este necesar să se acorde o concordanță între sarcinile educației multilaterale și posibilitatea de dezvoltare mintală a elevului în dezvoltarea sa biologică.

După ce au fost stabilite obiectele de învățământ care să fie însușite în școală, acestea sunt reprezentate pe cicluri și clase. Pe măsura completării de cunoștințe și a forței de cunoaștere a elevilor, sunt introduse obiecte sau capitole noi ale disciplinelor de bază.

Stabilirea și repartizarea numărului de ore pentru fiecare obiect de învățământ trebuie să țină cont de următoarele criterii:

Numărul de ore repatizate depinde de volumul de cunoștinte care trebuie studiat.

Valoarea instructiv-educativă a obiectului de învățământ.

Un număr mare de ore se stabilește și se repartizează matematicii, limbii și literaturii române, care sunt considerate obiecte de bază în pregătirea instructiv-educativă. Cunoștințele, priceperile și deprinderile de muncă intelectuală pe care elevii le însușesc la aceste obiecte îi vor ajuta să asimileze mai ușor conținutul altor obiecte cu referire specială la cele legate de viitoarea lor meserie. Structura anului școlar se stabilește prin planurile de învățământ și cuprinde timpul afectat pentru studiu, practică în producție, activitate extrașcolară, vacanțe, concretizată și evidențiată prin orar.

Concluzionând cele arătate până acum, procesul instructiv-educativ este un proces complex, unitar și continuu.

Pentru formarea competențelor profesionale dorite, un elev va studia diferite discipline de specialitate și va efectua diferite activități practice. Aceasta se bazează pe fondul de cunoaștere și deprindere intelectuale formate prin studierea disciplinelor de cultură generală, astfel încât asistăm la stabilirea unei interconexiuni complexe în care fiecare poate condiționa pe fiecare și toate la rândul lor și împreună pot condiționa întregul. În acest fel disciplinele de specialitate trebuie privite ca parte ale aceluiași întreg, care este planul de învătământ.

Programa școlară

Programa școlară este al doilea act obligatoriu legat de planul de învățământ în care se precizează volumul de cunoștințe, priceperi și deprinderi pe care trebuie să le însușească elevii la această disciplină de specialitate în cursul unei perioade școlare determinată pentru a realiza sarcinile și obiectivele educatiei.

În ultimul timp în țara noastră programele școlare trec printr-un proces de elaborare și revizuire curriculară care presupune o proiectare în interacțiunea obiectivelor, activităților de învățare și a priceperilor și metodelor de evaluare.

Programele cadru sunt elaborate în concordanță cu noile planuri de învățământ, iar în cazul disciplinelor de specialitate este vorba de o reformă în procesul didactic în ceea ce privește conceperea redării-învățării la clasă.

Viziunea curriculară de concepere a programelor școlare permite o bună orientare a predării-învățării care vizează formarea de competențe la nivelul superior de punere în practică a cunoștințelor și deprinderilor în vederea rezolvării de probleme teoretice și practice.

În locul unei programe analitice, respectiv unei înșiruiri de conținuturi sub formă de capitole și lecții neconcordante, noile proiecții ale predării – învățării prin programele școlare poartă amprenta viziunii curriculare. În această viziune, conținuturile devin vehicule de formare a competențelor intelectuale și a valorilor necesare unui tânăr într-o societate democratică a timpului nostru.

Noile programe de școlare liceu așa cum sunt elaborate în prezent de Consiliul Național pentru Curriculum contribuie la adâncirea caracterului profesional al proiectării.

Programele școlare suferă trecerea de la programele centrate pe obiective care au un anumit grad de generalitate la programele centrate pe competențe cu specific practic și mai ușor de evaluat.

Modelul nou de proiectare a programelor școlare urmărește:

centrarea procesului didactic pe rezultatele finale ale învățării;

dezvoltarea dimensiunii practice în formarea personalității elevului;

identificarea ofertei școlii în funcție de interesele și aptitudinile elevului, precum și cu așteptările societății.

Actualele programe școlare elaborate pe baza noilor planuri cadru de învățământ sunt mai judicios întocmite și corelate cu noile cerințe.

Manualul de geografie

Manualul școlar este principalul purtător de informații scrise în special pentru elevi și cuprinde o formă accesibilă, sistematică și concisă a obiectului de învățământ care trebuie să respecte prevederile programei școlare și cerințele informatice.

Manualul reprezintă un izvor de cunoștințe servindu-i elevului în munca de învățare prin a înțelege, fixa și consolida mai bine cunoștințele primite în clasă de la profesor.

Prin rolul general al manualului rezultă următoarele funcții specifice:

Funcția informativă care prin volumul de informații transmise să determine obținerea altor informații pe calea raționamentului sau prin întrebări puse profesorului.

Funcția de transformare: în afară de prezentarea de cunoștințe, manualul are rolul de a pregăti elevi în rezolvarea unor probleme.

Funcția de cercetare să ducă la o muncă independentă din partea elevilor. Manualul să îndrume elevul spre o gândire independentă, să-i ofere momente de satisfacție și să-i determine la continuarea efortului creator.

ASPECTE METODICE ALE PREDĂRII GEOGRAFIEI

OBIECTUL METODICII, IMPORTANȚA STUDIERII METODICII

Procesul didactic este un proces complex, din punct de vedere al organizării dar mai ales al aspectului raporturilor stabilite între principalii factori implicați. Științele care participă la acțiunea de formare și modelare a personalităților umane sunt: psihologia, pedagogia, didactica și metodica.

Didactica este definită ca „arta universală de a învăța pe toți, toate” așa cum spunea J.A.Comenius în „Didactica Magna ” (1657), incluzând toate aspectele legate de educație și învățământ, fără a face o distincție logică între pedagogie și didactică.

În accepțiunea modernă, pedagogia este știința care se ocupă cu cercetarea și aplicarea celor mai bune modalități de educare a tânărului. Procesul de învățământ este privit atât sub aspect general dar mai ales esențial, independent de obiectul de învățământ, treapta sau tipul de școală în care se desfășoară. Atunci când didactica se referă la un anumit obiect de învățământ aceasta îmbracă forma de didactică specială adică metodica acelui obiect de studiu.

Metodica este deci disciplina didactica specială cu metodele și procedeele adecvate însușirii de către elevi a unei materii de învățământ.

Astfel, „metodica stabilește poziția materiei respective în cadrul planului de învățământ, scopul ei dar și sarcinile instructiv educative, programarea conținutului, formelor și mijloacelor de învățare (privind elevul ) și cele de predare (privind profesorul), raportul dintre elev și materia de învățat” (după pedadogul St. Bârsănescu).

Putem afirma așadar că „ metodicile sunt considerate teorii speciale ale procesului de învățământ”.

Reforma învățământului românesc și implicit a învățământului matematic se realizează sub semnul unei noi concepții cu privire la pregătirea elevilor, impusă de o societate dinamică și democratică.

Predarea conținutului disciplinei poate fi diferită de la un profesor la altul iar rezultatul nu mai este același. Pe de o parte pentru că stilul tradițional de predare este restrictiv din punct de vedere formativ, iar pe de altă parte pentru că stilul modern permite dezvoltarea personalității elevului și dobândirea unor competențe: elevul își exprimă un mod de gândire creativ în structurarea și rezolvarea problemelor, își formează deprinderi de a adopta concepte și metode de tip algoritmic, o gândire creatoare, dar și o deschidere de a aborda sarcini variate.

Disciplina dobândește forța educativă prin acțiunea profesorului care utilizează cunoștințe metodice în cadrul unor modalități și tehnici de cît mai eficiente de lucru. Abordarea metodică a conținutului științific își demonstrează valoarea în practica școlară iar pregătirea metodică permite schimbarea principiilor generale ale didacticii în strategii concrete de predare – învățare – evaluare.

Competența didactică la disciplina geografie vizează două aspecte:

Competența în specialitate: gradul de asimilare al cunoștințelor matematice;

Competența metodică: care se referă la modul transmiterii cunoștințelor de specialitate elevilor. Acest domeniu de competență vizează :

identificarea obiectivelor generale și specifice ale disciplinei;

concretizarea obiectivelor specifice în cadrul lecției;

surprinderea însușirilor formative ale conținuturilor;

proiectarea activității didactice;

selectarea și esențializarea conținutului științific;

formarea la elevi a obișnuinței de a gândi algoritmic;

folosirea unor strategii care să transforme elevii în parteneri activi ai procesului de asimilare a cunoștințelor și formare a deprinderilor;

controlul și evaluarea activității pentru ameliorarea continuă;

evaluarea rezultatelor școlare;

REFORMA CURRICULARĂ, PLANUL CADRU

ȘI PROGRAMELE ȘCOLARE

FINALITĂȚILE LICEULUI

Educația este direcționată spre anumite finalități ce urmăresc continuu personalitatea ce urmează a fi formată. Sistemul de învățământ susține nevoia pe care o are societatea de a dispune de indivizi instruiți printr-un „program de dezvoltare care să asigure formarea capacității de a acționa cu competență și responsabilitate pentru realizarea intereselor proprii și ale comunității.”

Întregul proces instructiv-educativ trebuie conceput și realizat astfel încât tinerii să ajungă la capacitatea de a desfășura o activitate profesională și de a se integra în societate.

Rezultatele finale ale învățământului preuniversitar derivă din idealul educațional. Liceul își propune să formeze un absolvent capabil „să decidă asupra propriei cariere, să contribuie la articularea propriilor trasee de dezvoltare intelectuală și profesională”.

Liceul urmează să conducă la:

formarea capacității de a gândi, de a formula, de a exprima anumite nevoi și de a rezolva probleme pe baza relaționării cunoștințelor interdisciplinare;

aprecierea propriilor experiențe, pentru o orientare profesionale optimă pe piața muncii și pentru învățământul superior;

îmbunătățirea capacității de integrare activă în grupuri socio-culturale diferite;

îmbunătățirea competențelor esențiale pentru o integrare socială reușită: comunicare, gândire critică, luarea deciziilor, prelucrarea și utilizarea contextuală a unor informații complexe;

dobândirea de expresivitate și sensibilitate pentru o viață de calitate;

formarea autonomiei morale.

În condițiile asumării acestor finalități, din necesitatea acordării șanselor egale tuturor elevilor a apărut necesitatea abordării într-un nou mod a curriculum-ului pornind de la planul de învățământ, programe școlare, manuale alternative, ghiduri de implementare, materiale suport folosite la clasă precum și proiectarea, monitorizarea, evaluarea reglarea întregii activități didactice.

NOȚIUNEA DE CURRICULUM

Curriculum-ul este un concept de bază în științele educației și poate fi definit :

în sens general: „curriculum definește sistemul de procese decizionale, manageriale și de monitorizare care preced, însoțesc și urmează proiectarea, elaborarea, implementarea, evaluarea și revizuirea permanentă și dinamică a setului de experiențe de învățare oferite de școală ”.

în sens restrâns: „curriculum definește sistemul documentelor de tip reglator sau de altă natură în cadrul cărora se consemnează experiențele de învățare recomandate prin școală”.

În termeni tradiționali, acest concept reprezenta, în esență ceea ce se învață și în cât timp se învață în școală, în timp ce în accepțiunea modernă curriculum-ul reprezintă:

totalitatea experiențelor de învățare;

totalitatea acțiunilor de planificare, organizare, elaborare, implementare, management, monitorizare, evaluare, revizuire;

toate actele normative care definesc elementele „ciclului curricular”

Curriculum-ul Național are două componente clare:

– curriculum nucleu proiectat de autoritatea centrală;

– curriculum la decizia școlii prin care școala își creează proprie identitate și privită unic, independent de celelalte școli, ce fel de educație oferă.

PLANUL CADRU DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Planul cadru de învățământ, conceput cu respectarea principiului fundamental al politicii educaționale- „descentralizarea curriculară”- este un plan de învățământ „generativ” care a înlocuit planurile de învățământ unice pentru toate clasele și specializările.

Noul plan-cadru de învățământ a facilitat realizarea unei scheme orare specifice pentru fiecare școală pentru pregătirea propriilor elevi. Principiile care au stat la baza realizării planului-cadru au fost:

principiul selecției și ierarhizării culturale;

principiul funcționalității;

principiul egalității șanselor;

principiul flexibilității și al parcursului individual;

principiul racordării la social.

Pornind de la finalitățile învățământului preuniversitar, prevăzute în Legea învățământului, au fost stabilite ciclurile curriculare specifice fiecărui nivel de învățământ:

ciclul achizițiilor fundamentale( grupa pregătitoare a grădiniței, clasele I-II)

ciclul de dezvoltare (clasele III-IV)

ciclul de observare și orientare (clasele V-IX)

ciclul de aprofundare (clasele X-XI)

ciclul de specializare (clasele XII-XII)

Aria curriculară este o grupă de discipline cu aceleași obiective de formare. Cele 7 arii curriculare asigură coerența inter și intradisciplinară a sistemului. Acestea sunt:

Limbă și comunicare;

Matematica și Științe ale naturii;

Om și societate;

Arte;

Educație fizică și sport;

Tehnologii;

Consiliere și orientare.

Există un raport între aceste 7 arii curriculare care se poate modifica în funcție de specificul ciclurilor curriculare, vârsta elevilor, filiera și specializarea căreia îi aparține o clasă.

Disciplina Geografie este prevăzută în curriculum-ul nucleu ( trunchi comun) având specificate numărul de ore pentru fiecare clasă (an de studiu), profil și specializare.

Pe lângă curriculum-ul nucleu obligatoriu oferit de autoritatea centrală testat și examinat prin evaluare externă, noul plan-cadru de învățământ oferă și curriculum la decizia școlii (CDS) oferind posibilitatea alegerii, proiectării și dezvoltării disciplinelor opționale fie în cadrul fiecărei arii curriculare fie la intersecția acestora.

Curriculum-ul la decizia școlii poate fi prezentat într-una din cele trei forme:

Curriculum aprofundat – școala aprofundează zona curriculară de bază;

Curriculum extins – școala urmează sugestiile propuse de autoritatea centrală;

Curriculum adăugat – școala propune pachete de opționale în cadrul fiecărei arii curriculare sau, prin teme integrate, la nivelul mai multor arii curriculare.

Pachetul de opționale propuse în „oferta curriculară” a unei școli permite fiecărei școli să-și construiască propria identitate ținând cont de: situația socio-economică a zonei, de tradițiile culturale, de obiectivele urmărite de școala respectivă și de resursele umane și materiale existente.

În realizarea unui opțional un rol important îl are profesorul care devine un „conceptor de curriculum ” fiind cel mai în măsură să propună un tip de opțional. Primul pas este analizarea atentă a resurselor, apoi elaborarea obiectivelor urmărite. Al doilea pas în realizarea unui opțional este stabilirea conținuturilor accesibile elevilor și apoi observarea, pe întreaga perioadă a derulării opționalului, a gradului în care au fost atinse obiectivele propuse.

Un opțional poate fi:

Opțional la nivelul disciplinei; exemplu: „Harta fizică a Europei ” ce se adresează în special grupelor de performanță putând astfel să atingem mult mai ușor obiectivele cadru ale acestei discipline prin fixarea cunoștințelor insuficient sistematizate .

Opțional la nivelul ariei curriculare; exemplu: „Evoluția hărții politice a Europei”- opțional care presupune selectarea unor conținuturi care apelează la noțiunile studiate la cel puțin două discipline din aria respectivă (geografie și istorie).

Opțional la nivelul mai multor arii curriculare; exemplu: „Elemente biopedoclimatice la nivelul Europei și României”(geografie și biologie). Proiectarea unui asemenea opțional presupune stabilirea unor obiective generale comune mai multor discipline cuprinse în planul de învățământ, iar realizarea acestora se urmărește prin ansamblul mai multor discipline și nu a unui obiect independent .

PLAN CADRU DE ÎNVĂȚĂMÂNT PENTRU CLASELE A V-VIII

PROGRAMA ȘCOLARĂ

Între componentele procesului de învățământ, conținutul învățământului ocupă locul central deoarece formarea tânărului se bazează pe calitatea informațiilor și pe modalitățile participative de achiziționare a acestora. Proiectarea întregului demers didactic se realizează în funcție de conținuturile învățării.

Conceptul de conținut al procesului de învățământ definește: „totalitatea valorilor specifice și dominante într-o societate, selectate din ceea ce a creat mai valoros umanitatea, din cultura epocii structurate în cunoștințe ce conduc la formarea unor priceperi, deprinderi, capacități, modele de acțiune și trăiri afective în conformitate cu cerințele actuale și de perspectivă ale societății”.

Proiectarea conținutului se realizează pornind de la câteva întrebări: „Ce se va preda? Ce valori vor fi transmise și asimilate? Cum sunt structurate aceste valori? Ce fel de personalități vrem să formăm?” și se materializează în instrumentele cu care lucrează învățământul: plan cadru, programa școlară, manualul.

Odată cu elaborarea planului cadru se stabilesc obiectele de învățământ de-a lungul anilor de studiu, într-o succesiune, ordine și gradare, avându-se în vedere complexitatea, dinamica și specificitatea conținutului, sarcinile de învățare pe care le solicită raportate la posibilitățile și nivelul dezvoltării ontogenetice a elevilor din diferite grade de școlarizare.

Programa școlară reprezintă un instrument al procesului instructiv-educativ la o disciplină de învățământ. Aceasta înfățișează condițiile dorite pentru reușita învățării în termeni de obiective, conținuturi, activități de învățare. Programa școlară descrie „oferta educațională ” la o disciplină pe o perioadă limitată de timp (un an școlar) și oferă sugestii metodologice de abordare a conținuturilor astfel încât să se atingă obiectivele stabilite sau competențele vizate. Noile programe școlare sunt elaborate în concordanță cu noile planuri- cadru de învățământ.

Organizarea liceului pe filiere, profiluri, specializări a impus elaborarea unor programe școlare, pentru trunchiul comun, diferite pentru specializări diferite.

Planurile cadru pentru clasele a IX-a și a X-a de liceu (anexa 1 OMECT 5723) sunt structurate pe trei componente: trunchi comun (TC), curriculum diferențiat (CD) și curriculum la decizia școlii (CDȘ). În construirea programei au fost luate în calcul modificările intervenite în structura învățământului preuniversitar și anume: prelungirea duratei învățământului obligatoriu la 10 clase și apartenența claselor a IX-a și a X-a la învățământul liceal sau la învățământul profesional – școala de arte și meserii. De asemenea, s-a ținut cont de modificarea structurii liceului prin noile planuri-cadru de învățământ.

Noul curriculum de geografie are în vedere : organizarea procesului de învățare prin corelarea domeniilor de studiu, dar și punerea în practică a competențelor dobândite prin învățare. În mod concret, s-a urmărit: accentuarea laturii formative prin sistematizarea conținutului; adaptarea cunoștințelor cu vârsta elevului și cu experiența anterioară a acestuia; continuitatea intradisciplinară; realizarea legăturilor interdisciplinare prin formarea unor tipare geografice ale unor fenomene abordate în cadrul altor discipline; prezentarea conținuturilor într-o formă accesibilă, pentru stimularea motivației pentru studiul geografiei.

Programa de geografie este structurată pe formarea de competențe. Acestea sunt ansambluri de cunoștințe și deprinderi dobândite prin învățare care au rolul de identifica și soluționa probleme specifice domeniilor de studiu, în contexte variate.

Programa de geografie este structurată pe un același ansamblu de șase competențe generale, indiferent de specializarea urmată. Programa de geografie pentru curriculum diferențiat include și programa de trunchi comun, cu diferența unor competențe specifice cât și prin noi conținuturi.

Astfel, profesorul dorește să modifice ordinea parcurgerii elementelor de conținut, gruparea elementelor de conținut pe unități de învățare, cu o logica internă de dezvoltare a conceptelor geografice, alegerea și organizarea activități de învățare adecvate condițiilor concrete din clasă.

Structura programei școlare centrată pe obiective este următoarea:

Modelul didactic al disciplinei care reprezintă o scanare a structurii interne a disciplinei care arată specializările căreia se adresează și structura didactică adoptată.

Obiectul cadru: sunt obiective care se referă la un ciclu de școlarizare și care au o mare complexitate și sunt mai generale. Ele duc la formarea unor capacități și atitudini specifice disciplinei și care sunt stabilite la nivel național pentru fiecare disciplină în parte. Exemplu: „Identificarea unor date și relații geografice și corelarea lor în funcție de contextul în care au fost definite.”

Obiective de referință : sunt rezultate așteptate ale învățării, fiind acele obiective realizate pe parcursul anului școlar. Exemplu: „Recunoașterea funcției de gradul I descrisă în diferite moduri”( O1)

Activități de învățare: sunt activități pentru fiecare obiectiv de referință. Exemplele pornesc de la experiența concretă a elevului și sunt integrate unor strategii didactice adecvate contextelor de învățare. Pentru obiectivul (O1), de exemplu, activitățile de învățare care se pretează sunt: determinarea unor modele geografice, folosind reprezentările grafice, identificarea unor unități semnificative de pe planiglob, exprimarea legăturii între elemente pedogeografice.

Conținuturile: sunt mijloace prin care se urmărește realizarea obiectivelor de referință propuse. Ordinea parcurgerii conținuturilor este la decizia profesorului, nefiind obligatorie cea stabilită de programă, însă trebuie respectată logica didactică a domeniului. Un exemplu pentru realizarea obiectivului (O1) este folosirea următoarelor conținuturi: Urmărind „Harta fizică a lumii” și știind ce sunt deșerturile, găsiți pentru fiecare continent în parte zonele deșertice.

Programa școlară centrată pe componente, valori și atitudini are următoarea structură:

Notă de prezentare;

Competențe generale: sunt competențe care dirijează demersul pedagogic pe parcursul de învățare a disciplinei respective și evidențiază achizițiile finale ale elevului în urma studierii disciplinei.

Competențe specifice: sunt competențele definite pe un an de studiu și sunt etape în dobândirea competențelor generale. Exemplu: „Identificarea pe Harta politică a lumii a statelor pentru fiecare continent”.

Valori și atitudini: în procesul de instruire s-a considerat necesară introducerea unei dimensiuni axiologice pentru predarea oricărui obiect de studiu, deoarece competențele și performanțele la care elevii trebuie să ajungă nu sunt observabile și evaluate direct. Exemplu: „ formarea motivației pentru studierea geografiei ca domeniu relevant pentru viața socială și profesională”.

Sugestiile metodologice: sunt idei care sprijină profesorul în realizarea demersului didactic și se referă în cazul disciplinei Geografie la:

folosirea unor metode centrate pe elev, pe transformarea elevului în coparticipant la propria instruire și educație.

folosirea unor metode ce favorizează relația elevului cu obiectele cunoașterii, prin recurgerea la modele concrete.

intensificarea caracterului formativ al metodelor de instruire utilizate în activitatea de predare-învățare.

alternanța activităților bazate pe efortul individual al elevului cu cele ce solicită efortul colectiv de genul discuțiilor, asaltului de idei;

dobândirea unor forme de informare și de documentare independentă, care duc la deschiderea spre autoinstruire, spre învățare continuă.

PROIECTAREA ACTIVITĂȚII DIDACTICE

PROIECTAREA DIDACTICĂ

Proiectarea didactică este conturată ca acțiunea complexă de concepere anticipată a modelelor activității didactice în funcție de care vor fi realizate componentele procesului de învățământ la un nivel ridicat de competență și eficiență.

Este nevoie de aplicarea unor norme și principii didactice care să ofere o anumită siguranță în reușita actului didactic. Astfel, procesul instructiv- educativ se ghidează spre anumite direcții care pornesc de la câteva întrebări de baza: CE predăm?, CU CE predăm?, CUM predăm?, CÂND predăm?

CE predăm?

În procesul de învățare are loc predarea conținutului învățării și anume: curriculum selectat și detaliat pe grupe de discipline, cicluri de studii, clase sau ani de studiu, profile, specializări, discipline, până la detalierea fiecărei activități didactice, folosind obiectivele de referință ale geografiei.

CUM predăm?

Strategiile didactice folosite în predare includ metode de învățământ, materiale și mijloace didactice iar gruparea elevilor poate fi frontală, individuală, în echipă;

CU CE predăm?

Sunt utilizate materiale didactice adecvate fiecărui tip de lecție.

CÂND predăm?

Durata de desfășurare a procesului de învățământ pe cicluri de studii: anual, semestrial, zilnic și pe secvențe didactice: lecție sau sistem de lecții.

PRECIZAREA OBIECTIVELOR

Realizarea optimă a activității didactice este condiționată de claritatea și ordonarea obiectivelor pe care le urmărește. Procesul de învățământ este direcționat spre realizarea unor obiective, spre producerea unor schimbări în comportamentul și capacitatea intelectuală a elevului care sunt controlate și dirijate, fiind astfel caracterizat prin intenționalitate.

Obiectivele generale sunt legate de idealul educațional. Ele se referă la nivelul ridicat de pregătire științifică, tehnică și culturală, dezvoltarea creativității pe aceste planuri, capacitate de adaptare socio-profesională, policalificarea la nivelul tehnologiilor de vârf.

Obiectivele generale ale predării geografiei în școală presupun următoarele aspecte: importanța disciplinei Geografie în lumea contemporană și rolul ei în dezvoltarea științifică și tehnico-economică a societății umane; dezvoltarea capacității elevilor de a gândi profund la nevoile societății, găsirea de soluții pe baza relaționării cunoștințelor din diferite domenii, dotarea elevilor cu un set de competențe, valori și atitudini care să ducă la formarea unei culturi comune pentru toți elevii, necesitatea de a dezvolta capacități intelectuale, estetice și moral umane.

Obiectivele generale ale disciplinei geografie sunt:

1. Utilizarea adecvată a terminologiei și a limbajelor specifice, pentru explicarea mediului geografic;

2. Raportarea elementelor semnificative din societate, știință și tehnologie la mediul înconjurător ca întreg și la sistemele sale componente;

3. Relaționarea elementelor și a fenomenelor din natură și din societate cu reprezentările lor cartografice, grafice sau pe modele;

Obiectivele cadru au un grad ridicat de generalitate și complexitate, fiind elaborate în funcție de obiectivele generale. Ele se referă la formarea unor capacități ( de analiză, de comunicare, de gândire independentă) și atitudini responsabile specifice disciplinei.

Obiectivele de referință sunt obiectivele care arată rezultatele așteptate ale învățării și urmăresc progresul realizat într-un an școlar.

Obiectivele pedagogice se pot diferenția în funcție de gradul lor de generalitate în următoarele categorii:

obiective generale;

obiective intermediare;

obiective operaționale;

Obiectivele generale ale disciplinei Geografie, indică categoriile de schimbări educative în cadrul acesteia și sunt coordonate cu scopurile și finalitățile învățământului, în general și ale unui ciclu de învățământ, în special.

Obiectivele intermediare care sunt raportate la psihologia vârstelor sunt specifice disciplinelor de învățământ: în ciclurile primar, gimnazial, preuniversitar, în școli generale, profesionale, de maiștrii și licee.

Obiectivele operaționale desemnează tipuri de performanțe ce se doresc a fi atinse: cunoștințe, deprinderi, convingeri, atitudini și decurg din obiectivele disciplinelor de învățământ, dependente de cele intermediare, derivate la rândul lor din obiectivele generale.

Clasificarea obiectivelor pedagogice pe domenii și clase comportamentale:

COMPETENȚE, DERIVAREA COMPETENȚELOR

Competențele sunt „ansambluri de cunoștințe dobândite prin învățare care permit identificarea și rezolvarea în contexte diverse a unor probleme caracteristice unui domeniu”.

Competențele generale sunt competențe cu grad mare de generalitate și se realizează pe întreaga durată a învățământului liceal. Orientează întreg demersul pedagogic pe tot parcursul învățării disciplinei și scot în evidență achizițiile finale ale elevului.

Competențele specifice sunt competențele vizate la o disciplină pe un an de studiu fiind derivate din competențele generale.

Pentru fiecare dintre competențele specifice în proiectarea activității didactice vor fi enunțate competențele derivate. De exemplu, pentru competența specifică „cunoașterea și înțelegerea elementelor climatice” apelând la verbele care exprimă conceptele operaționale, se pot enunța competențele derivate următoare: descrierea unui fenomen; argumentarea necesității folosirii unei hărți pentru descrierea fenomenului; rezolvarea de probleme folosind metode interactive.

PLANIFICAREA ACTIVITĂȚII DIDACTICE

Programa școlară este instrumentul esențial în planificare fiind un document normativ ce stabilește obiectele/competențele, adică rezultatele ce urmează a fi atinse prin actul didactic. În proiectarea didactică se ține seama de obiective/competențe obligatorii dar ele nu sunt o îngrădire pentru profesor.

Proiectarea activității didactice presupune: analiza programei, planificarea calendaristică, proiectarea unității de învățare.

În contextul noului curriculum, planificarea calendaristică se transformă dintr-un document administrativ formal într-un instrument de interpretare personală a programei, asigurând un demers didactic în conformitate cu situația concretă din clasă. Planificarea activității didactice presupune așadar o lectură atentă și personală a programei școlare în scopul de a analiza obiectele/competențele și a inventaria tipurile de activități și resursele necesare.

Pentru întocmirea planificărilor este necesară următoarea etapizare:

analiza atentă a programei;

întocmirea succesiunii de parcurgere a conținuturilor;

corelarea fiecărui conținut în parte cu obiectivele de referință vizate;

asigurarea concordanței dintre traseul propus de către profesor și oferta de resurse didactice de care dispune ( manuale, ghiduri, caiete, etc.);

alocarea timpului necesar pentru fiecare conținut, în funcție de obiectivele de referință vizate.

PROIECTAREA UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare poate acoperi una sau mai multe ore de curs, fiind cunoscută din punct de vedere al obiectivelor/competențelor vizate. Ea reprezintă o unitate din punct de vedere tematic (conținut) care se desfășoară continuu pe o perioadă de timp și este finalizată prin evaluare. Unitatea de învățare este proiectată individual de fiecare profesor în parte.

Proiectarea se realizează ținând cont de: centrarea demersului pedagogic pe obiective/competențe și implicarea următorilor factori: obiective/competențe (de ce?), activități (cum?), resurse (cu ce?), evaluare(cui?)

Etapele parcurse în proiectarea unității de învățare sunt:

Stabilirea setului de achiziții necesare abordării noului conținut implică precizarea noțiunilor de bază și a comportamentelor operatorii, necesare pentru înțelegerea și prelucrarea noului conținut ( achiziții anterioare); se poate realiza o probă de evaluare inițială;

Activitatea de învățare pregătitoare se face prin situații problemă desprinse din cotidian abordate prin descoperire și reprezintă valorificarea achizițiilor din ciclul anterior; ele duc la compatibilizarea noilor cunoștințe cu experiențele anterioare ale elevului într-o formă accesibilă cu realizarea unor legături interdisciplinare;

Introducerea suportului noțional: necesită esențializarea și sistematizarea conținuturilor în limbaj simplu;

Modelarea: aplicații relevante ale modelului și evidențierea limitelor; permite dezvoltarea unor rezultate teoretice; se realizează prin decurs dirijat cu activități pe grupe sau individual și sarcini precise;

Exersarea direcțională: adică aplicații ordonate progresiv care duc la elaborarea unor strategii de rezolvare; modul de organizare se adaptează nevoilor grupului de elevi și se personalizează pe filiere și specializări; are rol de fixare și sistematizare; include probe de evaluare formative/curente;

Aprofundarea / generalizare

oferă oportunitățile de învățare necesare pentru dobândirea competențelor acționale și focalizarea pe finalitate;

presupune activități diferențiate pentru valorificarea diferitelor stiluri de învățare și a diferențelor individuale;

proba de evaluare sumativă;

STRATEGII DIDACTICE

METODE DE ÎNVĂȚARE

Procesul didactic cuprinde într-un tot unitar toate componentele procesului de învățământ, insistând asupra relației dintre conținut și mijloace de realizare a predării-învățării pentru atingerea idealului educațional. În vederea dezvoltării tehnologiei, importantă este relația profesor –elev, organizarea, metode, procedee, particularități de vârstă și individuale, creativitate în lecție, folosirea mijloacelor tehnice moderne dar și clasice.

Strategia didactică „este similară cu organizarea unor situații de învățare, prin parcurgerea cărora elevul își însușește materia de învățat; se ocupă de obiectivele și conținutul învățământului, mediul învățării, metodele și mijloacele de învățământ”. Astfel, strategia este un ansamblu de procedee prin care se realizează întărirea relației de echipă dintre profesor și elevi pentru învățarea unui volum de informații, a dezvoltării personalității umane, a formării și dezvoltării unor priceperi și deprinderi,

Metodele reprezintă o componentă importantă a strategiilor didactice. Ele sunt procedee, tehnici și mijloace adecvate de instruire, care înlesnesc și duc la o proiectare de succes, la desfășurarea, evaluarea și finalizarea performantă a procesului de predare-învățare.

Funcțiile pe care metoda le îndeplinește sunt:

– funcția cognitivă : metoda este o cale spre cunoașterea adevărului de către elev, pentru însușirea științei și a tehnicii, a culturii și a comportamentelor umane. Așadar metoda devine pentru el un mod de a cerceta și de a descoperii adevăruri.

– funcția formativ- educativă: funcții psihice și fizice ale elevilor sunt exersate și elaborate cu ajutorul metodelor de învățământ datorită unor calități transformatoare materializându-se în schimbări la nivelul conștiinței și conduitei, prin formarea unor noi deprinderi intelectuale, a unor noi convingeri și sentimente, aptitudini și atitudini, capacități și comportamente, calități personale și trăsături caracteriale.

– funcția instrumentală: metoda are rol de tehnică de execuție mijlocind atingerea obiectivelor, obținerea transformărilor dorite.

– funcția de optimizare a acțiunii: eficientizarea activității didactice se datorează unei căutări sau elaborări metodologice.

Ioan Cerghit a realizat o clasificare a metodelor de învățare, folosind sursa principală care generează învățarea școlară și tipul de informație( cuvânt, imagine, acțiune).

metode de comunicare:

– orală (expozitive, interogative);

– scrisă( metode de muncă intelectuală);

– oral-vizuală( prin mijloace audio-vizuale);

metode de explorare a realității:

– directă( experimentală);

– indirectă(prin substitute demonstrative);

metode de acțiune practică (operaționale, instrumentale):

– acțiune efectivă, reală;

– acțiune fictivă, simulată;

– acțiune programată;

metode de documentare și cercetare științifică

metode de verificare și evaluare a rezultatelor școlare.

Pornind de la ideea că o lecție modernă este o lecție activă, la pregătirea lecției profesorul trebuie să-și pună în joc toate cunoștințele sale și întreaga sa pricepere pentru a recurge la un registru de metode, procedee și tehnici active. În acest mod, profesorul le insuflă elevilor dorința de autopregătire și autoformare pasionată.

Metodele active pot fi clasificate astfel:

Metode active-participative propriu-zise:

dezvoltarea inteligenței : problematizarea

descoperirea

modelarea

simularea( jocul de rol)

algoritmizarea

studiul de caz

dezvoltarea creativității: sinectica

asaltul de idei

Metode clasice cu valențe participative: observația științifică

experimentul științific

conversația euristică

exercițiul problematizat

expunerea problematizată

demonstrația științifică

studiul individual

Metode active de verificare evaluare:

chestionarea problematizată

dezbaterea de probleme

lucrări problematizate

teste pe obiective

lucrări aplicative

probe și teste

expuneri proprii

lucrări de cercetare

lucrări de creație

controlul reciproc

autoevaluarea

DIRECȚII DE MODERNIZARE A METODELOR DE PREDARE-ÎNVĂȚARE

Principalele direcții ale modernizării metodelor de învățământ sunt aceleași impulsuri care pun în mișcare dezvoltarea progresivă a întregului învățământ de azi. Profesorul trebuie să dovedească o mai mare capacitate de gândire creatoare și de acțiune constructivă, de cercetare și previziune, spirit de invenție și inovație. Metodele tradiționale pot fi utilizate în anumite situații atunci când profesorul decide că este necesar, dar pot fi îmbinate cu cele moderne, îmbunătățite și modernizate, astfel încât să se atingă scopul propus. Transformarea metodologiei didactice înseamnă transformarea celui care învață în subiect activ, dar și apropierea cunoașterii didactice de cunoașterea științifică. Tehnologia și strategiile didactice au rolul de a crea un cadru propice, angajării și participării active a celui care învață la realizarea obiectivelor predării.

Învățarea cere participarea personală, efortul depus trebuie să fie conștient, motivat, susținut, cu rezultate vizibile în timp. De prezența fizică a elevilor în clasă cât și de participarea afectivă la propria formare depinde producerea învățării și dezvoltarea intelectuală a acestora.

Participarea activă prin educație, autoeducație și instruire, respectiv autoinstruire presupune respectarea condițiilor necesare specifice trăsăturilor autoeducației.

Steliana Toma, prin lucrarea sa, Autoeducația- sens și devenire, lansează o definiție a autoeducației, caracteristicile conceptuale fiind expuse în tabelul următor. Ea consideră că acestea ar trebui să fie însușite de fiecare profesor care și-a propus modernizarea stilului de predare, folosind o metodologie modernă, care presupune metode activ- participative și mijloace de învățământ de ultimă oră:

Tabel „Caracteristici conceptuale ale autoeducației” –

Steliana Toma , „Autoeducația- sens și devenire”

Profesorul are menirea de a-i învăța pe elevi cum să ia parte în mod activ la procesul de învățare, la formarea propriei personalități, la autoeducație și autoinstrucție, și nu a înmagazina un volum mare de informații. Astfel profesorul reușește să realizeze o lecție bună, care să creeze o motivație interioară justificată, care să-l facă pe elev să acționeze din propria-i pornire, din înțelegerea și convingerea necesității de a îndeplinii sarcinile de învățare ce îi revin. Elevul va continua așadar munca cu alte activități intelectuale școlare sau extrașcolare ( de exemplu munca în bibliotecă), fără a realiza faptul că folosirea și prelucrarea informației se face cu metode și tehnici inovative, cu elaborarea unor lucrări personale, invenții, cercetări științifice, etc.

Astfel, putem evidenția câteva caracteristici și direcții de înnoire a metodologiei didactice pe care le încearcă învățământul actual, făcând o comparație cu însușirile metodelor învechite. Aceste caracteristici sunt:

are loc îmbinarea educația cu instrucția;

dezvoltării personalității, dezvoltării capacităților și aptitudinilor;

sunt centrate pe activitatea elevului;

accentul este pe învățare, cu ridicarea exigențelor față de predare;

elevul devine subiect al actului de instrucție și educație, al propriei sale formări;

sunt centrate pe acțiune, pe cercetare, redescoperire, explorare, experimentare;

sunt mai indicate metodele activ-participative, care presupun o cunoaștere prin efort propriu;

atenția este îndreptată spre proces, spre învățarea prin descoperire;

este cultivat spiritul aplicativ, practic și experimental;

încurajează munca independentă și creativă;

stimulează efortul de autocontrol și autoevaluare;

stimulează mai puțin competiția și mai mult ajutorul mutual;

îmbină armonios munca individuală cu munca de echipă;

dezvoltă o motivație interioară (intrinsecă) ce izvorăște din actul învățării, din satisfacțiile depășirii dificultăților și bucuria succeselor obținute;

raportul profesor-elev se apropie de condițiile vieții sociale;

sunt încurajate relații democratice, ce întăresc cooperarea;

profesorul are rol de organizator, îndrumător și animator;

Diferențele dintre o metodologie învechită și cea nouă, rezultat al modernizării, creației și inovației, sunt evidențiate de anumiți factori: metodele tradiționale, rigide, răspund unor cerințe de mult depășite, inadecvate realității actuale, în timp ce metodele moderne expun cerințele unui model nou de educație, extrem de dinamic, reflectând o realitate și nevoi social-culturale specifice lumii prezente și viitoare.

MIJLOACELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Mijloacele de învățământ sunt definite ca „ansamblu de resurse sau instrumente materiale și tehnice adoptate și selectate” pentru realizarea sarcinilor instructiv-educative ale școlii.

Ele pot fi grupate în mai multe categorii în funcție de modul de folosire și funcția fiecărui mijloc de învățământ, astfel:

mijloace obiectuale în care sunt grupate cele de tipul: expoziționale (insectare, ierbare, colecțiile de roci), de exersare (tabla magnetică, tabla obișnuită), reprezentări simbolice: scheme logice, diagrame, desene pe tablă;

mijloace grafice și scrise: sunt realizate prin inetrmediul codurilor scrise sau grafice: hărți, manuale, cărți, plașe, albume, reviste, dicționare.

mijloace audio-vizuale: retroproiector, casetofon, televizor, video-casetofonul, programe pentru verificarea cunoștințelor implementate pe calculator;

Resursele materiale utilizate în cadrul disciplinei „Geografie” se pot reprezenta sintetic conform tabelului de mai jos:

Cabinetul de geografie cuprinde un spațiu ce oferă elevilor idei de cercetare ce pot trezi interesul pentru noi labirinturi didactice, minuțios amenajat, având un rol important în cadrul bazei tehnico-materiale a școlii. Acesta trebuie să asigure cadrul de manifestare științifică a elevilor, să contribuie la asimilare unor cunoștințe cât mai variate, să-i încurajeze pe elevi în îmbinarea cunoștințelor teoretice cu practica și să le trezească curiozitatea pentru obținerea noului. Avantajele predării în cabinete de specialitate prezintă următoarele avantaje:

mijloacele tehnice moderne și echipamentul respectiv îl eliberează pe profesor de obligația de a deplasa materialele didactice în clasă.

realizarea unei conexiuni între cunoștințele teoretice și activitatea independentă de observare, de participare activă a elevilor în procesul de investigare științifică, ceea ce duce la asimilarea unor cunoștințe durabile.

Materialul didactic reprezintă un mod de modernizare a lecțiilor. El sprijină profesorul în eforturile acestuia de a demonstra principalele probe palpabile, adevărurile de care elevul ia cunoștință. Materialul didactic folosit trebuie să scoată în evidență utilul, esteticul și eficiența acestuia: utilul, prin mulțimea de planșe, șabloane, hărți, atlase, aparatură, calculatoare, pliante, etc; esteticul prin pregătirea prealabilă a materialului din cabinetul de specialitate astfel încât să trezească interesul elevilor pentru a lucra și consacra cu plăcere timpul pentru studiu; eficiența, prin rezultatele obținute de elevi la învățătură, prin îmbinarea teoriei cu aplicabilitatea practică în cadrul cabinetului de specialitate.

Mijloacele de învățământ aplicabile disciplinei pot fi updatate în fiecare an în funcție de dotarea financiară a fiecărei școli. Pentru ridicarea calității orelor de geografie se va căuta ca participarea elevilor să fie cât mai activă, prin instruirea pe grupe mici sau chiar individual, unde se poate. Dirijarea activităților se va face prin resurse materiale adecvate sau prin forme de organizare conform tabelului de mai jos:

Valorificarea studiului prin introducerea unor cursuri opționale:

În ciclul gimnazial dar și cel liceal poate fi introdus un curs opțional a cărui tematică va avea la bază informațiile oferite de acest studiu. Acest curs opțional se poate aplica folosind informațiile din primul capitol al acestei lucrări, informații ce vizează o regiune din orizontul local pe care elevii o pot explora cu ușurință, după ce au înmagazinat informațiile oferite în sala de clasă despre carstul din Podișul Mehedinți.

Având în vedere complexitatea elementelor prezentate și detaliile oferite în primul capitol, opționalul se pretează a fi elaborat la clasa a XI-a întrucât elevii studiază, în acest an de învățământ, Geografia Mediului Înconjurător.

Acest tip de cursuri opționale poate constitui una dintre variantele de curriculum la decizia școlii, respectiv curriculum elaborat în școală, care vin în completarea curriculum-ului nucleu.

COLEGIUL TEHNIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ

CRAIOVA

CARSTUL DIN PODIȘUL MEHEDINȚI

MODALITĂȚI DE EXPLOATARE TURISTICĂ

PROFESOR:

BUICĂ CRISTINA DANIELA

AN ȘCOLAR 2018/2019

NOTA DE PREZENTARE (ARGUMENT):

Acest opțional se vrea ca o completare a materiei de la clasa a XI a, întrucât cunoștințele de la clasă, referitoare la mediul înconjurător, cuprinse în manualele auxiliare, sunt superficiale și cu acest material se dorește ca elevii să cunoască în amănunt geografia țării lor și să exploreze o parte din carstul regiunii Olteniei.

De asemenea, cu ajutorul materialelor cartografice și schițelor pe care le cuprinde acest curs, elevii vor face descoperiri pe hartă, vor învăța să se orienteze în teren, pe parcursul aplicației practice, își vor completa imaginea vizuală asupra diferitelor elemente carstice și forme de relief descoperite în regiunea Podișului Mehedinți.

Carstul a fost dintotdeauna dorit a fi vizitat și explorat, atât de copii cât mai ales de adulți, care au fost atrași de necunoscutul și interesantul mediu endocarstic, de elementele extraordinare create de apa în calcare, care sunt de o frumusețe aparte.

Sperăm ca, la sfârșitul acestui curs, care este de multe ori însoțit de imagini si filmulețe cu peisaje din Podișul Mehedinți, elevii să fie interesați să cunoască și în realitate frumusețile naturale ale țării lor, respectiv ale regiunii noastre. Finalul acestui opțional se va încheia cu o excursie sau tabără, în funcție de posibilitățile materiale ale elevilor, în splendidul peisaj al Podișului Mehedinți.

COMPETENȚE GENERALE:

1. Utilizarea adecvată a terminologiei și a limbajelor specifice, pentru explicarea mediului geografic.

2. Raportarea elementelor semnificative din societate, știință și tehnologie la mediul înconjurător ca întreg și la sistemele sale componente.

3. Relaționarea elementelor și a fenomenelor din natură și din societate cu reprezentările lor cartografice, grafice sau pe modele.

COMPETENȚE SPECIFICE:

1. Explicarea relațiilor observabile dintre sistemele naturale și umane ale mediului geografic al Podișului Mehedinți, utilizând date statistice, modele grafice și reprezentări cartografice adecvate;

2. Prezentarea unor informații geografice structurate, pe baza activității de documentare independentă;

3. Transferul informației statistice, grafice și cartografice în alte forme de prezentare (texte, modele etc.)

4. Prezentarea, în scris și oral, a aspectelor definitorii ale spațiului mehedințean, utilizând corect și coerent terminologia specifică domeniului;

5. Raportarea rezultatelor documentării (informării) asupra problematicii fundamentale ale regiunii, cu ajutorul noțiunilor și al conceptelor corespunzătoare;

6. Explicarea unei realități investigate (direct sau indirect), prin utilizarea limbajului științific specific domeniului;

7. Identificarea, prin documentare, a informațiilor specifice problematicii carstului, valorificând adecvat semnificațiile termenilor-cheie de specialitate;

8. Explicarea proceselor naturale din mediul înconjurător (geografic), prin conexiuni sugerate de analiza modelelor grafice, cartografice si a imaginilor;

9. Utilizarea elementelor semnificative, conceptuale și metodologice, specifice științelor naturii și științelor sociale, pentru studierea carstului;

CONȚINUTURI:

Prezentare generală a Podișului Mehedinți……………………………………………….1 oră

Relieful carstic………………………………………………………………………………………9 ore

Definiția carstului……………………………………………………. 1 oră

Litoclazele și rolul lor în carstificare in Podișul Mehedinți……1 oră

Tipuri de carst………………………………………………………………….1 oră

Evoluția generală a carstului……………………………………………..1 oră

Carstul din Podișul Mehedinți…………………………………………… 2 ore

Zonele carstice………………………………………………………………… 1 oră

Descrierea celor mai importante goluri endocarstice – peșterile…………………………………………………………………………..1 oră

Potențialul de amenajare a peșterilor…………………………………1 oră

Caracteristici biopedogeografice……………………………………………………………. .2 ore

Elemente climatice ……………………………………………………………1 oră

Elemente de vegetatie și soluri………………………………………………1 oră

Rețeaua hidrografică…………………………………………………………………………….. 1 oră

Rezervațiile naturale…………………………………………………..………………………….2 ore

Trasee turistice în zonele carstice din Podișul Mehedinți………………………….. 3 ore

PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ

Numele și prenumele profesorului: BUICĂ CRISTINA DANIELA

DISCIPLINA : GEOGRAFIE

Clasa a IX/ XI-a – OPȚIONAL CDS DURATA: un semestru

Metode de evaluare:

Evaluarea este continuă, se desfășoara cu ajutorul unor fișe de lucru dat fiind că acest curs este unul opțional, dar la sfârșit elevii pot fi evaluați în două moduri:

Prin realizarea unor portofolii , care să cuprindă atât fișele de lucru cât și un traseu descris cu toate elementele de geografie fizică și umană (relief, moduri de cazare, elemente culturale și etnografice din zonă)

Prin realizarea unei excursii sau a unei tabere având ca tematică cunoașterea Podișului Mehedinți.

BIBLIOGRAFIE:

Bleahu M. și al., Peșteri din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Carpen N.D., Urme și poteci, Editura U.C.F.S., București, 1967.

Cocean P., Peșterile României, Editura Dacia, București, 1995.

Codarcea Al., Vues nouvelles sur la tectonique du Banat Méridional et du Plateau de Mehedinți, An. Inst. Geol. Rom. XX. București, 1945.

Codarcea Al., Năstăseanu S., Contribuții la cunoașterea stratigrafiei depozitelor calcaroase din bazinul văii Cerna și de la Cazane (Dunăre), Acad. RSR. St. cercet. Geol. ,2. București, 1964.

Conea I., Plaiul și muntele în Oltenia, Editura Oltenia, București, 1934.

Cucu V., Popova-Cucu Ana, Județul Mehedinți, Editura Academiei, București, 1980.

Drugescu C., Contribuții la biogeografia Podișului Mehedinți. St. Cercet. Geol. Geogr. Seria geogr. Tom 18, București, 1971.

Enache C., Cercetări hidrogeologice pentru alimentarea cu apă în Jud. Mehedinți. (În:”Cercetarea științifică în sprijinul efiecientizării extracției lignitului prin mine și cariere”). Ed.SITECH. Craiova, 1996.

Enache C., Popescu A., Geologia Olteniei, Editura SITECH, Craiova, 2001.

Erdeli G., Podișul Mehedinți, Geografie umană, Editura Metropol,

Lascu C., Bleahu M., Peștera Bulba, Editura Sport-Turism, București, 1985.

Murgoci Gh., Sur les sxhistes cristallins des Carpathes méridionales (versant roumain). C. R. IX Congrès géol. Internat. Viena, 1904

Popova Cucu Ana, Protecția mediului înconjurător și rezervațiile naturale în județul Mehedinți, A U B, 1979.

Toma, Steliana, Autoeducația- sens și devenire, Editura Didactică și Pedagogică, 1983.

PROIECT DIDACTIC

ȘCOALA: Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară Craiova

DATA: 16 februarie 2018

PROFESOR: Buică Cristina Daniela

CLASA: a XI-a E

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Podișul Mehedinți – prezentare generală.

TIPUL LECȚIEI: lecție de dobândire de cunoștințe

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

a) de cunoaștere și analiză:

– să-și însușească unele cunoștințe de bază ale Podișului Mehedinți;

– să menționeze care sunt principalele caracteristici ale reliefului;

– să precizeze formele reliefului carstic din Podișul Mehedinți;

b) obiective psihomotorii:

– să identifice pe harta României Podișul Mehedinți.

– să folosească cu ușurință harta și atlasul.

c) obiective afectiv-atitudinale:

– să manifeste interes, curiozitate științifică pentru zona carstică a Podișului Mehedinți;

– să dezvolte sentimentul de cunoaștere și de aprofundare a informațiilor geografice.

– să fie stimulați în a căuta individual lucruri noi și a pune întrebări legate de lecție.

METODE FOLOSITE: conversația, problematizarea, comparația, lucrul cu harta;

MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT: harta fizică a României, planșe, tabla, videoproiector;

STRATEGIA DIDACTICĂ: euristică, dirijată, deductiv-inductivă;

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII: frontală și independent – individuală;

NIVELUL CLASEI: bun (conform programei școlare)

BIBLIOGRAFIE:

Manuela Popescu “Geografia mediului înconjurător”, manual pentru clasa a XI-a, Ed. Teora, București, 2003

Octavian Mândruț, “Geografia fizică” – manual pentru clasa a IX-a, Ed.Corint, București, 2008.

CONȚINUTUL INFORMATIV AL LECȚIEI:

Orientat nord-est – sud-vest, Podișul Mehedinți se întinde de la Dunăre până la Munții Vâlcan pe o suprafață de 53 km, având lățimi între 16 și 23 km. și o suprafață de cca. 1.200 km.

Alcătuirea litologică este reprezentată de șisturi cristaline și calcare care au dezvoltat mai multe tipuri de forme de relief, cel mai dezvoltat fiind relieful carstic. Prezența și extensiunea mare a rocilor calcaroase face ca Podișul Mehedinți să constituie aria cu cele mai variate și cele mai dense fenomene carstice pe unitatea de suprafață din țară.

Poziția geografică, la adăpostul Munților Cernei care se interpun ca o pavăză circulației de vest, dar și înălțimea relativă a podișului imprimă climatului particularități specifice: combinația dintre influența sub mediteraneană și cea temperat continentală.

Rețeaua hidrografică este reprezentată de fluviul Dunărea, râul Topolnița, râul Bahna, râul Motru, pârâul Coșuștea, pârâul Jidoștița, pârâul Brebina. Apele curgătoare din Podișul Mehedinți se pot împărți în două categorii: ape cu scurgere superficială normală, cu ape mari de primăvară și vară, care pot înregistra si creșteri neprevăzute de debit din precipitații directe sau topirea zăpezii și ape care străbat ținuturi carstice, diferențiindu-se două sisteme de curgere diferite: superficial și subteran (cu un debit mai constant pe tot timpul anului).

Etajul vegetal al Podișului Mehedinți, se încadrează în subetajul alternanței pădurilor de fag și gorun.

Cele mai reprezentative specii de reptile din zona carstică sunt de origine mediteraneană: vipera cu corn, broasca țestoasă de uscat, șarpele veninos de origine pontică și șarpele orb, șarpele de casă, șopârla de ziduri , gușterul.

Condiții prealabile : elevii au cunoștințe despre relieful carstic din lecțiile predate la clasa.

Evaluarea : răspunsuri la întrebări, analiza hărților,fișa de lucru.

Resurse și managementul timpului: resurse de timp o oră.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI:

PROIECT DIDACTIC

ȘCOALA: Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară Craiova

DATA: 23 februarie 2018

PROFESOR: Buică Cristina Daniela

CLASA: a XI-a E

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Carstul – definiție și prezentare generală.

TIPUL LECȚIEI: lecție de dobândire de cunoștințe

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

a) de cunoaștere și analiză:

– să-și însușească unele cunoștințe de bază cu privire la relieful carstic;

– să menționeze care sunt principalele forme ale reliefului carstic;

– să precizeze formele reliefului carstic din Podișul Mehedinți;

b) obiective psihomotorii:

– să identifice pe harta României principalele zone carstice.

– să folosească cu ușurință harta din manual și atlasul.

c) obiective afectiv-atitudinale:

– să manifeste interes, curiozitate științifică pentru zona carstică a Podișului Mehedinți;

– să dezvolte sentimentul de cunoaștere și de aprofundare a informațiilor geografice.

– să fie stimulați în a căuta individual lucruri noi și a pune întrebări legate de lecție.

METODE FOLOSITE: conversația, problematizarea, comparația, lucrul cu harta;

MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT: harta fizică a României, planșe, tabla, videoproiector;

STRATEGIA DIDACTICĂ: euristică, dirijată, deductiv-inductivă;

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII: frontală și independent – individuală;

NIVELUL CLASEI: bun (conform programei școlare)

BIBLIOGRAFIE:

Manuela Popescu “Geografie fizică generală”, manual pentru clasa a IX-a, Ed. Teora, București, 2003

Octavian Mândruț, “Geografia fizică” – manual pentru clasa a IX-a, Ed.Corint, București, 2008.

CONȚINUTUL INFORMATIV AL LECȚIEI:

Termenul de carst (karst) provine de la Podișul Karst, din Slovenia, cu o mare dezvoltare în suprafață și pe verticală a calcarelor cu un relief carstic evoluat. Prin noțiunea de carst se definește ansamblul formelor de relief ce apar pe rocile ușor dizolvabile (calcare, sare, gips), la suprafața terenului (exocarst) și în subteran (endocarst).

Cele mai tipice forme carstice apar pe calcare.

Procesele care dau naștere carstului sunt: dizolvarea, precipitarea, eroziunea.

Formele carstice sunt:

– polii (Po) reprezintă mari depresiuni închise din regiunile carstice, axate pe linii de stratificație sau de faliere, care se formează prin unirea dolinelor și uvalelor sau prin prăbușirea tavanului peșterilor. Exemple: Polia Zăton.

– peșteri (P) sunt golurile subterane datorate pătrunderii apei prin calcar până la nivelul exurgențelor aflate în văile mărginașe. Exemple: Peștera Topolnița, Peștera Epuran, Peștera de la Zăton, Peștera Gramei, Peștera Izverna.

– chei (C) sunt văi carstice înguste, cu pereți înalți și abrupți, în care eroziunea verticală a cursului de apă, însoțită de dizolvarea calcarului este rapidă. Exemple: Cheile Topolniței, Cheile Pononorățului, Cheile Coșuștei.

– sorburile (S) reprezintă locurile unde râurile care traversează calcare carstificate, dispar de la suprafață, continuându-se prin râuri subterane.

– vale seacă (Vs);

– lapiezuri (L) sunt șanțuri adânci (de la câțiva centimetri la câțiva metri), despărțite prin creste ascuțite sau prin intervale plate, formate prin acțiunea de dizolvare și de eroziune a apelor de șiroire pe suprafața calcarelor;

– doline (D) au un aspect depresionar, de obicei în formă de farfurii sau de pâlnii.

– uvale (U) sunt depresiuni alungite, puțin adânci, cu contururi sinuoase, formate prin unirea mai multor doline.

– avenele (A) sunt puțuri carstice, de diferite dimensiuni, care comunică în partea inferioară cu o peșteră. Exemple: Avenul Gaura Rea, La Boboace, La Pârțitoare, Gaura Ursului.

– pod natural (Pd). Exemple: Podul Natural de la Zăton (Ponoare).

Condiții prealabile : elevii au cunoștințe despre relieful carstic din lecțiile predate la clasa.

Evaluarea : răspunsuri la întrebări, analiza hărților, fișa de lucru.

Resurse și managementul timpului: resurse de timp o oră.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI:

FIȘĂ DE LUCRU

I. Prezentați definiția carstului. 20 p

II. Încercuiți răspunsul corect: 30 p

1. Marile depresiuni formate prin unirea dolinelor și uvalelor sau prin prăbușirea tavanului unor peșteri se numesc:

a) Lapiezuri; b) polii; c) sorburi; d) văi seci;

2. Golurile subterane formate prin pătrunderea apei prin calcar până la nivelul exurgențelor aflate în văile mărginașe se numesc:

a) uvale; b) peșteri; c) doline; d) polii;

3. Văile carstice înguste, cu pereți înalți și abrupți se numesc:

a) uvale; b) doline; c) polii; d) chei;

4. Puțurile carstice, de diferite dimensiuni, care comunică în partea inferioară cu o peșteră se numesc:

a) doline; b) uvale; c) lapiezuri; d) avene;

5. Forma de relief exocarstic cu un aspect depresionar, de obicei în formă de farfurii sau de pâlnii, se numește:

a) dolină; b) polie; c) peșteră; d) cheie.

III. Realizați corespondența între următoarele denumiri și forme de relief: 30 p

Avenul Coșuștei

Cheile Izverna

Polia Gaura Rea

Peștera Zăton

Pod natural Ponoare

Notă: Toate subiectele sunt obligatorii.

Se acordă 20 puncte din oficiu.

BAREM DE NOTARE

I. Se acordă 20 p pentru definiția carstului, expusă complet. 20 p

II. Se acordă câte 6 p pentru fiecare răspuns corect: 30 p

1 – b; 2 – b; 3 – d; 4 – d; 5 – a.

III. Se acordă câte 6 p pentru fiecare denumire corectă: 30 p

– Avenul Gaura Rea

– Cheile Coșuștei

– Polia Zăton

– Peștera Izverna

– Podul natural Ponoare

Se acordă 20 puncte din oficiu.

Total: 100 puncte.

PROIECT DIDACTIC

ȘCOALA: Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară Craiova

DATA: 9 martie 2018

PROFESOR: Buică Cristina Daniela

CLASA: a XI-a E

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Forme de relief endocarstic – peșterile.

TIPUL LECȚIEI: lecție de dobândire de cunoștințe

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

a) de cunoaștere și analiză:

– să-și însușească unele cunoștințe de bază cu privire la relieful endocarstic;

– să menționeze care sunt principalele forme ale reliefului endocarstic;

– să precizeze peșterile din Podișul Mehedinți;

b) obiective psihomotorii:

– să identifice peșterile pe harta Podișului Mehedinți;

– să folosească cu ușurință harta.

c) obiective afectiv-atitudinale:

– să manifeste interes, curiozitate științifică pentru zona carstică a Podișului Mehedinți;

– să dezvolte sentimentul de cunoaștere și de aprofundare a informațiilor geografice.

– să fie stimulați în a căuta individual lucruri noi și a pune întrebări legate de lecție.

METODE FOLOSITE: conversația, problematizarea, comparația, lucrul cu harta;

MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT: harta fizică a județului, planșe, tabla, videoproiector;

STRATEGIA DIDACTICĂ: euristică, dirijată, deductiv-inductivă;

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII: frontală și independent – individuală;

NIVELUL CLASEI: bun (conform programei școlare)

BIBLIOGRAFIE:

Manuela Popescu “Geografie fizică generală”, manual pentru clasa a IX-a, Ed. Teora, București, 2003

Octavian Mândruț, “Geografia fizică” – manual pentru clasa a IX-a, Ed.Corint, București, 2008.

CONȚINUTUL INFORMATIV AL LECȚIEI:

Golurile subterane se datorează pătrunderii apei prin calcar până la nivelul exurgențelor aflate în văile mărginașe.

Peștera Epuran este o peșteră mare, având 3604 m lungime, cu galerii dispuse pe două etaje, unul superior fosil și altul inferior activ. Prezintă o galerie cu o bogăție și o variație deosebită a formelor concrețiunilor stalactitice și stalacmitice.

Peștera Topolnița este o peșteră ramificată, cu o rețea de galerii dispuse pe patru nivele, având cinci guri de acces: „Gura Prosăcului”, „Gaura lui Ciocârlie”, „Peștera Femeii”, precum și două intrări apropiate denumite „La Găurinți”. Față de natura domoală a podișului, Valea Topolniței contrastează, prin pereții ei din ce în ce mai înalți și mai abrupți, pereții calcaroși apropiindu-se tot mai mult între ei, ridicându-se vertical la peste 100 m în Cheile Topolniței, unde, se deschide principala gură a Peșterii Topolnița, ca o gaură neagră de forma unei ogive gotice, înaltă cât un bloc turn cu douăzeci de etaje.

Peștera Gramei este localizată în raza comunei Podeni, în masivul Dealul Croavelor, la 445 m altitudine, fiind dezvoltată pe un sistem de diaclaze și fețe de strat orizontale, cu galerii fosile și subfosile în lungime de 390 m. Peștera are două galerii etajate, din care cea inferioară activă, cu apă, cu acces greu de realizat chiar de speologi dotați cu tehnică adecvată, prin culoarul de mâl. Galeria stângă, mult mai largă, prezintă numeroase nivele de eroziune, fiind dezvoltată în cea mai mare parte pe diaclaze.

Peștera Izverna se găsește la capătul vestic al localității Izverna, la poalele Munților Mehedinți, în Dealul Peșterii, la altitudinea de 600 m. În prima parte a peșterii există un mic zăcământ de guano, iar la mijloc, există un bazin cu apă „Lacul Verde”. Peștera este opera unui curs subteran cu origine probabilă în apele Văii Cerna. Apa iese în permanență din peșteră și este aproape întotdeauna limpede.

Peștera de la Podul Natural (Peștera Zăton) este o peșteră complexă, polietajată, cu două deschideri largi, care constituiau punctele de intrare și respectiv de ieșire a apei Zătonului când acesta curgea la acest nivel. Intrarea de la Podul Natural este o arcadă largă de cca. 15 m și înaltă de 3 m, deschizând accesul într-o galerie descendentă pe primii 30 m, apoi suborizontală. Această galerie, numită „Galeria Principală”, este subfosilă, în perioadele ploioase, mai ales primăvara, ea se transformă într-un lac subteran. Din „Galeria Principală”, se desprinde pe stânga, „Galeria Fosilă”, în care se urcă mai întâi o pantă abruptă.

Condiții prealabile : elevii au cunoștințe despre relieful carstic din lecțiile predate la clasa.

Evaluarea : răspunsuri la întrebări, analiza hărților, fișa de lucru.

Resurse și managementul timpului: resurse de timp o oră.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI:

PROIECT DE EXCURSIE

ȘCOALA: Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară

LOCALITATEA: Craiova

CLASA: a XI-a

COORDONATOR: Buică Cristina Daniela

TEMA: „Moduri de exploatare turistică a carstului Podișului Mehedinți”

TIPUL EXCURSIEI: excursie cu caracter de consolidare de cunoștințe pentru studiul elementelor naturale ale mediului, implicit al carstului din zona studiată.

ITINERAR propus:

Prima zi: comuna Cireșu – Peștera Topolnița- Peștera lui Epuran – Peștera Gramei;

Ziua a doua:Comuna Balta – Peștera de la Balta – Peștera Bulba – Peștera Ponoarele

JUSTIFICAREA PROIECTULUI:

În prezent este promovată interdisciplinaritatea prin aplicarea informațiilor din mai multe domenii, pentru înțelegerea mai ușoară a acestora și perceperea lor ca un întreg informațional.

Aplicația practică stârnește curiozitatea elevilor, ajutându-i pe cei mai timizi să își depășească anumite bariere existente între ei și restul clasei iar pe cei mai dezinvolți să stăpânească mai bine cunoștințele și deprinderile dobândite.

Excursia este mult mai variată din punct de vedere informațional și mai flexibilă, profesorul putând să jongleze cu activitățile astfel încât acestea să se desfășoare cu mult optimism și bucurie datorită contactului cu natura și lărgirea orizontului elevilor.

Ea animă activitatea școlară, stimulează curiozitatea pentru noi descoperiri și fenomene, formează o atitudine ecologică pozitivă;

În cadrul aplicației practice este dezvoltat spiritul de prietenie, de disciplină, inițiativă și deprinderi, dar și de activități gospodărești făcute individual.

SCOPUL EXCURSIEI în dezvoltarea emoțională a elevilor:

asigură sursă directă de cunoștințe și îl familiarizează pe elev cu informațiile noi;

asigură oportunitatea elevului pentru dezvoltarea simțului estetic;

elevii devin mai interesați de mediul înconjurător, dezvoltându-le dragostea pentru natură;

dezvoltă spiritul de observație, explorare, gândire, desprinderea de concluzii, și abilitatea de a rezolva anumite situații dificile.

ajută la dezvoltarea calităților de adaptare, dezvoltarea stimei de sine și a inițiativei elevilor.

întărește spiritul de echipă;

motivează elevii să se autoeduce, să își dezvolte independența și responsabilitatea față de sine și de ceilalți;

OBIECTIVE GENERALE:

de a recapitula și de a aprofunda informațiile predate la clasa legate de relieful carstic din Podișul Mehedinți;

de a dezvolta la elevi prețuirea și dragostea de natură, de ocrotire a acesteia;

de a valorifica frumusețile țării prin exploatare turistică (amenajarea unor trasee marcate, modernizarea infrastructurii, spații de cazare corespunzătoare dar mai ales promovarea regiunii în afara țării).

OBIECTIVE OPERAȚIONALE ALE EXCURSIEI:

cognitive:

– să identifice principalele elemente carstice;

– să observe principalele obiective de pe traseu;

– să valorifice conținutul informativ dobândit în cadrul altor discipline studiate;

b) afectiv-atitudinale:

– să manifeste interes pentru cunoașterea frumuseților țării;

– să-și reactualizeze lecturi geografice, istorice și literare despre elementele observate;

c) psiho-motorii:

– să contribuie la dezvoltarea simțului de orientare geografică;

– să-și dezvolte capacitatea de educație ecologică;

PREGĂTIREA EXCURSIEI:

Informare asupra excursiei: profesorul anunță excursia cu cel puțin două săptămâni înainte de data efectuării.

Pregătirea elevilor: se face în cadrul unei lecții sau într-o ședință specială de instructaj, în care acesta prezintă scopul excursiei, traseul cu punctele cele mai importante. Sunt precizate materialele necesare precum și echipamentul adecvat acestei activități extrașcolare. Se stabilește mijlocul de transport – autocarul – prețul biletelor, banii necesari pentru eventualele intrări în peșteri, pentru mici cheltuieli de hrană. Pe baza hărții Podișului Mehedinți, profesorul face, împreună cu elevii, descrierea zonei, cu ajutorul semnelor convenționale, o localizează, precizează elementele carstice care vor fi cercetate, precum și câteva aspecte importante despre acestea. Profesorul trezește curiozitatea, interesul pentru a lua contact direct cu frumusețile naturii din această parte a țării prin intermediul unor imagini sau diapozitive. Profesorul precizează elevilor faptul că, informațiile dobândite pe parcursul excursiei vor fi evaluate în cadrul unei lecții de evaluare –recapitulare.

DESFĂȘURAREA EXCURSIEI:

În prima zi, se alege traseul din comuna Cireșu, situată la cca 30 km distanță de Drobeta Turnu Severin, apoi, după 1 km, înainte de a intra în satul Jupânești, se urcă pe drumul ce face la dreapta spre Marga și, după 2 km se ajunge la Varnița.

Aici, în stânga se merge la deschiderea superioară a Peșterii Topolnița, cunoscută și sub numele de Peștera Femeii. Această intrare este închisă cu poartă metalică. Elevii vizitează peștera și noteaz explicațiile ghidului.

Coborând în continuare pe potecă se ajunge în Valea Topolniței, apoi, pe firul văii, până la imensul portal prin care dispare în subteran apa Topolniței.

Din drum, tot de la Varnița, pe poteca din dreapta se coboară spre sud la o altă intrare în peștera Topolnița, denumită Gaura lui Ciocârlie. Aici apar la zi apele Topolniței și ale altor pâraie, care au dispărut în diferite puncte ale masivului calcaros. Urcând din acest punct înapoi spre nord-vest se ajunge la o altă deschidere denumită după numele pârâului, Găurinți sau Sohodol.

Pornind din satul Cireșul înainte, spre nord, și lăsând la dreapta drumul spre Marga, se ajunge în satul Jupânești și de acolo înainte, când drumul ajunge în lunca Ponorățului, se cotește la drepta pe pârâu, spre peretele de calcar în care se află Peștera lui Epuran, la cca. 15m deasupra ponorului principal. Se vizitează peștera iar elevii notează în jurnalele de călătorie. Profesorul face un popas pentru a servi masa și pentru odihnă.

În continuarea drumului spre Balta, unde acesta cotește spre stânga, pe lângă niște varnițe, se pornește la dreapta pe potecă, pe lângă un conac așezat în mijlocul unei livezi, de la care, după 350m se ajunge la gura Peșterii Gramei. Profesorul explică elevilor caracteristicile acestei peșteri, greu accesibilă.

În ziua a doua se alege un al doilea traseu din comuna Balta (în dreptul troiței) care traversează o punte de lemn pe Valea Bălții și urcă pe versantul drept pe o potecă în pantă lină cca. 1km până la un pârâiaș pe care îl ocolește mergând pe botul de deal din stânga lui și urcă până la izvoarele acestuia printr-un câmp de ferigi și se îndreaptă spre sud, pe la casa lui Gheorghe Achimescu, de unde se coboară la Peștera de la Balta. Drumul de la Balta la Peștera este de cca 3 km.

Din Baia de Aramă, pe șoseaua spre Drobeta – Turnu Severin, se merge 3 km până în valea pârâului Bulba, de unde, pe un drum lateral în dreapta se trece un podeț peste pârâu și se urcă pe lângă acesta cca 1km, până la Peștera Bulba, situată pe dreapta.

Pe drumul spre Drobeta – Turnu Severin se ajunge în comuna Ponoarele, la Podul Natural, sub care se află una din gurile Peșterii Ponoarele. Traversând peștera se ajunge la gura din amonte, unde se află depresiunea Zăton; amintim că la Ponoarele există pădurea de liliac și o biserică veche de peste 600 de ani, ridicată de Sfântul Nicodim, înainte de a zidi Mânăstirea Tismana. Acestea sunt vizitate de elevi care primesc explicațiile profesorului.

Podul natural și celelalte forme carstice de la suprafață sunt declarate rezervație geologică.

REZULTATE SCONTATE:

Pe termen scurt:

adoptarea unui comportament conștient și activ față de protecția mediului înconjurător;

dezvoltarea capacităților de integrare în grupul turiștilor , de cooperare între indivizi;

declanșarea de emoții, de apreciere față de frumusețea locurilor și implicit insuflarea sentimentului de mândrie patriotică;

Pe termen lung:

crearea deprinderilor de observare, identificarea aspectelor fizico-geografice, ecologice, de poluare a mediului și de cultivare a unei educații ecologice;

formarea de deprinderi de comportare civilizată, corectă, de integrare în structura unui grup turistic, de cooperare și respect;

SISTEMATIZAREA CUNOȘTINȚELOR:

Profesorul consolidează informațiile dobândite în timpul excursiei prin intermediul unor dezbateri care au loc la finalul excursiei, în timpul cărora elevii își vor adresa întrebări unii altora despre itinerariul parcurs, elementele carstice vizitate și caracteristicile acestora, informații fizico-geografice despre zona vizitată, ce modalități de amenajare turistică pot exista.

EVALUARE:

portofolii și jurnale de excursie personale care vor fi completate atât în timpul cât și după întoarcerea din excursie;

desene cu caracter ecologic cu temele: Protecția mediului, Conservarea rezervațiilor speologice;

album foto.

CONCLUZII

Lucrarea de licență reprezentă o întocmire independentă a unei analize asupra unei probleme de geografie, în cazul nostru de geografie a Podișul Mehedinți, cu privire specială asupra reliefului carstic, pe baza în primul rând a informațiilor din literatura de specialitate, dar și pe observațiile personale realizate în câteva trasee parcurse împreună cu conducătorul științific.

Din analiza efectuată și prezentată în lucrare, au rezultat următoarele concluzii mai importante:

1. Podișul Mehedinți reprezintă o unitate geomorfologică și de aspect geografic cu caracteristici proprii, nu numai ca structură geologică, fenomene carstice și aspect morfologic („cornetele” fiind forme specifice acestei zone”) ci am putea amintii, din cele văzute pe teren, a tipurilor de locuințe sătești tradiționale și a portului popular.

2. Structura geologică se particularizează prin existența a două petice din pânza getică (Bahna – Baia de Aramă și Porțile de Fier), precum și a Paraautohtonului de Severin, formațiune existentă numai în această zonă.

3. Morfologic, se evidențiază alternanța formelor de relief tabulare (podurile podișului), și barele calcaroase orientate sud-vest – nord-est, cu importante fenomene endocarstice cu mari și frumoase peșteri și exocarstice, printre care se remarcă cheile Topolniței, Podul natural, câmpurile de lapiezuri și lacurile temporare Zăton și Ponoarele.

4. Castul din Podișul Mehedinți este unul dintre cele mai importante și mai deosebite regiuni carstice din România, atât formele exocarstice cât mai ales cele endocarstice fiind de o frumusețe aparte.

5. Modalitățile de exploatare turistică sunt puse în evidență de amenajarea unor trasee bine marcate, care pot fi efectuate atât pornind dinspre localitatea Drobeta Turnu-Severin cât și din localitatea Baia de Aramă. Pe baza speciilor faunistice și a elementelor speologice descoperite, această zonă a fost inclusă în cadrul arealelor protejate, fiind create 17 rezervații naturale care fac parte din parcul natural „Geoparcul Platoul Mehedinți”. Acesta are o suprafață de 106.000 ha, beneficiind de fonduri Phare de la Uniunea Europeană pentru reabilitarea infrastructurii, informarea turistică, amplasare de panouri de semnalizare în perimetrul ariei protejate, monitorizarea stării de conservare a speciilor de faună și floră.

IMAGINI

DIN CARSTUL PODIȘULUI MEHEDINȚI

Foto 1 – Vedere spre nord din Polia Nadanova

Foto 2 – Coșuștea

Foto 3 – Zătonul iarna

Foto 4 – Dolina în stadiu incipient

Foto 5 – Câmp de lapiezuri la Ponoare

Foto 6 – Stilolite în Peștera Topolnița

Foto 7 – „Pădurea de lumânări ”– Peștera Topolnița

Foto 8 – Podul Natural de la Ponoare (Podul lui Dumnezeu)

Foto 9 – Peștera lui Epuran

BIBLIOGRAFIE

Badea L., Sandu M., Buza M., Roată S., Sima Mihaela, Micu M., Călin D. – Unitățile de relief ale României IV – Podișurile pericarpatice, Podișul Mehedințiului, Piemontul Getic, Podișul Moldovei, Podișul Dobrogei , Editura ARS Docendi, București, 2010.

Bleahu M. și al., Peșteri din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Bleahu M., Carstul din România, Lucr.Instit.Speol „Emil Racoviță”, IV, București, 1965.

Bleahu M., Morfologia carstică, Editura Științifică, București, 1974.

Bleahu M., Turismul și protecția peisajului, ocrotirea naturii și a mediului înconjurător, nr.1, Editura Academiei Române R.S. România, București, 1987.

Carpen N.D, Urme și poteci, Editura U.C.F.S., București, 1967.

Ciobanu P., Chicet I., Mărțuică I., Liliac de la Ponoare, C.J.C.P. Mehedinți, 2000.

Cocean P, Peșterile României, Editura Dacia, București, 1995.

Codarcea Al., Vues nouvelles sur la tectonique du Banat Méridional et du Plateau de Mehedinți, Anuarul Institutului Geologic al României, București, 1945.

Codarcea Al., Năstăseanu S., Contribuții la cunoașterea stratigrafiei depozitelor calcaroase din bazinul văii Cerna și de la Cazane (Dunăre), Acad. RSR. St. cercet. geol., 2, București; 1964.

Conea I., Plaiul și muntele în Oltenia, Editura Oltenia, București, 1934.

Cucu V., Popova-Cucu Ana , Județul Mehedinți, Editura Academiei, București, 1980.

Dincă C., Metodica predării geografiei, Editura Decesfera Media, București, 2011.

Drugescu C., Contribuții la biogeografia Podișului Mehedinți, St. cerc. geol., geofiz., geogr., Seria geografie Tomul 18, București, 1971.

Dulamă M.E., Elemente din didactica geografiei, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2001.

Enache C., Cercetări hidrogeologice pentru alimentarea cu apă în Județul Mehedinți. (În:”Cercetarea științifică în sprijinul efiecientizării extracției lignitului prin mine și cariere”). Editura SITECH, Craiova, 1996.

Enache C., Popescu A., Geologia Olteniei, Editura SITECH, Craiova, 2001.

Erdeli G., Podișul Mehedinți – Geografie umană, Editura Metropol.

Erdeli G., Podișul Mehedinți, Editura Universității, București, 1996.

Erdeli G., Ghiorghilaș A., Amenajări turistice, Editura Universitară, București, 2006.

Goran C., Catalogul sistematic al peșterilor din România, Editura Sport – Turism, București, 1982.

Grigore M., Potențialul natural al turismului, Universitatea din București, 1974.

Ilie I., Carstul din nordul Olteniei, teză de doctorat, București, 1970.

Ilinca N., Didactica geografiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.

Lascu C., Bleahu M. , Peștera Bulba, Editura Sport-Turism, București, 1985.

Lascu C., Negrea Șt., Orhidan T., Racoviță Gh., Peșteri din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Manolea M., Podișul Mehedinți – Potențial și valorificare turistică, teză de doctorat, București, 2011.

Mândruț O., Elemente de didactică aplicată a geografiei, Editura CD Press, 2006.

Murgoci Gh., Sur les shistes cristallins des Carpathes méridionales (versant roumain), C. R., Congrès géol. Internat., Viena, 1903;

Mutihac V., Ioneși L., Geologia României, Editura Tehnică, București, 1974.

Orghidan T și al., Peșteri din România, Editura Sport-Turism, București,1984.

Popova Cucu Ana, Protecția mediului înconjurător și rezervațiile naturale în județul Mehedinți, A U B, 1979.

Povară I, Gutt W, Antal Z., Peștera Epuran, Editura Sport-Turism, București, 1981.

Preda I, Conovici M, Conovici N, Observații hidrogeologice și geologice tehnice în zona Izverna, jud. Mehedinți, Analele Universității București, Seria Științe Naturale, 1974.

Rădulescu D., Caracteristici hidrologice și hidrogeologice ale ținuturilor carstice din Podișul Mehedinți, în revista ”Orizonturi geografice”, an 1, nr.1, Editura Universitatea din Craiova, 2003.

Sencu V., Carstul, Atlasul geografic național, Fasc.III-4, Editura Academiei, București, 1973.

Stănoiu I., Încercare de reconstituire a paleozoicului din partea externă a autohtonului danubian, cu privire specială asupra regiunii de la Obârșia văii Motrului (Carpații Meridionali). Inst. Geol. D. S.,4, București, 1972.

Toma Steliana, Autoeducația- sens și devenire, Editura Didactică și Pedagogică, 1983.

Vintilescu I., Contribuții la cunoașterea carstului din Podișul Mehedinți, Cercetări și Studii Geografice, Seria II, București, 1941.

Vintilescu I., Podișul sau Plaiul Mehedinților, în revista geografică I.C.G.R., an II, București, 1946.

Declarație de autenticitate

privind elaborarea lucrării metodico-științifice

pentru gradul didactic I

Subsemnata BUICĂ CRISTINA DANIELA, profesor la COLEGIUL TEHNIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ CRAIOVA, înscrisă pentru obținerea gradului didactic I, seria 2017 – 2019, declar pe propria-mi răspundere următoarele:

a) lucrarea a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;

b) nu au fost folosite alte susrse decât cele meționate în bibliografie;

c) nu au fost preluate texte, date sau elemente din partituri din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale mele;

d) lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Data,

Semnătura,