Optimizarea predării-învățării istoriei naționale prin curriculum la decizia școlii. [310449]

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS“ [anonimizat]-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. Constantin Ardeleanu

Candidat: [anonimizat]. Vrînceanu Buliga (Iosif) Simona

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS“ [anonimizat]-învățării istoriei naționale prin curriculum la decizia școlii.

Studiu de caz „Pagini din istoria orașului Tecuci”

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. Constantin Ardeleanu

Candidat: [anonimizat]. Vrînceanu Buliga (Iosif) Simona

2017

CUPRINS

ARGUMENT

Lucrarea de față își propune să realizeze o radiografie a istoriei locale a orașului Tecuci din perspectiva analizării celor mai importante aspecte din viața orașului.

De multe ori în vizitele către Monumentul Eroilor din Cimitirul Eternitatea sau spre Mausoleul de la Mărășești copiii curioși doreau să afle mai multe informații despre locurile pe lângă care treceam. Ei m-au responsabilizat și m-[anonimizat], încercând astfel prin cercetările asupra documentelor vremii să urmăresc prezentarea istoriei detaliate a [anonimizat] a unor locuri istorice din orașul lor natal.

[anonimizat]. În acest context profesorul este cel care poate acoperi acest vid de informații. Priceperile și tactul pedagogic sunt două caracteristici esențiale care îl ajută pe profesor atunci când selectează informații și când alege metodele și procedeele didactice. Atunci când predăm aceste elemente de istorie locală trebuie să ținem seama de următorii factori: [anonimizat]. [anonimizat]-și formeze deprinderea de a [anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat] a inter-relaționa cu ceilalți și cu lucrurile care ne înconjoară. Prin introducerea elementelor de istorie locală dorim să îi atragem pe elevi către studiul istoriei locale și naționale. Astăzi, valorificarea formativă a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], un curs de istorie locală ar contribui major la fundamentarea/refundamentarea conștiinței de sine, a identității, a apartenenței, [anonimizat].

[anonimizat], poate iniția pe elevi în tehnica studiului istoriei prin sursele „clasice”, [anonimizat] a studiului istoriei orale. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

Cursul ar obliga pe profesorul coordonator și pe elevi să valorifice/[anonimizat], cunoștințe dobândite în cadrul altor discipline școlare, pe care să le aplice într-un context nou, diferit.

Lucrarea de față își propune să analizeze, sub forma unui curs opțional la clasele IX – XII, modul de optimizare a procesului de predare – învățare a istorie naționale. Tema abordată este una care menține încă un viu interes atât în rândul cercetătorilor, dar cât și a elevilor. Orașul Tecuci a fost martor la cele mai importante evenimente din istoria națională modernă și contemporană, între care amintim: dubla alegere a lui Al. I. Cuza, câștigarea independenței de stat, participarea la primul și cel de al Doilea Război Mondial. Acest lucru ne-a determinat să propunem studierea istoriei orașului Tecuci sub forma unui curs opțional la clasele de liceu. Totodată studierea perioadei mai sus menționate ne oferă o continuitate în preocupările științifice legate de istoria modernă a românilor, preocupări care tangențial ating și orașul Tecuci. Pentru elevi studierea unui segment din istoria națională raportat la un segment de timp satisfăcător (durata cursului 1 an), permite profesorului, cât și clasei o analiză riguroasă a problematicii. De asemenea se pot experimenta o gamă variată de metode participativ – active centrate pe activitatea elevilor și care să permită crearea unor competențe și nu doar acumulare de informații. O astfel de temă poate atinge și latura afectivă, deoarece în opinia noastră apariția târgului Tecuci, implicarea tecucenilor în alegerea lui Cuza, participarea la Războiul de Independență precum și în Primul Război Mondial au un ecou aparte în mentalul colectiv al elevilor din nivelul liceal. Acest curs urmărește modificarea timpului de instruire alocat studiului istorie în trunchiul comun în vederea creșterii numărului orelor pentru obiectul istorie, dar în același timp și echilibrarea raportului dintre tipurile de cunoștințe implicate in studierea trecutului istoriei. De asemenea avem în vedere împletirea la clasa a IX- XII a paginilor de istoria națională cu cele de istorie locală. Se urmărește implicațiile acestor concepte, întâmplări, fapte în decursul istoriei naționale, familiarizarea elevilor cu particularitățile muncii istoricului, cu izvoarele istorice și modalitățile de interpretare critică a acestora, astfel încât să poată constitui o imagine corectă aproape de adevăr a trecutului istoric. Scopul principal al acestor activități este de a lărgi orizontul de cunoaștere al elevilor, precum și îmbogățirea cunoștințelor.

Capitolul unu cuprinde abordări moderne privind necesitatea apariției în mediul școlar a unor discipline noi distincte sub forma C.D.Ș- urilor, discipline care nu se regăsesc în Planul cadru al disciplinelor din învățământul preuniversitar, dar care sunt o necesitate tocmai ca prin competențele create elevilor să îi ajute pe aceștia în găsirea unui loc de muncă sau în asigurarea unei cariere viitoare de succes .

Capitolul al doilea îl constituie “Prezentarea cursului opțional” în care se prezintă cum a luat naștere și s-a dezvoltat târgul Tecuci. În acest capitol din categoria izvoarelor istorice, seria A. Moldova a colecției de “Documenta Romaniae Historica” și anume volumele I-III constituie o sursă esențială. De asemenea, am folosit și seria A. Moldova, a colecției “Documente privind istoria României” care cuprinde informații similare. Am mai folosit o serie de lucrări precum cele ale lui Const. C. Giurescu “Istoria pescuitului și a pisciculturii în România. Din cele mai vechi timpuri până la instituirea legii pescuitului 1896” și “Târguri sau orașe și cetăți moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, apoi am mai folosit Catalogul Documentelor Moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, precum și “Marele Dicționar Geografic al României” redactat de G. I. Lahovari, C. I. Brătianu, Gr. G. Tocilescu.

Pentru a prezenta toponimia și atestarea orașului, am folosit lucrarea lui Al. Rosetti “Istoria limbii române”, a lui Iorgu Iordan “Toponimia românească”, Al. Phillippide “Originea românilor”. Apoi pentru a sublinia momentul atestării orașului Tecuci am studiat lucrarea lui I. Bogdan “Documentele lui Ștefan cel Mare”, a lui M. Costăchescu “Documentele moldovenești înainte de Ștefan cel Mare”, “Marele Dicționar Geografic al României”; tratatul privind “Istoria românilor” coordonat de academician ștefan ștefănescu, iar pentru a descrie sigiliul orașului Tecuci am apelat la lucrarea lui D. Ciurea “Sigiliile medievale ale orașelor din Moldova”.

Pentru a prezenta elementele definitorii ale organizării administrative de o mare utilitate pentru lucrarea noastră s-au dovedit a fi volumele I-III de “Documente Tecucene”, care au apărut între anii 1938 și 1942, prin strădania profesorilor Const. Solomon și C.A. Stoide.

Foarte importante, datorită caracterului integral al redării textului lor, sunt documentele întâlnite în vestitele colecții publicate de Gh. Ghibănescu, în primele trei decenii ale secolului XX “Surete și Izvoade” și “Ispisoace și zapise”. La completarea informațiilor culese din colecțiile mai sus amintite a contribuit și colecția alcătuită de istoricul N. Iorga, intitulată “Studii și Documente cu privire la istoria românilor".

În încercarea de a lua cunoștință de organizarea Țării Moldovei și de structura proprietății am apelat și la sinteze de istoria românilor, cum este aceea a lui Const. C. Giurescu.

Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea” și articolul lui D. Ciurea, “Organizarea administrativă a Moldovei”, ne informează despre administrația ținuturilor, familiarizându-ne cu noțiuni generale la care adăugăm faptele concrete cu ajutorul documentelor.

Viața economică a târgului Tecuci este foarte bine ilustrată în lucrările de mare însemnătate cum ar fi “Legăturile economice dintre Moldova și Țara Românească în secolele XIII-XVII" al lui Al. Gonța sau studiile lui Matei D. Mircea “Studii de istorie orășenească medievală”, lucrări care prezintă atât drumurile comerciale folosite în acea epocă, cât și comerțul intern.

De un real ajutor au fost publicațiile lui Ion T. Sion, “Contribuții la cunoașterea istoriei Tecuciului (III)” sau ,,Familia boierilor moldoveni Costache’’ care ne dezvăluie istoria ascunsă în documente a Tecuciului.

La cunoașterea modului de formare și evoluția proprietății ne-au ajutat lucrările “Viața feudală în Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII)”, realizată dintr-un colectiv format din A. Cazacu, P. P. Panaitescu și V. Costăchel și “Preemțiunea în istoria dreptului românesc” scrisă de V. Al. Georgescu.

De asemenea, am subliniat rolul tecucenilor în dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca domnitor al Principatelor Române, precum și rolul avut de Cocuța Vogoride în deconspirarea planurilor soțului său, nemaivorbind despre implicarea bravilor eroi tecuceni în Războiul de Independență.

Lucrările lui Ștefan Andronache, ”Tecuciul în documente și publicații”, ”Tecuciul și împrejurimile sale” aduc în prim plan trecutul și evoluția acestui oraș, faptele eroice ale unora dintre fiii săi, precum și numeroasele personalități care și-au luat zborul de aici.

Lucrările lui Doru Parascan și ale Valentinei Parascan „Contribuții privitoare la începuturile învățământului tecucean. Studiu și documente” sau Tecuciul în secolul al XIX lea. Medicii orașului și evoluția primului spital local”, își propun realizarea unei radiografii a istoriei tecucene.

Am prezentat implicarea Regimentului 24 Infanterie și Grupului II Aeronautic Tecuci în realizarea Marii Uniri, care a dus la îndeplinirea visului de veacuri al tuturor românilor.

Cel de-al treilea capitolul, Însușirea elementelor de istorie locală prin activități extracurriculare, prezintă importanța activităților extrașcolare (excursii, vizite la muzee etc.) în dezvoltarea sentimentului de patriotism local.

Prin lecții de istorie locală atractive, putem stimula creativitatea și dorința de cunoaștere, de către elevi, a lucrurilor cu adevărat importante.

Astfel structurată, neepuizând nici materialul documentar și nici problematica, lucrarea de față se vrea a fi un început și o încercare de reconstituire a unei părți de istorie, care a rămas până acum câțiva ani în urmă, ascunsă în documente.

CAPITOLUL 1.

OPTIMIZAREA PREDĂRII-ÎNVĂȚĂRII ISTORIEI NAȚIONALE PRIN CURRICULUM LA DECIZIA ȘCOLII

1.1. Perspective didactice în actualitate

Sunt evidente transformările profunde ce se petrec în societatea contemporană ca și încercările de adaptare a școlii, prin proiecte curriculare noi rapidelor schimbări economice și sociale care influențează hotărâtor concepția privind rolul sistemului de învățământ.

Școala se află astăzi într-o continuă (poate mult prea continuă) readaptare a conținuturilor obiectivelor și strategiilor de acțiune, ca depășire sau reînnoire a unor modele sau principii care pot fi considerate învechite.

Funcția de educare a școlii, dar mai ales specificul acesteia în lumea contemporană, este confruntată cu fenomenul uzurii accelerate a cunoștințelor care favorizează devalorizarea foarte rapidă a unor descoperiri, transformarea lor în domeniul trecutului, poate cel al inutilului. Acest fenomen invită la reflecție asupra căilor prin care școala trebuie să înarmeze pe elevi cu cunoștințe și mai ales cu modalități de aplicare a cunoștințelor, transformarea lor în instrumente de lucru pentru o perioadă mai lungă de timp, scurtând calea de la descoperire-învățare, la producție. Iată de ce educația, în prezent, își extinde sfera de acțiune asupra întregii vieți a omului, chiar dincolo de zidurile școlii.

Școala are ca principală menire pregătirea conștientă și metodică a elevilor pentru educația ce va dura toată viața. Elevii participă conștient și activ la propria lor formare, preluând sarcinile educației, transformându-le în autoeducație, adică învață ce să trebuie să învețe, obiectiv de primă importanță al educației contemporane. În prezent, în procesul educațional, este necesar să se asigure dezvoltarea acestor capacități care să-l facă pe elev apt să înțeleagă și să dezvolte știința și tehnica, să asigure adaptarea sa deplină la cerințele pieței în perspectivă, pe baza reținerii numai a informațiilor strict necesare.

Didactica, în postura ei de teorie generală a procesului de învățământ a trebuit să comporte la rândul ei, mutații care să obiectiveze eforturile de adaptare la noile situații manifeste în societate. Dacă definim învățarea ca fiind „procesul de pregătire pentru a face față unor situații noi”, atunci este necesară o restructurare curriculară care să vină în întâmpinarea actualelor sau viitoarelor transformări economico – sociale.

Didactica tradițională, alocată secolelor al XVIII – XIX -lea de tip magistrocentrist s-a preocupat mai mult de transmiterea cunoștințelor într-o formă elaborată, percepția fiind principala sursă a cunoașterii. Într-o asemenea optică, învățarea se rezuma la înregistrarea și reproducerea unor cunoștințe, pe care profesorul le considera necesare pentru cultura generală a elevilor. Gândirea și acțiunea elevilor erau direcționate și dirijate în mod riguros din exterior, fiind încurajat continuu veșnicul exercițiu reproductiv.

Didactica modernă (sfârșitul secolului al XIX-lea prima jumătatea secolului al XX-lea, tip psihocentrist, pune un accent mai mare pe predare- învățare, pe explicarea dimensiunilor psihologice și sociale implicate în realizarea funcțiilor de predare – învățare. Astfel John Dewey, consideră ,,copilăria ca un moment al vieții caracterizate prin putere de creștere și nu ca o stare de imaturitate'', ceea ce implică anterior abordări superioare asupra copilului.

Se dezvoltă „educației noi” sau al „școlii active, care era expresia unei filosofii liberale de tranziție între două ere: a civilizației tradiționale și a unei lumi în devenire.

Durkheim a pus în evidență caracterul social al educației (ca fapt obiectiv), înțeleasă ca proces de socializare.Ca reacție la pedagogia de tip speculativ speculativ, se dezvoltă psihologia și pedagogia experimentală(Binet și Simon elaborând prima scală metrică de a inteligenței). Deși valorificând rezultatele psihologiei și sociologiei prin adaptarea informației la nivelul caracteristicilor de vârstă și dezvoltare mentală a elevului, didactica modernă este în continuare, axată pe un învățământ ,,encicloped”, ce promova „mitul intelectuali”, potrivit căruia elevilor trebuie să li se asigure o cultură generală cuprinzătoare. Această concepție a generat, în anumite cazuri, performanțe superioare, înregistrând eșecuri la nivelul masei de elevi.

Didactica postmodernă, de tip curricular, își propune să evidențieze interdependența celor trei funcții principale ale procesului de învățământ (predare – învățare – evaluare), procesul de învățământ fiind interpretat dintr-o perspectivă psihosocială, contribuții esențiale fiind aduse de Piaget, Gagné, Bruner, psihologia cognitivă, psihologia socială – genetică, etc.

Fig. 1: Relația dintre predare, învățare și evaluare

În acest context, la nivelul proiectării didactice realizate de fiecare în parte, activitățile de predare, învățare și evaluare acționează ca procese co-evolutive, știut fiind faptul că o schimbare produsă la nivelul uneia dintre aceste activități influențează modalitățile de realizare a celorlalte. De altminteri, este firesc să nu poți evalua ceea ce nu ai predat și să existe doar o evaluare negativă în absența învățării. În învățământul de tip curricular este acceptată ideea că multe din obiectivele educației nu pot fi atinse fără virtuțile predării, însă ea corelată cu efortul individual al elevului de a recepta, prelucra și operaționaliza mesajul transmis de educator. Prin evaluare se pun în evidență nu numai rezultatele predării – învățării, dar și procesul care a condus la ele, stabilindu-se, astfel, și măsuri concrete pentru reglarea funcționării eficiente a procesului de învățământ. Predarea, înțeleasă în sens tradițional ca o activitate specifică a profesorului, prin care acesta le „transmite” elevilor un anumit de cunoștințe din diverse domenii ale cunoașterii umane, are astăzi o accepție mult mai largă.

Continuând să fie o “sursă de informații” pe care le selecționează și le prelucrează din punct de vedere pedagogic (pentru a le putea adapta la particularitățile grupei de vârstă, precum și la cele individuale), profesorul realizează în cadrul predării și alte activități, între care se pot menționa:

– precizarea obiectivelor activității instructive-educative, în vederea realizării unei învățări conștiente și motivate a elevilor.

– crearea unor situații de învățare adecvate prin care să se asigure condiții cât mai prielnice pentru învățarea anumitor cunoștințe și formarea unor deprinderi intelectuale și motorii încă din clasă.

– motivarea elevilor pentru activitatea de învățare și dirijarea învățării.

– îndrumarea elevilor către alte surse de informații (manuale, tratate, dicționare, filme didactice, programe de calculator realizate în scop didactic etc.) și familiarizarea lor cu metodele de muncă intelectuală independentă.

Există șase roluri didactice principale ale profesorilor:

furnizor de informații

model de comportament

creator de situații de învățare

consilier și orientator

evaluator și terapeut

organizator și conducător

Datorită importanței pe care o deține încă în cadrul procesului de învățământ, predarea constituie obiectul de preocupări al cercetării pedagogice, precum și al factorilor din sistemul de îndrumare .

Din analiza concluziilor desprinse din diverse investigații științifice rezultă că în cadrul predării, profesorul :

le comunică elevilor anumite informații potrivit programelor școlare.

dirijează învățarea elevilor pentru asimilarea acestor informații, ca și pentru formarea unor capacități și competențe, în conformitate cu anumite obiective pedagogice (în acest context, profesorul orientează elevii, îi ajută, îi evaluează și îi încurajează).

formulează concluzii și generalizări în legătură cu subiectele predate.

favorizează participarea elevilor la activitatea instructiv-educativă și le impune anumite standarde de performanță.

stimulează creativitatea individuală și de grup.

Se pot menționa mai multe „strategii de predare” și „stiluri didactice” oferindu-se anumite metode de analiză a predării, astfel încât predarea să ne apară ca o activitate complexă și dinamică pe care profesorii au obligația s-o stăpânească deplin și s-o perfecționeze necontenit.

Învățarea este adesea ignorată de profesori în timpul lecțiilor, cei mai mulți dintre ei considerând că elevii trebuie să învețe acasă. Fără a minimaliza importanța învățării acasă, bazele învățării școlare se pun în clasă, sub îndrumarea profesorilor, deoarece aceștia îi cunosc mecanismele și îi pot ajuta pe elevi să învețe eficient și eficace.

Potrivit dicționarului de psihologie învățarea este o “activitate de însemnătate fundamentală pentru adaptarea la mediu și dezvoltarea psihocomportamentală” care, în esență, constă în „asimilarea activă de informații însoțită de achiziționarea de noi operații și deprinderi”. Cei mai mulți specialiști consideră învățarea ca pe un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învață, a modului de a gândi, simți și acționa al acestuia.

La sfârșitul unei activități de învățare, subiectul cunoscător va dispune de cunoștințe, priceperi, deprinderi, capacități, interese, atitudini, convingeri etc. pe care nu le avea înainte de învățare sau le avea la un nivel de performanță mai scăzut.

Învățarea umană apare astfel, ca un fenomen complex ce vizează dezvoltarea personalității în ansamblu.

Învățarea școlară este o formă particulară a învățării umane, ea realizându-se într-un cadru instituțional (școala) sub îndrumarea unor specialiști (profesori etc.). Reușita ei depinde atât de factori interni, cum ar fi capacitatea de învățare și nivelul de motivație ale elevilor cât și de factori externi, cei mai importanți fiind calitatea predării , climatul din clasă și logistica didactică. Învățarea va fi eficace atunci când, valorificând optim acești factori va parcurge, în mod corespunzător, un șir de evenimente specifice și anume : receptarea, înțelegerea , memorarea, păstrarea și actualizarea.

Aceste evenimente se corelează strâns cu cele ale fiecărei lecții, deoarece:

pentru o bună receptare a “mesajelor didactice“, profesorul se preocupă de “captarea atenției“ și a interesului elevilor pentru ceea ce urmează să se predea.

ca să asigure înțelegerea noilor conținuturi, el asigură accesibilitatea acestora, în sensul prezentării lor „ pe înțelesul elevilor”

în vederea memorării și păstrării cunoștințelor învățate un timp cât mai îndelungat, profesorul este dator să-i determine de timpuriu pe elevi să utilizeze profitabil reguli mnemotehnice, metode și tehnici de muncă intelectuală independentă în general.

În plus, pe parcursul predării, ei vor ține seama de faptul că elevii rețin mai mult timp și mai profund ceea ce aud, văd și fac în același timp, fapt ce echivalează cu utilizarea unor metode active de predare și învățare, precum și a unor complexe multimedia, cu accent pe noile tehnologii de informare actualizarea cunoștințelor (atunci când elevii vor avea nevoie de ele) va fi mult ușurată de obișnuirea elevilor de a utiliza cunoștințelor învățate în clasă și în școală, în contexte cât mai variate. Mecanismele învățării constituie obiectul de preocupări ale psihologiei (teoria învățării), iar cunoașterea lor îi ajută pe profesori să optimizeze procesul de învățare școlară.

Unele teorii moderne ale învățării (mastery learning) susțin că, dacă se folosesc mijloace adecvate, cca 90% dintre elevi pot învăța „deplin” ceea ce li se predă în școală, transformând astfel celebra curbă a distribuției normale a lui Gauss Laplace într-o și mai celebră curbă în „J”.

Figura nr. 2. Curba distribuției normale Gauss Laplace

Sursa Ioan Jinga, Elena Istrate (coord.) – “Manual de pedagogie – Ediția a II-a”, Ed. All, București, 2006, pag.210

Curba distribuției normale Gauss Laplace, potrivit căreia, în condițiile unui „tratament” pedagogic obișnuit, cca 2/3 dintre elevi sunt „mijlocii” sub raportul performanțelor școlare, cca 1/6 foarte buni și 1/6 foarte slabi. După unele opinii doar 2% dintre aceștia sunt excepționali, respectiv cu probleme speciale de învățare.

Figura nr. 3. Curba în „J” a performanțelor școlare

Sursa Ioan Jinga, Elena Istrate (coord.) – “Manual de pedagogie- Ediția a II-a”, Ed. All, București, 2006, pag. 210;

Conform acesteia, aproximativ 90% din elevi pot obține rezultate foarte bune dacă se utilizează diferențierea instruirii, metode moderne de învățământ și mijloace multimedia.

Prin aceste modalități, profesorul poate contribui la optimizarea învățării la fiecare dintre elevii săi :

dezvoltând capacitatea lor de învățare;

dezvoltând motivația învățării;

îmbunătățind predarea;

creând situații de învățare adecvate.

Deși sistemul de învățământ de tip curricular își propune o omogenizare a relației dintre predare – învățare-evaluare, se poate observa o accentuare sau o înclinare favorabilă a spre domeniul evaluării, care a necesitat o investiție conceptuală majoră în ultimul timp. În timp ce activitățile de predare și învățare tind să fie teoretizate actualmente interdependent, devenind, se pare, o singură activitate și anume cea de predare-învățare, perspectiva de tip curricular a permis regândirea actului de evaluare și integrarea sa la începutul, pe parcursul și la sfârșitul procesului de predare – învățare. Tendința pare a fi aceea de integrare a predării și învățării în activitățile de evaluare, tendință de altminteri poate motivată într-un învățământ axat nu pe performanța rezultatelor, ci pe eficiența aplicabilității competențelor asimilate de către elevi.

Relația dintre curriculum și evaluare este una de la întreg la parte și care vrea să pună în evidență locul și rolul evaluării în funcționarea întregului. Întregul învățământ pare a fi filtrat astăzi prin intermediul evaluării, avându-se în vedere inclusiv găsirea unor metode și tehnici care să permită punerea în evidență a competențelor și atitudinilor dobândite de elevi în procesul didactic, de evaluare a contribuției cadrelor didactice, a școlii ca instituție a comunității locale în obținerea acestor rezultate. Contribuții recente vorbesc de (back wash) contracurent pe care îl declanșează evaluarea în cadrul curriculumului. Acesta poate fi unul pozitiv sau negativ. Astfel, rezultatele obținute de elevi la capacitate sau bacalaureat vor declanșa acest contracurent la nivelul sistemului de învățământ și-i va determina pe actorii implicați să analizeze starea de fapt, să explice cauzele care au condus la aceste rezultate (bune sau rele) și, mai ales, în cazul rezultatelor negative (iar termenul „negativ” a devenit, logic vorbind, un termen vag având în vedere faptul că rezultatele foarte bune sunt uneori „negative”), să găsească soluții pentru îmbunătățirea situației. Poate această extindere a proceselor evaluative de la verificarea și aprecierea rezultatelor la evaluarea procesului care a condus la obținerea acestor rezultate creează dorința obținerii unor rezultate bune, ca o obiectivare a sintagmei „scopul scuză mijloacele”.

Pe de altă parte, contribuțiile psihologiei sociale au adus unghiuri noi de abordare și în ceea ce privește problematica evaluării. Aceste cercetări au evidențiat că evaluarea elevilor de către profesori se realizează, de obicei, în termenii trăsăturilor de personalitate și conducere la punerea unor adevărate „etichete” privind modul de a fi al elevului: serios, conștiincios, leneș, inteligent, etc. Se susține că, în actul de evaluare, profesorul trebuie ”să se ferească de aprecierile în termeni de categorie morală sau de valori intelectuale” și să se preocupe, mai ales, de evaluarea directă „a produselor și procedurilor și nu a persoanei celui care învață”.

Această exprimare lévinasiană parcă transmite până la un punct un adevăr, uitându-se însă, că învățământul curricular, pe lângă finalitatea obținerii de competențe utilizate eficient de către elev, conține și finalitatea formării unor valori și atitudini adecvate domeniului științific, dar și socialului în care elevul se va integra ulterior. Ori valorile și atitudinile sunt componente evidente ale personalității, caracterul fiind latura atitudinal-valorică a personalității, iar psihologia însăși recomandă profesorilor, cel puțin ca exercițiu, conturarea unor profiluri de caracter care sine-qua-non vor conține așa zis „etichete” ce vor evidenția existența unor valori sau atitudini pozitive sau negative, măcar față de muncă, sine, ceilalți, cultură, etc.

Iar atitudinea pozitivă față de muncă nu poate fi numită decât „hărnicie cum și atitudinea negativă față de cultură nu este decât „superficialitate” si, chiar, uneori, „indolență”. Nu mai amintim „Fișa psiho-pedagogică” a fiecărui elev, de cele mai multe ori într-un format standard ce solicită aceeași caracterizare „etichetantă”. În condițiile actuale, cultura generală nu mai este concepută ca un ansamblu închis și rigid de certitudini și soluții definitive, dobândite printr-o simplă acumulare de noțiuni, idei și teorii, ci, mai degrabă, ca o orientare și o formare, care restructurează informația și o valorifică. Dacă ne referim strict la disciplinele socio-umane, acțiunea educativă nu se rezumă doar la a-i conduce pe elevi spre achiziția cunoștințelor, de altfel ample, ignorând virtuțile lor formative. Este necesară dezvoltarea gândirii divergente capabile să opereze interpretativ și creativ, dobândirea unor capacități care să-i permită elevilor obținerea independentă a cunoștințelor, prelucrarea și utilizarea lor, formarea unor atitudini dezirabile în perspectiva vieții sociale active. Semnificația actuală a conceptului de „cultură generală” pare, însă, a trece în subsidiaritate volumul de cunoștințe dobândite, punând un accent, dacă nu teoretic, cel puțin aplicativ – practic, poate prea mare pe dobândirea competențelor și atitudinilor care, într-adevăr, întregesc orizontul formativ al personalității elevului, dar par a secvențializa personalitatea umană care nu se formează printr-o superficializare a informalului.

Dacă învățământul tradițional exagera importanța laturii informative, învățământul actual pare a înclina mai mult spre latura formativă, existând posibilitatea formării unor practicieni neinformați. Este adevărat ca tendința exagerat intelectualist-enciclopedică nu mai poate satisface complexele modificări la care este supus învățământul actual, dar valoarea cunoștințelor în pregătirea elevilor nu poate fi negată, alături de aspectele formative, obiectivate în competențe și atitudini dezirabile. Un elev competent este și un elev informat iar a pune accentul doar pe formare, în detrimentul informării, înseamnă a transforma elevul într-un practician (chiar foarte bun uneori), dar care nu cunoaște principiile și legile practicii sale. În acest context, dacă noi, profesorii, am întreba (obligați prin indiscreție) elevii, în calitatea lor de „produse” ale noii reforme curriculare, care este ultima carte citită integral, multe răspunsuri ar merita pomenite aici, însă nu voi menționa decât replica cea mai populară: „nu îmi amintesc”.

Poate că, și datorită motivelor anterioare, pedagogia actuală germană elaborează, printre alte modele didactice, o didactică de tip constructivist, ce se înscrie pe linia unei tradiții îndelungate: Platon, Vico, Berkeley, Kant, Schopenhauer, W. James, J. Dewey, Piaget, etc. Acest constructivism nu este o nouă disciplină științifică, o bază, ci o paradigmă inter și transdisciplinară care are ca fundament teza că „oamenii sunt sisteme operaționale închise autoreferențiale, autopoietice”. Învățarea este autoreferențială pentru că se referă la propriul Eu, la modificările prin care trece propriul organism și este valabilă numai în raport cu Eul fiecărui individ, cu experiența sau „povestea” sa. Constructivismul insistă asupra modului unic în care fiecare individ se educă, se formează și acționează.

Autopoieza (în greacă autos + poiein = autoconsevare) constă în capacitatea de auto-organizare a sistemelor vii, pornind de la cercetările de neurobiologie care au demonstrat că formațiunile de neuroni au această capacitate de autoorganizare. Didactica de tip modern, constructivist se dorește a fi orientată spre cel care învață, fiind o „didactică a înlesnirii” transmiterii de cunoștințe, care devin un sistem de sprijin pentru cel care învață.

Horst Siebert compară modelul de tip curricular și cel constructivist

Fig. 4: Modelul constructivist versus modelul curricular

Paradigma constructivistă va încerca să depășească modelul linear al comunicării didactice, propunând un adevărat triunghi didactic în care se întrepătrund trei tipuri de logică (psiho-logica, logica conținutului și logica comportamentală).

Psiho-logica are în vedere stilurile de construcție a realității de către participanții la actul învățării.

Logica conținutului trimite la realități abstracte, științifice și culturale, modul în care noile conținuturi care compatibilizează cu constructele elevilor.

Logica comportamentală circumscrie caracterul operațional al cunoștințelor predate, contextualizarea procesului de cunoaștere, relevanța personală și profesională a situațiilor concrete propuse. În perspectivă constructivistă, influențele piagetiene sunt evidente în legătură cu problematica învățării. Mecanismele de asimilare și acomodare conduc la două tipuri de învățare: adaptivă (asimilare) și modificatoare (acomodare). Tot sub semnul psihologiei lui Piaget și poate mai mult sub emblema postmodernității, pedagogia constructivistă insistă asupra caracterului procesual al învățării: construcție, reconstrucție și deconstrucție permanentă a realității. Acest efort este numai al celui care realizează actul de învățare. De acea maniera de învățare va depinde, în mare măsură, de structurile subiective ale celui educat. Un concept deosebit de semnificativ pe care pedagogia constructivistă îl propune este cel de creodă.

Creoda semnifică o „cale de învățare”, „o dispoziție propice învățării”, marcată de biografia celui care realizează actul învățării. Se insistă, pe bună dreptate, asupra dimensiunii afective în învățare, în modelarea umanului în general. Se disting mai multe tipuri de creode:

Fig. 5. Analiza creodelor

Un alt obiectiv al învățării îl constituie percepția diferențelor. Persoane diferite pot propune unghiuri variate de abordare a realității, care să pună în evidență diversitatea, pluralitatea, recunoașterea și acceptarea diferențelor. „Perceperea diferenței este o dovadă pentru subiectivitatea realității și ne ajută să înțelegem că propria perspectivă nu este niciodată singura”. Aceste diferențe fac posibilă deschiderea spre Celălalt și asigură premisele pentru intersubiectivitate. Comunicarea cu celălalt este posibilă prin stabilirea unei simbioze structurale între un sistem și lume. Predarea și învățarea se află într-o asemenea simbioză structurală.

Cunoașterea este centrată în jurul unor teme care fac parte din viața noastră , sunt intrinseci personalității noastre și au devenit astfel, un modus vivendi. Sunt teme generoase, adică existențiale, creatoare care se află la ,,,confluența dintre individ și societate, acțiune și reflecție’’. Existența cognitivă a indivizi lor se structurează în rețele conceptuale care sintetizează în mod abstract elemente de ordin categorial, general, esențial în lume.

Aceste rețele se structurează în cadrul lecțiilor de predare-învățare, dar mai ales a celor de recapitulare și sistematizare desfășurate , după pedagogul german mai ales în echipe de profesori de specialități diferite de specialități diferite. O altă variabilă în perspectiva constructivistă o constituie motivația. Motivația învățării și cunoașterii se întemeiază pe nevoia umană de echilibru, homeostazie, armonie. Polii principali ai motivației învățării îi constituie consolidarea cunoașterii moștenite și curiozitatea cognitivă.

Rezultatele obținute de om în procesul învățării reprezintă experiența culturii învățării

Cultura învățării constituie parte integrantă a culturii sociale globale : cultura narativă orală, cultura literară și științifică, cultura vizuală și a învățării estetice, culturile hedoniste bazate pe trăiri, cultura învățării prin muncă, cultura învățării ecologice, cultura instruirii multiculturale.

Am prezentat acest mod constructivist nu pentru a-l promova în locul celui curricular sau pentru a ne declara apartenența la el pe baza că este ,,diferit’’. Rațiunea prezentării celor două modele a fost aceea de a evidenția asupra aceluiași fapt și unic al educației există multe perspective , astfel încât educația își dobândește înțelesul într-un ,,joc de limbaj” ai cărui protagoniști suntem ,fie că dorim sau nu să participăm.

1.2. Elemente conceptuale și sistemul referențial

Una dintre modificările majore care au avut loc în teoria curriculum-ului școlar și în practică asociată acestuia o reprezintă realizarea unei disocieri între elementele comune, obligatorii pentru întreaga generație de elevi (concretizate în curriculum nucleu pentru resurse de timp din trunchiul comun) și elementele de diferențiere concretizate în trei tipuri complementare de curriculum:

a) curriculum la decizia școlii (CDȘ);

b) curriculum diferențiat (CD) și

c) curriculum pentru dezvoltare locală (CDL).

Aceste trei tipuri de curriculum, complementar curriculum-ului nucleu, au prezențe diferite pentru profilurile de formare, tipurile de licee și specializări, precum și în raport cu resursele generale de timp.

Curriculumul la decizia școlii a reprezentat, de la început, o soluție de adaptare a ofertei generale la particularitățile și aspirațiile elevilor din diferite unități concrete de învățământ. După cum se va putea vedea și din paginile următoare, această pondere s-a modificat în timp, și-a schimbat forma și structura și a fost concretizată într-o mare varietate de oferte opționale la nivelul unităților de învățământ.

Curriculum la decizia școlii (CDȘ) constituie ansamblul proceselor educative și al experiențelor de învățare pe care fiecare școala le propune în mod direct elevilor săi în cadrul ofertei curriculare proprii. La nivelul planurilor de învățământ, CDȘ reprezintă numărul de ore alocate școlii pentru construirea propriului proiect curricular.

Prin oferta curriculară de CDȘ se asigură cadrul pentru susținerea unor performanțe diferențiate, a unor nevoi și interese specifice de învățare ale elevilor. Această cerință are un anumit caracter de generalitate, deoarece în alocarea resurselor de timp intervin foarte mulți factori care abat traseul reglementat metodologic spre soluții care, de regulă, au în vedere în mod preponderent completarea normelor.

Curriculumul la decizia școlii poate fi concretizat, pe niveluri de învățământ, în mai multe forme diferite. Pentru ciclul liceal, opționalele sunt structurate astfel:

Opțional de aprofundare – reprezintă acel tip de CDȘ derivat dintr-o disciplina studiată în trunchiul comun, care urmărește aprofundarea obiectivelor/competențelor din curriculumul-nucleu prin noi conținuturi propuse la nivelul școlii (sau a acelora marcate cu asterisc, în cazul specializărilor pe care nu le parcurg în mod obligatoriu la trunchiul comun).

Opțional de extindere – reprezintă acel tip de CDȘ derivat dintr-o disciplina studiată în trunchiul comun, care urmărește extinderea obiectivelor-cadru/competențelor generale din curriculumul-nucleu prin noi obiective de referință/competențe specifice și noi conținuturi definite la nivelul școlii.

Opțional preluat din trunchiul comun al altor discipline – reprezintă acel tip de CDȘ generat prin parcurgerea unei programe care este obligatorie pentru anumite specializări și care poate fi parcursă în cadrul orelor de CDȘ la acele specializări unde disciplina respectivă nu este inclusă în trunchiul comun.

Opțional ca disciplină nouă – constă într-un nou obiect de studiu, în afara acelora prevăzute în trunchiul comun la un anumit profil și specializare;

În practica aplicării CDȘ au avut loc anumite modificări, prin intermediul principalului document reglator al curriculum-ului, planul – cadru de învățământ. Astfel, pentru liceele vocaționale, curriculum diferențiat (CD) s-a extins în zona resurselor de timp pentru CDȘ. De asemenea, existența unor opționale proiectate în mod centralizat, a introdus orele de CDȘ alocate acestora într-un regim asemănător celui pe care îl are curriculum diferențiat. Oferta centrală permite doar transpunerea și concretizarea unei programe preexistente. În acest caz, acest tip de curriculum are caracteristici diferite de un CDȘ „clasic”.

Un element de noutate îl constituie modul de alocare al resurselor de timp de tip CDȘ în recentele planuri de învățământ (îndeosebi în învățământul liceal). Astfel, principala mutație o reprezintă transferul resurselor de timp pentru CDȘ din zona fiecărei arii curriculare, spre planul de învățământ în ansamblul său. În acest caz, alocarea orelor de CDȘ nu mai are loc la nivelul ariilor curriculare (și în contextul comisiilor metodice pe aceste arii), ci la nivelul întregului plan de învățământ (intrând în responsabilitatea Comisiei pentru curriculum a școlii).

Documentele recente privind cadrul de referință al curriculum-ului național, precum și impactul teoretic al prevederii Legii educației privind reorganizarea învățământului preuniversitar, oferă o perspectivă nouă CDȘ.

Prelungirea învățământului comun (pentru întreaga generație de elevi) până în clasa a IX-a (constituind împreună cu anul pregătitor învățământul obligatoriu de zece ani) sugerează extinderea paradigmei de alocare a resurselor CDȘ din gimnaziu și la clasa a IX-a. Pe parcursul școlarității obligatorii este presupusă o creștere procentuală a ponderii CDȘ, conform derulării ciclurilor de școlaritate. Pentru învățământul liceal există, de asemenea, o creștere spre anii terminali.

Terminologia de referință s-a dezvoltat fără să genereze categorii noi; ea a evoluat prin variație sinonimică. S-au răspândit astfel termeni ca opțional de aprofundare, opțional de extindere, opțional ca disciplină nouă, opțional ca temă integratoare numit și opțional integrat (vezi anexele 1.2 și 10 din broșura Curriculum la decizia școlii, ghid pentru profesorii de liceu). Indiferent de perioada la care ne referim, adjectivul opțional se asociază următoarelor substantive: discipline, cursuri și teme. În aria de cuprindere a sintagmei cursuri opționale, autoritățile educative au încetățenit, de la bun început, distincția între „opționale la nivelul disciplinei”, „opționale la nivelul ariei curriculare” (se vorbește în acest caz de o temă integratoare pentru o anumită arie curriculară) și „opționale la nivelul mai multor arii curriculare” (centrate pe o temă integratoare, pentru mai multe arii).

Cursurile opționale pot fi realizate pe clase sau pe grupe de 10-15 elevi, în funcție de posibilitățile școlilor. Se recomandă ca pentru clasele de același nivel să existe un bloc orar fix. Este vorba de un interval de timp rezervat disciplinelor opționale, astfel încât să se poată desfășura activități pe grupe, ținând seama de varietatea opțiunilor exprimate. Privite prin prisma documentelor reglatoare, condițiile de validitate a proiectelor de opționale pe plan local sunt următoarele:

Opționalul la nivelul disciplinei implică în mod necesar formularea unor obiective de referință/competențe specifice care nu apar în programa disciplinei. Acest opțional se desfășoară prin proiecte, module și activități opționale diferite de cele administrate prin curriculum nucleu.

Opționalul la nivelul ariei curriculare implică alegerea unei teme care mobilizează cel puțin două discipline din aceeași arie. Obiectivele de referință/competențele specifice se formulează din perspectiva temei pentru care s-a optat.

Opționalul la nivelul mai multor arii este construit pe un obiectiv complex de tip transdisciplinar. Procedeul cel mai simplu de generare a unei teme integratoare este intersectarea unor segmente de discipline aparținând mai multor arii. În acest caz, programa CDȘ va cuprinde și obiectivele cadru ale disciplinelor implicate, iar obiectivele de referință vor apărea ca specificații ale acestora.

1.3. Mecanisme reglementate de proiectare

Proiectarea opționalelor este primul capitol reglementat în configurația CDȘ. Acest aspect structural se poate înțelege lesne. Într-adevăr, un opțional la nivelul disciplinei ori un opțional la nivelul mai multor arii curriculare presupune un proces complex de maturizare metodologică, de proiectare didactică, de socializare a proiectului în comunitatea educativă și de implementare. Opțiunile elevilor se exercită asupra unor proiecte de cursuri opționale (complet structurate) pe care profesorii le pun la dispoziția acestora, spre consultare. Pe plan local, nu pot fi luate în calcul decât documentele curriculare care corespund modelelor de programe școlare agreate de autoritățile educative, care au difuzat în acest scop o serie de instrucțiuni. Principalele instrucțiuni se referă la demersul de generare a competențelor specifice vizate de cursuri opționale și la formatul de programă, admițând că acest format diferă în funcție de natura opționalului. Astfel, pentru o structurare corectă a unui opțional la nivelul disciplinei este necesar ca programa să menționeze:

obiectivul cadru/competența generală ;

obiectivul de referință/competența specifică;

activitățile de învățare;

modalitățile de evaluare;

listă minimală de conținuturi.

Pentru opționalul la nivelul ariei curriculare, în tabel vor fi specificate obiectivul pe arie curriculară; obiectivul cadru ale disciplinelor implicate; obiectivele de referință/competențele specifice vizate; activitățile de învățare și modalitățile de evaluare. Cât despre opționalul la nivelul mai multor arii curriculare, programa va fi astfel structurată încât să reiasă nu numai obiectivele cadru ale disciplinelor implicate, ci și obiectivul transdisciplinar. Celelalte rubrici sunt identice cu cele care apar în formatul menționat anterior, adică obiective de referință/competențe specifice; activități de învățare și modalități de evaluare.

În practica actuală, modelul cele mai răspândit este cel în care tabelul obiectivelor de referință și al activităților de învățare este precedat de un argument precizând profilul de formare vizat, nevoile de cunoaștere cărora li se adresează cursul opțional, interesele elevilor, necesitățile comunității locale (dacă este cazul), atitudinile care constituie orizontul de așteptare, scopul urmărit și contribuția opționalului la formarea de competențe în rândul elevilor. De asemenea, modalitățile de evaluare sunt urmate de o listă bibliografică. Pentru a veni în sprijinul elaborării programelor de opționale, Consiliul Național pentru Curriculum a difuzat o listă de verificare (vezi Anexa 11 din broșura Curriculum la decizia școlii, ghid pentru profesorii de liceu, Editura Atelier Didactic, 2007). Utilizând această listă de verificare, profesorii care propun activități opționale sunt în măsură să determine cu mai multă precizie dacă obiectivele de referință sau competențele specifice derivă din obiectivele generale/competențele generale și sunt corelate cu tema opționalului, dacă sunt măsurabile, dacă sunt adecvate nivelului de cunoștințe și potențialului de progres al elevilor (a învăța cum să înveți și să-și îmbunătățești performanța). În egală măsură, profesorii pot să determine dacă modalitățile de prezentare a conținuturilor sunt organizate articulat și sistematic, dacă se cumulează și permit progresul, dacă sunt adaptate la experiența elevului, dacă răspund nevoilor actuale și viitoare ale elevului, dacă îi oferă suficiente oportunități de dezvoltare personală. În ceea ce privește activitățile de învățare, întrebările din lista de verificare elaborată de CNC și difuzată prin intermediul proiectului PHARE EuropeAid/121446/D/SV/RO fac posibilă o reflecție exigentă asupra legăturii dintre experiențele de învățare proiectate și dezvoltarea competențelor propuse, precum și asupra raportului dintre activitățile de învățare din proiectul opțional și dinamica învățării în cooperare.

Un caz particular interesant rezidă în modelul de proiectare CDȘ propus pentru clasele X-XII de către autorii Ghidului pentru profesorii de liceu sub coordonarea lui Ben Bennett în anul 2007. Trăsătura distinctivă a acestui model constă în adăugarea secțiunilor Valori și atitudini, respectiv Sugestii metodologice. Autorii apreciază că mizele opționalelor ca discipline noi sau ca teme integratoare, la finele școlarității obligatorii și la nivelul ciclului superior al liceului fac necesară o reflecție distinctă a propunătorilor de CDȘ asupra valorilor preconizate a fi formate în cadrul cursului opțional și includerea în programă a unei intrări cu caracter metodologic.

1.4. Observații cu referire la elementele constitutive ale programei

Notă de prezentare/argument

Modalitățile de fundamentare sunt, de regulă, coerente și includ deopotrivă motivații de ordin practic și cognitiv, fiind orientate către autonomizarea intelectuală, acțională a elevului și chiar către dezvoltarea capacității acestuia de a fi competitiv (este cazul opționalelor Matematica de performanță, Prietenul meu, calculatorul).

Mai concret, argumentele pentru necesitatea realizării opționalelor acoperă următoarea gamă de capacități, competențe, atitudini: reflecție critică asupra comunicării orale sau scrise, emitere de opinii personale despre anumite fenomene sau idei, gândire logică, creativitate, competențe civice, capacități de investigare a mediului, gândire de tip algoritmic, competențe de comunicare, cultură generală, motivare pentru învățare, pregătire pentru nivelul următor de învățământ, pentru viața de zi cu zi

Obiective de referință/competențe specifice

Obiectivele de referință sau competențele specifice sunt invariabil formulate în termeni de achiziții evaluabile. Acestea, de regulă, reprezintă o adaptare a celor din programele școlare pentru trunchiul comun, uneori existând disjuncții între competențele generale (nedeclarate) ale disciplinei și cele specifice.

Ca tipologie, competențe propuse prin programele analizate acoperă categoria competențelor cheie europene (de exemplu, competențe de comunicare în limba maternă și în limbi străine, competențe în domeniul matematicii și al științei, competențe TIC) și a competențelor cu puternic specific disciplinar.

Relația competențe specifice-conținuturi apare ca fiind mai bine articulată decât cea dintre competențe generale-competențe specifice, fapt ce ilustrează o mai bună abilitate a cadrelor didactice de a conceptualiza practica, decât de a traduce în termeni concreți o finalitate cu un nivel foarte general.

Conținuturi

Conținuturile alese pun în valoare opțiunile valorice pentru dezvoltarea anumitor calități la elevi: cultură generală, cunoștințe teoretice și tehnice.

În unele programe listele conținuturilor apar supradimensionate în raport cu celelalte elemente structurale, conturând impresia conținutului-scop, iar nu a conținutului-mijloc.

Traseul parcurgerii tematice pornește de la particular la general, de la simplu la complex.

Cu excepția opționalelor cross-curriculare, celelalte opționale aduc în discuție conținuturi cu un potențial de transfer limitat la disciplina în cadrul căreia a fost dezvoltat. În multe situații conținuturile nu sunt corelate cu obiectivele de referință/competențele specifice și se constituie în substitut pentru activitățile de învățare.

Sugestii metodologice

Se întâlnesc frecvent referiri la metodele lucrului în echipă și la activitatea independentă.

Sugestiile metodologice sunt slab reprezentate, fapt ce ilustrează insuficienta dezvoltare a practicii de a gândi scenarii didactice alternative. Referirile la flexibilizarea programei în funcție de interesele sau nevoile elevilor, la organizarea și îmbunătățirea procesului de învățare sunt rare. Referirile la resurse adeseori lipsesc.

În ceea ce privește evaluarea, adesea se remarcă prezența unor metode complementare de evaluare, cum ar fi proiectul și portofoliul, și a creativității ca obiectiv de evaluare. În multe cazuri, concursurile apar ca și context pentru evaluare, fapt ce demonstrează accentul pus pe dezvoltarea atitudinii competitive la elevi.

De menționat este și faptul că unele cadre didactice percep metodologiile ca mijloace de dezvoltare a competențelor de management al timpului și al sarcinilor la elevi.

Activități de învățare

Activitățile de învățare apar general formulate, adesea ca înșiruiri de obiective de atins, iar nu ca mijloace specifice de a forma competențele declarate.

Diversitatea conținuturilor este mai evidentă decât cea a metodologiei. În unele cazuri metodologia este extrem de slab prezentată și într-un mod nearticulat în raport cu acele competențele specifice prezentate.

Propunem spre exemplificare un model de CDȘ cu tema –Pagini din istoria orașului Tecuci pentru clasa a XI a conform tematicii lucrării și care îndeplinește cerințele întocmirii unui astfel de document.

CURRICULUM LA DECIZIA ȘCOLII

Denumirea opționalului: PAGINI DIN ISTORIA ORAȘULUI TECUCI

Tipul: Opțional integrat

Clasa: a- XI a liceu ruta directă

Durata: un an școlar

Număr de ore pe săptămână: 1oră

Autorul: IOSIF SIMONA

Abilitarea pentru susținerea cursului: ISTORIE LOCALA

Instituția de învățământ: LICEUL TEHNOLOGIC ,,ELENA CARAGIANI'' TECUCI

În momentul analizei, oferta centrală de CDȘ include două dintre variante prevăzute în documentele oficiale:

opționale de tip disciplină nouă, respectiv obiecte de studiu, în afara acelora prevăzute în trunchiul comun pentru o anumită etapă de școlaritate sau la un anumit profil și specializare;

opțional integrat, respectiv discipline noi, structurate în jurul unei teme integratoare pentru o anumită arie curriculară sau pentru mai multe arii curriculare.

Opțiunea pentru construirea corpus-ului de programe a fost condiționată de accesul la aceste documente (majoritatea lor nu se găsesc în format on line, pe site-ul ministerului), dar și de luarea în considerație a ponderii lor la nivelul ariilor curriculare (cele mai multe sunt propuse la nivelul ariei curriculare Om și societate, iar aici predomină cele pentru disciplinele socio-umane).

Pe etape de școlaritate, cele mai multe programe sunt propuse pentru ciclul liceal, unde ponderea CDȘ este mai mare.

Criteriile care au stat la baza analizei permit identificarea modului în care elementele componente ale programelor răspund unor principii de proiectare curriculară în măsură să asigure coerența la nivelul practicilor pe care se fundamentează curriculum-ul național. Acestea se referă la elementele componente ale programelor școlare și la relațiile dintre ele, și sunt:

argument coerent și convingător

OR/ CS clar formulate

conținuturi bine selectate în raport cu OR/CS de construit

activități de învățare/ sugestii metodologice consonante cu OR/CS

OR/CS și conținuturi calibrate pentru parcurgerea optimă într-un an școlar

programă adaptată dezvoltării cognitive (vârsta) și intereselor elevilor cărora este propusă.

Componenta notă de prezentare/argument

În notele de prezentare apar referiri explicite la:

abordări legate de perspectiva vieții cotidiene (înțelegerea problemelor cu care oamenii se confruntă zilnic; analizarea motivelor care determină modul de comportare al oamenilor în diferite situații; configurarea unor comportamente specifice etapelor ulterioare din viața lor (de ex. Elevii vor dobândi cunoștințe și deprinderi, își vor forma valori și atitudini esențiale pentru formarea comportamentului economic);

dezvoltarea comportamentului civic: de selecție valorică, analiză și raportare critică la mesajele transmise, dezvoltarea gândirii critice și a spiritului de inițiativă; competențe civice necesare unui comportament activ și responsabil al acestora ca viitori cetățeni și participării competente la viața școlii și, în perspectivă, a societății;

capacități de lucru cu informații diverse;

competențele de comunicare: să comunice liber, deschis, fără teama confruntării cu o realitate pentru care nu este pregătit;

dezvoltarea deprinderilor de evaluare, de formulare argumentelor, de luare a deciziilor și de apărare a unei poziții.

Exemplificăm prin argumentul creat în cadrul C.D.Ș.-ului

ARGUMENT

Exigențele vieții prefigurează pentru deceniile următoare necesitatea de permanentizare a procesului de instruire și educare. În această perspectivă avem datoria de a furniza elevilor structurile care să-i ajute în procesul de pregătire continuă, de a-i înzestra cu priceperea folosirii a cât mai multor canale informaționale. În acest context educația patriotică devine o componentă absolut necesară a învățământului modern. Din păcate, Curriculum-ul Național pentru învățământul preuniversitar nu prevede în trunchiul comun o disciplină de sine stătătoare care să prezinte istoria locală. Din acest motiv s-a propus prezentul CDȘ care se va desfășura pe parcursul unui an școlar. Acesta are ca obiectiv principal dezvoltarea la elevi de atitudini investigative asupra realității și a unui comportament civic.

S-a propus acest CDȘ ținând cont de :

interesul manifestat de elevi pentru tematica propusă;

complexitatea tematicii care trebuie abordată din perspectivă interdisciplinară;

asigurarea transferului de cunoștințe prin activități inter și trans-disciplinare;

susținere din partea comunității locale pentru buna desfășurare a procesului instructiv-educativ;

corelarea cunoștințelor dobândite în cadrul diferitelor ore de curs cu cele mai noi cunoștințe de istorie locală.

Disciplina propusa inter-relaționează cu istoria, economia, geografia urmărind să ofere si elevilor de la profilul tehnic posibilitatea dobândirii unor competente similare. În mod egal disciplina utilizează competențele dobândite la disciplina “Tehnologii asistate de calculator” prin realizarea de către elevi a mini-proiectelor în Word și Power Point și accesarea informațiilor de pe Internet.

COMPONENTA COMPETENȚE SPECIFICE / OBIECTIVE DE REFERINȚĂ

Centrarea procesului de predare – învățare-evaluare pe formarea competențelor este un deziderat al schimbărilor pe care le traversează școala românească actuală. Competențele propuse prin programele analizate par să urmeze două direcții, ținând de etapele cărora le aparțin. Astfel, cele mai noi, încearcă să asimileze domeniile de competențe cheie europene, dar o fac mai degrabă formal, prin modificări aduse obiectivelor de referință pe care le includeau variantele lor anterioare. Mai mult decât la programele de trunchi comun, competențele specifice încearcă să fie un „organizator” în relație cu care sunt selectate conținuturile specifice și sunt organizate strategiile de predare – învățare-evaluare. Putem spune că formulările pentru care se optează sunt cele validate de practica didactică, în unele cazuri sunt influențate de programele de trunchi comun, dar exprimă de cele mai multe ori achiziții evaluabile. Această constatare ne permite să avansăm ipoteza că ne aflăm într-o situație mult îmbunătățită față de ceea ce se întâmpla în urmă cu un deceniu (Proiectarea curriculum-ului la decizia școlii. Temă de cercetare ISE, 2000). De asemenea, putem considera că filtrul comisiilor de specialitate, este consistent.

Cea de-a doua direcție are punctul de plecare în modelul de competențe care țintesc să dezvolte intelectul specific, un model care a debutat la sfârșitul anilor 90, când s-a realizat prima generație a programelor pentru liceu. Două asemenea exemple, provenite din programa Competențe în mass media ni se par relevante Corelarea informațiilor oferite prin intermediul mesajului publicitar cu cele obținute din alte surse și raportarea critică la acestea; construirea unor alternative personale la un mesaj dat, ca principală modalitate de rezistență la manipulare.

Indiferent de opțiunea pentru un model sau altul, programele analizate exprimă câteva opțiuni în privința competențelor propuse:

configurarea unui set de competențe generative care acoperă achiziții diverse, de la utilizarea conceptelor la aplicarea cunoștințelor în viața reală, din care sunt derivate competențe specifice, destul de asemănătoare celor din programele de trunchi comun (este cazul majorității programelor din zona disciplinelor socio-umane);

preluarea declarată a competențelor specifice din programele de trunchi comun (ex. istoria comunismului);

derivarea unor competențe specifice, altele decât cele din programele de trunchi comun, din competențele generale ale ciclului educațional pentru care sunt propuse opționalele (ex. istoria minorităților). În majoritatea cazurilor, competențele specifice sunt formulate clar și pot fi evaluate printr-o diversitate de instrumente.

Exemplificăm prin modelul alăturat.

COMPETENȚE GENERALE

Programa de față urmărește atingerea următoarelor competențe generale:

Utilizarea eficientă a comunicării și a limbajului de specialitate.

Exersarea demersurilor și a acțiunilor civice democratice.

Aplicarea principiilor și a metodelor adecvate în abordarea surselor istorice.

Folosirea resurselor care susțin învățarea permanentă.

COMPONENTĂ CONȚINUTURI

Aceste programe propun dezvoltări ale unor teme considerate esențiale pentru dezvoltarea personalității elevului, care ocupă un spațiu restrâns sau sunt doar implicite în programele de trunchi comun. Conținuturile propuse sunt organizate preponderent logic, situație caracteristică acelor programe care au legături clare cu domeniile academice (de ex. Protecția mediului). Pe de altă parte, organizarea funcțională (cf. Minder) apare mai slab reprezentată (istoria comunismului, cultură civică pentru clasa a VI-a – drepturile copilului, migrații în lumea contemporană, minorități), situație explicabilă prin faptul că nu întotdeauna domeniile de cunoaștere reușesc să aleagă calea de acces către interesele elevului sau ale comunității. Universul referențial al elevului apare slab reprezentat, chiar dacă programele argumentează utilitatea lor în raport cu interesele elevilor. Acolo unde putem bănui aceste interese, modalitățile de formalizare prin elementele componente, nu sunt întotdeauna bine găsite.

Exemplificăm prin modelul alăturat.

COMPETENȚE SPECIFICE ȘI CONȚINUTURI

VALORI ȘI ATITUDINI

Competențele generale și specifice care trebuie formate prin procesul de predare-învățare a disciplinei au la bază și promovează următoarele valori și atitudini:

coerență și rigoare în gândire și acțiune

gândire critică și flexibilă

relaționarea pozitivă cu ceilalți

respectarea drepturilor fundamentale ale omului

dezvoltarea atitudinilor pro-active în viața personală și cea socială

antrenarea gândirii prospective prin înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă și ca factor de predicție a schimbărilor

rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor

asumarea toleranței etnice, religioase și culturale

Componenta metodologică: activități de învățare/ sugestii metodologice

Structura sugestiilor metodologice, ca elemente componente non-obligatorii ale programelor școlare, diferită de la o situație la alta. Cel mai frecvent apar referirile la principiile de organizare a demersurilor didactice, inclusiv recomandarea unor metode de predare-învățare – evaluare relevante pentru obiectul de studiu și exemplificarea activităților de învățare asociate acestora. Ceea ce surprinde este absența totală, în unele situații, sau prezența minimală, în altele, a referirilor la mediile non-formale și informale de învățare.

La nivel declarativ, aspectele incluse sunt relevante în raport cu competențele specifice, dar este greu de stabilit consonanța lor cu acestea, datorită lipsei unor elemente concrete de proiectare sau a prezentării unor situații de învățare specifice. Așa cum sunt formulate, majoritatea activităților de învățare sunt generice, simple liste de activități care pot fi aplicate în situații diverse. Caracterul de generalitate al componentelor care aparțin metodologiei didactice, poate afecta mai mult decât în cazul disciplinelor de trunchi comun, aplicarea programelor la clasă, mai ales în situația absenței unor resurse didactice.

De aici decurge nevoia regândirii componentei „sugestii metodologice”. Văzute inițial doar ca recomandări generale privitoare la metodologia programei, acestea nu mai sunt suficiente în condițiile rolurilor tot mai diverse ale profesorului, mai ales al celui de mediator între mediul educațional formal și cel non-formal/informal. Câteva dintre soluțiile pentru care se poate opta ar trebui să aibă în vedere:

extinderea listei activităților de învățare în direcția conștientizării de către elev/elevi a propriilor demersuri de învățare;

prezentarea unor situații de învățare concrete prin care se dezvoltă competențele incluse în programe;

propunerea unor strategiile didactice care să pună accent pe: construcția progresivă a cunoașterii; flexibilitatea abordărilor și parcursul diferențiat; coerență și abordări inter-și transdisciplinare.

valorificarea învățărilor dobândite în medii informale și non-formale de învățare, astfel domeniul atitudinal (de exemplu manifestarea dorinței de a exploata

experiențele de învățare și experiențele de viață, unul dintre descriptorii competenței a învăța să înveți).

Exemplificăm prin modelul alăturat.

SUGESTII METODOLOGICE

Cursul opțional propus este structurat astfel încât să susțină competențele generale și specifice ale cursului general de istorie, accentul căzând în cazul acestui curs opțional pe valorificarea optimă a surselor istorice, a istoriei orale, a mărturiilor contempoanilor, permițând elevilor să descopere fascinația trecutului, dar și similitudinile cu viața contemporană lor. Competențele specifice trebuie abordate prin prisma perspectivelor multiple asupra istoriei, a problemelor sensibile și controversate, a abordarilor inter- și transdiciplinare, educației pentru drepturile omului, a educației pentru diversitate, a educației pentru egalitatea de gen, a strategiilor de argumentare, negociere și cooperare, a utilizării în domeniul predării istoriei.În aplicarea programei de curs opțional, cadrele didactice trebuie să urmărească centrarea demersului didactic pe următoarele coordonate:

proiectarea didactică

utilizarea metodelor de învățare activă în mod prioritar în raport cu metodele clasice

respectarea noilor roluri ale profesorului: creator de curriculum, creator de situații de învățare, modelator și evaluator

dezvoltarea gândirii critice

utilizarea noilor tehnologii de comunicare și informație

activități și situații de învățare

utilizarea izvoarelor scrise

vizite la muzee, monumente și excursii tematice

simulări de conflict și negociere, vizionarea de filme istorice, fotomontaje, prezentări în power-point

evaluarea

folosirea tuturor tipurilor de evaluare

utilizarea metodelor si instrumentelor de evaluare complementar.

Metode didactice propuse în predarea – învățarea cursului opțional.

Mozaicul – este una dintre numeroasele metode de învățare activă cu rezultate deosebite. Poate fi frecvent utilizată în lecțiile de istorie, datorită facilităților oferite de disciplina istorie, prin multitudinea de materiale care se pot utiliza la lecții, în special cele scrise.

a) Se împarte tema principală în 4 subteme. Elevii vor primi fișe de text cu secțiunea din tema principală corespunzătoare subtemei.

b) Se împart elevii în 4 grupuri de experți, care se aleg de către profesor și vor fi echilibrate din punct de vedere al abilităților, experienței. Fiecare grup studiază o subtemă dintre cele 4, folosindu-se de fișele text pregătite de către profesor.

c) Fiecare grup de experți va studia o parte a temei și își vor pregăti ideile principale pe care le vor prezenta în următoarea etapă. Elevii din fiecare grupă vor analiza fisa de text și vor extrage împreună ideile principale, pe care vor trebui să le prezinte în etapa următoare, ei devenind experți ai fișei corespunzătoare.

d) Se vor forma grupuri noi, noul grup are un expert într-una din cele patru părți ale temei principale. Ei își vor explica rând pe rând, unii altora partea din temă.

Această metodă presupune muncă independentă și în grup, colaborare între membrii grupului pentru realizarea sarcinilor primite, timp de lucru în limita orelor de clasă. Brainstorming-ul (asalt de idei, furtună în creier) are drept scop emiterea unui număr cât mai mare de soluții, de idei, privind modul de rezolvare a unei probleme, în vederea obținerii, prin combinarea lor, a unei soluții complexe, creative, de rezolvare a problemei puse în discuție. Metoda se bazează pe patru principii fundamentale: căutarea în voie a ideilor, amânarea judecății ideilor, cantitatea mare de idei, schimbul fertil de idei. Se desfășoară în cadrul unui grup de participanți nu foarte numeros, iar profesorul trebuie să-și asume rolul de moderator.

Avantajele metodei sunt:

– stimularea creativității,

– dezvoltarea gândirii critice și a capacității de argumentare,

– dezvoltarea competențelor de comunicare,

– formarea și dezvoltarea capacității reflective,

– participarea activă a tuturor elevilor,

– sporirea încrederii în sine și a spiritului de inițiativă,

– dezvoltarea unui climat educațional pozitiv.

Limitele metodei sunt:

– consum mare de timp,

– poate fi obositoare și solicitantă pentru participanți,

– propune soluții posibile de rezolvare a problemei,

– nu și o rezolvare efectivă a acesteia.

Știu/ Vreau să știu/ Am învățat

Această tehnică pornește de la premisa că informația anterioară a elevului trebuie luată în considerare atunci când se predau noi informații.

Etapele activității:

1. Prezentarea temei activității

2. Împărțirea colectivului de elevi în grupe: cadul didactic împarte clasa pe grupe/ perechi, cerându-le elevilor să întocmească o listă cu tot ceea ce stiu despre tema dată.

3. Împărțirea fișelor suport

4. Completarea coloanelor de pe fișa suport

5. Lectura individuală a textului: elevii vor citi individual textul

6. Completarea coloanei Am învățat de pe fișa suport: în a treia coloană se trec răspunsurile găsite în text la întrebările formulate anterior.

7. Compararea cunoștințelor anterioare cu întrebările și răspunsurile primite

8. Etapa concluziilor finale și a discuțiilor

Avantaje ale metodei:

– realizarea unei lecturi active,

– dezvoltarea și exersarea capacității de categorizare,

– creșterea motivației pentru implicarea elevilor în activitate,

– stimularea creativității elevilor,

– retenție bună a cunoștințelor prezentate în cadrul textului.

Limitele aplicării metodei:

– dificultăți în formularea unor întrebări relevante în legătură cu tema propusă,

– cadrul didactic trebuie să-și exercite foarte bine rolurile de organizator și facilitator, astfel încât activitatea să poată parcurge toate etapele și să-și atingă obiectivele,

– poate fi obositoare și solicitantă pentru participanți.

Metoda pălăriilor gânditoare

Este o altă metodă interactivă de gândire critică ce presupune interpretarea de roluri de către elevi care își aleg une dintre cele șase pălării, simple simboluri, de culori diferite, cărora le corespund semnificații și modalități diferite de interpretare.

Elevii trebuie să cunoască bine semnificația fiecărei culori și să își asume rolul sugerat de acestea:

1. Pălăria albă este neutră, oferă o privire obiectivă asupra faptelor discutate, limitându-se la a da informații despre subiectul ales; această pălărie semnifică gândirea obiectivă;

2. Pălăria galbenă este cea care oferă o perspectivă pozitivă asupra situației; semnifică gândirea optimistă;

3. Pălăria roșie este cea care oferă o perspectivă emoțională asupra faptelor abordate și semnifică gândirea influențată de afect

4. Pălăria verde exprimă idei noi și oferă o perspectivă productivă asupra situației; semnifică gândirea creativă;

5. Pălăria albastră este cea care exprimă controlul procesului de gândire și supraveghează bunul mers al lucrurilor, semnifică gândirea speculativă;

6. Pălăria neagră este cea care oferă o perspectivă sumbră, judecând faptele și semnifică gândirea negativistă, critică.

Purtătorii celor șase pălării trebuie să intre perfect în pielea personajelor, să gândească din perspectiva pălăriei pe care o poartă. Pălăria poate fi purtată individual, dar și colectiv.

Concret, metoda funcționează astfel: se oferă cazul propus spre a fi discutat și pălăriile gânditoare elevilor. Cei care poartă pălăria albă trebuie să înceapă cu: faptele sunt următoarele ………. Enunțurile celor care poartă pălăria roșie se axează pe sentimente: Sentimentul meu este…. sau (Nu) Îmi place că… Pălăria neagră poate începe cu: Nu e bine pentru că…. sau Ne expunem la un mare risc…., pe când cea galbenă insistă pe: Beneficiile sunt următoarele……

Cei care poartă pălăria verde se gândesc și la alte alternative: Ce-ar fi dacă…., iar cei cu pălăria albastră încearcă să se rezume: Care e următorul pas……, sau Haideți să rezumăm…..

Avantaje ale aplicării metodei pălăriilor gânditoare:

– stimulează capacitatea de a lua decizii,

– dezvoltă capacitatea de comunicare,

– dezvoltă mai ales inteligența interpersonală, dar și cea lingvistică sau logico-matematică,

– dezvoltă gândirea,

– dezvoltă și exersează capacitățile empatice.

Limitele acestei metode pot fi:

– există posibilitatea ca metoda să nu fie luată în serios și să fie percepută ca o simplă activitate recreativă,

– apare riscul identificării totale cu una din pălării și refuzul ulterior de a mai purta altă pălărie,

– pot apărea conflicte între elevi.

Metoda studiului de caz

Metoda studiului de caz mijlocește o confruntare directă cu o situație din viața reală, având un puternic caracter activ și evidente valențe euristice și aplicative.

Studiul de caz este o metodă de confruntare directă a participanților cu o situație reală, autentică, luată drept exemplu tipic, reprezentativ pentru un set de situații și evenimente problematice.

Această metodă urmărește realizarea contactului elevilor cu realitățile complexe într-un domeniu dat și testarea gradului de operaționalitate a cunoștințelor însușite și a capacităților formate, în situații limită.

Pentru ca o anumită situație să poată fi considerată și analizată precum un caz, ea trebuie să aibă anumite particularități:

– să prezinte relevanță în raport cu obiectivele activității;

– să fie autentică;

– să fie motivantă, să suscite interes din partea participanților;

– să dețină valoare instructivă în raport cu competențele profesionale, științifice, etice.

Etape ale metodei:

1. prezentarea clară, precisă și completă a cazului, în concordanță cu obiectivele propuse,

2. clarificarea eventualelor neînțelegeri în legătură cu acel caz,

3. studiul individual al cazului,

4. dezbaterea în grup a modurilor de soluționarea a cazului,

5. luarea deciziei în legătură cu soluția cea mai potrivită și formularea concluziilor,

6. evaluarea modului de soluționare a cazului și evaluarea participanților.

Avantaje ale metodei:

– familiarizarea participanților cu situații concrete de viață;

– valorificarea cunoștințelor și capacităților elevilor în contexte reale realizând astfel legătura teoriei cu practica;

– dezvoltarea cooperării;

– dezvoltarea gândirii și operațiilor acesteia;

– formarea și dezvoltarea operațiilor cognitive și metacognitive;

– dezvoltarea competențelor comunicaționale;

– dezvoltarea capacității investigative;

– dezvoltarea capacității de luare a deciziilor.

Limitele aplicării metodei studiului de caz:

– dificultăți legate de alegerea unor cazuri relevante;

– dificultăți legate de accesul la sursele de informare necesare soluționării cazului;

– experiența redusă a unor participanți creează dificultăți în găsirea soluției optime cu efecte nedorite în gradul de implicare motivațională în activitate;

– consum mare de timp.

Incidentul critic

Această tehnică rezidă în prezentarea unui incident critic, care poate fi real sau imaginat. Elevii se vor împărți în tabere polare cu privire la ce anume trebuie făcut în acea situație.

Etapele metodei:

– prezentarea incidentului

– analiza incidentului de fiecare participant, prin adresarea de întrebări formatorului.

– sinteza dezvoltată se realizează la îndemnul formatorului, de către unul dintre participanți, pentru întregul grup.

– delimitarea problemei: participanții încearcă să distingă o problemă reală, explorând în profunzime ceea ce este inițiat prin incidentul inițial.

– decizia individuală: fiecare participant ia o decizie personală pe care o citește întregului grup iar apoi formatorul le cere tuturor să voteze cele mai bune decizii.

– lucrări desfășurate în subgrupuri.

– discuție în plen.

– evaluarea pornește de la schimburi de puncte de vedere între participanți; se fac astfel exploatări privind modul în care se pot rezolva astfel probleme în viața cotidiană.

– discuție finală: se verifică gradul de îndeplinire a obiectivelor activității.

Avantaje ale metodei:

– confruntarea participanților cu situații concrete de viață,

– dezvoltarea cooperării,

– dezvoltarea capacității de luare a deciziilor,

– dezvoltarea gândirii și a operațiilor acesteia.

Limitele aplicării incidentului critic:

– discuții legate de alegerea unor incidente critice semnificative,

– experiența redusă a unora dintre participanți creează dificultăți în adoptarea celei mai potrivite decizii.

Metode de evaluare propuse pentru cursul opțional:

Proiectul reprezintă o metodă complexă de evaluare, individuală sau de grup, recomandată profesorilor pentru evaluarea sumativă. Elaborarea proiectului necesită o perioadă mai mare de timp ( câteva zile sau câteva săptămâni) și poate fi sarcină de lucru individuală sau de grup.

În utilizarea acestei metode se parcurg următoarele etape:

Stabilirea temei pentru proiect

Stabilirea și precizarea perioadei de realizarea a proiectului

Familiarizarea elevilor cu exigențele specifice elaborării unui proiect

Planificarea activității (individuale sau de grup)

Desfășurarea cercetării/ colectarea datelor

Realizarea produselor/ materialelor

Prezentarea rezultatelor obținute/ a proiectului

Evaluarea proiectului

Profesorul trebuie să le recomande elevilor ca în realizarea proiectului să respecte următoarea structură:

Pagina de titlu (include tema proiectului, numele autorului/ autorilor, școala, clasa, perioada de realizare);

Cuprinsul (se precizează titlurile capitolelor și subcapitolelor);

Introducerea (se fac referiri la importanța temei, cadrul conceptual și metodologic);

Dezvoltarea elementelor de conținut prezentate în cuprins;

Concluzii;

Bibliografie;

Anexe.

Pe parcursul realizării proiectului, cadrul didactic oferă suport și consultații elevilor în desfășurarea cercetării, în colectarea datelor necesare și poate efectua evaluări parțiale. Evaluarea proiectului implică atât raportarea la calitatea produsului, cât la calitatea procesului, a activității elevului. În aceste sens, este necesar ca profesorul să formuleze criterii clare, susceptibile de a asigura o evaluare obiectivă, și să le comunice elevilor.

Avantaje ale utilizării proiectului:

Este, în același timp, o metodă eficientă de evaluare, dar și o metodă de învățare interactivă;

Plasează elevul într-o situație de cercetare autentică;

Cultivă responsabilitatea pentru propria învățare și rezultatele acesteia;

Asigură implicarea tuturor elevilor în realizarea sarcinilor propuse;

Facilitează abordările de tip inter- și transdiciplinar;

Promovează inerevaluarea/ autoevaluarea și inerînvățarea;

Oferă posibilitatea aprecierii unor rezultate de diverse tipuri ( cunoștințe, capacități, abilități);

Permite exersarea și evaluarea capacității de a observa, de a investiga, capacității de analiză, sinteză, comparație, generalizare și abstractizare, capacității de a utiliza tehnici specifice de muncă intelectuală, capacității de a utiliza, asocia, transfera diverse cunoștințe, capacității argumentative;

Asigură dezvoltarea competențelor de relaționare, acompetențelor de comunicare, stimulează creativitatea;

Facilitează dezvoltarea încrederii în propriile forțe.

Limite ale utilizării proiectului ca metodă de evaluare:

Apariția unor conflicte între elevi

Minimalizarea rolului profesorului.

Portofoliul este o metodă de evaluare complexă, longitudinală, proiectată într-o secvență mai lungă de timp, care oferă posibilitatea de a emite o judecată de valoare, bazată pe un ansamblu de rezultate. Reprezintă un veritabil portret pedagogic al elevului, relevând nivelul general de pregătire, rezultatele deosebite obținute în unele domenii ca și rezultatele slabe în alte domenii, interese și aptitudini demonstrate, capacități formate, atitudini, dificultăți în învățare întâmpinate.

Portofoliul este un instrument utilizat în cadrul evaluării sumative, care perite estimarea progresului în învățare al elevului, prin raportare la achizițiile realizate în perioade de timp mai mari (semestru, an școlar sau chiar ciclu de învățământ).

Structura unui portofoliu poate fi exclusiv o sarcină a profesorului, în sensul că el este cel care stabilește scopul, contextul, realizează proiectarea lui, formulează cerințele standard și selectează produsele reprezentative ale activității elevilor, sau poate implica și contribuția elevilor în modul în care acesta se construiește: elevii pot alege anumite instrumente de evaluare sau eșantioane din propria activitate, considerate semnificative din punct de vedere al calității lor.

Astfel un portofoliu poate conține următoarele piese:

fișe de informare și documentare independentă,

referate, eseuri, creații literare proprii, rezumate, articole,

pliante, prospecte, desene, colaje, postere,

teme, probleme rezolvate,

schițe, proiecte și experimente,

date statistice, curiozități, elemente umoristice referitoare la tematica abordată,

înregistrări audio/ video, fotografii,

decupaje din reviste, reproduceri de pe internet,

liste bibliografice și comentarii cu privire la anumite lucrări.

Avantajele utilizării portofoliului:

permite aprecierea unor tipuri variate de rezultate școlare și a unor produse care de regulă, nu fac obiectul, nici unei evaluări,

evidențiază cu acuratețe progresul în învățare al elevilor, prin raportare la o perioadă mai lungă de timp,

facilitează exprimarea creativă și manifestarea originalității specifice fiecărui elev,

determină angajarea și implicarea efectivă a elevilor în demersul evaluativ,

permite identificarea punctelor forte ale activității fiecărui elev, dar și a aspectelor ce pot fi îmbunătățite,

constituie repere relevante pentru demersurile de diferențiere și individualizare a instruirii,

cultivă responsabilitatea elevilor pentru propria învățare și pentru rezultatele obținute.

Dezavantajele utilizării portofoliului:

dificultăți în identificarea unor criterii pertinente de evaluare holistică,

riscul preluării unor sarcini specifice elaborării portofoliului.

Investigația

Această metodă de evaluare oferă posibilitatea elevului de a aplica în mod creativ cunoștințele însușite în situații noi și variate, pe parcursul unei ore sau a unei succesiuni de ore de curs. Presupune definirea unei sarcini de lucru cu instrucțiuni precise, înțelegerea acesteia de către elevi înainte de a trece la rezolvarea propriu-zisă, prin care elevul demonstrează și exersează totodată, o gamă largă de cunoștințe și capacități în contexte variate. Se poate formula și sub forma unor teme pentru acasă, dar definitivarea se va face în clasă, prin comentarea concluziilor.

Presupune parcurgerea cel puțin a următorilor pași:

enunțarea sarcinii de lucru de către profesor

b. identificarea modalităților prin care se pot obține datele/ informațiile necesare de către elev, dar și cu îndrumarea profesorului

c. strângerea datelor/ informațiilor de către elev

d. stabilirea strategiei de utilizare a datelor/ informațiilor de către elev cu îndrumarea profesorului

e. scrierea unui raport privind rezultatele investigației de către elev

Investigația pune în valoare: creativitatea și inițiativa, cooperarea și participarea la lucrul în echipă, constanța și concentrarea atenției, perseverența, flexibilitatea gândirii și deschiderea către noi idei.

Referatul

Permite o apreciere nuanțată a învățării și identificarea unor elemente de performanță individuală a elevului, care își au originea în motivația lui pentru activitatea desfășurată.

Referatul poate fi referat de investigație științifică, bazat pe descrierea demersului unei activități desfășurate în clasă și pe analiza rezultatelor obținute și referat bibliografic, bazat pe informarea documentară, bibliografică.

MODALITĂȚI DE EVALUARE

Evaluarea competențelor specifice vizate va fi centrată nu pe volumul de cunoștințe achiziționat, ci pe rezultatele obținute prin :

Generare de idei, opțiuni, soluții, puncte de vedere;

Argumentarea unor enunțuri;

Compararea unor date și stabilirea unor relații;

Elaborarea de strategii;

Particularizarea/ generalizarea, aplicarea, integrarea legislației de mediu;

Explorarea propriilor obiceiuri și a diverselor surse de informare;

Organizarea informațiilor și observațiilor sub forma unui portofoliu personal.

Se va pune accent pe evaluarea formativă în scopul valorificării potențialului de care dispun elevii și asigurării unui feed-back permanent. Evaluarea este orientată pe lucrul în echipă și pe învățarea prin cooperare în vederea stimulării inițiativei și a spiritului întreprinzător al elevilor, realizându-se prin:

Activități experimentale;

Fișe de lucru;

Teste docimologice;

Tema de lucru(în clasă, acasă) concepută în vederea evaluării;

Referate;

Proiecte;

Portofolii:

Observația sistematică a activității și comportamentului elevilor;

Investigația;

Autoevaluarea.

1.6. Documente integratoare rezultate din întocmirea C.D.Ș. – ului

Proiectarea curriculară a CDȘ

Proiectarea instruirii în formele sale de bază (planificarea calendaristică anuală și proiectarea unităților de învățare) se poate realiza în conformitate cu elementele metodologice principale, redate în documentele din Curriculum Național și cu modelele prezentate în ghidurile corespunzătoare.

Această proiectare are tradiții pentru învățământul liceal, cu origini care au aproape un deceniu(odată cu realizarea primei programe pe competențe, la clasa a IX-a).

Proiectarea pe competențe se bazează pe câmpul conceptual și metodologic cunoscut, prin care sunt definite: proiectarea calendaristică anuală, unitatea de învățare, proiectarea unităților de învățare, competențele specifice, competențele generale, conținuturile, detalieri ale conținuturilor, resurse educaționale, metodele de evaluare etc.

Pentru proiectarea instruirii în învățământul gimnazial, există experiența proiectării pe obiective (în care obiectivele de referință sunt finalitățile procesului de învățământ) practicată, mai mult sau mai puțin constant, ca reflectare a concepției promovate de ghidurile metodologice corespunzătoare.

Proiectarea pe competențe și pe obiective au în comun un model relativ invariant de rubricație. Diferențele apar în momentul în care se realizează trecerea de la proiectul instruirii, la aplicarea sa în practică.

Prin obiectivele de referință se urmăreau anumite finalități (concretizate sau nu în obiective de învățare), cu o formulare aparent mai vagă și cu posibilitatea realizării unei „învățări în sine”.

Prin competențe se urmăresc, însă, anumite abilități, deprinderi, tehnici de lucru, formulate într-un mod mai precis decât în cazul obiectivelor.

Definirea competențelor lasă un anumit loc și unei părți factuale, informative, precum și unei dimensiuni atitudinale, pe lângă dimensiunea metodologică ce accentuează rezultatele instruirii în forma lor acțională, demonstrabilă.

Elementul de noutate în proiectarea instruirii la gimnaziu îl constituie înlocuirea obiectivelor prin competențe, atât în planificarea anuală, cât și în proiectarea unităților de învățare. Este necesară, însă, o asumare corespunzătoare de competențe care urmează să fie atinse pe parcursul instruirii.

Competențele nu pot fi transformate în obiective de învățare (sau în obiective cu un anumit grad de operaționalitate) și nici în „sub-competențe”. Competențele specifice se exercită în diferite situații de învățare, prin anumite activități specifice, într-o varietate de forme și pe baza unor suporturi corespunzătoare ofertate. Ele reprezintă totodată criterii orientative în procesul de evaluare.

Între competențe și conținuturi există o relație extrem de interesantă, astfel:

aproape toate competențele specifice din programele școlare pot fi dezvoltate cu aproape toate conținuturile programei școlare (neexistând însă o corespondență biunivocă între ele);

aproape toate conținuturile permit exersarea unor situații și activități de învățare care să ducă la atingerea oricăror competențe existente în programă (neexistând o corespondență biunivocă nici în acest sens);

competențele specifice este util să fie considerate ca „finalități” pragmatice imediate (dar și de durată) ale procesului de instruire.

Planificarea calendaristică anuală (macroproiectarea instruirii)

La clasele V – XII programa, planificarea și proiectarea utilizează conceptul de competență (competențe generale – urmărite pe întreg parcursul acestor clase și competențe specifice, pentru fiecare clasă).

Cursul opțional propus se adresează elevilor din cursul inferior și superior al liceului și are drept scop familiarizarea acestora cu importanța și rolul istoriei locale în România, în contextul pluralismului și diversității de idei. Cursul se focalizează pe înțelegerea specificului cunoașterii de tip istoric, aplicabil în cazul de față atât domeniului politic, cât și celui public, putând fi încadrat următoarelor conținuturi:

1. Oamenii, societatea și lumea ideilor,

2. Statul și politica,

3. Relații internaționale.

Programa cursului Pagini din istoria orașului Tecuci a fost realizată având în vedere atingerea obiectivelor sistemului învățământului preuniversitar românesc, adecvarea acestora la asigurarea educației pentru o cetățenie democratică.

Programa are în vedere următoarele cerințe:

– să asigure o abordare complementară la temele care tratează istoria națională în România, rolul acestei instituții în modernizarea societății românești și pe care elevii le studiază în cursul superior al liceului, în cadrul cursului general de istorie;

– să stimuleze interesul elevilor pentru istoria locală până în secolul al XX-lea;

să permită elevilor din cursul superior și inferior al liceului să reflecteze asupra impactului avut de localitățile mici în viața societății românești;

să suplimenteze oportunitățile de predare- învățare, contribuind la atingerea competențelor specifice claselor de liceu;

să răspundă unor interese legitime ale elevilor de liceu față de cunoașterea statutului, importanței și rolului istoriei locale în modernizarea și evoluția societății românești;

să susțină finalitățile cursului general de istorie prin setul de valori și atitudini propus și prin competențele specifice pe care le promovează; să propună un demers didactic realizat din perspectiva educației pentru un pluralism și diversitatea de idei, a perspectivelor multiple asupra istoriei, a utilizării surselor multiple de informare și documentare;

să asigure premisele pentru continuarea învățării după finalizarea studiilor liceale;

Programa de curs opțional Pagini din istoria orașului Tecuci încearcă să ofere un răspuns posibil la interesele de cunoaștere ale elevului de liceu, la evoluțiile din domeniul cercetării științifice, precum și la viziunea societății contemporane asupra educației asa cum reiese din diferite documente la nivel european.

Competențele sunt ansambluri structurate de cunoștințe și deprinderi dobândite prin învățare; ele permit identificarea și rezolvarea în contexte diferite a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu.

Competențele generale se definesc pe obiect de studiu și se formează pe durata mai multor ani. Ele au un grad ridicat de generalitate și complexitate și au rolul de a orienta demersul didactic către achizițiile finale ale elevului.

Componenta fundamentală a programei este cea referitoare la competențe specifice și conținuturi. Competențele specifice se definesc pe CDȘ și se formează pe parcursul unui an școlar. Ele sunt derivate din competențele generale, fiind etape în dobândirea acestora. Competențelor specifice li se asociază prin programă unități de conținut.

Comisia Europeană, prin directoratul general pentru educație și cultură, a realizat un demers derulat pe mai mulți ani (2002 – 2006), concretizat într-un raport final asupra principalelor elemente care derivă din implementarea programului „Educație și formare 2010” în perspectiva compatibilizării sistemelor educaționale din țările Uniunii Europene.

Acest program s-a materializat în mai multe documente anterioare (2002, 2004), care fac referiri la definirea și concretizarea unor competențe – cheie, considerate finalități centrale ale procesul educațional. Domeniile de competențe și elementele componente ale acestora (cunoștințe, deprinderi, atitudini) sunt rezultatul unor discuții și negocieri între specialiștii direcției de educație și cultură a Comisiei Europene, reprezentanți ai comunității științifice internaționale și reprezentanți ai ministerelor și institutelor de cercetare din diferite țări. Ultima formă a acestui pachet de competențe – cheie organizate în opt domenii reprezintă, cu toate limitările pe care le cuprinde (decembrie 2006), un document cu o largă acceptare internațională.

În accepțiunea Comisiei Europene, definiția competențelor – cheie este următoarea: Competențele – cheie reprezintă un pachet transferabil și multifuncțional de cunoștințe, deprinderi (abilități) și atitudini de care au nevoie toți indivizii pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru incluziune socială și inserție profesională. Acestea trebuie dezvoltate până la finalizarea educației obligatorii și trebuie să acționeze ca un fundament pentru învățarea în continuare, ca parte a învățării pe parcursul întregii vieții.

Din această definiție și din analiza specificului competențelor – cheie rezultă următoarele:

competențele se definesc printr-un sistem de cunoștințe – deprinderi (abilități) – atitudini;

au un caracter trans-disciplinar implicit;

competențele – cheie reprezintă într-un fel finalitățile educaționale ale învățământului obligatoriu;

acestea trebuie să reprezinte baza educației permanente.

Sistemul de competențe – cheie a reprezentat un element de referință al planurilor de învățământ (aprobate în anul 2006) și a fost inclus ca atare în nota de fundamentare a acestora, unde se apreciază că ariile curriculare sunt compatibile cu cele 8 domenii de competențe – cheie stabilite la nivel european; se precizează, de asemenea, referitor la competențele – cheie:

a) Planul de învățământ și programele trebuie să vizeze în mod direct formarea echilibrată a competențelor – cheie din toate aceste domenii prin însușirea de către elevi a cunoștințelor necesare și prin formarea deprinderilor și atitudinilor corespunzătoare.

b) Competențele – cheie sunt, în esența lor, transversale, formându-se prin mai multe discipline și nu doar prin studiul unei anumite discipline; de aceea elaborarea programelor trebuie să țină seama în mod explicit de această caracteristică.

Documentele recente (2009) referitoare la modificări ale planurilor – cadru de învățământ nu mai fac referiri la competențele – cheie, dar programele școlare (nemodificate) ale diferitelor discipline conservă în interiorul lor referiri directe ale acestora; dintre programele școlare pentru ciclul liceal superior (ciclul inferior al liceului, clasele IX – X) și ciclul liceal superior (clasele XI – XII), elemente substanțiale referitoare la competențele – cheie cuprind programele de fizică și de geografie.

Domeniile de competențe – cheie cuprind: cunoștințe, abilități (aptitudini, deprinderi), atitudini.

Competențele – cheie, grupate pe cele opt domenii (dintre care două au subdomenii distincte) au un caracter profund teoretic și cu u înalt grad de generalitate. Desigur, puteau fi imaginate și alte decupaje interioare precum și alte dimensiuni ale extinderii conceptuale a acestora. De exemplu, este greu de explicat forma minimalistă și simplificatoare a subdomeniului „Științe” (asociat relativ forțat cu tehnologiile), prin comparație cu domeniul social – civic, descris amănunțit într-un spațiu extins.

Chiar în aceste condiții, referențialul propus de cele opt domenii de competențe – cheie reprezintă un sistem comun de raportare a disciplinelor școlare actuale suficient de complex.

Redăm, mai jos, cele opt domenii sugerate de Comisia Europeană, cu specificațiile lor minimale (A). Această prezentare a competențelor – cheie este importantă în orientarea cadrelor didactice care își proiectează CDȘ, pentru identificarea acelor elemente ale competențelor care pot fi asumate sub forma unor competențe generale și competențe specifice, ce urmează a fi incluse în programele opționale.

Domeniul: (1) Comunicarea în limba maternă

(A) Elemente care rezultă din documentul Comisiei Europene (exemple)

Cunoștințe: Vocabular; gramatică; tipuri de texte literare și non – literare; interacțiune verbală (conversație, explicație etc.); stiluri de limbă vorbită și scrisă

Abilități: Comunicarea oral și în scris în diferite situații; scrierea unor texte; ascultarea și înțelegerea mesajelor orale și scrise etc.

Atitudini: dezvoltarea interesului pentru comunicare și lectură; dezvoltarea unei atitudini pozitive față de limba maternă, abordarea constructivă a dialogului etc.

Domeniul: (2) Comunicarea în limbi străine

(A) Elemente care rezultă din documentul Comisiei Europene (exemple)

Cunoștințe: Vocabular; gramatică funcțională și stil; texte literare și non – literare.

Abilități: Inițierea și susținerea unei conversații în limbi străine; ascultarea și înțelegerea unor mesaje; citirea și înțelegerea unor texte; învățarea unor limbi într-un mod informal, pe tot parcursul vieții.

Atitudini: Sensibilitate pentru diferențe culturale; dorința de a se relaționa cu alte culturi prin limbajul vorbit; interes și curiozitate pentru alte limbi, comunicare interculturală.

Domeniul: (3) Competențe matematice (3.1.) și competențe de bază în științe și tehnologii (3.2) (3.1.) Competențe matematice

(A) Elemente care rezultă din documentul Comisiei Europene (exemple)

Cunoștințe: Cunoștințe elementare despre numere, măsuri, structuri și de utilizare a numerelor în diferite operații fundamentale; înțelegerea noțiunilor și termenilor matematici; sensibilizarea la posibilitățile matematicii.

Abilități: Utilizarea și înțelegerea diferitelor situații cu semnificație matematică din realitatea înconjurătoare; utilizarea unor argumente; abstractizarea și generalizarea problemelor principale de matematică; operarea cu modele; comunicarea rezultatelor activităților matematice etc.

Atitudini: Respectul pentru adevăr; dorința de a căuta argumente pentru a demonstra aserțiunile; relaționarea corectă față de opiniile celorlalți.

(3.2.) Competențe de bază în științe și tehnologii

(A) Elemente care rezultă din documentul Comisiei Europene (exemple)

Cunoștințe: Cunoștințe elementare din științe și a principiilor de bază din lumea naturală, tehnologie și ale produselor și proceselor tehnologice; relaționarea tehnologiei cu diferite câmpuri: progres științific, societate, cultură, mediu înconjurător, dezvoltare durabilă.

Abilități: Utilizarea și manipularea instrumentelor proprii științelor și tehnologiei; utilizarea datelor științifice pentru atingerea unui scop științific sau formularea și comunicarea unor concluzii (inclusiv raționamentul subiacent).

Atitudini: Dezvoltarea aprecierilor critice asupra științei și tehnologiei incluzând aspecte legate de siguranță și securitate ca și a problemelor etice; respect pentru siguranță și durabilitate din perspectiva progreselor științifice și tehnologice.

Domeniul: (4) Competența digitală (TSI – Tehnologia Societății informației)

(A) Elemente care rezultă din documentul Comisiei Europene (exemple)

Cunoștințe: Înțelegerea rolului TSI în viață și societate; funcțiile principale ale computerului, incluzând procesare, programe simple, internet / email, baze de date, managementul stocării informațiilor; rolul TSI în creativitate și inovație.

Abilități: Procesarea unor cantități mari de informații; comunicarea prin email; accesarea și utilizarea serviciilor de pe Internet.

Atitudini: Înclinația spre lucrul independent și în echipă; dorința de accesare critică a informației existente; sensibilitatea pentru aspectele personale.

Domeniul: (5) Competența socială și competențe civice

(5.1.) Competența socială

(A) Elemente care rezultă din documentul Comisiei Europene (exemple)

Cunoștințe: Coduri de conduită și modalități general acceptate și promovate în societate; menținerea unei bune sănătăți, a unei stări optime personale pentru sine și pentru familie; înțelegerea dimensiunilor socioculturale și economice ale societății europene; înțelegerea modului de interacțiune dintre identitatea culturală națională și identitatea europeană.

Abilități: Încredere și empatie în relația cu alți indivizi; toleranță în relație cu vederile și comportamentele altora; abilitatea menținerii unui grad de separare între sferele profesională și personală ale vieții; opoziția față de transferul conflictelor profesionale în domeniul personal.

Atitudini: Interes și respect față de ceilalți; disponibilitatea pentru compromis; integritatea; asumarea responsabilității.

(5.2.) Competențe civice

(A) Elemente care rezultă din documentul Comisiei Europene (exemple)

Cunoștințe: Drepturi civice, democrație, dreptate, egalitate, cetățenie; limba națională; constituția țării; rolurile și responsabilitățile instituțiile relevante pentru politicile care se desfășoară la nivel local, regional, național, european și internațional; cunoașterea principalelor evenimente, tendințe și agenți de schimbare ai istoriei naționale, europene și mondiale; cunoașterea procesului de integrare europeană precum și a structurilor, obiectivelor și a valorilor Uniunii Europene.

Abilități: Angajarea în activități publice; participarea la activitățile comunității; abilitatea de a realiza o legătură eficientă cu instituțiile din domeniul public; demonstrarea solidarității prin arătarea interesului și ajutorului în rezolvarea unor probleme care afectează comunitatea locală sau mai extinsă; participarea informată la vot.

Atitudini: Înțelegerea și aprecierea diferențelor între sistemele de valori ale diferitelor religii și origini etnice; toleranță și respect pentru valorile celuilalt; sentimentul apartenenței la localitatea natală, la țară, la Uniunea Europeană, Europa în general și lumea contemporană; sprijinul pentru diversitatea și coeziunea socială; disponibilitatea de a participa la luarea deciziilor la nivelul comunității; dispoziția de a participa voluntar la activități civice.

Domeniul: (6) A învăța să înveți

(A) Elemente care rezultă din documentul Comisiei Europene (exemple)

Cunoștințe: Cunoașterea calificărilor solicitate; cunoașterea metodelor proprii de învățare, a punctelor tari și slabe ale abilităților și calificărilor personale; cunoașterea posibilităților existente pentru educație și formare.

Abilități: Dobândirea alfabetizărilor de bază pentru învățarea permanentă; utilizarea resurselor de timp pentru crearea oportunităților de învățare; autonomie, disciplină, perseverență în procesele de învățare; dobândirea și exploatarea unor noi cunoștințe și aptitudini; puterea de concentrare pe perioade lungi sau scurte de timp; reflecția critică asupra obiectului și scopului învățării; autoevaluarea învățării.

Atitudini: Adaptabilitate și flexibilitate; automotivarea și încrederea în sine; inițiativa personală; aprecierea pozitivă a activității de învățare permanentă ca sursă de dezvoltare personală.

Domeniul: (7) Inițiativă și antreprenoriat

(A) Elemente care rezultă din documentul Comisiei Europene (exemple)

Cunoștințe: Identificarea oportunităților de dezvoltare a unei activități profesionale sau de afaceri.

Abilități: Gestionarea unui proiect anticipativ; planificarea, organizarea, analiza, comunicarea și realizarea lui; abilități de dezvoltare și implementare a unui proiect; lucrul individual și în echipă.

Atitudini: Demonstrarea inițiativei; atitudine pozitivă față de inovare; demonstrarea dorinței de afirmare a abilităților antreprenoriale.

Domeniul: (8) Sensibilizare și exprimare culturală

(A) Elemente care rezultă din documentul Comisiei Europene (exemple)

Cunoștințe: Conștientizarea patrimoniului cultural local, național și european; cunoștințe de bază asupra anumitor manifestări culturale și artistice, inclusiv ale culturii populare; cunoștințe de bază din domeniile principale ale culturii și artei și dezvoltarea lor istorică; înțelegerea diversității culturale și lingvistice în Europa și în lume; înțelegerea importanței factorilor estetici în viața cotidiană;

Abilități: posibilitatea angajării unor discuții și dezbateri asupra unei game de largi de subiecte referitoare la cultură; compararea punctelor de vedere și a manifestărilor expresiv – creative personale cu ale altora; dezvoltarea aptitudinilor creative.

Atitudini: Cultivarea sentimentului identității împreună cu respectul pentru diversitate; interes pentru viața culturală și domeniul estetic al realității; atitudinea pozitivă față de toate formele culturale.

Între competențe și conținuturi există o relație extrem de interesantă, astfel:

aproape toate competențele specifice din programele școlare pot fi dezvoltate cu aproape toate conținuturile programei școlare (neexistând însă o corespondență biunivocă între ele);

aproape toate conținuturile permit exersarea unor situații și activități de învățare care să ducă la atingerea oricăror competențe existente în programă (neexistând o corespondență biunivocă nici în acest sens);

competențele specifice este util să fie considerate ca „finalități” pragmatice imediate (dar și de durată) ale procesului de instruire.

Planificarea anuală (macroproiectarea instruirii) trebuie să pornească de la analiza și lectura atentă a programei, care să ducă la înțelegerea corectă a contextului de instruire generat de aceasta.

Pentru elaborarea planificării (anuale sau semestriale) este recomandabilă – la fel ca pentru curriculum nucleu – parcurgerea următoarelor etape:

lectura atentă a programei (și înțelegerea caracterului determinant al competențelor specifice și a caracterului asociat, complementar, al conținuturilor);

asocierea între competențele specifice și conținuturi; această asociere se face dinspre conținuturi, pentru a se păstra logica internă a succesiunii acestora;

împărțirea conținuturilor pe unități de învățare; această activitate are ca scop identificarea – de către profesor – în conținuturile sugerate de programă, a unor anumite “ansambluri” de conținuturi (unități de învățare);

Stabilirea succesiunii de parcurgere a unităților de învățare; aceasta se realizează, de regulă, după succesiunea conținuturilor sugerate de programă; anumite unități de învățare (sau conținuturi interne ale acestora) pot fi poziționate însă și în altă ordine, cu condiția să accesibilizeze formarea competențelor asumate.

Alocarea resurselor de timp pentru parcurgerea fiecărei unități de învățare; acestea pot fi diferite de la un profesor la altul, în raport cu mediul educațional, sau pot să fie influențate de structura anului școlar, ilustrând astfel caracterul personalizat al planificării (“macroproiectării”).

Programa de CDȘ trebuie să aibă o coerență interioară a sistemului “competențe specifice – conținuturi”, prin aceea că acestea sunt asociate în cadrul unor mari arii tematice. În acest fel, competențele specifice sugerate în coloana din stânga urmează a fi atinse cu ajutorul unor conținuturi sugerate în coloana din dreapta. Altfel spus, în mod invers, conținuturile (din dreapta) urmează să fie utilizate pentru atingerea competențelor (nominalizate în stânga). Între anumite competențe și anumite conținuturi (aparent corespunzătoare) nu există o corespondență biunivocă, ci o corespondență “de grup”: aceste competențe pot fi urmărite prin oricare dintre elementele de conținut.

Liceul tehnologic ,,Elena Caragiani’’ Tecuci

Avizat director,

Disciplina: PAGINI DIN ISTORIA ORAȘULUI TECUCI

Avizat șef comisie metodică,

Profesor: IOSIF SIMONA

Clasa: a XI a A

An școlar: 2016-2017

1 ora/săptămână

PLANIFICARE ANUALĂ

De asemenea, câteva precizări asupra elementelor componente ale planificării:

Prin “unitate de învățare” se înțelege o anumită structură tematică reunită printr-o coerență interioară vizibilă, ușor nominalizabilă, care vizează atingerea unui ansamblu comun de competențe specifice, permite realizarea unei instruiri continui și se finalizează printr-o evaluare. Deci, unitatea de învățare trebuie:

să fie supraordonată lecțiilor;

să aibă o coerență interioară vizibilă;

să fie relativ ușor și simplu de denumit;

să vizeze atingerea acelorași competențe specifice;

să se finalizeze printr-o evaluare;

să acopere resurse de timp comparabile între ele (care, în principiu, ar putea fi de minim 2 ore și maxim 7 – 8 ore).

(a) Competențele specifice sunt cele asumate prin programă; în planificare se pot trece doar numerele celor care sunt asumate pentru fiecare unitate de învățare (de exemplu 1.1.; 1.2. etc.), fără a repeta formularea lor; la diferite unități de învățare se pot repeta anumite competențe specifice;

Conținuturile sunt, de regulă, identice cu formulările din programă (sau le rezumă în mod suficient); aceste conținuturi pot fi precizate în ordinea din programă sau pot fi ordonate într-un mod care să faciliteze accesibilitatea lor.

Numărul de ore se referă la întreaga unitate de învățare, în ansamblul ei.

Săptămâna poate să cuprindă doar intervalul numeric (săptămânile 1 – 5; 6 – 8) sau reperele de date (17 – 29 septembrie; 15 – 30 octombrie).

La rubrica observații se pot trece anumite modificări în alocarea resurselor de timp sau chiar poziția unor evaluări, conform modelului atașat. Proiectarea unităților de învățare

Pornind de la planificarea anuală (macroproiectarea instruirii) se poate trece la un alt nivel de detaliere reprezentat de proiectarea unităților de învățare, așa cum au fost identificate și definite prin proiectare.

Unitatea de învățare, definită anterior, reprezintă o anumită parte (entitate) a programei, care determină formarea la elevi a unui comportament specific (generat de competențele specifice), are o anumită coerență tematică interioară, se desfășoară în mod continuu o perioadă de timp și se finalizează prin evaluare. Unitatea de învățare poate fi sugerată de programă sau poate fi denumită și delimitată de cadrul didactic care face macroproiectarea. Unitățile de învățare pot să difere ca denumire, întindere și sarcini asumate, după resursele de timp sau chiar în cadrul unor resurse fixe de timp (de o oră), după alte criterii. De aceea trebuie să subliniem că poate exista o anumită varietate de identificare și denumire a unităților de învățare în raport de criteriile avute în vedere (numărul de ore, numărul de săptămâni pe semestru, structura anului școlar, preferințe ale profesorului). În toate situațiile însă, dacă se aplică o metodologie relativ invariantă, pot exista mai multe proiectări asemănătoare.

Demersul proiectării unei unități de învățare cuprinde următoarele momente:

Identificarea și denumirea unității de învățare;

Identificarea competențelor specifice (dintre cele menționate în planificare) și notarea lor ca atare;

Selectarea conținuturilor; în cadrul lor conținuturile din programă (notate în planificare) pot fi detaliate sau pot avea anumite elemente care sporesc precizia;

Analiza resurselor (metode, materiale, resurse de timp, elemente de management al clasei, mediul educațional);

Determinarea activităților de învățare care, utilizând conținuturile și resursele educaționale selecționate, pot duce la atingerea obiectivelor asumate; principalele activități de învățare pot fi sugerate de programa școlară (unde sunt menționate ca exemple posibile, nu exhaustiv), dar pot fi imaginate și altele, după experiența personală și gradul de inventivitate ale cadrului didactic.

Stabilirea instrumentelor de evaluare și apoi construirea lor.

Pentru proiectarea unei unități de învățare poate fi utilizat următorul tip de tabel, sugerat de CNC:

În legătură cu acest model se pot face anumite precizări:

(a) Deoarece proiectarea pe unitatea elementară de învățare (lecția) nu este presupusă în mod necesar, unitatea de învățare proiectată poate cuprinde un număr de linii orizontale (cu denumirile conținuturilor) care sunt echivalentul, ca timp, al lecțiilor; în acest fel, fiecare linie corespunzătoare unui anumit conținut poate fi o “lecție” (în sens tradițional).

(b) În anumite situații este utilă și proiectarea unor unități elementare (“lecții”), pornind de la proiectarea de mai sus; aceasta se poate face, în principiu, prin detalierea liniilor corespunzătoare conținuturilor și, implicit, a “lecțiilor”).

În realitate, situația are un grad mai înalt de complexitate, deoarece presupune:

construirea unor sarcini de învățare (derivate din competențele specifice);

imaginarea unei succesiuni de activități de-a lungul unei ore, cu o descriere mai completă.

În legătură cu acest model al proiectării unității de învățare trebuie să facem încă anumite precizări:

(1) Unitatea de învățare devine principalul obiect al proiectării. În această viziune sugerată de structura internă a noului curriculum și paradigma educațională pe care o propune, proiectarea unităților de învățare, în această formă și accepțiune, este suficientă. Nu se presupune în mod nemijlocit și proiectarea unor unități elementare de instruire cu o durată de aproximativ o oră (denumite “lecții”).

(2) Părțile componente ale unității de învățare, nominalizate prin detalieri ale conținuturilor sunt secvențe subordonate, cu întinderi variabile de timp și care, într-un sens foarte larg, pot fi asimilate unor “lecții” (sau părți ale acestora).

(3) În condițiile în care există un anumit interes special pentru proiectarea unor unități de învățare mai mici (de tip “lecție” sau asemănătoare), acest lucru se poate realiza într-un context care trebuie să aibă în vedere elementele și etapele unei astfel de proiectări.

După cum este cunoscut, în documentele Curriculumului Național (cadrul de proiectare și ghidurile metodologice) nu se fac referiri la proiectarea unităților elementare de tipul „lecțiilor”. Dacă există însă un interes pentru această problemă, pot fi realizate așa-numite „proiecte de lecții”, care să reflecte într-un mod mai detaliat activitățile desfășurate într-un interval limitat de timp (o oră).

Unitatea de învățământ: Avizat director,

LICEUL TEHNOLOGIC,,ELENA CARAGIANI’’ TECUCI Avizat sef comisie metodică,

Profesor:IOSIF SIMONA

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ ANUALĂ

ANUL ȘCOLAR 2016-2017

Disciplina: PAGINI DIN ISTORIA ORAȘULUI TECUCI

Clasa a XI-a

Timp: 1 oră/săptămână

.*Planificarea va fi adaptata in funcție de practica la fiecare clasa.

LICEUL TEHNOLOGIC ,,ELENA CARAGIANI'' TECUCI

PROIECT DE ACTIVITATE DIDACTICĂ

Profesor: IOSIF SIMONA

Tema: Rolul tecucenilor în Războiul de Independență

Clasa: a XI a

Data :15.04.2017

Unitatea de învățare: Aspecte din Epoca Modernă

Tipul lecției: MIXTĂ

Varianta:modernă

Scopul lecției:

Informativ: în plan cognitiv-asimilarea noțiunilor, formarea deprinderilor intelectuale în înțelegerea noțiunilor legate de istoria locală;

Formativ – in plan afectiv-formarea intereselor si organizarea/reorganizarea valorilor,motivațiilor pentru înaintașilor noștri;

Educativ – cultivarea intereselor elevilor pentru aflarea trecutului;

Competențe specifice:

– Analizarea unui fapt istoric din istoria românilor în Epoca Modernă și în secolul al XX-lea, pe baza surselor istorice

– Formularea unor opinii referitoare la un fapt istoric din istoria românilor în Epoca Modernă și în secolul al XX-lea, pe baza surselor istorice.

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:

O1- să prezinte principalele momente ale politicii externe a României în anul 1877;

O2 – să precizeze rolul tecucenilor în Războiul de Independență;

O3 – să prezinte principalele operațiuni la care participă România între 1877-1878;

O4 – să identifice pe harta istorică dispunerea armatei române în anul 1877.

Strategia didactică:modernă-predarea-învățarea de noi cunoștințe;

Resurse didactice:

1.conținut noțional:război,independență;

2.condiții materiale:

– timp disponibil: 45 minute;

– spațiu: sala de clasă

– materiale și mijloace didactice: caiete, tabla, creta, manual, fișe de lucru, videoproiector, soft educațional;

Strategii didactice:

Metode didactice-conversația euristică,expunerea, problematizarea,explicația,observația,demonstrația;

Organizarea activității-forma de organizare:pe grupe de elevi;

Evaluarea-in funcție de răspunsurile date la evaluarea orală;

Principii didactice:

Principiul însușirii conștiente și active a cunoștințelor;

Principiul accesibilității cunoștințelor;

Principiul sistematizării cunoștințelor;

Principiul intuiției;

Principiul necesității învățării în contact cu realitatea;

Bibliografie:

– Atlas școlar ilustrat de istorie universală , M. Manea, A.Pascu, Ed.Corint, București, 2003

1.7. Concluzii și sugestii

La mai mult de zece ani de la introducerea curriculum-ului la decizia școlii, putem considera că potențialul acestei componente a curriculum-ului național este valorificat parțial. Scrierea programelor din oferta centrală a progresat în raport cu momentul de debut, dar o analiză mai profundă ne permite să identificăm diferențele dintre nivelul declarativ (prezent explicit în argumentul/nota de prezentare a programelor) și structurarea celorlalte componente.

În raport cu prioritățile actualei etape, oferta națională de curriculum la decizia școlii cuprinde teme care se adresează direct domeniilor de competențe-cheie: învățământ primar ( Educație pentru sănătate) gimnaziu (Drepturile copilului); liceu (Istoria locală ). Totuși, dincolo de intenții, anumite componente ale programelor (mai ales conținuturile și sugestiile metodologice) trebuie să devină mai mult un suport pentru demersuri didactice actuale în raport cu universul referențial al elevului, dar și cu perspectivele rolurilor lui ulterioare (sociale, profesionale etc.).

Un posibil punct de plecare pentru conceperea programelor, în ansamblul lor, poate fi afirmația următoare: „Invocarea experienței de învățare marchează o nouă evoluție în procesul de conceptualizare a curriculum-ului. Sursa de elaborare nu o mai reprezintă numai structurile cunoașterii sau ale culturii, ci trebuințele, interesele, aspirațiile celor care sunt beneficiarii educației, iar în organizarea învățării contează nu numai ce se învață, ci și cum, în ce manieră se învață”. O consecință a acestui mod de a concepe învățarea se poate identifica ușor la nivelul componentelor programelor școlare din România.

Focalizarea învățământului pe dezvoltarea de competențe, în concordanță cu tendințele europene și cu noile concepții pedagogice asupra învățării trebuie să includă și componenta de curriculum la decizia școlii, valorificând potențialul inovativ intrinsec. Revizuirea recentă a programelor (care a vizat îndeosebi înlocuirea obiectivelor prin competențe) implică transformarea obligatorie și a finalităților CDȘ spre asumarea de competențe generale și specifice.

CAPITOLUL 2

PREZENTAREA CURSULUI OPȚIONAL

2.1 cadrul natural

Spațiul geografic constituie un factor esențial în geneza și evoluția unei comunități umane și și-a pus întotdeauna amprenta asupra istoriei și bogăției sale spirituale.

Aceste influențe care au caracter de generalitate pot fi urmărite atât la nivelul unui neam, cât și în interiorul acestuia, regăsindu-se în sensibile diferențe regionale. Muntele, câmpia și apa au modelat tipuri umane diferite și invers, oamenii au ales un anume spațiu, stabilindu-și acolo așezările.

Toate aceste influențe dobândesc ample concretizări în propria noastră istorie. Mișcările de populații de la începutul Evului Mediu, i-au determinat pe autohtoni să-și întemeieze așezări în locuri diferite, cât mai departe de drumurile străbătute de nomazi. Relieful a determinat viața economică a comunităților și chiar a influențat organizarea administrativă. Râurile au constituit adesea hotare între ținuturi sau între satele ce le constituiau.

întinderea terenului necesar culturilor agricole, natura acestor culturi și diversitatea lor, cât și celelalte ocupații își găsesc explicația în mediul geografic și în sursele pe care le oferea acestea spre utilizare.

Toponimia a fost și ea influențată în multe cazuri și de spațiu, așezările luând uneori numele apelor ce le străbăteau, al unei forme de relief apropiate sau al unui loc pustiu.

Un spațiu întins în relieful est-carpatic îi revine Podișului Moldovei. Situat pe un soclu de șisturi cristaline ce cade în trepte spre sud-vest, el reprezintă o "cuvertură groasă sedimentară înclinată spre est-sud-est". Podișul Moldovei se împarte la rândul lui în mai multe subunități: Podișul Sucevei, Podișul Central Moldovenesc, Podișul Bârladului, Podișul Covurluiului, Dealurile Elanului, Colinele Tutovei ș.a.

Câmpiile Moldovei – ale Siretului inferior, ale Tecuciului și Covurluiului, parte integrantă din Câmpia Română – alcătuite, în principal, din elemente lacssoide suprapuse pe depozite calcaroase și șisturi cristaline se continuă departe spre est. Teritoriul românesc est-carpatic care a aparținut în Evul Mediu Moldovei, dispunea de resurse hidrografice variate: ape subterane, râuri, iazuri, lacuri și se mărginea cu Marea Neagră. Principalele artere hidrografice – Siretul, Prutul, Nistru – curg de la nord la sud aproximativ paralel cu lanțul Carpaților Orientali. In Evul Mediu, Siretul care aduna apele Sucevei, Moldovei, Bistriței, Trotușului, își avea cursul inferior mult mai la apus, iar Bârladul se vărsa direct în Dunăre.

Orașul Tecuci se află la intersecția 45-51° latitudine nordică cu meridianul 27-26° longitudine estică, în partea de răsărit a României, acolo unde râul Bârlad întâlnește pârâul Tecucel în nord-estul Câmpiei Române, în subunitatea acestuia intitulată Câmpia Tecuciului.

Fig. 1 Poziția geografică a orașului Tecuci în județul Galați

(Sursa: www. Wikipedia)

Ca multe dintre orașele noastre cu o vechime apreciabilă, Tecuciul s-a format și s-a dezvoltat datorită așezarii favorabile, pe unul dintre cele trei drumuri principale ale Moldovei medievale, "drumul Galaților", deschis în jurul anului 1456, drum ce lega Suceava de Galați. împreună cu varianta ce făcea legătura cu Tara Românească, trecând Siretul inferior, acest drum a rămas multă vreme ca singura posibilitate de comunicare a orășenilor din Tecuci cu celelalte localități din Moldova și Muntenia.

Poziția geografică apare ca deosebit de favorabilă dezvoltării în ansamblu a localițăților fiind și foarte apropriate de regiunile deluroase vecine. înconjurat de numeroasele așezări rurale, poate polariza eficient viața culturală, spirituală și economică a acestora.

În evoluția Tecuciului de la târg spre oraș, din punct de vedere geomorfologic, nu se observă modificări esențiale.

Târgul Tecuci se întinde în est până la apa Bârladului, care curge de la nord spre sud și se varsă în Siret lângă satul Serbănești, iar în est curge Tecucelul care se varsă în Bârlad, la marginea din jos a târgului formând aici un unghi, în interiorul căruia se află târgul. În timpurile vechi se afla, ca și acum pe Bârlad, după cum dovedește o hartă tipărită la Viena, în 1541, de George Reichersdorf ambasadorul Ungariei de la curtea lui Petru Rareș.

Teritoriul orașului este aproximativ de 12.600 hectare și se învecinează la nord cu comunele țigănești și Nicorești, la est cu comuna Matca, la sud cu comuna Barcea și la vest, cu comuna Cozmești.

Fig. nr. 2: Evoluția teritorială Fig. nr. 1: Poziția geografică a

municipiului Tecuci municipiului Tecuci în cadrul

județului Galați

Fișă de lucru: Analizează harta jud. Galați și precizează vecinii târgului Tecuci.

Relieful corespunde unității de platformă pe care evoluează. Stiva de sedimente neogene și cuaternare care se găsește aproape de suprafața topografică a fost intens modelată de apele curgătoare, respectiv râul Bârlad care și-a adâncit albia constituind mai multe terase. La nivelul Tecuciului se găsesc bine conturate două din terasele Bârladului: terasa Tecuci și terasa Cernicari. Terasa Cernicari este prevăzută și în partea de răsărit a orașului. Pe aceasta este așezat cartierul Cernicari de pe malul stâng al râului Bârlad. Terasa Tecuci apare cu discontinuități, are aspect insular și este răspândită pe albia majoră a Bârladului, fiind foarte evidentă pe partea dreaptă a râului. Pe terasa Tecuci este așezată cea mai mare parte a orașului Tecuci.

Primele observații asupra florei și faunei în Tecuci au fost făcute de Iuliu Szabo (1842), acum peste 150 de ani în urmă. Au venit apoi Iuliu Ghak (1863), Dimitrie Brândză (1879-1883), Dimitrie Grecescu (1898) și mulți alții până la Gheorghe Gavrilescu (1971-1980).

De foarte mare însemnătate pentru cunoașterea florei Tecuciului este Flora României, lucrare în 13 volume, elaborată de Academia Română după 1853 și în care sunt cuprinse aproape toate speciile de plante superioare care vegetează în Tecuci. Din dorința de a face cunoscută lumii științifice locurile natale, Al. Obreja întreprinde numeroase studii geografice și geomorfologice asupra Tecuciului și a regiunii înconjurătoare. Studii asupra fosilelor aflate la Tecuci a întreprins N. Macarovici (1929-1960) și asupra geologiei I. Atanasiu (1940).

Date importante despre cadrul fizico-geografic al Tecuciului putem prelua dintr-o serie de lucrări de specialitate de mare cuprindere cum sunt: Monografia geografică a României (1960), Geografia apelor României (1974), Atlasul Climatologic (1978).

În ceea ce privește resursele naturale, Tecuciul nu se poate considera avantajat, până acum solul neoferind nimic din ceea ce considerăm substanțe energice primare sau materii prime pentru industrie.

La nivelul orașului, datorită așezării geografice, clima este temperat continentală cu puternice influențe de ariditate. Aceste influențe sunt generate de întinderea mare a uscatului est-europene care determină ierni geroase și uscate și veri secetoase și uscate (călduroase); Temperatura medie anuală, urmărită pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, între (1896-1994) este de 10° C. Luna cea mai rece este ianuarie cu -40° C, iar cea mai caldă, iulie cu peste 21° C.

Cantitatea medie a precipitațiilor oscilează în jurul valorii de 500 mm, sunt sub formă de ploaie și zăpadă și sunt repartizate corespunzător pe anotimpuri. Circulația generală a atmosferei este dominată de vânturile de vest, specifice regiunilor temperate..

Considerăm că poziția orașului a fost generoasă dezvoltării așezărilor omenești. Cele mai multe informații în legătură cu apele și locurile alese de oameni spre a-și întemeia așezările sunt oferite de colecțiile de documente. Zapisele în primul rând, dar și hrisoavele și cărțile domnești precizează hotarele satelor sau moșiilor vândute și întărite.

Vadurile de moară, podurile și heleșteele sunt des menționate în actele unde găsim localizarea satelor sau ocinilor în apropierea apelor.

Fișă de lucru: Definește termenii: zapise, hotar, ocine, moșii.

Râul Siret constituie reperul pentru localizarea multor sate în documente datând din secolele XVI-XVII și de la începutul secolului al XVIII-lea. Pe apa Siretului erau situate și satele Mărcești, Gulubi, Tulcești și Onceni, toate învecinându-se cu hotarele târgului Tecuci.

La 24 decembrie 1636 o hotarnică a lui Dumitrașco Stolnic precizează hotarul ocinei la Mărcești a lui Iorga cămărașul, care se întindea "din apa Siretului pân în hotarul târgului Tecuci și în sus pân în hotarul Oncenilor", cu vatră de sat, țarină și câmp. Satul avea ca hotare râul Siret, târgul Tecuci și satele Tulcești și Onceni.

Fișă de lucru: Citește textul de mai sus și precizează hotarul ocinei Mărcești.

Din hotarul târgului Tecuci până în Siret se întindea și satul Buciumeni unde la 11 februarie 1643, Dumitrașco stolnic cumpără niște moșii cu vad cu moară, vii și livezi și fânețe

Satul Cămilești se afla "pe Bârlad, mai jos de târgul Tecuciului și cu loc de mori pe acest râu, cum aflăm dintr-un document din 16 martie 1577

Localizate pe aceeași apă și cu vaduri de moară erau de asemenea satele Matoșești, Boroșești, țigănești și Săsești precum și sate cum ar fi Călimănești, Mirăești și Hărsesți.

Fișă de lucru: Citește textul de mai sus și enumeră satele care făceau parte din hotarul târgului Tecuci.

Pârâul Tecucelului parcurgea alături de târgul ce-i poartă numele, satul Săseni situat "pe amândouă părțile râului".

În apropierea cursurilor de apă existau și locuri pustii ce au fost populate ulterior.

Numărul lor a scăzut ulterior pe măsura trecerii timpului ele fiind transformate în sate, în urma întăririi lor proprietarilor.

În secolul al XV-lea existau Seliștea Sârbilor'' la Movila Corodului și "Seliștea Drăgănești"

În vederea lămuririi acestor probleme deosebit de importante pentru evoluția așezărilor urbane și rurale, se impune analiza actelor privind începuturile orașului.

Fișă de lucru

Construiți un rebus, utilizând informațiile din text, pe verticala căruia să rezulte numele pârâului situat în estul orașului și care se varsă în râul Bârlad.

2.2 ÎNCEPUTURILE ORAȘULUI

2.2.1. Numele orașului

Toponimia noastră este o strălucită creație de milenii, a poporului român și a înaintașilor lui – traci, daci sau geți și romani. Ea este o problemă de origine a limbii și neamului nostru.

Toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări și fapte mai mult sau mai puțin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor și au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular. Diferite momente din viața unei colectivități umane: istorice, sociale, politice, psihologice, găsesc ecou adesea foarte prelungit, uneori permanent și definitiv în toponimie.

în această privință, nu toate toponimele reprezintă argumente deopotrivă de puternice. Se poate stabili o adevărată ierarhie, după natura materială a locului denumit. Cele mai vechi sunt numele masivelor muntoase și ale apelor mari, cunoscute de toate popoarele prin teritoriile cărora își întind ramificațiile. Tot așa trebuie considerate ca având o vechime și deci, o importanță mai mare, în comparație cu ale așezărilor umane, numele câmpiilor și în general, acelea ale accidentelor solului.

De aceea, când un sat și un pârâu poartă același nume, avem dreptul să admitem, până la proba contrară, că pârâul a fost denumit înaintea satului. Așezările omenești își schimbau ușor numele, nu numai pe cale oficială, cum putem constata, foarte des, și în epocile mai apropriate de noi, ci și prin forța împrejurărilor, în cazuri când locuitorii ùnui sat se mutau în altă parte, moșia respectivă își schimba stăpânul etc..

Nomenclatura apelor, munților etc., se dovedește în general, a fi foarte rezistentă și aceasta, datorită tot unei situații impuse de natura lucrurilor: accidentele de teren sunt ele înseși mai rezistente decât satele și orașele, iar în plus numele lor, mai ales când e vorba de locuri cunoscute pe o întindere mare de pământ, interesează un număr considerabil de oameni, care nu se arată dispuși să le modifice și să provoace astfel, cel puțin pentru o bucată de vreme, neînțelegere sau nedumerire.

În privința originii târgului, există discuții între filologi: cei mai mulți dintre ei – I. Bogdan, și I. Iordan – afirmă că ea este slavă și anume de la slavii de răsărit, derivând din verbul respectiv care înseamnă "a curge".

O etimologie a Tecuciului a dat I. Bogdan în lucrarea sa "Diploma Bârlădeană" din 1134. După el, târgul Tecuci și-a luat numele de la Tecuci vodă, apă curgătoare, pe malurile căruia se află.

Etimologia lui I. Bogdan, citând ucraineanul "tekucyi", rusescul "tekucij, curgător, lichid", ucraineanul "tekuca vodă" și rusescul "tekucaja vodă" – "apă curgătoare", nu lasă nici o îndoială cu privire la originea ucraineană a acestui toponimic. Numai că modul cum încearcă autorul să explice aspectul pur onomasiologic al problemei probează lipsa de înțelegere pentru astfel de lucruri.

După ce arată cu dreptate, că toponimia noastră oferă și alte exemple similare, precum Cursul Apei, loc istoric unde ștefan cel Mare l-a bătut pe Radu cel Frumos, în județul Râmnicul Sărat, continuă: "numele de curgătoare" s-a dat prin raport cu faptul că vara, de secetă, apa gârlei seca, dovadă și numele de Tecucel sau Tecucelul Sec. Tecuciul ca nume al pârâului a luat forma diminutivă Tecucel, fiind că-i un pârâu sec, de unde și numele de Tecucelul Sec.

Aceeași etimologie ca și I. Bogdan dă G. Weigand care spune că, Tecuciu înseamnă "curgătorul" de la radicalul "tek" formându-se "tekuci" și venind din bulgarul "teka".

S-a dat mai întâi, așadar, acest nume pârâului Tecuci (azi Tecucel) și de la pârâu s-a numit târgul de pe malurile lui și ținutul respectiv. Este posibil ca în documentul din 1437, decembrie 20 prin care Ilie și Stefan voievozi dăruiesc păhărnicelului Ioan Ureche, între altele, satele Stănijani și Sârbi, expresie slavă "Na Teky"; privind aceste sate, să nu însemne "la Tecuci" – subînțeles ținutul – ci "pe Tecuci", adică pe pârâul cu acest nume, afluent al Bârladului.

După alți cercetători, am fi însă în fața unei denumiri pecenege sau cumane. Al. Phillippide afirmă că “tehek+uciu” înseamnă “capătul sau marginea țării”, din care grup de cuvinte “ tehek” este persan și înseamnă “pământ”, iar “uc” e turc și înseamnă capăt, extremitate, margine. Ținutul Tecuci este ținutul de margine și târgul Tecuci este târgul de margine al stăpânirii cumane care avea ca oraș principal Bârladul.

Fișă de lucru: Precizează pe baza cunoștințelor anterioare toponimia cuvântului Tecuci.

Contactele îndelungate cu triburile turcice și-au lăsat amprenta și în toponimia și hidronimia Moldovei.

Mai există un Tecuciu, sat în județul Teleorman, un altul Tukucza în Carpații Păduroși, spre sud-vest de Kolomea și un al treilea Tekucița, în Bosnia spre sud-est de orașul Doboj, de pe râul Bosna.

Aceste sate se trag pesemne din Tecuciul Moldovei: o tradiție veche ne spune că înainte de trecerea lui Negru Vodă din Făgăraș în Câmpulungul Valahiei, sate întregi de moldoveni din jurul Vrancei au fugit de urgia tătarilor, și s-au adăpostit în Valahia în părțile de peste Olt (1236) și că de acolo a urmat după aceea o năvală comună a românilor moldoveni și ardeleni asupra tătarilor.

Până în 1708 exista în Tecuci și familia Tecucel cum vedem într-o carte de la Mihail Racoviță, voievod din acel an.

Fișă de lucru: Precizează pe baza documentului de mai jos hotărârea lui Al. Lăpușneanu.

Printr-un document din 2 aprilie 1560, Al. Lăpușneanu întărește lui Tecuci ocine la Condrătești. Acesta este nepotul lui Tecucia și tot el întărește Tudorei și rudelor sale, la 14 aprilie 1588, seliștea Sârbi numită Cășotenii “la gura Lohanului cu mănăstirea Tecuceștilor.

Târgurile au fost prezentate pe întreg cuprinsul țării noastre, mai frecvente însă pe teritoriul Moldovei.

2.2.2. Începuturile orașului

Nu avem încă mărturii certe care să ne demonstreze data înființării vreunui târg sau oraș, înainte de formarea statelor feudale în Țara Românească și Moldova. Târgurile a căror existență în multe cazuri începe cu mult înainte de 1300 sunt așezate în general lângă o apă curgătoare pe valea unui râu și deservesc satele de pe aceeași vale.

Pentru prima dată se pomenește de Tecuci la 20 mai 1134, într-un hrisov al “domnului Bârladului”, Iancu Rostislavici, hrisov ce îl dădu negustorilor din Mesemvria, și unde se spune că “le acordă să nu plătească vamă, la intrarea mărfurilor lor în orașul Galați ci numai în Bârlad, Tecuci și celelalte orașe ale domniei sale, iar la exportarea diferitelor mărfuri locale, adică moldovenești și la exportarea de mărfuri ungurești, rusești și boeme, să plătească vamă numai în Galați și nu aiure”.

Acest hrisov este cunoscut în literatura noastră și în literatura străină sub numele de “Diploma Bârlădeană”; el s-a găsit în Rusia între hârtiile Domnului Moldovei Dimitrie Cantemir.

S-a constatat însă de curând că nu este vorba decât despre un fals, unul din “falsurile patriotice”, de care s-a uzat nu numai la noi în secolul al XIX-lea.

Și dacă aceasta diplomă s-a dovedit a fi falsă, nu același lucru se poate spune despre scrisoarea lui Iliaș Voievod, datând din prima jumătate a secolului al XV-lea, asupra autenticității sale neexistând nici un fel de dubii.

Fișă de lucru: Menționează perioada în care a fost atestat documentar târgul Tecuci.

Această carte de la Iliaș Voievod este scrisă în limba slavonă, pe pergament, de ea atârnând pecetea domnească în ceară, aninată de un șnur de mătase roșie și galbenă.

Originalul se păstrează în arhivele Ministerului Afacerilor Externe din St. Petersburg. Acest act este foarte important pentru istoria epocii când fiii lui Alexandru cel Bun, Iliaș și ștefan au împărțit Moldova în două, după ce au scăldat-o în sânge luptându-se pentru domnie îndemnați de intrigile polonilor și ale câtorva boieri pentru care două țări și două domnii și un Vladislav erau mai de folos decât un singur tron și o singură țară.

Fișă de lucru: Menționează importanța documentului de mai jos.

Scrisoarea datată 1 septembrie 1435, este adresată regelui Poloniei Vladislav Jagello și inștiințat că Iliaș Voievod s-a împăcat cu fratele său, Stefan cedându-i printre altele și orașul Tecuci: “Si i-au dat iubitului meu frate Cetatea Chiliei cu vamă și iezerele ce ascultă de această cetate și orașul Vaslui și ocolul ce ascultă de acest oraș și ținutul Tutovei și târgul Bârladului și ocolul și morile covurluiene și orașul Tecuci și tot ocolul și oltenii”. Aceasta este cea mai veche mențiune documentară pe care ne-au dat-o izvoarele istorice scrise.

Menționarea “oltenilor” de la sfârșitul documentului a suscitat interesul istoricilor.

Ulterior această regiune este amintită la 4 noiembrie 1499, dată la care Ștefan cel Mare întărește boierului său Duma Brutur “jumătatea de jos a satului Tăpești pe Bârlad, la Olteni”.

Satul Tăpești este atestat, în secolul al XVII-lea pentru ținutul Tecuci, iar zona “Oltenii” se întinde spre sud până dincolo de confluența Bârladului cu Siretul. Astfel, tot în “Oltenia” este și seliștea din pustietatea numită Lungociul, “între Calieni și Nănești” amintită într-un document din 17 martie 1529. Un document anterior, datat 17 decembrie 1514 păstrat însă doar în regest menționează “Oltenii”, între Călieni și Nănești, de unde C.C. Giurescu trage concluzia că a existat un sat cu acest nume care a denumit apoi întreaga regiune.

Astăzi, Călienii, Năneștii și Lungociul se găsesc pe malul drept al Siretului, dar se pare că în secolul al XV-lea se aflau pe “malul drept al Bârladului care curgea prin albia actuală a Siretului”, în timp ce acesta din urmă avea albia mai spre sud. Dimitrie Ciurea împărtășește și el ideea lui C.C. Giurescu, subliniind că este probabil vorba de o regiune “unde au fost colonizați oltenii, aduși în legătură cu expansiunea munteană în sudul Moldovei în secolul al XIV-lea. Regiunea ar fi trecut sub jurisdicția moldovenească în timpul lui Alexandru cel Bun. Prin urmare această regiune a constituit o zonă tampon între ținuturile Putna, Tecuci, Covurlui având ca puncte extreme satele de sub târgul Tecuci (ex. Tăpești), iar în sud-est Călienii, Năneștii și Lungociul situate foarte aproape de confluența Siretului cu Bârladul. Ulterior în secolul al XVIII-lea, acestea au fost arondate ținutului Putna.

Documentul de la 1 septembrie 1435 este foarte important pentru organizarea internă a Moldovei deoarece aici apar ocoalele cu moșiile orașelor Chilia, Vaslui, Bârlad și Tecuci.

Faptul că aici a fost tot timpul reședința ținutului Tecuci ne îngăduie concluzia că el a trebuit să existe și în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când Moldova a cunoscut cu siguranță împărțirea în ținuturi. Împrejurarea că nu e amintit în privilegiul comercial din 1408, acordat de Alexandru cel Bun liovenilor și că aceștia plătesc vamă când vin cu carele de pește de la Brăila, la Bârlad nu înseamnă că târgul Tecuci nu exista pe atunci.

Documentele orașului Tecuci au fost adunate și publicate de C. Solomon și C.A. Stoide.

Un document care prezintă aceeași importanță atât pentru viața economică cât și pentru atestarea localității este așezământul comercial din 3 iulie 1460, pe care Ștefan cel Mare îl acordă din Suceava negustorilor leopolitani și care se păstrează în original în arhiva municipală din Lemberg. Acest așezământ reproduce și confirmă privilegiul cel mare acordat nu cu mult timp înainte acelor negustori de Stefan Voievod, unchiul lui Ștefan cel Mare care a domnit pe la 1390, modificând numai taxele vamale, micșorându-le.

în anul 1495, Ștefan cel Mare trece pe aici, "gonind pe turci prin lunca Bârladului de lângă Vaslui și prin pădurea de unde izvorăște apa Similiei în ținutul Tutovei, până la Ionășești aproape de Tecuci, unde i-a trecut Siretul măcelărindu-i la locul ce se numește și astăzi Vadul Turcilor”.

La 1564, când Alexandru Lăpușneanu venea pentru a doua oară domn în Moldova, intrase în Moldova cu 7.000 de spahii și cu “3.000 oaste de strânsură, și cu poruncă de la sultan către Hanul tătarilor că să-i dea orice ajutor de oaste i-o cere”.

Fișă de lucru: Precizează rolul pe care l-a avut Tecuciul în lupta lui Al. Lăpușneanu.

Lăpușneanu și vornicul Bogdan au fost întâmpinați, la coastele Tecuciului, la dumbrava de la Drăgănești, de la boierii lui Tomșa Vodă, vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță, spătarul Spacioc și visternicul Stroici.

În timpurile vechi, fiind aproape de hotarul Moldovei spre Valahia, se numea “oraș de margine destul de bun”, explicație pe care o dă Jappecourt ostaș nobil din Lotaringia.

R. Heidenstein, la 1600, amintea de cele 18 “territoria” și divizia orașelor în “urbes praecipuae” – Suceava, Iași – și “oppida notabiliora” – Stefănești, Botoșani, Roman, Bacău, Tecuci, Bârlad, Hârlau, iar Paul de Alep se referă în memoriile sale la situația localităților din Moldova din 1653-1654. Calificativele sale pentru orașe sunt echivoce. Scânteia este calificat “un mare oraș”, Tecuci “bazar” și Iași “capitala Moldovei”.

Populația orașului cuprindea în vechime după câte ne spune episcopul catolic Bandini, o colonie de unguri – “peste 200 de case” – cu biserică proprie preot și învățător. Ea fusese asimilată însă în decursul timpului de către romani, în 1646, când scrie, Bandini arată că nu mai există în Tecuci nici un catolic, deși orașul avea 4000 de oameni și 500 de case.

Evlia Celebi, călător turc, însoții în anul 1659 armata turco-tătară trimisă să înlăture din scaunul Moldovei pe Constantin Șerban și să pună în locul acestuia pe ștefăniță Lupul.

“În orășelul Scânteia au fost incendiate numaidecât 300 de case, capturându-se multe prăzi și mulți robi. De acolo am năvălit spre apus și, incendiind și orașul Vaslui am luat multe prăzi. Am sosit apoi în orășelul Bârlad ruinându-l și pe acesta, am ajuns în orașul Tecuci. Populația de aici și boierii venind în întâmpinarea noastră cu daruri, orașul lor nu a fost incendiat.

În anul 1711, turcii și tătarii au prădat cea mai mare parte a Moldovei și au incendiat totul pe unde au trecut, iar locuitorii, parte au fost uciși, parte luați robi la tătari, iar alții s-au refugiat în zonele învecinate. Locuitorii care au mai rămas la Tecuci s-au retras la Nicorești, mai aproape de munți și codrii. De atunci multe familii au rămas până astăzi la Nicorești.

Situația se repetă în anul 1769, când orașul a rămas din nou în părăsire. Iar Mitropolitul și boierii Moldovei, după ordinul împărătesei Ecaterina, făcând un raport către generalul rus Elen, vorbesc despre starea Țării pomenind și de Tecuci: “In acest ținut a fost târg mai înainte, numindu-se târgul Tecuciului, dar s-a pustiit nerămânând nici o casă”. Aflat într-o zonă de graniță mereu amenințată și trebuind să suporte consecințele unor campanii militare devastatoare, orașul nu a avut în Evul Mediu, o populație prea numeroasă. In jurul anului 1785, Tecuciul “era făcut la loc”, comitetele d’Hauterive, gentilom de ambasadă pe lângă ambasadorul Franței din Constantinopol. Venind în același an în Moldova Alexandru Mavrocordat și descriind această călătorie spune că: ”ajungând cu suita domnească la Tecuci, a întâlnit ispravnicul de Tecuci care era un boier mare, că în ținutul Tecuciului sunt trei târguri ce vin unul după altul, cuprinzând o vale frumoasă, bine cultivată și udată de râuri.

Tecuciul nu a fost implicat numai în evenimente neplăcute. Astfel în anul 1587, orașul a fost ales ca loc pentru oficierea și sărbătorirea unei nunți domnești cu semnificație deosebită pentru istoria poporului român.

Nunta de la Tecuci, urmare a căsătoriei oficiale la 10 iunie 1587 între Vlad, nepotul domnului Moldovei, Petru Schiopu și Velica, fiica lui Ivan Norocea, a fost o adevărată întrunire a românilor. Sigismund Bathory a trimis o solie impresionantă condusă, de cancelarul Josika, românii din Banat și Gaspar Corniș, din Maramureș, iar Brașovul – centrul atâtor legături economice, culturale și politice – trimise o delegație în frunte cu negustori de vază ai orașului. La nuntă a fost de față și domnul Mihnea al II-lea și doamna Ecaterina și toți boierii și curtea, fiind astfel caracterizată drept “o mare demonstrație românească unindu-se acolo moldovenii și muntenii…".

În anul 1624, la Movileni, în apropiere de Tecuci a avut loc o altă nuntă domnească cu implicații asemănătoare deși participarea a fost mai puțin semnificativă. Radu Mihnea pentru a doua oară domn în Moldova își căsătorea fiul, pe Alexandru Coconul, domn în Țara Românească (1623-1627), cu Ruxandra, fiica lui Scarlat Saigiul, un grec bogat.

2.2.3. Sigiliul târgului

Deși vechile sigilii nu au format obiectul unui studiu atent, unii istorici ca V.A. Urechia, Al. Lapedatu, N.Iorga, Gh. Ghibănescu, Emil Vârtosu, ne oferă unele informații, e drept incomplete.

Sigiliile au servit la întărirea zapiselor, mărturiilor și actelor de judecată făcând dovada autonomiei relative a orașelor moldovenești.

V.A. Urechia ne informează că sigiliul orașului Tecuci datează din 1662 reprezentând un vânat, probabil cerb. Legenda sa este în limba slavonă.

Stema medievală se prezintă ca un scut despicat, fiind reprezentat în dreapta, pe fond albastru un turn de veghe, de argint, în vârful unei coline, tot de argint, iar în stânga pe fond roșu un iepure de aur, ridicat în două labe spre dreapta având deasupra două stele de aur cu cinci raze. Aceasta este o veche stemă rectificată la care s-a adăugat movila de la Tecuci, care servea în vremurile cele mai vechi drept loc de veghe.

Fig. 2 Stema târguluiTecuci

(Sursa: www. Wikipedia)

Rezolvați rebusul următor:

2.3. organizarea administrativă

2.3.1.Vatra, hotarul și ocolul târgului Tecuci

Pentru a înțelege organizarea unui târg din Moldova medievală trebuie să avem în vedere trei elemente esențiale prezente la toate așezările urbane din acest spațiu: vatra, hotarul și ocolul târgului.

Existenta lor își găsește explicația în caracterul orașelor moldovene, în condițiile și modul lor de constituire, deosebit de acela al orașelor din Europa occidentală.

După cum se cunoaște, apariția orașului medieval este rezultatul unui proces evolutiv complex, de separare a meșteșugurilor de agricultură și de formare a piețelor locale, proces ce a cunoscut un ritm mai lent în țara Moldovei decât în alte țări datorită factorilor externi: migrațiile pecenegilor, uzilor, cumanilor, tătarilor, apoi dominația Imperiului Otoman.

Starea de înapoiere tehnică, menținerea caracterului închis al economiei au făcut imposibilă asigurarea traiului orășenilor prin intermediul schimbului.

Agricultura, meșteșugurile, viticultura, grădinăritul și albinăritul au constituit permanent ocupații ale orășenilor imprimând un caracter semirural așezărilor urbane din Țara Moldovei. Existența moșiei târgului, folosirea ei în devălmășie nu a reprezentat decât o moștenire firească și necesară a vechilor structuri ale obștii sătești. Orașul a preluat de la obște chiar și unele instituții. Prezența „oamenilor buni și bătrâni” în viața socială a târgului nu este decât un exemplu în acest sens. Aceste implicații credem că sunt necesare pentru a demonstra că vatra, hotarul și ocolul târgurilor sunt tot atât de vechi ca și târgurile înseși.

Vatra târgului reprezintă teritoriul propriu zis al așezării urbane. Ea cuprinde, se pare și acel teritoriu din jurul orașului pe care orășenii aveau construcții diverse: case, pivnițe, dugheni, magazii și mori. Era o proprietate fără un titlu recunoscut, aceasta însemnând că locuitorii care erau stabiliți în vatra orașului aveau drept de proprietate asupra locului de aici doar daca aveau pe el anumite construcții.

Fișă de lucru: Menționează ocupațiile tecucenilor în perioada medievală. Definiți termenii: vatra, hotarul, ocolul, danie.

Domnii nu au acordat însă orășenilor urice de proprietate. Drepturile de proprietate erau înscrise în catastiful orașului. Locul și construcțiile locuitorilor din vatra târgului puteau fi vândute, dăruite sau lăsate moștenire în baza dreptului de protimisis. Pentru aceste construcții târgoveții plăteau domniei camănă spre deosebire de boierii care aveau case și prăvălii în orașe, care erau scutiți de această obligație fiscală.

În vatra orașului rămâneau și așa numitele locuri slobode, de care domnia dispunea făcând danii boierilor și mănăstirilor. La 22 iulie 1645, Vasile Lupu întărea mănăstirii Nicorița o casă și o vie din vatra târgului Tecuci.

Hotarul târgului Tecuci amintește de obștea sătească și prezența lui dovedește caracterul semirural al târgurilor moldovenești. După constituirea statului domnul, stăpân al pământurilor a recunoscut orășenilor dreptul de folosință asupra unui teritoriu din jurul orașelor numit hotarul târgului. Acesta cuprinde marginile administrative ale orașului care nu se opreau la perimetrul regiunii locuite de orășeni, incluzând adesea moșii și sate numeroase. Uneori s-a creat confuzia între hotarul și ocolul târgului, însă cei doi termeni exprimă realități diferite. Chiar dacă pe teritoriul ce desemna hotarul târgului existau uneori sate, ele nu trebuie confundate cu satele din ocol. Un exemplu concludent îl constituie documentul de la Alexandru Iliaș voievod, din 8 septembrie 1632, din care aflam despre întărirea de către domn, a unui vad de moară pe Bârlad în hotarul târgului Tecuci și a unui loc, tot în hotarul târgului lui Cârstea uricari spre a-și face sat.

Trebuie evitată și confuzia dintre hotarul de târg și hotarul domnesc; în timp ce primul desemnează un teritoriu bine delimitat spațial, al doilea termen nu desemnează o întindere bine delimitată.

Niccolo Barsi care vizitând Moldova în prima jumătate a secolului al XVII-lea, observa că în fiecare primăvară șoltuzul și pârgarii ieșeau la marginea orașelor, în câmp și distribuiau loturile de cultură după numărul membrilor familiilor orășenilor. Distribuirea loturilor se făcea deci din hotarul târgului iar pământul rămas neîmpărțit rămânea la îndemâna domniei, el constituind așa numitul hotar domnesc.

O parte din hotarul târgului, țarina, era destinat cultivării cu cereale misionarul catolic Marco Bandini, amintea de pământul din jurul târgului Tecuci cultivat cu grâne.

În cazuri de necesitate, domnii moldoveni au mărit hotarul de târg. Este și cazul Tecuciului, așa cum dovedește documentul din 22 februarie 1507, prin care Bogdan voievod întărește slugii sale, Isaico, „un sat la Salcia, unde a fost Iliaș, mai sus de hotarul târgului Tecuciu, dar deosebit de pământul cât s-a luat în hotarul târgului Tecuciu.

Precizarea din act dovedește că hotarul târgului a fost mărit prin adăugarea unei bucăți de pământ din vecinătatea satului de la Salcia. Documentul nu preciza data când s-a făcut această alipire, dar este posibil ca ea să fi avut loc sub ștefan cel Mare, sau în primii ani de domnie ai lui Bogdan al III-lea.

Un alt element specific urbanismului românesc extracarpatic a fost ocolul de târg. Apariția ocolului de târg constituie o problemă ce mai generează încă unele controverse în rândul istoricilor.

Ideea că ocolul ar fi fost o inițiativă domnească, prezentă încă la Grigore Ureche, a fost îmbrățișată și de unii cercetători de mai târziu.

Impunerea unei noi concepții despre funcția domeniului public și extinderea ei asupra orașului, concepție potrivit căreia centrele urbane făceau parte din patrimoniu funciar aflat la dispoziția domniei, a avut drept consecință în viziunea lui Nicolae Grigoraș, înglobarea târgurilor în noua unitate administrativă care a cuprins toate terenurile și satele nedonate boierilor și mănăstirilor. Urmarea acestei măsuri inițiate de domnie a fost apariția ocoalelor de târg, o instituție de drept public, și nu de drept privat, fapt dovedit și de păstrarea valabilității daniilor din acest fond, doar în perioada domniei celui care le făcuse.

Nici înstrăinarea acestor danii nu se putea face fără consimțământul său, precizându-se că ele aparțin „hotarului” țării.

În contradicție cu această opinie este aceea a lui P.P. Panaitescu, potrivit căreia existența ocolului de târg a fost impusă de condițiile vieții orășenești de la noi, și nu a fost „rezultatul vreunei reforme”. Vechile orașe din Țările Române erau moșii mari, având un centru urban, iar în jurul lor exploatări agricole.

Chiar dacă nu toate ocoalele de târg au fost înființate de domni, contribuția adusă de unii dintre aceștia, în secolul al XVI-lea, și în primul rând îl amintim pe ștefan cel mare, nu trebuie uitată.

Fișă de lucru: Enumerați călătorii străini care au menționat târgul Tecuci în documente.

Constantin C. Giurescu este de părere că ocolul târgului Tecuci exista chiar din timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Opinia sa se întemeia pe traducerea scrisorii de la 1 septembrie 1435 al lui Iliaș voievod către regele Vladislav al Poloniei, prin care anunța împăcarea sa cu Ștefan, aceasta fiind primul act ce atestă târgul Tecuci.

Spre deosebire de alți istorici care considerau că documentul menționa târgul și ținutul Tecuci, Constantin C. Giurescu era de părere că documentul menționa târgul și ocolul, ceea ce l-a condus la concluzia amintită.

Ocolul de târg era o regiune situată de obicei în jurul târgului, dependentă de acesta sub raport administrativ, fiscal și judecătoresc.

În documentele moldovenești întâlnim adesea expresia sat „atârnător de ocolul târgului”, care exprimă această realitate, a dependenței de târg, a organizării sale diferite în raport cu ținutul.

Reconstituirea ocolului târgului Tecuci, care constituia împreună cu târgul propriu-zis proprietatea domnească nu este lipsită de dificultăți. În condițiile în care, începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, domnii au apelat la satele din ocol, dăruind sau vânzând părți din ele credincioșilor săi, actele de întărire nu precizează mereu proveniența acestor sate. Există tendința de a considera sate de ocol toate satele care se învecinau direct cu târgul Tecuci. Expresiile „sat la Tecuci” sau „până la hotarul târgului” exprimă această vecinătate directă cu târgul.

În secolul al XV-lea, documentele menționează „satul Sârbii la Tecuci” (20 decembrie 1437), și satul „la Tecuci la Săseni pe amândouă părțile pârâului” (27 iulie 1448).

În secolul al XVI-lea târgul Tecuci se învecina direct cu satele Săseni, Salcia, ale căror hotare erau „mai sus de hotarele târgului Tecuci” (22 februarie 1507), Cămilești, „pe Bârlad, mai jos de târgul Tecuciului” (16 martie 1577), și cu satele Moinești și Ocheșești unde „se împreună hotarăle cele bătrâne cu a târgului Tecuciului”. în secolul al XVII-lea în hotar cu târgul Tecuci erau satele Onceni, Gioseni, Mărcești, Gulubi, Iulcești.

Fișă de lucru: Precizați pe baza textului de mai sus hotarul târgului Tecuci în secolele XVI-XVII iar apoi încercați să localizați pe hartă satele învecinate.

Proprietatea domnească în ținutul Tecuci cuprindea alături de târg satele Cămilești și Matoșești în secolul al XVI-lea. Numai despre aceste două sate avem cunoștință că ele au fost „drept domnesc” iar Const. C. Giurescu le menționează tot numai pe acestea în lucrarea sa despre târgurile moldovene.

Poziția geografică a acestor două așezări demonstrează că satele din ocol nu erau totdeauna situate în jurul târgului, întrucât satul Matoșești se afla mult mai la nord pe harta ținutului. Poziția acestui sat poate fi un argument după părerea noastră în favoarea ideii că el a fost alipit ocolului târgului de către un voievod în secolul al XV-lea.

Documentele din care aflăm despre apartenența satelor Cămilești și Matoșești la ocolul de târg datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea atunci când ele sunt deja întărite marilor dregători. Se precizează însă în aceste acte de întărire că ele au fost ale domniei.

Satul Cămilești era întărit la 16 martie 1577, lui Bilăi mare vornic al Tării de Sus. documentul precizează că acest sat, situat mai jos de hotarul târgului Tecuci cu loc de mori pe Bârlad, a fost cumpărat de la domn cu 400 de zloți tătărești și cu opt cai buni. Se menționează în act și hotarele satelor: Stâna Dornei, Corod, Fântâna lui Tofan, Chicera, Stâlpul Grecului, balta Plopului, hotarul Cerului și Drăgănești.

La începutul secolului XVII-lea Radu voievod întărea acest sat lui Ureche mare vornic.

Satul Matoșești a aparținut și el în secolul al XV-lea și probabil și în secolul al XVI-lea ocolului târgului. Ne ajută să tragem această concluzie actul din 18 aprilie 1578 prin care Petru voievod întărea lui Gâlțiu, staroste de Tecuci și nepoților săi Ghermanu, Avram, Drăgăilă, Ignatul și Stanul satului Matoșești „supus Tecuciului” cu vad de moară pe Bârlad, sat „fost drept domnesc” după expresia întâlnită în același document.

În secolul al XVII-lea întâlnim acest sat la în proprietatea unor răzeși: ispisocul sârbesc de la Vasile Lupu, din 18 aprilie 1642 întărea stăpânirea asupra întregului sat Matoșești, cu vad de moară pe Bârlad „și cu hotarul pe unde au apucat din vechi”, lui Isac, Dumitrescu, Grozav și celorlalte neamuri ale lor.

La o distanță de numai 23 de ani regăsim satul amintit în proprietatea lui Enache spătar care va cumpăra mai întâi câteva părți din el, extinzându-și astfel, treptat stăpânirea asupra sa. Ajuns între timp al doilea paharnic, lui îi va fi întărită stăpânirea în 1668, asupra mai multor sate între care Săsești și Matoșești.

Din cele prezente se observă că ocolul de târg a fost sacrificat în secolul al XVI-lea, satele ce l-au constituit fiind dăruite sau vândute de domni dregătorilor fapt ce atrăgea după sine scoaterea lor de sub autoritatea dregătorilor domnești din târg. Ocolul târgului înființat după reforma administrativă din secolul al XVIII-lea , când inuturile au fost divizate pe ocoale, așa cum le întâlnim in Catagrafia din 1774, nu are nici o legătură cu fostele ocoale de târg domnești.

De la apariția orașelor în Moldova, obștea locuitorilor și-a exercitat dreptul de folosință asupra unui teritoriu din jur, care in documente poartă denumirea de „hotar”. De asemenea târgoveții și-au exercitat dreptul de proprietate asupra terenului din vatra orașelor pe care aveau sau avuseseră construcții și asupra locului din „hotar” pe care aveau plantații (vii, livezi). începând din secolul al XV-lea, în urma daniilor făcute de domnitori apar ca proprietari a unor terenuri din „hotar” unii boieri mici și mari. Numărul acestor domni a crescut treptat. în acest fel în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domniile au secătuit aceste terenuri. Populația orașelor a folosit în continuare pământul plătind obligațiile noilor proprietari care în goana după avuție le-au mărit de la an la an. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domnia a trecut la dărâmarea vetrelor. Noii proprietari ridicau întregul venit din această parte a orașului. In felul acesta vechile civilizații au devenit inoperante. Locuitorii orașelor s-au adresat în nenumărate rânduri domniei. La unii domni au găsit înțelegere și au fost sprijiniți în această luptă.

Orășenii au purtat nenumărate procese ca păgubiți care au durat în cazul unor orașe decenii întregi.

În secolul al XIX-lea, luptele orășenilor devin din ce în ce mai puține și îmbracă forme tot mai variate.

2.3.2. administrația

Administrația târgului Tecuci se întemeia in Evul Mediu ca și celelalte așezări urbane pe două principii: autonomia orășenească și reprezentarea puterii centrale. Astfel , conviețuia o comunitate orășenească autonomă, care-și alegea ea însăși cârmuitori, cu o administrație proprie, cu drept de judecată propriu, cu veniturile sale și reprezentanții domnului cu atribuțiile lor bine determinate, distincte de cele ale reprezentanților comunității.

Sfatul a avut un rol activ și permanent la formarea și consolidarea bazei materiale a clasei dominante. Toate instituțiile din satele românești au fost legate indisolubil de domn, de persoana și de funcțiile sale. Domnul nu numai că a deținut toate funcțiile de stat dar le-a și exercitat direct sau prin delegații, asigurând în felul acesta unitatea de conducere și participând totodată împreună cu reprezentanții clasei dominante la cererea și organizarea aparatului judecătoresc, militar, fiscal, etc.. Deci în fapt și în drept puterea domnească era fără limite. Sprijinit de marii proprietari și de vârfurile oligarhiei militare, încă de la întemeierea statului, prin forță, domnul și-a însușit de drept dar nu și de fapt stăpânirea asupra întregului teritoriu al țării donându-l apoi, sub formă de donații susținătorilor și dregătorilor săi.

Numite de domni în acte „târgul domniei mele”, expresie ce demonstrează apartenența orașelor la domeniul domnesc, așezările urbane au avut permanente raporturi cu puterea centrală, bineînțeles variabile în cursul târgului. Aceste relații erau stabilite prin privilegii care în forma uricelor, diplomelor și hrisoavelor prevedeau orașelor dreptul de administrație proprie și dreptul de judecată, veniturile proprii, dreptul la folosința ocolului, dreptul la o zi de târg și acela de a ține iarmaroc anual, toate acestea în baza principiului autonomiei orășenești. Lipsa acestor acte scrise în cazul unor târguri nu înseamnă și absența autonomiei lor, ci ea era aceeași în baza unui drept nescris, „ab antiquo”.

Existau desigur și privilegii speciale prin care domnii scuteau de unele dări anumite orașe cum ar fi de exemplu, actul dat pentru scutirea de vamă mică. Privilegiile stabileau și îndatoririle comunității și obligațiile fiscale ale acesteia.

Conducătorii comunității orășenești erau aleși de către aceasta fără amestecul domniei.

Din secolul XVII-lea, dregătorii orașelor devin auxiliari ai marilor dregători și chiar ai conducătorilor de ținuturi. Atribuțiile lor se reduc treptat trecând pe seama reprezentanților instituțiilor centrale. una din sarcinile principale ale dregătorilor orașelor a fost asigurarea menținerii ordinii, a vieții și bunurilor tuturor membrilor comunității, fiind ajutați chiar de aceștia.

Tuturor instituțiilor urbane treptat li s-au limitat atribuțiile, în mod evident în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, și mai ales din secolul al XVII-lea. Vechile instituții fiind ca și desființate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, s-a pus problema reorganizării administrației orașelor, prin crearea unor alte instituții.

Conducătorii comunității orășenești purtau denumirea în Moldova de șoltuzi, termen de origine germană – schultheiss – pătruns la noi prin filieră haliciană – polonă szoltys. șoltuzul, ales de către obștea târgoveților era ajutat de cei doisprezece pârgari în frunte cu pârgarul cel mare. Termenul de pârgar este tot de origine germană, derivând din burger, cei denumiți astfel fiind cetățeni liberi ai orașelor. în anumite cazuri în loc de șoltuz documentele îl atestă pe voit, termen sinonim, preluat prin filieră haliciană tot din limba germană – vogt.

Fișă de lucru: Realizați un enunț folosind termenii: șoltuz, obște, dregători, instituții, privilegii, pârgar, zapis.

Cea mai veche mențiune este din 13 iunie 1456 când alături de alți „pani” apare și pan Serchiz (armean) voit de Suceava. Anterior acestei date în 1449, amintim că „voit armean” alături de „Nikil voit” în legătură cu delimitarea unui sat întărit Moldoviței de Petru voievod, al cărui hotar începea „de la drumul cel mare al Sucevei”.

Termenul șoltuz nu s-a impus deloc la noi pentru sate, ca în Ungaria și Polonia. Acest termen este folosit aproape constant în documentele slavo-române; termenul voit sau birău, absolut cu același sens este folosit mai rar. în schimb în documentele în alte limbi ne referim la corespondența cu Bistrița și alte orașe din Ardeal în limbile germană și latină, apar numai termeni Richter, Groff, Greb, advocatus, judex, care aveau circulație și acolo. în ce privește fondul P.P. Panaitescu a remarcat mai recent, că mai multe elemente sunt ardelene decât polone.

Chiar într-un document tecucean întâlnim acest termen: „Dumitru voit i doisprezece prăgarum ot trăg Tecuci” alcătuiesc un zapis pentru o vânzare la Țigănești. A doua menționare a voitului la Tecuci datează din 31 ianuarie 1633 într-un ispisoc de la Alexandru voievod, prin care întărește lui Dragoș moșia de la Mărișești, pe baza zapisului de mărturie de la Ioane Țigănaș, „voitu” și doisprezece pârgari.

Termenii de voit și șoltuz nu exprimau funcții diferite fapt dovedit de atestarea aceluiași Ioane Țigănaș cu numele de șoltuz în zapisul propriu-zis. Din documentele cercetate s-a putut constata că, de la întemeierea Moldovei și până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, șoltuzii și pârgarii au fost cei mai de seamă funcționari în târguri și ținuturi.

Aceștia erau aleși de locuitorii târgurilor dintre negustorii bogații și de vază pe durata unui an, șoltuzul având dreptul de a fi reales doar o singură dată.

Aveau în târguri cancelarie proprie, iar atribuțiile lor erau administrative, judecătorești și fiscale. Autoritatea acestora nu putea fi încălcată de către domn care cerea avizul dregătorilor săi când dorea să facă o danie din teritoriul târgului.

Șoltuzul și cei doisprezece pârgari administrau orașul având drept de judecată asupra orășenilor, hotărau cheltuielile și asigurau ordinea publică.

Alcătuirea zapiselor și întărirea lor cu pecetea orașului a fost o altă importantă îndatorire a acestor cârmuitori. în documentele referitoare la târgul Tecuci îi găsim deseori în calitate de martori la vânzări și cumpărări de ocini și autori ai zapiselor de mărturie pe baza cărora domnul întărea ulterior stăpânirile.

La 20 martie 1620 șoltuzul Dumitru cu cei doisprezece pârgari au alcătuit un zapis care menționa vânzarea unei ocini la Sclipotești de către răzeșul Luca din acel sat.

Pe baza unui zapis de mărturie de la Ghervăsăc, șoltuzul de Tecuci și cei doisprezece pârgari, Radu voievod a întărit lui Toader Corbaci părți de moșie în satele Tomești, Hănțești, Vlamnic, Scutaș și Cărbunești (< 1617 – 1619; 1623 – 1625 aprilie 22 >).

Din 20 noiembrie 1627 datează un alt zapis de mărturie alcătuit la Tecuci de un alt șoltuz cu același nume Dumitru, și de cei doisprezece pârgari cu ocazia cumpărăturilor făcute la Ionășești și Fântâneni de către Nicoară hatmanul. Câțiva ani mai târziu la 31 ianuarie 1633, o altă întăritură o făcea Alexandru voievod lui Dragoș în satul Mărișești pe baza zapisului de mărturie de la Ioane Țigănaș voitul cu doisprezece pârgari din târgul Tecuci.

Zapisul avea și pecetea orașului. Mafteiul șoltuz de Tecuci dădea mărturie de vânzare unei ocini în Tomești lui Costin postelnic de către Mareș din Nănești. La o diferență în timp de 30 de ani, la 26 noiembrie 1668, la un alt șoltuz din Tecuci, Strata Hagi împreună cu cei doisprezece pârgari erau prezenți la întocmirea zapisului lui Chirilă din Blajenii de Jos care vindeau ocina sa lui Florea Căpitanul, după ce la 16 februarie al aceluiași an fuseseră martori la vânzarea unei părți tot din Blăjeni lui Nicoară Racoviță hatmanul de către răzeșii de acolo.

Prezenți la tocmeli, în calitate de martori si autori ai zapiselor și de întăritori ai acestora cu pecetea orașelor, șoltuzul și pârgarii erau solicitați pentru măsurarea moșiilor, pentru delimitarea hotarelor din târg sau din ocolul târgului. Atribuțiile dregătorilor și rolul acordat lor în viața socială a târgului au evoluat în timp.

Dacă în secolul al XV-lea exista, alături de un sfat mic al șoltuzilor și pârgarilor un sfat mare al târgoveților, la care participau toți orășenii cu drepturi, pentru adoptarea unor hotărâri importante, sfatul mare a dispărut apoi, lăsând autoritatea sa tot sfatului cel mic ce a crescut în importanță.

În secolul al XVI-lea însă a scăzut și autoritatea șoltuzului și pârgarilor, care nu mai erau semnatarii actelor importante, în locul lor fiind prezenți mari dregători.

A existat o legătură permanentă între domni, șoltuzi și pârgari. începând cu secolul al XVI-lea, aceștia erau solicitați de domn să judece anumite pricini să cerceteze motivele de nemulțumire, după care alcătuiau un raport scris, iar hotărârea aparținea domnului.

Când procesele ajungeau până în fața sfatului domnesc, dacă acesta nu era lămurit cu probele care i se prezentaseră se cerea ca șoltuzul și alte persoane, să facă anchetă la fața locului și să raporteze cele constatate.

În general persoanele au proprietăți în apropierea orașelor, care făcuseră parte din „ocol” sau „hotar” puteau apela la nevoie, direct sau prin autoritatea centrală de stat, la mărturiile șoltuzilor și pârgarilor. Dregătorii amintiți ai orașelor mergeau la fața locului, cercetau documentele, vechile semne de hotar și puneau pietre noi.

Uneori ancheta și concluziile la care ajungeau ei erau admise întru totul de sfatul domnesc și se da hotărârea pe seama lor. Pentru a-și întări afirmațiile, ei se prevalau și de faptul că proprietatea de litigii era înscrisă in catastiful orașului.

Unicul său catastif al târgului, ce cuprindea toate actele de vânzare – cumpărare alcătuit de șoltuz ajutat de pârgari și dieci, era consultat de domn la cumpărarea sau dăruirea de case și pământuri. Dacă s-ar fi păstrat catastiful orașului Tecuci el ar fi constituit un izvor important utilizat în aceasta lucrare.

Apărarea drepturilor domniei în orașe se realiza prin reprezentanții acesteia, vornicii de târg, înlocuiți ulterior cu ureadnicii. în anumite târguri exista chiar o curte domnească – in cazul Tecuciului ea a lipsit – sediul funcționarilor domnului care îi încasau veniturile exercitau dreptul de judecată și aveau unele atribuții militare.

Originea termenului vornic, din limba slavona unde „dvor” înseamnă „curte” oferă și o explicație a sensului său. Vornicul de târg era numit de către vornicul cel mare al Țării de Jos, care-și avea sediul la Bârlad, unde in calitate de locțiitor al voevodului exercită o jurisdicție absolută.

Vornicii de târg prezidau toate consiliile sau mai bine zis divanurile de judecată din regiunea lor. Sub jurisdicția vornicului Țarii de jos se aflau pe lângă alte orașe și Tecuciului.

În fiecare târg, marii vornici, își aveau reprezentanții lor însărcinați cu strângerea dijmelor rezultate din vânzarea tuturor mărfurilor în târguri.

Autoritatea vornicilor va crește mereu, trecând peste a dregătorilor aleși de târgoveți, mai ales în secolul al XVII-lea. Ei se vor implica treptat în toată administrația târgurilor. Astfel ei ajung sa supravegheze ocolul de târg, să facă hotărniciri și chiar să-și dea acordul pentru eventualele noi construcții. Tot lor le erau trimise plângerile adresate divanului domnesc spre cercetare și judecarea faptelor și numai o nereușită determină reluarea judecății la scaunul domnesc.

Fișă de lucru: Întocmiți o listă a vornicilor și a șoltuzilor din târgul Tecuci.

Secolul al XVI-lea aduce înlocuirea vornicilor sau dublarea lor cu ureadnicul sau namestnicul, ambii termeni fiind de origine slavă cu sensul de dregător, respectiv locțiitor. Cel mai vechi ureadnic este menționat la 1521, în orașul Vaslui. înlocuirea vornicului cu ureadnicul reflectă, în viziunea lui P.Panaintescu trecerea autorității domnești din orașe, de la regimul militar la cel civil, trecere care s-a realizat când necesitățile fiscale ale domniei au devenit mai apăsătoare, primând în fața celei militare.

Prin reforma lui Constantin Mavrocordat vechile atribuții administrative locale ale vornicilor au fost preluate de ispravnici. Ocoalele dispăruseră de mult. Un ordin domnesc din 1742 adresat lui Ion Bogdan, ispravnicul de Tecuci, avea următorul conținut : „ noi pe dumneata te-am făcut ispravnic ținutului Tecuci și ți-am dat ținutul în seamă …cât pentru târgoveții de Bârlad, acie sînt în seama dumisale vel vornic de Țara de Gios și trebuie dumneata de dânșii să nu te atingi întru nimică ….

Într-un document datat 18 iulie 1642, este menționat Mircuț vornicul exercitându-și atribuțiile judecătorești din satele dependente de ocolul târgului Tecuci.

În istoriografia noastră s-a acordat mare atenție, cnezilor, juzinilor și jupânilor, dar pentru istoria orașelor medievale, ei prezintă mai puțină importanță decât, instituția oamenilor buni și bătrâni, dată fiind împrejurarea că aceasta din urmă constituie încă una din trăsăturile comune satelor și orașelor.

P.P. Panaintescu consideră că această instituție, cu o mare vechime, înlocuiește, pe cea a administrării generale a poporului și corespunde „fazei diferențierii interne a obștii”. Un document din 20 martie 1620, menționează pe șoltuzul Dumitru și pe cei doisprezece pârgari din târgul Tecuci, încheind un act de vânzare-cumpărare pentru părți din „Ionășești pre deal al ținutului Tecuciului” și pentru Fântâneni, cumpărături ale hatmanului Nicoară. De remarcat că această vânzare-cumpărare s-a făcut și „în fața a tot târgul” înțelegând prin aceasta, probabil adunarea generală a orașului Tecuci.

N. Grigoraș era de părere că „adunarea generală” a continuat să joace un rol important in viața așezărilor urbane, în componența ei intrând rezolvarea unor probleme de ordin financiar, fiscal și judecătoresc, fixarea locului unde trebuia să fie amplasată piața, zilele de târg și chiar alegerea conducerii orașului.

S-a admis, înainte de formarea statelor românești, oamenii buni și bătrâni au jucat un rol de seamă în rezolvarea conflictelor ivite în sânul obștilor în trasarea hotarelor sătești, în organizarea apărării unor țări și voievodate, în strângerea dărilor.

La cârmuirea târgului mai participau și alți funcționari cu atribuții bine determinate. Vătaful, șeful aprozilor de târg, avea datoria de a strânge tributul și alte dări la care erau supuși orășenii și de ale aduce apoi visteriei. El era astfel reprezentantul visternicului de târg. Paharnicul își exercita autoritatea în regiunile în care existau vii domnești. Funcționarii care adunau taxele de pe loturile vândute în târguri se numeau cămărari. în epoca fanariotă, când s-a produs și pe plan administrativ modificări importante au apărut și noi funcționari de târg. Depinzând de agă ei asistau pe ispravnici în calitate de organe executorii și erau însărcinate cu paza orașelor și cu asigurarea ordinii publice.

În concluzie, conducerea orașelor moldovenești a avut un dublu caracter: pe de o parte a fost o conducere autonomă, exercitată de șoltuz ajutat de doisprezece pârgari, iar pe de altă parte a existat un permanent control al domniei reprezentată de vornicul de târg, iar din secolul al XVI-lea de ureadnic.

Domnii Țarii Românești și Moldovei aveau o curte centrală de reședință, unde erau înconjurați de o seamă de boieri, mai mari sau mai mici din care unii îi ajutau la conducerea treburilor țarii, iar alții slujeau domnului, toți aceștia asigurând rostul obișnuit al curții domnești. Cum membrii sfatului domnesc slujeau sau „dvoreau” la curtea domnească, unele documente din secolul al XVII-lea numesc sfatul domnesc „ d-vorba curțăi măriei sale” domnului.

De obicei termenul de curte se referă la cei care slujeau domnului la curtea sa centrală, nu la dregători mari, care apar de regulă separat de restul țării.

Cronicarul Mihail Moxa face demarcația între sfat și curte când spune: „curtea se sculă cu sfatul împreună de puseră pe Artenie împărat”, iar intr-un document moldovenesc din 24 iulie 1618, domnul arată că s-a consultat cu sfatul și cu curtea sa.

Sfatul domnesc a jucat un rol deosebit de însemnat, fiind alături de domnie, principala instituție a țarii. Sfatul domnesc asista pe domni la conducerea treburilor statului, membrii săi fiind consultați în rezolvarea tuturor problemelor majore privind administrarea, organizarea fiscală, militară, judecătorească, politică externă etc., a țării.

În cazuri deosebite, domnii puteau convoca unele sfaturi mai largi sau solvore, care cuprindeau un număr mai mare de reprezentanți ai clasei dominante, clasă care trebuie să-și dea acordul la toate măsurile importante întreprinse de domnie.

Sfatul domnesc din secolul al XVII-lea poate fi considerat ca fiind un stadiu intermediar între vechiul sfat, a cărei principală sarcină va îndeplini obligațiile față de domnul țarii și o altă etapă superioară, în care dregătorii exercită funcțiuni din ce în ce mai specializate, specializare ce caracterizează statul modern. Informațiile din a doua jumătate a secolului al XIV-lea asupra acestui corp de elită, care asigura autoritatea și siguranța personală a domnului și membrilor familiei sale, sunt nesemnificative. Indiscutabil că membrii gărzii domnești se alegeau cu grijă deosebită dintre membrii familiilor boierești în care domnul avea încredere, dar și dintre oamenii recrutați după alte criterii, poate chiar dintre ostașii străini de meserie plătiți.

Fișă de lucru: Definiți termenii: vornic, sfat domnesc, cronicar, vătaf, paharnic.

Grigore Ureche ne informează că Petru Șchiopul avea o gardă de turci numiți beșlii care dispuneau și de artilerie. Dar mai târziu în Moldova denumirea s-a dat unui corp de trupă recrutat dintre turci și tătari, având misiunea de a înfrâna pe conaționalii lor din diferite localități care se dedau la diverse abuzuri, fiindcă mahomedanii nu puteau fi pedepsiți de creștini. Nu se cunoștea numărul membrilor sau a ostașilor recrutați intr-un asemenea corp, dar mai puteau îndeplini și alte misiuni. Cea mai mare parte din beșlii erau plătiți. La 15 octombrie 1741 s-a hotărât leafa și „tariful” ce avea să se dea, lunar, beșligilor și neferilor așezați în orașe. De exemplu, Hola Husein, beșleagă în Tecuci, primea lunar câte doisprezece lei, iar cei doi neferi câte șase lei lunar fiecare, plus tainul.

O comparație cu structurile din Europa Occidentală evidențiază mari diferențe între orașele noastre și cele din apus, diferențe ce-și găsesc motivația în condițiile specifice în care s-au format așezările urbane din spațiul românesc, din așezările rurale. N-au existat la noi mai multe categorii de orașe și nici un sistem complet de conducere. Anumite similitudini existau totuși cu orașele libere regale din secolul al XIV-lea, din Polonia și Ungaria, în sistemul de conducere.

Fișă de lucru: Realizează planul unei dezbateri cu tema: Importanța dregătorilor în spațiul medieval românesc.

2.4. Viața economică

Perioada cuprinsă între secolele XIII-XV constituie pentru Moldova, perioada celei mai înfloritoare stări economice din timpul Evului Mediu, și vremea în care micul sat moldovean este antrenat în comerțul internațional al orașelor Hansei, spre Orient.

Procesul acumulării de experiență, al sporirii capacității economice a orașelor, nu a dus neapărat la apariția unor fenomene noi în viața orașelor decât ceva mai târziu, spre sfârșitul secolului al XV-lea, iar reflectarea acestor realități în relațiile dintre domnie și orașe nu va face decât să confirme sporul de putere și autoritate a acestora din urmă. în a doua jumătate a secolului al XV-lea trebuie amintit că producția de mărfuri și schimbul au atins în orașele moldovene un nivel deosebit de înalt, care nu suferă comparații cu realitățile perioadei imediat anterioare. Li se spunea acestor centre, pe tot cuprinsul pământului carpato-danubian, „târguri”, un termen de origine slavă care înseamnă atât acțiunea de schimb sau vânzare-cumpărare, cât și locul însuși unde se petrecea această acțiune.

Târgurile erau așezate în locuri bine alese, fie la vadurile râurilor, fie la încrucișare de drumuri, multe din ele se întemeiază pe locul unor, așezări anterioare, din epoca daco-romană, care la rândul lor continuă așezări preistorice.

O ocupație importantă a locuitorilor din ținutul Tecuci, și în parte și a orășenilor, era agricultura. Domnia a recunoscut orașelor moldovenești dreptul de folosință asupra pământului din „hotar”.

O parte din „hotarul” târgului se numea țarină și era folosit pentru cultura cerealelor. La 23 februarie 1453, domnia permitea locuitorilor noului sat al mănăstirii lui Iațco „… să fie slobozi să-și are și să-și semene grâu și să cosească fân în țarina târgului Suceava ca și oamenii târgoveți”. Hotarul târgurilor era întins, așa încât târgoveții puteau să cultive ogoarele prin rotație. Niccolo Barsi, care a străbătut Moldova în 1633, arată că această rotație se făcea la doi ani: „doi ani seamănă într-o parte și doi ani în alta”.

Tot el ne informează că șoltuzul și pârgarii, înainte de începerea lucrărilor agricole de primăvară, împărțeau oamenilor loturi de arat din moșia târgului, proporțional cu numărul persoanelor din fiecare gospodărie.

În Evul Mediu, în continuarea vetrei orașului până la o limită precis stabilită se întindea terenul agricol al orașului format din grădini, livezi, ogoare, fânețe, vii. Acest teren ce aparține de oraș și era supus administrației orășenești se încadra în hotarul târgului. Viile și prisăcile au fost bine reprezentate, constituind reflecții ale modului de viață a localnicilor. Viile ocupau în Evul Mediu, ca și astăzi, un loc primordial la Nicorești unde documentele menționează deseori numărul mare de pogoane în perioada cuprinsă între secolele XVI-XVIII.

Dacă dezvoltarea producției meșteșugărești de la sate și pe domenii n-a înregistrat în decursul secolelor XIV-XVI marcante deosebiri de la o etapă istorică la alta, începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea și până către mijlocul secolului următor procesul specializării meșteșugurilor atinge un nivel ridicat, numărul ramurilor meșteșugărești crescând cu aproape 100% față de cel constatat la jumătatea secolului al XV-lea. în a doua jumătate a secolului al XVI-lea însă, împrejurările istorice vitrege au afectat și procesul de diferențiere a meșteșugurilor, încât ritmul de specializare a scăzut considerabil în raport cu cel înregistrat în perioada precedentă.

Centrele de meserii, cu ateliere de manufactura, atrăgând prin mărfurile lor aglomerații de oameni, au făcut din iobagii Evului Mediu târgoveții primelor târguri. In ceea ce privește dezvoltarea meșteșugurilor, informațiile pentru Tecuci ne lipsesc aproape în totalitate, însă importanța orașului, reședință de județ, ne determină să credem că și aici existau mulți meșteșugari, olari, tâmplari, curelari sau de alte îndeletniciri. Existența tâmplarilor credem că este dovedită și de descrierea pe care cronicarul Miron Costin o face nunții domnești din 1624, de la Movileni, ocazie cu care „divanuri, case, cerdacuri anume de această dată făcute” nu putea exclude pe meșterii tecuceni. Este de regretat faptul că dispariția arhivelor orășenești din Moldova limitează într-o măsură esențială posibilitatea specialiștilor de a cunoaște un număr cât mai mare de meșteșugari și meșteșuguri practicate în orașele moldovene ale secolului al XV-lea. Apariția destul de rară a unor nume de orășeni și precizarea ocupației lor nu face decât să sublinieze și mai mult redusa capacitate a unor asemenea surse de informație de a contribui la întregirea tabloului de care vorbeam.

De asemenea, nu au lipsit din Tecuci morile, orașul fiind așezat pe malul Bârladului. De exemplu, la 16 martie1577, Petru voievod dăruia boierului Pan Bilăi „un sat în ținutul Tecuciului, pe Bârlad și loc pentru două mori în gârla care iese din sus de sat din Bârlad și curge pe lângă sat”.

În aprecierea schimbului de produse și a circulației mărfurilor în ținuturile de la Dunărea de Jos, dispunem în momentul de față de unele materiale descoperite în cursul mai multor campanii de săpături arheologice efectuate pe teritoriul Moldovei și Țarii Românești care reflectă, în bună parte activitatea comercială internă desfășurată pe teritoriul celor două țări române. Nu încape îndoială că legăturile dintre localnici și negustorii străini care tranzitau mărfuri prin Moldova aveau un caracter limitat nu numai sub raportul categoriilor sociale interesate în acest comerț, ci și sub acela geografic, teritoriile ce puteau fi afectate de comerțul de tranzit reducându-se de fapt la acelea parcurse de drumurile urmate curent.

Situate de-a lungul unui drum comercial care încă din această perioadă era folosit cu predilecție de negustorii străini și dispunând de vechi curți domnești, așezările Dorohoi, Botoșani, Hârlău, Iași, Huși, Bârlad și Tecuci se mențin între cele mai importante orașe ale Țării Moldovei.

I. Nistor considera Suceava ca nod de comunicație de unde se răsfiră apoi toate drumurile ce duc în țările vecine și la mare. Un drum urmat de negustorii Liovului era acela ce venea din Liov prin Colomeea și în Colacin, trecea granița în Moldova la Sipeniț de unde prin Siret ajungea la Suceava. Alt drum pleca din Suceava prin Hârlau la Iași, traversa Prutul la Țuțora și apoi, prin Lăpușna, la Tighina pe Nistru. Al treilea drum este acela ce venea de la Liov prin Dunajow, Koropatnic, Zlotnic, Buczacz, Skala și Zyrikov la Hotin de unde la Cetatea Albă. Acest drum era socotit ca cea mai directă legătură a Rusiei cu Constantinopolul.

Drumul care ne interesează în mod direct, era prevăzut în privilegiul dat liovenilor de Petru Aron la 1456, adică drumul ce ducea de la Suceava, cu direcția sud-est, peste Târgu Frumos, la Vaslui, de unde, prin Bârlad-Tecuci și Galați ajungea la Brăila pentru transportul de pește. Acesta era drumul Galațiului sau turcesc. Autorul leagă, probabil, acest drum de actul de închinare a Moldovei față de turci, afirmând totodată că această cale nu este pomenită în privilegiul lui Alexandru cel Bun, în 1408. Drumul moldovenesc, zis și „tătăresc” spre Cetatea Albă socotit drum secundar pentru poloni, până la 1387, devine după această dată și mai ales după 1408, cel mai important drum de scurgere a mărfurilor Hansei spre porturile Mării Negre. De la Iași , negustorii ne mai având ce căuta în stânga Prutului, luară drumul indicat în 1408, dar puțin frecventat la 1484, spre Bârlad și Galați, orașe de care a avut grijă chiar „bunul domn să le colonizeze cu armeni la 1418”. în căutarea peștelui, negustorii lioveni au folosit acest drum mai scurt decât cel care ducea la Chilia și, în popasurile lor, si-au făcut altceva decât să reînvie vechiul drum și târgurile Vaslui, Bârlad și Tecuci, prefăcute în ruine de năvălirea tătarilor. Opera de consolidare a orașelor de pe acest drum, care a început sub Alexandru cel Bun a fost continuată de urmașii săi, mai ales de ștefan cel Mare care a acordat privilegii neguțătorilor ce se vor stabili în Bârlad și Vaslui, scutindu-i de vamă la tot felul de mărfuri afară de vama peștelui, și anume de la o majă-un pește și de la o căruța-iar un pește.

Fișă de lucru: Stabiliți ruta negustorilor de pește.

Astfel, negustorii plecând din Iași se orientau direct spre sud, luând calea ce intra în Vaslui, numită și „drumul cel mare”. Din Vaslui drumul cobora printre dealuri de lut pe lângă Lipovăț, unde-și așeză tabăra Bogdan II, în așteptarea luptei din 1450, ajungea la Bârlad, unde pe partea dreaptă atingea Tecuciul, ce exista ca punct de vamă sub ștefan ce Mare, târg încă de la începutul secolului al XV-lea și prin Torcești, Ivești, dădea pe stânga Siretului, de unde prin Piscu atingea Galații.

Drumul ce intra în țară la Hotin și străbătând rând pe rând orașele Dorohoi – Botoșani – Hârlău – Iași – Vaslui – Bârlad – Tecuci și sfârșea pe uscat, în Galați, va fi numit cu numele generic de „drum moldovenesc” față de cel ce ducea spre ținuturile tătărești-„drumul tătăresc”- și cel de pe valea Siretului ce se numea „drumul muntenesc” pentru că se continua în Țara Românească. Acesta era drum moldovenesc prin excelență care sa numit câteodată și muntenesc din cauză că ducea în Țara Românească sfârșindu-se pe uscat, în Brăila. orașele transilvane aveau trei drumuri de legătură cu târgurile Moldovei și Chilia de pe Dunăre.

Drumul care făcea legătura pentru Galați-Chilia venea de la Bistrița și șapte Scaune prin trecătoarea Tulgheș și Bicaz la Piatra Neamț, de unde prin Roman continua drumul peste Siret la Gâdinți – Vaslui – Huși – Lăpușna și Chilia sau se cobora de la Bacău, de unde, prin Adjud și Mărășești, mergea la Tecuci. Un rol semnificativ în stimularea vieții economice în general și a activității comerciale în special l-au avut privilegiile comerciale acordate de domnii moldoveni. Astfel, dacă studierea conținutului privilegiilor comerciale acordate de domnia Moldovei unor negustori străini și a frecvenței reconfirmării acestora este în măsură să sugereze până la ce punct mărfurile acestora completau pe piața moldovenească o cerere insuficient satisfăcută de meșteșugari locali, neglijarea de către domnie vreme îndelungată a intereselor orășenimii, sau chiar nesocotirea acestora, poate completa în mod fericit un tablou care nu este neapărat sumbru și nici exclusiv influențat de incapacitatea voievozilor de a înțelege rolul viitor al orașelor și orășenimii în istoria țării. Asemenea privilegii aveau în vedere mai ales „mărfuri mărunte: al căror rost de a satisface nevoi zilnice ale populației nu ridica nici un fel de probleme. Privilegiile amintite pot fi considerate drept expresie a unor realități economice obiective.

Fișă de lucru: Menționați privilegiul comercial acordat de Ștefan cel Mare.

În privilegiul comercial acordat de Stefan cel Mare, din Suceava în 1460, se stabilea că „dacă postavul nevândut în Suceava îl vor duce în Țara Românească sau spre Turcia, vor plăti vama principală la Suceava, trei groși de grivnă, în schimb la vămile din Roman, Bacău, Adjud sau Vaslui, Bârlad și Tecuci, vor da mai scump la vămile spre Transilvania. Anume, vor plăti câte 20 de groși de grivnă sau câte doi zloți turcești de fiecare car. La întoarcere vor plăti pentru piper, lână și alte mărfuri câte doi groși de grivnă sau doi zloți turcești de fiecare car, și de fiecare piatră de ceară câte un groș, chiar fiind la vama principală din Suceava”.

Vămile au contribuit la centralizarea economică a țării sub ochii domnului care avea deosebită grijă de vămile de margine. Vămile de margine erau la Trotuș și Moldovița pentru Transilvania; la Cernăuți și Hotin pentru Polonia; la Tighina și Cetatea Albă pentru comerțul cu răsăritul și Mediterana, iar la Tecuci și Putna erau vămile către Dunăre și Țara Românească.

La 11 septembrie 1624, hoarda lui Cantemir bei s-a îndreptat spre Țara Românească pe care a prădat-o până la Buzău iar Radu Mihnea a fost nevoit să se salveze în Cetatea Sucevei de unde a ordonat călărașilor din Fălciu, Covurlui și Tecuci să scoată din mâinile lor robii prinși apoi a intervenit pe lângă Gabriel Bethlen, la 10 octombrie 1624, printr-o solie, amintind ardelenilor că pot veni cu mărfuri.

În afară de comerțul de tranzit, orașul Tecuci era important și prin iarmaroacele ce se organizau anual aici, a căror reminiscență se păstrează încă și astăzi.

Producția meșteșugărească a constituit, alături de agricultură și comerț, unul din principalii factori care au contribuit la formarea culturii materiale a poporului român. In cadrul orânduirii feudale, meșteșuguri s-au manifestat pe unități social-economice existente, în chip diferit, alături de preocupările de natură casnică. La început o pondere deosebită au avut-o cele din cadrul gospodăriilor sătești și al domeniului funciar (pe măsura formării lui). Constituirea așezărilor de tip urban, ca rezultat al desprinderii meșteșugurilor de agricultură și al dezvoltării schimbului de mărfuri, a determinat apariția meșteșugului orășenesc, care, ulterior, mai ales către sfârșitul Evului Mediu, va căpăta o pondere deosebită în cadrul producției meșteșugărești în general.

Producția meșteșugărească s-a maturizat relativ târziu, în comparație cu unele țări europene, a unor fenomene social-economice din cadrul producției meșteșugărești, cum ar fi de pildă organizarea profesională a meșteșugarilor din orașe.

În târgul Tecuci meșteșugurile nu se diferențiază de cele din restul Moldovei. Exista și în acest târg, meșteșugul fierăriei care a fost practicat fără întrerupere în Moldova, folosind atât metalul obținut pe loc, cât și pe cel importat. Întregul proces de prelucrare se desfășura în atelierul meșteșugarului respectiv; inventarul de fierărie diferea de la meșteșug la meșteșug, în funcție de specificul muncii, cu excepția unor unelte de bază, ca: ciocan, clește, nicovală etc.

Unul dintre cele mai dezvoltate meșteșuguri orășenești era căldărăritul. Căldărarii confecționau, reparau și spoiau (cositoreau) căldări, tingiri, tipsii, cazane, cel mai adesea din aramă, mai puțin din fontă. Căldărarii țigani aveau locurile lor știute pe la târguri și iarmaroace. Potcovarii nu puteau lipsi din nici o așezare cât de cât mai răsărită, așadar nici din târgul Tecuci, cu atât mai mult, cu cât ei se pricepeau uneori și la vindecarea feluritelor boli, împlinind locul veterinarilor de mai târziu.

Lăcătușii erau specializați la confecționarea și repararea lacătelor, a broaștelor, a zăvoarelor, a cheilor. Pe aceștia îi găsim atât în târgul Tecuci, cât și în sate.

Despre clopotari sunt puține mențiuni, în ciuda faptului că din această epocă datează o mulțime de clopote.

Meșteșugul rotarilor era strâns legat de prelucrarea lemnului. După ce se executau mai întâi părțile lemnoase ale mijloacelor de transport (care, căruțe, cocii, rădvane) se trecea la făurirea sau ferecarea lor în ateliere de fierărie. Rotarii încingeau roțile cu șine de fier și puneau benzi de tablă groasă sau fâșii de fier plat pentru întărirea părților laterale și a scheletului carelor respective.

Legănarii se specializaseră ca lemnari, dar și ca fierari, în construcția leagănelor, un fel de trăsuri ușoare care se balansau în mersul lor repede. Caretașii aveau o specializare asemănătoare lucrând la "carăte" (cupeuri închise).Sârmarii sau sârmătorii confecționau sârma de fier, aramă sau chiar de aur , utilizată în numeroase domenii de activitate, îndeosebi în broderia artistică.

Fișă de lucru: Stabiliți importanța economică a târgului Tecuci în perioada medievală.

Procesul de producție al sârmei presupune două operații: forjarea și "trefilarea" ultima operație efectuându-se la "trefilator" instrument primitiv cu ajutorul căruia sârma forjată pierdea asperitățile devenind lisă, uniformă.

Armurăritul se dezvoltă în special începând din a doua treime al secolului al XVII-lea. In cadrul acestui meșteșug se specializaseră săbierii, tunarii, silitrari care preparau praful de pușcă prin tratarea silitrei sau salpetrului. Dimitrie Cantemir relata că "nitrul (silitra) se face mai în toate părțile fiindcă șesurile Moldovei mai toate au pământ negru și plin de nitru".

Piatra avea o întrebuințare foarte largă deoarece pe lângă bisericile și casele aparținând unor elemente înstărite construite din piatră pivnițele erau în mare parte, clădite tot din piatră. Din piatră erau lucrate: pietrele de mormânt, pietrele de teasc, troițe, crucile de hotar, pietrele de fântâni.

Meșteșugul zidăritului s-a bucurat în secolul al XVII-lea de o prețuire tot mai largă, deoarece acum încep să se construiască tot mai frecvent din piatră și casele orășenilor mai înstăriți, în special pivnițele.

Alte materiale necesare în domeniul construcțiilor era cărămida, olanele sau țiglele, precum și varul pentru prepararea mortarului.

Meșteșugarii care foloseau ca materie primă lemnul se numeau lemnari sau meșteri în lemn, dar întâlnim și teslari (care lucrau bârne, grinzi, podele, ușă, tălpi), dulgheri, tâmplari, podari, puntași, strungari, dogari (doagele necesare confecționării butiilor, poloboacelor) bărdași (care lucrau lemnul în mod grosolan din bardă).

În ceea ce privește prelucrarea pieilor, întâlnim meșteri tăbăcari, cojocari sau blănari. Boierimea și negustorii purtau pe cap căciuli de blană tari care se chemau șlice sau islice însă târgoveții săraci de pe la marginea târgului aveau cușmarii lor. Cojocarii care lucrau pentru "prostime", pentru mahalagii, pentru țăranii ce veneau la târg erau mai mulți.

Preocupări foarte apropiate aveau și șelarii și curelarii, care confecționau piese de harnașament în special șei, hamuri, hățuri, frâie, curele.

Tolbele de piele pentru săgeți erau confecționate de săhăidăcari sau săidăcari.

Din ramura cizmăritului s-au desprins meștegii (pantofari de lux), cavafii (cizmarii de rând).

Alți meșteșugari mai sunt șepcarii (confecționau șepcile din piele) și soronarii care prelucrau pielea.

"Industria" țesăturilor la orașe era reprezentată de mai multe categorii de meșteri cum ar fi: pânzarii, postăvarii (confecționau postavuri de o calitate superioară), abagerii (confecționau abaua, o calitate de postav din lână groasă), boiangii, pinarii sau dârstarii (se ocupau cu finisarea țesăturilor). Cea mai numeroasă categorie de meșteșugari o alcătuiau croitorii.

"Industria" alimentară s-a dezvoltat, în special, la orașe înființându-se numeroase brutării, măcelării, berării. Un loc de frunte în cadrul meșteșugului alimentar îl ocupa morăritul. Nevoia de produse alimentare a dus la dezvoltarea brutăritului sau pităritului. Măcelarii, "cărnari" se numeau mesercii. Băuturile în general erau făcute de rachieri, berari, brăhari sau brăgari.

Dintre meșteșugurile de artă, cu prelucrarea metalelor prețioase se îndeletniceau meșterii zlătari, bănarii sau heregari se ocupau cu baterea monedei, năsturarii și copcarii (copci din aramă pentru îmbrăcăminte), îi întâlnim în târguri, de asemenea întâlnim și zugravi, sculptori, ceasornicari.

Fișă de lucru: Enumerați meșteșugurile din târgul Tecuci.

Alți meșteșugari: bărbieri, doftori, spițeri (care furnizau doftorii), săpunari, lumânărari sau făclieri, olari, fântânari, sticlari, plăpumari, trăistari, pieptănari, funari, sforari sau păpușari (confecționau funiile și sforiile din cânepă).

Organizarea meșteșugarilor în asociații profesionale, în bresle a fost una din problemele de care se ocupă E. Pavlescu în lucrarea "Economia breslelor în Moldova".

Breslele erau uniuni profesionale bazate pe mica producție de mărfuri care aveau ca scop reglementarea atât a producției cât și a desfacerii produselor.

Organizarea în breaslă presupune o ierarhie a funcțiilor repartizate membrilor ei: ucenic, calfă, meșter.

Conducerea breslei o avea starostele sau țeh-meșterul, el se alegea din rândul meșterilor mai în vârstă și exclusiv dintre bărbați. Ucenicul prestează munca în vederea însușirii meșteșugului respectiv, plătind o taxă de intrare numită bărbanță. Pentru ca cineva să devină calfă, trebuia să fi trecut prin școala uceniciei, în urma căreia i se elibera un certificat de ucenicie, pe baza acestui certificat, calfa putea să se angajeze la orice meșter din branșa sa, în schimbul unei remunerații. Meșterii erau considerați adevărații membrii ai breslelor. Averea breslei consta în fonduri bănești realizate din diversele taxe pe care breasla le încasa în folosul ei ca de pildă, taxa percepută la intrarea ucenicului (bărbanța), la angajarea lucrătorilor (calfelor) de către meșteri, plătindu-se respectiv 6 și 12 aspri, diversele gloabe, milostenii etc. Aceste fonduri se utilizau în vederea satisfacerii diferitelor necesități ale breslelor: ajutorarea membrilor inapți pentru meseria respectivă, cheltuielile pentru ospețe, întreținerea bisericii patronale etc.

În afara îndatoririlor față de breaslă membrii breslei plăteau și ei ca și nebreslașii, anumite dări față de visterie. Perceperea dărilor se făcea prin intermediul breslelor. In ceea ce privește birul între breaslă si visterie se încheia un contract numit "ruptă", în care se arăta suma globală urmând ca breslașii să stabilească contribuția fiecăruia.

Fișă de lucru: Definiți termenii: breaslă, calfă, staroste, bărbanță, ucenic, meșter.

2.5. FORME DE PROPRIETATE ÎN TÂRGUL TECUCI

2.5.1. Proprietatea domnească

După cum se cunoaște, problematica generată de proprietatea domnească și de evoluția sa de-a lungul Evului Mediu românesc este una din cele mai complexe.

În consecință, în această fază nu se demarcase încă „proprietatea statului de cea privată domnului”, această delimitare necesitând o bună perioadă de timp.

În perioada de început a Țărilor Române domnul exercita un drept de „dominium eminens” asupra întregului pământ al țării, deci o stăpânire suprapusă tuturor celorlalte forme de proprietate. În această calitate domnul a acordat danii de pământ și sate unor boieri sau slujitori; tot el dispune emiterea de acte care să confirme stăpânirea unor particulari, indiferent de faptul dacă aceste stăpâniri au fost la origine moșii gentilice, donative sau cumpărate.

La orice schimbare sau cumpărare de proprietate domnul intervenea, exercitându-și dreptul de „dominium eminens”.

Discuția pe marginea proprietății domnești presupune și analiza, pe scurt a dreptului de protimissis. Dreptul de preemțiune din punctul de vedere al domnului se îmbină cu acela care îl presupune exercitarea dreptului de „dominium eminens”. Ca mare boier domnul ar trebui să exercite și în fapt, exercită protimissisul în legătură cu domeniul său boieresc și este „supus protimissisului, îndeosebi celui de rudenie”.

Bineînțeles și în familia domnului se fac înstrăinări, care respectă principiul transmiterii bunului în familie, dar cu adaptări ce reflectă situația excepțională a „participanților la act”.

Totuși și în acordarea daniilor domnul ține seama de principiul protimissisului și dăruiește, de pildă, unui boier un sat care a aparținut neamului său, în cazul dăruirii satelor confiscate pentru „hiclenie”.

Trebuie însă să evidențiem faptul că dania domnească este liberă. În cazul în care familia sau vecinii ar putea-o disputa ar fi pusă în discuție și una din metodele de conducere fundamentale în stat. Din punct de vedere administrativ, domeniul domnesc a fost organizat diferit de proprietatea donată sau confirmată boierimii și instituțiilor bisericești.

Domnul considerându-se stăpân al domeniului public, i-a impus o anumită organizare, iar locuitorilor o anumită obligație care, treptat, pe măsura micșorării domeniului domnesc, au crescut și „s-au extins și asupra celor care munceau proprietatea lor particulară”. Astfel se explică de ce fiecare domn a căutat să-și apere dreptul de liberă dispunere asupra domeniului domnesc prin acțiuni cum ar fi: delimitarea hotarelor, vinderea și donarea unor părți din el. numai proprietatea funciară a domnului a avut un regim similar celui boieresc aceasta provenind din cumpărări care rămâneau în familie sau din moșteniri.

De asemenea se impune o precizare: tuturor locuitorilor țării indiferent de proprietatea pe care erau așezați domnul le putea impune obligații cu caracter public cum erau: prestarea serviciului militar, efectuarea de diferite munci cu caracter public, plata de impozite ș.a.

Încă din secolul al XV-lea domnii, se pare că aveau propriul lor domeniu. Izvoarele arată că satele domnești făceau parte din patrimoniul țării, de care domnul dispunea în virtutea dreptului de „dominium eminens”. Domeniul privat al domnului este denumit ca orice domeniu feudal: „unic” în Moldova și „ohabă” în Țara Românească sau termenul de „ocină” în ambele țări.

În Moldova existența domeniului privat al domnului în secolul al XV-lea este cel mai bine pus în evidență în timpul domniei lui ștefan cel Mare, deși dată în acest sens găsim și într-o dată anterioară. La 1479, domnul donează mitropoliei din Suceava două sate împreună cu „dresul cel mare ce au avut domnia mea de la moșul nostru, de la Alexandru Vodă…”. Mai important ni se pare documentul din 1491, prin care ștefan cel Mare denumește satele de curând cumpărate ca „ unic al domniei mele”. În număr de 16 aceste sate, cumpărate de la diferiți boieri sunt lipite de târgul Vasluiului, menționându-se faptul că urmau să fie „unic cu tot venitul și fiilor domniei mele și nepoților”.

Aproximativ un secol după aceste izvoare apar date asemănătoare, de unde se poate conchide că distincția dintre domeniul privat al domnului și cel al țării se realizează treptat.

În sprijinul celor afirmate mai sus putem aduce în discuție și studiul lui C. Cihodaru. Prin care acesta susține refacerea ocoalelor, cetăților și curților domnești în a doua jumătate a secolului al XV-lea, perioadă care se suprapune aproape exact peste cea a domniei lui ștefan cel Mare de care este cu certitudine legată. În acest sens istoricul afirmă refacerea domeniului domnesc de către ștefan cel Mare, în condițiile în care boierimea dispunea deja de un potențial real în ceea ce privește proprietatea. Este posibil ca în această perioadă ștefan cel Mare să stipuleze mai exact condițiile de proprietate, de toate categoriile, având în vedere totuși faptul că domeniul domnesc este încă destul de consistent.

În secolul al XVI-lea se precizează din ce în ce mai bine deosebirea dintre satele domnești și satele drepte domnești.

Izvoarele menționează „sate domnești de la întemeierea țării” și sate drepte domnești care au fost întemeiate de domnie. Noțiunea de sat drept domnesc are la bază „curțile domnești cu satele respective precum și târgurile cu ocoalele lor”.

După părerea lui N. Grigoraș, domnul care a inaugurat politica de donații din fondul aflat la dispoziția statului a fost ștefăniță Vodă (1517-1527), fiul lui Bogdan al III-lea. Se remarcă faptul că de la el nu provine decât un document în acest sens. Cu toate acestea știm că prin politica sa a confiscat un mare număr de proprietăți boierești „ mărind fondul funciar domenial”.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, domnii moldoveni s-au confruntat cu o situație diferită de cea din prima jumătate a secolului, în sensul că dificultățile externe își pun amprenta asupra politicii duse pe plan intern unde întâlnim o creștere a presiunii exercitată de boierime și instituția ecleziastică. Astfel treptat domeniul funciar pus la dispoziția domnului se micșorează prin donați și vânzări masive. Dintre aceștia s-a remarcat Bogdan Lăpușneanu, care a urmărit probabil să împace pe urmașii unora din boierii pedepsiți de tatăl său, făcându-le numeroase „danii din domeniul public”. Majoritatea daniilor și vânzărilor masive din domeniul public aflat nemijlocit la dispoziția domnilor, datează din timpul lui Petru Șchiopul (1574-1579).

Există desigur și motive precum că acesta a recurs la această politică având în vedere situația țării în momentul impunerii pe tron de către turci.

Să arătăm doar că pentru a se putea menține într-o țară aflată într-o situație delicată, urmare a concursului de împrejurări nefericite în care a fost antrenată Moldova, în timpul lui Ioan Vodă, a căutat sprijinul boierimii și al bisericii, din acest compromis rezultând o refacere masivă a domeniului public.

Din numărul de danii și vânzări făcute boierilor și mănăstirilor din domeniul public „către mijlocul secolului al XVII-lea acesta a fost aproape desființat”.

Aproape fiecare domn a confirmat asemenea danii și vânzări din satele de ocol, făcute de înaintașii săi. Totuși părți reduse din domeniul public, grupate în ocoalele unor orașe ca Botoșani, Iași, Vaslui, au rămas la „dispoziție și în secolul al XVIII-lea”.

În concluzie, domeniul aflat la dispoziția domniei a fost organizat încă de la întemeierea statului, într-o formă precară, ulterior după crearea și stabilizarea instituțiilor acesta fiind riguros determinat. Acesta a fost organizat în unități administrative distincte denumite, ocoale cu centrul în orașe, cetăți curți domnești etc.

Pe măsură ce domeniul public se micșora domnii au trecut asupra locuitorilor din satele proprietate boierească obligațiile în bani și muncile agricole.

Această introducere în problematica anunțată ne va permite să putem pune în lumină mai bine sursele consultate, izvoarele și documentele ce au legătură directă sau indirectă cu proprietatea domnească din târgul Tecuci.

Deși documentele legate de începuturile daniilor sau cumpărăturilor sunt din secolul al XV-lea, aceasta nu ne împiedică să afirmăm existența unor astfel de donații chiar din secolul precedent. Astfel, un prim document datează din 31 martie 1423 și certifică dania făcută de Alexandru cel Bun „pentru dreapta și credincioasa slujbă” lui Oană Popșa și fratelui său Moișă Filosofu „căruia i se dă” un sat, anume Sârbi pe Rebricea, ca să-i fie lui unic cu tot venitul… Menționăm că în text apare și formula „iar hotarele acestei așezări se fie pe hotarele vechi pe unde au folosit din veac”, de aici rezultând faptul că această așezare este anterioară secolului al XV-lea.

La 20 decembrie 1437 este documentată o danie făcută de Ilie voievod și ștefan voievod boierului Ion Ureche păhărnicel „ pentru credincioasa slujbă către noi, l-au miluit cu deosebita noastră milă și i-am dat satele Bârgăiani, Stănigiani și Sârbii, la Tecuciu”.

Ilie și ștefan voievozi dăruiesc lui Mihai Oțel pisar satele pe Berheci, pe Prut, pe Corod, Seliștea Sârbilor, la Movila Corodului” toate cu hotarele lor vechi cum și hotarul pustietăților acelora să fie încât să vor pute hrăni din distul”. Acest document este datat 6 iulie 1438 – 1 august 1442.

Politica internă dusă de ștefan cel Mare se reflectă și în documentele privitoare la sate din ocolul târgului Tecuci. Astfel, daniile propriu-zise sunt extrem de rare. Abia la 5 decembrie 1460, ștefan cel Mare dăruiește lui Ivașco comis satul Săsești, pe Bârlad: „și am dat și am întărit acest sat, să-i fie de la noi uric cu tot cu venitul, lui și copiilor lui …”.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea sunt atestate danii din dom eniul domnesc în ținutul Tecuci la toți domnii ce au urcat pe tron, îndeosebi la Petru șchiopul.

Fișă de lucru: Transcrieți din text dania făcută de Petru Șchiopul.

Printr-un document din 16 martie 1577 este atestată dania pe care Petru șchiopul o face lui Bilăi mare vornic de Țara de Sus, dăruindu-i satul Cămilești, cu loc de mori, în ținutul Tecuci: „Domnia mea am miluit și am dat și am întărit credinciosului și cinstitului nostru boier pan Bilăi mare vornic de Țara de Sus în ținutul Tecuciului, pe Bârlad, mai jos de târgul Tecucilui, anume Cămileștii și cu loc de mori în Bârlad și loc pentru două mori în gârla care iese din sus de sat din Bârlad și curge pe lângă sat. Care acest sat a fost al nostru drept domnesc, ascultător de târgul nostru al Tecuciului și nu era domniei mele de nici un folos”

Același voievod întărește la 27 februarie 1587 prin „cartea domniei mele” lui Gâlț, fost staroste de Tecuci și rudele sale „o bucată de pământ din hotarul Moineștilor și Ochisăștilor, deasupra Corodului …”.

Sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor decurg în aceeași notă: înmulțirea daniilor făcute mănăstirilor, mai puțin de către domni și în majoritate de către boieri.

Fișă de lucru: Transcrieți din text dania făcută de Mihail Racoviță.

Print-un hrisov de la Mihail Racoviță din 20 mai 1753 „miluiește pe Nicolae Crisoverghi pentru slujbele cu dreptate și cu credință făcute domnului și Țării, cu 600 stânjeni moșie din fruntea locului, din teritoriul domnesc a târgului Tecuci, ce a rămas nedat domnie la alți domni …”.

Printr-un alt hrisov din 1757, Mihail Racoviță, dăruiește mănăstirii Proorocului Samoil din Focșani „2540 stânjeni lungime și 670 stânjeni lățime din moșia târgului, drept din malul Bârladului și alăturea de moșia târgului, drept din malul Bârladului și alăturea de moșia lui Crisoverghi”. Mănăstirea Proorocului Samuil era zidită de sus numitul domn.

Un hrisov de la Scarlat Ghica voievod din 23 mai 1759 și altul din 28 februarie 1759 întăresc dania făcută de Mihail Racoviță.

În orice caz, așa cum s-a mai spus domnia își va păstra, ca domeniul domnesc, doar teritoriul constituit de ocoale, acestea din urmă ca „instituții de drept public și nu privat”.

Ca argument putem invoca faptul că a fost o vreme când daniile din acest fond erau valabile numai atât timp cât era în funcție domnul care le făcuse neputând fi înstăinate fără consimțământul său.

În condițiile limitării domeniului domnesc au crescut sarcinile fiscale, astfel încât domnia a continuat să-și asigure veniturile necesare bunei administrații a țării.

În ansamblu, proprietatea domnească în târgul Tecuci a cunoscut aproximativ aceeași evoluție ca în celelalte târguri.

2.5.2. Proprietatea orășenilor

Proprietatea orășenilor, pentru a putea fi reconstituită trebuie făcute câteva precizări în legătură cu natura acestui tip de proprietate și a cadrului general în care aceasta s-a dezvoltat.

Pe măsură ce această imagine se întregește o să avem în vedere și documentele care au marcat dimensiunile și natura acestei proprietăți în târgul Tecuci.

Se știe că de-a lungul întregului Ev Mediu românesc puterea economică și politică a boierimii a fost „ dată de proprietatea funciară de care dispunea”.

Formarea marelui domeniu boieresc în Țările Române nu a fost pe deplin elucidată, insuficiența izvoarelor constituind principalul impediment. Cel mai probabil însă, este faptul că stăpânirea boierească asupra pământului apare în „perioada în care a precedat întemeierea statelor românești”.

În sprijinul afirmației de mai sus putem aduce informația conform căreia, la 1399, sunt întărite „două sate unor boieri”, deci putem vorbi de existența anterioară a acestora.

Astfel, la 12 martie 1399, ștefan Voievod întărește Dușcăi și nepoților ei „două sate pe Tazlăul Sărat, anume Dolieștii și Lionteneștii … ca să fie uric cu tot venitul”.

De asemenea se impune încă o precizare: proprietatea boierească funciară, deși va deveni ereditară – pentru aceasta boierii făcând presiuni permanente – a continuat să fie grevată de anumite obligații cum erau cele militare și de susținere a politicii interne și externe domnești. În caz de refuz domnul se prevala de prevederile actului de patrimonialitate, în conformitate cu care teritoriul țării îi „aparținea ca o moșie personală”.

Orice danie funciară era considerată de domn ca făcând parte din patrimoniul propriu.

În ceea ce privește formarea marelui domeniu boieresc se poate afirma că el avea în componență, atât sate de moștenire, cât și sate de danie, ulterior acestea fiind achiziționate și prin cumpărare.

Boierimea a luptat pentru desființarea caracterului condiționat al proprietății funciare, dar cu toate acestea domnii au căutat să-și mențină dreptul de dispoziție asupra ei. Până în timpul lui ștefan cel Mare proprietatea funciară boierească și mănăstirească era garantată de stat, având posibilități de extindere. Domnul moldovean a inagurat o politică de „limitare a extinderii proprietății funciare particulare”.

Fișă de lucru: Transcrieți din text dania făcută de Ștefan cel Mare.

Printr-un document datat 15 aprilie 1463, ștefan cel Mare întărea lui șteful Cernătescu „ un sat, anume Motișești, la obârșia Corodului, și mai sus, unde se cheamă Seliștea lui Tatul, în același hotar, la obârșia Corodului, și o poiană de la deal care este dumbrava de la Deocheați …” cumpărate de el de la Herman, căruia îi fuseseră dăruite de bunicul său, Oțel, și de fiica acestuia, Cârstina.

Aceluiași șteful Cernătescu, ștefan cel Mare îi întărește la 24 septembrie 1468 aceeași proprietate.

Printr-un document din 15 martie 1479, ștefan voievod întărește jumătate din satul Dimești fiilor lui Ilcuil. După această întărire satul Dimești se va numi Iulcești: „E vorba deci de un vechiu sat Dimeștii, care poate din vremea lui ștefan cel Mare, după proprietarul Ileiul și fii acestuia, își schimbă numele în Tulcești. Aceasta din urmă este permanent în documente vechi, ca în 5 iulie 1661, că se întinde din apa Suretului până în hotarul târgului Tecuci”. După spusele lui Mihai Costăchescu, satul Iulcești este atestat la 24 iulie 1679 între Mărcești și Columbi iar în două documente datate 2 septembrie 1632 și 26 mai 1661, Grozeștii apar Mărceștii care la 6 iulie 1637 este localizat în „ținutul Tecuciului, începând din Sireți, cătră răsărit până la movila Căpăcioae, cătră hotarul târgului Tecuci, până în hotarul Oncenilor la râpa lui Onofrei, la hotarul Dănceiul”. Astăzi nu se mai află nici o urmă din Dimești sau Iulcești.

Este evident că de-a lungul întregului Ev Mediu românesc nu a existat o proprietate funciară particulară absolută.

Actele de donație sau de confirmare a unei proprietăți funciare, dreptul de dispunere a proprietarului erau limitate de obligațiile pe care le aveau față de domn. Fiecare domn putea prelua proprietatea unui boier, care nu respecta condițiile impuse de normele dreptului feudal. Dar menținerea dreptului domnilor de a confisca proprietatea funciară boierească, în primul rând pentru înalta trădare, amenință existența lor, deoarece boierii, organizați în facțiuni, puteau susține alți candidați.

Prin urmare, „orice act referitor la o proprietate funciară, emis sau confirmat de un domn nu prevedea pentru beneficiar un drept exclusiv de dispunere liberă”.

Politica dusă de ștefan cel Mare este continuată, în linii mari și de urmașii săi, dintre care ștefăniță vodă va avea de înfruntat un complot al boierimii care înfrântă fiind, a plătit cu capul și bineînțeles confiscarea proprietăților.

Practic, până la urcarea pe tron a lui Petru Schiopul se continuă politica de limitare a acumulărilor funciare boierești din domeniul domnesc și de păstrare a caracterului condiționat a daniilor domnești, în cazul când acestea se făceau.

Cu toate acestea daniile către mica boierime și mai rar, către marea boierime, nu au lipsit în chiar debutul secolului al XVI-lea.

Fișă de lucru: Transcrieți din text dania făcută de Bogdan al III-lea.

Astfel sunt atestate danii făcute de Bogdan al III-lea. După cum rezultă dintr-un document din 26 februarie 1507, acesta dăruiește lui Lupșa și altora, „un loc de pustie, ce este pe Marea Movilă, în sus Gura Trestioarii, să fie cât poate să trăiască un sat îndestul”. Dar printr-un document anterior, datat 22 februarie 1507, Bogdan Vodă întărește lui Mircea Virtea și rudele sale „un sat la Tecuci la Salcea, mai sus de hotarul târgului Tecuci, luat din locul Târgului, ce l-au fost cumpărat cu 150 de zloți de la Isaico, feciorul lui Ivanco Tudor, nepot lui Dan”.

în schimb mai există o modalitate de acumulare funciară realizată prin cumpărare. Astfel, printr-un document datat 1 iunie 1521, ștefan cel Tânăr întărește lui Grozav vornic satele cumpărate, Sărbi și Ciocodești : Iudura, a vândut dreptele sale ocine, din dreptul ei urice de împărțeală, ce a avut ea cu mătușa ei, cu Dragalina, de la bunicul domniei mele ștefan voevod, două sate, anume, Sărbi și Ciocodești. Aceasta a vândut slugii noastre credincioase pan Grozav vornic, pentru 530 zloți tătărești”.

Fișă de lucru: Transcrieți din text hotărnicirea lui Petru Șchiopul.

Un asemenea act de cumpărare întărește și Petru Schiopul la 25 iunie 1590 lui Andrei hatman „cu un vad de moară din apa Bârladului, ce se află între târgul Tecuciului și între Cămilești, care vad l-au avut cumpărătură de la Sava mare stolnic”.

Domnia lui Petru șchiopul marchează o schimbare în ceea ce privește atitudinea instituției domnești față de proprietatea boierească și însemnate întinderi de pământ, care mai făceau parte din domeniul domnesc, intră acum în „posesia boierimii și mănăstirilor, fie prin cumpărare fie prin donație. Există însă și o motivație a acestei politici dusă de domn, generată de noile realități specifice sfârșitului de secol XV, pe plan intern și internațional. În condițiile în care raportul de forță dintre domnie și boierime s-a echilibrat, iar pe plan extern Imperiul Otoman, aflat în faza de stagnare, continuă să fie un mare consumator, politica lui Petru șchiopul poate fi înțeleasă cu anumite limite. Secolul al XVII-lea marchează o nouă perioadă în istoria economiei moldovenești, prin înlăturarea izolării domeniului feudal, boieresc și participarea la relațiile de schimb. Creșterea proprietății boierești marchează o sineopă în timpul domniei lui ștefan Tomșa (1611-1616), aceasta prevalându-se de dreptul de a confisca proprietățile boierești „hiclenii”, ale rudelor răsculate și chiar cele donate mănăstirilor de cei intrați în „hiclenie”.

În perioada ce a urmat domniei lui ștefan Tomșa al III-lea se constată o ameliorare a situației, în sensul unei „reconcilieri” între domn și boierime.

Acest fapt se poate confirma prin politica dusă de Radu Mihnea, iar în timpul lui Gaspar Grațiani se ajunge la un punct foarte important al acestui raport: domnul neținând seama de hotărârile predecesorilor săi, la 17 iunie 1619, a hotărât ca pentru crima de înaltă trădare, cel în cauză își pierde viața, nu și proprietățile care rămâneau rudelor. Acesta chiar dispune și retrocedarea proprietăților confiscate de domnii precedenți.

Desigur, aceste măsuri nu s-au perpetuat în anii următori, dar s-a creat un precedent pentru care boierimea și puterea ecleziastică vor lupta să-l recâștige.

În condițiile în care, treptat, dinastiile se sting și acced la tron reprezentanți ai boierimii, acest drept va pus în aplicare chiar dacă nu la domeniile care l-au consacrat. Miron Barnovschi, apoi Vasile Lupu prevăd că boierii pribegi dintr-o țară în alta să-și poată păstra proprietățile oriunde ar locui, deși domnii, uneori, se mai folosesc de prevederile asupra pământului care le îngăduie să confiște proprietățile boierilor în caz de trădare.

Astfel, printr-un document datat 18 iulie 1642, Vasile Voievod întărește lui Isac, Dumitrașcu, Grozav și rudele lor „satul Mătășăști cu vad de moară în apa Bârladului și cu tot hotarul pe unde au apucat din vechi”.

La „măcinarea proprietății boierești au contribuit mai mulți factori printre care amintim înmulțirea sau mai bine zis, diversificarea rangurilor boierești, fiecare dintre acești boieri dorindu-și proprietăți, participarea boierimii la relațiile de schimb prin ieșirea dintr-un relativ conservatorism, schimb la care participă acum și orășenii în calitate de oameni liberi”. Vânzările și cumpărările care se fac acum au în vedere în primul rând vaduri de moară, vii și pământuri bune de cultivat.

Un exemplu concludent în acest sens îl constituie documentul din 20 martie 1621, prin care Alexandru Iliaș voievod întărește lui Ionașcu, mare vornic al Țării de Sus „pentru slujbă dreaptă, satul Săsești cu loc de moară pe apa bârladului și cu loc ales către târgul Tecuci, dăruit de unchiul său Sava stolnic, care-l cumpărase de la Petru voievod cu 8 cai buni.

Printr-un alt document datat anterior 1 ianuarie 1620, Gașpar voievod întărește lui Dumitrașcu părcălab un vad de moară în Balotești la gârla Putnei, cumpărat de la Vasile cu 30 taleri și o vie la Ionășești, ținutul Tecuci , cumpărat cu 20 de taleri.

Pe cât puteau , răzeșii căutau să stăpânească fiecare câte un vad de moară, iar dacă aceasta nu era cu putință stăpâneau mai mulți același vad de moară, împărțind vamă macinatului. La 18 decembrie 1646, Vasile Lupu voievod, întărește, printre alte cumpărături făcute de Dumitrașcu fost stolnic „a patra parte” din apă, „din vad de moară” pe Tecucel.

Boierimea a continuat și în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în primul deceniu al celui următor care se constituie în limita cercetării noastre, să constate prevederile din obiceiul pământului potrivit cărora proprietatea funciară fostă a boierilor trădători intră în patrimoniul domnesc și ca urmare o puteau dona sau vinde.

În cazul în care se confiscau averile acesteia numai erau preluate de domn, domeniul domnesc ca și desființat, ci donate celor care fuseseră despăgubiți prin acțiunile fugarilor.

Deci deținătorii de proprietate funciară, provenită din donații au fost obligați să fie credincioși domnilor și să presteze serviciile care li se impuneau, domnul considerându-se proprietarul întregii țări. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, confiscările de proprietăți boierești devin adevărate excepții, preluându-se însă, în mod obișnuit, doar cele care cu ajutor străin, amenințaseră „integritatea teritorială a țării”.

Ocina trebuie transmisă urmașilor lui apropiați, care aveau drept la transmiterea ei, în ordinea gradului lor de rudenie cu posesorul ocinii. Acesta din urmă nu putea să ridice rudelor acest drept la eventuală stăpânire a ocinii și prin urmare, nu o putea vinde fără consimțământul lor unanim. În cazul în care ocina era vândută, rudele aveau dreptul să întoarcă banii depuși de cumpărător și să ia ocina în stăpânire iar ruda cea mai apropiată a vânzătorului avea dreptul să ia întreaga ocină pentru sine întorcând întreaga sumă de bani. În anul 1661, Constantin Bujoran, feciorul Anghelinei, nepot lui Cârstea care a fost vornic mare rămânând cu 200 lei dintr-o poștină de masculi de la ținutul Tecuci, este dat pe mâna lefegiilor să plătească într-o săptămână. I se scoate în vânzare partea din satul Bujoreni „întreabă pe toți frații, nepoții și rudele lui și nime ne vrând să-i plătească capul, vinde moșia lui Pătrașco Logofătul al Treilea”.

Atestările documentare vin să susțină în continuare punctul nostru de vedere în legătură cu o mai mare intensitate în tranzacțiile comerciale și implicit, a vânzărilor și cumpărărilor de pământ.

De la începutul secolului al XVII-lea și până în epoca fanarioților vedem cum vornicii și logofeții adună sumedenii de sate. Listele satelor lui Costea Bucioc, Nicoară Prăjescu, Dumitru Buhuș, Ursache, Miron Costin, Nicolae Racoviță și Iordache Ruset i s-au păstrat până astăzi și se prezintă ca niște uriașe averi.

În izvodul alcătuit la 15 iulie 1668, ce cuprinde moșiile vistiernicului Gheorghe Ursache găsim și Sasoul, sat la Tecuci.

Miron Costin care critică cu atâta asprime faptele lui Cantemir, dar care fusese Marele Logofăt al lui Duca Vodă în a treia domnia a acestuia, a adunat numeroase moșii printre care se află și Mardareștii sat la Tecuci.

În lista satelor lui Iordache Ruset, atât a celor ce le avea de la socrul său, Nicolae Racoviță Logofătul, cât și cele cumpărate de el găsim și părți din Poiana părți din târgul Tecuci și alte sate întregi sau părți de sate.

La începutul secolului al XVII-lea, satul Domnești era stăpânit de Ilie Catargiu care mai făcuse cumpărături și în Păunești. Aceste sate trecând prin moștenire la familia Razu vedem succesiv pe vornicul Costache Razu, pe hatmanul Vasile Razu, pe stăpânul Iancu Razu și pe văduva lui, Elena cumpărând părți de sate sau sate întregi.

Aceste cumpărături sunt desăvârșite de Costache Conache care alcătuiește din ele moșia Domnești în întindere de 11.000 fălci. Dar toate aceste exemple neînsemnate față de alcătuirea, de către același Costache Conache, a uriașei moșii Nămoloasa care, înainte de legea rurală, cuprindea 28.000 fălci.

Fișă de lucru: Transcrieți din text satele care intrau în moșia lui C. Conachi.

În această perioadă, viile constituie un obiectiv atât pentru domeniul funciar boieresc cât și pentru cel mănăstiresc. Numeroase izvoare vin să confirme acest fapt ca o realitate a sfârșitului de secol al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.

Printr-un document din 20 martie 1620 este un act de vânzare a lui Luca din Slipotești care vinde „dreapta lui Ocină și moșie din sat Slipotești cu 16 pământuri în del și cu loc de vie în del și 2 pământuri în vale și cu loc de casă în vale și loc de fân și loc de prisacă și loc de arii și cu tot venitul și în vale și în deal”.

Așadar, secolul al XVII-lea și primul deceniu al secolului următor, marchează o perioadă de dezvoltare intensă ce s-a manifestat prin dezvoltarea comerțului intern și extern. Domeniul boieresc este legat din ce în ce mai mult de piață, o parte din boierii devenind adevărați negustori.

În condițiile limitării domeniului domnesc, noua boierime, care deși beneficia de moșteniri își dorea o sporire a proprietăților, reușește și o penetrare a „hotarului comunităților orășenești”, care reprezenta o întindere de pământ rămasă la dispoziția domnului și acordată orășenilor respectivi.

În concluzie, încă de la întemeierea statului, proprietatea funciară în Moldova a avut un caracter condiționat, depinzând de atitudinea față de domnitori a celor care o dețineau. Condițiile principale pe care trebuia să le aibă fiecare proprietar funciar a fost aceea de a presta servicii la curte în armată, în timpul campaniilor, ca general, să susțină întreaga politică internă și externă a domnitorului socotit ca proprietarul întregii țări.

Boierimea a luptat continuu pentru anularea normelor care prevedeau că domnitorii au dreptul să confiște proprietatea funciară a celor care le făceau opoziție.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-au mai confiscat doar proprietățile celor care se dedau, sprijiniți de forțe străine, la atacarea teritoriului țării.

Fișă de lucru: Realizați, pe grupuri de lucru, o investigație cu privire la importanța daniilor în epoca medievală. Expuneți în cadrul clasei rezultatele investigației.

2.6. ASPECTE DIN EPOCA MODERNĂ

2.6.1 TECUCIUL ȘI UNIREA DIN 1859

Tratatul încheiat la Paris la 30 martie 1856 între reprezentanții celor șapte mari puteri europene prevedea în ceea ce privește Țările Române și consultarea populației în legătură cu unirea acestora. Interesul manifestat de marea majoritate a populației din Principate pentru Unire, Austria și Turcia, au încercat să împiedice manifestarea liberă a opțiunii poporului, folosind pentru aceasta mai ales pe caimacanii Moldovei, Teodor Balș și N. Conachi –Vogoride. De la instalarea sa la căimăcănie (iulie 1856), Teodor Balș a trecut la schimbarea aproape în întregime a aparatului de stat, care era favorabil Unirii. La Tecuci, această politică s-a concretizat prin arestarea maiorului Diamandescu, comandantul Jandarmeriei din districtul Tecuci și a perceptorului M. Grigoriu.

Măsurile luate de Căimăcănie împotriva unioniștilor din Tecuci, încă din 1856, reprezintă consecința unei activități unioniste din Tecuci, erau apreciate într-o corespondență din Moldova adresată la 30 iunie 1856 ziarului Correspondance Prussienne, în care trimisul ziarului berlinez relatează despre o adunare populară cu caracter unionist ținută la Tecuci la 1 iunie, unde s-a remarcat ca unioniști căpitanul Frunză și profesorul Nicoleanu.

Perspectiva domniei Moldovei îl face pe Vogoride să treacă la arestarea partizanilor Unirii, scoaterea lor din slujbe, ștergerea de pe listele electorale. Dintre fruntașii unioniști tecuceni care au avut de suferit de pe urma măsurilor lui Vogoride au fost protopopul Dimitriu Hogaș, (tatăl lui Calistrat Hogaș) și Ioniță Hrisante președintele Tribunalului.

Referindu-se la înflăcăratul unionist, iconomul Gh. Dimitriu Hogaș (1814-1900), scriitorul Calistrat Hogaș spunea că : “acolo la butuc” s-a închegat în 1857 sâmburele Unirii, al cărui suflet a fost protopopul Gheorghe, bătrânul care avea să fie dat afară din slujbă de către episcopul de Roman, Nectarie Hermeziu, la data de 11/23 aprilie. Protopopul Gh. Dimitriu avea să povestească despre împrejurările în care a fost destituit de Vogoride și cum reintegrarea lui s-a datorat numai energicei intervenții a Ecaterinei(Cocuța) Conachi, fiica poetului Costachi Conachi și soția caimacanului H. Vogoride, cunoscută ca o înflăcărată sprijinitoare a unioniștilor.

Alexandru Nicolescu, nepotul protopopului, avea să publice câteva amintiri despre primirea oficială a înștiințării prin care a fost anunțat că a fost disponibilizat din serviciul protopopiatului. Prietenii protopopului indignați au început să adreseze tot felul de amenințări la adresa lui N. Vogoride și hotărăsc să meargă toți la Țigănești și să se plângă Cocuței că ”doar ea e de-ale noastre și nu vor lăsa pe bărbatul ei să-și bată joc de oameni și de țară”

Cocuța Vogoride , indignată de cele auzite, i-a înmânat părintelui protopop o scrisoare adresată soțului, stăruind să revină asupra măsurii luate. Plecând la Iași, la palatul în care se află Vogoride, la insistențele prietenilor, protopopul a fost recunoscut ca aghiotantul caimacanului care i-a cerui să nu renunțe rugămințile acestuia din urmă și să lupte în continuare pentru realizarea Unirii. Oferindu-i scrisoarea Cocuței spre a o citi, protopopul se va stăpâni cu greu în fața ofenselor ce i s-au adus și cu demnitatea care-l caracteriza îi va răspunde caimacanului: “Unirea este dorită de toată lumea și eu nu mă pot depărta de turma încredințată păstoriei mele. Prevăd că această unire va fi temeiul înălțării în viitor a neamului nostru și prin urmare este o datorie a fiecărui român să lucreze la înfăptuirea ei. Mi-i da ori nu mi-i da înapoi protopopiatul, eu nu mă las de Unire”.

Fișă de lucru: Prezentați rolul avut de Cocuța Conachi în înfăptuirea Unirii.

Cu toate insistențele lui Vogoride, protopopul a rămas ferm pe poziție, nerenunțând la idealul Unirii, caimacanul fiind nevoit, ca urmare a intervenției soției sale, să-l repună în drepturile sale.

Un alt patriot unionist tecucean care a avut de suferit de pe urma persecuțiilor caimacanului a fost Ioniță Hrisanti (1808-1889). Fiu al preotului Ion Hrisanti de la Biserica Precista, Ioniță face seminarul la Iași, merge apoi la Târgoviște, unde obține o diplomă de avocat, după care va reveni la Tecuci, devenind funcționar la Tribunal.

Susținător al idealurilor Revoluției de la 1848, Ioniță Hrisanti, devine președinte al Tribunalului din Tecuci, membru al Comitetului Unionist din oraș, va menține o permanentă legătură cu Comitetul Unirii din capitala Moldovei, având un rol extrem de important în demascarea legăturilor lui Vogoride cu Turcia și Austria, puteri ostile Unirii Principatelor. Pentru activitatea sa unionistă, Ioniță Hrisanti va fi dat afară din slujbă de către Vogoride, la numai câteva zile după ce și protopopul Dimitri împărtășise aceeași soartă.

Nelegiuirile lui Vogoride și ale miniștrilor săi vor continua la Tecuci prin transfigurarea din oficiu, la data de 8 iunie 1857, lui George Nicoleanu, membru a Comitetului Unionist din Tecuci, de la Școala Publică din Tecuci, la Școala Publică din Focșani.

Odată cu demisia maiorului Al. I. Cuza din pârcălăbia din Galați, unioniștii și-au dat seama că nu vor putea pătrunde în Divanul Ad-hoc format numai din separatiști, decât în urma unui act extrem ce urma să dea pe față legăturile lui Vogoride cu Poarta și Austria, care ceruseră caimacanului să falsifice alegerile. Acest act extrem a fost acela de a pune mâna pe corespondența secretă a lui Vogoriede cu cele două mari puteri și de a o da în vileag.

Cel care va organiza furtul corespondenței, ce avea să demaște uneltirile lui Vogoride cu Austria și Turcia, a fost Ioniță Hrisanti. Acesta i-a cerut soției sale Catinca, fiica nelegitimă a lui Costache Conachi și soră cu Ecaterina Vogoride, să deschidă cu chei potrivite unul din birourile în care își ținea caimacanul corespondența secretă și să ia de acolo toate scrisorile compromițătoare. După intrarea în posesie, Ioniță Hrisanti va preda aceste aceste acte Comitetului Unionist din Iași, iar D. Rallet, secretarul Comitetului, le va publica în ”L’etoile du Danube” la 8 august 1857, fapt care va duce la anularea alegerilor falsificate și la alegerea unui nou Divan ad-hoc, dominat de partizanii Unirii.

Pentru campania electorală din 1857, în vederea alegerii Divanului Ad-hoc al Moldovei, unioniștii s-au organizat în comitete ad-hoc unioniste la nivelul fiecărui ținut. În ținutul Tecuciului, comitetul unionist s-a organizat la 23 martie/4 aprilie 1857, prilej cu care Gh. Nicoleanu se adresa ieșenilor în numele unioniștilor tecuceni, precizând că “ nici ținutul nostru n-a rămas în urmă, căci și el face parte întregitoare a sacrei noastre Românii și pentru că și în ținutul nostru toate clasele societății (afară de vreo cinci indivizi), sunt convine despre gravitatea momentului și neapărata necesitate a triumfării mântuitorului principiu al Unirii…opinia publică este cu totul pentru Unirea mult dorită”.

Pe 29 martie/10 aprilie 1856, se organiza Comitetul Unionist din Tecuci, în urma unei “adunări numeroase ținute amenințările cârmuirii”. Din Comitetul Unirii din Tecuci făceau parte personaje deja cunoscute pentru convingerile lor unionist: protoiereul George Dimitriu, vornicul Vasile Sturdza, A. Teriakiu, Ioniță Hrisanti, Constantin Iacovachi, George Nicoleanu, colonelul Emanoil Frunză, dr. Capețchi, Vasile Romala și alții.

Dorința de unire a oamenilor din Tecuci este demonstrate și de marile manifestări organizate cu prilejul trecerii prin oraș, în drum spre Galați a comisarilor puterii unionist. Astfel pentru întâmpinarea comisarului Sardiniei, cavalerul Benzi, la 26 aprilie (8 mai) 1857 la bariera de Nord a orașului au ieșit “ locuitorii de toate clasele cu muzica în frunte și cu buchete de flori”. A doua zi a trecut prin Tecuci comisarul Franței, Talleyrand, căruia poporul “ având cununi și buchete de flori, i-a făcut o primire deosebită”.

Chiar comisarul Talleyrand oprit la Tecuci menționează că “ mai demult a auzit de entuziasmul tecucenilor în ceea ce privește activitatea unionistă”.

În același timp unioniștii tecuceni au trimis reprezentanților marilor puteri aflați la Iași, o serie de memorii, prin care protestau împotriva samavolniciilor guvernului. Rezultatul acestui proces a fost reintegrarea în funcția de protopop a lui Gh. Dimitriu în ținutul Tecuciului.

Deși Vogoride a cedat în acest caz, administrația sa lipsită de scrupule, urmărind înfăptuirea unui divan împotriva Unirii, a inclus în listele electorale mai mulți devotați ai regimului. Această acțiune s-a realizat împotriva voinței declarat unioniste a marii majorități a populației din Moldova și a generat numeroase acțiuni de protest. Astfel, 86 de mici proprietari di districtul Tecuci, omiși de pe listele electorale, trimit o scrisoare de protest prin care învinuiesc pe subprefectul care i-a lipsit de dreptul de a participa la alegeri.

Presiuni au fost făcute și asupra alegătorilor delegați, care trebuiau să desemneze un reprezentat al țăranilor în Divanul ad-hoc, unde candidatul desemnat de țărani nu a fost admis de subprefect care, “ fără să țină cont de voturile noastre cu autoritatea sa personală, a proclamat ca ales pe cel ce-i convenea. Alegerea sa fiind împotriva voinței noastre, noi am contestat legitimitatea acestei alegeri la subprefect, care ne-a răspuns cu injurii, cu amenințarea de a ne bate și a sfârșit prin a ne da afară”.

Delegații țăranilor din Tecuci au alcătuit un memoriu în care protestau împotriva unor alegeri făcute prin violență și fraudă și declarau că “ nu recunoșteau deputatului nici dreptul de a ne reprezenta în Divanul ad-hoc, deoarece nu este ales potrivit voinței noastre”.

Reprezentanții țăranilor din ținutul Tecuci își exprimă poziția lor unionist în memoriul menționat: “Unirea Principatelor Moldovei și Valahiei sub ocârmuirea unui domnitor străin, menținerea drepturilor seculare ale țării, egalitatea în fața legilor”.

În urma “alegerilor” din iulie 1857, județul Tecuci, de fapt administrația acestuia, trimitea în Divan cinci deputați: Panaite Balș și Petru Ciucă, mari proprietari, Miron Bateții, mic proprietar, Teodor Miosă, din partea orășenilor și David Gavril, din Colănești, ca reprezentant impus al țăranilor.

După falsificarea alegerilor din Moldova și publicarea în “L’etoile du Danube” a unor scrisori particulare ale caimacanului, au determinat anularea alegerilor de la 12/24 august și efectuarea de noi alegeri. În aceste condiții noii reprezentanți ai tecucenilor vor deveni A. Sturdza și Alecu Teriakiu, din rândul marilor proprietari și Ioniță Hrisanti, din partea micilor proprietari, Constantin Iacovachi, din partea orășenilor și Vasile Balais, din partea țăranilor.

Deputații tecuceni vor avea o contribuție deosebită la dezbaterea diferitelor probleme, un rol însemnat avându-l deputatul țăranilor, Vasile Balaiș. Acesta avea să fie unul din semnatarii memoriului inițiat de Ion Roată din Câmpuri, jud. Putna, participă împreună cu alți patru deputați, la elaborarea unei alte propuneri privind rezolvarea problemei agrare, propunere prezentată în Divan de C. Negru, dar care avea să fie respinsă.

În 1858, după încheierea lucrărilor divanurilor ad-hoc și în urma hotărârilor Conferinței de la Paris, tecucenii ca și ceilalți locuitori ai Principatelor aveau să fie din nou antrenați într-o campanie electorală, prin care urma să desemneze patru deputați în adunarea electivă a Moldovei.

Marile proprietăți pe care le deținea familia Sturdza în sudul Moldovei și lipsa drepturilor electorale pentru țăranii și orășenii săraci au dus la alegerea în ținutul Tecuci a trei “mihăilești” (susținători ai lui Mihail Sturdza) și numai a unui unionist, în persoana lui Constantin Iacovachi, fost deputat și în Divanul ad-hoc.

Fișă de lucru: Prezentați în 1-2 pagini Domnia lui Al. I. Cuza, având în vedere:

-modalitatea realizării unirii Moldovei cu Țara Românească

-două reforme înfăptuite în anii 1863-1864

-urmările reformelor asupra Tecuciului.

Completează rebusul de mai jos

A

2.6.2 TECUCIUL ȘI RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ

Cea de a doua pagină este legată de Războiul de Independență. Ofițerii și ostașii din Garnizoana din Tecuci prin exercițiile susținute și manevrele militare de toamnă din împrejurimile orașului la care a asistat, în anii 1875-1876 însuși Prințul Carol, au prefigurat desfășurările ulterioare de trupe și atacurile victorioase împotriva turcilor de la sud de Dunăre. Bateria 2 din Regimentul 10 Dorobanți împreună cu Regimentul 6 Cavalerie aveau să se integreze eforturilor depuse de armata română pentru cucerirea Plevnei și Rahovei. Câțiva fii ai Tecuciului și, respectiv ai ținutului, și-au legat numele de acest important eveniment din viața poporului român. Astfel, poetul junimist Theodor Șerbănescu, simțind că patria avea mai mult decât oricând nevoie de el, abandonează brusc scrisul și idilele sale amoroase (care-l determinase să-și arunce sabia), pentru a se reangaja ca maior la marele stat major al armatei implicându-se astfel în deciziile importante ce vizau desfășurarea bătăliilor decisive ce aveau să conducă la eliberarea definitivă a țării de sub umilitoarea ocupație otomană. Concitadinul său, Teodor Crudu, cade răpus de gloanțe în încleștarea de la Plevna din 28 noiembrie 1877, iar soldatul Vasile Mohor din Regimentul 6 Călărași cu o săptămână mai târziu reușește să sustragă dușmanului pus pe fugă un drapel de luptă.

În momentul în care România se angajase să lupte alături de Rusia împotriva turcilor, tecucenii rămași acasă, care aveau „frați și rude care își vor vărsa sângele pe altarul patriei“, nu puteau să rămână indiferenți. Pe 8 mai 1877, soțiile fruntașilor urbei s-au constituit într-un Comitet al Damelor – condus de două femei inimoase: Elena Plitos, președintă, și Catherina Petraș, secretară Principala sarcină a acestuia era aceea de a „da ajutorul ostașilor răniți în rezbel“. Nicolae Petrașcu, care era elev la Liceul din Bârlad, a susținut pe timpul vacanței „o reprezentație teatrală, în scop de binefacere“, banii obținuți fiind predați aceluiași comitet „în beneficiul răniților ostași români“.

Pe 1 octombrie 1877, a avut loc, la Spitalul Comunal, deschiderea oficială a camerei cu șase paturi amenajată de Comitetul Damelor. La rândul lor, vrednicii medici Jan Kopețki și Constantin Petraș au depus eforturi susținute pentru ajutorarea răniților. Primul, în calitatea sa de președinte al Comitetului secționar al Societății de Cruce Roșie din România, a îndemnat preoții din tot districtul să nu rămână indiferenți la efortul semenilor care își varsă sângele „pentru liniștea celor rămași și asigurarea pământului părintescu“: „Înainte dar, cu armata voastră bisericească, cutreierați satile și cotunele, batiți la ușa săracului în bordeiu și bogatului în palatul său, cereți bani, cămeși și alte albituri, pânze țesute de mame și surorile acestora care suferă“. Și, într-adevăr, apelul său nu a rămas fără rezultat. Ziarul „Românul“ din București a trebuit să publice cinci liste numai cu „ofrandele“ (bani și obiecte de primă necesitate) adunate din Tecuci și din ținut pentru ostașii răniți de pe front. Doctorul Constantin Petraș s-a îngrijit personal de pregătirea a 28 paturi la Spital pentru soldații răniți și bolnavi și s-a deplasat în mod cu totul special, la începutul lui noiembrie, la Turnu Măgurele de unde avea să se întoarcă cu „un convoi de bolnavi și răniți“.

Un alt comitet constituit la Tecuci reușise să strângă, la începutul lui septembrie, 9.000 lei pentru „cumpărarea de arme“, pentru ca, în luna următoare, „suma subscrisă“ numai de orășeni pentru înzestrarea oastei române să ajungă la 20.000 lei. După ce ziarul „România liberă“ din 22 octombrie 1877 (din care am preluat această cifră) mai înșiruie alte demersuri similare, încheie cu cuvintele: „Onoare tecucenilor, pentru asemenea acte patriotice!“.

În anul 1879, la Tecuci, unde exista deja de aproape cinci ani o stradă care împrumutase numele marelui voievod Ștefan cel Mare, s-a format un Comitet Județean pentru sprijinirea eforturilor de ridicare a statuii ecvestre a acestuia de la Iași. Printre cei care au contribuit cu importante sume de bani s-au numărat și preoții din cadrul Protoieriei în frunte situându-se protopopul Gheorghe Dimitriu, Gh. Decuseară și Ion Țuchel care au donat 27 de franci în fondul special constituit pentru materializarea acestui important deziderat.

Fișă de lucru: Prezentați rolul avut de femeile din Tecuci în Războiul de Independență.

Foto nr.4: Strada Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului XIX

Din numărul mare de monumente ridicate pentru cinstirea memoriei celor căzuți în războiul neatârnării amintim pe cele din Corod, Buciumeni, Nicorești, pe acesta din urmă fiind scris: ”Cetățenii recunoscători eroilor din Nicorești-Tecuci, morți în războiul pentru neatârnarea țării.”

Coibotaru Nicolae Chirvasie Gavril

Corpaciu Mihai Toacă Iorgu

Ghigoraș Nicolae Ion Enache
Petraru Iorgu

Inaugurat la 7 iulie 1991.

Fișă de lucru: Prezentați 1-2 pagini, Rolul războiului din 1877-1878 în istoria românilor, având în vedere:

– un motiv al participării României la războiul ruso-otoman declanșat în 1877

– două lupte purtate de armata română în cadrul acestui război

– rolul avut de eroii tecuceni la câștigarea independenței.

Foto nr. 2: Monumentul Eroilor Ceferiști în secolul XX

Rezolvați rebusul următor

A

2.7. TECUCIUL ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

După liniștirea spiritelor, România se implică într-un nou eveniment politico-militar de importanță europeană și anume Al Doilea Război Balcanic (1913), război desfășurat pe teritoriul Bulgariei.

În mod inevitabil, Europa se găsea în fața unei mari provocări politico-militare care se va declanșa în vara lui 1914 în Balcani și va rămâne în istorie sub numele de Marele Război sau Primul Război Mondial. Pentru noi, românii, acest eveniment a fost Războiul Reîntregirii Naționale.

La conflictul care a durat patru ani (1914-1918), România a participat doar în ultimii doi ani (1916-1918), în prima fază a războiului (1914-1916) declarându-se stat neutru. În urma hotărârii Consiliului de Coroană de la Cotroceni, din 14 august 1916, România va intra în război de partea Antantei, declarând război Austro-Ungariei. La marile bătălii din acest război au participat numeroși locuitori din Tecuci.

Pe 16 august 1916, soldații din Regimentul VI, nr. 24 Infanterie reușesc să elibereze Brașovul aflat în Imperiul Austro-Ungar pentru ca, pe 7-8 octombrie în același an, în apriga bătălie care s-a dat în preajma gării Bartolomeu din acest oraș, să piară sub tirul mitralierelor germane și maghiare un întreg pluton rămas fără muniție din unitatea menționată.

Eșecului armatei române din gura Transilvaniei i s-au adăugat alte câteva pe teritoriile Olteniei și Munteniei care au condus, în cele din urmă, la căderea Bucureștiului, pe 6 decembrie 1916, și implicit la înaintarea armatelor germane și austro-ungare până la Focșani. Oamenii s-au văzut nevoiți să-și părăsească casele și să plece în exod din cauza invadatorilor, primul popas pe tărâmul necotropit al Moldovei aceștia l-au făcut la Tecuci, localitatea devenind „un punct însemnat de reazem al zidului de piepturi românești“ (I. Simionescu). La sfârșitul lui decembrie 1916, populația Tecuciului aproape că se triplase ca urmare a venirii atâtor refugiați. Principalele instituții; Prefectura, Primăria, Liceul de băieți, școlile primare, băncile etc., precum și câteva imobile ale unor oameni cu o bună stare materială sau ale personalului medical din oraș, dintr-un sentiment al solidarității supreme la suferințele și umilințele pe care fuseseră nevoiți să le trăiască semenii lor, au fost transformate în spitale de contagioși și de răniți ori case de adăpost pentru miile de oameni înfometați și înfrigurați veniți din Muntenia.

Cei cinci cercetași găsiți morți în fântâna părăsită din Grădina Publică, unde încercaseră să se adăpostească pe timpul nopții, au umplut inimile localnicilor de consternare și mânie. Alți o sută de copii pribegi de 16 și 17 ani proveniți în cea mai mare parte din Oltenia și-au găsit sfârșitul din cauza bolilor sau inaniției, în februarie-martie 1917, mărind astfel dimensiunile gropii comune din Cimitirul orașului. Se cuvine a sublinia faptul că în acea perioadă reprezentantele a trei distinse familii din localitate au dovedit un zel și un devotament rar întâlnit în îngrijirea și alinarea suferințelor bolnavilor. Drept urmare, Caterina Anastasiu, care era președinta filialei Crucii Roșii și a întemeiat un spital la Școala nr. 2 de fete, a fost decorată cu două ordine „Crucea Regina“, cl. I și II. Zoe Caragiane (soția dr. Al. Caragiane) împreună cu fiicele sale Suzana și Florica Caragiane, care au îngrijit cu mult curaj bolnavii de tifos și s-au oferit să vaccineze întreaga populație contra holerei și variolei, precum și surorile Lelica și Mimica Copetzki, care au depus eforturi similare, toate acestea au fost distinse cu ordine și medalii.

Foto nr.13: Fântâna arteziană din Grădina Publică, în anul 1968

În primăvara și vara anului 1917, Tecuciul devenise însă și un punct important în pregătirea bătăliei decisive pentru recuperarea teritoriilor pierdute și pentru blocarea definitivă a înaintării trupelor inamice în Moldova. Atelierul mecanic al lui Nestor Cincu fusese transformat, într-o noapte, în uzină de producere și îmbuteliere a hidrogenului atât de necesar asigurării zborului aerostatelor de observație de pe malul stâng al Siretului dispuse între satele Piscul Corbului și Movilenii de Jos.

Grupul II Aeronautic – dotat cu aparate moderne de zbor și sprijinit îndeaproape de piloții Misiunii Franceze în România – înregistrează numeroase acte de bravură deconspirând manevrele de pe linia frontului ale mașinii de război germane sau lansând diverse atacuri asupra acesteia. Dar ca și cum criza acută de alimente și boli ucigătoare nu ar fi fost de ajuns, pe cerul atât de apăsător al Tecuciului s-au abătut, în momentul mobilizării supreme a întregii noastre națiuni, „cetele de monștri de metal, semănători de groază și nenorocire“ (Ion Petrovici) sau tirurile artileriei grele inamice, bombardând orașul.

Prezența aviației în Tecuci era benefică pentru săraci care primeau o masă gratuită de la bucătăriile de campanie

Gara și garniturile de tren cu muniții sau combustibil, incendiind magaziile de alimente și marele spital de triaj/evacuare. Pentru curajul și devotamentul de care au dat dovadă, în după-amiaza fatidicei zile de 15 iulie 1917, încercând să salveze oamenii, proviziile și vagoanele cu obuze pentru artileria grea, mai mulți medici, funcționari administrativi și în special lucrători ceferiști au fost decorați cu ordinul „Coroana României“ sau cu medalia „Bărbăție și credință“.

Pe străzile orașului – desfundate de obuze și mărginite de trupuri hămesite de foame sau contorsionate de schijele necruțătoare – și-au încrucișat pașii lor grăbiți Regele Ferdinand, generalii C. Cristescu, Eremeia Grigorescu, Al. I. Ragoza sau Henri M. Berthelot, Șeful Misiunii Franceze în România, precum și preotul-poet basarabean Alexei Mateevici, din cadrul Brigăzii 71 Artilerie rusă, care, odată cu plecarea sa din spitalul din Tecuci, s-a dus pe drumul cel fără-de-întoarcere.

Vila frumoasă și primitoare a lui Theodor Cincu sau palatal Judecătoriei și-au pus spațiile la dispoziția Cartierului General de Război și, respectiv, Armatei I-a Române pentru întocmirea planului de luptă și dirijarea întregii acțiuni de pe frontul Cosmești – Doaga – Mărășești – Panciu – Mărăști. În cadrul ofensivei de la Mărăști, Regimentul tecucean nr. 24 Infanterie (care fusese integrat Diviziei 6 a Corpului IV al Armatei române), pe 11 iulie 1917, în punctul Încărcătoarea, s-a acoperit de glorie. După ce au reușit să deschidă mai multe breșe în rețeaua de sârmă ghimpată a liniei de apărare inamice, trei coloane de voluntari din Regimentul 24 Infanterie de puterea unui pluton s-au avântat asupra întăriturilor dușmane angajându-se într-o îndârjită luptă corp la corp. Până la urmă „cei mai buni soldați din lume“, cum fuseseră considerați germanii în acel moment, au fost uciși sau făcuți prizonieri, în timp ce înzestrarea lor tehnică a fost integral capturată. Din acest motiv, viteazul regiment avea să fie decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” de către Regele Ferdinand I.

Pe 8 august 1917, peste 600 de prizonieri germani și austrieci – din cei capturați în cursul bătăliei de pe platoul Răzoare de lângă Panciu – au fost nevoiți să defileze, la Tecuci, prin fața M.S. Regele Ferdinand, a generalilor Constantin Prezan și Eremia Grigorescu. În timpul celei de a doua bătălii de pe Valea Oituzului, din perioada 8 – 22 august 1917, ostașii Regimentului nr. 24 Tecuci și-au făcut din plin datoria pe linia frontului pe care o ocupa Divizia 6 Infanterie. Sergentul voluntar Constantin Ionescu, care devenise șef de patrulă la nici 18 ani, a preluat și purtat cu multă grijă, dar și cu mândrie drapelul unității din orașul natal în timp ce alt concitadin de-al său, căpitanul în rezervă Nicolae Ionescu-Darbun, comandantul Companiei de mitraliere, căzuse ca un erou pe câmpul de luptă zădărnicind astfel planul dușmanului de a invada Moldova.

Faptelor acestora trebuie să le mai adăugăm pe cele ale bravului general Ștefan Ganea, alt fiu al orașului și absolvent al Gimnaziului Real de băieți care, în calitatea sa de comandant al Regimentului Bacău nr. 27 Infanterie, în condiții extrem de grele, a reușit să cucerească de la inamic muntele Cireșoaia, zădărnicind astfel înaintarea acestuia spre Iași unde se afla Capitala țării.

În cadrul Grupului II Aeronautic Tecuci, avioanele românești și franceze au acordat un ajutor neprețuit soldaților Armatei I-a române, în intervalul 24 iulie – 6 august 1917, contribuind prin cele 55 misiuni de recunoaștere și observare sau cele 467 de luptă purtate deasupra dispozitivului inamic la victoria de la Mărășești. Ceva mai târziu, pe 7 noiembrie 1917, pilotul de vânătoare Ion Muntenescu – angajat fiind într-o misiune de supraveghere a frontului dintre Tecuci și Mărășești – reușește să doboare trei avioane germane de vânătoare. Din păcate, în urma unei îndârjite lupte aeriene din ziua de 23 noiembrie, desfășurată la 4000 m înălțime deasupra podului de la Cosmești, eroul aerului avea să fie rănit foarte grav, dar a mai avut încă puterea de a se reîntoarce pe aerodrom unde s-a prăbușit de la cca. 30 m. El fost decorat post-mortem cu medalia „Virtutea militară“ cu spade cl. a II-a și înmormântat cu onoruri militare chiar într-o margine a terenului destinat zborului. În cursul lunii decembrie a aceluiași an, generalul H. M. Berthelot avea să acorde „Legiunea de Onoare“, cea mai înaltă distincție a Franței, bravului general de origine tecuceană Ion Gh. Istrati, comandantul Corpului V Armată, în cadrul unui ceremonial militar organizat pe platoul din Piața Observatorului.

Grupul 2 Aeronautic Tecuci, în fața hangarului Escadrilei Farman 4, comandată de cpt. av. Haralambie Giossanu. Armurierii și mecanicii pregătesc bombele pentru aranjarea în rastele sub planul principal. Pilot sergentul aviator Theodor Iliescu, În fața avionului slt. Vasile Niculescu, slt. Nicolae Cicei și francezul lt. Thauvin.

Demn de menționat este și faptul că soldații Regimentului 24 Infanterie au păzit Sfatul Țării de la Chișinău în perioada când deputații din Basarabia au votat unirea Basarabiei cu Patria mamă, iar după acest eveniment „cetățenii orașului Tecuci, întruniți în sala Teatrului la o adunare publică“, ce a avut loc în ziua de 8 aprilie 1918, au salutat cu entuziasm „mărețul act istoric al fraților basarabeni“, asigurându-i că vor forma „un singur suflet gata la orice jertfe pentru cinstirea și mărirea neamului întreg“ (Nicolae Conduratu), sacrificiile făcându-le nu peste mult timp. „Falnicelor regimente“ 24 Infanterie și 5 Obuziere, care se remarcaseră pe front și contribuiseră „la înfăptuirea României Mari“ sprijinindu-i pe conaționalii noștri din Basarabia sau Banat cu ocazia revenirii lor în Garnizoană li s-a făcut, pe 4 decembrie 1923, „o primire entuziastă și binemeritată“ de către tecuceni care i-au întâmpinat, de-a lungul bulevardului Elisabeta, „cu flori și urale“ și și-au exprimat „simțămintele lor de dragoste“.

Monumentele care s-au înălțat după aceea în localitate – de la cel impresionant din fața stației Tecuci Sud, trecând prin Piața Cercetașilor și încheind cu cel din Cimitirul Eroilor – sunt menite să amintească generațiilor de astăzi, dar și celor viitoare, de vremurile cumplite marcate de lipsuri și boli pe care le-a trăit poporul și, mai ales, de suprema jertfă făcută de cei mai viteji dintre fiii Patriei.

Foto nr. 36: Statuia cercetașului, în 2013 și 1925

Fișă de lucru: Prezentați 1-2 pagini, Marea Unire din 1918, având în vedere:

-doi factori care au favorizat acest proces istoric

-rolul tecucenilor în câștigarea luptelor din Moldova

-contextul international în care este recunoscută Marea Unire.

Rezolvați rebusul următor:

CAPITOLUL 3

ÎNSUȘIREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ PRIN ACTIVITĂȚI EXTRACURRICULARE

Contribuția elementelor de istorie locală la educația patriotică a elevilor

Alături de lecție, care este forma principală de organizare a procesului de învățământ, în practica muncii instructiv-educative se folosesc și activități extrașcolare.

Munca în afara clasei și a școlii oferă largi posibilități pentru educarea elevilor, pentru folosirea rațională a timpului lor liber, pentru dezvoltarea însușirilor morale pozitive, a patriotismului. De asemenea, aceste activități contribuie la aplicarea cunoștințelor în practică, formând priceperi și deprinderi necesare în activitatea ulterioară.

Dacă în cadrul lecțiilor nu s-au putut folosi decât elemente izolate de istorie locală, în activitățile extrașcolare materialul local poate fi utilizat chiar sub forma unei istorii a localității.

Activitățile extrașcolare oferă variate posibilități de însușire a elementelor de istorie locală. Prin excursii și vizite la muzee, prin strângerea de obiecte istorice, prin vizitarea expozițiilor, prin organizarea serbărilor școlare cu caracter istoric etc., elevii își îmbogățesc cunoștințele și își dezvoltă sentimentele.

Vizitele și excursiile sunt forme de activități ce pot fi folosite cu succes pentru ca elevii să dobândească noi cunoștințe despre istoria satului lor sau pentru a-și consolida și sistematiza cunoștințele dobândite anterior. Ei vor percepe direct, în condiții naturale, obiectele și fenomenele studiate și urme sau reproduceri ale acestora păstrate în muzee.

Pentru ca vizitele și excursiile să contribuie la realizarea obiectivelor urmărite de învățător, ele trebuie bine organizate. O bună organizare presupune următoarele etape:

– pregătirea excursiei (vizitei);

– desfășurarea acesteia;

– prelucrarea datelor și a observațiilor făcute de elevi.

Un rol foarte important îl au excursiile și vizitele în consolidarea și completarea cunoștințelor pe care le au elevii referitor la istoria locului în care trăiesc.

Spre exemplu, în fiecare an organizez alături de elevii mei drumeții pentru a vizita Mausoleul de la Mărășești.

Mausoleul situat la aproximativ 25 Km de Tecuci, pe locul crâncenelor bătălii la Mărășești, s-a înălțat între anii 1919 și 1938 și este considerat cel mai spectaculos mausoleu din estul Europei, dedicat «scumpilor eroi» din primul război mondial. Elevii află aici ca acest monument, printre cele mai importante din Europa, a fost realizat după planurile arhitecților George Cristinel și Constantin Pomponiu (câștigători ai concursului de proiecte și premiați cu 40.000 de lei aur) între anii 1923-1938 și a fost inaugurat în mod oficial pe 18 septembrie 1938. În prezent, mausoleul este monument istoric, cu codul VN-IV-m-A-06631.

Lucrările au fost demarate la 28 septembrie 1924, în prezența Reginei Maria și a altor personalități ale vremii, și s-au reluat după 12 ani, în 1936. Basoreliefurile "Cupolei Gloriei" au fost realizate de către Cornel Medrea și Ion Jalea și ilustrează diverse momente ale luptelor de la Mărășești. Pictura interioară este realizată de Eduard Săulescu.

.

Foto 1. În vizită la mausoleul de la Mărășești, aprilie 2017 (Sursa: Arhiva personală)

Sanctuarul recunoștinței s-a ridicat pe un teren donat de moșierul Ulise Negroponte, nimeni altul decât socrul marelui general Eremia Grigorescu, rămas in istorie ca „eroul de la Mărășești“. În cele 163 de cripte din cele 18 culoare ale monumentului își dorm somnul de veci 5.073 de ostași.

Pe Culoarul Cavalerilor, alături de maiorul mitralior Grigore Ignat sau locotenentul Gabriel Pruncu, se află și mormântul Mariucăi Zaharia, copilul-erou de 12 ani din satul Haret care a furnizat armatei date despre înaintarea armatei germane din nucul aflat în spatele casei sale și care a fost doborâtă de glonțul unui lunetist german . În euforia națională de după război, la Mărășești s-a plănuit înălțarea unei catedrale a neamului, o construcție impresionantă care a rămas doar în stadiu de proiect pierdut prin arhive.

Un alt obiectiv care trebuie neapărat vizitat este monumentul aflat în Cimitirul Eternitatea și care a fost închinat eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Elevii află cum monumentul nu este de fapt dedicat soldaților tecuceni căzuți pe front în timpul primului război mondial și care au contribuit la prestigioasa victorie de la Mărășești.

Foto 2. Depunerea coroanelor la monumentul eroilor din Cimitirul Eternitatea, mai 2017 (Sursa: Arhiva personală)

Atunci când se vizitează monumentul, elevii citesc numele eroilor de pe monument, unii dintre ei își regăsesc chiar rude. Cei care mai au străbunici în viață povestesc evenimente la care aceștia au participat în mod direct.

Un alt monument des vizitat este Monumentul Cercetașilor aflat în partea de NV a Grădinii Publice unde în noaptea zilei de 4 decembrie 1916,și-au găsit moartea prin asfixiere patru cercetași, stolul de strejărițe al Liceului de Fete ”Tache și Elena Anastasiu” din localitate a înălțat, în iunie 1938,o cruce mare din stejar, pentru perpetuarea memoriei acestora, simbol care avea să fie distrus în perioada comuniștilor. În august 2000 a fost montat un altorelief din piatră, pe peretele fundal al monumentului a fost prins o placă metalică. Apoi se vor citi numele acestor eroi și se va păstra un moment de reculegere. Elevii vor așeza la baza monumentului buchete de flori pentru a-și exprima recunoștința față de acești eroi ai orașului nostru.

Foto 3. Depuneri de coroane la monumentul eroilor,25 octombrie 2016

(Sursa: Arhiva personală)

Vizitele la locurile menționate mai sus se efectuează în ziua de 25 octombrie când este Ziua Armatei Române și la Înălțarea Domnului când este Ziua Eroilor. Cu aceste ocazii se depun coroane de flori, se intonează cântece patriotice și se păstrează momente de reculegere în memoria acelora care și-au dat viața pentru apărarea țării și pentru reîntregirea ei.

Foto 4. Activitate de Ziua Eroilor, 21 mai 2017

(Sursa: Arhiva personală)

Pe parcursul acestor excursii și vizite locale trebuie stimulată continuu participarea activă a elevilor la observarea monumentelor istorice. Ei trebuie să depună efort intelectual pentru actualizarea cunoștințelor însușite anterior în legătură cu diferite evenimente, să depună efort de percepere (observare) și, în acest timp, să-și exprime curiozitatea prin întrebări la care profesorul trebuie să răspundă. Elevii pot să-și noteze în caiete impresiile și unele cunoștințe noi dobândite. În acest timp, munca profesorului nu se reduce la conducerea procesului de percepere activă și de generalizare, ci trebuie să completeze cunoștințele elevilor cu date noi, care nu rezultă din contactul nemijlocit cu faptele.

O activitate extrașcolară deosebit de importantă în predarea istoriei este vizita la muzeu.

Școala poate dispune numai într-o anumită măsură de materiale muzeografice, în general, de materiale care oglindesc trecutul istoric al localității, în special. În schimb, în muzee, obiectele care reprezintă urme materiale ale trecutului, din cele mai îndepărtate timpuri până în zilele noastre, se află concentrate într-un mare număr și într-o mare varietate. Fiecare epocă istorică este ilustrată prin obiectele cele mai reprezentative, mai semnificative pentru istoria generală a patriei și pentru cea locală. De aceea, lecțiile susținute în clasă pot fi completate în mod fericit cu vizite la muzee.

Cel mai apropiat muzeu, este Muzeul de Istorie „ Teodor Cincu “ din Tecuci. Dintre exponatele aflate aici menționăm: piese din neolitic (topoare, cuțite, râșnițe, ceramică din culturile Cucuteni și Criș), epoca bronzului (ceramică de Monteoru), epoca fierului (vase de provizii), urcior cu masca zeului Dyonisos, depozite de podoabe și arme dacice (secolele IV – III a.Ch.), tezaurul de monede emise de cetatea Callatis, din bronz aurit (secolul al III-lea a.Ch.), pahar de sticlă cu inscripție grecească (secolul al IV-lea p.Ch.); maxilar fosil de rinocer lânos etc. Patrimoniul muzeului cuprinde cea mai mare parte a materialului arheologic provenit din stațiunea de la Poiana- Nicorești (Piroboridava ). Din această vizită elevii vor afla informații și despre stilul construcției informații utilizate mai ales la clasele IX atunci când vorbim despre artă și stiluri arhitecturale.

Foto 5. În vizită la Muzeul de istorie „Teodor Cincu“ Tecuci, aprilie 2017

(Sursa: Arhiva personală)

Importanța din punct de vedere arhitectonic este dată de stilul construcției cu evidentă inspirație din arhitectura neoclasică, având o serie de adaptări și particularități specifice care se găsesc și la alte construcții similare din oraș și din zone învecinate, dintre care :

– frontonul triunghiular amplu de deasupra intrării, susținut de cele patru coloane principale, netede de secțiune variabilă, cu capiteluri în stil corintic;

– ferestrele de înălțime mare, cu încadramente în relief și ornamentate de tip arcadă cu motive florale deasupra zonei vitrate;

– cornișa cu ornamentații dese, sugerând capete de grinzi dreptunghiulare, precum și brâie și fâșii verticale de fațadă la colțuri, cu rosturi adânci pentru a sugera blocuri de piatră;

– ornamente ceramice pe fațadă ce imită sculpturile de piatră;

– tavane cu grinzi de lemn aparente și pictură ornamentală.

Împreună cu elevii am vizitat Strada Unirii, stradă care nu și-a schimbat niciodată numele. Pe această stradă se aflau casele fostului prefect al Tecuciului Al. Alexandrescu unde în ziua de 25 august 1866, aveau să ia prânzul Prințul Carol și Ecaterina Ruspoli (Cocuța Conachi).

De asemenea se pot organiza și vizite la muzeele din orașul Galați. În orașul Galați, elevii au putut vizita Muzeul Cuza Vodă, Muzeul de Istorie, Casa Colecțiilor și Muzeul de Artă Vizuală.

Vizita la Muzeul Cuza Vodă le-a dat posibilitatea elevilor să pătrundă în atmosfera ambientală din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Ei au putut remarca mobilierul stil Ludovic al XVI-lea, dăruit de Al. I. Cuza colaboratorului său Anghel Duca, obiecte ce au aparținut unor personalități precum: Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Al. I. Cuza și soția sa, Elena Cuza. Exponatele prezentate în cadrul Muzeului Cuza au dat posibilitatea elevilor de a intra într-o lume a modei de altădată, pe chipurile lor citindu-se entuziasmul și mai ales curiozitatea de a afla cât mai multe informații de la ghidul muzeului.

În vizitele la Muzeul de Istorie ,,Paul Păltănea” Galați, elevii au rămas impresionați de una dintre expoziții, și anume: ,,Secvențe arheologice”, unde aceștia au putut observa bunuri culturale arheologice provenite din cele mai importante situri arheologice din județul Galați, Bărboși-Tirighina și Negrilești, reamintindu-și informațiile pe care le aveau deja de la orele de istorie.

În cadrul vizitei la Casa Colecțiilor elevii au putut intra în atmosfera secolelor XIX și XX, prin intermediul expoziției ,,Medalistica românească între 1839-1939”. Cele aproape 200 de medalii prezentate în expoziție au putut da o imagine amplă asupra societății românești, cuprinzând referiri atât la momente cruciale din istoria României moderne, cât și la unele aspecte privind economia, cultura, viața comunităților locale sau a unor mari personalități istorice, politice și culturale.

Muzeul de Artă Vizuală Galați, primul muzeu de artă contemporană din țară, le-a oferit prilejul elevilor de a se întâlni cu opere de artă ale picturii și sculpturii românești din a doua jumătate a sec. al XIX-lea și din sec. al XX-lea. Colecțiile muzeului cuprind creații ale lui Teodor Aman, Nicolae Grigorescu, Octav Băncilă, Nicolae Tonitza, Nicolae Mantu, Corneliu Baba, Ion Tuculescu și mulți alții.

Galațiul este un oraș în care s-a construit mult, mai ales la începutul sec. al XX-lea. Arhitecții au adus în oraș idei inovatoare în ceea ce privește arta, pe care le-au îmbinat cu puternica tradiție românească. Importante sedii administrative, școli, case de patrimoniu, biserici, spitale constituie mărturie a evoluției arhitecturii în acea perioadă.

Împreună cu elevii clasei a XI-a am vizitat cele mai importante clădiri de patrimoniu din orașul Tecuci, au vizitat busturi, monumente, plăci memoriale și cimitire. Au putut astfel să descopere poveștile frumoase ale personalităților ale căror busturi funerare se află în Parcul Al. I. Cuza din centrul orașului, au vizitat Monumentul Eroilor Ceferiști, Monumentul Holocaustului și altele. Au putut să se oprească în fața acestor monumente, să le privească atent și să le recunoască valoarea dar și vulnerabilitatea. Au conștientizat obligativitatea de cunoaștere a istoriei locale, pentru a putea spera că patrimoniul va trăi mai departe, chiar și prin acțiunile lor de a respecta valoarea și de a o ocroti în fața vicisitudinilor timpului efemer și acțiunilor omului dezinteresat.

Concursurile pe teme de istorie locală sunt forme de completare, de îmbogățire, de aprofundare și de consolidare a cunoștințelor de istorie locală, de istorie națională și de istorie universală.

Elevii clasei a XI a au participat la un concurs organizat de Muzeul Teodor Cincu intitulat” Centenarul Marilor Victorii : Mărăști , Mărășești, Oituz „care a avut loc pe data de 30 mai 2017 ,la Sala de Spectacole „ Ion Petrovici”.

Foto 8. ” Centenarul Marilor Victorii : Mărăști , Mărășești,Oituz „ , care a avut loc pe data de 30 mai 2017 ,la Sala de Spectacole „ Ion Petrovici (Sursa: Arhiva personală)

O particularitate a concursurilor este că ele se pot organiza pe baza parcurgerii unei minime bibliografii privind istoria locală.

La ele participă elevii cei mai pregătiți, cei care au chemarea spre cunoașterea și înțelegerea faptelor istorice.

În alegerea temelor pentru concurs, se are în vedere ca ele să pornească de la o motivație de înaltă valoare civică. Ele să fie consacrate cinstirii, cunoașterii, consolidării și aprofundării unor evenimente istorice care au puternice efecte pe plan emoțional, contribuind la dezvoltarea sentimentelor patriotice.

Amenajarea colțului muzeistic

Antrenarea elevilor în procurarea unor izvoare de istorie locală și în amenajarea colțului muzeistic, sub îndrumarea profesorului de istorie, contribuie la dezvoltarea interesului acestora pentru cunoașterea trecutului localității în care trăiesc.

Aceste materiale sunt folosite în lecții chiar de către cei care le-au strâns, având astfel ocazia să fie evaluate nu numai răspunsurile date, ci și eforturile depuse în colecționarea obiectelor cu valoare istorică.

Satisfacția muncii este și mai mare atunci când cadrul didactic apreciază că, prin modul exemplar de întocmire a materialului didactic și prin utilitatea izvoarelor istorice culese, acestea îndeplinesc toate condițiile pentru a intra în zestrea mijloacelor de învățământ din dotarea cabinetului de istorie, putând fi folosite și de generațiile care vor urma.

Elevii sunt fondatorii colțului muzeistic și au anumite atribuții: adună, selectează, ordonează, inventariază și păstrează mărturiile de istorie locală.

Expoziția poate fi una permanentă sau poate fi organizată pe o anumită perioadă, pe diverse tematici: „Fotografiile bunicii”, „Amintiri din război”, „Portul popular”, „Copilăria de ieri și de azi” și altele.

Privind în ansamblu, activitatea dinafara clasei și a școlii oferă posibilități multiple de valorificare a istoriei locale. Elementele de istorie locală, în esență, sunt aceleași, însă, spre deosebire de activitatea din clasă, în activitatea dinafara clasei și a școlii, ele dobândesc o amploare mai mare, se îmbogățesc tot mai mult.

Formarea reprezentărilor și a noțiunilor de istorie

Formarea și consolidarea reprezentărilor și a noțiunilor istorice se face pe tot parcursul învățării istoriei, într-o strânsă corelație, concomitent și treptat. Fiecare lecție contribuie, prin materialul faptic concret, la dezvoltarea și adâncirea noțiunilor cunoscute de elevi sau la introducerea altor noțiuni.

În cadrul experienței proprii de formare și dezvoltare a primelor reprezentări și noțiuni istorice la școlarul mic, am avut în vedere conținutul învățământului, locul unde să se poată integra elementul de istorie locală și strategia didactică.

Înfățișarea istoriei nu înseamnă însă numai achiziții de reprezentări, noțiuni și cunoștințe, ci mai ales direcționarea acestor achiziții cognitive spre scopuri cu semnificații mult mai largi și mai complexe, pentru formarea spirituală a școlarilor. Cunoștințele de istorie reprezintă temeiul educației sentimentelor patriotice și de mândrie națională. Prin intermediul lor, elevii învață să descopere, să respecte și să îndrăgească pe înaintașii neamului, să cinstească și să păstreze realizările lor.

Noțiunile de istorie nu se formează izolat, ci în strânsă legătură între ele. În cadrul unei lecții se formează mai multe noțiuni formându-se un sistem de noțiuni. Orice noțiune este formată în mod conștient dacă este corelată cu altele, elevul stabilind o legătură între noțiunile vechi și cele noi și o ordonare a acestora.

Încă din clasele V-VIII li se formează elevilor reprezentări și noțiuni despre spațiul geografic și timpul istoric prin familiarizarea cu următoarele denumiri: îndepărtat, apropiat, trecut, prezent, viitor, zi, săptămână, an, deceniu, secol, mileniu, teritoriu, localitate (sat, oraș), mediu geografic. În clasa a V-a, încă din primele lecții, elevii sunt familiarizați cu măsurarea timpului în istorie, prin însușirea unor denumiri noi: dată istorică, cronologie, calendar istoric.. Ei încep să aibă viziunea de ansamblu asupra evenimentelor istorice, le corelează, le ordonează pe etape istorice, le integrează în sistem.

În sprijinul urmăririi procesului de formare a reprezentărilor și noțiunilor legate de timpul istoric și spațiul geografic, pot fi folosite: banda timpului, harta geografică-fizică și istorică, tabele cronologice, exerciții și jocuri didactice.

Exercițiile de plasare în timpul istoric și spațiul geografic a evenimentelor petrecute în istorie îi conduc pe elevi, treptat, la însușirea cronologiei fără de care nu se poate înțelege evoluția societății.

Un astfel de exercițiu poate avea ca cerință plasarea evenimentelor din istoria localității în secolele sau mileniile corespunzătoare și apoi ordonarea lor pe banda timpului:

-1134 ( prima atestare documentară a orașului Tecuci) – mileniul II, sec.al XII-lea;

-1918 (înfăptuirea Marii Uniri) – mil. II, sec. al XX-lea;

Fiecare lecție contribuie, prin materialul faptic, concret, la consolidarea noțiunilor cunoscute de elevi și la introducerea altora. Formarea noțiunilor și a reprezentărilor de istorie constituie un proces complex și îndelungat în care este angajată întreaga activitate psihică a elevului.

Spre deosebire de noțiunile care reflectă trăsăturile altor domenii ale realității, noțiunile de istorie au un specific aparte, constând în faptul că generalizează date, fapte, evenimente Formarea pe plan individual a noțiunilor de istorie parcurge, din punct de vedere psihologic, aceleași etape ca și formarea altor noțiuni: etapa de elaborare, de formare a noțiunii și etapa de consolidare și de operare cu noțiunea respectivă.

O noțiune este însușită numai dacă elevii pot opera cu ea în petrecute în viața societății într-un timp mai mult sau mai puțin îndepărtat în condiții variate, ceea ce duce la consolidarea și integrarea ei în sistemul noțiunilor de istorie. Cea mai mare greutate o constituie transferul ulterior al sensului sau al semnificației unei noțiuni elaborate la situații particulare, mereu noi.

În concluzie, formarea reprezentărilor și a noțiunilor istorice are o importanță primordială pentru dezvoltarea gândirii elevului. În acest sens, o abordare sistemică a dobândirii cunoștințelor teoretice face deosebit de necesară organizarea riguroasă a materialului de studiu, structurarea lui în așa fel – de la simplu la complex – încât să țină seama de capacitatea elevilor de a-l recepta. Un real sprijin în formarea reprezentărilor și noțiunilor istorice sunt, de asemenea, elementele de istorie locală care înlesnesc înțelegerea istoriei naționale.

Studiul istoriei patriei în învățământul liceal contribuie, alături de celelalte obiecte de învățământ, la educarea umanistă, în general, și la educarea patriotică a elevilor, în special.

Paralel cu informarea sistematică a elevilor în legătură cu cele mai semnificative episoade din istoria poporului român, despre lupta pentru libertate națională și dreptate socială, istoria contribuie la formarea și dezvoltarea reprezentărilor și noțiunilor morale, la educarea convingerilor, sentimentelor și conduitei patriotice ale elevilor.

Prezentarea evenimentelor istorice, a faptelor mărețe de arme ale poporului nostru care și-a apărat libertatea, trezește sentimente de dragoste și de admirație față de trecutul acestuia.

Integrând în studiul istoriei patriei elemente din istoria locală, profesorul va trezi interesul elevilor pentru trecutul localității lor. În fața unor vestigii ale trecutului din localitatea lor, elevii rămân impresionați, curioși și emoționați. Aceste elemente de istorie locală suscită dorința elevilor de a deveni și ei urmașii înaintașilor lor. Cunoscând bine poporul, țara, dar și localitatea în care trăiesc, știind cum au luptat strămoșii pentru libertate, ce jertfe au făcut ca să biruiască, ce idealuri și aspirații au avut, elevii îi vor respecta și iubi și mai mult pe înaintașii lor și se vor strădui să fie niște urmași demni.

Formarea și dezvoltarea conștiinței patriotice se realizează treptat, pornind de la reprezentări formate prin contactul direct cu elementul de istorie locală și pe baza sentimentelor și a diferitelor impresii, prin contactul cu realitatea. La elevi, patria este ceva concret, este familia lui, orașul sau satul lui. Profesorul trebuie să valorifice potențele educative ale fiecărei lecții și ale elementelor de istorie locală, să aibă permanent în minte faptul că istoria nu este numai o știință, ci ea se adresează și afectivității elevilor, trebuind nu doar învățată, ci și trăită.

concluzii

Studiul realizat asupra documentelor și lucrărilor existente ne oferă posibilitatea de a sublinia cu destulă claritate unele aspecte legate de orașul Tecuci.

Elementele reliefului sunt ușor de observat de către elevi în cazul orașului Tecuci, în situarea satelor preponderent pe marginea cursurilor de apă, în ocupațiile și modul de viață al localnicilor în funcție de posibilitățile oferite de mediu și în toponimie, foarte multe nume de sate fiind preluate de cel al apei ce le străbătea sau de la alte elemente de mediu.

Unele toponime își găsesc originea în numele vechi ale întemeietorilor de sate, al juzilor, cnezilor și vătămanilor din vechime, sau a unor stăpâni ai lor, care, prin transmiterea pământului din generație în generație au transformat satul într-o unitate de familie, într-o unitate genealogică.

Organizarea administrativă a orașului, existent încă din perioada anterioră atestării sale documentare, se încadrează în procesul general de consolidare a statului medieval al Țării Moldovei, prin situarea sa sub controlul permanent și riguros al voievodului.

La conducerea și administrația orașului, unde rolul cel mai important îl dețineau șoltuzii și pârgarii, își aduceau aportul și marii dregători publici, prezenți cu poruncă domnească la hotărniciri, judecăți sau la perceperea impozitelor.

Târgul Tecuci a existat din prima jumătate a secolului al XV-lea cu sigiliul său, având cele trei elemente caracteristice majorității târgurilor moldovenești medievale, vatra, hotarul și ocolul târgului. In legătură cu ocolul târgului, nu putem ști cu certitudine nici câte sate a cuprins, nici limitele temporare ale existenței ei. Descoperirea de noi documente poate aduce modificarea și completarea informațiilor pe care le deținem. Știm doar de apartenența satelor Cămilești și Matoșești la ocolul domnesc, situație indicată de expresiile că au fost "drept domnesc" sau că au fost cumpărate de domnie.

Făcând parte din domeniul domnesc, târgul și ocolul său au avut o organizare și o conducere deosebită de aceea a ținutului. Conducerea târgului a avut o dublă natură: pe de-o parte se întâlnește principiul autonomiei orășenești, exprimat de existența șoltuzului și pârgarilor liber aleși de obștea târgoveților și pe de altă parte principiul controlului domnului reprezentat de vornicii de târg înlocuiți în secolul al XVI-lea, de ureadnici.

Alături de proprietatea domnească – târgul și ocolul – a coexistat în târgul Tecuci și proprietatea orășenilor.

În secolul al XVI-lea, multe sate au intrat în stăpânirea marilor dregători, situație accentuată în secolul următor.

Formele de extindere a proprietății au rămas aceleași în întreaga perioadă la care ne referim în lucrarea noastră, doar proporția lor fiind diferită. Astfel, dacă în secolul al XV-lea predominau daniile și întăririle de sate, în secolul al XVII-lea proprietatea s-a extins mai ales prin cumpărări și moșteniri, numărul daniilor făcute de domnie fiind mai restrâns.

În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tecucenii au contribuit din plin la scrierea câtorva pagini glorioase în marea carte de istorie a patriei. Prima dintre acestea poartă prețiosul sigiliu al Unirii celor două țări românești ce avea să se desăvârșească la începutul anului 1859. Cea de a doua pagină este legată de Războiul de Independență.

Alte pagini dense, importante și pline de dramatism în cartea de aur a istoriei României avea să înscrie Tecuciul, inclusiv populația sa mult încercată, în perioada Primului Război Mondial.

Așa cum am arătat în lucrare, acest curs opțional a luat naștere din dorința elevilor de a-și aprofunda cunoștințele referitoare la locul lor de baștină, prin urmare nu poate fi considerată o monografie în deplinul sens al cuvântului, ci una pentru uz școlar, adică una care să respecte particularitățile de vârstă ale elevilor, care să concorde cu etosul școlii, cu interesele elevilor, cu materialele disponibile.

Oportunitățile ce decurg din parcurgerea cursului opțional cu titlul ,,Pagini din istoria orașului Tecuci” se regăsesc în lărgirea orizontului informațional, în găsirea identității etno-lingvistice, în cultivarea respectului pentru trecut, în trezirea interesului față de tot ce are legătură cu localitatea natală.

Pe parcursul orelor, am observat o creștere a interesului elevilor față de această disciplină opțională, ba mai mult, unii elevi au venit în sprijinul materialelor propuse cu obiecte, documente, fotografii care să întărească, să le completeze pe cele deja prezentate. Dinamismul elevilor mi-a întreținut și alimentat motivația, iar, într-o oarecare măsură, mi-a demonstrat că obiectivele propuse au fost atinse.

Ecouri pozitive am primit și din partea părinților care s-au arătat interesați și bine intenționați, sprijinindu-mă în demersul didactic cu unele materiale necesare explicării cât mai precise a unor fapte și evenimente din trecut.

Elevii s-au arătat foarte interesați și de actuala imagine a orașului Tecuci, în drumețiile întreprinse adresând o varietate de întrebări legate de obiectivele din localitate. Albumul foto realizat cu imagini care surprind atât clădirile cât și activitățile oamenilor din Tecuci stă mărturie seriozității și înclinației către un asemenea curs.

Nutresc speranța că elevii actuali vor deveni cercetătorii de mâine, cei care vor duce munca începută mai departe.

Acestea sunt problemele la care am încercat să găsim o rezolvare în lucrarea de față.

Desigur, nu este singurul mod de a răspunde la o chemare de reconstituire a istoriei târgului Tecuci și de aceea, credem că tema își păstrează finalul deschis, rediscutarea și analiza ei din altă perspectivă putând aduce elemente noi.

Anexe

Lista oltuzilor din ținut

Iane șoltuz 25 februarie 1611

șoltuz anonim 15 mai 1612

Dumitru șoltuz 20 martie 1620

Ghervasăe șoltuz <1617-1618

Dumitru șoltuz 20 noiembrie 1627

Cozma șoltuz 13 aprilie 1629

Ioane Tigănaș șoltuz 31 ianuarie 1633

Maftei șoltuz >30 martie 1633

Strata Hagi șoltuz 16 februarie 1668

șoltuz anonim 18 mai 1671

Dumitru voit ? (f.d.)

Ioan șoltuz ? (f.d.)

Recensământul populației Moldovei din anul 1774

Ținutul Tecuci

Ocolul târgului Tecuci

Satul Slobozia Olarului:

54 – toată suma caselor

14 – scădere rufeturilor, însă: 1 vornic, 1vătăman, 1 pescar, 1 sprăvnicesc, 11 văduve

40 – rămân birnici

Satul Cucorăști:

36 – toată suma caselor

6 – scădere rufeturilor, însă:1 vornic, 1vătăman, 1 călăraș căpitănesc, 3 văduve

30 – rămân birnici

Satul Nămoloasa:

65 – toată suma caselor

4 – scădere rufeturilor, însă: 1 vornic, 1vătăman, 1 mazil, 1 nevolnic, 61 poștași

61 – rămân birnici

străini în târg:

223 – toată suma caselor

52 – scădere rufeturilor, însă: 14 – armeni cu darea lor la Ocnă,

1 călăraș, 12 nevolnici, 5 popi, diaconi, 9 țigani, 5văduve, 3lumânărari, 3 slugi,

171 – rămân birnici

Satul Sociea:

27 – toată suma caselor

2 – scădere rufeturilor, însă:1 vornic, 1vătăman,

25 – rămân birnici

Satul Malurile:

86 – toată suma caselor

10 – scădere rufeturilor, însă: 1 vornic, 1vătăman, 3 preoți, diaconi, 4 nevolnici, 1 lumânărar isprăvnicesc

76 – rămân birnici

Satul Curpănoaia:

25 – toată suma caselor

4 – scădere rufeturilor, însă: 1 vornic, 1văduvă, 2 nevolnici

21 – rămân birnici

Satul Scăieni:

35 – toată suma caselor

7 – scădere rufeturilor, însă: 1 vornic, 1vătăman, 1 papă, 4 nevolnic,

28 – rămân birnici

Satul Slobozia Focșani:

50 – toată suma caselor

5 – scădere rufeturilor, însă: 1 vornic, 1vătăman, 1 lumânărar isprăvnicesc, 2 văduve

45 – rămân birnici

Satul Braniștea:

45 – toată suma caselor

9 – scădere rufeturilor, însă: 1 vornic, 1papă, 4 nevolnici, 3 văduve, (36 poștași)

36 – rămân birnici

Satul Târgu Tecuciu Vechi:

42 – toată suma caselor

10 – scădere rufeturilor, însă:1 vornic, 3 vădăni, 2 poșlușnici, 3 nevolnici, 1 papă,

32 – rămân birnici

Satul Ruptura:

36 – toată suma caselor

4 – scădere rufeturilor, însă: 3 nevolnici, 2 văcar, (32 călărași)

32 – rămân birnici

Satul Odaia de Beilic:

51 – toată suma caselor

12 – scădere rufeturilor, însă: 6 nevolnici, 2 văduve, 3 pescari, lumânărari isprăvnicești, 1 văcar, (39 călărași)

39 – rămân birnici

Satul Matca:

38 – toată suma caselor

6 – scădere rufeturilor, însă: 1 papă, 3 nevolnici, 2 văduve, (32 călărași)

32 – rămân birnici

Satul Ochișăști:

56 – toată suma caselor

22 – scădere rufeturilor, însă: 1 vornic, 1vătăman, 4 nevolnici, 6 văduve, 4 suma

caselor

8 – scădere rufeturile, însă: 1 vornic, 1 vătăman, 3 nevolnici, 3 popi, diaconi

26 – rămân birnici

Satul Blăneasa:

28 – toată suma caselor

8 – scădere rufeturilor, însă: 1 vornic, 1vătăman, 3 nevolnici, 3 popi

20 – rămân birnici

Satul Tigănești:

101 – toată suma caselor

18 – scădere rufeturilor, însă: 1 vornic, 1 vătăman, 7 nevolnici, 2 ruptași, 2 preot, diacon, 2 văduve, 3 scutelnici,

83 – rămân birnici

Satul Fundenii de Sus

190 – toată suma caselor

21 – scădere rufeturilor; însă: 2 vătămani, 8 nevolnici, 4 văduve, 2 papi, 5 slugi,

169 rămân birnici

Satul Slobozia Nouă

56 – toată suma caselor

15 scădere rufeturile, însă: 1 vornic, 1 vătăman, 1 papă, 6 nevolnici, 3 slugi, 1 țigan,

1 lumânărar, 1 strein,

41 rămân birnici

Lista staroștilor și pârcălabilor de ținut

Crăciun pârcălab 1437

Stefan pârcălab 14 dec 1508

Toader Jora staroste 23 mar. 1529

Gâlțu staroste 18 apr.1578

Popescu staroste 19 feb. 1586

Cașin fost pârcălab 1590 sep.1 – 1591 aug.3

Predevici pârcălab 1591-1592

Ioan Vilolt staroste 20 mar. 1598

Jorja staroste 19 feb. 1600

Vante fost pârcălab 13 feb. 1600

Ioan Vitolt staroste 20 mar. 1603

Grigore staroste 1 mar. 1606

Huiup staroste 17 iul. 1607

Vidold Mărățeanul staroste 15 feb. 1608

Drăguț staroste 10 feb 1617

Crețu pârcălab 20 aug. 1617

Dănceu fost staroste 28 oct. 1660

Dumitrașca pârcălab 1 ian. 1620

Dumitrașcu fost pârcălab 1 ian. 1620

Pavăl fost pârcălab 5 apr. 1625

Tiron fost pârcălab 16 sep. 1628

Zamfir staroste 13 apr. 1629

staroste anonim 6 noe. 1633

Furdui fost pârcălab >7 oct. 1633

Dabija pârcălab mai 1634

Chicoș pârcălab 24 iunie 1646

Dabija pârcălab și Tapă pârcălab 18 mai 1650

Farcaș staroste 28 oct. 1660

Cociobea pârcălab 16 feb. 1668

Cociala pârcălab 1 iul. 1676

Dumitru Guțu pârcălab 20 dec. 1685

Mardare fost pârcălab 1 dec. 1687

Lefter pârcălab 28 aug. 1688

Raneti pârcălab 20 feb. 1691

Toader fost pârcălab 4 iul. 1692

pârcălab anonim 11 apr. 1694

Suțu fost pârcălab 3 aug 1694

Furdui fost pârcălab

Baji pârcălab

Străini de la târgul Tecuciului

Anume birnici:

1.Ion crâșmar 30.Frangule blănar gălățan

2.Constantin tăbăcar gălățan 31.Ion marchitan

3.Gheorghe rachier grec 32. Gheorghe sârbul socrul lui Ivan

4.Cozma rachier grec 33.Ichim crâșmar la Simion

5.Stănilă ciubotar armean

6.Anton blănar muntean 34.Neculai ciubotar

7.Gheorghi Hope blănar 35.Ghiorghi gălățan cârciumar

8.Constantin a Păunii văduvoi 36.Lupul Crucian

9.Constantin craiovan neguțător 38.Ion cârciumar

10.Sava blănar 39.Stavârache grec cârciumar

11.Dobre brașovan 40.Constantin grec vutcar

12.Ion crâșmar a dumisale 41.Manoli grec nepot lui

stolnicului Negre 42.Niță cârciumar la Hope

13.Neculai croitor ce s-au răspuns 43.Radu blănar

de la Puțeni 44.Dumitrașcu croitor

14.Lupul crâșmar la Crivăț 45.Mesăilă blănar

15.Stoian crâșmar la d-sale 46.Dumitru croitor din Focșani

paharnicul Costandache 47.Constantin cojocar din

16. Stanciul brăgariul Lozova

17. Grigori cârciumar la căpitanul 48.Gheorghi bărbier

Ion Stenghe 49.Gheorghi brașovean

18.Ianoli grec 50.Alexandru holtei calfă la

19.Radu ciubotar Dumitru din Movileni

20.Manoli grec 51.Constantin calfă lui

21.Neagu cârciumar d-sale Gheorghe blănar

banului Bogdan 52.Zamfir blănar

22.Vasâle ce au fost lumânărar 53.Iordache

isprăvnicesc 54.Gheorghiță calfă Badiului

23.Ion crâșmar lui Cărășăl 55.Ifteni Sabin

24.Toderașcu gălățan 56.Ioniță brăilean holtei

25.Panaiti blănar 57.Ioniță calfă lui Alexandru

26.Stan băcal holtei cu mamă 58.Constantin Corpan blănar

27.Mihai Stirbul croitor 59.Constantin blănar

28.Grigoraș ce s-au răspunsu 60.Gavril Guzgă holtei

d-sale spătarului Conachi 61.Ion caracudă cârciumar

29.Toader vătaful lui Constantin

62.Dumitru șărbejiu 97.Dănilă Druță

63.Manoli condurajiu 98.Toader grec

64.Vasâli sârgăjiu 99.Toma Micul

65.Ioniță bărbier de la Bucuraști 100.Toma Liță

66.Petre fiul lui Mitrea 101.Ioniță cârciumarul movilei

67.Andrei bărbier 102.Neculai

68.Ivan Prostu 103.Vasâle ciubotar

69.Ivan din Focșani 104.Lupul focșănean

70.Sava plăcintar 105.Ioniță condurajiu

71.Costea holtei 106.Năstase sârbul

72.Neculai brăilean 107.Toader cârciumar

73.Neculai gălățan 108.Gheorghi fiul lui Nedelcu

74.Toader Liciu cârciumar la 109.Necula gălățan

Tănasă arnăut 110.Hristea dulgher

75.Costandin mătăsar din 111.Vasâli Radu

București 112.Neacșu

76.Grigore holtei cu mamă 113.Dumitrașcu

77.Stan cârciumar lui Ghelțu 114.Neagu holtei

78.Ursu holtei 115.Stan Trifănoaiei

79.Grigori holtei din Prival 116.Sava dulgher

80.Ion fiul lui Mogoș cârciumar 117.Emi ciubotar

d-lui stolnicului Negre 118.Dima curelar

81.Mareș cârciumar 119.Dumitrașcu cârciumar a

82.Andoni cizmar d-sale banului Bogdan

83.Necula grec 120.Ion Blănar

84.Hâncu dulgher 121.Vlad casapu

85.Vasâli din Fundeni 122.Ion Făinară

86.Costea 123.Costandin văduv

87.Radu cârciumar al vătavului 124.Irimia bejenar

Grigoraș 125.Toader holtei

88.Tănasă arnăut 126.Mitre gălățan

89.Dan cârciumar a vătavului 127.Stancul om străin

Costandin 128.Petrea pitar

90.Drăghici cârciumar 129.Dumitrașcu Gorovei

91.Barbul sârbul 130.Ioniță Vraghi

92.Matei fiul lui Belegoiu 131.Matei caoa

93.Negoiță Scoarță cârciumar 132.Manoli grec cumnat lui

94.Stefan croitor holtei Matei

95.Apostol fiul lui Ion holtei, 133.Hristea plăcintar

cârciumar 134.Ioniță Gâtlan

96.Radu gălățan 135.Anghel mătăsar

136.Ion Bejenar Străinii

137.Oprea Rufeturile

138.Petru Ciubotar 1.Ivan armean

139.Costandin cârciumar 2.Vârtan armean

140.Stefan 3.Haji Agop armean

141.Mihăilă holtei cu mamă 4.Grigoraș Vârtan armean

142.Manta dulgher 5.Stefan Vârtan armean

143.Vasâle Răzacu 6.Neculai Budan armean

144.Dragomir holtei cu mamă 7.Simion Grigori armean

145.Niță 8.Simion Lazăr armean

146.Radu bejenar 9.Gheorghe fiul lui Ivan armean

147.Mihalache croitor 10.Budicar armean cu șederea

148.Anghel grec la Iași

149.Toma ciubotar 11.Haji Iliaș armean

150.Uncheș Ionașcu ce a fost 12.Petrea holteiu armean

călăraș căpitănesc 13.Bogdan Zaharia armean

151.Necula cămilean 14.Gheorghi armean

152.Toma 15.Ilie Buzdugan călăraș

153.Stan Meșină căpitănesc

154.Sava 16.Gheorghe Buzdugan nevolnic

155.Ion a lui Dumitrașcu 17.Popa Apostol

Gorovei 18.Popa Radu

156.Stan nepot vornicului 19.Popa Neculai

Mihalcea 20.Diaconu Grigore

157.Postolache 21.Popa Grigore

158.Ioniță Mitrioaie 22.Tudor Tiganul

159.Ioniță corăbier 23.Maria Pazapghe-diniță

160.Toma nepot Sandului văduva

161.Stanu 24.Dumitra văduva

162.Stefan 25.Gheorghi țigan spoitor

163.Gherghiță 26.Stancul țigan fierar

164.Isac 27.Necula Ciolac nevolnic

165.Lupul 28.Constantin țigan fierar

166.Avram Leibu 29.Constantin lumânărar

167.Iancul fiul lui Isac isprăvnicesc

168.Drăghici 30.Stan cârciumar lumânărar

169.Lazăr 31.Toader țigan

170.Ion cârciumar lui Costandin 32.Lupă văduva

Stefan 33.Gafița femeia lui Constantin

171.Stefan hurtier volintir văduva

34.Vasâle lumânărar isprăvnicesc 43.Iftimie nevolnic

35.Gheorghe mătăsar nevolnic 44.Vasâli podor nevolnic

36.Stanciul țigan fierar 45.Stănislav nevolnic

37.Ioniță țigan 46.Mihai bejenar nevolnic

38.Vișan cobzar țigan 47.Baba Nastasia văduva

39.Gheorghi Țârul țigan 48.Andrei nevolnic

40.Gheorghi Pleșcan slugă 49.Nedelcu băcal nevolnic

d-sale postelnicul Dia 50.Manole Prutean nevolnic

41.Ion vizitiu a d-sale ceaușului 51.Andrei nevolnic

Costache 52.Manole Prutean nevolnic

42.Toader bărbierul slugă

spătarul Gheorghi Costandache

Sate atestate în documente din secolul XVII-lea pe care nu le-am putut localiza pe hartă

1.Sate pe Siret: Bilăești, Răflești, Siminoace (pe Sirețel);

2.Sate pe Berheci: Chilie, funuleni, Itovoești, Lehăceni, Mălăești, Ruptura, Sclipotești;

3.Sate pe Zeletin: Bolești, Cucoara, Țărincuțe;

4.Sate pe Bârlad: Crângeni, Gârlești, Răcești, Spinești, Ziscani;

5.Sate pe Pericicău: Costești;

6.Sate pe Suholui: Deochiați;

7.Sate pe Geru: Gerești, Negrești, Neguri;

8.Sate atestate fără un reper geografic: Davidești, Dobrotești, Gănești, Goideșești, Lazorești, Mândrești, Pecișeni, Plăcinteni, Prăjești, Scutași, Sparta, Sărbăcani, Tăoști.

bibliografie

I. Izvoare și instrumente de lucru

***, Album geografic, la B.A.R., 125 pl.

***, Atlasul climatologic, Institutul meteorologic central, București, 1949, 18 f pl.

Bălan Teodor, Documente bucovinene, vol. I, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1933, 298 p. text + erată + ilustr.

***, Catalogul Documentelor Moldovenești, din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol.IV, București, 1970, 680 p. text.

***Călători străini despre țările române, Editura Științifică, București, vol. III (întocmit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu), 1971, 769 p. text + ilustr; vol. IV, 1972, 634 p. text cu ilustr.; vol VI, 1976, 307 p. text.

Costăchescu Mihai, Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare, vol. II, Editura Viața Românească, Iași, 1932, 956 p. text.

Idem, Documente moldovenești de la Bogdan voievod, Fundația Regelui Carol I, București, 1940, 560 p. text.

Costin Miron, Opere, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, 536 p. text + erată + 16 pl cu reprod.

D.I.R., seria A Moldova, redactor responsabil Mihail Roller, București, Editura Academiei: veac XIV-XV, vol I, 1954; veac XV, vol I, 1954; veac XVI, vol I, 1953; vol II, 1951, vol III, 1951; vol V, 1952; veac XVII, vol I, 1952; vol II, 1953; vol III, 1954; vol IV, 1956; vol V, 1957;

D.R.H., seria A Moldova, Editura Academiei, București; vol I (1384-1448) întocmit de C. Cihodariu, I. Caprosu, L. Simanschi, 1971; vol II (1449-1486), 1976; vol XIX (1626-1628) întocmit de H. Chircă, 1969; vol. XXI (1632-1633), întocmit de C. Cihodariu, I. Caprosu, L. Simanschi, 1971.

Eudoxiu Hurmuzaki; Iorga, Nicolae, Documente, privind istoria romanilor XV/2, Editura Academiei, București, 1974, 259 p. text.

Ghibănescu Gheorghe, Zapise și Ispisoace, vol II/2, Iași, 1910, 260 p. text.

Idem, Surete și Izvoade, vol. XXI, Editura Viața Românească, Iași, 1929, 284 p. text.

Iorga Nicolae, Studii și documente cu privire la istoria românilor, Editura Ministerului de Instrucție, București, 1901-1914; vol. I, 509 p. text, vol. II, 536 p. text, vol. VI, XI + 661 p. text.

*** Marele Dicționar Geografic al României, vol. V, Editura Socec, București, 1902, 809 p. text cu ilustr.

Solomon Constantin, Stoide C.A, Documente Tecucene, vol I, Tipografia Lupașcu S-sori, Bârlad, 1938, 128 p.text.

Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, ediția a II-a, îngrijită de P.P.Panaitescu, Editura Minerva, București, 1958, 244 p. text cu ilustr.

Urechia V.A, Codex Bandinus, Tipografia Carol Gőbl, București, 1895, CLXXIII + 161 p. text + 2 f facs.

II. Lucrări generale

Cucu Vasile, Orașele României, Editura Științifică, București, 1970, 412 p. text + 1 h color + 20 f cdor.

Ghenadie Petrescu și D.A. Sturdza, “Acte și documente relative istoriei renașterii României”, vol. IV, București, 1889, p.

Giurescu Constantin C., Istoria pescuitului și a pisciculturii în România, I, (Din cele mai vechi timpuri până la instituirea legii pescuitului 1896), Editura Academiei București, 1964, 391 p. text cu ilustr. + 1 f h.

Idem, Istoria Românilor, Ediție de D.C.Giurescu, Editura All Educational, București, 2000, 528 p. text cu ilustr. + 4 f h.

Giurescu Constantin C., Giurescu Dinu C., Istoria Românilor, vol I, Editura Stiințifică, București, 1974, 340 p. text + 2 f. h.

Hitchins Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2013, p.

Iordan Iorgu, Toponimia românească, vol I, Editura Academiei, București, 1963, XXV + 582 p. text + 1 f. h.

Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, traducere din limba germană de Otilia Teodoru-Ionescu, vol I, Tipografia Cultura "Neamului Românesc", București, 1922, 323 p text + 2 f.

Idem, România cum era până la 1918. II. Moldova și Dobrogea, Așezământul tipografic "Datina Românească", Vălenii de Munte, 1940, 408 p text.

Idem, Locul românilor în istoria universală, ediție de Radu Constantinescu, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1985, 511 p text.

***Istoria românilor (tratat), vol. IV, coordonat de Camil Muresan; Stefan Stefănescu, Editura Enciclopedică, București, 2001, 878 p text +79 planșe +6 tabele genealogice.

"Interpretări românești", București, 1947, 257 p text.

Kirițescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, Editura Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989 , p.

Necula Ioan, “Conăcheștii și Vogorizii în prelungirea unor dispute de castă”, în ”Pagini Dunărene”, 20/1979.

***Monografia geografică a României, coordonator P.Bănărescu, vol I, Editura Academiei, București 1960, 742 p text cu 326 fig + 3 pl + erată + 28 h.

Olteanu Ștefan, Șerban Constantin, Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova în Evul Mediu, Editura Academiei, București, 1969, 460 p text + 2f. h.

Panaitescu Petre P., Comunele medievale în Principatele Române, în

Phillippide Alexandru, Originea românilor, vol II, Editura Viața Românească, Iași, 1927, 829 p text.

Rosetti Alexandru, Istoria limbii române de la origini până la începutul secolului al XVII-lea, vol. I, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1986, 935 p text.

Strîmbeanu Victor, Nicoară Marius, Barac Mircea,Stan Dan,Turturică Sorin, Sultănoiu Adrian, Aeronautica Militară Română, Curtea Veche, 2013, p.

Ștefănescu Ștefan, Istoria Românilor de la Mihai Viteazu la Constantin Brâncoveanu (curs universitar), Editura Universității, București, 1996, 184 p text.

Tucă Florian, Monumentele neatârnării, București, Ed. Militară, 1977, p.

Ujvari I. Geografia apelor României, Editura Stiințifică București, 1972, 592 p text: tab, fig, h.

Xenopol D.A, Istoria românilor, Din Dacia Traiană, ediția a IV-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, 519 p text.

III. Lucrări speciale

Andronache Ștefan, Tecuciul în documente și publicații, Ed. GraphoPress,Tecuci, 2015, p.

Bogdan Ioan, Diploma bârlădeană din 1134 și principatul Bârladului. O încercare de critică diplomatică slavo-română, Tipografia Academiei Române, București, 1889, 125-236 p text.

Berstein Serge,Milza Pierre, Istoria Europei,vol. IV, Editura Institutul European, 1998, Iași, p

Cazacu Aurel, Panaitescu Petre, Costăchel Valeria, Viața feudală în Țara Românească și Moldova (sec XIV- XVII), Editura Stiințifică, București, 1957, 560 p text.

Corivan N., Acțiune anti-unionistă în timpul căimăcăniei lui Teodor Balș, ” Studii și cercetări științifice”, Iași, 1959, fasc. 1-2, p.

Gheorghe David, Petru Șchiopul: 1574-1577, 1578-1579, 1582-1591 Editura Militară, București, 1984, 256 p text.

Gane Constantin, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol I, Editura Universul, București, 1943, 439 p text cu ilustr. + 11 f.

Hogaș Calistrat , Cuconul Ioniță Hrisante, în “Amintiri. Proză”, București, Editura pentru Literatură, 1967, p.

Georgescu Al.Valentin, Preemțiunea în istoria dreptului românesc, Editura Academiei, București, 1965, 419 p text.

Giurescu Constantin C., Din trecutul județului Putna, Focșani, 1937,
26 p text,

Idem, Târguri și orașe și cetăți moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Editura Academiei București, 1967, 379 p text cu ilustr. și h + 5 f.

Giurescu Dinu C., Pănoiu Andrei, Feronerie veche românească, Editura Meridiane, București, 1967, 107 p. text cu ilustr. + 46 f. pl.

Lazăr Gheorghe, Monografia orașului Tecuci,Editura pentru literatură și artă "Geneze" Galați, 1999,p.

Gonța Alexandru I., Unele aspecte ale politicii interne a lui Ștefan cel Mare, în "S", an X (1957), 609 p text.

Idem, Legăturile economice dintre Moldova și Transilvania în secolele XIII-XVII, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1989, 252 p. text.

Grigoraș Nicolae, Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la Regulamentul Organic, Editura Avântul, Iași, 1942, 119 p. text.

Idem, Instituțiile feudale din Moldova. Organizarea de Stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Editura Academiei, București, 1971, 476 p. text + erată.

Macarovici, Nicolae, Geologia cuaternarului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968, 236 p text + fig. h.

Mircea D.Matei, Studii de istorie orășenească medievală (Moldova sec XIV-XVI), Suceava, 1970, 203 p text.

Lazăr Gheorghe,Monografia orașului Tecuci,Editura pentru Literatură și Artă "Geneze", Galați, 1999, 445 p text + ilustr.

Neamțu Vasile, Istoria orașului medieval Baia, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 1997, 218 p. text + 32 f. h, ilustr.

Nistor Ion, Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende des 16, Jahrhundert, Czernowitz, 1912, XIII + 200 p. text.

Olteanu Costantin, Asalt la redute, București, Ed. Militară, 1977, p.

Obreja Alexandru, Câmpia Tecuciului, Studiu fizico-geografic, Iași, (Teză de doctorat), manuscris, Facultatea de Geografie, București, 15 p. text + 1h.

Panaitescu Petre P., Interpretări românești, Editura Enciclopedică, București, 1994, 264 p text.

Platon Gheorghe, Lupta românilor pentru unitatea națională,Editura Junimea Iași, 1974, p.

Pungă Gheorghe, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 1994, 336 p text.

Rosetti Radu, Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova, Tom I. De la origini până la 1834, Editura Socic, București, 1907, 555 p. text.

Solomon Constantin, Stoide C.A., Pretendența lui Grigore Sturdzu la tronul Moldovei, Contribuții la cunoașterea luptelor politice din preajma Unirii, în ”Arhiva Românească”, vol. III, 1939, p.

Spinei Victor, Moldova în secolele XI-XIV, Editura "Universitas", Chișinău, 1994, 496 p text: fig, h.

Stoicescu Nicolae, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova (sec XIV-XVII), Editura Academiei, București, 1968, 316 p text.

IV. Studii și articole

Arion C.Dinu, Ce înțeles au avut actele de donațiuni domnești de pământ la începuturile voievodatelor, în A.F., 1, București, 1942, 127-175 p. text.

Cihodariu Constantin, Refacerea ocoalelor, cetăților și curților domnești în a doua jumătate a secolului XV, în Omagiu lui P.Constantinescu – Iași, Editura Academiei, București, 1965, 286-345 p text.

Ciurea Dumitru, Sigiliile medievale ale orașelor din Moldova, în S.C.S.I., fasc 2, an VII (1956), 115-179 p text.

Idem, Noi contribuții privind orașele și târgurile din Moldova în secolele XIV-XIX, în A.I.I.A.I., an VII (1970), 190 p text.

Gavrilescu Gheorghe, Convorbiri literare, (1881-1882), Tipografia Națională, Iași, 1882, 256 p text.

Gavrilescu Gheorghe, Contribuții la studiul florei ornamentale a orașului Tecuci, în L.S., Galați, 1971 ; 125-145 p text.

Giurescu Constantin C., Le voyage de Niccolo Barsi en Moldavie, en Melanges de l’ecole roumaine en France, partea I, Paris-Bucarest, 1925, Editura "Datina românească", Vălenii de Munte, 27-56 p text.

Grigoraș Nicolae, Despre răscoalele țăranilor moldoveni în vremea domniilor lui Petru Schiopul, (1574-1579 și 1582-1591), în S.C.S.I., an XI (1960), 137-175 p text.

Idem, Contribuții la cunoașterea politicii domniei în Moldova, față de proprietatea funciară condiționată (sec XIV-XVII), în S.C.S.I., an XIII (1962), 145-235 p text + erată.

Iorga Nicolae, Drumuri vechi, conferință ținută la Scoala de Poduri și Sosele, București, 1920, 25-35 p text.

Olteanu Ștefan, Comerțul pe teritoriul Moldovei și Țării Românești între secolele X-XIV, în "S", București, 1969, 810-1255 p text.

Panaitescu Petre P., Orașe din Moldova, în "M.I.", nr.9, septembrie, 1969, 35-78 p text cu ilustr.

Papadopol-Calimah Alexandru, Scrisoare despre Tecuci, în "C.L.", 1 august 1885, an XIX, București, 735-927 p text.

Sion Ion T., Contribuții la cunoașterea istoriei Tecuciului (III), în „Dunărea de Jos”, septembrie 2013, p.11.

Toderașcu Ion, Unele precizări în legătură cu hotarul și vatra târgurilor din Moldova (secolele XV-XVIII), în A.S.U.I., an XII (1966), 97-150 p text.

Ziarul ”Timpul”, nr.2459/17 martie 1915, articolul ”Cine a fost Ioniță Hrisanti”

V.Lucrări de psihopedagogie

Barna Andrei, Antohe Georgeta, Cercetarea pedagogică . Teoria instruirii și evaluării., Galați, 2003, p.

Bocoș Mușata, Didactica disciplinelor pedagogice: un cadru constructivist, Editura Paralela 45, Pitești 2008, p.

Bontaș Ioan, Tratat de pedagogie, Editua All, București, 2008, p.

Crețu Dan., Psihopedagogie, Ed. Imago, Sibiu, 1999, p.

Cristea Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000, p.

Cucoș Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare si grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2009, p.

Idem , Curriculum național pentru învățământ obligatoriu. Cadru de referință, MEN, 1998,

Ionescu Mihai, Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj –Napoca, 1995, p.

Jinga Ioan, Istrate Elena (coordonatori), Manual de pedagogie, Editura All, București, 2006, p.

Kovacs Maria, Curriculum la decizia școlii în mediul inclusiv, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2007, p

Mândruț Octavian, Curriculum și didactică, Ed. Vasile Goldiș University Press, Arad, 2013, p.

Monteil J.M., Educație și formare, Editura Polirom, Iași, 1997, p.

Neacșu Ioan, Instruire și învățare, Editura Științifică, București, 1990, p.

Nicola Ion., Tratat de pedagogie școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996,p.

Popescu-Neveanu Paul, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1978, p.

Radu Ioan, Teorie și practică în evaluarea eficienței învățământului, Ed. Didactică și pedagogică, București , 1991

Sacara Liliana, Pedagogia în sinteze: pentru examenele de definitivare și gradul II, Editura Edusoft, Bacău, 2006, p.

Siebert Horst, Pedagogie constructivistă. Bilanț al dezbaterii constructiviste asupra practicii educative, Editura Institutul European, Iași, 2001, p.

Singer Mihaela (coord.) , Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de istorie, clasele IX-XII, Editura Aramis, București, 2001, p.

Stanciu Mihai, Didactica postmodernă, Editura Universității, Suceava, 2003, p.