Contribuții privind dezvoltarea antreprenoriatului academic în țările în tranziție. Studiu de caz: România Doctorand: Ec. Mariana Pipirigeanu [310319]

[anonimizat], care să conducă la creșterea performanței instituționale a universităților din țara noastră.

[anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], de cele trei dimensiuni ale universității antreprenoriale: educație, [anonimizat].

[anonimizat]:

O concepție mai largă abordând universitatea ca producător al capitalului intelectual și social pentru / și în societate.

O concepție restrânsă privind universitatea din perspectiva optimizării comercializării rezultatelor cercetării și a funcției de finanțare.

[anonimizat], este o cercetare privind universitatea antreprenorială din țări cu economie în tranziție.

[anonimizat], [anonimizat]. Aceste trei mari probleme sunt: [anonimizat] / [anonimizat].

Obiectivele specifice ale tezei vor fi:

[anonimizat] / [anonimizat];

[anonimizat] ([anonimizat] – [anonimizat].);

Să dezvolte un model inovativ original de antreprenoriat academic. [anonimizat], să definească setul de indicatori și factori de influență specifici;

Să dezvolte un model original de antreprenoriat academic creat și orientat pe obiective de performanță specifice;

Sa dezvolte un set de indicatori de monitorizare și evaluare a [anonimizat];

[anonimizat] – [anonimizat];

[anonimizat], cu scopul creșterii performanței instituționale;

[anonimizat], bazate pe antreprenoriat academic.

Instrumentele folosite pentru realizarea cercetării și a studiului de caz vor fi: [anonimizat], [anonimizat].

Cercetarea este benefică pentru managerii și salariații din universități și institute de cercetare, iar analiza calitativă și cantitativă, alături de corelațiile realizate și modelul propus reprezintă aspecte practice care să ajute la eficientizare și creștere economică.

Rezultatele tezei și contribuții originale

Principala provocare științifică care va fi rezolvată în cadrul tezei se referă la abordarea celor trei procese cheie (educație, cercetare, antreprenoriat) ca fiind procese cuplate, în cadrul sistemului integrat al universității antreprenoriale.

O altă provocare este dată de investigarea în premieră a unui asemenea sistem într-o țară cu economia în tranziție, cum este cazul României.

Teza va propune o nouă viziune asupra indicatorilor / factorilor de influență ai proceselor, în condițiile în care este recunoscut pe plan internațional că actualii indicatori nu mai sunt adecvați realității dinamice în rapidă schimbare.

2. Rezultate anticipate:

Sistem de indicatori și factori de influență ai antreprenoriatului academic, adecvat diferitelor modele funcționale studiate;

Studiu comparativ al modelelor funcționale ale antreprenoriatului

academic și a exemplelor de bune practici internaționale;

Model inovativ original de antreprenoriat academic și a setului

corespunzător de indicatori și factori de influență specifici;

d. Sistem inovativ de management universitar, bazat pe modelul original de

antreprenoriat academic creat și orientat pe obiective de performanță

specifice diferitelor domenii ale științei;

e. Set de indicatori de monitorizare și evaluare a performanței instituționale

adaptat sistemului managerial;

Studii de impact asupra performanței instituționale, corespunzătoare

scenariilor de lucru specifice sistemului managerial dezvoltat – aplicabil

în universități, utilizate ca studii de caz;

Instrument decizional adecvat sistemelor manageriale academice, cu

scopul creșterii performanței instituționale;

Recomandări de politici publice, în scopul fundamentării unor strategii și

instrumente manageriale aplicabile în universități, bazate pe

antreprenoriat academic.

Originalitatea tezei este susținută de abordarea dinamică și integrată, în premieră, a procesului de transformare a universității bidimensionale (educație, cercetare) într-una tridimensională (educație, cercetare, antreprenoriat), luând în analiză factori specifici de influență, care sunt corespondenți realităților din România.

Caracterul inovativ al tezei este demonstrat de modelul nou pe care îl propune pentru managementul reformei universitare, orientat pe obiective de performanță, bazat pe conceptul original de antreprenoriat academic.

Pentru dezvoltarea unui model de referință integrativ și inovativ al proceselor de bază (educație, cercetare, antreprenoriat) din universități, bazat pe antreprenoriat academic, este nevoie de o modelare de sistem, care conține mai multe subsisteme și care să permită o viziune de ansamblu a unei realități investigate din mai multe perspective, între discipline și înăuntrul diverselor discipline și dincolo de orice disciplină, care să propună o cunoaștere unitară, devenind astfel necesare cunoștințe din domeniul mai multor știinte, respectiv științe naturale și exacte, științe inginerești și tehnologice, științe sociale și economice, științe umaniste.

Astfel, teza are un caracter transdiciplinar, impus de complexitatea problemei, care necesită teorii matematice, modele de proces, statistică matematică, sociometrie, analiză economică etc.

3. Stadiul cunoașterii în domeniu

În prezent, există două mari abordări teoretice ale universității antreprenoriale:

O concepție mai largă abordând universitatea ca producător al capitalului intelectual și social pentru și în societate.

O concepție restrânsă privind universitatea din perspectiva optimizării comercializării rezultatelor cercetării și a funcției de finanțare.

Ceea ce nu există, până în prezent, este o cercetare privind universitatea antreprenorială din țări cu economie în tranziție.

Există trei mari probleme ale cercetării aplicative din domeniu, care deși au fost abordate de numeroase echipe de cercetători, încă rămân multe aspecte nerezolvate, pe care proiectul propune să le soluționeze. Aceste trei mari probleme sunt modelul proceselor de bază, indicatorii / factorii de influență ai proceselor, modelul managerial.

Pe lângă educație și cercetare, serviciul pentru dezvoltarea societății este pe cale să devină o misiune nouă coerentă a universității.

Tranziția către îndeplinirea celei de a treia misiuni este denumită a doua revoluție academică, iar universitățile active în acest proces sunt denumite universități antreprenoriale [1].

Universitățile antreprenoriale sunt caracterizate de legăturile dintre Universitate – Industrie – Guvern, în cadrul cărora domeniul antreprenorial are un rol special.

Modelul general cunoscut al antreprenoriatului academic nu prezintă în detaliu toate traiectoriile posibile ale producerii cunoașterii și funcțiile domeniului antreprenorial al universității, în conexiune cu componentele de educație și cercetare.

Necesitatea acestei teze este determinată de transformările antreprenoriale ce se prefigurează în universități și de coalescența lumii academice și economice, acestea constituind subiectul unor dezbateri intense, în ultimii ani [3]. Multe studii se referă la conceptualizarea implicării cercetătorilor din universități în activitatea de comercializare a invențiilor, ca o potențială modificare în identitatea lor de rol.

Alte studii, pun în evidență ideea că introducerea modelului universității antreprenoriale presupune schimbarea managementului academic cu unul de întreprindere (entrepreneurial management).

Raportat la stadiul actual al cunoașterii, scopul tezei este să contribuie la crearea unei mai bune înțelegeri a mecanismelor transformării inovative a universităților și să propună o nouă percepție a comunității academice asupra conceptului de universitate antreprenorială.

Analizele și discuțiile asupra conceptului de universitate antreprenorială au început după apariția studiului publicat de Burton Clark, în anul 1998 [4].

Autorul acestui studiu a identificat cinci elemente cheie ale noului tip de universitate: o bază consolidată a managementului, un mediu extern întărit de dezvoltare, o finanțare de bază diversificată, un mediu academic stimulativ, o cultură antreprenorială integrată.

ARACIS a propus următoarea definiție a universității antreprenoriale: “Instituție de învățământ superior care desfășoară activități independente, pe propriul risc, angajată în dezvoltarea economică și socială a regiunii, utilizând creativ resursele existente și adaptată la solicitările mediului, funcționând în parametrii costurilor și veniturilor” [5].

Făcând apel la cercetări transdisciplinare, teza va defini mai în detaliu ce este universitatea antreprenorială, plecând de la corijarea unor erori de interpretare, care s-au făcut până în prezent (universitatea antreprenorială – școală comercială, universitatea antreprenorială – adoptarea en – gros de metode și valori ale sectorului comercial, universitatea antreprenorială – “linie de asamblare” pentru crearea de noi companii).

A iniția o strategie de transformare a universității într-una antreprenorială nu însemnă a schimba universitatea într-o mare societate comercială.

În spiritul acestei teze, va fi dezvoltată noțiunea de universitate antreprenorială, în scopul armonizării celor trei componente: educație, cercetare, antreprenoriat, pe baza unui model funcțional nou al proceselor de bază.

Conform literaturii de specialitate, trei teme sunt dezbătute, în încercarea de a se redefini universitatea antreprenorială [6]: relația dintre comportamentul inovativ și cel antreprenorial, importanța creșterii finanțării activității academice, relația antreprenoriatul intern și cel extern.

Bazându-se pe aceste observații, teza va studia succesul antreprenoriatului universitar, care implică interacțiuni strânse între trei domenii principale: strategie, structură și cultură.

În înțelesul acestei teze, universitatea antreprenorială vizează mai mult decât simpla valorificare a proprietății intelectuale, adică va avea în vedere toate inițiativele și activitățile antreprenoriale care conduc la creșterea valorii educației și cercetării și în general a cunoașterii produse de universitate.

Schimbarea structurii și funcțiilor universităților a devenit o necesitate crucială în transformarea fluxului de cunoaștere în noi surse de inovare industrială [8]. Principial, universitățile sunt solicitate să îndeplinească misiunea educaiei, cercetării și serviciilor.

Scopul și funcția universității au fost mereu crearea cunoașterii și belșugului în beneficiul public. Acest model a evoluat către acela care privește universitatea ca un actor major în procesul dezvoltării economice.

În legătură cu finalitatea activității universităților antreprenoriale, există preocupări teoretice și practice, care vizează îmbunătățirea managementului universitar.

Sunt studiate formele emergente ale antreprenoriatului academic, pentru o înțelegere mai adâncă a modalității de a manageria un asemenea nou modus vivendi universitar și pentru a prefigura impactul acestuia atât asupra științei, cât și asupra antreprenoriatului.

Teza va arăta că obiectivele valorificării antreprenoriale a proprietății intelectuale ar trebui să fie complementare celor de educație și de producere a cunoașterii, iar acestea ar trebui completate cu cele ale antreprenoriatului social [10].

Ideea de bază este că universitățile au datoria să promoveze suportul și serviciile antreprenoriale menite să creeze mediul optim favorabil creației și transpunerii practice a antreprenoriatului academic.

Conform citării din [11], Lee a efectuat un studiu asupra a 1000 de facultăți din 115 universități americane, cu privire la relația dintre universități și industrie.

Concluziile acelui studiu au pus în evidență șapte obiective ale universităților:

favorizarea cercetării aplicative a universității,

promovarea invențiilor brevetabile,

participarea la dezvoltarea economică regională,

intensificarea comercializării rezultatelor cercetării academice,

stimularea activității de consultanță universitară acordată industriei,

oferirea de suport pentru companiile de start-up bazate pe tehnologie avansată,

stimularea investițiilor de capital în companii bazate pe cercetare academică.

În timp, ideea de universitate antreprenorială a fost încorporată într-un concept mai concentrat numit „antreprenoriat academic”. Antreprenoriatul academic nu este un singur eveniment, ci este un proces continuu cuprinzând o serie de evenimente.

Un model de proces al antreprenoriatului academic este util, deoarece acesta clarifică activități, roluri ale părților potențial interesate și factori cheie de succes asociați cu fiecare etapă [24].

Teza pleacă de la ideea că o universitate antreprenorială este un incubator natural care, prin adoptarea unei strategii coordonate a activităților critice (educație, cercetare și antreprenoriat), încearcă să ofere o atmosferă corespunzătoare în care comunitatea universitară poate explora, evalua și exploata idei, care ar putea fi transformate în inițiative antreprenoriale sociale și economice.

Majoritatea modelelor teoretice ale universității antreprenoriale au încercat explicarea acțiunii unor factori interni ai organizațiilor care generează un avantaj competitiv [25].

Alte studii se referă la modele integrate care ajută la înțelegerea acțiunii factorilor interni și externi asupra universității antreprenoriale dintr-o regiune specifică.

Aceste modele nu iau în considerare asemănările și deosebirile dintre acești factori în universități antreprenoriale din diferite regiuni, nici cum acei factori ar putea fi asociați cu activitățile universității (rezultate) și impactul acestora asupra dezvoltării sociale și economice (ieșiri).

Nu s-au efectuat cercetări comparative pentru a înțelege asemănările și diferențele dintre factorii de influență și rezultatele/ieșirile universităților antreprenoriale din diferite regiuni, care împărtășesc condiții sociale, economice și politice similare.

Există studii care identifică patru grupuri de resurse și capabilități:

Politicile interne și strategiile universității, care pot promova sau inhiba antreprenoriatului;

stocul de tehnologie, care determină apariția unor oportunități de afaceri;

resursele și inițiativele direct structurate pentru crearea de suport pentru afaceri;

capitalul uman, privind numărul de potențiali întreprinzători academici și caracteristicile lor [26].

Cu toate acestea, trebuie să evidențiem ideea că universitățile nu au neapărat nevoie să concentreze atenția la toate resursele și capacitățile.

Este necesar ca fiecare universitate să dezvolte propriile planuri strategice, care includ obiective strategice legate și de antreprenoriatul academic și să delibereze care trebuie să fie prioritățile lor.

Necesitatea și oportunitatea tezei sunt determinate și de lipsa unei cercetări sistematice în România, chiar dacă există unele preocupări ale ASE privind antreprenoriatul bazat pe cunoaștere, în cadrul unui proiect cu obiective educaționale [28].

INTRODUCERE

Universitatea este prin esența sa o instituție prin excelență europeană, deoarece a luat naștere pe acest continent, fiind una dintre instituțiile cu o lungă durată istorică cultural-științifică, care a parcurs mai multe etape în dezvoltarea sa, reușind să se afirme în primul rând pe bătrânul continent pentru ca mai apoi și în alte părți ale lumii America, Australia, Japonia.

Inițial, „universitatea” a fost concepută ca o instituție a cărei misiune era educația, ulterior adoptând și funcția generării de cunoaștere (cercetare).

În ultimii ani, a apărut ideea ca universitatea să își asume o “a treia” misiune, a) contribuind la educarea noilor generații; b) provocarea cercetării științifice în sfera politicii; c) stabilirea relațiilor între mecanismele instituționale și organizații în scopul de a promova știința către sectorul privat prin transfer de tehnologie (Etzkowitz, Asplund și Nordman 2001, Etzkowitz 2003), pentru a contribui mai direct la dezvoltarea socială și economică.

Numeroase articole de specialitate au arătat că, dacă universitățile ar elabora un ghid bazat pe obiectivele finale privind etapele de transformare a acestora și transmit aceste informații, ele nu vor putea fi aplicate în totalitate de toate universitățile, deoarece fiecare instituție de învățământ superior are o anumită istorie, tradiție și structură organizatorică.

Universitățile au început să își asume un rol crescut în dezvoltarea economică bazată pe știință și tehnologie, devenind astfel puternice centre de inovare și lideri regionali (Joutie J. Shapira Ph, 2008).

Transformarea antreprenorială a universităților are în vedere conceptul dezvoltării durabile, care este legat de procesul de dezvoltare a instrumentelor de susținere a științei, tehnologiei, inovării și valorificării proprietății intelectuale în învățământul superior.

Printre multiplii factori de influență asupra tranziției universităților, în ceea ce privește rolul lor, se află schimbările din economiile avansate către sistemele inovative bazate pe cunoaștere, deschise și mai interactive.

Aceste schimbări provoacă universitățile să-și reorganizeze cercetarea și inovarea, să-și evalueze misiunea și metodele educaționale, dezvoltând totodată schimbul internațional de cunoaștere prin mobilitatea studenților, recunoașterea diplomelor.

Acest proces de transformare a fost conceptualizat în ultima vreme în moduri diferite: de exemplu, începând de la ideea că este o schimbare a “contractului social” dintre universitate și societate (Gustan & Keniston, 1994), sau ca o schimbare a modului de a produce cunoașterea (Gibbson et all, 1994), sau ca apariția modelului Helix Triple (Leydesdorff & Etzkowitz, 1996).

Aceste elemente pot conduce la schimbarea atitudinilor factorilor decizionali din cadrul universităților față de relația cu instituțiile externe cu privire la schimburile de cunoștințe prin transfer tehnologic.

În acest sens, putem afirma că interactivitatea universității cu instituțiile externe la început putând fi una doar informațională, poate deveni ulterior liantul contractual al schimburilor de cunoștințe și de transfer având ca rezultat lansarea de noi firme.

Comisia Europeană a publicat în noiembrie 2005 comunicatul “Modernizarea educației și a instruirii: o contribuție vitală la prosperitatea și coeziunea socială în Europa”, face referire direct la “universitatea antreprenorială”.

Modernizarea universităților europene, implică asumarea acestora nu numai în rolul educării ci și în cel de cercetare-inovare, reprezintă o condiție esențială pentru atingerea obiectivelor Strategiei de la Lisabona.

Comparativ cu țările dezvoltate din Uniunea Europeană, universitățile din România se confruntă cu multe probleme, în ceea ce privește transformarea acestora în universități antreprenoriale.

Există o finanțare publică deficitară a educației și cercetării științifice și cele mai multe universități nu au venituri proprii, cu care să poată suplimenta fondurile guvernamentale.

Indisponibilitatea unor fonduri adecvate cauzează universităților dificultăți în îndeplinirea misiunii și obiectivelor acestora.

Pentru o dezvoltare intensivă a învățământului superior sunt necesare profunde măsuri de transformare a universităților, pe calea antreprenoriatului academic.

Totodată s-a modificat rolul și poziția statului în procesul educațional.

Dacă până în 1989 statul finanța integral procesul educațional, prin care impunea politicile educaționale, în prezent acesta tinde să se retragă din a mai finanța toate programele universitare, orientându-și interesul către calitatea actului educațional.

Ofertele educaționale sunt din ce în ce mai puțin controlate de stat ele îndreptându-se tot mai mult spre cerințele mediului de afaceri, ONG-uri, instituții publice etc.

În ultimii ani autoritățile guvernamentale au încurajat universitățile să „comercializeze rezultatele cercetării științifice” și să participe activ la ceea ce se numește astăzi economia cunoașterii (Codling și Meek, 2006) [2] .

În contextul schimbărilor climatului economic continuu din ultima perioadă, universitățile au fost nevoite a se adapta noilor cerințe ale mediului de afaceri, reușind să adapteze stucturile și programele de studiu și de cercetare.

Învățământul la distanță, cursurile de scurtă durată, programele de formare continuă, au dus la satisfacția noilor cerințe ale mediului de afaceri și implicit au condus și la dezvoltarea universităților.

Repere istorice de transformare a universităților

Mari filozofi precum Heraclit, Democrit, Socrate, Platon și Aristotel (sec VI-V p.e.n ) au încercat în lucrărilor lor să explice fenomenul educației plecând de la ideea că fiecare om este apt pentru a învăța, a cunoaște adevărul și de a se perfecționa.

Democrit (gânditor enciclopedic 470-460 î.e.n) a pus bazele teoriei cunoașterii în care a exemplificat că există două tipuri de cunoștinte: raționale și senzoriale.

Prin reflecțiile sale despre om, Socrate (469-399 î.Hr) a susținut că omul să ajungă la perfectarea calităților sale trebuie să cunoască binele, de aici rezultă și îndemnul „cunoaște-te pe tine însuți”.

Platon (427-347 î. Hr) asimila educația cu un proces de formare și orientare a ființei umane către cunoașterea științifică sau filozofică. A cunoaște și a învăța sunt cele două fațete ale procesului educațional care ne conduc spre înțelepciune.

Platon formează și o definiție: “Buna educație este cea care dă corpului și sufletului toată frumusețea, toată perfecțiunea de care sunt capabile”.

Aristotel (384-322 î. Hr)l este prototipul profesorului. Este adeptul dezvoltării progresive a „sufletului” (corporalitate, sensibilitate și inteligibilitate) acestora fiindu-le necesare tratamente diferențiate. În lucrarea „Despre suflet”, propune o teorie psihologică definind sufletul prin simțire, gândire și mișcare, distingând totodată și trei ipostaze ale acestuia:

un suflet vegetativ, căruia îi sunt caracteristice hrănirea, dorințele, imaginația și memoria

un suflet animalic

un suflet rațional, unde gândirea îi descoperă omului adevărul și îl îndreaptă spre nemurire.

Spre sfârșitul sec al V-lea, societatea feudală își încetează existența și apare o nouă epocă istorică care se întinde pe o perioadă mai mare de 12 secole și care este cunoscută ca perioada Evului Mediu.

Perioada medievală a Evului Mediu a fost divizată după istoricul german Cristoph Cellarius în trei mari perioade: Evul Mediu Timpuriu – Antichitatea (sec V-X ), Evul Mediu Dezvoltat (sec XI-XII) și Epoca Modernă (sec XIV-XVI).

La constituirea învățământului universitar cu grad superior, un rol important l-au avut Pitagora, Platon și Aristotel datorită cerințelor de admitere în cadrul școlilor pe care le conduceau, de pildă pentru a intra la Academia lui Platon –„Nimeni nu poate intra aici, dacă nu este geometru”, ceea ce presupunea că aspirantul la o astfel de școală avea la bază o pregătire anterioară.

Apărută în sec al XI-lea, universitatea este una dintre cele mai vechi instituții din lume având o lungă istorie culturală, care de-a lungul timpului a parcurs două mari etape în dezvoltarea sa.

În prima etapă pregătirea se realiza la un nivel, însă fără să existe o reflectare profundă și o metodică adecvată de îndrumare a studenților, pe care am putea-o numi pedagogia universitară obiectivă.

Cea de-a doua etapă, pedagogia universitară reflexivă, unde predarea-învățarea studenților se realiza după o metodologie bine conturată pe baza unor modele de acțiune mai mult sau mai puțin întemeiate teoretic.

Făcând o retrospectivă asupra istoriei universităților din Europa vedem că acestea au luat ființă prin contopirea a două concepte, cel bizantin al facultăților și cel islamic prin acordarea de grade academice, înregistrând de-a lungul timpului câteva momente distincte din punct de vedere a raportărilor acestora la valori.

Principalii factori care au condus la apariția universităților

Apariția primelor universități din Evul Mediu a fost legată de dezvoltarea orașelor interacționând direct cu mediul social din care făceau parte, influențându-se reciproc, acestea realizându-se din dorința de a forma persoane calificate (teologi la Paris, medici la Montpellier, juriști la Bologna).

Factorii care au contribuit la apariția primelor universități își au originea mai precis în jurul anului 1000 când au luat sfârșit invaziile nordicilor, ale maghiarilor din Est și construirea de noi structuri politice precum monarhiile feudale.

Producerea unor surplusuri de alimente datorită noilor metode de prelucrare a terenurilor au condus la creșterea semnificativă a populației.

Mai mult decât atât, având în vedere că surplusul putea fi vândut în orașe, acestea și-au mărit dimensiunile începând astfel urbanizarea. În cadrul orașelor apar primele corporații meșteșugărești și comerciale, fiecare dintre ele fiind o „universitas”, adică o breaslă pentru toți care practicau aceeași meserie.

Ca urmare a dezvoltării corporațiilor meșteșugărești și comerciale, care puneau accent pe bunuri imobile, pe semnarea contractelor și de rezolvare pe cale pașnică a litigiilor contractuale apărute, toate acestea au făcut să crească interesul pentru legea scrisă.

Dezvoltarea orașelor, sporirea posibilităților de comunicare între diferite țări sau regiuni și o creștere contractuală, avântul intelectual început din sec. al XI –lea, a stimulat setea de cunoaștere și pasiunea spre știință, toți acești factori au favorizat dezvoltarea programului de învățământ.

Încă de la primele apariții și până în prezent, universitatea s-a aflat într-un proces continuu de reorganizare atât din punct de vedere organizatoric cât și asupra viziunii nevoilor cadrului social din care face parte.

Instituții de învățământ superior au existat și în afara continentului European, fiecare tip de universitate fiind specific cadrului cultural care a creat-o, nu doar cel specific european.

J. G. Wissema (2009) în lucrarea „Towards the Third Generation, University Managing the university in transition”, clasifică foarte bine universitățile apărute de-a lungul timpului și anume:

a) Universități prima Generație sau Medievale (UG 1)

b) Universități Generația a II-a sau Moderne (UG 2)

c) Universități Generația a III-a sau Antreprenoriale (UG 3).

Conceptul de universitate

Termenul de „universitate”, așa cum îl înțelegem astăzi, este unul dintre cele mai originale creații ale Evului Mediu occidental. În sec. al XII-lea, noțiunea termenului „universitate” provenea din latinescul „universitas” și era foarte diferit de cel de azi neindicând nicidecum o instituție sau un loc unde se desfășurau cursuri, el exemplificând o formă de organizare , un fel de asociație, corporație, a profesorilor și studenților, așa cum era prevăzut în dreptul roman.

Universitatea medievală reprezenta un nou sistem de educație care la început nu avea înțelesul de instituție școlară colectivă de educație, deoarece informația era transmisă de un profesor asociat și avea mai mult caracter enciclopedic datorită predării tuturor disciplinelor umane. Pentru a putea preda profesorul era obligat să urmeze 5 – 7 ani cursurile unui profesor renumit.

Primele universități au apărut la sfârșitul secolul al XII-lea, la Bologna, Paris și Oxford pentru ca mai apoi în secolul al XIII-lea acestea să ajungă la o organizare instituțională specifică: facultăți cu o curriculă distinctă, oferirea de titluri studentului marcând astfel progresul academic dobândit, urmând ca mai apoi în secolele următoare să se răspândească în întreaga Europă.

În limbaj obișnuit, termenul latinesc „universitas” – „totalitate” nu indica un anumit nivel al studiilor, era folosit mai de degrabă pentru a desemna un grup, în sensul de solidaritate, cooperare, de apărare a intereselor de grup.

În sistemul medieval, pentru a desemna „o breaslă sau o corporație”, termenul „universitas”, în limbaj juridic, putea fi folosit ca sinonim al termenului „collegium”, iar pe plan social, a atins o largă răspândire semnificând un organism corporativ, fiind utilizat întotdeauna în conjucție cu termeni profesionali, ca în sintagma „universitas sartorum”.

Pentru a-și proteja drepturile, trei sau mai multe persoane dintr-o anumită profesie (breslă) se puteau asocia, formând propria asociație, cu statut juridic independent „collegium”. Acest concept nu avea nimic în comun cu înțeles pedagogic sau școlar.

Când se dorea să se facă referire la grupul de persoane dedicate studiului, un conglomerat de profesori și studenți era obligatoriu să se folosească termenul „Universitas magistrorum et scholarium”.

Korka (2009) afirmă că „încă de la începuturile sale, în epoca medievală, universitatea a fost percepută ca o sursă de știință/cunoaștere de bună calitate, în sens de știință și practică avansată, utilă membrilor comunității, indiferent de nivelul bunăstării lor.”

Toate universitățile din perioada secolelor al XII-XIII- lea au avut o evoluție comună, aveau un caracter internațional datorită faptului că aceste instituții didactice științifice cuprindeau cea mai eterogenă populație de studenți germani, francezi, irlandezi, spanioli, suedezi, cehi, unguri, polonezi care aveau ca unic instrument de comunicare limba latină.

Universitățile fondate în perioada Evului Mediu erau pentru a instrui elitele pentru a servi în administrația statului și a Bisericii, instituții predominant consacrate studierii teologiei umaniste, dreptului și a altor științe umaniste, profesii care au rămas ca o piatră de temeliea universităților.

Pentru ca un „stadium” – accesul la studii să poată fi numit „generale”, trebuia ca în cadrul universităților să fie predate pe lângă artele liberale, gramatica, retorica sau dialectica (trivium), iar pe de altă parte muzica, astronomia, aritmetica și geometria (quadrivium), toate acestea având ca scop dezvoltarea capacităților intelectuale.

În cadrul universității trebuia să existe cel puțin două facultăți una de „arte liberale” și o facultate „superioară” în cadrul căreia erau studiate teologia, medicina, dreptul civil sau dreptul canonic.

Termenul de facultate își are originile începând cu secolul al XIII-lea, în sens de „grup consacrat studiu special” . Anterior acestei perioade, „facultas” era sinonim cu o ramură a științei care era studiată.

Un „studium generale” era alcătuit din profesori „magistri” aceștia fiind angajați prin contract în funcție de calificările lor și bucurându-se de un anumit grad de libertate în ceea ce consta căutarea de posturi mai bune și de către studenți „discipuli” sau „scolares”.

Un element important luat în seamă este și cel al studenților de la Universitatea Bologna care studiau dreptul care erau ecleziaști, proprietari de terenuri agricole – aceștia rareori se găseau la vârsta tinereții și care nu se lăsau conduși de către „magistri”.

Studenții formau o corporație, o universitas, independentă și distinctă de colegiul proseforilor prin care își impuneau astfel voința lor, profesorii fiind obligați să facă ce doreau studenții lor.

Astfel de situații oricât de paradoxal ni s-ar părea au existat totuși în istoria universităților.

Până în anul 1500, în toată Europa nu au existat mai mult de 50 de universități.

Curricula în universitățile medievale și relațiile educative

Universitatea din Bologna

Fondată în 1088, este considerată „mama universităților europene”. A fost primul centru universitar în cadrul căruia se studia Codul lui Iustinian de drept civil roman, ca mai târziu să se predea și dreptul canonic. Papa își recruta avocații din rândul studenților.

Ca și în cazul Universității din Paris, studenții care frecventau studiile la Universitatea din Bologna, erau câteva sute, care proveneau din toate regiunile peninsulei sau chiar din alte țări. Aflați departe de casă, fiind lipsiți de mijloace modeste de subzistență și de posibilitatea de a se apăra, aceștia s-au organizat într-o „societas”, devenită ulterior „universitas scholarium”, pentru a obține recunoaștere oficială și a drepturilor.

În funcție de originea geografică a studenților au luat ființă două mari „universitates”.

Studenții care proveneau de dincolo de Alpi au constituit „Universitas Ultramontanorum”, în timp ce studenții italieni nativi, au format „Universitas Citramontanorum”.

Studenții astfel organizați puteau să se opună prețurilor ridicate la chirii și alimente.

Prin Bula papală din 1189 și binecuvântarea papei Honorius al III-lea, „universitates” ale studenților au căpătat o mare putere corporatistă, câteodată amenințând prin plecarea în masă din oraș.

Situație neplăcută bolognezilor din mai multe puncte de vedere, atât economic cât și de prestigiu. Autoritățile orașului au căutat întotdeauna în mod deliberat să aplice o politică de toleranță și de reconciliere.

Universitățile aveau propriile statute care reglementau probleme de natură administrativă cu privire la chirii, taxe școlare, prețurile manualelor, orelor de predare precum și a condițiilor de muncă și a salariilor magistrilor.

Universitățile erau conduse de către un rector, acesta fiind ales de studenții respectivei instituții.

Magistrii fiind cetățeni ai orașului Bologna nu făceau parte din aceste „universitates”, ei supunându-se legilor orașului, făcând jurăminte în fața rectorului și trebuiau să se conformeze prescripțiilor promulgate de către studenți la maniera cum să facă lecțiile, sub amenințarea unor amenzi.

Magistri s-au organizat într-un sindicat profesional, luându-și unul din numele folosite la desemnarea corporațiilor din Italia „collegium”.

Din 1317, cele două universitates „Universitas Ultramontanorum” și „Universitas Citramontanorum” au fost reunite într-o singură „universitas” având un singur rector, un singur statut și un singur sigiliu.

Universitatea Oxford

Fondată în jurul anului 1170, universitatea s-a dezvoltat mai lent față de celelalte școli ale secolului al XII –lea, fiind la acea vreme o școală nesemnificativă.

După aproape 80 de ani, Universitatea Oxford datorită materialelor studiate ca: filozofia, logica și tehnologia devine cel de-al doilea centru important din Europa.

Magistrii care își făcuseră un renume în cadrul Universității Oxford, mergeau ca să-și completeze studiile academice la Paris.

Ulterior, odată cu anii 1320, poziția academică a Universității Oxford începe să o egaleze pe cea a Universității din Paris.

Universitatea din Paris

Datorită intensei activități științifice și a prestigiului obținut al orașului Paris din acele vremuri pe de-o parte, cât și a lecțiilor predate de Abelard au condus la deschiderea unei noi epoci pedagogice și la apariția unei noi universități.

Fondată în jurul anului 1208, Universitas magistrorum et scholarum Parisiensis a fost constituită la început ca o asociație a tuturor colegiilor existente în Paris la acea vreme, în cadrul căreia funcționau patru facultăți în care se predau câte una dintre cele patru discipline: arte (gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica), medicină, drept și teologie. Universitatea din Paris era un centru de învățare a tuturor disciplinelor un “studium general”.

Thurat, un istoric de mare prestigiu l-a considerat pe Abelard întemeietorul Universității din Paris.

Facultatea de „arte liberale” era considerată „organ de cultură generală” înregistra cel mai mare număr de studenți și profesori, deoarece studenții ca să se poată înscrie la una dintre celelalte discipline (medicină, teologie și drept) trebuia să fi absolvit pe cea de „arte”. În această universitate se întâlneau magistri francezi și studenți germani, englezi, spanioli, portughezi, scoțieni, cehi, greci sau polonezi.

Spre deosebire de Universitatea de la Bologna, unde exista un amestec de studenți străini, Universitatea din Paris își recruta studenții.

În anul 1209, printr-o bulă pontificală se dădea dreptul universității să-și aleagă propriul „procurator” care să o reprezinte în fața autorităților, acesta având calitatea de director al corporației naționale a studenților.

Responsabil cu conferirea gradelor și acordarea „licentia ubique docendi”, era desemnat numai cancelarul de la Notre-Dame, acesta răspundea numai în fața superiorilor episcopali, nefiind obligat să consulte sau să solicite sprijinul magistrilor.

Cel care dorea să predea un curs sau să înființeze o școală trebuia mai întâi să obțină licența de la cancelarul catedralei Notre-Dame și numai după acordare era admis în corporația profesorilor. Licența și inceptio (reprezintă prima formă de doctorat) erau cele două grade necesare pentru a putea profesa ca profesor.

Obținerea gradului „licentia ubique docendi” acordat deținătorului îi conferea dreptul de a preda în orice țară nu numai în Franța. Studentul care deținea titlul de doctor la Universitatea din Paris era considerat doctor al bisericii universale „doctor universalis ecclesiae”.

În mod inexplicabil, la un moment dat au apărut unele dezacorduri între cancelar și magistri. În 1292, printr-o bulă papală promulgată de Papa Nicolae al IV-lea acordarea titlului „licentia ubique docendi” a fost transferat de la cancelarul de la Notre-Dame la rectorul universității.

În cadrul universității era format personalul atât pentru instituțiile regale – consiliul de stat, parlament, fisc, tribunal și cele ecleziastice – episcopi abați, medici, personal didactic, cler.

În secolele al XII-lea și al XIII-lea, Universitatea din Paris se număra printre primele universități din Europa fiind alături de universitățile din Bologna, Oxford, Cambridge, Montpellier, Salamanca și Toulouse.

Universitatea Cambridge

Fondată în jurul anului 1209, universitatea se clasează pe locul al patrulea ca fiind cea mai veche din lume și cea de-a doua tot cea mai veche din lume, vorbitoare de limba engleză.

Până în secolul al XII-lea, regiunea Cambridge avea deja o reputație științifică și bisericească datorită bisericii episcopale de monahi din apropiere de Ely.

Înființarea universității Cambridge a avut loc cel mai probabil în urma unui incident petrecut la Universitatea Oxford când doi savanți au fost condamnați la moarte de autoritățile orașului prin spânzurătoare fără a fi consultate autoritățile ecleziastice pentru moartea unei femei.

În urma acestui incident tot mai mulți oameni de știință s-au mutat în alte orașe Paris, Reading unde au format un nou nucleu universitar.

În 1231, regele Henry al III-lea, acordă dreptul magistrilor de a disciplina proprii membri (ins non-trahi suplimentare), precum și scutirea anumitor taxe pentru studenți. Doi ani mai târziu, în 1233, papa Grigore al IX-lea a dat drept de predare „peste tot în creștinism” absolvenților de la Cambridge.

Hugh Balsham împreună cu Episcopul Ely au fondat în 1284, primul colegiu Cambridge.

Universitățile Generației a II-a sau moderne

Universitatea modernă a apărut ca invenție a unui diplomat și funcționar public, Willehem von Humboldt care în 1809 a fondat și conceput universitatea din Berlin având două obiective clare:

să preia conducerea științifică și intelectuală de la francezi și o dă germanilor;

să capteze energiile eliberate a Revoluție Franceze și să le întoarcă chiar împotriva acestora, în special lui Napoleon.

În primul semestru de la înființare în cadrul Universității din Berlin, funcționau patru facultăți cu principalele domenii: drept, medicină, teologie și filozofie. Cele patru discipline erau predate de un număr de 52 de profesori, conduși de rectorul Theodor Schmalz la un număr de 256 de studenți.

În ultimile două secole Universitatea din Berlin a reprezentat „acasă” pentru mai mulți gânditori, printre care a-și dori să amintesc filozofii Johann Gottlieb Fichte, G.W.F Hegel, filozoful pesimist Arthur Schopenhauer, teologul Friedrich Schleiermacher, fizicieni celebri Albert Einstein și Max Planck, critic cultural Walter Benjamin, au contribuit la creșterea renumelui universității pe la jumătatea secolului al XIX-lea.

Universitatea Humbold a servit ca model pentru celelalte universități din Europa fiind denumită „prima universitate modernă”.

La Universitatea din Berlin factorul important care a dat forma universității pe care o știm astăzi a fost „conceptul de universitate de cercetare” unde, atât „predarea” cât și „cercetarea experimentală” au devenit principalele îndatoriri ale profesorilor.

În 1850, în curricula universității erau prinse pe lângă programele de studii tradiționale, cum ar fi: drept, filozofie, istorie, medicină, știință și tehnologie și o serie de noi programe, acestea din urmă fiind adăugate și promovate de către fratele fondatorului, Alexander von Humboldt.

Modelul humboldian aduce în prim plan libertatea cadrelor didactice cât și a studenților. Cadrele didactice erau libere să studieze și să predea în funcție de propriile înclinații și aplicații, iar studenții aveau libertatea de a-și alege cursurile pe care doreau să le aprofundeze.

În jurul anului 1870, aproximativ șaizeci de ani mai târziu de la înființare, universitatea germană își pierdea din importanță, iar ideea de universitate a lui Humboldt trecea Atlanticul în Statele Unite.

Aproape două secole mai târziu, cercetarea a fost considerată ca o componentă esențială în activitățile universităților tradiționale.

Universitățile din America

La sfârșitul Razboiului civil „colegiile” ale perioadei coloniale se închideau. Cu toate că populația Statelor Unite se triplase, în 1870, numărul studenților înmatriculați în cadrul universităților erau la jumătate față de cei înregistrați în 1830.

În următorii ani, numeroși directori ai universităților antreprenoriale au creat și construit „universitatea americană”. Acestea, după primul război mondial, au câștigat supremația pentru activitatea științifică și de cercetare din lume pentru Statele Unite, așa cum cu un secol în urmă Humboldt o câștigase pentru Germania.

După cel de-al doilea război mondial, o nouă categorie de academicieni au introdus o noutate, construirea de universități particulare și metropolitane.

În următorii 30 de ani, acestea au construit un sector de dezvoltare majoră în învățământul superior American. Programa de învățământ în cadrul școlilor nou înființate pare să difere foarte puțin de curricula abordată în cadrul instituțiilor mai vechi.

Universitățile din România

În Țara Românească, istoria învățământului superior, a început la sfârșitul sec al XVII-lea. Constantin Brâncoveanu, domnitorul Țării Românești, a fondat Academia domnească de la București în anul 1694. Educația la acea dată era disponibilă numai în limba greacă.

În 1776, Alexandru Ipsilanti, domnitorul Țării Românești, a introdus noi cursuri în cadrul Academiei.

În Țara Românească și Moldova, deși școlarizarea era disponibilă mai ales la orașe, în mod frecvent funcționând pe lângă biserici și mânăstiri, dezvoltarea sistemului de educație continuă cu organizarea primelor cursuri de studii superioare în limba română.

Astfel, în 1813, Gheorghe Asachi deschide la Iași prima școală de ingineri hotarnici, iar în 1818-1822, continuatoarele celor două academii domnești din București și Iași sunt desființate și înlocuite cu alte instituții de învățământ în limba română, Colegiul Sfântul Sava, respectiv Academia Mihăileană.

Ulterior, aceste instituții aveau să constituie bazele înființării primelor două universități moderne din România, Universitatea din Iași (1860) și Universitatea din București (1864).

În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă prima Lege a Instrucțiunii Publice, care reglementa de o manieră modernă, organizarea și funcționarea sistemului educațional. Conform legii, instrucțiunea publică se împărțea în trei mari cicluri de învățământ: primar, secundar și superior.

În România, după 1990, universitățile au fost primul tip de instituții, în care au început reformele de democratizare a educației, obținând astfel autonomie din punct de vedere legal, obiectiv imposibil de atins înainte de această dată.

Până la cel de-al doilea război mondial, studiile universitare erau rezervate elitelor, dar după război situația s-a schimbat dramatic.

Goedegebuure și Meek (1997) au identificat cinci perioade de transformare a învățământului superior în perioada postbelică: o fază de expansiune rapidă între anii 1950-1960; urmată de un proces de diversificare între anii 1960 și începutul anilor 1970; apariția a mai multor cursuri economice alternative pe care universitatea le-a dezvoltat începând cu sfârșitul anilor 70; punerea accentului pe unele aspecte specifice precum îmbunătățirea calității, eficienței, internaționalizarea și diversitatea în anii 80; perioada reducerii cheltuielilor publice și susținerea rentabilității (profit) în anii 90.

La această listă am putea adăuga conform îndemnurilor autorităților guvernamentale “comercializarea rezultatelor cercetării științifice” ca o contribuție clară la economia cunoașterii (Codling și Meek, 2006) [2] ..

Universități Generația a III-a sau Antreprenoriale

Ideea de universitate antreprenorială a luat amploare în întreaga lume după ce sociologul american Burton R Clark a publicat în cărțile sale noul concept universitar. Ca urmare, tot mai multe universități din întreaga lume s-au angajat într-un proces de reconciliere între „Universitate și mediul de afaceri”, încercând chiar să devină universități antreprenoriale.

Consiliul European de la Lisabona a stabilit în martie 2000 ca obiectiv Strategic pentru Uniunea Europeană „până în 2010 dezvoltarea economică europeană bazată pe cunoaștere să fie cea mai competitivă din lume”.

Universitatea antreprenorială joacă un rol important ca producător al cunoașterii și diseminare a rezultatelor cercetării, fiind o adevărată forță motrice pentru dezvoltarea de tehnici și strategii privind creșterea economică atât micro cât și macro.

Prin urmare, o universitate antreprenorială nu este numai un promotor de măsuri de sprijin multiple pentru antreprenoriat, dar este, de asemenea, un dezvoltator de administrativ tehnici, strategii sau posturi competitive (Antoncic și Hisrich 2001).

Cu toate că educația și cercetarea au fost în mod tradițional principalele măsuri ale universităților, acest lucru s-a schimbat treptat, o dată cu apariția unor noi perspective asupra rolului universitar în sistemul de producție de cunoaștere.

Pe lângă cele două misiuni de bază tradiționale pe care le aveau universitățile:

educarea noilor generații și a elitelor socio-politice,

promovarea cercetării în sfera publică,

acestea sunt chemate și încurajate în cea de-a treia misiune prin stabilirea unor mecanisme instituționale și organizatorice pentru,

promovarea științei și transferului de tehnologie către sectorul privat (Etzkowitz, 2003).

Apariția ideii ca universitatea să își asume o „a treia misiune”, contribuie direct la dezvoltarea socială și economică regională și națională prin interacțiunea acesteia cu mediul de afaceri. Adoptarea acestei ultime misiuni reprezintă o „a doua revoluție academică”, prima având loc atunci când „universitatea față de misiunea sa tradițională de predare a fost mandatată și încurajată să facă cercetare”

Printre multiplii factori de influență asupra tranziției universităților, în ceea ce privește rolul lor, se află și schimbările din economiile avansate către sistemele inovative bazate pe cunoaștere, deschise și interactive.

Valorificarea rezultatelor științifice universitare pot lua diferite forme în ceea ce privește dezvoltarea centrelor de transfer tehnologic, a incubatoarelor de afaceri inovative, a “spin –off-urilor”, în care să fie implicate cadrele didactice, cercetători, studenți etc.

Datorită schimbărilor survenite în economia mondială, unde tehnologia este factorul decisiv al acestor transformări ce influențează creșterea economică, iar cunoștințele, abilitățile și competențele reprezintă componentele esențiale, au condus la îmbunătățirea curriculei de învățământ.

Într-un raport al Consiliului Rectorilor Europeni Francofoni (C.R.E.F, 1996) se exprimă punctul de vedere al autorităților academice cu privire la antreprenoriat „ Din moment ce întreprinderile sunt definite ca motor al economiei, cercetarea universitară trebuie să fie unul dintre carburanții săi.”

Comercializarea rezultatelor activităților științifice sau „antreprenoriatul academic” cum mai este cunoscut în literatura de specialitate, este conceput ca implicarea oamenilor de știință și universităților care atrag o deosebită atenție în ultimii ani și în țările din estul Europei.

Antreprenoriatul academic se referă la eforturile și activitățile pe care universitățile și partenerii lor din industrie se angajează să aplice în activitățile comerciale rezultatele cercetării.

Anterprenoriat – Definiție

Antreprenorul este persoana care, pe baza unor clauze și condiții contractuale, se obligă să presteze în favoarea altei persoane și organizații, diverse lucrări (științifice, industriale, construcții etc), în schimbul unei recompense dinainte stabilite.

În sensul modern al economiei de piață, un antreprenor este un agent economic care adoptă un comportament activ și novator, care acceptă deliberat riscuri financiare pentru a dezvolta noi proiecte.

Recunoașterea valorii antreprenorilor datează încă din sec al XVIII-lea în Franța, când economistul Richard Cantillona asocia asumarea de riscuri în economie cu antreprenoriatul. În timpul Revoluției Industriale din Anglia, antreprenorii beneficiază de primele oportunități de a juca un rol din ce în ce mai vizibil în transformarea și valorificarea resurselor, înregistrându-se astfel primele influențe asupra indicatorilor macroeconomici.

Antreprenoriatul academic

În legătură cu finalitatea valorificării proprietății intelectuale a universităților, există preocupări teoretice și practice, care vizează îmbunătățirea managementului universitar.

Transformările antreprenoriale ce vor urma în universități și coalescența lumii academice și economice apărute în cadrul acestora, constituie tema unor dezbateri intense, în ultimii ani [23].

Foarte multe studii se referă la implicarea personalului academic de cercetare din universități în activitatea de comercializare a invențiilor, ca o modificare potențiala schimbare în identitatea lor de rol.

Unii specialiști sunt de părere că este necesar formarea unei concepții unitare privind mecanismele de conducere a antreprenoriatului academic și se conturează noțiunea rolului hibrid al identității cadrelor didactice universitare.

Pentru o înțelegere cât mai exactă a impactului atât asupra antreprenoriatului cât și a științei aceste forme emergente trebuie studiate în profunzime pentru a manageria rolul de hibrid al identității.

Noul model al antreprenorului academic, în care profesorul universitar este în același timp și cercetător și antreprenor îl depășește pe vechiul cercetător universitar.

Aceste forme emergente trebuie studiate pentru o înțelegere mai adâncă a modalității de a manageria rolul de hibrid al identității și pentru a prefigura impactul acestuia atât asupra științei, cât și asupra antreprenoriatului.

Procedând astfel, vechiul model de cercetător universitar va fi depășit de modelul antreprenorului academic (universitar), în care profesorul este cercetător și antreprenor, în același timp.

Scurtă istorie a antreprenoriatului

Putem afirma că activitatea antreprenorială s-a manifestat încă de la începuturile existenței umane, este drept la început pe o scară mai mică și pentru o perioadă mai lungă de timp, până la revoluția industrială.

Făcând o retrospectivă, gândindu-ne la primul om care a descoperit focul sau la cel care a confecționat din piatră primele unelte, putem afirma cu convingere că aceștia au fost primii antreprenori, deoarece aceste descoperiri nu le-au făcut numai pentru ei, ci a beneficiat întreaga omenire.

Anul 1775, poate fi considerat ca dată de naștere a antreprenoriatului modern, fiind foarte important din mai multe puncte de vedere dacă ne gândim la lansarea motorului cu abur a producătorilor Watt cu Boulton, tot în acest an începea revoluția americană și este înființată prima companie americană de joint-stock. Într-un fel sau altul, anul 1775 deschide calea erei dezvoltării antreprenoriale.

În toate aceste perioade, omenirea s-a bazat și se bazează în continuare pe antreprenori de excepție, care în numeroase cazuri sunt și inventatori, printre aceștia a-și dori să amintesc pe: James Watt, Matthew Boulton, Thomas Alva Edison, Alexander Graham Bell , Bill Gates etc.

Foarte puțini știu că Thomas Edison nu a fost numai inventatorul becului, el a fost și fondatorul unei mici companii care avea să se numească mai târziu General Electric, aceasta fiind în prezent una dintre cele mai bine companii cotate la bursă.

Alexander Graham Bell, absolvent al University College din Londra, de profesie logoped, avea în 1872 propria școală de surzi în Boston, Massachusetts.

Richard Contillon în lucrarea „Essai sur la nature du commerce en general” publicată în anul 1730 a descris cel mai bine rolul antreprenorilor, ca fiind „intermediari între forța de muncă și capital”.

Antreprenorul în afara funcției de intermediar amintită mai sus, este cel care crează noi locuri de muncă, atrăgând în același timp capital pentru a utiliza eficient locurile de muncă pe care le creează.

Odată cu intrarea în sec al XX-lea, ajungem într-o nouă etapă superioară a evoluției antreprenoriale.

În acest sens, Joseph Schumpeter, dezvoltă conceptul potrivit căruia inovația antreprenorială conduce la dezvoltarea economică și socială, generează distrugere în ceea ce privește vechile descoperiri tehnologice și implicit tot ce ține de acestea (patente, forță de muncă, echipamente etc).

În timp ce era profesor de economie la Universitatea din Cernăuți, Joseph Schumpeter a publicat prima teorie despre rolul antreprenorului în cartea „Evoluția Economiilor”, în care afirma că inovarea antreprenorială a fost esențială pentru dezvoltarea economică.

Strategia Uniunii Europene 2020 este de a introduce în curricula educațională, creativitatea, inovarea și antreprenoriatul.

Sprijinul antreprenorial trebuie dezvoltat de la vârste fragede și perfecționat pe tot parcursul anilor de studii și pe tot parcursul vieții.

Schumpeter definea spiritul antreprenorial ca „realizarea de noi combinații”.

În toate țările dezvoltate, acolo unde impactul educației antreprenoriale reprezintă un element cheie al curriculei școlare acesta se reflectă și asupra dezvoltării economice și sociale.

Gândirea precum și abilitățile dezvoltate ale antreprenorilor sunt folosite atât în interiorul cât și în afara granițelor universităților atât în Europa cât și în Statele Unite ale Americii, în viața de zi cu zi.

Astfel, întreprinderile mici și mijlocii din Europa și SUA conform Cartei Albe a IMM-urilor, în procent de peste 99% generează cea mai mare parte a PIB-lui, între 55% – 95%; generează noi locuri de muncă; procesul decizional este mult mai rapid vis –a-vis la schimbările pieței, sunt mai flexibile se adaptează mai ușor; oferă nu în ultimul rând satisfacția împlinirii profesionale unei părți apreciabile a populației, în special în rândul tinerilor care reprezintă segmentul cel mai activ și inovativ.

Vicepreședintele Comisiei Europene, responsabil pentru industrie și antreprenoriat dl. Antonio Tajani a declarat printr-un comunicat de presă: „Să fim foarte clari: mai mulți întreprinzători înseamnă mai multe locuri de muncă, mai multă inovație, mai multă competitivitate.

Antreprenoriatul reprezintă cel mai puternic catalizator pentru creșterea economică”.

Conceptul despre antreprenoriat

Rădăcina termenului „antreprenoriat” își are originea începând cu sec. al XII-lea, fiind înrădăcinat cu verbul francez „entreprendre” care înseamnă a face ceva diferit și cuvântul german „untemehmen” ceea ce înseamnă „să întreprindă”.

Trei sute de ani mai târziu, forma substanțială a termenului modern „antreprenor” a fost folosit de către Richard Cantillon, a fost primul economist care în scrierile sale „Essai sur la nature du commerce en general”, pentru a desemna o persoană care desfășoară o activitate independentă pentru propria sa bunăstare economică.

Spre deosebire de alte categorii cum ar fi muncitorii și proprietarii de terenuri care aveau un venit fix, profitul antreprenorului era unul incert, acesta provenind din diferența prețului de achiziție cunoscut și prețul de vânzare necunoscut ( Herbert și Link, 1988).

Putem afirma că antreprenorul în viziunea lui Richard Cantillon era acea persoană care echilibra cererea și oferta în economie, avânt parte de risc și incertitudine.

Cea mai veche definiție a antreprenoriatului, datează din sec al XVIII-lea, folosit ca un termen economic în care este descris procesul, ca fiind riscul de a cumpăra ceva la un anumit preț și de a vinde la prețuri incerte.

La începutul Revoluției Industriale (1830), Jean-Baptiste Say a extins definiția antreprenorului de succes pentru a include și deținerea de abilități manageriale.

Principala calitate pe care trebuia să o dețină un antreprenor în opinia lui Jean-Baptiste Say era ca acesta să aibe o ” judecată bună” "(Hebert și Link, 1988, p. 38.), Jean-Baptiste Say, îl percepe pe antreprenor ca pe un manager al unei firme care identifică cele mai bune oferte.

Alfred Marshall economistul neo-clasic, în „Principiile economiei”, introduce o nouă funcție antreprenorului și anume cea de „inovator”, subliniind faptul că el caută în permanență oportunități în vedrea scăderii costurilor.

Joseph Schumpeter argumenta că antreprenorul urmărește identificarea de noi oportunități pentru a beneficia de ele.

O altă teorie despre antreprenoriat în secolul XX a fost dezvoltată în lucrarea „Risc, incertitudine și profit”, de către Frank Knight, publicată pentru prima dată în 1921, lucrare în care face distincția dintre risc și incertitudine.

Funcția principală a antreprenorului este de a-și asuma incertitudinea la evenimente unice care pot apărea, de exemplu, schimbare în gustul consumatorilor.

Drucker (1985) definește antreprenoriatul ca fiind procesul de extragere a profiturilor din diverse combinații de resurse într-un mediu incert și ambiguu.

Această definiție este strâns legată de cea a lui Krinzer (1983), care a definit antreprenoriatul ca fiind procesul de conștientizare a oportunităților și inițierea procedurilor, acțiunilor de a satisface nevoile pieței sau de a face mai eficient ceea ce se face deja.

Într-o definiție generală a antreprenoriatului, precum și dintr-o perspectivă economică, acest termen apare la intersecția a trei domenii de studiu: antreprenoriat, lansarea unei noi afaceri, contractantul însuși și crearea de noi locuri de muncă (Julien și Marchesnay, 1996).

Prin urmare, antreprenoriatul este procesul de recunoaștere a afacerilor, de mobilizare a resurselor și de exploatare a oportunităților deosebite, pentru a lansa proiecte și de a crea companii ale căror produse sau servicii în scopul de a satisface nevoile societății (Gasse, 2007a) au în vedere a maximiza valoarea rezultatelor acestora ( Hornaday, 1992).

Noțiunea de antreprenor și procesul antreprenorial pot merge în paralel semnificând atât persoana cât și acțiunea desfășurată de aceasta.

Antreprenor este acea persoană care are idei noi inovatoare gata oricând să riște bani, timp, energie, numai pentru a produce produse sau servicii noi.

În ceea ce privește procesul antreprenorial nu poate îndeplini acestă funcție.

Antreprenoriatul este un fenomen multidisciplinar (Verstraete și Fayolle, 2004), acesta regăsindu-se pe agenda de cercetare a cercetătorilor din diferite medii, presupunând o analiză multiplă cu proceduri și discipline diferite, cum ar fi economie, istorie, financiar, sociologie, psihologie, științe politice etc.

Pentru acești autori antreprenoriatul poate fi abordat prin intermediul a patru paradigme: paradigma oportunității, paradigma creării unei noi organizații, paradigma creării de valoare și paradigma inovării.

Antreprenoriatul are un efect pozitiv și profitabil, prin care crearea noilor locuri de muncă și competitivitate pe piața internă cât și internațională (Audretdch 2007), îmbunătățind calitatea vieții, accelerând veniturile în mod sistematic, provoacă exploatarea resurselor și activarea lor pentru o mai bună eficiență locală. (Brayeal & Herbert, 1999).

În general, putem afirma că antreprenoriatul este o paradigmă dinamică a creării de oportunități de afaceri de operare sau inovare, în scopul de a crea noi întreprinderi cu valoare generatoare.

Ideea că universitățile sunt capabile să se adapteze la schimbările dinamice din mediul extern ne amintește aici de cele două teorii „organizației de învățare” (Burgoyne et al, 1994, Easterby-Smith et al, 1999) și de cea a organizării creatoare a cunoștințelor (Nonaka et Takeuchi, 1995; Nonaka și Nishiguchi, 2001). Toate aceste abordări se bazează pe ideea dinamicii organizaționale care rezultă din armonizarea practicilor antreprenoriale întreprinse de persoane sau grupuri mici din cadrul organizației.

Pentru a nu folosi o definiție uniformă a antreprenoriatului, putem presupune că termenul poate avea semnificații diferite în funcție de context și de persoanele implicate în acest proces, cum sunt percepute schimbările ce au loc în interiorul și interpretările realității sociale a universității, de către membrii acesteia.

În chintesență, antreprenoriatul este perceput ca o realitate socială și contextuală, construit de către părțile interesate de această realitate.

Spiritul antreprenorial

Este procesul cel mai dinamic al persoanelor întreprinzătoare care se află în spatele unei întreprinderi inovatoare care se presupune că și-au asumat riscuri majore pentru a oferi un produs sau serviciu.

Potrivit lui Timmons (1989), antreprenorul are calitatea de a construi din nimic ceva. Acesta în mod fundamental este un act uman, creator prin consum de energie de a iniția și construi o afacere. Riscurile pe care și le asumă un antreprenor sunt atât personale (timp, efort, abilități) cât și financiare.

Își asumă de asemenea și riscurile de pe piața competitivă prin punerea în aplicare a ideilor și de realizare de recompense.

Antreprenorii posedă anumite caracteristici unice de creativitate și inovare, au capacitate de a rezolva problemele cu o foarte mare ușurință, dorința de succes și profit, mare nevoie de a controla, dețin un grad ridicat de independență, inițiativă personală, capacitate de a învăța din greșeli sunt doar câteva, pe care oamenii obișnuiți nu le au.

Antreprenoriatul este de două feluri: antreprenoriat bazat pe oportunitate și antreprenoriat bazat pe necesitate.

Antreprenoriatul bazat pe oportunitate, antreprenorul percepe oportunitatea unei afaceri și alege să urmărească acest lucru.

Antreprenoriatul bazat pe necesitate, antreprenorul este lăsat fără o altă opțiune de a-și câștiga existența.

Burton Clark (2000), afirma că universitățile dacă doresc să aibe în continuare un viitor depinde numai de ele, fie aleg să rămână tradiționale sau reacționează la schimbările din mediul extern adoptând un spirit antreprenorial.

Formarea studenților în spirit antreprenorial este cerută de relația dintre educație și mediul de afaceri.

Dezvoltarea abilităților antreprenoriale îi va ajuta pe tinerii studenți să fie mai întreprinzători, să aibe o abordare mai activă, într-o economie aflată într-o permanentă schimbare, nesigură și complexă și anume: lipsa locurilor de muncă, starea de schimbare, mobilitatea la nivel mondial, adaptarea la diferite culturi (Ghoshal și Gratton 2002, Warrell, Kempbell și Cooper 2000), o mai mare probabilitate de auto-angajare, responsabilități mai mari în familie și viața socială (Stonier 1983) .

Antreprenoriatul este un fenomen multi-dimensional cu un nivel de analiză multiplă, spiritul antreprenorial, prin creativitate și manifestarea ideilor noi, ajută organizația de învățare să supraviețuiască și să se dezvolte.

Antreprenoriatul este un fenomen multi-dimensional cu nivel de analiză multiplă, care a fost creat ca un domeniu interdisciplinar.

Substanța interdisciplinară a domeniului înseamnă că există proceduri diferite, cum ar fi economie, sociologie, financiar, istorie, psihologie, antropologie, biologie, fizică, și etc. (Granovetter 1995; Hornaday, 1992).

Multidisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea în universități.

La nivelul universităților din România se constată o atenție sporită acordată curriculelor interdisciplinare pentru o pregătire mai adecvată a absolvenților, în scopul găsirii mai ușor a unui loc de muncă.

În România, la o mare parte a universităților în curricula sau în cadrul multor discipline tradiționale, au fost introduse problemele dezvoltării durabile din perspective inter, trans și multidisciplinare.

Universitățile în ultimii ani pun un deosebit accent pe excelență și interdisciplinaritate.

Cercetarea–dezvoltarea-inovarea, în domeniul dezvoltării durabile, implică într-o mai mare măsură, eforturi deosebite a cercetătorilor din diferite domenii și dicipline științifice, datorită complexității crescânde a proceselor și fenomenelor economice și sociale actuale.

Interdisciplinaritatea presupune participarea cercetătorilor și profesorilor din mai multe domenii ale științei, în scopul realizării unor obiective comune sau al soluționării anumitor probleme care nu pot fi cercetate în mod satisfăcător doar de un singur domeniu al științei. Persoanele implicate în proiecte de cercetare interdisciplinară sunt interesate în egală măsură pentru soluționarea problemelor comune.

Interdisciplinaritatea implică studierea unui domeniu din mai multe puncte de vedere, pe baza unor metode complementare și de regulă, are ca rezultat generarea de noi instrumente de analiză și previziune pentru a înțelege fenomenul respectiv.

Membrii colectivelor de cercetare interdisciplinară au calificare profesională în unul sau mai multe domenii ale științei, precum și abilitate și experiență de interacțiune, cooperare într-un spațiu multidisciplinar, premisele necesare pentru identificarea de noi probleme, aspecte ale științei.

Multidisciplinaritatea are loc între diferite discipline științifice în care fiecare disciplină își păstrează propriile metodologii și ipoteze de lucru, în cadrul cercetărilor.

În cadrul unui program de cercetare multidisciplinar, spre deosebire de interdisciplinaritate, cooperarea între două sau mai multe discipline științifice, se realizează fără a se integra.

Fiecare disciplină își realizează obiectivele propuse în cadrul studiului de cercetare, dezvoltă metode noi de lucru, iar integrarea acestora după caz, poate fi realizată ulterior sau de către o terță parte.

Colectivele multidisciplinare sunt formate în general din persoane provenind din diverse domenii, profesii diferite ale științei care lucrează împreună ca părți interesate pentru a face față unei provocari comune.

Colectivele multidisciplinare pot fi confruntate și cu probleme legate de comunicare, limbaj și terminologii comune etc.

Multidisciplinaritatea poate fi satisfăcută de personalul științific cu dublă calificare profesională, astfel încât o singură persoană să substituie două profesii într-un colectiv multidisciplinar.

O altă categorie de cooperare științifică, se referă la transdisciplinaritate, care, în mod obișnuit, presupune desființarea granițelor dintre disciplinele științifice.

Transdisciplinaritatea presupune procese complexe de integrare și aplicarea acestora în sopul cercetării unor fenomene și procese complexe, insuficient elucidate sau nou apărute în viața economică și socială sau în natură.

Transdisciplinaritatea se bazează pe utilizarea metodelor și teoriilor independente ale mai multor discipline și aplicarea lor pentru conturarea, structurarea și înțelegerea diferitelor fenomene și procese apărute în societate și natură.

Într-un colectiv interdisciplinar, o disciplină științifică nu trebui considerată “superioară” față de celelalte. Acestă condiție necesară eficienței proiectelor interdisciplinare nu trebuie să nege însă necesitatea stabilirii de priorități între discipline și acolo unde este cazul, de ierarhizări impuse de realitatea evidentă și obiectivă.

Misiunea universității

Dezvoltarea într-un ritm foarte rapid a tehnologiilor informaționale impune schimbări majore în domeniul educațional, care nu-și mai poate conserva caracterul tradițional, național, reglementat de politici guvernamentale, ci tinde să capete dimensiune internațională.

Dinamica dezvoltării societății fiind greu de anticipat, a impus o redimensionare funcțională la nivelul instituțiilor de învățământ superior, consolidând tot mai mult ideea că acestea sunt ofertante de servicii educaționale și de cunoștințe.

Accentuarea puternică a dimensiunii internaționale a școlii românești este nu numai o restituție necesară ci și o probă a dinamismului și pragmatismului redobândit.

Racordarea la dimensiunile prezentului presupune, din perspectiva internațională, compatibilitatea curriculară precum și armonizarea procedurilor de instruire cu cele din țările care au o substanțială tradiție în domeniu.

Adoptarea unor noi planuri de învățământ respectă atât specificacitatea sistemului național, cât și interfețele necesare cu o educație din ce în ce mai europeană. Acest fapt implicând și un proces de recunoaștere reciprocă a diplomelor.

Principala menire a institutelor de învățământ superior este de a produce cunoaștere, prin cercetarea științifică, transmiterea prin educație și formare profesională, diseminarea prin tehnologiile informaționale, utilizarea inovației tehnologice și dimensiunea culturală, reprezintă elemente care definesc identitatea și unicitatea acestor universități.

Institutele de învățământ superior trebuie să elaboreze programele de studii universitare în așa fel încât acestea să conducă la o societate bazată pe cunoaștere, la atingerea obiectivelor stabilite prin creșterea economică durabilă, la locuri de muncă mai bune și la o coeziune economică și socială mai mare, în conformitate și cu obiectivele stabilite de Strategia Europa 2020.

Cerința dezvoltării sistemului de învățământ superior provine din faptul că

dezvoltarea economică a unei țări este direct legată de calitatea capitalului uman.

Studiile lui Barro (Barro, 2002) efectuate pe economia a peste 100 de țări între anii 1965 și 1995 arată că educația și în special învățământul superior au o influență directă asupra ratei de creștere economică.

Universitățile trebuie să răspundă provocărilor actuale ale cunoașterii și acțiunii umane, având drept sarcini creșterea și avansarea cunoașterii, educarea studenților printr-un proces pedagogic modern, centrat pe studenți și pe rezultatele învățării și angajarea mecanismelor de conducere a antreprenoriatului academic și se conturează noțiunea rolului hibrid al identității

personalului academic.

Procesul de la Bologna

În majoritatea țărilor, modelul Bologna a reușit să creeze în mod evident convergențe între modelele de structuri academice ce trebuie avute în vedere și gradul de extindere și impactul diferențelor cu specific național.

Pentru a se adapta la noile cerințe sociale aflate într-o permanentă și rapidă mișcare, toate țările se confruntă cu mari provocări de a se adapta, în special pentru a asigura calificările de care societatea are nevoie, mai ales cele din primul ciclu de studii permițând accesul după absolvire imediat pe piața muncii.

Procesul Bologna a inițiat o serie de reforme în cadrul învățământului superior european de a deveni mai compatibil, comparabil, competitiv și mai atractiv pentru studenți. Principalele obiective ale acestui proces sunt: introducerea unui sistem de grad de trei cicluri (licență, master și doctorat); asigurarea calității și recunoașterea calificărilor și a perioadelor de studii.

În al doilea rând, unul dintre obiectivele operaționale ale Procesului de la Bologna a fost eliminarea obstacolelor din calea mobilităților studenților, profesorilor și cercetătorilor în Europa.

La fiecare doi ani miniștrii celor 47 de țări participante la acest proces se întâlnesc pentru a reflecta asupra progreselor înregistrate.

În aprilie 2012, au lansat un comunicat prin care subliniau potențialul învățământului superior pentru creșterea economică și a locurilor de muncă.

FINALITATEA ACTIVITĂȚII UNIVERSITĂȚII INOVATIV – ANTREPRENORIALE

1.1 Universitatea Tradițională în tranziție către Universitatea

Antreprenorială

Pe lângă cele două misiuni de bază tradiționale pe care le aveau universitățile și anume: generarea de noi cunoștințe prin activitatea de cercetare și transmiterea acestora prin activitățile de educație, publicații, universitățile sunt chemate să-și asume și a treia misiune de bază, transferul cunoștințelor spre mediul de afaceri, prin activitățile economice. (Schimitt C, 2005),[3].

Valorificarea rezultatelor științifice universitare pot lua diferite forme în ceea ce privește dezvoltarea centrelor de transfer tehnologic, a incubatoarelor de afaceri inovative, a spin-off-urilor, în care să fie implicate cadrele didactice, cercetători, studenți.

Datorită schimbărilor recente survenite în economia mondială, unde tehnologia a devenit factorul decisiv ce influențează creșterea economică, iar cunoștințele, abilitățile și competențele reprezintă componentele esențiale, care au condus la îmbunătățirea curriculei de învățământ.

Printre multiplii factori de influență asupra tranziției universităților, în ceea ce privește rolul lor, se află schimbările din economiile avansate către sistemele inovative bazate pe cunoaștere, deschise și mai interactive.

Aceste schimbări provoacă universitățile să-și reorganizeze cercetarea și inovarea, să-și evalueze misiunea și metodele educaționale, precum și să-și dezvolte schimbul de cunoaștere.

Acest proces de transformare a fost conceptualizat în ultima vreme în moduri diferite, începând de la ideea că este o schimbare a “contractului social” dintre universitate și societate, până la considerația că este o schimbare a modului de a produce cunoașterea [4].

Într-un raport al Consiliului Rectorilor Europeni Francofoni (CREF, 1996) se exprimă punctul de vedere al autorităților academice cu privire la antreprenoriat: „Din moment ce întreprinderile sunt definite ca motor al economiei, cercetarea universitară trebuie să fie unul dintre carburanții săi”.

Cuvântul antreprenor derivă din limba franceză din cuvintele „entre” care înseamnă „între” și „prender”, care înseamnă a lua.

La început cuvântul antreprenor era adresat acelor persoane care își asumau anumite riscuri, pentru a-și pune în practică realizarea unei idei, produs și / sau serviciu, în speranța obținerii unui profit.

Universitățile au conștientizat că singura modalitate a transferului rezultatelor cercetărilor științifice către mediul de afaceri se poate realiza numai prin antreprenoriat academic.

1.1.1 Premize și cerințe ale dezvoltării universității antreprenoriale

Dacă până la cel de-al doilea război mondial, studiile universitare erau rezervate numai unei anumite elite, după război situația s-a schimbat considerabil.

Goedegebuure și Meek (1997), au identificat cinci faze de transformare a învățământului superior în perioada postbelică:

Între anii 1950-1960 a universitățile au cunoscut o perioadă de expansiune rapidă.

A fost perioada cea mai decisivă în diversificarea și crearea altor sectoare

economice asupra universităților care urmau să apară mai târziu.

Creșterea resurselor publice destinate cheltuielilor educaționale în perioada de recesiune economică, se explică, ca o recunoaștere a faptului că educația reprezintă un factor important în economia fiecărei țări.

Între anii 1960 și începutul anilor 1970 are loc un proces de

diversificare a sistemului de învățământ ce a condus la apariția sectoarelor non-universitare. Este perioada în care apar primele instituții de învățământ superior, cu o orientare complementară universităților tradiționale, de exemplu: Instituts Universitaires de Tehnologie (Franța, mijlocul anilor 60), colegiile regionale din Norvegia (începutul anilor 70);

La sfârșitul anilor 1970 este perioada grupării și creării mai multor cursuri alternative mai economice.

În Marea Britanie, Europa de Vest, Statele Unite, Canada, Australia, Portugalia, guvernele acestor țări au optat pentru o educație în masă, prin crearea unor instituții a căror obiective erau concentrate pe formarea de competențe profesionale.

Astfel au apărut colegiile comunitare în Statele Unite și Canada, institutele politehnice în Marea Britanie și Portugalia (sfârșitul anilor 70), colegii de formare avansată și institute de învățământ tehnice în Australia (începutul anilor 70);

Crearea acestor instituții a fost considerată cea mai potrivită pentru a satisface nevoile studenților care credeau că sistemul tradițional de învățământ nu era potivit pentru ei.

Introducerea acestor instituții au dus la crearea unor sisteme binare de învățământ superior.

În anii 1980, accentul se pune pe unele aspecte specifice, cum ar fi diversitatea, îmbunătățirea calității și a eficienței internaționale.

Odată cu creșterea numărului tot mai mare de studenți, aceste noi instituții

de învățământ superior cărora le-a fost permis să ofere o educație atestată printr-o diplomă, au considerat că “statutul de universitate” ar fi în avantajul lor, cerând în cele din urmă să fie ridicate la acest grad.

De exemplu, în Marea Britanie, Institutele Politehnice au devenit peste noapte universități printr-un Decret legislativ;

Reducerea cheltuielilor publice și susținerea rentabilității economice, în anii 1990.

Reducerea drastică a cheltuielilor bugetare au determinat universitățile să

caute noi surse de finanțare.

La această listă s-ar putea adăuga și comercializarea rezultatelor

cercetărilor științifice, rezultate ce contribuie la dezvoltarea clară a economiei cunoașterii.

În cele ce urmează, voi exemplifica importanța majoră a factorului “cercetare” de diferențiere între institutele de învățământ superior.

Bayad și Schmitt (2005) consideră că o universitate poate trece de la stadiul tradițional la cel antreprenorial dacă parcurge următoarele stări [5].

Figura 2 Stări antreprenoriale

(adaptare după Bayad, Schmitt, 2005, p.184)

Analizele și discuțiile asupra conceptului de universitate antreprenorială au început după apariția studiului întreprins la cinci universități europene : Warwick – Anglia, Chalmers – Suedia, Joensuu- Finlanda, Strathclyde-Scoția, Twente- Olanda, publicat de Burton Clark, în lucrarea Creatting Entrepreneurial Universities. Organization Pathways of Transformation în anul 1998 [6].

În urma studiul întreprins, autorul a venit cu următoarea observație: ca să fie antreprenoriale, universitățile trebuie să aibe o structură organizatorică care să le conducă către o cultură antreprenorială, de jos în sus și invers de sus în jos, să accepte de bună voie riscuri, atunci când noile practici sunt adoptate.

Clark a mai menționat că această transformare a universităților are loc numai atunci când un număr de oameni proveniți din medii diferite sunt de acord asupra noii viziuni a instituției.

Autorul acestui studiu a identificat cinci elemente cheie ale noului tip de universitate:

O bază consolidată a managementului: universitățile, care au un

puternic centru de decizie, capabil să acționeze rapid la schimbările de expansiune a pieței, au un grad ridicat de autonomie și pot fi centralizate, descentralizate sau centralizate la un nivel intermediar. În opinia sa, cele mai prestigioase instituții de învățământ superior pot face față pentru un anumit timp, deoarece alți factori precum: trecutul, reputația, patronii lor, resursele umane și financiare, competivitatea – reprezintă o sursă de sprijin

O periferie întărită de dezvoltare: este caracteristică universităților care

au intense activități suplimentare, care depășesc limitele tradiționale dintre domeniul academic și industrie, cu scopul de a forma relații benefice pentru ambele părți. Parteneriatele care rezultă creează o varietate extinsă de funcții cum ar fi: transferul de cunoștințe, contacte cu industria, valorificarea proprietății intelectuale, educația continuă și activități de strângere de fonduri cu ajutorul absolvenților.

O finanțare de bază diversificată: universități cu o bază extinsă de

finanțare, care au diversificat mai multe surse de venit, cele mai semnificative fiind guvernamentale regionale și locale, industrie (companii private), drepturi de proprietate intelectuală, taxe de școlarizare sau pentru serviciile din campus, și alte surse private, etc.

Un mediu academic stimulativ: această trasătură se referă la funcțiile

academice esențiale. Valorile tradiționale sunt stabilite în departamentele universității și dacă instituția intenționează să se angajeze într-o abordare antreprenorială, fiecare departament va trebui să accepte și să se implice pe baza unui angajament puternic. Un mediu academic stimulativ menține, într-o anumită măsură, practicile tradiționale, dar în același timp integrează noi practici manageriale în contextul pieței specifice.

O cultură antreprenorială integrată: cele patru elemente de mai sus

sunt menite pentru a crea o cultură, care încurajează și sprijină schimbarea valorilor fundamentale ale instituției academice.

Dacă spiritul de inovare și spiritul antreprenorial sunt prezente, punerea în aplicare a viziunii antreprenoriale poate să înceapă, pornind de la un departament special creat și continuând până la întreaga universitate, care va facilita dezvoltarea unei culturi care îmbrățișează ideea la nivel instituțional.

ARACIS propune următoarea definiție a universității antreprenoriale: “Instituție de învățămant superior care desfășoară activități independente, pe propriul risc, angajată în dezvoltarea economică și socială a regiunii, utilizând creativ resursele existente și adaptată la solicitările mediului, funcționând în parametri costurilor și veniturilor” [7].

În încercarea de a defini mai în detaliu ce este universitatea antreprenorială, este important de a stabili ceea ce aceasta nu este.

În primul rând, universitatea antreprenorială nu este o școală comercială care formează studenții pentru a iniția o afacere. Nu acesta este motivul de a avea mari universități de cercetare.

În al doilea rând, universitatea antreprenorială nu implică adoptarea en-gros de metode și valori ale sectorului comercial.

Universitatea este o importantă instituție culturală, care ar trebui să nu poată fi alterată ușor. De fapt, prin tradiția ei culturală, universitatea este un motor al inovării.

În al treilea rând, universitatea antreprenorială nu este doar o “linie de asamblare” pentru crearea de noi companii. Cercetarea academică de mare impact, care vizează probleme complexe, va conduce inevitabil la înființarea de noi întreprinderi dar, cea mai mare parte a activității economice va avea loc în afara mediului academic, în structura și cultura mai bine adaptate exigențelor de zi cu zi ale unui start-up.

În fine, universitatea antreprenorială nu este o autoritate de dezvoltare economică. Puțini dintre membrii corpului academic sunt experți în a clădii noi industrii, de a crea clustere tehnologice și de a revitaliza vechi industrii.

Aceasta nu însemnă că inovarea care are loc în universitățile de cercetare nu conduce la dezvoltare economică, dacă ținem cont că rezultatele cercetării academice sunt difuzate prin complexe și adânci relații de colaborare cu sectoarele private, civice și guvernamentale.

Dezvoltarea economică este un produs secundar al universității antreprenoriale. În cea mai mare parte a activității, crearea de noi întreprinderi se realizează de non-cadre didactice universitare și are loc în afara mediului academic.

A iniția o strategie de transformare a universității într-una antreprenorială nu înseamnă a schimba universitatea într-o mare societate comercială.

În spiritul acestui ghid, ar fi de preferat noțiunea de universitate inovativ-antreprenorială, în scopul eliminării posibilei confuzii determinate de intenția adoptării metodei comerciale în managementul universitar.

Trei teme sunt dezbătute, în încercarea de a se redefini universitatea antreprenorială [8]:

Relația dintre comportamentul inovativ și cel antreprenorial.

Importanța creșterii finanțării activității academice.

Relația dintre antreprenoriatul intern și cel extern.

În esență, putem să presupunem că toate universitățile sunt inovatoare, deoarece ele desfășoară activități de cercetare și educație continuă, care sunt dezvoltate permanent în noi direcții.

Totuși, o universitate inovativă nu înseamnă automat că aceasta este una antreprenorială. Majoritatea asociază antreprenoriatul universitar cu colaborarea externă, prin care mediul academic contribuie la dezvoltarea și la formarea de noi companii și la evoluția societății, în general.

Universitatea este considerată a fi una antreprenorială, în funcție de capacitatea acesteia de a contribui la satisfacerea nevoilor întreprinderilor și societății, într-o anumită perioadă de timp.

Unii consideră că azi o universitate antreprenorială este cea care s-a transformat din forma corespondentă societății industriale în forma corespunzătoare societății bazate pe cunoaștere. Astfel, în scopul de a se transforma pe sine, universitatea trebuie să fie inovativă și cooperantă cu mediul extern, în același timp.

Dezbaterea privind universitatea antreprenorială echivalează adesea antreprenoriatul cu obiectivul a face bani. Adică, universitatea ar trebui să se angajeze pe activități care generează un flux de numerar. În toate cazurile, obținerea de finanțare externă este considerată importantă și este urmărită în mod activ, dar accentul pe ideea de a face bani ca un obiectiv strategic în sine diferă în funcție de universitate.

În general, antreprenoriatul nu este perceput doar ca un fenomen care are de a face cu relațiile externe ale universității, dar cu relațiile interne și activitățile interne ale acesteia, în același timp.

Câteva aspecte sunt de subliniat.

Mai întâi, în universitate trebuie să existe structuri suport, care pot ajuta cercetătorii în obținerea de finanțare, protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, comercializarea ideilor de afaceri viabile, managementul proiectelor și așa mai departe.

În al doilea rând, structura administrativă a universității în sine trebuie să fie inovatoare și antreprenorială.

În al treilea rând, trebuie să existe dorința de a se asuma riscuri financiare și intelectuale, iar în ceea ce privește riscul intelectual trebuie să existe o recunoaștere academică a cercetării aplicate de înaltă calitate.

În al patrulea rând, antreprenoriatul trebuie să se refere nu numai la administrație și la cercetare, dar și la educație, deoarece mentalitatea influențează tot ceea ce se întâmplă în universitate.

Bazându-ne pe aceste observații, putem sugera că succesul antreprenoriatului universitar implică interacțiuni strânse între trei domenii principale: strategie, structură și cultură (fig.3).

Fig.3. Triunghiul universității inovativ-antreprenoriale

Pentru promovarea universității inovativ-antreprenoriale este recomandabil de a se avea în vedere următorii principali factori de antreprenoriat ce pot fi clasificați în următoarele categorii:

Tipul de strategie pus în aplicare de către conducerea universității este foarte importantă pentru antreprenoriatul universitar.

STRATEGIA:

Definirea clară a universității inovativ-antreprenoriale.

Definirea conceptului și a aspirațiilor antreprenoriale ale universității, adică cele referitoare la profit, inovare, condiții de piață, valoarea returnată societății etc.

Integrarea conceptului de antreprenoriat în obiectivele strategice și activitățile cheie ale universității.

Accentuarea suportului pentru dezvoltarea antreprenorială a întregii universități.

Identificarea riscurilor antreprenoriale și dezvoltarea managementului riscului.

Furnizarea de activități bazate pe cerere – ofertă.

Desigur, o universitate nu poate desfășura activități antreprenoriale fără

sprijinul membrilor săi de frunte universitari care au un puternic spirit antreprenorial. Un management dinamic, o bugetare cuprinzătoare, structurile de sprijin atașate principiului antreprenorial sunt factori cheie, cum este abilitatea de utilizare a fondurilor.

STRUCTURA:

Dezvoltarea structurilor support flexibile și bazate pe cerere – ofertă.

Implementarea structurilor corespunzătoare de stimulare – de resurse, de timp, de recompense și de recunoaștere a meritelor.

Realizarea unui echilibru între centrul de decizie și libertatea antreprenorială.

Realizarea unui echilibru între stimularea spiritului antreprenorial și impunerile regulamentelor.

Configurarea unor procese clare, concise și raționale pentru luarea deciziilor.

Asigurarea legăturilor dintre cercetare aplicată și cercetarea academică de bază.

Dezvoltarea ideilor optime și de sprijin pentru spin-out.

În ceea ce privește cultura organizațională, punctul crucial pare a fi

filozofia instituției. În cazul în care cultura antreprenorială are o valoare fundamentală care guvernează în activitățile universitare, este important ca cercetătorii să înțeleagă și să respecte cultura celor cu care cooperează.

Interdisciplinaritatea în cercetare și predare sunt propice pentru antreprenoriat, în special în absența opoziției între principiul cooperării cu partenerii externi și principiul transformării universității.

CULTURA:

Recompensarea și promovarea bunelor practici antreprenoriale, cu comunicarea acestora pe plan intern și extern.

Proliferarea antreprenoriatului în dezvoltarea personalului.

Predarea antreprenoriatului studenților și oferirea de sprijin acestora pentru spin-out.

COOPERAREA EXTERNĂ reprezintă o altă caracteristică intrinsecă a

universității antreprenoriale. Științele tehnice oferă mai multe posibilități de cooperare externă față de științele umane și sociale.

În cazul în care universitatea joacă un rol cheie în dezvoltarea regiunii sale, cooperarea sa cu mediul extern, este stimulată fiind strâns legată de structura , strategia și cultura universității antreprenoriale.

Cu toate acestea, este de asemenea important ca universitatea să adopte o perspectivă națională și internațională, pentru a găsii parteneri la nivel înalt, cu care să coopereze, cooperarea cu structurile industriale și de sprijin sunt deosebit de importante în cazul spin –offurilor.

Există douăzeci de trăsături standard ale universității antreprenoriale:

Independența de finanțarea guvernamentală -Universitatea nu are nevoie

să obțină acordul guvernului pentru a face investiții semnificative, de exemplu, pentru a crea noi domenii științifice (pentru predare și cercetare), unități comerciale, etc;

Întărirea managementului de vârf – O echipă de management, puternică și

rapidă de a decide, de a răspunde în mod oportun la cererile de natură antreprenorială; rolul celei mai mari comisie de cadre universitare și studenți este mai puțin importantă;

Managementul calității, mai ales în domeniul financiar – Universitatea

face recrutarea de experți și le oferă suficiente activități de dezvoltare pe care le pune la dispoziția celor mai buni dintre ei astfel încât ei însăși să rămână în continuare în funcție;

Cultura antreprenorială – Administrarea și cadrele didactice să adopte o

cultură a schimbării, mai degrabă decât o filosofie de conformitate; ei preferă

să inoveze și să pună în aplicare idei noi, ca să pună în aplicare cu strictețe

regulamentul;

Finanțare bugetară forfetară- Universitatea are în mare parte

permisiunea de a utiliza, deoarece dorește fonduri publice (de exemplu, se

pot efectua transferuri între diferite poziții – personal, IT, capital și alte

elemente de infrastructură și investiții) și păstra vânzări anuale (inclusiv

construirea de fonduri strategice);

Rezultate măsurabile în contracte – Fondurile alocate de către guverne,

fundații și alți finanțatori sunt calculate și determinate pe baza unor produse

și rezultate măsurabile, care sunt monitorizate în timpul notificării regulate;

Ierarhii universitare minimizate – Constrângeri de notificare și ierarhie

sunt reduse la minimum între centru și unitățile de bază pentru a reduce procesul de creare a ideilor și a deciziilor asociate acesteia;

Plan strategic și declarație de viziune -un raport larg circulat servește

pentru a ghida toate deciziile și obiectivele strategice ale universității;

Activități extinse cu absolvenții – Un program intenționează să mobilizeze

absolvenții pentru a obține finanțări masive și adecvate sau a altor forme de sprijin;

Cooperarea cu industria și cu alte universități- Universitățile profită de

sinergii în cercetare, investițiile în facilități de cercetare, de predare și alte activități utile, prin intermediul unei rețele de personalități și instituții de excelență eminente;

Competitivitatea infrastructurii din campus – Atracțiile din campus și

zona înconjurătoare utilizate pentru a recruta și menține elevii în condiții excelente;

Fonduri suplimentare prin servicii adiționale -Configurarea unei a treia

sursă de venituri, crearea unui centru de conferințe, o școală de management / comerț, alte posibilități de „formare pe tot parcursul vieții“, hotel, etc. ;

Concentrarea pe o gamă limitată de predare și domenii de cercetare

-Universitatea de management nu este supraîncărcată cu diverse activități care nu se încadrează în domeniile de competență de bază ale unității;

Monitorizarea viitoarelor oportunități în învățământ și cercetare

-Universitatea monitorizează continuu evoluția pieței în procesul de predare și de cercetare și pune deoparte resursele necesare pentru a se adapta rapid;

Atractivitatea dotărilor -Reputația universității, proiectele și rezultatele

sale atrage donații regulate și semnificative;

Mediu atractiv pentru tinerii cercetători -Recrutarea universitară își menține cercetătorii tineri și talentați, deoarece aceștia pot, la rândul lor atrage studenți și donatori pentru a face cercetare inovatoare;

Structură de cercetare interdisciplinară -În cercetare și predare, există o

structură organizatorică bine stabilită, care promovează cooperarea între instituții;

Transfer tehnologic organizat -Universitatea stabilește mecanisme de

transfer de tehnologie, structurate în zonă;

Procent mare de studenți la master și la formare postuniversitară –

Predarea oferă noi surse de venit în cazul în care instituția are în vedere opțiuni, altele decât cele de formare în tradiționale / obișnuite de pre-licență;

Servicii oferite pentru companii de spin de off / out – Sprijinul logistic este

propus pentru capitalul de risc de cercetare, servicii de consultanță, furnizarea de birouri și unități de producție mici, garanții de cercetare, etc.

Paternul antreprenorial al universității

Modelul Elicei Triple -3H

Principalii factori implicați în procesele de inovare se regăsesc în cele trei sfere instituționale: a) guvern ( reprezentat prin instituțiile de administrație publică), b) comunitatea științifică (reprezentată prin instituțiile de învățământ superior) și c) industrie.

Figura 5 Tripla elice

(Chunyan și Etzkowitz, 2006, sursa web)

În modelul prezentat anterior, putem observa interdependența dintre universitate, stat și societate, care conduce la activități comune a căror evoluție în timp crează o varietate o varietate de structuri sub diferite forme.

Fiecare entitate care formează elicea triplă tinde să-și creeze propriul său câmp de acțiune, guvernului îi revine sarcina de a elabora și promova politici care să conducă la o alianță între universități și mediul de afaceri.

Universitățile transferă mediului de afaceri rezultatele cercetării științifice, putând astfel să atragă venituri proprii (autofinanțare), iar organismele economice sunt în măsură să le pună în aplicare și să le valorifice.

Prin colaborarea și antrenarea resurselor specifice celor trei entități participante la procesele inovative care rezultă din activitățile elicei triple, conduc la descoperirea de noi tehnologii, produse sau servicii care sunt transmise apoi utilizatorilor.

Într-un raport al institutului suedez pentru educație și cercetare VINOVA (Pagels – Fick, 2009), se arată că „inovarea și strategiile de stimulare trebuie să joace un rol important în programele guvernamentale de combatere a crizei financiare și economice” cu care se confruntă în ultimul timp omenirea [9].

Specialiști ai managementului universitar recunosc importanța tot mai mare a cooperării instituțiilor de învățământ superior cu mediul extern, permițând universităților să contribuie la crearea și dezvoltarea de noi întreprinderi și a societății în general, toate acestea echivalând cu modelul „triplu helix”.

Misiunea universității inovativ – antreprenoriale

Schimbarea structurii și funcțiilor universităților a devenit o necesitate crucială în transformarea fluxului de cunoaștere în noi surse de inovare industrială [11].

În scopul de a se aduce beneficii economice, s-au dezvoltat variate forme organizatorice ale universităților, care includ structuri antreprenoriale cum sunt oficiile de proprietate intelectuală, de transfer tehnologic, de licențiere, facilități de incubare …

Universitățile antreprenoriale, prin propriile unități de cercetare sau în cooperare cu alți agenți economici, desfășoară o gamă largă de unități lucrative cum ar fi: start-up-uri, spin – offs-uri, spillovers, parcuri științifice și tehnologice etc.

Principial, universitățile sunt solicitate să îndeplinească misiunea educației, cercetării și serviciilor. Scopul și funcția universității au fost mereu crearea cunoașterii și belșugului în beneficiul public. Acest model a evoluat către acela care privește universitatea ca un actor major în procesul dezvoltării economice.

Universitățile inovativ – antreprenoriale trebuie să demonstreze beneficiile sociale și economice ale cercetărilor lor, în scopul participării la competiții pentru diversele surse de finanțare disponibile.

Mai mult ca oricând, universitățile inovativ – antreprenoriale se orientează către managementul, brevetarea și valorificarea proprietății intelectuale create în campusul universitar.

Astfel, cu menținerea funcțiilor de bază de educație și de dezvoltare teoretică, multe universități s-au îndreptat către creșterea atenției pentru funcția creării bunăstării, nu numai în general pentru societate, cât și în special prin generarea de venituri pentru respectivele universități.

În legătură cu activitățile universităților inovativ-antreprenoriale, există preocupări teoretice și practice, care vizează îmbunătățirea managementului universitar.

Multe studii se referă la conceptualizarea implicării cercetătorilor din universități în activitatea de comercializare a invențiilor, ca o potențială modificare în identitatea lor de rol. Astfel, există convingerea unor specialiști pentru necesitatea formării unei concepții unitare privind mecanismele de conducere a antreprenoriatului academic și se conturează noțiunea rolului hibrid al identității personalului academic.

În literatura de specialitate există mai multe definiții care au fost identificate pentru a defini cât mai bine acest concept al universității antreprenoriale (a se vedea figura 1).

Figura 1 Evoluția unei universități

(Chunyan și Etzkowitz, 2006, sursa web)

1.3 Definirea procesului de antreprenoriat academic

Universitățile își desfășoară activitățile alături de ceilalți actori economici într-un mediu complex, incert și nesigur în care singura constantă este schimbarea.

Mediul de a afaceri se caracterizează prin așteptări ridicate din partea clienților, progrese tehnologice, presiuni competitive mari pe plan internațional, schimbări ale competențelor profesionale a forței de muncă, toate acestea au schimbat piața forței de muncă, atât de dramatic, încât vechile instituții printre care se numără și universitățile nu mai erau în măsură să răspundă acestor schimbări.

Pentru a face față acestor noi provocări universitățile cât și instituțiile au fost nevoite să țină pasul acestor transformări, în caz contrar erau supuse falimentului.

Prin urmare, rata de învățare trebuie să fie mai mare sau egală cu rata de schimbare din mediul exterior, pentru a fi în măsură să supraviețuiască.

Universitățile trebuie să aibă potențialul de a “învăța” și “angajamentul de a învăța”, numai prin învățarea a ceva nou poate avea loc transformarea (Singh, 2010). Cu alte cuvinte, universitățile antreprenoriale sunt acele instituții în care toată lumea, de la cadrele didactice până la studenți ar trebui să fie ancorate în studii de cercetare, să fie creativi, inovatori.

Principalele Definiții ale Universității Antreprenoriale

Source: Own elaboration for Guerrero Cano (2007) adaptation

Aceste definiții, prezentate mai sus, furnizează anumite elemente ce caracterizează o universitate antreprenorială, de exemplu: adaptarea organizațională la schimburile de mediu (Clark, 1998), caracterul distinctiv managerial și de guvernare (Subotzky, 1999), noile responsabilități ale membrilor lor (Etzkowitz, 1983), noile activități orientate spre dezvoltarea culturii antreprenoriale la toate nivelele (Clark, 1998; Kirby, 2002; Etzkowitz, 2003), contribuția la dezvoltarea economică cu crearea de noi asocieri (Chrisman, Hynes and Frase,1995 RöPKE, 1998), sau de comercializare a rezultatelor cercetării (Dill, 1995; Jacob, et al 2003), etc. în plus, în afara celor menționate anterior universitatea antreprenorială poate întreprinde activități inovatoare, cum ar fi dezvoltarea de noi produse, tehnologii, servicii, tehnici de administrare, strategii (Antoncic și Hisrich, 2001).

În acest sens, antreprenoriatul universitar este o reflectare a modului de adaptare la mediul extern aflat într-o continuă schimbare și a capacității universităților de a produce inovare în plan curricular prin cercetare și a pune în practică noile idei (Shattock, 2008).

Potrivit acestor autori, universitatea antreprenorială poate fi privită și înțeleasă ca o organizație flexibilă, care se adaptează la schimbările existente din mediul social și economic căutând noi surse suplimentare de fonduri pentru a putea să-și îndeplinescă în continuare misiunile simultan: predare, cercetare, transfer de tehnologie și de comercializare a rezultatelor cercetării.

Schulte (2004) a menționat că obiectivele universității antreprenoriale sunt orientate spre: (i) pentru a oferii societății absolvenți bine pregătiți profesional, (ii) brevetarea, publicarea în reviste de specialitate rezultatelor cercetării, sunt puncte de plecare pentru dezvoltarea ideilor de afaceri în economie și societate pentru noi societăți, și (iii) semnarea de parteneriate cu mediul extern reprezintă unica sursă de supreviețuire în fața dificultăților ce pot apărea în timpul perioadelor de creștere a noilor organizații.

Cherwitz și Darwin (2005), în studiul întreprins pleacă de la ideea că universitatea trebuie să cunoască nevoile societății să coopereze cu mediul extern, dincolo de riscurile care pot apărea, reprezintă un potențial în dezvoltarea cercetării și inovării.

Astfel de parteneriate, între universități și mediul extern sunt deosebit de necesare deoarece aduc un plus de valoare gradului de recunoaștere academic, permit acestora, să modifice programa curriculară în funcție de strategia de dezvoltare pe termen mediu și lung a zonei respective din care face parte instituția de învățământ superior și într-un timp cât mai scurt, inserția absolvenților pe piața muncii imediat după terminarea studiilor, reprezintă nu numai o sursă de venit ci contribuie la dezvoltarea organizației.

Cadrele didactice au fost nevoite să-și revizuiască metodologia educațională adoptând-o la modificările contemporane, învățându-i pe studenți să abordeze o gândire critică și inovativă asupra problemelor apărute.

Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare sublinia în 1989 faptul că, sunt necesare schimbări ale metodelor educaționale promovând dezvoltarea competențelor antreprenoriale în rândul tinerilor. De atunci, acest lucru a fost văzut ca o calificare vitală pentru integrarea tinerilor în societate, deoarece specializările de care economia unei țări avea nevoie în trecut, este destul de diferit de ceea ce este necesar în prezent.

2. EDUCAȚIA ȘI TRANZIȚIA CĂTRE ANTREPRENORIAT

2.1. Rolul educației în dezvoltarea antreprenorială

În marea majoritate a țărilor membre ale Uniunii Europene educația

antreprenorială reprezintă o prioritate de prim ordin al guvernelor, ea fiind inclusă în structura programelor de educație, cel puțin într-o oarecare măsură.

În raportul „World Development Report 1998-1999”, experții mondiali considerau că dezvoltarea sustenabilă economică și îmbunătățirea bunăstării umane, se bazează în principal pe educație și calificare, inovare, infrastructura informațională, regimul instituțional.

educația și calificarea – având în vedere că populația unei țări are nevoie de educație și calificare pentru a fi capabilă să creeze și să împărtășească cunoașterea și pentru ca să o utilizeze bine;

sistemul inovativ al unei țări cuprinde ansamblul firmelor, centrelor de cercetare, universităților, consultanților, consilierilor și alte organizații care sunt capabile să sporească stocul de cunoaștere, să asimileze și să adapteze nevoilor locale această cunoaștere și să creeze noi tehnologii;

infrastructura, comunicațiile și informațiile – un sistem dinamic al infrastructurii informației este necesară pentru a facilita comunicațiile efective, diseminarea și procesarea informațiilor;

regimul economic și instituțional – poate să ofere stimulente pentru utilizarea eficientă a cunoștințelor noi și existente și înflorirea antreprenoriatului.

Cu toate acestea aplicabilitatea acestei materii de studiu diferă considerabil de la țară la țară.

Odată cu introducerea antreprenoriatului în domeniul de studiu al științelor sociale s-au realizat numeroase studii privind caracteristicile societății de recunoaștere a antreprenorilor și educația acestora.

Sistemul de învățământ superior trebuie să-și adapteze structurile și programele de studii și de cercetare la cerințele mediului social, reflectând totodată nevoilor specifice și tradițiilor în materie de educație ale societății pe care o deservește.

Funcția fundamentală a instituțiilor de învățământ superior este aceea de a oferii societății absolvenți cu o pregătire înalt calificată capabili să facă față provocărilor actuale pe piața muncii atât la nivel național cât și internațional.

Cursurile de scurtă durată, programele modulare, învățământul la distanță, precum și necesitatea educației pe tot parcursul vieții duc la satisfacerea nevoilor societății reprezentând totodată un mijloc de a ține pasul cu dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor informaționale.

Astfel, începând cu anii 1970 când studiile antreprenoriale s-au extins s-a observat un efect intens al educației asupra activităților antreprenoriale [10].

Referindu-se la educație, Mr. Mc Graw, Director al Direcției pentru Educație a OECD, a menționat că ” învățarea pe tot parcursul vieții oferă un cadru pentru echitate, permițând indivizilor accesul la educație la diferite nivele ce variază în funcție de nevoi diferite fără discriminări cu privire la vârstă sau statut social.”(WB 2002, p.6).

Educația antreprenorială ajută la descoperirea propriului potențial.

Abilitățile dobândite în procesul de educație contribuie la dezvoltarea acestuia.

Studiile de master și cele doctorale pot ajuta la instruirea viitorilor antreprenori prin dezvoltarea abilităților antreprenoriale și manageriale.

Acest tip de educație poate oferi noi materiale și studii destinate antreprenorilor în domenii de interes major pentru cei care au deja o educație profesională în management și antreprenoriat.

Aceasta poate de asemenea să contribuie la îmbunătățirea nivelului calității marketingului prin studiul oportunităților de pe piață, identificarea acestor piețe, analizarea riscurilor și a câștigurilor.

În vederea dezvoltării antreprenoriale universitățile urmăresc îndeplinirea următoarelor obiective:

sprijinirea procesului de educație și cercetare în vederea instruirii studenților pentru promovarea abilităților individuale și sociale și îmbunătățirea capacității acestora de a trăi într-o lume reală;

crearea unui mediu în care creativitatea, abilitățile și talentul sunt stimulate alături de calitățile mentale și logice în vederea soluționării problemelor;

creșterea spiritului de muncă în echipă și a asumării responsabilităților prin implicarea studenților în activitățile de grup, extinderea abilităților de comunicare și de pregătire pentru a putea face față societății aflată într-o permanentă schimbare;

implicarea directă a universităților prin transformarea activităților de

cercetare în produse comerciale;

adoptarea unei strategii active pentru dezvoltarea economică regională;

concentrarea pe operarea principiilor de management al calității de

funcționare a fiecărei universități;

adoptarea unei strategii bazate pe dezvoltarea programelor de studii în concordanță cu politica macroeconomică actuală a regiunii/țară.

Atingerea obiectivelor menționate mai sus depinde de cât de mult își schimbă universitățile managementul de funcționare și care la rândul său depinde de anumiți factori.

Smart (2009), în lucrarea „Higher education”, argumenta și prezenta că „este necesar ca universitățile să colaboreze cu mediul de afaceri regional sau local pentru a dezvolta afaceri noi și inovative”.

2.2 Impactul factorilor interni și externi asupra universităților

2.2.1 Factori interni

Universitățile trebuie să adopte politici a ofertelor bazate pe cunoașterea cerințelor pieței muncii privind formarea și dezvoltarea profesională, ofertă care să atragă un număr cât mai mare de studenți:

inițializarea experților antreprenori care urmăresc profitul progresului tehnologic și doresc să mențină legătura între teorie, practică, universitate și industrie;

implicarea membrilor consiliului științific în consolidarea relației dintre activitățile de cercetare din universitate și industrie pentru identificarea

problemelor și găsirea într-un timp cât mai scurt a soluțiilor;

așteptările studenților de a învăța din materiale de studiu interdisciplinare operaționale, care să-i ajute să-și desfășoare educația din punct de vedere practic;

nevoia de materiale noi de studii pe domeniile: antreprenoriat, management, marketing, evaluarea mediului de educare continuă și a contextului internațional.

2.2.2 Factori externi

Pentru Uniunea Europeană, educația antreprenorială reprezintă un subiect de maxim interes pentru depășirea crizei economice actuale și dezvoltarea sustenabilă a economiei, acestea fiind sprijinite în ultimii ani prin noi politici:

modificarea legislației educaționale prin încurajarea de noi abordări și extinderea încercărilor din domeniul tehnologic și asigurarea de noi resurse financiare

nevoia de tehnologie nouă în industrie pentru a putea face față competițiilor internaționale

identificarea de noi surse financiare pentru a scădea implicarea celor tradiționale

3 INSTRUMENTELE ȘI ACȚIUNILE PRINCIPALE ALE UNIVERSITĂȚII

ANTREPRENORIALE

În învățământul superior, educația antreprenorială apare în mai multe forme distincte:

în primul rând este vorba despre cursuri dedicate activității de antreprenoriat sau cursuri în care se predau materii conexe în special management, folosind instrumente și metodologii relevante pentru formarea antreprenorială a tinerilor (suporturi de curs care promovează experiențe recunoscute și utile pentru beneficiari potențiali, studii de caz, plan de afaceri, în scopul dobândirii unor deprinderi/abilități practice).

În acest sens, pot enumera câteva exemple de facultăți și anume: Facultatea de Business, Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor din cadrul (Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca), Facultatea de Comerț (Academia de Studii Economice, București);

în al doilea rând, este vorba despre programe dedicate, care reunesc mai

multe cursuri pentru formarea ulterioară a cursanților (modele de afaceri, impozitare și sisteme fiscale, planul de marketing, formarea de rețele, etc)

În acest sens, pot aminti de Facultatea de Economie și Administrare a

Afacerilor din cadrul Universitatea de Vest Timișoara.

în al treilea rând, există facultăți dedicate în administrația mediului de

afaceri (concentrarea asupra stadiilor de dezvoltare a afacerilor și sprijinirea inițiativelor studenților).

În cadrul Universității Politehnica București se regăsește în momentul de

față Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor.

în al patrulea rând, legătura permanentă a universității cu mediul de

afaceri, întreprinzători și patronate, programe de mobilitate pentru profesori și studenți în alte țări, organizarea de stagii de practică, etc.

în al cincilea rând, crearea de centre universitare pentru consiliere în carieră pentru studenți, prin înființarea de incubatoare de afaceri și promovarea transferului tehnologic prin vânzarea unor patente sau licențe.

3.1 Model de bună practică – Cazul ITA GOLDTECH ARAD

Incubatorul ITA GOLDTECH ARAD este un incubator universitar înființat de către Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, Arad, acreditat de către Autoritatea Națională a Cercetării Științifice (ANCS) prin Decizia nr 9703/ 22.07.2009.

Incubatorul ITA GOLDTECH ARAD, este un incubator tehnologic și de afaceri cu caracter antreprenorial, de cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) și activități de instruire practică a studenților.

Incubatorul face parte din structura Rețelei Naționale de Inovare și Transfer Tehnologic (ReNITT) și a Asociației Române de Transfer Tehnologic (AroTT).

Motivațiile înființării și organizării ITA GOLDTECH:

dezvoltarea spiritului antreprenorial în cadrul Universității;

participarea într-o formă activă la dezvoltarea economică locală și regională și dezvoltarea imaginii Universității;

dezvoltarea transferului de tehnologii și a relațiilor cu mediul industrial

creșterea veniturilor Universității, din licențierea rezultatelor inovative ale cercetării și drepturile de acționar în spin-offs-uri și start-ups-uri.

ITA GOLDTECH ARAD este un incubator multisectorial care operează în următoarele domenii:

tehnologiile informației și comunicării

eco și biotehnologii

turism și agroturism

produse industriale

electrotehnică

În fig 6 de mai jos sunt prezentate activitățile specifice celor 3 etape ale procesului de creare a unei întreprinderi inovative respectiv pre-incubarea, incubarea și postincubarea.

Figura 6 Etapele procesului unei întreprinderi inovative

ITA GOLDTECH ARAD, realizări (iulie 2009-iulie 2011)

Fundamentarea planului de dezvoltare a ITA GOLDTECH ARAD, pe măsuri de stimulare a spiritului antreprenorial și generarea ideilor de afaceri în colectivele de studenți, masteranzi, doctoranzi, cercetători și cadre didactice care să fie selectate și incubate de către ITA GOLDTECH ARAD.

Măsuri luate:

elaborarea site-ului ITA GOLDTECH în limba română, engleză, franceză și germană

elaborarea pliantului ITA GOLDTECH ARAD în limbile română, engleză, franceză și germană

conceperea și ofertarea programului de studii masterale Antreprenoriat și managementul inovării

elaborarea Regulamentului SPIN –OFF în cadrul Universității, diseminarea și prelucrarea acestuia

Creșterea contribuției ITA GOLDTECH la confortarea relațiilor Universitate – mediile de afaceri local, regional și transfrontalier, diversificarea serviciilor oferite și încheierea de noi acorduri de parteneriat.

Măsuri și realizări:

participarea la târguri și expoziții cu caracter tehnico-științific și antreprenorial: ENERG 2010 Arad, Salonul Inovării CCIA Timișoara

încheierea a 10 acorduri de colaborare cu parteneri din țară și străinătate

pregătirea incubării firmei start-up “SC Ecommerce-Fashion SRL”

Diseminarea IMM-urilor din județ a ofertei și pliantului ITA GOLDTECH ARAD Studia Universitatis “Vasile Goldiș” Arad Seria Științe Economice Anul 21/2011 Partea I

Încheierea Acordului de cooperare cu Incubatorul Tehnologic și de Afaceri

BTC Twente- Olanda, vizând schimburi de „bune practici”

Implicarea în conceperea și promovarea de proiecte cu valență antreprenorială, cu finanțare UE: 1 proiect câștigat POSDRU Măsura 4.1. în parteneriat cu AJOFM Arad privind „Cercetarea și prognozarea pieței muncii în regiunea de Vest a României” și 3 proiecte CBC HU RO privind dezvoltarea turismului și afacerilor în parteneriat cu Universitatea Debrecen.

STRATEGIA ȘI MANAGEMENTUL VALORIFICĂRII ANTREPRENORIALE A PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

4.1 Integrarea managementului proprietății intelectuale în

managementul universitar

Funcțiile proprietății intelectuale necesită a fi integrate în managementul universitar, din următoarele motive [13] :

Personalul academic trebuie conștientizat asupra problemelor proprietății intelectuale, atât din perspectiva oportunităților, cât și a riscurilor.

Problemele proprietății intelectuale trebuie considerate încă din stadiul inițial al cercetării.

Cooperarea cu potențiali parteneri în exploatarea proprietății intelectuale implică existența unor structuri specializate pentru legătura cu industria.

Din aceste motive, poate fi avantajos să se integreze funcțiile de management al PI în structurile de management ale universității.

Există exemple de succes cu privire la asigurarea de servicii suport cercetării, prin îndeplinirea funcțiilor de management al PI de către personal dedicat, iar în alte cazuri de către personalul academic care își asumă suplimentar și această responsabilitate [13].

2 Promovarea companiilor spin-off

Prin "spin-off" se definește o întreprindere a cărei activitate rezidă în aplicarea sau utilizarea rezultatelor activității de cercetare – dezvoltare din cadrul unei universități inovativ-antreprenoriale [14].

Acesta este unul dintre instrumentele cele mai interesante și provocatoare ale transferului tehnologic: transferul oamenilor cu idei de produse / servicii de la universități sau institute de cercetare, dar nu un transfer la o organizație sau companie care există și care deja funcționează. În schimb această organizație trebuie să fie construită în același timp cu dezvoltarea și punerea în practică a ideii.

Procesul poate începe cu o persoană care are o idee pentru un nou produs. De obicei pentru realizarea produsului este necesară aplicarea unei tehnologii de ultimă oră iar inventatorul (proaspătul absolvent) este convins că piața de-abia așteaptă această ofertă nouă.

Din acest punct încep adevăratele probleme. Posibilul întreprinzător trebuie să învețe un număr de lecții uneori dureroase. Dezvoltarea unui produs viabil costă timp și bani. Există alte produse competitive pe piață și nu toți potențialii clienți care ar putea folosi noul produs sunt gata să-l cumpere. Nu întotdeauna tehnologia de ultimă oră este cea mai bună pentru a obține profitul scontat.

Sunt necesare multe fonduri financiare pentru a porni o companie și să convingi potențialii finanțatori. Planul de afaceri nu este singurul document de lucru ce trebuie realizat.

Sunt mult mai multe astfel de lecții și nu este ușor să găsești surse sigure de informații. Calea de urmat de un om, un cercetător sau inventator cu o idee de afaceri și până a deveni un întreprinzător de succes este dificilă și lungă.

Întreprinderile mici și cele nou-înființate sunt o realitate a economiei globale, în care flexibilitatea și creativitatea individuală joacă un rol mult mai mare decât în secolul trecut.

Astfel de acțiuni care se concentrează pe întărirea capacității de dezvoltare a întreprinderilor start-up și a celor mici sunt cele mai importante.

Prin "start-up" se definesc întreprinderile cu un istoric de funcționare de până la doi ani de activitate [14].

Primele stadii de viață ale unei întreprinderi start-up sunt cele mai dificile. Procesul de administrare a creșterii, dezvoltarea noilor abilități în domenii cum ar fi contabilitatea, reglementarea afacerii și marketing-ul reprezintă provocări considerabile pentru antreprenori, care se pot confrunta cu un eșec în primii ani de funcționare.

Cea mai frecventă cauză a eșecului întreprinderilor start-up este lipsa suportului financiar, deoarece întreprinderile mici de obicei trebuie să funcționeze pe piață pe baza propriilor resurse, fără a beneficia de susținere financiară care să le ajute să facă față presiunilor mediului concurențial.

4.3 Proprietatea intelectuală

4.4 Obiectivele valorificării proprietății intelectuale

Obiectivele valorificării proprietățții intelectuale ar trebui să fie complementare celor de educație și de producere a cunoașterii [24].

Universitățile au datoria să promoveze suportul și serviciile menite să creeze mediul optim favorabil creației și transpunerii practice a proprietății intelectuale (PI).

Din practica celor mai bine cotate universități, rezultă că obiectivele centrale ale valorificării PI se referă la:

Înțelegeri contractuale privind participarea la împărțirea veniturilor obținute din comercializarea PI, care să asigure beneficii echitabile autorilor PI.

Recunoașterea largă a activităților PI în universitate.

Realizarea unui echilibru, prin promovarea PI, între beneficiul reputației, impactul socio-economic și câștigurile financiare În înțelesul acestei dizertații, universitatea inovativ-antreprenorială vizează valorificarea proprietății intelectuale, care înseamnă toate inițiativele și activitățile antreprenoriale care conduc la creșterea valorii rezultatelor cercetării și în general a cunoașterii produse de universitate.

În mod specific, valorificarea proprietății intelectuale implică mijloacele antreprenoriale utilizate pentru adaptarea cunoașterii, rezultatelor și capabilităților obținute în centrele de cercetare, în scopul compatibilizării cu cerințele mediului socio-economic.

Procesul de valorificare antreprenorială a proprietății intelectuale este ilustrat în fig. 4.

Fig. 4. Procesul de valorificare antreprenorială a proprietății intelectuale

Mecanismele valorificării antreprenoriale a proprietății intelectuale sunt acele operații care asigură diseminarea unei anumite tehnologii de la furnizor la beneficiar. În general, aceste procese pot fi financiare, tehnologice sau umane.

Acestea constă din variate forme de proceduri, începând de la forme active, precum comunicarea interpersonală, până la forme pasive, de exemplu, lectura unei reviste tehnice.

Introducere în valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală

Definirea procesului de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală.

Pentru a înțelege ce este valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, este util să menționăm cele două accepțiuni generale ale acestei noțiuni.

Astfel, în sens restrâns, prin valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală se înțelege:

cesiunea unei proprietăți intelectuale, care a fost generată și dezvoltată într-o universitate, prin mijloace legale cum sunt licențierea tehnologiei sau franciza*).

procesul prin care sunt convertite descoperirile științifice și tehnologice în bunuri și servicii vandabile.

Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală implică o serie de relații, de tip formal și informal, între universități și sectoarele economice publice și private.

Scopul valorificării drepturilor de proprietate intelectuală îl constituie întărirea economiei pe un teritoriu, prin accelerarea aplicării noilor tehnologii și resurse, pentru satisfacerea necesităților și oportunităților sectorului privat și public.

Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală este procesul prin care cunoștințe, facilități sau capacități existente, finanțate din fonduri publice de cercetare – dezvoltare, sunt folosite în scopul satisfacerii unor necesități publice și private [1].

În principiu, între rezultatele proceselor de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală de succes, se pot evidenția îmbunătățirea produselor, eficientizarea serviciilor, perfecționarea proceselor de fabricație, realizarea unor produse noi destinate desfacerii pe piețe naționale și internaționale.

În sens larg, valorificarea proprietății intelectuale înseamnă toate inițiativele și activitățile care conduc la creșterea valorii rezultatelor cercetării și în general a cunoașterii produselor obținute în universitate.

Activitatea universităților este intrinsec legată de proprietatea intelectuală, prin elaborarea invențiilor, a modelelor de utilitate sau a mărcilor, a operelor științifice sau literar – artistice.

Valorificarea proprietății intelectuale în contextul antreprenoriatului academic

Comparativ cu țările dezvoltate din Uniunea Europeană, universitățile din România se confruntă cu multe probleme, în ceea ce privește transformarea acestora în universități antreprenoriale.

Există o finanțare publică deficitară a educației și cercetării științifice și cele mai multe universități nu au venituri proprii, cu care să poată suplimenta fondurile guvernamentale.

Indisponibilitatea unor fonduri adecvate cauzează universităților dificultăți în îndeplinirea misiunii și obiectivelor acestora.

Astfel, universitățile întâmpină greutăți în:

asigurarea calității învățământului;

achiziționarea echipamentelor și consumabilelor pentru cercetare;

asigurarea unei tehnologii moderne de informare și comunicare.

Salariile mici din universități crează dificultăți în atragerea de personal înalt calificat și motivat, “brain-drain” – ul rămânând o problemă actuală.

Nivelul transferului de cunoaștere și de tehnologii de la universități în mediul economic este scăzut, iar contribuția cercetării universitare la creșterea PIB-ului este nesemnificativă.

Legăturile dintre universități și industrie sunt slabe, ceea ce determină existența unor venituri mici provenite din consultanță, contracte de cercetare și comercializarea invențiilor.

Infrastructura și facilitățile pentru cercetare – dezvoltare sunt inadecvate și deteriorate, pe seama unei întrețineri deficitare.

Chiar, dacă se manifestă fenomenul de “brain – drain” , încă mai există suficient personal înalt calificat în universități. Acestă forță de muncă ar trebui reorientată spre consultanță, inovare și cercetare cu potențial comercial.

Experiența universităților din țările dezvoltate arată că un venit semnificativ se poate genera prin consultanță, cercetare și dezvoltare, după cum urmează:

Taxe de licențiere a drepturilor de proprietate intelectuală.

Drepturi de autor.

Venituri din servicii de consultanță.

Venituri din contracte de cercetare.

Venituri din contracte de sponsorizare.

Venituri ale firmelor înființate de universități.

Există mai mulți participanți posibili la procesul de comercializare a invențiilor și la obținerea finanțării cercetării.

Aceștia sunt:

universitățile, ca atare, prin centrele lor de cercetare;

profesori și profesori invitați;

cercetători și inventatori;

cercetători invitați;

asistenți de cercetare;

studenți;

entități de transfer tehnologic;

sponsori;

publicul.

Fiecare dintre participanții, în procesul de generare și de comercializare a rezultatelor cercetării și în cel de obținere a contractelor de cercetare, contribuie într-un fel sau în altul.

Dar, aceștia au propriile interese și așteptări, situație care, în majoritatea cazurilor, determină un conflict de interese.

O universitate, ca atare, este principalul participant în acest proces al valorificării rezultatelor cercetării, deoarece aceasta asigură:

infrastructura de cercetare;

salariul personalului de cercetare;

fonduri pentru cercetare;

bunul renume al instituției.

Negocierile de succes ale contractelor necesită abilități, pe care cercetătorii, de regulă, nu le au.

Entitățile de transfer tehnologic sunt cele destinate asigurării unor servicii profesioniste, în acest domeniu de activitate.

În majoritatea cazurilor, activitățile de cercetare sunt realizate și cu ajutorul asistenților de cercetare, studenților, cercetătorilor invitați sau al celor care efectuează studii postdoctorale.

Fiecare, dintre aceștia, are o așteptare pentru o răsplată financiară și pentru publicarea neîngrădită a rezultatelor obținute.

În cazul unui proiect major, un membru al unei echipe de cercetare poate fi temporar eliberat de sarcinile din educație, pentru a se putea concentra pe acel proiect. Ca rezultat, ceilalți membri ai echipei de proiect pot cere compensații pentru efortul lor suplimentar.

Publicațiile unui cercetător necesită sprijin pentru dezvoltarea sa profesională și de carieră, dar invențiile potențiale și descoperirile științifice reclamă protecție împotriva dezvăluirii premature, care ar pune în pericol exploatarea comercială a acestor rezultate.

O firmă ar putea asigura participarea unui cercetător, care împreună cu cercetătorul universității, ar fi implicat în dezvoltarea unei invenții cu potențial comercial. În acest caz, firma ar putea adopta tehnologia gratis.

Pot exista situații în care finanțatorul să participe într-un “joint research” cu universitatea. În această situație, acest finanțator poate pretinde deținerea unei cote din drepturile de proprietate intelectuală.

Mai pot exista finanțări guvernamentale ale infrastructurii și cercetării, ceea ce poate condiționa caracterul public al rezultatelor cercetării, care trebuie utilizate în beneficiul dezvoltării țțării, fără existența vreunui monopol.

Pentru o eficientă comercializare a invențiilor și rezultatelor cercetării, sunt necesare organizațiile de transfer tehnologic. Aceste organizații pot asigura informarea tehnologică, marketing-ul și atragerea surselor de finanțare a trasferului tehnologic.

Apariția organizațiilor de transfer tehnologic nu determină în sine transformarea universității într-o instituție antreprenorială, contribuind doar la dezvoltarea unei mai bune relații cu mediul economic.

Antreprenoriatul academic înseamnă mai mult decât dezvoltarea unor relații comerciale cu mediul economic.

În legătură cu finalitatea transformării antreprenoriale a universităților, există preocupări teoretice și practice, care vizează îmbunătățirea managementului universitar.

Transformările antreprenoriale ce vor urma în universități și coalescența lumii academice și economice constituie subiectul unor dezbateri intense, în ultimii ani [3].

Multe studii se referă la conceptualizarea implicării cercetătorilor din universități în activitatea de comercializare a invențiilor, ca o potențială modificare în identitatea lor de rol.

Astfel, există convingerea unor specialiști pentru necesitatea formării unei concepții unitare privind mecanismele de conducere a antreprenoriatului academic și se conturează noțiunea rolului hibrid al identității personalului academic.

Procedând astfel, vechiul model de cercetător universitar va fi depășit de modelul antreprenorului academic (universitar), în care profesorul este cercetător și antreprenor, în același timp.

Alte studii, pun în evidență ideea că introducerea modelului universității antreprenoriale presupune schimbarea managementului academic cu unul de întreprindere (entrepreneurial management).

Activitatea antreprenorială a universităților este intrinsec legată de proprietatea intelectuală, prin elaborarea invențiilor, a modelelor de utilitate sau a mărcilor, a operelor științifice sau literar – artistice.

Exemplu de centru universitar de valorificare a proprietății intelectuale

Center for Industrial and Governmental Relations (CIGR)

CIGR a fost fondat în cadrul Universității de Electro – Comunicații (UEC) din Japonia și joacă rolul uni catalizator al colaborării dintre organizațiile guvernamentale și industrie, în scopul de a produce veniturile necesare activităților de cercetare ale UEC, care sunt orientate către noi tehnologii, noi produse și noi afaceri [30].

În structura centrului funcționează trei oficii:

Oficiul de legături cu industria, care promovează cercetarea în colaborare, asigurând corespondența dintre oferta universității și nevoile industriei și acordă asistență în coordonarea contractelor de cercetare pentru industrie și agențiile guvernamentale.

Oficiul de promovare a capitalului de risc, care are responsabilitatea în următoarele trei domenii de activitate: asigurarea de asistență realizării obiectivelor de C&D care vizează crearea de idei tehnologice pentru afacerile de capital – risc, cultivarea antreprenoriatului și asigurarea suportului pentru companiile de start – up fondate de universitate, sau de membrii și studenții săi, incluzând finanțarea C&D și incubarea firmelor noi.

În plus, acest oficiu organizează concursuri privind noi idei pentru participanții din campus, care ar conduce la noi afaceri pe baza capitalului de risc.

Oficiul asigură suport pentru trei cursuri universitare și anume: Introducere în afaceri prin capital de risc, Afaceri avansate prin capital de risc, Curs avansat asupra ultimelor tehnologii din industrie.

Oficiul de proprietate intelectuală (OPI) care are ca obiectiv promovarea strategică a creației, achiziției, managementului și utilizării proprietății intelectuale a universității. OPI asigură servicii comunității universitare cum sunt: suport pentru crearea proprietății intelectuale, cerere de brevet, gestionarea informației de brevet, diseminarea cunostințelor despre proprietatea intelectuală la toți membrii universității, inclusiv studenții. Responsabilitatea OPI mai include investigarea și managementul drepturilor de autor de software.

Organizații de transfer tehnologic pentru valorificarea proprietății intelectuale.

Multe universități dispun în prezent de diferite entități organizaționale, dedicate pentru promovarea transferului de tehnologie.

Procesul de transfer, cu scopul de a valorifica comercial rezultatele cercetării, poate implica mecanisme foarte diferite.

Pot fi încheiate acorduri de licență, joint venture sau parteneriate, dar se pot utiliza și alte mijloace, de exemplu spin-off. Un spin-off este o nouă organizație sau entitate formată prin desprindere din una mai mare, de exemplu o nouă companie formată dintr-un grup de cercetare din universitate sau dintr-un incubator de afaceri, care se bazează pe descoperirile unor membri ai grupului de cercetare.

Deseori, aceste abordări sunt asociate cu formarea de capitaluri de risc în vederea finanțării procesului de dezvoltare.

Au fost constituite diferite tipuri de centre de tehnologii aplicative, care deseori extind capabilitățile facilităților de cercetare existente, de exemplu când sunt asociate cu universități, sau pot fi inițiative conduse de industrie.

Multe țări au investit în eforturi de creare a unor entități de transfer tehnologic, cum sunt parcuri tehnologice sau incubatoare de afaceri.

Aceste forme au scopul de a îmbunătăți legăturile dintre dezvoltatorii de tehnologii și utilizatori prin proximitatea fizică, facilitând accesul comun la facilități și echipamente, expertiză și angajați cu competențe specifice domeniilor tehnologice.

Principalele tipuri de entități organizaționale ale infrastructurii de inovare și transfer tehnologic sunt următoarele [31]:

– Oficiul de legătură cu industria (OLI) se definește ca entitate al cărei obiect de activitate constă în stabilirea, menținerea și extinderea legăturilor dintre furnizorii rezultatelor cercetării-dezvoltării și mediul socio-economic (agenții economici), în scopul facilitării transferului tehnologic.

– Centrul de transfer tehnologic (CTT) se definește ca entitate din infrastructură a cărei activitate constă în stimularea inovării și transferului tehnologic, în scopul introducerii în circuitul economic a rezultatelor cercetării, transformate în produse, procese și servicii noi sau îmbunătățite. CTT sunt structuri cu răspândire amplă, fiind realizate în universități, parcuri științifice și tehnologice, incubatoare de afaceri, instituții guvernamentale, regionale, locale, sau pot fi de sine stătătoare

– Centrele de inovare sunt infrastructuri care răspund necesităților noilor întreprinderi, implicate în dezvoltarea și comercializarea de produse și procese tehnologice noi, comportînd un risc comercial ridicat și care oferă servicii de transfer tehnologic și asistență inovativă, financiară etc. Scopul centrelor de inovare este încurajarea apariției de întreprinderi bazate pe înalta tehnologie ("high-tech").

– Centrele de resurse tehnologice sunt organizații care furnizează o asistență tehnologică, cum este cercetare fundamentală sau aplicativă, certificare sau control, difuzarea de informații tehnologice, formare și consiliere pentru grupuri de firme din același sector de activitate.

– Incubatoare de afaceri (IA), denumite și "centre incubatoare de afaceri inovative" sunt entități din infrastructura de inovare și transfer tehnologic a căror activitate este orientată în principal către facilitarea inițierii și dezvoltării de noi întreprinderi inovative, bazate pe tehnologie avansată.

Obiectivele specifice ale IA depind de destinația IA și pot fi : inovarea tehnologică, dezvoltarea regională, subcontractarea industrială, internaționalizare (creare de incubatoare în rețea), dezvoltare specializată a anumitor sectoare industriale.

Scopul principal este orientarea spre noi tehnologii și pe de altă parte, dezvoltarea locală și crearea de noi locuri de muncă. O definiție a IA oferită în [33] detaliază facilitățile oferite de IA: "Incubatorul de afaceri este o facilitate stabilită pentru a ajuta firmele tinere (start-up) în timpul primelor luni sau anilor timpurii (de funcționare).

Acesta oferă spații cu chirii accesibile, servicii și birouri comune, instruire în management, suport în marketing și deseori, acces la o formă oarecare de finanțare."

Îmbunătățirea accesului la finanțare.

Mecanismele, care pot fi stimulate pentru îmbunătățirea accesului la finanțare, sunt:

finanțarea publică în timpul fazei de gestație, respectiv de la etapa inițială a conceptului, până la etapa demonstrării viabilității economice a proiectului;

parteneriatul public / privat, care combină utilizarea fondurilor publice și private. Acest parteneriat poate include:

▪ instrumente financiare specifice pentru protecția drepturilor de proprietate intelectuală;

▪ fonduri publice de expertiză;

▪ fonduri legate de locațiile de cercetare;

▪ fonduri mutuale destinate creării noilor firme pe principiul "new ventures";

▪ mecanisme specifice de garanții financiare sau patrimoniale;

conexiunile dintre actorii implicați. Aceste conexiuni se pot dezvolta prin:

▪ organizarea de rețele regionale sau locale de "investitori formali", cu scopul măririi gradului de înțelegere a conceptului de start – up al firmei, de către bănci și fondurile de capital – risc;

▪ implementarea rețelelor formate din antreprenori, cercetători și finanțiști;

▪ proiectarea și diseminarea metodologiilor de audit adaptate noilor firme;

▪ dezvoltarea de piețe pan – regionale pentru firmele cu creștere rapidă, după modelul celor existente în Europa, în scopul atingerii nivelului necesar de lichiditate.

– legislația care reglementează protecția micilor investitori și utilizarea fondurilor de pensii sau de asigurări. O legislație adecvată ar putea permite diversificarea investițiilor financiare în domeniul firmelor necotate la bursă.

Promovarea companiilor spin-off

Prin "spin-off" se definește o întreprindere a cărei activitate rezidă în aplicarea sau utilizarea rezultatelor activității de cercetare – dezvoltare din cadrul unei universități sau institut de cercetare [34].

Aceasta este unul dintre instrumentele cele mai interesante și provocatoare ale transferului tehnologic: transferul oamenilor cu idei de produse / servicii de la universități sau institute de cercetare, dar nu un transfer la o organizație sau companie care există și care deja funcționează.

În schimb această organizație trebuie să fie construită în același timp cu dezvoltarea și punerea în practică a ideii.

Procesul poate începe cu o persoană care are o idee pentru un nou produs.

De obicei pentru realizarea produsului este necesară aplicarea unei tehnologii de ultimă oră iar inventatorul (proaspătul absolvent) este convins că piața de-abia așteaptă această ofertă nouă.

Din acest punct încep adevăratele probleme. Posibilul întreprinzător trebuie să învețe un număr de lecții uneori dureroase. Dezvoltarea unui produs viabil costă timp și bani. Există alte produse competitive pe piață și nu toți potențialii clienți care ar putea folosi noul produs sunt gata să-l cumpere.

Nu întotdeauna tehnologia de ultimă oră este cea mai bună pentru a obține profitul scontat.

Sunt necesare multe fonduri financiare pentru a porni o companie și să convingi potențialii finanțatori. Planul de afaceri nu este singurul document de lucru ce trebuie realizat.

Sunt mult mai multe astfel de lecții și nu este ușor să găsești surse sigure de informații. Calea de urmat de un om, un cercetător sau inventator cu o idee de afaceri și până a deveni un întreprinzător de succes este dificilă și lungă.

Întreprinderile mici și cele nou-înființate sunt o realitate a economiei globale, în care flexibilitatea și creativitatea individuală joacă un rol mult mai mare decât în secolul trecut.

Astfel de acțiuni care se concentrează pe întărirea capacității de dezvoltare a întreprinderilor start-up și a celor mici sunt cele mai importante.

Prin "start-up" se definesc întreprinderile cu un istoric de funcționare de până la doi ani de activitate [34].

Primele stadii de viață ale unei întreprinderi start-up sunt cele mai dificile.

Procesul de administrare a creșterii, dezvoltarea noilor abilități în domenii cum ar fi contabilitatea, reglementarea afacerii și marketing-ul reprezintă provocări considerabile pentru antreprenori, care se pot confrunta cu un eșec în primii ani de funcționare.

Cea mai frecventă cauză a eșecului întreprinderilor start-up este lipsa suportului financiar, deoarece întreprinderile mici de obicei trebuie să funcționeze pe piață pe baza propriilor resurse, fără a beneficia de susținere financiară care să le ajute să facă față presiunilor mediului concurențial.

EVOLUȚIA SISTEMULUI UNIVERSITAR DIN ROMÂNIA

5.1. Schimbările legislative în învățământul superior din România

Printre schimbările legislative apărute în învățământul superior din România în ultimii 26 de ani, menționez Legea acreditării nr. 88/1993 amendată de Legea 144/1999, Legea învățământului 84/1995 – prima lege a învățământului după 1989, Legea 288/2004 cea în baza căreia sistemul de învățământ este structurat pe trei nivele (licență, master și doctorat) și nu în ultimul rând Legea Educației Naționale nr. 1/2011, care aduce o nouă reformă a sistemului educațional din România.

5.2 Analiza factuală și statistică a evoluției sistemului universitar din

România

Odată cu masificarea învățământului, universitățile și-au schimbat filozofia, structura, misiunea, tehnologia și nu în ultimul rând metodologia didactică pentru că statul, organizațiile economice, instituțiile publice au conștientizat că educația realizată pe tot parcursul vieții este esențială în prezent, pentru a putea face față transformărilor dinamice pe care le traversează societatea.

Numărul instituțiilor de învățământ superior și tipul acestora variază de la o țară la alta.

Instituțiile de învățământ superior pot avea în continuare o abordare academică sau pot să adopte o abordare profesională. Acestea pot funcționa ca instituții publice sau particulare, având finanțare publică sau privată.

Diminuarea sau dispariția totală a acestei diferențieri între universitățile cu orientare academică cât și cele cu orientarea profesională pot oferi atât programe de studii cu caracter academic cât și profesional.

Asta înseamnă că în timp ce este posibil să existe o diferențiere posibilă între instituții, nu există nici o diferență în ceea ce privește calitatea diplomelor acordate.

În alte cazuri, există posibilitatea de a nu exista nici o diferențiere între instituțiile de învățământ superior, dar este posibil să existe o diferențiere între programele de studii.

Hazelkorn (2005), observăm că dinamica universităților a condus la o bulversare a mediului social și a publicului tradițional al universităților.

Boom-ul demografic din ultimii ani, avalanșa descoperirilor științifice, creșterea importanței nivelului studiilor universitare, oportunitățile de acces la cariere de vârf, dincolo de masificare, diversificare, armonizare și internaționalizare, au transformat universitățile în entități vii, capabile să se dezvolte în mediile dinamice.

Expansiunea învățământului terțiar universitățile a fost însoțită de o diversificare a programelor de studiu răspunzând și unor solicitări non-tradiționale, înființând programe de studii de scurtă durată, în acord cu cerințele mediului extern. De exemplu, Fachleochschelen pentru domeniul tehnologic, precum și universități a căror misiune era de formare a unor abilități profesionale concrete. Aceste universități se adresează unei game mari de grupuri de persoane.

Relevant este faptul, spune Ellen Hazelkorn (2005), s-a produs o stratificare a universităților – pe de-o parte, pentru formare și cercetare, iar pe de altă parte , pentru formare profesională înaltă, dar titlul de universitate nu îl poate purta numai instituția capabilă de cercetare.

Numărul de instituții de învățământ superior a crescut de la 56 de universități (cu 186 facultăți în 1990) la 103 universități publice și private (cu 465 facultăți în 2013).

Pentru desfășurarea optimă a procesului educațional, facultățile trebuie să dispună de spații adecvate (amfiteatre, laboratoare) și să pună la dispoziția studenților cât și a profesorilor materiale și instrumente necesare desfășurării studiului.

Pentru analiza evoluției pe care a cunoscut-o sistemul de învățământ din țara noastră am folosit serii de date furnizate de Institutul Național de Statistică.

Apariția primelor instituții private de învățământ superior din România s-au înregistrat în anul 1995 ca o alternativă a universităților publice care ofereau în principal programe de studii în domeniile economic și juridic.

Sistemul de învățământ universitar din România s-a aflat după 1989 într-un plin proces de schimbare. Noile tendințe înregistrate după 1990 și procesul de globalizare au impus repoziționarea unităților de învățământ superior în mediul economic și social. Cerința dezvoltării sistemului de învățământ superior provine din faptul că dezvoltarea economică a unei țări este direct legată de calitatea capitalului uman.

După schimbările politice din 1989 și odată cu căderea regimului comunist România a înregistrat schimbări majore la nivelul sistemului de educație.

România ca țară membră a UE a depus eforturi considerabile să implementeze standardele Bologna și Lisabona, dar cu toate acestea încă se constată decalaje și lipsa de corelație între educație și cerințele pieței muncii.

Datele statistice referitoare la perioada 1995 – 2013 disponibile pe site-ul Institutului Național de Statistică (INS), demonstrează creșterea spectaculoasă a numărului de universități cât și a numărului de studenți.

După 1990 s-a înregistrat apariția primelor universități private ca alternativă la învățământul public.

Dacă în România, în anul 1995 existau un număr de 95 de unități de învățământ superior (59 de unități publice și 36 de unități particulare), dezvoltarea spectaculoasă a acestora și facilitarea condițiilor de acces la programele de studii terțiale, în anul 2013 numărul acestora a ajuns la 103 unități de învățământ terțiar.

Sursa date: Institutul Național de Statistică Grafic x

Reprezentare grafică: Autorul lucrării

Nivelul maxim al instituțiilor de învățământ superior s-a atins în perioada 1995-2001, acesta ajungând la un număr de 126 de universități. Rezultă o dezvoltare extensivă a învățământului superior, dezvoltare ce nu se poate menține pe termen lung.

Baza materială a învățământului superior a cunoscut o dezvoltare dar nu în același ritm cu creșterea numărului de studenți.

În continuare se prezintă evoluția numărului de studenți la învățământul de licență (ISCED 5a) în perioada 1995-2013 punând în evidență atât învățământul de stat, cât și învățământul privat, evoluția numărului de cadre didactice și cea a raportului dintre numărul de studenți și numărul cadrelor didactice.

În anul universitar 2013-2014, în România funcționau potrivit datelor publicate de către Institutul Național de Statistică, un număr de 56 universități publice (de stat) și 47 de universități private (particulare), acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu ca urmare a evaluării instituționale potrivit legii care a avut loc la nivel național în anul 2011 și au obținut dreptul de a folosi titulatura de „universitate” sau o altă denumire similară.

În cadrul acestora funcționau 590 de facultăți dintre care 405 în cadrul universităților finanțate de la bugetul de stat.

Învățământul privat deține o pondere importantă în totalul numărului de studenți, ponderea atingând un maxim în anul universitar 2001- 2002 (aproximativ 56,77% dintre studenții din România studiau în universități private, în anul 2013 ponderea a scăzut la aproximativ 45,68%).

Sursa date: Institutul Național de Statistică Grafic x

Reprezentare grafică: Autorul lucrării

Baza materială a învățământului superior a cunoscut o dezvoltare dar nu în același ritm cu creșterea numărului de studenți. Dacă în 1990, universitățile din România aveau 3785 de amfiteatre și săli de curs, 4328 laboratoare, în 2015 existau un număr de 7926 de amfiteatre și 9719 laboratoare.

Această evoluție este interesantă deoarece arată faptul că universitățile publice și private au avut o dezvoltare destul de diferită în această perioadă.

Sursa date: Institutul Național de Statistică Grafic x

Reprezentare grafică: Autorul lucrării

Sursa date: Institutul Național de Statistică Grafic x

Reprezentare grafică: Autorul lucrării

După o creștere spectaculoasă de 2,70 ori a studenților înmatriculați în învățământul superior (în special la învățământul particular) de la 336.141 în anul 1995 ajungând la 907.353 de studenți în anul 2007, rata brută de participare la această formă de învățământ a scăzut în ultimii ani. În anul 2015 mai erau înmatriculați doar 410.697 de studenți, din care doar 59447 în învățământul privat.

Sistemul de învățământ universitar din România este într-un plin proces de schimbare. Noile tendințe înregistrate după 1990 și procesul de globalizare au impus repoziționarea unităților de învățământ superior în mediul economic și social.

Cerința dezvoltării sistemului de învățământ superior provine din faptul că dezvoltarea economică a unei țări este direct legată de calitatea capitalului uman. După schimbările politice din 1989 și odată cu căderea regimului comunist, România a înregistrat schimbări majore la nivelul sistemului de educație.

România ca țară membră a UE a depus eforturi considerabile să implementeze standardele Bologna și Lisabona, dar cu toate acestea încă se constată decalaje și lipsa de corelație între educație și cerințele pieței muncii.

Învățământul superior din România a cunoscut transformări majore după 1990, în primul rând, a crescut spectaculos numărul de studenți.

Evoluția numărului de studenți înscriși în universitățile din România conform Institutului Național de Statistică a avut o evoluție oscilantă în perioada analizată.

Această evoluție este interesantă deoarece arată faptul că universitățile publice și private au avut o dezvoltare destul de diferită în această perioadă.

Modificările care au avut loc în structura populației școlare din învățământul superior depind de mai mulți factori, de exemplu, evoluția demografică.

Sursa date: Institutul Național de Statistică Grafic 2

Reprezentare grafică: Autorul lucrării

Scăderea numărului persoanelor înmatriculate în învățământul terțiar s-a datorat evoluțiilor demografice dar și a crizei economice care a condus la scăderea veniturilor populației și a posibilității plății taxelor de școlarizare pe de-o parte, reducerii anilor de studii la nivel de licență, datorită implementării sistemului Bologna începând cu 2005, a creșterii exigențelor de la examenul de bacalaureat, a abandonului școlar, pe de altă parte, sunt numai câțiva factori care au condus la această situație.

Din păcate, numărul cadrelor didactice nu a cunoscut o expansiune proporțională cu cea a studenților, proporția fiind doar de 1,17 ori, în perioada 2005 de la 31.543 la 26.949 în 2015.

5.3 Cadrele didactice

Autonomia instituțională pentru managementul personalului academic în învățământul superior

În ultima perioadă, institutele de învățământ superior din multe țări au dobândit o mai mare autonomie în ceea ce privește managementul personalului academic.

Autoritățile centrale în domeniul educației din foarte multe țări sunt totuși în continuare responsabile în ceea ce privește criteriile de eligibilitate și de definirea categoriilor de personal și a calificărilor aferente.

În România, în acest proces este implicată o agenție independentă, împreună cu alți factori de decizie în domeniul educației.

Recrutarea personalului academic în România, este posibil numai pe bază de concurs public organizat de instituția de învățământ superior, în baza legislației în vigoare și a metodologiei cadru stabilite de Ministerul Educației și a Cartei Universitare.

Recrutarea personalului academic se poate face prin anunțuri publice în presa națională sau internațională, publicarea unui anunț în Jurnalul Oficial la nivel central.

Aceste anunțuri sunt întocmite de către instituțiile de învățământ superior care fac publice posturile vacante scoase la concurs cu obligativitatea de a respecta anumite criterii.

Institutele de învățământ superior au obligația să respecte Metodologia cadru de concurs, publicând toate posturile scoase la concurs cu cel puțin două luni înaintea susținerii acestora.

Publicarea posturilor se face atât pe site-ul propriu al instituției de învățământ superior cât și pe un site specializat administrat de Ministerul Educației.

Pentru ocuparea unui post didactic sau de cercetare pot participa la concurs atât cetățeni români cât și străini, fără nici un fel de discriminare, după obținerea titlului de doctor.

În Republica Cehă, Grecia, Estonia, Luxemburg, Olanda, Regatul Unit institutele de învățământ superior au autonomie pentru stabilirea criteriilor de recrutare, definirea categoriilor de personal și distribuția acestora.

În Olanda și Regatul Unit, responsabilitatea recrutării personalului, a procedurilor legate de dezvoltarea și păstrarea personalului revine instituțiilor, cu respectarea legislației în vigoare, prevăzute de legislația muncii.

Responsabilitățile pentru deciziile privind numărul posturilor disponibile, a calificărilor necesare și modul în care membrii personalului sunt numiți în cadrul catedrelor și a facultăților revine în majoritatea țărilor instituțiilor de învățământ superior.

Personalul angajat în instituțiile de învățământ superior, în marea majoritate a țărilor, este retribuit pe baza grilelor de salarizare. Stabilirea grilelor de salarizare, revine autorităților centrale din domeniul educației.

Acolo unde nu există grile de salarizare, stabilirea nivelurilor salariale, au loc negocieri salariale o dată la doi sau trei ani pentru toate funcțiile de categorii de personal.

În țările în care, personalul academic are statut de funcționar public sau un statut echivalent, salariile sunt stabilite la nivel central.

Conform datelor statistice disponibile pe site-ul Institutului Național de Statistică în perioada de referință 1990-2015, numărul cadrelor didactice din învățământul superior din România a înregistrat o creștere de la 13927 în 1990 la 31973 în 2008, după care s-a înregistrat o scădere dramatică până la 26949 înregistrată în anul 2015.

Evoluția cadrelor didactice se datorează și apariției primelor universități particulare ca o alternativă a învățământului public, unde anumite cadre didactice din cadrul instituțiilor publice, predau și în cadrul instituțiilor particulare.

Această creștere indică o profesionalizare crescută a cadrelor didactice, precum și o ocupare exclusivă a acestora în domeniul învățământului superior.

Sursa date: Institutul Național de Statistică Grafic x

Reprezentare grafică: Autorul lucrării

Acest indicator se utilizează pentru a evidenția echilibrul sau dezechilibrul în distribuția cadrelor didactice pe sexe, pentru întreg sistemul.

5.3.1 Evoluția personalului didactic

Analizând tabelul de mai sus, putem observa că numărul total al cadrelor didactice din învățământul superior public și privat din România a scăzut la nivelul anului 2015 față de anul 2008 cu 5.024 de persoane, datorată într-o anumită măsură probabil vârstei acestora, a aplicării Legii nr 1/2001 cu privire la pensionare și a blocării pentru o perioadă mai lungă de timp a concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice, sau a măsurilor drastice de la jumătatea anului de diminuare salarială.

Această evoluție a diminuării numărului de cadre didactice se înregistrează la întreg personalul didactic masculin – 4.386 de cadre didactice și feminin – 638 de cadre didactice.

Potrivit datelor analizate mai sus, această descreștere a efectivelor de personal din învățământul superior, poate conduce la o degradare a calității actului educațional în raport cu evoluția numărului de studenți înmatriculați.

Vârsta

Unul dintre stereotipurile des întâlnite despre sistemul de învățământ superior este legat de vârsta cadrelor didactice.

În România, structura pe grupe a cadrelor didactice conform seriilor de date publicate de Eurostat, exemplifică o distribuție aproximativ egală pentru grupa cuprinsă între 30-39 de ani și grupa > 50 de ani, acestea fiind cele mai generoase.

Grupa de vârstă de până la 30 de ani, are un statut mai special, deoarece o parte din cadrele didactice pot fi femei aflându-se în concediu de maternitate, sau o parte încă mai importantă încă mai studiază definitivându-și studiile doctorale.

Acest lucru a condus la o degradare a calității învățământului datorată creșterii raportului dintre numărul de studenți și numărul de cadre didactice.

Baza materială a învățământului superior a cunoscut o dezvoltare dar nu în același ritm cu creșterea numărului de studenți.

Creșterea numărului de studenți nu a fost corelată cu creșterea numărului de cadre didactice și nici cu dezvoltarea bazei materiale.

Pentru o dezvoltare intensivă a învățământului superior sunt necesare profunde măsuri de transformare a universităților, pe calea antreprenoriatului academic.

5.3.2 Ponderea cadrelor didactice femei

PFCDth *100

PFCDth – ponderea cadrelor didactice femei, în nivelul h de educație;

FCDth – numărul cadrelor didactice femei în anul școlar t , în nivelul h de educație;

CDth – numărul total de cadre didactice (femei și bărbați) în anul școlar t, în nivelul h de educație;

h – reprezintă un anumit nivel educațional, conform clasificării ISCED 97.

Sursa date: Institutul Național de Statistică Grafic x

Reprezentare grafică: Autorul lucrării

Sex

Ponderea personalului didactic feminin în învățământul universitar terțiar a continuat să crească an de an din 1990 până în prezent. Acest fapt indică tendința din întreaga perioadă analizată, de creștere a ponderii cadrelor didactice femei în domeniul învățământului universitar.

Trebuie avut în vedere faptul că, în continuare, această tendință pozitivă este în general datorată, titlurilor academice de nivel inferior (asistent universitar și lector/șef de lucrări).

Indicatorul ponderea cadrelor didactice femei reflectă numărul cadrelor didactice femei exprimat ca raport procentual din numărul total de cadre didactice într-un an universitar.

Indicatorul se utilizează pentru a evidenția echilibrul sau dezechilibrul în distribuția cadrelor didactice pe sexe.

Ponderea personalului didactic feminin din învățământul universitar a continuat să crească pe toată perioada analizată.

Acestă creștere se datorează și faptului că un număr tot mai mare de femei au ales să urmeze programe de studii doctorale.

Repere europene

La nivelul învățământului superior, personalul didactic masculin este majoritar în țările europene, cu excepția țărilor baltice (Letonia și Lituania).

Țări precum Slovenia, Italia, Austria, Irlanda, Olanda, Ungaria, Franța, Spania au o pondere de sub 40% a personalului feminin în totalul personalului didactic – Eurostat 2011

Sursa date: Institutul Național de Statistică Grafic x

Reprezentare grafică: Autorul lucrării

Numărul de elevi ce revine la un cadru didactic

NCDtht = unde:

NCDth – numărul de elevi ce revine la un cadru didactic, în anul școlar t, în nivelul h de educație;

Nth – numărul total de elevi înscriși în anul școlar t, în nivelul h de educație;

CDth – numărul total de cadre didactice care desfășoară activitate didactică în anul școlar t, în nivelul h de educație.

h – reprezintă un anumit nivel educațional, conform clasificării ISCED 97.

Indicatorul numărului de studenți ce revine la un cadru didactic reflectă raportul studenților per cadru didactic într-un anumit an universitar. Indicatorul se utilizează pentru a măsura nivelul resurselor umane alocat în raport cu numărul studenților.

Acest indicator oferă o imagine asupra resurselor alocate educației universitare cât și a politicilor privind asigurarea calității.

Sursa date: Institutul Național de Statistică Grafic x

Reprezentare grafică: Autorul lucrării

Rata de absolvire a învățământului superior

Procentul absolvenților unui anumit nivel de educațție din totalul populației în vârstă teoretică de absolvire specifică nivelului respectiv de educație.

Sursa date: Institutul Național de Statistică Grafic x

Reprezentare grafică: Autorul lucrării

Activitatea de cercetare științifică trebuie să aibe în vedere prioritățile europene în domeniul activităților de dezvoltare, inovare și transfer tehnologic.

RESPONSABILITĂȚILE PARTICIPANȚILOR ÎN PROCESUL DE VALORIFICARE ANTREPRENORIALĂ A PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

Componența participanților în procesul elaborării și valorificării antreprenoriale a proprietății intelectuale este reprezentată de personalul didactic și de cercetare, studenți, profesori și cercetători invitați.

Aceștia utilizează resursele și facilitățile universității, sau alte mijloace create pe perioada angajării sau contractului încheiat. Astfel, ca principiu general, universitatea este titularul proprietății intelectuale [15].

Deținerea proprietății intelectuale depinde de situația legală și contractuală dintre agenția finanțatoare, inventator, statutul de salariat al inventatorului și de natura proprietății intelectuale.

6.1 Personalul didactic și de cercetare

Universitatea își asumă legal deținerea proprietății intelectuale create de salariați, incluzând, fără a se limita la acestea, următoarele:

Filme, producții tipografice, video-înregistrări, înregistrări digitale, desene, producții multi-media, fotografii și alte lucrări efectuate cu facilitățile universității.

Cursuri, baze de date, software,

Informații tehnice brevetabile și nebrevetabile.

Desene înregistrate / neînregistrate și topografii de circuite.

Drepturi de autor, exluzându-le pe acelea care fac obiectul unor contracte anume încheiate în favoarea autorilor.

Directorii proiectelor de cercetare și cercetătorii sunt obligați să declare rezultatele cu potențial de valorificare sub forma proprietății intelectuale.

Drepturile fiecărui autor trebuie respectate, astfel, încât rezultatele și contribuțiile sale să fie protejate, iar ideile avansate și datele obținute de el să nu fie preluate sau valorificate fără recunoașterea necesară.

Însușirea frauduloasă a contribuțiilor intelectuale este sancționată corespunzător, conform legii.

Atunci când universitatea deține drepturile de autor, personalul va insera în toate lucrările elaborate: “© Universitatea ……………….Anul ……, Toate drepturile rezervate.”

6.2 Studenții

Studenții nefiind salariați ai universității, aceasta nu deține automat proprietatea intelectuală.

Un student poate avea opțiunea de a ceda universității deținerea proprietății intelectuale, în schimbul obținerii suportului logistic și financiar.

Participarea unui student într-un proiect de cercetare conduce la obligația ca acesta să cedeze universității deținerea proprietății intelectuale.

Realizarea unei lucrări de către un student, sub îndrumarea unui profesor, conduce la dreptul ca studentul să aibă calitatea de co-deținător al proprietății intelectuale.

Drepturile fiecărui autor trebuie respectate, astfel, încât rezultatele și contribuțiile sale să fie protejate, iar ideile avansate și datele obținute de el să nu fie preluate sau valorificate fără recunoașterea necesară.

Însușirea frauduloasă a contribuțiilor intelectuale este sancționată corespunzător, conform legii.

6.3 Profesorii și cercetătorii invitați

Orice terță parte angajată de universitate va desfășura activitatea în termenii contractului încheiat, prin care se determină clauzele privind proprietatea intelectuală.

Orice vizitator al universității va semna un acord de confidențialitate.

Personalul didactic pensionat, care continuă să lucreze în cadrul unor proiecte de cercetare, va semna un acord cu privire la proprietatea intelectuală.

6.4 De ce trebuie să participe profesorii, cercetătorii și studenții la procesul de valorificare antreprenorială a proprietății intelectuale ?

Rațiunea participării personalului academic și a studenților la procesul de valorificare antreprenorială a proprietății intelectuale este determinată de:

Asigurarea unui impact pozitiv asupra societății.

Sentimentul împlinirii personale.

Acordarea recunoașterii și / sau a răsplății financiare.

Generarea de finanțare suplimentară a laboratorului / departamentului.

Respectarea obligațiilor din contractul de cercetare.

Atragerea de finanțatori ai cercetării.

Crearea de oportunități educaționale pentru studenți.

Asigurarea de legături ale studenților cu viitoare oportunități de locuri de muncă.

RESURSELE VALORIFICĂRII ANTREPRENORIALE A PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

7.1 Finanțarea din surse proprii

Veniturile obținute din activitățile universității pot fi :

Venit contractual provenit din finanțări contractuale sau sponsorizate pentru programe de cercetare sau alte activități.

Venituri realizate din activități antreprenoriale și comerciale (vânzări de

servicii, închirieri etc.).

Venituri din finanțări din programe europene (FP7, fonduri structurale, etc.) sau internaționale (din afara Uniunii Europene).

Venituri din taxe.

Venituri din finanțări provenite din acțiuni filantropice (donații și cadouri).

Venituri din dobânzi și dividente.

Finanțarea prin fonduri capital – risc

Finanțarea valorificării proprietății intelectuale prin foduri de capital risc este preferată de universități, în situația în care se înființează o companie spin-off sau spin-out.

Fondurile de capital risc pot avea diverse obiective, care influențează tipul de companie în care investesc.

În multe cazuri, aceste fonduri nu investesc în stadiul inițial, ceea ce situează universitățile în poziția de a finanța acest stadiu din fonduri proprii [16].

Majoritatea fondurilor de capital de risc europene au tendința de a investi în stadiul de dezvoltare al companiei spin-off.

Spre deosebire de investitorii strategici, fondurile de capital de risc sunt parteneri financiari și nu prezintă în portofoliul lor afaceri similare cu ale companiei spin-off în care investesc.

Interesul profitului fondului de capital de risc îl reprezintă creșterea rapidă a companiei spin-off, în care s-a asociat.

La intrarea în acționariatul acestei noi firme, fondurile de capital de risc preferă cote de participare minoritare, lăsând universității poziția majoritară în procesul de management.

Fondurile de capital de risc oferă finanțare universităților, fără a solicita în schimb garanții materiale și acționează ca un investitor activ, implicat fiind în procesul de adăugare de valoare firmei.

În cadrul acestei asocieri, fiecare acționar are propria sa contribuție la creșterea și succesul companiei spin-off, investitorii financiari adăugând valoare companiei, iar partenerii lor universitari fiind aceia care creează valoare, prin aportul lor tehnic și de proprietate intelectuală.

CONCLUZII

Pe lângă cele două misiuni de bază tradiționale pe care le aveau universitățile și anume: generarea de noi cunoștințe prin activitatea de cercetare și transmiterea acestora prin activitățile de educație, publicații, universitățile sunt chemate să-și asume și a treia misiune de bază transferul cunoștințelor spre mediul de afaceri, prin activitățile economice.

Universitatea este o instituție cu o lungă istorie cultural-științifică, care a parcurs mai multe etape în dezvoltarea sa. Inițial, universitatea a fost concepută ca o instituție a cărei misiune era educația, iar ulterior aceasta a adoptat și funcția generării de cunoaștere (cercetare). În ultimii ani, a apărut ideea ca universitatea să își asume o “a treia” misiune, pentru a contribui mai direct la dezvoltarea socială și economică.

Universitățile au început să își asume un rol crescut în dezvoltarea economică bazată pe știință și tehnologie, devenind astfel puternice centre de inovare și lideri regionali.

A iniția o strategie de transformare a universități într-una antreprenorială nu înseamnă a schimba universitatea într-o mare societate comercială.

Universitatea este considerată a fi una antreprenorială, în funcție de capacitatea acesteia de a contribui la satisfacerea nevoilor întreprinderilor și societății, într-o anumită perioadă de timp.

Unii consideră că azi o universitate antreprenorială este cea care s-a transformat din forma corespondentă societății industriale în forma corespunzătoare societății bazate pe cunoaștere.

Astfel, în scopul de a se transforma pe sine, universitatea trebuie să fie inovativă și cooperantă cu mediul extern, în același timp.

BIBLIOGRAFIE

[1] Jan Youtie, Philip Shapira (2008) – Building an innovation hub: A case study of the transformation of university roles in regional technological and economic development, Research Policy 37, 1188–1204.

[2] Codling A, Meek , (2006) – Ladiversite dans l’enseignement superieur: douye propositions. In Politiques et gestion de l”enseignement superieur, 18,3

[3] Schmitt C, (2006) – Universite et entrepreneuriat. Une relation en quete de sens. Paris: L’Harmattan

[4] Arianna Martinelli, Martin Meyer, Nick von Tunzelmann (2008), Becoming an entrepreneurial university? A case study of knowledge exchange relationships and faculty attitudes in a medium-sized, research-oriented university, J Technol Transfer, 33:259–283.

[5] Bayad M, Schmitt C, (2005) – Universite et entrepreneuriat: La diversite des modeles, in Universite et entrepreneuriat. Une relation en quete de sens. Paris: L’Harmattan

[6] Burton R. Clark (1998), Creating Entrepreneurial Universities: Organizational Pathways of Transformation. Oxford: International Association of Universities and Elsevier Science Ltd. (Issues in Higher Education Series) xvi + 163pp. (Pb.) ISBN 0-08-0433545. (Hb.) ISBN 0-08-0433421.

[7] ARACIS, http://proiecte.aracis.ro/fileadmin/Academis/A3/3._Glosar_act_3.pdf

[8] ECIU Leadership Programme 2004/2005, Entrepreneurial University, Myth or Reality?

[11] Y.C. Chang et al. (2006), Managing academic innovation in Taiwan: Towards a scientific–economic framework, Technological Forecasting & Social Change 73, 199–213

[12] S. Jain et al. (2009), Academics or entrepreneurs? Investigating role identity modification of university scientists involved in commercialization activity, Research Policy 38 (2009) 922–935

[13] Auril//UUK//Patent Office, UK (2009), A Guide to MANAGING Intellectual Property

[14] Griffin T., (1992) Evaluating QFD´s Use in Firms as a Process for Developing products, The journal of Product Innovation Management 9 (3).

[15] University of Reading, UK, (2010), Code of Practice on Intellectual Property, Commercial Exploitation and Financial Benefits, http://www.reading.ac.uk/ .

[16] M. Wright et al. (2006), University spin-out companies and venture capital, Research Policy 35, 481–501

[0] Robert F. Herbert, Albert N Link – The Entrepreneur: Mainstream Views and Radical Critiques, 2nd Edition 2nd Edition

[0] Gasse, Y. (2007a), "Crearea și Managementul afacerilor", pag. 147-159 în Filion LJ (Ed), Managementul IMM – urilor, St. Laurent, Quebec, Prentice Hall.

[0] A. Fayolle, VERSTRAETE T. (2004), „Patru paradigme pentru a identifica domeniul cercetării antreprenoriatului“ , al 7 – lea Congres Internațional Francofon antreprenoriatul și IMM – urile, Asociația Internațională a antreprenoriatului și a IMM – urilor.

[0] JULIEN PA Marchesnay M. (1996), Antreprenoriat, Paris, Economica

[0] Burgoyne, J., M. Pedler și T. Boydell (1994) Spre Compania de învățare: concepte și practici, Londra, McGraw-Hill.

[0] Easterby-Smith, M., J. Burgoyne și L. Araujo (ed.) (1999), de învățare organizațională și Organizația de învățare: Progresele Theory and Practice, Londra: Sage.

[0] Nonaka, I. și H. Takeuchi (1995), Societatea-Crearea de cunoștințe. Cum Firmele japoneze Crearea, dinamica inovației, New York, Oxford University Press

ANEXE

Graficul 1 – Totalul facultăților din România

Graficul 2 – Evoluția numărului de studenți înscriși în România

Graficul 3 – Evoluția personalului didactic universitar în România

Figura 1 – Evoluția unei universități

Figura 2 – Stări antreprenoriale

Figura 3 – Triunghiul universității inovativ antreprenoriale

Figura 4 – Procesul de valorificare antreprenorială a proprietății

intelectuale

Figura 5 – Tripla Elice – 3H

Figura 6 – Etapele procesului unei întreprinderi inovative

Tabel 1 Data înființării Universităților

Sursa: Verger 1992, pag 62-65, Universities in the territory considered by the data set in italics

Tabel 2 Numărul de studenți ce revine la un cadru didactic

Introducere

Conceptul de dezvoltare durabilă exprimă procesul de lărgire a posibilităților prin care generațiile prezente și viitoare îți pot manifesta pe deplin opțiunile în orice domeniu – economic, social, cultural sau politic. Dezvoltarea economică durabilă presupune existența unor condiții economice, culturale și de mediu favorabile.

În cadrul Conferinței Națiunilor Unite care a avut loc la Rio de Janeiro în anul 1992, dezvoltarea economică durabilă a fost prezentată ,, ca o reconciliere dintre om și natură în sensul stabilirii unui nou parteneriat între cele două entități”.

Dezvoltarea durabilă a societății umane este dată de modul de gestionare a resurselor naturale, energetice, materiale și informaționale prezente în raport cu obiectivele creșterii economice a fiecărei țări și asigurarea unei calități din ce în ce mai bune a vieții.

Dezvoltarea economică durabilă poate fi reprezentată ca un model decizional prin care trebuie să se ia în considerare nevoile prezente ale societății în raport cu mediul înconjurător, sănătatea și bunăstarea oamenilor și activitatea economică, fără a compromite sau să prejudicieze capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi.

Preocupările tot mai accentuate privind dezvoltarea economică durabilă, la nivelul fiecărei țări și la scară mondială, sunt legate de problemele cu care se confruntă în prezent omenirea, și anume: sărăcia, degradarea mediului înconjurător, nesiguranța ocupării unui loc de muncă, schimbările climaterice, înlăturarea valorilor tradiționale, inflația, etc.

În acest sens, Europa trebuie să investească mai mult și mai bine în cercetare și inovare. Un nivel sporit de cercetare și inovare este esențial pentru a crea o creștere economică durabilă prin creșterea numărului de locuri de muncă și pentru a consolida competitivitatea Europei pe plan internațional. Acest lucru necesită investiții mai mari în cercetare – dezvoltare și luarea de măsuri pentru ca rezultatele cercetării să fie transformate în produse sau servicii inovative.

Cercetarea și inovarea constituie instrumente foarte utile pentru abordarea unor provocări majore, precum combaterea schimburilor climatetice, asigurarea unei aprovizionări stabile de energie nepoluantă sau acoperirea costului unei populații în curs de îmbătrânire.

Obiectivul principal al Uniunii Europene este ca până în anul 2020, 3% din produsul intern brut (PIB) să fie investit în cercetare. Până în anul 2050, se estimează că populația globului va fi de aproape 9 miliarde de locuitori, iar resursele naturale vor fi limitate. În acest sens, Europa are nevoie de resurse naturale regenerabile pentru alimente și hrană pentru animale sigure și sănătoase, precum și pentru materiale, energie și alte produse.

Obiectivul principal este de a avea o economie mai inovatoare, cu emisii de gaze mai reduse, care să se reflecte asupra unei agriculturi mai durabile și o alimentație mai sigură, utilizarea durabilă a resurselor biologice în scopuri industriale, asigurând în același timp protecția mediului și a biodiversiții.

Pentru a preveni decalaje care pot apărea între resursele naturale, materiale, energetice de care se bucură omenirea în acest moment și generațiile viitoare este necesară educarea și instruirea populației, începând chiar de la o vârstă fragedă și continuând în mediul universitar academic.

Misiunea universității

Cerința dezvoltării sistemului de învățământ superior provine din faptul că dezvoltarea economică a unei țări este direct legată de calitatea capitalului uman.

Studiile lui Barro (Barro, 2002) efectuate pe economia a peste 100 de țări între anii 1965 și 1995 arată că educația și în special învățământul superior au o influență directă asupra ratei de creștere economică.

Principala menire a universității este de a crea cunoaștere și a o transmite studenților săi. Universitățile trebuie să răspundă provocărilor actuale ale cunoașterii și acțiunii umane, având drept sarcini creșterea și avansarea cunoașterii, educarea studenților printr-un proces pedagogic modern, centrat pe studenți și pe rezultatele învățării și angajarea socială prin propunerea unor soluții la problemele care apar în industrie și economie.

Schimbarea structurii și funcțiilor universităților a devenit o necesitate crucială în transformarea fluxului de cunoaștere în noi surse de inovare industrială [22].

În scopul de a se aduce beneficii economice, s-au dezvoltat variate forme organizatorice ale universităților, care includ oficiile de proprietate intelectuală, de transfer tehnologic, de licențiere, facilități de incubare și spin-offs.

Universitățile trebuie să demonstreze beneficiile sociale și economice ale cercetărilor lor, în scopul participării la competiții pentru diversele surse de finanțare disponibile.

Mai mult ca oricând, universitățile se orientează către managementul și brevetarea proprietății intelectuale create în campusul universitar.

Astfel, cu menținerea funcțiilor de bază de educație și de dezvoltare teoretică, multe universități s-au îndreptat către creșterea atenției pentru funcția creării bunăstării, nu numai în general pentru societate, cât și în special prin generarea de venituri pentru respectivele universități.

Fără îndoială, că orientarea universitară care sprijină agenda anterprenorială , diferă de la o instituție la alta și de la o țară la alta.

Obiectivul principal al universităților de prestigiu din țara noastră, la momentul actual ar trebui să fie apropierea de mediul socio-economic.

Printr-un parteneriat între autoritățile locale sau centrale, împreună cu mediul de afaceri și cu cel academic se va putea stabili pe termen mediu și lung o serie de obiective și strategii, prin care rezultatele cercetărilor din cadrul academic să fie transferat și pus în practică de către mediul de afaceri.

Acest lucru se va putea realiza prin participarea la programe europene de cercetare –dezvoltare-inovare, prin absorția la nivel de universitate de proiecte de cercetare care au aplicabilitate în diverse domenii economice precum inginerie, medicină, chimie, fizică, agricultură etc și aplicarea rezultatelor cercetării de către companiile de stat cât și cele private în contextul integrării economiei românești la nivelul celei internaționale.

Procedând astfel, antreprenoriatul devine o parte importantă din planul de strategie a fiecărei universități.

RESURSELE VALORIFICĂRII PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

Concluzii

Bibliografie

[1] Definition of Technology Transfer, The Federal Laboratory Consortium for Technology Transfer, SUA, 2001.

[2] WORLD INTELLECTUAL PROPERTY ORGANIZATION (2001), Guidelines on Developing Intellectual Property Policy for Universities and R&D Organizations, GENEVA.

[3] World Intellectual Property Organization (2000), What is Intellectual Property?, WIPO Publication No. 450(E), ISBN 978-92-805-1555-0.

[4] UK Government (2002), The Management of Intellectual Property in Higher Education: a guide to good practice AURIL and Universities UK, http://www.sqw.co.uk/data/IP.html .

[5] The University of the South Pacific, Laucala Campus, Suva, Fiji (2010), INTELLECTUAL PROPERTY AND COPYRIGHT POLICY, HANDBOOK FOR STAFF AND STUDENTS IN THE UNIVERSITY OF THE SOUTH PACIFIC.

[6] Ștrenc, A.,C.,Popescu, M. (2011),Valorificarea rezultatelor cercetării din universități : proprietatea intelectuală și planul de afaceri, Editura Universității "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 978-606-12-0222-5.

[7] Andone, D. , Muntean, N. ș.a. (2011), Managementul activităților tețiare, Editura Politehnica, Timișoara, ISBN 978-606-554-323-2.

[8] World Intellectual Property Organization (2001), Guidelines on Developing Intellectual Property Policy, WIPO Publication No. 848(E), ISBN 92-805-1094-2.

[9] L.Tahmooresnejad, M.A.Shafia,R.Salami – Identifying Impact Factors in Technology Transfer with the Aim of Technology Localization, World Academy of Science, Engineering and Technology 77, 2011.

[10] Jan Youtie, Philip Shapira (2008) – Building an innovation hub: A case study of the transformation of university roles in regional technological and economic development, Research Policy 37, 1188–1204.

[11] Arianna Martinelli, Martin Meyer, Nick von Tunzelmann (2008), Becoming an entrepreneurial university? A case study of knowledge exchange relationships and faculty attitudes in a medium-sized, research-oriented university, J Technol Transfer, 33:259–283.

[12] S. Jain et al. (2009), Academics or entrepreneurs? Investigating role identity modification of university scientists involved in commercialization activity, Research Policy 38 (2009) 922–935.

[13] Hussler Caroline, Picard Fabienne, Tang MingFeng – In search of accurate models to valorise academic research: qualitative evidence from three regional experiences, The VI Globelics Conference at Mexico City, September 22-24, 2008.

[14] Allison Bramwell, David A.Wolfe – Universities and regional economic development: The entrepreneurial University of Waterloo, Research Policy 37 (2008) 1175–1187.

[15] Domenico Lucarella – Tools for the valorization, diffusion and fruition of patent information resources, PATLIB 2004 Conference, 19–21 May, Vilamoura, Portugal.

[16] Paul W. Heisey, Sarah W. Adelman – Research expenditures, technology transfer activity, and university licensing revenue, J Technol Transf (2011) 36:38–60, DOI 10.1007/s10961-009-9129-z.

[17] Sazali, A.W., Haslinda, A. – Evolution and Development of Technology Transfer Models and the Influence of Knowledge-Based View and Organizational Learning on Technology Transfer, Research Journal of Internatıonal Studies – Issue 12, October, 2009.

[18] Sazali, A.W, Raduan, C.R, Jegak, U și Haslinda, A. – Effects of Inter-Firm Technology Transfer Characteristics on Degree of Inter-Firm Technology Transfer in International Joint Ventures, European Journal of Scientific Research, ISSN 1450-216X Vol.35 No.3 (2009), pp.474-491.

[19] Mariacristina Piva – The Impact of Technology Transfer on Employment and Income Distribution in Developing Countries: A Survey of Theoretical Models and Empirical Studies, International Labour Organization, Working Paper No. 15, ISBN 92-2-115531-5, Geneva, September 2003.

[20] Rânea, C., Badea C. Dan – Bazele Inovării și Transferului de Tehnologie, Editura ELECTRA, București, 2003, ISBN 973-8067 80-4. Editura ELECTRA este recunoscută CNCSIS – Lista 2002, poz. 54.

[21] Jagoda, K. I. – A Stage-gate Model for Planning and Implementing International Technology Transfer. Doctoral Thesis, 2007, University of Western Sydney, Australia.

[22] Y.-C. Chang et al. (2006), Managing academic innovation in Taiwan: Towards a scientific–economic framework, Technological Forecasting & Social Change 73, 199–213.

[23] S. Jain et al. (2009), Academics or entrepreneurs? Investigating role identity modification of university scientists involved in commercialization activity, Research Policy 38 (2009) 922–935.

[24] PraxisUnico and University of Oxford,UK (2010), Intellectual asset for universities, Concept House, Cardiff Road, Newport, NP10 8QQ, DPS/P600/05-11.

[25] J.M. Azagra-Caro et al. (2006), Faculty support for the objectives of university–industry relations versus degree of R&D cooperation: The importance of regional absorptive capacity, Research Policy 35, 37–55.

[26] G.D. Markman et al. (2005) , Entrepreneurship and university-based technology transfer, Journal of Business Venturing 20, 241–263.

[27] Auril//UUK//Patent Office, UK (2009), A Guide to MANAGING Intellectual Property.

[28] INTER UNIVERSITY CENTRE FOR INTELLECTUAL PROPERTY RIGHTS STUDIES, http://ciprs.cusat.ac.in/ .

[29] UMUC – Center for Intellectual Property, http://www.umuc.edu/cip/ .

[30] Center for Industrial and Governmental Relations,

http://www.uec.ac.jp/eng/facilities/research/kikou.html .

[31] HG nr.406 / 2003 – Norme metodologice din 2 aprilie 2003 specifice privind constituirea, funcționarea, evaluarea și acreditarea entităților din infrastructura de inovare și transfer tehnologic.

[32] Sandu Steliana, Inovare, competență tehnologică și creștere economică, Editura Expert, 2002, București.

[33] Jack P. Friedman, Dictionary of Business Terms, 4th Edition, General Editorn, 1999.

[34] Griffin T., (1992) Evaluating QFD´s Use in Firms as a Process for Developing products, The journal of Product Innovation Management 9 (3)

[35] University of Reading, UK, (2010), Code of Practice on Intellectual Property, Commercial Exploitation and Financial Benefits, http://www.reading.ac.uk/ .

[36] M. Wright et al. (2006), University spin-out companies and venture capital, Research Policy 35, 481–501.

[37] Grădinaru, G. (2001), Capitalul de risc și firmele românești, Revista Informatica Economică, nr. 4 (20), 109-111.

[38] UNIVERSITY OF LUXEMBOURG, GUIDING PRINCIPLES FOR THE VALORISATION OF RESEARCH RESULTS AND INTELLECTUAL PROPERTY RIGHTS (2009), http://wwwen.uni.lu/ .

[39] University of Arizona, UA GUIDE TO TECHNOLOGY TRANSFER, www.ott.arizona.edu .

[40] Halvard E. Nystrom (2000), Innovative Capability Audits of University Research Centers, Proceedings – 9th International Conference on Management of Technology, Miami, FL, Feb. 2 2000, CD-ROM

[41] G. Patkó, L. Szentirmai, A. Sz. Váradi, Mrs. (2007), Strategy for improvement of innovation potential at University of Miskolc, Proceedings on SEFI and IGIP Joint Annual Conference, Miskolc, Hungary, p. 261-262. (1-8).

[42] Manualul auditului performanței, (2005), Curtea de Conturi a României.

[43] Cibu (Jeflea) Dochița (2008), APLICAREA AUDITULUI PERFORMANȚEI

ÎNTR-O ENTITATE PUBLICĂ CARE PRESTEAZĂ SERVICII PUBLICE, Teză de doctorat, Universitatea Valahia Targoviște.

[44] RAPORT DE AUDIT cu privire la performanța fondurilor publice alocate pe Programul național de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică ORIZONT 2000, Curtea de Conturi a României.

[45] Peter Zentel, Katja Bett, Dorothee M. Meister, Ulrike Rinn and Joachim Wedekind (2004), A Change Process at German University – Innovation through Information and Communication Technologies?, Electronic Journal on e-Learning Volume 2 Issue 1 (February 2004) 237-246.

[00] A. Fayolle, VERSTRAETE T. (2004), „Patru paradigme pentru a identifica domeniul cercetării antreprenoriatului“ , al 7 – lea Congres Internațional Francofon antreprenoriatul și IMM – urile, Asociația Internațională a antreprenoriatului și a IMM – urilor.

Antreprenoriat Wikipedia