MODIFICĂRI CELULARE ASOCIATE PROCESULUI DE ÎMBĂTRÂNIRE COORDONATOR ȘTIINȚIFIC Șl. Dr. Schroder Verginica ABSOLVENT SASNA IULIANA-ELENA CONSTANȚA 2018… [310242]

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE FARMACIE

PROGRAM DE STUDII FARMACIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

Șl. Dr. Schroder Verginica

ABSOLVENT: [anonimizat]

2018

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE FARMACIE

PROGRAM DE STUDII FARMACIE

Avizat

Data

Semnătură coordonator

MODIFICĂRI CELULARE ASOCIATE PROCESULUI DE ÎMBĂTRÂNIRE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

Șl. Dr. Schroder Verginica

ABSOLVENT: [anonimizat]

2018

CUPRINS

LISTA DE ABREVIERI

AND = Acid dezoxiribonucleic

ARN = acid ribonucleic

INTRODUCERE

Îmbătrânirea nu este o stare, [anonimizat], care apar ca urmare a încheierii fazei de dezvoltare și care implică schimbări din punct de vedere biologic și psihologic. Însă, [anonimizat]: [anonimizat], [anonimizat], de posibilitatea de a [anonimizat], a modului în care se adaptează la noile roluri sociale. Sănătatea, conform definiției Organizației Mondiale a Sănătății este o [anonimizat], dar și social. Procentul populației vârstnice are pe zi ce trece o [anonimizat], care au facut posibilă reducerea mortalității infantile prin eradicarea aproape integrală a bolilor infecțioase și prelungirea speranței de viață. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], țesuturi, organe. [anonimizat]. [anonimizat]. Oamenii, [anonimizat], chiar dacă alegerile și acțiunile noastre sunt responsabile de îmbătrânirea rapidă biologică.

PARTEA GENERALĂ

I ÎMBĂTRÂNIREA – GENERALITĂȚI

Dicționarul Larousse (1991) definește îmbătrânirea ca fiind ansamblul de transformări ce

afectează ultima perioadă a [anonimizat]:

[anonimizat], toate acestea concurând la limitarea progresivă a capacității de adaptare.

Teorii privind factorii care influențează îmbătrânirea:

cantitatea de energie determinată genetic;

numărul de calorii puse la dispoziția organismului;

capacitatea de adaptare la factorii stresanți;

capacitatea celulei de a [anonimizat], odată cu epuizarea capacității celulei de a

[anonimizat];

distrugerea celulelor de către radicalii liberi;

programarea genetică a îmbătrânirii.

Aspecte care pot fi luate În considerare când vorbim de îmbătrânire:

[anonimizat];

[anonimizat] o alterare a stării de sănătate;

[anonimizat]e moartea.

Încadrarea în categorii de persoane vârstnice populația unei tări, o persoană de 45 de ani în Zambia poate fi considerată bătrână, deoarece aici speranța de viață la 15 ani este de 59 de ani, comparativ cu Japonia unde speranța de viață este de 89 de ani iar o persoană de 45 de ani este considerată tânără. Popululația globului prezintă o îmbătrânire într-un ritm alarmant: în anul 2000, aproximativ 10% din întreaga populatie avea peste 60 ani. Se estimează faptul că în anul 2050, procentul de vârstnici va fi de aproximativ 21%. Principalele cauze ale deceselor și costurilor de îngrijire a sănătății sunt condițiile legate de vârstă. Astfel reducerea ratei de îmbătrânire ar avea enorme beneficii medicale și financiare. Sunt cunoscute numeroase gene și căi care reglează îmbătrânirea în organismele model.

Bătrânețea este starea ce caracterizează o grupă de vârstă particulară, cea a persoanelor depeste 60 de ani (Fontaine 2008).

Dicționarul Larousse de psihiatrie (1991) definește bătrânețea ca fiind ultima perioadă a

vieții, corespunzând rezultatului normal al senescenței. Senescența este termenul folosit ca sinonim

cu îmbătrânirea, iar senilitatea este termenul folosit ca sinonim cu îmbătrânirea patologică. Un important contribuitor îl reprezintă dezvoltarea senescenței celulare, iar posibila legătură între îmbătrânire și senescență a fost descrisă pentru prima oară de către Leonard Hayflick și Paul Moorhead în 1961. Aceștia explică cum telomerii prezintă incapacitatea telomerilor de a-și menține lungimea datorită procesului de replicare , iar sistemele de protecție cresc, împotriva factorilor de stres, în timpul îmbătrânirii.

Din perspectiva stadiilor lui Erik Erikson, referitoare la evoluția individului avem: pruncia,copilăria timpurie, perioada de la 4 la 5 ani, perioada de la 6 la 11 ani, adolescența, prematuritatea,perioada adultă și bătrânețea. În fiecare dintre aceste stadii se evidențiază o criză care duce lamutații importante in viața individului. Astfel la bătrânețe, individul privește cu satisfacțierealizările din trecut și cu regret ceea ce nu a realizat, trăiește eșecul nerealizărilor din viață.

În gerontologie, există diferențe între:

vârsta cronologică care desemnează numărul anilor de la naștere;

vârsta biologică care corespunde vârstei diferitelor componente ale organismului;

vârsta morfologică, aceasta desemnează modificari ale țesuturilor și ale organelor;

vârsta fiziologica sau funcțională, care desemnează diminuarea capacităților unororgane.

I.1. Clasificare pe grupe de vârstă în geriatrie

Organizația Mondială a Sănătății consideră:

între 60 – 70 ani avem persoane în vârstă;

între 75 și 90 de ani avem persoane bătrâne;

peste 90 de ani avem marii bătrâni.

Simpozionul Canadian de Geriatrie din 1998 vorbește de o clasificare avârstnicilor pe trei grupe de vârstă:

1. 65–74 ani – grupa bătrân-tânăr; aici funcția este păstrată, mai ales

capacitatea ideatică și activitatea culturală;

2. 75–85 ani – grupa bătrân-matur; există o instabilitate fiziologică, dar și

una a funcționalității unor aparate și sisteme, având drept caracteristică marea

diversitate individuală; la cei anterior sănătoși se adaugă o patologie;

3. peste 85 ani – grupa bătrân-bătrân; aceasta a crescut de trei ori, numeric,

față de prima grupă, în ultimii 20 de ani.

Simpozionul de Geriatrie de la București, din 1988, aduce în atenție o altăgrupare pe vârste ale bătrâneții:

1. vârsta mijlocie sau de „tranziție”: 40–60 ani;

2. perioada vârstnică: 65–74 ani;

3. bătrânețea: 75–90 ani;

4. longevitatea: peste 90 ani.

În alte clasificări, se consideră longevivi și cei de peste 85 de ani. O altă clasificare, datând din 1988, este următoarea:

1. 65–74 ani – „trecerea spre bătrânețe”, se consideră o perioadă în care este esențială pentru calitatea vieții supraviețuirea cuplului; în această etapă medicii

spun că este nevoie de un consult medical de aproximativ 40 de minute, în cadrul căruia bolnavul trebuie să se dezbrace singur, astfel încât să se poată observa dificultatea de a se dezbrăca și tremuratul mâinilor;

2. 75–85 ani – „bătrânețe medie”, perioadă în care este de remarcat schimbul de relații din cadrul grupei de vârstă și al celor dintre generații; această perioadă este considerată „vârful conflictelor dintre generații”, integrarea socială devenind acum din ce în ce mai puțin accesibilă;

3. peste 85 ani – „marea bătrânețe” (longevitatea); această etapă ar fi generativă de stări tensionale familiale și subfamiliale; aici relațiile sociale se restrâng la maximum.

În concluzie, distingem:

1. între 55–64 ani: presenescența;

2. între 65–74 ani: vârsta a treia;

3. între 75–85 ani: vârsta a patra (bătrânețea medie);

4. peste 85 de ani: condiția de vârstnic, „bătrân” (longeviv).

Perioada vârstnică nu poate fi încadrată, de toate societățile, între anumite limite fixe. Ea poate varia, așa cum în societățile antice debutul bătrâneții era pe la 60 de ani, iar în societățile tradiționale „bătrân” era considerat cel cu vârsta de 40–50 de ani. În secolul al XIX-lea, bătrânețea era plasată între 50–70 de ani: prima bătrânețe între 70–84 de ani și a doua bătrânețe între 85–100 de ani. Pentru sociologii americani, bătrânețea presupune un ansamblu format din: perioada imediată pensionării, urmată de retragerea din viața activă, 65–74 de ani, și perioada de după 75 de ani.

I.2. Îmbătrânirea la nivel mondial

Segmentul populației vârstnice are pe zi ce trece o pondere tot mai mare, cauzele fiind progresele din medicina, care au făcut posibilă reducerea mortalității infantile prin eradicarea aproape integrală a bolilor infecțioase și prelungirea speranței de viață. Diferențierile între indivizi în ceea ce privește procesul de îmbătrânire, pot fi foarte mari deoarece vârsta cronologică diferă de cea funcțională, unii oameni pot fi productivi până la vârste înaintate de aproape 80 de ani iar alții devin neproductivi la 60 de ani. Speranța de viață influențează și încadrarea în categorii de persoane vârstnice populația unei țări, o persoană de 45 de ani in Zambia poate fi considerată bătrână, deoarece aici speranța de viață la 15 ani este de 59 de ani, comparativ cu Japonia unde speranța de viață este de 89 de ani iar o persoană de 45 de ani aici este considerată tânără. Îmbătrânirea are două principale componente, una dintre ele fiind îmbătrânirea cronologică care se referă la vârsta reală a persoanei, în ani, luni, zile. Această componentă a îmbătrânirii este de neoprit, ireversibilă. A doua componentă este reprezentată de îmbătrânirea biologică și face referire la dezvoltarea și schimbările celulare sau a parametrilor moleculari în organismul uman. Astfel, îmbătrânirea biologică este un set de procese care declanșează deteriorarea sănătății și, spre deosebire de îmbătrânirea cronologică, cea biologică poate fi inversată sau întârziată. Din punct de vedere al sănătății, aceasta este rezultatul modificării structurale și funcționale din molecule, celule, țesuturi și sistemele întregului corp. Manifestarea sa este influențată de mai mulți factori incluzând instabilitatea genomică, uzura telomerilor, modificări epigenetice, disfuncție mitocondrială, senescență celulară, celule stem.

I.2.1. Patologii frecvente și clasificare

Depresia este una dintre dezordinile mentale prezente la vârstnici. Ea semanifestă prin stări de tristețe, apatie, tulburări de memorie și concentrare, insomnie, scăderea apetitului, retragere socială, abuz de alcool. Aceste manifestări au loc din cauza sentimentului de singurătate și neajutorare al vârstnicilor. Pentru combaterea acestei stări depresive medicii recomandă medicație antidepresivă și psihoterapie.

Ipohondria reprezintă o altă dezordine mentală prezentă la vârstnici. Ea semanifestă printr-o preocupare excesivă față de starea propriului corp, ca și prinplângeri exagerate și nejustificate.

Paranoia, reprezentând o dezordine mentală, se manifestă prin sentimentenejustificate de amenințare și neîncredere, apariția sa fiind favorizată de izolarea, singurătatea și deficitul senzorial al bătrânilor.

Delirul se manifestă prin confuzie, cu dezorientare și tulburarea stării deconștiință. Aceste perturbări de conștiință au durată scurtă, de la câteva zile la o săptămână. Apar halucinațiile, iluziile, teama, anxietatea. Printre cauzele apariției acestei dezordini mentale se pot enumera: diversele afecțiuni organice, toxicitatea medicamentoasă, alcoolul, deshidratarea, malnutriția, diverse infecții, unele traumatisme craniene, constipația. Pentru combaterea acestei stări se recomandă comunicarea verbală și menținerea contactului fizic cu bolnavul, chiar atingerea

bătrânului de către persoanele apropiate.

Demența senilă constă în pierderea progresivă a capacității cognitive, cualterarea memoriei, raționamentului abstract, a judecății și modificări ale personalității.

Printre formele clinice ale acestei dezordini mentale se numără și boala Alzheimer. Maladia Alzheimer apare în jurul vârstei de 65–70 de ani. Această boală mai este numită demență degenerativă sau demență senilă primară și reprezintă după unii autori 50% din demențele vârstnicilor, iar după alții, 60% din totalul demențelor ce apar la vârstnici. Durata supraviețuirii acestei boli din momentul diagnosticului variază între 6–20 de ani.

Figura . Modificări în Alzheimer

Refluxul gastro-esofagian: consecința refluxului este esofagita peptică cu pirozis, regurgitări acide și vărsături. Tratamentul vizează îndepărtarea medicamentelor favorizante precum: betablocante, morfină, teofilină, dar și ăndepărtarea alcoolului, cafelei, tutunului. Patologia urinară geriatrică prezintă ca și manifestări clinice expresia îmbătrânirii organelor urinare, fiind dominată de infecții urinare, incontinență urinară, dar si hipertrofie de prostată. Adenomul de prostată afectează aproape majoritatea bolnavilor vârstnici, însă diagnosticul se pune tardiv, prin consultarea medicului în stadii avansate. Micțiunile frecvente reprezintă semnele principale. Complicațiile cele mai întâlnite sunt: infecția urinară, retenția de urină și incontinența urinară. Singurul tratament corect este cura chirurghicală, pe care mulți pacienți o evită.

II. ASPECTE GENERALE PRIVIND STRUCTURA CELULARĂ

Aparatul genetic al celulelor umane curinde structuri celulare ce conțin ADN, nucleul și mitocondriile, și care care intervin în realizarea funcțiilor ADN-ului, ribozomii și centrul celular. Aproximativ 98% din ADN celular este conținut în nucleu, iar numărul de molecule de ADN nuclear este corelat cu numărul de cromozomi, care constituie o caracteristică de specie: astfel avem în celulele somatice ale omului 46 molecule lungi de ADN în cei 46 de cromozomi (set diploid = 2n cromozomi) și în celulele sexuale 23 molecule de ADN în 23 cromozomi (set haploid = n cromozomi). ADN-ul cromozomial este extrem de heterogen, 25 % din secvențele polinucleotidice corespund genelor structurale codificatoare de proteine. Genotipul este format din totalitatea informației genetice, genele, din cei 46 cromozomi ai celulelor, fiind în procent de 50% atât de origine maternă, cât și de origine paternă, în același procentaj. Procentul de 2% din ADN-ul celular este reprezentat de mitocondrii, iar informația genetică din acestea constituie plasmotipul, iar transmiterea informației ereditare se face pe linie maternă. O componentă a aparatului de translație a informației genetice o reprezintă ribozomii, aceștia controlând biosinteza proteinelor. Asigurarea formării aparatului de diviziune este realizată de către centrul celular, în cadrul procesului de transmitere a informației genetice de la o generație de celule la alte celule în timpul mitozei și de la părinți la copii în timpul meiozei.

Figura 1. Structura celulei

Organizarea și funcționarea materialului genetic Informația genetică, cu privire la structura organismului, particularitățile lui funcționale, dar și particularitățile de dezvoltare, reproducere, răspuns la acțiunea factorilor de mediu și interacțiunea dintre diferitele elemente ale aceluiași organism, este deținută de ADN. Această informație genetică este scrisă sub forma unei secvențe ce cuprinde o succesiune a patru tipuri de baze azotate: A, G, C, T. Acestea formează codonii, în urma combinării, denumiți și “cuvintele” codului genetic. Astfel, succesiunea aminoacizilor dintr-un polipeptid este determinată de succesiunea bazelor luate în număr de tre, dintr-un segment codant de ADN. Particularitățile spațiale și funcționale ale proteinei sunt determinate de succesiunea aminoacizilor din polipeptid. Aceste proteine prezintă un rol important în determinarea, directă sau participând în diferite lanțuri metabolice, tuturor structurilor celulare, activităților celulare dar și în apărarea celulei sau realizarea răspunsului la acțiunea diferitor factori. Informația genetică este transmisă din generație în generație cu ajutorul ADN-ului, însă în timpul replicării sau sub acțiunea diferitor factori ai mediului, în molecula lui pot apărea modificări în secvența nucleotidică, respectiv mutațiile. Acestea pot avea caracter adaptiv sau pot fi patologice. Pentru evitarea acumulării de mutații patologice, moleculele de ADN prezintă și o mare unică proprietate, aceea de refacere a structurii inițiale a ADN-ului prin înlăturarea nucleotidelor eronate sau modificate și înlocuirea acestora cu nucleotide normale. În timpul sintezei moleculelor de ARN și proteinelor, ADN-ul realizează informația genetică. Acesta poate fi transcris sub forma unor secvențe nucleotidice de ARN: ARNm, ARNr, ARNt. Ca și procese moleculare de bază, din celulele umane, avem replicarea ADN (suportul transmiterii informației genetice), reparația ADN (suportul stabilității informației genetice), transcripția ADN și translația ARNm (reprezentând suportul relizării informației genetice).

PARTEA SPECIALĂ

III. CELULA ȘI MECANISME IMPLICATE

Îmbătrânirea la nivel celular:

Mitotică- afectează țesuturi ale căror celule se succed generație după generație. Fiecare generație este marcată de timp față de generația precedentă.

Postmitotică- afectează celulele care nu se divid.

Modificările funcționale și structurale de la nivelul tuturor celulelor, se produc odată cu îmbătrânirea. Astfel, lezarea ADN-ului și scăderea capacității sale de reparare este determinată de îmbătrânirea celulară. Înaintarea în vârstă are ca modificări fiziologice celulare, accelerarea îmbătrânirii celulelor și creșterea fibrozei. Comparând celulele îmbătrânite cu cele tinere, primele prezintă adesea caracteristici marcate. De exemplu, nucleul acestora este deseori mărit. Mecanismele lor de proteoliză suferă o reducere majoră a funcționalității, găsită prin evaluarea activității mecanismelor proteozomale și lizozomale. Consecința este acumularea de proteine oxidate și formarea de materiale insolubile, cum ar fi lipofuscinul, un semn distinctiv al celulelor îmbătrânite.

III.1. Modificări celulare în senescență

Figura 2. Diferanța între celula tânără (stânga) și cea îmbătrânită (dreapta)

Un semn distinctiv al celulelor îmbătrânite este formarea lipofuscinei, care este formată din proteine puternic oxidate și lipide. Lipofuscina se consideră a fi unul dintre pigmenții de îmbătrânire, care se găsesc în ficat, rinichi, retină, suprarenale și celule nervoase.

O caracteristică specială a lipofuscinei este autofluorescența sa stabilă, care poate fi utilizată atât pentru detectare, cât și pentru cuantificare. Fibroblastele dermice umane învechite, obținute de la un donor în vârstă de 1 an.

Figura 3. Acumularea de lipofuscină în fibroblaste tinere (stânga) și îmbătrânite (dreapta)

În ceea ce privește activitatea lizozomală, mai multe studii au afirmat că activitatea lizozomală crește în timpul îmbătrânirii celulare, însă există și păreri contradictorii.

III.2. Mecanisme implicate în procesul de senescență

Figura 4. Factorii dăunători ai îmbătrânirii

Stresul oxidativ

Deși oxigenul molecular este indispensabil pentru viață, în acelasi timp el are un efect negativ. Prin absorbția luminii sau a radiațiilor ionizate se produc mari cantități de radicali liberi. Acțiunea ambilor agenți externi, desigur că depinde de cantitatea și de timpul expunerii. Reacțiile enzimatice din organism constituie o sursă inepuizabilă de radicali liberi intermediari,care reacționează între ei sau cu alte substanțe producând compuși stabili. O altă sursă de producere a radicalilor liberi o constituie metabolizarea unor compuși organici. De exemplu, o serie de hidrocarburi cancerigene (benzopiren, metilcolantren), pătrunse în organism ca poluanți, produc radicali liberi prin metabolizare. Unele din mecanismele care generează radicali liberi în țesuturile biologice sunt: xantin oxidaza, activarea neutrofilelor, donarea directă a electronilor din lanțul transportor de electroni de la nivelul mitocondriilor la oxigenul molecular și la enzimele ciclo-oxigenaza și lipoxigenaza. Componentele celulare țintă pentru acțiunea radicalilor liberi include lipidele (lipoproteine cu densitate mică), macromolecule cu structura complex, proteinele și ADN-ul.

Figura 5. Formarea de radicali liberi

Figura 6. Stresul oxidativ

Mitocondria Câteva studii au menționat faptul că ADN mitocondrial poate suferi o deteriorare oxidativă mai mare decât ADN nuclear. Deteriorarea ADN mitocondrial poate bloca turnover-ul mitocondrial și replicarea, cu deteriorarea concomitentă a membranei (procese de peroxidare). Se poate considera parțial că mitocondria servește în calitate de țintă majoră de acțiune a speciilor reactive ale oxigenului în țesuturile îmbătrânite. Acumularea la nivelul ADN-ului mitocondrial a mutațiilor afectează capacitatea mitocondriei de a produce energie accelerând procesul de senescență.

Autofagia celulară Autofagia reprezintă un sistem de degradare al proteinelor, fiind un proces catabolic care apare ca un răspuns la stres sau o cale naturală de a distruge și a recicla componentele deteriorate și inutile. Procesul constă în degradarea de către lizozomi a organitelor celulare, produsul de degradare fiind refolosit. Procesul acesta a fost remarcat pentru prima dată la ficatul de șobolan după administrareade glucagon, de către K. porter și T. Ashford în 1962. Denumirea procesului a fost dată de către biochimistul belgian C. De Duve. Vârstnicii reprezintă un procent semnificativ din întreaga populație, astfel autofagia celulară este privită ca o posibilă soluție pentru îmbătrânirea sănătoasă. Autofagia este reglată de anumiți factori, cum ar fi stresul oxidativ, înfometarea, hipoxia. Confirmarea faptului că stresul oxidativ stimulează autofagia este datorată mai multor studii, ducând în final la recuperarea funcționalității și la protecție celulară.

Proteinele

Agregatele de proteine rezultă din acumularea de proteine oxidate. Agregatele de proteine și legătura lor cu procesul de îmbătrânire au fost cunoscute pentru prima dată în anul 1842, fiind descrise de Hanovra, la vizualizarea citosolului neuronilor imbătrâniți.

Acumularea de proteine denaturate ce depășesc mecanismele intracelulare de degradare duce la accelerarea distrugerii celulare. Modificarea capacității de transport a proteinelor din membrane conduce la alterarea nivelului calciului existent intracelular și afectează nivelele de potasiu din metabolismul celular. Rol important în îmbătrânirea celulară implicată îl reprezintă o enzimă numită polimerază I, iar nivelurile crescute ale acestei enzime duc la o durată crescutăde viață.

La nivel membranar, un important agent de apărare împotriva stresului oxidativ îl constituie conenzima Q (ubiquinona) care este găsită în membranele plasmatice, în toate membranele intracelulare și în lipoproteine cu densitate mică. Se găsește în cantități mari în membranele aparatului Golgi și în membranele lizozomale. Modul de acțiune al conezimei Q depinde de rolul pe care aceasta îl are la nivel celular, putând fi purtător/ transportor de electroni, acceptor de electroni sau transportor de protoni. O acumulare de proteine aberante este cu mult peste nivelul normal admis de proteine oxidate în organism duce la declanșarea sindromului de îmbătrânire precoce: sindromul Werner și sindromuL Hutchinson-Gilford (progeria). Se produce astfel o pierdere celulară prematură și excesivă, având drept consecință disfuncții de organe și instalarea unei boli.

Telomerii

Telomerii sunt secvențe de ADN repetitive, situate la extremitățile cromozomilor noștri, care formează o structură protectoare pentru celule împotriva detectării cromozomilor deteriorați. Aceștia protejează genomul de degradare nucleolitică, recombinare inutilă și fuziune intercromozomală. Telomerii joacă, prin urmare, un rol vital în păstrarea informațiilor din genomul nostru. Telomerii se scurtează cu fiecare diviziune celulară și pot intra în apoptoză sau în oprire replicativă cunoscută sub numele de senescență (moarte celulară), odată ce devin prea scurți. Unele celule au capacitatea de a inversa scurtarea telomerilor, prin ajutorul telomerazei, o enzimă care extinde telomerii cromozomilor. Aceasta este o ADN polimerază dependentă de ARN, adică o enzimă care poate face ADN folosind ARN ca șablon. Enzima se leagă de o moleculă ARN specială care conține o secvență complementară repetării telomerice. Datorită lipsei enzimei telomerazei, ADN nu este copiat până la capăt în timpul replicării, astfel se scurtează cu fiecare ciclu de replicare, iar când este prea scurt, celula nu se poate divide. Durata vieții sănătoase este în strânsă legătură cu telomerii mai lungi la om, iar consecința îmbătrânirii este reprezentată de cedarea organismului prin scurtarea telomerilor. De aceea, lungimea telomerilor poate servi drept ceas biologic pentru a determina durata de viață a unei celule și a unui organism. Anumite celule din țesuturile noastre au capacitatea de a stabiliza lungimile telomerilor într-un mod mai eficient comparativ cu altele. Celulele stem și progenitoarele pot încetini deteriorarea telomerilor printr-un proces numit telomerază. Aceasta este capabilă sa prelungeasca telomerii prin adăugarea unor structuri telomerice repetitive suplimentare, în mod preferențial la telomerii care au devenit critici și care sunt expuși riscului de a deveni disfuncționali. Acest lucru le permite telomerilor să se extindă prin împiedicarea intrării celulelor în apoptoză sau senescență.În contrast direct cu celulele stem care sunt capabile să producă telomerază într-o mică sau mare măsură, în funcție de tipul celular, celulele somatice care alcătuiesc majoritatea organismului, încetează să mai realizeze telomerază chiar cu puțin timp înainte de naștere. Ca urmare, telomerii se scurtează în majoritatea celulelor noastre pe măsură ce înaintăm în vârstă, iar nivelul scăzut de telomerază din celulele stem nu este suficient pentru a împiedica în totalitate deteriorarea telomerilor, însă telomeraza încetinește în mod semnificativ îmbătrânirea. Telomerii se scurtează odată cu vârsta și viteza de scurtare a telomerilor poate indica ritmul îmbătrânirii. Au fost raportate pierderi de 55 de perechi de baze de ADN telomeric, pe an.

Figura 7. Lungimea telomerilor la diferite vârste

Figura 8. Telomerii

Anumiți factori ai stilului de viață, cum ar fi fumatul, obezitatea, lipsa de exerciții fizice și consumul de alimentație nesănătoasă pot crește ritmul de scurtare al telomerilor, ducând la boală și/ sau moarte prematură. Mai multe studii indică faptul că telomerii mai scurți sunt un factor de risc pentru cancer. Persoanele cu telomerii mai scurți par să aibă un risc mai mare de apariție a cancerului pulmonar, vezicii urinare, gastrointestinal și la nivelul capului și gâtului. Anumiți indivizi se pot naște, de asemenea, cu telomeri mai scurți sau pot avea tulburări genetice care conduc la telomeri mai scurți. Astfel de indivizi prezintă un risc mai mare de a dezvolta o boală coronariană prematură și îmbătrânirea prematură. Fumatul și obezitatea par a avea efecte adverse asupra telomerilor și asupra îmbătrânirii. Fumatul poate accelera scurtarea telomerilor și procesul de îmbătrânire. Tratarea excesivă a telomerilor poate duce, de asemenea, la instabilitate genomică. În mod consecvent, telomerii în majoritatea celulelor canceroase sunt mai scurți în raport cu celulele normale. Fumatul este asociat cu o scurtare accelerată a telomerilor, astfel doza de fumat al tigărilor este corelată negativ cu lungimea telomerilor. Prin urmare, uzura telomerilor cauzată de fumatul unui pachet de țigări pe zi pe o perioadă de 40 de ani este echivalentă cu 7,4 ani de viață. Babizhayev și colaboratorii săi au propus calungimea telomerilor să poată servi drept biomarker pentru evaluarea daunelor oxidative cauzate de fumat și să prezică rata la care o persoană îmbătrânește. Astfel, fumatul crește stresul oxidativ, accelerează scuratea telomerilor și poate crește ritmul procesuluide îmbătrânire. Obezitatea este, de asemenea, asociată cu creșterea stresului oxidativ și al ADN-ului, accelerând scurtarea telomerilor. Telomerii, la femeile obeze, s-au dovedit a fi semnificativ mai scurți decat cei ai femeilor slabe din aceeași grupa de vârstă. Pierderea excesivă a telomerilor la persoanele obeze a fost calculată ca fiind echivalentă cu 8.8 ani de viață, un efect care pare a fi mai rău decât fumatul. Un alt factor dăunător lungimii telomerilor îl reprezintă expunerea la agenții nocivi și natura profesiei. Un studiu realizat de Hoxha și colaboratorii săi, a evaluat lungimea telomerilor în leucocitele provenite de la lucrătorii din birouri și ofițerii de poliție rutieră expuși la poluarea din trafic. Cercetătorii au constatat că lungimea telomerilor în cadrul polițiștilor de trafic a fost mai scurtă în cadrul fiecărui grup de vârstă, comparativ cu lungimea telomerilor lucrătorilor de la birou. În mod similar, limfocitele muncitorilor ce intră în contact cu cocsul, fiind expuși la hidrocarburi aromatice policiclice, au avut telomeri semnificativi mai scurți, mărind evidența deteriorării ADN-ului și instabilității genetice. Astfel, expunerea la agenți nocivi organismului, care pot induce daune ADN-ului în general sau cu atât mai mult telomerilor, poate crește riscul de cancer și ritmul îmbătrânirii. Stresul este asociat cu eliberarea hormonilor glucocorticoizi de către glanda suprarenală. S-a demonstrat că acești hormoni reduc nivelul de proteine antioxidante și, prin urmare pot provoca leziuni oxidative crescute asupra ADN-ului și scurtarea accelerată a telomerilor. În urma unui studiu, femeile, expuse la stres în viața lor de zi cu zi, au prezentat o creștere a presiunii oxidative, o activitate redusă a telomerazei și o scurtare a telomerilor în celulele mononucleare din sângele periferic, comparativ cu femeile din grupul de control. Important de menționat faptul că diferența între lungimea telomerilor în aceste două grupuri a fost echivalată cu 10 ani de viață, indicând astfel că femeile aflate sub stres au fost în pericol cu privire la debutul precoce al problemelor de sănătate legate de vârstă. Deoarece lungimea telomerilor poate indica vârsta biologică a unui om, stresul cu siguranță afectează negativ sănătatea și longevitatea. Cassidy și colaboratorii săi au studiat impactul fibrelor, grăsimilor și proteinei asupra telomerilor. Lungimea acestora este în legătură pozitivă cu aportul alimentar de fibre și este asociată negativ cu circumferința taliei și cu aportul de acizi grași polinesaturați, în special acidul linoleic. Speranța cea mai mare de viață a japonezilor este asociată cu un nivel scăzut de proteine și un consum ridicat de carbohidrați în dietă. De asemenea, s-a demonstrat faptul că un consum dietetic de antioxidanți reduce viteza de scurtare a telomerilor. Farzaneh-Far și colaboratorii săi, în urma unui studiu, au arătat faptul că o dietă conținând acizi grași omega-3 antioxidanți este asociată cu reducerea ratei de scurtare a telomerilor, în timp ce lipsa acestor antioxidanți se corelează cu o creștere a ratei de uzură a telomerilor, în cazul persoanelor participante la studiu. În mod similar, femeile care au consumat o dietă lipsită de antioxidanți aveau telomerii mai scurți și prezentau un risc moderat de dezvoltare a cancerului de sân, în timp ce consumul unei diete bogate în antioxidanți precum vitamina e, vitamina C și beta-carotenul a fost asociat cu risc mai mic de cancer mamar. Antioxidanții pot proteja ADN-ul telomeric de leziunile oxidative cauzate de agenții extrinseci și intrinseci de distrugere ai ADN-ului. Un factor benefic de împiedicare a scurtării telomerilor și întârziere a procesului de îmbătrânire este reprezentat de exercițiile fizice. Song și colaboratorii săi au demonstrat că exercițiile pot reduce grăsimile dăunătoare și pot ajuta la mobilizarea deșeurilor pentru o eliminare mai rapidă, conducând la reducerea stresului oxidativ și conservarea ADN-ului și a telomerilor, prin urmare, să reducă ritmul îmbătrânirii și bolilor asociate vârstei.

Figura 9. Apoptoza

Apoptoza, cunoscută și ca moartea programată a celulei, reprezintă un proces fitiologic în dezvoltarea embrionară și apărare a organismului de factori externi, iar prin dezechilibrul acesteia pot apărea anomalii ca și politactilia, disfunții imunologice. Este un proces care este determinat genetic și cu o amplă cale de semnalizare cu un rol important în echilibrul dintre moartea programată a celulelor și geneza altor celule noi. Modalitățile de evitare a echilibrului pot duce la dezechilibre, iar in cazul cancerelor se realizează o evitare a apoptozei care duce la dezvoltarea anormală a celulelor. Apoptoza și senescența reprezintă procese fiziologice care au rol de a menține echilibrul dintre moartea celulară și generarea noilor celule afectate în urma diferiților factori, iar dereglările acestor procese duc la boli grave, atât în deficiența de celule cât și în diviziunile necontrolate ale celulelor.

III.3. Fenomene de îmbătrânire la nivelul unor sisteme

Sistemul musculo-scheletic

Odată cu înaintarea în vârstă oasele tind să piardă din densitatea minerală osoasă. Astfel, riscul de producere a fracturilor crește, iar rezistența oaselor scade. O scădere rapidă a densitățiiminerale osoase, din cauza nivelului scăzut de estrogen, se înregistrează la femei, după menopauză.

Fig 10. Stadiile sanătății oaselor (30 de ani, 50 de ani și 70 ani)

Fig 11. Densitatea osoasă (os normal și os din osteoporoză)

După vârsta de 30 de ani și continuând pe tot parcursul vieții, masa musculară și forța musculară încep să scadă. Cu toate acestea, atât masa cât și forța musculară se reduc cu aproximativ 15% în timpul vieții unui adult. Scăderea importantă a masei musculare se numește sarcopenie și apare din cauza unor afecțiuni sau a lipsei de activitate fizică pe o perioadă lungă de timp.

Sistemul respirator

La nivelul sistemul respirator, odată cu înaintarea în vârstă, apar modificările produse în contextul deteriorării progresive a țesutului pulmonar, creșterea rigidității cutiei toracice și reducerea rezervei de mușchi respiratori. Modificările pulmonare, apărute în urma înaintării în vârstă, sunt prezente atât la nivel parenchimatos, cât și la nivelul țesutului interstițial.

Sistemul cardiovascular

Modificările întâlnite în îmbătrânirea fiziologică a sistemului cardiovascular, apar atât la nivel structural (hipertrofia ventriculară stângă, fibroze valvulare), cât și funcțional. La nivelul țesutului excitoconductor au loc modificări de tip degenerativ.

Sistemul digestiv

La nivelul sistemului digestiv apar modificări care progresează odată cu vârsta, acestea fiind de tipul celor morfo-funcționale. Astfel avem scăderea contracției musculare esofagiene, scăderea secreției de acid gastric și a evacuării conținutului gastric. Mai este afectată motilitatea colonului, ducând la modificări importante ale tranzitului intestinal și la apariția constipației cronice.

Sistemul reno-urinar

Rinichiul prezintă capacitatea de a-și menține homeostazia mediului intern, în îmbătrânirea renală. Apar modificări structurale și modificări funcționale la nivelul celulei tubulare renale și a răspunsului la factorii hemodinamici și endocrini. La persoanele cu vârsta de peste 80 de ani, aproximativ 30% din numărul de glomeruli de la nivelul cortexului renal sunt complet sclerozați.

Sistemul endocrin

Un factor important, ce influențează procesul de îmbătrânire, este reprezentat de modificările hormonale și structurale ale glandelor endocrine (moartea celulară programată, distrugerea autoimună a glandei sau modificările de la nivelul țesutului glandei endocrine). Odată cu înaintarea în vârstă, modificările pot influența secreția hormonală, secundar modificărilor fiziologice, dar poate apărea și modificarea transportului hormonilor la nivelul celulei.

Sistemul nervos

Acumularea de lipofuscină în neuroni reprezintă cel mai evident aspect al îmbătrânirii neuronale. Însă, sistemul nervos este vulnerabil în fața unor afecțiuni sau leziuni, precum: degenerarea celulei nervoase poate duce la apariția bolii Alzheimer, boala Huntington sau boala Parkinson, inflamarea oligodendrocitelor determină apariția sclerozei multiple, infecția cu virusuri, bacterii sau alte microorganisme care afectează creierul și măduva spinării determină meningită sau encefalită, întreruperea sau reducerea semnificativă a fluxului sangvin la nivelul creierului poate provoca accidentul vascular cerebral, prezența leziunilor sau a formațiunilor tumorale determină leziuni structurale ale creierului sau ale maduvei spinării.

Sistemul senzorial

Tulburările de vedere au o prevalență crescută la persoanele cu vârsta peste 65 de ani. Acest lucru are un impact negativ asupra funcțiilor cognitive și în menținerea independenței funcționale. Principalele modificări fiziologice ce apar odată cu înaintarea în vârstă sunt: scăderea flexibilității cristalinului, creșterea duratei răspunsului reflexelor papilare și apariția cataractei. Pierderea auzului de înaltă frecvență, scade capacitatea de a recunoaște vorbirea și afectează calitatea vieții sociale, a sănătății fizice și a relațiilor cu prietenii și familia. De asemenea, consecința diminuării mirosului va duce la diminuarea gustului și în consecință a apetitului cu afectarea stării de sănătate.

IV. ÎMBĂTRÂNIREA INDUSĂ DE MUTAȚII

Tabel 1. Gene de longevitate care conferă o viață mai lungă și boli genetice

IV.1. Sindromul Hutchinson-Gilford (Progeria la copil)

Sindrom numit după doctorii care l-au descris pentru prima dată în Anglia, în 1886 de către Dr. Jonathan Hutchinson și în 1897 de Dr. Hastings Gilford. Acesta reprezintă o afecțiune autozomală cu transmitere recesivă, cu semne de senilitate încă de la vârsta de 10 ani. Cauza este reprezentată de o mutație în gena LMNA (cromozomul I), care duce la instabilitatea nucleului celulei. Semnele sunt: pierderea de țesut adipos și păr, îmbătrânirea pielii, dislocarea șoldului, boala cardiovasculară și ateroscleroză generalizată. Cazurile întâlnite sunt de 1 caz la 8 milioane de nașteri, iar decesul survine în jurul vârstei de 13 ani prin infarct de miocard sau AVC.

Figura 12. Copil de 4 ani Figura 13. Adolescent 17 ani (Sasmson Gordon Berns)

IV.2. Sindromul Werner (Progeria adultă)

Afecțiune genetică rară, autozomal-recesivă, definită în anul 1904, pe baza sclerodermicului, a pielii subțiri și a cataractei bilaterare. Cauza este reprezentată de deteriorarea genei care codifică o helicază (enzimă necesară în repararea AND-ului) localizată pe cromozomul 8. Subiecții se dezvoltă normal până la pubertate, iar îmbătrânirea precoce manifestându-se la adultul tânăr, decesul survenind în jurul vârstei de 40 ani în urma apariției aterosclerozei sau a tumorilor maligne.

Figura 14. Sindrom Werner

IV.3. Sindromul Cockayne

Boală congenitală autosomal-recesivă, rară, se asociază cu un defect de reparare a ADN-ului. Este caracterizată prin atrofia țesutului subcutanat și al pielii, creștere insuficientă, afectarea dezvoltării SNC, îmbătrânire prematură, căderea generalizată a părului, alterarea vocii Decesul survine în jurul vârstei de 6-7 ani.

Figura 15. Copil cu sindrom Cockayne la vârsta de 1 lună, 6 luni, 12 luni și 19 luni

IV.4. Sindromul Down

Sindromul Down este o tulburare genetică complexă care apare când există o copie suplimentară a unui cromozom specific, cromozomul 21. A fost descoperit de John Langdon Down în 1866. Genetica joacă un rol major în dezvoltarea fătului. Anomaliile cromozomiale cu sindromul Down apar în timpul fazei de divizare celulară meiotică. Acest lucru se poate întampla din cauza creșterii vârstei materne, deși există mame mai mici de 35 de ani care au conceput un copil cu sindrom Down. În plus există o serie de afecțiuni asociate cu sindromul down, cele mai frecvente fiind defectele cardiace, leucemia, problemele gastrointestinale, probleme de vedere și auz, probleme dentare, boală tiroidiană, epilepsie și boala Alzheimer.

Figura 16. Bebeluș cu sindrom Down Figura 17. Adult cu sindrom Down (56 ani)

V. TEORII ÎNTÂLNITE ÎN SENESCENȚĂ

În cadrul cercetărilor științifice, în ultimii ani au fost aduse diferite teorii prin care se încearcă explicarea procesului de îmbătrânire. Până în prezent, nu există o singură teorie care să explice pe deplin toate aspectele îmbătrânirii. Teoria acumulărilor de erori este propusă în 1963. Se bazează pe acumularea progresivă de proteine alterate (inclusiv enzime) ca rezultat al erorilor în cursul transcripțiilor și translațiilor. Aceasta duce la o evoluție progresivă a defecțiunilor ducând la moartea celulei. Recent, teoria nu mai este susținută de cercetători. Astfel, s-a dedus faptul că: nu toate celulele îmbătrânite conțin proteine alterate, dacă sunt introduse proteine sau enzime alterate într-o celulă, acestea nu determină îmbătrânirea ei prematură.

Teoria legăturilor încrucișate (Cross-Linkage) Anumite proteine din organism devin cross-link-ate, prin urmare nu participă la activitățile metabolice normale. Se pot acumula “deșeuri” ex. lipofuscina, astfel avem ca rezultat incapabilitatea țesuturilor de a funcționa la maxima lor capacitate. Pentru a preveni procesele de cross-link-are, unii cercetători recomandă exercițiul fizic și restricții în dietă.

Teoria radicalilor liberi

Sunt mai mult de 300 de teorii care explică fenomenul îmbătrânirii. Dintre toate teoriile, teoria radicalilor liberi în îmbătrânire, postulată pentru prima data de Harman, este cea mai întâlnită și larg testate. Aceasta este bazată pe natura chimică și prezența permanentă a radicalilor liberi. În ambele cazuri ale lezării ADN-nuclear, precum și cel mitocondrial, radicalii liberi induc stresul oxidativ în celule. Radicalii liberi sunt produși intermediari cu număr impar de electroni, se atașează de alți atomi și rup toate moleculele fără a cruța ADN-ul. Radicalii liberi rezultă din metabolismul celular oxidativ și au durată de viață scurtă. Prezintă rol în îmbătrânirea normală și cea patologică (boala Alzheimer, diabet zaharat, ateroscleroză). Postulatul teoriei îmbătrânirii este bazat pe reacțiile radicalilor liberi, implicate în producerea modificărilor datorate îmbătrânirii. Radicalii liberi au rol în deteriorarea mitocondrială și în senescența permanentă. Rezultatele îmbătrânirii arată într-adevăr scăderea numărului de mitocondrii și că organitele din celulele îmbătrânitesuferă alterări biochimice. Organismul are ca sistem de apărare: antioxidanții.

Teoria “Wear&Tear”

Este propusă inițial în 1882 și face referire la faptul că o celulă are o anumită cantitate de energie disponibilă, insă celulele se uzează în timp datorită utilizării continue: asemenea mecanismelor unei mașini.

Teoria programării (limita Hayflick)

Aceasta este bazată pe experimentele efectuate pe celule fibroblastice fetale și pe capacitățile lor (1961). Celulele se pot reproduce doar de un număr limitat de ori deoarece fiecare mitoză scurtează telomerii ADN până ajung la o lungime critică, când intră în senescență. Speranța de viață este programată în anumite limite funcție de fiecare specie.

Teoria imunologică

Sistemele imunocompetente sunt implicate în îmbătrânire deoarece: funcția imunologică scade odată cu vârsta, numărul de auto-anticorpi crește odată cu vârsta.

Teoria controlului neuro-endocrin (pace-maker-ilor)

Există un program genetic al îmbătrânirii codat în creier, controlat și legat de țesuturile periferice prin hormoni. Exemplu: menopauza și concentrația de hormoni estrogeni/ progesteron, ritmul circadian și concentrația melatoninei (concentrația acesteia scade abrupt după pubertate).

Teoria metabolică/restricției calorice

Restricția calorică crește speranța de viață la mai multe specii de organisme, astfel reducerea cu 30% a ingestiei calorice crește semnificativ speranța de viață.

VI. DOZAREA MEDICAMENTELOR CORELATĂ CU MODIFICARILE METABOLISMULUI ÎN ÎMBĂTRÂNIRE

Particularitățile fiziologice ale vârstnicului sunt: hidremie redusă, funcția enzimelor oxidazice microzomale și funcția renală diminuate. Aceste particularități pot modifica profilul farmacologic al medicamentelor, comparativ cu adultul. De aceea, în general, trebuie redusă posologia, la vârstnic.

La persoanele cu vârsta de peste 70 de ani, posologia trebuie redusă față de adult, în general și în special pentru medicamentele hidrofile (exemplu: aminoglicozide), deoarece la persoana vârstnică scade apa totală ( hidremie și apa extracelulară). În cazul în care este vorba despre un vârstnic obez, la instituirea posologiei pentru medicamentele înalt lipofile (exemple: benzodiazepine tip diazepam, beta-adrenolitice tip propranolol), trebuie sa se țină seama de greutatea reală.

În cazul administrării medicamentelor ce pot provoca reacții adverse acute grave, trebuie instituită supravegherea terapeutică. Exemple: medicamente cu acțiune asupra SNC ( anticolinergice centrale), medicamente cardiovasculare, anticoagulante orale.

O atenție sporită trebuie atribuită medicamentelor anticolinergice centrale, care produc la vârstnici următoarele: confuzie, dezorientare, tulburări de memorie, halucinații, ca o consecință a reducerii numărului de neuroni colinergici centrali.

Multe statistici demonstrează faptul că odată cu înaintarea în vârstă, tot mai multe medicamente se prescriu acestor pacienți, față de grupele de vârstă mai tinere. Acestea prezintă și o importanță economică, dar și medicală, deoarece studii de referință demonstrează creșterea riscului de a prezenta efecte adverse.

Astfel, în urma unor studii, Lew și Charles, urmărind pacienți în vârstă de peste 75 de ani, menționează ca 87% dintre aceștia urmau un tratament continuu cu medicamente, 34 luând cel puțin 3-4 medicamente pe zi. O cifră asemănătoare, respectiv 81,3% (dintre care aproximativ 26% consumau între 4 și 6 substanțe active zilnic), a fost descoperită de Williamson, într-un studiu care a cuprins peste 2000 de pacienți cu vârsta de peste 65 de ani. Cel mai adesea erau folosite medicamente precum: diuretice, analgezice-antipiretice, tranchilizante, hipnotice, sedative, digitalice și anticonvulsivante.

Odată cu înaintarea în vârstă, apar modificări farmacocinetice, care, alături de prezența concomitentă a unor boli ale principalelor organe implicate în metabolizare și eliminarea medicamentelor, duc la creșteri ale concentrațiilor plasmatice ale medicamentelor cu risc de toxicitate (efecte adverse).

Mecanismele homeostatice devin ineficiente, la această categorie de vârstă, cu posibilități minime de a compensa unele efecte adverse ale medicamentelor, cum ar fi hipotensiunea ortostatică a antihipertensivelor (IECA, alfa-blocante). Desigur, trebuie menționat faptul că, la aceste persoane, răspunsul sistemului nervos central sau a sistemului imun la medicamente se modifică, astfel încât devin mult mai sensibili la acțiunea sedativelor sau a unor molecule alergene. La grupa de vârstă 70-80 de ani, se observă de trei ori mai multe efecte adverse decat sub 50 de ani,astfel s-a pus în discuție necesitatea unei abordări diferențiate a farmacoterapeuticii la vârsta a treia.

Particularităță structurale biochimice și fiziopatologice, la nivel digestiv, sunt puse în evidență de către unii autori, ca o consecință a senescenței. Astfel se evidențiază o reducere a parenchimului funcțional, concomitent cu reducerea sintezelor enzimatice.

Există și cercetări contradictorii ce apar cu privire la acidul clorhidric, unii autori semnalând scăderea, alții creșterea ph-ului sucului gastric. Această modificare, alături de reducerea numărului de celule absorbante și o întârziere în evacuarea gastrică și o creștere a motilității intestinale, sunt factori de natură să modifice absorbția unor subtanțe active.

La vârstnici, fluxul sanguin intestinal este redus la jumătate, iar motilitatea gastrică este crescută datorită tendinței de reducere a secreției gastrice acide. De aceea, la aceste persoane absorbția fierului, galactozei, calciului și tiaminei sunt reduse.

Prin reducerea efectului primului pasaj hepatic al medicamentelor, biodisponibilitatea poate crește. Metabolismul medicamentelor se realizează cu preponderență în ficat, însă greutatea acestui organ scade cu aproximativ 30% la vârstnic față de adultul tânăr, astfel au loc procese de scădere a activității enzimatice microzonale a fluxului sanguin hepatic și a capacității de conjugare cu substanțe endogene.

Modificările vitezei clearance-ului hepatic al medicamentelor prezintă consecințe practice deosebite deoarece creșterea timpul lor de înjumătățire și acumularea lentă a medicamentului sau a metabolitului lor activ, pot duce la creșteri ale incidenței reacțiilor adverse ce apar după mai multe zile sau săptămâni de la inițierea tratamentului.

La vârstnicii cu vârsta de peste 80 de ani, filtrarea glomerulară este mai mică de 60-70 ml/minut, iar afecțiunile aparatului urinar asociate vârstei înaintate, cum ar fi adenomul periuretral, pot reduce și mai mult funcția renală.

Tabel 1. Efectele vârstei asupra clearance-ului hepatic a unor medicamente

Tabel 2. Exemple de medicamente la care se impune ajustarea dozelor, la vârstnici

Vârsta poate influența și răspunsul la medicamente. Modificările farmacodinamice la această categorie de pacienți poate consta în următoarele:

scade numărul de receptori;

se modifică conformațional receptorii, dar și afinitatea medicamentelor la receptori;

au loc modificări morfologice și funcționale ale barierelor naturale (modificarea permeabilității barierei hematoencefalice crește susceptibilitatea vârstnicilor la hipnotice);

organul țintă prezintă o alterare morfologică și funcțională;

sintezele proteice hepatice se reduc (reducerea sintezei factorilor de coagulare la bătrâni necesită doze mai mici de warfarină decât la tineri).

Procesul de îmbătrânire se reflectă în urma acestor modificări, la care se adaugă și prezența unor procese patologice cronice și a unor factori de mediu. Riscul efectelor adverse crește odată cu administrarea simultană a mai multor medicamente. De aceea, este important ca tratamentul inițial, la pacienții în vârstă, să fie cu doze mici și, pe cât posibil, cu un număr cât mai mic de medicamente.

VI.1. Efectele unor medicamente frecvent utilizate la vârstnici

Datorită faptului că persoanele vârstnice suferă de mai multe boli și astfel ajung să-și administreze mai multe medicamente cu substanțe active diferite, este posibil ca prin interacțiune să apară atât efecte benefice cât și efecte adverse generatoare de patologie iatrogenă. Astfel unele medicamente, precum vasodilatatoarele, pot induce scăderi importante a presiunii sanguine cerebrale și instalarea unor stări de ischemie cerebrală și confuzie. Dintre medicamentele cu efect sedativ, cel mai utilizat este nitrazepamul, astfel că la pacienții vârstnici, doza trebuie coborâtă până la 2,5 mg deoarece o doză de 10 mg este generatoare de efecte secundare și somnolență reziduală. Neliniștea, dar și agitația și depresia sunt întâlnite frecvent la pacienții cu demență, dar sunt ameliorate de fenotiazine (tioridazină). Acestea pot prezenta frecvent reacții adverse specifice neurolepticelor: sindrom extrapiramidal (pseudoparkinsonism) manifestat prin rigiditate musculară, hipotensiune ortostatică, hipotermie. Despresia, prezentă des la pacienții în vârstă, necesită de cele mai multe ori, un tratament. Antidepresivele triciclice administrate in cazul acesteia, pot fi generatoare de hipotensiune posturală atât prin efecte parasimpaticolitice cât și prin interacțiunea cu alte medicamente. Astfel, doza terapeutică la vârstnici se va stabili pornind de la doza minimă terapeutică și crescând, treptat, doza până la apariția efectelor terapeutice. Medicația antihipertensivă este foarte frecvent utilizată la pacienții în vârstă, rolul acestora fiind cunoscut în reducerea morbidității și mortalității la această categorie de vârstă, însă hipotensivele sunt de multe ori generatoare de efecte diverse. Se recomandă diureticele, blocanții de canale de calciu, inhibitorii de enzime de conversie a angiotensinei. Efectele adverse care apar frecvent în urma administrării de diuretice pot fi: hipotensiunea posturală, intoleranța la glucoză, tulburări electrolitice. Un efect advers care poate induce la această categorie de pacienți serioase tulburări de ritm cardiac este hipopotasemia. De aceea, se urmărește periodic potasemia. Neapărat necesară este monitorizarea potasemiei la pacienții vârstnici și aceasta trebuie făcută mai ales atunci când există și o disfuncție renală iar în schema de tratament a insuficienței cardiace există inhibitori de enzimă de conversie a angiotensinei, care pot induce hiperpotasemii. De menționat faptul că prezența unor antiinflamatoare nesteroidiene în medicația vârstnicului poate anula efectele diuretice. Toxicitatea dată de Digoxin la pacienții vârstnici se datorează afectării funcției renale și a reducerii volumului aparent de distribuție. Manifestările toxicității digitalei sunt: confuzia, greața, vărsăturile, tulburări vizuale și dureri abdominale care pot mima un abdomen acut. Cel mai frecvent, toxicitatea digoxinului este indusă de utilizarea diureticelor kaliuretice sau de existența unei disfuncții renale. Astfel, prezența acestor efecte adverse, este necesar să se reconsidere indicația digitalicelor la vârstnic, ele fiind rezervate numai pentru cazurile cu fibrilație atrială cu frecvență mare sau cu insuficiența cardiacă congestivă. Inhibitorii enzimei de conversie ai angiotensinei (IECA) reprezintă o categorie de medicamente frecvent administrată pacienților vârstnici în tratamentul hipertensiunii arteriale sau insuficienței cardiace cronice. Cele mai frecvente efecte adverse specifice acestui grup de medicamente sunt: hiperpotasemia, hipotensiunea ortostatică, insuficiența renală (la cei cu stenoză de arteră renală). Lidocaina prezintă un timp de înjumătățire prelungit la vârstnici datorită volumului de distribuție crescut. Cu toate acestea, se impune prudență în administrarea dozelor la vârstnici datorită sensibilității mari la acest medicament și a riscului de toxicitate. Vârstnicii, după administrarea AINS, pot prezenta ca și reacții adverse: ulcer peptic, iritații gastro-intestinale, sângerări, retenție hidro-salină, leziuni renale. Principalele AINS se elimină predominent pe cale renală la vârstnici, iar funcția renală este redusă astfel există tendința de acumulare rapidă a acestor medicamente. Astfel, există consecințele negative asupra principalelor organe afectate: tract digestiv, rinichi. Pacienții vârstnici cărora li se administrează AINS, trebuie monitorizați din punct de vedere al funcției renale. Pentru a limita efectele gastro-intestinale induse de AINS, se recomandă la pacienții în vârstă asocierea de Misoprostol.

VII. EXEMPLE DE TERAPII FOLOSITE ÎN COMBATEREA ÎMBĂTRÂNIRII ȘI FACTORI FAVORIZANȚI:

VII.1. Oxigenoterapia

Conceptul de oxigen, ca agent terapeutic, a fost pentru prima dată propus în anii 1920 de către Alvin Barach. Terapia cu oxigen (oxigenoterapia) este o terapie utilizată în toată lumea și care diminuează efectele negative pe care concentrațiile scăzute de oxigen le au asupra metabolismului celular. Studiile au arătat o relație directă între efectele pozitive ale terapiei și numărul orelor alocate acesteia. Prin intermediul oxigenoterapiei este sporită capacitatea mușchilor de a utiliza oxigenul în producerea de energie, cu creșterea rezistenței fizice și a oxigenării tisulare, a proceselor cognitive și a calității somnului. Cu ajutorul acestei metode, poate fi realizată o rapidă oxigenare a sângelui cu până la 100%, pot fi sensibilizate celulele tumorale față de agenții chimici sau radioterapici, reducându-se, totodată, efectele secundare imprimate de aceste forme alopate de terapie. În plus, combinată cu o dietă specifică, poate fi distrusă bariera hipoxică din micromediul tumoral, cu creșterea oxigenării și a șanselor de apoptoză a celulelor canceroase. Abilitatea corpului de a transfera oxigenul de la nivelul plămânilor la celule este, poate, cel mai important factor de susținere a unei vieți sănătoase. Acest mecanism de transfer devine tot mai prejudiciat odată cu înaintarea in vârstă, crescând, astfel, susceptibilitatea la boli. Prin efectele asupra metabolismului general, terapia cu oxigen reușeste sa intervină și să îmbunătățească acest mecanism. La vârsta de 30 de ani, cantitatea de oxigen pe care o celulă o primește din sânge este semnificativ mai mare decât cantitatea primită atunci când o persoană are 70 ani. Odată cu îmbătrânirea, presiunea oxigenului scade. Așadar, în timp ce volumul de oxigen inspirat poate rămâne constant, dând senzația că primim îndeajuns oxigen, în realitate, cantitatea de oxigen care ajunge la celule este insuficientă datorită valorii mult prea reduse a presiunii ce determină dizolvarea oxigenului și astfel, absorbția lui de către celule. Această terapie presupune inhalarea unei cantități de aproape 4 ori mai mare de oxigen decât cea normală (90% vs. 20.08%) cu ajutorul unui dispozitiv medical special și al unei măști sigilate purtate de pacient. Acest lucru previne inspirarea aerului din mediul ambiental al camerei în timpul tratamentului, asigurând eficiența maximă a terapiei. După numai 2 minute de inhalație, această cantitate crescută de oxigen declanșează un răspuns antiinflamator în corp. Efectele sunt cumulative și cresc metabolismul în mod vizibil în mai puțin de o săptămână. Această elevare a nivelului de oxigen poate fi menținută timp de 3 zile, efectele antiinflamatorii fiind înregistrate până la 1 an. Experiența clinică atestă faptul că terapiile cu oxigen au fost utillizate cu succes în cazul a numeroase patologii precum: insuficiență cardiacă, cardiomegalie, tensiune arterială mare, cancer, stres, afecțiuni dermice, boli degenerative asociate procesului de îmbătrânire. Beneficiile generale ale terapiei cu oxigen: creșterea oxigenării țesuturilor, chiar și a celor insuficient irigate, stimularea activității enzimatice, stimularea metabolismului lipidic, cu scăderea greutății corporale, stimularea activității cerebrale, stimularea proceselor de detoxifiere. Terapia este contraindicată femeilor însărcinate, pacienților cu boli pulmonare obstructive. De asemenea, terapia nu poate fi administrată concomitent cu medicamente din clasa catecolaminelor, corticosteroizilor, hormonilor.

VII.2. Ozonoterapia

S-a demonstrat faptul că ozonoterapia are un puternic efect în procesele anti-aging și poate aduce un plus de energie pacientului, o senzație de reîntinerire atât fizică cât și psihică. Ozonul, gaz cu miros specific, îl putem simți mai ales în zilele de vară, după o ploaie cu descărcări electrice. Acesta este înâlnit în aerul din munți, oferindu-i omului o energie și o bună dispoziție. Ozonul reprezintă gazul care întreține viața pe pământ, stratul de ozon constituind un filtru natural care absoarbe cea mai mare parte a radiaților ultraviolete, periculoase pentru organismele vii, el fiind folosit în anumite concentrații pentru protejarea împotriva acțiunii unor factori nocivi care duc la îmbătrânire și la apariția unor boli. Acest gaz vital, împreună cu oxigenul, constituie baza unei terapii nemedicamentoase revoluționare, cu efecte dovedite în tratarea unor boli, dar și în cosmetică, în tratamentele anti-age, denumită și “Ozonoterapia”. Această terapie este o metodă revoluționară de revitalizare a întregului organism, cu un efect spectaculos asupra pielii, organelor și a sângelui, acționând din interior spre exterior, având rezultate de lungâ durată. Într-o singură ședință de terapie, o cantitate de 2 litri de sânge se curăță, se detoxifică și se îmbogățește cu ozon. Sângele este amestecat cu o cantitate egală de ozon de o anumită concentrație, după care este reperfuzat pacientului. Procedura este nedureroasă, nu prezintă niciun risc pentru pacient și durează aproximativ 60 de minute. În general, această terapie este recomandată atunci când tratamentul obișnuit, de lungă durată, nu dă rezultate, aceasta având în primul rând, rol preventiv în cazul afecțiunilor cardiovasculare (ateroscleroză, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială, arterită, afecțiunile venelor). Amestecul de oxigen și ozon prezintă capacitatea de a ameliora circulația periferică capilară, având efect vasodilatator, restabilește funcția de transport a oxigenului, scade colesterolul și glicemia, reduce valorile presiunii arteriale. În domeniul cosmeticii, ozonoterapia este cunoscută pentru minunatele ei efecte de încetinire a procesului de îmbătrânire și de remodelare a corpului. Ozonoterapia este o metodă cu o eficiență mare în prevenirea unor boli, în îmbătrânirea precoce, îmbunătățind substanțial calitatea vieții și crește speranța de viață a bolnavilor cronici. Această terapie ajută organismul să se vindece prin:

reducerea coagulării sângelui;

detoxifierea ficatului;

scăderea acidul uric;

îmbunătățirea circulației și oxigenarea celulară;

scăderea grăsimii(colesterolul și trigliceridele);

omoarârea virusurilor, ciupercilor și bacteriilor;

încetinirea proceselor de îmbătrânire;

accelerarea metabolismului celular.

VII.3. Acidul hialuronic

Acidul hialuronic, unul dintre glicozaminoglicanii primari, este o polizaharidă cu masa moleculară mare, situat în matricea extracelulară și sintetizat în membrana plasmatică a fibroblaștilor. Datorită proprietăților sale polianionice și hidrofile, oferă matricei extracelulare structură și vâscozitate, participă în homeostazia apei și a proteinelor plasmatice, are funcții specificeîn integritatea biomecanică a pielii și morfogeneza țesuturilor, reglează multiple funcții fiziologice (proliferarea, aderența, migrația și diferențierea celulelor). În pielea tânără, acidul hialuronic se afla la periferia și intersecția fibrelor de colagen și elastină. În pielea îmbătrânită, conexiunile cu acidul hialuronic dispar. Reducerea conținutului de acid hialuronic, contribuie la reducerea fixării apei și implicit, la modificările constatate în pielea îmbătrânită (riduri, elasticitate alterată, capacitate mică de susținere a vaselor mici cutanate). Expunerea cronică a pielii la factorii extrinseci se caracterizează printr-o reducere a conținutului de acid hialuronic și o scădere concomitentă a conținutului de apă din derm. Funcțiile majore ale acidului hialuronic, în piele, sunt: formarea bazei structurale a matricei extracelulare dermice, capacitatea hidrofilă, prin legarea cantităților de apă, contribuie la păstrarea hidratării adecvate cutanate, participă în diverse procese celulare (difuziunea metaboliților, migrarea, proliferarea, diferențierea și adeziunea celulară, angiogeneză și inflamație). Ca și proprietăți fizice favorabile, menționăm ușurința de administrare și rezistența la deformare după aplicare, persistența și biocompatibilitatea acceptabilă. Acidul hialuronic stabilizat pe bază de gel, pre-încorporat cu lidocaină de 0,3% oferă o ameliorare clinică de durată și un profil excelent de siguranță, facilitează procedura de injectare, reduce semnificativ durerea și consolidează confortul pacientului. Se întâlnesc reacții adverse precoce precum reacții inflamatorii îm locul injecării, infecții locale, hipersensibilitate cutanată, sau tardive precum infecții, migrarea implantului, cicatrici persistente.

VII.4. Toxina botulinică a purificată

Toxina botulinică A purificată (Botox®) este o neurotoxină folosită pentru a paraliza diverse zone musculare ale feței, în scopul ameliorării ridurilor din punct de vedere cosmetic. Injectarea de Botox® este una dintre cele mai populare proceduri estetice, fiind cel mai frecvent și sigur preparat utilizat în tratamentul ridurilor glabelare, frontale și perioculare.

VII.5. Mezoterapia sau terapia intradermică

Mezoterapia sau terapia intradermică, introdusă pentru prima dată în 1956 și descrisă în anul 1976 de către Michel Pistor, reprezintă o varietate de tehnici minim invazive, inițial dezvoltată pentru tratamentul durerii. în prezent, această tehnică este utilizată pentru proceduri locale cosmetice și estetice și este din ce în ce mai populară, fiind practicată de peste 18.000 de medici din întreaga lume. substanțele farmacologice diluate (acidul hialuronic, vitaminele, mineralele, aminoacizii, hormonii, enzimele, substanțele nutritive) sunt injectate direct în zona problematică, în epidermă sau intradermic. Mezoterapia este un tratament eficient pentru pielea foto îmbătrânită, iar evaluarea consecințelor histologice ale procedurilor de mezoterapie demonstrează o creștere semnificativă a colagenului și a fibrelor elastice și o îmbunătățire a texturii dermice. Tratamentele de biorevitalizare estompează ridurile din zona feței, decolteul gătului, reface tonusul, elasticitatea și densitatea pielii, hidratează profund pielea, stimulează regenerarea celulară si reface țesuturile. Preparatele pentru mezoterapie conțin acid hialuronic cu greutate moleculară mică și concentrație mici.

VII.6. Alcoolul

Băuturile alcoolice reprezintă un amestec complex de substanțe chimice, iar etanolul este principalul ingredient activ și prezintă atât efecte pozitive, cât și negative, asupra sănătății. Consumul de etanol poate fi benefic sau dăunător în funcție de doza consumată. Consumul ușor până la moderat (14-28 g/zi) poate promova sănătatea inimii prin protejarea împotriva diabetului de tip II și poate extinde durata de viață.

Figura 18. Răspunsul hormonal al consumului de etanol: doza devine “otravă”

Însă, consumul cronic este un factor critic deoarece poate afecta durata de viață a omului. Consumul cronic are un impact devastator privind fiziopatologia creierului, funcția motorie și memoria, dar și asupra ficatului. Un studiu din 2015 a raportat faptul că 86% dintre persoanele cu vârsta de peste 18 ani au consumat alcool la un moment dat, 70% în ultimul an și 56% în ultima lună. Supra consumul este cauza principală a morții premature în rândul indivizilor cu vârsta cuprinsă între 15-49 ani. Cu toate că rata consumului de alcool este mare, la populația în vârstă, nu s-a concentrat prea mult atenția pe efectele multiple ale alcoolului în contextul îmbătrânirii. Etanolul interacționează cu numeroase ținte genetice care sunt deja asociate cu îmbătrânirea (diminuarea țintei mecanice a rapamicinei și activarea FOXO3A). Este bine de luat în considerare faptul că multe băuturi alcoolice, în special berea, sunt încărcate cu calorii, iar aportul ridicat este cunoscut pentru amplificarea degradării sănătății prin asocierea cu fenotipurile de îmbătrânire. Vinul roșu este adesea considerat cel mai bun mod de aducere a beneficiului alcoolului în organism, prin conținutul său relativ scăzut în calorii și prin prezența polifenolilor, cum ar fi resveratrolul, prin care se sporește sănătatea.

VII.7. Antioxidanții

În prevenirea stresului oxidativ, organismul și celulele sunt echipate cu o rețea de apărare antioxidantă. Această rețea conține atât molecule de apărare endogene, cât și exogene. Protecția endogenă constă în antioxidanți enzimatici, cum ar fi tiol peroxidază, catalază și antioxidanți neenzimatici, cum ar fi glutationul. Tiol peroxidazele prezinta recente atribuții în procesul de îmbătrânire și cuprind două familii de proteine: enzime de tip glutation-proxidază (GPx) și peroxiredoxine (Prxs). Cele din urmă sunt peroxidaze dependente de tiol, prezente în toate organismele. Toate conțin o cisteină (Cys) care suferă un ciclu de oxidare dependentă de peroxid și o reducere dependentă de tiol în timpul catalizei. Există din ce în ce mai multe dovezi care sugerează că Prx hiperoxidarea este un mecanism care poate explica legătura dintre vârstă și distrugerea semnalelor fiziologice normale, prin acțiunea stresului oxidativ. Alte enzime antioxidante, care protejează direct proteinele, sunt metionin sulfoxid reductazele (Msr). Oxidarea cisteinei și a metioninei în derivați de cistenil și, respectiv, sulfoxid de metionină, sunt cunoscute ca fiind implicate în mai multe procese celulare. Această viziune este susținută de numărul mare de enzime care pot inversa starea de oxidare înapoi la forma sa redusă. Derivații de cistenil pot fi readuși înapoi la cisteină cu ajutorul unor enzime cum ar fi glutaredoxina sau tioredoxina și sulfoxidul de metionină la metionină prin reductazele de metionină sulfoxid. Compușii antioxidanți (vitamina C și E, acidul uric și β-carotenul) și enzimele antioxidante (superoxid dismutaza SOD, catalazele, peroxidazele), agenții de chelatare ai metalelor cum ar fi transferina, lactoferina și ceruloplasmina, funcționează ca un sistem antioxidant prin legarea ionilor metalici cu potențial dăunător. Oligoelementele sunt unul dintre reglatorii principali ai metabolismului și căii fiziologice și sunt, de asemenea, cunoscute ca fiind modificate în timpul procesului de îmbătrânire. Pentru a păstra homeostazia celulară și astfel funcționalitatea, este necesar un aport optim de oligoelemente. Deficiența, asociată cu modificările funcționale, crește riscul de incidență și severitatea mai multor boli (de asemenea asociate cu vârsta). Oligoelementele acționează asupra proceselor afectate de vârstă, cum ar fi funcționalitatea sistemului imunitar (seleniu, zinc, cupru) și stres oxidativ (fier, mangan, zinc, seleniu, cupru). În timpul procesului de îmbătrânire, în mai multe studii au fost raportate concentrații mici de Se și Zn, iar concentrațiile de Cu au fost ridicate. Acumularea intracelulară de fier este acceptată ca fiind o caracteristică importantă a procesului de îmbătrânire, în special în țesuturile post mitotice.

Figura 19. Acțiunea antioxidanților asupra radicalilor liberi

Antioxidanții endogeni cuprind proteine, molecule cu greutate moleculară mică și enzime. Sursele exogene (dietetice) ale antioxidanților includ produsele de origine animală, fructele, legumele.

Figura 20. Antioxidanții

VII.8. Micronutrienții

Aceștia sunt compuși nutritivi distinși de macronutrienți (proteine, carbohidrați, grăsimi). Ei cuprind numeroase substanțe care sunt necesare doar în cantități mici și includ vitaminele și alți compuși derivați din dietă cum ar fi flavonoidele și carotenoidele.

Tabel 3. Micronutrienții

VII.9. Rapamicina

Cel mai promițător medicament pentru combaterea îmbătrânirii a fost rapamicina, un imunosupresor adesea folosit în transplantul de organe. În plus, pe langă extinderea duratei de viață, rapamicina are o gamă largă de efecte deduse în urma studiilor pe șoareci, cum ar fi prevenirea bolii Alzheimer, reducerea bolilor cardiovasculare și reducerea cancerului.

VII.10. Celulele stem

Celulele stem reprezintă celule nediferențiate, având capacitatea de auto-reînnoire. Succesul promițător al regenerării țesuturilor, prin utilizarea celulelor stem, a dat naștere la ideea de a utilizara celulele stem pentru scopul cultivării organelor, care pot fi transplantate la oameni, fiind o posibilitate complexă pentru combaterea vârstei asociată cu degradarea organelor. Terapia cu celule stem s-a dovedit a fi realizabilă pentru mulți pacienți, cum ar fi cei care suferă de ischemie, accident vascular cerebral, boli cardiace, tulburări neurodegenerative și distrugerea corneei.

VII.11. Somnul

Ayurveda este un sistem medical, vechi, de îngrijire al sănătății, care provine din subcontinentul indian. Conform Ayurveda, somnul este unul dintre pilonii principali ai sănătății și este la fel de important ca și dieta în susținerea unei sănătăți de calitate. Somnul poate fi influențat de vârstă, stil de viață, rutină zilnică, dietă și mediu. Somnul deficitar declanșează patologia asociată vârstei și grăbește procesul de îmbătrânire. Studii de cercetare indică faptul că somnul insuficient poate distruge ritmul circadian ceea ce duce la rezultate negative în domeniul sănătății, inclusiv obezitatea, boli cardiovasculare și insuficiența cognitivă. Într-un studiu, implicând 26 de participanți, cercetătorii au expus subiecții la o săptămână de somn insuficient (restricție de somn), urmată de o săptămână de somn suficient. Dupa fiecare săptămână, au fost colectate probe de sânge de la fiecare participant, pentru a fi analizat transcriptomul. Analiza a arătat că 711 gene au fost diferențiate în urma somnului insuficient. Genele asociate de somn insuficient au fost asociate predominant cu modificarea cromatinei, inflamația, imunitatea și răspunsurile la stres, stresul oxidativ și metabolismul. Calitatea slabă a somnului nu numai că perturbă ritmurile circadiene, dar și declanșează, de asemenea, afecțiuni metabolice, inclusiv obezitate și boală cardiovasculară. Deși există diverși pași pentru a gestiona procesul de îmbătrânire, abordarea medicinii moderne este diferită de cea Ayurvedică.În timp ce nicio abordare nu este superioară sau inferioară, diferența esențială constă în modul în care ambele științe abordează problema procesului de îmbătrânire.

VII. PRODUSE FARMACEUTICE UTILIZATE ÎN PROCESUL DE SENESCENȚĂ

Figura . Spirulina

Figura . Coenzima Q10 în ulei de cătină 60 mg

Figura . Gemoderivat din muguri de coacăz negru

Figura . Gemoderivat din muguri de stejar

Figura . Telom-R

Telom-R stimulează funcțiile telomerilor, crescând exponențial imunitatea și regenerând organismul. Acest produs conține:

Astragalus (Astragalus membranaceus), rădăcină 30mg, un bun stimulator de telomeraze, puternic stimulent al imunității, protector al plămânilor și al căilor respiratorii, precum și al glandelorendocrine;

Chlorella (Chlorella pyrenoidosa), pulbere 10 mg, este o algă unicelulară bogată în clorofil, fiind și un bun stimulator al telomerazei. Aceasta ajută la reîntinerirea pielii, țesuturilor elastice și anumite celule nervoase;

Lăptișorul de matcă, liofilizat 30 mg, ajută stimulatorii de telomerază, crește producția și mobilitatea celulelor stem, are effect antidepresiv. De asemenea, previne apariția bolilor Parkinson și Alzheimer;

Ciuperca Tibetană (Cordyceps sinensis), extract apos, ajută în prevenirea apariției cancerelor.

Se administrează cate 1-2 capsule, de 2 ori pe zi. Totuși, acesta poate interacționa cu medicamentele imunosupresive. Se recomandă întreruperea administrării produsului înaintea intervențiilor chirurgicale deoarece crește riscul sângerării.

Figura . Revital-ta

Revital-ta stimulează eliberarea și circularea enzimei telomerază. Componentele sale (L-glutamina, L-glicina, extract de placentă, Astralagus membranaceus, L-histidină, Colostrum) acționează sinergic pentru a ajuta la repararea telomerilor din ADN, pentru menținerea lungimii acestora dar și la stimularea diviziunii și replicării corecte a celulelor, cât și a ADN-ului. Se pot administra câte 2 capsule pe zi, pe stomacul gol, înainte de culcare, iar în caz de îmbătrânire fiziologică accentuată sau după vârsta de 50-60 ani, se pot administra câte 4 capsule pe zi.

Figura . Revidox

Principiile active din Revidox sunt prezente în mod natural în struguri și rodie, fiind potențate de seleniu. Compușii acționează sinergic având următoarele efecte: protejează materialul genetic ADN, ferindu-l de mutații, reduce semnele externe de îmbătrânire și ajută organismul în combaterea îmbătrânirii celulare. De asemenea, are un efect protectiv față de boala Alzheimer, dar ajută si la menținerea elasticității pielii. Se administrează câte o capsulă pe zi, de preferat în timpul micului dejun.

Figura . Resveratrol 250 mg

Resveratrolul este un polifenol natural, care este întâlnit în vinul roșu, dar și în alune. Acesta prezintă proprietăți antioxidante, contribuind la combaterea radicalilor liberi dăunători celulelor din organism. Se administrează, la adulți, ca supliment alimentar. Doza yilnică recomandată este de o capsulă moale pe zi, de preferat în timpul mesei.

CONCLUZII

Fenomenul de senescență pune serioase probleme de sănătate umană și probleme economice: cheltuieli de întreținere și terapii specifice ale persoanelor vârstnice. Senescența induce modificări sistemice precum și modificări celulare și moleculare. Modificările celulare vizează elementele morfologice majore (membrane, organite celulare, activități enzimatice). Metodele de evidențiere a componentelor moleculare au permis, prin tehnici moderne, identificarea factorilor generatori ai îmbătrânirii de tipul: lipofuscina, genele și fragmentele cromozomiale de tipul telomerilor. Cazurile rare de îmbătrânire rapidă, precoce sunt deosebit de importante pentru înțelegerea unor fenomene moleculare din perspectiva găsirii unor metode de terapie genică. Modificările caracteristice procesului de senescență a pielii nu reprezintă o amentințare directă a bunăstării fizice a pacientului, însă impactul psihologic negativ, autopercepția și stima de sine, poate fi. Odată cu creșterea numărului populației de vârsta a treia, este atrasă atenția medicilor prin nemulțumirea personelor de modificările îmbătrânirii pielii, care se percep vizual prima dată. Astfel există metode de atenuare a pielii îmbătrânite prin aplicarea terapiei locale, injectabile, orale sau chirurgicale. Se poate împiedica fenomenul de îmbătrânire prin terapii cu efect la nivelul celular de tipul: oxigenoterapii, ozonoterapii. Procentul populației vârstnice are pe zi ce trece o pondere tot mai mare, cauzele fiind progresele din medicină, care au facut posibilă reducerea mortalității infantile prin eradicarea aproape integrală a bolilor infecțioase și prelungirea speranței de viață.

BIBLIOGRAFIE