ANALIZA IMPACTULUI DE MEDIU, INSTRUMENT DE MENȚINERE A ECHILIBRULUI ÎNTRE RESURSELE NATURALE ȘI ACTIVITATEA SOCIAL-ECONOMICĂ ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII… [309902]

[anonimizat] A [anonimizat], 2016

© Editura “Terra Nostra” Iași, cu acordul autorului

CUPRINS

CAPITOLUL 1 – Economia mediului înconjurător în cadrul științelor despre natură

Economia mediului în relația: om-[anonimizat] o [anonimizat], omul ocupând o triplă poziție: de "component", de "consumator" și de "beneficiar" al mediului. Ecologia, ca știință al cărei obiect de studiu îl formează o [anonimizat], [anonimizat] a materiei vii. [anonimizat], [anonimizat]: cărbuni, țiței, gaze naturale. [anonimizat]: „Pentru prima dată o [anonimizat]"1.

[anonimizat] o [anonimizat], dezvoltarea economiei are loc în cadrul creat de mediul ambiant în care existăm și ne desfășurăm activitatea. Întreaga viață de pe Terra se bazează pe funcționarea trecută și prezentă a [anonimizat]. Viața se traduce prin toate ciclurile în cadrul cărora materia trece de la o [anonimizat], într-o [anonimizat], la alte niveluri de dezvoltare.

Apariția și apoi dezvoltarea ființei umane au constituit momentele când s-au introdus noi și puternice influențe asupra mediului natural. Dacă, plantele și animalele s-[anonimizat]-a impus voința și toate mijloacele pentru adaptarea mediului la nevoile sale și ale societății. Dacă perioada în care intervențiile omului asupra naturii nu au trecut de o [anonimizat] a echilibrului ecologic și dacă nu a existat nici o [anonimizat] a fost abordată în mod diferit în decursul istoriei.

[anonimizat], iar culegătorii de plante au cunoscut plantele de leac. În istoria evoluției

1 Toffler, A., [anonimizat], 2006, București.

omului, triburile primitive aveau o poziție de respect față de natură. [anonimizat], [anonimizat], se făceau rugăciuni atunci când se tăia un copac. La colindele (incantațiile) de Crăciun (sărbătorile rituale) [anonimizat]. [anonimizat], precum: "[anonimizat], dacă nu îți este necesară"2. Din analiza acestor concepte se desprind două poziții ale omului în natură: [anonimizat], [anonimizat] a doua, biocentrică (ecocentrică), în care accentul cade asupra tuturor viețuitoarelor. În concepția vechilor învățați greci, omul era în "natura tuturor lucrurilor", concept care nu mai corespunde în condițiile contemporane deoarece omul nu mai este în natura tuturor lucrurilor, ci pe pământ și în lumea materială, omul fiind (este) unica ființă care poate măsura lucrurile create, indiferent de calea aleasă.

Ca atare, orice încercare de a substitui omul unor supraființe sau "demiurgi" este eronată, deoarece, poziția ecocentrică ne orientează să căutăm demiurgul în natură, în opera creată de "divinitate".

Prin investigațiile contemporane făcute în diferite domenii și sectoare ale biosferei (ecosferei), s-a reușit să se descopere și să se formuleze mai multe legi specifice vieții la scară globală, regională și locală. Legile generale ale biologiei au fost fundamentate de către savantul american Barry Commoner care, în lucrarea Cercul care se închide3, formulează următoarele legi ale ecologiei:

Orice lucru (fenomen), este legat de un oarecare alt lucru (fenomen). Această lege evidențiază interacțiunea tuturor sistemelor vii și nevii, a fenomenelor ce se petrec în ecosferă. Această lege este întâlnită și folosită în orice activitate de analiză a unui sistem al biosferei.

Orice lucru (fenomen) trebuie să ducă (să meargă) undeva. Legea subliniază faptul că orice proces din ecosferă și structurile care-1 întrețin, se finalizează prin alte procese și structuri, care din lipsa impacturilor umane sunt de regulă benefice pentru întreaga ecosferă. În ecosferă nimic nu se pierde, totul este folosit prin mijloace care ne uimesc prin inteligența sau raționalitatea lor.

2 Părăușanu, V., Prodan I., Economia Mediului, Editura Sylvi, București, 2001, p. 12.

3 Commoner, B., Cercul care se închide, Editura Politică, București, 1980.

Natura știe cel mai bine. Ea relevă realitatea pe care omul întreprinzător (inginer, industriaș etc.) adeseori o ocolește din aroganță. Cum poate natura să știe mai bine decât specialistul instruit? Ceea ce pierd din vedere politicienii, conducătorii de state, este că omul de rând ce-și gospodărește casa, mica afacere sau ferma, își fundamentează experiența naturii „în a ști", pe numeroase încercări, săvârșiri și erori, și apoi reglarea proceselor pentru înlăturarea erorilor, efectuate de- a lungul unui timp ecologic ce depășește scurta viață a sistemelor ce alcătuiesc macrosistemul ecosferă (biosferă).

Experiența, în milioane de ani, a naturii îi conferă acesteia caracteristica de știință, chiar dacă, încă nu conștientizează modul uman de gândire. De aceea, procesele susținute de natură își găsesc mult mai bine locul în ansamblul biosferei (ecosferei) decât în acțiunile întreprinse de către om căruia îi lipsește experiența multimilenară a naturii.

Nimic nu se capătă pe degeaba. Orice se câștigă în ecosferă, este plătit prin consumul unei anumite cantități de energie.

Deteriorarea mediului ambiant este cauzată de existența prea multor automobile, avioane cu reacție și nave de mare tonaj, a prea multor fabrici care funcționează după tehnologii vechi, poluante, mari consumatoare de materii prime, apă și energie, fenomene care sunt determinante, în ultimă instanță, de necesități crescânde ale unei populații aflate în stare de explozie demografică și îndeosebi de existența marilor aglomerări urbane4.

Reziduurile provenite din activitățile umane au crescut îngrijorător, cu efecte negative asupra calității factorilor de mediu, care au creat dezechilibre în faună, floră, sănătate și bunul mers al activităților umane din aglomerările urbane mari. Accelerarea ritmurilor de dezvoltare socială și economică bazată pe consumarea resurselor neregenerabile de energie, a condus, în unele țări industrializate, la creșterea bunăstării sociale însă reprezintă o amenințare ca o consecință a acțiunilor umane asupra mediului, în felul acesta, poluarea căpătând un caracter global, adâncind pericolul exploatării și folosirii neraționale a resurselor naturale, care au un rol esențial în dezvoltarea economică și socială a societății umane.

Cercetate din punct de vedere economic, resursele naturale cuprind două categorii:

4 Idem, op.cit.

avuția naturală, sub forma mijloacelor de subzistență: fertilitatea solului, apa, aerul, flora, fauna, avuție care a polarizat interesul membrilor societății și a avut un rol esențial în dezvoltarea civilizației umane;

avuția naturală sub forma mijloacelor de lucru, reprezentate prin minerale metalifere și nemetalifere, combustibili solizi, lichizi și gazoși, energie nucleară etc., care au început a fi folosite pe măsura descoperirii mediului lor de utilizare, având efecte determinante în dezvoltarea civilizației umane.

Progresul tehnico-științific contemporan5 a ajuns la o asemenea performanță, încât pentru a realiza obiectivele sale existențiale, omul poate transforma radical mediul său natural, printr-o exploatare nerațională a naturii și utilizarea ei fără discernământ, cu efecte benefice asupra bunăstării sociale, dar și cu consecințe nefaste asupra echilibrului biologic.

În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, prin introducerea și răspândirea diferitelor procese entropice, s-a creat criza mediului, exprimată prin antagonismul dintre societate și mediu, văzute ca două sisteme cu legi și sisteme proprii de dezvoltare. Dimensiunea ecologică a creșterii economice și a dezvoltării s-a conștientizat mai greu din cauza:

menținerii unor concepții false, mecaniciste, de atribuire a rolului determinant în evoluția avuției naționale, a factorilor cu acțiune calitativă asupra condițiilor de mediu;

caracterului lent, și mai greu perceptibil și aparent, mai puțin periculos, al producerii dezechilibrului ecologic și degradării mediului, în comparație cu problematica înarmării, a decalajelor economice, a foametei și sărăciei, mortalității etc., care au atras mult mai rapid atenția opiniei publice mondiale.

Contradicțiile apărute între conceptul de dezvoltare economică și cel de mediu în cadrul diferitelor teorii economice, au fost combătute de către specialiștii în domeniu, aceștia subliniind faptul că economia și mediul ambient (ambiant) pot coexista și susține reciproc în cadrul unui tot indivizibil. Din teoriile și conceptele privind protecția mediului supuse criticilor, cea econcentrică, biocentrică, antropocentrică, a reieșit formularea unei concepții generalizatoare privind protecția mediului, respectiv, reconcilerea omului cu natura și cu sine însuși, ceea ce presupune conform concepțiilor din țara noastră: respect față de legile naturii în

viața economică, respect pentru viața de pe planetă, în general, în toată diversitatea ei, respect pentru echilibrul ecologic, pentru sănătatea pământului, pentru progresul societății și civilizației omenești.

Dintre teoriile referitoare la mediul înconjurător, evidențiem:

Teoria ecocentrică, care este recunoscută unanim și adoptată de majoritatea cercetătorilor, arătând (arată) că, în univers există peste 4 milioane de specii diferite, iar omul ca specie, este unul singur, de el depinzând toate celelalte viețuitoare. Resursele regenerabile, naturale ale Terrei, erau suficiente traiului și vieții omenirii. Civilizațiile care s-au dezvoltat până în pragul secolului al XVII-lea, desfășurau activități predominant agricole, pământul fiind baza economiei, a vieții, culturii, structurii familiei și a politicii, viața și traiul fiind organizate în jurul localității, a satului, într-o economie descentralizată, în așa fel încât fiecare comunitate producea aproape tot ce le era necesar6.

Mediul natural este considerat o fabrică și poartă denumirea de ecosistem.7 În ecosistem, într-o relație multiplă dintre biocenoză și biotop, se desfășoară în mod efectiv procesul de formare a materiilor prime pentru economie: substanța, energia, informația.

Din acest proces vor proveni cele două forme principale ale entropiei8 joase, cea conservată în solul și subsolul Terrei și cea provenită de la soare. Energia consumată, în aceste acțiuni, echivala (era echivalentă) în esență lucrului forței musculare, umane sau animale, rezervelor de energie solară înmagazinată în păduri, utilizării forței hidraulice a râurilor, sau mareelor, a forței eoliene etc9.

Mediul ambiant este influențat de un complex de factori, a căror cunoaștere permite înțelegerea mecanismului de funcționare a relațiilor om-natură, precum și a locului și a rolului său în sistemul economiei naționale. Factorii cu influență asupra mediului ambiant, sunt redați în figura nr. 1.1.

6 Negulescu, M., Protecția mediului înconjurător, Editura Tehnică, București. 1995.

7 Georgescu-Roengen, N., Legea entropiei în procesul economic, Editura Expert, București, 1996, p. 23.

8 Entropia: Proces de degradare permanent a energiei într-un sistem al universului Din punct de vedere economic, entropia exprimă procesul de degradare a resurselor materiale și energetice, care se petrece atât la nivelul vieții economice, desfășurată sub acțiunea oamenilor, cât și în afara acesteia. Entropia oricărui sistem caracterizează gradul de dezordine. Bran. P., Economia valorii, Editura ASE, București, 2002, p. 45.

Figura nr. 1.1. – Factorii de mediu

Omul a conviețuit multă vreme în simbioză cu mediul înconjurător, asigurându-și existența și bunăstarea. În dezvoltarea activităților economice s-au creat tensiuni între nevoile omului și gestionarea resurselor naturii, ceea ce a determinat ca relația dintre sfera economică și sfera naturală sau cea a mediului înconjurător, să devină complexă și conflictuală. Această simbioză cu mediul înconjurător este reprezentată prin relația om-natură, având rădăcinile în întreaga istorie a dezvoltării societății umane, a istoriei gândirii economice, și care în evoluția ei a cunoscut mai multe etape, astfel:

Prima etapă, denumită biocenoză, marchează etapa în care s-au stabilit echilibre spontane între om și natură, prin adaptarea și resemnarea omului față de natură; omul fiind un mamifer prădător ale cărui tehnici arhaice au avut un impact asupra biosferei. Chiar și atunci când tehnicile lui se dezvoltă și evoluează, iar mijloacele rămân limitate, omul continuă să trăiască în simbioză cu universul căruia în mod treptat, conștient, îi aparține10.

Cea de a doua etapă se caracterizează prin aceea că omul se detașează de natură, având mijloace și unelte tot mai puternice, forțează natura, iar omul se detașează de natură, și treptat începe să nu mai fie o componentă a lanțului ecologic. În această etapă, începe masacrarea pădurilor și a animalelor, exploatarea devine distrugere, trecându-se de la economia de subzistență, la o economie bazată pe profit

și rentabilitate. Tehnicitatea și economicitatea se hrănesc reciproc și adâncesc ruptura cu natura care devine mai mult pradă de vânat, decât capital de menajat11.

Cea de a treia etapă, denumită și etapa concilierii, respectiv, când omul își dă seama, că e un beneficiar temporar al naturii, începe să devină responsabil față de descendenții săi. Această etapă marchează trecerea de la jaf la gestiune, de la iresponsabilitate la responsabilitate, la o poziție grijulie față de natură. De-a lungul timpului, relațiile om-natură au evoluat sub diferite forme, astfel:

Relația simbolică om-natură, statornicită în evul mediu până la mercantilism, perioadă în care economia cuprindea preponderent comerțul și agricultura, precum și menținerea unei economii de subzistență, ceea ce a făcut ca natura să fie cea care a impus omului legile sale, și nu invers. La mijlocul secolului al XVIII-lea, gândirea economică obține progrese importante prin școala fiziocratică, care avea la bază un tablou economic de ansamblu, prin care se descria circulația venitului net, respectiv, al acestui ,,dar” gratuit al naturii, ,,producția pământului”, ca singura bogăție efectiv creată. Agricultura este singura sursă veritabilă de bogăție, iar activitățile neagricole din acest sector, fiind doar de schimb și de transformare.12 Începutul ruperii omului față de natură îl constituie revoluția industrială, când apare o viziune sistemică asupra relațiilor dintre activitatea economică și gestiunea patrimoniului natural, redate în lucrarea elaborată de Adam Smith, Avuția Națiunilor13, din anul 1776, ca primă operă de economie modernă, care deschide drumul economiei clasice și neoclasice.

Relațiile de indiferență și neutralitate, au apărut în condițiie manifestărilor de neliniști privind limitele naturale ale creșterii economice, economia afirmându-se ca o știință neutră și mecanică. Conceptele școlii clasice și neoclasice susțineau că toate conflictele de interese determină o armonie colectivă și un produs net mai mare, mecanismele naturale ale economiei clasice fiind concepute pe interese private, particulare14.

Cu toate eforturile făcute de Adam Smith, prin lucrarea sa ,,Teoria sentimentelor morale”, prin care a explicat sentimentul de datorie a omului, fondează o concepție economică, bazată pe interesele individuale, creând în felul acesta

11 Rojanschi , V., și alții, Economia și Protecția Mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997, p. 110.

12 Idem, op. cit, p. 111-114.

13 Smith, A., Avuția Națiunilor, Editura Politică, București, 1967, p. 59.

utilitarismul ca fundament al gândirii economice clasice. Prin aceste concepte, economia devine o știință mecanicistă, ruptă de natură și de om, omul fiind redus la starea de ,,homo-oeconomicus”, caracterizat ca a-moral și a-natural. Din acest moment, economia se vrea a fi o știință pură, denumită ca teoria determinării prețurilor printr-un regim ipotetic de liberă concurență absolută.15 Evoluția acestor concepte au avut efecte asupra relațiilor om-natură, deorece s-a înlăturat orice bază etică și economică către generațiile viitoare cu referire la un patrimoniu natural.

Dacă economia devine astfel ruptă, separată de natură și de orice referință etică, în schimb, se poate afirma că ea se poate înarma cu instrumente de analiză și concepții riguroase ce pot fi folosite pentru o mai bună gestionare a mediului înconjurător.

Relații conflictuale, respectiv, înțelegerea corectă a mecanismelor de piață, producție și consum, reduce întreaga activitate economică numai la aceste două aspecte. Economia nu cunoaște decât producție, respectiv ceea ce se schimbă pe piață contra monedei, în urma unui proces productiv, unde se regăsesc produse destinate vânzării și deșeuri.16 Relațiile om-natură, au accentuat cunoașterea mediului înconjurător, precum și modul de gestionare și folosire a tuturor resurselor, în folosul oamenilor și a societății, ceea ce denotă că noțiunea de mediu înconjurător cuprinde toate activitățile umane în relația om-natură, de pe planeta Terra.

Mediul natural înconjurător, sau geografic, ca obiect al economiei mediului, constituie un sistem, cu o varietate de subsisteme în interacțiune ce cuprind obiectul de studiu al mai multor discipline ale naturii și cele socio-economice, care trebuie cercetate, interpretate și integrate în conceptele, pârghiile și instrumentele economiei mediului. Economia mediului are o diversitate de formulări conceptuale17, prin care sunt prezentate realități din noul domeniu al științei, care se amplifică, deoarece problemele mediului au început a fi recunoscute de către oameni, ca fiind probleme globale, definite în spațiu și timp.

Elementele componente ale mediului înconjurător se combină în forme diferite, dar se și diferențiază luând funcția de factor determinant care își pune

15 Idem, op. cit.

16 În literatura engleză se face referire la noțiunea generală de ouput – ieșiri, prin care se desemnează tot ceea ce iese din procesul de producție, respectiv atât bunuri prin care se prezintă mediul etajat, iar cele din urmă fiind deșeurile, ceea ce este de aruncat, înlăturat, inclusiv poluarea.

17 Negrei, C., idem, op. cit.

amprenta în spațiul de existență, generând medii distincte. Sistemul mediului înconjurător are o dublă relație: componentele mediului înconjurat și componentele mediului înconjurator, care prezintă impacturi duble: dinspre mediu către componenta înconjurată și dinspre aceasta, către mediu. În cadrul acestor componente, elementul esențial îl reprezintă omul.18

În cercetarea mediului înconjurător, trebuie avut în vedere faptul că, în afara elementelor componente materiale ale mediului, există și unele atribute cu diverse nuanțe19 care participă la construirea legăturilor din mediul înconjurător, respectiv: mediul înconjurător, mediul ambiant, mediul natural, mediul geografic etc.

În concepția lui B. Strugren20, mediul este organizat etajat și se diferențiază în funcție de nivelele de integrare ale materiei vii, în care de pot distinge:

mediul fizic, reprezentat de forțele fizice din spațiul cosmic: radiațiile cosmice, radiația solară, praful cosmic, forțele de atracție gravitaționale etc.

mediul geografic, reprezentat de forțele fizice ale Terrei: forța gravitațională, câmpul geomagnetic, mișcarea de rotație a planetei, tectonica terestră, structura scoarței terestre etc.

mediul climatic, influențat de zonalitatea climatică a planetei;

mediul orografic, relieful scoarței terestre;

mediul edafic, dat de compoziția și structura solului;

mediul hidrologic, constituit din fluidul polifazic, apa;

mediul geochimic, format din compoziția chimică a substratului și materializat în sistemul de soluții apoase ale atomilor elementelor chimice din substrat care reacționează cu fiziologia organismului;

mediul biocenotic, respectiv biocenoza constituită din toate organismele vii;

mediul biochimic21, constituit din totalitatea produșilor metabolici eliminați de organism, ce influențează alte organisme.

Structurarea mediului pe principii ecologice prezintă un caracter restrictiv, deoarece mediul este considerat biotopul biocenozei și este definit ca: totalitatea

18 Mac, I., Știința Mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2003, p. 187.

19 Bailey, G.R., Ecosytem Geography, Editura Springer, New York-Toronto-Berlin, 1996.

20 Stugren, B., Ecologie Teoretică, Editura Sarmis, Cluj-Napoca, 1994.

21 Stugren, B., idem, op. cit.

condițiilor externe care fac posibilă existența biocenozei22. O abordare sistemică pe baza unui model structural evidențiază complexitatea relațiilor de structurare și ordonare din mediu23, astfel:

S1. Nivelul cosmoplanetar, care are influențe evidente asupra mediului înconjurător și se împarte în mai multe subsisteme:

mediul cosmic, prin care se realizează integrarea în sistemul galactic;

mediul planetar, specific sistemului solar și reprezentat de relațiile materiale energetice și informaționale existente între soare și celelalte planete ale sistemului;

mediul geoplanetar, considerat a fi o stare ce derivă din condițiile pe care le oferă Terra.

S2. Nivelul mediului geografic, este considerat ca fiind o stare specifică Terrei, caracterizat prin forme de organizare spațiale, proprii Terrei, în care se disting după trăsăturile suprafețelor de interfață – mediul terestru și mediul acvatic, iar la nivel de organizare plan-spațială, substructurarea se face la nivel zonal, regional, local și ambiental.

S3. Nivelul de organizare vertical-spațială a mediului geografic, are următoarele subansambluri:

exomediu (atmosfera geografică), care se compune din: atmosfera înaltă (noroasă), atmosfera medie (mezomediul atmosferic) și atmosfera joasă (micromediul atmosferic);

epimediul, se diferențiază după aceleași criterii, în: geofond (pătura de alterare), edafond (solul), hidrofond (cu aspecte diferențiate) și biofond (vegetație, faună, om).

endomediul, reprezintă scoarța terestră sintetizând stările legate de suportul petrografic și tectonic, al mediului înconjurător.

S4. Nivelul intraplanetar, definit în funcție de stările interne, la nivelul lui având loc procese geofizice și geodinamice care influențează indirect mediul geografic. La acesta influența se desfășoară dinspre atmosferă spre interiorul pământului.

22 Stugren, B., idem, op. cit.

23 Mac, I., Râpeanu, M., Geomorfosfera și geomorfosistemele, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

,1996.

Dacă luăm în considerare faptul că mediul înconjurător are o structură formată din două elemente, unul central sau înconjurat și celălalt înconjurător, atunci când alegem elementul central, respectiv omul, care prin caracterul său antropocentric determină ca mediul geografic să devină mediul înconjurător perceput și reprezentat de mediul de viață, al oricărei ființe vii aflată în centrul sistemului. Pe baza acestor considerente și ținând seama de percepție și comportament, s-a elaborat un model, care să cuprindă24:

mediul geografic, respectiv, ansamblul cuantificabil care cuprinde câmpurile operaționale obiective, percepțiile și comportamentul. Mediul geografic funcționează, evoluează și dezvoltă un comportament, în limitele învelișului geografic al Terrei.25 Mediul geografic este sistemul cu cele mai multe subsisteme, a căror interacțiune face obiectul unor vaste cercetări și studii integrate asupra legilor geografice, social-economice, ecologice, biologice și asupra relațiilor de cauzalitate între structura, funcția și dinamica ecosistemelor și a elementelor spațio-temporale ale acestora.26

mediul operațional, este considerat ca fiind porțiunea funcțională a învelișului geografic care înconjoară omul, individul sau grupurile de indivizi, influențându-le comportamentul, într-un anumit mod sau altul.27 Delimitarea dintre mediul geografic și cel operațional constă în faptul că mediul geografic este același pentru fiecare individ și cuprinde în sfera sa medii diferite ale fiecărui individ sau grupe de indivizi.

mediul perceput, respectiv, spațiul din mediul operațional, perceput de către om în mod conștient prin sensibilitățile organice și inconștient, indirect prin percepția mentală.

mediul natural și mediul amenajat. Mediul de viață este conceput ca parte a naturii, respectiv, mediul geografic care înconjoară organismul viu și are cu acesta un contact nemijlocit. Din această formulare reiese conținutul strict biologic, arătând dependența vieții de mediu la toate nivelele lumii vii28 și pune în evidență

24 Mac, I., Râpeanu, M., idem op. cit.

25 Mac, I., Mediul natural și mediul construit, Revista Studii și cercetări de Geologie-Geografie, nr. 5, 2000, Bistrița.

26 Părăușanu, V.; Ponoran, I., Economia mediului, București, Editura Sylvi, 2001.

27 Sonnenfeld, J., Geography, Perception, and the Bevavioral Environment, in: English, P.W. and Mayfield, R.C. (eds.), Man, Space, and Environment.. Concepts in Contemporary Human Geography, Oxford University Press, New York, London, Toronto, 1972.

28 Stugren, B., Ecologie Teoretică, Editura Sarmis, Cluj-Napoca, 1994.

cele patru medii biologice de viață: hidric, aerian-terestru, solul și cel al organismelor vii.

Figura nr. 1.2. – Structura holarhică29 a enviromentului (a mediului înconjurător)

O definiție, care să însumeze conținutul acestor complexe domenii ale economiei mediului, este redată în dicționarul enciclopedic al limbii române, ca fiind: ,,un complex teritorial în care se îmbină elementele de relief, structura geologică și resursele de subsol, apele și condițiile de climă, solul, vegetația și fauna și care constituie cadrul natural de desfășurare a vieții materiale a societății omenești”. Din definiție rezultă că obiectul de studiu al mediului, are o arie extinsă pe mai multe concepte: mediul înconjurător, mediul ambiant, mediul natural, fiecare dintre ele având subdiviziuni bine stabilite în spațiu și timp. Dar, atât mediul

29 Holarhie – sistemele sunt grupate pe nivele diferite de complexitate (între care și nivelul geografic) guvernate atât de legi universale, cât și de legi specifice.

înconjurător cât și mediul ambiant, cuprind din punct de vedere economic, nu numai avuția naturală, ci și o mică parte, din cea realizată de oameni. Mediul natural, apare ca o formulare pleonastică, însă e singura care asigură concordanța cu conținutul noțiunii de mediu. Economia protecției mediului, nu răspunde în totalitate problemelor reconcilierii, așa cum o face Economia Mediului.

Economia mediului își propune o evaluare a capacității sistemului natural de a participa la aceste transferuri pe termen scurt și lung. În dinamica sa, mediul, pe lângă faptul că are capacitatea de reproducție, el cuprinde și o dinamică proprie și una indusă, mai cu seamă atunci când au loc transferuri forțate. Transferul forțat generează o contradicție între dinamica proprie și cea indusă, care conduce la dezechilibre și prăbușiri economice. Pentru înlăturarea unor asemenea situații, economia mediului trebuie să participe la elaborarea unor decizii eficiente privind gestionarea mediului de către om și situarea acestuia pe poziția de partener al naturii.

Pentru realizarea obiectivelor economia mediului are în vedere următoarele direcții:

elaborarea unor tehnici de evaluare în termeni monetari a fenomenelor legate de evoluția mediului și folosirea unor analize ca suport decizional;

conceperea și aplicarea instrumentelor politicii de mediu;

evaluarea dimensiunii internaționale a fenomenelor politicii de mediu;

definirea și aplicarea politicii de mediu și a evaluării lor la scară regională și globală, atât la nivel micro, cât și macroeconomic;

elaborarea unor programe, prin care să se fundamenteze trecerea de la modelul staționar de dezvoltare propus de Clubul de la Roma, la modelul dezvoltării durabile.

Când vorbim de progres și sărăcie, vorbim de fapt, în termeni globali de mediul înconjurător ce caracterizează planeta noastră la un moment dat, deoarece, între toate acestea și poluare, degradarea prin poluare, a apei, a aerului și amenințarea păturii de ozon, deșertificarea, deșeurile toxice și radioactive etc., există o strânsă interdependență. Măsurile luate pe plan global și regional de către organismele internaționale, orientează activitățile pe linia realizării obiectivelor, din activitatea economică, pe linia maximizării dezvoltării economice, concomitent cu menținerea și păstrarea calității mediului ambiant.

Într-o prezentare schematică, aceste obiective privind maximizarea dezvoltării economice, sunt cuprinse în figura nr. 1.3.

Din figură se observă că suprafața de echilibru redă potențialul maxim de dezvoltare care poate fi realizat, la un moment dat, prin combinația factorilor economici, sociali și de mediu. Astfel, punctul A, de sub suprafața de echilibru (x, z, y), reprezintă acea stare a sistemului în care resursele și cunoștințele disponibile nu sunt folosite în mod judicios, această situație fiind una din caracteristicile societăților economice moderne care, în majoritate, se situează sub suprafața de utilizare maximă și rațională a resurselor naturale.

În cazul în care ne orientăm spre o dezvoltare durabilă, sunt necesare măsuri care să deplaseze starea actuală către punctul B sau C, de pe suprafața x, y, z.

Figura nr.1.3 – Interdependența și poziția noilor metode și instrumente de cercetare ale economiei mediului30

Depășirea acestei suprafețe devine mai greu de analizat, deoarece în anumite momente pot apărea priorități diferite care pot influența direcția deplasării pe suprafața de echilibru. Dezvoltarea durabilă consideră protecția mediului ca parte integrantă a dezvoltării economice, ținând seama de faptul că protecția mediului are un caracter internațional, iar dezechilibrele care au loc în lumea contemporană participă la degradarea mediului, cauza principală a acestei degradări fiind

30 Ardelean, A., Maior. C., Management ecologic, Editura Servo-Sat, Arad, 2000, p. 30.

sărăcia, atât ca și cauză, cât și ca efect a problemelor moderne ale poluării mediului.

Viziunea dezvoltării durabile, privind managementul crizei mediului, are în vedere condițiile în care cresc procesele de încălzire, procese care generează și alte cauze: economice care au condus la criza financiară, crize ale nivelului de trai, cu efecte asupra pieței muncii, care conduc la conflicte culturale și politice, iar în ultimă instanță la război. Pentru a nu se produce o catastrofă, greu de gestionat, politicile de dezvoltare durabilă trebuie să folosească indicatori cantitativi și calitativi, precum și indici normativi, prin care se pot lua în calcul diferite niveluri ale crizei, care, într- un cadru instituțional, permit aplicarea managementului crizei.

În condițiile actuale, pe plan internațional, managementul crizelor de mediu se aplică în diferite cazuri, cum sunt: cutremure, epidemii, inundații, avalanșe, alunecări de terenuri, incendii devastatoare, uragane etc; în cazul crizelor economice, cu impact de mediu: deversări de agenți poluanți, deșeuri industriale, deșeuri de consum casnic; crize de programare și corelare a traficului urban, criza de locuințe, criza de producție și locuri de muncă, crize sociale, crize pe piețele financiare, criză de expertize tehnice și a celor de descoperire a factorilor necontrolați, crize politice și terorism, crize de biodiversitate și deforestare etc.

Pentru multe din aceste crize, care frânează dezvoltarea durabilă social- economică, se găsesc (ce se găsește?) în portofoliile de soluții din multe țări ale lumii, prin ale căror aplicare pot asigura eficientizarea managementului crizelor, dintre care menționăm:

cercetarea cauzelor crizelor potențiale;

dezvoltarea instrumentelor și a managementului crizelor, pentru intervenție și evaluare;

pregătirea specialiștilor capabili să organizeze managementul crizelor:

pregătirea portofoliilor de soluții și a lanțurilor de acțiune;

pregătirea specialiștilor evaluatori;

integrarea în programele de expertiză internațională a managementului crizelor.

Din cercetarea relațiilor om-natură se deprinde faptul că mediul natural înconjurător sau geografic, ca obiect al economiei mediului, constituie un sistem, cu o varietate de subsisteme în interacțiune, care face obiectul de studiu a mai

multor discipline naturale și socio-economice, care trebuie cercetate, analizate și integrate în conceptele, pârghiile și instrumentele economiei mediului.

Pentru realizarea unei integrări optime a relației om-natură, este necesară o cunoaștere aprofundată a legilor biologice, ecologice, geografice și economice, precum și a relațiilor de cauzalitate între structura, funcția și dinamica ecosistemelor31, evaluarea productivității și elementelor spațio-temporale ale acestora, fără de care nu pot fi înțelese interdependențele dintre mediu și economie. Datorită varietății și complexității noțiunilor cuprinse în conceptul privind definiția economiei mediului de a fi considerată ca disciplină economică, se constată că ea nu poate fi decât o disciplină interdisciplinară, de graniță, între economie și disciplinele care se ocupă cu cercetarea, analiza și stabilirea componentelor mediului, respectiv: starea lui de protecție, de evaluare a comportării sistemului natural de a participa la transferul către sistemul artificial, în regim static și dinamic a resurselor sale, în condițiile menținerii potențialului și a calităților acestora, precum și a capacității de regenerare32.

Ca obiect de studiu, economia mediului se ocupă de gestionarea rațională a resurselor, de daunele și costurile referitoare la starea mediului, de instrumentele economice și politicile de mediu, precum și mijloacele ce pot fi aplicate pentru păstrarea sănătății mediului. Ca obiective, Economia Mediului promovează aplicarea măsurilor și instrumentelor de organizare și adaptare a mediului, în așa fel încât să răspundă nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din natură a unor resurse și prelucrarea lor pentru a deservi populația (pentru a satisface doleanțele acestora). Această dependență prezintă un grad de reciprocitate, datorită faptului că nevoile umane se adaptează într-o măsură mai mare sau mai mică mediului.

31 Ecosistem – unitate fundamentală în ecologie, constituită din amsamblul format din biotop și biocenoză în care se stabilesc relații strânse atât între organisme, cât și între acestea și factorii abiotici dintr-o arie geografică definită.

Biotop – Mediu geografic în care trăiește un grup de plante și de animale în condiții omogene.

Biocenoză – Totalitatea organismelor vegetale și animale care populează un anumit mediu, formând un tot unitar.

32 Gâștescu, P., Economia Mediului, Editura ASE, București, 2009, p. 26.

Economia mediului în relația: mediu-economie

Evoluția omenirii ar putea fi reliefată într-o istorie a surselor de energie pe care o utilizează, energia fiind unul din factorii principali al trecerii societății umane de la o etapă la alta. De la o alimentație bazată în principal pe resurse vegetale, poziționată pe temeiuri ecologice și bioeconomice, au dus la ceea ce a devenit omul în zilele noastre. De la rolul modest, pe care îl deținea omul în cadrul lanțului trofic, el a devenit în timp, atotputernic și s-a situat pe poziția de unitate de măsură absolută a sensului întregii realități. În felul acesta, relația om-natură, a evoluat de la faza de biocenoză, prin care se stabilea în mod spontan echilibrul, dintre cele două laturi ale aceleiași realități (omul având conștiința că aparține cosmosului, naturii), la faza divorțului în care omul a înlocuit mitul puterii, cu mitul propriei puteri.34 Din participant la realizarea legăturilor trofice din ecosistemele naturale, omul devine constructor de ecosisteme (agroecosisteme), devenind unicul beneficiar al acestora, eliminând carnivorele și alte unități de lucru ale biosferei.35

Poziția dominantă a omului a apărut în momentul în care el a obținut forța de a gestiona și a controla, în măsură tot mai mare, energia exosomatică36, pe care a folosit-o și a orientat-o pe o direcție care a produs erodarea dintre om și natură. Pentru a-și satisface cele necesare, după propria voință, omul a dezvoltat activități care au impus modificări fundamentale ale structurii bazei energetice prin înlocuirea surselor reînnoibile cu cele nereînnoibile. Oricâtă dorință și oricâtă temeritate a manifestat omul de-a lungul timpului, el a rămas tributar preocupărilor de a-și procura hrana.

Această dependență de procurare a alimentelor a fost impulsionată de posibilitatea intervenției cu energie adițională, obținută la nivelul agrosistemelor, care au condus la multiplicarea fenomenului de artificializare a unor asemenea sisteme, multiplicând buclele de realimentare cu energie sub formă de lucrări mecanice, ierbicidare, îngrășăminte chimice, energie electrică etc., accentuând

33 Economie naturală – formă de economie în care bunurile materiale nu sunt pentru schimb, sunt doar pentru a satisface nevoile proprii, fiind consumate în gospodărie.

34 Soran, V., Șerban, M., Bioeconomia, o nouă ștință de graniță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

35 Idem, op. cit. p. 82-84.

36 Energia exosomatică – denumită și energia externă, reprezintă activitățile desfășurate în afara corpului uman.

fenomenul de degradare a mediului. Supraviețuirea speciei umane a fost posibilă datorită capacității acesteia de a sesiza limitele propriei acțiuni, de a-și recunoaște erorile, ceea ce a marcat trecerea la o nouă fază, respectiv, a reconcilierii cu natura.37 La acest început de mileniu, lumea se află într-o mare efervescență.

Schimbările care au avut loc, precum și a celor ce se vor desfășura în viitor, sunt privite într-o viziune optimistă și cu speranțe pentru remedierea, fie și parțială, a mediului înconjurător. În tumultul acestor schimbări, atenția trebuie acordată problemelor legate de mediul înconjurător și de supraviețuirea omului pe Terra.

Semnalul de alarmă privind dezechilibrele din mediul înconjurător a devenit o realitate, în atenția oamenilor, în prima parte a secolului al XIX-lea, odată cu începutul extinderii industrializării și a noilor tehnologii de producție, pe scară globală și regională. Semnalele de alarmă erau orientate pe orizontul descoperirii surselor de amenințări asupra mediului și a măsurilor de lichidare a acestora, înainte de a distruge mediul și pe trăitorii Terrei38.

În condițiile actuale, ca urmare a creșterii demografice, perfecționării organizării sociale, urbanizarea și marile aglomerări urbane, a industriei și a unor tehnologii moderne, a transporturilor mecanizate și a altor ramuri de activitate, au sporit forțele omului de a domina natura și a-i smulge bogățiile, din ce în ce mai puține, printr-o exploatare tot mai intensă, care au condus treptat la dezechilibrul ecologic etc. Creșterea economică, tot mai accelerată, se bazează nu pe surse regenerabile de energie, ci pe energia cheltuită prin folosirea combustibililor fosili, neregenerabili: cărbuni, țiței, gaze naturale39. Creșterea producției de bunuri, concomitent cu cea a consumului de materii și materiale, perturbă mediul ambiant, deoarece o parte din materiile prime intermediare sau produsele finite au un conținut complex și se regăsesc în aer, apă, sol. Ploile acide cauzate de creșterea cantității de dioxid de sulf din aer, ca urmare a dezvoltării proceselor termice și a utilizării combustibililor inferiori, elimină în atmosferă cantități importante de oxizi de azot, de carbon, negru de fum, săruri și oxizi ai metalelor, care acționează direct și indirect, asupra omului și viețuitoarelor.

37 Negrei, C., Bazele economiei mediului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, p.103.

38 Părăușanu, V., Ponoran, I., Economia mediului, București, Editura Sylvi, 2001.

39 Idem, op. cit.

Contradicția dintre mediu și activitatea economică se manifestă prin dezastre ecologice care nu mai pot fi stopate decât prin acțiuni costisitoare, pentru reabilitarea întregii avuții naturale.

Degradarea mediului este efectul unui ansamblu de procese aflate în continuă interacțiune: creșterea demografică, creșterea economică, progresul tehnico- științific, industrializarea, urbanizarea, apariția marilor aglomerări urbane etc., În cazul în care se pune problema stabilirii responsabilităților pentru actuala criză a mediului, fără nici o discernere, acuzată devine economia. Cu toate că încă nu se poate da un răspuns clar referitor la factorii care produc criza mediului, economia mediului își asumă rolui ei fundamental pentru elaborarea de măsuri pentru depășirea crizei actule în problemele vitale ale mediului, pe următoarele obiective: gestionarea rațională a resurselor, daunele și costurile legate de mediu, instrumentele economice ale politicii de mediu, repercusiunile micro și macro- economice ale mijloacelor de producție ale mediului etc.

În evoluția mediu-economie, literatura de specialitate evidențiază așa numita

,,stare de bunăstare”40, promovată în Anglia, din timpul epocii victoriene.41 Starea de bunăstare, în perioada 1865-1900, s-a răsfrânt mai mult pe plan social în interior, iar pe plan extern, într-o politică expansionistă, colonială, care a dus la apogeul puterii maritime coloniale și s-a definit mai mult ca fiind un raport cu unele realizări pe plan social, care, în Anglia a căpătat denumirea de ,,colectivism Victorian”, denumire dată de reformatorul Gladstone42 sau a statului tradiționalist a lui Disraeli43. În perioada 1990-1914, acest concept s-a limitat la atingerea unui minim național al bunăstării, pentru ca, până la începutul celui de al doilea război mondial,

40 Se apreciază că emergența “Economiei Mediului” este marcată de ceea ce s-a numit “starea de bunăstare” din timpul epocii victoriene la începutul căreia a fost semnat “Actul reformei”, cuprinzând un ansamblu de măsuri menite să contracareze consecințele Revoluției industriale.

41 Epoca victoriană a Regatului Unit a fost perioada domniei a reginei Victoria de la 1837 până în 1901. A fost o lungă perioadă de prosperitate pentru poporul britanic și Marea Britanie atinge, datorită politicii expansioniste, apogeul puterii maritime.

42 William Ewart Gladstone (1809 –1898) a fost un conducător al Partidul Liberal britanic, om politic și Prim Ministru în perioadele 1868–1874, 1880 – 1885, 1886 și 1892 – 1894. Gladstone este foarte cunoscut pentru puternica sa rivalitate cu Benjamin Disraeli, care era liderul Partidului Conservator al Marii Britanii și pentru disputele cu Regina Victoria din timpul carierei sale politice.

43 Benjamin Disraeli (1804 – 1881) a fost un politician britanic. A fost prim ministru al Marii Britanii în perioadele februarie – decembrie 1868 și februarie 1874 – aprilie 1880. Nuvelist, strălucit purtător de cuvânt și primul și ultimul premier evreu al Angliei, Disraeli este foarte bine cunoscut pentru aducerea Indiei și a Canalului de Suez sub controlul coroanei britanice.

să apară propuneri pentru conservarea mediului, alături de alte propuneri mai vechi, legate de educație și organizarea locurilor de muncă.

Economia bunăstării, a avut ca obiectiv, realizarea și menținerea în politica economică a unui indicator social prin care să se atingă situații optime, aceasta înțeleasă ca un ansmblu de opțiuni considerate mai bune decât oricare altele, cu posibilități de a fi formulate prin intermediul modelărilor matematice. Această cale de abordare a economiei bunăstării, a creat dispute și puncte de vedere contradictorii printre economiști, printre care: Pigou44, care arăta că relația dintre economie și avuția națională, crează două tipuri de efecte: volumetrice și efecte de distribuție; iar Pareto45, arăta că economia bunăstării, trebuie să promoveze soluții privind comparațiile interpersonale asupra utilităților de care dispun indivizii. Aceste dispute au dus la crearea în anul 1930 a unei noi economii a bunăstării, prin care se urmărea punerea în practică a două principii: cel al bunăstării sociale și cel al compensării, care arăta că în primul caz al bunăstării sociale ar avea loc o creștere a acesteia, chiar dacă, există posibilitatea comparării interpersonale.

Economia bunăstării s-a concretizat prin menținerea conceptului de ,,minim și maxim”, pentru a putea fi aplicată o abordare sistemică, în politica economică. Scopul economiei bunăstării este de a influența consensul social făcând mai clare direcțiile și obiectivele diferitelor politici, demonstrând consistența sau inconsistența unor anumite relații dintre scopurile finale.46 După al doilea război mondial, când toate acțiunile economice erau orienate, pentru reconstrucție, economia bunăstării, a avut un puternic impact și a condus la creșterea și lărgirea preocupărilor de ordin social, având ca suport creșterea cantitativă a economiilor. Starea de bunăstare își găsește sfârșitul, în deceniul al VII-lea, al secolului al XX-lea, odată cu puternica criză a petrolului, ca rezultat al creșterii prețului petrolului, începând cu anii: 1974, 1978 și 1980, care au modificat fundamental indicatorii economiei bunăstării sociale. Cunoașterea mediului și a legilor sale, impune reconsiderarea raportului dintre sistemul economic și mediu, în sensul acceptării faptului că primul aparține

44 Arthur Cecil Pigou (1877-1959) a fost un economist englez, profesor și fondator al școlii de economie la Universitatea din Cambridge. Pigou este considerat fondatorul Economiei bunăstării și principalul precursor al mișcării ecologiste în stabilirea diferenței dintre costurile marginale private și sociale, pledând pentru intervenția statului prin intermediul subvențiilor si impozitelor pentru corectarea greșelilor pieței.

45 Vilfredo Federico Damaso Pareto (1848 – 1923) a fost un economist ṣi sociolog italian, reprezentant al Școlii de la Lausanne. Acesta a emis un principiu conform caruia, cifra de afaceri a unei societati vine, in proportie de 80% din relațiile cu clienții mari, iar 20% din relațiile cu clienții medii si mici.

46 Blaug, M., Teoria economicã în retrospectivã, Editura didacticã și Pedagogicã, București, 1992, p. 626.

celui de al doilea și, ca atare, acesta este subiect al legilor naturale și energetice. Pentru funcționarea normală a sistemului economic, sunt necesare mari cantități de energie, care se tranformă iremediabil în căldură-energie, nerecuperabilă, creând prin activitatea oamenilor o situație periculoasă în degradarea biosferei, care are o capacitate limitată de asimilare și adaptare naturală, pentru a trata deșeurile industriale care se întorc în natură. Spre deosebire de mediul natural, pentru mediul artificial, inputurile reprezintă însăși condiția de a exista. Lumea contemporană a devenit excesiv de dependentă de mediul artificial, atât prin mutațiile biologice, cât și prin cele sociale, ceea ce evidențiază importanța mediului în asigurarea unor transferuri de resurse din mediul artificial. În domeniul mediului ambiant, științele economice au neglijat tratarea bunurilor libere, considerând că acestea nu au o valoare de schimb, că sunt date în mod gratuit de către natură, cu toate că ele sunt indispensabile vieții și activității de producție47. Aceleași aprecieri sunt valabile și pentru economia convențională, referitoare la administrarea resurselor limitate, neglijându-se faptul că ecosfera este limitată. Ba mai mult, bunurile și serviciile oferite de natură au avut același tratament, ca orice marfă pe piață, cu toate că nivelul lor calitativ are o factură specială, cărora li s-a acordat întâietate numai pentru obținerea de profituri. Toate acestea au contribuit la ignoranța omului față de natură, inerentă mecanismului economic, indiferent de sistemul economic.48

Criza mediului s-a extins la nivel global, iar cauzele sale nu pot fi legate de un sistem economic sau de altul, fie economie planificată sau liberă. Ignorarea problemelor legate de mediu, trebuie căutate în eroarea de a diminua rolul mediului în relația sa structurală și dialectică cu omul și societatea, precum și a raportului dintre procesele vitale și cele economice. Acest demers, duce la concluzia că, nici sistemul economic socialist și nici cel capitalist, nu au avut în vedere capitalul biologic al eco-sistemului și nu au armonizat acțiunile economice cu cele ale mediului. Din contră, ambele sisteme au promovat și suținut, dezvoltarea cantitativă și au tratat problemele mediului în mod asemănător, context în care, pe termen lung și scurt, pericolele să aibă loc în mod diferit, legate în special de marile capacități tehnico-științifice și industriale, funcționale actualmente pe plan mondial.

47 Negrei, C, idem, op. cit.

48 Blaug, M., idem, op. cit.

Componentele principale ale unei strategii privind dezvoltarea durabilă, se pot defini astfel:

redimensionarea creșterii economice;

eliminarea sărăciei, prin crearea locurilor de muncă și asigurarea de hrană, energie, apă, locuințe, sănătate etc.;

conservarea și folosirea resurselor; reorientarea tehnologiilor pentru reducerea poluării.

În exploatarea pe termen scurt a resurselor din mediul înconjurător, este necesară dorința, de a le proteja pe termen lung, de către om. Dintr-un anumit punct de vedere, conceptul de dezvoltare durabilă nu trebuie limitat la utilizarea durabilă a mediului înconjurător, natural pentru nevoile omului, el trebuie să înglobeze un cadru mai larg, respectiv, al echilibrelor naturale, întrucât un mediu înconjurător intact face parte integrantă din patrimoniul natural, care poate fi o condiție prealabilă de supraviețuire a umanității. O asemenea abordare a conceptului de dezvoltare durabilă, permite integrarea economică și ecologică a mediului înconjurător și o organizare funcțională, acestea fiind rezultatul unei sinteze sau a unui compromis între punctele de vedere, ecologic și economic49. Scopul dezvoltării durabile constă în găsirea unui optim al intensității celor patru sisteme: economic, uman, ambiental, tehnologic, într-un proces dinamic și flexibil de funcționare.

Pentru ca un asfel de model să devină operațional, este necesar ca intensitatea să poată fi aplicată la toate subsistemele celor patru domenii ale dezvoltării, respectiv: energie, agricultură, industrie, construcții, investiții, așezări umane, biodiversitate.50 Integrarea problemelor de protejare a mediului în programele politice de dezvoltare economică se lovesc de dificultăți de natură metodologică și structurală, deoarece structura social-economică și ierarhia decizională nu corespund structurii mediului înconjurător, în condițiile actuale, trebuie să se așeze pe următoarele nivele:

 nivel global internațional, cu instituții și organizații specializate;

 nivel național, format din structuri macro-economice;

49 Conceptul de dezvoltare durabilă, a fost introdus în literatura economică, prin raportul Brundtland, în anul 1987, fiind acceptat de șapte țări industrializate. Dezvoltarea durabilă a fost gândită ca o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și caută în primul rând prezervarea calității mediului înconjurător. Dezvoltarea durabilă promovează conceptul de conciliere între progresul economic și social fără a pune în pericol echilibrul natural al planetei.

50 Georgescu, G., Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București, 1995, p. 45.

 nivel sectorial;

 nivel microeconomic.

În structurile și evaluările globale asupra mediului, deciziile se suprapun pe structurile respective și se bazează pe analize tehnico-economice și financiare asupra politicilor și proiectelor de mediu, așa cum se arată în figura nr. 1.4.

Figura nr. 1.4. – Schema interdependențelor dintre structura socio-economică și sistemul mediului ambiant51.

Aria de cuprindere a problematicii mediului înconjurător se circumscrie la nivel global și transnational – schimbările climatice, distrugerea stratului de ozon etc., nivelul habitatelor naturale – despăduririle, protecția ecosistemelor), nivelul factorilor de mediu – solul, apa, aerul, nivelul spațiilor amenajate, urbane și a industriei. În analiza globală sunt implicate sistemele ecologice care depășesc

51 Ardelean, A, Maior, C, idem op. cit. p. 31.

granițele și nu țin seama de structura decizională socio-economică, menționată anterior, aspect ce determină ca aceste analize, să se facă prin folosirea unor noi concepte, metode și tehnici. Conexiunea dintre cele două structuri se poate realiza prin folosirea de noi instrumente de analiză, cum ar fi: evaluarea economică a impactului, proiecte de dezvoltare la nivel microeconomic, managementul integral al resurselor, la nivel sectorial, analiza macro-ecologică și contabilitatea resurselor de mediu, la nivel național și internațional.

Clarificarea unor aspecte de natură instituțională, legate de evaluarea costurilor și a beneficiilor ecologice, de precizare a dreptului de proprietate, precum și a prejudiciilor aduse mediului ambiant, incluse în acțiunile de protejare și refacere a mediului, constituie obiective de prim ordin, ale căror interdependențe și poziția lor prin folosirea noilor metode, a fost prezentată în figura de mai sus. Orice proces economic are două laturi: producție și consum, aflate în relații de interdependență, care arată rolul fiecăruia în procesul de producție. Producția presupune inputuri de materii și materiale, existența unui sistem tehnologic eficient și cu randament de transformare a acestor inputuri în bunuri de consum în cadrul unor filiere specifice. Pentru realizarea unei integrări optime este necesară o cunoaștere aprofundată a legilor biologice, ecologice, geografice și economice, precum și a relațiilor de cauzalitate între structura, funcția și dinamica ecosistemelor, evaluarea productivității și a elementelor spațio-temporale ale acestora. Relația mediu- economie se poate urmări în figura nr. 1.5.52

52 Preluare după Hutten M. L., Manual de aplicare în practică a unui program de protecție a mediului înconjurător, Editura Sic Press & Design, București, 1995; J.P. Barde: Economie et politique de l’environnement, Presses Universitaires de France, Paris 1992.

Figura nr.1.5. – Relația de interdependență mediu-economie

Din figură, se desprind următoarele:

 un suport oferit de mediu, pentru inputurile economice sub forma: materiilor prime, spațiului de producție, energiei, biodiversității care se constituie într-o supapă pentru mediu. Această supapă se definește în raport cu disponibilul potențial față de stocul necesar, ceea ce arată faptul că mediul asigură suportul inputurilor economice în anumite limite;

 stocurile de mediu, implicate în menținerea echilibrului ecologic, a căror structură se poate modifica odată cu mutațiile calitative în plan tehnologic.

Relația ,,economie-mediu” prezintă două componente:

 un ,,mesaj”material către mediu, reprezentat de emisii, deșeuri, noxe, degradări fizice etc., rezultate în urma activității de producție și consum, al căror dimensiuni depind de performanțele producției și a celor de consum;

 ansamblul efectelor induse, de ,,mesajul” material al economiei către mediu, dependente de fazele succesionale ale acestuia, respectiv: dacă mesajul se adresează unor zone fragile, efectele sunt mai mari, iar dacă se adresează unor zone cu funcționalități stabile, efectele sunt mai mici.

Intensificarea efectelor este legată în egală măsură și de nivelul mesajului, adică, atunci când depășește capacitatea de reciclare de care depinde mediul (funcția de reciclare nefiind o funcție specifică a mediului, ea fiind doar una de adaptare, care presupune consumuri suplimentare de energie, exercitând presiuni asupra fluxului energetic al unui ecosistem), apare fenomenul de poluare reală, care afectează funcțiile specifice mediului natural și necesită efectuarea unei analize asupra structurilor economice.

Structurile economice reprezintă proporțiile dintre diferite activități ale unei economii, cu mențiunea că unele din aceste activități, atât prin conținutul lor, cât și nivelul de dezvoltare tehnică și tehnologică, au un impact negativ asupra mediului și se impune o analiză a structurii economice. În dinamica lor, structurile sunt legate de:

rata scoaterii din funcțiune a capitalului, prin care se înțelege ponderea mijloacelor tehnice scoase din funcțiune ca urmare a uzurii fizice și morale, precum și a acelora trecute în conservare, exprimate valoric în capital total;

coeficientul de reînnoire a capitalului, se exprimă ca un raport între volumul investițiilor și cel al capitalului existent. Acest coeficient poate fi mai mare sau mai mic decât rata scoaterii din funcțiune.

Un model de analiză a structurilor economice, folosește următoarele elemente:53

k = fondul și stocul de capital tehnic activ;

Q = produsul intern brut;

Ev = volumul emisiilor poluante.

53 Platon V., Modele de analiză a structurii economice în perspectivă ecologică, Revista OIDCH, nr. 7- 8, 1992.

Corelația dintre fondul și stocul de capital tehnic activ și produsul intern brut, respectiv, volumul emisiilor poluante se exprimă prin două funcții, care îmbracă forma:

Q = F (k) și Ep = Z (k); în care:

prima funcție, Q = F (k), este crescătoare convexă, iar cea de a doua, Ep= Z( k), este crescătoare concavă.

Volumul substanțelor poluante emise în timpul desfășurării activităților, după funcția crescătoare concavă, arată că orice creștere a capitalului este însoțită de o creștere a emisiilor poluante și, ca atare, nu trebuie confundată cu aceea a substanțelor poluante, care sunt de tip crescător chiar și atunci când nivelul capitalului nu se modifică, deoarece în evoluția sa, poluarea, este un proces cumulativ. Contaminarea mediului are loc atât prin procesul de producție, cât și în cel de consum – productiv și neproductiv. Astfel de exemplu: masele plastice generează un proces de poluare atât în timpul producerii acestora, ca urmare a tehnologiei aplicate, cât și în urma consumului, multe dintre ele neputând fi reintroduse în circuitul economic.

Volumul emisiilor poluante se calculează pe baza relației:54 Ep = qc x (Q – S) + qf x Q (1); în care:

qc – este coeficientul de contaminare datorat consumului (kg deșeuri/1000 PIB);

qf – coeficientul de contaminare datorat producției de bunuri și servicii (kg deșeuri/1000 PIB);

S – volumul economiilor pentru investiții.

Dacă apreciem calitatea mediului prin nivelul de contaminare D, exprimat prin concentrația deșeurilor pe unitatea de volum (m3 de apă, aer etc.), sau pe suprafață (ha, km2), variația medie anuală D, se determină folosind relația:

D = dD =

dt

Ep – hIr – δ, dt = 1 (2), în care:

V

V – volumul sau suprafața afectată;

H – eficiența investițiilor, pentru depoluare (kg deșeuri/leu investit);

δ – capacitatea de „diluție" aferentă sistemului natural;

54 Platon, V., idem, op. cit.

Ir – volumul investițiilor pentru depoluare (sau sporire a capacității de diluție aferentă mediului).

Pentru evaluarea echilibrului staționar al economiei, într-un context ecologic, alături de ecuația (2), este necesară o formulare legată de variația medie anuală a capitalului tehnic k, prin compararea volumului investițiilor și al scoaterilor din funcțiune, respectiv:

k = dk = sF(k) – gk, dt = 1 (3), în care:

dt

s – este rata medie de economisire;

g – rata scoaterilor din funcțiune.

Un echilibru staționar ecologico-economic, presupune că atât variația concentrației medii anuale a deșeurilor D cât și a capitalului k să fie nulă, respectiv:

D = 0 =>

Ep – hIr – δ = 0 (4);

V

În cazul în care S = 0, înseamnă că, datorită lipsei unor împrumuturi, nu se vor putea face investiții pentru protejarea mediului (Ir = 0) și rezultă relația:

Ep – δ = 0 => (qc + qf)

V

Q = δ => Q =

V

V

qc  qf

δ (5);

Cea de a cincea relație arată că, fără instalații de protejare a mediului, există un nivel al lui Q, pentru care emisiile poluante sunt absorbite de mediu. Caracterul relativ constant al parametrilor V, qc, qf, au rolul de a susține ipoteza dependenței volumului emisiilor poluante de cel al capitalului în funcțiune și existența, totuși, a instalațiilor de depoluare și pot fi exprimate prin următoarea relație de echilibru (6):

Q(qc  q f )  qc S

V = δ (6); în care:

Q (qc + qf) – volumul emisiilor poluante totale;

qcS – volumul emisiilor poluante reținute.

Curba de echilibru D = 0, din figura de mai jos, reprezintă locul geometric al diferitelor niveluri ale lui Q, pentru care cantitatea de poluant emisă, e absorbită de mediu în totalitate.

Din analiza figurii, rezultă că orice nivel al lui Q situat în zona A generează o cantitate de poluanți mai mare decât capacitatea de absorbție a mediului, iar orice nivel din zona B, sublicitează această capacitate.

Cea de a doua condiție a echilibrului economico – ecologic staționar, k = 0, conduce la relația: sF (k) = gk. Această egalitate semnifică faptul că volumul capitalului care intră în funcțiune (prin investiții) – sF(k), trebuie să fie egal cu cel al scoaterilor din funcțiune – gk, așa cum se arată în figura nr. 1.7.55

Astfel, pe intervalul OK, deoarece, sF(k) > gk, variația anuală a fondului și stocului de capital va fi pozitivă, iar atunci când, sF(k) = gk, această variație este egală cu 0 (k = 0).

Figura nr. 1.6 – Evoluția concentrației medii anuale

Figura nr. 1.7 – Modelul simplificat de acumulare a capitalului

55 Platon V., idem, op. cit.

Dar, după cum s-a mai arătat, cei doi factori care influențează nivelul lui k exprimă volumul economiilor pentru investiții (ca reflex al tendinței de economisire) și rata scoaterii din funcțiune a capitalului. Deoarece, pe parcursul unui an, k se menține relativ constant, rezultă că în cadrul unui sistem, de coordonate: (D:k), curba k = 0, va fi o dreaptă verticală, așa cum se reprezintă în figura nr. 1.8.

Figura nr. 1.8. – Starea de echilibru economico-ecologic staționar

_k

Din figură, punctul A corespunde stării de echilibru a economiei, numai dacă se ține seama de calitatea mediului (cantitățile de substanțe poluante ocazionate de funcționarea capitalului k, sunt complet absorbite de mediu, iar variația capitalului fiind nulă. Din figură se mai desprind cele patru zone delimitate care corespund anumitor structuri economice, fiecare din ele având un impact diferit asupra mediului. Din analiza zonelor, rezultă:

zonei I – îi aparțin economiile care dispun de un nivel scăzut al capitalului investit, prin a cărei funcționare, volumul emisiilor poluante se situează sub capacitatea de absorbție aferentă mediului. Asemenea structuri economice se caracterizează printr-o slabă reprezentare a activităților mecanizate și automatizate,

precum și folosirea acelora cu impact negativ puternic asupra mediului. Evoluția "ecologică" a unor asemenea structuri economice sugerează promovarea procesului de acumulare a capitalului, dar prin orientarea investițiilor în acele ramuri care să nu favorizeze creșterea presiunii asupra sistemului natural peste capacitatea ei de suport;

zona II – include economiile cu structuri economice dintre cele mai deficitare, în care fondurile și stocurile de capital sunt reduse și implicit, capacitatea economică de a interveni în favoarea mediului, iar gradul de poluare poate depăși concentrațiile maxim admisibile. În asemenea structuri economice, investițiile de capital trebuie orientate spre activitățile mai puțin poluante, în paralel cu reînnoirea și/sau reducerea capitalului aferent activităților care ocazionează un volum ridicat de substanțe poluante pe unitatea de capital și sau de produs.

zona III – exprimă o situație critică, care cuprinde tipurile de economii ce dispun de un volum mare de capital în funcțiune, însă, datorită menținerii unei structuri slab funcționale pe activități, prin accentuarea fenomenului autofagic56, cu efecte tot mai degradante asupra mediului. Evoluția acestor structuri trebuie să fie marcată de o reducere a capitalului în funcțiune aparținând activităților puternic poluante și de o dimensionare strictă a volumului investițiilor.

zona IV – prezintă o situație comparabilă cu starea de homeostază57 a sistemelor care antrenează un volum ridicat de capital fără a supralicita capacitatea de suport aferentă mediului. Dinamica unor astfel de structuri nu se află într-un raport de strictă determinare cu calitatea mediului, ci cu posibilitățile de menținere a unei rate înalte a acumulării, care să asigure stabilitatea sistemului (fie și la un nivel staționar, căci volumul scoaterilor din funcțiune depind și ele de volumul total al capitalului în funcțiune); în asemenea condiții, nivelul entropiei poate să crească rapid și de aceea rata de înnoire trebuie să fie mai mică decât rata scoaterii din funcțiune, chiar dacă investițiile pot fi realizate inclusiv în sfera activităților poluante.

Din analiza făcută, se desprind următoarele tipuri de restructurare economică în corelație cu calitatea mediului:58

56 Autofagie – Consumare a propriilor țesuturi de către un organism supus inaniției.

57 Homeostază – Proprietate a organismului de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului intern.

58 Platon V., idem, op. cit.

restructurarea prin investiții cu același nivel tehnologic (figura nr. 1.9.a), are ca efecte:

creșterea fondului și stocului de capital tehnic;

creșterea volumului emisiilor poluante și reducerea calității mediului;

restructurarea prin scoaterea din funcțiune a unei părți din capital

(figura nr. 1.9.b), caz în care efectele constau în:

scăderea fondului și stocului de capital (cu perspectiva scăderii producției);

scăderea volumului emisiilor poluante și refacerea calității mediului;

restructurarea prin schimbări calitative (figura nr. 1.9. c), care are ca efecte:

fondul și stocul de capital nu se modifică semnificativ;

crește calitatea mediului deoarece scade nivelul emisiilor și modifică structura lor în sensul reducerii cantității substanțelor periculoase.

Figurile nr. 1.9, (a, b, c) – Efectul restructurării asupra fondului, stocului și calității mediului.

Figura nr. 1.9.a.

Figura nr. 1.9.b.

Figura nr.1.9.c.

Analiza relației dintre structurile economice și calitatea mediului, trebuie efectuată în ambele sensuri. Astfel, presupunând că în momentul actual, vor fi

promovate măsuri pentru menținerea sau refacerea calității mediului, atunci la nivelul unui an se va înregistra o creștere a volumului investițiilor pentru depoluare și o scădere corespunzătoare a acelora pentru producerea de bunuri și servicii de altă natură decât cele legate de mediu.

In aceste condiții, menținând situația de echilibru staționar, curba variației capitalului K, se va deplasa spre stânga, iar curba concentrației medii anuale a emisiilor poluante D se va deplasa în jos (figura nr. 1.10).

Așa cum se poate observa și în figura nr. 1.10, organizarea și derularea activității de protecție, în contextul menționat, poate conduce la efecte diferite:

diminuarea activității economice ca urmare a reducerii lui K, de la K la K1;

reducerea volumului emisiilor poluante atât ca urmare a utilizării unui volum mai redus al capitalului (segmentul D0:D'1), cât și ca urmare a creșterii volumului capitalului pentru controlul și reducerea poluării (segmentul D'1:D1);

punctul de echilibru economico-ecologic se va deplasa din A în A'.

Figura nr. 1.10. – Influența politicii economice asupra diagramei de echilibru

Din cele prezentate referitor la complexitatea relațiilor dintre om și natură și a relației mediu-economie, se pot face următoarele aprecieri:

Termenul de relație se referă aproape în toate cazurile, la o legătură, la un raport, fie între două persoane, a două idei, a unor fenomene, a unor ființe etc., precum și la proprietățile acestor raporturi. Relația, din punct de vedere filozofic, apare mai săracă în comparație cu legătura sau conexiunea, deoarece conexiunea implică direct dependența unui obiect al relației, față de celălalt.59

Din punct de vedere sistemic, trăsăturile relaționale evidențiază rețeaua de interacțiuni ce există între componentele sistemice, ceea ce arată că, atât în definiție cât și în cel privind structurile, se regăsește termenul de relație.

Noul dicționar de neologisme al Academiei Române, ediția 1997, definește sistemul ca „un ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) aflate într-o relație structurală, de interdependență și interacțiune reciprocă, formând un tot organizat”.

În literatura de specialitate, mulți autori dau diferite definiții: Astfel, Ludwig von Bertalanffy a fost primul teoretician care a articulat principiile teoriei generale a sistemelor în 1956. Conform definiției sale, un sistem este “un set de elemente care se află în relații de interacțiune”.60 Tot el împarte sistemele în „închise”, cele care nu primesc sau cedează substanță (se admite un posibil schimb energetic) și „deschise” când prin ele intră și ies continuu substanță și energie. În același an, 1956, A. Hall și

Fagen dădeau o altă definiție sistemului spunând că reprezintă „o mulțime de obiecte împreună cu relațiile dintre ele și cu atributele lor”. Pe baza celor afirmate ei au făcut o altă clasificare decât cea a lui Bertalanffy, astfel sistemele pot fi integrale și sumative. Un sistem este integral dacă modificarea unei părți componente atrage după sine modificarea tuturor părților componente iar unul este sumativ dacă schimbarea unei părți depinde numai de partea respectivă.

În lucrarea „Principiile sistemelor”, J.W. Forrester (1973) clasifică sistemele în deschise (conform descrierii Bertalanffy) și cu conexiune inversă (cu feed-back). El afirma că un sistem deschis „nu este conștient de propriile realizări” sau „este caracterizat de ieșiri care răspund intrărilor în sistem, dar ieșirile sunt izolate de intrări și nu au nici o influență asupra acestora”. Despre sistemul cu conexiune

59 Mic Dicționar Filozofic, Editura Politică, București, 1973.

60 French, W. și Bell, H. C. jr., (1999), Organization Development: Behavioral Science Interventions for Organization Improvement, New Jersey: Prentice Hall, 1999.

inversă (cu reacție sau feed-back), pe care-l echivala cu unul „inchis” (în accepțiunea lui Bertalanffy) spunea că „este influențat de propria-i comportare trecută.61 El are o structură sub formă de buclă închisă, care folosește rezultatele acțiunii trecute a sistemului pentru a comanda acțiunea viitoare.

În 1979, Bonis I., considera sistemul ca fiind o mulțime de entități, între care există cel puțin o relație, iar Strugren, B., în anul 1994, afirma că starea sistemului se poate identifica cu totalitatea relațiilor reciproce existente între componentele acestuia.62 Din aceste numeroase definiții, în concluzie, caracteristicile relaționale (structurale), compun alături de caracteristicile cantitative și calitative, imaginea structurii sistemului și a interdependențelor existente la nivelul lui.

Toate definițiile, coraborate cu conținutul conceptului de environment (conceput ca “o rezultantă de combinări exprimată calitativ sub formă de stare environmentală, capabilă sau nu să asigure susținerea existenței și funcționării unui component, considerat în mod subiectiv central63”), definiții care implică relațiile, ne conduc la următoarele precizări:

sistemul environmental (mediul înconjurător), este un întreg relațional bazat pe o varietate de surse, câmpuri, nivele relaționale, care în contextul spațio-temporal, definitivează arhitectura relaționistă a acestuia;

sistemul environmental, este un sistem cu relații corelative, care pot fi identificate pe baza co-relațiilor semnificative care leagă varietatea de componente materiale, energetice și informaționale;

sistemul environmental, are la bază două componente: una de natură materială, iar cea de a doua de natură relațională, cea din urmă stând la baza funcționării și viabilității environmentului;

sistemul environmental, este construit dintr-o rețea de legături și interrelații care asigură conlucrarea părților, autodezvoltarea și autoreglarea din interiorul lui, întregul sistem putând fi considerat ca un conglomerat relațional;

sistemul mediului înconjurător (environmental), stabilește relații reciproce între elementele sale, este un sistem deschis, bazat pe co-evoluție și sinergism, în așa fel, încât interacțiunea și interrelația dintre component nu pot fi disociate.64

61 Forrester, J.W., Principiile sistemelor, Editura Tehnică, București 1979. 62 Mac, I., Ștința Mediului, Editura Europontic, Cluj Napoca, 2003, p. 87. 63 Mac, I., idem, op. cit.

64 Mac, I., idem, op. cit.

CAPITOLUL 2 – Poluarea mediului înconjurător, problemă vitală a vieții contemporane

Conceptul de poluare

Termenul de poluare derivă de la latinescul polluo, polluere = a murdări, a profana și desemnează orice acțiune de degradare a mediului ambiant. Fenomenul de poluare nu este ceva nou, el a existat de la începuturile transformării naturii de către om. Ceea ce este nou, este amploarea acestui fenomen care se accentuează pe măsura creșterii progresului tehnic.65 Poluarea este fenomenul care modifică conținutul specific al constituenților mediului înconjurător: aer, apă, subsol, viețuitoare. Poluarea se realizează prin procese naturale și procese antropice, care, la rândul lor acționează prin diferite mecanisme, cum sunt: dispersia, iradiația, infiltrația, încălzirea, compresiunea mecanică etc., în funcție de particularitățile surselor de proveniență și condițiile de receptare a componentelor poluante.

Poluantul este considerat a fi o substanță, o energie, care este generată în mediul înconjurător, fie pe cale naturală sau pe calea activităților umane, prin care se perturbă direct sau indirect starea normală a mediului înconjurător, producându-i modificări în ceea ce privește concentrația chimică și cea în stare fizică a componentelor naturale. Un factor poluant este generat de o sursă și vehiculat prin emisii, iar componenta asupra căreia au efect, constituie receptorul.

În conceptul de environment, se utilizează termenul de noxă, respectiv, o substanță urât mirositoare care, împreună cu praful, pulberile de diferite origini, funingini și compuși chimici, participă la poluarea aerului și a apei. Alterarea factorilor de mediu ca urmare a influenței directe sau indirecte a activităților umane sau a factorilor naturali se manifestă prin apariția unor dezechilibre în calitatea mediului, cu efecte negative, ce afectează calitatea vieții și poartă denumirea de poluare.

În evoluția sa spre progres, omul nu poate evita capcanele ecologice. Nevoia de hrană și bunuri de consum, extinderea agriculturii pe seama altor structuri de mare stabilitate ecologică, exploatarea mărilor, oceanelor și uscatului, au accentuat folosirea abuzivă a naturii. Activitatea industrială din ultimele două secole a fost însoțită de fenomene de poluare, în mare parte din cauza lipsei de previziune pe

65 Băloiu, L., M., Angelescu, A., Porojan, I., Protecția mediului ambiant, Editura ASE, București, 1995, p.17.

termen lung, dar mai cu seamă a faptului că realizarea producției industriale are drept consecință pierderi necontrolate de materiale în diverse stări de agregare. Ecosistemele se intercondiționează reciproc și se readaptează continuu în căutarea unui echilibru. Factorii naturali determină condițiile de viață pentru regnurile vegetale, animale și pentru om, formând mediul natural, în care distingem componente fizice naturale, elemente abiotice: aer, apă, strat geologic, relief, sol. Componentele biotice, sub forma vegetației și animalelor, depind atât de factori tereștri, cât și de cei cosmici (radiația solară de exemplu) și ne ajută să înțelegem implicațiile care se pot produce în urma unor modificări terestre și cosmice.

Dezvoltarea la niveluri de neimaginat ale tehnologiilor industriale, a produs dezechilibre cu urmări greu de evaluat în cadrul spațiului fragil în care se dezvoltă viața pe planetă. Industria produce probleme mediului ambiant oriunde pe glob. Ea consumă 37% din energia planetei și emite 50% din dioxidul de carbon mondial, 90% din oxizii de sulf și toate chimicalele care afectează stratul de ozon. Anual industria produce peste 2 miliarde tone de deșeuri solide și 300 milioane tone de deșeuri periculoase. S-a prevăzut în timp ca deșeurile radioactive să nu depășească cantitatea de un miliard de metri cubi. Această situație a impus măsuri ca în dezvoltarea industriei să se accepte ideea de protejare a mediului.66

Dezvoltarea economică ce caracterizează civilizația industrializată are la bază resurse energetice neregenerabile și folosește pe scară largă știința și tehnologia în scopul dezvoltării industriale, fără a mai ține seama de păstrarea unui echilibru și aplicarea de măsuri de protecție a tuturor componentelor mediului înconjurător.

Cercetările în domeniul poluării și a protecției mediului arată că degradarea mediului este determinate, în principal, de activitatea umană. Principalele direcții în care omul își exercită impactul asupra naturii și accelerează fenomenul de poluare constau în:

schimbarea structurii ecosistemelor, până la o limită care depășește puterea de refacere a naturii și provoacă rupturi de echilibru;

eliminarea din biosferă a numeroase specii de plante și animale, prin distrugerea ecosistemelor proprii;

introducerea în mediu a unor cantități de substanțe toxice, greu metabolizate și imposibil de asimilat de biosferă;

66 Părăușanu, V., Ponoran, I., idem, op. cit.

exploatarea irațională a resurselor solului, urmată de pierderea structurii și fertilității, eroziune, degradare etc.;

eroziunea resurselor energetice ale Terrei;

modificarea arealului natural al speciilor vegetale și animale;

transformarea radicală a peisajului geografic cu efecte negative asupra ecosferei, prin lucrări de mare amploare: bazine, lacuri de acumulare, îndiguiri, desecări etc;

modificarea catabazică a climei și aridizarea acesteia, cauzată de eliminarea pădurilor și a altor transformări negative din structura învelișului vegetal;

schimbarea compoziției atmosferei, a mărilor și oceanelor prin deversarea deșeurilor chimice și radioactive, cu efecte nefavorabile pentru viețuitoare și om;

alterarea genofondului natural și reducerea pe această cale, a potențialului de adaptare și refacere a organismelor și ecosistemelor.

Caracterul internațional al poluării

În viața economico-socială contemporană a apărut o nouă problemă legată de efectele transnaționale ale poluării. Prin poluare internațională, se înțelege suma efectelor defavorabile pe care le provoacă un sistem de tipul unei economii naționale în afara granițelor ei, altor sisteme economice naționale. Poluarea internațională se produce în diferite moduri, astfel:

Poluarea naturală. Sistemele fizice, geografice și antropice sunt supuse poluării și are efecte asupra omului și activităților pe care le desfășoară. Fenomenul poluare își are cauze în procesele geologice (vulcani), geomorfologice (eroziuni, transport și acumulare de materiale dezagregate aluvionare), biologice (fiziologia plantelor și animalelor, lanțul trofic, ciclul vital etc.), atmosferice (razele ultraviolete, descărcările electrice, hidrologice, salinizare, amestec de ape pedologice, alterarea, humificarea). Deasemenea, între rezervoarele de materii și energie și cel al schimburilor, au loc cicluri biogeochimice și transferuri de natură chimică, fizică, biologică ce emană și dezvoltă elemente poluante sub formă lichidă, gazoasă și solidă, la fel ca și cele care provin din precipitații. În poluarea naturală, poluanții însoțesc fluxul oxigenului, carbonului, apei, azotului, fosforului și sulfului, prin învelișul geografic: atmosferă, hidrosferă, litosferă, pedosferă și biosferă.

Poluarea directă, respectiv, prin transferarea de reziduuri în altă țară, atât prin mișcări ale aerului cât și prin scurgerea apei (în Germania, Rinul impurificat poluează Olanda, iar în SUA se degajă nori de bioxid de sulf, din cauza cărora suferă rădăcinile arborilor din Canada). Alături de poluarea directă, este și poluarea reciprocă, care se manifestă în cazul mai multor țări care împart țărmul unui lac sau a unei mări, cum este cazul Mării Mediterane, Mării Negre etc., sau efectele poluante în urma construirii marelui gigant de celuloză din Brazilia, la Porto Alegro etc.

În poluarea directă, se întâlnesc și unele forme discrete de poluare care, în realitate, nu sunt mai puțin poluatoare față de cele directe:

exportul către țări mai puțin dezvoltate a unor produse agricole impurificate, care nu sunt cerute sau indicate spre consum în piața internă a statului exportator;

interdicția importului de produse din țările sărace, pe baza unor legi care impun criterii de puritate exagerat de severe, prin așa zise legi privind „bariera ecologică";

păstrarea unor secrete referitoare la tehnologiile de epurare și de reciclare a deșeurilor și a tehnologiilor nepoluante sau oferirea spre vânzare a acestor tehnologii la prețuri prohibitive.

Poluarea ascunsă, oferta făcută de țările dezvoltate către țările în curs de dezvoltare prin:

instalarea pe teritoriul acestor țări a unor industrii puternic poluante, fără instalații depoluante pentru a le face rentabile; o eventuală solicitare pentru achiziționarea unei asemenea instalații ar costa mai mult decât întreaga fabrică instalată;

exploatarea de materii prime pe teritoriul altor țări, cu tot ansamblul de perturbare a mediului pe care tehnologiile de profil le implică;

închirieri de terenuri în țările gazdă pentru depozitarea de deșeuri periculoase, care au luat o mare amploare după anul 1990, când milioane de tone de reziduuri poluante erau canalizate spre țările din sud-estul Europei și Africa.67

Această ultimă formă de poluare este considerată de către Comunitatea Internațională, ca fiind cea mai brutală față de cele practicate anterior, ceea ce a determinat reacții dure din partea țărilor care au suferit asemenea practici. Față de

67 După anul 1990, unele companii occidentale, au încercat să introducă și în România asemenea reziduuri poluante.

aceste metode, ONU a luat poziție prin interzicerea unor asemenea practici, ceea ce nu a însemnat că situația a fost pe deplin respectată și rezolvată.

La nivel internațional, problemele privind poluarea sunt mult mai complicate, deoarece pe lângă măsurile ce se impun a fi luate mai trebuie depășite unele impedimente, cum sunt:

cum poate fi abordată problema impurificării unui râu, a unui lac, dacă limitele maxime de concentrare a unui impurificator, sunt diferite între cele două?

cum se poate calcula în țările Scandinave, cât la sută dintre ploile acide ce provin din Germania, Franța și Anglia distrug pădurile? Țările vizate, vor accepta un asemenea calcul?

cum se poate impune unei țări ce politică să adopte pentru protecția mediului, astfel încât, să nu lezeze țările vecine, dar fără a aduce atingere suveranității și independenței țării respective?

ce organism poate estima daunele poluării internaționale și care va fi mecanismul de plată?

cum poate fi urgentată luarea deciziilor de mediu în forurile internaționale, știut fiind că discuțiile durează ani buni, iar punerea acestora și mai multă vreme?

Răspunsurile la aceste întrebări s-au implementat treptat, prin eforturile depuse de guverne, atât pe plan mondial cât și regional, prin tratate și înțelegeri bilaterale privind problemele referitoare la protecția mediului. În acest sens este de menționat Acordul dintre SUA și Canada (1972), Convenția Europeană asupra protecției cursurilor de ape internaționale împotriva poluării (1975), Declarația de cooperare a statelor dunărene în domeniul gospodăririi și protecției apelor Dunării împotriva poluării (1985) etc. Aceste înțelegeri și acțiuni ale statelor naționale au fost cuprinse prin documente, în norme juridice în care erau stipulate pagubele și prejudiciile cauzate pe teritoriul diferitelor țări, a surselor de poluare, pe baza principiului bunei vecinătăți.

În cadrul protecției globale a mediului s-a înscris și Tratatul Antarcticii (1961), care prevedea interzicerea exploatărilor miniere pentru o perioadă îndelungată, pentru a garanta echilibrul ecologic al acestei așezări naturale, ținând seama că această zonă dispune de enorme zăcăminte de petrol, gaze naturale, cobalt, nichel, cupru, argint, aur etc. În Uniunea Europeană, legislația protecției mediului ocupă primul loc, față de alte politici statale și cuprinde principiile de bază, logica și

dinamica problemelor în domeniu, precum și instrumentele și regulile de luare a deciziilor de mediu. Politica de mediu a Uniunii Europene este organizată vertical și cuprinde: legea cadru din Tratatul European, în care sunt definite obiectivele generale, principiile și procedurile, programe de acțiune, norme legislative pe termen mediu, precum și documente politice și strategice, directive cadru sau de reglementare. Prin aceste documente, în plan internațional, Uniunea Europeană, în problemele privind protecția și apărarea mediului, trebuie privită sub două aspecte:

În comparație cu guvernele naționale ale țărilor membre, Uniunea Europeană este slabă deoarece cadrul puterii este cel al Consiliului de Miniștri, prin reprezentanții guvernelor naționale ale Uniunii, care conduc de multe ori la procese dificile în vederea realizării consensului și compromisului, între interesele naționale divergente. Aceasta face ca Uniunea Europeană să devină mai mult un câmp de bătălii decât un centru al unei autorități puternice. Chiar dacă prin Tratatul de la Maastricht (1992)68 s-a întărit rolul Parlamentului European, acesta nu poate fi comparat cu cel al parlamentelor naționale. Mai mult decât atât, Uniunea Europeană are competențe limitate, având un buget mic în comparație cu cel al guvernelor naționale, ei rămânându-i un rol de coordonare.

În comparație cu modul de organizare a protecției mediului pe plan internațional, Uniunea Europeană este puternică prin elementele „supranaționale" realizate prin Comisia Uniunii Europene, care dispune de o poziție puternică în inițierea politicii și acționează ca un inovator principal. Același lucru îl pot face și Parlamentul European, Consiliul Economic și Social, Curtea de Justiție.

În cazul în care, majoritatea voturilor este suficientă, deciziile pot fi luate chiar împotriva unui guvern national; în cadrul Uniunii Europene există un puternic spirit de solidaritate care se realizează prin fondurile structurale și de coeziune, prin care se transferă sume importante țărilor sărace, mai cu seamă prin politicile agricole comune. Prin intermediul Uniunii Monetare Economice Europeane se desfășoară o largă politică de armonizare a politicilor economice și a legislației în țările membre, în scopul integrării complete în cadrul pieței tehnologiilor de mediu. Coordonarea europeană, împreună cu armonizarea minimă a standardelor de mediu, are o mare importanță, deoarece, protecția mediului este un factor de cost.

68 Tratatul de la Maastricht (numit și Tratatul privind Uniunea Europeană) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.

Legislația internațională fundamentată de Uniunea Europeană menționează trei tipologii de mediu, care necesită cooperare internațională, astfel:

poluarea trasfrontalieră, importurile și exporturile riscante reprezentate de centralele nucleare sau poluarea trasfrontalieră a aerului prin ploile acide;

scopuri comune pentru protecția stratului de ozon, efectul de seră sau protejarea biodiversității;

scopuri regionale sau trasfrontaliere (protecția râurilor, a apelor de suprafață și de coastă).

Aceste argumente de ordin economic și de mediu, demonstrează rolul de coordonator al Uniunii Europene, pe plan internațional și european având totuși, o mai puțină uniformizare, deoarece, până și standardele perfect armonizate nu înseamnă costuri egale pentru întreprinderi, ele având diferite căi și metode de a atinge asemenea standarde. Aceasta denotă că legile europene de mediu prezintă o flexibilitate semnificativă față de diferențele naționale, prin norme diferite pentru anumite țări, care trebuie armonizate, cu excepția termenilor de timp pentru a se conforma cerințelor.

Standardizarea produselor solicită armonizarea completă din punct de vedere al pieței interne, în caz contrar, există posibilitatea apariției unor distorsiuni pe piața liberă. De cele mai multe ori, domeniul standardelor produselor cum sunt cele chimice, limitarea eliminării de gaze al automobilelor, normele de randament pentru automobile etc., constituie un câmp de bătălie, între interesele economice și cele ecologice. Legile și programele din Tratatul European privind protecția mediului au la bază următoarele principii:

Principiul "poluatorul plătește", prin care poluatorul plătește măsurile luate pentru satisfacerea standardelor sau poluatorul plătește costurile externe. Acest principiu are orientarea spre piață, dacă prețurile reflectă adevărul ecologic și poate deveni astfel un instrument de reducere a poluării, în practică utilizarea acestui principiu este dificil de aplicat deoarece presupune o relație liniară, cauză-efect, însă relația om-mediu este multi-cauzală, neliniară, cumulativă și complexă, ceea ce îngreunează deslușirea poluatorului, evaluarea monetară devenind și mai dificilă datorită problemelor metodologice.

Principiul prevenirii, are mai multe interpretări: prevenirea înseamnă protecție la sursă, care se bazează pe ideea că poluarea minimă este cea mai bună

cale de prevenire, este mai radicală, întrucât are în vedere generația viitoare, respectiv criteriul durabilității.

Protecția la nivel înalt, respectiv, un nivel înalt al protecției ar corespunde celei mai bune practici al oricărui stat membru al Uniunii Europene.

Subsidiaritatea impune implicarea Comunității Europene în acele cazuri în care problemele de mediu devin mai complexe și pe arii extinse, cu efecte dezastruoase.

Integrarea ia în considerare toate aspectele ecologice și cerințele aferente mediului înconjurător. Cerința de încorporare poate fi interpretată ca fiind o pură cerință de coordonare, în sensul că principiile legislației de mediu existente trebuie respectate de celelalte politici, în urma tratatului de la Maastricht, care s-a aplicat din anul 1993, s-a pus problema creșterii durabile luând în considerare mediul înconjurător, aceasta devenind o sarcină a Comunității Europene. Programele de acțiune, pentru mediu, ale Uniunii Europene, sunt mai exacte și mult mai explicite, în comparație cu principiile legilor din tratat.

Prin cele cinci programe de acțiune eșalonate pe perioade, se oferă posibilitatea Uniunii Europene, să coordoneze întreaga activitate a politicii de mediu europeană.

În țara noastră, în decursul anilor, au fost adoptate măsuri vizând raporturile dintre om și natură, norme și legi care includeau responsabilități în domeniu.

Factorii poluanți ai mediului înconjurător

Aerul atmosferic constituie elementul fundamental necesar tuturor organismelor vii. În fiecare zi plămânii filtrează circa 15 kg aer atmosferic, în timp ce consumăm numai 2,5 litri de apă și 1,5 kg alimente. Compoziția normală a aerului nepoluat este următoarea: azot 78,09%; oxigen 20,95%; alte gaze 0,96%. Abordarea integrată a calității mediului se realizează la nivel de întreprindere de către managementul mediului și managementul calității mediului, în conformitate cu Standardele: SR EN ISO 14010/97, SR EN ISO și SR EN ISO 14012/9769.

69 Din iulie 2003, în țara noastră, toate standardele menționate au fost înlocuite cu standardul SR EN ISO 19011/2003, care cuprinde normele de aplicare a tuturor sistemelor de management integrat, necesare păstrării calității mediului.

Ordonanța de urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului din România, cu modificările și completările ulterioare, ne dă o primă definiție a poluării – introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătății umane și/sau calității mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime, precum și pentru poluant – orice substanță, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale. Obiectul ordonanței de urgență îl constituie realizarea unui ansamblu de reglementări juridice privind protecția mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă.

În cadrul ordonanței sunt statuate o serie de principii și elementele strategice:

principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale;

principiul precauției în luarea deciziei;

principiul acțiunii preventive;

principiul reținerii poluanților la sursă;

principiul „poluatorul plăteșteˮ;

principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

utilizarea durabilă a resurselor naturale;

informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu;

dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului. Modalitățile de implementare a principiilor și a elementelor strategice sunt:

prevenirea și controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile cu impact semnificativ asupra mediului;

adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerințelor politicii de mediu;

corelarea planificării de amenajare a teritoriului și urbanism cu cea de mediu;

efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor și programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului;

evaluarea impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului;

introducerea și utilizarea pârghiilor și instrumentelor economice stimulative sau coercitive;

rezolvarea, pe niveluri de competență, a problemelor de mediu, în funcție de amploarea acestora;

promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene și internaționale în domeniu;

stabilirea și urmărirea realizării programelor pentru conformare;

crearea sistemului național de monitorizare integrată a calității mediului;

recunoașterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice;

menținerea și ameliorarea calității mediului;

reabilitarea zonelor afectate de poluare;

încurajarea implementării sistemelor de management și audit de mediu;

promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului;

educarea și conștientizarea publicului, precum și participarea acestuia în procesul de elaborare și aplicare a deciziilor privind mediul;

dezvoltarea rețelei naționale de arii protejate pentru menținerea stării favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene – Natura 2000;

aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilității și etichetării organismelor modificate genetic;

înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor.

Prin intermediul ordonanței statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, garantând în acest scop:

accesul la informația privind mediul, cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare;

dreptul de asociere în organizații pentru protecția mediului;

dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii și legislației de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor și programelor;

dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului, autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;

dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Protecția mediului constituie obligația și responsabilitatea autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice.

Autoritățile administrației publice centrale și locale prevăd în bugetele proprii fonduri pentru îndeplinirea obligațiilor rezultate din implementarea legislației comunitare din domeniul mediului și pentru programe de protecție a mediului și colaborează cu autoritățile publice centrale și teritoriale pentru protecția mediului în vederea realizării acestora.

Coordonarea, reglementarea și implementarea în domeniul protecției mediului revin autorității publice centrale pentru protecția mediului, Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, agențiilor județene pentru protecția mediului, Administrației Rezervației Biosferei "Delta Dunării".

Controlul respectării măsurilor de protecție a mediului se realizează de:

comisari și persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu, Administrației Rezervației Biosferei "Delta Dunării";

autoritățile administrației publice locale, prin personalul împuternicit;

Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor, prin personalul împuternicit, în domeniile lor de activitate, conform atribuțiilor stabilite prin lege.

Odată cu creșterea densității populației umane și dezvoltarea tehnicii, cantitatea poluanților a crescut mult, ajungând ca treptat să altereze ecosistemele provocând grave dezechilibre ecologice. Volumul poluanților care agresează mediul și intensitatea poluării sunt într-un raport direct proporțional cu creșterea numerică a omenirii și a cerințelor sale, multe cerințe fiind create și întreținute artificial. Poluarea – considerată și fiică a mizeriei și penuriei – omoară zilnic peste 20 mii de persoane în țările slab dezvoltate. În România, peste 4 milioane de locuitori se află

sub incidența poluării, dintre aceștia peste 1,2 milioane de locuitori sunt agresați permanent de noxe (Copșa Mică, Baia Mare, Zlatna etc).

Sursele de poluare a atmosferei, se clasifică în:

Sursele naturale, iar principalii poluanți specifici sunt:

 omul și animalele – prin procese fiziologice evacuează CO2, viruși;

 plantele – prin fungi, polen, substanțe organice și anorganice;

 solul – prin viruși, pulberi (ca urmare a eroziunii);

 apa – prin aerosoli încărcați cu săruri (sulfați, cloruri);

 vulcanismul – prin cenușă, compuși de sulf, oxizi de azot:

 descompunerea materiilor organice vegetale și animale – prin metan, hidrogen sulfurat, amoniac;

 fenomenele cosmice – prin care se produce praf cosmic sau meteoric produs de trecerea unor comete sau meteoriți prin vecinătatea planetei noastre.

Sursele antropice:70 orice activitate umană care conduce la evacuarea în atmosferă a unor substanțe care se găsesc sau nu în compoziția naturală a atmosferei, este considerată sursă antropică.

Poluarea atmosferei, a devenit o problemă globală a omenirii și se referă la următorii factori poluanți:

 Ploaia acidă,71 formată în mare măsură din acidul sulfuric rezultat din dioxidul de sulf dar și din acidul azotic generat de oxizii de azot eliminați prin arderea combustibililor fosili (în Germania întâlnim sindromul Waldsterben72 – sindromul pădurii muribunde).

 Diminuarea stratului de ozon. Ozonul reprezintă un ecran protector împotriva fracțiunilor radiațiilor solare ultraviolete vătămătoare – radiația

70 Antropic – referitor la om sau omenire; în expresie: principiu antropic – curent care explică structura Universului prin necesitatea acestuia de a permite dezvoltarea și evoluția omului.

71 Denumirea de ploaie acidă a fost folosită pentru prima dată de chimistul englez Robert Agnus Smith, în 1872, într- un tratat care examina corelația dintre aerul poluat de deasupra Manchester-ului și aciditatea ploilor. Măsurată pe o scară chimică de la 0 la 14 pH (de la cea mai acidă la cea mai alcalină), ploaia acidă este definită ca o precipitație cu pH-ul sub 5,6 (cât este normal pentru precipitații). În majoriatatea zonelor industrializate ale Europei precipitațiile sub formă de ploaie acidă au ajuns la un pH între 4,5și 5,5.

72 Sindromul Waldsterben (sindromul pădurii muribunde) – se referă la devitalizarea pădurilor, prin pierderea sănătății și uscării copacilor sau plantelor lemnoase fără o cauză evidentă, de un grup complex de factori care includ paraziți: ciuperci și gandaci sau poluare: ploaia acidă și compușii organici sau secetă.

ultravioletă produce eritemul și cauzează melanoame maligne (lungimea de undă de

308 nm), leziuni oculare (cataracte, presbitism etc), alterează lanțurile trofice, diminuează producția agricolă și acvatică, accentuează modificările climatice și creșterea efectului de seră.

 Efectul de seră – cantitatea mai mare de căldură înmagazinată în aer, rezultatul direct al acestui proces fiind creșterea temperaturii globale.

 Modificarea climei – media temperaturii globale crește cu l°C/an până în anul 2030 și cu 2-3°C până la sfârșitul secolului. Efectele încălzirii globale sunt:

creșterea nivelului mărilor și oceanelor – datorită topirii ghețarilor;

culturile – o creștere cu 2°C, produce mari pagube culturilor;

rezervele de apă potabilă în scădere;

sănătatea umană – revenirea unor boli specifice (malaria).

 Poluarea fonică (sonoră) – extinderea la nivel global al mediului. Urechea umană percepe sunetele cu frecvențe de la 16 Hz (sunetele joase) la 20.000 Hz (sunetele înalte). Sunetele sub 16 Hz se denumesc infrasunete sau trepidații, iar cele peste 20.000 Hz – ultrasunete. Sensibilitatea maximă a urechii umane este pentru domeniul 2000 – 5000 Hz. Sunetele se pot caracteriza și prin presiunea acustică, măsurată în Pa (Pascal, 1 Pa = 1 N/m2). Belul este o unitate de măsură logaritmică a raportului dintre două intensități sonore sau electromagnetice (belul este un omagiu adus în 1925 lui Graham Bell, pionierul telefonului). Pentru sunete intense se lucrează cu valori foarte mari și de aceea s-a adoptat o altă unitate, decibel (dB). Când dB se referă la auz, se folosește notația dB(A). Zgomotele excesive produc efecte fiziologice complexe la om: afecțiuni ale aparatului auditiv, creșterea presiunii sangvine, anomalii la noii născuți, traume psihice, reducerea productivității muncii, reducerea inteligibilității vorbirii, contractarea mușchilor, modificarea tensiunii arteriale etc.

 Poluarea fizică a mediului înconjurător cuprinde: poluarea termică, cu particule în suspensie, poluarea cu deșeuri industriale și casnice etc., după cum urmează:

poluarea termică – determină scăderea concentrației de oxigen dizolvat care va afecta toate organismele din biocenozele actuale. Poluarea cu particule în suspensie conduce la scădere transparenței aerului cu până

la 10%, iar acțiunea lor este iritantă, infectantă, toxică, alergică cancerigenă și induce și o serie de boli specifice, cunoscute sub numele de conioze care afectează pielea (dermatoze), ochii (oftalmoconioze), dar și unele organe interne (enteroconioze sau pneumoconioze);

poluarea cu deșeuri și reziduuri – pericol pentru mediu, nu atât prin toxicitatea lor cât mai ales prin diversitate. Cantitatea acestor poluanți a crescut într-un ritm alarmant în ultimele două decenii ale secolului trecut, ceea ce a impus diversificarea tehnologiilor de neutralizare din gospodărie a acestora în raport cu legislația existentă în fiecare țară. Principalele modalități de gospodărire a deșeurilor menajere sunt: prevenirea, reducerea, reciclarea, depozitarea controlată și incinerarea.

 Poluarea chimică, este rezultatul acțiunii gazelor nocive emise de diversele industrii (chimice, siderurgice), a gazelor de eșapament, metalelor grele, îngrășămintelor anorganice, pesticidelor, petrolului etc. și este considerată în prezent, alături de poluarea radioactivă, principala formă de poluare a aerului, solului și apelor.

 Poluarea cu gaze nocive, cuprinde principalii poluanți gazoși cum sunt emisiile de oxizii de sulf, oxizi de azot, compuși organici volatili nonmetanici (NMVOC), amoniac, emisii de plumb, cadmiu, mercur, emisiile de poluanți organici persistenți, emisiile totale de hidrocarburi aromatice policiclice, monoxide de carbon, emisiile de bifenili policlorurați (PCB), emisiile de hexaclorbenzen (HCB), ozonul.

Poluanții atmosferici luați în considerare în evaluarea calității aerului înconjurător sunt: dioxid de sulf (SO2), dioxid de azot (NO2), oxizi de azot (NOx), particule în suspensie (PM10 și PM2,5), plumb (Pb), benzen (C6H6), monoxid de carbon (CO), ozon (O3), arsen (As), cadmiu (Cd), nichel (Ni), hidrocarburi aromatice policiclice (HAP)/Benzo(a)piren (BaP), mercur (Hg).

poluarea cu oxizi ai sulfului (dioxidul de sulf) – la concentrații mari efectele poluării pot fi grave și letale, atât asupra oamenilor cât și a animalelor; în contact cu sângele, SO2 formează sulfhemoglobina care imprimă sângelui o culoare roșu-brună, iar asupra aparatului respirator are o acțiune toxică chiar de la un nivel de 100 mg/m3 aer. De asemenea, dioxidul de sulf poate deregla activitatea de sinteză a acizilor nucleici rezultând aberații cromozomiale, scăderea ritmului de creștere. Dioxidul de

sulf este un gaz incolor, amărui, neinflamabil, cu un miros pătrunzator care irită ochii și căile respiratorii. Sursele de formare sunt naturale: erupțiile vulcanice, fitoplanctonul marin, fermentația bacteriană în zonele mlăștinoase, oxidarea gazului cu conținut de sulf rezultat din descompunerea biomasei sau antropice (datorate activităților umane): sistemele de încalzire a populației care nu utilizează gaz metan, centralele termoelectrice, procesele industriale (siderurgie, rafinărie, producerea acidului sulfuric), industria celulozei și hârtiei și în măsură mai mică, emisiile provenite de la motoarele diesel. Efectele asupra sănătății populației se manifestă în funcție de concentrație și perioada de expunere. Expunerea la o concentrație mare de dioxid de sulf, pe o perioada scurtă de timp, poate provoca dificultăți respiratorii severe. Sunt afectate în special persoanele cu astm, copiii, vârstnicii și persoanele cu boli cronice ale căilor respiratorii. Expunerea la o concentrație redusă de dioxid de sulf, pe termen lung poate avea ca efect infecții ale tractului respirator. Dioxidul de sulf poate potența efectele periculoase ale ozonului, și asupra plantelor și mediului. Valorile limită sunt: 350 μg/m3 – valoarea limită orară și 125 μg/m3 – valoarea limită zilnică pentru protecția sănătății umane.

poluarea cu oxizi de azot NOx (NO/NO2) – oxizii de azot sunt un grup de gaze foarte reactive care conțin azot și oxigen în cantități variabile. Majoritatea oxizilor de azot sunt gaze fără culoare sau miros. Principalii oxizi de azot sunt: monoxidul de azot (NO) care este un gaz incolor și inodor și dioxidul de azot (NO2) care este un gaz de culoare brun-roșcat cu un miros puternic, înecăcios. Sursele de formare sunt antropice: oxizii de azot se formează în procesul de combustie atunci când combustibilii sunt arși la temperaturi înalte, dar cel mai adesea ei sunt rezultatul traficului rutier, activităților industriale, producerii energiei electrice. Oxizii de azot sunt responsabili pentru formarea smogului, a ploilor acide, deteriorarea calității apei, efectului de seră, reducerea vizibilității în zonele urbane. Dioxidul de azot este cunoscut ca fiind un gaz foarte toxic atât pentru oameni cât și pentru animale (gradul de toxicitate al dioxidului de azot este de 4 ori mai mare decât cel al monoxidului de azot). Expunerea la concentrații ridicate poate fi fatală, iar la concentrații reduse afectează țesutul pulmonar. Populatia expusă la acest tip de poluanți poate avea dificultăți respiratorii, iritații ale căilor respiratorii, disfuncții ale plămânilor. Expunerea pe termen lung la o concentrație redusă poate distruge țesuturile pulmonare ducând la emfizem pulmonar. Persoanele cele mai afectate de expunerea

la acest poluant sunt copiii. Oxizii de azot contribuie la formarea ploilor acide și favorizează acumularea nitraților la nivelul solului care pot provoca alterarea echilibrului ecologic ambiental. De asemenea, pot provoca deteriorarea țesăturilor și decolorarea vopselurilor, degradarea metalelor. Valorile limită sunt: 200 μg/m3 NO2

valoarea limită orară și 40 μg/m3 NO2 – valoarea limită zilnică pentru protecția sănătății umane.

poluarea cu ozon (O3) – gaz foarte oxidant, foarte reactiv, cu miros înecăcios. Se concentrează în stratosferă și asigură protecția împotriva radiației UV dăunătoare vieții. Ozonul prezent la nivelul solului se comportă ca o componentă a smogului fotochimic. Se formează prin intermediul unei reacții care implică în particular oxizi de azot și compuși organici volatili. Concentrația de ozon la nivelul solului provoacă iritarea traiectului respirator și iritarea ochilor. Concentrațiile mari de ozon pot provoca reducerea funcției respiratorii. Este responsabil de daune produse vegetației prin atrofierea unor specii de arbori din zonele urbane. Valorile țintă ale ozonului sunt: 120 μg/m3 – valoare țintă pentru protecția sănătății umane (valoarea maximă zilnică a mediilor pe 8 ore) și 18.000 μg/m3 x h (AOT40) – valoare țintă pentru protecția vegetației (perioada de mediere: mai – iulie).

poluarea cu monoxid de carbon (CO) – La temperatura mediului ambiental, monoxidul de carbon este un gaz incolor, inodor, insipid, de origine atât naturală cât și antropică. Monoxidul de carbon se formează în principal prin arderea incompletă a combustibililor fosili. Sursele de formare sunt naturale: arderea pădurilor, emisiile vulcanice și descărcările electrice și surse antropice: se formează în principal prin arderea incompletă a combustibililor fosili, producerea oțelului și a fontei, rafinarea petrolului, traficul rutier, aerian și feroviar. Monoxidul de carbon se poate acumula la un nivel periculos în special în perioada de calm atmosferic din timpul iernii și primăverii (acesta fiind mult mai stabil din punct de vedere chimic la temperaturi scăzute), când arderea combustibililor fosili atinge un maxim. Monoxidul de carbon produs din surse naturale este foarte repede dispersat pe o suprafață întinsă, nepunând în pericol sănătatea umană. Efectele asupra sănătății populației se manifestă prin aceea că fiind un gaz toxic, în concentrații mari este letal (la concentrații de aproximativ 100 μg/m3) prin reducerea capacității de transport a oxigenului în sânge, cu consecințe asupra sistemului respirator și a sistemului

cardiovascular. Valoarea limită este de 10 μg/m3 – valoarea limită pentru protecția sănătății umane (valoarea maximă zilnică a mediilor pe 8 ore).

poluarea cu benzen (C6H6) – Compus aromatic foarte ușor, volatil și solubil în apă; 90% din cantitatea de benzen în aerul ambiental provine din traficul rutier, iar restul de 10% provine din evaporarea combustibilului la stocarea și distribuția acestuia, din depozitarea, încărcarea/descărcarea benzinei (depozite, terminale, stații de distribuție a carburanților), dar și din diferite alte activități cu produse pe bază de solvenți (lacuri, vopsele etc.), arderea controlată sau în aer liber a combustibililor fosili, a lemnului și a deșeurilor lemnoase. Substanță toxică, încadrată în clasa A1 de toxicitate, cunoscută drept cancerigenă pentru om. Produce efecte dăunătoare asupra sistemului nervos central. Valoarea limită anuală pentru protecția sănătății umane este de 5 μg/m3.

poluarea cu pulberile în suspensie PM10 și PM2,5 – Pulberile în suspensie reprezintă un amestec complex de particule foarte mici și picături de lichid. Sursele de formare sunt naturale: erupții vulcanice, eroziunea rocilor, furtuni de nisip și dispersia polenului și surse antropice: activitatea industrială, sistemul de încălzire al populației, centralele termoelectrice. Traficul rutier contribuie la poluarea cu pulberi produsă de pneurile mașinilor atât la oprirea acestora cât și datorită arderilor incomplete. Dimensiunea particulelor este direct legată de potențialul de a cauza efecte. O problemă importantă o reprezintă particulele cu diametrul aerodinamic mai mic de 10 micrometri, care trec prin nas și gât și pătrund în alveolele pulmonare provocând inflamații și intoxicări. Sunt afectate în special persoanele cu boli cardiovasculare și respiratorii, copiii, vârstnicii și astmaticii. Poluarea cu pulberi înrăutățește simptomele astmului, respectiv tuse, dureri în piept și dificultăți respiratorii. Expunerea pe termen lung la o concentrație scăzută de pulberi poate cauza cancer și moartea prematură. Pentru pulberile în suspensie PM10, valoarea limită zilnică este de 50 μg/m3 și de 40 μg/m3 valoarea limită anuală, pentru protecția sănătății umane, iar pentru pulberile în suspensie PM2,5, valoarea țintă anuală este de 25 μg/m3, iar valoarea limită zilnică este de 25 μg/m3 care care trebuia atinsă până la 1 ianuarie 2015 și de 20 μg/m3 valoarea limită anuală care trebuie atinsă până la 1 ianuarie 2020, pentru protecția sănătății umane.

poluarea cu plumb și alte metale toxice, cadmiu, arsen, nichel și mercur –

Metalele toxice provin din combustia cărbunilor, carburanților, deșeurilor menajere

etc. și din anumite procedee industriale. Se găsesc în general sub formă de particule (cu excepția mercurului care este gazos). Metalele se acumulează în organism și provoacă efecte toxice de scurtă și/sau lungă durată. În cazul expunerii la concentrații ridicate ele pot afecta sistemul nervos, funcțiile renale, hepatice, respiratorii.

poluarea cu hidrocarburi aromatice policiclice HAP – Hidrocarburile aromatice polinucleare HAP sunt compuși formați din 4 până la 7 nuclee benzenice. Acești compuși rezultă din combustia materiilor fosile (motoarele diesel) sub formă gazoasă sau de particule. Cea mai studiată este benzo(a)pirenul. Hidrocarburile aromatice polinucleare sunt cunoscute drept cancerigene pentru om.

 Poluarea biologică, este diversă și afectează atât ecosistemele acvatice cât și solul: apele uzate orășenești provenite din gospodării, restaurante, hoteluri; apele uzate industriale; apele uzate de la crescătoriile de animale și păsări; apele uzate rezultate din abatoare, spitale, clinici umane și veterinare, întreprinderi de ecarisaj etc.

 Poluarea radioactivă se produce prin radiații ionizante ca particule și emise în condiții naturale și artificiale. Substanțele radioactive: radionucleizii, radioizotopii sau izotopii radioactivi, sunt cele mai periculoase substanțe toxice. Sursele de radiații ionizante pot fi naturale și artificiale.

 Poluarea magnetică este determinată de folosirea pe scară din ce în ce mai largă a aparaturilor moderne, a microprocesoarelor, aparatelor audio și video, telefoniei mobile etc.

Măsurile de protecție ale atmosferei au în vedere, cu prioritate, fenomenele de poluare a atmosferei cu efecte nefavorabile nu numai asupra omului, animalelor, plantelor, ci și asupra clădirilor, materialelor tehnice, mai ales electrice și electronice, fapt care impune luarea de măsuri tehnice speciale, dar și reglementarea legală a acestor aspecte.

Legea nr. 104/2011, privind calitatea aerului înconjurător, are ca scop protejarea sănătății umane și a mediului ca întreg prin reglementarea măsurilor destinate menținerii calității aerului înconjurător acolo unde aceasta corespunde obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător stabilite prin lege și îmbunătățirea acesteia în celelalte cazuri. Adoptarea Legii privind calitatea aerului înconjurător transpune în legislația națională prevederile Directivei 2008/50/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa și ale Directivei 2004/107/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 2004 privind arseniul, cadmiul, mercurul, nichelul, hidrocarburile aromatice policiclice în aerul înconjurator.

Legea prevede măsuri la nivel național privind:

definirea și stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător destinate să evite și să prevină producerea unor evenimente dăunătoare și să reducă efectele acestora asupra sănătății umane și a mediului ca întreg;

evaluarea calității aerului înconjurător pe întreg teritoriul țării pe baza unor metode și criterii comune, stabilite la nivel european;

obținerea informațiilor privind calitatea aerului înconjurător pentru a sprijini procesul de combatere a poluării aerului și a disconfortului cauzat de acesta, precum și pentru a monitoriza pe termen lung tendințele și îmbunătățirile rezultate în urma măsurilor luate la nivel național și european;

garantarea faptului că informațiile privind calitatea aerului înconjurător sunt puse la dispoziția publicului;

menținerea calității aerului înconjurător acolo unde aceasta este corespunzătoare și/sau îmbunătățirea acesteia în celelalte cazuri;

promovarea unei cooperări crescute cu celelalte state membre ale Uniunii Europene în vederea reducerii poluării aerului;

îndeplinirea obligațiilor asumate prin acordurile, convențiile și tratatele internaționale la care România este parte.

Punerea în aplicare a prevederilor noii legi se realizează prin Sistemul Național de Evaluare și Gestionare Integrată a Calității Aerului (SNEGICA) care asigură cadrul organizatoric, instituțional și legal de cooperare între autoritățile și instituțiile publice, cu competențe în domeniu, în scopul evaluării și gestionării calității aerului înconjurător, în mod unitar, pe întreg teritoriul României, precum și pentru informarea populației și a organismelor europene și internaționale privind calitatea aerului înconjurător.

SNEGICA cuprinde, ca părți integrante, următoarele două sisteme:

Sistemul Național de Monitorizare a Calității Aerului (SNMCA) care asigură cadrul organizatoric, instituțional și legal pentru desfășurarea activităților de monitorizare a calității aerului înconjurător, în mod unitar, pe teritoriul României;

Sistemul Național de Inventariere a Emisiilor de Poluanți Atmosferici, denumit în continuare SNIEPA, care asigură cadrul organizatoric, instituțional și legal pentru realizarea inventarelor privind emisiile de poluanți în atmosferă, în mod unitar, pe întreg teritoriul țării.

Actul normativ cuprinde reglementări ample referitoare la:

evaluarea calității aerului înconjurător pentru dioxid de sulf, dioxid de azot, oxizi de azot, particule în suspensie PM10 și PM2,5, plumb, benzen, monoxid de carbon, arsen, cadmiu, nichel, benzo(a)piren;

gestionarea calității aerului înconjurător prin elaborarea de planuri de calitate a aerului pentru a se atinge valorile-limită corespunzatoare sau planuri de menținere a calității aerului, după caz.

Actul normativ prevede ca desfășurarea activităților existente, precum și începerea activităților noi cu posibil impact semnificativ asupra calității aerului înconjurător se realizează numai în baza autorizației integrate sau de mediu emise conform legislației în vigoare. Autorizația de mediu/Autorizatia integrată de mediu stabilește valori-limită de emisie pentru poluanții specifici activității desfășurate, ținând cont de cele mai bune tehnici aplicabile în domeniu, precum și de nivelul calității aerului înconjurator la nivel local.

Legea stipulează garantarea faptului ca informațiile privind calitatea aerului sunt puse la dispoziția publicului dar și menținerea calității aerului înconjurator acolo unde aceasta este corespunzătoare și/sau îmbunătățirea acesteia în celelalte cazuri.

Aerul pe care îl respirăm trebuie să fie cât mai curat posibil pentru a proteja sănătatea umană și mediul. Acest lucru înseamnă luarea de măsuri active pentru a monitoriza puritatea aerului înconjurător (sau exterior) și a înlătura orice poluanți.

United States Geological Survey, estimează că planeta dispune de 1.386 milioane km3 de apă, din care circa 97% constituită din apa mărilor și oceanelor și numai 3% pe continente sub formă de: ghețari (1,74%), apă subterană (1,70%) și apă de suprafață (0,06%). Mai departe, din totalul de apă dulce, peste 68% este blocată în gheață și ghețari, iar 30% din apa dulce este prezentă în subteran. Sursele de apă dulce de suprafață, cum ar fi râurile și lacurile, însumează doar 93.120 km3, care

reprezintă un procent foarte mic, aproximativ 1/150 dintr-un procent din totalul de apă, râurile și lacurile reprezintă sursele principale pentru apa folosita zilnic de oameni.

Resursele de apă ale Terrei cuprind:

resursele de apă din atmosferă (resursele hidro-meteorice); resursele de apă continentale (ale uscatului);

resursele de apă ale mărilor și oceanelor.

Tabelul 2.1. – Estimare a distribuției apei pe glob

Sursa: Water resources. In Encyclopedia of Climate and Weather, 1996, editată de S. H. Schneider, Oxford University Press, New York, vol. 2, pp.817-823.

În figura 2.1 este descris circuitul apei în natură, cu privire la existența si mișcarea acesteia pe, în și deasupra Pământului. Pe Pămant apa este în continuă

mișcare și își schimbă mereu starea de agregare, din lichid, în vapori, în gheață și ciclul se repetă, circuitul apei existând de miliarde de ani, viața pe Pământ depinzând de acesta. Începutul circuitului apei poate fi considerat ca plecând de la apa oceanelor, încălzită de soare, care apoi se evaporă, ajungând în aer, proces prin care apa se transformă din stare lichidă în stare gazoasă sau vapori. Apoi, curenții de aer ascendenți transportă vaporii în atmosferă, unde temperaturile mai scăzute determină condensarea vaporilor sub formă de nori, vaporii de apă din aer sunt transformați în apă, din stare gazoasă în stare lichidă. Norii pot produce precipitații, care reprezintă principalul mod de întoarcere a apei pe Pământ. Curenții de aer deplasează norii în permanență, iar particule de nor prin ciocnire, cresc în dimensiuni și cad sub formă de precipitații, astfel apa eliberată din nori cade sub formă de ploaie, lapoviță, zăpadă sau grindină.

Figura nr. 2.1. – Circuitul apei în natură

Sursa: U.S. Geological Survey: The water cycle, http://water.usgs.gov/edu/watercycleromanian.html

O parte din apa din precipitații ulterior este înmagazinată pe perioade îndelungate sub formă de gheață, zăpadă și ghețari. Scurgerea rezultată din topirea

zăpezilor este un factor important al mișcării apei pe glob, acolo unde există climate mai reci o mare parte din scurgerea de primăvară și din debitele râurilor provine din topirea gheții și a zăpezilor, iar în zone cu o climă mai blândă apa rezultată se scurge pe suprafața solului, ca scurgere nivală. Cea mai mare parte a precipitațiilor cade înapoi în oceane sau pe sol, unde, datorită gravitației se scurge în continuare pe suprafața solului ca scurgere de suprafață, iar o parte din cantitatea de precipitații se infiltrează în sol, sau scurgeri pe versanți atunci când precipitațiile cad pe un sol saturat sau impermeabil. O parte din această scurgere de suprafață intră în albia râurilor, curentul de apă deplasându-se către oceane, iar o altă parte, precum și exfiltrațiile din apa subterană, se acumulează ca apă în lacuri și râuri. Din apa care se infiltrează în sol, o parte rămâne în apropierea suprafeței solului și se poate infiltra înapoi în corpurile de apă de suprafață, inclusiv în ocean, sub formă de scurgere de apă subterană (descărcare acvifer). Din apa subterană o anumită cantitate găsește fisuri în suprafața pământului și iese la suprafață sub formă de izvoare cu apă dulce, apa din acviferul73 freatic (apa subterană de adâncime mică) este asimilată de rădăcinile plantelor și se întoarce înapoi în atmosferă prin evapotranspirația74 de pe suprafașa frunzelor, iar celelaltă parte a apei infiltrate în pământ ajunge la adâncimi mai mari și reîmprospătează acviferele de adâncime (zona subterană saturată), care înmagazinează cantități imense de apă dulce pe perioade îndelungate, care în timp, această apă se poate deplasa, o parte urmând să reintre în ocean, unde circuitul apei se poate termina și poate reîncepe.

Apele continentale sunt cel mai intens folosite pentru utilitățile zilnice, ca aliment, apă potabilă și pentru asigurarea igienei personale.

Sursa principală de apă dulce debitată în cadrul statelor membre UE este apa de suprafață (aproximativ 75% din totalul de apă debitată pentru toate utilizările) cu o mare parte din ceea ce rămâne din pânza de apă freatică (în jur de 25%) și doar contribuții minore din desalinizarea apei de mare și din reutilizarea apelor pluviale tratate. În țări cu suficiente straturi acvifere, peste 75% din rezerva publică de apă este debitată din apa freatică. Este dovedit istoric că pânza freatică a fost o sursă

73 Acviferul – este o formațiune geologică reprezentată de un strat subteran destul de poros de roci încât să poată stoca apă și suficient de permeabil încât apa să poată circula liber prin el.

74 Evapotranspirația – este suma dintre evaporație și transpirația plantelor. Evaporația reprezintă cantitatea de apă care intră în atmosferă de pe suprafața corpurilor de apă, de pe suprafața solului sau din apa interceptată de frunziș. Transpirația este cantitatea de apă care intră în atmosferă prin stomatele din frunzele plantelor. Evapotranspirația este un element principal al circuitului apei în natură.

locală, cu cost redus de apă potabilă pentru rezerva publică și uzul privat al populației. Având în vedere că apa freatică este în general de calitate superioară comparativ cu apa de suprafață și necesită mai puțină tratare, resursele de apă freatică sunt exploatate mult mai mult decât resursele de apă de suprafață. În multe zone ale Europei, acest fapt a dus la supradebitarea și coborârea apei freatice și apoi mai departe la degradarea alimentării râurilor primăvara, distrugerea terenurilor mlăștinoase și pe zonele de coastă pătrunderea apei saline în straturile acvifere.

Apa dulce debitată în Europa este utilizată în mediul urban (14%), în agricultură (30%), în industrie (10%, exclusiv apa de răcire), pentru generarea de energie și hidroenergie (32%) și altele sau pentru utilizări nedefinite (14%). Analiza curenților în extragerea totală de apă dulce în Europa ar trebui să ia în considerare deviațiile importante care există între datele provenite din diferite surse. Dat fiind varietatea de fenomene observate, este așadar dificilă identificarea unui trend în extragerile de apă dulce la scară europeană. Cu toate acestea, se pare că, în majoritatea țărilor din nordul și vestul Europei, totalul extragerii de apă a fost relativ stabil în ultimii ani, urmărind un trend descendent în Danemarca, Finlanda, Suedia și Marea Britanie. În aceste țări, o serie de secete petrecute în ultimii ani a crescut conștientizarea publică a faptului că apa este o resursă finită. Scăderea aparentă poate fi atribuită unei schimbări în strategiile de management, îndreptarea către strategii de management de cerere, reducerea pierderilor, utilizarea apei într-un mod mai eficient și reciclarea. Cu privire la Europa de Est, mișcările și răsturnările politice din anii 1989 – 1990 și schimbarea de la o economie centralizată la o economie de piață ajută la explicarea declinului în cantitatea de apă utilizată în Cehia, Slovacia și în Polonia. Extragerile totale sunt în creștere în Ungaria. În Europa de Sud se pare că tendința extragerilor totale este în descreștere în ultimii ani. Resursele de apă se referă la apa disponibilă pentru utilizare într-un anumit teritoriu și include ape de suprafață (golfuri de coastă, lacuri, râuri, fluvii) și ape freatice. Resursele de apă regenerabile sunt calculate ca fiind suma fluxului intern (care înseamnă precipitații minus evapotranspirație) și fluxul extern. Disponibilitatea de apă dulce într-o țară este determinată de condițiile de climă, geomorfologie, utilizarea de pământ și fluxurile de apă transfrontalieră (fluxuri externe). Așadar, există diferențe semnificative între diferite țări precum Germania, Franța, Suedia, Italia și Marea Britanie, fiind statele membre cu cea mai mare cantitate de resurse de apă dulce, cu

o medie anuală pe termen lung între 164.300 si 188.000 milioane m3 (tabelul nr. 2.2).

Un număr de țări primesc o proporție semnificativă a resurselor lor de apă dulce ca și aflux extern, Ungaria, Serbia și Olanda sunt țările care depind cel mai mult de resursele de apă transfrontaliere, luând în considerare ca afluxul extern este in procent de 93,5%, 92,7 % și, respectiv, 88,8% din totalul de resurse de apă dulce. Serbia, Ungaria și Bulgaria au cel mai mare aflux extern (162.600 milioane metri cubi, 108.900 milioane metri cubi și 89.100 milioane metri cubi, cum se poate vedea și în tabelul nr. 2.2). Importante râuri transfrontaliere sunt: Dunărea (state membre ale UE care împart bazinul dunărean – Austria, Bulgaria, Croația, Germania, Ungaria, România, Slovacia), Elba (state membre ale UE care împart bazinul: Belgia, Germania, Franța, Luxemburg, Olanda) și Rinul (state membre ale UE care împart bazinul: Austria, Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda).

Tabelul nr. 2.2. – Resursele de apă dulce – media anuală pe termen lung

-1 000 milioane

m³-

Sursa: Eurostat – Water statistics

România dispune de toate tipurile de resurse de apă, constituite din apele de suprafață – râuri, lacuri, fluviul Dunărea, Marea Neagră, respectiv apele subterane. Apa dulce este cea din râuri, lacuri și din straturile subterane. Cea mai mare resursă de apă dulce provine din fluviul Dunărea și din râurile interioare. Lacurile naturale, în număr de 3.450, relativ numeroase, au o contribuție nesemnificativă la volumul resurselor de apă ale României. Apele interioare sunt cele mai accesibile, mai bine repartizate pe teritoriul României și au o pondere mare în privința valorificării economice. Cel mai important parametru ce caracterizează resursele de apă din râuri îl constituie stocul mediu multianual, exprimat fie sub formă de volum scurs, fie sub formă de debit. Aproape toate apele curgătoare din România izvorăsc din munții Carpați și aparțin bazinului hidrografic al Dunării. Lungimea totală a râurilor cu curgere permanentă este de aproximativ 115.000 km (din care 79.000 km cadastrată). Principalele râuri ale României sunt Dunărea, Siretul, Mureșul, Oltul, Someșul, Prutul, Bistrița etc. Dintre acestea, de departe cel mai important este fluviul Dunărea care curge în limitele teritoriului României pe o distanță de 1.075 km, din lungimea sa totală de 2.860 km. Îi urmează Mureșul (761 km), Prutul (742 km), Oltul (615 km), Siretul (559 km), Someșul (376 km), Argeșul (350 km), Bistrița (283 km).

În Sinteza calității apelor din România în anul 2014, Admnistrația Națională "Apele Române", prezintă Resursele de apă potențiale și tehnic utilizabile pentru anul 2014 (Balanța apei – Cerința pe anul 2014), pe total resurse de apă și indicatori de caracterizare. Totalul resurselor de apă sunt compuse din resursele râurilor interioare, Dunărea, apele subterane și Marea Neagră (vezi Tabelul 2.3).

Tabelul 2.3 – Resursele de apă potențiale și tehnic utilizabile pentru anul 2014

Sursa: Sinteza calității apelor din România în anul 2014, Admnistrația Națională "Apele Române"

Raportat la populația actuală a țării, Sinteza calității apelor din România în anul 2014, statuează resursa specifică utilizabilă în regim natural, de aproximativ 2660 m3/locuitor și an, luând în considerare și aportul Dunării, precum și resursa specifică teoretică, de aproximativ 1770 m3/locuitor și an, luând în considerație

numai aportul râurilor interioare, situând din acest punct de vedere țara noastră în categoria țărilor cu resurse de apă relativ reduse în raport cu resursele altor țări. Principala resursă de apă a României o constituie râurile interioare. O caracteristică de bază a acestei categorii de resursă o constituie variabilitatea foarte mare în spațiu, precum și variabilitatea foarte pronunțată în timp, astfel încât primăvara se produc viituri importante, urmate de secete prelungite. Resursele de apă subterană sunt constituite din depozitele de apă existente în straturi acvifere freatice și straturi de mare adâncime.

În anul 2014 prelevările totale de apă brută au fost de 6,27 mld. m3 din care:

populație – 1,02 mld. m3;

industrie – 4,17 mld. m3;

agricultură – 1,08 mld. m3.

Prelevările de apă au scăzut de la 10,3 mld. m3 în anul 1995, până la 6,27 mld. m3 în anul 2014, din cauza:

diminuării activitații industriale;

reducerii consumurilor de apă în procesele tehnologice;

reducerii pierderilor;

aplicării mecanismului economic în gospodărirea apelor.

Pentru anul 2014 raportul cerință/prelevare pentru resursele de apă se prezintă

astfel:

Tabelul 2.4. – Resursele de apă potențiale și tehnic utilizabile pentru anul 2014

Sursa: Sinteza calității apelor din România în anul 2014, Admnistrația Națională "Apele Române"

Apa din atmosferă, se află sub trei stări: gazoasă, lichidă și solidă. Cea mai mare parte provine din evaporarea apelor (care este de 7 ori mai mare deasupra mărilor și oceanelor) și din transpirația plantelor și animalelor. Oceanul Planetar acoperă două treimi din suprafața globului terestru având un rol imens în viața planetei, cu influențe deosebite asupra climei deoarece:

acumulează o cantitate mare de radiații solare, pe care o cedează apoi mediului;

reprezintă principalul rezervor de umiditate al globului „alimentând" prin evaporație ciclul hidrologic;

constituie un imens rezervor de resurse minerale, chimice, biologice și energetice;

asigură spațiu imens de circulație a navelor;

formează și constituie rezervor termic pentru planetă.

Sursele de poluare sunt, în general, aceleași pentru cele două mari categorii de receptori: apele de suprafață (oceane, mări, fluvii, râuri, lacuri etc.) și apele subterane (straturi acvifere, izvoare etc.). Impurificarea apelor de suprafață sau subterane este favorizată de următoarele elemente:

starea lichidă a apei la variații mari de temperatură, ceea ce face ca ea să antreneze în curgerea sa diferite substanțe impurificatoare;

apa e un mediu propice pentru realizarea a numeroase reacții fizico- chimice (ca, de exemplu, dizolvarea unor substanțe naturale sau artificiale, sedimentarea suspensiilor etc.);

faptul că în natură apa se găsește sub forme diferite (inclusiv gaze și vapori) îi mărește sensibil domeniul de aplicare;

apa este unul din factorii indispensabili vieții pe pământ.

Poluarea apelor, are loc prin schimbarea compoziției, alterarea caracteristicilor fizice, chimice și biologice ale apei, produsă direct sau indirect de activitățile umane și care face ca apele să devină improprii utilizării normale în scopurile în care această utilizare era posibilă înainte de a interveni alterarea, cu efect dăunător asupra sănătății oamenilor, improprie pentru utilizarea economică sau recreativă și cu consecințe nefaste asupra florei și faunei acvatice. În general, în funcție de principalii agenți poluanți, sursele de poluare pot fi grupate astfel:

surse de poluare naturală, reprezentate de poluarea cu diverse materii de origine biologică;

surse de poluare artificială, datorate activității omului (antropică). Poluarea artificială cuprinde: poluarea urbană, industrială, agricolă, radioactivă și termică.

Poluarea naturală este cauzată de sursele de poluare naturale și se produce în urma interacțiunii apei cu atmosfera, când are loc o dizolvare a gazelor existente în aceasta, cu litosfera, când se produce dizolvarea rocilor solubile și cu organismele vii din apă.

Poluarea artificială este cauzată de sursele de ape uzate de orice fel, a apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigației etc.

Referitor la apele subterane, sursele de impurificare provin din:

impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi, produse ca urmare a unor lucrări miniere sau foraje;

impurificări produse de infiltrațiile de la suprafața solului a tuturor categoriilor de ape care produc în același timp și impurificarea surselor de suprafață;

impurificări produse în secțiunea de captare, din cauza nerespectării zonei de protecție sanitară sau a condițiilor de execuție.

Sursele naturale de poluare a apelor sunt, în cea mai mare parte a lor, surse cu caracter permanent. Ele provoacă, adesea, modificări importante ale caracteristicilor calitative ale apelor, influențând negativ folosirea lor. Cu toate că în legătură cu aceste surse, termenul de poluare este, oarecum, nepotrivit, el trebuie considerat în sensul pătrunderii în apele naturale a unor cantități de substanțe străine, care fac apele respective improprii folosirii.

Principalele condiții în care se produce poluarea naturală a apelor sunt :

trecerea apelor prin zone cu roci solubile (zăcăminte de sare, de sulfați) care constituie principala cauză de pătrundere a unor săruri, în cantități mari, în apele de suprafață sau în straturile acvifere. Un caz deosebit îl reprezintă rocile radioactive, care pot duce la contaminarea unor ape de suprafață sau subterane;

trecerea apelor de suprafață prin zone cu fenomene de eroziune a solului, provoacă impurificări prin particulele solide antrenate, în special dacă solurile sunt compuse din particule fine, cum sunt cele din marne și argilă, care se mențin mult timp în suspensie;

vegetația acvatică, fixă sau flotantă, în special în apele cu viteză mică de scurgere și în lacuri, conduce la fenomene de impurificare variabile în timp, în funcție de perioadele de vegetație;

vegetația de pe maluri produce și ea o impurificare, atât prin căderea frunzelor, cât și prin căderea plantelor întregi. Elementele organice sunt supuse unui proces de putrezire și descompunere, care conduce la o impurificare a apelor, în special în perioade de ape mici sau sub pod de gheață .

Sursele naturale de poluare accidentală sunt, în general, rare, ele datorându- se, în special, unor fenomene cu caracter geologic. Dintre impurificările de acest tip se poate cita pătrunderea unor ape puternic mineralizate în straturile subterane sau în apele de suprafață, în urma unor erupții sau a altor activități vulcanice, a deschiderii unor carsturi, a deschiderii unor noi căi de circulație a apei subterane prin spălarea unor falii etc.

Surse artificiale de poluare sunt reprezentate de apele uzate și depozitele de deșeuri sau reziduuri solide.

Principala sursă de poluare permanentă o constituie apele uzate reintroduse în receptori după utilizarea apei în diverse domenii. După proveniența lor, există următoarele categorii de ape uzate:

ape uzate orășenești, care reprezintă un amestec de ape menajere și industriale, provenite din satisfacerea nevoilor gospodărești de apă ale centrelor populate, precum și a nevoilor gospodărești, igienico-sanitare și social- administrative ale diferitelor feluri de unități industriale mici;

ape uzate industriale, rezultate din apele folosite în procesul tehnologic industrial, ele fiind, de cele mai multe ori, tratate separat, în stații de epurare proprii industriilor respective. Numărul de poluanți pentru o anumită industrie este, de obicei, restrâns, o apă industrială uzată având, în principiu, caracteristici asemănătoare substanțelor chimice sau fizice utilizate în procesul tehnologic. De exemplu, apele uzate provenite de la minele de cărbuni au drept caracteristică principală conținutul în substanțe în suspensie, în timp ce apele uzate rezultate de la fabricile de zahăr conțin atât substanțe în suspensie, cât și substanțe organice;

ape uzate de la ferme de animale și păsări care au, în general, caracteristicile apelor uzate orășenești, poluanții principali fiind substanțele organice în cantitate mare și materialele în suspensie;

ape uzate meteorice, care, înainte de a ajunge pe sol, spală din atmosferă poluanții existenți în aceasta. Aceste ape de precipitații care vin în contact cu terenul unor zone sau incinte amenajate, sau al unor centre populate, în procesul scurgerii, antrenează atât ape uzate de diferte tipuri, cât și deșeuri, îngrășăminte chimice, pesticide, astfel încât, în momentul ajungerii în receptor, pot conține un număr mare de poluanți;

ape uzate radioactive, care conțin ca poluant principal substanțele radioactive rezultate de la prelucrarea, transportul și utilizarea acestora. Indiferent de proveniența lor, substanțele radioactive pot ajunge în apă, aer și sol pe multiple căi, prejudiciind întreg mediul înconjurător;

ape uzate calde, care conțin, de obicei, un singur poluant, energia calorică, a cărei proveniență a fost menționată anterior;

ape uzate provenite de la zone de agrement, campinguri, terenuri de sport, care sunt asemănătoare cu apele uzate orășenești;

apele uzate provenite de la navele maritime sau fluviale, conțin impurități deosebit de nocive, cum ar fi: reziduuri lichide și solide, pierderi de combustibil, lubrifianți etc.

O altă sursă importantă de impurificare a apelor o constituie depozitele de deșeuri sau de diferite reziduuri solide, așezate pe sol, sub cerul liber, în halde nerațional amplasate și organizate. Impurificarea provenită de la aceste depozite poate fi produsă prin antrenarea directă a reziduurilor în apele curgătoare de către precipitații sau de către apele care se scurg, prin infiltrație, în sol. Deosebit de grave pot fi cazurile de impurificare provocată de haldele de deșeuri amplasate în albiile majore ale cursurilor de apă și antrenate de viiturile acestora.

Cele mai răspândite depozite de acest fel sunt cele de gunoaie orășenești și de deșeuri solide industriale, în special cenușa de la termocentralele care ard cărbuni, diverse zguri metalurgice, steril de la preparațiile miniere, rumeguș și deșeuri lemnoase de la fabricile de cherestea etc. De asemenea, pot fi încadrate în aceeași categorie de surse de impurificare depozitele de nămoluri provenite de la fabricile de zahăr, de produse clorosodice sau de la alte industrii chimice, precum și cele de la stațiile de epurare a apelor uzate.

Mai pot fi amintite și surse de poluare accidentală, dar ele sunt, în marea lor majoritate, legate de probleme de risc industrial.

Se poate vorbi în funcție de proveniența poluanților și despre poluarea controlată, atunci când poluarea este cauzată de apele uzate transportate prin rețeaua de canalizare și evacuate în anumite puncte stabilite prin proiecte (surse de poluare cu ape reziduale menajere, surse de poluare cu ape reziduale industriale), sau despre poluarea necontrolată, cu proveniență din surse de poluare care utilizează emisari pe cale naturală, de cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie (apele meteorice, centrele populate amplasate în apropierea cursurilor de apă care pot deversa reziduuri solide de diferite proveniențe sau deșeuri rezultate dintr-o utilizare necorespunzătoare.

După acțiunea lor, în funcție de perioada de timp cât acționează agentul impurificator, sursele de poluare se pot grupa astfel:

permanente;

sistematice;

nepermanente;

accidentale, produse mai ales prin neglijența manifestată de unii operatori economici în timpul desfășurării proceselor tehnologice, cât și prin acțiuni ilegale întreprinse de persoane fizice.

În funcție de natura substanțelor impurificatoare, sursele de poluare se pot clasifica în:

poluare fizică (poluarea datorată apelor termice);

poluarea chimică (poluarea cu reziduuri petroliere, fenoli, detergenți, pesticide, substanțe cancerigene, substanțe chimice specifice diverselor industrii etc.

);

poluarea biologică (poluarea cu bacterii patogene, drojdii patogene, protozoare patogene, viermi paraziți, enterovirusuri, organisme coliforme, bacterii saprofite, fungi, alge, crustacei etc.);

poluarea radioactivă.

De asemeni, după concentrația și compoziția apei, putem asista la următoarea clasificare:

impurificare – reducerea capacității de utilizare;

murdărire – modificarea compoziției și aspectului fizic al apei;

degradare – alterarea gravă a calității apei, ceea ce o face improprie folosirii;

otrăvire – poluare gravă cu substanțe toxice.

Din perspectiva acțiunii poluanților în timp, putem distinge următoarele surse:

continue – canalizarea unui oraș, canalizările instalațiilor industriale etc;

discontinue, temporare sau temporar mobile – canalizări ale unor instalații și obiective care funcționează sezonier, nave, locuințe, autovehicule, colonii sezoniere etc.;

accidentale – avarierea instalațiilor, rezervoarelor, conductelor etc.

Sursele de poluare naturală au o mică importanță, deoarece ele se produc rar și pe arii restrânse.

Substanțele poluante introduse în ape, din surse naturale și artificiale, sunt numeroase, producând un impact important asupra apelor de suprafață și subterane. Prejudiciile aduse mediului de substanțele poluante pot fi grupate în două mari categorii: prejudicii asupra sănătății publice și prejudicii aduse unor folosințe (industriale, piscicole, navigație etc.). Substanțele poluante pot fi clasificate după natura lor și după prejudiciile aduse, în următoarele categorii:

substanțele organice (hidrocarburi, pesticide, detergenți), care pot fi de origine naturală sau artificială, reprezintă poluantul principal pentru apă. Substanțele organice de origine naturală (vegetală și animală) consumă oxigenul din apă atât pentru dezvoltare, cât și după moarte.

substanțele anorganice, în suspensie sau dizolvate, sunt mai frecvent întâlnite în apele uzate industriale. Dintre acestea se menționează, în primul rând, metalele grele (Pb, Cu , Zn , Cr), clorurile, sulfații etc. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinității apelor, iar unele dintre ele pot provoca creșterea durității. Clorurile în cantități mari fac apa improprie alimentărilor cu apă potabilă și industrială, irigațiilor etc. Prin bioacumulare, metalele grele au efecte toxice asupra organismelor acvatice, inhibând, în același timp, și procesele de autoepurare. Sărurile de azot și fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafața apelor.

materialele în suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului formând bancuri care pot împiedica navigația, consumă oxigenul din apă dacă materiile sunt de origine organică, determină formarea unor gaze urât mirositoare. Substanțele în suspensie plutitoare, cum ar fi țițeiul, produsele petrolifere, uleiul, spuma datorată detergenților, produc prejudicii emisarului. Astfel, ele dau apei un gust și miros neplăcut, împiedică absorbția oxigenului la suprafața

apei și, deci, autoepurarea, se depun pe diferite instalații, colmatează filtrele, sunt toxice pentru fauna și flora acvatică, fac inutilizabilă apa pentru alimentarea instalațiilor de răcire, irigații, agrement etc.;

substanțele toxice nu pot fi reținute de instalațiile de tratare a apelor și o parte din ele pot ajunge în organismul uman, provocând îmbolnăviri. Aceste materii organice sau anorganice, câteodată chiar în concentrații foarte mici, pot distruge, în scurt timp flora și fauna receptorului;

substanțele radioactive, radionuclizii, radioizotopii și izotopii radioactivi sunt unele dintre cele mai periculoase substanțe toxice. Evacuarea apelor uzate radioactive în apele de suprafață și subterane prezintă pericole deosebite, datorită acțiunii radiațiilor asupra organismelor vii. Efectele substanțelor radioactive asupra organismelor depind atât de concentrațiile radionuclizilor, cât și de modul cum acestea acționează din exteriorul sau din interiorul organismului, sursele interne fiind cele mai periculoase;

substanțele cu aciditate sau alcalinitate pronunțată, evacuate cu apele uzate, conduc la distrugerea florei și a faunei acvatice, la degradarea construcțiilor hidrotehnice, a vaselor și instalațiilor necesare navigației, împiedică folosirea apei în agrement, irigații, alimentări cu apă etc.

coloranții proveniți îndeosebi de la fabricile de textile, hârtie, tăbăcării etc, împiedică absorbția oxigenului și desfășurarea normală a fenomenelor de autoepurare și a celor de fotosinteză;

energia calorică, apele termale, caracteristică apelor calde de la termocentrale și de la unele industrii, aduce numeroase prejudicii în alimentarea cu apă potabilă și industrială și împiedică dezvoltarea florei și a faunei acvatice. Datorită creșterii temperaturii apelor, scade concentrația de oxigen dizolvat, viața organismelor acvatice devenind, astfel, dificilă;

microorganismele patogene de orice fel, ajunse în apa receptorilor, fie că se dezvoltă necorespunzător, fie că dereglează dezvoltarea altor microorganisme sau chiar a organismelor vii. Microorganismele provenite de la spitale, tăbăcării, abatoare, industria de prelucrare a unor produse vegetale, sunt puternic vătămătoare, producând infectarea emisarului pe care îl fac de neutilizat.

Clasificarea apelor după utilizări

Luându-se în considerare toate utilizările, clasificarea apelor de suprafață se face în mai multe categorii :

categoria I – ape care servesc în mod organizat la alimentarea cu apă a populației, ape care sunt utilizate în industria alimentară care necesită apă potabilă, sau ape care servesc ca locuri de îmbăiere și ștranduri organizate;

categoria a II-a – ape care servesc salubrizarea localităților, ape utilizate pentru sporturi nautice sau apele utilizate pentru agrement, odihnă, recreere, reconfortarea organismului uman;

categoria a III-a – ape utilizate pentru nevoi industriale, altele decât cele alimentare arătate mai sus, sau folosite în agricultură pentru irigații.

Pentru fiecare din aceste categorii sunt stabilite o serie de norme pe care apa trebuie să le îndeplinească la locul de utilizare. Bineînțeles că aceste norme sunt cu atât mai pretențioase cu cât categoria de utilizare este mai mică. În timp ce în multe țări apa potabilă, proaspătă și curată, este la îndemâna oricui, în alte țări este o resursă greu de găsit, apa lipsind sau fiind contaminată.

Aproape 1,1 miliarde persoane, sau 18% din populația globului, nu au acces la apă potabilă și peste 2,4 miliarde persoane nu au acces la servicii de salubritate. Peste 2,2 milioane locuitori din țările în dezvoltare, în majoritate copii, mor anual din cauze asociate cu lipsa apei potabile, a serviciilor de salubritate și a unei igiene necorespunzătoare. Un număr mare de persoane din țările în dezvoltare suferă de boli cauzate direct sau indirect de consumul de apă sau hrană infestată sau de organismele purtătoare de microbi care se dezvoltă în apă. Pericolul apariției anumitor boli, precum și decesele, ar putea fi evitate în proporție de 75% prin asigurarea de resurse adecvate de apă potabilă.

Lipsa apei potabile se datorează atât lipsei investițiilor în sistemele hidrografice, cât și proastei întrețineri a acestora. Aproape jumătate din cantitatea de apă din țările în curs de dezvoltare se pierde prin scurgeri, racordări ilegale la rețea și vandalism. În unele țări, apa potabilă este subvenționată masiv în folosul persoanelor influente conectate la rețea, în timp ce săracii, excluși din sistemul de alimentare cu apă, se bazează fie pe apa oferită scump de companii private, fie pe alte surse, nesigure, de apă.

În concepția europeană solul reprezintă o parte integrantă a ecosistemelor planetei și este situat la interfața dintre suprafața pământului și structura de rocă. Este subdivizat în straturi orizontale succesive, cu caracteristici fizice, chimice și biologice și are diferite funcții. Din punct de vedere al istoriei utilizării solului și din punct de vedere ecologic, conceptul de sol cuprinde, de asemenea, roci sedimentare poroase și alte materiale permeabile, împreună cu apa pe care acestea o conțin și rezervele de apă subterane.

Solul, stratul de la suprafața scoarței terestre, format din particule minerale, materii organice, apă, aer și organisme vii, este un sistem foarte dinamic, care îndeplinește multe funcții și este vital pentru desfășurarea activităților umane și pentru supraviețuirea ecosistemelor. Ca interfață între pământ, aer și apă, solul este o resursă neregenerabilă care îndeplinește mai multe funcții vitale:

producerea de hrană/biomasă;

depozitarea, filtrarea și transformarea unor substanțe;

este sursă de biodiversitate, habitate, specii și gene;

servește drept platformă/mediu fizic pentru oameni și activitățile umane;

este sursă de materii prime;

reprezintă un patrimoniu geologic și arheologic.

Solul prezintă particularități pe cât de deosebite de ale celorlalți factori ai mediului înconjurător, pe atât de importante pentru biosferă și pentru om în orice ecosistem care cuprinde și solul, acesta are două funcții esențiale: de depozitar și furnizor de elemente nutritive și apă pe de o parte, și de recipient și transformator de reziduuri și deșeuri, pe de altă parte, având rolul de reglator al ecosistemului și purificator al mediului înconjurător.

Tabelul 2.5 – Repartiția fondului funciar pe categorii de folosințe în anul 2013

Suprafața

Mii ha %

Sursa: Anuarul statistic al României din anul 2013

Din tabelul 2.5, se remarcă faptul că în anul 2013 ponderea principală, ca și în anii precedenți, o dețineau terenurile agricole (61,3%), urmate de păduri și de alte terenuri cu vegetație forestieră (28,3%). Alte terenuri ocupă 10,4% din suprafața țării (ape, bălți, curți, construcții, căi de comunicație, terenuri neproductive).

Tabelul 2.6 – Repartiția terenurilor agricole pe tipuri de folosințe în anul 2013

Suprafața

Mii ha %

Sursa: Anuarul statistic al României din anul 2013

Din tabelul 2.6 privind repartiția terenurilor agricole pe tipuri de folosințe în anul 2013, suprafața terenurilor arabile ocupă 65,3% din totalul suprafeței agricole, iar restul se repartizează între pășuni (20,9%), fânețe (10,9%), vii (1,5%) și livezi (1,4%). După structura proprietății la sfârșitul anului 2013, proprietatea agricolă privată însuma 93,83% din suprafața agricolă totală și era constituită din: proprietatea privată a statului, a unităților administrativ teritoriale, a persoanelor juridice și a persoanelor fizice. Ca urmare a creșterii indicelui demografic, în ultimii 65 ani, suprafața arabilă pe locuitor a scăzut de la 0,707ha în anul 1930 la 0,467 ha în anul 2013, practic resursele în cadrul acestei folosințe fiind epuizate.

Solul, ca și component al mediului natural reprezintă75 pătura superficială a litosferei, în grosime de câțiva centrimetri până la 2-3 m, formată drept urmare a acțiunii simultane a atmosferei, hidrosferei și biosferei asupra rocilor și materialelor parentale de natură magmatică, metamorfică sau sedimentară și în care și-au început activitatea microorganismele.

Dacă inițial scopul studiilor pedologice a fost orientat înspre conservarea solurilor și a terenurilor, planificarea și îndeosebi, controlul eroziunii prin apă și vânt, incluzând obiectivele referitoare la relația sol – plantă, în ultima perioadă a apărut necesitatea ca studiile pedologice să furnizeze informații pentru scopuri multiple privind planificarea folosințelor, realizarea unor infrastructuri (căi rutiere, aeroporturi, terenuri de sport etc.). În consecință, viziunea strict utilitaristă referitoare la sol a făcut loc unei viziuni holistice care integrează și o puternică componentă ecologică, existând o permanentă acțiune de aducere la zi a diferitelor sisteme de clasificare, odată cu evoluția cunoștințelor despre acesta. Astfel, pe plan internațional au fost realizate Hărți ale Solurilor Lumii cu revizuiri ulterioare, FAO/UNESCO, și au fost difuzate mai multe ediții îmbunătățite ale clasificării americane (Soil Taxonomy) sau ale Referențialului Pedologic Francez, iar un colectiv de specialiști a elaborat mai multe variante pentru Baza mondială de referință a resurselor de sol, sistem de clasificare notat WRB (World Reference Base).

În anul 2003, România a adoptat o clasificare modernă intitulată Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS), elaborat de Institutul de Cercetări pentru Pedologie, clasificare care este în concordanță cu cerințele cuprinse în World Reference Base for Soil Resources (FAO, 1998). Noua clasificare grupează solurile pe baza procesului genetic caracteristic și a orizonturilor diagnostice. Proprietățile solurilor și orizonturilor cu actuala lor semnificație pot fi măsurate și identificate pe teren, fapt care asigură sistemului precizie și obiectivitate. Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor are la bază trei unități taxonomice:

Clasa de sol – grupează solurile cu același orizont diagnostic. S-au diferențiat 12 orizonturi de soluri a căror denumire se dă în funcție de orizontul caracteristic.

75 Șablovschi, V., Horaiciu C., Poluarea solurilor și refacerea mediului, Editura Tipo Moldova, Iași, 2009.

Tipul de sol – unitate inferioară clasei, grupează solurile care se disting prin același tip de procese pedologice și aceeași succesiune de orizonturi.

Subtipul de sol – diferențiază solurile în funcție de prezența sau absența unor orizonturi de tranziție între două tipuri.

Ansamblul acestor 3 taxoni (sau categorii de sistematizare) clasă, tip (genetic) și subtip de sol reprezintă categoriile care constituie rangurile diferite ale clasificării solurilor României la nivelul superior, utilizată îndeosebi în studiile de sinteză sau în studii la scări mici și mijlocii.

Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor se modifică în anul 2012, și include de asemenea o serie de categorii, respectiv ranguri, suptipul de sol fiind împărțit în continuare în subunități din ce în ce mai devalidate cu sfere din ce în ce mai reduse și însușiri mai bine precizate, în funcție de anumite caracteristici: morfogenetice ale profilului de sol, de anumite proprietăți ale solului sau ale materialului parental importante din punct de vedere practic, de proprietăți ale solului determinate de cele ale substratului sau generate de pedogeneza anterioară ori de folosire în procesul activității umane. În acest scop în SRTS – 2012 sunt menționați următorii taxoni: varietatea de sol, specia texturală de sol, familia de sol și varianta de sol:

varietatea de sol este o subdiviziune în cadrul subtipului de sol determinată de unele caractere genetice neluate în considerare la nivel superior sau de caractere particulare ale solului, de regulă definite calitativ, precum și de graduările cantitative ale unor atribute ale subtipului (sau tipului) de sol;

specia de sol precizează caracteristicile granulometrice ale solului în cazul solurilor minerale sau gradul de transformare a materiei organice în cazul solurilor organice (histisolurilor) și variația acestora pe profil;

familia de sol este gruparea litologică care reunește solurile de același fel dezvoltate din același material parental sau organice;

varianta de sol este o subdiviziune de detaliu care reflectă influența antropică asupra solului, dar nu suficient de intensă pentru a fi încadrat la antroposoluri sau subdiviziuni antropice.

La baza taxonomiei solurilor se află orizonturile și proprietățile diagnostice. A fost introdusă în plus categoria de materiale parentale diagnostice renunțându-se la așa zisele orizonturi Cpr (C pseudorendzinic) și Rrz (R rendzinic), fiind introduse

totodată orizonturi diagnostice, noi, A limnic, A hortic precum și orizonturile pelic, criptospodic, scheletic, folic.

După SRTS – 2012 clasele și tipurile principale de soluri sunt următoarele:

Protisolurile (solurile neevoluate) sunt soluri în stadiu incipient de formare, cu profil încă incomplet diferențiat – din această categorie fac parte: litosolul, regosolul, psamosolul, aluvisolul și entiantrosolul.

Cernisolurile (molisolurile) – în această clasă sunt incluse următoarele tipuri: kastanoziom (sol balan), cernoziom calcaric (cernoziom carbonatic), cernoziom, cernoziom cambic, faeoziom cambic (sol cernoziomoid cambic), faeoziom argic (sol cernoziomoid argiloiluvial, cernoziom argiloiluvial), faeoziom greic (sol cenușiu), faeoziom marmic (pseudorendzina) și rendzina.

Umbrisolurile – includ următoarele tipuri: nigrosolul (solul negru acid) și humosiosolul (solul humico-silicatic).

Cambisolurile – includ următoarele tipuri: eutricambisolul (solul brun eumezobazic), terra rossa (solul roșu) și districambisolul (solul brun acid).

Luvisolurile (argiluvisolurile) includ solurile cu profil bine diferențiat: preluvisolul tipic (sol brun argiloiluvial), preluvisolul roșcat (solul brun-roscat), luvosolul tipic (solul brun luvic tipic), luvosolul albic (luvisolul albic), planosolul și alosolul.

Spodisolurile (spodosolurile) – includ trei tipuri: prepodzolul (solul brun feriiluvial sau brun podzolic), podzolul și criptopodzolul.

Pelisolurile (vertisolurile) – în această clasă au fost separate două tipuri de soluri: pelosolul și vertosolul.

Andisolurile – include un singur tip de sol, și anume andosolul, care este specific munților.

Hidrisolurile (solurile hidromorfe) sunt formate sub influența predominantă a unui exces de umiditate de lungă durată, având, deci, un regim hidric special care determină în sol anumite procese și proprietăți, includ urmatoarele tipuri: stagnosolul (solul pseudogleic), gleisolul (solul gleic si lacoviștea) și limnisolul.

Salsodisolurile (solurile halomorfe) includ solurile a căror geneză, evoluție și proprietăți au fost și sunt influențate apreciabil de sărurile ușor solubile. Tipurile de sol specifice salsodisolurilor sunt: solonceacul și solonețul.

Histisolurile (solurile organice sau histosolurile) sunt soluri formate din material organic care au un orizont turbos (T) sau folic (O) la suprafața bine dezvoltată. Cuprind două tipuri: histosolul și folisolul caracterizate printr-un orizont turbos sau folic de peste 50 cm grosime.

Antrisolurile (solurile trunchiate și desfundate) prezintă un orizont antropogenetic, îndepărtate prin eroziune accelerată sau decapitare antropică. Din această categorie fac parte erodosolul și antroslolul.

Poluarea solului este strâns legată de poluarea mediului înconjurător, deoarece solul, component al ecosistemelor terestre, este pentru om modul prin care își asigură traiul, reprezentând principalul mijloc al producției agricole și mediul multor elemente nutritive pentru plante iar poluarea are ca efect scăderea producției vegetale și implicit a surselor alternative de hrană, prin afectarea lanțului trofic format din sol – microorganisme – plante – animale – om – societatea umană – biosferă.

Concepția ecologică modernă definește poluarea solului ca76 acțiunea care produce dereglarea funcționării normale a solului ca suport și mediu de viață, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau antropice.

Principalele tipuri de poluare a solurilor, după natura și sursa poluantului77:

Poluarea solului prin lucrări de excavare la zi – simbol Pa1-5 (exploatări la zi, balastiere, cariere etc.), reprezintă distrugerea solului prin lucrări miniere la zi: balastiere, cariere, foraje, fundații pentru clădiri etc. Dintre formele de poluare de acest tip, cea mai gravă este distrugerea solului pe suprafețe întinse, produsă de exploatarea minieră “la zi” pentru extragerea cărbunelui (lignit). Ca urmare se pierde stratul fertil de sol, dispar diferite folosințe agricole și forestiere. După datele preliminare78, la nivel de țară sunt afectate 24.432 ha, din care 23.640 sunt excesiv afectate. Cele mai mari suprafețe sunt în județul Gorj (12.093 ha), Cluj (3.915 ha) și Mehedinți (2.315 ha).. Suprafețe importante sunt afectate de balastiere (circa 1.500 ha), care adâncesc albiile apelor, producând scăderea nivelului apei freatice și, ca urmare, reducerea rezervelor de apă din zonele învecinate, dar și deranjarea solului prin depunerile de materiale extrase.

76 Berca, M., Ecologie generală și protecția mediului, Editura Ceres, 2000, București.

77 Răuță, C., Cârstea Șt. Prevenirea și combaterea poluării solului, Editura Ceres, 1983, București.

78 Raport național privind starea mediului pentru anul 2013.

Poluarea solului cu deponii, halde, iazuri de decantare, depozite de steril de la flotare, depozite de gunoaie etc. – simbol Pb1-5

Acoperirea cu deponii provine din acumularea deșeurilor de la exploatările miniere, din deșeurile și reziduurile industrial și deșeurile menajere. Creșterea volumului deșeurilor industriale și menajere ridică probleme deosebite, atât prin ocuparea unor suprafețe de teren importante, cât și prin afectarea sănătății oamenilor și animalelor. Din datele furnizate de Raportul național privind starea mediului pentru anul 2013 rezultă că acest tip de poluare afectează 6.639 ha în 35 județe din care 5.773 ha sunt afectate excesiv.

Poluarea solului cu deșeuri și reziduuri anorganice (minerale, materii anorganice, inclusiv metale, săruri, acizi, baze) de la industrie (inclusiv industria extractivă) – simbol Pc1-5.

Deșeurile și reziduurile anorganice rezultă din activitatea antropică, ca urmare a manipulărilor și degajărilor iraționale a produselor secundare. Acest gen de activitate constituie o sursă de poluare majoră cu implicații directe în degradarea spațiilor urbane și periurbane. Acest tip de poluare afectează în medie 844 ha, din care 360 ha sunt afectate excesiv, majoritatea fiind în județele cu activitate minieră, de industrie siderurgică și de metalurgie neferoasă.

Un alt tip de poluare cu deșeuri și reziduuri anorganice o reprezintă și poluarea cu metale grele. Metalele grele au însușirea de a-și modifica starea de oxidare, formând hidroxizi greu solubili, care prin procese pedogenetice și prin raportul altor metale grele provenite din pulberi industriale, limitează activitatea biologică a plantelor, fiind în unele situații chiar toxice pentru plante. Chiar dacă în cantități mici unele metale grele sunt necesare pentru plante și animale, în cantități mari devin un risc direct de poluare. Metalele grele cunoscute cu risc direct de poluare în cantități apreciabile sunt: plumbul, zincul, cuprul, cadmiul, mercurul, nichelul, cromul, arsenal, borul, cobaltul, molibdenul, seleniul și manganul.

Poluarea solului cu substanțe purtate de aer (hidrocarburi, etilenă, amoniac, dioxid de sulf, cloruri, fluoruri, oxizi de azot, compuși cu plumb etc.) – simbol Pd1-5

Acest tip de poluare a solului se datorează dinamicii accentuate a atmosferei, agenții poluanți fiind purtați pe distanțe foarte lungi. Sursele de poluare pot fi atât naturale: erupții vulcanice, praf cosmic, diverse cataclisme, cât și antropice, când

prin diferite activități industriale sunt emise în atmosferă cantități imense de gaze, pulberi, hidrocarburi și diverse produse anorganice: CO2, SO2, SO3, H2S, HF, HCI, NH3, NOX, pulberi de cărbune, cenușă, oxizi de plumb, zinc, cadmiu, cupru, arseniu, mercur, compuși organici: hidrocarburi, solvenți, eteri, fenoli, cetone, produse secundare etc.

În acest context, suprafețe importante sunt afectate de emisiile din zona combinatelor de îngrășăminte, de pesticide, de rafinare a petrolului, unde sunt afectate slab moderat 104.755 ha de terenuri agricole, precum și al combinatelor de lianți și azbociment. În cazul metalurgiei neferoase au fost afectate în diferite grade de conținutul de metale grele și de emisia de dioxid de sulf, 198.624 ha, care produc maladii ale oamenilor și animalelor. Poluarea aerului cu substanțe care produc ploi acide (SO2, NOx etc.), cum este cazul combinatelor de îngrășăminte chimice, termocentralelor etc., afectează calitatea aerului, mai ales în cazul metalurgiei neferoase; acestea contribuie la acidificarea solurilor în diferite grade, determinând levigarea bazelor din sol spre adâncime și reducerea drastică a conținutului de elemente nutritive, în special de fosfor mobil. Un alt tip de poluare cu substanțe purtate de aer este cea produsă de combinatele de lianți și azbociment care, pe lângă impurificarea aerului, acoperă plantele cu pulberi conținând calciu, care în prezența apei formează hidroxidul de calciu, determinând dereglări ale aparatului foliar.

În cadrul poluării cu substanțe purtate de aer, o importanță deosebită o are și poluarea cu fluor, datorată industriei aluminiului, a îngrășămintelor fosfatice, urmate de unele ramuri ale sticlăriei și ceramicii.

În total sunt afectate de poluarea cu substanțe purtate de aer 364.348 ha, din care puternic excesiv 49.081 ha și moderat 99.494 ha.

Poluarea solului cu materii radioactive – simbol Pe1-5

Este un tip de poluare relativ nou apărut, concomitent cu utilizarea la scară largă a substanțelor radioactive, efectul nociv se manifestă prin natura și intensitatea radiației, precum și perioada de înjumătățire a acesteia. În România, acest tip de poluare este semnalată în 5 județe (Arad, Bacău, Brașov, Harghita și Suceava)

Conform datelor din tabelul 2.7, în total sunt afectate de acest tip de poluare 566 ha, din care excesiv 66 ha. Cele mai mari suprafețe sunt localizate în județul Brașov (500 ha).

Poluarea solurilor cu deșeuri și reziduuri organice de la industria alimentară, ușoară și alte industrii – simbol Pf1-5

Acest tip de poluare apare ca urmare a modalităților de evacuare, manipulare, prelucrare și depozitare a deșeurilor și reziduurilor provenite din diferite faze ale proceselor tehnologice din cadrul acestor tipuri de industrii. În România se cunosc suprafețe restrânse poluate pe această cale, majoritatea deșeurilor și reziduurilor sunt reciclate și transformate în îngrășăminte pentru producția agricolă. Sunt afectate 348 ha din care excesiv 287 ha. Cele mai mari suprafețe se găsesc în județele Caraș- Severin (150 ha) și Galați (101 ha).

Poluarea solurilor cu deșeuri și reziduuri agricole și forestiere – simbol

Pg1-5

Acest tip de poluare este generat de depozitarea, manipularea, împrăștierea

necontrolată a deșeurilor și reziduurilor vegetale agricole și forestiere. Sunt astfel scoase terenuri fertile din circuitul agricol, pe perioade de timp, precum și apariția unor efecte secundare prin încărcarea solurilor cu nitrați, înmulțirea excesivă a agenților patogeni și a semințelor de buruieni.

Este semnalată în prezent pe 1.140 ha din care foarte puternic și excesiv pe 948 ha, iar cele mai mari suprafețe se găsesc în județul Bacău 626 ha.

Poluarea solurilor cu dejecții animale – simbol Ph1-5

Această poluare constă în dereglarea compoziției chimice a solului prin îmbogățirea cu nitrați, care pot avea efecte toxice și asupra apei freatice. Se datorează utilizării necorespunzătoare a dejecțiilor animale provenite din crescătoriile de animale de mari proporții. Utilizate în condiții corecte, datorită conținutului ridicat de materie organică ușor degradabilă și a unor elemente nutritive, dejecțiile animale pot fi utilizate ca îngrășăminte organice. Sunt afectate în present, în diferite grade, 4.973 ha, din care moderat puternic și excesiv 1.097 ha.

Poluarea solurilor cu dejecții umane – simbol Pi1-5

Apare în localitățile lipsite de canalizare sau așezări umane temporare (tabere, târguri, locuri de agrement), este foarte gravă prin agenții patogeni conținuți care impurifică apele curgătoare și cele freatice iar agenții patogeni sunt purtați la suprafața solului pe distanțe foarte mari.

Sondată doar în 4 județe afectează 733 ha, din care 33 ha excesiv poluate, dar ea este prezentă în toate localitățile, mai ales acolo unde nu există rețea de canalizare.

Poluarea solurilor prin eroziune și alunecări de teren – simbol Pj1-5

Eroziunea solului s-a manifestat continuu, cu intensități diferite în timp, în funcție de perioadele geologice corespunzătoare, s-a produs natural și este numită eroziune normală sau geologică. În timp, omul a rupt echilibrul natural prin defrișări masive, apărând o nouă formă de eroziune și anume eroziunea accelerată sau antropică. Pe lângă acțiunea omului mai sunt și factori naturali care condiționează apariția eroziunii: relieful prin gradul de geodeclivitate (factor ce condiționează dinamica și frecvența proceselor de modelare actuală a reliefului, individualizând diferite unități de relief), clima cu cele două componente – temperatura și precipitațiile, vegetația – gradul de acoperire al terenului cu arbori sau covor ierbaceu și solul – însușirile fizico-chimice și mecanice ale acestuia. Pagubele produse de eroziune sunt foarte mari, de aceea sunt necesare măsuri majore pentru stoparea fenomenului.

Alunecările de teren, reprezintă deplasări de masă a cuverturii superficiale, implicit a solurilor de pe suprafețele înclinate, generate de acțiunea simultană a forței gravitaționale cu apele freatice, ca o consecință a factorilor de mediu ce au acționat și acționează în timp sau acțiunile omului prin organizări inadecvate ale spațiului viti – pomicol, agricol sau defrișări repetate. Prin aria lor de extindere, alunecările de teren prin procesele de degradare a solului aduc pagube majore, combinate și cu alte procese ale degradării suprafețelor înclinate (eroziunea) au condus la transformarea puternică a peisajelor afectate, prin pierderea parțială sau totală a utilității inițiale.

După cum s-a prezentat situația factorilor restrictivi în tabelul 2.7, la nivel de țară se estimează că suferă în diferite grade de pe urma proceselor de pantă următoarele suprafețe: eroziunea prin apă 6.300.000 ha, prin vânt 378.000 ha, iar alunecările de diverse tipuri se manifestă diferit pe 702.000 ha. De asemenea în tabelul menționat se prezintă inventarul parțial efectuat în ultimii ani al terenurilor afectate de procese de pantă (eroziune de suprafață, de adâncime, alunecări de teren și colmatare) din România. Conform datelor provizorii sunt afectate de diferite procese de pantă 3.372.916 ha. Peste 33,5% (1.129.652 ha) din suprafața raportată se situează în regiunea Nord-Est, suprafețe importante afectate de eroziune și alunecări se găsesc și în regiunile Sud-Est (20,4% -689.410 ha), Centru (440.745 ha), Vest (329.238 ha), Nord-Vest (316.809 ha).

Poluarea solurilor prin sărăturare – simbol Pk1-5

Degradarea solurilor prin procesul de sărăturare, respectiv salinizare și alcanizare, reprezintă la momentul actual, una din cele mai periculoase și grave poluări pentru suprafața agricolă, deoarece prin însușirile negative pe care le au se micșorează fertilitatea solului până la a deveni inutile, generând de cele mai multe ori abandonul terenurilor. Sărurile provin din apă, în zonele cu un drenaj insuficient și se datorează, în principal, ridicării nivelului apelor freatice și a irigațiilor practicate în regiunile aride. Apa folosită la irigații se evaporă foarte rapid, iar sărurile rămân în sol. Salinizarea, ca formă de degradare a solului, afectează în special solurile irigate. Degradarea terenurilor în general, are cauze predominant antropice, pe când în cazul secetei și deșertificării, rolul hotărâtor îl are factorul climatic, iar starea actuală îngrijorătoare a calității solurilor, vinovatul principal este omul. Sursele de poluare a solului, sunt rezultatul unor practici agricole necorespunzătoare prin folosirea unor substanțe chimice, depozitarea unor deșeuri lichide și solide, a dejecțiilor animalelor, a deșeurilor industriale, prin urmare datorită activității umane. Recuperarea terenurilor cu procese de sărăturare, salinizare și alcanizare și reintroducerea lor în circuitul agricol se poate realiza prin utilizarea unor metode speciale: amendarea solurilor prin împrăștierea și amestecarea solului cu doze diferite de materiale, spălarea sărurilor, afânarea adâncă, fertilizarea ameliorativă, stabilizarea structurii etc. La nivel de țară se estimează că suferă în diferite grade de pe urma proceselor de sărăturare, respectiv salinizare și alcanizare, următoarele suprafețe: 484.835 ha, din care excesiv 50.678 ha. Județele cele mai afectate sunt Tulcea, peste 88.000 ha, Timiș, 70.000 ha, Brăila, 68.000 ha, Arad, 56.000 ha.

Poluarea solurilor prin acidifiere – simbol Pl1-5

Acidifierea reprezintă un proces de degradare chimică care constă în schimbarea reacției soluției solurilor (pH-ul), care este adusă la valori mai acide decât cele normale. Acest tip de degradare a solurilor se referă la schimbarea reacției solurilor într-una mai acidă ca urmare a unei intervenții antropice. Acidifierea este cauzată în principal de aportul în sol a patru substanțe chimice: dioxidul de sulf, oxizii de azot, ozonul, hidrocarburile. Impactul cel mai mare asupra reacției soluției solului îl au dioxidul de sulf și oxizii de azot. Substanțele chimice prezentate anterior pot fi transportate și depuse pe sol atât în stare uscată cât și în stare umedă (ploaie acidă, ceață acidă, zăpadă acidă). Ploile acide au efecte nocive extrem de

diversificate afectând solul, vegetația, animalele și sănătatea oamenilor. Influența exercitată asupra solului de către depunerile acide depinde de valoarea pH-ului, durata și intensitatea fenomenului atmosferic și temperatura aerului. În acest sens, cu cât depunerea are un pH mai acid, cu atât efectul asupra solului va fi mai intens. Efectele pe care procesul de degradare prin acidifiere le are asupra solului și plantelor sunt diverse: accelerarea degradării metalelor care conduce la eliberarea de elemente toxice, reducerea intensității nitrificării și amonificării având drept consecință scăderea conținutului de azot, sporirea vitezei de descompunere a celulozei, reducerea mineralizării humusului care determină scăderea conținutului în elemente nutritive dezvoltarea microbilor patogeni și dăunătorilor. În România se estimează că suferă în diferite grade de pe urma proceselor de acidifiere, următoarele suprafețe: 4. 614.130 ha, din care excesiv, 18.132 ha.

Poluarea solurilor prin exces de apă (umiditate) – simbol Pm1-5

Solul intervine în circuitul hidrologic ca receptor, rezervor și reglator al umidității, contribuind astfel, la tamponarea excedentelor și deficitelor periodice ale bilanțului hidrologic al teritoriului. Prin intermediul solului, se intervine, pe diferite căi, în reglarea unor elemente de bilanț hidric, aducându-se așadar, o contribuție importantă la creșterea eficienței în utilizarea resurselor de apă și în același timp, la sporirea producției de biomasă, deci, la intensificarea conversiei energiei solare de bioenergie, în energie alimentară. Capacitatea maximă a solului de înmagazinare a apei accesibile plantelor depinde de anumite caracteristici ale lui, în această privință, unul din indicii sintetici ai solului este volumul edafic util pentru plante, adică volumul de sol accesibil sistemului radicular al plantelor. Factorii care determină apariția excesului de umiditate în sol sunt: clima, factorul hidrogeologic, datorită prezenței pânzelor freatice la niveluri ridicate, factorul hidrologic – rețeaua hidrografică cu alimentare pluvională și regim torențial, factorul geomorfologic – relieful, prin intermediul pantei și al microformelor sale, factorul antropic – intervenția nerațională a omului.

Orice aport suplimentar de apă din precipitații sau alte surse (inundații, irigații), care depășește valoarea de referință, este excedentar din punctul de vedere al bilanțului hidrologic actual al solului. În funcție de varietatea de condiții privind permeabilitatea solului, relieful, litologia și hidrologia, acest excedent de apă poate să treacă în apa freatică prin infiltrație, să se scurgă la suprafața terenului sau să

băltească pe sol, provocând dereglarea echilibrului normal al bilanțului hidric, fapt care are repercusiuni atât asupra landșaftului, mediului înconjurător, cât și asupra fertilității solului, asupra activității economice constituind, de fapt, un factor de poluare a solului.

Solurile cu exces de umiditate, conținând un volum foarte mare de apă, au în mod corespunzător, un grad de aerare mai redus. Excesul de umiditate de la suprafața solului și din sol influențează în mod nefavorabil atât evoluția solurilor cât și creșterea și dezvoltarea plantelor. Umiditatea excesivă favorizează atacul diferitelor boli, în special a putregaiului rădăcinilor. Sistemul radicular fiind puternic afectat de excesul de umiditate, plantele nu se pot dezvolta normal deoarece absorbția apei și a substanțelor nutritive precum și transpirația sunt reduse, iar fructificarea este stânjenită și în final producția se reduce sau se poate compromite cultura. La exces de umiditate și apă, plantele pier ca urmare a lipsei de oxigen. Prin înlăturarea excesului de umiditate de la suprafața solului și din profilul de sol prin lucrări de desecare-drenaj, se îmbunătățește aerisirea solului, care are ca efect ameliorarea regimului termic, se favorizează procesele biochimice de oxidare și se creează condiții normale pentru activitatea microorganismelor din sol. Pentru înlăturarea excesului de umiditate se efectuează următoarele lucrări: desecarea, afânarea adâncă, nivelarea în pantă, modelarea terenului în benzi cu coame. Solurile care prezintă exces de umiditate se regăsesc pe următoarele suprafețe: un total de

ha, din care excesiv, 185.785 ha.

Poluarea solurilor prin exces sau carențe de elemente nutritive și de materie organică – simbol Pn1-5

Fertilitatea solurilor este determinată în principal de trei caracteristici, referitoare la regimul apei în sol, cel al aerului și la aprovizionarea cu elemente nutritive. Nutrienții reprezintă elementele sau substanțele chimice pe care plantele le preiau din soluția solului, în timpul procesului de creștere. Excesul sau carența elementelor nutritive se datorează unui complex de factori cum ar fi: folosirea îngrășămintelor azotoase care poate duce la creșterea acidității solului, utilizarea excesivă a îngrășămintelor cu azot, potasiu poate induce carențe în microelemente, ploile acide fac ca multe din elementele minerale necesare plantelor să treacă din stare solubilă în stare insolubilă, devenind inaccesibile plantelor, ploile torențiale

antrenează o parte din elementele nutritive în apele de suprafață ducând la sărăcirea solului.

În acest sens, între sol și plantă se crează un circuit, care reprezintă practic esența procesului de formare a solului. Din acest motiv, este foarte important ca nutrienții să nu fie înlăturați din acest circuit sol-plantă, fapt care ar conduce la sărăcirea solului și implicit la scăderea fertilității acestuia. Un lucru important este acela că elementele nutritive sunt extrase de către plante din soluția solului și de aceea este necesar ca aceștia să se găsească în sol în forme solubile. Paradoxal, există soluri care conțin cantități însemnate de elemente nutritive și cu toate acestea au o fertilitate redusă, deoarece nutrienții se găsesc în forme insolubile inaccesibile pentru plante. În regim natural, solurile conțin cantități diferite de elemente nutritive, legat în special de condițiile bioclimatice în care s-au format.

Poluarea solurilor prin compactare, inclusiv formare de crustă – simbol

Po1-5

Compactarea, întărirea masei solului și formarea crustei solului, reprezintă

degradarea fizică a solului, care implică modificarea proprietăților fizice, datorită mecanizării lucrărilor agricole, care presupune o serie de deplasări pe suprafața terenului, ducând la tasarea lui, aplicarea unor agrotehnici necorespunzătoare, prin care poate fi declanșată eroziunea, poate fi distrusă structura solului și implicit, având loc pierderi importante de sol. Deasemeni pășunatul excesiv, conduce la dispariția speciilor sensibile și scade producția de fitomasă, reduce permeabilitatea și capacitatea de reținere a apei, se intensifică eroziunea și apare compactarea.

În România, solurile care prezintă exces de umiditate se regăsesc pe următoarele suprafețe: un total de 1.553.276 ha, din care excesiv, 88.526 ha.

Poluarea solurilor prin acoperirea solului cu sedimente produse prin eroziune – simbol Pp1-5

Acest tip de procese se manifestă pe terenurile în pantă și constau practic în rostogolirea spre baza versantului a agregatelor de sol, sub influența gravitației, datorită acțiunii apei și a vântului ca urmare a distrugerii vegetației ierboase si a pădurilor, a pășunatului excesiv și a practicilor agricole neadecvate. În acest mod are loc subțierea orizontului superior al solurilor situate pe versanți, în paralel cu creșterea grosimii solurilor situate la baza versanților. Efectul manifestării acestui tip de procese este incomparabil mai slab decât în cazul procesul de eroziune, iar

acțiunea conjugată a celor două procese determină apariția solurilor erodate pe versanți și a coluvisolurilor sau solurilor colmatate la baza versanților. De asemenea, procesele pot apărea și în toate cazurile în care versantul a fost secționat prin lucrări efectuate de către om, fiindu-i afectat în acest mod echilibrul.

România înregistrează un număr total de 13.299 ha supuse unor astfel de procese, iar excesiv doar 836 ha.

Poluarea solurilor cu pesticide și îngrășăminte chimice – simbol Pq1-5

Prin pesticide se înțeleg orice substanțe sau amestec de substanțe, inclusiv amestecurile acestora cu ingrediente, destinate utilizării în agricultură, silvicultură, în spațiile de depozitare, precum și în alte activități, în scopul prevenirii, diminuării, îndepărtării sau distrugerii dăunătorilor, agenților fitopatogeni, buruienilor și altor forme de viață animală sau vegetală, inclusiv a virusurilor dăunătoare plantelor și animalelor domestice sau folositoare, a insectelor și rozătoarelor purtătoare de maladii transmisibile la om, precum și produsele utilizate pentru reglarea creșterii plantelor, defolierea sau desicarea acestora. Poluarea cu îngrășăminte chimice, ale căror efectele poluante sunt date de impurități, reziduuri din procesul de fabricație, dezechilibre ale anumitor cicluri biochimice, sunt un pericol pentru atmosferă, conduc la degradarea solurilor, contaminarea apelor freatice și lacurilor. Îngrășămintele se aplică pentru completarea necesarului unuia sau a mai multor elemente nutritive, dar trebuie să se cunoască de fiecare dată atât rolul biologic al acestuia câr și efectele ce le poate avea carența, precum și cantitățile ce se găsesc în mod natural în biosferă. Poluarea cu pesticide a devenit o problemă cauzată de extinderea utilizării acestora. Pesticidele organoclorurate DDT, HCH sunt greu de descompus, persistând în sol. Din acest motiv, se folosesc mai mult pesticide organofosforice care sunt mai ușor biodegradabile. Pesticidele aplicate necorespunzător au efecte negative prin pătrunderea și afectarea lanțului trofic plantă-animal-om. Poluarea cu pesticide și insecticide, care acționează asupra insectelor dăunătoare; cu fungicide, care acționează asupra fungilor ce produc boli criptogamice; cu erbicide, care acționează asupra buruienilor, între efectele pe care pesticidele le au în ecosisteme, se pot menționa:

afectează lanțurile trofice, punând în pericol specii care se hrănesc cu insectele sau rozătoarele stârpite, perturbație care se amplifică apoi în lanț;

favorizează apariția altor dăunători care prosperă în viața ecologică

„eliberatăˮ sau ai căror dușmani naturali au fost uciși de către pesticide;

determină mutații genetice la unele specii, în special insecte sau fungi, care devin rezistente la acțiunea pesticidelor;

distrug solul, prin uciderea râmelor și a unor microorganisme care au rol esențial în incorporarea materiilor organice în sol;

poluează apele prin creșterea explozivă a algelor, care ajung să „sufoceˮ toate celelalte forme de viață.

Solurile din România care prezintă afectări din cauza pesticidelor se regăsesc pe următoarele suprafețe: un total de 2.076 ha, din care excesiv, 67 ha.

Poluarea solurilor cu agenți patogeni contaminanți (agenți infecțioși, toxine, alergenți etc.) – simbol Pr1-5

Acest tip de poluare apare de obicei în jurul centrelor urbane, a complexelor de creștere a animalelor sau a solurilor tratate cu ape uzate sau nămoluri. Solul dispune de o mare capacitate de autoepurare și agenții patogeni sunt distruși, dacă contaminarea nu continuă. Solul, alături de aer și apă, este un factor de mediu care influențează în mod deosebit sănătatea omului. Solul are un rol recunoscut în determinarea unor boli cu caracter zonal, specifice anumitor regiuni și încadrate în denumirea generală de patologie geografică. Pe lîngă aceasta, solul, ca urmare a poluării lui este un factor important în răspîndirea unei game tot mai mari și mai diversificate de boli. Impactul aerului poluat asupra sănătății omului este determinat, în primul rând, de poluarea biologică a acestuia, din cauza degajării pe sol, odată cu deșeuri reziduale și dejecții, a diverși germeni patogeni care pot produce diferite îmbolnăviri. La rândul lor, elementele biologice sunt reprezentate de microorganisme (bacterii, virusuri, nematozi, paraziți etc.) eliminate de om și de animale, fiind în cea mai mare parte patogene.

În prezent România înregistrează un număr total de 617 ha supuse unor astfel de procese, iar excesiv doar 117 ha.

Poluarea solurilor cu apă sărată (de la extracția de petrol) – simbol Ps1-5

Acest tip de poluare se regăsește în apropierea exploatărilor petroliere, acționează asupra echilibrului ecologic al solului și apelor freatice datorită conținuturilor ridicate de apă sărată, iar în cazul unor “erupții”, schimbă drastic chimismul solurilor, în sensul pătrunderii sodiului în complexul adsorbtiv, cu efecte

toxice pentru plante, apărând flora specifică sărăturilor și impurificând apa freatică, în cazul terenurilor în pantă aparând alunecări de teren. De asemenea, poate fi dereglată compoziția apelor freatice, care alimentează puțurile din gospodăriile locuitorilor aflate pe teritoriul învecinat. În România acest tip de poluare afectează echilibrul ecologic al solului și apelor freatice pe 2.654 ha, din care puternic-excesiv, pe 1.205 ha. Cele mai importante suprafețe raportate sunt situate în regiunile Sud- Muntenia (30,3%), Sud-Vest Oltenia (29,1%) și Nord-Est (27,9%).

Poluarea solurilor cu produse petroliere – simbol Pt1-5

Poluarea cu produse petroliere se produce în jurul sondelor de extracție, a rezervoarelor de țiței a rafinăriilor, pe traseul conductelor de transport a unor produse petroliere, în caz de avarie, precum și poluarea solului cu deșeuri solide și cu substanțe radioactive. Este tipul de poluare, cu efecte globale asupra poluării solului, în urma cărora se pot produce alunecări de teren, eroziuni, sărăturarea solurilor. Poluarea poate fi centralizată diferit în funcție de clasele de poluare, pe grade de încărcare cu poluant: poluare cu petrol, cu petrol și hidrocarburi, cu hidrocarburi și apă sărată, cu petrol și apă sărată, cu apă sărată; actualmente sunt luate în considerație poluarea cu petrol, cu apă sărată, sau mixtă cu petrol și apă sărată. Activitățile de extracție a petrolului prin procesele fizice generate conduc la deranjarea stratului fertil de sol în cadrul parcurilor de exploatare, cu efect aupra tasării solului, modificări ale configurației terenului cauzate de excavări și în final, reducerea suprafețelor productive agricole sau silvice. Procesele chimice pot fi determinate și de tipul de poluare: cu petrol, cu petrol și apă sărată (mixtă) sau poluare ascendentă, descendentă și suprapusă. Pe plan național predomină poluarea ascendentă79, care este cauzată, în general, de spargerea unor conducte sub presiune, scurgerile din acestea putând ajunge în pânza pedofreatică. Capacitatea de reținere în sol a produselor petroliere depinde de conținutul de argilă, acestea putându-se infiltra, în general, până la 70-80 cm și chiar mai mult, îngreunând procesul de depoluare. Un indicator important care ilustrează reținerea acestor produse în sol îl constituie raportul carbon/azot (C/N). În cele 5 județe inventariate (Bacău, Covasna, Gorj, Prahova și Timiș) sunt afectate 751 ha, din care puternic-excesiv afectate 278 ha. La nivel național mai sunt identificate următoarele situri contaminate80: –

79 Raport național privind starea mediului pentru anul 2013.

80 Potra, A., Micle, V, Băbuț, Studiu privind bioremedierea solurilor contaminate cu hidrocarburi petroliere, Ecoterra

Journal of Environmental Research and Protection, 2012, nr. 31.

industria extractivă – 170 de situri contaminate cu o suprafață totală de 2725,46 hectare; – industria petrolieră (incluzând zone de extracție, separatoare, conducte de transport, unități prelucrătoare, depozite, batale de deșeuri petroliere, stații PECO etc.) – 232 de situri contaminate cu o suprafață totală de 2664,78 hectare. Cele mai afectate zone, de la noi din țară, de poluarea cu petrol și apă sărată sunt cauzate de exploatările petroliere Borzești, Onești, Ploiești, iar cele mai mari suprafețe se întâlnesc în județele Teleorman, Brăila, Bihor, Dolj, Dâmbovița, Giurgiu și Gorj.

În legislația din România, sunt prevăzute măsuri de protecție ale solului, mai precis în Ordonanța de urgență nr. 195 din 22 decembrie 2005, actualizată, privind protecția mediului, prin care se stabilește ca deținătorii de terenuri, cu orice titlu, precum și orice persoană fizică sau juridică care desfășoară o activitate pe un teren, fără a avea un titlu juridic, să respecte următoarele obligații:

să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calității mediului geologic;

să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcțional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicații rutiere, feroviare și de navigație;

să respecte orice alte obligații prevăzute de reglementările legale în domeniu.

Iar persoanele fizice sau juridice care prospectează, explorează ori exploatează resursele solului și subsolului au următoarele obligații:

să efectueze remedierea zonelor în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate;

să anunțe autoritățile pentru protecția mediului sau, după caz, celelalte autorități competente, potrivit legii, despre orice situații accidentale care pun în pericol mediul și să acționeze pentru refacerea acestuia.

Poluarea energiei electrice apare în cele două etape ale producerii ei, respectiv:

în etapa obținerii surselor primare de energie (minerit);

în etapa folosirii tehnologiilor de obținere a energiei (producție).

Dezvoltarea industriei energetice în toate țările, constituie o sursă majoră de poluare, prin emanațiile de dioxid de sulf, oxizi de azot, pulberi emise de termocentralele cu carburanți fosili, emisii radioactive și posibilitatea unor accidente

în funcționarea uzinelor electrice nucleare, degajarea căldurii reziduuale în aer și în apele de suprafață etc.

La producerea energiei, din sursele energetice se degajă substanțe poluante cu impact negativ asupra mediului.

În cazul centralelor termoelectrice care funcționează cu cărbuni, arderea combustibililor implică degajări de gaze nocive în atmosferă, gaze care se reîntorc pe sol sub formă de ploi acide ce distrug vegetația, sau poluarea solurilor, în faza incipientă, cu cantități mici-moderate de metale grele, acidificarea slabă a solurilor sub impactul emisiei scăzute de SO2, ca urmare a utilizării lignitului care este mai puțin bogat în sulf sau efectele poluării cu emisii ale termocentralelor care se extind pe un areal larg dar cel mai afectat este cel din jurul unității, precum și poluarea din zona haldelor de steril, amplasate pe terenuri depresionare, cu pericol de pătrundere în apa freatică a metalelor grele și a noxelor acide, care prezintă o concentrație mai ridicată în materialele depozitate; de exemplu, în zona de influență a CET Mintia și Paroșeni, sunt afectate moderat 3.500 ha terenuri agricole, iar în zona de influență a CET Rovinari și Turceni, circa 30.000 ha sunt afectate slab și 25.000 ha sunt afectate moderat.

Centralele hidroelectrice produc așa-zisa poluare hidrologică, acest lucru este ca urmare a construirii unui baraj de acumulare a apei care poate produce dereglări ale climei, florei și faunei din zonă, prin modificarea regimului precipitațiilor, ceea ce poate determina dispariția unor specii de plante și animale. Astfel, de exemplu, barajul Hoover din SUA a provocat, numai în primii 10 ani de la umplerea lacului de acumulare, aproximativ 600 de cutremure locale; în India, lacul de acumulare de

milioane metri cubi al Barajului Kozna, a fost cauza unui cutremur de gradul 6,6 grade pe scara Richter, seism care a provocat moartea a peste 200 persoane. De asemenea, mai trebuie subliniat faptul că datorită presiunii hidrostatice pe care o exercită un baraj de acumulare, au loc procese de ridicare a apelor freatice, procese ce dau naștere fenomenelor de băltire și sărăturare a solului care au ca efecte: perturbări biologice, prin dezvoltarea haotică a planctonului și algelor cu efecte asupra producției piscicole și a echilibrului ecologic în cazul neluării măsurilor corespunzătoare și perturbări atmosferice, prin favorizarea fenomenelor de ceață cu influență asupra temperaturii medii zilnice.

Centralele nuclearo-electrice sunt deosebit de periculoase din punct de vedere al efectului distrugător asupra mediului, mai ales în cazul unor accidente în exploatare. Poluarea radioactivă este o formă de poluare fizică a mediului, ale cărui componente, aerul, apa, solul și subsolul, sunt contaminate în același timp. De asemenea, biosfera poate fi poluată parțial sau în întregime, poate fi afectată sau distrusă prin intermediul elementelor ecosistemelor – abiotice și biotice – care au fost supuse în exces radiațiilor alfa, beta și gamma. Poluarea radioactivă este cea mai perfidă și insidioasă formă de agresiune asupra mediului, deoarece ea este invizibilă, fără culoare, fără miros și nu produce durere imediată. Radioactivitatea, adică emisia de particule alfa, beta și gamma, poate fi: (i) naturală, cu radiații naturale provenite de la Soare, de la galaxii îndepărtate, de la pământ, roci, de la apele mărilor și oceanelor sau din atmosferă. Acestea constituie fondul natural de radiații la care ființa umană s-a adaptat de-a lungul timpului și care este indispensabil unei activități biologice normale. (ii) artificială, ca urmare a activității umane, desfășurată în extracția și prelucrarea minereurilor radioactive, în reactoarele nucleare de cercetare și de producere a energiei electrice, în instalații industriale pentru detectarea defectelor elementelor componente (defectoscopia materialelor), în instalații tip Roentgen, folosite în medicina nucleară, în experiențe cu arme nucleare etc. Industria nucleară are un risc specific – radiațiile ionizante – care se întâlnesc pe tot parcursul activității de prospectare, exploatare, prelucrare și transport al combustibilului nuclear, în operarea propriu-zisă a reactorului nuclear, gestionarea deșeurilor radioactive și dezafectarea instalațiilor (centralelor) nucleare. Cele mai grave accidente de acest fel au avut loc în 1986 la Cernobâl în Ucraina, atunci când un nor radiocativ de dimensiuni uriașe a fost purtat deasupra Europei, cu efecte deosebit de nocive asupra tuturor viețuitoarelor sau accidentul nuclear de la Fukushima-Daiichi, care a avut loc la data de 11 martie 2011, la centrala electrică atomică Fukushima din Japonia, ca urmare a cutremurului din nord-estul țării, urmat de un tsunami de mari proporții. Reziduurile de combustibil nuclear trebuie depozitate în condiții de maximă siguranță pentru a evita scurgerile, în butoaie ermetice stocate în depozite protejate de pereți de beton.

Pentru o mai bună protecție a mediului este necesară reorientarea tehnologiilor de producere a energiei și punerea sub control a riscurilor acestora, conservarea și sporirea bazei de resurse, reducerea emisiei de CO2, dezvoltarea

resurselor regenerabile etc. Prin „energie regenerabilă“se înțelege energia derivată dintr-un larg spectru de resurse, toate având capacitatea de a se reînnoi, ca de exemplu: energia hidraulică, solară, eoliană, geotermală și din biomasă (resturi menajere, municipale, din industrie și din agricultură). Aceste resurse de energie pot fi utilizate pentru generarea de energie electrică în toate sectoarele de activitate, pentru generarea de energie termică necesară proceselor industriale și încălzirii locuințelor, pentru producerea de combustibili necesari transporturilor. Tehnologiile de producere a energiei din resurse regenerabile se află pe diferite stadii de dezvoltare și comercializare. Resursele regenerabile de energie sunt disponibile pe tot globul și se găsesc din abundență. Tehnologiile energetice bazate pe resurse regenerabile generează relativ puține deșeuri sau poluanți care contribuie la ploile acide, smoguri urbane, sau care să determine probleme de sănătate și nu impun costuri suplimentare pentru depoluarea mediului sau pentru depozitarea deșeurilor. Posesorii de sisteme energetice bazate pe resurse regenerabile nu trebuie să fie îngrijorați de schimbările potențiale globale ale climatului generate de excesul de CO2 și alte gaze poluante. Sistemele energetice solare, eoliene și geotermale nu generează CO2 în atmosferă iar biomasa absoarbe CO2 când se regenerează și de aceea întregul proces de generare, utilizare și regenerare a biomasei conduce la emisiuni globale de CO2 apropiate de zero. Printre sursele regenerabile de energie utilizabile amintim: bioenergia, energia geotermală, energia eoliană, energia solară. Pe ansamblu, prevenirea poluării cauzată de instalațiile de producere a energiei duc la creșterea cheltuielilor care devin cu atât mai mari, cu cât normele

internaționale impun măsuri tot mai stricte, costuri care pot fi limitate.

Literatura de specialitate menționează și alte fenomene naturale care contribuie la accentuarea proceselor de poluare a atmosferei, apei și solului, fenomene care poartă denumirea de hazarde.

Hazardele sunt evenimente extreme, naturale sau antropice, cu probabilitate mare de manifestare înr-un anumit teritoriu și într-o perioadă dată, cu grave consecințe pentru mediul înconjurător și societatea umană, depășind măsurile de siguranță pe care aceasta și le impune.

Hazardele sunt considerate ca fiind rezultatele unor procese cu putere distructivă (fenomene extreme, fenomene periculoase, calamități, dezastre, catastrofe) și afectează atât mediul natural cât și activitatea omului. Fenomenele pot fi naturale (se produc independent de activitatea oamenilor) și antropice (cauzate de activitatea necorespunzătoare de utilizare a spațiului geografic), după cum urmează:

Hazardele naturale se clasifică în:

Hazardele naturale endogene (geologice) – care provin din interiorul planetei și sunt reprezentate de:

Seismele – sunt mișcări bruște ale plăcilor tectonice ca urmare a eliberării bruște a unor tensiuni acumulate sub formă de forțe elastic; în România se produc anual aproximativ 500 de cutremure, majoritatea de mică intensitate, care afectează aproximativ 50% din suprafața țării și de erupțiile vulcanice, datorate energiilor acumulate în rezervoarele subterane cu conținut de lavă și presiunilor exercitate de forțele tectonice, care determină ascensiunea materiei incandescente spre suprafață. Hazardele legate de seisme se împart în hazarde primare, legate de transmiterea undelor seismice din locul de producere al cutremurului din adâncul scoarței, numit focar și hazarde secundare, legate de procesele generate de undele seismice la suprafața Pământului și acestea cuprind alunecări, prăbușiri, apariția sau reactivarea unor falii, formarea vulcanilor noroioși, formarea unor valuri uriașe numite tsunami etc.

Erupțiile vulcanice – sunt hazardele endogene care au impresionat puternic omul încă din antichitate. Acestea sunt datorate energiilor acumulate în rezervoarele subterane care conțin lave și presiunilor exercitate de forțele tectonice care determină ascensiunea materiei incandescente spre suprafață. Erupțiile vulcanice sunt de două feluri: erupția efuzivă, care este o erupție vulcanică silențioasă, scoate la suprafață lava bazaltică cu viteză mică (erupțiile vulcanului Kilauea din Hawaii) și erupția explozivă, care este o erupție puternică a unui vulcan care aruncă în aer materia pe distanțe uriașe, lava e săracă în silicat, poate fi foarte periculoasă pentru locuitorii aflați în apropiere de locul erupției. Felul în care erupe un vulcan depinde de compoziția lavei și de cantitățile de gaz pe care le conține. Cu cât lava e mai densă sau cu cât cantitățile de gaz sunt mai mari, cu atât erupția e mai violentă. Unii vulcani erup în feluri diferite, în funcție de nivelul presiunii și de conținutul de lavă.

Erupțiile vulcanice sunt periculoase deoarece: elimină gaze, vapori, particule solide, care sunt transportate pe mari distanțe de vânt și curenți de aer; afectează sănătatea și nivelul de trai al populațiilor din zonă; declanșează perioade de răcire globală; efectul de încălzire al climei; temperaturi scăzute, chiar zăpadă în timpul verii; inundații în regiuni uscate; distrugerea recoltelor; cutremure; tsunami.

Hazardele exogene, generate de factorii geomorfologici, climatici, hidrologici, biologici, biofizici, astrofizice etc.:

Hazardele geomorfologice se manifestă printr-o gamă variată de procese care determină o degradare accentuată a versanților, distrugerea stratului fertil de sol și transformarea unor suprafețe întinse în terenuri neproductive sau slab productive. Cuprind: prăbușirile, alunecările de teren, curgerile de noroi și grohotișuri, procesele de eroziune în suprafață și ravenarea, care produc mari pagube materiale și uneori victime.

Prăbușirile – sunt surpări și căderi de pietre, îndeosebi pe versanții abrupți în zonele montane, afectează căile de comunicație și așezările omenești. Prăbușirile apar din mai multe cauze, în general ele apar în zonele reci (polare și subpolare), în regiunile secetoase și câteodată și în zonele cu climă temperată din cauza înghețului și dezghețului. O altă cauză sunt râurile care sapă marginea muntelui formând goluri sub stânci, pe lângă acestea cutremurele și erupțiile vulcanilor sunt alte cauze care pot determina prăbușirile. Măsurile de prevenire și protecție care se iau pentru evitarea și limitarea efectelor distructive specifice acestui tip de hazarde sunt: detonări controlate, montarea unor plase de sârmă, construirea de tunele sau copertine, evacuarea locuitorilor din zonele afectate.

Alunecările de teren – reprezentate de deplasări de masă de rocă în zonele argiloase sau marnoase, cu exces de apă și pante > 5°. Acest tip de hazarde se regăsește în zonele de deal și podiș: Subcarpații de curbură, Podișul Moldovei (frecvent în zona nordică), Podișul Transilvaniei (zona colinară – fenomen denumit glimee) și Podișul Getic. Acestea provoacă dezastre mari: degradări de terenuri, distrugeri de construcții, căi de comunicație, diguri. Cauzele care se găsesc la originea acestui tip de fenomene sunt: defrișările de păduri și arborete, supra- pășunatul, aratul perpendicular pe curbele de nivel, ploile torențiale sau de lungă durată asociate cu topirea rapidă a zăpezilor. După grosimea stratului de teren afectat de alunecare, acestea se împart în: superficiale (l – 3 m), intermediare (3 – 8 m) și

complexe (> 8 m). În funcție de viteza de alunecare avem alunecări bruște, care se pot dezvolta în câteva ore, rapide, se pot dezvolta în câteva săptămâni, lente, deplasarea masei de roci poate înregistra câțiva metri pe an. După forma corpului de alunecare se disting alunecări în braze (superficiale) care afectează doar pătura de sol și prezintă aspectul unor brazde rupte unele de altele, alunecări lenticulare, se produc în roci impermeabile, plastice, de tipul argilelor, antrenează atât solul cât și roca subiacentă pe pante relativ reduse, alunecări în movile, au profunzime mare (5 m – 20 m – 30 m), movilele au contur circular sau oval la bază, sunt ascuțite spre vârf, ele se datorează unor obstacole care au frânat brusc deplasarea materialului, alunecări în trepte, sunt de mare adâncime (5 m – 30 m), extinse pe lungimi însemnate, sunt condiționate de prezența pantelor accentuate, se caracterizează prin deplasarea unui pachet de straturi pe o suprafață umectată fără deranjarea structurii interne, alunecări curgătoare, se datorează înmuierii puternice a masei constituite din formațiuni argiloase – marnoase, corpul alunecării are formă alungită.

Măsurile de prevenire și combatere a alunecărilor de teren constau în: reîmpăduriri, terasare, executarea arăturilor în lungul curbelor de nivel, executarea unor canale și puțuri de drenaj, evitarea suprapășunării etc.

Curgerile de noroi și grohotișuri – sunt deplasări pe pantă ale unor depozite argiloase ca urmare a îmbibării cu apă provenită din precipitații. Acest fenomen este relativ rar în România (Râul Mare – Retezat în 1999; inundațiile din anii 2006-2007) fiind întâlnit în Carpații și Subcarpații de Curbură, Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Carpați Orientali. Principala măsură de prevenire a acestor fenomene o reprezintă împăduririle și reîmpăduririle, cu precădere în zonele unde exploatarea s-a făcut irațional, mergând până la defrișarea de tip "rasă".

Eroziunea terenurilor și solurilor (de suprafață) – se manifestă prin desprinderea și deplasarea particulelor fine de sol (de către ape pe versanți sau de către vânt), în zonele plane (eroziune colinară-deflație). Se formează: rigole, ravene, ogașe, pământuri rele, torenți, care scot suprafețe mari de teren din circuitul agricol (20,6% din terenurile agricole) – Podișul Moldovei, Podișul Getic, Podișul Târnavelor și Subcarpații. Apa care se scurge pe versant poate să provină de la ploi, atunci când cantitatea de apă căzută este mai mare decât apa infiltrată, topirea zăpezii, atunci când solul este îmbibat cu apă sau este înghețat, pânzele subterane, în locurile în care acestea intersectează suprafața versantului, activitățile omului

(despăduririle, arăturile în lungul pantei, suprapășunatul etc.) contribuie la intensitatea proceselor de eroziune și la distrugerea stratului fertil de sol bogat în humus. Pentru reducerea proceselor de eroziune sunt necesare măsuri speciale: executarea arăturilor în lungul curbelor de nivel, utilizarea unor culturi agricole care protejează versantul și alternarea acestora cu benzile înerbate, terasarea versantului și acolo unde este necesar reîmpădurirea terenurilor.

Hazardele climatice cuprind un spectru larg de fenomene, atât după geneza lor, cât și după alte criterii: modul de manifestare; variația în timp și spațiu; modul de declanșare și evoluție. În terminologia de specialitate, hazardele climatice se pot confunda uneori cu fenomenele climatice extreme sau cu recordurile climatice; uneori se pune semn de egalitate între noțiunea de hazard climatic și dezastru climatic și cuprind:

Seceta – cu o perioadă lungă de instalare și este caracterizată prin scăderea precipitațiilor sub nivelul mediu, prin micșorarea debitului râurilor și a rezervelor subterane de apă care determină un deficit mare de umezeală în aer și în sol, cu efecte directe asupra mediului și în primul rând asupra culturilor agricole, perioadele fără precipitații (10 zile vara și 14 zile iarna) se manifestă prin uscarea plantelor și scăderea producției agricole. În condițiile lipsei precipitațiilor, pentru un anumit interval de timp, se instalează seceta atmosferică. Lipsa îndelungată a precipitațiilor determină uscarea profundă a solului și instalarea secetei pedologice. Asocierea celor două tipuri de secetă și diminuarea resurselor subterane de apă determină apariția secetei agricole care duce la reducerea sau pierderea totală a culturilor agricole. Secetele au la origine invaziile de mase de aer uscat din N, NE, Peninsula Arabică, Nordul Africii, în țara noastră, lanțul carpatic constituie o barieră naturală astfel încât zonele intracarpatice sunt mai puțin afectate. Regiunile cele mai afectate de secetă la nivelul anului 2007 au fost: Dobrogea (20 de zile medie anuală), Bărăganul și Podișul Moldovei (15 – 19 zile medie anuală). Secetele care au afectat România au fost cele din anii: 1946 – 1947 – 1953, 1982-1986, 2000, 2007, care au adus pierderi însemnate; de exemplu seceta din vara anului 2000, considerată cea mai puternică din ultimii 100 de ani în țara noastră, a afectat 2,6 milioane hectare și a produs pagube evaluate la 7.500 miliarde de lei.

Seceta poate fi clasificată ca: seceta meteorologică, când domnește o perioadă mai lungă de timp lipsa completă a precipitațiilor sau când precipitațiile cad în

cantități foarte mici, seceta agricolă, când există o cantitate insuficientă de apă necesară agriculturii (provenită din precipitații sau ape freatice), seceta hidrologică, când scade substanțial nivelul pânzei de apă freatică (rezervorul de apă subteran), nivelul apelor curgătoare și al celor stătătoare.

Pentru a preveni distrugerea culturilor agricole este important ca acestea să fie dotate cu sisteme de irigație care să suplinească lipsa îndelungată a precipitațiilor și a insuficienței apei din sol, precum și împăduririle.

Deșertificarea – se manifestă prin reducerea suprafețelor acoperite cu vegetale, este rezultatul încălzirii globale și a efectului de seră și este cauzată de capacitatea de regenerare a ecosistemelor; în România acest fenomen se manifestă îndeosebi în zona de S-E, cel mai afectat județ este Dolj, unde fenomenul deșertificării, semnalat de mai mulți ani, este alimentat de secetă, de solul nisipos, de fenomenul de deflație eoliană (spulberarea nisipului de vânt) dar și de defrișările masive.

Rezultatul este distrugerea stratului fertil, urmată de pierderea capacității solului de a susține biodiversitatea și alte activități umane. Deșertificarea apare datorită suprarecoltării, a suprapășunatului, a practicilor nepotrivite de irigație și a despăduririlor care sunt din ce în ce mai accentuate. Activitățile umane reprezintă principala cauză a deșertificării deoarece acestea prin supracultivare epuizează solul, prin defrișări înlătură copacii care susțin solul fertil de pământ iar prin suprapășunare dezgolesc pământul de iarbă. Dintre factorii naturali care ajută la formarea deșertificării se enumeră cauzele climatice, care cuprind reducerea cantităților de precipitații, modificarea regimului acestora, încălzirea climei și intensificarea vânturilor, acestea din urmă mărind evaporația și uscarea plantelor.

Deșertificarea generează următoarele fenomene: distrugerea solului prin eroziune în suprafață, deflație, formarea unor cruste, aridizare, salinizare și alcalinizare, eroziunea accelerată a solurilor care, la rândul ei, participă activ la distrugerea mai accentuată a vegetației, furtunile de praf, cu efect asupra sănătății oamenilor și a ecosistemelor locale, reducerea rezervelor de apă în sol, în pânza freatică și în rețeaua hidrografică, datorită, în primul rând, reducerii cantității de precipitații, modificarea treptată a terenurilor și pășunatul excesiv care distrug covorul vegetal, defrișarea plantațiilor de arbori și arbuști care mențin straturile

superioare ale solului, transformarea dunelor de nisip fixate în dune mobile și înaintarea acestora.

Procesul actual de deșertificare este de tip natural antropogen și de aceea se poate considera a avea două cauze: cauze de ordin natural (climatic) care cuprind încălzirea climei și intensificarea vânturilor, acestea din urmă mărind evaporarea și uscarea plantelor, reducerea cantităților de precipitații, modificarea regimului acestora și cauze de ordin antropogen care cuprind suprapopularea și utilizarea necorespunzătoare a unor terenuri, mai ales atunci când se înregistrează perioade secetoase prelungite.

Deșertificarea produce o serie de consecințe negative dintre care amintim: diminuarea producției de hranǎ, reducerea productivității solului și o scădere a capacitǎții de regenerare a terenului, agravarea problemelor de sănătate cauzate de furtunile de nisip și praf, în special a infecțiilor oculare, a dificultăților respiratorii, a alergiilor și a stresului, reducerea mijloacelor de trai care forțează populația afectatǎ sǎ migreze, degradarea pădurilor existente și a solurilor, aceasta conducând la scăderea producției de alimente.

Atenuarea și combaterea deșertificării, reprezintă o activitate complexă pe termen mediu și lung, printre cele mai importante activități îndreptate spre combaterea proceselor de deșertificare amintim: crearea cadrului legislativ favorabil pentru protecția, ameliorarea și utilizarea durabilă a resurselor de sol, administrarea rațională a resurselor de sol, sporirea fertilității solurilor, introducerea procedurilor organizaționale agrotehnice și a măsurilor de ameliorare a solului, combaterea eroziunii, extinderea sistemului de irigații, restabilirea ecologică a solurilor degradate și vegetației pajiștilor, implementarea de proiecte pentru combaterea deșertificării.

Viscolul – se manifestă prin transportul la sol al zăpezii și depozitarea în troiene, de către vânturi puternice și reci, afectând preponderent localitățile rurale din zona de câmpie și transporturile. În condiții de viscol, vizibilitatea scade simțitor, zăpada este puternic răscolită și foarte greu se poate aprecia dacă este vorba numai de o simplă spulberare a zăpezii deja căzută sau de spulberarea concomitentă, atât a zăpezii pe sol cât și a celei care cade în timpul viscolului.

În raport cu complexitatea fenomenului, se pot deosebi mai multe tipuri de viscole: viscol general, viscol cu ninsoare, viscol cu transport de zăpadă la sol, viscol cu zăpadă în altitudine.

Cauzele sinoptice care determină producerea viscolului au la bază corelația dintre anticiclonii est-european și azoric, sau scandinav cu ciclonii mediteraneeni, uneori reactivați deasupra Mării Negre, devenind tot mai violenți în condiții de retrogradare.

În cele mai frecvente situații viscolele sunt însoțite de ninsori abundente care reduc foarte mult vizibilitatea. Calitatea de risc climatic este atribuită viscolului, în primul rând datorită vitezei vântului; el se caracterizează prin vânturi tari cu viteze de peste 11 m/s (viscole puternice), sau de peste 15 m/s (viscole violente) și apoi dib cauza căderilor abundente de zăpadă care pot forma strat de zăpadă de 25 – 50 cm grosime, sau troiene de 1- 2 m înălțime sau mai mari, provocând numeroase pagube materiale și pierderi de vieți omenești. Teritoriile din zonele temperate subpolare și polare sunt expuse, în fiecare iarnă, viscolelor puternice care produc perturbări majore ale activităților umane. Cele mai violente viscole sunt prezente în SUA, Canada, Siberia. Viscole puternice se înregistrează și în Europa, unde produc pagube însemnate datorită densității mari a populației și existenței a numeroase obiective economice.

Viscolele perturbă traficul rutier, feroviar și aerian, adeseori acestea fiind întrerupte pentru diferite perioade. Vânturile puternice produc dezrădăcinări de arbori și întreruperi ale livrărilor de curent electric și ale aprovizionării populației. Localitățile pot să rămână blocate pentru mai multe zile, drumurile de acces fiind închise. Pentru diminuarea pagubelor provocate de viscole este necesară pregătirea și dotarea prealabilă a echipelor de intervenție și în asigurarea unor stocuri corespunzătoare de rezerve de combustibil și hrană, folosirea parazăpezilor contra spulberării zăpezii și eroziunii solului, folosirea culiselor de tulpini de floarea soarelui, porumb, perdele forestiere și pomicole, mai ales în jurul localităților pentru evitarea înzăpezirilor.

Avalanșele – se manifestă prin deplasări bruște și rapide a unor mari cantități de zăpadă pe versanții abrupți, cu înclinare accentuată, în lungul unor culoare preexistente sau pe suprafețe înclinate, nefragmentate, fiind determinate de căderi masive de zăpadă, schimbarea bruscă a temperaturii, zgomote, ploi care

îmbibă stratul de zăpadă, topiri bruște ale zăpezii, vânturi puternice și viscole etc. Asemenea tipuri de hazarde se întâlnesc în masivele Bucegi și Făgărași și au ca efect pagube materiale importante și victime. Aceste fenomene se înscriu printre cele mai drastice evenimente ale muntelui și reprezintă un pericol pentru populația montană din numeroase țări ale lumii. O avalanșă poate duce la vale milioane de tone de zăpadă, precedată de o undă de șoc care spulberă și strivește tot ce se afla în calea ei. Dacă zăpada este suficient de rece și alunecă rapid, ea se alimentează cu aer și poate forma un aerosol. Aerosolii pot atinge viteze foarte mari fiind devastatori prin extindere precum și prin frontul de compresiune care se formează înaintea lor. În funcție de particularitățile stratului de zăpadă afectat, avalanșele pot fi: avalanșe uscate, se produc la temperaturi de sub 5 grade Celsius când zăpada este afânată, avalanșe umede, se produc de obicei primăvara, în straturile de zăpadă umedă și grea, avalanșe în plăci, se produc prin desprinderea stratului superficial atunci când rupturile sunt deschise iar zăpada este casantă.

Grindina – se manifestă prin precipitațiile solide alcătuite din granule transparente sau opace de gheață, de diferite forme (sferice sau colțuroase), mărimi (cu diametre variabile între 0,5 și 50 mm) și greutate (de la câteva grame la peste 300 grame); grindina cade în timpul averselor de ploaie însoțite de tunete și fulgere și vânt tare, luând aspect de furtună, îndeosebi vara, cu efecte distructive la nivelul culturilor agricole, viilor și livezilor. Aceste fenomene se produc mai ales în zonele de câmpie, cele mai afectate fiind Câmpia Română, Dobrogea și Podișul Moldovei, unde se produc l -2 furtuni însoțite de grindină anual. La nivelul județului lași, o zonă afectată de aceste fenomene este comuna Strunga, aici înregistrându-se în 1975, în lunile mai și iunie, 6 zile cu grindină. Pentru prevenirea și combaterea fenomenului de grindină, la nivel național, au fost instalate și puse în funcțiune mijloace tehnice de combatere a grindinei (lansatoare de rachete antigrindină), în județ acestea fiind instalate la Cotnari, Holboca și Strunga din județul Iași.

Cauzele genetice ale grindinii sunt determinate de particularitățile circulației atmosferei în interacțiune cu cele ale suprafeței active, circulația generală a atmosferei contribuie la formarea grindinii prin intermediul fronturilor reci, foarte active, care se deplasează peste teritoriile supraîncălzite. Masa de aer rece dislocă, prin convecție dinamică, masa de aer cald, pe care o forțează la o ascensiune rapidă, mișcare la care participă și convecția termică din perioada premergătoare advecției

aerului rece. Ridicat la peste 5.000 – 6.000 m altitudine (uneori chiar la 10.000 –

m altitudine), aerul cald se răcește rapid, determinând condensarea vaporilor de apă și înghețarea acestora sub formă de "boabe".

Furtunile cu grindină încep brusc. Durata furtunilor cu grindină este invers proporțională cu dimensiunile boabelor de grindină. Cu cât durata este mai scurtă, cu atât dimensiunile acesteia sunt mai mari. Grindina prezintă un risc climatic major, deși este rar întâlnit, poate produce în scurt timp calamități naturale de mari proporții, locale sau regionale, în funcție de traiectoria norului Cumulonimbus81 care a generat-o.

Din cercetările de teren și din literatura de specialitate rezultă că aproape toate cazurile de grindină au provocat pierderi importante, în special, agriculturii. Fiind un fenomen a cărui frecvență maximă se realizează în perioada caldă a anului, grindina surprinde culturile agricole în diferite stadii de dezvoltare, afectând buna desfășurare a ciclului biologic. Grindina poate avea și efecte minime, în condițiile în care dimensiunile ei și densitatea boabelor căzute sunt mai mici, durata mai redusă și faza de vegetație mai înaintată.

Grindina poate fi atenuată sau combătută prin difuzarea la timp a prognozelor meteorologice de avertizare, elaborate în baza informației radarelor meteorologice și al imaginilor din satelit pentru luarea unor măsuri adecvate, pulverizarea, în cadrul lor, a unor substanțe chimice, care determină căderea ploilor înainte de formarea granulelor de gheață, delimitarea ariilor afectate de acest fenomen și cultivarea lor cu plante rezistente la grindină, acoperirea plantațiilor agricole prețioase cu plasă, asigurarea terenurilor agricole împotriva pericolului căderilor de grindină.

Tornadele – sunt hazarde climatice foarte periculoase din cauza forței deosebite a vânturilor care au un caracter turbionar; se produc pe continente între 20°- 60° latitudine N și S. În cadrul unei tornade, care are aspectul unei coloane înguste sau al unei pâlnii întoarse, viteza la nivelul solului este cuprinsă între 60 și 500 km/h, acestea din urmă fiind foarte devastatoare iar diametrul poate să ajungă la câțiva km. Tornadele variază în diametru de la câțiva zeci de metri până la aproximativ 2 km, având un diametru mediu în jur de 50 de metri, însă s-au

81 Cumulonimbus – este un gen de nori de mari dimensiuni care se pot dezvolta pe verticală până la 15 – 17 km. Norii cumulonimbus se formează cu preponderență în sezonul cald al anului și produc precipitații sub formă de aversă, asociate cu descărcări electrice și mișcări accentuate ale aerului, se dezvoltă din stadiul de nori cumulus congestus, în condiții atmosferice instabile în urma unor puternici curenți ascendenți și sunt formați din vapori de apă, până la nivelul superior de îngheț. Vaporii de apă purtați de curenții ascendeți se transformă în picături, iar când pătrund în stratul superior îngheață devenind grindină, fulgi de zăpadă, măzăriche.

înregistrat și tornade de dimensiuni mult mai mari. Aerul în mișcare antrenează cantități mari de praf care dau tornadelor o culoare cenușie, distinctă.

Tornadele apar atunci când un curent de aer rece întâlnește o masa umedă de aer cald, dând naștere unor enormi nori negri (cumulonimbus). Acești nori generează o furtună cu tunete în timpul căreia aerul mai cald urcă rapid, creând un curent puternic. În partea superioară a furtunii, vânturile puternice încep să se învârtă tot mai rapid, formând un vârtej. Vârtejul se rotește în spirale din ce în ce mai strânse, mărindu-și viteza și înălțându-se spre nori. Apoi tornada coboară din nori și atinge pământul cu o mare violență.

Tornadele distrug aproape tot ce le stă în cale. În locul unde atinge pământul, o tornadă poate avea o lățime de la câțiva metri până la un kilometru. O tornadă ține, de obicei, câteva minute, dar cele puternice pot să dureze mai mult de o oră.

Măsurătorile directe în ceea ce privește o tornadă sunt greu (și periculos) de obținut. În 1971, Theodore Fujita profesor de meteorologie la Universitatea din Chicago, specialist în tornade, a alcătuit un sistem de clasificare care îi poartă numele bazat pe distrugerile structurilor realizate de om. Scara Fujita sau F – Scale clasifică pagubele produse de tornade ca fiind: neînsemnate – F 0 (viteza vântului între 64 – 116 km/h, nu provoacă pagube foarte însemnate) și F 1 (viteza vântului între 117 – 181 km/h, este o tornadă moderată ce provoacă pagube medii), puternice – F 2 (viteza vântului între 182 – 253 km/h, este o tornadă puternică) și F 3 (viteza vântului între 254 – 332 km/h, tornada produce distrugeri pe scară largă) și violente – F 4 (viteza vântului între 333 – 419 km/h, tornadă de intensitate foarte mare, care distruge tot ce îi iese în cale) și F 5 (viteza vântului între 420 – 512 km/h, este o tornadă care cară tot ce întâlnește în cale pe distanțe considerabile, are o forță asemănătoare cu cea a unei bombe atomice).

Cu toate că tornadele apar în multe locuri din lume, aceste forțe destructive ale naturii apar cel mai frecvent în SUA, în perioada primăverii și a verii, în medie, au loc circa 800 de tornade anual cu importante pierderi umane și materiale.

Bruma, chiciura, poleiul – sunt forme de depunere a apei pe suprafețe suprarăcite și înghețarea acesteia, care produc importante pagube în agricultură și transporturi (accidente). Bruma apare în anotimpurile de tranziție (toamna și primăvara), în cursul nopților în care nebulozitatea este redusă, umiditatea este mare și nu adie vântul, iar răcirea suprafeței terestre și a obiectelor aflate la sol determină

scăderea temperaturii sub 0șC, prin transformarea vaporilor de apă în cristale fine de gheață depuse pe vegetație și pe obiectele aflate în apropierea solului. Bruma este dăunatoare plantelor. Oamenii iau măsuri de protejare a culturilor, făcând focuri mocnite în grădini sau în livezi.

Chiciura (promoroaca) este o depunere solidă asemănătoare cu zăpada. Apare de obicei pe ramurile copacilor, pe firele conductorilor electrici și telegrafici etc., în condiții de calm atmosferic, în interiorul maselor de aer umed și foarte rece. Se formează prin transformarea vaporilor de apă în cristale de gheață sau în condițiile în care este ceață, în urma înghețării picăturilor foarte fine de apă suprarăcită. In masele de aer umed și foarte rece plutesc ace fine de gheață care se depun pe obiecte. Spre deosebire de brumă, chiciura se formează în orice moment al zilei, independent de gradul de acoperire al cerului cu nori.

Poleiul este caracteristic doar anotimpului rece și constă în depunerea pe sol a unui strat fin de gheață. Pentru formarea poleiului este necesar ca solul sa fie foarte rece iar precipitațiile care ating solul să fie lichide. Picăturile de ploaie sau burnița, în cădere, ajunse la suprafața solului, îngheață imediat ce vin în contact cu acesta, dar și cu obiectele aflate la nivelul acestuia.

Ceața – este un fenomen meteorologic care este format dintr-o aglomerație de particule de apă aflate în suspensie în atmosferă, în apropiere de suprafața solului și se manifestă prin coborârea plafonului de nori formați din picături fine de apă sau gheață și care reduc vizibilitatea la sub l km. Ceața deasă, care are ca efect o reducere mai accentuată a vizibilității se numește negură sau pâclă. Ceața este mai frecventă toamna și primăvara când temperaturile sunt mai scăzute și vaporii ating starea de saturație la o cantitate mult mai mică în unitatea de volum decât în timpul verii și se formează îndeosebi dimineața și seara. De asemenea, ceața este cel mai des întâlnită în văi unde temperatura este mai scăzută și umiditatea este mai mare.

Practic, ceața este un nor aflat în contact cu solul. Ea se distinge de nori numai prin faptul că norul nu atinge suprafața pământului. Același nor, considerat astfel de la altitudini joase, poate deveni ceață la altitudini mai înalte, spre exemplu în vărful unor munți sau dealuri.

Trăsnetele, Fulgerele și Tunetele:

Trăsnetul este o descărcare electrică în scânteie care se produce în atmosfera terestră fie între doi nori, fie între un nor și pământ. Norii de furtună se încarcă în partea lor inferioară, în special, cu sarcină negativă, iar aceasta încarcă prin influență suprafața pământului cu sarcină pozitivă. Când norul se deplasează, zona de sarcină pozitivă de pe pământ îl urmărește ca o umbră. Norul și pământul pot fi considerați drept armăturile unui condensator între care tensiunea electrică atinge valori de ordinul zecilor și chiar al sutelor de milioane de volți. Dacă tensiunea dintre doi nori sau dintre nori și pământ devine suficient de mare apare o descărcare electrică foarte puternică numită trăsnet. Există mai multe tipuri de trăsnete, cele care se produc în interiorul aceluiași nor, care se produc dinspre nor înspre pământ, care se produc dinspre pământ înspre nor, trăsnete ce au loc în straturile înalte ale atmosferei și trăsnete sub formă sferică, numite și fulgere globulare.

Fenomenul luminos care însoțește trăsnetul se numește fulger iar fenomenul acustic poartă denumirea de tunet, care se formează în jurul tunelului sau canalului fulgerului, unde aerul înconjurător atinge temperaturi de 30.000°C. Această supraîncălzire bruscă a aerului duce la o dilatare masivă asemenea unei explozii cu un zgomot puternic. Lungimile pe care le pot atinge scânteile trăsnetului sunt cuprinse între câteva sute de metri și câțiva kilometri.

Datorită duratei foarte scurte a unui trăsnet, doar câteva microsecunde, intensitatea curentului electric poate atinge sute de mii de amperi iar temperatura în interiorul acestuia poate depăși 28.000o Celsius. Protecția împotriva consecințelor dăunătoare ale trăsnetului se realizează cu ajutorul paratrăsnetului.

Hazardele hidrologice cuprind:

Inundațiile – sunt fenomene care sunt responsabile pentru 80% din pagubele produse de hazardele hidrologice, produc mari pagube materiale, pierderi de vieți omenești, de animale și distrugerea culturilor agricole.

Ele apar ca urmare a ploilor îndelungate și abundente sau a topirii bruște a zăpezii, periodic, odată cu creșterile de debit ale râurilor; în ultimii ani hazardele hidrologice reprezentate de inundații, sunt frecvente în anumite zone ale țării, afectând luncile râurilor din Câmpia de Vest, Depresiunea Colinară a Transilvaniei, Câmpia Romănă, Podișul Moldovei, Lunca și Delta Dunării.

Pentru prevenirea și combaterea acestor fenomene se realizează măsuri hidroameliorative constând în: îndiguiri, lacuri de retenție, împăduriri, amenajarea complexă a bazinelor hidrografice.

Ciclonii tropicali – sunt furtuni violente, care se formează și se intensifică în apele oceanice calde (latitudini cuprinse între 5˚-15˚ N și S) și în condițiile în care temperatura apei și a aerului are valori peste 27˚C), având viteze ale vântului de peste 118 km/h. Sunt furtuni circulare care ajung, în faza de dezvoltare maximă (uragane), până la diametre de 200 – 600 km. Ciclonii tropicali sunt formați din vânturi de mare viteză care suflă circular în jurul unui centru de presiune joasă, cunoscut sub numele de ochi al furtunii.

Aceștia poartă denumiri diferite de la o regiune la alta: uragan, în Oceanul Atlantic de Nord, hurricane, pe coastele de vest ale Statelor Unite și ale Mexicului, taifun, în Oceanul Pacific, în zona Japoniei, ciclon tropical în Oceanul Indian și în lungul coastelor Australiei, baguias, în zona Insulelor Filipine, Willie – Willie, în nord – estul Australiei. În cadrul ciclonilor, mișcarea maselor de aer are un caracter circular și prezintă, uneori, traiectorii neașteptate și intensificări locale greu de anticipat. În partea centrală, numită „ochiul ciclonului”, vântul este slab și predomină timpul senin; coroana principală cu un diametru de până la 200 de km, este caracterizată prin violență și ploi abundente. Spre exterior viteza vântului și cantitățile de precipitații tind să se diminueze treptat. Ciclonii tropicali nu iau niciodată naștere deasupra uscatului, deși adesea ei ating marginile continentale.

Ciclonii tropicali se manifestă, în esență, prin pagube, uneori foarte mari, provocate de vânturi și ploi și prin efectele pe care le au asupra mării.

După scara Saffir-Simpson, privind clasificarea ciclonilor, care a fost dezvoltată în anul 1971 de către inginerul Herbert Saffir și meteorologul Robert Simpson, se disting 5 stadii ale ciclonilor, în raport de viteza vântului:

Stadiul 1 – cu valori ale vitezei vântului de 120-155 km/h (33-43 m/s);

Stadiul 2- cu valori ale vitezei vântului de 155-180 km/h (43-50 m/s);

Stadiul 3 – cu valori ale vitezei vântului de 180-200 km/h (50-58 m/s);

Stadiul 4 – cu valori ale vitezei vântului de 210-250 km/h (58-69 m/s);

Stadiul 5 – cu valori ale vitezei vântului de 250 km/h (> 69 m/s)

Anual se produc, în medie, între 85 și 90 de furtuni tropicale din cuprinsul unei depresiuni tropicale intense sau a unui ciclon tropical. Repartizarea pe glob a ciclonilor tropicali este limitată la șase regiuni, toate aflate în oceanele tropicale și subtropicale:

Regiunea I, care cuprinde vestul Oceanului Atlantic de Nord, Marea Caraibilor, Golful Mexic apele de sud-est ale S.U.A. (7,3 cicloni pe an).

Regiunea a II-a, care cuprinde estul Oceanului Pacific de Nord – Est (coastele vestice ale Americei Centrale și ale peninsulei California). Aici au loc 5,7 cicloni pe an.

Regiunea a III-a, care cuprinde sud – vestul Pacificului de Nord, în special Marea Chinei, Insulele Filipine și Sudul Japoniei (21,1 cicloni pe an), cu taifunuri mai ales din mai până în decembrie.

Regiunea a IV-a, care cuprinde partea nordică a Oceanului Indian, în special Golful Bengal, cu 6,0 cicloni în medie pe an, dezvoltați în perioada aprilie – decembrie și Marea Arabiei, cu 1,5 cicloni pe an produși în perioada septembrie – decembrie.

Regiunea a V-a, care cuprinde partea de sud a Oceanului Indian, în special regiunea cuprinsă între țărmurile estice ale Insulei Madagascar și meridianul de 90° longitudine estică, cu 0,9 cicloni pe an, în perioada noiembrie – aprilie.

Regiunea a VI-a, care cuprinde Pacificul de Sud situat între coastele estice ale Australiei și meridianul de 140° longitudine vestică, cu cicloni în perioada decembrie – aprilie.

Ciclonii tropicali sunt printre cele mai distructive hazarde naturale și afectează, în special, zonele de coastă dens populate. Factorii principali care provoacă pierderi umane sau pagube economice la trecerea ciclonilor tropicali sunt: vânturile violente, ploile torențiale, inundațiile și undele de maree. Cei mai puternici din ei produc în medie 15.000 de victime și pagube de peste 1,5 miliarde USD. Cel mai distrugător ciclon tropical cunoscut sub aspectul pierderilor de vieți omenești a fost cel din noiembrie 1970, când, în Bangladesh, în așezările din delta fluviilor Gange și Brahmaputra și-au pierdut viața circa 500.000 de persoane (după alte surse numărul a fost fie mai mic, fie mai mare), alte câteva milioane rămânând fără adăpost și hrană.

Printre fenomenele meteorologice ciclonii tropicali dețin recordul în privința pagubelor pe care le pot provoca în 12 – 48 ore pe un teritoriu întins. Posibilitățile de reducere a puterilor distructive fac obiectul multor studii și discuții. Acestea au dus la concluzia că pagubele ar putea fi mult diminuate dacă ar fi posibilă slăbirea ciclonului înainte ca el să atingă uscatul.

Una din metodele propuse de cercetători este suprimarea sursei primare de energie, adică a căldurii pe care apele superficiale ale mării o transmit, prin evaporare staturilor de aer de deasupra.

Pentru reducerea violenței ciclonului este așadar necesară o diminuare a procesului de condensare determinat de curenții ascendenți. Ca exemplu, metoda însămânțării norilor cu nuclee de condensare ar putea reduce viteza maximă a vînturilor cu 10 – 15%.

Furtunile extratropicale – sunt caracteristice regiunilor din zona temperată și se formează la contactul dintre masele de aer polar și cele tropicale caracterizându-se prin contraste termice puternice, uneori fiind extinse pe suprafețe uriașe. În timpul iernii aceste furtuni sunt asociate cu căderi abundente de zăpadă care generează viscole puternice. Furtunile extratropicale sunt hazarde majore și produc pagube materiale mari deoarece afectează areale cu mari densități de populație și numeroase obiective economice din zona temperată.

Cele mai puternice furtuni se formează la contactul dintre masele de aer polar și cel tropical, caracterizate prin contraste termice puternice. Aceste furtuni însoțesc depresiunile barice ciclonale care se deplasează de la vest la est și ocupă suprafețe uriașe de sute de mii de kilometri pătrați, fiind caracteristice regiunilor din zona temperată.

Hazardele legate de furtuni sunt generate de vânturile puternice, de căderile abundente de precipitații, care, în timpul iernii, sunt sub formă de zăpadă, de căderile de grindină, de fulgere.

Prevenirea unor astfel de dezastre se poate realiza prin intermediul măsurilor de alarmare și pregătire a populației, care cuprind instrucțiuni difuzate în arealele posibil a fi afectate, fiind diferențiate în funcție de fiecare situație concretă.

În momentul în care este dată alarma, populația este sfătuită să rămînă în interiorul clădirii, cât mai departe de ferestre.

Valurile eoliene – sunt reprezentate de mișcarea oscilatorie a suprafeței apei la care particulele descriu orbite închise sau semiînchise, efectuând deplasări verticale și orizontale. Valurile eoliene variază în timp și spațiu în funcție de condițiile fizico-geografice, sinoptice și hidrometeorologice. Valurile reprezintă o stare complicată a suprafeței de apă, permanent schimbătoare, când particulele de apă efectuează mișcări oscilatorii. Oscilațiile particulelor de apă sunt aidoma oscilațiilor spicelor de grâu sub acțiunea vântului. Spicele efectuând oscilații complicate, totuși, rămân pe loc fiind fixate de tulpinile lor iar particulele de apă din oscilații pe verticală mai trec și în mișcare orizontală.

Valurile eoliene în mări și oceane se apreciază după o gradație specială, pot ajunge până la o înălțime de peste 18 m (în apele antarctice în 1958 de pe nava „Obi” a fost înregistrat un val cu înălțimea de 24,5 m), iar lungimea maximă a valurilor eoliene poate atinge 1.000 m. După modul de formare valurile eoliene pot fi: valuri eoliene produse de vânturi, care exercită asupra apei de la suprafața mărilor și oceanelor o presiune care pune apa în mișcare, o ondulează și formează valul și valuri seismice, care sunt formate în urma producerii cutremurelor de pământ pe fundul mărilor sau oceanelor numite și tsunami (Japonia, Asia).

Pe lângă pericolul pe care îl prezintă în largul oceanului pentru navigația maritimă, valurile eoliene în apropiere de țărm pot produce mari ravagii, erodează țărmurile și produc distrugerea digurilor și a cheiurilor din porturi, iar uneori pot provoca scufundarea multor vapoare. Este indiscutabil faptul că acțiunea continuă a valurilor, chiar și mici, duc la erodarea malului, fapt ce condiționează înaintarea mării și oceanului pe uscat, aceasta cauză ducând la distrugerea construcțiilor situate nemijlocit pe litoral.

Aceste pagube pot fi prevăzute, pe când acțiunea distrugătoare a valurilor uriașe pe țărm este un lucru imprevizibil.

Tsunami (ieroglifele japoneze, citite ca „tsu-nami” în traducere directă înseamnă „val în golf”) – reprezintă valuri gravitaționale de lungime lungă, care sunt generate de mari cutremure de pământ sau erupții vulcanice, ce au loc în largul mării sau în zona de litoral, puternice (7-9 grade pe scara Richter). Cele mai numeroase asemenea valuri se produc în Oceanul Pacific, dar se întâlnesc și în Oceanul Indian, Oceanul Atlantic și în Marea Mediterană.

De-a lungul timpului sunt cunoscute peste 1000 de cazuri de valuri tsunami, care au distrus totalmente localități situate pe litoral și toate terenurile agricole aferente. Pentru a diminua cât de puțin consecințele acestor groaznice valuri, de-a lungul litoralului afectat de aceste valuri se construiesc diguri speciale, diminuări de valuri și alte construcții hidrotehnice cu destinație specială avansate în larg, pe maluri se cultivă fâșii forestiere de protecție, se creează servicii speciale de alertă dotate cu seismografe perfecte etc. Alerta despre valul tsunami care înaintează spre mal, la fel se transmite și tuturor vaselor maritime care se află aproape de litoral, altfel ele riscă să fie aruncate pe mal.

În prezent, un tsunami provoacă mai puține victime, deoarece 23 de națiuni din jurul Pacificului cooperează pentru a supraveghea în permanență adâncurile mărilor, în special cu ajutorul seismografelor. Rezultatul măsurătorilor este transmis prin satelitul GEOS la centrul de control internațional din Hawai. Când se produce un seism submarin, semnalul de alarmă transmis chiar în minutele următoare permite evacuarea populației înainte de sosirea unui tsunami.

Printre cele mai cunoscute tsunami amintim: în 9 iulie 1958, s-a produs cel mai puternic tsunami din timpurile moderne, în Golful Lituya, Alaska, în urma unui seism cu magnitudinea de 8,3 grade pe scara Richter, valurile au atins o înalțime de 576 de metri în golf, dar pentru că zona este oarecum izolată și datorită contextului geologic din zona respectivă, tsunamiul nu a provocat victime; 22 mai 1960, a fost înregistrat cel mai mare cutremur, de 9,5 grade pe scara Richter în Chile, care a provocat un tsunami care a durat nu mai puțin de 15 minute, valurile atingând 25 de metri înălțime; tsunamiul care a produs cele mai multe victime omenești din 26 decembrie 2004, provocat de un cutremur de 9,1 grade pe scara Richter și care în Indonezia a dus la pierderea vieții a 227.898 de personae prinse sub dărâmături sau înghițite de valuri.

Aisbergurile și banchizele de gheață

Aisbergurile sunt fragmente uriașe de gheață, desprinse din calotele glaciare sau din ghețarii polari, care plutesc împinse de vânturi ori de curenți oceanici. Momentul formării aisberg-ului reprezintă un tablou grandios, este însoțit de zgomote puternice și agitarea masivă a apei.

Forma aisbergurilor este foarte diversă și fantastică la momentul nașterii dar care cu timpul devine linsă și ondulată.

Aisbergurile pot fi întâlnite de nave pe circa 20% din suprafața oceanelor, fiind un pericol pentru circulația maritimă și pentru platformele marine de foraj și de exploatare a petrolului.

Banchiză de gheață se numește stratul de gheață multianuală ce acoperă totalmente sau parțial mari suprafețe de ocean și mări. Din 361 mil. km2 ai suprafeței Oceanului Planetar cca. 15% este acoperită de gheață. În emisfera sudică (în bazinul antarctic) pe o suprafață de 39 km2 există banchiză de gheață. În emisfera nordică suprafața ocupată de banchiza de gheață atinge 16 km2. Suprafața banchizei variază în funcție de anotimp: iarna în emisfera sudică ea constituie 14%, în emisfera nordică

6%. Stratul de gheață multianuală format la suprafața Oceanului Planetar poartă denumirea de banchiză de gheață, ajungând la 3- 4 m grosime. Suprafața banchizei de gheață se apreciază în baluri.

El Niño – Este unul dintre cele mai complexe fenomene globale de interacțiune între două învelișuri fluide ale Terrei: atmosfera și hidrosfera. El se produce în zona tropical sudică a Oceanului Pacific, din cauza încălzirii la suprafață a apelor oceanului și a deplasării acestora dinspre partea vestică spre partea estică (spre vestul Americii de Sud), generând pe litoral secete, furtuni și inundații și se manifestă prin două efecte majore:

încălzirea la suprafață a apelor oceanului și deplasarea acestora dinspre partea vestică spre partea estică, sub impulsul unor mase de aer care se deplasează în aceeași direcție, având tendința de a perturba și de a înlocui alizeele;

modificări anormale ale climei pe întreaga planetă, în special în zonele tropicale, unde se înregistrează secete și furtuni violente însoțite de inundații și cicloni.

Acest fenomen generează anomalii climatice pe întreaga planetă, îndeosebi în zonele tropicale. Revenirea la normalitate este cunoscută sub denumirea de La Niña, când apele se răcesc și urmează perioade de secetă și vânt.

Denumirea El Niño provine din limba spaniolă și înseamnă “Copilul Domnului", fiind utilizată de pescarii din Peru și Ecuador pentru perioadele din preajma Crăciunului, în care coastele celor două țări sunt scăldate de curenți oceanici anormal de calzi. Această încălzire a apelor se produce în fiecare an în preajma Crăciunului, însă denumirea de El Niño este folosită atunci când încălzirea durează cel puțin 6 luni, iar temperatura apei oceanului crește cu cel puțin 0,5 grade Celsius.

Modificările temperaturii apei oceanului determină o modificare a temperaturii și presiunii aerului însoțită de schimbarea circulației generale a maselor de aer.

În perioadele de manifestare a acestui fenomen producția de pește din lungul coastelor pacifice ale Americii de Sud scade foarte mult, țărmurile sunt afectate de furtuni puternice, cu precipitații abundente, iar păsările care produc guano sunt lipsite de hrană.

Hazardele biologice – sunt manifestări ale unor fenomene natural cu participarea organismelor vii, având o influență negativă asupra societății umane și a bunurilor ei și, uneori, a naturii. Aceste fenomene se manifestă prin invazii de dăunători (insecte, rozătoare, buruieni ș.a.), precum și prin extinderea rapidă a unor boli contagioase (epidemii, pandemii, epizootii) și cuprind:

Epidemiile – sunt hazarde biologice care se manifestă prin extinderea rapidă a unor boli, prin contaminarea unui număr mare de persoane, datorită agenților patogeni: virusuri, bacterii, fungii și protozoare.

Peste 75% din numărul total de boli infecțioase ale omului sunt provocate de virusuri. Spectrul afecțiunilor virotice este mare – de la o simplă slăbiciune până la apariția unor tumori.

Virusurile provoacă la oameni numeroase epidemii, atacă de asemenea plantele și animalele, ducând la reducerea volumului de hrană pentru om. Multe maladii sunt transmise de agenți purtători, cum sunt țânțarii (malaria, febra galbenă), musca țețe (boala somnului), puricii, păduchii (tifosul exantematic) etc. Epidemiile de mari proporții, numite pandemii, sunt cunoscute în istorie ca fiind printre cele mai importante hazarde care au generat milioane de victime.

Declanșarea unei epidemii are loc ca urmare a introducerii unui agent patogen într-o comunitate umană, prin alimentația necorespunzătoare, lipsa de igienă, lipsa de apă potabilă, infestarea apei, inundațiile, cutremurele, conflictele militare și etnice, aglomerarea gunoaielor menajere, înmulțirea șobolanilor și a câinilor vagabonzi.

Printre cele mai importante activități privind prevenirea epidemiilor sunt: vaccinarea preventive a populației, educația privind igiena la școală și în familie, utilizarea pesticidelor pentru combaterea țânțarilor și a altor insect care răspândesc maladiile, deratizarea și igienizarea spațiilor de locuit și de muncă, izolarea focarelor

de declanșare a epidemiilor și stabilirea carantinei, imunizarea animalelor și nimicirea animalelor deja purtătoare de virusuri.

Invaziile de insecte – Fauna mondială a insectelor (etno fauna) , numără peste 1,5 milioane de specii, fiind divizate în 3 categorii mari: folositoare, dăunătoare și indiferente. Insectele dăunătoare cauzează agriculturii daune considerabile: pierderile de recoltă sunt în medie de 5-10% la cereale, 15-20% la culturile prășitoare, 25% la culturile multianuale. Rolul unui dăunător se estimează prin volumul daunei provocate, sub aspect cantitativ (creșterea morbidității sau a mortalității oamenilor, micșorarea recoltei sau a efectivului de animale domestic etc.) și calitativ (reducerea calității produselor agricole, întârzierea dezvoltării acestora, reducerea productivității muncii la oameni etc.)

Printre insectele cunoscute amintim: lăcustele, musca de casă, gândacul de Colorado, musca țețe, filoxera, musca mediteraneană a fructelor,

Omenirea are de rezolvat o problemă dificilă: odată cu creșterea rapidă a populației globului sporește necesarul de produse alimentare și, respectiv, de extindere a suprafeței agricole. Aceasta duce inevitabil la creșterea numărului de specii de insecte-dăunători agricoli și, implicit, la aplicarea unor măsuri de combatere. Însă, atâta timp cât principala măsură este utilizarea unor produse chimice, există riscul de poluare chimică a mediului, de distrugere a unor specii de plante și animale, de afectare a sănătății omului și alte consecințe negative.

În combaterea dăunătorilor pot fi aplicate diverse metode și măsuri, având ca obiectiv reglarea numărului de dăunători, prin utilizarea metodelor agrotehnice privind prelucrarea solului, metode biologice, prin introducerea unor paraziți sau prădători contra dăunătorilor sau a unor insecte fitofage contra buruienilor, metode de interferență, aplicarea unor chimicale pentru dereglarea comportamentului dăunătorilor, metode chimice, utilizarea pesticidelor, fungicidelor, ierbicidelor și altor preparate chimice, metode integrale, combinarea adecvată a diferitor măsuri, compatibile și complementare, cu un impact negativ minim pentru mediu, aplicate simultan contra câtorva specii de dăunători; de exemplu, a preparatelor chimice împreună cu măsurile biologice.

Hazardele biofizice

Incendiile natural – sunt hazarde periculoase pentru mediu și pentru activitățile umane și determină distrugeri ale recoltelor, ale unor suprafețe

împădurite și ale unor construcții. Incendiile pot fi declanșate de cauze naturale cum sunt fulgerele, erupțiile vulcanice, fenomenele de autoaprindere a vegetației și de activitățile omului (neglijența utilizării focului, incendieri intenționate, accidente tehnologice). În perioadele secetoase, incendiile sunt favorizate adeseori de vânturi puternice asociate cu temperaturi ridicate, care contribuie la extinderea rapidă a focului. Și în țara noastră în astfel de perioade se produc incendii în localități, în păduri și pe terenuri agricole.

Incendiile naturale sunt o importantă sursă de fum și cenușă, care se produc atunci când umiditatea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai ales în zona tropicală, deși, în general, gradul de umiditate al pădurilor din această zonă nu este de natură să favorizeze izbucnirea incendiului. Incendiile în păduri, pe pajiști și în alte regiuni cu vegetație spontană sunt un fenomen devastator, dar totuși, normal pentru ecosistemele naturale, ca și ciclonii, inundațiile, avalanșele sau alte fenomene naturale. De fapt, focul joacă un rol important în unele ecosisteme ca preria sau savana. Însă, atunci când focul amenință

viețile omenești sau proprietățile, este considerat un hazard natural.

Pe lângă amenințările flăcărilor fierbinți ce cauzează arderea materialelor, focul provoacă cantități mari de cenușă în atmosferă, cauzând inhibiția dezvoltării plantelor, reducând vizibilitatea și provocând probleme ale aparatului respirator. De asemenea, incendiile pot favoriza procesele de alunecări de teren, prin distrugerea vegetației.

Pentru prevenire și combatere, în multe țări, pentru detectarea imediată a incendiilor sunt organizate sisteme permanente de observare cu ajutorul avioanelor și a elicopterelor, fiind folosite sisteme satelitare de alertă. În regiunile afectate frecvent de fulgere sunt instalați senzori speciali, sensibili la radiațiile infraroșii, care detectează imediat și dau alarma în cazul producerii incendiilor. Pentru localități și obiective industriale sunt luate măsuri speciale de prevenire a incendiilor și de educare a populației.

Hazardele astrofizice

Căderea meteoriților – Pe Terra cad anual circa 16 mii de tone de materiale cosmice, reprezentate în cea mai mare parte de praf cosmic și de meteoriți de dimensiuni mici, care se aprind și ard în atmosferă înainte de a ajunge pe sol.

În straturile de gheață din Antarctica au fost descoperite adevărate arhive cosmice care atestă că în trecutul geologic apropiat au existat și perioade în care acest ,,bombardament cosmic" a fost mai intens.

În unele locuri se păstrează, însă, și urmele impactului unor corpuri cosmice de dimensiuni mai mari. Până în prezent, au fost recunoscute pe Terra peste 140 de cratere de impact. Astfel, în statul Arizona din SUA există un crater foarte bine conservat, cu un diametru de 1200 m și o adâncime de 170 m, care atestă căderea unui corp cosmic de mari dimensiuni. Un alt crater existent în statul Ontario din Canada are diametrul de 3,8 km fiind foarte bine conservat. 82

În taigaua siberiană din Rusia s-a produs, în anul 1908, cel mai recent eveniment legat de căderea unui corp cosmic de mari dimensiuni pe Terra, numit meteoritul Tungus. Acesta a explodat în aer, suflul exploziei distrugând pădurea pe o suprafață de 2200 km2. Cu acest prilej, s-a produs un cutremur care a fost înregistrat și de seismografele din Germania. Calculele efectuate au pus în evidență că acest corp cosmic a fost constituit din gaze solidificate, din gheață și din circa 4 mii de tone de praf cosmic.83

În categoria riscurilor legate de căderea unor corpuri cosmice sunt incluse și căderile unor sateliți artificiali, care își părăsesc orbita datorită unor defecțiuni tehnice.

Riscul actual al căderii unor meteoriți de mari dimensiuni pe Terra este redus, dar navetele spațiale pot să fie lovite și avariate de meteoriți mici, care au o forță de penetrare uriașă. Calculele efectuate de diferiți specialiști arată că există o șansă la 1000 ca în acest secol să se producă întâlnirea Pământului cu o cometă sau asteroid cu un diametru în jur de 2 km. În viitorul apropiat, progresele tehnicilor spațiale vor permite detectarea în timp util a unui asemenea corp cosmic și modificarea traiectoriei lui pentru a evita contactul cu Terra.

Hazardele antropice – sunt fenomene de interacțiune între om și natură, declanșate sau favorizate de către activități umane și care sunt dăunătoare societății în ansamblu și existenței umane în particular. Aceste fenomene sunt legate de intervenția omului în natură, în general cu scopul de a utiliza elementele cadrului

82 Bălteanu D., Alexe R., Hazarde naturale și antropogene, Editura Corint, 2001, București.

83 Idem op. cit.

natural în interes propriu: activități agricole, miniere, industriale, de construcții de transport etc.

Hazardele antropice sunt clasificate în mai multe feluri:

Hazarde industriale

Hazarde legate de transporturi

Degradarea antropică a terenurilor

Hazardele nucleare

Hazardele sociale

Hazarde legate de bombe, grenade, torpile și mine.

Hazarde industrial – în această categorie de hazarde sunt incluse o gamă largă de accidente declanșate de om, cu sau fară voia sa, legate de activitățile industriale, cum sunt exploziile, scurgerile de substanțe toxice etc. Asemenea hazarde sunt mai frecvente în industria chimică și metalurgică, dar mai ales în prima, din cauza emisiilor de substanțe nocive în procesul de producție și a cantităților mari de deșeuri care afectează apa, aerul și solul. Astfel, industria extractive poluează mediul atât în faza de extracție cât și în fazele de preparare, respectiv la mărunțire, clasare etc.; industria energetică poluează mediul în mai multe moduri ca: termic, fonic, electromagnetic, chimic și estetic; industria siderurgică elimină pulberi metalice, cancerigene, precum și pulberi nemetalice de SiO2, calcar, cărbune, cu efecte negative asupra aparatului respirator, ochilor, pielii; industria chimică emite o multitudine de substanțe cu diferite toxicități pentru oameni și mediu; se elimină în atmosferă compuși cu sulf ca: dioxid și trioxid de sulf din industria acidului sulfuric, mercaptani din rafinării și petrochimie, hidrogen sulfurat, sulfură de carbon. Hazardele industriale au în componență următorii factori: exploziile,

scurgerile de substanțe toxice, poluarea industrială.

Exploziile sunt hazarde antropice foarte periculoase provenite din industrie, deoarece provoacă pagube mari atât sursei de unde provin cât și zonelor din exteriorul acesteia (case, blocuri, monumente) și pot duce la periclitarea sănătății oamenilor, viețuitoarelor, agriculturii, transporturilor, construcțiilor, culturii și chiar industriei însăși. Exploziile se pot produce din cauza manipulării defectuoase a unor substanțe chimice periculoase, atacuri ale unor grupări teroriste, autoaprinderea de natură chimică, explozii produse de energia degajată în urma oxidării rapide (arderea unor amestecuri de vapori de substanțe combustibile cu aerul), explozii produse

datorită polimerizării necontrolate, cu eliberare rapidă de energie, corpurilor încălzite și supraîncălzite, scântei de materiale combustibile și de la sudură, scurtcircuite, autoaprinderea (chimică, fizico-chimică sau biologică).

Scurgerile de substanțe toxice, sunt hazarde foarte periculoase care apar în urma fisurării unor conducte de gaze (metan, propan, butan, azotați, cianuri, cloruri etc.) de la diferite combinate, industrii și uzine sau în urma răsturnării/ciocnirii cisternelor care transportă diferite substanțe toxice pe drumurile naționale, în urma ciocnirii navelor marine care transportă substanțe toxice de la alte nave sau scurgeri apărute chiar din navele staționate în port. Scurgerile de substanțe toxice sunt foarte periculoase deoarece acestea afectează tot mediul natural, în special sănătatea oamenilor și a animalelor producând diferite intoxicații, diferite boli, în mediul acvatic provoacă moartea peștilor,a mamiferelor, a algelor și a altor specii acvatice.

Poluarea industrială, este considerată la ora actuală drept cea mai importantă sursă de poluare. Poluarea industrială pornește de la problema poluării la locul de muncă și până la consecințele ecologice ce interesează globul terestru în întregime. Poluarea la locul de muncă se caracterizează prin prezența substanțelor sau factorilor fizici vătămători în zona locului de muncă, poate avea ca urmări apariția de boli profesionale.

Poluarea industrială este generată în mare parte de industria extractivă, care conduce la scoaterea din producție pentru mult timp a terenului exploatat, ca urmare a decopertării solului fertil, apoi a rocii sterile care acoperă zăcământul. De asemenea siderurgia poluează mediul prin emiterea de fum format din pulberi, combustibili nearși, cenușă, gaze de ardere. Industria metalelor neferoase elimină noxe ca: oxid de zinc, dioxid de sulf, plumb, fluoruri, cloruri, care afectează viața animalelor sau în anumite cazuri, structurile metalice ale construcțiilor. Industria materialelor de construcții poluează atmosfera cu pulberi care pot sedimenta, afectând vegetația, modificând chiar reacția solurilor. Industria termoenergetică și a petrolului emană gaze, pulberi, degajă fum și hidrocarburi dăunătoare culturilor agricole. Industria materialelor plastic elimină gaze de tip vinil, compuși greu degradabili, cu mirosuri care determină stări de disconfort.

Cele mai frecvente substanțe toxice industriale sunt: arsenicul, amoniacul, clorul, cromul, cuprul, florul, fenolii, oxizii de azot, plumb, sulfații etc.

Hazarde legate de transporturi – sunt determinate de accidentele produse în cadrul transporturilor rutiere, aeriene, feroviare, navale. Această activitate implică existența unor riscuri variate, atât pentru mediul înconjurător cât și pentru societatea umană. Deși măsurile de siguranță și reglementările existente au redus mult riscurile legate de transporturi, numărul accidentelor cu pierderi de vieți omenești, distrugeri de bunuri materiale și distrugeri ale mediului au o tendință permanentă de creștere.

În cazul transporturilor rutiere, care au cunoscut cea mai amplă dezvoltare între toate categoriile de transporturi, derulându-se pe nu mai puțin de 15 milioane de km de drumuri modernizate. Această categorie de transport este apreciată ca fiind de circa zece ori mai periculoasă decât transportul feroviar ori cel aerian. Cauzele accidentelor rutiere sunt legate de următorii factori generatori: viteza excesivă, consumul băuturilor alcoolice, oboseala la volan, dificultatea traseelor în anumite zone, defecțiuni ale mijloacelor de transport, supraaglomerarea drumurilor etc. Pentru reducerea accidentelor sunt luate permanent măsuri de îmbunătățire a calității drumurilor, vehiculelor și de control a circulației prin educarea permanentă în ceea ce privește cunoașterea regulilor de circulație.

Transporturile feroviare sunt dominate de rețeaua feroviară compusă din magistralele transcontinentale, cu lungimi de mii de km, de creșterea vitezei de deplasare (în unele cazuri la 200-300 km/h), de dificultățile traseelor străbătute, erorile de semnalizare; aceste aspecte, precum și alți factori fac ca accidentele feroviare să fie foarte grave, cu atât mai mult cu cât numărul pasagerilor este ridicat și volumul mărfurilor foarte mare. Catastrofe feroviare s-au înregistrat atât în țări în curs de dezvoltare cât și în țări dezvoltate.

Transporturile maritime, sunt transporturi care se practică pe distanțe lungi, fiind esențiale în schimburile comerciale intercontinentale. Cele mai grave și cu cele mai mari consecințele sunt accidentele petrolierelor, acestea au marcat a doua jumătate a secolului trecut prin producerea unui șir de asemenea catastrofe. Transportul maritim al petrolului și al produselor petroliere constituie, cel puțin pentru ultimele patru decenii, un factor care poate determina un grad ridicat de risc în ceea ce privește producerea incidentelor de poluare marină, deși tehnologia de construcție a petrolierelor a marcat un progres deosebit.

Deși sursele terestre furnizează cea mai mare parte a petrolului ce poluează oceanele și mările lumii, depășind cu mult toate celelalte surse luate împreună,

incidentele cu cele mai grave consecințe au fost cauzate de transportul maritim. Dezastrele ecologice produse de accidentele de navigație ale unor tancuri petroliere demonstrează că riscurile pe care le implică transportul maritim sunt cu mult mai ridicate decât cele generate de alte surse.

Poluarea mediului marin cu hidrocarburi se realizează, de regulă, în raport cu cele două forme de poluare: poluarea operațională și poluarea accidentală.

Poluarea operațională este generată de deversările ce se produc neintenționat, în timpul operațiilor de încărcare-descărcare a tancurilor petroliere, operațiilor de buncherare (realizare a plinurilor de combustibil greu și ușor pentru motoarele navei, voiajului navei, prin evacuarea balastului și a apei de santină fără o epurare suficientă, staționării în porturi, când se înregistrează scurgeri la curățarea petrolierelor în vederea trecerii la transportul altor tipuri de petroluri etc.

Poluarea accidentală este cauzată de accidentele de navigație, dintre care cele mai semnificative sunt: coliziunile, eșuările, naufragiile cauzate de ruperea corpului navei sau găurilor de apă, incendiile, exploziile, ș.a.

Dintre toate formele de poluare, impactul cel mai sever asupra ecosistemelor marine îl are poluarea cu hidrocarburi. Petrolul, deversat în cantități mari, se întinde pe suprafețe considerabile și afectează grav calitatea apei și viața marină. Experimentele și observațiile efectuate în cadrul unor deversări accidentale de hidrocarburi au relevat faptul că toxicitatea diferitelor produse petroliere, cum ar fi țițeiul sau chiar și produsele finite, are efecte foarte diferite asupra organismelor marine.

Poluarea cu hidrocarburi a mărilor și oceanelor lumii a atins în ultimii patruzeci de ani o asemenea amploare încât, potrivit opiniei multor experți, ecosistemelor marine le-ar trebui ani buni pentru o refacere completă, privită atât din punct de vedere al sănătății biotopurilor cât și prin prisma reabilitării tuturor speciilor de floră și faună ce au avut de suferit în urma poluării.

La nivel internațional s-au adoptat o serie de instrumente internaționale care au creat cadrul juridic corespunzător organizării și funcționării activităților de intervenție pentru salvare sau în caz de poluare, prin supravegherea coastelor și salvarea navelor aflate în pericol aproape de coastă; adaptarea și punerea în aplicare a unor sancțiuni serioase pentru ca toți cei care participă la activitate comercială pe aceste ape să-și ia toate măsurile de precauție, începând de la constructorii de nave

comerciale, în special a petrolierelor și până la cei ce le folosesc; controale mai eficiente și mai frecvente efectuate de către statul de port, în primul rând asupra navelor care prezintă un factor de risc mai mare, protejarea permanentă a zonei cu baraje antipetrol; inspectarea periodică a instalațiilor, înlocuirea celor defecte și modernizarea celor depășite etc.

Degradarea antropică a terenurilor – reprezintă un tip de efect cumulat al acțiunii umane asupra pământului și implică o varietate de procese care includ: eroziunea solului, ravenația, alunecările de teren, compactizarea, salinizarea, lateritizarea, distrugerea materiei organice din substrat, acidificarea, incendierea și carbonizarea faunei din sol etc. Deci, degradarea terenurilor înseamnă o combinație de procese a căror efect cumulativ este distrugerea potențialului de resurse din epigeosistem (roca superficială, relief, sol, biomasă, rezervoare de apă etc.).

Este evident faptul că ecosistemele naturale se reduc din ce în ce mai mult, în bună măsură datorită necesităților impuse de dezvoltarea demografică și economică a omenirii. Unele medii naturale au fost chiar radical transformate antropic, apreciindu-se că circa două cincimi din întinderea de aproape de 150 de milioane de km² ai uscatului planetar au fost puternic modificate de activitățile umane în diferite procese cum sunt practicarea agriculturii, a activităților productive, extinderea așezărilor omenești etc. Numai în ultimele 3 secole a fost despădurită o suprafață de 6 milioane de km², iar terenurile umede s-au restrâns cu 1,6 milioane de km². Mai mult, peste o șesime din suprafețele agricole ale Terrei improprii unei exploatări regulate și mai mult de o treime din aceste suprafețe și-au pierdut peste 50% din humus în circa un secol de folosință.

Potrivit evaluărilor efectuate de instituțiile specializate ale O.N.U, procesele de degradare a solurilor sunt evidente pe circa 2 milioane de hectare, fiind cauzate de diverși factori precum: defrișarea pădurilor, suprapășunatul, operațiuni forestiere, cultivarea terenurilor prin rotație și monoculturi, utilizarea necorespunzătoare a sistemelor de irigație, exploatările de substanțe minerale utile, deteriorarea prin poluare. Din cauza efectelor negative pe care le au activitățile umane asupra solului, tot societatea este cea care trebuie să ia măsuri de stopare sau diminuare a acestor impacturi negative, printr-o serie de tehnici, unele datând din antichitate, altele fiind mai recente: refacerea covorului vegetal, măsuri de stopare a dezvoltării torenților, ravenelor și ogașelor, încetarea tăierii masive a pădurilor urmată de reîmpădurire,

exploatarea rațională a substanțelor minerale, utilizarea corectă în agricultură a sistemelor de irigație și a îngrășămintelor chimice etc.

Hazarde nucleare – sunt legate de centralele atomoelectrice, de instalațiile nucleare din unele instituții, de căderea pe Pământ a unor sateliți artificiali cu propulsie nucleară precum și de transportul și depozitarea deșeurilor radioactive. Acestea produc o răspândire necontrolată a unor substanțe radioactive, substanțe care produc victime omenești și pagube materiale și pot produce totodată contaminarea sau iradierea populației și a mediului înconjurător.

Accidentele nucleare pot fi variate, generate de diferite cauze interne: supraîncălzirea elementelor combustibile, cedarea circuitelor de răcire în caz de urgență, avarii la sistemul de canalizare și de colectare a deșeurilor radioactive etc. și cauze externe: dezastre naturale, atacuri etc.

Efectele accidentelor nucleare se îndreaptă asupra sănătății organismului uman dar și asupra mediului înconjurător. Protecția populației și limitarea la minimum a efectelor unui accident impun însă o serie de măsuri legate de asigurarea securității nucleare, a protecției sănătății publicului și a mediului; asigurarea utilizării și gospodăririi materialelor radioactive în condiții de protecție fizică; asigurarea unei pregătiri sistematice a personalului implicat în evaluarea situațiilor de urgență; instalarea de sisteme de supraveghere permanentă a radioactivității în interiorul centralei, în zona de risc nuclear și în afara acestei zone; îmbunătățirea sistemului de alarmare în zonele de risc nuclear, care să asigure alarmarea și informarea populației în eventualitatea producerii unui accident nuclear sau a unei urgențe radiologice etc.

Hazardele sociale – sunt reprezentate de o gamă largă de fenomene din care merită amintite: conflictele militare, terorismul, conflictele sociale, criminalitatea, traficul și consumul de droguri, sărăcia etc.

Hazardele legate de bombe, grenade, obuze, torpile, mine – sunt elemente din timpul celor două Războaie Mondiale ce au rămas neexplodate și care provoacă mari paguge atât oamenilor cât și mediului înconjurător.

Războaiele și industria de război reprezintă cauze majore și impresionante de poluare, de distrugere și contaminare a solului și a așezărilor omenești, a vegetației și a faunei, provocând mari perturbări în ecosisteme.

CAPITOLUL 3 – Metode și sisteme de evaluare și analiză economică a mediului

Concepte economice de evaluare a mediului

În aprecierea economică a protecției mediului, literatura de specialitate pornește de la anumite ipoteze, concretizate în diferite ecuații ipotetice din punct de vedere al preciziei lor, asupra costurilor și beneficiilor, pe care le compară atunci când se întocmesc studiile de fezabilitate în alegerea variantei optime, ecologice, sociale, tehnologice, privind problemele protecției mediului. De exemplu, scopul analizei cost-beneficiu este de a stabili dacă: "suma efectelor de impact, nu este mai mare decât beneficiul net al societății", beneficiul net fiind exprimat monetar și nonmonetar în exploatarea rațională a mediului. Într-o primă ipoteză asemenea ecuații ipotetice pornesc de la următoarea relație84:

Solicitarea ecologică = K * dezvoltarea economică, în care K = factor de proporționalitate, respectiv, o condiție, în sensul că, pentru a nu mări solicitarea ecologică trebuie stopată creșterea economică.

Această ipoteză este contestată prin următoarele argumente: creșterea economică exprimată în P.N.B sau P.I.B, nu este un scop în sine, ci urmărește: pe de o parte creșterea nivelului de trai, iar pe de altă parte, nu se poate accepta blocarea creșterii economice atâta timp cât mai există țări slab dezvoltate, în care, la ora actuală, raportul între P.N.B existent, dintre țările puternic și slab dezvoltate este de 100:1, și acest raport, conform relației de mai sus, nu se poate păstra85. Deci, ecuația nu este imuabilă, deoarece, în particular, prin valoarea lui K, se pot elabora tehnologii nepoluante, se pot aloca resurse pentru depoluare și, ca atare, există numeroase soluții. Unele cercetări la nivel micro-economic referitoare la costurile privind optimul arată că aceste costuri nu sunt mari, deoarece întreprinderile sunt prea puțin afectate de faptul că poluează mediul înconjurător și crează discordanță dintre macro-economic și social.

Echilibrarea discordanței între mediu și macroeconomie se face la nivel național, prin legi și limite de poluare admise, prin taxe progresive aplicate întreprinderilor, în așa fel încât să deplaseze optimul microeconomic spre maximizarea beneficiilor la nivelul optimului macroeconomic. Pentru efectuarea

84 Randall, A., Resource economics: An economic approach to natural resource and environmental policy, Second edition, John Wiley&Sons, New York, 1987.

85 Kuznets, S., Modern Economic Growth, New Haven, Yale University Press, 1966.

unei analize a funcției de poluare, folosim un model, așa cum se prezintă în figura nr. 3.1.

Figura nr. 3.1 – Diagrama simplificată a fluxurilor de materii prime86

Deșeurile sau reziduurile sunt notate F2, F4, F8, F11, F13 iar materialele recirculate cu F6, F10, F12, în cadrul raportului dintre mediu și societate. Pentru termenul de „reziduuri" cea mai bună definiție care se poate folosi este: „un produs sau o formă de energie neutilizabil(ă), care are o valoare mai mică decât costul recuperării sale în scopul reutilizării sau căruia nu i se pot găsi utilizări". Între circuitele din figura 3.1 se poate stabili următoarea relație:

F1 + F3 =F8 + F11 + F13 + F4, F6 + F10 + F12 = materiale recuperabile. O creștere a ponderii acestora, implicit F1 + F3 scade, solicitând mai puțin mediul, atât direct, cât și prin numărul de reziduuri care se returnează.

Admițând ecuația:

M = AY, unde:

86 Ardelean A., Maior, C., Management Ecologic, Editura Servo-Sat, 2000, Arad, p.169.

M = ponderea totală a reziduurilor, Y = consumul de materii prime; A = un factor de proporționalitate, care îmbracă forma:

M (t) = AY0ert , unde:

M(t) = producția de reziduuri la timpul t0; Y0 = consumul de materii prime la momentul inițial al studiului; ert = rata de creșterea a producției în timp.

Deoarece o parte din reziduuri sunt absorbite în natură, variația lui M, într-un interval de timp este:

dM(t) = AY0ertdt – R * M(t)dt, unde: R = raza de absorbție a reziduurilor Încercarea de a stopa creșterea reziduurilor se exprimă matematic prin dM/dt = 0, și conduce la:

AY0ert (t-r) = 0.

Această relație se poate realiza fie prin A= 0, în cazul unei industrii care nu returnează nici un fel de reziduuri, fie prin R = l, respectiv, după o post tratare a reziduurilor, în așa fel încât reziduurile să fie perfect asimilabile, atât calitativ cât și cantitativ, de către natură31.

Pentru orice întreprinzător, ideal ar fi, să dispună de o întreprindere care să nu polueze sau măcar să polueze cât mai puțin. În opinia marelui economist Timbergen87 o asemenea industrie ar trebui să îndeplinească următoarele condiții: să nu se facă risipă de materii prime; să se facă uz de resurse regenerabile, atât materii prime cât și resurse energetice (prin extinderea tehnologiilor solare și de bioconversie; să se recicleze toate deșeurile – fie în cadrul propriei instalații, fie ca materii prime pentru o tehnologie din aval; să se producă echipamente și bunuri cu un ciclu de viață cât mai lung, eventual chiar proiectându-se astfel încât să se poată adapta progresului tehnic și (de ce nu?) schimbărilor de modă”. Un exemplu de platformă industrială care încearcă să minimizeze reziduurile, poate fi schematizată așa cum se arată în figura 3.2.

87 Jan Tinbergen (1903-1994), a fost un economist olandez, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1969), în urma studiului său despre aplicarea modelelor macroeconomice, modele ce imbină statisticile matematice cu datele economice, generând relațiile directe dintre termenii economici precum venit, consum și investiții.

Figura nr. 3.2. – Schema de principiu a unei platforme industriale care generează minimum de reziduuri Elementele componente ale figurii: (F1, F2, F3 = Fabrici)88

În activitatea practicii de producție, de cele mai multe ori, agenții economici încearcă a trata reziduurile în așa fel încât să apară cât mai „inofensive". Cantitatea de reziduuri, ca și costul eliminării lor, se poate calcula prin metoda Input – Ouput a lui Leontieff89, precum și prin alte numeroase lucrări în acest domeniu, elaborate de autori din România90, lucrări, în care se precizează: dacă aceste cheltuieli sunt internalizate și acoperite din cheltuelile de producție, cheltuielile cresc cu câteva procente. Folosind acest concept, putem afla cât ar trebui cheltuit pentru eliminarea poluării pornind de la ipoteza că toate cheltuelile efectuate urmează o curbă

88 Ardelean, A., Maior, C., idem, op. cit.

89 Wassily Wassilyovitch Leontief (1905-1999) a fost un economist de origine rusă și evreiască, stabilit în tinerețe în SUA, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1973). Analiza input-output este o metodă de bază a economiei cantitative, care ilustrează activitatea macroeconomică ca un sistem interdependent de bunuri și servicii. În particular, tehnica arată variatele sectoare economice ca o serie de intrări de materii prime (sau servicii) sau ieșiri de produse (sau servicii) finite sau semi-finite.

90 Nicolae Georgescu Roegen, N.N Constantinescu, Vladimir Rojanschi etc.

exponențială iar efectele – beneficiile, corespunzătoare lor, o curbă logaritmică, așa cum se prezintă în figura nr.3.3.

Figura nr. – 3.3. Determinarea nivelului optim de reducere a poluării91

Din analiza figurii nr. 3.3 reiese că optimul economic se situează acolo unde diferența între cele două curbe este maximă, respectiv, avantajele economice maxime se obțin în punctul X0, de pe abscisă. Aici pantele tangentelor (derivatele), la curbele funcțiilor privind costul (depoluării) și beneficiul corespunzător, sunt egale, iar din punct de vedere economic, diferența dintre beneficiul total realizat și costul total al acțiunilor antipoluante, devine maxim.

Limita superioară din punct de vedere economic până la care se pot efectua cheltuieli pentru înlăturarea poluării îi corespunde punctul X1, unde costul total devine egal cu beneficiul total.

Dacă se depășește acest punct orice cheltuială suplimentară aduce avantaje mai mici și implicit pierderi. Atunci când vorbim de beneficii ale depoluării, este

bine să vorbim și de pierderile provocate de poluare, așa cum se arată în figura nr. 3.4.

Figura nr. 3.4. – Estimarea pierderilor datorate poluării92

a – cheltuieli de depoluare; b – beneficii realizate (pierderi); c – suma curbelor a și b.

Indiferent cum sunt așezate, discutate și analizate curbele din figura nr. 3.4, ele nu redau o situație reală întrucât, oricât de bine știm să calculăm curba cheltuielilor de depoluare, nu putem în schimb, să estimăm corect curba pierderilor cauzate de poluare, deoarece există bunuri libere cu valoare neatribuibilă. Cum le luăm în calcul valorile bunurilor atribuibile, cum ar fi pierderile de recolte, cheltuielile suplimentare cu îngrijirea sănătății etc., care ar fi orizontul de timp să le calculăm sau cum putem să le prognozăm? În rezolvarea unor asemenea soluții, ne folosim de următoarea figură cu nr. 3.5.

Figura nr. 3.5 – Cheltuielile raportate la utilitatea socială93

Explicația elementelor din figură:

AOEF = costul pentru purificare totală;

DOEC = utilitatea socială (avantajele obținute prin purificare totală);

DAB = avantaje nete maxime ale activității antipoluante;

FBC = costuri nete (pierderi).

În analiza unor asemenea cazuri, principala problemă care se pune este cea a determinării până la ce grad de poluare a mediului este interesată societatea să ajungă, ținând seama de:

gradul inițial de poluare al mediului;

utilitatea socială suplimentară (Um) reprezentată de sumele de bani în plus pe care consumatorii ar fi dispuși să le plătească pentru purificarea mediului (și care scad cu cât gradul de purificare crește);

costurile suplimentare (Cm) pe care societatea trebuie să le plătească pentru a avea un mediu cât mai curat (și care cresc odată cu creșterea gradului de purificare al mediului).

În activitatea practică se constată că pe măsura creșterii gradului de purificare costurile suplimentare sunt mai mari deoarece utilitatea inițială este mai ridicată și gradul de poluare este mai înalt, menținându-se în felul acesta tot un mediu poluant (zona din stânga din figură), societatea resimțind efectele și fiind dispusă să suporte cheltuieli pentru depoluare. Deplasându-ne spre dreapta (în figură) efectele poluante sunt din ce în ce mai puțin vizibile și, implicit, societatea acceptă94 mai puțin să plătească ceea ce denotă că într-un mediu bine purificat utilitatea unor acțiuni antipoluante suplimentare dispare. Practica arată însă că acest mod de abordare a problemei este criticabil aducând următoarelor argumente:

există efecte extrem de nocive ale poluării care însă „nu se văd" sau care se vor vedea mult mai târziu. Ce facem cu ele?

care sunt factorii de decizie ai societății care hotărăsc cât trebuie plătit?

ce se întâmplă dacă cheltuielile de poluare sunt foarte mari?

va trebui societatea să accepte un nivel mai ridicat de poluare pentru că nu este „dispusă" să cheltuiască mai mult?

În literatura de specialitate internațională sunt redate cercetări privind situația mediului din diverse țări ale lumii în care sunt calculate sumele pe care societatea este dispusă să le plătească și ce efecte decurg din faptul că nu se face un efort și mai mare în acest sens95. Astfel, într-un stat cu o industrie puternic dezvoltată, instalațiile destinate protejării mediului reprezintă ponderi remarcabile în totalul investițiilor și pe măsură ce ramura industrială este mai poluantă, cu atât ponderea investițiilor afectate controlului emisiei de poluanți crește.

Dezvoltarea durabilă și interdependența economiei și mediului (ambientului), sunt concepte cu importanță crescândă pentru țările dezvoltate din întreaga lume, acestea izvorând din limitele creșterii, analizată și făcută public prin Strategia Mondială a Conservării în anul 1980, prin Raportul Comisiei Mondiale asupra Mediului și Dezvoltării și a lucrării elaborată de Banca Mondială sub denumirea Mediu, Cercetare și Dezvoltare.

94 Barde, JP., Économie et politique de l'environnement, Presses Universitaires de France, Paris, 1992, p. 77.

95 Idem, op. cit.

Metodologia măsurării economiei și mediului a pornit de la modelul convențional al creșterii economice în care outputul este produs din anumite cantități de inputuri de capital și muncă și este disponibil pentru utilizarea ulterioară. Relațiile funcționale dintre diferite variabile prin care sunt comensurate bunurile, resursele naturale, poluarea, demografia, așa după cum au fost sintetizate în figura nr. 3.5.

Evaluarea costurilor și beneficiilor ecologice

Integrarea cerințelor de protecția mediului în deciziile economice se lovește de unele obstacole, mai cu seamă atunci când deciziile trebuie completate cu informații și date referitoare la costuri și beneficii. Înlăturarea acestor obstacole se poate realiza prin folosirea conceptului de valoare economică totală (VET), valoare care are două componente: valoare de folosire (utilizare) (VF) și valoare de nefolosire (VNF).

Valoarea de folosire (VF) se formează din valoarea de folosire directă (VFD), valoarea de folosire indirectă (VFI) și valoarea potențială de folosire (VPF).

O componentă importantă a valorii nefolosite (VNF) este valoarea esențială

(VE).

Pe baza acestor indicatori putem stabili următoarele relații:

VET = VF + VNF

sau

VET = (VFD + VFI + VPF) + (VNF)

Aria valorii economice totale și a componentelor sale sunt redate în figura nr.

, din care deducem:

 Valoarea de folosire directă (VFD), care rezultă din combinația factorilor de mediu în procesul de producție sau cel de consum și este exprimat de valoare (prețul) de piață al acestora.

 Valoarea de folosire indirectă (VFI), se referă la costurile și beneficiile legate de serviciile pe care factorii de mediu le furnizează pentru susținerea indirectă a procesului de producție sau de consum. În această categorie sunt incluse funcțiile ecologice cum sunt: purificarea apei prin filtrare naturală, prevenirea eroziunii solului prin împăduriri, reținerea poluanților atmosferici, reținerea apei în sol, fixarea carbonatului din atmosferă etc.

 Valoarea de folosire potențială (VPF), constă în recompensa acordată de anumiți consumatori pentru nefolosirea unui anumit bun ecologic, în dorința de a evita riscul de a nu-l mai avea disponibil în viitor și se referă în special la protejarea biodiversității.

 Valoarea esențială (VE), reprezintă expresia monetară a satisfacției etice și morale de a ști că o anumită componentă ecologică există fără intenția de a o folosi în prezent sau în viitor.

Figura nr. 3.6 – Valori economice atribuite factorilor de mediu96

Dacă urmărim figura nr. 3.6 și trecem de la valoarea de folosire directă (VFD) către valoarea esențială, respectiv traiectoria marcată de săgeată arată, în expresie valorică, pierderi din conotațiile cantitative monetare, însă capătă conotații calitative exprimate în valori etice, morale care diferă de la o cultură la alta, de la o societate

96 Ardelean, A., Maior, C., idem, op. cit., p. 43.

la alta, de la un popor la altul și se exprimă în ultimă instanță prin valori esențiale care cuprind echitatea între generații.97

Valorile reale sunt în afara oricărei economii și sunt departe de teoria economică convențională evidențiindu-se faptul că funcția bunăstării poate să conțină și elemente diferite de utilitatea personală.

Estimarea venitului economic total (VET) și a componentelor sale necesită folosirea unor tehnici de evaluare bazate pe conceptul de consimțământ de plată, care teoretic este egal cu aria de sub curba cererii pentru resurse și servicii. Principala dificultate a determinării consimțământului este legată de modul cum se face estimarea, mai cu seamă a curbei cererii pentru servicii sau resurse ecologice și implicit, dacă există o piață specifică.

Sisteme de evaluare și analiză a mediului

Analiza economică a mediului pornește de la Sistemul Contabil de Economia Mediului (SCEM) deoarece Sistemul Conturilor Naționale (SCN) nu redă cu strictețe elementele economice privind conținutul integral și preocupările din domeniul mediului. Sistemul Contabil de Economie a Mediului permite integrarea elementelor ecologice de mare importanță în luarea deciziilor economice, iar în măsura în care problemele ecologice pot fi exprimate în termeni monetari, deciziile economice sunt legate de problemele mediului înconjurător.

Modificarea conținutului Sistemului Conturilor Naționale (SCN) s-a rezumat la unele măsuri de stabilire a unui sistem satelit, special, separat de SCN, capabil de a descrie detaliat relațiile dintre mediul înconjurător și economie. Conturile naționale tradiționale sunt folosite pentru a analiza starea, structura și evoluția economiei de piață deoarece politicile economice pe termen scurt și lung cer date monetare privind producția, salariile, formarea capitalurilor, consumul, distribuția, raportarea veniturilor și economiilor, tranzacțiile financiare etc., toate fiind evaluate direct în valoare, și ca atare ele nu necesită o evaluare98. Pentru a scoate în relief legăturile dintre mediul înconjurător și economie sunt necesare unele date

97 Ardelean, A, Maior, C., idem, op. Cit, p. 44.

98 Conferința Națiunilor Unite, 1977.

suplimentare care, în general nu sunt disponibile în valoare, și ca atare, necesită un sistem satelit denumit cont satelit, în care datele sunt distincte și alăturate contului național, permițând un mai mare grad de libertate în analiza conceptelor și metodelor de evaluare a mediului înconjurător cu tonalitate economică99. Obiectivul principal al costului de mediu constă în faptul că trebuie să urmărească modificările ce intervin în mediu, în urma activității economice, aceasta constituind o bază sigură a politicii integrate a mediului.

Punerea în practică a sistemului satelit, necesită existența unor strânse legături între conturile naționale tradiționale, contabilitatea și noul sistem satelit, prin care trebuie articulate în jurul unor module și blocuri ale căror legături să reflecte diferite grade de integrare. Astfel, dacă luăm în discuție Sistemul Contabil de Evaluare a Mediului (SCEM), acesta cuprinde conturile tradiționale și ține seama de gradul de integrare, respectiv problemele internaționale, importuri, exporturi, impuse de serviciile mediului înconjurător în conturile restului lumii cu mențiunea că o mare parte a acestor servicii de mediu înconjurător, importate sau exportate, sunt deja reflectate în cifrele de cont exterior ce figurează în contul național și acoperă exporturile și importurile de lemn tropical. Problemele deosebite cum sunt cele legate de: importul și exportul de reziduuri, inclusiv deșeuri solide exportate de țările industrializate către țările în curs de dezvoltare, al căror fluxuri trebuie identificate în termeni fizici și monetari. Dificultatea mare în acest domeniu constă în faptul că nu se poate trasa un tablou complet al fluxurilor de reziduuri transfrontaliere deoarece acestea sunt centralizate în SCEM, numai atunci când ele pornesc din țările poluate, nu când poluanții afectează la sfârșit conturile de mediu intern sau extern.100 Sistemul Contabil de Economie a Mediului, cuprinde patru părți și reprezintă conceptele contabilității naționale așa cum se prezintă în figura nr. 3.7.101

Partea A, formează cadrul de bază al SCEM și cuprinde descrierea activităților de producție și consum (ofertă și cerere) precum și conturile nefinanciare.

Intrările și ieșirile permit analiza relațiilor dintre mediul înconjurător și economie și a fluxurile de resurse naturale ce provin din mediul natural, în calitate

99 Rojanschi , V., și alții, Economia și Protecția Mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997.

100 Idem, op. cit., p. 146.

de intrări în activitățile economice și fluxuri de reziduuri din activitatea de producție și consum.

Conturile de active financiare din contabilitatea națională constituie baza de plecare pentru conturile de active naturale în SCEM.

Partea B, din figură, arată interacțiunile dintre mediul înconjurător natural și economie în termeni fizici, respectiv, conceptele și metodele contabilității resurselor naturale; bilanțuri materie/energie; intrările și ieșirile; fluxurile monetare etc.

Partea C, examinează diferite corelații pentru estimarea costurilor imputate pentru folosirea activelor naturale, prin folosirea următoarelor metode:

 evaluarea comercială pe baza de costuri de active nefinanciare ale conturilor naționale;

 evaluarea costurilor de conservare necesare menținerii activelor naturale la nivelul lor actual;

 evaluare posibilă aplicată în cazul evaluării serviciilor cerute de mediul natural consumate.

Partea D, descrie informațiile obținute prin extensii ale SCEM în domeniul activităților de gospodărire prin care se poate determina puterea resurselor și a celor demografice, a activităților umane asupra mediului și efectele asupra bunăstării umane și a consecințelor funcțiilor mediului înconjurător. Diferitele părți ale SCEM, nu sunt descrise ca o entitate distinctă, ci ca extensii sau modificări ale unui cadru contabil comun, în fiecare etapă de extindere se reiau datele din etapele anterioare, pe măsură ce metodele de evaluare nu se exclud reciproc102, așa cum se arată în figura nr. 3.8.

Relațiile dintre diferite versiuni cuprinse se prezintă astfel:

Versiunea I, reprezintă cadrul contabil al SCEM, după restructurarea conturilor naționale;

Versiunea II, arată dezagregările posibile din conturile naționale în viziunea mediului înconjurător;

Versiunea III, cuprinde datele monetare ale părții A din SCEM, legate de informațiile despre mediul înconjurător în termeni fizici ce cuprind părțile A și B;

Versiunea IV.1-3, cuprinde costurile de mediu atribuite lui A, B și C și evaluările comerciale a costurilor de întreținere și utilizarea combinată a conturilor comerciale cu cele contigentale;

Versiunea V.1-6, reprezintă diferite extensii ale sistemului de contabilitate economică în legătură cu diferite tipuri de evaluare, corespunzătoare lui A, B, C, D, respectiv, activități de gospodărire și cele ale serviciilor.

Figura nr. 3.7 – Sistemul satelit al contabilității integrate în mediul ecconomic (SCEM)

Figura nr. 3.8 – Diferite versiuni ale SCEM

Versiunea I Matricea de bază a SCEM

Versiunea II (A) Descompunea SCN în optica mediului înconjurător

Versiunea III (A+B)

Versiunea IV.1 ( A+B+C)

Legături între contabilitate și mediul înconjurător, în termeni fizici și în termeni monetari

Costuri de mediu impuse. Evaluarea comercială

Versiunea V.2 (A+B+C+D)

Evaluarea costurilor de întreținere

Versiunea IV.3 (A+B+C)

Evaluarea comercială și contingentală

Versiunea V.1 (A+B+C+D)

Extensia frontierei producției. Evaluarea comercială

Producția menajeră

Versiunea IV.2 (A+B+C)

Evaluarea costurilor de întreținere

Versiunea V.3 (A+B+C+D)

Evaluarea comercială și contingentală

Servicii de mediu înconjurător

Versiunea V.4 (A+B+C+D)

Servicii de eliminare și productive ale naturii

Versiunea V.5 (A+B+C+D)

Servicii ale consumatorilor

Versiunea V.6 (A+B+C+D)

Externalizarea serviciilor de protecția mediului

Extensiua tabloului intrări – ieșiri

Aplicații intrări – ieșiri

Aceste variante ale SCEM se pot prezentate pe bază de matrici, care se deosebesc prin linii și coloane prin care se evidențiază corelațiile dintre indicatorii

fizici și monetari folosiți de contabilitatea de mediu în analiza fenomenelor în domeniu, așa cum se arată în figura nr. 3.9103

Figura nr. 3.9 – Matrice SCEM

În zonele colorate în albastru, sunt reprezentate datele și conceptele tradiționale ale SCN, respectiv, producția și folosirea ei, activitatea comercială, activele naturale și cele create de om, activele fizice, formarea capitalurilor nete, prețuri de piață, stocuri etc.

În zonele colorate în verde, sunt cuprinse metodele de evaluare a costurilor de mediu imputate, care țin evidența costurilor suplimentare asociate diferitelor tranzacții economice (producție, consum final etc.) și cu sens invers variațiile în

103 Idem, op. cit., p. 151.

volum a activelor naturale utilizate pentru activitățile economice. De asemenea se redau costurile de mediu atribuite și cifrele convenționale ale produsului intern net. Zonele colorate în roșu, implică extensiile SCEM, referitoare la producția menajeră, a activităților de întreținere, introducerea conturilor activelor bunurilor de consum durabile, serviciile, activele fixe produse în domeniile de activitate din

figura nr. 3.9.

Sistemul de contabilitate a mediului acordă o atenție deosebită problemelor deteriorării activelor naturale și a ecosistemelor. Activele de mediu care sunt direct sau indirect, efectiv sau potențial efectuate de activitățile economice, poartă denumirea de active naturale, sau capital natural, și cuprind: activele biologice produse sau sălbatice, pământurile și apele cu ecosistemele lor, animalele și plantele culturale și sălbatice ce trebuia adaptate mediului înconjurător, cu cele care depind de om.

Orice încercare de a opri dezvoltarea acestor active contribuie la slăbirea activității în economie. Rezultă că definirea activelor naturale corespunde noțiunii de patrimoniu natural, care din punct de vedere economic este limitată, deoarece exprimă exploatarea efectivă sau potențială de către om și apare ca un aspect specific al mediului înconjurător natural.

Sistemul Contabilității Naționale al Națiunilor Unite din 1992 face precizări asupra activelor naturale și economice, precum și distincția între active produse în care sunt cuprinse activele fizice și stocurile și active neproduse, în categoria activelor produse, activele naturale sunt acelea ale căror creșteri este solicitată de om prin diferite metode de explotare104 – viță de vie, livezi de pomi, păduri și alte plantații sau cele cu produse repetate, cum sunt animalele pentru carne, produse lactate etc., toate fiind considerate ca active produse fixe și incluse în categoria active de exploatare.

Din această categorie mai fac parte și culturile în curs de creștere, fructele din pomi și arbuști, vitele destinate tăierii, peștii din crescătorii etc., considerate ca stocuri și incluse în categoria acțiuni în curs asupra activelor de exploatare

104 Mandache, R., Analiza economico-financiară în exploatațiile agricole, Editura Terra Nostra, Iași, 2003, p.129.

Activele naturale neproduse sunt considerate active economice și sunt incluse în categoria de active încorporate în produse, respectiv, subsolul, resursele ecologice necultivate și resursele de apă și avantajele viitoare pe care le oferă proprietarilor.

Însă în practică, limitarea activelor cuprinse în sistemul conturilor naționale, activele înglobează numai pe cele care au o valoare comercială, exprimată fie prin dreptul de proprietate sau altfel, valoarea comercială evaluată, fie prin prețul efectiv de vânzare a unui activ, fie valoarea actualizată a randamentului viitor, așa cum este în cazul subsolului sau a pădurilor.

Activele naturale de orice fel pot avea valoare comercială în măsura în care anumite produse pot fi retrase și vândute pe piață.

Valorile comerciale pot fi atribuite lemnului provenit din pădurile virgine și fructelor sălbatice, ca și peștilor din ocean care pot fi pescuiți și valorificați în anumite condiții de piață etc., și active care nu sunt considerate că fac obiectul unui control economic.

Activele care fac obiectul unui control economic au valoare comercială, cu toate că și activele naturale necontrolate pot fi obiectul unei evaluări comerciale.

Metodele105 prin care se pot acorda valori comerciale activelor produse și neproduse sunt prezentate în tabelul nr. 3.1.

Din analiza metodelor de acordare a valorilor comerciale activelor produse și neproduse se pot desprinde următoarele:

 din punct de vedere economic termenul de produs și nonprodus este evident ecologic, distincția fiind mai puțin clară deoarece activitatea organismelor biologice dintr-un mediu înconjurător necontrolat de activitatea economică poate duce la active naturale produse și ca atare, a unei producții din punct de vedere ecologic, care în contabilitatea mediului, poate fi evidențiată ca produs economic și produs noneconomic.

105 Rojanschi, V., și alții, Economia și Protecția Mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997, p. 125.

Tabelul – 3.1 Active create de oameni și active naturale

Astfel, în tabelul prezentat, activele subsolului cum e cazul petrolului (care poate fi recuperat), activele biologice apar atât ca plante și animale, cât și ca elemente ale ecosistemelor terestre, care cuprind mediul ambiant (pământ, aer, apă). Ecosistemele acvatice cuprind fundul mărilor, aerul și apa, animalele și plantele acvatice, care din punct de vedere ecologic nu pot fi considerate organisme vii, ci numai ca specii individuale. Relația dintre mediu și economie, din conturile naționale, nu se referă decât la valori comerciale. Toate bunurile și serviciile necomerciale sunt evaluate pe baza prețurilor de producție similare comercializării (produsele agricole de subzistență) sau costurilor (serviciilor cerute de administrațiile publice). Când se utilizează mediul natural în scopuri economice, nu se ia în considerare calculul costurilor și, ca atare, nu reflectă principalele componente ale costurilor naționale, cum este PIB, prin urmare doar unele componente și variații ale valorilor comerciale ale activelor naturale. Costul de exploatare a resurselor nu cuprinde decât costurile de extracție și nu se ia în considerare în ponderea capacității de generare a veniturilor pentru perioadele viitoare cauzate de diminuarea patrimoniului natural. Astfel, de exemplu, dacă pământul este folosit ca depozit, se iau în considerare doar costurile de transport ale deșeurilor până la locul de depozitare și contabilizate în calitate de costuri sau în

scăderea calității pământului se ia în considerare numai dacă prețul de piață reflectă aceste modificări.106

Prin Sistemul de Contabilitate Economică și de Mediu (Système de comptabilité économique et environnementale), începând din anul 1992, aceste utilizări ale mediului au fost asimilate costurilor în marea lor majoritate, metodele de evaluare a avantajelor și a incovenientelor neeconomice în utilizarea mediului înconjurător natural au fost revizuite și sistematizate, independent de condițiile naționale, având la bază analizele costuri-beneficii evaluate la sfârșitul proiectelor sau programelor de activitate.

Noul sistem face o descriere detaliată a activelor corporale care includ elemente ale mediului înconjurător natural (ca pământul și subsolul), în măsura în care acestea aduc avantaje economice unui proprietar acestea sunt considerate ca o manifestare a existenței avantajelor utilizării acestor active; dreptul de proprietate formal și supus legislației, așa cum este cazul pădurilor naturale, și deci, posiblitatea de a stabili un preț de piață.

Evaluarea comercială a activelor nu este singurul tip de evaluare posibil, întrucât aceste active pot avea o valoare comercială care diferă de valoarea economică și ecologică conjugală, care reflectă nu numai o utilizare economică, precum și un vast evantai de funcții ecologice suplimentare.

Din cele menționate rezultă că un sistem de contabilitate a mediului înconjurător și ecologic integrat, trebuie să acopere nu numai aspectele comerciale din conturile naționale ci să aplice un concept mai larg de evaluare economico- ecologică107. În ceea ce privește serviciile produse asupra mediului înconjurător (eliminarea deșeurilor și reziduurilor), poate fi considerată ca fiind o apropiere a costurilor de oportunitate, care pot fi egale cu cheltuielile făcute în avans pentru împiedicarea emisiilor de reziduuri și poartă denumirea de costuri de prevenire, și ca atare, constituie o măsură a valorii serviciilor de eliminare a reziduurilor; în ceea ce privește costurile efective ale pagubelor pentru degradarea mediului înconjurător, acestea pot fi evaluate pe baza așa numitelor costuri defensive (costuri de apărarea a mediului înconjurător), pentru a împiedica și neutraliza scăderea

106 Idem, op. cit.

107 Dăduianu -Vasilescu, I., Mediul și economia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 31.

calității mediului, cheltuieli pentru compensarea efectelor negative și repararea pagubelor etc108.

Evaluarea monetară a mediului ridică o serie de probleme legate, pe de o parte de modelele de evaluare fondate pe valori comerciale și alte valori iar pe de altă parte, pe folosirea exclusivă a datelor monetare, dând naștere la discuții, în sensul că valorile comerciale ar elimina necesitatea ipotezelor în materie de evaluare, precum și incoerențele care rezultă dintre diferitele valori utilizate. Se constată că valorile fizice sunt mult mai potrivite, mai cu seamă în cazul descrierii fluxurilor de materii și substanțe naturale din mediul înconjurător natural, precum și a celor dinspre mediu și economie și invers, sub formă de reziduuri.

Instrumentele de analiză a fluxurilor, intrări-ieșiri, între mediu și economie, formează, bilanțul materie/energie. Chiar dacă e ușor de descris, un proces de transformare a resurselor de energie în sfera economică, care prin complexul lor de activități au consecințe economice asupra mediului, nu există încă modele larg acceptate pentru asemenea evaluări. Nu s-au pus la punct metode privind modificarea climatului mondial, regional și local, a problemelor ecologiei statice și a distribuției în spațiu a reziduurilor, densitate, contaminarea mediului biologic etc., decât în mod particular și pentru anumiți poluanți.109 Practic se poate măsura emisia unor reziduuri din activitatea economică și a efectelor acestora asupra mediului înconjurător (aer, apă, sol) numai în anumite regiuni, în felul acesta se explică faptul că un cadru de dezvoltare statistică se rezumă doar la enumerarea aspectelor statice a unor serii de activități, efecte și reacții sociale, fără a stabili relațiile cauzale dintre acestea. Conturile de resurse naturale completează în mod favorabil fluxurile de materiale în bilanțurile materie/energie, și descriu transformarea resurselor naturale în cadrul proceselor economice. În contabilitatea fizică un rol important îl au indicatorii de calitate aer, apă, sol, prin care se pot completa date existente în stoc sau în fluxurile cantitative, prin luarea în considerare a dificultăților de regrupare a măsurătorilor acestor elemente sub forme, inclusiv, global asupra calității apei,

108 Popovici, E., Studiul mediului înconjurător. Dimensiuni europene , Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, 1998, p. 36.

109 Barnea M., Papadopol C., Poluarea și protecția mediului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p.52.

pământului și ecosistemelor etc. De-a lungul timpului complexitatea acestor indicatori a fost cercetată și examinată din ce în ce mai mult, în tot mai multe țări. Datele contabilității fizice sunt necesare întrucât permit descrierea legăturilor dintre mediu și economie, însă ele nu sunt suficiente deoarece există:

dificultățile privind utilizarea cifrelor în termeni fizici se întâlnesc în elaborarea unor serii mari de date, fără însă a se ajunge la concluzii generalizatoare privind valorile reprezentative și a semnificației lor economice și neeconomice;

dificultăți în descrierea fizică mai condensată (ca o condiție esențială a contabilității de mediu), care întâmpină greutăți în îmbinarea datelor fundamentale, datorită folosirii unităților de măsură statistice diferite (to, m etc.);

obstacole în folosirea datelor fizice și care constau în greutățile privind orientarea spațială a datelor de mediu înconjurător, în realizarea unui nivel de agregare a unor entități fără ambiguități pentru operatorii din mediul înconjurător.

Folosirea informațiilor fizice lărgesc descrierea mediului înconjurător natural prin includerea de informații despre fluxurile fizice dintre mediul înconjurător și economie, precum și informații despre procesele de transformare în sens economic prin bilanțurile materie/energie, privind realizarea resurselor naturale și transformarea lor în mijloace de protecție și consum, precum și fluxul de reziduuri ce revin în mediul înconjurător natural,110 așa cum se prezintă în figura. nr. 3.10.

Din analiza graficului se constată că sistemul contabilității economice de mediu are în vedere, în principal, modul în care sunt constituite conturile naționale ce descriu activitatea economică și costurile de mediu cuprinse în toate fluxurile fizice și monetare, care exprimă legătura dintre mediul înconjurător și economie, cuprinse în casetele 1, 2, 3, 5, 6, din figura nr. 3.10.

110 Rojanschi , V., și alții, Economia și Protecția Mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997, p. 140.

Figura nr. 3.10 – Sursele de date pentru contabilitatea integrată: mediu-economie

.

Însă, schema contabilității integrate nu poate fi aplicată deoarece, la ora

actuală, nu sunt suficiente date pentru descrierea în totalitate a mediului înconjurător și a interacțiunii sale cu economia, aceasta, fie din cauza insuficienței resurselor financiare precum și a lipsei unei contabilități și a unui sistem statistic privind mediul înconjurător la nivel global, care să cuprindă toate modificările climatice, biologice, fizice etc., și a intensităților lor complexe. Cadrul general pentru dezvoltarea de mediu a Organizației Națiunilor Unite și Comisiei pentru Europa, a stabilit un cadru general privind dezvoltarea de mediu, orientat pe contabilitatea resurselor naturale și bilanțurile materii/energie, orientate pe patru elemente, astfel:

transporturi și alte fluxuri de stocuri economice ale sistemului de contabilitate economică, care prezintă importanță în măsura impacturilor asupra

mediului înconjurător, a activităților economice așa cum sunt prezentate în figură în căsuța 6;

stocuri și fluxuri de mediu, altele decât evaluările monetare necomerciale care sunt cuprinse în căsuța 5, din figură;

date fizice privind fluxurile resurselor naturale ale mediului natural către economie și transformarea lor în cadrul economiei, precum și fluxurile de reziduuri ale activităților, pornind de la activitățile economice către mediul natural, care sunt cuprinse în căsuțele 2 și 3;

Descrierea generală a mediului înconjurător în termeni fizici, în măsura în care aceasta este necesară pentru analiza implicării utilizării de către om, sunt cuprinse în căsuța l, din figura nr. 3.10.

Utilizarea irațională din punct de vedere cantitativ a activelor naturale poate duce la epuizarea lor permanentă și conduc la schimbarea naturii din punct de vedere cantitativ. În cadrul biosferei, producția naturală are ca obiect reproducția speciei și au caracteristicile stocurilor, cum sunt: activele din sol sau pământul învestit cu avantaje caracteristice unui capital fix, pădurile, prin cantitatea de lemn produs, cu toate că și aici găsim caracteristici de active fixe, dacă avem în vedere funcția de habitat al pădurii pentru animale și plante. Din punct de vedere economic, activele naturale, în mod normal nu au o valoare situată sub aspectul pierderii resurselor naturale deoarece acestora li se atribuie valori numai serviciilor de mediu și mediu natural care capătă în felul acesta caracteristicile de activ fix. Funcțiile activelor naturale cuprinse în activele create de om au o mare diversificare a funcțiilor posibile deoarece același activ natural putând avea diferite funcții.

Astfel, pădurea este producător de lemn pentru abataje, un element important al ecosistemelor (adăpost pentru animale și plante), producător de bunuri de consum (fructe, materiale de construcții etc.), regulator al climatului și regimului hidrologic, absorbant al dioxidului de carbon, fixator al solului împotriva alunecărilor de teren, loc de activități recreative și peisagistice etc., care se completează unele cu altele ținând seama că utilizarea unei funcții a mediului natural are capacitatea de a realiza alte funcții. Atât formele de adaptare cât și interacțiunile dintre aceste funcții au loc între mediul fizic și fluxurile economice, redate în bilanțurile materie/energie, unde

sunt evidențiate cantitățile de resurse naturale circulante în economie, procesele de transformare în sens economic, precum și fluxurile de reziduuri orientate spre mediul natural, cuprinse în tabelul nr. 3.2.111

Tabelul nr. 3.2 – Funcțiile de mediu și cele economice ale activelor fixe

Multe utilizări calitative ale mediului conduc la modificări fizice pe termen lung, cum e cazul folosirii economice a pământului, legat în special de degradarea lentă sau rapidă a acestuia. Agricultura poate antrena eroziunea solului ca urmare a defrișărilor de pe terenurile necultivate sau a pădurilor, pentru scopuri economice

111 Răuță, C., Cristea, S., Prevenirea și combaterea poluării solului, Ed. Ceres, București, 1983, p. 70.

sau darea în circulația a unor zone ce pot modifica caracteristicile pământului și a ecosistemelor, fiind foarte greu de a găsi indicatori de adaptare în termeni fizici pentru a descrie și evalua procesele de degradare.112 De aceea, se recomandă ca efectele utilizării mediului înconjurător natural exprimat în termeni fizici să înceapă odată cu consecințele intervenției omului asupra echilibrului natural, chiar dacă aceste efecte nu pot fi determinate decât parțial.

Evaluarea activelor fixe naturale constituie un obiectiv dificil al contabilității și statisticii mediului înconjurător. Unii autori arată că în mod normal nu se dispune de date privind valorile comerciale care să coincidă cu cele ale costurilor, evaluările având un caracter ipotetic.

Evaluarea comercială are la bază date discutabile, complexe și devin importante în următoarele cazuri:

active naturale, produse, stocuri, în cazul structurilor de bunuri biologice sau nebiologice, culturile, animalele crescute pentru exploatare care au fost produse și comercializate imediat la un preț de vânzare curent, pot fi utilizate pentru a evalua stocurile și fluxurile care contribuie la diminuarea sau creșterea stocurilor;

active produse naturale fixe, respectiv, livezi, plantații, animale crescute pentru reproducție, tracțiune, producție de lapte, care au fost produse sau cumpărate de pe piață (active create de om), valoarea lor comercială se determină în cadrul sistemului de contabilitate național, prin acești doi factori ca și acei utilizați în calculul activelor create de om, respectiv, valoarea comercială actuală a noilor active fixe de aceeași natură (costuri actuale de înlocuire) și durata de viață reziduală în raport cu durata de viață totală a acestora;

Costul de folosire a activelor din activitatea productivă se pot estima pornind de la ipoteza egalității, cu costul lor de amortizare pe întreaga perioadă considerată. Amortizarea, respectiv consumul de active fixe, arată dimensiunea activelor prin folosirea lor economică și se estimează în contabilitatea națională prin înmulțirea prețului mediu de vânzare a noilor active produse de aceeași natură (costul actual de înlocuire) pe perioada contabilă, cu taxa de amortizare, respectiv, mărimea perioadei contabile în raport cu durata totală de viață a acestora.

112 Pearce, D., Warford, J., World Without End: Economics, Environment, and Sustainable Development, Oxford University Press, 1993, p. 78.

active fixe neproductive (pământul) sunt comercializate și pot fi estimate pe baza prețurilor de cumpărare care reflectă valoarea de randament viitoare legată de utilizarea acestora.

Fluxul de servicii redate de activele fixe comerciale, dar neproduse, se estimează pe baza datelor obținute din chirii;

active naturale nonproduse (stocuri), au în vedere activele naturale date de biosul sălbatic și activele de subsol, care au un preț de vânzare ca urmare a exploatării, respectiv, în condițiile când valoarea comercială a acestor active corespunde cu valoarea de vânzare viitoare, mai puțin costul de exploatare (randament net);

Asemenea metode pot fi folosite nu numai pentru evaluarea diferitelor funcții ale activelor naturale ci și asupra activelor create de om. Evaluarea necomercială indirectă a funcțiilor mediului înconjurător se face pornind de la conceptul de preț liber, folosind date despre costurile efective și a celor ipotetice. În costurile efective sunt cuprinse: cheltuieli riscante legate de menținerea serviciilor mediului înconjurător natural, costurile de protecție a mediului, cheltuieli pentru atenuarea efectelor nocive pentru sănătate etc., care diminuează calitatea mediului.

Evaluarea directă nu este recomandată din cauza lipsei datelor și devine dificilă în determinarea valorilor monetare în absența pieței. Astfel, evaluarea bazată pe costul activităților sau cele de prevenire și repartizare, nu poate fi adecvată deoarece activitățile de protecție a mediului pot fi insuficiente pentru a compensa elementele negative ale activităților economice asupra mediului. Costurile de evaluare a efectelor nocive reprezintă doar suport pentru evaluarea bazei de date a mediului. Folosirea costurilor ipotetice are ca obiectiv evaluarea completă a exploatării efective a mediului înconjurător sau a degradării sale, prin respectarea următoarelor criterii:

aplicarea conceptului de durabilitate în dezvoltarea economică,

existența conceptului de conturi naționale de consum de capital fix a activelor naturale create de om, precum și a folosirii activelor naturale neproduse în procesele de producție.

O analiză aprofundată asupra acestor criterii ne conduce la următoarele concluzii:

obligația principală, din punct de vedere ecologic, în protecția mediului, trebuie să rămână cea de echilibrare a nevoilor oamenilor cu cea a organismelor vii, plante și animale. Activitățile economice nu trebuie să producă pagube mediului înconjurător natural. Sistemele de evaluare furnizate de natură nu trebuie folosite decât în măsura în care fluxurile de deșeuri pot fi transformate prin procese naturale cum sunt: utilizarea pământului și pădurilor în scopuri de producție sau recreere etc., fără să ducă la degradarea lor.

conceptul de dezvoltare durabilă impune ca activitățile economice să nu depășească limitele cerute de menținerea capitalului natural și a celui creat de om, capacitatea de durabilitate depinzând de preferințele și atitudinile manifestate în favoarea conservării mediului natural.

Conceptul de durabilitate nu trebuie aplicat la fiecare utilizare a mediului înconjurător natural decât în măsura în care acesta este axat pe menținerea resurselor naturale vitale, în acest context trebuie menționate acele resurse, greu sau imposibil de înlocuit, a căror degradare are efecte grave asupra sănătății oamenilor. Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă o nouă paradigmă a dezvoltarii promovat în cadrul Conferinței Mondiale pentru Dezvoltare Durabilă, organizată de Națiunile Unite, la Rio de Janeiro, în 1992. Conceptul marchează o schimbare majoră în abordarea problemelor dezvoltării umanității prin opțiunile de asigurare a unui echilibru dinamic între componentele capitalului natural și sistemele socio-economice: Dezvoltarea durabilă răspunde necesităților generațiilor actuale fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor necesități (Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare). Astfel, dezvoltarea poate genera prosperitate dacă se regenerează resursele și se protejează mediul.

Dezvoltarea durabilă abordează conceptul calității vieții în complexitate, sub aspect economic, social și de mediu, promovând ideea echilibrului între dezvoltarea economică, echitatea socială, utilizarea eficientă și conservarea mediului înconjurător. Elementul cheie al dezvoltării durabile îl reprezintă reconcilierea între procesul de dezvoltare și calitatea mediului, promovarea procesului integrat de elaborare și luare a deciziilor atât la nivel global, cât și regional, național sau local.

Toate acestea arată faptul că dezvoltarea durabilă înseamnă mărirea nu numai a performanțelor activelor naturale în ansamblu (în ipoteza că aceasta are posibilități de substituire), precum și a fiecărui tip de active naturale. În ceea ce

privește activele din subsol, acestea sunt estimate la costurile de menținere a stocurilor și nu afectează în mod direct mediul înconjurător și nici condițiile de viață ale omului și a altor viețuitoare, în măsura în care nu se produc cataclisme cauzate de seisme etc. Problemele de mediu care apar în asemenea cazuri îmbracă în general aspectul local sau zonal, pericolul se datorează modului de exploatare, depozitare și gestionare a petrolului și substanțelor radioactive.

Valoarea degradărilor activelor naturale poate fi, parțial sau în totalitate, compensată prin activități de readucere la starea normală a mediului înconjurător. Costurile de readucere la starea normală a activelor sunt considerate investiții brute care acoperă valoarea de amortizare.

Costurile de mediu cuprind, în principal, costurile de degradare efectivă sau potențială a activelor naturale ca rezultat al activității economice, sunt denumite costuri generale și sunt asociate unităților economice care provoacă efectiv sau cauzează degradări ale mediului ca urmare a activității desfășurate. De modul cum producătorii și consumatorii utilizează resursele de mediu depind și drepturile de proprietate asociate acestor resurse. Dreptul de proprietate arată cine are acces în a folosi și exploata o resursă, cine determină nivelul exploatării și cine obține beneficiile și suportă costurile exploatării.

Dreptul de proprietate ia naștere prin perfecționarea și respectarea legislației. O structură eficientă a dreptului de proprietate cuprinde dreptul de proprietate, dreptul de posesie, dreptul de folosință și dreptul de înstrăinare. Aceste patru componente, din punct de vedere juridic, cuprind:

universalitatea, prin care sunt precizate drepturile de proprietate pentru resursele existente, fie în proprietate privată, comună (publică sau comună), drepturile și obligațiile fiind precis specificate;

exclusivitatea, respectiv toate beneficiile și costurile care provin din deținerea și utilizarea resurselor, revin proprietarului;

transferabilitatea, posibilitatea ca dreptul de proprietate cu cele trei componente ale sale să poată fi transferat liber între persoane și entități;

siguranța, drepturile de proprietate trebuie să fie ferite de posibilitatea preluării cu forța de către alții.

Proprietatea comună asupra resurselor.

În cadrul proprietății comune, resursele nu pot fi controlate sau deținute de un singur proprietar. Dacă accesul la resurse nu este restrâns, resursa poate fi exploatată pe baza principiului primul venit-primul servit113. Din punct de vedere al mediului, resursele proprietate comună sunt: aerul, apele, vânatul, resursele piscicole etc.

O cercetare privind modul de alocare al resurselor, în cazul unui singur proprietar, cu drepturi exclusive de proprietate, care exploatează o resursă regenerabilă (resursă forestieră, piscicolă etc.) ne permite să efectuăm o analiză pe baza următoarelor figuri.

Orice proprietar de resurse urmărește maximizarea profitului. Dacă se ține seama de factorul de actualizare în timp a profitului, atunci nivelul exploatării resursei va crește până ce costul marginal va egala venitul marginal; în figura 3.11, nivelul activității de exploatare (de recoltare), care satisface această condiție (Ae), reprezintă punctul static de echilibru, deoarece conform Teoriei șirurilor de așteptare profitul va fi maxim (diferența dintre V (Qe) și C (Qe)), când spunem că alocarea resursei este eficientă.

În proprietatea comună cu acces liber situația se modifică. Astfel, atâta timp cât va exista o rentă pozitivă, ce rezultă din exploatarea resursei (suprafața dintre curba venitului total și dreapta costului total), va spori numărul indivizilor care vor să-1 obțină și va conduce la sporirea cantităților de exploatare (recoltare), cu mult peste cantitatea eficientă (Qe). Creșterea activităților de recoltare va reduce profitul global la nivelul întregii activități. La nivelul indivizilor profitul va rămâne totuși pozitiv până se va ajunge la situația limită în care venitul mediu va fi egal cu costul mediu și ca atare profitul va fi nul.

Rezultă că exploatarea resurselor în proprietate comună și accesul liber va duce la distrugerea și degradarea acestora în timp, iar interesul pentru o utilizare durabilă a resursei va putea apărea numai dacă se va stopa accesul liber la resursa respectivă.

113 Conform teoriei Șirurilor de așteptare, care este un instrument pentru studierea mai multor parametri de performanță a sistemelor informatice și este utilă în special în localizarea motivelor strangulărilor, reprezentând o activitate informatică întreruptă din cauza numărului mare de date care așteaptă să fie procesate într-o anumită fază.

Figura nr. 3.11 – Alocarea unei resurse în proprietatea comună cu acces liber114

Relațiile publice

Resursele care fac parte din bunurile publice sunt cele care prezintă indivizibilitatea consumului și sunt accesibile pentru toți consumatorii, costul de acces fiind nul sau foarte mic. Bunurile publice au următoarele caracteristici:

nonrivalitatea, respectiv nu au echivalenți în comun. Dacă un bun public este oferit unui individ în același timp este disponibil și altuia, tot cu costul de acces.115 Bunurile publice sunt indivizibile, în sensul că, beneficiul fiecărui utilizator nu poate fi măsurat și identificat cu precizie.

nonexcluziunea. Din moment ce un bun public este oferit individului A, individul B nu poate fi exclus de la consum, fie că dorește sau nu. Bunurile publice

114 Ardelean A., Maior, C., Management Ecologic, Editura Servo-Sat, 2000, Arad, p. 47.

115 Costul marginal de acces, este diferit de costul marginal de exploatare. Costul marginal de acces, reprezintă costul cu care ultimul utilizator are posibilitatea de a participa la exploatarea unei resurse sau a unui bun public. Costul marginal de exploatare a unei resurse reprezintă costul cu care ultima unitate fizică este extrasă.

sunt imposibil de refuzat (apărarea națională, siguranță publică, asistență socială, protecția mediului etc.). Ineficiența acestei structuri de proprietate constă în aceea că fiecare persoană este capabilă de a beneficia mai mult de pe urma bunului public, fără a-și aduce contribuția personală.

În cazul protecției mediului, cheltuielile specifice vor reflecta fluxurile financiare alocate de un întreprinzător (administrație publică, agent economic, gospodărie individuală) pentru acțiuni care au ca scop prevenirea, reducerea sau combaterea pagubelor aduse mediului, utilizând metode, procese, tehnologii, echipamente sau părți din acestea, al căror scop principal este colectarea, tratarea, monitorizarea și controlul, reducerea, prevenirea sau eliminarea poluanților sau poluării sau a altor degradări ale mediului.

CAPITOLUL 4 – Metode și tehnici de evaluare a impactului de mediu

Concepte de evaluare a impactului de mediu în deciziile de folosire a resurselor naturale

Evaluarea impactului de mediu are ca scop să identifice, să descrie și să evalueze, în mod corespunzător și pentru fiecare caz în parte, efectele directe și indirecte ale impactului proiectului asupra următorilor factori: ființe umane, faună și floră, sol, apă, aer, climă și peisaj, bunuri materiale și patrimoniu cultural, precum și interacțiunea dintre acești factori.116 Evaluarea impactului de mediu a devenit un instrument de bază a legislațiilor, politicilor și a acordurilor moderne de mediu, stabilite pe plan internațional. La nivelul Uniunii Europene, este recunoscut rolul centralizator pe care îl are Directiva 85/337/CEE117, referitor la impactul de mediu, în definirea politicilor de mediu, de aplicare a legislației regionale și locale în scopul dezvoltării durabile. Această directivă a fost introdusă și în legislația românească în scopul alinierii legislației românești la prevederile sale.

Îmbinarea armonioasă a trebuințelor oamenilor se realizează printr-un complex de activități economico-sociale care au ca obiectiv valorificarea diferitelor utilități ale resurselor de mediu care se realizează sub diferite forme ale impactului asupra mediului. O abordare ecologică a acțiunilor umane și a proceselor de producție necesită folosirea unei grile prin care evaluăm compatibilitatea dintre aceste acțiuni și capacitatea mediului respectiv, a factorilor biotici și abiotici de a participa la schimburile de substanță, informații, energie cu celelalte sisteme. În cazul în care impactul asupra mediului este determinat de nerespectarea ciclului de viață al resurselor naturale sau de subevaluarea lor în menținerea echilibrului ecologic va trebui ca factorii decizionali să ia măsuri de respectare a produsului, a sistemului tehnic sau de eliminare a portofoliului de oportunități.

Menținerea și păstrarea unui echilibru între mediul natural, resursele acestuia și om necesită măsuri de ordin stategic privind dezvoltarea economică în așa fel încât să se mențină în permanență un raport stabil între habitatul natural și populația umană. Pentru susținerea simultană a dezvoltării economico-sociale concomitent cu dezvoltarea mediului natural este necesară o evaluare a impactului asupra mediului

116 Negrei, C., Instrumente și metode în managementul mediului, Editura Economică, București, 1999, p. 186.

117 Directiva Consiliului nr. 85/337/CEE din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului.

începând cu faza de elaborare a planurilor și a programelor cuprinse în proiectele de dezvoltare durabilă întocmite pe baza normelor de procedură prevăzute în legislația din țara noastră.

Costurile externe, externalitățile, fac parte din costurile sociale, ceea ce arată că acest concept se extinde și asupra populației implicate în impactul de mediu pentru a determina disponibilitatea și reacția la acceptare sau respingere etc., costurile devenind în felul acesta un criteriu în alegerea și finanțarea proiectelor. În gestionarea acestor contradicții un rol important îl are conceptul de aptitudine privind utilizarea resurselor naturale în dubla lor calitate: spațială și temporală, prin care se pot stabili potența economico-socială de utilizare a resurselor și punerea lor în valoare. În funcție de dinamica progresului tehnico-științific se crează diferite posibilități de alegere a alternativelor privind impactul de mediu, care schematic se prezintă în figura nr. 4.1

Figura nr. 4.1. Reprezentarea grafică a impactului de mediu

Din grafic se constată că impactul de mediu are o triplă determinare, astfel:

forma de materializare a proiectului sau acțiunilor întreprinse (construcții industriale, agricole, drumuri etc.);

prelevarea resurselor naturale;

existența emisiilor poluante.

În viziunea unor autori118 conceptul de impact de mediu este prezentat în moduri diferite de cunoaștere a elementeleor care în interacțiunea lor redau conținutul impactului de mediu. Astfel, Conceptul de aptitudine are un rol important în managementul mediului prin faptul că mecanismul economic nu redă finalitatea costurilor ocazionate de punerea în valoare a resurselor naturale și ca atare, nu respectă condițiile de optim economic. Impactul de mediu înseamnă o schimbare a bunăstării umane și a ecosistemelor din care aceștia fac parte. Activitatea umană, cu efecte atât pozitive cât și negative, se poate exprima în valori bilanțiere care să reflecte sensul și mărimea impactului119.

În funcție de disponibilul cantitativ și calitativ și structura resurselor naturale existente sau prognozate, se definește conceptul de impact de mediu în care este cuprins și factorul uman.

Implicarea populației dintr-un teritoriu în impactul de mediu poate accepta sau respinge costurile devenind în felul acesta un criteriu în alegerea și finanțarea proiectelor și luării deciziilor de mediu pe următoarele etape:

 etapa de protest a cetățenilor, care apare în plan comportamental față de proiectele și planurile cu implicații majore asupra mediului;

 etapa integrării politicii de mediu în politicile economice sectoriale și generale;

 etapa ideologizării și transformării politicilor de mediu în rampa politică a verzilor.

Capacitatea de suport. Diversitatea tipurilor de impact corespund dezvoltării lumii vii și nevii care, prin acțiunile lor, contribuie la distrugerea produsului, a solului, a culturilor agricole, până la supra-încălzirea planetei, a stratului de ozon, generalizarea secetei, apariția mutațiilor genetice etc.

Relația dintre resursele naturale și impactul de mediu se exprimă prin capacitatea de suport a diferitelor ecosisteme și a mediului în ansamblul său. Prin capacitatea de suport se înțelege capacitatea dinamică a mediului de a disponibiliza, în condiții de echilibru, resursele necesare consumului pentru un număr bine definit de indivizi ai unei populații, precum și de absorbire a impactului pozitiv și eliminarea celui negativ generat de aceasta, între necesitățile și trebuințele diferitelor populații

118 Negrei, C., Instrumente și metode în managementul mediului, Editura Economică, București, 1999, p. 187.

119 Negrei, C, op. cit., p. 186.

existând nu numai raporturi de complementaritate120, ci și de concurență, ceea ce presupune stabilirea capacității de suport (C) ca mărime agregată, după relația:

C =  ci pi i 1

în care: i = l, 2… populații;

ci = capacitatea de suport pentru populația i; pi = coeficientul de importanță a populației i.

Stabilirea capacității de suport trebuie să se realizeze printr-un procedeu iterativ în care variabilele să fie reprezentate de strategia de conservare a mediului și de trebuințe, având ca obiectiv optimizarea cuplării mediului la activitatea economico-socială121 și de utilizare optimă a resurselor, urmărindu-se:

maximizarea nivelului de punere în valoare a utilităților mediului;

minimizarea impactului negativ;

maximizarea impactului pozitiv.

Sistemul conceptual referitor la utilitățile mediului, impactul de mediu, capacitatea de suport, conservarea și prezervarea naturii, permite stabilirea activității de evaluare a impactului de mediu, prin următoarele aspecte:

Din punct de vedere metodologic, evaluarea impactului de mediu este un proces prin care se urmărește identificarea, prognozarea, normalizarea, evaluarea și comunicarea impactului asociat unei acțiuni122, iar prin metodologie se înțelege: un ansamblu de metode și tehnici interdependente ce au drept scop stabilirea performanței ecologice a unei activități pe parcursul tuturor etapelor sale și cade sub incidența următorilor factori: caracteristicile activității, gradul de aprofundare a analizei, orizontul de timp luat în considerare, etapa de desfășurare a activității (de la etapa "embrionară", de idee, până la etapa de încheiere a activității), domeniile de impact ale activității (social, tehnic, economic etc.), caracteristicile echipei de cercetare, timpul disponibil pentru realizarea cercetării, resursele financiare disponibile pentru efectuarea cercetării.

Mulțimea acestor factori generează structuri metodologice alternative, ceea ce echivalează cu excluderea posibilității de proiectare a unei metodologii general

120 Negrei, C, idem, op. cit., p. 189. 121 Negrei, C, idem, op, cit., p. 189. 122 Negrei, C, idem, op, cit., p. 191.

valabile de evaluare a impactului de mediu capabilă să asigure o traiectorie optimală din punct de vedere economico-ecologic. Natura cerinței de evaluare a impactului de mediu poate fi: administrativă, publică și strategică.

Studiul impactului de mediu reunește metodele de identificare și prognozare a impactului unui proiect, a unei acțiuni precum și soluțiile pentru evitarea sau diminuarea acestora. În principal, studiul impactului de mediu reprezintă un studiu tehnico-științific cu un pronunțat caracter obiectiv chiar dacă vizează și sfera socialului.

Analiza programului de dezvoltare a proiectului și descrierea mediului de impact cuprinde: descrierea mediului de impact, oportunitățile asociate mediului de impact și are în vedere optimizarea gradului de detaliere astfel încât să se evite atât abordările prea generale, cât și cele prea analitice, deoarece și într-un caz și în altul, eficiența concluziilor și soluțiilor formulate pot fi diminuate. Descrierea mediului de impact are ca punct de plecare geneza elementelor componente ale ecozonei, privite în interdependența lor, ceea ce va permite sesizarea legilor de funcționare și evoluție precum și condițiile de apariție a situațiilor de criză.

A doua direcție vizează parametrii calitativi ai elementelor biotice și abiotice, pentru care se pot utiliza indicatori relevanți de exprimare a calității mediului în raport cu obiectivele proiectului, dar și cu alte obiective, creându-se posibilitatea analizării costurilor de oportunitate pentru diferite utilități atribuite ecozonei.

Nivelul indicatorilor calității mediului trebuie stabilit nu numai pentru perioada de referință (stadiul actual sau stadiul zero), cât și în cazul unor orizonturi de timp medii și lungi, în funcție de durata de valorificare (exploatare) a proiectului, toate asigurând condițiile de punere în conformitate cu cerințele conceptului de impact. Distribuția riscurilor oferă informațiile care caracterizează elementele de mediu din punct de vedere al vulnerabilității și probabilității de a suporta impactul.

Descrierea și analiza interdependențelor dintre proiect și mediu se constituie ca o secvență a etapei de identificare a impacturilor de mediu în care se valorifică informațiile obținute prin folosirea analizei structurale ceea ce presupune compararea structurilor arborescente ale mediului și proiectului în cadrul unei matrice a impacturilor, în care coordonatele fiecărui element al matricei sunt reprezentate de acțiunea (inclusă în proiect) cauzatoare de impact și factorul de

mediu asupra căruia se manifestă efectul, pe baza unor coeficienți care dau valoarea impacturilor.

Prognozarea, normalizarea și comunicarea impactului de mediu

Operaționalizarea de identificare a impactului de mediu depinde în mare măsură de posibilitățile de prognozare a efectelor activităților economico-sociale proiectate asupra factorilor naturali, biotici și abiotici aflați în strânse relații de interdependență. În funcție de caracteristicile impacturilor de mediu, prognozarea acestora poate fi cantitativă și/sau calitativă și se bazează pe sisteme logice de referință (corespunzătoare unor discipline sau domenii) la care se adaugă sisteme de indicatori și unități de măsură specifice, metode și tehnici integratoare, inclusiv dezbateri între specialiști (atunci când ariile de impact studiate sunt arii de confluență).

Comunicarea reflectă calitatea sistemului de gestionare a datelor și informațiilor subsumând următoarele obiective: tratarea comunicării impacturilor de mediu din perspectiva fluxului informațional, ceea ce presupune definirea producătorului de mesaj, stabilirea emițătorului și/sau distribuitorului de mesaj, precum și a receptorului, cu scopul dimensionării canalelor de comunicare și al identificării posibililor factori de blocaj, de distorsionare a informației, care ar mări timpul de luare al deciziilor și reduce eficiența acestora și înțeleasă mult mai ușor de comunitățile locale și de autorități.

Normalizarea are ca scop o cunoaștere în profunzime a problematicii pe care o ridică evaluarea și transmiterea impactului de mediu, unde sunt folosite diferite mijloace, astfel: în cazul în care nivelul prognozat al impactului arată situații de neîncadrare în norme și standarde de mediu sau alte posibilități de valorificare pentru reducerea impacturilor negative, se impun acțiuni de corectare care să conducă la realizarea unui proiect fezabil asupra factorilor naturali, întotdeauna aceste măsuri de realizare a unor proiecte optime trebuie să țină seama de aria de influență asupra mediului înconjurător, pe baza unor obiective bine stabilite, așa cum rezultă din cerințele și restricțiile de satisfăcut. Aceste cerințe, trebuie să satisfacă alternativele de acțiune generate de sistemul măsurilor corectoare, care ar ar putea fi: asigurarea compatibilității cu interesele titularului de proiect exprimate prin orizontul de timp; delimitarea evenimentelor sigure de cele nesigure, a celor certe de cele incerte.

Din cele prezentate referitor la conceptul impactului de mediu se pot desprinde următoarele:

Evaluarea impactului asupra mediului constituie unul dintre instrumentele de bază ale politicilor și legislațiilor moderne de mediu și s-a impus la nivel internațional. Evaluarea impactului asupra mediului reprezintă piatra de temelie pentru acordurile de mediu dintre state, precum și un punct central de referință în dezvoltarea de proiecte internaționale pentru toate țările care fac parte din Comunitatea Europeană. O preocupare specială a țărilor comunitare a constituit-o (și continuă să fie) elaborarea, interpretarea și punerea în aplicare în mod corespunzător a regulilor privind evaluarea impactului asupra mediului, acesta fiind singurul instrument legal care deține o egală importanță pentru fiecare dintre componentele acestei relații trilaterale (nivel global – Uniunea Europenă – legislație națională).

În termeni generali, evaluarea impactului de mediu, poate fi definită ca un proces gândit să asigure că, potențialele impacturi semnificative asupra mediului sunt evaluate satisfăcător și sunt luate în considerare în deciziile de planificare, proiectare, autorizarea și implementarea tuturor tipurilor de acțiuni relevante. Evaluarea impactului de mediu, un instrument al politicii de mediu, care se referă la un element fundamental al dezvoltării durabile, prin abordarea efectelor asupra mediului în faza de planificare a unor activități, în loc de a lăsa în seama generațiilor următoare eliminarea consecințelor dezvoltării noastre. Evaluarea impactului de mediu încearcă să echilibreze creșterea de capital financiar creat de pe urma activității propuse și consumul capitalului natural ce poate compromite șansa generațiilor următoare de a-l utiliza.

În majoritatea cazurilor, evaluarea impactului de mediu face parte din primul set de reglementări de mediu adoptate care au un impact major, pe scară largă. Acest proces poate fi un instrument flexibil pentru prevenirea impacturilor negative asupra mediului, cu condiția să fie planificat cu atenție, să fie stabilite clar etapele de parcurs și să fie în concordanță cu prioritățile naționale și resursele disponibile. Principala regulă a evaluării impactului asupra mediului este aceea că înainte de aprobarea oficială a unui proiect trebuie luate toate măsurile pentru a se asigura că proiectele care ar putea avea impact semnificativ asupra mediului sunt supuse evaluării acestui impact.

Evaluarea impactului asupra mediului se realizează pentru anumite proiecte prevăzute de legislația în vigoare din domeniile: agricultură, silvicultură, piscicultură, industria extractivă, producerea și prelucrarea metalelor, industria mineralelor, industria chimică, industria alimentară, industria textilă, a pielăriei, a lemnului și hârtiei, industria cauciucului, proiecte de infrastructură, turism și recreare.

Pentru realizarea obiectivului dezvoltare durabilă, autoritățile competente pentru protecția mediului utilizează instrumente de planificare cum ar fi evaluarea impactului asupra mediului. Luarea în considerare a efectelor asupra mediului ale unui proiect/investiție, încă din primele etape ale planificării acestuia, conduce la identificarea și evaluarea din timp a posibilului impact asupra mediului. Astfel se pot stabili măsuri de minimizare a efectelor negative înainte de a deveni ireversibile. Îmbunătățirea proiectării și implementării legislației de protecție a mediului se poate face numai odată cu creșterea conștiinței și participării publice, a bunelor intenții politice și a existenței resurselor. Pentru a crea un sistem legal eficace pentru protecția mediului avem nevoie de strategii care să ofere o anumită măsură a succesului și experienței pe care se bazează.

În procesul de evaluare a impactului de mediu, se oferă publicului posibilitatea ca prin dezbateri publice și comunicarea opiniilor să fie implicat în luarea deciziilor la toate nivelurile, decizii care pot influența conținutul evaluării impactului de mediu și a aduce comentarii asupra informațiilor produse în raportul la studiul de impact.

Legislația națională prevede că evaluarea impactului asupra mediului trebuie realizată cât mai devreme posibil astfel încât, pe de-o parte să existe toate premisele că nu se vor irosi resursele materiale și de timp pentru proiectarea unei activități, iar pe de altă parte, informațiile despre proiect pe care titularul acestuia le poate furniza autorităților competente să fie suficiente pentru realizarea evaluării impactului asupra mediului.

Cetățenii din zona supusă evaluării de mediu au un rol important în procesul de luare a deciziilor cu privire la aprobarea, din punct de vedere al mediului, a realizării unor proiecte/investiții, fie ele publice sau private. Atât autoritatea competentă pentru protecția mediului, cât și titularul au obligația de a informa publicul despre orice solicitare de acord de mediu pentru proiectele supuse evaluării

impactului de mediu. Publicul trebuie să fie informat într-un interval de timp care sa-i permită acestuia să intervină și să-și exprime opiniile înaintea deciziei finale de emitere a acordului de mediu. Atât autoritatea competentă pentru protecția mediului, cât și titularul de proiect au obligația să analizeze propunerile/observațiile publicului și să le ia în considerare pe toate acelea care sunt justificate.

Procedura de informare și participare publică este coordonată de autoritatea competentă pentru protecția mediului, dar acțiunea propriu-zisă de informare și oferirea oportunităților de participare face parte, în general, din responsabilitatea titularului de proiect. Aceasta include:

 obligativitatea informării publicului cu privire la orice solicitare de acord de mediu pentru proiectele supuse evaluării impactului de mediu;

 identificarea publicului interesat;

 specificarea locului unde pot fi consultate informațiile disponibile;

 specificarea mijloacelor de informare a publicului;

 determinarea modalității de consultare a publicului;

 obligativitatea analizării comentariilor și recomandărilor publicului la fiecare etapă a procedurii care implică participarea publicului;

 posibilitatea luării în considerare a observațiilor pertinente și justificate ale publicului la luarea deciziei finale cu privire la realizarea unui proiect.

Metode și tehnici de evaluare a impactului de mediu

Metodele și tehnicile de evaluare a impactului de mediu au luat naștere în anii '70 în statul California, sub titulatura de NEPA, respectiv, Actul Național al Politicii de Mediu care, în urma aplicării lui pe plan internațional, s-a îmbogățit în conținut și mod de aplicare, fiind acceptat de Conferința Națiunilor Unite pe tema mediului înconjurător de la Stockholm din 1972, unde au fost acceptate ideile stabilite, pe baza cărora, treptat, s-a construit sistemul de evaluare a impactului de mediu.

Evaluarea impactului de mediu se referă la evaluarea efectelor care apar de la proiectele principale sau alte acțiuni care afectează mediul înconjurător natural și a celui construit de către om. Deci, impactul de mediu este un proces sistematic integrator, destinat evidențierii efectelor posibile acțiunii omului în mediul înconjurător, în scopul de a înlătura perturbațiile din sistemul respectiv.

În concepția lui Bettini123, se arată că fundamentele istorice și științifice privind evaluarea impactului de mediu nu trebuie localizate strict spațial sau temporal, deoarece evaluarea are un caracter strategic și provine din planificarea teritorială în termeni de bilanț energetic. De asemenea, procesul de evaluare a impactului de mediu devine semnificativ în cadrul activităților de planificare.

Studiile privind evaluarea impactului de mediu se desfășoară prin următoarele

etape:

starea actuală a calității mediului;

evaluarea impactului antropic asupra componentelor de mediu generate de

un proiect antropic;

elaborarea măsurilor de diminuare a efectelor impacturilor și încadrarea lor în politici de gestiune integrală a mediului, în perspectiva dezvoltării durabile.

Metodele vizează efectele descoperite în evaluare (identificarea, descrierea și compararea impacturilor prin utilizarea nivelurilor scalare, a ponderii acestora) și sprijină calitatea și clasificarea datelor referitoare la impactul asupra mediului.

Tehnicile oferă date care pot fi organizate pe baza principiilor operaționale oferite de către metodă. Deci, tehnica oferă date asupra unui parametru de impact (emisiile de poluare atmosferică, istorică, recentă etc), date care sunt apoi utilizate de către metodă, pe care le poate ierarhiza și evalua.

Procedurile de evaluare a impactului uman asupra mediului poate fi utilizat de mai multe tehnici, iar aplicarea metodelor fiind controlată de o serie de legi, reguli și regulamente în vigoare.124 Criteriile de alegere a metodelor sunt determinate de oportunitatea, repetabilitatea, consistența, economia evaluării etc. De alegerea tehnicilor și a metodelor de evaluare depind timpul, sursele logistice și financiare existente, de scopurile evaluării, criteriile de evaluare, echipa de evaluare și componența ei. Evaluarea impactului de mediu poate fi structurată pe trei direcții bazate pe deducții asupra numeroaselor stadii:

stadiul romantic, în care observația este orientată spre evenimentele privind perturbațiile de mediu și a celor referitoare la înfățișarea peisajului etc. și, ca atare, nu definesc elemente de natură economică;

123 Bettini, V., 1990, L'analisi ambientale, CLUP, Milano, 1990.

124 Rojanschi, V., și alții, Economia și Protecția Mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997.

stadiul preciziei, în care sunt reprezentate realitățile naturale și culturale ale zonei, reprezentări care au la bază date concrete cantitative, exprimate valoric, precum și alte informații relaționale;

stadiul generalizării, în care se imaginează alternativele și opiniile și se conturează în soluțiile optime.

Integrarea acestor stadii în deducțiile ce se ivesc pe seama diferitelor posibile efecte conferă managementului mediului caracterul unui proces continuu de re- ajustare și re-definire. Prin abordări integrative, evaluarea impactului cuprinde toate componentele mediului din geologie, ecologie, ecologia sistemică, ecologia umană, prin care se promovează conceptul de sistem global geobiantropic, care reunește omul cu mediul natural total. În evoluția sa, evaluarea impactului de mediu s-a perfecționat și consolidat prin integrarea problemelor de decizie și proiectare și introducerea unor temeni cum sunt: dezvoltare durabilă, ireversibilitate în scopul unei cât mai bune gestionări a mediului înconjurător Aceste pricipii, metode și sisteme de evaluare a impactului de mediu au fost înregistrate la Congresul Asociației Internaționale de Evaluare a Impactului de Mediu de la Glasgow din anul 1999. Rolul evaluării impactului de mediu este de a identifica, descrie și aprecia impacturile determinate de un proiect sau de o acțiune asupra naturii, a factorilor sociali, culturali și economici, ai mediului înconjurător, atât ca impacturi directe sau indirecte, pe termen lung sau scurt, temporale sau permanente, izolate sau cumulative, precum și riscurile în cazul declanșării unor accidente.125 Prin procedurile sale, evaluarea impactului de mediu urmărește minimizarea impacturilor folosind în acest scop informațiile asupra interacțiunilor care se stabilesc între activitățile umane și mediul înconjurător și este folosit în procesul decizional de planificare și gestiune integrată a mediului. Evaluarea impactului de mediu este considerat și procedeu administrativ deoarece oferă posibilitatea acceptării unei intervenții antropice cu efecte potențiale asupra mediului, precum și a unor posibile schimbări a unor componente a mediului înconjurător. Elemente componente ale evaluării impactului au o mare importanță în procesele de luare a deciziilor preliminare în urma analizei structurilor economice, strategice, politice și sociale. (Figura nr. 4.2)

125Mac, I., Știința Mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2003, p. 245.

Figura nr. 4.2 – Procesul de evaluare a impactului mediului înconjurător

După legislația în vigoare din multe țări, studiul impacturilor cuprinde informații referitoare la următoarele elemente de conținut, pe care le sintetizez:

descrierea mediului, a proiectului și a caracteristicilor proceselor productive și a eventualelor situații economice locale, naționale și regionale;

tipul și cantitățile reziduurilor și a emisiilor: poluarea apei, aerului, solului, zgomotul, vibrațiile, căldura, lumina, radiațiile, precum și altenativele privind menținerea calității mediului;

descrierea comportamentului mediului în urma aplicării proiectului, cu referiri la populație, faună, sol, aer, apă, bunuri materiale, peisaj și a efectelor asupra mediului înconjurător;

măsurile prevăzute pentru evitarea efectelor negative, documentarea asupra legilor în vigoare privind respectarea calității mediului; verificarea interferențelor determinate de implementarea proiectului; aspectele economice ce influențează, procesul de decizie, evidențierea cheltuelilor etc.

Aplicarea acestor modalități de prevenire și control al impacturilor de mediu depinde de tipul obiectivelor și a impacturilor generate precum și de complexitatea conexiunilor și a relațiilor de sinergie ce se stabilesc între acestea. Din punct de vedere economic evaluarea impactului de mediu prezintă unele dificultăți legate de complexitatea și varietate proceselor și fenomenelor prin care omul acționează asupra componentelor de mediu. Deoarece impactul de mediu al unei activități umane depinde nu numai de caracteristicile intriseci ale activității ci și de sensibilitatea mediului înconjurător, aceste elemente impun luarea în considerare a unor criterii de evaluare a impactului de mediu, astfel126:

criteriul pericol, se referă la sursa poluării care corespunde pericolelor prezentate de produsele din amplasamentul proiectului: materii prime, produse finite, deșeuri etc. Pentru a se efectua o evaluare cât mai corectă a acestui criteriu se procedează la gruparea produselor în patru clase de pericol, stabilite de la slab la foarte ridicat, în funcție de toxicitatea acestora față de om.

criteriul sensibilitate, sensibilitatea mediului înconjurător evaluează conform unei scări de valori discrete, de la 1 la 3, pentru fiecare dintre componente: sol, aer, ape de suprafață și subterane. Astfel, pentru ape, notele de sensibilitate rezultă din combinarea criteriilor de utilizare – alimentarea cu apă potabilă, piscicultura, folosințe agricole sau industriale, agrement etc., cu notele de calitate, de la excelență până la poluare și de expunere, protecție naturală, posibilități de scurgere,etc.

criteriul prevenire, fiecare categorie de impact identifică mediile țintă recepționate, trebuie evaluată calitatea măsurilor de prevenire aplicate de către obiectivul industrial în raport cu potențialul pericol și sensibilitatea mediului prin

126 Mac, I., idem, op., cit.

măsuri tehnice de reținere, tratare, monitorizare, măsuri manageriale privind organizarea, documentarea politici de mediu etc.

Tabelul nr. 4.1. Etapele studiului de impact127

În general, un proces de evaluare a impactului asupra mediului are următoarele etape:

elaborarea unui studiu de impact asupra mediului care să vizeze impacturile potențiale și efectele dezvoltării activităților umane în teritoriu;

consultarea și participarea publică în urma elaborării și publicării studiului de impact, pentru ca în urma observațiilor să se poată lua deciziile;

în marea lor majoritate evaluările de impact ale mediului înconjurător din teritoriu, sunt evaluări pre-proiect;

evaluarea impactului antropic asupra componentelor mediului înconjurător implică două situații: evaluare pre-proiect, în care se pune accentul pe intervenția umană asupra mediului și pe modalitățile de diminuare a acesteia asupra componentelor de mediu și evaluarea post-proiect care are la bază o interpretare evolutivă a impactului din cadrul unui teritoriu, aceasta constituind baza studiilor mediului geografic.

Pe baza acestor principii privind organizarea evaluării impactului mediului, în literatura din domeniu, se propun unele metode de analiză și evaluare, cum sunt: de identificare, de culegere, predictive, evaluative, de comunicare, manageriale și de luare a deciziilor.

În unele cazuri, evaluarea se poate reduce doar la discuții ad-hoc, fără a se mai folosi tehnici sau metode,128 care constau în:

metodele ad-hoc, sunt simple și oferă o minimă ghidare pentru evaluator și cercetător, întrucât aceste metode doar schițează perimetrele specifice care trebuie investigate;

metodele listelor de control se bazează pe judecăți simple înscrise pe liste pe care sunt nominalizați factorii care trebuie luați în evaluare;

metodele overlay sau de suprapunere a hărților derivă din planificarea urbană și rurală și arhitectura peisajului. Metoda se bazează pe seturi de hărți ale localității unde un proiect sau o activitate umană este propusă sau derulată. Metoda suprapunerii de hărți oferă informații asupra aspectelor fizice, biologice, sociale și economice ale localității care permit, prin comparare, realizarea unei imagini compozite asupra locurilor de producere a impacturilor.129

128 Mac, I., idem, op., cit.

129 La ora actuală, cele mai bune suprapuneri de hărți asupra unei localități, sunt cele realizate prin avion sau satelit.

sisteme informaționale geografice, SIG, sprijină prin actualizarea regulată sau în timp real a datelor mediului înconjurător și pot ajuta la evaluarea impacturilor de mediu.

metodele matriciale, o matrice simplă este o combinație a două liste de control: una care descrie impacturile potențiale sau cele existente asupra activității sau a proiectului antropic, înscris pe coloană, iar cealaltă cuprinde mediul înconjurător și sistemele economice care pot fi afectate de aceste impacturi înscrise pe rânduri. Prin această combinație sunt trecute în revistă impacturile și efectele unei activități de dezvoltare umană precum și relațiile cauzale. În literatura de specialitate sunt menționate și recomandate și alte tipuri de matrici cum sunt: matrici de realizare a scopurilor, matricea lui Leopold, matrice alternative etc.

matricea alternativă, este considerată a fi un model euristic se pune numeroase întrebări evaluatorului, iar dintre cele mai ieftine matrici este cea a lui Leopold, folosită în proiectele de construcții, în SUA fiind considerată a fi un sumar foarte eficient asupra impacturilor antropice. De asemenea sunt recomandate metodele bazate pe teoria utilității multi-atribut, prin care se urmăresc atributele particulare ale opțiunilor de dezvoltare antropică și evoluează prin compararea alternativelor de dezvoltare a unei activități sau proiect.

metode de analiză în rețea (diagrame rețea, matrici etapizate, diagrame sistem, grafuri și metode liniare). În impacturile bazate pe rețele de tip cauză-efect analiza rețelei sau a diagramei sistemelor urmărește să recunoască rețeaua complexă a realităților existente și prezente în lumea reală130. Dintre metodele de analiză în rețea se evidențiază în mod deosebit rețeaua Sorenson131, formată dintr-un graf liniar, sau o matrice antropică, care este o ,,rețea cauză-condiție-efect”, care sub forma unor diagrame sistemice este folosită în evaluarea impacturilor de mediu și ecosistemelor supuse impacturilor.

abordări eveniment, repectiv moduri de analiză realizate de către experți, care arată în mod subiectiv probabilitățile și magnitudinile impactului ce rezultă din efectele proiectului sau activității antropice.

utilizarea calculatoarelor și a sistemelor expert, ca mijloace moderne funcționale și operaționale, contribuie la interpretarea impacturilor, îmbunătățirea

130 Mac, I., idem, op., cit.

131 Mac, I., idem, op., cit.

programelor și performanțelor, rularea de programe pe modele de evaluare a impactului, sistem expert, analize sistemice, sistem informațional asupra mediului înconjurător.

metode cantitative (măsurare, indici, dimensiuni), folosite pentru a compara și identifica diferite impacturi și compararea diverselor activități, modele de simulare etc.

metode de evaluare a impacturilor cumulative, identificarea și evaluarea comprehensivă și sistematică a impacturilor cumulative. Acest procedeu constituie o sfidare, având o bogată literatură, unde sunt tratate impacturile și efectele cumulative.

metoda analizei cost-beneficiu, se utilizază pentru a vedea dacă un proiect, un plan sau o politică economică este rentabilă și trebuie aplicată. Caracteristica principală a acestei metode constă în aceea că toate efectele unui proiect, fie că sunt pozitive sau negative, sunt inițial cuantificate și apoi transformate în unități monetare. Dintre metodele cost-beneficiu, mai fac parte: prețurile ascunse (determinarea valorii zgomotului în proximitatea unui aeroport, în comparație cu o zonă liniștită), metoda costului de transport, respectiv valoarea timpului și valoarea economică a locurilor de refacere și de recreere. Această metodă are dezavantajul că nu menționează distribuția costurilor și a avantajelor și conduce la inegalități sociale generatore de conflicte între indivizi. De asemenea, multe efecte de mediu sunt evidențiate numai pe termen lung și arată o subestimare a unor consecințe viitoare referitoare la implementarea unor proiecte neverosimile.

metoda evaluării situațiilor neprevăzute, este o variantă a celei anterioare având o aplicabilitate universală, cu scopul de a evalua dorința oamenilor de a plăti sau de a primi compensații pentru un bun al mediului specific. Deci cei care sunt răspunzători determină prețul pe care ar dori să îl plătească sau să-l primească pentru un bun anume, numai dacă ar exista o piață pentru bunul analizat, dar neexistând piață, se folosesc aproximații artificiale la evaluare.

metoda evaluării ciclului vieții produsului, permite evaluarea efectelor pe care un produs îl are asupra mediului pe întreaga lui viață, cu scopul creșterii eficienței utilizării resurselor și a calității acestuia. Metoda permite evaluarea opțiunilor de diminuare a impacturilor generate de anumite produse asupra componentelor mediului.

metoda analizei mărimii impactului asupra mediului, denumită și a bonitării, este una din cele mai utilizate metode în România. Metoda are la bază estimarea indicilor de calitate a mediului, în funcție de o scară de bonitare a acestora.132

Pentru fiecare factor de mediu (aer, sol, apă, vegetație, faună și așezări umane) se calculează un indice de calitate, căruia i se acordă o notă de bonitare, în funcție de rezultatul analizei de mediu, apoi se trag concluziile și încadrarea factorilor de mediu luați în analiză, în limitele admisibile stabilite, în conformitate cu legile în vigoare, limitele de nivel fiind 1, 2, 3. Prin această metodă se poate calcula indicele de poluare globală, Ipg, calculat prin simularea sinergetică a poluanților. În urma acestor calcule se construiește o diagramă în care starea ideală a mediului este reprezentată printr-o figură geometrică regulată, înscrisă într-un cerc, al cărui rază este egală cu 10 unități de bonitare.

Evaluarea impactului global are la bază exprimarea cantitativă a stării de poluare a mediului, pe baza indicelui de poluare globală, Ipg, indice care rezultă dintre suprafața care reprezintă starea ideală a mediului S1 și starea reală Sr a mediului: Ipg = S1/Sr.

metoda ponderării, se caracterizează prin aceea că ia în considerare relevanța efectelor asupra mediului și ponderarea impactului elementelor de mediu folosind anumite liste de control sau matrice de evaluare. Metoda constituie un mijloc de sintetizare a mai multor varietăți de informații de mediu și social- economice referitoare la problemele de stabilire a măsurilor privind magnitudinea și specificația impacturilor. Prin acțiunea de ponderare, valorile date elementelor mediului sau proiectului antropic se bazează pe o relativă importanță în care rezultatul poate fi un scor final de evaluare sau grupuri de scoruri relaționate cu variantele componente sau sectoare de mediu.

metoda de identificare, se folosește în special pentru identificarea alternativelor și a caracteristicilor activităților sau proiectelor și a parametrilor mediului înconjurător relevanți și necesari procesului de evaluare.

metoda de culegere a datelor, este necesară pentru descrierea și cunoașterea costurilor investiției umane și a componentelor de mediu care pot fi afectate în urma desfășurării activității.

132 Rojanschi, V., și alții, Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002.

metode de comunicare, facilitează consultarea și participarea publică în exprimarea și transmiterea rezultatelor studiului de impact, într-o formă optimă, prin care să se sintetizeze procesul de luare a deciziilor.

metode manageriale, care au ca scop delimitarea sferei de cuprindere a studiului de evaluare a impactului, pregătirea acestuia, eficientizarea procesului de consultare a participanților la evaluare.

metode de luare a deciziilor, este importantă pentru o mai bună înțelegere a impactului și a importanței lui asupra mediului de fiecare factor de decizie.

Pe lângă aceste metode, în literatura de specialitate, mulți autori propun și o altă clasificare a metodelor de evaluare, folosind criterii științifice: analiza factorilor de emisie, inginerie chimică, construcții civile, analiza efectului vizual-arhitectural, planificarea teritorială, geografia peisajului,133 sondaje și cercetări ecologice și geologice, științe naturale, analiza sondajelor sociale, sociologice, statistica socială etc.

Tehnicile de evaluare a impactului antropic asupra mediului sunt mijloace prin care se prelucrează date ale căror conținut pot fi folosite de către metode deoarece metoda poate utiliza una sau mai multe tehnici pentre realizarea scopurilor. În țara noastră, tehnicile de evaluare depind de datele și informațiile oficiale emise de instituții și autorități. Datele cuprind judecăți de valoare, experiențe ale comunităților locale și participarea publică în acțiunile de evaluare a proiectelor de

protecție a mediului.134

O tehnică larg folosită este metoda Delphi, care ia în considerare opinia experților față de implementarea unui proiect de dezvoltare și evaluare a impactului produs de acesta în componentele mediului. Metoda constă în următoarele:

comisia implicată în procesul decizional trimite chestionare experților; fiecare expert completează chestionarul cu răspunsuri subiective; comisia analizează problemele cu care experții au fost de acord cu toții și

identifică problemele de dezacord, pentru care se cere experților o nouă evaluare prin care să se țină seama de opiniile exprimate anterior de către toți participanții. Acest proces continuă până când toate problemele în dezacord sunt depășite.

133 Idem, op .cit.

134 Idem, op .cit.

Indicatori de mediu folosiți în evaluarea impactului de mediu.

Indicatorii de mediu apar în mod curent în publicații sub formă legislației de mediu sau standarde de mediu, așa cum sunt stabilite de Asociația de Standardizare din România, domeniul ICS (International Classification for Standards) 13 – Mediu, protecția sănătății, securitate dintre care evidențiem următoarele grupe:

ICS 13.020 – Protecția mediului;

ICS 13.030 – Deșeuri;

ICS 13.040 – Calitatea aerului;

ICS 13.060 – Calitatea apei;

ICS 13.080 – Calitatea solului. Pedologie;

ICS 13.140 – Zgomot și efectele sale asupra omului;

ICS 13.200 – Prevenirea accidentelor și dezastrelor;

ICS 13.280 – Protecția contra radiațiilor;

ICS 13.300 – Protecția contra produselor periculoase.

Ultimii autori citați propun și alte categorii de indicatori cum sunt cei ecologici, folosiți în special în procedurile de evaluare a impactului de mediu, grupați în factori de mediu, apă, aer, sol, biodiveritate și sănătate umană; indicatori grupați pe subsisteme/ecosisteme, antropice, terestre, silvice, urbane etc.; indicatori cu caracter general, primar, organoleptici, fizico-chimici, bio-bactereologici sau indicatori specifici: metri cubi de masă lemnoasă, metri cubi de spațiu verde/locuitor etc.

Metode de evaluare globală a impactului de mediu

Pentru evaluarea globală a unui impact de mediu, literatura de specialitate recomandă folosirea diverselor metode, din care menționăm:

reprezentările grafice, respectiv diferiți indicatori sau parametri de mediu specifici proiectului; hărți ecologice ale zonei afectate realizate prin sistemul de informații geografice (GIS);

lista de control, care cuprinde posibilele impacturi pe baza celor întâmplate anterior și constituie o bază de comparație pentru diferitele variante tehnologice de amplasament;

matricea de impact, folosită la compararea diferiților factori ecologici cu presiune asupra mediului; cea mai cunoscută matrice, dată de literatura de

specialitate, este cea numită Leopold, care are capacitatea de a acoperi 100 de feluri de operațiuni care produc impacturi și 88 factori de condiții ecologice. Matricile pot evalua impactul direct și indirect și sunt reprezentate prin scări și elemente gradate pentru diferențierea rolurilor diferitelor tipuri de activități și factori biologici dând un caracter complex acestei metode.

schemele și grafurile, pun în evidență relațiile cauzale ale unui impact, cu efectele lui, implicând toate efectele de diferite grade (1, 2, 3), direct, indirect, individual. Valoarea acestei metode este ușor de practicat în analiza impactului, ea putând fi dezbătută și înțeleasă mult mai ușor de comunitățile locale și de autorități. Problemele la care trebuie să răspundă o concepție sau o metodă de evaluare a impactului sunt:

dacă datele existente sunt suficiente;

dacă există valori standard limită sau criterii general acceptate, care pot fi utilizate pentru a diferenția nivelele semnificative ale impactului;

dacă există metodologii cantitative/statistice, adecvate pentru descrierea obiectivă a nivelelor impactului sau se face o evaluare subiectivă;

dacă există evaluări anterioare care să fi condus la acțiuni similare.

Pentru o evaluare optimă a impactului de mediu este necesară existența unei bănci de date specifice atât unității ce se analizează cât și zonei unde este amplasată, existența unor modele anticipative testate, cunoașterea nivelurilor critice ale impactului. Metodele de evaluare pot fi grupate astfel:

metodele care utilizează valori empirice, care să genereze tehnica de prevedere a condițiilor, tehnica de prevedere a modificărilor de mediu în viitor;

metode care utilizează măsurători relative, pentru prevederea diferențelor între două seturi de modificări (metode comparative).

Evaluarea comparativă, reprezintă metoda principală în aprecierea impactului cu condiția să existe o echivalență în descrierea impactului potențial al mediului pentru fiecare activitate.

Lista sistematică, cuprinde o metodologie de control, un sumar al acțiunilor propuse, având o singură coloană.

Metoda matricei, reprezintă cel mai folosit instrument al metodologiei de evaluare a impactului. Matricea reprezintă un tabel unde în coloane sunt poziționate activitățile care pot cauza impact asupra mediului, în timp ce liniile reprezintă

criteriile care vor determina alegerea unei activități. In fiecare celulă a matricei poate fi marcată o concluzie care să indice măsura în care activitatea este susceptibilă de a avea un efect negativ sau pozitiv la criteriul indicat. În multe cazuri concluziile sunt reprezentate printr-o valoare numerică sau simbol, indicând nivelul intensității efectului.

Prin această matrice se face legătura între factorii de mediu și activitățile antropice și se asigură utilizatorul că nici un tip de impact nu a fost omis, este una dintre matricile care presupune cele mai mici costuri, este mai rapidă și este bine testată. Evaluarea magnitudinii și importanței impacturilor implică judecăți parțial subiective, ceea ce diminuează din exactitatea cunoașterii impacturilor benefice și a celor adverse. Matricea lui Leopold a stat la baza altor metode matriceale și a oferit o vizualizare foarte bună a impacturilor antropice asupra mediului. Oferă o serie de avantaje deoarece este ușor de modificat și de adaptat oricărui tip de activitate, identifică în mod clar relația dintre progresul unui proiect și implicațiile acestuia asupra mediului, este capabilă să prezinte un rezumat al impacturilor anticipate într- o formă ușor de înțeles, dar prezintă și o serie de dezavantaje întrucât nu identifică impacturile secundare sau terțiare și lasă loc subiectivității în ceea ce privește compararea magnitudinii impacturilor sau determinarea importanței acestora.

Cercetările asupra impactului de mediu au elaborat diferite soluții de exprimare a formelor de impact și care pot fi rezolvate prin inserarea lor în diferite matrici de forma:135

A – ansamblul activităților economice; R – ansamblul resurselor de mediu;

Q – ansamblul rezultatelor;

E – ansamblul impactului, respective efectele asupra mediului.

Matricea Leopold este o procedură utilizată la evaluarea efectului sau impactului unei dezvoltări propuse asupra mediului și, prin urmare, pentru evaluarea beneficiilor și costurilor sale ecologice. Matricea Leopold denumită inițial

„Supravegherea geologică"a fost dezvoltată în 1971 drept răspuns la Actul Politicii

135 Rojanschi, V., și alții, Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002, p.42.

Naționale de Mediu din 1969. Matricea Leopold descrie un sistem în vederea analizei și evaluării numerice a impacturilor probabile. Analiza nu produce o clasificare cantitativă generală ci prezintă diferite judecăți de valoare. Un prim scop este acela de a asigura că impactul acțiunilor alternative este evaluat și luat în considerare în faza de planificare a proiectului.

Apelând la termenii legii conservării materiei și energiei, calculul matricial ne permite să transcriem relația dintre activitatea social-economică și mediu întrucât elementele matricei A pot fi exprimate în mărimi relative, iar pentru celelalte matrici se recurge la unități de măsură relative, procentuale, însumabile, cum sunt: cele monetare, energetice etc. Coloanele sunt acțiuni propuse ce pot cauza impact asupra mediului iar liniile ca fiind componente și caracteristici ale mediului. Dintre activitățile care afectează mediul evidențiem: modificarea regimului; transformarea terenurilor și construcțiilor; extragerea resurselor; procesele; alterarea terenului; reînnoirea resurselor; schimbările de trafic; depozitarea și tratarea deșeurilor; tratarea chimică; accidentele etc. Caracteristicile de mediu care se urmăresc într-o analiză de impact sunt:

caracteristici fizico-chimice ale solului, apei, aerului, proceselor;

condiții biologice: flora, fauna;

factori culturali: utilizarea terenurilor, recreerea, interesul oamenilor, statutul cultural, facilitățile și activitățile făcute de om;

relații ecologice, cum ar fi: salinizarea resurselor de apă, eutrofizarea apelor, insectele transmițătoare de boli etc.

Procedural, evaluarea impactului asupra mediului este penultimul dintr-o serie de pași după cum urmează (Figura nr. 4.3):

Descrierea obiectivului major al proiectului propus

Analiza posibilităților tehnologice de atingere a obiectivului

Descrierea uneia sau a mai multor acțiuni propuse, inclusiv alternative care pot avea impact asupra mediului

Identificarea caracteristicilor și condițiilor de mediu înainte de inițierea acțiunilor

Realizarea propunerilor inginerești pentru acțiuni, inclusiv analiza beneficiilor monetare și a costurilor

Figura nr. 4.3 – Schema pașilor în dezvoltarea programelor de acțiune

A. Declarația obiectivului

B. Posibilități tehnologice pentru atingerea obiectivului

C1 C2 C3 C4

C. Acțiunile propuse și alternative

D D. Raportul caracterizării de mediu înainte de începerea acțiunii

E1 E2 E3

E4 E5

Planuri inginerești alternative

F1 F2 F3

F4 F5

Identificarea impactului si

analiza marimii si importanței impactului

G1 G2 G3 G4 G5

Evaluarea impactului

H H. Recomandări

Realizarea unei analize a impacturilor asupra mediului a acțiunilor propuse

Realizarea unei analize a impacturilor acțiunilor propuse cu privire la caracteristicile și condițiile mediului

Concluzii și recomandări.

Analiza impactului asupra mediului necesită definirea a două aspecte a fiecărei acțiuni care ar putea avea un impact asupra mediului. Prima este mărimea (magnitudinea) impactului asupra diferitelor sectoare specifice ale mediului. Termenul de mărime (magnitudine) este utilizat aici cu sensul de grad, extindere sau proporție. Al doilea este importanța, adică semnificația acțiunilor propuse asupra caracteristicilor și condițiilor specifice ale mediului. Spre deosebire de mărimea (magnitudinea) impactului care poate fi evaluată în baza faptelor, importanța impactului este în mod general bazată pe valoarea judecății evaluatorului. Valorile numerice ale mărimii (cantitativ) și importanței (calitativ) reflectă cele mai bune estimări ale impactului fiecărei acțiuni (punctul G).

Ultima secțiune – concluziile și recomandările explică dupa cum urmează:

meritele relative ale acțiunilor propuse;

expunerea rațională aflată în spatele alegerilor finale ale acțiunilor;

planul pentru atingerea obiectivelor stabilite.

Componentele unui studiu de impact asupra mediului specifice matricei Leopold sunt prezentate în figura nr. 4.4.

Declarația impactului asupra mediului se compune din patru puncte:

o analiză a necesității acțiunilor propuse (punctele A, B și C din cadrul procedurii);

o descriere a mediului în care acțiunile se vor desfășura, inclusiv delimitarea limitelor adecvate;

discuții cu privire la detaliile acțiunilor propuse (punctul E);

o evaluare a impactului asupra mediului, a aspectelor probabile a acțiunilor propuse asupra varietății de factori de mediu existenți (așa cum este exprimat de caracteristicile și condițiile de la punctele F și G) precum și de concluziile si recomandările de la punctul H.

Figura nr. 4.4 Componentele unui studiu de impact asupra mediului specifice matricei Leopold

În cadrul Declarației impactului asupra mediului compusă din cele patru puncte menționate mai sus:

 itemul nr. 1 face referire la o gamă de valori derivate, inclusiv economice și ecologice;

 itemul nr. 2 conține o descriere a elementelor și a factorilor de mediu existenți, cu precădere a aspectelor rare si unice. Acest item furnizează informații în vederea unei evaluări obiective a factorilor de mediu care ar putea fi afectați de acțiunile propuse. Include toți factorii care împreună formează ecosistemul zonei.

 itemul nr. 3 include o discuție de metode inginerești alternative posibile sau abordări în vederea atingerii obiectivului de dezvoltare propus. Toate acțiunile care impactează mediul sunt incluse.

 itemul nr. 4 conține evaluarea impactului, care are patru părți:

– o listare a efectelor (impacturilor) asupra caracteristicilor și condițiilor mediului care ar putea fi cauzate de dezvoltarea propusă;

o evaluare a mărimii fiecărui efect;

o evaluare a importanței fiecărui efect;

combinarea evaluărilor mărimii și importanței într-o evaluare de rezultat.

Analiza efectuată cu ajutorul matricii Leopold se compune din: (1) pe axa orizontală, acțiunile care au impact asupra mediului și (2) pe axa verticală, condițiile de mediu existente care ar putea fi afectate de aceste acțiuni. Acestea pregătesc un format pentru revizuirea multilaterală a interacțiunilor dintre acțiunile (antropogene) propuse și factorii de mediu (caracteristici și condiții).

Numărul de acțiuni prezentate în cadrul axei orizontale este de 100, iar numărul de factori de mediu (caracteristici și condiții) prezentate în cadrul axei verticale este de 88. Acestea furnizează un număr total de 8.800 de interacțiuni. Practic, însă, doar cateva interacțiuni implică impacturi de asemenea mărime și importanță încât să garanteze tratament detaliat.

Nu toate acțiunile și factorii se aplică fiecărui proiect propus; în anumite cazuri, alte acțiuni și factori care nu au fost menționate pot fi garantate. Conform lui Leopold numărul de interacțiuni în cadrul unui proiect tipic este între 25 si 50.

Cea mai eficientă modalitate de utilizare a matricei este de a verifica fiecare acțiune semnificativă (menționată în cadrul axei orizontale). La modul general, doar un număr de 12 acțiuni vor fi semnificative. Fiecare acțiune verificată este evaluată în ceea ce privește mărimea efectului asupra caracteristicilor și condițiilor asupra mediului (prezentate în cadrul axei verticale).

O bară de fracție este plasată diagonal din partea dreaptă sus până în stânga jos de-a lungul fiecărei căsuțe din matrice unde se așteaptă interacțiuni semnificative. Discuția din cadrul textului ar trebui să indice dacă evaluarea este pentru impacturi pe termen lung sau scurt.

Cele mai importante căsuțe marcate individual sunt cuprinse între 1 și 10, plasate în partea superioară a fiecărei diagonale pentru a indica mărimea relativă a impactului (1 fiind cea mai mică și 10 fiind cea mai mare), precedate în funcție de natura impactului de semnul "+" sau "-". De asemenea, pentru a indica importanța relativă a impactului se utilizează o scară cu valori de mărime de la 1 la 10 și este plasată în partea inferioară a fiecărei diagonale (1 fiind cea mai mică și 10 fiind cea mai mare).

Următorul pas este evaluarea numerelor care au fost plasate în căsuțele împărțite. Se poate construi o matrice concisă care se compune doar din acele acțiuni și caracteristici de mediu care au fost identificate ca interacționând. O atenție specială trebuie acordată căsuțelor cu numere mari. Numerele mari sau mici din orice căsuță indică gradul de impact al acțiunii aplicabile a caracteristicii date a mediului. Atribuirea mărimii și importanței numerelor se bazează, în măsura în care este posibil, pe date reale mai degrabă decât pe preferința evaluatorului.

În cadrul schemei de clasificare este necesar ca evaluatorul să cuantifice judecata lui cu privire la impacturile probabile. Schema permite revizorilor să urmărească în mod sistematic rațiunea evaluatorului, pentru a ajuta în identificarea punctelor de acord și dezacord. În fapt, matricea este abstractul textului de evaluare a impactului asupra mediului.

Tabelul nr. 4.2 Matricea Leopold. Varianta extinsă136

Interpretarea matricei se bazează pe experiența profesională a specialiștilor în evaluarea impactului, pe baza însumării notelor, în cazul unui studiu de impact,

136 Negrei, C., Instrumente și metode în managementul mediului, Editura Economică, 1999, p. 225.

pentru fiecare variantă propusă de proiect se completează câte o matrice analizându- se influența pe care o poate avea asupra mediului, astfel încât să se poată lua o decizie, în cazul bilanțului de mediu, această metodă se poate aplica pentru aprecierea evoluției în timp a relației dintre activitatea analizată și mediu, după introducerea unor instalații, echipamente de protecție a mediului, se face astfel o evaluare a eficienței acestora.

Pentru creșterea eficienței, matricea lui Leopold poate fi realizată pe termen scurt și lung, iar impacturile primare de bază pot fi utilizate ca variabile de intrare pentru o altă matrice Leopold, în scopul obținerii de informații pentru impacturile indirecte.

Această metodă este centrată pe identificarea impacturilor; oferă mai puține informații privind prognozarea, normalizarea și evaluarea propriu-zisă a impacturilor, fiind considerată mai mult o metodă de informare decât de evaluare.

Aprecierea impactului unor activități umane asupra mediului, cât și urmărirea evoluției în timp a fenomenelor de poluare a mediului, au impus cu necesitate găsirea și folosirea unor metode de evaluare globală a stării de sănătate sau de poluare a mediului. Această metodă de evaluare era cu atât mai necesară cu cât o simplă enumerare a stării fiecărui component (apă, aer, sol, sănătate umană) nu era satisfăcătoare pentru evidențierea efectelor de interdependență între componentele mediului și nici efectele sinergice în comportarea ecosistemelor. Prin folosirea acestei metode "putem evidenția zonele compromise din punct de vedere ecologic, spre care trebuie să ne îndreptăm eforturile în vederea refacerii mediului înconjurător".

Pe plan mondial s-au înregistrat diferite încercări de evaluare a stării mediului sub forma unor indicatori sintetici, care se referă însă, de cele mai multe ori, la un singur factor de mediu, de exemplu: cantitatea de poluanți evacuată în apă sau aer, exprimată prin indicele de clor, sau poluarea cu metale grele a solului, exprimată prin echivalentul de zinc.

137 Rojanschi, V., Bran, F., Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002.

În cele ce urmează, ne propunem să prezentăm metoda ilustrativă de apreciere globală a stării de calitate a mediului elaborată și propusă de Vladimir Rojanschi.

Această metodă presupune parcurgerea mai multor etape de aprecieri sintetice, bazate pe indicatori de calitate posibili să reflecte o stare generală a unuia din factorii de mediu analizați și apoi corelarea acestora printr-o metodă grafică. În acest sens, se propune încadrarea calității la un moment dat, al fiecărui factor de mediu, într-o scară de bonitate, cu acordarea unor note care să exprime apropierea, respectiv depărtarea de starea ideală. Scara de bonitate este exprimată prin note de la l până la 10, unde nota 10 reprezintă starea naturală neafectată de activitatea umană, iar nota l reprezintă o situație ireversibilă și deosebit de gravă de deteriorare a factorului de mediu analizat.

În general, se consideră că e posibilă aprecierea mediului dintr-o anumită zonă și la un moment dat prin: calitatea aerului; calitatea solului; calitatea apei; starea de sănătate a populației; deficitul de specii de plante și animale înregistrat (indice de bio-diversitate).

Fiecare din acești factori se pot caracteriza prin câțiva indicatori de calitate reprezentativi pentru aprecierea gradului de poluare și pentru care există stabilite limite admisibile, în funcție de înscrierea în limite normate se acordă notă de bonitate.

Notele de bonitate obținute pentru fiecare factor de mediu în zona analizată servesc la realizarea grafică a unei diagrame, ca o metodă de simulare a efectului sinergie. Figura geometrică este un triunghi echilateral când se analizează trei factori de mediu, un pătrat când dispunem de date pentru patru factori de mediu și poate fi un pentagon regulat când se au în vedere cinci factori de mediu, așa cum se arată în figurile 4.5, 4.6, 4.7.

Figura nr. 4.5 – Calcularea indicelui de poluare globală, în cazul în care se analizează calitatea a trei factori de mediu138

Figura nr. 4.6 – Calcularea indicelui de poluare globală, în cazul în care se analizează calitatea a trei factori de mediu139

138 Rojanschi, V., Bran, F., Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002, pg. 466.

139 Rojanschi, V., Bran, F., Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002, pg. 465.

Figura nr. 4.7 – Calcularea indicelui de poluare globală, în cazul în care se analizează calitatea a cinci factori de mediu140

O stare ideală poate fi reprezentată grafic printr-o formă geometrică regulată cu razele egale între ele și având valoarea a 10 unități de bonitate. Prin unirea punctelor rezultate din amplasarea valorilor care exprimă starea reală, se obține o figură geometrică neregulată, cu o suprafață mai mică, înscrisă în figura geometrică regulată a stării ideale.

Indicele stării de poluare globală a unui ecosistem (IPG), rezultă din raportul între suprafața ce reprezintă starea ideală (Si) și suprafața care reprezintă starea reală (Sr); IPG = Si/Sr.

În cazul în care există modificări ale calității factorilor de mediu, atunci când nu există poluare, acest indice egal cu 1. În grafic figura geometrică care ilustrează starea reală a mediului se suprapune pe figură, ilustrând starea ideală. Când există modificări în calea factorilor de mediu, indicele IPG va căpăta valori supraunitare din ce în ce mai mari pe măsura reducerii suprafeței triunghiului, pătratului sau pentagonului real.

Pentru a analiza și evidenția toate situațiile, este necesară întocmirea unei scări a indicelui de poluare globală, indice ale cărui valori s-au calculat pentru cazurile posibile, figura nr. 4.8, tabelul nr. 4.3 (pentru trei factori de mediu) și figura 4.9, tabelul 4.4 (pentru patru factori de mediu).

Din figură, se evidențiază posibilitatea întocmirii unei scări de la l la 6 pentru indicele poluării globale a mediului, după cum urmează:

IPG = 1 – mediu natural neafectat de activitatea umană;

1 < IPG < 2 – mediu supus efectului activității umane în limite admisibile;

2 < IPG < 3 – mediu supus efectului activității umane, provocând stare de disconfort formelor de viață;

3 < IPG < 4 – mediu afectat de activitatea umană, producând tulburări formelor de viață;

4 < IPG < 6 – mediu grav afectat de activitatea umană, periculos formelor de viață;

IPG > 6 – mediu degradat, impropriu formelor de viață.

Figura nr. 4.8 – Metodologia de stabilire a indicelui de poluare globală (IPG) a ecosistemelor (trei factori de mediu)141

Tabelul nr. 4.3 – Metodologia de stabilire a indicelui de poluare globală (IPG) a ecosistemelor (trei factori de mediu)

Figura nr. 4.9 – Metodologia de stabilire a indicelui de poluare globală (IPG) a ecosistemelor (4 factori de mediu)142

Tabelul nr. 4.4 – Metodologia de stabilire a indicelui de poluare globală (IPG) a ecosistemelor (4 factori de mediu)

dat;

Avantajele metodei constau în faptul că143:

oferă o imagine globală a stării de sănătate și calității mediului la un moment

permite compararea între ele a unor zone diferite cu condiția ca acestea să

poată fi analizate în baza acelorași indicatori;

permite compararea stării unei zone în diferite momente în timp, oferind posibilitatea urmăririi atât a calității diferiților factori de mediu cât și a calității globale a mediului în zona respectivă;

posibilitatea stabilirii unei legături directe între sănătatea mediului și sănătatea populației;

se asigură utilizarea activă a unui enorm fond de date privind parametrii de stare a mediului ce se obțin în urma funcționării sistemului de monitoring la nivel național.

Dezavantajele metodei constau în faptul că prezintă o nota de subiectivitate generată de modul de încadrare a indicilor pe scara de bonitate, încadrare care depinde în primul rând de experiența și exigența analistului, precum și de posibilitatea aprecierii limitelor pentru toți indicatorii ce caracterizează mediul la un moment dat și a ponderii acestora în determinarea stării generale de calitate a mediului.

Din cele prezentate în acest capitol se poate considera că trebuie reținută importanța pe care o reprezintă utilitatea evaluării globale/integrate a impactului, produs de o anume activitate asupra mediului. O astfel de apreciere permite factorilor de decizie fundamentarea tehnico-științifică a unor hotărâri privind: prioritatea zonelor degradate ecologic, orientarea unor fonduri de remediere a mediului, în elaborarea unor astfel de modele, un grad cât mai mare de obiectivitate,

coerența etapelor parcurse, reproductibilitatea, relevanța modelului pentru o gamă semnificativă de situații.

CAPITOLUL 5 – Politici și strategii de mediu în România

Evoluția Politicii de mediu în România

Primii pași către conturarea unei politici de mediu pentru spațiul comunitar au fost făcuți în anul 1972, ca urmare a Conferinței Organizației Națiunilor Unite cu privire la mediu, care a avut loc în același an, și care atrăgea atenția asupra „limitelor dezvoltării” societății. Acesta a fost punctul de pornire al politicii de mediu pentru actuala Uniune Europeană, Comisia luând încă din 1973 primele măsuri în direcția inițierii unei politici de mediu coerente pentru Comunitățile Europene. Astfel, Uniunea Europeană a creat un cadru de lucru pentru politica de mediu prin intermediul a 7 Programe de Acțiune pentru Mediu (PAM) adoptate în decursul timpului care au urmărit dezvoltarea politicii de mediu.

În diferite perioade de timp politica de mediu a suferit modificări, astfel: în anul 1973 a fost înființat Directoratul General al Comisiei Europene pentru Mediu (DG Environment) care avea scopul de a asigura protecția și îmbunătățirea mediului pentru generațiile actuale și viitoare, prin elaborarea politicilor de mediu și a actelor legislative în domeniu. În anul 1986, prin adoptarea Actului Unic European (European Single Act) care intră în vigoare în 1987, s-a adăugat un nou capitol cu privire la protecția mediului în Tratatul fondator al comunității europene, deoarece protecția mediului dobândește cadru legislativ. Anul 1990 este marcat de crearea Agenției Europene de Mediu și a Rețelei Europene de Informare și Observare a Mediului (Eionet). Anul 1992 este un an memorabil pentru istoria Uniunii Europene, dat fiind faptul că a fost semnat Tratatul Uniunii Europene la Maastricht (TUE), care a intrat în vigoare în 1993, în ceea ce privește mediul, TUE acordă Parlamentului European un rol mai important, fiind introdusă procedura codeciziei. Prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999, conceptul de dezvoltare durabilă devine un principiu și obiectiv important al Comunității, politica de mediu devenind politică orizontală a Uniunii Europene, tratatul consolidând principiul integrării dimensiunii mediului în celelalte politici comunitare. Convenția Aarhus, privind accesul la informație, participarea publică în luarea deciziilor și accesul la justiție în problemele de mediu, elaborată în 1998, a avut ca fundament trei piloni: accesul la informație, participarea publică și accesul la justiție. Convenția a reprezentat o „piatră de temelie” pentru democratizarea procesului de protecție a

mediului, accentuarea transparenței și participarea publică în procesul de luare a deciziilor în domeniul mediului. Acest instrument internațional a stabilit o legătură clară între protecția mediului, sănătate, drepturile omului și democrație. În cadrul Conferinței de la Gothenburg din 2001, dezvoltarea durabilă devine o Strategie europeană pe termen lung, fiind adoptată în acest sens Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă (SEDD) (EU Sustainable Development Strategy). În 2009, odată cu semnarea Tratatului de la Lisabona, combaterea schimbării climatice a devenit unul dintre obiectivele de fond la nivel European, protecția mediului continuând să reprezinte o sferă de competență împărțită între Uniunea Europeană și statele membre. Anul 2010 este marcat de adoptarea Strategiei Europa 2020 – O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, aceasta axându-se pe creșterea durabilă bazată pe protecția mediului, protejarea bio- diveristății, „tehnologiilor verzi” și stabilirea obiectivelor măsurabile care urmau să îndrume acest proces și transpunerea lor în obiective naționale: ocuparea forței de muncă, cercetarea și inovarea, schimbările climatice și energia, educația și combaterea sărăciei.

Obiectivele care stau la baza construirii politicii de mediu a Uniunii Europene au fost stabilite prin Tratatul Comunității Europene, art. 174 și sunt următoarele:

Conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;

Protecția sănătății umane;

Utilizarea prudentă și rațională a resurselor umane;

Promovarea de măsuri la nivel național, în vederea tratării problemelor regionale de mediu și nu numai.

Reprezentanții statelor membre ale Comunității Europene au pus bazele unei politici comune de mediu în urma summit-ului de la Paris din 1972, ca urmare a conștientizării caracterului transfrontalier al problemelor de mediu. Astfel, în 1973 Comisia a inițiat un prim program european de acțiune pentru mediu, care a stabilit cele mai importante principii ale politicii de mediu, principii care sunt în vigoare și astăzi: principiul poluatorul plătește, al acțiunii preventive și precauției. Acestora li se adaugă principiul protecției ridicate a mediului, al integrării și al proximității.

Principiul poluatorul plătește. Acest principiu prevede suportarea cheltuielilor de către poluator cu repararea daunelor provocate în caz de poluare a mediului. Se urmărește astfel responsabilizarea celor care au încălcat normele de

mediu și are un caracter coercitiv, fiind menit să descurajeze nerespectarea legislației de mediu.

Principiul acțiunii preventive. Pornește de la ideea că prevenirea este preferabilă oricăror acțiuni ulterioare, fiind mai eficientă din punct de vedere al calității rezultatului final, dar și financiar. Acest principiu are la bază regula „este mai bine să previi decât să combați”.

Principiul precauției. Presupune evitarea riscurilor în ceea ce privește posibilitatea existenței unei amenințări la adresa sănătății publice sau a calității mediului. Astfel, se recomandă trecerea la măsuri pentru îndepărtarea amenințării, chiar dacă nu există date suficiente care să susțină iminența și gravitatea acesteia. Conform acestui principiu, decizia de a nu interveni trebuie să fie luată în cazul în care există studii, analize clare care să arate absența unui risc major.

Principiul protecției ridicate a mediului. Acest principiu presupune fixarea unor standarde ridicate de protecție a mediului și plasarea problematicii mediului pe primele locuri în rândul politicilor abordate de UE.

Principiul integrării. Prevede ca formularea celorlalte politici comunitare să respecte cerințele de protecție a mediului, astfel încât acțiunea Uniunii în privința mediului să fie una coerentă și, implicit, eficientă.

Principiul proximității. Scopul acestui principiu este menționat în Directiva Cadru 2008/98/CE a Deșeurilor fiind acela de a asigura eliminarea și tratarea deșeurilor în instalații adecvate aflate în imediata apropiere a producătorilor de deșeuri în scopul de a asigura un nivel ridicat de protecție a mediului și a sănătății publice.

Politica de mediu cuprinde: "sistemul priorităților și obiectivelor de mediu, al metodelor și instrumentelor necesare atingerii acestora, fiind direcționată pentru asigurarea utilizării durabile a resurselor naturale și prevenirea degradării calității mediului înconjurător.144

Politica în domeniul protecției mediului are scopul de a garanta generației actuale și celor viitoare un mediu curat și sănătos, care să asigure protejarea naturii, calitatea vieții, în corelare cu o dezvoltare economică verde și competitivă, cu emisii reduse de dioxid de carbon și eficiență din punct de vedere al utilizării resurselor.

144Petrescu – Mag, R. M., Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile. Legislație și instituții, Editura Bioflux, Cluj Napoca, 2011.

Importanța tot mai mare ce se acordă abordării plurisectoriale a tuturor direcțiilor de acțiune, pe plan local și regional, problemelor privind dezvoltarea durabilă și a introducerii principiilor protecției mediului în toate politicile sectoriale, presupune o bună coordonare, atât pe orizontală cât și verticală, a tuturor structurilor administrativ teritoriale. În evoluția politicilor de mediun, rezultatele obținute de România în domeniul protecției mediului, se regăsesc în aplicarea și dezvoltarea standardelor de mediu, în programele de cercetare, în aplicarea unor taxe de mediu și accesul publicului la informația de mediu.

Politica de mediu în România a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor naționale după anul 1990 când odată cu înființarea Ministerul Mediului în 1992 s-au stabilit obiectivele naționale în domeniu cuprinse în Strategia Națională de Protecție a Mediului (reactualizată în 1996 și 2002). În anul 2005, prin Planul Național de Dezvoltare a României, pentru perioada 2007 – 2013, s-au pus bazele Planului Sectorial Operațional de Mediu (POS Mediu), în paralel cu finalizarea primelor variante ale Cadrului Sectorial Național de Referință (CSNR), în diferite versiuni, iar pentru perioada de programare 2014-2020, în baza Acordului de Parteneriat, derularea programelor de mediu se vor realiza prin Programul Operațional Infrastructură Mare (POIM).

Aceste documente au fost transmise Comisiei Europene care, în urma discuțiilor și comentariilor, s-au îmbunătățit și introdus elemente noi referitoare la: intervențiile strategice; structura de implementare adecvată; ajutorul de stat; compatibilitatea procedurii de achiziții; procedee de consultanță inter-servicii; mecanisme instituționale asociate proiectelor majore în context regional și național etc.

În urma corecturilor, POS Mediu a fost supus aprobării și aprobat în ședința Guvernului României, din 31 ianuarie 2007. Programul Operațional Sectorial de Mediu (POS Mediu), program, care se corela armonios cu obiectivele naționale strategice, și se bazează pe principiile practicile și obiectivele de dezvoltare regională echilibrată a României cât și a intereselor specifice naționale.145 Ministerul Economiei și Finanțelor, ca Autoritate pentru Coordonarea Instrumentelor, în colaborare cu instituțiile publice centrale, regionale și locale, asigura implementarea programului prin Direcția Generală pentru Managementul Instrumentelor Structurale.

145 Macoveanu, M., Ciubotă-Roșie, C., Ioan, C., C, Politici și strategii de mediu, Editura Ecozone, Iași, 2008, p. 282.

Toate Organismele Intermediare pentru POS Mediu erau constituite ca direcții distincte ale Ministerului Mediului la nivelul fiecărei Regiuni de Dezvoltare (NUTS

din România. Programul Operațional Sectorial de Mediu a reprezentat unul din cele 7 programe operaționale elaborate în cadrul Obiectivului „Convergențăˮ pentru perioada de programare 2007 – 2013, în conformitate cu cea de-a treia prioritate a Planului Național de Dezvoltare – „Protecția și îmbunătățirea calității mediuluiˮ, precum și cu Prioritatea nr. l a Cadrului Național Sectorial al României

„Dezvoltarea infrastructurii de bază la standarde europeneˮ, în strânsă corelare cu celelalte programe operaționale și pentru realizarea căruia s-a avut în vedere evitarea suprapunerilor, realizarea complementarității între programe și conformitatea cu obiectivele Strategiei de la Lisabona.

Elaborarea POS Mediu a avut în vedere respectarea prevederilor acquis-ului comunitar privind procedurile generale de gestionare a fondurilor comunitare în perioada 2007-2013, așa cum era prevăzut în Regulamentul Consiliului (CE) Nr. 1083/2006 care stabilea prevederile generale pentru Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune. Reglementările naționale și ale UE, precum și planurile și documentele programatice din domeniul protecției mediului au fost, de asemenea, utilizate la pregătirea Programului Operațional Sectorial de Mediu.

Tratatul de la Amsterdam, din anul 1999, ne oferă o imagine obiectivă a ceea ce presupune integrarea politicii de mediu în celelalte politici sectoriale, în conformitate cu deciziile Comisiei Europene și ale Consiliului Uniunii Europene COM 400/2009, CONS 10.917/2009, CONS 10.117/2009, COM 658/2005, pe baza

cărora, România a revizuit Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă. În România, integrarea politicii de mediu se face la nivel național, regional și local, prin angrenarea instituțiilor cu responsabilități în domeniu, astfel încât, să se dezvolte un cadru de aplicare a planurilor de acțiune strategice, a instrumentelor financiare (taxele de mediu, diversele stimulente financiare, a schemei certificatelor verzi etc.), creându-se astfel o imagine globală asupra interdependențelor care există între diferitele politici, strategii și planuri la nivel național.

Figura nr. 5.1 – Cadrul de evaluare a integrării politicii de mediu în politicile sectoriale

Din figură se desprinde faptul că integrarea politicii de mediu depinde de particularitățile și impactul fiecărui sector de activitate și percepția publicului și se realizează pe două planuri: orizontală (la nivel național) și verticală (la nivel regional și local). Implementarea politicilor de mediu, este asemănătoare implementării oricărei politici publice și necesită o etapă obligatorie de consultare publică.

Revizuirea Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă a beneficiat un amplu proces de dezbatere publică (în Consiliile Consultative Regionale), la care au participat reprezentanții ministerului, ai autorităților publice locale, comunității oamenilor de afaceri, formațiunilor asociative, organizațiilor nonguvernamentale, camerelor de comerț și industrie, unităților de învățământ superior și de cercetare, a sindicatelor, asociațiilor profesionale și mass-media. Urmare acestui efort în anul 2008 a fost publicată Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030, document care se integrează în Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul Strategiei Naționale a României în domeniu. Acest document completează Strategia de la Lisabona, se dorește a fi un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice și pentru opinia publică, în scopul

schimbării comportamentului în societatea europeană și respectiv în societatea românească, prin implicarea activă a factorilor decizionali, publici și privați, precum și a cetățenilor în elaborarea, implementarea și monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile. Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene și statelor sale membre, implicând toate componentele instituționale la nivel comunitar și național. Este subliniată, de asemenea, importanța unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali, comunitățile locale și cetățenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile. În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:

 Protecția mediului, prin măsuri care să permită disocierea creșterii economice de impactul negativ asupra mediului;

 Echitatea și coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversității culturale, egalității de șanse și prin combaterea discriminării de orice fel;

 Prosperitatea economică, prin promovarea cunoașterii, inovării și competitivității pentru asigurarea unor standarde de viață ridicate și unor locuri de muncă abundente și bine plătite;

 Îndeplinirea responsabilităților internaționale ale UE prin promovarea instituțiilor democratice în slujba păcii, securității și libertății, a principiilor și practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume

Conform orientărilor strategice ale UE, printre obiectivele – țintă și modalitățile de acțiune pentru orizont 2013 – 2020 – 2030, amintim următoare provocări cruciale146:

Schimbările climatice și energia curate, (reprezintă un obiectiv general SDD/UE): Prevenirea schimbărilor climatice prin limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, precum și a efectelor negative ale acestora asupra societății și mediului, cu următoarele obiective naționale:

Satisfacerea necesarului de energie pe termen scurt și mediu și crearea premiselor pentru securitatea energetică a țării pe termen lung conform cerințelor unei economii moderne de piață, în condiții de siguranță și competitivitate; îndeplinirea obligațiilor asumate în baza Protocolului de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze cu efect de

146 Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030.

seră; promovarea și aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice și respectarea principiilor dezvoltării durabile, prin creșterea securității alimentării cu energie și a infrastructurii critice; creșterea competitivității în domeniul energiei, reducerea impactului asupra mediului și integrarea în piața regională de energie.

Asigurarea funcționării eficiente și în condiții de siguranță a sistemului energetic național, atingerea nivelului mediu actual al UE în privința intensității și eficienței energetice; îndeplinirea obligațiilor asumate de România în cadrul pachetului legislativ „Schimbări climatice și energie din surse regenerabile” și la nivel internațional în urma adoptării unui nou acord global în domeniu; promovarea și aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice și respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Alinierea la performanțele medii ale UE privind indicatorii energetici și de schimbări climatice; îndeplinirea angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în concordanță cu acordurile internaționale și comunitare existente și implementarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice, prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și implementarea de măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

Transportul durabil (obiectiv general SDD/UE): Asigurarea ca sistemele de transport să satisfacă nevoile economice, sociale și de mediu ale societății, reducând, în același timp, la minimum impactul lor nedorit asupra economiei, societății și mediului, prin îmbunătățirea comportamentului în raport cu mediul, se va diminua progresiv impactul global al emisiilor poluante din transporturi în vederea încadrării în obiectivele stabilite pentru România privind plafoanele naționale de emisii, unde transportul constituie sursa principală de poluare cu următoarele obiective naționale:

Promovarea unui sistem de transporturi în România care să faciliteze mișcarea în siguranță, rapidă și eficientă a persoanelor și mărfurilor la nivel național și internațional, în conformitate cu standardele europene. Se are în vedere modernizarea infrastructurilor de transport, accelerarea înnoirii parcului de vehicule, dezvoltarea progresivă a traficului pe căile

navigabile interioare prin modernizarea și dezvoltarea infrastructurii portuare, implementarea standardelor UE privind transportul indermodal sau combinat, minimizarea efectelor adverse ale transportului asupra mediului prin elaborarea unei strategii privind protecția mediului în domeniul transporturilor, corelată cu noile politici ale UE, inclusiv cu reglementările în domeniul maritim, focalizată pe indicatori privind nivelurile admisibile, metodele și mijloacele de monitorizare și control pentru emisiile poluante, gazele cu efect de seră și pentru zgomotele la sursă provenite din activitățile de transport.

Atingerea nivelului mediu actual al UE în privința eficienței economice, sociale și de mediu a transporturilor și realizarea unor progrese substanțiale în dezvoltarea infrastructurii de transport.

Apropierea de nivelul mediu al UE la toți parametrii de bază ai sustenabilității în activitatea de transporturi.

Producție și consum durabile (obiectiv general SDD/UE): Promovarea unor practici de consum și producție sustenabile.

Gestionarea eco-eficientă a consumului de resurse și valorificarea maximală a acestora prin promovarea unui model de consum și producție care să permită o creștere economică sustenabilă pe termen lung și apropierea treptată de nivelul mediu de performanță al țărilor UE. Pentru reducerea impactului negativ al activităților umane asupra mediului, se urmărește implementarea Planului de Acțiune al UE privind consumul și producția durabile prin angajarea unui dialog sistematic și permanent cu asociațiile patronale și cu partenerii sociali în vederea convenirii unor ținte de performanță ecologică și socială pentru principalele produse și procese, introducerea tehnologiilor ecologice și stimularea eco-inovației în toate întreprinderile și sectoarele economice.

Decuplarea creșterii economice de degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse și crearea de valoare adăugată și apropierea de indicii medii de performanță ai UE privind sustenabilitatea consumului și producției.

Conservarea și gestionarea resurselor naturale (obiectiv general SDD/UE): Îmbunătățirea gestionării resurselor naturale și evitarea exploatării lor excesive, recunoașterea valorii serviciilor furnizate de ecosisteme.

Reducerea decalajului existent față de alte state membre ale UE cu privire la infrastructura de mediu, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, prin dezvoltarea unor servicii publice eficiente în domeniu, conforme conceptului de dezvoltare durabilă și cu respectarea principiului “poluatorul plătește”, cu realizarea următoarelor obiective specific, care prevedeau:

îmbunătățirea calității și accesului la infrastructura de apă și apă uzată prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apă și canalizare în majoritatea zonelor urbane și stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor de apă/apă uzată;

dezvoltarea sistemelor de management integrat al deșeurilor prin îmbunătățirea gestionării deșeurilor și reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de județe;

reducerea impactului negativ asupra mediului și diminuarea schimbărilor climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localități;

conservarea biodiversității și a patrimoniului natural prin sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea rețelei Natura 2000;

reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra populației prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone.

Atingerea nivelului mediu actual al țărilor UE la parametrii principali privind gestionarea responsabilă a resurselor naturale, în măsura în care se acoperă necesarul de finanțare pe domeniul gospodăririi apelor și apelor uzate, localitățile cu peste 2.000 locuitori vor avea asigurată aprovizionarea cu apă potabilă de calitate și acces la canalizare precum și dotarea cu stații de epurare a apelor uzate, creșterea gradului de implementare a sistemelor de management integrat al deșeurilor, se va continua îmbunătățirea biodiversității și patrimoniului natural prin

perfecționarea gestionării ariilor naturale protejate, elaborarea planurilor de acțiune pentru prevenirea inundațiilor și intervențiile în cazul dezastrelor naturale, inclusiv pentru reabilitarea celei mai mari părți a zonei de litoral.

Sănătatea publică (obiectiv general SDD/UE): Promovarea unor servicii medicale de calitate în condiții de egalitate și îmbunătățirea protecției împotriva amenințărilor la adresa sănătății.

Planul financiar al POS Mediu a fost elaborat în strânsă corelare cu planul financiar al Cadrului Național Strategic de Referință al României pentru perioada 2007 – 2013. În conformitate cu Regulamentul Consiliului nr. 1083/2006, pentru finanțarea POS Mediu sumele au fost alocate atât din Fondul de Coeziune, cât și din Fondul European de Dezvoltare Regională.

Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile, a prevăzut pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu, aferent perioadei 2007 – 2013, un buget de aproximativ de 5.191 milioane euro, din care: 4.412,4 milioane euro (85,00%), reprezenta sprijinul comunitar prin Fondul de Coeziune (3.275,8 milioane euro) și Fondul European pentru Dezvoltare Regională (1.136,6 milioane euro), iar 778,6 milioane euro au fost asigurate din bugetul național.

Orientarea dezvoltării strategiilor de mediu în România s-a făcut prin folosirea metodei de evaluare „ex-ante" (determinarea evenimentelor, prețurilor și impacturilor viitoare), realizată de consultanți externi în cadrul proiectului PHARE RO-2004/016-772.04.03.01.06, pentru stabilirea principalelor obiective, respectiv147: Relevanța (cât de relevante erau obiectivele programului în raport cu necesitățile și prioritățile stabilite la nivel național și comunitar?), Eficacitatea (cât de realist era conceput programul astfel încât obiectivele sale generale și specifice puteau să fie atinse până în anul 2013 sau mai devreme?), Eficiența (cât de bine erau alocate resursele (contribuțiile) în raport cu rezultatele preconizate?), Consistența și Coerența (măsurile și obiectivele propuse erau legate în mod logic de rezultatele analizelor socio-economice, se completau reciproc, ceea ce

147 Programul Operațional Sectorial de MEDIU 2007 – 2013, versiunea August 2015.

reprezenta consistență și erau în conformitate cu obiectivele și domeniile de intervenție ale politicilor comunitare – obiectivele Strategiei de la Lisabona, naționale și regionale, în cazul coerenței), Utilitatea (atât efectele preconizate, cât și cele neprevăzute, erau realiste și satisfăcătoare, având în vedere contextul general al necesităților sociale, de mediu și economice), Durabilitatea (efectele obținute în cadrul programelor propuse se mențineau, chiar și după finalizarea acestora, fără a fi necesară o finanțare publică ulterioară), Sistemele de management și monitorizare (în ce măsură influențau acestea îndeplinirea obiectivelor programului și cât de mult contribuiau procedeele alese la obținerea unor rezultate pozitive).

Structura programului destinat sectorului de mediu din România, în funcție de necesitățile soluționării obiectivelor, justifica alocarea resurselor financiare de investiții în sectorul mediu, așa cum se arăta în Fișa de evaluare a necesităților de mediu în România, în funcție de presiunea asupra factorilor de mediu, obiectivele strategice și ponderea investițiilor.

Pentru perioada 2007 – 2013 s-a constatat că, principala presiune se regăsește în domeniul protecțiilor apelor, pentru care au fost alocate, sume consistente din Fondurile Europene. Toate proiectele majore strategice au fost condiționate de reorganizarea serviciilor de apă, în aria acoperită de proiect, cu scopul asigurării unor servicii de calitate, la tarife acceptabile și pentru a asigura o funcționare eficientă a investițiilor realizate prin POS Mediu. Proiectele de asistență tehnică ISPA și PHARE au sprijinit multe din județele României cu scopul creșterii performanței companiilor regionale de apă, care au implementat măsurile de cofinanțare, cu respectarea prevederilor Comisiei Europene. Un loc important în evaluarea proiectelor 1-a avut Evaluarea Strategică de Mediu (SEA), aceasta fiind una dintre principalele componente ale evaluării ex-ante, care s-a derulat în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1076/2004, privind procedura evaluării de mediu pentru planuri și programe, prin care se transpunea în legislația românească a Directivei UE nr. 2001/42 (Strategic Environmental Assessment – SEA.

Evaluarea sectorială a stării mediului din România

„Evaluarea ex-ante” a fost orientată spre acele sectoare de mediu care aveau până în anul 2005 cel mai mare impact negativ. Investițiile preconizate a se realiza

pe termen mediu, deși costisitoare, contribuiau în mod substanțial la dezvoltarea unei economii durabile, prin stimularea creării de noi locuri de muncă și dezvoltarea mediului de afaceri. Investițiile erau orientate pe sectoare: apă/apa uzată, deșeuri, poluarea solului, poluarea aerului, protecția naturii și a biodiversității, inundații, eroziune costieră. Comparativ cu celelalte state europene, România este o țară de dimensiuni medii ca suprafață și populație, situată în partea de sud-est a Europei, la intersecția principalelor axe europene de comunicație vest-sud-est și nord-sud-est. Situată în zona de interferență a ecosistemelor complexe carpato-danubian și danubiano-pontic, România, are o zestre naturală și peisagistică de o remarcabilă frumusețe, varietate și echilibru, resursele naturale fiind o componentă esențială a bogăției României.148

Valorificarea acestor resurse prin exploatarea atât a materiilor prime neregenerabile, cât și a celor regenerabile, precum și prelucrarea lor în produse necesare vieții, determină în mare măsură stadiul de dezvoltare economică și socială a țării, starea mediului și condițiile de trai ale populației. Scopul dezvoltării durabile constă în a găsi căile de creștere economică și dezvoltare, concomitent cu utilizarea rațională a resurselor naturale care pot avea o contribuție importantă pentru Uniunea Europeană, care se va înzestra astfel cu o importantă suprafață a două eco-regiuni semnificative în ansamblu și anume Dunărea cu Delta Dunării și Munții Carpați. În plus, România aduce în Uniunea Europeană habitate și specii aparținând a 5 regiuni biogeografice.

România este înzestrată cu toate tipurile de resurse de apă dulce (râuri, lacuri naturale și artificiale), 97,8 % din rețeaua hidrografică a României fiind dată de fluviul Dunărea. Volumul resurselor de apă utilizabile este de 2.660 m3/locuitor/an, în comparație cu media europeană de 4.000 m3/locuitor/an. Dacă sunt avute în vedere doar apele de suprafață, România cu aproximativ 1.770 m3/locuitor/an, se încadrează în categoria statelor cu resurse de apă relativ scăzute și se poziționează pe locul nouă, în raport cu statele europene.

148 Programul Operațional Sectorial de Mediu 2007 – 2013, versiunea August 2015.

Apele de suprafață: constituie sursa principală pentru necesitățile umane, inclusiv pentru apă potabilă, rețeaua hidrografică a României este asigurată aproape în totalitate (97,8%) de bazinul fluviului Dunărea, excepție făcând zona Dobrogei, în care râurile se varsă direct în Marea Neagră. La nivel național, există 78.905 km, de cursuri de apă, și peste, 22.000 km sunt monitorizați și utilizați în scopuri economice, multe din acestea prezentând risc crescut de poluare. Cele mai importante surse de poluare care determină o calitate scăzută a apei, sunt reprezentate de gospodării, creșterea animalelor, industria chimică, extractivă și metalurgică.

Apele subterane, din bazinele hidrografice, care au un potențial utilizabil din punct de vedere economic de 5,5 miliarde m3/an, ceea ce echivalează cu aproximativ 250 m3/locuitor/an, și sunt parțial poluate de industria extractivă și producătoare, respectiv activitățile agricole intense din trecut.

Apele uzate. Calitatea apelor de suprafață este influențată de ape uzate, când acestea nu sunt epurate, sau inadecvat epurate, înainte de a fi descărcate în receptoare. La nivelul anului 2005, conform datelor statistice, 65% din volum total de ape evacuate era de 4.034 milioane m3/an, respectiv, 2.626 milioane m3/an, o reprezentau apele uzate ce trebuie epurate. În anul 2014149, volumul de apă evacuat a fost de 1.950 milioane m3/an, la care se adaugau 2835 milioane m3/an, care constituiau apele de răcire provenite preponderent din industria energetică, care nu necesitau epurare. În raport cu proveniența lor, apele uzate se clasifică în: ape uzate menajere, ape uzate urbane și ape uzate industriale. Apele uzate menajere, sunt cele care se evacuează după ce au fost folosite pentru nevoi gospodărești în locuințe și unități de folosință publică. Apele uzate urbane sunt definite ca ape uzate menajere sau amestec de ape uzate menajere cu ape uzate industriale (în general provenite din industria agro-alimentară) și/sau ape meteorice – sunt colectate prin sisteme de canalizare și preluate și epurate în stații de epurare. Colectarea, epurarea și evacuarea apelor uzate urbane este reglementată prin prevederile Directivei 91/271/CEE cu modificările ulterioare. Apele uzate industriale sunt cele care sunt evacuate ca urmare a folosirii lor în procese tehnologice de obținere a unor produse finite industriale sau agro-industriale. După proveniența lor, apele uzate industriale pot fi: ape de răcire, care formează volumul majoritar al apelor uzate industriale fiind

149 Sinteza calității apelor din România în anul 2014.

poluate termic, prezente în cazul industriei hidroenergetice; ape de spălare, ocupă locul doi ca volum – apar într-o mare varietate de industrii și rezultă din folosirea apei pentru antrenarea și îndepărtarea unor materiale nedorite; ape de proces sunt cele ce au servit ca mediu de diluție sau de reacție în procesul de prelucrare a materiilor prime – au un volum relativ redus, dar sunt foarte concentrate. Apele uzate neepurate din aglomerările umane (orașe și sate – zonele locuite cele mai concentrate) contribuie la poluarea apelor de suprafață și subterane. Poluarea se datorează în principal următoarelor aspecte150:

Ratei reduse a racordării populației la sistemele de colectare și epurare a apelor uzate;

Funcționării necorespunzătoare a stațiilor de epurare existente;

Managementului necorespunzător al nămolurilor de la stațiile de epurare (produse secundare ale procesului de epurare a apelor uzate);

Dezvoltării zonelor urbane fără asigurarea și dotarea cu sisteme și instalații de alimentare cu apă și canalizare, care se reflectă apoi prin evacuările de ape neepurate în emisarii naturali, ceea ce duce la o protecție insuficientă a resurselor de apă.

Impactul cel mai mare asupra apelor de suprafață, în special în ceea ce privește poluarea cu substanțe organice și nutrienți (azot și fosfor) îl au cele 22 aglomerări umane mari din România, cu o populație de peste 150.000 locuitori echivalenți (l.e.). Intensitatea impactului surselor de poluare asupra receptorilor naturali depinde de două caracteristici principale ale apelor uzate: debitul efluent și încărcarea cu substanțe poluante, pe activități din economia națională.

Domeniile din activitatea economică care au o contribuție însemnată la constituirea potențialului de poluare sunt captare și prelucrare apă pentru alimentare populație, Energie electrică și termică și prelucrări chimice, pentru majoritatea indicatorilor chimici la care se adaugă și domenii ca Industria metalurgică și construcții de mașini și Industria extractivă la un număr mai mic de indicatori.

Rețeaua publică de alimentare cu apă potabilă, situează România între țările cu o acoperire de nivel mediu în Europa, având în vedere că numai 65% din

150Raport național privind starea mediului pentru anul 2013.

populație beneficiază de apă potabilă asigurată din rețeaua publică. Populația rezidentă în 256 localități urbane este de 11.551.096 locuitori, 86% din aceasta fiind aprovizionată cu apă potabilă prin intermediul sistemului public. Cifrele raportate arată că într-un număr de 55 localități urbane (21,5%), populația este conectată în proporție de 100% la sistemul public de alimentare cu apă. În anul 2012, conform datelor statistice numărul localităților cu instalații de alimentare cu apă potabilă la sfârșitul anului 2012 era de 2328, din care numărul municipiilor și orașelor era de 317, iar lungimea totală simplă a rețelei de distribuție a apei potabile era de 68.299 km, municipiile și orașele însumând 27.680 de km. La sfârșitul anului 2014 lungimea totală simplă a rețelei de distribuție a apei potabile a crescut la 74.263 km, municipiile și orașele însumând 28.322 de km. Cantitatea de apă potabilă distribuită consumatorilor din toată țara s-a cifrat la sfârșitul anului 2014, la 995.491 mii m3, din această cantitate, apa potabilă distribuită pentru uz casnic s-a ridicat la 684.451 mii m3, reprezentând 68,8% din total.

Rețeaua de canalizare. La sfârșitul anului 2005, numărul localităților dotate cu instalații de canalizare publică era de 693. Rețeaua de canalizare avea o lungime totală de 18.381 km, din care în mediul urban 16.397 km. Doar 73% din lungimea totală a străzilor erau echipate cu rețele de canalizare în mediul urban. În anul 2014, activitatea de evacuare a apelor uzate din gospodăriile populației și din unitățile economice și sociale, precum și tratarea lor în stații de epurare, s-a desfășurat în 311 municipii și orașe și în 760 comune. Lungimea totală a rețelei de canalizare din România, la sfârșitul anului 2014, a fost de 28.660 km, din care 20.977 km în municipii și orașe. Un număr de 9.391.503 locuitori aveau locuințele conectate la sistemele de canalizare, aceștia reprezentând 47,1% din populația României. În ceea ce privește epurarea apelor uzate, populația cu locuințele conectate la sistemele de canalizare prevăzute cu stații de epurare a fost de 8.998.262 persoane, reprezentând 45,1% din populația țării.

Una dintre problemele importante cu care se confruntă România în domeniul protecției mediului o reprezintă gestionarea deșeurilor și se referă la activitățile de colectare, transport, tratare, valorificare și eliminare a acestora.

Principiile de bază ale politicii de mediu a României sunt stabilite în conformitate cu prevederile europene și internaționale, asigurând protecția și conservarea naturii, a diversității biologice și utilizarea durabilă a componentelor acesteia. Principalele principii care stau la baza activităților de gestionare a deșeurilor sunt următoarele151:

principiul protecției resurselor primare, formulat în contextul mai larg al conceptului de “dezvoltare durabilă”, stabilește necesitatea de a minimiza și eficientiza utilizarea resurselor primare, în special a celor neregenerabile, punând accentul pe utilizarea materiilor prime secundare;

principiul măsurilor preliminare, corelat cu principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, care nu presupun costuri excesive (BATNEEC), stabilește că, pentru orice activitate (inclusiv pentru gestionarea deșeurilor), trebuie să se țină cont de următoarele aspecte principale: stadiul curent al dezvoltării tehnologiilor, cerințele pentru protecția mediului, alegerea și aplicarea acelor măsuri fezabile din punct de vedere economic;

principiul prevenirii, care stabilește ierarhizarea activităților de gestionare a deșeurilor, în ordinea descrescătoare a importanței care trebuie acordată: evitarea apariției, minimizarea cantităților, tratarea în scopul recuperării, tratarea și eliminarea în condiții de siguranță pentru mediu;

principiul poluatorul plătește, corelat cu principiul responsabilității producătorului și cel al responsabilității utilizatorului, stabilește necesitatea creării unui cadru legislativ și economic corespunzător, astfel încât costurile pentru gestionarea deșeurilor să fie suportate de generatorul acestora;

principiul substituției stabilește necesitatea înlocuirii materiilor prime periculoase cu materii prime nepericuloase, evitându-se astfel apariția deșeurilor periculoase;

principiul proximității, corelat cu principiul autonomiei stabilește că deșeurile trebuie să fie tratate și eliminate pe cât posibil pe teritoriul național și cât mai aproape de sursa de generare; în plus, exportul deșeurilor periculoase este acceptat numai către acele țări care dispun de tehnologii adecvate de eliminare și numai în condițiile respectării cerințelor privind comerțul internațional cu deșeuri;

151Planul Național de Gestionare a Deșeurilor.

principiul subsidiarității (corelat și cu principiul proximității și cu principiul autonomiei) stabilește acordarea competențelor astfel încât deciziile în domeniul gestionării deșeurilor să fie luate la cel mai scăzut nivel administrativ față de sursa de generare, dar pe baza unor criterii uniforme la nivel regional și național;

principiul integrării stabilește că activitățile de gestionare a deșeurilor fac parte integrantă din activitățile social-economice care le generează.

Planul Național de Gestionare a Deșeurilor se aplică pentru toate tipurile de deșeuri solide și lichide, după cum urmează:

deșeuri municipale (menajere și asimilabile din comerț, instituții și servicii);

nămoluri de la stațiile de epurare a apelor uzate orășenești;

deșeuri din construcții și demolări;

deșeuri de producție nepericuloase și periculoase, exceptate de la prevederile planului fiind următoarele tipuri de deșeuri:

deșeuri radioactive;

roci și deponii de sol, precum și depozite de resurse minerale rezultate de la foraje, din prospecțiuni geologice și operațiuni de exploatare subterană a bogațiilor subsolului (inclusiv din cariere de suprafață);

carcasele de animale și dejecțiile animaliere;

efluenții gazoși emiși în atmosferă;

apele uzate;

deșeurile de explozibili expirați.

Pe lângă Planul național de gestionare a deșeurilor și Strategia națională de gestionare a deșeurilor, aprobate prin Hotărârea nr. 1.470/2004, prin Hotărârea nr. 870/2013, s-a aprobat Strategia națională de gestionare a deșeurilor 2014-2020.

Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor (SNGD) a apărut din necesitatea identificării obiectivelor și politicilor de acțiune, pe care România trebuie să le urmeze în domeniul gestionării deșeurilor în vederea atingerii statutului de

„societate a reciclării“.

Problematica privind impactul negativ asupra mediului și sănătății umane, ca urmare a eliminării deșeurilor prin utilizarea unor metode și tehnologii nepotrivite rămâne de actualitate, mai ales în contextul tendinței susținute de creștere a cantităților de deșeuri generate. Devine astfel necesară includerea în prioritățile

strategice a unor aspecte la fel de importante precum declinul resurselor naturale și oportunitatea utilizării deșeurilor ca materie primă pentru susținerea unor activități economice.

În sensul celor afirmate, scopul SNGD este de a îndrepta România către o

„societate a reciclării“prin152:

Prioritizarea eforturilor din domeniul gestionării deșeurilor, în conformitate cu ierarhia deșeurilor;

Încurajarea prevenirii generării deșeurilor și reutilizarea pentru o mai mare eficiență a resurselor;

Dezvoltarea și extinderea sistemelor de colectare separată a deșeurilor în vederea promovării unei reciclări de înaltă calitate;

Dezvoltarea/implementarea tehnologiilor/instalațiilor de reciclare și/sau valorificare cu randament ridicat de extragere și utilizare a materiei prime din deșeuri;

Evitarea exporturilor și încurajarea importurilor unor tipuri de deșeuri pentru care există tehnologii de reciclare/valorificare;

Susținerea recuperării energiei din deșeuri, după caz, pentru deșeurile care nu pot fi reciclate;

Reducerea cantităților de deșeuri eliminate prin depozitare.

SNGD stabilește politica și obiectivele strategice ale României în domeniul gestionării deșeurilor pe termen scurt (anul 2015) și mediu (anul 2020). Pentru implementarea pe termen scurt a strategiei se elaborează Planul Național de Gestionare a Deșeurilor (PNGD), care conține detalii referitoare la acțiunile care trebuie întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor strategiei, la modul de desfășurare a acestor acțiuni, cuprinzând ținte, termene și responsabilități pentru implementare.

SNGD trebuie să se alinieze la noile cerințe legislative, la noile evoluții tehnologice din domeniu și să îmbunătățească participarea publicului la luarea deciziei de mediu prin programe de instruire și educare a populației în domeniul gestionării deșeurilor.

Necesitatea revizuirii SNGD derivă în principal din următoarele motive:

152 Hotărârea nr. 870/2013 privind aprobarea Strategiei naționale de gestionare a deșeurilor 2014-2020.

stabilirea unor noi concepte la nivel european privind gestionarea deșeurilor (în principal necesitatea abordării deșeului ca resursă și principiul responsabilității extinse a producătorului);

adoptarea Directivei 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive (noua Directivă Cadru privind deșeurile) și transpunerea sa în legislația națională, precum și necesitatea integrării principiilor și prevederilor sale în documentele de programare naționale;

înglobarea prevederilor și cerințelor legislative apărute în perioada 2004 –

2012;

dezvoltarea proiectelor privind implementarea sistemelor integrate de

gestionare a deșeurilor, aflate în diferite stadii de realizare, în cadrul cărora este propusă și implementarea unor tehnologii noi de tratare a deșeurilor noi pentru România;

2012.

modificările de natură instituțională și organizatorică din perioada 2004 –

Prevederile SNGD ca și mod de abordare se aplică pentru toate tipurile de

deșeuri reglementate prin Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, respectiv: Deșeuri municipale și asimilabile din comerț, industrie, instituții,

inclusiv fracții colectate separat;

Fluxuri specifice de deșeuri: deșeuri de ambalaje, deșeuri din construcții și demolări, vehicule scoase din uz, deșeuri de echipamente electrice și electronice, baterii și acumulatori uzați, uleiuri uzate, anvelope uzate, deșeuri cu conținut de PCB/PCT, deșeuri cu conținut de azbest, deșeuri din activități de ocrotire a sănătății umane și activități conexe. Împreună cu Planul Național de Gestionare a Deșeurilor care va aborda, cu măsuri specifice, fiecare flux de deșeuri, strategia își propune să creeze cadrul național de planificare necesar pentru dezvoltarea și implementarea unui management integrat/durabil al deșeurilor.

Menținerea echilibrului dintre om și natură, în concordanță cu progresul socio-economic al societății, concept de bază al dezvoltării durabile, reprezintă soluția viabilă a celor două tendințe contradictorii, reprezentate în primul rând de creșterea economică, comparativ cu protecția resurselor de mediu, prim eliminarea risipei și creșterea calității mediului.

Creșterea economică și dezvoltarea tehnologiilor moderne din ultimele decenii au adus noi niveluri de confort în viețile noastre. Acest fapt a condus la o cerere și mai mare de produse și servicii și, implicit, la o cerere crescândă de energie și resurse. Modul în care producem și consumăm contribuie la multe dintre problemele de mediu din prezent, cum ar fi încălzirea globală, poluarea, epuizarea resurselor naturale și pierderea biodiversității. Multe dintre produsele pe care le cumpărăm și le utilizăm în fiecare zi au un impact semnificativ asupra mediului, de la materialele folosite pentru fabricarea acestora până la energia necesară pentru utilizarea lor și la deșeurile care rezultă în urma scoaterii lor din uz.

Gestionarea eficientă, durabilă a deșeurilor are ca obiectiv general prevenirea și restrângerea rațională a impactului potențial negativ cu mediul natural. Gradul de urbanizare, tipul de tehnologie utilizată în producție, specificul și structura consumului, nivelul dezvoltării societății și civilizației, nivelul veniturilor populației și stilul de viață al acesteia, influențează activ și major activitatea de protecție a mediului înconjurător împotriva poluării cu deșeuri.

Având în vedere atât restricțiile de costuri, cât și cele ecologice, gestionarea eficientă durabilă a deșeurilor impune cu necesitate soluții alternative pentru a răspunde cerințelor prin distrugerea deșeurilor sau recuperarea valorii rămase, prin gestionarea integrată a deșeurilor.

Abordarea Uniunii Europene în ceea ce privește gestionarea deșeurilor se bazează pe trei direcții principale de acțiune:

Prevenirea generării deșeurilor – factor considerat a fi extrem de important în cadrul oricărei strategii de gestionare a deșeurilor, direct legat atât de îmbunătățirea metodelor de producție cât și de determinarea consumatorilor să își modifice obiceiurile de consum, generând astfel cantități mai reduse de deșeuri;

Reciclarea și valorificarea – încurajarea unui nivel ridicat de recuperare a materialelor componente, preferabil prin reciclare materială. În acest sens sunt identificate câteva fluxuri de deșeuri pentru care reciclarea materială este prioritară: deșeurile de ambalaje, vehicule scoase din uz, deșeuri de baterii, deșeuri din echipamente electrice și electronice;

Eliminarea finală a deșeurilor – în cazul în care deșeurile nu pot fi valorificate, acestea trebuie eliminate în condiții de siguranță pentru mediu și sănătatea umană, cu un program strict de monitorizare.

În anul 2010, Comisia Europeană a lansat Strategia Europa 2020 – o strategie pentru creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, cu scopul de a ghida dezvoltarea economică a UE în următorii zece ani. Noua strategie are ca obiectiv general transformarea UE într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, pentru a oferi un nivel ridicat al ocupării forței de muncă, al productivității și pentru a asigura coeziunea economică, socială și teritorială a Uniunii. În anul 2013, Guvernul României a adoptat Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor 2014 – 2020, prin care își propune următoarele direcții de acțiune principale:

Prioritizarea eforturilor în domeniul gestionării deșeurilor în linie cu ierarhia deșeurilor;

Dezvoltarea de măsuri care să încurajeze prevenirea generării de deșeuri și reutilizarea, promovând utilizarea durabilă a resurselor;

Creșterea ratei de reciclare și îmbunătățirea calității materialelor reciclate, lucrând aproape cu sectorul de afaceri și cu unitățile și întreprinderile care valorifică deșeurile;

Promovarea valorificării deșeurilor din ambalaje;

Reducerea impactului produs de carbonul generat de deșeuri;

Încurajarea producerii de energie din deșeuri pentru deșeurile care nu pot fi reciclate;

Organizarea bazei de date la nivel național și eficientizarea procesului de monitorizare;

Implementarea conceptului de ”analiză a ciclului de viață” în politica de gestiune a deșeurilor. De asemenea, se dorește îmbunătățirea serviciilor către populație și sectorul de afaceri prin:

Încurajarea investițiilor verzi;

Susținerea inițiativelor care premiază și recompensează populația care reduce, reutilizează și reciclează deșeurile din gospodării;

Colaborarea cu autoritățile administrației publice locale pentru creșterea eficienței și calității deșeurilor colectate, făcându-le mai ușor de reciclat;

Colaborarea cu autoritățile administrației publice locale și sectorul de afaceri pentru îmbunătățirea sistemelor de colectare a deșeurilor.

Prin politicile privind gestionarea deșeurilor Uniunea Europeană își propune să reducă impactul deșeurilor asupra mediului și sănătății și să îmbunătățească eficiența energetică în cadrul Uniunii. Pentru ca aceste acțiuni să fie eficiente, ele trebuie să vizeze fiecare stadiu din durata de exploatare a resursei. Aplicarea instrumentelor stabilite în legislația comunitară existentă, cum ar fi diseminarea celor mai bune tehnici disponibile sau a unui design ecologic al produselor, reprezintă, așadar, factori importanți pentru atingerea acestui scop. Obiectivul pe termen lung al politicilor Uniunii este de a reduce cantitatea de deșeuri generate și, atunci când generarea deșeurilor nu poate fi evitată, de a promova utilizarea acestora ca resursă și de a obține niveluri mai ridicate în ceea ce privește reciclarea și eliminarea lor în condiții de siguranță. Astfel s-a deschis deja drumul către o nouă gândire în ceea ce privește gestionarea deșeurilor. Aceasta stabilește o răspundere extinsă a producătorului și descrie factori puternici și inovatori de stimulare a unei producții sustenabile, ținând seama de întregul ciclu de viață al produselor. Statele membre sunt încurajate să adopte măsuri legislative și nelegislative pentru a consolida reutilizarea și prevenirea, reciclarea și alte operațiuni de valorificare a deșeurilor. Producătorii trebuie încurajați să se implice în crearea de puncte de acceptare a produselor scoase din uz. Aceștia pot să se angajeze în gestionarea deșeurilor și să își asume responsabilitatea financiară pentru activitatea respectivă. De asemenea, ei vor pune la dispoziția publicului informații cu privire la posibilitățile de reutilizare sau de reciclare a unui produs. Se vor lua măsuri corespunzătoare prin care să se încurajeze proiectarea de produse care să aibă un impact mai mic asupra mediului și care să genereze mai puține deșeuri în cursul producției și al utilizării ulterioare. Aceste măsuri pot încuraja dezvoltarea, producerea și comercializarea de produse cu utilizări multiple, care sunt durabile din punct de vedere tehnic și permit o gestionare ecologică la sfârșitul ciclului de viață. Directiva Cadru privind Deșeurile impune Statelor Membre să realizeze programe de prevenire a generării deșeurilor. Aceste programe includ obiective specifice de prevenire ce trebuie implementate la nivelul corespunzător și care trebuie făcute publice.

În ceea ce privește solul, acesta reprezintă principala resursă de hrană a omenirii. Solul este suportul și mediul de viață pentru plantele superioare terestre, principalul mijloc de producție vegetală și forestieră. Datorită creșterii continue a

populației globului se impune cultivarea unor suprafețe din ce în ce mai mari, ceea ce antrenează degradarea tot mai accentuată a solului, concomitent cu scăderea producției agricole. Activitățile de producție au provocat și provoacă fenomene care deteriorează solurile în diferite moduri. La nivelul țării noastre astfel de fenomene sunt generate de eroziunea solului, compactarea stratului accesibil plantelor, dezechilibre de nutriție în sol, poluarea chimică și biologică, excavările de terenuri, distrugerea completă a solului prin lucrări miniere la zi, exploatarea de balast, acoperirea solului cu deșeuri și reziduri lichide sau solide, inclusiv dejecții, depozite de diferite reziduri, cenușă de la termocentrale, steril din activități miniere, fosfo – ghips de la fabricile de îngrășăminte fosfatice.

Principalii factori restrictivi ai calității solurilor sunt seceta, eroziunea și alunecările, excesul periodic de umiditate, sărăturare, compactare, acidifiere accentuată și asigurarea slabă a solurilor în special cu humus și fosfor. Suprafața amenajărilor agricole cu îmbunătățiri funciare însumează 8,4 milioane ha, cu mențiunea că o bună parte din lucrările respective nu sunt întreținute. Fertilizarea chimică a solurilor este în declin, cantitatea medie de N, P, K, scăzând de la 130 kg/ha teren arabil în anul 1986 la 50 kg/ha în anul 2013. Fertilizarea organică s-a aplicat în ultimii ani doar pe circa 6,5% din suprafața cultivabilă, utilizându-se circa 22 t/ha gunoi în anul 2013. Consumul de produse fitosanitare a scăzut de la 1,18 kg substanță activă/ha în 1999 la 0,87 kg substanță activă/ha de teren arabil în anul 2013.

Menținerea și îmbunătățirea gradului de fertilitate a solului constitute o preocupare majoră a tuturor țărilor, pentru asigurarea în primul rând a nevoilor de hrană ale populației care se află într-o continua creștere. Pe de altă parte presiunea antropică puternică asupra solului a dus în multe zone la dereglarea echilibrului complex stabilit între factorii abiotici si biotici ai solului, echilibru care trebuie restabilit. Din acest punct de vedere activitățile de protecție a solului se împart în două mari categorii: activități de îmbunătățiri funciare și activități de prevenire și combatere a poluării solului.

Îmbunătățirile funciare cuprind totalitatea lucrărilor care au drept scop punerea în valoare a capacității de producție a terenurilor agricole, și sunt realizate prin următoarele categorii de lucrări: irigațiile în vederea înlăturării deficitului de apă din sol, care presupune următoarele faze: captarea apei dintr-o sursă; transportul

apei; distribuirea apei; colectarea și evacuarea surplusului de apă. Prevenirea și combaterea excesului dăunător de apă din sol se face prin realizarea următoarelor tipuri de lucrări: îndiguiri, regularizarea cursurilor de apă, desecări si drenaje. Prevenirea și combaterea eroziunii solului se realizează printr-o serie de masuri înglobate in trei mari categorii: măsuri agrotehnice; măsuri hidrotehnice; măsuri silvice. Ridicarea fertilității solurilor slab productive și neproductive se realizează prin: defrișarea și curățirea terenurilor virane, nivelarea și modelarea terenurilor accidentate, ameliorarea terenurilor sărăturate, amendarea solurilor acide.

Prevenirea și combaterea poluării solului presupune desfășurarea lucrărilor și practicilor curente din agricultură și silvicultură prin respectarea unor prevederi. Lucrările și practicile curente din agricultură și silvicultură trebuie să se desfășoare în conformitate cu o serie de norme tehnice de protecție a calității solului: reducerea la minimum a numărului de treceri al tractoarelor prin efectuarea mai multor lucrări la o singura trecere folosind mașini mulțioperaționale, asigurarea presiunii în pneuri conform prevederilor tehnice pentru reducerea tasării si distrugerii structurii solului; efectuarea lucrărilor, specifice culturilor agricole numai în condiții de umiditate optimă a solului; controlul periodic al stării de aciditate a solului și aplicarea de amendamente calcice după instrucțiunile în vigoare; efectuarea studiilor agrochimice pentru flecare unitate de producție și stabilirea științifică a tratamentelor și lucrărilor necesare de către instituțiile de specialitate autorizate în acest scop; prevenirea ridicării gradului de mineralizare a apelor freatice printr-o bună funcționare a sistemului de desecare-drenare, prin irigații de spălare aplicate în special în afara perioadei vegetative; reducerea la minim a pierderilor de apă din sistemul de irigații; asigurarea acoperirii cât mai îndelungate a solului cu covor vegetal sau resturi vegetale, pentru reducerea la minimum a evaporării apei direct de la suprafața solului; folosirea la irigat a apelor nepoluate; folosirea numai a îngrășămintelor, amendamentelor, pesticidelor aprobate de către organele autorizate în dozele recomandate.

Prin însăși existența lor, pădurile oferă adăpost multor specii din fauna cinegetică, dar oferă posibilitatea recoltării și altor produse în afara lemnului, ca fructele de pădure, ciupercile din flora spontană, specii erbacee folosite în scop medicinal sau ornamental, rășini. Gestionarea durabilă a pădurilor asigură realizarea funcțiilor lor multiple de natură economică, socială și ecologică. Influența antropică

asupra pădurii este în general negativă și rezultă din încălcarea prevederilor legislației silvice și de mediu privind tăierile de arbori, amenajarea locurilor de campare, colectarea și transportarea deșeurilor menajere în locuri stabilite, amenajarea vetrelor de foc. Măsurile ce trebuie întreprinse în domeniul forestier pentru a realiza o dezvoltare durabilă a ecosistemelor forestiere trebuie să vizeze: promovarea regenerării naturale prin alegerea corectă a tratamentelor, executarea la timp și de calitate a lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor, refacerea arboretelor afectate de factori destabilizatori, protecția solurilor forestiere prin evitarea defrișărilor și a tehnologiilor inadecvate de recoltare a masei lemnoase, asigurarea fondurilor necesare pentru compensațiile ce trebuiesc acordate proprietarilor care nu pot recolta masa lemnoasă datorită restricțiilor impuse de funcțiile pădurii.

În condițiile în care se va asigura o politică coerentă în ceea ce privește managementul durabil pentru fondul forestier național, efectele asupra elementelor de mediu (stăvilirea torențialității, ameliorarea terenurilor degradate, îmbunătățirea condițiilor de climă cu efecte favorabile asupra recoltelor agricole etc.) vor contribui și la menținerea echilibrului CO2 din atmosferă, prin sporirea considerabilă a carbonului stocat de arbori și cel din solurile forestiere. Creșterea suprafeței pădurilor și a celorlalte terenuri acoperite cu vegetație forestieră, pe lângă stăvilirea torențialității, ameliorarea terenurilor degradate, îmbunătățirea condițiilor de climă, cu efecte favorabile asupra recoltelor agricole etc., va contribui și la menținerea echilibrului CO2 din atmosferă, prin sporirea considerabilă a carbonului stocat în arbori și în solurile forestiere, de la circa 1.225 milioane tone în prezent, la circa 1.600 milioane tone în viitor, când s-ar realiza o structură adecvată a ecosistemelor forestiere nou create.

Începând cu anul 1990, emisiile principalilor poluanți au scăzut în România, ca urmare a reducerii masive a producției economice în majoritatea zonelor industriale, închiderii mai multor instalații poluatoare, la unii poluați industriali reducerea depășind 50%, care au condus la îmbunătățirea calității aerului în multe asemenea zone.

În octombrie 2004, cu sprijinul proiectului PHARE 2001, Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, a elaborat Strategia Națională pentru Protecția Atmosferei din România, care avea ca obiective principale:

menținerea calității aerului ambiental în zonele în care aceasta se conformează cu limitele stabilite în normele legale în vigoare;

îmbunătățirea calității aerului ambiental în zonele în care aceasta nu se conformează cu limitele stabilite în normele legale în vigoare;

adoptarea măsurilor necesare pentru minimizarea și, în final, eliminarea impactului negativ asupra mediului și/sau a impactului transfrontier;

îndeplinirea tuturor obligațiilor asumate prin acordurile internaționale și tratatele la care România este parte.

Realizarea acestor obiective aveau în vedere orizontul de timp de până la aderare, și anume 2004 – 2006, dar și un orizont mai lung de timp, 2007 – 2013, când România devenea stat membru al Uniunii Europene. Stabilirea acestor obiective s-a făcut luând în considerare necesitatea de a proteja sănătatea oamenilor și mediul natural fără însă a impune locuitorilor și mediului economic din România costuri economice și sociale inacceptabile. Aceste obiective reprezintă o parte importantă din obiectivul Guvernului de a promova și realiza dezvoltarea durabilă a țării. România este prima țară inclusă în Anexa I (țările dezvoltate și țările cu economie în tranziție) a Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC), care a ratificat Protocolul de la Kyoto la UNFCCC, angajându-se să reducă emisiile de gaze cu efect de seră (GHG) cu 8%, în prima perioadă de angajament (2008-2012), față de anul de bază (1989). De asemenea, prin Legea nr. 271/2003, România a ratificat, Convenția asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi și cele trei protocoale ulterioare referitoare la reducerea acidifierii, eutrofizării și nivelului de ozon tropospheric, țara noastră și-a luat angajamentul ca începând cu anul 2010 nivelul emisiilor să se încadreze în plafoanele prevăzute de Protocolul de la Goteborg.

Hotărârea nr.731/2004 pentru aprobarea Strategiei Naționale pentru Protecția Atmosferei din România a fost înlocuită cu Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător, prezenta lege prevede măsuri la nivel național, cu privire la:

definirea și stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător destinate să evite și să prevină producerea unor evenimente dăunătoare și să reducă efectele acestora asupra sănătății umane și a mediului ca întreg;

evaluarea calității aerului înconjurător pe întreg teritoriul țării pe baza unor metode și criterii comune, stabilite la nivel european;

obținerea informațiilor privind calitatea aerului înconjurător pentru a sprijini procesul de combatere a poluării aerului și a disconfortului cauzat de acesta, precum și pentru a monitoriza pe termen lung tendințele și îmbunătățirile rezultate în urma măsurilor luate la nivel național și european;

garantarea faptului că informațiile privind calitatea aerului înconjurător sunt puse la dispoziția publicului;

menținerea calității aerului înconjurător acolo unde aceasta este corespunzătoare și/sau îmbunătățirea acesteia în celelalte cazuri;

promovarea unei cooperări crescute cu celelalte state membre ale Uniunii Europene în vederea reducerii poluării aerului;

îndeplinirea obligațiilor asumate prin acordurile, convențiile și tratatele internaționale la care România este parte.

Evaluarea calității aerului înconjurător reglementată prin Legea 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător transpune Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa și Directiva 2004/107/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind arsenul, cadmiul, mercurul, nichelul, hidrocarburile aromatice policiclice în aerul înconjurător. Poluanții atmosferici luați în considerare în evaluarea calității aerului înconjurător sunt: dioxidul de sulf (SO2), dioxidul de azot (NO2), oxizi de azot (NOx), particulele în suspensie (PM10 și PM2,5), plumbul (Pb), benzenul (C6H6) monoxidul de carbon (CO), ozonul (O3), arsenul (As), cadmiul (Cd), nichelul (Ni), hidrocarburile aromatice policiclice/Benzo(a) piren (BaP), mercurul (Hg). Evaluarea calității aerului înconjurător în România se realizează permanent prin intermediul stațiilor automate care fac parte din Rețeaua Națională de Monitorizare a Calității Aerului (R.N.M.C.A.), repartizate pe întreg teritoriul țării, după cum urmează: stații de fond urban și suburban pentru evaluarea nivelului de fond al poluării pentru zonele urbane și suburbane; stații industriale pentru evaluarea aportului emisiilor din surse industriale; stații de trafic pentru evaluarea

aportului emisiilor din trafic; stații de fond rural pentru evaluarea nivelului de fond al poluării pentru zonele rurale. Stațiile sunt dotate cu analizoare automate care măsoară continuu concentrațiile în aerul înconjurător ale următorilor poluanți: dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (NO2, NOx), monoxid de carbon (CO), benzen (C6H6), ozon (O3), particule în suspensie (PM10 și PM2,5). Acestora li se adaugă echipamente de laborator utilizate pentru măsurarea concentrațiilor de metale grele: plumb (Pb), cadmiu (Cd), arsen (As), nichel (Ni), din particule în suspensie și din depuneri. Punctele de prelevare sunt amplasate în concordanță cu criteriile stabilite de directivele europene privind calitatea aerului. Punctele de prelevare destinate protejării sănătății umane se amplasează în așa fel încât să furnizeze date referitoare la următoarele aspecte: ariile din interiorul zonelor și aglomerărilor în care apar cele mai mari concentrații la care populația este susceptibilă a fi expusă în mod direct sau indirect pentru o perioadă de timp semnificativă în raport cu perioadele de mediere ale valorii/valorilor limită/țintă; nivelurile din alte perimetre (arii) din zonele și aglomerările reprezentative pentru nivelul de expunere a populației; depunerile care reprezintă expunerea indirectă a populației prin lanțul alimentar. Stațiile de fond urban se amplasează astfel încât nivelul de poluare să fie influențat de contribuțiile integrate ale tuturor surselor din direcția opusă vântului. Stațiile de fond rural se amplasează astfel încât nivelul de poluare caracteristic să nu fie influențat de aglomerările sau de zonele industriale din vecinătatea sa. Atunci când se evaluează aportul surselor industriale, cel puțin unul dintre punctele de prelevare este instalat pe direcția dominantă a vântului dinspre sursă, în cea mai apropiată zonă rezidențială. Atunci când concentrația de fond nu este cunoscută, se amplasează un punct de prelevare suplimentar înaintea sursei de poluare, pe direcția dominantă a vântului. În zonele cu importante surse de emisii provenite de la activități economice sau în zonele cu poluare istorică, calitatea aerului se evaluează suplimentar folosind rezultatele măsurărilor indicative în puncte de prelevare aflate în apropierea surselor de emisii.

Principalele surse de poluare sunt industria și transporturile.

Activitățile industriale joacă un rol important în bunăstarea economică a unei țări, contribuind totodată la dezvoltarea durabilă, dar în același timp pot avea de asemenea un impact semnificativ asupra mediului. Strategia industrială de dezvoltare durabilă vizează stimularea competitivității, urmărind creșterea

economică stabilă, de durată și protecția mediului. Emisiile generate de cele mai mari instalații industriale reprezintă o parte considerabilă din totalul emisiilor principalilor poluanți atmosferici și de asemenea au alte impacturi importante asupra mediului inclusiv emisiile în apă și sol, cărora li se adaugă generarea de deșeuri și utilizarea prudentă a resurselor naturale, precum și utilizarea eficientă a apei și energiei. Posibilitatea de a controla activitatea instalațiilor industriale astfel încât emisiile, deșeurile rezultate și consumul de energie să fie cât mai mici, a făcut obiectul reformării legislației la nivelul Uniunii Europene, conducând în cele din urmă la apariția în 2010 a Directivei 2010/75/UE privind emisiile industriale (Directiva IED). Directiva 2010/75/UE privind emisiile industriale (prevenirea și controlul integrat al poluării) (reformare) are ca scop prevenirea și controlul integrat al poluării rezultate din activitățile industriale, prin stabilirea condițiilor pentru prevenirea, iar în cazul în care nu este posibil, pentru reducerea emisiilor în aer, apă și sol, precum și prevenirea generării deșeurilor, pentru a se atinge un nivel ridicat de protecție a mediului considerat în întregul său. De asemenea este important să se utilizeze eficient energia, să se prevină accidentele și incidentele și să se limiteze pe cât posibil consecințele acestora. Pentru prevenirea, reducerea, eliminarea poluării provenite de la activitățile industriale, în conformitate cu principiul poluatorul plătește, principiul precauției în luarea deciziei de mediu și principiul prevenirii poluării, principii care se suprapun cel mai bine peste conceptul dezvoltării durabile a fost stabilit prin Directiva IED un cadru general pentru controlul activităților industriale, asigurând o gestionare eficientă a resurselor naturale, acordându-se o prioritate luării măsurilor direct la sursă și ținând seama atunci când este necesar de situația economică, condițiile locale de mediu sau amplasarea geografică și caracteristicile tehnice ale instalației. În plus Directiva IED promovează accesul publicului la informație, participarea publicului și accesul la justiție în legătură cu procedura de emitere a autorizației integrate de mediu. România, în calitate de Stat Membru al Uniunii Europene a implementat la nivel național, Registrul Poluanților Emiși și Transferați în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 166/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind înființarea Registrului European al Poluanților Emiși și Transferați și modificarea Directivelor Consiliului 91/689/CEE și 96/61/CE (Regulamentul EPRTR). Regulamentul EPRTR instituie un registru al emisiilor și transferurilor de poluanți la nivel comunitar (denumit

"PRTR european/EPRTR") sub forma unei baze de date electronice accesibile publicului și stabilește regulile sale de funcționare, în scopul de a pune în aplicare Protocolul CEE-ONU privind registrele emisiilor și transferului de poluanți și de a facilita participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul, precum și de a contribui la prevenirea și reducerea poluării mediului. România a transpus prevederile Directivei IED prin Legea nr. 278/2013 privind emisiile industriale, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2013. Cele mai importante categorii de activități industriale prevăzute de Capitolul II al Directivei 2010/75/UE reprezentate în România sunt următoarele: industria metalurgică este reprezentată prin unități importante din industria siderurgiei și industria producătoare de feroaliaje, industria metalurgiei neferoase are un posibil impact semnificativ asupra mediului prin emisii de poluanți în atmosferă (gaze de ardere și pulberi), prin evacuarea de ape tehnologice uzate, depozitarea deșeurilor etc., industria materialelor de construcții este reprezentată prin unități importante de producere a cimentului, varului, cărămizilor refractare etc., activități care determină generarea unor mari cantități de pulberi, precum și de emisii de gaze (în special CO2, SO2 etc.), industria chimică este reprezentată prin instalațiile pentru producerea substanțelor chimice organice și anorganice de bază, a îngrășămintelor chimice, produselor de uz fitosanitar, produselor farmaceutice de bază și a explozibililor, industria alimentară deține un loc important în economia multor regiuni fiind reprezentată de instalații de producere a alimentelor, băuturilor și laptelui din materii prime de origine animală și vegetală.

În domeniul transporturilor, România deține o poziție-cheie la frontiera estică a Uniunii Europene lărgite, ca zonă de tranzit, atât pe direcția est-vest (racordul cu Asia prin Marea Neagră), cât și nord-sud (de la Marea Baltică, la Marea Mediterană). Construcția rețelei de Transport Transeuropeană TEN-T reprezintă un factor major pentru stimularea competitivității economice și dezvoltării durabile a Uniunii Europene la care România poate contribui prin modernizarea sectorului de transporturi, în special prin implementarea măsurilor care țin de proiectele de dezvoltare și modernizare a infrastructurii, de gestionare inteligentă a traficului. Tipurile de transport din România sunt: rutier, feroviar, naval (pe căi navigabile interioare și maritim), aerian, nemotorizat, special (prin conducte și transport electric aerian).

În Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030, la subcapitolul Transport durabil este subliniat obiectivul general al Strategiei de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene, în ceea ce privește transportul, de a se asigura ca sistemele de transport să satisfacă nevoile economice, sociale și de mediu ale societății, reducând, în același timp, la minimum impactul lor nedorit asupra economiei, societății și mediului.

Pentru diminuarea efectelor negative a poluării aerului din perspectiva transporturilor, România a pus în aplicare Programul de stimulare a înnoirii Parcului auto național (programul Rabla), instituit în baza O.U.G. nr. 217 din 4 decembrie 2008, aprobată cu modificări prin Legea nr.136/2009, cu modificările ulterioare. O altă modalitate de reducere a presiunii exercitate de activitățile de transport de mărfuri asupra calității aerului o reprezintă și eficientizarea traseelor și a consumului de combustibili în transportul de marfă, prin dezvoltarea și utilizarea sistemului de transport intermodal. În „Strategia de transport intermodal în România 2020” (mai 2011), se regăsește ideea de mai sus, lucrarea menționând faptul că:

„Obiectivul general este dezvoltarea sistemului național de transport intermodal de mărfuri în scopul eficientizării transportului de marfă și al îmbunătățirii impactului transportului asupra mediului și a siguranței traficului în România”.

Având în vedere impactul semnificativ al transporturilor asupra calității aerului, este necesar a se acționa rapid și eficient, în sensul reducerii acestuia, prin alinierea la standardele Uniunii Europene, atât în ceea ce privește infrastructura de transport, cât și normele de reglementare tehnologice în privința emisiilor autovehiculelor, toate acestea împreună cu programe de stimulare a înnoirii parcurilor auto.

România dispune de o diversitate biologică ridicată, atât la nivel de ecosisteme, cât și la nivel de specii, iar prin aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, comunitatea europeană a beneficiat de un aport important la capitalul natural existent. Teritoriul României cuprinde într-o proporție relativ egală, cele trei unități geografice – de câmpie, de deal și de munte, cu o diversitate mare de condiții pedo-climatice și hidrologice ce diferențiază un număr de circa 52 eco-regiuni cu o varietate de ecosisteme terestre, acvatice – specifice zonelor de coastă și de litoral al

Mării Negre, zonelor de stepă, silvostepă, deal, munte, lacurilor, cursurilor de apă și luncilor acestora, zonelor secetoase sau a celor umede, inclusiv celor specifice Deltei Dunării. România are un patrimoniu natural unic, alcătuit din munții Carpați (65% din eco-regiunea carpatică), precum și din una dintre cele mai importante zone umede din Europa și anume Delta Dunării (a doua ca mărime în Europa). Trebuie menționat că România deține 30% din speciile de carnivore din Europa și de asemenea, aproximativ, 300.000 ha de păduri virgine, în procesul de aderare, România s-a angajat să implementeze rețeaua NATURA 2000, în conformitate cu cerințele Uniunii Europene, referitor la:

Biodiversitate, prin care să se limiteze exploatarea excesivă a resurselor naturale, pentru a stopa dispariția și modificarea peisajului mediului înconjurător.

Habitate naturale, specii sălbatice de floră și faună.

Situația ariilor naturale protejate.

La nivel european, România deține cel mai diversificat și valoros patrimoniu natural; suprafața ariilor naturale protejate de interes național, raportată la suprafața țării, este de 7%.

Conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, cu modificările și completările ulterioare, categoriile de arii naturale protejate de interes național sunt:

rezervațiile științifice;

parcurile naționale: Parcul Național Munții Rodnei, Parcul Național Călimani, Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, Parcul Național Piatra Craiului, Parcul Național Buila Vânturarița, Parcul Național Defileul Jiului, Parcul Național Retezat, Parcul Național Domogled-Valea Cernei, Parcul Național Semenic-Ch Carașului, Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, Parcul Național Munții Măcinului, Parcul Național Ceahlău, Parcul Național Cozia.

monumente ale naturii;

rezervații naturale;

parcuri naturale: Parcul Natural Munții Maramureșului, Parcul Natural Vânători-Neamț, Parcul Natural Bucegi, Parcul Natural Putna Vrancea, Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Parcul Natural Porțile de Fier, Parcul Natural Lunca Mureșului, Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Balta Mică a

Brăilei, Parcul Natural Comana, Parcul Natural Lunca Joasă Prutului Inferior, Parcul Natural Defileul Mureșului Superior, Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului, Geoparcul Platoul Mehedinți, iar la nivel internațional au fost declarate următoarele:

rezervații ale biosferei: Delta Dunării, Retezat, Pietrosul Rodnei;

zone umede de importanță internațională: Delta Dunării, Insula Mică a Brăilei, Lunca Mureșului, Complexul Piscicol Dumbrăvița, Lacul Techirghiol;

situri naturale ale patrimoniului natural universal: Delta Dunării;

– geoparcuri: Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului, Geoparcul Platoul Mehedinți desemnate prin HG 2151/2005 la categoria parcuri naturale.

Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, România a aderat la Rețeaua Natura 2000, care reprezintă „fundamentul politicii comunitare de conservare a naturii”, o structură de protejare a naturii, protejare care nu înseamnă neapărat „limitări și restricții”, rețeaua permite atât conservarea, cât și dezvoltarea pe mai departe a biodiversității României. Astfel, se observă oportunități în numeroase direcții: de la un turism durabil, la o combinație între activitățile agricole și alternativele de protejare a naturii.

Rețeaua Ecologică Europeană Natura 2000 oferă numeroase instrumente utile, iar extinderea rețelei prin includerea și gestionarea ariilor naturale protejate din România, reprezintă un pas important în direcția conservării peisajului și biodiversității.

Toate statele care au aderat în Uniunea Europeană sau care aspiră la statutul de membru se confruntă cu problematica rețelei Natura 2000, fiecare stat membru poate alege propriile mecanisme pentru a se angaja în acest efort colectiv, rețeaua reprezintă o treaptă de temelie a politicii de conservare a naturii în cadrul Uniunii Europene.

Între țările membre și candidate la Uniunea Europeană, România deține cea mai mare diversitate biogeografică, contribuția ei la realizarea Rețelei „Natura 2000” fiind foarte importantă. Potențialele situri „Natura 2000” sunt selectate după o evaluare științifică la nivel național. România deține 383 Situri de Importanță Comunitară și 148 Situri de Protecție Specială Avifaunistică, fiind declarate prin legislația din România și cea comunitară arii naturale protejate a siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000. Suprafața totală a siturilor Natura 2000, în România, reprezintă 23,38% din suprafața

țării. SCI-urile reprezintă 17,4% din suprafața țării, iar SPA-urile reprezintă 15,5% din suprafața țării. La nivelul anului 2013, în România existau 978 arii naturale protejate de interes național, compuse din: rezervații științifice în număr de 45, cu o suprafață de 24.654 ha, 13 parcuri naționale, cu o suprafață de 316.872 ha, 206 monumente ale naturii, suprafața de 15.413 ha, 671 rezervații naturale, suprafața de

ha și 15 parcuri naturale, suprafața de 772.810 ha.

Biodiversitatea României este una dintre cele mai remarcabile din Europa fiind importantă la toate nivelurile: global, regional, național și local. În acest sens, pentru prima oară România a ratificat prin Legea nr. 58/1994, Convenția privind Diversitatea Biologică (CBD), semnată la Rio de Janeiro în 5 iunie 1992, prin Legea nr. 58/1994. Conform Convenției, prin biodiversitate înțelegem varietatea de expresie a lumii vii, variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor terestre, marine și a altor ecosisteme acvatice și a complexelor ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii și a ecosistemelor. Obiectivele Convenției sunt: conservarea diversității biologice, utilizarea durabilă a componentelor sale și împărțirea corectă și echitabilă a beneficiilor ce rezultă din utilizarea resurselor genetice, inclusiv prin accesul corespunzator la resursele genetice, prin transferul adecvat de tehnologii pertinente, ținând cont de toate drepturile asupra acestor resurse și tehnologii, și prin finanțarea corespunzătoare.

România a participat continuu la politica internațională de mediu, semnând și ratificând cele mai importante convenții, rezoluții, declarații și acorduri de mediu. Astfel, a participat la: Conferința Națiunilor Unite pentru Protecția Mediului Înconjurător, Stockholm 1972, în 1992 la Conferința Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro, ratificând, în 1994, Convenția Diversității Biologice, în anul 2002, la Conferința Națiunilor Unite de la Johannesburg. Totodată, România a ratificat Convenția privind Importanța Internațională a Zonelor Umede (1991), Convenția de la Berna privind Conservarea speciilor sălbatice și habitatelor naturale (1993), Convenția privind comerțul internațional cu specii ale faunei și florei sălbatice pe cale de dispariție (CITES, 1994), Convenția de la Bonn privind Conservarea Speciilor Migratoare (1998), Convenția Carpatică (2003). De asemenea, țara noastră a aderat la Strategia și Planul de Acțiune Pan – European privind Conservarea Diversității Biologice, la Acordul privind Conservarea Cetaceelor Mici din Marea

Mediterană și Marea Neagră. România a devenit membră a multor foruri și componente structurale din rețeaua ocrotirii și conservării mediului.

Datorită creșterii nivelului activităților economice ce exercită presiuni puternice asupra mediului, diversitatea biologică este într-o continuă amenințare. În acest sens este necesară monitorizarea și evaluarea permanentă a biodiversității în România. Monitorizarea biodiversității este necesară pentru furnizarea unei baze pentru evaluarea pe termen lung a statutului biodiversității în zonă, în vederea eficientizării implementării măsurilor de protecție, conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice, cu includerea unor evaluări ale condițiilor inițiale ale factorilor naturali din zona de implementare a planului/proiectului, în vederea cuantificării impactului produs prin realizarea acestuia și/sau utilizarea resurselor necesare pentru funcționarea activității. Toate activitățile care ar putea avea un impact semnificativ asupra biodiversității este necesar a fi supuse evaluărilor de mediu specific: evaluarea de mediu pentru planuri și programe, evaluarea impactului asupra mediului pentru proiecte și evaluarea adecvată.

Evaluarea impactului asupra biodiversității se bazează pe criterii de evaluare care fac referire la: gradul de afectare a speciilor și habitatelor naturale din teritoriul de impact; modificarea parametrilor ecosistemici; fragmentarea ecosistemică; măsurile de reducere a impactului.

Datorită intervențiilor umane cu impact negativ asupra biodiversității, a gravității acestora prin distrugeri, degradări, agresiuni repetate asupra tuturor componentelor acesteia, practicarea unui turism necontrolat generează consecințe majore asupra biodiversității, ce se regăsesc într-o seamă de modificări semnificative de ordin calitativ și cantitativ în structura și funcționarea ecosistemelor.

Drept urmare, conservarea biodiversității trebuie realizată în baza unui management eficient și durabil al componentelor capitalului natural, iar asigurarea unui regim de protecție pentru speciile vulnerabile, endemice sau pe cale de dispariție se poate face prin instituirea de arii naturale protejate. Trebuie subliniată importanța deosebită a capitalului natural, iar în contextul dezvoltării durabile a colectivităților umane, sub aspectul asigurării de resurse regenerabile (apă, aer, hrană, îmbrăcăminte, medicamente, regenerarea aerului și apei etc), a valorii peisagistice și de recreare, de protecție și de asigurare a echilibrelor ecologice

necesare menținerii unui mediu înconjurător sănătos, este imperios necesară conservarea biodiversității, ca o condiție esențială pentru generațiile viitoare.

Evoluția politicii de mediu și schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele și prioritățile acesteia, ci și de numărul – în continuă creștere – al instrumentelor sale de implementare. Se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente: legislative, tehnice și instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor tendințe și strategii de protecție a mediului.

Instrumentele legislative, creează cadrul legal al politicii comunitare de protecție a mediului; sunt reprezentate de legislația existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative (directive, regulamente și decizii) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie așa numitul acquis comunitar). Acquis-ul comunitar reprezintă cadrul juridic al politicii de mediu a Uniunii Europene și este definit ca ansamblul drepturilor și obligațiilor statelor membre ale Uniunii Europene și se constituie din legislația primară, reprezentată de tratatele fondatoare și completările ulterioare, legislația secundară, cuprinzând actele juridice ale instituțiilor comunitare (directive, regulamente, decizii, recomandări, avize) și jurisprudența Curții de Justiție a UE

Instrumentele tehnice, asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambiant și utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile; în categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse153:

 Standarde și limite de emisii cu rolul de a limita poluarea mediului;

 Cele mai bune tehnici disponibile (Best Available Techniques – BAT). Acest termen a fost definit în Directiva 96/61/CE privind prevenirea și controlul integrat al poluării, înlocuită de Directiva 2010/75/CE, referindu-se la cel mai eficient și înaintat stadiu de dezvoltare al tehnicilor speciale fiind în principal utilizate ca bază pentru stabilirea valorilor limită de emisie pentru prevenirea sau reducerea emisiilor și a efectelor lor asupra mediului. În acest context „cele mai bune” înseamnă tehnicile cele mai eficiente pentru atingerea unui nivel general înalt

153Stănescu, R., Politica de mediu, Ghidul politicilor Uniunii Europene, Institutul European din România, București, 2012.

de protecție a mediului; cuvântul „tehnici” se referă la tehnologia utilizată și modalitatea în care instalația este proiectată, construită, întreținută, exploatată și scoasă din funcțiune; cuvântul „disponibile” se referă la tehnicile dezvoltate la un nivel care, considerând relația costuri/beneficii, permite punerea lor în aplicare în sectorul industrial relevant, în condiții economice și tehnice viabile;

 Eco-etichetarea are rolul de a diferenția produsele eco care au impact redus asupra mediului de alte produse de același tip. Criteriile de etichetare sunt hotărâte și revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco (European Union Eco-Labelling Board (EUEB));

 Criteriile aplicabile inspecțiilor de mediu în statele membre cu rolul de a asigura conformitatea cu legislația de mediu a Uniunii Europene și aplicarea uniformă a acesteia.

Instrumentele economico – financiare

Strategiile de dezvoltare specifice politicii naționale de mediu sunt conturate în funcție de prioritățile naționale și cele din Uniunea Europeană. Astfel putem aduce în discuție programele comunitare de preaderare: PHARE, ISPA, SAPARD, LIFE și Programul Cadru pentru Competitivitate și Inovare, programele comunitare post- aderare: Programul Operațional Sectorial de Mediu, pentru etapa de implementare a politicilor de mediu 2007-2013, Mecanismele Financiare ale Spațiului Economic European 2009-2014, Programul Operațional Infrastructură Mare, pentru etapa 2014

2020, programele internaționale: Facilitatea Globală pentru Mediu (GEF – Global Environment Facility), Agenda 21, dar și programe naționale precum România Curată, programe de finanțare din Fondul pentru mediu, precum Programul Casa Verde, cât și Programul Rabla, Programul privind Promovarea achizițiilor publice ecologice. Aceste proiecte își au originea atât în perioada de pre-aderare a României la Uniunea Europeană, cât și în prezent. Rolul acestora este acela de a veni în sprijinul politicii de mediu naționale și de a contribui prin măsuri specifice, punctuale, la protejarea mediului din România.

Principalele instrumente economico – financiare folosite de România pentru realizarea investițiilor în domeniul mediului au fost reprezentate de:

Programul PHARE154, a fost primul instrument de pre-aderare cu finanțare nerambursabilă, înființat în 1989, având ca principal rol sprijinirea țărilor din Europa

154http://www.mmediu.ro/beta/programe/finantate-din-fonduri-externe-nerambursabile/fonduri-phare.

Centrală și de Est candidate în procesul de integrare europeană. Fondurile alocate vizau domenii precum: protecția mediului, agricultură, administrație publică sau coeziunea economică și socială. Uniunea Europeană a alocat începând cu 1991 până în 2004 o sumă de circa 1,7 miliarde Euro pentru asistență financiară nerambursabilă, iar începând cu anii 2000 gradul de absorție a crescut. Scopul său era de a ajuta aceste douå țări în procesul de tranziție de la regimul comunist la cel democratic (de aici și numele său: Poland Hungary Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucția Economiei). Pe măsură ce alte state din centrul și estul Europei au trecut la un regim democratic, acestea au fost incluse, de asemenea, în program. Astfel, în 1996, 13 state primeau fonduri nerambursabile Phare: 10 state candidate (Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Slovenia), Albania, Bosnia-Herțegovina și Macedonia. Din 2000, cele trei state din partea vestică a Balcanilor au fost incluse în programul CARDS (Asistență Comunitară pentru Reconstrucția, Dezvoltarea și Stabilitatea Balcanilor), Phare devenind un instrument concentrat exclusiv pe susținerea procesului de aderare a celor 10 state candidate din Europa Centrală și de Est. Din 2004, beneficiazå de asistența Phare numai România și Bulgaria. Phare se concentrează pe trei domenii principale: consolidarea administrației și instituțiilor publice din statele candidate, pentru ca acestea să poată funcționa eficient în cadrul Uniunii („Dezvoltare instituțională”); sprijinirea statelor candidate în efortul investițional de aliniere a activităților industriale și a infrastructurii la standardele UE („Investiții pentru sprijinirea aplicårii legislației comunitare”); promovarea coeziunii economice și sociale („Investiții în coeziune economică și socială”).

Programul PHARE avea trei componente: PHARE Național, PHARE CBC (Cross Boarder Cooperation) și PHARE CES (Coeziune Economică și Socială). Programul PHARE Național finanța proiecte de asistență tehnică, de investiții și twinning,. PHARE Coeziune Economică și Socială viza scheme de granturi și proiecte de asistență tehnică în domeniul protecției mediului, iar Phare CBC sprijinea cooperarea transfrontalieră bilaterală între zonele de granițe.

Prin cele 3 componente active ale sale porgramul PHARE reprezintă un important instrument în domeniul protecției mediului prin cele 276 milioane Euro alocate, în cadrul acestui program s-a reușit implementarea în România aproape în

totalitate a legislației specifice protecției mediului: managementul deșeurilor, calitatea aerului, calitatea apei, protecția împotriva zgomotului etc., importante activități de training specifice domeniului, dotarea cu echipamente de monitorizare a calității mediului, investiții în managementul deșeurilor etc. Totodată, acest program a contribuit la pregătirea de proiecte pentru finanțarea din Fonduri Structurale și din Fondul de Coeziune.

Programul ISPA155 (Instrument pentru Politici Structurale de Pre – Aderare)

ISPA a funcționat pe baza Regulamentului Consiliului (CE) nr.1267/1999 din 21 iunie 1999, reprezenta un instrument structural de pre-aderare, creat în 1999 și funcțional din 2000, premergător Fondului de Coeziune și concentrându-se pe finanțarea proiectelor de infrastructură în domeniile mediului și transportului. Finanțarea s-a concentrat pe următoarele priorități: reabilitarea infrastructurii de mediu (modernizarea surselor de apă, sisteme de canalizare și de tratare a apelor menajere uzate, managementul deșeurilor în zonele urbane – în special prin depozitarea pe rampe ecologice, sisteme de colectare selectivă și prin reciclarea deșeurilor); îmbunătățirea și modernizarea infrastructurii de transport (modernizarea drumurilor naționale, reabilitarea și modernizarea secțiunilor de cale ferată etc.).

În perioada 2000-2006, România a beneficiat de finanțare ISPA în valoare de aproximativ 240 de milioane de euro pe an. Ca o pre-condiție pentru a asigura o implementare dinamică a programului în România, a fost înființat Comitetul de Monitorizare ISPA, care avea rolul de a analiza stadiul proiectelor aflate în derulare și de a evalua capacitatea instituțională de a elabora și implementa proiecte noi.

Programul SAMTID156 (Programul de dezvoltare a infrastructurii în orașele mici și mijlocii), demarat în 2001, a fost accesat de un număr de 91 de orașe din 14 județe, având o populație totală de aproximativ 2,5 milioane de locuitori. Valoarea întregului program a fost de 96 milioane Euro, 40 milioane în faza I și 56 milioane Euro în faza II. Structura de finanțare a programului era următoarea: 50% (48 milioane Euro) sub formă de grant de la UE (75% ), Fondul Național (25% ) și valoarea ramasă de 50% (48 milioane Euro) au provenit din împrumuturi de la BEI și BERD.

155Programul Operațional Sectorial de MEDIU 2007 – 2013, versiunea August 2015.

156Programul Operațional Sectorial de MEDIU 2007 – 2013, versiunea August 2015.

Programul SAPARD157, reprezintă cel de-al treilea instrument de asistență financiară din partea UE pentru statele candidate și viitoarele state membre din Europa Centrală și de Est în perioada 2000-2006. Programul a sprijinit aceste țări în procesul de pregătire pentru participarea la Politica Agricolă Comună și Piața Internă și în rezolvarea problemelor specifice legate de agricultură și o dezvoltare rurală durabilă. Fondurile alocate anual pentru România prin intermediul acestui program au fost de aproximativ 162 milioane Euro. Document de programare multianuală și de fundamentare pentru implementarea Programului SAPARD în România, a fost utilizat Programul Național pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (PNADR), aprobat prin Decizia Comisiei Europene la data de 12 decembrie 2000. În cadrul acestui program a fost prevăzută acordarea asistenței financiare nerambursabile pentru:

Construcția și modernizarea drumurilor și podurilor comunale;

Construcția și modernizarea sistemelor de alimentare cu apă potabilă;

Construcția de sisteme de canalizare și stații de epurare a apei uzate.

În ceea ce privește impactul Programului SAPARD asupra mediului, acesta a contribuit la protejarea mediului prin facilitarea accesului la finanțare din partea beneficiarilor care respectau cerințele de mediu și chiar standardele comunitare la momentul depunerii cererii de finanțare și la încheierea proiectelor finanțate, în conformitate cu prevederile din Protocolul semnat între Ministerul Mediului și APDRP în anul 2006. În același timp, Programul a contribuit în mod direct la îmbunătățirea condițiilor de mediu din zonele rurale prin finanțarea unor intervenții specifice, impactul relativ important pe care investițiile din sectorul public în anumite sectoare l-au avut asupra îmbunătățirii condițiilor de mediu, în special, în perspectiva protejării solului. Se menționează, în această privință, contribuția importantă pe care infrastructura de canalizare o are asupra calității solului, precum și importanța amenajărilor infrastructurale realizate pentru prevenirea și protecția împotriva inundațiilor și a investițiilor dedicate conservării și consolidării resurselor forestiere pentru utilizarea sustenabilă a solului și a patrimoniului natural în general. Programul a contribuit la îmbunătățirea standardului și condițiilor de trăi ale populației din zonele rurale, pe de o parte, intervențiile de modernizare/dezvoltare a

157Raportul Final de Evaluare Ex-post SAPARD – România, Asociația Ecosfera V.I.C. și Agriculture Capital &Engineering, august 2011.

infrastructurii (Măsura 2.1) au îmbunătățit mult accesul la serviciile de bază ale populației rurale, iar, pe de altă parte, măsurile destinate societăților private (1.1/3.1/3.4) au avut un impact important asupra veniturilor populației și, de asemenea, asupra calității vieții. Mai în detaliu, Măsura 2.1 a contribuit la îmbunătățirea mai multor elemente din viața rurală, incluzând dezvoltarea economică, nivelul general de trai, stabilizarea populației și protecția mediului, îmbunătățirea condițiilor generale de trai ale populației, inclusiv condițiile de sănătate și confortul general.

Programul LIFE (Financial Instrument for the Environment) 158, prin componentele LIFE Mediu și LIFE Natura, sunt funcționale în România din 1999 și finanțează proiecte ce tratează probleme specifice, locale de îmbunătățire, protecție sau conservare a calității mediului (LIFE Mediu) și a biodiversității (LIFE Natura) și reprezintă instrumentul financiar al Uniunii Europene pentru mediu. Obiectivul său general viza implementarea, actualizarea și dezvoltarea politicii și a legislației de mediu ale UE prin co-finanțarea proiectelor care adaugă valoare spațiului european. Programul a fost creat în 1992 având ca scop contribuirea la implementarea și dezvoltarea politicii și legislației de mediu. Programul a cuprins trei faze: LIFE I cu un buget alocat de 400 milioane de euro pentru perioada 1992- 1995; LIFE II cu trei componente: LIFE Natura, LIFE Mediu și LIFE State Terțe având un buget de 450 milioane de euro pentru perioada cuprinsă între 1996-1999; LIFE III cu un buget de 640 milioane de euro pentru perioada 2000-2006. Pentru perioada 2007-2013 a fost adoptat programul LIFE+ cu un buget de 2,143 miliarde euro, constituit prin Regulamentul (CE) nr. 614/2007 din 23 mai 2007 privind Instrumentul financiar pentru mediu, prin intermediul căruia obiectivul general îl reprezenta contribuția la aplicarea, actualizarea și dezvoltarea politicii și legislației de mediu comunitare. LIFE+ este împărțit în trei componente: 1. LIFE + Natură și biodiversitate; 2. LIFE + Politică și guvernare în materie de mediu; 3. LIFE + Informare și comunicare.

Programul LIFE + Natură și biodiversitate urmărea următoarele obiective specifice:

punerea în aplicare a politicii și legislației comunitare privind natura și biodiversitatea la nivel local și regional;

158 http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/politica_de_mediu_brosura_nr.4_.pdf.

consolidarea bazei de cunoștiințe pentru dezvoltarea, evaluarea preliminară, monitorizarea și evaluarea finală a politicii și legislației comunitare privind natura și biodiversitatea;

susținerea elaborării și aplicării politicilor și instrumentelor de monitorizare și evaluare a naturii și biodiversității și a factorilor, presiunilor și reacțiilor care le influențează;

susținerea unei mai bune guvernări în materie de mediu, prin sporirea participării părților interesate, în consultările privind politica și legislația în materie de natură și biodiversitate, precum și în punerea în aplicare a acestora.

Programul LIFE+ Politică și guvernare în materie de mediu avea ca obiective:

contribuția la dezvoltarea și demonstrarea politicilor, metodelor și instrumentelor inovatoare;

consolidarea bazei de cunoștințe pentru dezvoltarea, evaluarea preliminară, monitorizarea și evaluarea finală a politicii și legislației în materie de mediu;

susținerea elaborării și punerii în aplicare a politicilor de monitorizare și evaluare preliminară a situației mediului și a factorilor, presiunilor și reacțiilor care au un impact asupra mediului;

facilitarea punerii în aplicare a politicii comunitare de mediu la nivel local și regional;

susținerea unei mai bune guvernări de mediu prin sporirea participării părților interesate, inclusiv a ONG-urilor, în procesul consultării politice.

Programul LIFE+ Informare și comunicare are drept obiective:

difuzarea informației și sensibilizarea cu privire la aspectele de mediu, inclusiv în cazul prevenirii incendiilor forestiere;

susținerea măsurilor complementare, precum acțiunile și campaniile de informare și comunicare, conferințele și formarea, inclusiv formarea în materie de prevenire a incendiilor forestiere.

Beneficiarii acestui instrument de finanțare pot fi organisme publice și private, actori sau instituții înregistrate în Uniunea Europeană.

În România, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice îndeplinește rolul de Autoritate Națională LIFE+.

Programul LIFE+ 2014-2020

In luna decembrie 2014, Comisia Europeana a lansat doua instrumente finaciare noi, prin intermediul Programului LIFE:

Finanțare Privată pentru Eficiență Energetică / Private Finance for Energy Efficiency (PF4EE), ce va funcționa în cadrul subprogramului pentru Politici Climatice, acesta va fi implementat prin intremediul Bancii Europene de Investitii (BEI) și are ca scop creșterea investițiilor private in proiecte de eficiență energetica. Comisia Europeana a angajat pentru acest instrument financiar 80 de milioane €, prin intermediul programului LIFE, pentru perioada 2014-2017. Managementul instrumentului PF4EE este încredințat BEI și aceasta s-a angajat pentru acordarea unei sume minime de 480 de milioane € disponibile pentru finanțarea pe termen lung.

Facilitatea Financiară pentru Capitalul Natural/Natural Capital Financing Facility (NCFF). Comisia Europeană și Banca Europeană de Investiții (BEI) au semnat un acord prin care BEI va fi responsabilă cu gestionarea instrumentului financiar Facilitatea Financiară pentru Capitalul Natural (NCFF), al doilea instrument financiar nou în cadrul programului LIFE. NCFF va oferi împrumuturi și investiții în fonduri pentru a sprijini proiecte care promovează conservarea capitalului natural, inclusiv adaptarea la schimbările climatice, în cadrul UE – 28. BEI va contribui cu un buget total pentru NCFF de 100-125 milioane € pentru perioada 2014-2017. Comisia Europeană va contribui cu 50 de milioane € ca garanție pentru investiții, precum și 10 milioane € pentru o facilitate de sprijin companiile beneficiare și intermediarii financiari vor oferi finanțare suplimentară semnificativă. Proiectele eligibile vor aborda plățile pentru serviciile privind ecosistemele, infrastructura verde, compensarea biodiversității și investițiile pro – biodiversitate. Beneficiarii finali pentru NCFF sunt entități publice sau private, inclusiv autoritățile publice, proprietarii de terenuri și întreprinderi.

Programul pentru Inovare și Competitivitate (CIP) 2007-2013159, a fost lansat de Comisia Europeană, în iunie 2006, ca un program multianual cu durata de 7 ani, fiind orientat pe creșterea competitivității și inovării în statele membre UE, acesta încuraja, în special, utilizarea tehnologiilor informației, a ecotehnologiilor și a surselor regenerabile de energie. Sub acest cadru au fost cuprinse arii largi care vizau competitivitatea și productivitatea mediului de afaceri (în special IMM-urile

159http://ec.europa.eu/cip.

care, la nivelul UE, asigură aproximativ 90% din PIB și 2/3 din locurile de muncă), în același timp furnizând suportul pentru eco-inovare și energie durabilă. Valoarea totală de finanțare pentru perioada 2007-2013 reprezenta un volum de 3,6 miliarde euro. Acest Program era complementar cu Programul pentru Cercetare-Dezvoltare FP7.

Având drept țintă principală întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri), Programul cadru pentru Competitivitate și Inovare sprijinea activitățile inovatoare (inclusiv eco-inovația), oferea un acces mai bun la finanțare și furnizează servicii de asistență pentru afaceri la nivelul regiunilor europene, promova instrumentele de finanțare inovatoare, precum noi instrumente de capital de risc pentru susținerea start-up-urilor și IMM-urilor inovatoare.

Programul încuraja o mai bună adoptare și utilizare a tehnologiilor informației și comunicațiilor (TIC) și sustine dezvoltarea societății informaționale. De asemenea, promova producerea energiilor regenerabile și eficiența energetică. Este structurat pe trei programe operaționale, fiecare program prezentând obiectivele sale specifice, urmărind să contribuie la creșterea competitivității întreprinderilor și a capacității de inovație, în fiecare domeniu: TIC sau energia durabilă:

 Programul pentru Antreprenoriat și Inovare (EIP), cu un buget de 2,17 miliarde euro, dedicat domeniilor antreprenoriat și IMM, acces la finanțare, competitivitate și inovare industrială;

 Programul de sprijin al politicilor în domeniul TIC, cu un buget de 730 milioane euro, care promova adoptarea tehnologiilor TIC, conținând măsuri ca: eTEN, eContent sau Modinis;

 Programul pentru Energie inteligentă, cu un buget de 730 milioane euro, care viza măsuri pentru accelerarea introducerii eficienței energetice și surselor de energie regenerabilă (măsurile: SAVE, ALTENER, or STEER).

Programul Operațional Sectorial de Mediu (POS Mediu)160, a fost realizat în corelație cu obiectivele naționale strategice prevăzute în Planul Național de Dezvoltare (PND) elaborat pentru perioada 2007-2013 și Cadrul Național Strategic de Referință (CNSR), care se baza pe principiile, practicile și obiectivele urmărite la nivelul Uniunii Europene. POS Mediu a fost conceput pentru o economie mai competitivă, un mediu mai bun și o dezvoltare regională mai echilibrată. POS Mediu

160Programul Operațional Sectorial de MEDIU 2007 – 2013, versiunea August 2015.

urmărea obiectivele și prioritățile politicilor de mediu și de dezvoltare a infrastructurii ale Uniunii Europene, reflectând atât obligațiile internaționale ale României, cât și interesele specifice naționale. POS Mediu a continuat programele de dezvoltare a infrastructurii de mediu la nivel național care au fost inițiate în cadrul asistenței de pre-aderare, în particular Phare și ISPA. În plus față de dezvoltarea infrastructurii, prin intermediul POS Mediu s-a urmărit stabilirea structurilor eficiente de management al serviciilor relevante din punct de vedere al protecției mediului. Printre prioritățile POS Mediu se regăseau intervenții în domenii mai puțin abordate până la momentul respectiv, precum eficientizarea sistemelor de încălzire urbane, prevenirea riscurilor, reconstrucția ecologică sau implementarea planurilor de management Natura 2000. Obiectivul global al POS Mediu îl constituia protecția și îmbunătățirea calității mediului și a standardelor de viață în România, urmărindu- se conformarea cu prevederile acquis-ului de mediu, prin reducerea decalajului existent între Uniunea Europeană și România cu privire la infrastructura de mediu atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Aceasta deziderat urma să se concretizeze în servicii publice eficiente, cu luarea în considerare a principiului dezvoltării durabile și a principiului “poluatorul plătește”. Programul s-a derulat în perioada 2007-2013, cu impact asupra nevoilor de dezvoltare ale României după anul 2013, prin punerea bazelor dezvoltării economice durabile, dar, de asemenea, prin sprijinirea activitații de pregătire de proiecte pentru următoarea perioadă de programare. POS Mediu a contribuit la îndeplinirea obligațiilor pe care România le avea în sectorul de mediu, oferind oportunități de investiții în toate regiunile țării. Punctul de plecare pentru program la reprezentat analiza situației actuale a mediului din România. Aceasta a fost urmată de analiza SWOT, pe baza căreia s-a construit strategia de dezvoltare, iar programul conținea o descriere a axelor prioritare, a domeniilor de intervenție și identificarea proiectelor, precum și prevederi referitoare la implementare. Elaborarea POS Mediu a fost realizată de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (MMSC), în calitate de Autoritate de Management pentru POS Mediu, sub coordonarea Ministerului Economiei și Finanțelor, ca Autoritate pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale și în colaborare cu instituțiile publice centrale, regionale și locale și cu alți parteneri implicați în acest domeniu. Responsabilitatea implementării programului a avut-o Autoritatea de Management pentru POS Mediu (AM), reprezentată de Direcția Generală pentru Managementul

Instrumentelor Structurale din cadrul MMSC. În vederea sprijinirii AM în implementarea eficientă a acestui program, au fost desemnate (8) Organisme Intermediare (OI) pentru POS Mediu, constituite ca direcții distincte ale MMSC la nivelul fiecărei Regiuni de Dezvoltare (NUTS II) din România. POS Mediu a reprezentat unul din cele 7 programe operaționale elaborate în cadrul Obiectivului “Convergență” pentru perioada de programare 2007 – 2013. POS Mediu a fost elaborat în conformitate cu cea de-a treia prioritate a PND 2007–2013 – “Protecția și îmbunătățirea calității mediului”, precum și cu Prioritatea 1 a CNSR – “Dezvoltarea infrastructurii de bază la standarde europene”. POS Mediu conține elemente esențiale pentru implementarea cu succes a PND și a CNSR în domeniul protecției mediului; obiectivul de bază îl constituie promovarea dezvoltării durabile a întregii țări. Având în vedere legătura strânsă dintre mediu și toate celelalte sectoare economice și sociale, POS Mediu a fost elaborat în strânsă corelare cu celelalte programe operaționale și s-a avut în vedere evitarea suprapunerilor, realizarea complementarității între programe și conformitatea cu obiectivele Strategiei de la Lisabona. Bugetul total al POS Mediu pentru perioada de programare 2007-2013 a fost de aproximativ 5,19 miliarde euro, până la data de 31.10.2015161, sumele solicitate Consiliului Europei au fost de 2,61 miliarde euro, având o rată de absorție estimată la 59%. Sursele comunitare utilizate în implementarea POS Mediu au fost asigurate din Fondul de Coeziune și Fondul European pentru Dezvoltare Regională.

Mecanismele Financiare ale Spațiului Economic European 2009-2014162

Spațiul Economic European (SEE) a fost creat în 1994, ca o zonă de Liber Schimb între Comunitatea Europeană (CE) și Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS). SEE reunește Statele Membre ale Uniunii Europene (UE) și 3 dintre Statele AELS (Norvegia, Islanda și Liechtenstein), într-o piață internă bazată pe libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor.

La data de 28 iulie 2010 au fost semnate Acordul între Uniunea Europeană, Islanda, Principatul Liechtenstein și Regatul Norvegiei pentru Mecanismul Financiar al Spațiului Economic European 2009 – 2014 și Acordul între Regatul Norvegiei și Uniunea Europeană pentru Mecanismul Financiar Norvegian pentru

161http://www.fonduri-ue.ro/files/implementare-absorbtie/Raportare.PO-31.octombrie.2015.pdf. 162Ministerul Fondurilor Europene.

perioada 2009 – 2014. Prin aplicarea acestui acord, România beneficia de asistență financiară acordată de țările AELS/SEE pentru promovarea creșterii economice și asigurarea unei dezvoltări sustenabile prin intermediul a două mecanisme:

Mecanismul Financiar al Spațiului Economic European (SEE/EEA Grants), cu o alocare financiară de 190,75 milioane euro, pentru sectorul Managementul și protecția mediului, urmau să se finanțeze următoarele domenii: servicii în domeniul biodiversității și ecosistemelor; reducerea substanțelor periculoase, își propunea să contribuie la reducerea disparităților economice și sociale din Spațiul Economic European și la consolidarea relațiilor de cooperare între Statele Donatoare și statele beneficiare prin intermediul sectoarelor prioritare propuse;

Mecanismul Financiar Norvegian (Norway Grants), cu o alocare financiară de 115,20 milioane euro, finanța următoarele domenii: stocarea și captarea carbonului, inovare în industria verde și își propunea să contribuie la reducerea disparităților economice și sociale din Spațiul Economic European și la consolidarea relațiilor de cooperare între statul donator (Norvegia) și statele beneficiare prin intermediul sectoarelor prioritare propuse.

Programul Operational Infrastructura Mare (POIM), elaborat pentru a răspunde nevoilor de dezvoltare ale României identificate în Acordul de Parteneriat 2014-2020 și în acord cu Cadrul Strategic Comun și Documentul de Poziție al serviciilor Comisiei Europene este orientat strategic spre obiectivele Strategiei Europa 2020, în corelare cu Programul Național pentru Reformă și cu Recomandările Specifice de Țară, concentrându-se asupra creșterii durabile prin promovarea unei economii bazate pe consum redus de carbon prin măsuri de eficiență energetică și promovare a energiei verzi, precum și prin promovarea unor moduri de transport prietenoase cu mediul și o utilizare mai eficientă a resurselor.

Pe lângă protecția mediului POIM mai finanțează activități din alte trei sectoare: infrastructura de transport, managementul riscurilor și adaptarea la schimbările climatice, energie și eficiență energetică, contribuind la Strategia Uniunii pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Programul beneficiază de o alocare financiară de aproximativ 11,8 miliarde euro, din care: 6,94 miliarde euro din Fondul de Coeziune, 2,48 miliarde euro din Fondul European de Dezvoltare Regională și 2,46 miliarde euro Cofinanțare.

Prin măsurile de prevenire și gestionare a riscurilor și de adaptare la schimbările climatice, dar și prin investițiile vizând infrastructura de mediu, protejarea resurselor naturale este un deziderat major, POIM contribuind atât la asigurarea durabilității, prin protejarea resurselor de apă, promovarea utilizării deșeurilor pentru producția de materii prime alternative și protecția biodiversității și a solului, dar și la combaterea sărăciei prin asigurarea unor condiții de viață decente (accesul la apă și canalizare și la un mediu curat). Din perspectiva obiectivelor în domeniul energiei și eficienței energetice, POIM contribuie la atingerea țintelor 20/20/20, promovând investiții cu impact direct asupra acestor ținte; măsurile de eficiență energetică în industrie contribuie, alături de investițiile în modurile de transport durabil, la reducerea consumului de energie și implicit, la reducerea emisiilor GES.

Nevoile identificate în domeniul protecției mediului sunt abordate în două axe. Axa Prioritară 3 – Dezvoltarea infrastructurii de mediu în condiții de management eficient al resurselor, cu o sumă alocată de 2.892.443.785 euro, vizează cu precădere susținerea îndeplinirii obligațiilor ce derivă din acquis-ul european, prin reducerea numărului depozitelor neconforme și creșterea gradului de pregătire pentru reciclare a deșeurilor în România și creșterea nivelului de colectare și epurare a apelor uzate urbane, precum și a gradului de asigurare a alimentării cu apă potabilă a populației, iar Axa Prioritară 4 – Protecția mediului prin măsuri de conservare a biodiversității, monitorizarea calității aerului și decontaminare a siturilor poluate istoric, cu o sumă alocată de 425.531.915 euro, concentrată pe protecția biodiversității, atât prin promovarea priorităților europene, cât și prin decontaminarea siturilor poluate și redarea stării lor inițiale, prin creșterea gradului de protecție și conservare a biodiversității și refacerea ecosistemelor degradate, creșterea nivelului de evaluare și monitorizare a calității aerului la nivel național prin dezvoltarea instrumentelor de monitorizare și reducerea suprafețelor poluate istoric. Măsurile de decontaminare și cele de management al deșeurilor vor contribui la reducerea poluării apelor subterane, asigurând, alături de măsurile de management al apei uzate, o mai bună gestionare a resurselor de apă. Totodată, sunt promovate și măsuri de îmbunătățire a capacității de monitorizare a calității aerului prin intermediul Axei Prioritare 6 – Promovarea energiei curate și eficienței energetice în vederea susținerii unei economii cu emisii scăzute de carbon, suma alocată –

197.329.787 euro, care are ca principal obiectiv specific pentru protecția mediului – creșterea producției de energie din resurse regenerabile mai puțin exploatate (biomasă, biogaz, geotermal).

Fondul Global de Mediu (The Global Environment Facility – GEF), reprezintă un mecanism financiar internațional, independent, prin care se finanțează proiecte în cadrul țărilor în curs de dezvoltare și celor eligibile pentru proiecte cu impact pozitiv asupra mediului înconjurător la nivel global. Destinat susținerii financiare pentru protecția mediului la nivel global, este constituit ca un fond special și este alocat pentru proiecte globale ce au în vedere păstrarea biodiversității, schimbările climatice, poluanții organici persistenți, combaterea deșertificării, protejarea apelor internaționale și a stratului de ozon. Întrunind 182 de țări-membre, GEF colaborează strâns cu guvernele, organizațiile societății civile, secretariatele convențiilor și diverse agenții internaționale. Cooperarea cu organizațiile societății civile este foarte importantă deoarece proiectele și politicile Fondului au beneficiat enorm de multitudinea de opinii, experiențe și perspective. Proiectele GEF sunt implementate prin intermediul PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare), PNUM (Programul Națiunilor Unite pentru Mediu) și Banca Mondială și sunt derulate de organizații publice sau private. Acestea trebuie să îndeplinească două criterii: primul se referă la faptul că trebuie să reflecte prioritățile naționale sau regionale și să aibă sprijinul țărilor implicate, iar cel de al doilea se referă la faptul că trebuie să contribuie la ameliorarea situației mediului pe plan global.

GEF a fost creat în anul 1992 ca un program pilot pentru abordarea problemelor de mediu și de atunci s-a transformat într-o instituție eficientă și transparentă cu bagaj impresionant de rezultate. Prin parteneriatul său uncial cu guverne, organizații internaționale, organizații ale societății civile și alți partenerei cheie, GEF a creat o rețea cu impact real asupra proceselor globale. Fondul Global de Mediu este mecanismul financiar desemnat pentru Convenția ONU privind diversitatea biologică, Convenția-cadru a ONU privind schimbările climatice, Convenția de la Stockholm privind poluanții organici persistenți precum și al Convenției ONU pentru combaterea deșertificării.

România a aderat la acesta în 1994 și a implementat peste 20 de proiecte de țară și regionale.

Programele GEF sunt adevărate “instrumente ajutătoare” ce vin să completeze, prin experiență în derularea unor importante proiecte de protecție a mediului, strategiile și instrumentele standard, acționând ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru protecția mediului sau accentuând tendința spre o abordare bazată pe principiul parteneriatului.

Agenda Locală 21 163

Agenda Locală 21 (AL21) s-a constituit ca o inițiativă a Națiunilor Unite și a fost adoptată pentru prima oară în cadrul Summit-ului de la Rio de Janeiro în 1992, reprezentând calea de promovare a conceptului de dezvoltare durabilă la nivel local. Conferința Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și Mediu de la Rio de Janeiro din iunie 1992 este considerată cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul XX. Obiectivul fundamental al acestei reuniuni a constat în necesitatea găsirii unei căi alternative pentru dezvoltarea globală în secolul XXI. Rezultatele reuniunii s-au concretizat în adoptarea unor documente precum „Declarația de la Rio asupra mediului și dezvoltării”, supranumită și Cartea Terrei, „Agenda 21”, document alcătuit din 40 de capitole care cuprinde recomandări privind aplicarea principiilor

„Cartei Terrei” pe un orizont întins după anul 2000, care acoperă domeniile

fundamentale pentru trecerea la o dezvoltare umană – durabilă, „Convenția asupra biodiversității”, „Convenția – cadru privind schimările climatice”, „Declarația privind pădurile” și „Declarația privind deșertificarea”.

Zece ani mai târziu, la Johannesburg în 2002, cel de-al doilea summit mondial a enunțat faptul ca AL 21 este principalul instrument pentru atingerea stadiului de bunăstare a populației la nivel mondial. AL 21 este implementată la nivelul autorităților locale și promovează, prin componenta sa de participare publică, un echilibru real între creșterea economică, echitatea socială și protecția mediului.

Conceptul de dezvoltare durabilă implică o re-evaluare constantă a relației om-natură și existența solidarității între generații, ca fiind singura opțiune viabilă pentru asigurarea unui model de dezvoltare pe termen lung. Crearea conceptului de dezvoltare durabilă a avut ca punct de plecare criza ecologică mondială și s-a dezvoltat ulterior prin înglobarea tuturor sferelor economice, sociale și umane,

163Centrul Național de Dezvoltare Durabilă.

ajungând ca în ultimii ani, dezvoltarea durabilă să reprezinte noua teorie a dezvoltării, noul drum al umanității.

Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare din România sprijină activ dezvoltarea durabilă prin asistența acordată în cadrul proiectului său de „Construire a capacităților locale de implementare a Agendei Locale 21 în România”. Proiectul a fost implementat în cinci etape:

prima etapă desfășurată în perioada 2000-2003, în care proiectul Agenda 21 a început printr-o etapă pilot desfășurată în 9 locații, a venit în completarea planurilor locale pentru dezvoltare durabilă. Principalul scop atins în cadrul etapei pilot a fost stabilirea metodologiei, conform careia au fost redactate agendele locale în toate orașele participante. Principalele etape ale proiectului au inclus: crearea structurilor locale ale AL21 (Comitetul Local de Coordonare, Biroul Local al Agendei 21, Grupurile de Lucru); elaborarea unei strategii pentru dezvoltare durabilă și a unui plan de acțiune local; identificarea și realizarea proiectelor prioritare; asigurarea suportului necesar implementării proiectelor prioritare selectate având siguranța realizării sinergiilor cu alte proiecte UNDP din aceleași locații.

a doua etapă s-a desfășurat în perioada 2003-2004 și a adus cateva elemente inovative în cadrul procesului, prin diversificarea zonei de implementare a proiectului, ca urmare a includerii unor localități de dimensiuni mai mici, proiectul extinzându-se în alte 13 locații, unde autoritățile locale au fost de acord să elaboreze Planuri de Acțiune locală pentru dezvoltare durabilă.

în cea de-a treia etapă, în perioada 2004 – 2005, Proiectul Agenda Locală 21 a continuat în trei orașe și un județ, adăugându-se o nouă dimensiune proiectului prin parteneriatul cu Agenția Canadiană pentru Dezvoltare Internațională cu scopul introducerii în România a practicii de evaluare integrată de mediu. Principalele realizări ale acestei inițiative au fost: constituirea capacității Centrului Național de Dezvoltare Durabilă de a oferi consultanță de specialitate și de a evalua impactul asupra mediului și sustenabilitatea programelor guvernului și ONG-urilor, precum și ale proiectelor din sectorul privat; organizarea de către Centrul Național de Dezvoltare Durabilă a unui training în practici de evaluare integrată de mediu, având ca beneficiari 19 ONG -uri și instituții locale; cooperarea consolidată cu sectorul privat prin efectuarea unui training de evaluare integrată de mediu.

scopul etapei a patra a Agendei Locale 21, din perioada 2005 – 2006, a fost acela de a continua consolidarea capacității instituționale și de a produce o sensibilizare la nivelul publicului și a autorităților în ceea ce privește adoptarea și introducerea pricipiilor de dezvoltare durabilă în cadrul strategiilor de dezvoltare a localităților și județelor și planurilor de acțiune în alte 3 orașe și 1 județ, astfel în fiecare locație stabilită au fost inființate birouri Agenda 21 cu scopul dezvoltării capacității instituționale a autorităților locale. Etapa a patra a proiectului a confirmat necesitatea de a continua implementarea proiectului Agenda Locală 21 în România, având la bază exemplele de bune practici adunate până atunci în elaborarea agendelor locale și rezultatele pozitive ale proiectelor demarate în acest cadru.

Etapa a cincea, 2006 – 2008, a continuat procesul de introducere a dimensiunii de dezvoltare durabilă în cadrul activităților autorităților locale, Agenda Locală 21 s-a extins în alte 2 comune, 4 orașe, 3 județe, sectorul 2 București și a urmărit promovarea participării echilibrate a tuturor regiunilor din România și încurajarea participării entităților teritoriale cu valori scăzute la indicatorii de dezvoltare. După intrarea României la Uniunea Europeană, proiectele din cadrul Agendei Locale 21 au devenit eligibile pentru finanțare din Fondurile Structurale ale UE.

În perioada 2009-2010, Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă a oferit consultanță administrațiilor locale care au implementat Agenda Locală 21. Scopul a fost susținerea demarării proiectelor prioritare care au fost identificate ca fiind eligibile pentru parteneriatele public-privat.

Rezultatul implementării Agendei Locale 21, a fost constituirea unei strategii coerente, însoțită de un plan concret de acțiune și de implementare. Ambele au oferit garanția că proiectele au venit în întâmpinarea nevoilor comunităților locale și au reprezentat o importantă contribuție pentru dezvoltarea durabilă din România.

Aceste planuri locale pentru dezvoltare durabilă au contribuit la îmbunătățirea viitorului comunăților locale care au beneficiat de Agenda Locală 21, ceea ce a condus pe termen lung la creșterea calității vieții oamenilor. De asemenea aceste documente programatice au asistat autoritățile regionale și pe cele naționale în realizarea politicilor coerente la toate nivelurile, politici ce vor susține dezvoltarea întregii țări.

Programul „ROMÂNIA CURATĂ”, un alt program reprezentativ pentru politica de mediu a României, lansat în 2002 ca o inițiativă de coordonare, verificare

și accelerare a adaptării României la normele europene. Obiectivul principal al acestui program era de a se ocupa de educarea populației în scopul reducerii efectelor poluării. „România curată” era un program conceput de Ministerul Apelor și Protecției Mediului, actualmente Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, acest program și-a propus catalizarea tuturor forțelor din diversele medii sociale și politice: guvern, sindicate, administrațiile publice locale, pentru inițierea și implementarea unor proiecte concrete menite a oferi populației un mediu mai curat. Programul apărea ca o necesitate obiectivă, având în vedere faptul că s-a constatat că una dintre cele mai acute probleme ale societății contemporane este reprezentată de comportamente care poluează peste limita de regenerare a sistemelor naturale, concomitent cu aplicarea gestionării defectuoase a deșeurilor provenite din procesele tehnologice și acutizarea aspectelor de poluare, astfel printr-un proces permanent de conștientizare, informare și sensibilizare asupra necesității promovării energiilor curate, a tehnologiilor și modelelor de producție de ultimă generație, sectorul public și privat trebuie să aibă inițiative care să producă efecte concrete și

cuantificabile. Programul s-a axat pe următoarele obiective:

asigurarea protecției și conservării mediului natural și a mediului construit în concordanță cu cerințele dezvoltării durabile;

asigurarea unui management integrat al deșeurilor;

creșterea nivelului educației și de conștientizare a populației în spiritul protecției mediului.

Fondul de mediu, constituit în baza Legii nr. 73/2000 și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 86/2003, are scopul de a stimula un număr limitat de investiții de mediu de interes public, acordând prioritate celor incluse în Planul Național de Acțiune pentru Protecția Mediului. Acesta se constituie din taxele suportate de agenții economici poluatori, alocații de la bugetul de stat, donații, sponsorizări, taxe pentru eliberarea autorizației de mediu etc.

Programele finanțate din Fondul pentru mediu, sunt:

reducerea impactului asupra atmosferei, apei și solului, inclusiv monitorizarea calității aerului;

reducerea nivelului de zgomot;

gestionarea deșeurilor, inclusiv a deșeurilor periculoase;

protecția resurselor de apă, sisteme integrate de alimentare cu apă, stații de tratare, canalizare și stații de epurare;

gospodărirea integrată a zonei costiere;

conservarea biodiversității și administrarea ariilor naturale protejate; împădurirea terenurilor degradate, reconstrucția ecologică și gospodărirea durabilă a pădurilor;

educația și conștientizarea publicului privind protecția mediului;

creșterea producției de energie din surse regenerabile;

renaturarea terenurilor scoase din patrimoniul natural;

refacerea siturilor contaminate istoric, cu excepția celor reglementate prin legi speciale;

înlocuirea acoperișurilor din azbest;

monitorizări, studii și cercetări în domeniul protecției mediului, pădurilor și apelor privind sarcini derivate din acorduri internaționale, directive europene sau alte reglementări naționale sau internaționale, precum și cercetare-dezvoltare în domeniul schimbărilor climatice;

lucrări pentru elaborarea hărților de risc pentru bazine sau subbazine hidrografice;

închiderea iazurilor de decantare din sectorul minier;

lucrări destinate prevenirii, înlăturării și/sau diminuării efectelor produse de fenomenele meteorologice periculoase la lucrările de gospodărire a apelor aferente obiectivelor din domeniul public al statului, precum și pentru refacerea unor obiective importante de infrastructură rutieră și feroviară grav afectate de alunecări de teren care pot conduce la obturarea scurgerii cursurilor de apă,

instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energie regenerabilă, inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire (Programul Casa Verde);

programul național de îmbunătățire a calității mediului prin realizarea de spații verzi în localități;

programul de stimulare a înnoirii Parcului auto național (Programul Rabla);

programul de stimulare a înnoirii Parcului național de tractoare și mașini agricole autopropulsate (Programul Rabla pentru tractoare);

programul de realizare a pistelor pentru bicicliști;

programul de dezvoltare și optimizare a Rețelei Naționale de Monitorizare a Calității Aerului.

Programul privind Promovarea achizițiilor publice ecologice este un alt program semnificativ al politicii de mediu din România. Derulat de către Ministerul Mediului și Pădurilor, împreună cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici, acest proiect a avut ca obiectiv principal creșterea gradului de conștientizare a impactului favorabil asupra mediului a achizițiilor publice ecologice. Achizițiile Publice Ecologice (APE) reprezintă un proces prin care autoritățile publice doresc să achiziționeze bunuri, servicii și lucrări cu impact redus asupra mediului, pe durata întregului ciclu de viață al acestora, așa cum arată Comunicarea Comisiei Europene COM (2008) 400. Pe baza unor criterii de mediu, autoritățile publice pot cumpăra servicii de electricitate, servicii de transport, echipamente de birou IT, produse alimentare și de catering și multe alte bunuri și servicii care să contribuie la reducerea impactului asupra mediului, astfel încât cumpărarea de produse și servicii să se realizeze cu performanță mărită din punctul de vedere al protecției mediului și luarea în considerare a impactului de mediu al achizițiilor din sectorul public. Achizițiile ecologice înseamnă totodată și cumpărarea în funcție de nevoi și evitarea risipei. Fiecare produs sau serviciu cumpărat are impact asupra mediului pe parcursul întregului său ciclu de viață, de la extracția materiilor prime, fabricarea produsului și până la folosirea și eliminarea și/sau reciclarea lui. Achizițiile publice ecologice pot contribui la diminuarea acestor impacturi, beneficiile fiind simțite atât la nivel local cât și la nivel global.

Strategii de mediu în România

În România principalele strategiile de mediu au fost dezvoltate prin Planul Național de Dezvoltare pentru etapa de programare 2007 – 2013 și Acordul de Parteneriat pentru etapa de programare 2014 – 2020.

Planul Național de Dezvoltare (PND) a fost elaborat în anul 2005 pe un baza unui concept specific politicii europene de coeziune economică și socială și reprezintă un instrument fundamental prin care România încearcă să recupereze decalajul socio-economic față de țările membre ale Uniunii Europene, prin prioritizarea investițiilor publice pentru dezvoltare.

În cadrul strategiei PND au fost stabilite șase priorități naționale de dezvoltare, iar cea de a-3-a – Protejarea și îmbunătățirea calității mediului, a avut ca obiectiv global protejarea și îmbunătățirea calității mediului, în conformitate cu nevoile economice și sociale ale României, îmbunătățirea calității vieții prin încurajarea dezvoltării durabile, astfel încît, să se obțină cel mai pozitiv impact asupra mediului și să se stimuleze dezvoltarea economică.

Pe baza analizei disparităților, a punctelor slabe și a potențialului, precum și prin identificarea atât a oportunităților, cât și a necesităților, strategia de mediu s-a bazat pe câteva priorități menite să maximizeze impactul Fondurilor Structurale și de Coeziune prin coordonarea acestora cu cele naționale pentru atingerea scopului global.

Acordul de Parteneriat pentru perioada 2014-2020 (AP), aprobat de Comisia Europeană pe data de 6 August 2014, reprezintă un document strategic de programare, care prezintă modul în care vor fi cheltuite cele cinci Fonduri Europene Structurale și de Investiții (FESI) în acest exercițiu financiar. Ele sunt negociate între Comisia Europeană și autoritățile naționale și prevăd un domeniu de aplicare mai cuprinzător, nu doar pentru a coordona diferitele fonduri ESI, ci și pentru a coordona aceste fonduri cu alte politici UE și ale statelor membre.

Având ca și punct de pornire documentele de poziție elaborate de serviciile Comisiei in 2012 pentru fiecare Stat Membru și ca scop de a contribui la obiectivele Strategiei 2020 ale Uniunii Europene; Acordurile de parteneriat sunt rezultatul negocierilor între Comisia Europeană și Autoritățile Naționale, identificând o serie de provocări și prioritățile aferente Obiectivelor Tematice prezentate în Cadrul Strategic Comun.

Cadrul Strategic Comun este un ghid pentru identificarea priorităților privind investițiile care vor fi făcute în perioada de planificare financiară 2014-2020 în statele membre și în regiuni și pentru combinarea diferitelor fonduri, astfel încât impactul investițiilor UE să fie cât mai mare. Cadrul Strategic Comun este un document orientativ pentru traducerea Strategiei Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii în măsuri concrete legate de cele cinci fonduri: Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), Fondul social european (FSE), Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, stabilind

principalele obiective care ar trebui realizate de statele membre cu aceste fonduri, pentru a reflecta nevoile specifice și oportunitățile, dar și provocările cu care se confruntă. Autoritățile naționale si regionale vor folosi acest cadru pentru elaborarea Contractelor de Parteneriat cu Comisia, pe baza carora se vor desfășura programele naționale finanțate din fonduri europene. Astfel, banii pentru dezvoltarea regiunilor vor veni nu doar prin intermediul Fondurilor de Coeziune și al Fondurilor structurale ale UE, ci și prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală și Fondul European Maritim și de Pescuit.

Strategiile de mediu au fost implementate în perioada 2007 – 2013 prin Programul Operațional Sectorial Mediu, iar pentru perioada 2014 – 2020, vor fi implementate prin intermediul Programului Operațional Infrastructură Mare. Strategia globală a POS Mediu, în acord cu Politica de Coeziune și cu CNSR,

a urmărit reducerea disparităților existente între România și UE în ceea ce privește standardele și serviciile de mediu.

Pe baza analizei acestor disparități, a punctelor slabe și a potențialului, precum și prin identificarea atât a oportunităților, cât și a necesităților, strategia programului se baza pe câteva priorități menite să maximizeze impactul Fondurilor Structurale și de Coeziune, prin coordonarea fondurilor UE și a celor naționale, astfel încât să se asigure într-o manieră complementară că ambele tipuri de fonduri contribuiau la atingerea scopului global.

Strategia POS Mediu a avut la bază următoarele elemente:

Analiza SWOT pentru sectorul de mediu;

Strategiile naționale de mediu și planurile de implementare pentru conformarea cu acquis-ul de mediu;

Problemele majore și direcțiile strategice stabilite în Cadrul Strategic Național de Referință, urmărindu-se complementaritatea Fondurilor și delimitarea ariilor de intervenție

Contribuția partenerilor socio-economici care au fost consultați la elaborarea POS Mediu și a rezultatelor evaluării ex-ante.

Comparativ cu POS Mediu, POIM 2014 – 2020 a fost elaborat pentru a răspunde nevoilor de dezvoltare ale României identificate în Acordul de Parteneriat 2014 – 2020 și în acord cu CSC și Documentul de Poziție al serviciilor Comisiei Europene. Strategia POIM este orientată spre obiectivele Strategiei Europa 2020, în

corelare cu Planul Național pentru Reformă (PNR) și Recomandările Specifice de Țară (RSȚ), concentrându-se asupra creșterii durabile prin promovarea unei economii bazate pe consum redus de carbon prin măsuri de eficiență energetică și promovare a energiei verzi, precum și prin promovarea unor moduri de transport prietenoase cu mediul și o utilizare mai eficientă a resurselor.

Principalele nevoi de dezvoltare identificate în Acordul de parteneriat au fost stabilite în conformitate cu primele rezultate ale:

planurilor de management ale bazinelor hidrografice;

Strategiei Naționale de Gestionare a Deșeurilor pentru 2014-2020;

Strategiei naționale și Planului național de acțiune privind gestionarea siturilor contaminate;

Strategiei naționale și Planului național de acțiune pentru conservarea biodiversității pentru 2013-2020;

Strategiei în domeniul Culturii și Patrimoniului pentru 2014-2020. Urmare a constatărilor rezultate din necesitățile de dezvoltare și ale analizei

SWOT, principalele nevoi de dezvoltare în ceea ce privește protecția mediului și eficiența resurselor, stabilite și prin Obiectivul tematic nr. 6 – Conservarea și protejarea mediului și promovarea utilizării eficiente a resurselor, sunt:

extinderea accesului publicului la serviciile de apă și ape uzate, în contextul Directivei-cadru privind apa și ale planurilor de management ale bazinelor hidrografice;

punerea în aplicare și modernizarea infrastructurilor necesare pentru respectarea obligațiilor prevăzute în Directiva privind deșeurile și în planurile de gestionare a deșeurilor și a programelor de prevenire care vor fi elaborate;

protejarea și conservarea naturii, inclusiv printr-o rețea coerentă și funcțională Natura 2000, sprijinirea sistemelor agricole cu înaltă valoare naturală și restaurarea ecosistemelor degradate; gestionarea sustenabilă a bunurilor naturale ale României, inclusiv a peisajelor, terenurilor agricole, pădurilor, apelor interioare și de coastă, zonelor protejate și biodiversității;

dezvoltarea și îmbunătățirea evaluării și monitorizării calității aerului;

îmbunătățirea transportului urban sustenabil și, prin urmare, reducerea poluării;

soluționarea situației privind siturile abandonate și poluate, precum și gestionarea surselor actuale de poluare;

conservarea și protejarea patrimoniului cultural;

reducerea riscului de abandonare a activităților agricole;

dezvoltarea instituțiilor publice prin punerea în aplicare a PMI.

PO Infrastructură Mare face obiectul Evaluării Strategice de Mediu, exercițiu care face parte din evaluarea ex ante, a Raportului privind mediul elaborate în anul 2014.

Programul Operațional Sectorial de Mediu a fost astfel conceput pentru a răspunde necesității de dezvoltare a infrastructurii la standarde europene și se concentrează pe îmbunătățirea accesului la serviciile publice prin asigurarea nivelului și calității adecvate a acestora, precum și prin conservarea potențialului de mediu. Obiectivele strategice ale POS Mediu prevăzut de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, din Ianuarie 2007, constau în:

Obiective strategice globale ale POS Mediu cuprindeau:

îmbunătățirea accesului la utilitățile publice in România și sprijinirea condițiilor de dezvoltare economică în regiuni: sprijin pentru îmbunătățirea sistemelor integrate de apă și management al deșeurilor, printr-o abordare regională care vor genera rezultate importante pentru o populație de peste 10 mii., prin investiții de cea. 29 miliarde euro până în anul 2018;

îmbunătățirea măsurilor de protecție a mediului ca o condiție obligatorie în vederea dezvoltării durabile, se concentrează, pe de o parte, pe prevenirea poluării și a deteriorării biodiversității, iar pe de altă parte, POS Mediu abordează reducerea poluării mediului, a daunelor din cele mai sensibile zone (încălzire urbană – cuprinse în axa prioritară 3, prevenirea riscurilor naturale – axa prioritară 5) ca parte a strategiilor de investiții pe termen lung (după anul 2013).

îmbunătățirea capacității instituționale și de guvernare, ca prioritate cheie, având ca scop dezvoltarea unei structuri de management eficiente pentru serviciile de mediu, pentru o mai bună calitate și eficiență în sectorul public și guvernare în sectorul de mediu, pentru un management mai eficient, îmbunătățirea

calității procesului de elaborare a politicilor publice în domeniul mediului, îmbunătățirea implementării politicii de coeziune a Uniunii Europene.

Obiectivele specifice ale POS Mediu, erau următoarele:

îmbunătățirea calității și a accesului la infrastructura de apă și apă uzată, prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apă și canalizare în majoritatea zonelor urbane până în 2015 și stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor de apă/apă uzată.

Dezvoltarea sistemelor durabile de management al deșeurilor prin îmbunătățirea managementului deșeurilor și reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de județe până în 2015

Reducerea impactului negativ asupra mediului și diminuarea schimbărilor climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localități până în 2015.

Protecția și îmbunătățirea biodiversității și a patrimoniului natural prin sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea rețelei Natura 2000.

Reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra populației, prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone până în 2015.

Corelarea dintre Liniile Directoare Strategice privind Coeziunea, dintre Cadrul Național Sectorial de Referință (CNSR) și POS Mediu, precum și legătura dintre obiectivul global, obiectivele specifice, axe prioritare și operațiuni indicative, sunt prezentate în figura nr. 5.3.

În scopul folosirii cât mai eficiente a resurselor financiare alocate pentru realizarea obiectivelor cuprinse în Programul Operațional Sectorial de Mediu s-au elaborat priorități pe obiective și domenii strategice, pe baza evaluărilor ex-ante și a analizei SWOT. Fundamentarea selectării priorităților de investiții în cadrul POS Mediu, s-au făcut pe baza considerațiilor strategice conforme îndeplinirii cerințelor acquis-ului de mediu, în scopul: îmbunătățirii calității mediului, standardelor de viață pentru mai mult de jumătate din populația României; statornicirea unui management eficient pentru serviciile de mediu; convergența regională; accelerarea implementării programelor naționale; evitarea/reducerea viitoarelor pierderi economice și de mediu, cât și a unor constrângeri ale obiectivelor specifice pe parcursul perioadei de implementare, ținând seama de volumul investițiilor preponderente pe cele două domenii-sectoarele de apă și de gestionare a deșeurilor. În utilizarea eficientă a investițiilor de mediu și a implementării lor în sisteme integrate de gestionare a deșeurilor și a apei, sisteme de încălzire urbană și de management al riscului, abordarea strategică se face sub forma unei politici policentrice punându-se accentul pe o guvernare managerială și o definire clară a rolurilor diferiților actorii și întărirea conștientizării prin atragerea unor actori "mai

activi" în domeniul apei și managementului deșeurilor.

Obiectivele specifice ale strategiei sunt cuprinse în POS Mediu, pe baza cărora s-au elaborat obiectivele strategice și s-au identificat următoarele axe:

Axa prioritară l – Extinderea și modernizarea sistemelor de apă și apă uzată,

finanțată din Fondul de Coeziune.

Obiectivele axei prioritare 1:

Asigurarea serviciilor de apă și canalizare, la tarife accesibile;

Asigurarea calității corespunzătoare a apei potabile în toate aglomerările umane;

Îmbunătățirea calității cursurilor de apă;

Îmbunătățirea gradului de gospodărire a nămolurilor provenite de la stațiile de epurare a apelor uzate;

Crearea de structuri inovatoare și eficiente de management al apei.

Domeniile majore de intervenție ale axei prioritare 1:

Extinderea/modernizarea sistemelor de apă/apă uzată, se urmărea finanțarea următoarelor activități indicative:

construcția/modernizarea surselor de apă în vederea potabilizării;

construcția/reabilitarea stațiilor de tratare a apei potabile;

extinderea/reabilitarea rețelelor de distribuție a apei potabile și a sistemelor de canalizare;

construcția/reabilitarea stațiilor de epurare a apelor uzate;

construcția/reabilitarea facilităților de epurare a nămolurilor;

construirea unor instalații adecvate de tratare/eliminare a nămolului rezultat din stațiile de epurare;

contorizare, echipament de laborator, echipamente de detectare a pierderilor etc.;

asistență tehnică pentru pregătirea proiectelor (inclusiv dosarele de licitație), management și publicitate (inclusiv conștientizarea publicului), îmbunătățirea guvernării instituționale.

Axa prioritară 1A – Spriiin pentru dezvoltarea proiectelor de infrastructură din sectorul apă/apă uzată aferente următoarei perioade de programare financiară, finanțată din Fondul European de Dezvoltare Regională.

Obiectivele axei prioritare 1A:

Pregătirea portofoliului de proiecte de asistență tehnică în vederea pregătirii proiectelor de infrastructură în sectorul apă/apă uzată aferent următoarei perioade de programare financiară 2014-2020;

Acordarea de sprijin beneficiariilor pentru a dezvolta proiecte regionale/județene, în conformitate cu nevoile locale specifice în domeniu;

Creșterea gradului de angajare și asumare a beneficiarilor pentru a dezvolta proiecte de infrastructură mature și sustenabile în sectorul apă/apă uzată. Axa prioritară 2 – Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deșeurilor și reabilitarea siturilor contaminate istoric, finanțată din Fondul

European de Dezvoltare Regională.

Obiectivele axei prioritare 2:

Creșterea gradului de acoperire a populatiei care beneficiază de colectarea deseurilor municipale, și de serviciile de management de calitate corespunzătoare și la tarife acceptabile;

Reducerea cantității de deșeuri depozitate;

Creșterea cantității de deșeuri reciclate și valorificate

Înființarea unor structuri eficiente de management al deșeurilor;

Reducerea numărului de situri contaminate istoric.

Domeniile majore de intervenție ale axei prioritare 2:

Dezvoltarea sistemelor integrate de management al deșeurilor și extinderea infrastructurii de management al deșeurilor, urmărea finanțarea următoarele activități indicative:

achiziționarea și instalarea sistemelor de colectare selectivă;

construcția facilităților de sortare, compostare și reciclare;

achiziționarea vehiculelor de transport al deșeurilor;

construcția stațiilor de transfer și a facilităților de eliminare a deșeurilor municipale;

recuperarea gazului provenit din depozite, acolo unde este cazul;

construirea unor facilități adecvate pentru deșeurile periculoase (deșeuri medicale, deșeuri provenite din echipamente electrice și electronice etc.) și alte tipuri specifice de deșeuri (deșeuri provenite din construcții și demolări etc.);

închiderea depozitelor neconforme;

asistență tehnică pentru pregătire de proiecte, management, supervizare și publicitate, campanii de conștientizare a publicului (în legătură cu colectarea selectivă, sortarea, reciclarea, compostarea), îmbunătățirea guvernării instituționale, licitarea și contractarea operatorilor de servicii de salubritate.

Reabilitarea zonelor poluate istoric, urmărea finanțarea următoarele activități indicative:

– reabilitarea și ecologizarea terenurilor prin utilizarea măsurilor adecvate pentru categorii specifice de situri contaminate, inclusiv situri rezultate din activități miniere;

– asistență tehnică pentru pregătirea de proiecte, studii de opțiune, management și supervizare și publicitate.

Axa prioritară 3 – Reducerea poluării și diminuarea efectelor schimbărilor climatice prin restructurarea și reabilitarea sistemelor de încălzire urbană pentru atingerea țintelor de eficiență energetică în localitățile cele mai afectate de poluare, finanțată din Fondul de Coeziune.

Obiectivele axei prioritare 3:

reducerea efectelor schimbărilor climatice și reducerea emisiilor de poluanți proveniți de la sistemele de încălzire urbană în localitățile cele mai afectate de poluare;

ameliorarea nivelului minim de concentrație a poluanților în localitățile vizate;

îmbunătățirea sănătății populației în localitățile afectate.

Domeniile majore de intervenție ale axei prioritare 3:

Reabilitarea sistemelor urbane de încălzire în zonele fierbinți (hot-spot),

se finanțau următoarele activități indicative:

introducerea BAT (cele mai bune tehnici disponibile) pentru reducerea emisiilor de SO2, NOx și pulberi;

reabilitarea boilerelor și a turbinelor;

introducerea unui sistem îmbunătățit de contorizare;

reabilitarea depozitelor de zgură și cenușă neconforme;

reabilitarea rețelelor de distribuție a apei calde și a căldurii (inclusiv reproiectarea rețelelor dacă acest lucru este justificat din motive de cost

– eficiență);

asistență tehnică pentru pregătirea proiectului, elaborarea studiilor de opțiuni, managementul, supervizarea lucrărilor și publicitatea proiectului, inclusiv campanii de conștientizare a publicului.

Axa prioritară 4 – Implementarea sistemelor adecvate de management pentru protecția naturii, finanțată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională.

Obiectivele axei prioritare 4:

conservarea diversității biologice, a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică;

asigurarea managementului eficient al ariilor protejate, inclusiv Natura

2000.

Domeniile majore de intervenție ale axei prioritare 4:

Dezvoltarea infrastructurii și a planurilor de management în vederea

protejării biodiversității și Natura 2000, finanța următoarele activități indicative:

– asistență pentru pregătirea de planuri de management, studii științifice, inventariere, cartografiere;

instruire și întărirea capacității instituționale a organismelor de management ale siturilor Natura 2000 și ale ariilor protejate;

proiecte de restaurare ecologică a habitatelor și speciilor;

construirea și îmbunătățirea infrastructurii ariilor protejate naționale și a siturilor Natura 2000 (construirea de centre de informare și panouri de informare, managementul riscului – prevenirea și controlul incendiilor etc);

sprijinirea biodiversității: reducerea impactului infrastructurii asupra speciilor afectate de fragmentarea peisajului (realizarea de măsuri concepute pentru a depăși barierele pe râuri și autostrăzi);

stabilirea de sisteme de monitorizare pentru siturile Natura 2000 și ariile protejate inclusiv infrastructura și echipamentul pentru monitorizarea stadiului de conservare a habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună.

pregătirea materialelor de informare și publicitate și de conștientizare pentru ariile protejate și siturile Natura 2000;

achiziționarea de teren cu o valoare semnificativă din punct de vedere al biodiversității cu scopul ca acesta să devină proprietate publică a statului.

Axa prioritară 5 – Implementarea infrastructurii adecvate de prevenire a riscurilor naturale în zonele cele mai expuse la risc, finanțată din Fondul de Coeziune.

Obiectivele axei prioritare 5:

Contribuția la un management durabil al inundațiilor în zonele cele mai expuse la risc;

Protejarea și reabilitarea litoralului Mării Negre.

Domenii majore de intervenție ale axei prioritare 5:

Protecția împotriva inundațiilor, finanța următoarele activități indicative:

infrastructură pentru prevenirea inundațiilor și reducerea (acoperind și aspecte privind pregătirea și răspunsul) consecințelor distructive ale inundațiilor;

elaborarea unor hărți de pericol și risc al inundațiilor, planuri și măsuri, inclusiv informare publică și instruire în domeniul reducerii riscurilor;

asistență tehnică pentru pregătire de proiecte, management, supervizare și publicitate.

Reducerea eroziunii costiere, finanța următoarele activități indicative:

reabilitarea zonei costiere a Mării Negre afectate de eroziune;

asistență tehnică pentru pregătire de proiecte, management, supervizare și publicitate.

Axa prioritară 6 – Asistență Tehnică, finanțată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională.

Obiectivele axei prioritare 6:

Consolidarea sistemului de management, monitorizare, control și evaluare a implementării POS Mediu;

Asigurarea de informații corespunzătoare potențialilor solicitanți despre oportunitățile de finanțare ale POS Mediu;

Asigurarea transparenței asistenței financiare acordate din Fonduri în cadrul POS Mediu.

Domenii majore de intervenție ale axe prioritare 6:

Sprijin pentru managementul și evaluarea POS, finanța următoarele activități indicative:

– sprijin pentru pregătirea întâlnirilor Comitetului de Monitorizare;

pregătirea documentelor/strategiilor necesare pentru identificarea și justificarea necesității proiectelor;

pregătirea, selectarea, evaluarea și monitorizarea Programului și operațiunilor individuale, incluzând sprijinul pentru Organismele Intermediare pentru astfel de activități; utilizarea serviciilor de consultanță, când este cazul;

pregătirea misiunilor de audit, a controalelor și a verificărilor la fața locului;

evaluarea POS Mediu, inclusiv evaluări continue;

elaborarea de studii, analize și rapoarte axate pe monitorizarea impactului pentru implementarea programului, analiza de eficiență a structurilor de implementare, identificarea punctelor slabe ale

programului în vederea formulării de recomandări pentru îmbunătățirea eficienței managementului programului;

activități de instruire privind managementul fondurilor structurale pentru AM, OI și beneficiari;

achiziționarea aplicațiilor specifice IT pentru POS Mediu;

remunerarea unor experți angajați temporar de AM în vederea implementării responsabilităților menționate anterior;

studii tematice în legătură cu implementarea POS Mediu; studii tematice necesare în vederea pregătirii strategiei de mediu pentru următoarea perioadă de programare.

activități demonstrative cu scopul de a aplica concepte de nivel înalt (“state of the art”) ale soluțiilor de management integrat al apei și tehnologii inovative în domeniul mediului legate de domeniile majore de intervenție ale POS Mediu;

sprijin pentru stabilirea de platforme de schimb de informații și diseminare;

dezvoltarea și implementarea de programe de instruire și educaționale pentru adaptarea personalului la tehnologiile inovative.

Sprijin pentru informare și publicitate, finanța următoarele activități indicative: 

elaborarea și implementarea Planului de Comunicare al POS Mediu;

servicii de consultanță pentru elaborarea materialelor de informare, pregătirea rapoartelor de evaluare pentru POS Mediu;

activități de informare și publicitate – organizarea de seminarii, pregătirea materialelor de informare, dezvoltarea și actualizarea site- ului web al POS Mediu, diseminarea materialelor și broșurilor informative pentru public, dar și pentru potențialii beneficiari.

În ceea ce privește prioritățile de finanțare stabilite prin POIM, acesta va contribui la realizarea obiectivului general al Acordului de Parteneriat prin abordarea directă a două dintre cele cinci provocări de dezvoltare identificate la nivel național: Infrastructura și Resursele. Având în vedere gradul ridicat de corelare și complementaritate, precum și experiența perioadei 2007 – 2013, promovarea investițiilor în domeniul infrastructurii și resurselor vor fi finanțate în cadrul unui

singur program având ca obiectiv global: Dezvoltarea infrastructurii de transport, mediu, energie și prevenirea riscurilor la standarde europene, în vederea creării premiselor unei creșteri economice sustenabile, în condiții de siguranță și utilizare eficientă a resurselor natural.

Comparativ cu etapa de finanțare 2007 – 2013, când investițiile pentru mediu se regăseau într-un Program Operațional compus din șase axe prioritare, în etapa de finanțare 2014 – 2020, se vor continua și finaliza investițiile de mediu începute anterior, iar noile investiții se vor realiza prin intermediul unui program general – Programul Operațional Infrastructura Mare (POIM), în cadrul doar a trei axe prioritare. POIM se adresează nevoile de dezvoltare din patru sectoare: infrastructura de transport, protecția mediului, managementul riscurilor și adaptarea la schimbările climatice, energie și eficiență energetică, contribuind la Strategia Uniunii pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, prin finanțarea a 4 din cele 11 obiective tematice (OT) stabilite în Regulamentul nr. 1303/2013, doar un singur obiectiv strategic are ca prioritate finanțarea privind protecția mediului, astfel:

 OT4, prin susținerea producției de energie din surse regenerabile, măsurilor de eficiență energetică, introducerea tehnologiilor de tip smart;

 OT5, prin finanțarea măsurilor de prevenire și protecție împotriva riscurilor naturale, menite să atenueze și să combată efectele schimbărilor climatice, și consolidarea capacității de intervenție în domeniu;

 OT6, prin promovarea investițiilor în sistemele de apă și apă uzată, managementul integrat al deșeurilor, protecția biodiversității și monitorizarea calității aerului;

 OT7, prin sprijinirea investițiilor în infrastructura pentru toate modurile de transport, precum și transportul de energie.

Prin aderarea României la UE, ca urmare a semnării Tratatului de Aderare, țara noastră și-a asumat îndeplinirea unor obligații privind implementarea acquis- ului de mediu. Cea mai mare parte a alocării financiare pentru sectorul de mediu va fi orientată spre investițiile de conformare cu prevederile acquisului comunitar în domeniul alimentării cu apă potabilă, al colectării și epurării apelor uzate urbane și al gestionării deșeurilor.

Pentru asigurarea managementului deșeurilor, în conformitate cu Tratatul de Aderare și cu directivele aplicabile, România trebuie să asigure extinderea și

modernizarea în continuare a infrastructurii existente pentru îndeplinirea obligațiilor din Tratat și atingerea țintelor prevăzute în legislația națională și în directivele europene de deșeuri, prin continuarea investițiilor în sistemele de management integrat al deșeurilor și implementarea soluțiilor identificate necesare conformării cu directivele europene.

Obligațiile ce rezultă din Tratatul de Aderare privind infrastructura de apă și apă uzată, răspund Directivei nr. 98/83/CE privind calitatea apei destinate consumului uman și Directivei nr. 91/271/CEE privind colectarea și epurarea apelor uzate, pentru care România a primit perioade de tranziție în vederea conformării. Având în vedere că există decalaje în atingerea țintelor intermediare asumate, precum și întârzieri în implementarea proiectelor finanțate prin POSM 2007-2013, prin POIM se va continua politica de regionalizare în sector, demarată prin programele anterioare și consolidată prin POSM 2007-2013, prin implementarea proiectelor începute în perioada 2007-2013. Principalul obiectiv al procesului de regionalizare a fost crearea unor companii performante care să poată asigura atât proiectele cu finanțare UE, cât și funcționarea instalațiilor din aglomerările învecinate la un nivel de suportabilitate, accesibil populației, pe baza principiului solidarității. În acest context, prin POIM se dorește extinderea serviciului public de alimentare cu apă și canalizare în contextul implementării Directivei Cadru a Apei și a directivelor subsecvente, ținând cont de PMBH și Master Planurile Județene actualizate, prin continuarea investițiilor în sistemele regionale de management al apei și apei uzate, prin proiecte integrate derulate de operatorii regionali de apă.

O altă problemă cu care se confruntă țara noastră o reprezintă și protecțiea inadecvată a biodiversității și ecosistemelor, astfel România trebuie să promoveze activ măsuri de stopare a declinului biodiversității prin asigurarea unui management corespunzător al rețelei Natura 2000 și ariilor naturale protejate, precum și prin protecția biodiversității în afara ariilor naturale protejate, atât prin refacerea ecositemelor degradate, cât și prin promovarea infrastructurii verzi ca măsură orizontală ce asigură integrarea biodiversității în celelalte politici (inclusiv la nivelul investițiilor în infrastructură promovate prin POIM).

Protecția biodiversității la nivelul celorlalte priorități de finanțare din POIM, se dorește a se realiza prin asigurarea unui management eficient al ariilor naturale protejate; protecția biodiversității naturale, inclusiv refacerea ecosistemelor

degradate; creșterea nivelului de cunoaștere privind biodiversitatea, ecosistemele și serviciile acestora; reducerea fragmentării terenurilor și a impactului infrastructurii gri. Acest deziderat se poate realiza prin sprijinirea elaborării și implementării planurilor de management pentru siturile Natura 2000 și ariile naturale protejate; dezvoltarea de măsuri generale de cunoaștere, monitorizare și conservare pentru SPA și SCI; acțiuni de reconstrucție ecologică a ecosistemelor degradate; realizarea de studii care să asigure un nivel adecvat de cunoaștere și monitorizare a biodiversității și ecosistemelor.

În ceea ce privește monitorizarea calității aerului, pentru a răspunde cerințelor Directivei 2008/50/CE privind calitatea aerului sunt necesare noi investiții la nivelul Sistemului național de evaluare a calității aerului pentru extinderea monitorizării spre noii poluanți ce trebuie evaluați, inclusiv extinderea rețelei prin achiziționarea de noi stații fixe, dezvoltarea sistemului de previzionare a calității aerului și a unui sistem unic și interactiv pentru inventarierea emisiilor de poluanți în atmosferă (conform Directivei INSPIRE).

România de asemenea deține un număr mare de situri poluate istoric cu impact negativ asupra mediului și sănătății. Aceste situri reprezintă zone în care s-au desfășurat în principal activități miniere și metalurgice, petroliere, chimice, alte activități industriale, prezentând posibil impact semnificativ asupra sănătății umane, a calității solurilor, apelor subterane și apelor de suprafață, ecosistemelor etc. În continuarea finanțărilor derulate prin POSM 2007 – 2013, în perioada 2014 – 2020 vor fi luate măsuri similare pentru siturile contaminate istoric și siturile abandonate, prin promovarea unor măsuri de decontaminare a siturilor poluate istoric în vederea reducerii impactului negativ asupra sănătății și calității mediului.

În cadrul programului pentru etapa de finanțare 2014 – 2020, protecția mediului și managementul riscurilor va fi asigurată prin urmăroarele axe prioritare: Axa prioritară 3 – Dezvoltarea infrastructurii de mediu în condiții de management eficient al resurselor, finanțarea va fi asigurată din Fondul de

Coeziune.

Obiectivele specifice ale axei:

Reducerea numărului depozitelor neconforme și creșterea gradului de pregătire pentru reciclare a deșeurilor în România, prin următoarele acțiuni, stabilite prin POIM:

Proiecte integrate de consolidarea și extinderea sistemelor integrate de management al deșeurilor, cu respectarea ierarhiei deșeurilor (prevenire, pregătirea pentru reutilizare, reciclare, alte metode de valorificare, inclusiv tratare și eliminare): închiderea și reabilitarea de depozite neconforme și deschiderea/extinderea de noi depozite, implementarea sistemelor de colectare selectivă, construcția de instalații de transfer și valorificare/tratare, inclusiv platforme de compostare și unități de compostare individuală și stații de tratare mecano-biologică etc.;

Consolidarea capacității instituționale a beneficiarilor în domeniul sistemelor integrate de management al deșeurilor, ca parte integrantă a proiectelor individuale;

Implementarea unui sistem integrat de management al deșeurilor la nivelul municipiului București;

Sprijin pentru pregătirea portofoliului de proiecte aferent perioadei 2014- 2020 și post 2020 (după caz).

Creșterea nivelului de colectare și epurare a apelor uzate urbane, precum și a gradului de asigurare a alimentării cu apă potabilă a populației, prin următoarele acțiuni, stabilite prin POIM:

Proiecte integrate de apă și apă uzată (noi și fazate), cu următoarele tipuri de subacțiuni: Construirea/reabilitarea rețelelor de canalizare și a stațiilor de epurare a apelor uzate (cu treaptă terțiară de epurare, acolo unde este cazul) care asigură colectarea și epurarea încărcării organice biodegradabile în aglomerări mai mari de

l.e., acordându-se prioritate aglomerărilor cu peste 10.000 l.e.;

Implementarea și eficientizarea managementului nămolului rezultat în cadrul procesului de epurare a apelor uzate;

Reabilitarea și construcția de stații de tratare a apei potabile, împreună cu măsuri de creștere a siguranței în alimentare și reducerea riscurilor de contaminare a apei potabile.

Reabilitarea și extinderea sistemelor existente de transport și distribuție a

apei;

Dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii sistemelor centralizate de

alimentare cu apă în localitățile urbane și rurale.

Dezvoltarea unui laborator național pentru îmbunătățirea monitorizării substanțelor deversate în ape, acordându-se prioritate în special substanțelor periculoase, și a calității apei potabile.

Axa prioritară 4 – Protecția mediului prin măsuri de conservare a biodiversității, monitorizarea calității aerului și decontaminare a siturilor poluate istoric, finanțarea va fi asigurată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională.

Obiectivele specifice ale axei:

Creșterea gradului de protecție și conservare a biodiversității și refacerea ecosistemelor degradate, prin următoarele acțiuni, stabilite prin POIM:

Continuarea elaborării planurilor de management/seturilor de măsuri de conservare/ planurilor de acțiune pentru ariile naturale protejate (inclusiv cele situate în mediul marin) și pentru speciile de interes comunitar neacoperite de proiectele anterioare, cu accent pe:

elaborarea studiilor pentru monitorizarea și evaluarea stării de conservare a speciilor și habitatelor de importanță comunitară;

inventarierea speciilor sălbatice de interes comunitar în vederea determinării măsurilor pentru menținerea/îmbunătățirea stării de conservare a speciilor și habitatelor de importanță comunitară, fie la nivel național, fie la nivel de sit;

alte activități necesare specifice elaborării planurilor de management.

Implementarea planurilor de management/seturilor de măsuri de conservare/ planurilor de acțiune pentru ariile naturale protejate și pentru speciile de interes comunitar aprobate (inclusiv cele situate în mediul marin), în special:

măsuri pentru menținerea și îmbunătățirea stării de conservare a speciilor și habitatelor de importanță comunitară, inclusiv reconstrucția ecologică a ecosistemelor de pe suprafața ariilor naturale protejate, inclusiv a siturilor Natura 2000;

monitorizarea și evaluarea stării de conservare a speciilor și habitatelor de importanță comunitară;

reducerea efectelor presiunilor hidromorfologice la nivelul cursurilor de apă în vederea protecției biodiversității (pasaje de trecere a ihtiofaunei pentru lucrările de barare transversală a cursului de apă, restaurarea

zonelor umede, restaurarea albiei și a reliefului din lunca inundabilă a corpurilor de apă etc);

crearea și menținerea coridoarelor ecologice, crearea și menținerea coridoarelor de migrație a speciilor, conservarea conectivității și funcționalității ecologice, menținerea și/sau îmbunătățirea conectivității pentru rețeaua de arii protejate, inclusiv a rețelei Natura 2000;

alte tipuri de măsuri similare, conform planurilor de management.

Menținerea și refacerea ecosistemelor degradate și a serviciilor furnizate (împăduriri, coridoare ecologice etc.), situate în afara ariilor naturale protejate, în acord cu obiectivele europene în domeniu, inclusiv în mediul marin;

Acțiuni de completare a nivelului de cunoaștere a biodiversității și ecosistemelor (monitorizarea și evaluarea speciilor și habitatelor, cunoașterea factorilor de presiune exercitați asupra biodiversității, inclus a speciilor invazive etc.).

Creșterea nivelului de evaluare și monitorizare a calității aerului la nivel național prin dezvoltarea instrumentelor de monitorizare, prin următoarele acțiuni, stabilite prin POIM:

Dezvoltarea RNMCA prin achiziționarea de echipamente de monitorizare a poluanților și instalarea lor în amplasamente noi și achiziția de echipamente de monitorizare a unor poluanți noi, pentru care până în acest moment nu există determinări;

Dezvoltarea unui sistem de prognoză și inventariere a emisiilor de poluanți

în aer;

Dezvoltarea unei baze de date în conformitate cu cerințele directivei

INSPIRE, privind inventarierea poluanților emiși în aer.

Reducerea suprafețelor poluate istoric, prin următoarele acțiuni, stabilite prin POIM:

Măsuri de decontaminare și ecologizare a siturilor poluate istoric, inclusiv refacerea ecosistemelor naturale și asigurarea calității solului în vederea protejării sănătății umane.

Axa prioritară 5 – Promovarea adaptării la schimbările climatice, prevenirea și gestionarea riscurilor, finanțarea va fi asigurată din Fondul de Coeziune.

Obiectivele specifice ale axei:

Reducerea efectelor și a pagubelor asupra populației cauzate de fenomenele naturale asociate principalelor riscuri accentuate de schimbările climatice, în principal de inundații și eroziune costieră, prin următoarele acțiuni, stabilite prin POIM:

Acțiuni pentru prevenirea inundațiilor:

Utilizarea infrastructurii verzi pentru prevenirea inundațiilor prin preluarea soluțiilor oferite de ecosisteme naturale pentru gestionarea riscurilor generate de creșterea incidenței evenimentelor extreme (zone umede, cu efect asupra prevenirii inundațiilor și deșertificării, stabilirea unor zone inundabile controlat și măsuri bazate pe ecosisteme, torenți și desecări etc.);

Dezvoltarea de studii, metodologii, evaluări, rapoarte, manuale de bună practică pentru managementul barajelor;

Abordare intersectorială la nivel de bazin hidrografic (dezvoltare coordonată și management integrat al activităților privind apa, terenurile și resursele);

Modernizarea infrastructurii de monitorizare și avertizare a fenomenelor hidro-meteorologice severe în vederea asigurării protecției vieții și a bunurilor materiale;

Măsuri care asigură eficacitatea intervențiilor de prevenire a inundanțiilor sub forma infrastructurii verzi, precum sisteme de prevenire anticipată și de management al bazinelor în timpul inundațiilor;

Realizarea de măsuri structurale de protecție împotriva riscului la inundații, acolo unde infrastructura verde nu este suficientă, prin construirea ori reabilitarea infrastructurii de reducere a impactului unor fenomene meteorologice extreme. Acestea vor include cu prioritate investiții pentru stocarea/devierea apelor provenite de la inundații, dar și regularizări de albii și consolidări de maluri;

Alte tipuri de acțiuni specifice gestiunii riscului la inundații, conform celor prevăzute în Strategia Națională de management al riscului la

inundații pe termen lung mediu și lung sau în planurile de management al riscului la inundații.

Acțiuni pentru prevenirea eroziunii costiere:

Acțiuni specifice de limitare a efectelor negative ale eroziunii costiere asupra plajelor, și activități de reabilitarea și protecția plajelor incluzând înnisipări artificiale, crearea de noi plaje, diguri și epiuri pentru retenția nisipului, diguri de stabilizare a plajelor; lucrări de consolidare, drenaje, ziduri de sprijin etc.;

Măsuri de prevenire și protecție împotriva altor riscuri;

Măsuri de promovare a infrastructurii verzi specifice riscurilor identificate prin evaluarea națională și/sau prin planul de acțiune de adaptare la schimbări climatice;

Creșterea nivelului de pregătire pentru o reacție rapidă și eficientă la dezastre a echipajelor de intervenție, prin următoarele acțiuni, stabilite prin POIM:

Dotarea serviciilor profesioniste și voluntare pentru situații de urgență cu tehnică, mijloace și echipament de intervenție care să permită reducerea timpului de intervenție în caz de dezastre, răspunsul în caz de dezastru major, protecția personalului de intervenție, creșterea eficienței răspunsului și protejarea mediului;

Dezvoltarea infrastructurii aferente sistemului de pregătire a personalului din serviciile de urgență profesioniste și voluntare prin dezvoltarea bazelor și poligoanelor specializate de pregătire în domeniile CBRN, căutarea-salvarea din medii ostile și asanarea de muniție;

Modernizarea sistemului de comandă a incidentelor și a sistemelor IT asociate, în vederea asigurării interoperabilității structurilor cu atribuții în domeniul gestionării situațiilor de urgență;

Constituirea și dotarea unor centre regionale de intervenție multi-risc în vederea asigurării unui răspuns oportun și eficient la nivel regional și completarea și dotarea centrelor rapide de intervenție.

Complementaritatea POS Mediu cu alte Programe Operaționale și cu operațiunile finanțate din FEADR și FEP

Axele prioritare ale POS Mediu au fost complementare altor intervenții cheie din alte Programe Operaționale (POS Competitivitate, POR, POS Resurse Umane, PO Asistență Tehnică), precum și din Programul Național de Dezvoltare Rurală și Programul Operațional pentru Pescuit. Mai mult, alte intervenții care contribuie direct la îmbunătățirea calității mediului sau au un impact pozitiv asupra mediului sunt prevăzute în alte PO.

Pentru infrastructura de apă și apă uzată, investițiile au utilizat Master Plan- urile Regionale, ca documente de planificare, dezvoltate la nivel regional/județean, prin care se identifica aria geografică (de obicei, la nivel județean) unde managementul resurselor de apă și apă uzată ar fi mai bine operaționalizate în cadrul unui proiect regional (prin regionalizarea serviciilor de apă în vederea îmbunătățirii calității și eficienței acestora). Nevoile de investiții în infrastructura de apă și apă uzată în localitățile care nu erau incluse în proiectul regional (de obicei, localitățile rurale) erau de asemenea identificate în cadrul Master Plan-ului Regional și au fost abordate fie în cadrul PNDR, fie prin alte surse de finanțare (ex. împrumuturi IFI). Prin PNDR au fost sprijinite proiectele la scară mică din localitățile rurale, care nu au fost incluse în proiectele regionale, în vederea sprijinirii dezvoltării economiei rurale și îmbunătățirii condițiilor de trai pentru populația din mediul rural, măsură implementată din FEADR. Pentru a asigura complementaritatea și demarcarea între cele două programe de investiții în sectorul de apă, s-a. Prin POR au finanțat proiecte individuale la scară mică în zonele urbane și stațiunile balneoclimaterice, cu condiția ca acestea să nu fie incluse în proiectele regionale finanțate prin POS Mediu.

Pentru a asigura eficiența energetică, reducerea efectelor schimbărilor climatice și calitatea aerului, au contribuit investițiile prin Axa prioritară 3 din POS Mediu, care a fost complementară cu unul dintre obiectivele POS Competitivitate privind îmbunătățirea eficienței energetice și dezvoltarea durabilă a sectorului de

energie, în special cu intervenția privind reducerea impactului negativ asupra mediului a funcționării sistemului energetic.

POS Mediu a sprijinit Instalațiile Mari de Ardere (IMA) funcționale în cadrul sistemelor municipale de încălzire cu scopul reducerii emisiilor de gaze la nivelul instalației, precum și cu scopul îmbunătățirii eficienței energetice la nivel de instalație și rețea de distribuție, prin retehnologizarea și reducerea pierderilor de apă caldă. POS Competitivitate a finanțat IMA care furnizează electricitate pentru Sistemul Energetic Național, în vederea îmbunătățirii eficienței acestora și a reducerii emisiilor de gaze, pentru asigurarea securității resurselor de electricitate pentru economie.

POS Mediu a intervenit la reabilitarea siturilor contaminate prin închiderea/reabilitarea siturilor istorice contaminate/poluate cu impact negativ asupra mediului și sănătății umane. O intervenție complementară la intervenția POS Mediu, a fost reprezentată de implicarea Programul Operațional Regional, care a finanțat reabilitarea siturilor industriale abandonate cu scopul de a sprijini dezvoltarea afacerilor, proiectele finanțate din POR includeau suplimentar restaurarea și curățarea terenului, construcția utilităților publice și a infrastructurii de afaceri pentru a fi reutilizate în scopuri economice și sociale.

POS Mediu a sprijinit investiții majore în prevenirea inundațiilor pe principalele râuri naționale, investiții ce au fost realizate de Autoritatea Națională

„Apele Române”. Intervențiile complementare au fost finanțate din FEADR, ca sprijin pentru autoritățile locale care întreprindeau lucrări de prevenire pe cursurile de apă locale; măsurile de împădurire din cadrul PNDR asigurau sustenabilitatea lucrărilor de prevenire a inundațiilor.

POS Mediu ca și componentă specifică a proiectului Natura 2000, prin Axa prioritară 4 a urmărit managementul ariilor protejate, strâns legat de măsurile de compensare pentru proprietarii terenurilor din cadrul ariilor protejate. Acțiunile au fost coordonate între POS Mediu și PNDR și Programul Operațional pentru Pescuit în legătură cu rețeaua Natura 2000.

Axa Prioritară din POS Mediu „Asistență Tehnică” a asigurat sprijin specific pentru managementul și implementarea programului, prin instruirea personalului pe teme specifice POS Mediu și prin informarea și publicitatea intervențiilor finanțate prin POS Mediu, instruirea orizontală privind implementarea fondurilor structurale

și de coeziune, menținerea și dezvoltarea SMIS, precum și măsuri generale privind informarea și publicitatea întregii asistențe din FSC.

Alte intervenții care au urmărit îmbunătățirea calității mediului au fost finanțate din POS Transport (dezvoltarea durabilă a sectorului de transport), Dezvoltarea Resurselor Umane (introducerea educației de mediu în programa școlară, programe de instruire pentru întreprinderi în domeniul dezvoltării durabile și protecției mediului), POS Competitivitate (etichetarea ecologică, introducerea standardelor de mediu, promovarea utilizării resurselor energetice reutilizabile), PNDR (măsuri privind agro-mediul și împădurirea, dezvoltarea agriculturii ecologice, îmbunătățirea managementului solului).

Complementaritatea priorităților de investiții în cadrul POIM cu alte PO 2014-2020 și surse naționale

În domeniul energiei curate și eficienței energetice, POIM-ul promovează intervenții orientate spre creșterea eficienței energetice, atât prin intervenții orientate spre promovare cogenerării de înaltă eficiență la nivelul consumatorilor industriali, cât și prin reducerea pierderilor de energie termică la nivelul unor sisteme centralizate de termoficare. Aceste intervenții vor fi complementare intervențiilor finanțate prin POR constând în măsuri integrate de creștere a eficienței energetice la nivelul clădirilor, orașele susținute prin POIM având prioritate la finanțare prin POR pentru măsurile de eficiență energetică. De asemenea prin POR vor fi finanțate sisteme alternative de producere a energiei din RER la nivelul clădirilor și completează investițiile din POIM de promovare a producției de energie din RER, contribuind astfel la realizarea țintelor naționale în accord cu obiectivele Strategiei Europa 2020.

PNDR-ul va finanța investiții în exploatații agricole pentru producerea de biocombustibili și bioenergie pentru consum propriu, precum și investiții în procesarea biomasei și alte tipuri de surse regenerabile din spațiul rural. Aceste măsuri sunt complementare cu cele finanțate prin POIM orientate spre eficientizarea consumului de energie prin cogenerare la nivelul consumatorilor industriali sau la utilizarea surselor regenerabile de energie în scopul producerii de energie. Astfel de proiecte vor fi complementare cu proiecte finanțate prin POC care promovează energia, mediu și schimbările climatice ca domenii de specializare inteligentă pentru 2014-2020, care urmare a cercetării în domeniul energiei au în vedere utilizarea

combustibililor fosili, diversificarea surselor naționale, transportul multifunctional („smart grids”), iar POIM va încuraja utilizarea tehnologiilor de ultimă generație, rezultate în urma unor procese inovative și de cercetare.

În ceea ce privesc schimbările climatice și managementul riscurilor, POIM va finanța cu prioritate măsuri non-structurale de prevenire a inundațiilor, cu efect în retenția apei la nivelul peisajelor, ceea ce va contribui și la diminuarea implicită a efectelor secetei în zonele, iar complementar, prin PNDR se va sprijini împădurirea terenurilor agricole și neagricole, contribuind la combaterea efectelor secetelor excesive, reducerea eroziunii solului, îmbunătățirea capacității de retenție a apei, atenuarea riscului la inundații și a efectelor negative ale viiturilor.

Intervențiile prevăzute în cadrul axei prioritare 3, privind protecția mediului, sunt complementare cu acțiunile similare finanțate prin PNDR, la nivelul exploatațiilor agricole sau prin măsurile de dezvoltare a infrastructurii de bază, dar și din fonduri private (în special în domeniul reciclării).

În vederea respectării angajamentelor României în domeniul apei și apei uzate, acțiunile promovate prin POIM vor fi completate prin PNDR, în cadrul măsurii de dezvoltare a infrastructurii de bază în spațiul rural, în acord cu cerințele Master Planurilor județene aprobate și a listei de investiții prioritare a acestora, gestionate de către Operatorii Regionali. Un mecanism similar va fi promovat și pentru corelarea investițiilor în acest sector finanțate prin alte surse de finanțare, prin implementarea principiilor de aliniere a regulilor de finanțare a infrastructurii de apă. Proiectele de management integrat al deșeurilor, promovate prin POIM vor fi completate prin programe ale AFM, care contribuie la atingerea țintelor de reciclare și reutilizare a deșeurilor și la reducerea fracției ce se depozitează. Prin PNDR vor fi finațate măsuri dedicate la nivelul IMM-urilor și grupurilor de producători agricoli

pentru achiziționarea de tehnologii pentru eliminarea deșeurilor.

Pentru protecția și conservarea siturilor Natura 2000 și a ariilor naturale protejate, prin elaborarea și implementarea planurilor de management și măsuri de refacere a ecosistemelor degradate, finanțate prin POIM, nevoile specifice de conservare și protejare a biodiversității vor fi promovate și prin FEADR, prin promovarea de măsuri de agro-mediu ce încurajează practicile agricole extensive.

În ceea ce privește măsurile pentru protejarea și conservarea biodiversității în cursurile de râu și apele marine, POIM va asigura elaborarea de planuri de

management pentru ariile protejate din mediul acvatic și implementarea măsurilor de protecție și conservare identificate și care nu au legătură cu acvacultura, în timp ce POPAM va susține măsuri de utilizarea durabilă a resurselor piscicole prin acvacultura durabilă.

Măsuri complementare cu cele finanțate prin POIM vor fi promovate prin programele de CTE (Cooperare Teritorială Europeană), în momentul implementării, pe baza unui protocol de colaborare între AM responsabile, având ca atât evitarea dublei finanțări și sinergia proiectelor promovate.

Decontaminarea siturilor poluate istoric prin POIM se va realiza ca urmare a investițiilor în siturile poluate istoric, procesul de decontaminare având ca scop protecția sănătății oamenilor și refacerea ecosistemelor, în timp ce POR va asigura investiții de regenerare a spațiilor urbane degradate și abandonate în scopul revitalizării urbane.

Prin POIM se va asigura complementaritatea cu proiectele finanțate prin Mecanismul SEE în domeniul biodiversității, eficienței energetice, resurselor regenerabile, prin preluarea, acolo unde este relevant, a rezultatelor din proiectele finanțate prin SEE (ex. definirea serviciilor ecosistemelor agricole), sprijinirea cu prioritate a proiectelor ce vin în completarea celor finanțate prin SEE (ex. IMM-urile care au beneficiat de sprijin pentru eficiență energetică vor fi punctate suplimentar dacă aplică pentru măsuri complementare în POIM) sau completarea finanțării pentru proiecte similare (ex. producția din resurse regenerabile).

În ceea ce privește corelarea cu programul LIFE, având în vedere caracterul proiectelor finanțabile (pilot, demonstrative), prin POIM se va promova utilizarea tehnicilor dovedite viabile în contextul finanțării LIFE, POIM fiind orientat în special spre măsuri concrete de investiții și conservare a biodiversității, precum și în domeniul întăririi capacității de răspuns la dezastre.

Relația POS Mediu (2007-2013) revizuit, cu alte documente strategice relevante

Raportul de mediu – Programul Operational Sectorial Mediu (2007-2013) revizuit, în iunie 2013, făcea referire la legislația SEA (Evaluare Strategică de Mediu

Strategic Environmental Assessment), prin care s-a cerut analizarea documentelor strategice care au relevanță pentru POS Mediu. Aceste documente strategice sunt relevante atunci când stabilesc condiții și aspecte care trebuie să fie reflectate corespunzător în programul evaluat sau îl pot influența. Astfel, programul a fost elaborat conform politicilor comunitare reflectate în următoarele documente de programare dezvoltate la nivel internațional/comunitar:

Liniile Directoare Strategice pentru Politica de Coeziune 2007 – 2013, prin care POS Mediu trata deficitele existente în rețelele de infrastructură de bază, dar și întăririrea capacității instituționale și administrative, în vederea stimulării potențialului economic pentru atingerea și menținerea ratelor mari de dezvoltare.

Investițiile realizate în cadrul POS Mediu contribuiau la:

 dezvoltarea economiei prin:

asigurarea sustenabilității pe termen lung a creșterii economice, prin îmbunătățirea accesului la utilitățile publice, cu impact asupra creșterii atractivității dezvoltării afacerilor, dar și la salvgardarea activităților economice curente, prin măsuri de prevenire a riscurilor;

descreșterea costurilor externe de mediu ale economiei: prin intervențiile finanțate în cadrul POS Mediu se vor micșora aceste costuri, prin sprijinirea introducerii tehnologiilor care vor reduce nivelul poluării (în managementul apei și deșeurilor și sistemele de încălzire) sau prin prevenirea riscurilor naturale și a costurile economice pe care acestea le-ar putea produce;

stimularea inovației și crearea locurilor de muncă (ambele pe termen scurt și mediu, în timpul implementării proiectului și pe termen lung privind managementul și funcționarea noilor facilități construite – apă, deșeuri, protecția

naturii – multe dintre aceste aspecte fiind bazate pe sistemele inovative de management).

 atingerea țintelor strategice stabilite în cadrul obiectivului “Convergenta” prin investiție în infrastructura de mediu în vederea îndeplinirii cerințelor acquis-ului în sectoarele: apă, deșeuri, aer, protecția naturii și speciilor și biodiversitate, măsurilor de prevenire a riscurilor, în special managementului inundațiilor.

 contribuție importantă la îndeplinirea obiectivelor globale ale României stabilite pentru noua politică de coeziune, cum ar fi accelerarea convergenței statelor membre și a regiunilor cel mai puțin dezvoltate prin îmbunătățirea condițiilor pentru dezvoltare și angajare prin protecția și îmbunătățirea mediului și a capacității administrative.

 întărirea integrării economice prin dezvoltarea infrastructurii de apă și de mediu și prin îmbunătățirea accesului la serviciile de interes general.

Agenda Lisabona reînnoită

POS Mediu a fost corelat cu obiectivele Agendei Lisabona, referitoare la creșterea economică și crearea de noi locuri de muncă. Asigurarea infrastructurii de bază de apă și mediu în regiuni reprezintă o condiție prealabilă pentru dezvoltarea pe termen lung a mediului de afaceri și pentru crearea de noi locuri de muncă, prin realizarea de

 investiții în zonele urbane și rurale cu potențial crescut de dezvoltare;

 sprijinirea implementării unor strategii coerente pe termen mediu și lung în domeniul mediului, prin utilizarea oportunității de a aplica un program stabil de investiții pe 7 ani, ca bază pentru dezvoltarea durabilă, pe termen lung; d

 dezvoltarea sinergiilor și complementarităților cu alte programe operaționale din cadrul CSC și al altor politici naționale;

 mobilizarea resurselor suplimentare;

 îmbunătățirea sistemelor de guvernare și a sistemelor inovatoare de management;

 promovarea unei abordări integrate la nivel regional. POS Mediu ajută la realizarea acțiunilor de dezvoltare durabilă prin asigurarea faptului că factorii economici, sociali și de mediu sunt integrați în strategiile regionale și în planurile privind dezvoltarea infrastructurii de apă și de mediu în zonele urbane și rurale.

Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă. Al-6-lea Program de Acțiune pentru Mediu Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă.

Ariile prioritare ce definesc direcțiile de acțiune pentru politica de mediu la nivel european în cel de–al 6-lea Program de Acțiune pentru Mediu (protecția naturii și biodiversitatea, sănătatea în raport cu mediul, conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor) se regăsesc în axele prioritare ale POS Mediu. În acest sens, POS Mediu vizează investiții durabile în infrastructura de mediu prin dezvoltarea sistemelor regionale de management pentru utilitățile de apă și deșeuri, și dezvoltarea sistemelor de management privind protecția naturii și prevenirea inundațiilor. In POS Mediu sunt reflectate prioritățile din Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă referitoare la gestionarea responsabilă a resurselor naturale și sănătatea umană.

Revizuirea politicii UE privind calitatea aerului si emisiile, consta în revizuirea completă a politicii europene în materie de calitate a aerului, cu noi obiective pe termen lung pentru perioada de după 2020, de către Comisia Europeană.

Convenția asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi, încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979. România a ratificat Convenția mai susmenționată prin Legea nr. 8/25.01.1991. Principiile fundamentale ale Conventiei urmăresc să protejeze omul și mediul său înconjurător de poluarea atmosferică și stabilea limite, care pe cât posibil, să reducă gradat și să prevină poluarea atmosferică, inclusiv poluarea atmosferică transfrontieră pe distanțe lungi, prin mijloace de schimb de informații, consultări, cercetare și monitorizare, dezvoltarea de politici și strategii care să servească ca mijloace de combatere a emisiilor de poluanți atmosferici, luând în considerare eforturile deja făcute la nivel național și internațional.

Pachetul Energie – Schimbări Climatice

Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în data de 5 iunie 2009, Pachetul Energie – Schimbări Climatice, subliniază rolul semnificativ pe care îl are utilizarea energiei regenerabile pentru respectarea noilor prevederi legislative, având ca țintă reducerea emisiilor totale de gaze cu efect de seră (GES) din UE, până în 2020 cu cel puțin 20%, în raport cu nivelurile din 1990.

La nivel național POS Mediu, ca document de programare pentru implementarea strategiilor naționale de mediu, a urmărit respectarea priorităților de

dezvoltare naționale stabilite în Planul Național de Dezvoltare 2007-2013 (PND) și a priorităților strategice pentru fondurile structurale și de coeziune stabilite în Cadrul Național Strategic de Referință (CNSR). Astfel, axele prioritare ale POS Mediu au fost stabilite în conformitate cu Prioritatea 3 „Protecția și îmbunătățirea calității mediului” din PND 2007-2013, și cu prioritatea tematică „Dezvoltarea infrastructurii de bază la standarde europene” din CNSR, complementar cu alte priorități de dezvoltare ale României care să conducă la dezvoltarea durabilă a țării. Prin Axele Prioritare, POS Mediu (2007-2013) a integrat obiectivele și prioritatile strategice stabilite în documentele/strategiile nationale:

Planul Național de Acțiune pentru Mediu, care reprezintă un instrument de planificare care abordează cele mai importante problem de mediu, strategia pe termen scurt, mediu și lung necesar soluționării problemelor de mediu, prin abordarea principiilor dezvoltării durabile și în deplină concordanță cu planurile, strategiile și alte documente legislative specifice existente la nivel local, regional și national;

Documentul Complementar de Pozitie pentru negocierea Capitolului 22 – Mediu – și Planurile de Implementare sectoriale aferente acestuia;

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă. Orizonturi 2010 – 2020 – 2030, prin intermediul căreia au fost stabilite modalități concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil și realist, la un nou model de dezvoltare generator de valoare adaugată înaltă, propulsat de interesul pentru cunoaștere și inovare, orientat spre îmbunătățirea continuă a calității vieții oamenilor și a relațiilor dintre ei în armonie cu mediul natural;

Strategia Națională pentru Gestionarea Deșeurilor (SNGD), conține cadrul legislativ național și stadiul implementării, date despre situația existentă în domeniul gestiunii deșeurilor, informații despre activitățile de gestiune a deșeurilor, principii și obiective strategice. Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor (SNGD) a fost publicată prima oară în 2004, a fost elaborată pentru perioada 2003 – 2013 și a fost revizuită, cu Hotărârea nr. 870/2013 privind aprobarea Strategiei naționale de gestionare a deșeurilor 2014-2020, în concordanță cu cerințele tehnice și de mediu;

Planul Național de Gestiune a Deșeurilor și Planurile Regionale de Gestiune a Deșeurilor, elaborate pe baza prevederilor legale europene și naționale în domeniu, cu drept scop în stabilirea cadrului necesar pentru dezvoltarea și

implementarea unui sistem integrat de gestiune a deșeurilor care sa fie eficient din punct de vedere economic și ecologic la nivel regional și național;

Strategia Națională pentru protecția atmosferei, aprobată prin H.G. nr. 586/2004, privind inființarea și organizarea Sistemului național de evaluare și gestionare integrată a calității aerului, hotărâre abrogată ulterior și înlocuită cu Legea nr. 104/2011, privind calitatea aerului înconjurător, cu completările și modificările ulterioare și are ca scop asigurarea cadrului organizatoric, instituțional și legal de cooperare a autorităților și instituțiilor publice cu competențe în domeniul protecției atmosferei și al evaluării și gestionării calității aerului pe teritoriul României;

Strategia Energetică a României (SER), urmărește îndeplinirea principalelor obiective ale noii politici energie – mediu ale Uniunii Europene, obiective asumate și de România și asigură dezvoltarea durabilă a sectorului energetic românesc pentru perioada de timp 2007 – 2020, aprobată prin H.G. nr. 1069 din 2007, privind aprobarea Strategiei energetice a României pentru perioada 2007 – 2020, modificată în 2011, iar Ministerul Energiei a demarat procesul de elaborare a unei noi Strategii Energetice a României, având ca orizont de timp anii 2016 – 2030 și perspectiva pe termen lung a anului 2050;

– Strategia națională de management al riscului la inundații pe termen mediu și lung (SMI), elaborată conform cerințelor Directivei 2007/60/CE, și aprobată prin

846 din 2010, privind aprobarea Strategiei naționale de management al riscului la inundații pe termen mediu si lung, are ca scop declarat „definirea cadrului pentru orientarea coordonată, intersectorială a tuturor acțiunilor, în vederea prevenirii și reducerii consecințelor inundațiilor asupra activităților socio- economice, a vieții și sănătății oamenilor și a mediului” și vizează gestionarea integrată a apei și a resurselor adiacente: amenajarea teritoriului și dezvoltarea urbană, protecția naturii, dezvoltarea agricolă și silvică, protecția infrastructurii de transport, a construcțiilor și a zonelor turistice, protecția individuală etc.;

Planul național de management aferent porțiunii naționale a bazinului hidrografic internațional al fluviului Dunărea (PNMD), reprezintă contribuția României la Planul de Management al bazinului hidrografic internațional al fluviului Dunărea, elaborat conform cerințelor art. 13 al Directivei – Cadru Apă și sinteza Planurilor de Management realizate la nivelul bazinelor hidrografice și al zonei

costiere a Mării Negre de pe teritoriul României, realizate în strânsă corelație cu dezvoltarea socio-economică, și prezintă punctul de plecare pentru măsurile aferente activităților antropice, inclusiv măsurile de gospodărire a apelor la nivel bazinal și local și evidențiază factorii majori care influențează managementul apei într-un bazin hidrografic. Planul Național de Management urmărește „protecția pe termen lung, utilizarea și gospodărirea echilibrată și durabilă a resurselor de apă precum și protecția ecosistemelor acvatice, având ca obiectiv general atingerea „stării bune/potențialului bun” (atât ecologic cât și chimic) a apelor de suprafață și subterane”;

Planul de amenajare a teritoriului național (PATN), este elaborat ca document-suport al dezvoltării complexe, durabile și al dezvoltãrii regionale a teritoriului, reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu și lung pentru întregul teritoriu al țării și are rolul de a fundamenta programele strategice sectoriale pe termen mediu și lung și de a determina dimensiunile și prioritățile dezvoltării în cadrul teritoriului României, în acord cu ansamblul cerințelor europene;

Strategia Națională a României privind Schimbările Climatice 2013 – 2020, aprobată în baza Hotărârii nr. 529/2013, pentru aprobarea Strategiei naționale a României privind schimbările climatice, 2013-2020, oferă suportul, viziunea și reperele acțiunilor concrete ale țǎrii noastre în efortul internațional de reducere a impactului global al schimbărilor climatice, și urmărește reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și adaptarea la efectele negative, inevitabile ale schimbărilor climatice asupra sistemelor naturale și antropice;

Strategia națională de gestionare a nămolurilor de epurare, urmărește îmbunătățirea pe termen lung a factorilor de calitate a mediului prin minimizarea efectelor adverse ale managementului inadecvat al nămolului, pe baza propunerilor de metodologii eficiente ale managementului nămolului în România, incluzând opțiuni fezabile de recuperare și de utilizare a nămolului, sporind gradul de implicare a factorilor interesați în cadrul procesului de utilizare și de recuperare a nămolului și urmărind conștientizarea aspectelor principale ale utilizării nămolului în agricultură;

– Planul Național de Tranziție pentru instalațiile de ardere aflate sub incidența prevederilor capitolului III al Directivei 2010/75/UE privind emisiile industriale, a fost elaborat în scopul aplicării unitare la nivelul UE a valorilor limită

de emisie pe baza celor mai bune tehnici disponibile, Directiva 2010/75/UE privind emisiile industriale (Directiva IED). Prin intermediul acestui plan se stabileste, pentru instalațiile de ardere cu putere termică nominală mai mare de 50 MWt, valori limită de emisie care trebuie respectate de astfel de instalații. Planul Național de Tranziție (TNP) include anumite instalații de ardere pentru care planul trebuie să precizeze emisiile pentru cel puțin unul dintre următorii poluanți: dioxid de sulf, oxizi de azot, și pulberi. Obiectivele generale ale Planului Național de Tranziție sunt:

 asigurarea conformării instalațiilor incluse în Planul Național de Tranziție cu valorile limită de emisie stabilite în anexa V a Directivei 2010/75/UE, începând cu 1 iulie 2020, prin implementarea măsurilor necesare în perioada 1 ianuarie 2016

– 30 iunie 2020;

 asigurarea unei descreșteri lineare în perioada 2016 – 2020, a plafoanelor naționale ale emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot și pulberi provenite din instalațiile de ardere care intră sub incidența prevederilor Directivei 2010/75/UE privind emisiile industriale;

 asigurarea mecanismului de monitorizare și raportare a stadiului îndeplinirii obiectivelor și măsurilor propuse.

Strategia Națională și Planul Național pentru Gestionarea Siturilor Contaminate din România, în cadrul căreia au fost identificate problemele legate de contaminarea solului și apei subterane, ca urmare a activităților antropice trecute și recente desfășurate pe siturile industriale, și pentru eliminarea sau limitarea (potențialelor) riscuri pentru sănătatea umană și mediu, gestionarea siturilor contaminate pentru atingerea și menținerea unui nivel ridicat de securitate ecologică și siguranță de mediu.

Relatia Programului Operațional Infrastructură Mare (2014 – 2020), cu alte planuri și programe relevante

În Raportul de mediu al Programului Operațional Infrastructură Mare 2014 – 2020, din luna noiembrie 2014, pentru fiecare aspect de mediu a fost identificată relația programului cu principalele planuri/programe/strategii stabilite la nivel național și relevante pentru programul operațional. Astfel, au fost identificate:

 Biodiversitate:

Programul Național de Împădurire 2010 – 2035, urmărește extinderea suprafețelor forestiere, în scopul diminuării impactului generat de schimbările

climatice și de apariție a riscului deșertificării. În acest sens, programul prevede această creștere a suprafețelor acoperite cu vegetație forestieră în special prin împădurirea terenurilor degradate și înființarea de perdele forestiere de protecție;

Strategia Națională și Planul de Acțiune pentru Conservarea Biodiversității 2014 – 2020, aprobată prin Hotărârea nr. 1081 din 2013, privind aprobarea Strategiei naționale și a Planului de acțiune pentru conservarea biodiversității 2014-2020, a preluat o serie de concepte cheie privind conservarea biodiversității, adoptate la nivel internațional și asumate la nivel comunitar, și are în vedere abordarea ecosistemică, prioritizarea biodiversității prin includerea acesteia în toate politicile sectoriale, sau protecția și conservarea biodiversității în strânsă legătură cu satisfacerea nevoilor economice și sociale ale oamenilor (dezvoltarea durabilă).

 Sol:

Strategia Națională și Planul Național de Acțiune pentru gestionarea siturilor contaminate din România 2015 – 2050, aprobată prin Hotărârea nr. 683/2015, privind aprobarea Strategiei Naționale și a Planului Național pentru Gestionarea Siturilor Contaminate din România, continuă strategia anterioară și își propune să ofere linii directoare de acțiune pentru investigarea terenului afectat de poluare, precum și a zonelor limitrofe, pentru a decide gradul de contaminare al sitului, precum și pentru a stabili modul în care vor fi reglementate acțiunile corective și cele de validare a terenului remediat. După ce au fost stabilite principiile în domeniul gestionării siturilor contaminate, se urmărește rezolvarea problemei siturilor contaminate care necesită acțiune urgentă pe termen mediu (până în 2020), urmând ca această acțiune să se continue, pe termen lung, până în 2050.

 Ape:

Master-Planul privind „Protecția și reabilitarea zonei costiereˮ 2011 – 2041, are ca obiective generale protecția și îmbunătățirea calitatății mediului și a standardelor de viață ale comunităților locale de-a lungul coastei românești a Mării Negre și de a spori siguranța în zona de sud a coastei, care este amenințată de procesul de eroziune costieră, în cadrul acestuia primează măsurile de prevenire și combatere a eroziunii costiere din jumătatea de sud a zonei costiere, care reprezintă un factor de risc atât social, cât și economic;

Planul Național de Protecție a Apelor subterane împotriva poluării și deteriorării 2009 – 2013, aprobat de Hotărârea Guvernului nr. 53/2009, pentru

aprobarea Planului național de protecție a apelor subterane împotriva poluării și deteriorări, modificată și completată de Hotărârea Guvernului nr. 449/2013, privind modificarea și completarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 53/2009 pentru aprobarea Planului național de protecție a apelor subterane împotriva poluării și deteriorării, a stabilit măsurile necesare pentru prevenirea și controlul poluării apelor subterane, în vederea atingerii obiectivelor de mediu ce cuprind, în principal, criterii pentru evaluarea stării chimice bune a apelor subterane și criterii pentru identificarea și inversarea tendințelor crescătoare semnificative și durabile, precum și pentru definirea nivelurilor de pornire pentru inversarea tendințelor. Planul de asemenea, stabilește standardele de calitate a apelor subterane, valorile de prag pentru poluanții și indicatorii de poluare a apelor subterane, principii de evaluare a stării chimice a apelor subterane, identificarea și inversarea tendințelor crescătoare semnificative și durabile, o serie de măsuri și acțiuni de investigare, evaluare și remediere a resursei de apă subterană din siturile contaminate și a derulării planului de remediere a apelor subterane.

Planul Național de Management aferent porțiunii naționale a bazinului hidrografic internațional al fluviului Dunărea 2009 – 2015 (PNMD), (vezi Relația POS Mediu (2007-2013) revizuit, cu alte documente strategice relevante);

A doua contribuție Națională la Elaborarea Strategiei UE pentru Regiunea Dunării 2011 – 2013, are în vedere implementarea unor noi tehnologii privind dezvoltarea, întreținerea, monitorizarea și protecția fluviului, astfel încât Dunărea să devină o magistrală fluvială modernă și compatibilă cu mediul înconjurător și ecosistemele existente;

Planul Național de Amenajare a Bazinelor Hidrografice din România 2013

2020 – 2030, are drept scop fundamentarea acțiunilor, măsurilor, opțiunilor, soluțiilor și lucrărilor necesare pentru: reabilitarea și menținerea echilibrului din cerințele de apă ale folosințelor și disponibilul de apă la surse, ultizarea potențialului apei, diminuarea efectelor negative ale fenomenelor naturale asupra vieții, sănătății, bunurilor și activităților umane, precum și mediului, sau determinarea cerințelor de mediu asupra resurselor de apă;

Strategia Națională a Sectorului Pescăresc 2014 – 2020, este antemergătorul Planului Național Strategic pentru Pescuit 2007-2013, fundamentată pe analiza socio-economică, este coroborată cu politicile naționale de implementare

a Politicii Comune pentru Pescuit și urmărește creșterea securității alimentare și a sănătății publice în România prin creșterea producției de pește și produse din pește din producția internă, de o calitate superioară a produselor, în condiții de respectare a regulilor de durabilitate a sectorului.

 Aer/Factori climatici/Schimbări climatice:

Planul Național de acțiune privind schimbările climatice (PNASC) 2005 – 2007, a constituit instrumentul principal folosit pentru implementarea Strategiei naționale privind schimbările climatice, stabilind modul în care se vor raporta progresele înregistrate, au fost desemnate sarcinile și responsabilitățile pentru fiecare instituție implicată, precum și termenele clare pentru acțiuni și potențialele surse de finanțare a acestora;

Strategia Națională a României privind Schimbările Climatice 2013 – 2020, (vezi Relația POS Mediu (2007-2013) revizuit, cu alte documente strategice relevante);

Programul Național de Reducere a Emisiilor de dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (Nox) și pulberi provenite din instalațiile mari de ardere (PNRE) 2007 – 2017, aprobat de Ordinul nr. 833/2005, pentru aprobarea Programului național de reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot și pulberi provenite din instalații mari de ardere, are în vedere reducerea emisiilor provenite din instalațiile mari de ardere prin adoptarea unori măsuri de conformare cu valorile limită prevăzute în legislația națională, îndeplinirea angajamentelor asumate de România privind limitarea emisiilor ale anumitor poluanți, asigurarea reducerii emisiilor de SO2, și NOx, astfel încât depunerile și concentrațiile acestora să fie sub încărcările și nivelurile critice, precum și stabilirea mecanismului de monitorizare a îndeplinirii obiectivelor și măsurilor propuse;

Planul Național de alocare privind certificatele de emisii de gaze cu efect de seră 2007 – 2012, a stabilit metodologia și principiile pe baza cărora se face alocarea certificatelor, prezintă numărul total de certificate ce urmează a fi alocate, numărul de certificate ce se alocă fiecărui sector sau al fiecărei instalații;

Planul Național de Acțiune privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în domeniul aviației civile 2011 – 2020, urmărește îndeplinirea obiectivelor ce le revin operatorilor de aeronave, prin participarea la schema EU ETS, îmbunătățirea eficienței utilizării combustibilului de aviație cu cel puțin 2%/an, reducerea gazelor

cu efect de seră, informarea operatorilor de aeronave cu privire la noile tehnologii promovate la nivel internațional, precum și plafonarea emisiilor de CO2 din activitățile din sectorul aviației civile;

Planul Național de Tranziție pentru instalațiile de ardere aflate sub incidența prevederilor capitolului III al Directivei 2010/75/UE privind emisiile industriale – proiect 2016 – 2020, (vezi Relația POS Mediu (2007-2013) revizuit, cu alte documente strategice relevante).

 Valori materiale:

Strategia Națională de Management al Riscului la Inundații pe termen mediu și lung 2010 – 2035, (vezi Relația POS Mediu (2007-2013) revizuit, cu alte documente strategice relevante).

 Managementul deșeurilor:

Planul Național de Gestionare a Deșeurilor 2009 – 2013 (vezi Relația POS Mediu (2007-2013) revizuit, cu alte documente strategice relevante);

Strategia Națională de Gestionare a Nămolurilor 2012 – 2040, urmărește îmbunătățirea sustenabilă, pe termen lung, a factorilor de calitate a mediului, prin minimizarea efectelor adverse ale managementului inadecvat al nămolurilor. Aceasta propune opțiuni fezabile de recuperare și de utilizare a nămolului (în special în agricultură);

Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor 2014 – 2020, comparativ cu prima strategie, are rolul de a prioritiza eforturile din domeniul gestionării deșeurilor, prioritizând încurajarea prevenirii generării deșeurilor prin dezvoltarea și extinderea sistemelor de colectare separate, reciclare și/sau valorificarea cu randament ridicat de extragere și utilizare a materiei prime din deșeuri. De asemenea, această strategie susține recuperarea energiei din deșeuri pentru cele care nu pot fi reciclate, toate aceste acțiuni ducând la reducerea cantităților de deșeuri eliminate prin depozitare.

 Dezvoltare durabilă:

Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României 2013 – 2020

2030, are în vedere următoarele: încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale țării, ca stat UE, atingerea nivelului mediu actual al țărilor UE la principalii indicatori ai dezvoltării la principalii indicatori ai dezvoltării durabile, respectiv apropierea

semnificativă a României de nivel mediu al țărilor membre UE, din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile. Domeniile Strategiei Naționale pentru Dezvoltarea Durabilă a României relevante pentru POIM sunt: schimbările climatice și energia curată; transportul durabil; producția și consumul durabile; conservarea și gestionarea resurselor naturale; sănătatea publică.

 Dezvoltare națională:

– Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013, reprezintă instrumentul fundamental prin care România va încerca să recupereze cât mai rapid disparitățile de dezvoltare socio-economică față de Uniunea Europeană. Planul este un concept specific politicii europene de coeziune economică și socială (Cohesion Policy) și reprezintă documentul de planificare strategică și programare financiară multianuală, elaborat într-un larg parteneriat, care va orienta și stimula dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene. Din cele șase priorități naționale de dezvoltare, în cadrul cărora sunt grupate măsurile și acțiunile în vederea atingerii obiectivului global și a obiectivelor specifice, ale Planului Național de Dezvoltare, trei sunt regăsite și în cadrul domeniilor POIM, printre care și protejarea și îmbunătățirea calității mediului;

– Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020, este un document programatic elaborat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) în baza căruia sunt gestionate fondurile europene destinate dezvoltării rurale din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală. Acesta cuprinde un set de măsuri care vizează dezvoltarea sectoarelor agroalimentar și forestier din România. Obiectivele abordate de PNDR 2014 – 2020 i) restruturarea și creșterea viabilității exploatațiilor agricole; ii) gestionarea durabilă a resurselor naturale și combaterea schimbărilor climatice; iii) diversificarea activităților economice, crearea de locuri de muncă, îmbunătățirea infrastructurii și serviciilor pentru îmbunătățirea calității vieții în zonele rurale, vin în concordanță și cu obiectivele specifice ale POIM aferente Axelor Prioritare nr. 3 – Dezvoltarea infrastructurii de mediu în condiții de management eficient al resurselor, 5 – Promovarea adaptării la schimbările climatice, prevenirea și gestionarea riscurilor și 6 – Promovarea energiei curate și eficienței energetice în vederea susținerii unei economii cu emisii scăzute de carbon.

 Plan de acțiune mediu:

– Planul Național de Acțiune pentru Protecția Mediului 2008 – 2020, abordează problemele legate de protecția mediului, specifică țării noastre, o concretizare a politicii românești în domeniul mediului, în strânsă corelare cu obiectivele dezvoltării durabile, fiind un instrument de implementare a politicilor din domeniul mediului, prin care se promovează realizarea celor mai importante proiecte, cu impact semnificativ asupra mediului, urmărind implementarea legislației în vigoare. Este conceput ca un document național și reprezintă o corelare între problemele de mediu și cele ale sectoarelor economico-sociale. Planul are ca obiectiv strategic general al protecției mediului îmbunătățirea calității vieții în România prin asigurarea unui mediu curat, care să contribuie la creșterea nivelului de viață al populației, îmbunătățirea calității mediului, conservarea și ameliorarea stării patrimoniului natural de care România beneficiază.

Mediu

Alocarea financiară în cadrul Programului Operațional Sectorial de Mediu și Programului Operațional Infrastructura Mare

Planificarea financiară în cadrul Programului Operațional Sectorial de

Finanțarea POS Mediu s-a realizat prin Fondul de Coeziune și Fondul

European de Dezvoltare Regională, în temeiul articolului 34, paragraful 3 al Regulamentului Consiliului nr. 1083/2006, în conformitate cu planul financiar elaborat în concordanță cu cel al Cadrului Național Strategic de Referință al României pentru perioada 2007 – 2013.

În funcție de axele prioritare ale Programului Operațional Sectorial de Mediu, alocarea financiară a combinat două abordări:

abordarea de sus în jos rezultată din evaluarea obiectivelor naționale de mediu conform Tratatului de Aderare la UE;

abordarea de jos în sus rezultată din propunerile de proiecte fezabile primite de Autoritatea de Management pentru POS Mediu de la nivel regional și local, cât și a proiectelor care au fost pregătite din fonduri ISPA.

Programul Operațional Sectorial de Mediu a reprezentat unul dintre cele mai mari programe operaționale dezvoltate în cadrul CNSR, contribuția Uniunii Europene reprezentând un procent de 23,15% din totalul fondurilor structurale alocate României în cadrul Obiectivului „Convergențăˮ și Fondul de coeziune pentru

2007 – 2013 (4.412.470.138 euro). Alocările din Fondul European de Dezvoltare Rurală au fost în valoare de 1.136.652.195 euro – 25,74% din totalul contribuției comunitare la POS Mediu, iar din Fondul de Coeziune în valoare de 3.275.817.943 euro – 74,20% din totalul contribuției comunitare la POS Mediu, la care s-a adăugat și contribuția națională de 778.671.193 euro.

Alocarea financiară între axele prioritare ale POS Mediu a urmărit următoarele aspecte164:

România este deficitară în ceea ce privește serviciile elementare de apă și salubrizare oferite, astfel era necesar a dubla volumul de apă uzată colectată pentru a crește procentul de racordare la sistemele centralizate de apă și canalizare de la 52% la 70% și pentru a pune la dispoziție sisteme adecvate de management al deșeurilor în 30 de județe, erau necesare resurse semnificative care să acopere aceste investiții deosebit de costisitoare;

Obligațiile privind mediul înconjurător prezentate în Tratatul de Aderare la UE, au reflectat obiectivele ambițioase, deosebit de mari; cu precădere, implementarea aquis-ului UE privind sectoarele de apă și deșeuri, a generat nevoi de investiții semnificativ mai mari decât în alte sectoare de mediu, acest aspect reflectându-se în alocarea financiară pentru POS Mediu;

implementarea POS Mediu s-a derulat pe parcursul unei perioade limitate de timp, 2007–2013, prin utilizarea unor resurse financiare limitate, astfel încât nu au putut fi soluționate toate problemele cu care se confrunta sectorul de mediu în România; ca urmare, s-a realizat o ierarhizare a necesităților investiționale;

Aplicarea prevederilor acquis-ului comunitar au avut în vedere respectarea următoarelor aspecte: principiul concentrării se observa prin abordarea unui număr limitat de priorități (denumite axe prioritare), considerate ca având un impact semnificativ, iar o axă prioritară trebuia finanțată dintr-un singur fond – în cazul POS Mediu, fie Fondul de Coeziune, fie Fondul European de Dezvoltare Regională (Art. 54 (3) din Regulamentul Consiliului nr. 1083/2006);

Strategia de mediu avea în vedere implementarea acquis-ului comunitar de mediu prin optimizarea costurilor de investiții și de operare a obiectivelor nou create

– o cerință obligatorie pentru investițiile durabile.

164 Programul Operațional Sectorial de Mediu 2007 – 2013, versiunea August 2015.

Contribuția din instrumente structurale a fost calculată pe baza următoarelor aspecte: – pentru proiectele finanțate din FEDR, pentru Axa Prioritate 1A rata maximă de cofinanțare a fost de 81,48%, pentru Axa Prioritară 2 rata maximă de finanțare a fost de 83,58%, iar pentru Axa Prioritară 4 și 6 rata maximă pentru finanțare de 90%, iar pentru proiectele finanțate din Fondul de Coeziune, pentru Axa Prioritară 1 rata maximă de finanțare a fost de 88,16%, pentru Axa Prioritară 3 rata maximă de finanțare de 58,99% și pentru Axa Prioritară 5 rata maximă de finanțare de 85,49%. În general, co-finanțarea comunitară a reprezentat aproximativ 85% din totalul alocării pentru POS Mediu. Alocarea financiară detaliată pe fiecare axă prioritară este prezentată în tabelul nr. 5.1. Angajamentele României din Capitolul 22 – Mediu pentru sectoarele de apă și deșeuri au cântărit mult în alocarea financiară. De asemenea, a fost luată în considerare nevoia sprijinirii investițiilor durabile pentru aceste sectoare în viitorul apropiat. A fost luat în considerare și principiul concentrării resurselor Ministerul Fondurilor Europene, POS Mediu, August 2015 105 pentru rezolvarea nevoilor majore de mediu. Pe de altă parte, necesarul foarte mare de investiții pentru infrastructura de apă și deșeuri reprezintă baza dezvoltării economice a țării.

Tabelul nr. 5.1 – Planul financiar al POS Mediu, perioada de programare 2007 – 2013, pentru fiecare axă prioritară165

Investițiile propuse a fi realizate prin POS Mediu în cadrul fiecărei axe prioritare au urmărit îmbunătățirea calității mediului, dar și să aducă beneficii

165 Date preluate din Programul Operațional Sectorial de Mediu 2007 – 2013,versiunea August 2015.

economice directe, eficiență crescută de utilizare a resurselor, servicii de mediu îmbunătățite, oportunități noi de tehnologii și de piață, dezvoltarea strategiilor pe termen lung.

Având în vedere faptul că resursele financiare disponibile sunt limitate, de aceea, investițiile prin POS Mediu trebuiau să aibă o abordare strategică puternică, care nu se adresează numai conformării, ci și unei dezvoltări regionale mai ample către cost – eficiență.

Marile investiții ale programului s-au axat pe Axele prioritare 1 și 2. Astfel, prima axă a deținut o pondere de 62,92% din totalul contribuției UE, pentru investițiile aferente sectorului de apă, deoarece accesul la apă potabilă curată și alte nevoi elementare era și este încă o problemă pentru o parte din populația României. Pe termen scurt și mediu, investițiile prioritare s-au axat și în continuare trebuie să se axeze pe înlocuirea infrastructurii uzate, dar și pe infrastructura nouă care să deservească lipsa acută a utilităților publice în multe zone cu densitate mare a populației. În sectorul de management al deșeurilor, axa prioritară 2, s-au abordat aspecte de mediu critice de pe teritoriul României, depozitarea neadecvată a deșeurilor, care provoacă poluarea apei, solului, aerului. Pentru diminuarea sau înlăturarea acestei situații, cea mai frecventă metodă de eliminare a deșeurilor rămâne depozitarea, prin îmbunătățirea practicilor de gestionare a deșeurilor municipale și crearea unui sistem modern de management al deșeurilor care să contribuie la reducerea cantității de deșeuri depozitate în respectivele județe/zone, prin stabilirea unui sistem adecvat care sa trateze fiecare tip de deșeuri în parte, în vederea protejării mediului.

Axele prioritare 3, 4 și 5, cu investiții semnificativ mai reduse comparative cu axele prioritare 1 și 2, au reprezentat programele pilot din POS Mediu, cu un efect semnificativ de susținere a economiei regionale, sensul acestor intervenții a fost de a suplimenta contribuția la programele naționale existente de interes major, în special în ceea ce privește riscul la schimbările climatice și inundații. În acest sens, au fost vizate reducerea impacturilor negative de mediu (Axa Prioritara 3) sau acțiunile preventive (Axa Prioritara 5) în zonele cele mai afectate. Comparativ cu necesitățile României pentru aceste domenii, POS Mediu a alocat sume în cadul acestor prioritati care pot fi considerate minore, dar scopul este de a dezvolta o funcție pilot și o strategie pe termen lung pentru investițiile viitoare. Axa Prioritară

4 a vizat un obiectiv destul de larg ținând cont de resursele bugetare limitate în domeniul biodiversității și conservării naturii. Această prioritate nu contribuie numai la îmbunatățirea gestionării ariilor protejate, ci și la dezvoltarea parteneriatelor cu părțile interesate relevante. ONGurile, de exemplu pot juca un rol important în creșterea conștientizării cu privire la protecția mediului.

Contribuția națională a pornit de la principiul că, există disproporții majore între contribuția autorităților publice locale în raport cu nevoile de investiții, în acest context, proiectele de investiții au fost analizate punctual, contribuția națională fiind asigurată din fonduri publice (bugetul de stat și cel local).

Co-finanțarea din bugetul de stat și bugetele locale s-a făcut la nivel de axă prioritară și nu de proiect, ceea ce a necesitat ca la elaborarea planului financiar al POS Mediu, trebuia să se aibă în vedere restricțiile impuse pentru ajutorul de stat sau de regulile impuse pentru proiectele generatoare de profit. POS Mediu s-a orientat în principal spre dezvoltarea sistemelor de management pentru infrastructura de mediu conform strategiilor naționale în sectoarele relevante de mediu. Aceste sisteme au fost proiectate să furnizeze populației servicii publice la standarde europene sau să asigure protecția populației împotriva riscurilor naturale. Prin urmare, beneficiarii POS Mediu fiind autoritățile publice la nivel local sau central sau entitățile care furnizează servicii de interes economic general (cum ar fi furnizorii de servicii publice sau ONG-urile) sau care acționează în condiții de eșec al pieței, intervențiile au fost analizate una câte una, rezultând într-o decizie conform căreia contribuția națională pentru POS Mediu era asigurată din fonduri publice (de la bugetul de stat și cel local). Co-finanțarea de la bugetul de stat, s-a desfășurat conform programării bugetare multianuale, iar flexibilitatea bugetară a fost introdusă în Legea Bugetului de Stat. În ceea ce privește contribuția de la bugetele locale pentru proiectele finanțate din fonduri UE, majoritatea municipalităților sunt în disproporție cu nevoile de investiții. Drept urmare, autoritatea națională este necesar să limiteze rata de co-finanțare a bugetelor locale la un nivel minim (între 2 și 5% din costurile eligibile ale unui proiect) care să poată totuși asigura pentru buna implementare. În afară de aceasta, cei mai mulți beneficiari au nevoie de subvenții substanțiale pentru a face proiectele viabile financiar pe timpul duratei lor de viață. Doar un număr limitat de municipalități mari ar fi capabile să acopere o parte din costurile de capital ale noilor investiții (în sensul că din venituri se pot plăti

împrumuturi de la bănci sau alte organisme finanțatoare), dar majoritatea localităților mici și mijlocii nu sunt capabile să-și acopere costurile de capital.

În conformitate cu datele furnizate de POS Mediu, la sfârșitul lunii februarie 2016, în cadrul programului au fost depuse un număr de 776 proiecte în valoare totală de 8.567.664.780 euro, din care contribuția UE este de 5.416.815.879 euro, cu o depășire de 22,76% mai mult decât alocarea finaciară pentru perioada 2007 – 2013.

Tabelul nr. 5.2 – Proiectele depuse în cadrul POS Mediu, perioada de programare 2007 – 2013, pentru fiecare axă prioritară

Din totalul de 776 de proiecte, au fost aprobate un număr de 597 proiecte, o pondere de 61,70% din totalul proiectelor depuse, fiind aprobate proiecte depuse de administrațiile publice locale, ponderea cea mai mare a proiectelor refuzate regăsindu-se în axa prioritară 4, ca urmare a capacității instituționale limitate a unor beneficiari de a administra contractele din cadrul proiectelor, coroborată cu calitatea slabă a serviciilor de asistență tehnică pentru management de proiect și pentru supervizarea lucrărilor sau imposibilitatea asigurării de către beneficiari a unui flux financiar necesar implementării proiectelor, datorită aplicării de corecții financiare, ca urmare a încălcărilor legislației achizițiilor publice. Proiectele majore și nemajore de infrastructură privind sectoarele de apă, deșeuri, termoficare și inundații – axele 1, 2, 3 și 5, au fost aprobate într-un procent foarte mare, integral pentru axele 1 și 2,

având și ponderea financiară cea mai mare 82,98% în cadrul programului, datorită importanței obiectivelor care le reprezintă.

Necesitatea de investiții pentru POS Mediu, aferentă contribuției din fonduri UE, a depășit cu 16,12% alocarea UE.

Tabelul nr. 5.3 – Proiectele aprobate în cadrul POS Mediu, perioada de programare 2007 – 2013, pentru fiecare axă prioritară

Din cele 597 de proiecte aprobate au primit contracte/decizii de finanțare 534 de proiecte, un procent însemnat de 89,45%, valoarea totală a proiectelor ridicându- se la suma de 8.025.918.179 euro, iar contribuția UE la proiectele contractate raportată la alocări la alocări este cu 13,71% mai mare.

Tabelul nr. 5.4 – Contracte/decizii de finanțare pentru beneficiari în cadrul POS Mediu, perioada de programare 2007 – 2013, pentru fiecare axă prioritară

Până la sfârșitul lunii februarie 2015, așa cum se poate vizualiza din tabelul

5.5 se poate observa că rata sumelor încasate de la UE, inclusiv prefinanțările au avut un procent de 65,30% în sumă de 2.881.298.660 euro din suma totală alocată de 4.412.470.138 euro,

Tabelul nr. 5.5 – Plățile efectuate către beneficiari în cadrul POS Mediu, perioada de programare 2007 – 2013, pentru fiecare axă prioritară

Analizând implementarea financiară a POS Mediu din perspectiva axelor prioritare, constatăm că există discrepanțe între axele prioritare, în special în ceea ce privește gradul de angajare a sumelor disponibile prin contracte de finanțare și gradul diferit de dificultate a implementării proiectelor.

Proiectele finanțate din POS Mediu prin implementarea lor asigură dezvoltarea durabilă, contribuind la asigurarea unui management durabil al resurselor de apă, asigurarea unui management durabil și eficient al deșeurilor și la îmbunătățirea calității mediului în urma reabilitării siturilor contaminate, îmbunătățirea calității aerului și a sănătății locuitorilor din zona urbană, asigurarea condițiilor de conservare a biodiveristății într-un cadru de management adecvat al

ariilor protejate și la asigurarea unui management durabil al protecției împotriva inundațiilor în zonele cele mai vulnerabile.

Mare

Planificarea financiară în cadrul Programului Operațional Infrastructura

Pentru cadrul financiar 2014 – 2020, România are alocate aproximativ 33

miliarde euro, detaliată pe Progarame Operașionale, astfel:

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) – 11,2 miliarde euro;

Fondul de Coeziune (FC) – 8,1 miliarde euro;

Fondul Social European (FSE) – 4,7 miliarde euro;

Politica agricolă comună – 8,127 miliarde euro – pilonul II, la care se adaugă 12,529 miliarde euro aferente pilonului I (plăți directe);

Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime – 0,17 miliarde euro;

Fondul european pentru ajutorarea persoanelor defavorizate – 0,41 miliarde

euro.

Programul operational Infrastructură Mare va beneficia de o alocare

financiară de aproximativ 11,88 miliarde Euro, din care: 6,94 miliarde euro din Fondul de Coeziune, 2,48 miliarde euro din Fondul European de Dezvoltare Regională și 2,46 miliarde euro cofinanțare din partea bugetului de stat.

Tabelul nr. 5.6 – Planul financiar al POIM, perioada de programare 2014 – 2020, pentru fiecare axă prioritară166

Având în vedere experiența acumulată din etapa de programare 2007 – 2013, în actualul context se are în vedere consolidarea eficacității și performanței, prin creșterea accentului pus pe rezultate – realizarea de indicatori comuni și specifici programelor, raportare, monitorizare și evaluare, realizarea unui cadru de performanță pentru toate programele – stabilirea de etape și obiective clare și măsurabile, introducerea unei rezerve de performanță167, care să reprezinte 6 % din alocările naționale (la nivel de stat membru, fond sau categorie de regiune), să existe o condiționalitate ex-ante – prin asigurarea existenței unor condiții pentru investiții eficiente, o condiționalitate macroeconomică, prin alinierea la noua guvernanță economică.

Tabelul nr. 5.7 – Planul financiar al POIM, în funcție de alocarea principală și rezerva de performanță, perioada de programare 2014 – 2020, pentru fiecare axă prioritară168

Alocarea resurselor financiare disponibile pentru mediu se realizează din Fondul de Coeziune și Fondul European de Dezvoltare Regională pentru Obiectivul Tematic 6, care acoperă o parte din necesarul investițional pentru conformarea cu

167Rezerva de performanțăa fost introdusă conform Regulamentului (UE) NR. 1303/2013 din 17 decembrie 2013.

directivele europene pentru deșeuri și apă/apă uzată și biodiversitate fiind orientată inclusiv spre finalizarea proiectelor începute în 2007-2013, pentru axele prioritare 3,

4. În cadrul axei prioritare 5, alocarea resurselor financiare disponibile pentru mediu se realizează din Fondul de Coeziune și pentru Obiectivul Tematic 5, pentru a acoperi nevoile de investiții privind prevenirea și apărarea împotriva fenomenelor generate de schimbările climatice.

În cadrul axei prioritare 3, care ocupă o proporție considerabilă din sprijinul total al Uniunii pentru Programul operational de 30,71%, strategia de investiții a acestuia, prin intermediul Obiectivului Tematic 6 – Conservarea și protecția mediului și promovarea utilizării eficiente a resurselor, finanțează următoarele priorități de investiții:

– PI 6i – investiții în sectorul deșeurilor, pentru a îndeplini cerințele acquis- ului de mediu al Uniunii și pentru a răspunde unor nevoi de investiții identificate de statele membre care depășesc aceste cerințe, cu următorul obiectiv specific – OS

– Reducerea numărului depozitelor neconforme și creșterea gradului de pregătire pentru reciclare a deșeurilor în România;

PI 6ii – investiții în sectorul apei, pentru a îndeplini cerințele acquis-ului de mediu al Uniunii și pentru a răspunde unor nevoi de investiții identificate de statele membre care depășesc aceste cerințe, cu următorul obiectiv specific – OS

– Creșterea nivelului de colectare și epurare a apelor uzate urbane, precum și a gradului de asigurare a alimentării cu apă potabilă a populației.

Sumele alocate axei prioritare 3 vor fi finanțate din Fondul de Coeziune pe următoarele domenii de intervenție:

Gestionarea deșeurilor menajere (inclusiv măsuri de minimizare, sortare și reciclare) în sumă de 69.997.140 euro;

Gestionarea deșeurilor menajere (inclusiv tratarea mecano-biologică, tratarea termică, incinerarea și măsuri de depozitare la groapa de gunoi) în sumă de 248.171.676 euro;

Gestionarea apei și conservarea apei potabile (inclusiv gestionarea bazinelor hidrografice, alimentarea cu apă, măsuri specifice deadaptare la schimbările climatice, contorizare pentru consumatori și pentru cartier, sisteme de tarifare și reducerea scurgerilor) în sumă de 1.261.394.735 euro;

Tratarea apelor reziduale în sumă de 1.312.880.234 euro.

Pentru îndeplinirea obligațiilor ce derivă din directivele vizând managementul deșeurilor, alocarea de de 318.168.816 euro, un procent de 11% din Fondul de Coeziune, acoperă necesarul de finanțare pentru finalizarea celor 15 proiecte fazate (225 milioane euro) sau aflate în pregătire. Analizarea finanțării altor priorități se va face în contextul finalizării PNGD și a studiilor de prefezabilitate ulterioare.

Pentru sectorul de apă/apă uzată, alocarea financiară a fost corelată cu necesarul investițional pentru conformarea cu prevederile celor două directive relevante, pentru 2014-2020 acesta fiind estimat la 1,38 miliarde euro. Finanțarea europeană disponibilă prin POIM va acoperi până la 2,5 miliarde euro din alocarea Fondului de Coeziune, la care se adaugă cofinanțare publică națională. Această alocare acoperă inclusiv necesarul proiectelor fazate de 370 milioane euro. Aceste investiții vor fi completate prin PNDR, care va include și infrastructura de apă și apă uzată, investițiile fiind prioritizate pentru aglomerări între 2000 -10000 l.e., și alte programe naționale similare. Având în vedere că gradul de îndatorare al operatorilor de apă se ridică la peste 650 milioane euro, nivelul maxim de suportabilitate fiind deja atins în 2007 – 2013, și ținând cont de nivelul de îndatorare a localităților nou incluse pe lista de investiții este fie depășit, fie insuficient pentru a contribui la finanțarea investițiilor, sunt în curs de identificare soluții pentru acoperirea necesarului de finanțare.

Pentru biodiversitate, dezvoltarea sistemului de monitorizare a aerului și decontaminarea siturilor poluate istoric, alocarea din Fondul European de Dezvoltare Regională aferentă OT6 este de aproximativ 425 milioane euro, din care 67% este orientată spre biodiversitate, pentru a acoperi în continuare nevoile legate de protecția sustenabilă a biodiversității, 29,75% spre acțiunile de decontaminare și 3,25% spre protecția aerului.

Prin intermediul axei prioritare 4, strategia de investiții a programului operațional, prin intermediul Obiectivului Tematic 6 – Conservarea și protecția mediului și promovarea utilizării eficiente a resurselor, finanțează următoarele priorități de investiții:

PI 6d – protejarea și refacerea biodiversității și a solurilor și promovarea unor servicii ecosistemice, inclusive prin Natura 2000 și de infrastructură ecologică, cu următorul obiectiv specific – OS 4.1 – Creșterea gradului de protecție și conservare a biodiversității și refacerea ecosistemelor degradate;

– PI 6e – realizarea de acțiuni destinate îmbunătățirii mediului urban, revitalizării orașelor, regenerării și decontaminării terenurilor industriale dezafectate (inclusiv a zonelor de reconversie), reducerii poluării aerului și promovării măsurilor de reducere a zgomotului, cu următoarele obiective specific – OS 4.2 – Creșterea nivelului de evaluare și monitorizare a calității aerului la nivel national și OS 4.3 – Reducerea suprafețelor poluate istoric.

Sumele alocate axei prioritare 4 vor finanța din Fondul European de Dezvoltare Regională următoarele domenii de intervenție:

Măsuri privind calitatea aerului, în sumă de 13.829.787 euro;

Protejarea și sporirea biodiversității, protecția naturii și infrastructură ecologică, în sumă de 68.425.532 euro;

Protejarea, restaurarea și utilizarea durabilă a siturilor Natura 2000, în sumă de 216.680.851 euro;

Reabilitarea siturilor industriale și a terenurilor contaminate, în sumă de 126.595.745 euro.

În concordanță cu țintele Strategiei Europa 2020 și cu documentul de poziție al serviciilor Comisiei, alocarea în cadrul Obiectivului Tematic 5 a luat în considerare nevoile de investiții pentru prevenirea și apărarea împotriva fenomenelor generate de schimbările climatice (cu precădere inundații și eroziune costieră), prin orientarea a 76% din fondurile alocate pentru Prioritatea de Investiții 5.i, respectiv 24% pentru Prioritatea de Investiții 5.ii care vizează modernizarea Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență.

Astfel, prin intermediul axei prioritare 5, strategia de investiții a programului operațional, prin intermediul Obiectivului Tematic 5 – Promovarea adaptării la schimbările climatice, a prevenirii și a gestionării riscurilor, finanțează următoarele priorități de investiții:

PI 5i – sprijinirea investițiilor pentru adaptarea la schimbările climatice, inclusiv abordări bazate pe ecosistem, cu următorul obiectiv specific – OS 5.1 – Reducerea efectelor și a pagubelor asupra populației cauzate de fenomenele naturale asociate principalelor riscuri accentuate de schimbările climatice, în principal de inundații și eroziune costieră;

PI 5ii – promovarea investițiilor pentru a face față unor riscuri specifice, asigurarea rezistenței în fața dezastrelor și dezvoltarea sistemelor de gestiune a

dezastrelor, cu următorul obiectiv specific – OS 5.2 – Creșterea nivelului de pregătire pentru o reacție rapidă și eficientă la dezastre a echipajelor de intervenție.

Axa prioritară va finanța din Fondul de Coeziune următoarele domenii de intervenție:

Protejarea și sporirea biodiversității, protecția naturii și infrastructură ecologică în sumă de 9.574.468 euro;

Măsuri de adaptare la schimbările climatice și prevenirea și gestionarea riscurilor legate de climă, precum eroziunile, incendiile, inundațiile, furtunile și seceta, inclusiv acțiunile de sensibilizare, sistemele și infrastructurile de protecție civilă și de gestionare a dezastrelor în sumă de 469.148.936 euro.

CAPITOLUL 6 – Aglomerările umane și influența lor asupra mediului înconjurător

Urbanizarea fenomen social – economic

Urbanizarea a devenit astăzi un fenomen general, specific și ireversibil, având o evoluție accentuată spre complexitate, amploare și dinamism, în mod obișnuit, prin urbanizare se înțelege procesul prin care se realizează dezvoltarea așezărilor ca locuri de concentrare a oamenilor și a unor activități integrate, industrial-agricole, precum și o dezvoltare și extindere a modului de viață urban. Definiția nu este general valabilă, deoarece însăși procesul de urbanizare se manifestă diferit de la o țară la alta și de la o etapă social-istorică la alta, îmbrăcând de fiecare dată forme specifice. Există, totuși, două moduri de abordare a procesului de urbanizare, unul sub aspect geodemografic, adică teritorial și ca populație și care redă creșterea greutății specifice a populației urbane în totalul populației, și altul sociologic, adică al modului de viață generat de acest proces și care exprimă în esență un transfer de caracteristici urbane asupra localităților rurale. Nici unul din aceste moduri de abordare nu-l exclude pe celălalt și ca atare, numai abordarea globală, sub ambele aspecte ale urbanizării, se impune ca modalitatea cea mai solicitată de situațiile noi ale dezvoltării sociale actuale. Deși, istoria cunoscută a orașelor începe cu mai bine de șase milenii în urmă, în Mesopotamia și în Egiptul antic, continuată apoi de vechile civilizații indiană, chineză, elenă și romană, despre urbanizare începe să se vorbească îndeosebi din momentul în care industrializarea transformă orașele în poli de atracție și de concentrare a oamenilor și a activităților dintr-un teritoriu, și, de atunci când creșterea orașelor nu se mai face în limitele anterioare ale acestora, ci implică și teritoriul adiacent, când orașele „explodeazăˮ în teritoriu.

Referindu-ne la o rețea constituită, la un ansamblu de localități privite ca sistem, urbanizarea exprimă într-un fel gradul de complexitate al interrelațiilor existente la un moment dat între diverse categorii de localități ale sistemului urban, cât și dintre acest sistem (privit ca subsistem) și celelalte componente geodemografice și naturale ale sistemului spațial social. Pentru analiza procesului de urbanizare, în literatura de specialitate s-au încercat numeroase exprimări cantitative ale procesului de urbanizare fără a se găsi însă soluții pe deplin satisfăcătoare, în cele mai frecvente cazuri s-a recurs la ponderea populației urbane din totalul populației,

indicator ce nu mai poate reflecta decât parțial fenomenul. Cu toate acestea, studierea procesului de urbanizare s-a amplificat tocmai pentru că acesta s-a manifestat cu o intensitate deosebită într-o varietate atât de mare de forme, în plus, orașele și aglomerațiile industriale sunt centre și concentrări nodale ale societății moderne, iar orice schimbare în rețea, în repartiția și mărimea structurii ariilor urbane afectează întregul complex de dezvoltare regională și balanța interregională, în evoluția generală a interacțiunilor dintr-un teritoriu, problema de bază nu este urbanizarea în sine, ci, formele specifice din rețea și disparitățile regionale. Numeroasele opinii manifestate cu privire la conținutul conceptului de urbanizare și al formelor pe care acest proces le îmbracă, au însă suficiente puncte convergente, care se orientează spre definirea câtorva dintre ele ca trăsături esențiale ale fenomenului. Semnificative pentru conceptul de urbanizare sunt următoarele trăsături ale procesului:

caracterul istoric al procesului de urbanizare.

creșterea orașelor este un fenomen specific tuturor epocilor istorice în care orașul devine un fenomen social evident.

intensitatea și formele pe care le-ar îmbrăca procesul respectiv în timp s-au legat, în primul rând, de caracterul activităților neagricole, generatoare de orașe dintr-o etapă social-istorică dată.

Urbanizarea, în sensul în care o înțelegem în etapa actuală este un proces, ce se leagă profund însă de epoca dezvoltării accelerate a orașelor, ca urmare a unei puternice industrializări a acestora. Industrializarea a creat un nou tip de societate, societatea urbană, ce se manifestă prin dominarea ruralului de către oraș. De aceea, caracterul și formele pe care le îmbracă urbanizarea în etapa actuală depind de raportul dintre aceasta și procesul de industrializare al oricărui teritoriu la un moment dat.

Industrializarea și urbanizarea sunt două procese care nu se suprapun, între ele existând un raport dinamic, complex, care a evoluat în timp luând forme diferite. Astfel, industrializarea în faza sa expansivă de generalizare a procesului industrial în toate domeniile productive a determinat un anumit tip de urbanizare (explozivă), iar în forma actuală exigențele moderne ale urbanizării solicită un alt fel de industrializare, cu mare accent pe caracteristicile calitative, care să elimine supraconcentrarea și poluarea urbană și să asigure o dezvoltare organică, echilibrată a centrelor urbane actuale. În evoluția fenomenului urban, ca și a procesului de

urbanizare, există o succesiune de forme, conform caracteristicilor fiecărei etape de dezvoltare social-istorică a omenirii. Până în epoca revoluțiilor industriale din Europa, orașele au avut o evoluție lentă, fiind de fapt excrescențe ale ruralului, într- o diversitate nu prea mare de forme. Bine delimitate în teritoriu și cu funcții social- economice precise, ele sunt declarate orașe prin hotărâri administrative. Orașele s- au format, ca urmare a revoluției tehnico-științifice din ultimul secol, și au capătat dimensiuni și forme noi. Astfel, pornind de la micile orașe de tip medieval (târguri, burguri), s-a ajuns în scurt timp la forme urbane specifice ca teritoriu, populație și activități social-economice (orașe cu peste un milion de locuitori, aglomerări urbane, megalopolisuri, regiuni urbane etc.). Aceste noi forme contemporane au atins dimensiuni impresionante care fac adaptarea omului dificilă la mediul urban stresant, actual. De aceea, în prezent, oamenii neagă aceste modele de dezvoltare urbană (orașul gigant) și încearcă să-și aleagă modele proprii de dezvoltare urbană, mai mult, încearcă să-și impună alegerea factorilor de decizie.

Una din numeroasele definiții care se dau unei zone urbane/oraș, este aceea de areal, unde au loc activități, altele decât cele legate de agricultură și unde, locuiesc cei care desfășoară aceste activități. Zona urbană/orașul, are un statut legal, oferit de guvernul național sau provincial, asociat cu forme specifice administrative și dezvoltarea acestora ca urmare a unor impacturi de forma:

Impactul creșterii populației urbane

Presiune asupra sectoarelor urbane (locuințe, infrastructură, economie, mediul înconjurător, educație, sănătate). Această presiune apare din nevoia de extindere a infrastructurii și serviciilor pentru a putea deservi întreaga populație a aglomerării urbane (orașului).

Creștere urbană nebalansată: dacă creșterea urbană este concentrată într- o singură zonă a unei țări atunci distribuția spațială a populației acelei țări poate fi debalansată. Această presiune duce la apariția megaorașului și implicit a dominației economice, sociale și politice a acestuia asupra unui sistem urban. Un exemplu semnificativ este cel al megaorașului Bangkok care este de peste 30 de ori mai mare decât următorul oraș ca mărime din Thailanda. Megaorașele sunt specifice țărilor din lumea a-IlI-a, însă se regăsesc și în țările dezvoltate ale lumii.

Creșterea economică: spre deosebire de primele 2 implicații ale creșterii orașelor, unii autori le văd ca pe niște motoare ale creșterii economice considerând că există o relație pozitivă între rata de urbanizare și dezvoltarea economică.

Urbanizarea și rata de urbanizare

Urbanizarea, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, se definește, ca fiind procesul de „concentrare a populației unei țări în orașe, creștere a numărului și dezvoltarea acestoraˮ. Asociat cu industrializarea, modernizarea, dezvoltarea, urbanizarea se referă la procentul dintre numărul locuitorilor care trăiesc și își duc activitatea, în orașele populației unei țări. Rata de urbanizare exprimă procentul anual de creștere a populației, în zonele urbane ale unei țări, ea fiind în raport invers proporțional cu urbanizarea.

Urbanismul, este un mod de viață al „orășeanuluiˮ, fiind asociat cu zonele urbane. Oamenii care locuiesc în zone urbane își modifică obiceiurile și comportamentul, devenind anonimi, superficiali, mult mai independenți și competitivi decât cei din rural.

Surse de creștere demografică urbană

Migrația: migrația rural-urban este o sursă majoră de creștere a populației orașelor mai ales în statele din lumea a-III-a, fiind influențată pe de o parte de factori de împingere: lipsa unui serviciu, consumul, sărăcia etc., și pe de altă parte de cei de atragere: existența contractelor sociale, a locurilor de muncă, perspectiva înavuțirii. Creșterea rapidă a unor orașe, cum a fost: Chicago la sfârșitul secolului XIX, Tokio la mijlocul secolului XX, Mumbai în secolul XXI, poate fi atribuită în mod special migrației rural-urban. Acest tip de creștere a populației urbane, este specifică țărilor dezvoltate și poate fi atribuită, mirajului și numai oportunităților economice, pierderii și degradării terenurilor agricole și a pășunilor, datorită fie, a poluării, achiziționării terenurilor de către diferite companii, a conflictelor, atragerii zonelor urbane, aproprierii utilizării transportului sau oportunităților personale.

Datorită creșterii numerice a populației și a teritoriului dezvoltării activităților economice, și celor de altă natură, marile orașe înglobează, treptat așezările din jur, inclusiv, alte orașe, formând mari concentrări urbane. Astfel, în Europa, se află toate orașele și capitalele mari, cum sunt: Istambul, Moscova, Londra, Paris, Milano, Sankt-Petersburg, Berlin, Madrid, Atena, Roma, Kiev etc.

Sporul natural, definit în valori absolute ca diferența dintre nou născuți și decedați, constituie o sursă de creștere demografică la fel de importanță ca și migrația.

Naveta: populația urbană suferă modificări în timpul zilei, prin prezența la locurile de muncă, unitățile de învățământ etc., a persoanelor care locuiesc în suburbiile centrelor urbane, sau localitățile rurale din proximitatea acestora și fac naveta zilnic.

Limitarea creșterii populației urbane

Studiile efectuate la nivel global sub aspectul creșterii accelerate a populației în general și a celei urbane in particular, scot în evidență două curente de opinie în ceea ce privește limitarea creșterii populației urbane, respectiv:

încurajarea creșterii fără nici un fel de control, deoarece este un proces inevitabil și pozitiv și care, conduce la creștere economică, progres, oportunități pentru educație, sănătate și dezvoltarea serviciilor publice,

controlul creșterii prin canalizarea populației și locurilor de muncă departe de marile orașe, întrucât se apreciază acest lucru ca fiind negativ, prin presiunile la care este supus mediul înconjurător, necesarul de apă și energie din ce în ce mai mare, condițiile insalubre în care locuiesc o parte din orășeni, cantitățile de noxe, deșeuri și ape uzate produse etc..

Urbanizarea de la trecut la viitor

În anul 1800 doar circa 2% din populația lumii trăia în mediul urban, zonele urbane erau unele dintre cele mai nesănătoase locuri pentru ca oamenii să trăiască. Densitatea crescută a populațiilor din zonele urbane a dus la răspândirea rapidă a bolilor infecțioase. În consecință, ratele de deces în zonele urbane din punct de vedere istoric au fost mai mari decât în mediul rural. Singurul mod în care zonele urbane și-au menținut existența lor până de curând a fost lipsa migrației oamenilor din mediul rural.169

În numai 200 de ani, populația urbană din lume a crescut de la 2%, la aproape 50% din totalul populației. Exemplele cele mai izbitoare ale urbanizării omenirii le constituie mega-orașele desau peste 10 milioane de locuitori. În anul 1975, existau doar patru mega – orașe, au evoluat la un număr de 18 în anul 2000, iar în zilele

169 Nathan Keyfitz, Impact of Trends in Resources, Environment and Development on Demographic Prospects, in Population and Resources in a Changing World, ed. Kingsley Davis et al. Stanford, CA: Morrison Institute for Population and Resource Studies, 1989).

noastre asistăm la o creștere de până la 23 de mega-orașe. O mare parte din creșterea viitoare, nu va fi doar în aceste mega-orașe, ci și în orașele de mărime mijlocie sau mică din jurul acestora.

Creșterea din zonele urbane provine atât din creșterea migrației către orașe și creșterea natalității populației urbane. O mare parte a migrației urbane este determinată de dorința populațiilor de a migra din mediul rural pentru avantajele pe care le oferă zonele urbane. Avantajele urbane includ mai multe oportunități pentru a primi educație, asistență medicală, servicii, divertisment, precum și găsirea unui loc de muncă. Persoanele cu posibilități materiale reduse din mediul urban au mai puține șanse de educație decât persoanele bogate din mediul urban, dar totuși ele au mai multe șanse decât populațiile rurale.

Ratele natalității din mediul urban, deși mai mici decât cele din mediul rural, în fiecare regiune a lumii, contribuie la creșterea zonelor urbane.

Începând cu anii '50 numărul locuitorilor care locuiesc în aglomerări urbane (în orașe) s-a dublat o dată la 20 de ani, în timp ce procentul lor din populația lumii a crescut în medie cu 7%.

Pentru prima dată în istorie, în anul 2011, peste 50% din populația mondială, adică 3,3 miliarde de oameni, a ajuns să trăiască în orașe.

În fiecare zi migrează spre oraș 180.000 oameni, adăugând anual peste 60 milioane de locuitori care se nasc în zona urbană. Dacă acest trend continuă, se estimează ca în anul 2050, populația urbană va ajunge la 6,3 miliarde locuitori.

Urbanizarea este un proces care conduce la creșterea orașelor datorită industrializării și dezvoltării economice, și care duce la schimbări urbane specifice în specializarea, diviziunea muncii și a comportamentelor umane.

Imaginea urbanizării diferită de la țară la țară și este repartizată inechitabil la nivel global: în timp ce 2/5 din țările lumii au populație preponderent (majoritară) rurală (țări din Africa și Asia), în 52 de țări numărul orășenilor depășește 75% din populație (țări din Europa, America de Nord, America Latina) din populație. Astăzi, însă, o creșterea mare a populației orașelor se întâlnește în țările în curs de dezvoltare, în special în zona Asiei (mai mult de 55%) și determină caracterul contemporan al urbanizării lumii. Sub aspect geografic, urbanizarea se îndreaptă de la vest, spre est, deși, sub aspect istoric, începând din antichitate și până la mijlocul secolului al XIX-lea, estul era considerat mai urban decât vestul.

Impactul urbanizării asupra mediului ambiant.

Creșterea vertiginoasă a aglomerărilor urbane impune o analiză profundă a relației dintre activitățile de protecție a mediului ambiant și dezvoltarea economică, cu evidențierea de precizări asupra unor aspecte instituționale, în concordanță cu cele internaționale, în care să se aibă în vedere: costurile și beneficiile ecologice, drepturile de proprietate și externalitățile, ca sursă de degradare a alocării resurselor, în evoluția sa istorică, teoria dezvoltării economice, inclusiv dezvoltarea industrială, a avut ca element esențial sistemul productiv, al căror modele de dezvoltare industrială apărute după al doilea război mondial, se refereau cu predilecție la dinamica producției.

Cea de a doua etapă a constat în perfecționarea metodelor precedente și includerea unor criterii legate de bunăstare și sărăcie. În domeniul poluării din așezările umane, conceptul cel mai răspândit este legat de sporul demografic care a adus la creșterea rapidă a urbanizării, în care aglomerarea internă și deteriorarea condițiilor sociale, au atras după sine intensificarea poluării, însă o asemenea concepție nu poate explica pe deplin gravitatea reală a crizei mediului înconjurător, deoarece, aspectele cele mai serioase ale poluării acum sunt cele determinate de: căderile radioactive, îngrășămintele artificiale, pesticidele, mercurul etc., și alți poluanți industriali, care nu își au originea în mediul urban. Cert este însă faptul că mărimea și densitatea demografică a unui oraș au efecte disproporționat de mari asupra cantității de poluare produsă pentru o persoană, din cauza fenomenului de margine.

La nivel global, asistăm nu numai la o explozie demografică ci, și la o explozie a civilizației, una din caracteristicile actuale social economice fiind cea a apariției și creșterii vertiginoase a marilor aglomerări urbane. Creșterea numerică a populației, constituie elementul de bază al unei vaste rețele de fenomene care, formează civilizația umană caracterizată prin noile cunoștințe despre natură oferite de știință, inovațiile și puterea tehnicii de a stăpâni forțele distrugătoare ale naturii, marile realizări în procesele economice, culturale, sociale și politice.

O evoluție în timp a creșterii aglomerărilor urbane, ne arată într-o primă etapă o evoluție lentă cu excepția unor țări puternic dezvoltate, în care în ultima perioadă acest proces de urbanizare a luat proporții majore.

Populațiile urbane interacționează cu mediul lor, oamenii din mediul urban schimbă mediul lor prin consumul de alimente, energie, apă, și pe uscat. Și, la rândul său, mediul urban poluat afectează sănătatea și calitatea vieții populației urbane

Persoanele care locuiesc în mediul urban au modele diferite de consum, comparativ cu locuitorii din mediul rural, populațiile urbane consumă mult mai multă hrană, energie și bunuri de folosință îndelungată decât populația rurală. Odată cu dezvoltarea tehnico – economică, au crescut consumurile de energie electrică, pentru transport, gătit, încălzire etc., care este cu mult mai mare în mediul urban decât în zonele rurale. Pe măsură ce țările trec de la utilizarea formelor de energie non-comerciale la forme comerciale, prețul relativ al energiei crește. Economiile, prin urmare, de multe ori devin mai eficiente, deoarece acestea se dezvoltă din cauza progreselor tehnologice și modificărilor ale comportamentului de consum. Urbanizarea populațiilor din lume, va crește consumul de energie totală, în ciuda eficienței și a utilizării noilor tehnologii. Și creșterea consumului de energie este de natură să producă efecte nocive asupra mediului.

Consumul urban de energie ajută la crearea unor insule de caldură urbană care pot schimba tiparele climatice locale și condițiile meteorologice în direcția vântului din insulele cu căldură.

Urbanizarea afectează, de asemenea, regiuni mari. În regiunile care sunt în direcția vântului care bate dinspre complexele industriale mari, se pot observa creșteri ale cantității de precipitații, poluarea aerului etc. Zonele urbane afectează nu numai vremea, dar și modalitatea de scurgere pentru apă. Zonele urbane generează, în general, cantitățimai mari de precipitații, dar gradul de infiltrare a apei este foarte redus, deoarece scurgerile se produc mai rapid, cu fluxuri mai mari, cresc riscurile de inundații și implicit poluarea apelor din aval.

Factorii care au influențat dezvoltarea orașelor sunt educația, sănătatea și serviciile sociale, care se găsesc la un standard mai înalt decât în zonele rurale. Sensul evoluției urbane în lumea contemporană poate fi prezentat prin cele patru etape, respectiv: orașul antic, orașul contemporan, orașul viitorului apropiat și orașul viitorului îndepărtat, așa cum se arată în figura nr. 6.1.

Urmărind această evoluție, se constată, tendința de creștere și lărgire atât pe orizontală, cât și pe verticală a orașului. Orașele, ca să nu mai vorbim de

megalopolis-uri, prezintă un impact și o acțiune puternică cu mediul, considerată ca interacțiune de tip calitativ nou și care, prezintă următoarele caracteristici:

prima caracteristică o prezintă schimburile intense de energie între oraș și mediu, schimburi atât sub formă de energie termică disipată în mediu, cât și sub forma de alimente, îmbrăcăminte (intrări), deșeuri și poluanți (ieșiri), caracteristici, care arată integrarea orașelor în structura biosferei și a centrelor urbane în mediul înconjurător;

orașul este definit ca fiind o așezare ai căror locuitori nu pot produce în limitele lui hrana de care au nevoie, ceea ce implică existența unor suprafețe agricole, râuri, lacuri, ale căror produse să fie furnizate orașului, în unele țări industrializate și urbanizate și cu densitate mare a populației, suprafețele agricole nu mai reușesc să acopere necesarul de alimente. Astfel, în Japonia, la fiecare hectar cultivat, corespund alte 5 hectare cultivate în alte țări, ale căror produse sunt importate în Japonia, suprafețe folosite deci de o țară, dar care nu îi aparțin, cunoscute sub denumirea de hectare fantomă.

Ecosistemul urban este reprezentat de numeroase populații umane locuind în clădiri situate in jurul unor instituții, ghidându-se după legi și relații care permit existența și tranzitarea uni bogat flux de energie. Centrul urban se deosebește de sistemul natural prin faptul că are un consum de energie sporit prin utilizarea altor surse de energie în afara celei solare, flux de energie care nu ține seama de circuitele biogeochimice naturale (suplimente înlocuite cu cicluri artificiale).

Figura nr. 6.1 – Sensul evoluției urbane170

170Părăușanu, V., Ponoran, I., Economia Mediului, Editura Sylvi, București, 2001, p. 126.

Urbanizarea, ține prea puțin seama de necesitățile echipărilor colective de bună calitate și bine repartizate, de spațiile verzi, cele de creație, spațiul din jurul școlilor și fabricilor etc., neluând în seamă condiția umană, provocând prin acestea, alienări față de natură. Toate acestea sunt însoțite de problemele pe care le ridică deșeurile și producția, ambele fiind importante în supraviețuirea economică și fizică a centrelor urbane. Tocmai din ne-epurarea suficientă a noxelor din amenajări, a unei planificări îndoielnice si fără perspectivă, s-a născut problema poluărilor care a devenit evidentă și stringentă în zilele noastre în aglomerările urbane. Centrele urbane prezintă o interacțiune foarte puternică cu mediul și se caracterizează prin:

schimbul extrem de intens de energie și de materii prime între oraș și mediu (purtători de energie primară, secundară, energie termică etc.);

satisfacerea necesarului de hrană pe seama suprafețelor limitrofe;

sistemul urban și cel productiv se extind pe seama sistemelor de protecție și stimulativ disipative, cu consecințe negative evidente, așa cum se arată în figura nr. 6.2.

Figura nr. 6.2 – Integrarea centrelor urbane în mediul înconjurător171

Probabil cele mai multe dintre problemele majore de mediu ale perioadei următoare vor fi realizate din continuarea și accentuarea problemelor existente, care în prezent nu primesc suficientă atenție politică. Unor astfel de problemele nu li se acordă atenția necesară în multe țări, nici măcar când situația o cere. Cele mai multe probleme emergente sunt schimbările climatice, deficitul de apă dulce, despădurirea,

171 Idem, op. Cit, p. 127, 128

și poluarea apelor proaspăte, precum și creșterea populației. Aceste probleme sunt foarte complexe și interacțiunile lor sunt greu de definit. Este foarte important să se examineze aceste problemele prin sistemul socio-economic-cultural. Chiar și interconexiunile dintre problemele de mediu sunt acum mai bine cunoscute, ne lipsesc încă informații exacte despre modul în care sunt legate problemele între ele, în ce măsură ele interacționează și care sunt cele mai eficiente măsuri. O problemă este de a integra planificarea utilizării apei și terenurilor, pentru a asigura securitatea alimentară și a apei.

Tipuri de poluare urbană

La baza poluării mediului înconjurător și implicit a mediului urban, stă producția de materiale nespecifice mediului, materiale care sunt impulsionate de cerințele progresului tehnic. A da vina pe materialele create de om, înseamnă a-1 pune pe acesta în dilema de a accepta sau restrânge progresul tehnic în funcție de exigențele mediului natural, ca si când problemele protecției mediului ar fi incompatibile cu progresul tehnic. Nu spectrul de materiale creat de om este cauza reală, ci modul de gospodărire al acestora, și mai ales că pe lângă faptul că încorporează resurse neregenerabile și epuizabile, după utilizare sunt deversate în mediul natural fără să se cunoască efectele de lungă durată asupra acestuia.

La nivel mondial sunt cunoscute următoarele tipuri de poluare urbană:

Poluarea aerului, este definită ca orice contaminare a atmosferei care perturbă compoziția naturală și compoziția chimică a aerului. Acest lucru poate fi sub formă de particule, cum ar fi praful sau gazele excesive, cum ar fi dioxidul de carbon sau alți vapori, care nu pot fi eliminate în mod eficient prin cicluri naturale, cum ar fi ciclul carbonului sau ciclul azotului. Poluarea aerului provine dintr-o varietate de surse: gazele rezultate din arderea combustibililor fosili și a gazelor de eșapament de la automobile, fabrici, generatoare de curent electric și de asemenea vaporii nocivi din substanțele chimice, cum ar fi vopsele, plastic și scurgeri toxice, incendiile forestiere, erupțiile vulcanice, eroziunea solului uscat, precum și alte surse natural, construcții de clădiri sau demolări.

În funcție de concentrația de poluanți atmosferici, mai multe efecte pot fi observate: smog, aciditate mai mare a apei de ploaie, epuizarea oxigenului și rate

mai mari de astm. Mulți oameni de știință cred că încălzirea globală este legată de creșterea poluării aerului.

Poluarea atmosferică nu constituie doar un incovenient și un pericol pentru societate, ci, reamintește de noile realizări tehnice prin generalizarea automobilului, avionului cu reacție, uzina atomo-electrică, industria în general, predominantă în orașul modern etc., care sunt tot atâtea eșecuri ambientale. Atunci când s-a inventat automobilul cu combustie internă, nimeni nu se gândea că peste zece decenii aceasta va deveni cea mai însemnată sursa individuală de poluare a mediului ambiant în orașe. Poluarea prin monoxid de carbon, plumb și smog, este rezultatul inevitabil al numărului imens de vehicule ce se îngrămădesc în orașe. Dacă la suprafața arabilă necesară pentru întreținerea vieții adăugăm și terenul de care are nevoie o ființă umană pentru a trăi conform exigențelor vieții contemporane, constatăm că în realitate este mult mai mare.

Poluarea apei, implică orice apă contaminată, fie cu particule chimice sau materie bacteriană care degradează calitatea și puritatea apei. Poluarea apei poate avea loc în oceane, râuri, lacuri, rezervoare subterane, și diferite alte surse de apă.

Efectele poluării apei includ scăderea cantității de apă potabilă disponibilă, reducerea surselor de apă pentru irigarea culturilor, și având impact asupra populațiilor de pești și faunei sălbatice, care necesită apă, de o anumită puritate pentru supraviețuire.

Acțiunile umane asupra biosferei, au de regulă drept urmare o scădere a diversității acesteia. Pentru aceasta este suficient să urmărim ce se întâmplă intr-un râu după deversarea apelor reziduale ale unei localități urbane. Astfel, în apropierea locului de deversare dispar toate speciile de pești, cele mai multe nevertebrate din zooplancton, iar fitoplanctonul se reduce la bacterii și cianofice. Sărăcirea apei curgătoare în viețuitoare se datorează poluanților toxici și scăderii dramatice a oxigenului solubil din apă.

Refacerea florei și faunei normale a apelor se face într-o succesiune de floră- faună, care necesită cantități mari de frecvență a oxigenului. Aceasta arată că poluarea și alte acțiuni umane în biosferă au un singur efect major, readucerea biosferei la starea sa primitivă de la începuturile vieții pe pământ.

Poluarea solului, reprezintă contaminarea solului care împiedică creșterea și echilibrul în natură, indiferent dacă acesta este folosit pentru cultivare, locuire sau

conservarea vieții sălbatice. Sursele de poluare ale solului includ: deșeurile periculoase, scurgerile din canalizări, practici agricole de bază nesustenabile, cum ar fi utilizarea pesticidelor anorganice, mineritul, defrișările, și alte practici distructive, gunoaiele de uz casnic. Contaminarea solului poate duce și scăderea randamentului culturilor agricole, pierderea habitatului faunei sălbatice, poluarea apei, poluarea vizuală, eroziunea solului și la deșertificare.

Poluarea fonică, se referă la niveluri nedorite de zgomote cauzate de activitatea umană care perturbă nivelul de trai din zona afectată. Poluarea fonică poate proveni de la: trafic, aeroporturi, căi ferate, producția din fabrici, construcții, demolări, concerte. Unele tipuri de poluare fonică pot fi temporare, în timp ce alte tipuri pot fi permanente. Efectele pot include pierderea auzului, tulburări ale vieții sălbatice, precum și o degradare generală a stilului de viață.

Poluarea radioactivă, este rară, dar extrem de dăunătoare, chiar mortală, atunci când aceasta se produce. Din cauza intensității sale și ireversibilității daunelor produse, există reglementări guvernamentale stricte de control al acestei poluării. Sursele de contaminare radioactivă includ: accidentele produse la centralele electrice nucleare sau scurgerile radioactive, eliminarea necorespunzătoare a deșeurilor nucleare, operațiuni miniere de extragere a uraniului.

Poluarea radioactivă poate provoca malformații congenitale, cancer, sterilizare, precum și alte probleme de sănătate pentru populație și animalele sălbatice. Se poate steriliza, de asemenea, solul și poate contribui și la poluarea apei și a aerului

Poluarea termică, este reprezentată de excesul de căldură, care creează efecte nedorite pe perioade lungi de timp. Pământul are un ciclu termic natural, dar creșterea excesivă a temperaturii poate fi considerată un tip rar de poluare cu efecte pe termen lung. Multe tipuri de poluare termică se limitează la zona de producer a sursei lor, dar alte surse pot avea un impact mai larg asupra unei zone geografice mai mare. Poluarea termică poate fi cauzată de: funcționarea centralelor electrice, extinderea urbană, particulele poluante de aer care captează căldura, despăduririle,

În măsură ce temperaturile cresc, pot fi observate schimbări climatice ușoare, iar populațiile de animale sălbatice pot fi în imposibilitatea să își revină în urma acestor schimbări.

Poluarea luminoasă este produsă de iluminarea urbană ineficientă, de iluminarea incorectă a drumurilor și autostrăzilor sau de iluminarea privată inadecvată și provoacă o serie întreagă de probleme. Surse de poluare includ: orașele mari, panourile publicitare si panouri publicitare, evenimentele sportive și alte forme de divertisment nocturne, becurile de pe stradă atunci când bat în geamurile blocurilor și spre cer în loc să lumineze străzile și trotuarele, rparcările hypermarketurilor care rămân iluminate pe toată durata nopții când zona este închisă oricum; clădirile de birouri ale căror becuri stau aprinse noaptea etc. Poluarea luminoasă face imposibilă vizualizarea stelelor, reudcerea activității observatoarelor astronomice, precum și a astronomilor amatori, distrugerea ecosistemelor bazate pe succesiunea noapte-zi, problem de sănătate la nivelul populației.

Poluarea vizuală, înseamnă prezența în câmpul vizual a unor implanturi create de om, aflate în dizarmonie cu peisajul și promovând mesaje cu caracter excesiv, depresiv sau subversiv. Aceasta poate reduce calitatea vieții în anumite zone, sau ar putea avea un impact valorilor proprietății și plăcerea personală. Sursele de poluare vizuale includ: liniile de înaltă tensiune, zonele în construcție, panourile publicitare, zone neglijate sau obiecte, cum ar fi câmpurile vacante poluate sau clădiri abandonate, iluminat public necorespunzător, clădiri de mari dimensiuni, ruine fără importanță istorică sau turistică.

Poluarea personală, reprezintă contaminarea propriului corp și stilul de viață cu acțiuni dăunătoare. Acest lucru poate include: fumatul excesiv, consumul de alcool sau abuzul de droguri, abuzul emoțional sau fizic, condițiile precare de viață, obiceiuri, atitudini personale, tradiții necorespunzătoare.

În activitatea de depistare a poluanților, lipsesc unele date despre cantitatea de plumb, mercur, candium și alți poluanți metalici ai solului, apei și atmosferei, precum și măsurători la scara națională a smogurilor și a altor poluanți atmosferici urbani, în lipsa unor asemenea date este greu de interpretat nivelul actual al poluării. Foarte mulți poluanți au apărut în timpul și după al doilea război mondial, cum au fost: elementele radioactive prin producerea primei bombe atomice, DTT, detergenții ca utilizatori de săpun, masele plastice sintetice etc., care au agravat problema deșeurilor. Smogul fotochimic și impuritățile ce-1 însoțesc (acizi de azot, hidrocarburi), constituie doar o parte din întreaga problemă a poluării aerului urban, în plus aerul urban conține: bioxid de sulf și alți produși rezultați din oxidarea

sulfului; pulberi provenite din cenușa furnalelor din activități industriale; uzura pneurilor auto și a asfaltului pe șosele; particule de azbest din garniturile de ferodouri și de materiale de construcție; o gama de produși organici degajați în aer prin arderi și procese chimice industriale, înlocuirea tehnologică a săpunului cu detergenți a provocat o creștere de 20 de ori a impactului fosfaților asupra mediului ambiant fără sa se obțină vreun avantaj esențial pentru consumatori, întrebuințând detergenți în locul săpunului nu devenim mai curați, dar reușim să facem mediul mai murdar. Există mai multe tipuri de poluare atmosferică prin smoguri, cum sunt: ploile acide, poluarea în interiorul încăperilor, precum și diverse substanțe organice aflate în atmosferă alături de mici particule de metale, cadmiul, cuprul, mercurul, zincul etc. Smogul, respectiv, acea ceață de culoare cafenie ce acoperă orașele în zilele toride, este produs de reacțiile dintre razele solare și poluanții chimici din atmosfera urbană. Poluarea a devenit o problemă din ce în ce mai serioasă. Nivelul de poluare urbană este de multe ori înalt, având radon (element radioactiv), conținut în piatra și materialele de construcții; azbest, fum, ciuperci, mucegaiuri și spori, praf, funingine etc., la care se adaugă accizii, în țările în curs de dezvoltare unde lemnele și cărbunele sunt arse în foc deschis în scopuri casnice, cu locuințe pline de fum și provoacă o lungă serie de boli ale aparatului respirator. O cercetare asupra raportului dintre consumul de oxigen și producerea acestuia în ciclul natural, arată că în SUA se consumă anual cu 40% mai mult oxigen decât produc pădurile, iar un automobil consumă la 1000 km parcurși, tot atâta aer cât consumă un om pe timp de un an.

Principalul factor al poluării urbane este industria, aceasta fiind și cauza dezvoltării așezărilor urbane.

Între industrie și urbanism există o relație de intercondiționare, în sensul că urbanizarea presupune industrializare și viceversa, ambele având ca efect poluarea. Industria ca activitate economică eliberează în aer, substanțe chimice, particule și gaze (dioxid de carbon CO2, monoxid de carbon CO, hidrocarburi nearse, amoniac, NHs), prafuri industriale deversate în apă și sol, reziduri industriale nocive atât plantelor, cât și animalelor. Până nu demult energia folosită în industrie era dată de arderea cărbunilor, lemnelor și produselor petroliere, care provocau o poluare importantă a orașelor. Industrializarea excesivă care a caracterizat orașele din ultimile decenii a fost cauza creșterii concentrației de dioxid de carbon în atmosferă. Dacă la începutul revoluției industriale, care avea baza energetică bazată pe petrol și

cărbuni, procentul de dioxid de carbon era în atmosferă doar de 0,030%, astăzi acesta a ajuns la valoarea de 0,033%, iar pentru anul 2050, se prefigurează o valoare de 0,060%. Un alt element al poluării industriale îl reprezintă freonii, respectiv, produșii chimici utilizați în industria cosmeticelor și pentru instalații frigorifice, care, ajunși în straturile superioare ale atmosferei, sub influența radiațiilor ultraviolete de mare intensitate, se descompun eliminând clor, fluor etc., care atacă ozonul din atmosferă.

Pulberile în suspensie emanate de activitățile industriale, reprezintă o problemă acută în poluarea atmosferei, care, de cele mai multe ori se manifestă prin depășiri frecvente a limitei impuse de directive în majoritatea țărilor. Concentrația pulberilor este în corelație directă cu sursa, cu umiditatea datorată aglomerărilor de particule și cu viteza vântului. Cele mai mari valori ale concentrațiilor pulberilor sunt cauzate de arderile incomplete ale carburanților la motoarele cu combustie internă în traficul urban. La acestea se mai adaugă pulberile de plumb, cele de metale grele de ceramic etc.

Un alt factor poluant cu impact negativ asupra mediului, ca parte componentă funcțională a orașului, este cel al transporturilor, care pe lângă poluarea solului, apei și aerului, reprezintă un puternic factor de stres asupra populației urbane, prin poluarea fonică intensă, transformarea peisajului urban etc. Traficul rutier este principalul poluator în ceea ce privește emisiile de oxizi de carbon (90%) și azot (60%), de hidrocarburi volatile (45%) și emisiile de plumb (triplă față de sectoarele industriale generatoare), comparabil cu celelalte surse în ceea ce privește emisiile de bioxid de carbon, și cu o influență redusă în poluarea cu bioxid de sulf (4%). Contribuția la fenomenul de poluare a motoarelor folosite în transporturile urbane, arată că, pe lângă poluarea aerului de motoarele cu ardere internă, prin substanțe toxice, afectează aerul prin fum, miros, gaze cu efect pe termen lung etc.. Transporturile afectează mediul înconjurător în mod agresiv, ca o consecință a dezvoltării economice, care a condus la o creștere continuuă a transportului de persoane și de bunuri. Nivelul de trafic înregistrat în aglomerările urbane constituie un element de stres, pe care populația îl acceptă din ce în ce mai greu, iar pe cale de consecință, soluția care poate fi adoptată este de a reduce considerabil traficul în zonele afectate (pe principiul metropolei Londra) și totodată al vitezei de deplasare.

De asemenea, transporturile afectează negativ perimetrul orașelor prin dezvoltarea infrastructurii și a rețelei de drumuri și căi ferate.

O altă sursă de poluare provenită din activității urbane și care afectează în mod vizibil natura, este cea a deșeurilor menajere și industriale, în condițiile actuale cantitatea acestor deșeuri a atins nivelul cel mai ridicat, din cauza creșterii populației și agenților economici, cât și creșterii și diversificării activităților urbanistice. Deșeurile generate în mediul urban și rural provin din gospodării, instituții comerciale, agenți economici (deșeuri menajere și asimilabile), deșeuri stradale colectate din spații publice, străzi, parcuri, spații verzi, deșeuri din construcții- demolări etc., colectate de operatorii de salubritate, precum și nămolurile din epurarea apelor uzate orășenești.

Gestionarea deșeurilor menajere și industriale constituie o problemă deosebită a procesului de urbanizare și cuprinde activitățile de colectare, transport, tratare, valorificare și eliminare a deșeurilor, monitorizarea acestor operațiuni, a depozitelor de deșeuri, inclusiv după închiderea lor.

Deșeurile periculoase din deșeurile municipale, sunt generate de producție și se împart în periculoase și nepericuloase. Prin natura lor, deșeurile periculoase au cel mai mare impact asupra mediului înconjurător și sănătății populației. Ținând cont de proprietățile lor specifice (de exemplu: inflamabilitate, corozivitate, toxicitate), este necesar ca activitățile de gestionare a deșeurilor periculoase să fie abordate într- un mod riguros.

Modele de îmbunătățire ecologică a localităților urbane

Măsurile ce se impun în vederea reducerii poluării și a îmbunătățirii ecologice a centrelor urbane, decurg din eliminarea cauzelor care le produc. Aceste măsuri au ca ca scop reducerea poluării și îmbunătățirea ecologiei centrelor urbane și pot fi orientate pe următoarele direcții:

ecotehnica, definită ca tehnică de mare capacitate și productivitate nepoluantă;

ecosistemele urbane chibzuite și echilibrate;

neutralizarea deșeurilor menajere;

educația ecologică publică a populației.

În condițiile actuale se preconizează dezvoltarea centrelor urbane pe verticală și construirea obiectivelor industriale pe terenuri improprii agriculturii, optimizarea rețelei de drumuri și traficului rutier, îmbunătățirea proceselor de producție utilizate în industria dezvoltată în afara așezările urbane, prin ecotehnica, caracterizată de reciclări și de reducere a rezidurilor și a deșeurilor, constituie o cale de optimizare a mediului și înțelegere ecologică a fenomenelor. Ecotehnica este o treaptă superioară a creației tehnice, care reflectă gradul de cultură a unei societăți și maniera de abordare științifică a raportului om-ecosistem-natură. Industriile, datorită unei competiții acerbe, au dat foarte puțină atenție mediului natural în care sunt implicate, acestea fiind orientate spre obiective economice determinate, care duc la neglijarea calității mediului, neținând seama de felul în care își elimină deșeurile, de obicei într-o manieră simplă și ieftină, fără să se ia în considerare problemele de sănătate sau mediu.

Deteriorarea mediului la scară mondială se datorează faptului ca sistemele ecologice nu sunt capabile să absoarbă fără consecințe economice deșeurile, ceea ce conduce la un dezastru ecologic. Poluarea atmosferei în centrele urbane cu substanțe solide, în stare divizată, este cauzată de activitățile industriale și traficul auto. Agenții poluanți solizi, au compoziție chimică variată în funcție de proveniență, fiind emanați sub formă de funingine, prafuri industriale și aerosoli. Funinginea provine din arderea incompletă a combustibililor (gaz eșapat în cazul termocentralelor și instalațiilor casnice, a utilizării benzinei și motorinei, iar negrul de fum din întreprinderile producătoare de cauciuc și din cernelurile tipografice), întreprinderile producătoare de ciment diminuează capacitatea de fotosinteză și reduc transparența atmosferei. Șarjele din oțelării au un conținut ridicat de oxizi de calciu, fosfor, siliciu.

Deasemenea, aerosolii provin din industria metalelor neferoase, atât în faza de obținere, cât și în cea de utilizare. Unele metale, îndeosebi plumbul utilizat la producția acumulatoarelor, a grundurilor anticorozive pe baza de oxid de plumb, cele din industria constructoare de mașini, construcții metalice și sub forma de tetra-etil plumb pentru creșterea cifrei octanice a benzinei, pentru reducerea consumului de benzină și de creștere a puterii motorului etc., intră în categoria poluanților nocivi ai atmosferei. La acestea se mai adăugă și mercurul folosit în industria de clorosodice, care prin acțiunea lor dereglează mecanismele reacțiilor organismelor vii. Gradul mare de deteriorare ecologică, constituie bariera esențială, în calea dezvoltării ecologice a centrelor urbane. Este cunoscut că această conversie a energiei

contribuie semnificativ la accelerarea poluării, iar nivelul de trai din mediul urban, depinde de reducerea factorilor de degradare precum poluarea fonică, poluarea aerului, contaminarea solului a apei, care sunt prezentați în figura 6.3.

Îmbunătățirea ecologică urbană poate fi evaluată după un model corelativ al utilizării posibilităților locale cum sunt: inițiative, resurse și subvenții, facilități fiscale etc., care să ducă la creșterea calitativă și cantitativă a serviciilor și bunăstării oamenilor, așa cum se arată în figura nr. 6.4.

Din figura prezentată se constată că, utilizarea ariilor și a reglementărilor privind problemele industriale din interiorul unui oraș, poate fi îmbunătățită, prin inițiative orientate pe folosirea resurselor, a serviciilor comunale, de stăvilire a poluării cu deșeuri, a suprastructurii urbane, a locuințelor etc., pentru îmbunătățirea și ridicarea calității mediului și creșterea sănătății locuitorilor.

Pentru realizarea unui asemenea obiectiv sunt necesare multe informații referitoare la relația dintre conversia energiei, căile de poluare și șocurile locale și regionale. Un asemenea model privind atenuarea poluării urbane s-a realizat în capitala Germaniei, Berlin, prin raportarea poluării ecologice la energie. Modelul din figură oferă posibilitatea de a se efectua calcule și a cuantifica căile de deteriorare ecologică din emiteri de la originea proceselor continue și la transmiterea lor asupra sferei de utilizare aferentă. Modelul elaborat oferă posibilitatea de impunere sistematică a caracteristicilor de deteriorare ambientală a sferelor multifuncționale interne ale orașului Berlin, indentificate în mod real prin măsurile politice luate de guvern, așa cum se arată în figura nr. 6.6.

Figura nr. 6.3 – Îmbunătățirea protecției urbane.

Figura nr. 6.4 – Problemele degradării urbane

Figura nr. 6.5 – Dimensiuni pereche ale modelului ecologic raportate și neraportate la energie172

Emisii locale

Participarea efectiv externă la emisia locală

Cuantumul efectiv extern al emisiei

Conversia Energiei Centrale electrice Industria Menajere

Trafic

Procese neenergetice Procese industriale

Utilizarea terenului Managementul resurselor de apă Deversările de ape uzate Managementul

locale Cuantumul efectiv local al emisiei locale

Poluanți Căldură reziduală

Noxe fonice

Cuantumul efectiv local al emisiei locale Poluanți

Lucrarea terenului Consumul de apă/ apă uzată

Deșeuri

Participarea efectiv externă la emisia locală

Poluare locală

Participarea efectiv externă la emisia locală

Cuantumul efectiv local al emisiei supralocale Poluanți

Căldură reziduală Noxe fonice

Cuantumul efectiv local al emisiei supralocale Poluanți

Lucrarea terenului Consumul de apă/apă uzată Deșeuri

Participarea efectiv externă la emisia locală

Conversia Energiei Centrale electrice Industria Menajere

Trafic

Procese neenergetice Procese industriale Utilizarea terenului Managementul resurselor de apă

Deversările de ape uzate Managementul

Emisii supralocale

172 Părăușanu, V., Ponoran, I., Economia Mediului, Editura Sylvi, București, p. 136-137.

Figura nr. 6.6 – Model de îmbunătățire ecologică pentru orașul Berlin

Din figură se constată că în procesul de elaborare a modelului se deosebesc cinci stadii:

primul stadiu, se referă în principal la impunerea sistematică a caracteristicilor de degradare ambientală a orașului Berlin;

cel de al doilea stadiu, cuprinde identificarea căilor de poluare din sfera de investigare, identificate și descrise în detaliu;

în cel de al treilea studiu se cuantifică dispersia poluanților simpli din diverse emisii în diferite medii ecologice;

în cel de al patrulea stadiu sunt cuprinse deteriorările ecologice curente comparate cu standardele de cuantificare ecologică ambientală și cu alte standarde de referință.

Modelul prezentat permite evaluarea toxicității și nivelul poluării care intervine accidental, a diferitelor tipuri de degradări ecologice pe plan local. Modernizarea localităților rurale, prin introducerea noilor tehnologii de producție în agricultură și intreprinderile mici și mijlocii de transformare a produselor de orgine vegetală și animală, a serviciilor etc., transformă economia și starea socială rurală în funcție de politicile economie și sociale.

Schimbări deosebite în domeniul structural, intervin în acele localități rurale unde exploatarea resurselor naturale ale solului și subsolului, impun crearea unor suprastructuri corespunzătoare unei dezvoltări rurale moderne, atât prin dezvoltarea activităților economice ale sectorului privat sau de stat. Aceste schimbări pozitive au fost din păcate, umbrite și de acțiuni prin intervenții sălbatice asupra pădurilor în urma împroprietăririlor stabilite prin legislația din România, prin care zone împădurite au fost exploatate prin metoda rasă, cu efecte dezastruoase atât pentru soluri cât și pentru sănătatea atmosferei. Deasemenea, solurile arabile în urma împroprietăririlor au fost divizate în peste 40.000 de parcele dăunând randamentelor la hectar, schimbarea modelelor de producție și consum tradiționale, a modului de exploatare a micilor suprafețe de teren, au devenit factori poluanți.

Urbanizarea și adoptarea comportamentului urban au efecte pozitive în modernizarea localităților rurale și în europenizarea acestor zone, însă impactul asupra mediului înconjurător devine sensibil prin introducerea unor modele noi de producție industrială poluantă. Exemplul cel mai edificator din țara noastră, acesta nefiind singurul, este cel din Munții Apuseni, respectiv, Roșia Montană.

Activități manageriale de atenuare a factorilor poluanți, în aglomerările urbane

Scopul dezvoltării unei economii durabile reclamă folosirea unor instrumente pentru politica de mediu în fiecare țară a comunității europene. Astfel, Programul de Acțiune Comunitară pentru Mediu, este un program care completează și consolidează sistemul legislativ privind mediul, mai cu seamă acolo unde sunt goluri și trebuie implementate noi directive și măsuri pentru mediu și ecologizarea pieței etc.

Prin acest program de acțiune pentru mediu (PAM), UE a consimțit să depună eforturi mai mari pentru a proteja capitalul nostru natural, a stimula creșterea și inovarea caracterizate printr-o utilizare eficientă a resurselor și prin emisii reduse de carbon și a proteja sănătatea și bunăstarea oamenilor – respectând limitele naturale ale planetei.

Prin ultimul Program de acțiune pentru mediu (PAM 7), Uniunea și-a stabilit obiectivul de a deveni, până în 2020, o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, cu un set de politici și acțiuni vizând transformarea într-o economie cu emisii reduse de carbon și eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor.

Programele succesive de acțiune pentru mediu au furnizat cadrul pentru acțiunea Uniunii în domeniul mediului începând din 1973, astfel penultimul program Al șaselea Program comunitar de acțiune pentru mediu (PAM 6) încheiat în iulie 2012, a lăsat multe măsuri și acțiuni lansate în cadrul acestui program să fie implementate în ultimul program. Programul a adus beneficii pentru mediu și a furnizat o direcție strategică generală pentru politica în domeniul mediului. În pofida acestor realizări, există încă tendințe nesustenabile în cele patru sectoare prioritare identificate în cadrul PAM 6: schimbările climatice; natura și biodiversitatea; mediul, sănătatea și calitatea vieții; și resursele naturale și deșeurile. Atingerea obiectivelor stabilite în cel de al șaptelea program de acțiune pentru mediu (PAM 7) necesită, prin urmare, angajamentul deplin al statelor membre și al instituțiilor relevante ale Uniunii și disponibilitatea de preluare a responsabilității pentru asigurarea concretizării beneficiilor preconizate ale programului.

Tendințele și provocările sistemice globale legate de dinamica populației, de urbanizare, de boli și pandemii, de accelerarea schimbărilor tehnologice și de creșterea economică nesustenabilă fac și mai dificile soluționarea provocărilor de mediu și realizarea dezvoltării durabile pe termen lung. Asigurarea prosperității pe termen lung a Uniunii necesită luarea de măsuri suplimentare pentru soluționarea provocărilor respective. Este esențial să se stabilească obiectivele prioritare pentru 2020 ale Uniunii, în concordanță cu o viziune clară pe termen lung până în 2050. Astfel s-ar crea un mediu stabil pentru investiții și o creștere sustenabile.

Actualul program ar trebui să contribuie la atingerea obiectivelor de mediu și de combatere a schimbărilor climatice convenite deja la nivelul Uniunii și la

identificarea lacunelor la nivel de politică pentru care ar putea fi necesară stabilirea unor obiective suplimentare.

Deși problemele de mediu și impacturile asupra acestuia continuă să prezinte riscuri semnificative pentru sănătatea și bunăstarea oamenilor, măsurile de îmbunătățire a stării mediului pot fi benefice.

Punerea în aplicare completă și uniformă a acquis-ului în domeniul mediului în întreaga Uniune reprezintă o investiție solidă atât pentru mediu și pentru sănătatea umană, cât și pentru economie, politica Uniunii în domeniul mediului trebuie să se sprijine în continuare pe o bază de cunoștințe solidă, obiectivele în materie de mediu și de climă trebuie sprijinite prin investiții adecvate, iar fondurile ar trebui să fie utilizate mai eficace, în conformitate cu obiectivele respective, inclusiv recurgerea la inițiativele de tip public-privat.

PAM 7 ar trebui să sprijine punerea în aplicare, în Uniune și la nivel internațional, a rezultatelor și a angajamentelor asumate în cadrul Conferinței Organizației Națiunilor Unite din 2012 privind dezvoltarea durabilă (Rio+20), și care urmăresc transformarea economiei mondiale într-o economie verde și favorabilă incluziunii în contextul dezvoltării durabile și al reducerii sărăciei.

O combinație adecvată de instrumente de politică ar permite întreprinderilor și consumatorilor să înțeleagă mai bine ce impact au activitățile lor asupra mediului și cum să gestioneze acest impact. Printre aceste instrumente de politică se numără stimulente economice, instrumente bazate pe piață, cerințe în materie de informații, precum și instrumente și măsuri voluntare care să completeze cadrele legislative și să implice părțile interesate la diferite niveluri.

Perspectiva creșterii economice, în actualele condiții, fără a promova o politică de protecție a mediului nu mai este posbilă. Managementul ecologic se bazează pe următorul principiu: prevenirea este întotdeauna mai bună și mai economică decât tratarea.

Un model de analiză al dezvoltării durabile a economiei poate fi urmărit în figura 6.7.

Figura nr. 6.7 – Model de analiză a dezvoltării durabile173

În ultimii ani, în țara noastră au fost abordate mai multe soluții privind fenomenele de poluare pe plan local, global, economic, tehnic și chiar politic. Acestea au condus la dezvoltarea unei noi discipline privind ingineria mediului, concept care are în vedere „dezvoltare durabilă, și ca obiectiv, selectarea soluției optime privind interacțiunea sistemelor economice, tehnologic, ambiental și uman.

173Programul de acțiune comunitară pentru Mediu, Eurostat 2010.

Un sistem managerial de mediu (SMM) este un instrument de identificare și rezolvare a problemelor care oferă întreprinderilor o metodă pentru gestionarea activităților, produselor și serviciilor corelate cu protecția mediului și ajută la realizarea obiectivelor legate de obligația și performanța de mediu. Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO) definește Sistemul Managerial de Mediu ca fiind componenta sistemului de management total care include în structura organizatorică, activitatea de proiectare, responsabilitățile, practicile, procedurile, procesele și resursele pentru dezvoltarea, implementarea, realizarea, revizuirea și întreținerea politicii de mediu.

Sistemul Managerial de Mediu oferă o cale sistemică de rezolvare și gestionare a impactului imediat și pe termen lung a produselor, serviciilor, proceselor unei întreprinderi asupra mediului și conferă ordine și consecvență pentru rezolvarea problemelor de mediu prin alocarea resurselor, trasarea de responsabilități și evaluarea continuă a practicilor, procedurilor și proceselor.

Descrierea Sistemului Managerial de Mediu, poate fi făcută prin proceduri, instrucțiuni de lucru, planuri de verificare sau alte documente asemănătoare. Descrierea succintă a modului de funcționare a Sistemului Managerial de Mediu, sub formă de manual, este destul de răspândită în practică. Documentația unui sistem de management este de obicei, structurată ierarhic, în toată această documentație trebuie făcută deosebirea între, documentația internă a sistemului, respectiv: Manualul de Management, Proceduri și Instrucțiuni, precum și de documentația externă a sistemului: reglementări naționale și internaționale, legislație etc. Pentru a nu ne pierde în teorii și a crește inutil documentația Sistemului Managerial de Mediu, folosită de către întreprindere, se recomandă ca aceasta să fie integrată în cea existentă, de exemplu: Manualul de Management al calității, procedurile calității.

Manualul de Management conține descrierea sistemului de management, respectiv, elementele esențiale ale Sistemul Managerial de Mediu și interacțiunea lor, face trimitere la documentele și înregistrările relevante și este remis la cerere părților interesate, fără a exista vreo obligație de a face public acest document. Manualul de Management oferă o imagine asupra celor mat importante principii și linii directoare, prin trimiteri la descrierea proceselor, procedurilor și instrucțiunilor, reprezentând în ultimă instanță, acoperișul piramidei documentelor.

Figura nr. 6.8 – Elementele calității mediului cuprinse în manualul de management

Procedurile, descriu cum se procedează în realizarea unei anumite acțiuni, prin care se derulează activitățile, ele pot fi completate și adaptate noilor dezvoltări care au loc în interiorul întreprinderii.

Instrucțiunile, spre deosebire de proceduri, nu reglementează succesiunea unor activități complexe, depășind uneori nivelul unui compartiment, ci se limitează în a descrie o singură activitate. Atât procedurile cât și instrucțiunile, prin structurile lor, trebuie să garanteze, descrierea fiecărei etape a activității precum și conexiunile procedurii cu derularea generală a activității din întreprindere.

Un Sistem Managerial de Mediu poate fi implementat în multe feluri, în funcție de sectorul de activitate, de necesitățile percepute de către conducerea întreprinderii, cu condiția de a fi prezentate câteva elemente esențiale comune cum sunt: politica de mediu, structura organizatorică, integrarea în operații, sistemul documentar pentru colectarea și analiza, monitorizarea și recuperarea informațiilor, acțiunea de corectare și preventivă, auditul Sistemului Managerial de Mediu, revizuirea managementului, formarea și comunicarea externă.

Așadar, managementul mediului constă în gestionarea activităților unei întreprinderi, care au sau pot avea influență asupra mediului, ținând seama de faptul că, orice activitate determină, sau poate determina, un consum de resurse naturale (apă, energie, materii prime neregenerabile), emisii poluante (solide, lichide, gazoase), producerea de deșeuri etc..

Managementul mediului atât ca proces cât și ca sistem, are ca obiectiv totalitatea măsurilor și acțiunilor destinate conservării resurselor naturale și de menținere a factorilor de mediu în echilibru. În condițiile contemporane problema esențială care se pune, este aceea că, strategia de protecție a mediului trebuie gândită în alternativa procesuală și sistemică acceptată de toate guvernele lumii, cu menținerea echilibrului ecologic pe plan global, regional și local considerată a fi mult mai importantă decât scopurile politicilor social economice.

În procesul managerial, acționează și conlucrează, atât elementele mecanismului, cât și elementele structurii managementului mediului. Atât teoretic, cât și practic, categoria proces, evidențiază parametrii temporali ai managementului mediului ca fiind componentele sale în planul dezvoltării și manifestării în spațiu, în condițiile creșterii progresului tehnico-științific, rolul parametrilor temporali au o deosebită importanță în managementul mediului. Principalii actori ai managementului mediului sunt unitățile economice în care se desfășoară procese de muncă ce cuprind procese de execuție și procese manageriale.

În comparație cu procesele de execuție, unde forța de muncă acționează asupra obiectelor muncii prin intermediul mijloacelor de muncă, procesele manageriale se caracterizează prin aceea că o parte a forței de muncă acționează asupra celeilalte părți majoritare, cu scopul de a atrage și coordona în mod organizat realizarea obiectivelor. Procesul managerial reprezintă un ansamblu de intervenții prin care managerul prevede, organizează și ia decizii, coordonează activitatea personalului întreprinderii în scopul realizării calitative și cantitative ale obiectivelor, în condiții de eficiență. în orice întreprindere productivă, procesul managerial este dat de totalitatea fazelor și a proceselor de muncă prin care se stabilesc obiectivele sub structurilor sale organizatorice, respectiv, procese de muncă, resurse materiale și financiare, condiții de muncă etc. în realizarea scopurilor, subiecții managementului mediului se reunesc într-o anumită structură și folosesc pentru atingerea scopurilor întreprinderii și a instituțiilor sociale, funcții sub forma unor combinații,

corespunzătoare principiilor managementului mediului. Prin însumarea unor asemenea operații grupate în etape, procesul de management al mediului capătă un conținut specific, respectiv procesul managerial ecologic. Pentru înțelegerea cât mai corectă a conținutului acestui proces, trebuie pornit de la obiectul managementului mediului, de la legăturile și implicațiile protecției mediului asupra întreprinderii și a instituțiilor sociale. Conținutul acestui proces impune o analiză a stadiilor prestațiilor de servicii ecologice și a părților componente ale managementului mediului legată de cercetarea științifică, progresul tehnic, pregătirea și perfecționarea forței de muncă etc., a modului de influențare asupra personalului și a modului de soluționare a problemelor ecologice din cadrul întreprinderii. Procesul managerial ecologic depinde de sarcinile și obiectivele întreprinderii, și îmbracă mai multe etape, astfel:

prima etapă, are în vedere, conținutul metodologic al procesului managerial ecologic, are ca obiect trăsăturile generale ale activității de management ale mediului și trăsăturile specifice ale activităților umane care impun o definire a scopului, o analiză a situației, determinarea problemei și adoptarea deciziei;

cea de a doua etapă, analiza situației, are în vedere sistemul condus, analizat în raport de scopul stabilit, în realitate starea sistemului nu corespunde niciodată scopului, diferența dintre ele ne apare ca o contradicție pentru a cărei soluționare intervine actul de influențare;

cea de a treia etapă a procesului ecologico-managerial, constă în problema contradicției dintre soluție și scop și reprezintă componenta principală în schimbarea situației pe direcția stabilită de scop;

cea de a patra etapă a procesului managerial, decizia, constă în căutarea căilor de soluționare a problemei de organizare a activității.

Conținutul ecologic al procesului de management este determinat de faptul că în acest proces se regăsesc elementele de folosire a resurselor începând cu existența lor până la transformarea lor în prestație socială, și care din punct de vedere al conținutului ecologic poate fi exprimat prin determinarea necesităților, existența resurselor, repartizarea și folosirea lor. Prin evidențierea factorului uman în procesul managerial, conținutul ecologic este redat prin participarea omului la stabilirea scopului, la analiza situației, elaborarea variantelor de decizie etc.

Pe parcursul folosirii pârghiilor organizaționale de influențare (coordonare), respectiv, reglementarea, normarea, instruirea, stabilirea responsabilităților, apare

conținutul organizațional al procesului managerial și modul în care cooperează între diferitele elemente și niveluri ale sistemului managerial. Conținutul informațional al procesului managerial își face prezența pe parcursul realizării principalelor funcții ale managementului mediului și se concretizează în funcțiile de planificare, organizare, coordonare, control. Prin toate acestea, procesul ecologic se înscrie ca obiect principal al managementului mediului și se dezvoltă cu o logică internă proprie în relație directă cu factorul uman, caracterizat printr-o extindere în plan temporal, prin parcurgerea etapelor proprii de dezvoltare, care este complexă în conținut și formă.

CAPITOLUL 7 – Analiza factorilor de impact asupra mediului în regiunea de Sud – Est a României

Prezentarea generală a Regiunii de Sud – Est a României

Regiunea Sud-Est este situată în partea de Sud-Est a României și se învecinează la nord cu Regiunea Nord-Est, la vest cu Regiunea Centru, la sud-vest cu Regiunea Sud-Muntenia și Regiunea București-Ilfov, la sud cu Bulgaria, la est cu Republica Moldova, Ucraina și țărmul Mării Negre (o lungime de 194 km pe platforma continentală și 245 km de țărm).

Regiunea Sud-Est acoperă 35.762 km2, ceea ce reprezintă o pondere de 15% din suprafața totală a țării, regiunea este a doua ca mărime din cele 8 regiuni ale României și se constituie în frontieră estică a Uniunii Europene, cu implicații majore în ceea ce privește securizarea punctelor de trecere a frontierei, dar și implicarea în acțiuni de cooperare regională transfrontalieră. Lungimea graniței comune româno

ucrainene – moldovene este de 1.099,4 km. Granița româno-moldoveană este în întregime o graniță fluvială (450 km), iar granița româno-ucraineană are o componență complexă fiind o parte graniță terestră (273,8 km), o parte graniță fluvială (343,9 km) și o parte graniță maritimă (31,7 km). Granița Regiunii Sud-Est cu Ucraina este de 89,6 km terestru, 343,9 km fluvială și 31,7 km maritimă.

Regiunea are 2 puncte de trecere a frontierei cu Moldova, la Oancea (rutier), și la Giurgiulești (rutier, ferovial, portuar) și unul cu Ucraina la Ismail (portuar).

În luna ianuarie 2016, după datele statistice prezentate de INS, regiunea avea o populație de 2.492.352 locuitori, reprezentând 12,54% din populația țării; densitatea de 69,69 loc/kmp este sub media pe țară (83,35 loc/kmp), cea mai mare densitate a populației fiind în județul Galați (117,45 loc/kmp), dominat de centrul industrial și comercial cu același nume, iar cea mai mică, în județul Tulcea (24,23 loc/kmp), unde condițiile naturale și economice sunt mai puțin propice.

Regiunea Sud-Est aparține provinciei fizico-geografice a Europei răsăritene, sub-provincia ponto-danubiană și are granițe naturale formate de râul Prut, fluviul Dunărea, precum și Marea Neagră. Această regiune cuprinde aproape toate formele de relief: Lunca Dunării, Câmpia Bărăganului în centru și Câmpia Covurlului în nord, Podișul Dobrogea în est și sud. În partea de nord a podișului Dobrogei se află Munții Măcinului, iar partea de nord-vest a regiunii cuprinde o parte a Carpaților de Curbură și a Subcarpaților de Curbură. Totodată regiunea este străbătută de fluviul Dunărea, cuprinde Delta Dunării și este mărginită la est de întreg litoralul românesc al Mării Negre (245 km).

O particularitate a Regiunii Sud-Est este aceea că are în componență aproape toate formele de relief, unele dintre ele fiind specifice numai acestei regiuni, ceea ce imprimă anumite particularități vieții economice, sociale, culturale, educaționale a acestei zone.

Regiunea Sud-Est este singura care are deschidere la mare, acest aspect oferindu-i oportunitatea de dezvoltare a transportului maritim și fluvio – maritim dar și activităților conexe și nu numai (depozitare, comerț etc.). În această regiune se regăsesc porturile maritime Constanța (cel mai mare de la Marea Neagră), Mangalia și Midia, precum și cele fluvio – maritime (Brăila, Galați, Tulcea și Sulina).

Din perspectiva bogățiilor subsolului, regiunea dispune de petrol (zăcăminte de hidrocarburi de la Berca, Sărata – Monteoru, Pâclele, Oprișenești, Ianca), gaze naturale în județele Brăila și Buzău și, de asemenea, în platforma continentală a

Mării Negre. Alte resurse naturale ale regiunii sunt: granitul în Munții Măcinului, piatra de var în Podișul Dobrogei, minereu de fier, pirita de cupru, sulfuri complexe de plumb și zinc, cuarț, granit, marmură și varietăți de piatră de var, caolin, baritină din dealurile Tulcei, depozitele de loess, sarea în Buzău. O categorie aparte a bogățiilor de subsol o constituie apele sulfuroase, feruginoase, clorusodice (Brăila, Buzău, Constanța).

Clima Regiunii Sud-Est se înscrie în caracteristicile generale ale climatului temperat continental moderat de tranziție, cu o serie de particularități locale, date de anumiți factori (relief, Marea Neagră, Dunărea).

Temperaturile medii anuale variază destul de mult, în special datorită reliefului. Astfel, dacă în Lunca Dunării, sudul Dobrogei, zona litorală și Delta Dunării media multianuală depășește 11oC (11,2oC Mangalia și Murfatlar), în Câmpia Română aceasta are valori cuprinse între 10-11oC, scade în zona Subcarpatică, având valori cuprinse între 6 și 10oC (7,5oC stația Bisoca). În zona montană temperatura medie ajunge la valori cuprinse între 0 și 6oC (2,2oC stația Penteleu), iar pe culmile cele mai înalte chiar sub 0oC.

Din punct de vedere administrativ, Regiunea Sud-Est cuprinde 6 județe: Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea.

La nivelul fiecărui județ structurile autorității locale sunt reprezentate de consilii județene, consilii locale, municipale, orășenești și comunale. Localitățile sunt structurate astfel: 11 municipii, 24 orașe și 355 comune având 1.448 sate. Cel mai mare municipiu este Constanța cu o populație, după domiciliu (martie 2016) de 317.832 locuitori, urmat de Galați 304.340 locuitori, Brăila 210.602 locuitori, Buzău 135.601 locuitori, Focșani 94.408 locuitori și Tulcea cu 89.696 locuitori.

Zone critice de impact de mediu în Regiunea de Sud – Est a României

Dezvoltarea durabilă implică crearea unui echilibru optim între creșterea economică, conservarea sși reconstrucția cadrului natural, menit să asigure o dezvoltare armonioasă, capabil să satisfacă atât cerințele actuale cât și cele de perspectivă. La nivelul organelor județene și locale din regiunea Sud – Est, problemele privind starea de calitate a factorilor de mediu, au devenit o preocupare importantă. Starea și evoluția calității factorilor de mediu din această regiune, este

relevată prin indicatori specifici, monitorizați prin laboratoarele Agențile Județene de Protecție a Mediului și ale Sistemelor de Gospodărie a Apelor.

Factorii poluanți ai mediului înconjurător specifici Regiunii de Sud-Est

sunt:

Aerul atmosferic și calitatea acestuia în Regiunea Sud-Est,

monitorizată prin intermediul:

rețelei automate de monitorizare a calității aerului, constituită din stații fixe de măsurare a concentrațiilor de poluanți în aerul înconjurător;

rețelei manuale de monitorizare a calității aerului, analizele fiind efectuate cu ajutorul aparaturii din dotarea laboratoarelor de analize fizico-chimice din cadrul agențiilor pentru protecția mediului.

Rețeaua automată

La nivelul Regiunii Sud Est, în cadrul rețelei manuale de monitorizare constituită la nivelul fiecărui județ se realizează monitorizarea permanentă a următoarelor categorii de poluanți: dioxid de sulf (SO2), dioxidul de azot (NO2), monoxidul de carbon (CO), benzen (C6H6), pulberi în suspensie (PM10, PM2,5), plumb (Pb) și ozon (O3) sunt monitorizați și evaluați în conformitate cu Legea nr. 104/2011, iar amoniacul (NH3) este evaluat în conformitate cu cerințele STAS-ului nr. 12574/87 – Aer din zonele protejate.

Rețeaua Națională de Monitorizare a Calității Aerului cuprinde următoarele tipuri de stații: stații pentru evaluarea influenței traficului asupra calității aerului (T); stații pentru evaluarea influenței activităților industriale asupra calității aerului (I); stații pentru evaluarea influenței “așezărilor urbane” asupra calității aerului (fond urban-FU, fond suburban-FSB); stații de fond regional – stație de referință

pentru evaluarea calității aerului, departe de orice tip de sursă, naturală sau antropică, care ar putea contribui la deteriorarea calității aerului (FR). Calitatea aerului în fiecare stație este reprezentată prin indici de calitate, stabiliți pe baza valorilor concentrațiilor principalilor poluanți atmosferici măsurați. Indicii generali și specifici sunt reprezentați prin numere întregi cuprinse între 1 și 6, corespunzătoare calificativelor: excelent, foarte bun, bun, mediu, rău, foarte rău, calificative asociate de asemenea unui cod de culori.

Rețeaua manuală de monitorizare a calității aerului

La nivelul Regiunii Sud-Est, în cadrul rețelei manuale de monitorizare constituită la nivelul fiecărui județ se realizează monitorizarea permanentă a următoarelor categorii de poluanți: poluanți gazoși, pulberi în suspensie (PM10), pulberi sedimentabile, precipitații atmosferice. APM Vrancea încă realizează monitorizarea poluanților gazoși din puncte fixe de monitorizare prin prelevări manuale deoarece la nivelul județului Vrancea există doar o stație automată de monitorizare a calității aerului, de fond regional, amplasată pe drumul județean Focșani – Suraia, departe de zona urbană și de sursele locale de emisie. Rețeaua manuală de monitorizare a calității aerului la nivelul Regiunii Sud- Est este alcătuită din următoarele puncte de prelevare: pentru poluanții gazoși – 4 puncte de prelevare (toate 4 în județul Vrancea), pentru pulberi în suspensie – fracțiunea PM10

3 puncte (1 în județul Buzău, 1 în județul Galați, 1 în județul Vrancea), pentru pulberi sedimentabile – 68 puncte (8 în județul Brăila, 17 în județul Buzău, 19 în județul Constanța, 12 în județul Galați, 6 în județul Tulcea, 6 în județul Vrancea).

Apa de suprafață, a cărei calitate este determinată pe baza masurătorilor și a parametrilor fizico-chimici, biologici și bacteriologici și care indică până la ce nivel apele de suprafață, se încadrează în normele standard, privind conținutul în materii organice, toxice și în diverși germeni, a evidentiat urmatoarele zone critice privind calitatea apei, la cursurile de apă din județele regiunii.

Stațiile de tratare a apei și platformele de gunoi, în regiunea prezentată, se evidențiază prin capacitațile insuficiente față de cerințe și normativele în domeniu, dotările nesatisfacătoare, iar exploatările necorespunzătoare. Platformele de gunoi existente sunt în număr insuficient și în marea majoritate, nu sunt amplasate și amenajate corespunzător, fapt ce determină un impact negativ, asupra tuturor factorilor de mediu și o stare de disconfort pentru oameni.

Solul, în regiunea de Sud-Est este caracterizat de o serie de factori specifici tipului de clima din această zonă, cu diferențe mari de temperatură zi-noapte, cât și de la anotimp la anotimp. Astfel, suprafețe mari de sol sunt afectate de eroziune

(ravene, ogase, cornise de desprindere), alunecări de teren, exces de umiditate de natura freatică, acidifieri etc. De asemenea, pe suprafete mari de teren se poate constata o lipsa acută de elemente esențiale în componenta solului cum ar fi: azotul, fosforul mobil, potasiu etc.. Aceste două aspecte coroborate cu accidentele și poluarile accidentale și voite datorate factorului uman, fac ca solul regiunii să fie mai greu exploatabil în regim agricol decât în alte zone ale țării.

Protecția mediului reprezintă o componentă de bază a dezvoltării durabile și se concretizează în combaterea fenomenelor de poluare inerente activităților umane prevenirea deteriorărilor posibile, asimilarea, adaptarea și aplicarea cerințelor europene de mediu, protejarea biodiversității și monitorizarea parametrilor de calitate a factorilor de mediu. În acest subcapitol va fi prezentată situația curentă privind starea calității factorilor de mediu (apă – apele curgătoare, apele stătătoare, apele subterane, aer, sol), poluarea fonică și nivelul de zgomot, poluarea radioactivă, spațiile verzi, deșeuri, la nivelul fiecărui județ, respectiv oraș/municipiu din regiune.

BIBLIOGRAFIE

Ardelean, A., Maior. C., Management ecologic, Editura Servo-Sat, Arad, 2000;

Bailey, G.R., Ecosytem Geography, Editura Springer, New York-Toronto- Berlin, 1996;

Barde, JP., Économie et politique de l'environnement, Presses Universitaires de France, Paris, 1992;

Barnea M., Papadopol C., Poluarea și protecția mediului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975;

Bălteanu D., Alexe R., Hazarde naturale și antropogene, Editura Corint, București, 2001;

Băloiu, L., M., Angelescu, A., Porojan, I., Protecția mediului ambiant, Editura ASE, București, 1995;

Berca, M., Ecologie generală și protecția mediului, Editura Ceres, București, 2000;

Bettini, V., 1990, L'analisi ambientale, CLUP, Milano, 1990;

Blaug, M., Teoria economicã în retrospectivã, Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 1992;

Bran. P., Economia valorii, Editura ASE, București, 2002; 11.Commoner, B., Cercul care se închide, Editura Politică, București, 1980;

Dăduianu -Vasilescu, I., Mediul și economia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997;

French, W. și Bell, H. C. jr., (1999), Organization Development: Behavioral Science Interventions for Organization Improvement, New Jersey: Prentice Hall, 1999;

Forrester, J.W., Principiile sistemelor, Editura Tehnică, București, 1979; 15.Gâștescu, P., Economia Mediului, Editura ASE, București, 2009; 16.Georgescu-Roengen, N., Legea entropiei în procesul economic, Editura

Expert, București, 1996;

Georgescu, G., Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București, 1995;

Hutten M. L., Manual de aplicare în practică a unui program de protecție a mediului înconjurător, Editura Sic Press & Design, București, 1995;

Kuznets, S., Modern Economic Growth, New Haven, Yale University Press, 1966;

Mac, I., Știința Mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2003; 21.Mac, I., Ștința Mediului, Editura Europontica, Cluj Napoca, 2004;

Mac, I., Râpeanu, M., Geomorfosfera și geomorfosistemele, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996.

Mac, I., Mediul natural și mediul construit, Revista Studii și cercetări de Geologie-Geografie, nr. 5, Bistrița, 2000;

Macoveanu, M., Ciubotă-Roșie, C., Ioan, C., C, Politici și strategii de mediu, Editura Ecozone, Iași, 2008;

Mandache, R., Analiza economico-financiară în exploatațiile agricole, Editura Terra Nostra, Iași, 2003;

Mayfield, R.C. (eds.), Man, Space, and Environment.. Concepts in Contemporary Human Geography, Oxford University Press, New York, London, Toronto, 1972;

Mic Dicționar Filozofic, Editura Politică, București, 1973;

Negulescu, M., Protecția mediului înconjurător, Editura Tehnică, București.

1995;

Negrei, C., Bazele economiei mediului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;

Negrei, C., Instrumente și metode în managementul mediului, Editura Economică, București, 1999;

Părăușanu, V., Ponoran, I., Economia mediului, București, Editura Sylvi, 2001;

Pearce, D., Warford, J., World Without End: Economics, Environment, and Sustainable Development, Oxford University Press, 1993;

Petrescu – Mag, R. M., Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile.

Legislație și instituții, Editura Bioflux, Cluj Napoca, 2011;

Platon V., Modele de analiză a structurii economice în perspectivă ecologică, Revista OIDCH, nr. 7- 8, 1992;

Popovici, E., Studiul mediului înconjurător. Dimensiuni europene , Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, 1998;

Potra, A., Micle, V, Băbuț, Studiu privind bioremedierea solurilor contaminate cu hidrocarburi petroliere, Ecoterra – Journal of Environmental Research and Protection, nr. 31, 2012;

Randall, A., Resource economics: An economic approach to natural resource and environmental policy, Second edition, John Wiley&Sons, New York, 1987;

Răuță, C., Cârstea Șt., Prevenirea și combaterea poluării solului, Editura Ceres, București, 1983;

Rojanschi , V., și alții, Economia și Protecția Mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997;

Rojanschi, V., și alții, Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002.

Smith, A., Avuția Națiunilor, Editura Politică, București, 1967; 42.Sonnenfeld, J., Geography, Perception, and the Bevavioral Environment, in:

English, P.W. and Mayfield, R.C. (eds.), Man, Space, and Environment.. Concepts in Contemporary Human Geography, Oxford University Press, New York, London, Toronto, 1972;

Soran, V., Șerban, M., Bioeconomia, o nouă ștință de graniță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988;

Stănescu, R., Politica de mediu, Ghidul politicilor Uniunii Europene, Institutul European din România, București, 2012;

Stugren, B., Ecologie Teoretică, Editura Sarmis, Cluj-Napoca, 1994; 46.Șablovschi, V., Horaiciu C., Poluarea solurilor și refacerea mediului, Editura

Tipo Moldova, Iași, 2009;

47.Toffler, A., Avuția în mișcare, Editura Antet, București, 2006;

***

http://www.mmediu.ro/beta/programe/finantate-din-fonduri-externe- nerambursabile/ fonduri-phare.

http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/politica_de_mediu_brosura_nr.4_.pd f.

http://ec.europa.eu/cip.

http://www.fonduri-ue.ro/files/implementare- absorbtie/Raportare.PO31.octombrie.2015. pdf.

http://www.posmediu.ro;

http://cndd.ro;

http://www.fonduri-ue.ro;

***

Acordul de Parteneriat pentru etapa de programare 2014 – 2020;

Agenda Lisabona reînnoită;

Anuarul statistic al României din anul 2013;

Cadrul Național Sectorial de Referință;

Centrul Național de Dezvoltare Durabilă;

Convenția asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi;

Directiva Consiliului nr. 85/337/CEE din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului;

Hotărârea nr. 870/2013 privind aprobarea Strategiei naționale de gestionare a deșeurilor 2014-2020;

Liniile Directoare Strategice pentru Politica de Coeziune 2007 – 2013; 10.Master-Planul privind „Protecția și reabilitarea zonei costiereˮ 2011 – 2041 11.Planul Național de Gestionare a Deșeurilor 2009 – 2013;

12.Planul Național de Dezvoltare (PND) 2007 – 2013; 13.Planul Național pentru Reformă (PNR);

Planul Național de Acțiune pentru Mediu;

Planul național de management aferent porțiunii naționale a bazinului hidrografic internațional al fluviului Dunărea;

Planul de amenajare a teritoriului national;

Planul Național de Tranziție pentru instalațiile de ardere aflate sub incidența prevederilor capitolului III al Directivei 2010/75/UE privind emisiile industriale;

Programul Național de Împădurire 2010 – 2035;

Planul Național de Protecție a Apelor subterane împotriva poluării și deteriorării 2009 – 2013;

Planul Național de Amenajare a Bazinelor Hidrografice din România 2013 – 2020 – 2030;

Planul Național Strategic pentru Pescuit 2007-2013;

Planul Național de alocare privind certificatele de emisii de gaze cu efect de seră 2007 – 2012;

Planul Național de Acțiune privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în domeniul aviației civile 2011 – 2020;

Programul Operațional Sectorial de MEDIU 2007 – 2013;

Programul Operațional Infrastructură Mare 2014 – 2020;

Programul Național de Reducere a Emisiilor de dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (Nox) și pulberi provenite din instalațiile mari de ardere (PNRE) 2007 – 2017;

Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020; 28.Raport național privind starea mediului pentru anul 2013;

Raportul de mediu – Programul Operational Sectorial Mediu (2007-2013) revizuit, în iunie 2013;

Raportul Final de Evaluare Ex-post SAPARD – România, Asociația Ecosfera

V.I.C. și Agriculture Capital &Engineering, august 2011; 31.Sinteza calității apelor din România în anul 2014;

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013- 2020-2030;

Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor 2014 – 2020;

Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă. Al-6-lea Program de Acțiune pentru Mediu Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă;

Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă. Al-7-lea Program de Acțiune pentru Mediu Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă;

Strategia Națională pentru protecția atmosferei; 37.Strategia Energetică a României 2016 – 2030;

Strategia națională de management al riscului la inundații pe termen mediu și lung (SMI)

Strategia Națională a României privind Schimbările Climatice 2013 – 2020; 40.Strategia națională de gestionare a nămolurilor de epurare;

Strategia Națională și Planul Național pentru Gestionarea Siturilor Contaminate din România 2015 – 2020;

Strategia Națională și Planul de Acțiune pentru Conservarea Biodiversității 2014 – 2020;

Strategia UE pentru Regiunea Dunării 2011 – 2013; 44.Strategia Națională a Sectorului Pescăresc 2014 – 2020; 45.Strategia Națională de Gestionare a Nămolurilor 2012 – 2040;

46.Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României 2013 – 2020 – 2030.

Consilier editorial: Valentin-Mihai BOHATEREȚ Secretar tehnic de redacție: Delia Margareta GOGU Operator tipografie: Carmen SEVASTRU

Bun de tipar: 15.11.2016 Apărut: 30.11.2016

Format: B5 Tiraj: 350 ex.

Editura „Terra Nostra” Iași

CP 1344, OP 6, Iași, 700503

Tel./fax 0232 235910

Editură acreditată CNCSIS 029/2006, reacreditată 2010 ISBN 978-606-623-067-4