Lect. univ. dr. BĂNĂDUC DORU STELIAN [309884]

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE

SPECIALIZAREA ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Lect. univ. dr. BĂNĂDUC DORU STELIAN

Absolvent: [anonimizat], 2017

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE

SPECIALIZAREA ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

Elemente geografice

și de impact antropic

care influențeaza fauna de pești

a râului Cerna

(bazinul hidrografic Olteț/Olt)

Coordonator științific:

Lect. univ. dr. BĂNĂDUC DORU STELIAN

Absolvent: [anonimizat], 2017

CUPRINS

INTRODUCERE

Grigore Antipa (1867-1944), primul mare ihtiolog român, a fost cel care a conștientizat, că România ar trebui să aibe o [anonimizat], în studiul privind fauna ihtiologică. Astfel, ca o consecință, pentru a sprijinii gestionarea acestei resurse naturale foarte importante, a rezultat prima publicație referitoare la întreaga faună ihtiologică din România (Antipa, 1909).

Petru Mihai Bănărescu (1921-2009), [anonimizat], de asemenea, a altor ihtiologi români, a [anonimizat] o publicație uimitoare în ceea ce privește fauna piscicolă din România (Bănărescu, 1964), cu o [anonimizat], după mai bine de jumătate de secol. [anonimizat], [anonimizat], încercând să finalizeze această grea lucrare. Dar această sarcină este departe de a [anonimizat], teritoriului relativ mare a României, a variabilității geografice mari a teritoriului românesc și a modificărilor permenente induse de impactul antropic. Acestea induc o variabiliate foarte mare a habitatelor acvatice și a ihtiocenozelor.

Ihtiofauna râului Cerna se potrivește bine cu tip de situație nefericită și anume inexistența/insuficiența datelor. [anonimizat] a [anonimizat] a fost studiat.

[anonimizat] s-a extins pe o [anonimizat] 10 km, oferă pentru prima dată o [anonimizat].

[anonimizat]. [anonimizat] 24.439 km2, aproximativ 10,1% [anonimizat] a României. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] (Diaconu și Stănculescu, 1971; Roșu, 1973; Sommerwerk și colab.; Tockner și colab., 2009).

[anonimizat], în ceea ce privește ihtiofauna (Bănăduc, 1999, 2000, 2001, 2002, 2004, 2008; Bănărescu, 1999), situația fiind semnificativ diferită în partea inferioară a Oltului și în tributarii săi sudici. Pentru bazinul hidrografic al râului Cerna (Fig. 1a, 1b) nu au existat date vechi.

Din punct de vedere ihtiologic Cerna prezintă o [anonimizat] 1964.

Această lucrare de licență a fost realizată cu ajutorul domnului lect. univ. dr. Doru Stelian Bănăduc, căruia îi mulțumesc pe această cale.

CAPITOLUL 1: CARACTERIZAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ A BAZINULUI HIDROGRAFIC Cerna

1.1 Localizarea râului Cerna

Cerna face parte din bazinul hidrografic Olt care “este situat în partea centrală și de sud a țării, fiind cuprins între Carpații Orientali si Podișul Târnavelor în zona superioară și Carpații Meridionali, dealurile subcarpatice și Câmpia Dunării, în zona inferioară. Bazinul hidrografic Olt are o suprafață de 24.050 km2, reprezentând o pondere de 10,1% din suprafața totală a țării (Roșu, 1973).

Râul Cerna este afluentul pricipal al râului Oltețului, acesta avându-și obârșia în zona Munților Căpățânii, aceștia făcând parte din unitatea montană a Parângului care se înscriu în cadrul Carpaților Meridionali, grup de munți cuprinși între râurile Jiu și Olt (Velcea și Savu, 1982).

Bazinul hidrografic al Cernei este situat în partea de sud-vest a României (Fig. 1a, 1b), care curge de la nord la sud, în sectorul său superior, în sectorul de mijloc de la nord-vest la sud-est, iar în zona inferioară curge de la nord la sud traversând în drumul său trei localități:Copăceni, Lădești, Valea Mare (Posea și colab., 1982).

Izvorând din Munții Căpățânii la o altitudine de 1900 m, Cerna coboară semificativ până la 177 m la confluența cu râul Olteț (Cadastrul Apelor din România ,1992). Acest lucru se datorează treptelor de relief pe care râul Cerna le parcurge în drumul său spre emisar.

Figura 1a: Localizarea bazinului hidorgrafic Cerna pe teritoriu României.

Figura 1b: Localizarea bazinului hidrografic Cerna în bazinul hidrografic Olteț.

(Figurile 1a, 1b Elaborate de Văcaru Mihai, sursa datelor Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice)

Figura 2: Cerna la confluența cu Marița (Fotografie originală)

1.2 Elemente de geologie

Arealul studiat se află la limita dintre Dacidele mediane și Depresiunea Getică. Dacidele mediane sunt reprezentate, în Carpații Meridionali prin Pânza Getică și Pânzele Supragetice care provin din marginea forfecată a cratonului getic (vezi fig.1.3). Pachetele de roci din care provine Pânza Getică se situau, anterior orogenezei hercinice, la N, NV de Domeniul danubian (Ielenicz, M., 2005).

Sedimentele depuse după orogeneza hercinică formează un sedimentar prealpin (nu au suferit procese de metamorfozare). Se pot recunoaște structurile prealpine, metamorfozate (cu siguranță în orogeneza hercinică dar probabil reluate și metamorfozate și de orogeneze anterioare celei hercinice). Sunt șisturi cristaline de grad mediu de metamorfism reprezentate prin micașisturi, gnaise, amfibolite și curațite micacee. Din loc în loc se pot întâlni intruziuni bazice, metamorfozate ulterior (granulite, eclogite, metaultrabazite). În zonă se regăsesc și roci metamorfice transformate într-un metamorfism regional, la temperatură scăzută danubian.(Ielenicz, M., 2005).

Figura 3: Harta geologică a României, sursa: unibuc.ro.

Faza desăvârșirii construirii reliefului actual, s-a produs în Miocen-Pliocen, iar din punct de vedere tectonic, s-au înregistrat: înălțarea Carpaților și a regiunilor de dealuri, dezvoltarea unor cute diapire însoțite de bombări anticlinale în zona subcarpatică. Modificările morfologice au continuat la sfârșitul Pliocenului și în Cuaternar și au constat în înălțarea unor zone montane și crearea unor zone depresionare, în paralel cu procesele de eroziune care determină adâncirea sacadată a râurilor Procesele morfologice duc la apariția a 4-8 nivele de terase pe principalele cursuri. Un alt proces morfologic este legat de colmatarea lacurilor existente la începutul Cuaternarului în întregul areal danubian (Ielenicz, M., 2005).

Munții Căpățânii formează o unitate compactă între râurile Olteț și Olt, sunt alcătuiți din roci cristaline (gnaise în est) și o bară de calcare jurasice (Vânturarița-Buila) în sud din care râurile și-au tăiat chei (Olteț, Bistrița); suprafețe de nivelare extinse și circuri glaciare mici danubian (Ielenicz, M., 2005).

Predomină gresiile și conglomeratele în faciesurile paleogene (Ielenicz M, Pătru I, Ghincea M., 2003).

Podișul Getic se desfășoară peste două unități structurale separate de falia pericarpatică înscrisă pe traseul Pitești- Filiași- Strehaia- Drobeta Turnu-Severin. În nord se află Depresiunea Getică. Aceasta s-a format la începutul neozoicului în fața Carpaților Meridionali (aflați în ridicare), are fundament carpatic dar și de platformă, alcătuit din șisturi cristaline și roci granitice. În sud este Platforma Valahă, cu fundament din șisturi mezometamorfice străbătute de alte granite și de magmatite proterozoice. Peste ele se află o suprastructură sedimentară acumulată în cadrul mai multor cicluri de sedimentare. Până la finele miocenului acestea au fost predominant carbonatice, ulterior au căpătat caracter molasic cu elemente precumpănitor carpatice (gresii, argile, nisipuri, pietrișuri). Dacă mișcările tectonice de la începutul paleogenului au creat Depresiunea Getică, cele de la finele miocenului cutează depozitele acesteia și le împing spre sud (pe platformă) mascând linia de fractură pericarpatică. Ulterior, în toată regiunea se acumulează strate (argilo-nisipoase, nicipoase, nicipoase-argiloase) care au desfășurare oricontală sau slab monoclinală. Lacul, extins de la marginea Carpaților la începutul pliocenului, se retrage în pleistocen spre sud. Râurile carpatice depun la finele pliocenului conuri aluvionare extinse (pietrișurile de Cândești). În pleistocen, ridicarea intensă a Carpaților se răsfrânge și asupra regiunilor vecine pe care le antrenează, exondându-le treptat. În sudul Carpaților Meridionali apare, astfel, o vastă câmpie piemontană care în holocen a fost extinsă, ridicată și fragmentată. (Ielenicz Mihai, Săndulache Iulian 2008)

Masivele centrale înalte ale Carpaților Meridionali, unul dintre ele fiind și Parângul, unitate montană din care fac parte și Munții Căpățânii, sunt bine evidențiate de cele două unități structurale caracteristice și anume autohtonul Danubian și pânza Getică. Parângul aparține primei unități fiind alcătuit din formațiuni cristaline și magmatice prealpine, acoperite de un înveliș sedimentar. Acest complex petrografic este caracterizat de o duritate apreciabilă, ceea ce explică altitudinile mari, conservarea unor forme relicte, pante foarte accentuate ale rețelei hidrografice sau profilul puternic adâncit și abrupt al văilor (Velcea și Savu, 1982), precum este și cea Cernei.

În structura Platformei Valahe se disting ușor cele două etaje structurale, soclul format în principal din șisturi cristaline, și cuvertura alcătuită din depozite sedimentare (Mutihac, 1990).

În alcătuirea soclului intră șisturi cristaline mezometamorfice în mare parte retromorfozate, străbătute de masive de granitoide. Șisturile cristaline mezometamorfice retromorfozate au fost întâlnite prin foraje la vest de Olt în zona Dioști-Balș-Slatina. Sunt reprezentate prin amfibolite, șisturi cloritoase-cuarțitice și cloritoșisturi cu profiroblaste de albit. Acestea sunt străbătute de corpuri intrusive alcătuite în principal din granite, granodiorite și diorite cuarțifere. De asemenea sunt întâlnite și gabbrouri, meladiorite și diorite. Șisturile cristaline întâlnite la vest de Olt se înscriu în grupa șisturilor cristaline mezometamorfice aparținând unui ciclu prebaikalian, acestea alcătuind soclul pentru mare parte din jumătatea vestică a Platformei Valahe (Mutihac, 1990).

În evoluția ulterioară a consolodării, soclul valah a fost supus unor mișcări de basculare care au determinat transgresiuni și regresiuni, reflectându-se prin existența a patru cicluri de sedimentare majore: Ciclul de sedimentare Cambrian – Westphalian, Ciclul Permian terminal – Triasic, Ciclul de sedimentare Dogger – Cretacic și Ciclul de sedimentare Badenian – Pleistocen (Mutihac, 1990).

Prima transgresiune care a urmat procesului de consolidare a avut loc în Paleozoicul timpuriu și anume în Cambrian, procesul de sedimentare ținând până în Westphalian, când se încheie primul cilcu de sedimentare. Urmează o fază de exondare, sedimentarea reluându-se spre sfârșitul Permianului și durează până la sfârșitul Triasicului. După o nouă fază de exondare, spațiul valah a fost din nou acoperit de ape spre sfârșitul Liasicului, teritoriul a rămas acoperit de mare până la sfârșitul Cretacicului, iar în partea centrală până în Eocen. Ultimul ciclu de sedimentare s-a instalat în Badenian ținând până în Pleistocen (Mutihac, 1990).

În fazele de submersiune, în pesoclul valah s-au acumulat depozite în grosime de mai multe mii de metri, cercetate cu ajutorul a numeroase foraje, care de asemenea au arătat că grosimea cuverturii este foarte diferită de la un sector la altul datorită faptului că soclul a funcționat ca un suport compartimentat prin falii profunde în mai multe blocuri și nu ca un bloc rigid, unitar, permițând astfel mișcarea pe verticală, care s-a produs în anumite perioade. Astfel s-au creat zone depresionare cu o sedimentare mai activă (Depresiunea Alexandriei) și zone de ridicare unde sedimentarea a fost mai înceată, sau, în anumite epoci, au evoluat chiar și arii emerse, cum este ridicarea Balș – Optaș (Mutihac, 1990).

1.3. Elemente de relief

Relieful ca sistem este alcătuit dintr-o infinitate de elemente (forme de relief) cu dimensiuni, geneză, evoluție și vârstă diferită fiecare din ele reprezentând sisteme secundare care se înscriu ierarhic în cadrul acestuia (Ielenicz, 2010).

Masivul Parâng este caracterizat printr-o dispunere foarte evidentă a sa în trepte, ca urmare a conservării în condiții foarte bune a celor trei suprafețe de denudație și printr-o largă extensie a reliefului glaciar (Roșu, 1973).

Subcarpații Getici se întind în est până la Valea Dâmboviței, iar la vest până la Valea Motrului. Această unitate se caracterizează printr-o descreștere a culmilor deluroase în altitudine, de la nord spre sud și de la est la vest, 1000 – 1200 m la est de Olt, 400 – 500 m la vest de Olt, de asemenea orientarea perpendiculară a culmilor din Carpați, față de care se detașează prin înșeuări înalte. Văile transversale induse de afluenții Argeșului și Oltului sunt cele predominante, nelipsind cele autohtone longitudinale. Asimetriile spațiilor depresionare subcarpatice sunt flancate la sud de aliniamente de cueste (Velcea și Savu, 1982).

1.3.1 Podișul Getic

Podișul Getic a rezultat prin ridicarea într-un interval scurt de timp în Pleistocen a unei câmpii piemontane acumulată în villafranchian – Pleistocen inferior. (Ielenicz și Săndulescu, 2008).

Podișul Getic este situat între Subcarpați, Podișul Mehedinți și câmpie având o lățime variabilă 18 – 20 km în Podișul Cândești și 40 – 50 km în Podișul Oltețului (Ielenicz și Săndulescu, 2008).

Interfluviile sunt netede, au lățimi ce cresc de la nord (1 km) spre sud (câțiva km), spre Subcarpați, unde altitudinile sunt mai mari, fragmentarea torențială este mai intensă, către sud, interfluviile sunt mai puțin înalte, mai slab fragmentate, impresionează prin netezime de unde și numele de platformă (Ielenicz, M., Săndulache, I., 2008).

Baza versanților este acoperită de materiale coluvio – pluvionale. Aceștia sunt abrupți, concavi, tăiați în pietrișuri și nisipuri slab cimentate în nord și depozite loessoide în sud (Ielenicz și Săndulescu, 2008).

Văile autohtone, aparțin la trei generații: prima cu obârșia la contactul cu Subcarpații, a doua la altitudinile de 350-450 m (centrul podișului) și cea mai nouă în vecinătatea câmpiei. La acestea se adaugă văile alohtone (largi) care separă marile subunități. Cele mai vechi se remarcă prin lărgirea treptată a culoarelor de vale de la nord spre sud, albii majore în una-două trepte, în raport de care se desfășoară bilateral sau alternant mai multe nivele de terasă (Ielenicz, M., Săndulache, I., 2008).

Fragmentarea și energia de relief, se poate delimita astfel curba de nivel de 300 m, la nordul căreia există un sector mai înalt (33%) cu o fragmentare mai intensă (1 km/kmp) și unul sudic unde energia de relief este de sub 50 m, domină interfluviile plate (Ielenicz, M., Săndulache, I., 2008).

1.3.2 Trepte de relief

Podișul Getic a rezultat prin ridicarea treptată în pleistocen a unei câmpii piemontane acumulată în villafranchian- pleistocen inferior. Modelarea s-a înfăptuit într-un interval de timp scurt (pleistocen mediu- holocen) și a dat trei-patru generații de văi (vezi fig.1.6) a căror evoluție a fost condiționată a fost condiționată de: variația mecanismului eroziune-acumulare în fazele reci sau calde (umede ori uscate) ale climatului de la finele pleistocenului și din holocen, retragerea sacadată a lacului spre sud și este și ridicarea mai accentuată a părții nordice din vecinătatea Subcarpaților (Ielenicz, M., Săndulache, I., 2008).

Figura 4: Văile care traversează Podișul Getic sursa: geotutorials.ro.

Terasele – se racordează alcătuind un sistem unitar cu cel al Dunării. Sunt cinci pe Jiu și Olt și una-trei pe celelalte văi (Ielenicz și Săndulescu, 2008).

Sunt terase aluviate, cu nisipuri și pietrișuri mărunte predominant provenite din formațiunile piemontane. Stratul de aluviuni are grosimi de peste 5 m la cele superioare și sub 5 m la cele joase. Peste stratul de aluviuni sunt conuri de dejecție (extinse pe podul terasei de 4-10 m) și materiale culuvio-proluviale. Primele trei terase aparțin pleistocenului superior, cea de 60 m pleistocenului mediu, iar cea de 100 m trecerii de la pleistocenului inferior la cel mediu (Ielenicz, M., Săndulache, I., 2008,).

Luncile sunt bine dezvoltate, dar au dimensiuni variate, în condordanță cu generațiile de văi. Au lățimi mari (sute de metri sau chiar kilometri) pe văile principale și chiar la confluențe. Racordul cu versanții sau frunțile de terasă se face prin acumulări coluvio-proluviale care uneori sunt foarte bogate, împingând albia minoră spre malul opus. În cadrul, pe văile mari, se disting una-trei trepte, la : 0,5 m, 1,5 m și 2,5 m (Ielenicz, M., Săndulache, I., 2008).

Modelarea actuală a Podișului Getic este activă, dar diferențiată în cele două regiuni (nordică și sudică) (Ielenicz și Săndulescu, 2008).

Figura 5: Podișul Getic, platforme fragmentate de cursuri de apă, sursa: geotutorials.ro.

1.4 Elemente de climă

1.4.1 Topoclimatele de munte

Este vorba despre topoclimatul Carpaților Meridionali, caracterizat prin următoarele aspecte: baraj important în cale maselor de aer din vest și sud; diferențieri evidente sub raport termic între culmile de peste 2 000 m și depresiunile joase și bine închise (de la 6 la -4 grade Celsius- anual, -5 la -11 grade Celsius în ianuarie și 14-8 grade Celsius în iulie și august) (Ielenicz Mihai, 2007); precipitațiile medii anuale căzute variază între 700 mm la bază la peste 1 400 mm pe crestele de trec de 2 200 m altitudine, zăpada se poate menține în circurile glaciare inclusiv pe durata lunii iulie, fenomene de iarnă cu durată mare în depresiuni și pe culmile alpine.

1.4.2 Topoclimatele de dealuri și podișuri

Cerna întâmpină în calea sa dealuri subcarpatice care traversează zone cu climat caracterizat prin temperaturi medii anuale cuprinse între 8° – 10˚C, precipitații medii anuale de 600 – 850 mm/an, umezeală relativă mai mare de 75% (Badea, Gâștescu și colab., 1983). În Subcarpații Getici se pot simții efectele de fӧhn, iar în depresiuni inversiunile de temperatură (Badea, Gâștescu și colab., 1983).

1.4.3 Climatul de câmpie

Caracteristic acestui climat este desfășurarea largă a factorilor climatici de aceiași valoare, fără diferențieri bruște. Temperatura medie anuală este de 10° – 11˚C, aici diferențele între sezonul cald și cel rece sunt cele mai accentuate, iar amplitudiniile termice anuale se ridică la 22° – 26˚C. Numărul de zile calde variază între 30 – 50, când temperatura maximă atinge 30˚C. Precipitațiile medii anuale sunt cuprinse între 350 – 600 mm/an cu perioade de secetă, iar lungimea perioadei când solul este acoperit de zăpadă rar depășește 2 luni (Roșu, 1973).

Câmpia Olteniei are nuanțe moderate, precipitații ceva mai bogate, amplitudini ceva mai mari (Ielenicz, M.,2007).

1.5 Elemente de hidrografie

Râul Cerna iese la suprafață pe teritoriul județului Vâlcea, în munții Căpățânii,la o altitudine de 1900 m. Are o lungime de 164 de km și o suprafață a bazinului de 617 de km2 (Cadastrul Apelor Române ,1992).

Râul Cerna străbate o zonă deluroasă subcarpatică, iar în aval de confluența cu Cernișoara,care străbate o zonă minieră în localitatea cu același nume,în Piemontul Getic,Cerna mai parcurge doar 46 km până la confluența cu Oltețul (Cadastrul Apelor Române,1992).

Râul are o lungime de 164 de km și o pantă medie de 11 0/00. Ca afluenți mai importanți, primește pe partea stângă Marița având o lungime de 13 km, și suprafața bazinului de 20 km2, Recea cu lungimea de 18 km, și suprafața bazinului de 38 km2 și Cernișoara cu lungimea totală de 28 km și suprafața bazinului de 89 km2, cel din urmă fiind cel mai mare și mai important afluent al Cernei, iar pe partea dreaptă cel mai important afluent este Glămana cu o lungime de 23 km si cu suprafața bazinului de 53 km2.În secțiunea amonte de confluența cu râul Cernișoara,Cerna are lungimea de 118 km, cu un coeficient de sinuozitate de 1,08.(Cadastrul Apelor Române,1992)

Fenomenele de îngheț sunt prezente în fiecare an cu o durată de 55 – 60 de zile, podul de gheață prezentând o frecvență de 75% din ierni, având o durată medie de 25 – 30 de zile (Posea și colab., 1982).

Cerna este un afluent de stânga al râului Olteț, afluent de ordin I, având zona de vărsare în proximitatea localității Otetelișul la o altitudine de 177 m (Posea și colab., 1982).

Figura 6: Harta hidrografică a bazinului hidrografic Cerna.

(Elaborată de Văcaru Mihai, sursa datelor Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice).

1.6 Elemente de pedologie

În zona Podișului Getic și a Subcarpațiilor Getici, străbătuți de Cerna, caracteristice sunt solurile din clasa cambisoluri, clasă ce caracterizează regiunile deluroase și munții cu altitudini de 1 200 m cu condiții climatice specifice, sub păduri de foioase și de amestec foioase-conifere. Au culoare brună. La altitudini mai mici se desfășoară tipul brun eu-mezobazic (brune de pădure) apoi în spațiul montan, solurile brune- acide. Aceste soluri sunt relativ puțin evoluate, formate în condiții de drenaj foarte bun. Humificarea si mineralizarea resturilor vegetale acumulate anual are loc relativ rapid, formându-se un orizont subțire de humus, slab desaturat și cu reacție neutră-slab acidă (Badea, Gâștescu și colab., 1983) fapt ce ne arată că circuitul biologic în aceste soluri este activ.

În Câmpia Olteniei, dominante sunt solurile din clasa cernisolurilor (molisoluri),Cernoziomul cambic: frecvent în zonele dealurilor joase; au o largă utilizare pentru diverse culturi agricole; sunt necesare irigațiile , Cernoziomul argilo-iluvial: numit și faesionargic, ocupă suprafețe destul de mari în nordul Câmpiei Olteniei; prezintă o folosință multiplă, pentru culturii de câmp, livezi și vii ; Rendzine: condiționate de prezența calcarelor, sunt favorabile pădurilor, pajiștilor și local pentru unele culturi de câmp și livezi (Badea, Gâștescu și colab., 1983). Spre nordul câmpiei caracteristice sunt și solurile din clasa argiluvisoluri. Solurile brune argio-iluviale și brune-luvice: se dezvoltă în zonele cu o umiditate mai ridicată, ceea ce a condus la iluvierea elementelor argiloase; se întâlnesc peste tot în Podișul Getic; sunt favorabile diferitelor culturilor (necesită apă în anii secetoși) pentru livezi, fânețe, păduri de cvercinee.

„Clasa argilivisoluri cuprinde următoarele tipuri de sol: solul brun – roșcat, solul brun argiloiluvional, solul brun – roșcat luvic, solul brun luvic, luviosul albic și planosolul” (Badea, Gâștescu și colab., 1983).

Transformarea substratului de către condițiile minerale este relativ slabă, doar o ușoară neoformare de argilă în orizontul superior al solului. Apa freatică este situată la peste 5 – 10 m adâncime (Badea, Gâștescu și colab., 1983).

CAPITOLUL 2: IMPORTANȚA ZONĂRII IHTIOLOGICE A RÂURILOR CARPATICE

România este una din țările cele mai bogate în ape dulci din Europa. După calculele făcute, suprafața totală a apelor noastre interioare se evaluează la aproximativ 817.000 hect., deci 6,14% din suprafața totală a tării. Aceste ape, potrivit pozițiunii lor geografice, prezintă o mare varietate de condiții fizice: Pe de o parte avem Dunărea împreună cu gurile ei și cu mulțimea de bălți și lacuri pe care le formează prin revărsările ei periodice, pe de altă parte mulțimea de pârâuri și râuri care șerpuiesc munții noștri și merg unindu-se mereu între ele pentru a se vărsa toate în Dunăre (Antipa, 1909).

În România, condițiile de mediu în apele curgătoare variază mult, de la munte până la Dunăre, și în funcție de aceste condiții și ihtiofauna este foarte variată. Astfel pe lungimea unui râu, de la izvor până la vărsare, se pot distinge mai multe zone , care au fost denumite după specia caracteristică numită și specie indicatoare. Drept specii indicatoare pentru zonele piscicole s-au ales pești de talie mare, care sunt cei mai frecvenți ca număr de indivizi și ca biomasă, în zona respectivă. Aceștia pot trăi și în alte zone, dar într-o proporție mult mai mică, (Bănărescu, 1964) zone în care alte specii de pești devin reprezentativi, și prin urmare specii indicatoare.

Așadar în râurile carpatice mari se pot distinge cinci zone: zona păstrăvului, a lipanului și moioagei, a scobarului, a mrenei și zona crapului (Bănărescu, 1964).

Pentru râurile mai mici, zonarea este diferită, primele două zone putând lipsi, iar ultimele trei zone fiind înlocuite cu cea a cleanului în locul scobarului, și a mrenei și bibanului în locul crapului (Bănărescu, 1964).

2.1 Zona păstrăvului

Păstrăvul trăiește în toate pâraiele din munții noștri și nu se coboară în apele mai mari. În Bistrița de exemplu nu se găsește decât în regiunea gurii pâraielor(Antipa, 1909).

Păstrăvul este un pește tipic de pârâu cu apa repede și rece, în special îi plac șipotele unde stă la fund ascuns ziua pe sub pietre. Mai cu seamă îi plac locurile umbrite cu arbori împrejur care îi procură insecte, hrana sa de preferință. În timpul nopții el iese din ascunzătorile lui spre a-și căuta hrana, atunci iese la suprafața apei și chiar sare adeseori afară din apă după insecte. Hrana sa principală sunt insectele, însă el este un pește foarte rapace, care în afară de : viermi, insecte, crustacee, mai mănâncă alți pești, icre, tritoni și chiar pe proprii săi semeni nu-i cruță (Antipa, 1909).

Râurile din această zonă se caracterizează printr-o temperatură relativ constantă, fluctuațiile nu depășesc 7° – 8°C și trece, rar peste 16° – 18°C. Apa este foarte bine oxigenată, întreruptă de cascade, bogată în oxigen, aproape permanent limpede, viteză mare de scurgere, ce îngheață foarte puțin, profilul văii fiind deseori în forma literei V sau U. Substratul este format din stânci, bolovani de talie mare și mică și petriș. Fauna nutritivă constă mai ales din macronevertebrate: larve de trihoptere, plecoptere, efemeroptere, unele amfipode, fauna exogenă formată din insecte aeriene reprezentând o componentă importantă în alimentația peștilor acestei zone (Bănărescu, 1964).

Specile de pești prezente aici sunt relativ puține: păstrăvul – Salmo trutta fario, speciile de zglovoacă – Cottus gobio și C. poecilopus, cea din urmă doar în Moldova și Maramureș, boișteanul – Phoxinus phoxinus și molanul – Orthrias barbatulus, fântânelul – Salvenilus fontinalis (specie introdusă) trăind în partea superioară a zonei, mai sus de păstrăvul indigen. În partea inferioară a zonei pătrund o serie de specii caracteristice următoarei zone: moioaga – Barbus meridionalis, lipanul – Thymallus thymallus, latița – Alburnoides bipunctatus.

2.2 Zona lipanului și moioagei

Lipanul este răspândit în mai toate apele noastre de munte, situate între regiunea Păstrăvului și regiunea Mrenei. Lipanului îi plac apele curgătoare repezi, cu apă limpede și fund pietros. El nu se suie însă prea departe în păraiele mici, ci rămâne în părțile unde e apa mai mare, așadar exemplu la Broșteni,lipanul nu se suie în pâraie, ci rămâne în Bistrița (Antipa, 1909).

El se hrănește cu viermi, moluște, insecte, ouă de pește, dar mai cu seamă cu muște; cum cade o insectă în apă, se repede de la fund s-o prindă; ba chiar sare adeseori ca păstrăvul afară din apă după muște ; de aceea îi place prin locurile umbrite unde e vegetație pe maluri. Iarna se găsește în stomacul său mai mult nisip (Antipa, 1909).

Specile indicatoare a acestei zone sunt lipanul – Thymallus thymallus și moioaga– Barbus meridionalis. Lipanul este o specie mult mai sensibilă trăind doar în râurile mai mari, lipsind în râurile mici. Moioaga trăiește peste tot în această zonă atât în râurile mari, cât și în cele mici și pâraie. Aproape toate speciile din zona păstrăvului trăiesc și în această zonă, păstrăvul coborând în unele râuri chiar și mai jos de lipan (Arieș, Suceava). Alte specii care trăiesc în această zonă, sunt specifice si altor zone din aval: beldița – Alburnoides bipunctatus, chetrarul – Gobio uranoscopus, nisiparnița – Sabanejewia romanica și cîra – S. aurata. În partea inferioară a zonei pătrund scobarul – Chondrostoma nassus, cleanul – Squalius cephalus, mreana – Barbus barbus, porcușorul – Gobio gobio. Limitate exclusiv zonei lipanului și moioagei sunt: lostrița – Hucho hucho, Leuciscus soufia agassizi, asprete – Romanichthys valsanicola (specie endemică) a căror areal cuprinde însă doar câte o mică porțiune a țării (Bănărescu, 1964).

2.3 Zona scobarului

Scobarul este unul din cei mai răspândiți pești din apele noastre, căci se găsește de la pâraiele mici din munte până la Dunăre cu bălțile ei și chiar în Marea Neagră (Antipa, 1909).

Scobarul preferă apa mai limpede a râurilor noastre ca: Bistrița, Jiul, Oltul, etc, se găsește însă tot atât de frecvent și în celelalte râuri. El trăiește mai mult la fund și se hrănește cu tot felul de alge și animale: viermi, crustacee, insecte, etc. pe care le găsește acolo (Antipa, 1909).

Cuprinde zona de coline a râurilor mari, caracterizate prin fund în general pietros, dar uneori și cu porțiuni nisipoase, argiloase sau chiar mâloase. Oscilațiile de temperatură sunt mari, uneori 18° – 19°C, vara temperatura urcând mult, depășind 20°C. De asemenea, oscilațiile de nivel sunt și ele mari, în perioada de topire a zăpezilor și în perioadele ploioase, râurile pot rămâne săptămâni de-a rândul tulburi. Iarna râul îngheață pe porțiuni lungi. Pietrele sunt acoperite cu biodermă bogată, constând mai ales din diatomee, dar și din tufe de alge filamentoase. Fauna nutritivă este formată pe lângă macronevertebrate reofile și din efemeroptere, care își sapă galerii în malurile argiloase (Bănărescu, 1964).

Specia de pește indicatoare și dominantă pe tot parcusul anului este scobarul– Chondrostoma nassus. Dintre speciile mari, în cantități mari, în această zonă se mai gasește și cleanul, mreana, iar în anumite râuri morunașul – Vimba vimba și cleanul mic – Leuciscus leuciscus. În unele râuri, în partea din amonte a acestei zone, dominant poate fi cleanul, scobarul fiind dominant în partea de aval, astfel putând fi posibilă diviziunea acestei zone în zona de dominanță a cleanului și zona de dominanță a scobarului (Bănărescu, 1964).

Moioaga este frecventă în partea din amonte a acestei zone, dar în număr mai mic decât în zona precedentă, doar în partea din amonte a acestei zone fiind frecvent și zglavoaca – Cottus gobio. Phoxinus phoxinus (boișteanul) și Orthrias barbatulus (grindelul) populează zona pe întreaga sa lungime, în număr mai mic decât în zonele precedente. Din specile de Gobio, cel mai frecvent este chetrarul, în porțiunea inferioară devenind dominant porcușorul de nisip – Romanogobio kessleri, Gobio gobio dominând în coturile cu apă liniștită și în brațele laterale. Alburnoides bipuncatus, Sabanejewia romanica, S. aurata, fîța – Cobitis elongata sunt frecvente și în zona scobarului, albitura – Alburnus alburnus fiind frecventă, dar în multe râuri nu urcă în partea superioară. În anumite râuri se întâlnesc știuca – Esox lucius, mihalțul – Lota lota, fusarul – Aspro streber, boarța – Rodeus sericeus amarus, rar bibanul – Perca fluviatilis, răsparul – Acerina schraetser, babușca – Rutilu rutilus (Bănărescu, 1964).

2.4 Zona mrenei

Mreana trăiește în toate râurile noastre și urcă până chiar în regiunea lor muntoasă. În regiunea dealurilor și în regiunea șesurilor ea este principalul pește al râurilor și mai cu seamă în râurile mari ca: Prutul, Siretul, Oltul, Jiul, Argeșul, etc. Ea se coboară până la Dunăre și se pescuiește chiar primăvara în fața gurilor râurilor, totuși ea nu este aici decât un pește întâmplător (Antipa, 1909).

Mreana este un pește numai de apă curgătoare. La râurile de munte, ca de exemplu în Bistrița ea se găsește mai mult în șipote, unde apa e mai puțin repede. Ea trăiește de obicei la apă potrivită, nici prea la suprafață, nici prea la adânc, stă mult pe sub pietre sau pe lângă ele și se hrănește vara cu viermi, larve de insecte, etc.; iarna se găsește în stomacul ei mai mult mâl. În timpul iernii ea se adăpostește în grupuri pe sub pietre și pe sub maluri, unde stă aproape amorțită sau se mișcă numai foarte încet (Antipa, 1909).

Oscilațiile termice sunt foarte mari, vara temperatura urcă uneori până la 30°C. Debitul este foarte variabil, vara scade mult datorită infiltrației, doar Mureșul, Siretul, Prutul, Oltul și Jiul rămân vara cu un debit ridicat. Apa este tulbure în cea mai mare parte a anului, substratul este format aproape 100% din nisip. Fauna nutritvă constă în larve de efemeroptere, nisipul adăpostește o faună specială și anume larve de chironomide, în porțiunile lente se dezvoltă potamoplancton (Bănărescu, 1964).

Dintre specile de talie mică, cea mai caracteristică pentru zona mrenei este Romanogobio kessleri, G. gobio este mult mai rar decât în zona scobarului, G. uranoscopus lipsește aproape în totalitate ajungând doar excepțional în partea din amonte a acestei zone. Cobitis aurata este frecventă și în această zonă, C. romanica fiind mult mai rară. Excepțional ajung în această zonă specii de munte cum sunt: moioaga, molanul și boișteanul, toate trei în Dâmbovița (Bănărescu, 1964).

Aici ajung și multe specii din zona crapului, dar într-un număr mai mic, în porțiunile cu apă lentă: crapul – Cyprinus carpio, plătica – Abramis brama, batca – Blicca bjoerkna, babușca – Rutilus rutilus, văduvița – Leuciscus idus, bibanul – Perca fluviatilis, ghiborțul – Acerina cernua, reginuța/bibanul soare – Lepomis gibosus, Ictalurus nebulosus, zvârulga – Cobitis taenia, porcușorul de șes – Gobio albipinatus, avatul – Aspius aspius și Acerina schraetser, trăiesc în porțiunile cu apă mai rapidă (Bănărescu, 1964).

2.5 Zona crapului

Dintre toate speciile de pești care populează apele noastre crapul este cel mai răspândit. El trăește : la mare în fața gurilor Dunării, în toate lacurile noastre litorale, în Dunăre și Prut și toate bălțile lor de inundațiune, în partea de jos a mai tuturor râurilor noastre până în sus de regiunea dealurilor, în toate lacurile, jepcile și heleșteele (Antipa, 1909).

Crapul este un pește de apă dulce care, în afară de heleșteele lor în care e cultivat, trăește mai cu seamă în Dunăre cu afluenții ei și în bălțile cu care stă în comunicație. În Dunăre el își găsește în tot timpul anului hrană sulicientă pe sub butuci la rădâcinile salciilor și ascunzători bune de iernat prin gropile de sub maluri și de la fundul fluviului. Îndată ce vine însă primăvara, odată cu creșterea apelor, ei părăsesc gropile și ascunzătorile lor și se apoprie de maluri spre a intră cu cârdurile în bălți spre a se reproduce și a se hrăni apoi în ele (Antipa, 1909).

Cuprinde Dunărea cu toate bălțile ei și cursul inferior al râurilor mari. Zona este foarte scurtă în râurile din Muntenia și Moldova, ceva mai lungă însă în Olt, Siret, Prut și mai lungă în Mureș, Bega, Timiș.

Râurile din această zonă se caracterizează prin apă adâncă, niciodată complet limpede, curs lent, lățime mare a albiei, substratul fiind constituit din nisip fin, mâl sau argilă.

Între Dunăre și bălțile sale, ce formează lunca inundabilă, unde există un schimb periodic de pești. Primăvara peștii intră din Dunăre în bălți, iar toamna se întorc din nou în Dunăre. Aceste migrații efectuate se datorează atât hranei mai abundente din bălți, cât și faptului că majoritatea speciilor respective sunt generativ limnofile, aceste migrații fiind așadar de hrănire și de reproducere. Dunărea împreună cu bălțile luncii și Deltei Dunării, formează o unitate ecologică complexă, de aceea ihtiofauna zonei crapului trebuie tratată împreună cu cea a bălților respective, speciile de pești din această zonă, împărțindu-se în mai multe categorii ecologice (Bănărescu, 1964):

Peștii migratori anadromi (potamotoci) – sunt acele specii care migrează din mare, se reproduc în Dunăre și apoi se reîntorc în mare, în bălți ajungând doar accidental: nisetrul – Acipenser güldenstaedtii, păstruga – Acipenser stelattus, morunul – Huso huso, păstrăvul de mare – Salmo trutta labrax, scrumbiile – Alosa pontica și A. nordmanni.

Peștii reofili, caracteristici zonelor scobarului și mrenei, dar care trăiesc și în zona crapului: cleanul, mreana, scobarul, porcușorul, cîra. Aceste specii trăiesc permanent și se hrănesc în ape curgătoare, în bălți ajungând doar accidental.

Peștii reofili caracteristici îndeosebi zonei crapului anumite specii sunt strict limitate la Dunăre cum este spre exemplu viza – Acipenser nudiventris. Alte specii trăiesc în Dunăre, dar și pe cursul inferior al râurilor cum este porcușorul de șes, răspărul, dunărina – Sabanejewia aurata bulgarica.

Peștii semimigratori, aceștia pătrund primăvara din Dunăre în bălți, iar vara sau toamna se reîntorc în Dunăre. Aceste specii sunt cele mai abundente și cele mai importante economic.

generativi reofili – care se reproduc în apă curgătoare: văduvița – Leuciscus idus, somnul – Silurus glanis.

generativi limnofili – acele specii de pești ce se reproduc în ape stătătoare: crapul – Cyprinus carpio, batca – Blicca bjoerkna, plătica – Abramis brama, babușca – Rutilus rutilus, avatul – Aspius aspius, sabița – Plecus cultratus, șalăul – Stizostedion lucioperca.

Pești indiferenți – nu au preferințe, trăiesc și se reproduc permanent, fie în râuri, fie în bălți: știuca, latița, boarța, ghiborțul.

Pești stagnofili – acele specii care trăiesc și se reproduc mai ales în apă stătătoare, unele fiind întâlnite, frecvent și în porțiunile lente ale râurilor: reginuța/biban soare – Lepomis gibbosus, somn american – Ictalurus nebulosus, carasul – Carassius auratus gibelio, roșioara – Scardinius erythrophthalmus, țiparul – Misgurnus fossilis. Exclusiv stagnofili sunt: țigănușul – Umbra krameri, caracuda – Carassius carassius, linul – Tinca tinca (Bănărescu, 1964).

2.6 Zona cleanului

Cleanul este cel mai răspândit pește din râurile noastre, el începe imediat după regiunea Păstrăvului, aproape odată cu Lipanul și se coboară până la Dunăre (Antipa, 1909).

Cleanului îi plac mai cu seamă râurile care curg încet și au o apă limpede. El trăește în locurile cele mai adânci și mai întunecoase, fugind ziua de lumină și ferindu-se de a se arăta la fața apei. El este un pește foarte răpitor, mănâncă tot felul de pește, ba chiar și broaște, șoareci, noaptea umblă totdeauna după hrană (Antipa, 1909).

Zona se caracterizează prin oscilație puternică a debitului, care vara scade foarte mult, precum și alternanța dintre porțiuni rapide cu porțiuni lente cu apă adâncă. Specia indicatoare și dominantă, având și talia cea mai mare este cleanul – Squalius cephalus. În acele râuri în care zona cleanului urmează după zona moioagei (în Milcov) apare și moioaga, boișteanul și molanul (Bănărescu, 1964).

Singurul pește oarecum montan este Sabanejewa romanica. Genul Gobio fiind reprezentat doar de Gobio gobio. Alte specii care trăiesc în această zonă sunt: albitura, boarța, zvârluga, cîra, mai puțin nisiparnița, bibanul, bibanul soare, uneori știuca, babușca, văduvița, crapul, ghiborțul (Bănărescu, 1964).

2.7 Zona bibanului

Bibanul este unul dintre cei mai răspândiți pești din țară, el trăiește în toate apele, dar mai cu seamă în bălțile Dunării și în lacurile noastre litorale. Și în apele sălcii ale Razimului, ba chiar primăvara în epoca apelor crescute și la mare în fața gurilor Dunării se găsesc din când în când exemplare rătăcite. În râuri se găsește până în regiunea Mrenei (Antipa, 1909).

Deși bibanul se găsește în mai toate apele din țară, totuși el preferă apa limpede și de aceea trăește mai mult în lacuri și bălți unde se găsește o apă mai decantată decât în râuri. De obicei el nu trăește la adâncimi mari, ci mai cu seamă la 1-2 metri sub suprafața apei. Puii și exemplarele mici trăiesc adeseori în grupe prin aproprierea malurilor. Exemplarele mari sunt solitare (Antipa, 1909).

Aceasta urmează după zona cleanului și cuprinde cursul inferior al râurilor mai mici. Unele râuri în această zonă se reduc doar la un șireag de bălți. Peștii frecvenți ai acestei zone sunt: batca, boarța, bibanul soare, babușca, bibanul. Se mai întâlnesc: ghiborțul, zvărluga, rar porcușorul, porcușorul de șes, știuca, crapul, carasul. Se întâlnesc chiar și specii esențial limnofile, care trăiesc în această zona și în apă curgătoare: roșioara, fufa – Leucaspius delineatus, caracuda – Carassius carassius și țiparul – Misgurnus fossilis (Bănărescu, 1964).

Această zonare a speciilor de pești a râurilor din țara noastră, reprezintă un ghid pentru toate râurile pe care nu au fost efectuate studii sau au fost făcute studii insuficiente ori există date neactualizate. Această zonare ne permite să observăm cu ușurință modificările aduse râului, datorită schimbărilor climatice și a condițiilor de mediu, dar și datorită impactului uman continuu și diversificat, prin identificarea prezenței sau absenței speciilor indicatoare caracteristice unei anumite zone, prin identificarea numărului de specii prezente în plus sau în minus într-o anumită zonă a unui râu, permițându-ne astfel să realizăm evaluarea râului și să observăm gradul lui de deteriorare.

CAPITOLUL 3: MATERIALE ȘI METODE

3.1 Zona de studiu și punctele de colectare

Studiul ihtiologic prezent a fost realizat pe întregul curs al râului Cerna, de la izvor, până la vărsare, pe toți cei 164 km ai săi. Astfel au fost recoltate probe din 11 de stații în care au fost capturate, în total, 4 specii. Studiul s-a extins pe o perioadă de două luni din martie 2017, până în mai 2017.

Stațiile de prelevare au fost alese în funcție de confluența Cernei cu principalii săi tributari, în funcție de prezența impactului antropic, dar și de prezența localităților, distanța dintre stații fiind de 10 kilometrii, niciodată mai mare, de unde a rezultat și numărul relativ mic de stații (Fig. 5)

Figura 7: Localizarea stațiilor pe râul Cerna.

(Elaborată de Văcaru Mihai, sursa datelor Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice).

3.2 Metoda și aparatele de lucru

Pentru colectarea materialului ihtiologic, în acest studiu s-au utilizat capcane fixe cu plasă (Fig.8) . Această metodă nu prezintă pericol pentru pești, ei fiind doar temporar capturați pentru indentificare nemaiputând să înoate câteva secunde. Peștii odată eliberați își revin imediat.

Fiecărei stații i s-a alocat același interval de timp pentru pescuit, pentru ca datele să fie comparabile. Astfel la fiecare stație capcanele au fost lăsate 24 ore pentru date calitative și cantitative.. Toți indivizii capturați au fost identificați, notați și apoi eliberați imediat în mediul lor natural de unde au fost prinși, timpul petrecut în afara apei fiind foarte scurt.

Figura 8: Pescuit utilizând capcane fixe cu plasă. (Fotografie originală)

Pentru punctarea exactă a stațiilor, prin coordonate geografice, a fost utilizat un sistem de poziționare globală (GPS) de tipul „Garmin GPSmap 62s”. Pentru colectarea datelor hidrologice (lățime maximă, minimă, adâncime maximă) a fost utilizată o ruletă obișnuită de 5 m lungime. De asemenea pentru a putea pescuii cu ușurință, fără frica de a ne uda, au fost necesare cizme de gumă înalte până la nivelul șoldului. Nu în ultimul rând, pentru notarea tuturor datelor și observațiilor din teren a fost necesar un caiet de date.

Echipa de colectare formată din aceiași patru oameni (profesor și trei studenți), a păstrat mereu același efectiv pe parcursul celor 11 de stații, pentru a asigura un efort similar de colectare în fiecare stație, pentru ca în acest fel datele să fie comparabile în toate stațiile.

3.3 Speciile de pești capturate în cele 11 de stații

Salmo trutta fario – păstrăv, Barbus barbus – mreana, Squalius cephalus – clean, Sabanejewa romanica – nisiparnița.

CAPITOLUL 4: REZULTATE

4.1 Zonarea ecologică a peștilor din râul Cerna

Râul Cerna cu o lungime de 164 km și o suprafață a bazinului de 617 km2 este unul dintre cei mai mari afluenți ai Oltețului.Cerna ca și Oltețul fac parte din categoria de râuri insuficient studiate, iar puținele studii efectuate sunt neactualizate. Câteva studii au fost realizate de Bănărescu în anul 1964, doar în sectorul inferior al râului. Din 1964 și până astăzi, numeroase modificări au fost aduse râului, cele mai multe fiind de natură antropică, care și-au pus amprenta asupra Cernei, acestea fiind continue și de o varitate foarte mare, modificându-se și zonarea Cernei, trecându-se de la patru zone în 1964, la cinci zone în prezent.

4.1.1 Cursul superior – zona păstrăvului

Primul sector al râului Olteț, situat în amonte, sectorul montan, care ține de la izvor până la confluent Cernei cu Marița din chei (S10 – S9), din punct de vedere al ihtiofaunei, aparține zonei păstravului. Acest sector respectă descrierea realizată de Bănărescu (1964) pentru ihtiocenozele din România, fiind o zonă cu apă bine oxigenată, având curent vijelios și rapid, întrerupt de cascade, substrat format din stânci și bolovani, formă de V sau U a văii și apă rece și permanent limpede (Fig. 9a,b). Habitat caracteristic și ideal pentru păstrăv – Salmo trutta fario. În acest sector au fost identificate acumulări de apă pe marginea râului, formate natural, fie cu izvor propriu. Numărul redus de indivizi prezenți poate fi explicat prin faptul că în perioada de secetă sau ploi puține, debitul se reduce substanțial astfel încât apa curge doar prin subteran.

Accesibilitatea foarte dificilă la râu datorită monografiei văilor, a pantei foarte mari a acestora face ca impactul antropic să fie aproape inexistent, ceea ce și induce starea excelentă a acestui sector.

Stației de prelevare (S10) îi corespund coordonate GPS N- 45.19785 și E – 23.83957.

Altitudinal stația a fost amplasată la 674 metri , la o distanță de 5 km amonte de confluența cu Marița. Lățimea albiei minore varia între 2-4 metri cu o adâncime maximă de aproximativ 50 cm.

Figura 9a: Habitat caracteristic zonei păstrăvului.

(Fotografie originlă)

Fig 9b: Habitat caracteristic zonei păstrăvului. (Fotografie originală)

Fig 10: Păstrav.

Coborând până la altitudinea de 451 metri am amplasat o nouă stație la confluența cu Marița (Figura 10). Caracteristicile habitatului nu se schimbă foarte mult de la stația anterioară , singurele diferențe fiind viteza de curgere a apei și prezenta vegetației pe ambele maluri. În special în lunca Cernei întâlnim zăvoaie formate din arin negru (Alnus glutinosa), salcie (Salix alba), plop (Populus alba) , dar si producții agricole.

Structura reliefului albiei majore o formează nisipurile și pietrișurile care sunt exploatate, ceea ce înseamnă că impactul antropic începe să își facă prezența . Exploatările de nisip și pietriș și prezența drumului care traverseaza râul ( Figura 11) afectează fauna ihtiologică care își restrange arealul dar și macronevertebratele care au dispărut o dată cu substratul pietros.

Această stație ( S9) este în proximitatea localității Slătioara și îi corespund coordonatele N – 45.12630 și E – 23.89119.

Fig. 11.Confluența cu Marița(afluent de stânga).(Fotografie originală)

4.1.2 Cursul mijlociu – zona lipanului și a moioagei

Imediat după confluența cu Marița,Cerna străbate localitatea Slătioara, care din punct de vedere ihtiologic, face parte din zona moioagei.

Tot în localitatea Slătioara este situată prima treaptă de beton (Figura 12) de pe cursul mijlociu al Cernei. Acestea nu prezintă scări de pești, împiedicând astfel migrațiile acestora și întrerup conectivitatea populațiilor de pești din amonte și aval de aceste praguri.

Această treaptă se poate identifica ușor în funcție de coordonatele N – 45.11929 și E – 23.89119, coordonate care corespund și stației S8 .

Figura 12: Treaptă de beton ce împiedica migrațiile.(Fotografie originală)

Aval 5 kilometri de această treaptă de beton am amplasat o stație S7 la o altitudine de 417 metri, identificată în teren cu coordonatele N – 45.09695 și E – 23.88930. Specific acestei stații este substratul argilos (Figura 13) si lățimea albiei minore (Figura 14). Vegetația este prezentă pe ambele maluri, reprezentată de specii de plop, salcie și arin negru, specii caracteristice zavoaielor.

Stratul argilos rezultat din amestecul de silicați și cuarț este ultilizat in olărie. Orașul Horezu, situat la aproximativ 20 kilometri de Gorunești, localitatea unde am amplasat stația,este recunoscut național dar și internațional ca orașul meșterilor olari.

Figura 13:Substratul argilos.(Fotografie originală)

În acest curs mijlociu se realizează un echilibru între eroziune si transport datorită scăderii pantei, albia se lărgește prin eroziune laterală, iar profilul transversal al albiei se adâncește.

În această zonă cu roci moi si impermeabile (cum sunt argilele si marnele), datorită faptului ca apa pătrunde greu, eroziunea în plan vertical este mai evidentă, iar valea își formeazâ un profil transversal în forma de V foarte deschis. Prin înmuiere și surparea malurilor, ulterior profilul transversal tinde spre forma de U. Astfel de văi se întalnesc frecvent în zona cu depozite mio-pliocene și cuaternare din Podișul Getic din care zona studiată face parte.

Figura 14: Albia minoră.(Fotografie originală)

Înaintând 10 kilometri aval de localitatea Gorunești am amplasat o nouă stație S6, pe cursul mijlociu al Cernei. Stația se poate caracteriza prin lațimea maximă a albiei minore de până la 6 m, cu o adâncime maximă de pana la 70 cm și o altitudine de 345 metri.

Panta este foarte mică, eroziunea verticala scade considerabil, scade și puterea de transport, iar râul depune o mare parte din aluviuni.

Datorită vegetației abundente pe maluri, se formează habitate caracteristice speciilor de Squalius cehphalus, Barbus barbus și Sabanejewa romanica (Fig .16)

Figura 15: Habitat caracteristic cleanului.(Fotografie originală)

Figura 16. Nisiparniță.

Prezența speciei Sabanejewa romanica indică substratul nisipos de unde și denumirea populară a acestei specii de Nisiparniță.În principal această specie se hranește cu larve și moluște din bentos, iar ea este vânată de speciile de talie mai mare de clean.

Pentru consolidarea malurilor și apărarea podului (Figura 17,18) s-a recurs la regularizarea albiei. Substratul a fost spălat afectând nevertebratele din bentos care constituie hrana peștiilor. S-a modificat astfel morfologia râului, prin liniarizarea cursului râului, se reduce gradul de umbrire a râului, acestea afectând comunitățile de pești.

Figura 17:Regularizarea albiei.(Fotografie originală)

Figura 18: Pod și regularizarea albiei.(Fotografie originală)

Rămânând în aceeași curs al râului, dar înaintând până în localitatea Broșteni, câteva tipuri de impact antropic pot fi observate, acestea completând seria de impacturi negative prezente în această zonă. Dintre acestea impactul cel mai agresiv îl constituie supraexploatarea subtratului de către balastiere.

În unele sectoare ale acestei zone, exploatarea a fost atât de intensivă încât, fundul râului a fost golit complet, exploatându-se până la stratul de marnă, acest lucru având un efect atât direct, cât și indirect asupra speciilor de pești din această zonă, speciile de aici având nevoie de un substrat pietros pentru a-și depune icrele. De asemenea această exploatare excesivă a substratului afectează comunitățile de macronevertebrate din zonă, acestea având nevoie de pietre pentru a se putea agăța, ele dispărând odată cu substratul pietros, afectând indirect speciile de pești, macronevertebratele făcând parte din fauna nutritivă disponibilă peștilor din această zonă (Curtean-Bănăduc, și colab., 2012).

Figura 19: Exploatarea substratului amonte balastieră. (Fotografie originală)

Figura 20: Alunecarea malului stâng. (Fotografie originală).

Figura 21: Distrugerea vegetației –malul drept (Fotografie originală)

Datorită impactului antropic permanent (Figura 22), complex și continuu prezent în partea superioară și inferioară a acestei zone,unde este amplasată balastiera, fauna ihtiologică este puternic afectată, dar totuși sunt prezente specii cu un efectiv numeric foarte redus: boistean, molan, latiță – Alburnoides bipunctatus, moioagă. Acest fapt demonstrează că această zonă a râului Cerna este puternic afectată de impactul antropic semnificativ negativ și că este într-o stare foarte proastă din punct de vedere ihtiologic.

În această zonă am amplasat două stații de prelevare S5 la o distanță de 500 metri amonte și S4 500 metri aval. Exploatarea din amonte a modificat cursul râului (Figura 23) în aval,care lovește puternic malul drept.

Figura 22: Exploatarea albiei (Fotografie originală)

Figura 23: Modificarea cursului Cernei(Fotografie originală)

4.1.3 Cursul inferior – zona scobarului

Trecând de această zonă ce se evidențiază prin impactul antropic accentuat, Cerna intră în localitatea Ladești, unde avem amplasată stația S3 cu coordonatele N – 44.87309 și E – 24.04846, la o altitudine de 255 metri. Acest sector, din punct de vedere ihtiologic, aparține zonei scobarului, fiind și zona unde își face apariția cleanul cu efective mai numerose. După ce Cerna își revine, regenerându-și debitul natural și cu un substrat pietros, prundos și pe unele porțiuni nisipos și chiar mâlos, oscilații relativ mari ale temperaturii, iarna porțiuni mari ale râului îngheață habitatul lotic din această zonă poate fi considerat ca aparținând zonei scobarului.

În această zonă numărul indiviziilor crește. Speciile Sabanejewa romanica, Barbus barbus și Squalius cehphalus fiind cele mai abundente și cu efectivele numerice cele mai mari, idicând per total, o zonă doar parțial afectată de impactul antropic ( Fig. 24).

Figura 24: Refacerea parțială a habitatului natural. (Fotografie originală)

Figura 25: Mreană

Intrând în ultimi 20 kilometri ai Cernei până la confluența cu Oltețul am amplasat trei stații la distanțe egale de 10 km. Stația S2 a fost amplasată în proximitatea localității Nisipi la o altitudine de 235 metri. Acestei stații îi corespund coordonatele GPS N – 44.79227 și E – 24.00771.

Se caracterizează din punct de vedere al structurii ihtiocenozei ca aparținând zonei mrenei. Fundul nisipos și mobil, mai rar prundos, argilos și pe anumite porțiuni chiar mâlos, oscilațiile termice mari, debitul apei foarte variabil, care vara scade foarte mult, toate întăresc faptul că această zonă aparține zonei mrenei (Fig. 26) .

Figura 26: Cerna amonte 20 km . (Fotografie originală)

Această zonă se caracterizeară printr-un număr mic de specii prezente în aproape fiecare stație, și un număr relativ mare de indivizi. Speciile Sabanejewa romanica, Barbus barbus și Squalius cehphalus. Specia net dominantă care apare în toate stațiile, și cu un număr mare de indivizi, este cleanul (Fig. 27).

Figura 27: Clean

În următoarea stație amplasată S1 în proximitatea localității Afânata la o distanță de 10 km amonte de confluență, caracteristicile se pastrează și anume: fundul nisipos și mobil, și pe anumite porțiuni chiar mâlos. Se poate observa lățimea albiei minore (Fig.28) care este foarte mare, aproximativ 15 metri.

De asemenea speciile de pești capturate au fost aceleași și anume Sabanejewa romanica, Barbus barbus și Squalius cehphalus, însă specia dominantă de data aceasta fiind Sabanejewa romanica.

Figura 28: Habitat natural . (Fotografie originală)

Ultima stație a fost amplasată la confluența cu Oltețul (Fig. 29, 30) în localitatea Otețeliș. În acest sector se poate observa influența râului Olteț, prin numărul mare de indivizi în această stație. Speciile dominante ale acestui sector sunt , Squalius cephalus, Sabanejewa romanica și Barbus barbus, toate trei speciile având ofrecvență mică.

Specia net dominantă este Sabanejewa romanica cu un procentaj de 62.5%, aceasta prezentând un număr mare de indivizi în această zonă, fiind urmată de specia Barbus barbus cu 25% din spectru, iar cea din urmă specie este Squalius cehphalus cu o abundență de 12.5%. Starea proastă din punct de vedere ihtiologic, a acestei zone, este demonstrată aici, atât prin prezența puținelor specii, cât și prin numărul mic de indivizi a ultimelor două specii.

Figura 29: Cerna la confluență. (Fotografie originală)

Figura 30: Confluența Oltețului (stânga) cu Cerna (dreapta).

Figura 31: Clean,Mreană, Nisiparniță.

4.2 Fluctuațiille de specii din cursul râului Cerna

Datorită acestor numeroase, diversificate și complexe intervenții ale omului, au avut de suferit atât condițiile de habitat și ecosistemele adiacente albiei râului, cât și mai ales comunitățiile de pești prezente în cursul râului Cerna, fapt observat în fluctuațiile speciilor de pești de la o stație la alta.

Singura zonă cu omogenitate deplină este cea montană, zona păstrăvului, impactul antropic fiind aproape inexistent. Doar exemplare de Salmo trutta fario au fost prinse aici, indicând o stare excelentă a zonei din punct de vedere ihtiologic.

Următoarele două stații (S9 – S7) fac parte din zona inferioară a păstrăvului, zonă afectată de prezența celor pragurilor de beton, acestea neavând scări de pești, care întrerup conectivitatea râului.

Impactul antropic, în forma balastierelor ce exploatează substratul, în unele porțiuni până la stratul de marnă, se observă cel mai bine în stațiile S5 și S4, unde nu fost prins nici un exemplar.

Urmează o tendință de creștere a numărului de specii în următoarele stații, cu mici fluctuații între ele, până la stația S1 (localitatea Afânata), unde impactul antropic este mai puțin accentuat.

Motivul puținelor specii prinse în S0 (proximitatea localității Otețeliș, la confluența Oltețului cu Cerna), poate fi acela a curentului puternic de aici datorită Oltețului și a debitului foarte mic (Fig.32) .

Figura 32: Debit scăzut Cerna. (Fotografie originală)

CAPITOLUL 5: DISCUȚII

5.1 Implementarea unui program de monitoring și a măsurilor de management pe cursul râului Cerna.

5.1.1 Planul de monitoring

Este evident faptul că impactul antropic este bine instalat pe cursul râului, începând cu cursul sau mijlociu și continuând, în aval până în partea inferioară, zonele naturale, cu habitate naturale, nealterate fiind destul de puține. Singura zonă, rămasă complet neatinsă de mâna omului, este zona montană, zona păstrăvului care ține de la izvorul Cernei, până la ieșirea acesteia din munte care îi poartă numele „Coasta Cerbului”. Aici râul curge neperturbat, fiind adăpostit de văi adânci, înclinate, de terenul accidentat, toate acestea făcând Cerna foarte greu accesibilă în acestă zonă.

Însă imediat ce iese din această zonă Cerna suferă modificări și perturbări, ale morfologiei, ale structurii ihtiofaunei, provocate de multitudinea și complexitatea intervenților antropice, pe acest râu. În urma acestor intervenții cel mai mult au de suferit comunitățile de pești prezente aici.

Un studiu de monitoring este necesar în special în acele zone care sunt cel mai afectate, cum este porțiunea de râu unde substratul a fost exploatat excesivși acea porțiune de râu unde sunt prezente pragurile de beton lipsite de scări de pești, formând una dintre cele mai afectate și dezechilibrate zone din cursul râului Olteț (Slătioara-Broșteni).

De asemenea, de monitorizat este și sectorul din proximitatea localității Copăceni, fiind prezentă și exploatarea de cărbuni, spălată și adusă în râul Cerna de către aluentul său Cernișoara, unde am găsit bucăți mari de cărbuni în albia râului.

5.1.2 Măsuri de management propuse

În urma studiului efectuat și a observării directe a efectelor provocate de aceste surse de modificare, se pot propune măsuri de management, benefice atât pentru activitățiile umane cât și pentru comunitățile de pești.

Astfel propunem:

construirea de scări de pești corespunzătoare, care să nu fie prea înalte și să permită peștilor să își efectueze migrațiile, pentru pentru pragurile de beton.

renaturarea porțiunilor de râu, unde substratul a fost exploatat excesiv.

la gurile de vărsare a apelor de spălare provenite de la balastiere, propunem montarea de filtre fine, pentru a stopa cantitatea de produși de spălare periculoși pentru comunitățile de pești.

îndepărtarea bucăților de cărbune găsite în albia râului și amendarea severă a firmei extrăgătoare de cărbuni de la Copăceni, în cazul în care vor mai apărea astfel de bucăți, firma trebuind să se asigure că acest lucru nu se va mai întâmpla.

plantarea de puieți pe marginile râului acolo unde au fost defrișate, o posibilitate ar fi plantarea cu puieți din genul Salix.

amplasarea de ghene de gunoi, în locuri special amenajate, astfel încât gunoaiele să nu mai aibă posibilitatea să ajungă în cursul râului, iar acestea să fie colectate periodic și duse la centre de recilare.

6. CONCLUZII

Râul Cerna, cel mai mare afluent al Oltețului cu o lungime de 164 km și o suprafață a bazinului de 617 km2, face parte din categoria de râuri importante din România, însă puțin studiate.

În urma studiului realizat pe râul Cerna au fost stabilite 11 stații, în care au fost prinse în total 4 specii de pești. Au fost capturate exemplare de Salmo trutta fario – păstrăv, Barbus barbus – mreana, Squalius cephalus – clean, Sabanejewa romanica – nisiparnița.

Deși a trecut mai bine de jumatate de secol de când Bănărescu a propus o zonare a ihtiofaunei pentru teritoriul României, zonare care este în general valabilă și astăzi, nu au existat studii ulterioare care să evidențieze o relaționare a asociațiilor de pești pe unități de relief majore (munte, zonă colinară, câmpie) respectiv în funcție de unii gradienți induși de variația altitudinală.

Studiul de față încearcă să meargă mai departe, și anume să scoată în evidență relațiile dintre asociațiile de pești și unitățile de relief mai bine particularizate și de dimensiuni mai reduse, caracterizate printr-o geologie și geomorfologie distinctă și deci prin condiții de biotop distincte ale sectoarelor lotice.

Interesant de sesizat este că acolo unde elementele de geologie și relief sunt foarte distincte/diferențiate de la o zonă la alta și trecerea de la o zonă ihtiologică la alta, este foarte evidentă și relativ bruscă, iar acolo unde trecerea dintr-o unitate fizico-geografică la alta este mai treptată, și trecerea de la o zonă sau mai degrabă o subzonă ihtiologică la alta este la fel (cazul Podișului Getic).

Chiar dacă această corespondență, substrat geologic – unitate de relief – tip macrohabitat acvatic preponderant – structura ihtiocenoze (GRHP – geografie, relief, habitat, pești), este relativ evidentă pentru acest râu, trebuie înțeleasă mai degrabă, necesitatea unei astfel de abordări, prin prisma tendințelor de trecere de la un element la altul, decât la limitări rigide pe baza unor granițe trasate forțat.

Gradul de relativitate a evidenței corespondenței substrat geologic – unitate de relief – tip macrohabitat acvatic preponderant – structura ihtiocenoze (GRHP), crește în general sub efectul prezenței uneia sau a mai multor tipuri de impact antropic, aici interpretările distribuției și structurii ihtiofaunei trebuind să fie mult mai nuanțate.

Ca metodă de pescuit s-a utilizat capcane fixe cu plasă. Au fost capturate 4 specii, toate fiind eliberate în mediul lor natural.

Impactul antropic semnificativ negativ este prezent pe acest râu în numeroase forme. Impactul continuu, complex și permanent a produs modificări majore asupra condițiilor de habitat și deci în structura ihtiocenozei, în ultima jumătate de secol.

Construcțiile hidrotehnice (baraje, microhidrocentrale, praguri de beton) fără o arhitectură corespunzătoare în cazul pragurilor, fără scări de pești care să permită acestora să își efectueze migrațiile, au contribuit la modificarea stucturii ihtiologice, prin modificarea morfologiei râului și a condițiilor de habitat.

Datorită acestor numeroase surse de modificare a habitatelor acvatice, necesitatea unui program de monitoring a acestui râu este evident și absolut esențial.

7. BIBLIOGRAFIE

Cărți și articole:

Antipa, G., 1909 Fauna ihtiologica a Romaniei, Acad. Rom., Publ.fond. Adamachi, Bucuresti.

Badea, L. și colab., 1983, Geografia României, vol. I, Geografia Fizică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.

Diaconu, C. și Stănculescu, S., 1971, Rîurile României, Monografie Hidrologică, Institutul de Meteorologie, Serviciul Studii Documentare și Publicații Tehnice și Hidrologie, București.

Ielenicz, M., 2010, Geomorfologie, vol. 3, Editura Universitară, București.

Ielenicz, M. și Săndulache, I.S., 2008, România Podișuri și Dealuri, vol. 3, Editura Universitară, București.

Mutihac, V., 1990, Structura geologică a teritoriului României, Editura Tehnică, București.

Roșu, A., 1973, Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedologică, București.

Velcea, V. și Savu, A., 1982, Geografia Carpaților și a Subcarpaților Românești, Editura Didactică și Pedologică, București.

Posea, G. și colab., 1982, Enciclopedia Geografică a României, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Roșca Adrian, Gîștescu Petre și colab., 1992, Atlasul Cadastrului Apelor din România.

Ielenicz, M., 2005,Geografia fizică, vol I.

Ielenicz Mihai, Pătru Ileana, Ghincea Mioara ,2003, Subcarpații României, București.

Ielenicz Mihai, 2007, România. Geografie fizică, vol.II, București.