LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I [309724]

[anonimizat] I

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. ANTAL LUKACS

Candidat: [anonimizat]. [anonimizat], Prahova

București, 2017

[anonimizat]-istoric situat într-o [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], ci este și reprezentativă prin multitudinea monumentelor și a [anonimizat].

Alegerea acestei teme este justificată de mai multe motive. [anonimizat] m-[anonimizat], m-[anonimizat] i-am avut ca elevi și din cadrul generațiilor viitoare.

Un al doilea motiv este încercarea de a avea o [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], cu diversele ei aspecte ce vor fi prezentate în paginile ce vor urma.

[anonimizat], după cum urmează : o parte cu un conținut științific și de cecetare și o parte didactică și aplicativă. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], importanța acestor exploatări și a [anonimizat]. [anonimizat], ce vor fi prezentate pe scurt.

Primul capitol va face o [anonimizat] a zonei, [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat], fiind aduse și date inedite.

[anonimizat] a Salinei Slănic și a [anonimizat], cât și în localitățile limitrof.

A doua parte a lucrării este structurată în două capitole și urmărește valorificarea cunoașterii orizontului local și zonal în scop educativ. [anonimizat], [anonimizat] și aplicare a cunoștințelor însușite și transformarea lor în capacități și competențe durabile. Se acordă atenția cuvenită organizării și desfășurării activității didactice istorice în vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate.

Al doilea capitol destinat cercetării pedagogice, descrie metodologia și etapele cercetării, principalele metode didactice interactive, care pot fi utilizate în activitatea de predare – învățare – evaluare a istoriei orizontului local, pentru atingerea obiectivelor prestabilite, la parametri de calitate superioară.

Lucrarea de față cuprinde

PARTEA I – CONSIDERAȚII ȘTIINȚIFICE ASUPRA REGIUNII STUDIATE

CAPITOLUL I : Spațiu geografic și informații istorice despre zona orașului Slănic și a comunelor riverane

I. 1. Prezentare geografică

În cadrul lucrării de față vom prezenta o importantă zonă geografică, situată în partea central-nordică a județului Prahova, într-un perimetru subcarpatic, foarte atractiv pentru peisajele sale pitorești, însă și datorită unor importante monumente, descoperiri și situri arheologice, care au scos la iveală artefacte semnificative pentru realizarea unui contur al spațiului istoric și arheologic al zonei. Atracțiile geografice sunt și ele prezente și, pe lângă importanța zăcământului de sare din zonă, până în urmă cu un deceniu și jumătate, exista și un element unic în Europa, un munte de sare.

Geografic vorbind, ne vom încadra într-un spațiu cuprins între 45°05′45″ latitudine nordică(comuna Dumbrăvești), la sud și 45°16′29″ latitudine nordică(comuna Izvoarele), la nord, respectiv 25°52′9″ longitudine estică(comuna Bertea), la vest și 26°3′59″(comuna Drajna), la est. Acest spațiu are în mare parte o componență rurală, singura așezare urbană fiind Slănic, penultimul ca număr de locuitori între orașele județului Prahova.

Această zonă poate fi caracterizată ca fiind una specific submontană, cu multe paduri de foioase și conifere, deși în ultimii ani și aici defrișările au luat amploare și în unele zone au luat proporții alarmante. În afara acestor păduri, dealurile din preajma așezărilor umane sunt împânzite de numeroase livezi de pruni, meri, peri și nuci. Fiind o zonă submontană, agricultura se bazează mai ales pe cultivarea porumbului a carofilor, viței-de-vie, pe alocuri, a rapiței, iar un rol relative important îl are zootehnia, în perimetrul localităților dinspre nord aflându-se numeroase stâne de oi, unii investitori particulari orientându-se și spre creșterea bovinelor, mai ales a speciilor de carne.

Zona relativ apropiată de munte a făcut ca înainte de 1989, cooperativizarea să nu fie realizată aici, chiar dacă, în toate așezările erau prezente gospodării de stat de tip G.A.S sau I.A.S., care se axau în general pe activitatea pomicolă sau pe creșterea ovinelor. La momentul actual,unele inițiative particulare încearcă să performeze în sectorul zootehnic, însă, după retrocedările, de multe ori haotice și problematice, de după 1990, arealul individual nu a permis extinderea în mod deosebit în acest domeniu. Abia în ultimul timp au început să fie aplicate proiecte mai serioase, după ce anumiți investitori au luat terenuri în arendă sau le-au cumpărat de la vechii proprietari sau de la urmașii lor.

Așezările sunt bazate în special pe spații de locuire compacte, cu locuințe apropiate între ele, situate în cea mai mare parte în apropierea cursurilor de apă ce traversează zona de la nord la sud. Pentru un călător care vizitează zona pentru prima dată, aspectul locuințelor va ieși în evidență, pentru că cele mai multe au un aspect tradițional pentru zona subcarpatică a Munteniei, și ne referim la locuințele ridicate acum câteva decenii, aspectul modern, de import, fiind în expansiune, după ce mulți localnici plecați să lucreze în străinătate, s-au întors și au ridicat locuințe cu un spațiu mai generous, inspirate din zonele din care s-au întors. Din nefericire, există și unele aspect kitsch, reprezentate prin formă, culoare sau combinații nereușite.

Populația arealului în discuție este peste nivelul densității la nivel național sau județean, însă se constată un ireversibil process de îmbătrânire și scădere a populației școlare. Spre exemplu, în 1999, când am debutat ca profesor, la Școala Gimnazială din comuna Ștefești, clasele gimnaziale aveau, în medie 40-42 de elevi, împărțiți în două clase paralele. În momentul de față, media claselor de gimnaziu la această școală este de 20 de elevi, adică putem vorbi de o înjumătățire a populației școlare. Situația este identică și în celelalte localități rurale, cât și în orașul Slănic, principalul motiv fiind părăsirea acestei zone de către tinerii care pleacă să lucreze în alte țări, ori se orientează spre zone urbane mai dezvoltate, cele mai vizate fiind Ploiești, București sau Brașov. Anumite aspect și neajunsuri, cum ar fi lipsa rețelei de gaze natural și evoluția lentă a dezvoltării orașului Slănic, inclusiv din acest motiv, a făcut ca unele familii tinere să se orienteze spre zone urbane mai apropiate și mai dezvoltate, care au progresat mai rapid, cum ar fi orașul Vălenii de Munte și municipiul Câmpina.

Sporul natural este unul negativ în fiecare an, lucru confirmat și de recensămintele realizate în anii 2002 și 2011, care arată că la fiecare interval de circa un deceniu, populația localităților din acest perimetru a scăzut cu cifre situate în preajma procentului de 10%. Totuși, zona este atractivă pentru persoane de vârsta a doua și a treia, care se retrag din zgomotul orașului într-o zonă pitorească sau de persoane venite din alte zone urbane care își construiesc case de vacanță sau pensiuni.

Hidrografia zonei se bazează pe două râuri, Vărbilău și Teleajen, primul fiind afluent al celui de-al doilea, în care se varsă în zona sudică a comunei Dumbrăvești. În continuare Teleajenul devine afluent al râului Prahova. Fiecare dintre localitățile la care ne vom referi, este străbătută de un curs de apă, mai mare sau mai mic. Înspre est, comuna Drajna este străbătută de pârâul cu același nume, pârâu ce este afluent al râului Teleajen. Mai spre vest, comuna Izvoarele este străbătută de râul Crasna, care se varsă pe raza acestei comune în Teleajen. Tot în comuna Drajna există și un viaduct care traversează Teleajenul și pe care circulă trenurile pe direcția Ploiești Sud – Măneciu. Pârâul Slănic, trece pe raza orașului cu același nume și primește mai mulți afluenți mici și cu debit slab, iar mai apoi se varsă în râul Vărbilău, râu care izvorăște de pe raza comunei Ștefești, pe care o traversează de la nord la sud, primind mai mulți afluenți mici, unii sub formă de torenți montani. Dinspre partea dreaptă, același râu, Vărbilău, primește ca afluent pârâul Bertea, ce traversează comuna eponimă și mai spre sud, în Bertea vărsându-se pârâul Aluniș, pe cursul căruia s-au constituit satele componente ale comunei Aluniș, care în trecut s-a numit Strâmbeni.

Relieful este unul colinar și chiar montan, în partea de nord a zonei și coboară treptat în altitudine, dealurile fiind mai scunde pe măsură ce ne îndreptăm spre sud, spre câmpia din zona municipiului Ploiești. În partea nordică există zone montane aparținând masivului Ciucaș, printre aceștia numarându-se Nebunu Mare, Trifoiu și Moașa, la granițele dintre Izvoarele, Slănic și Ștefești, sau Grohotiș, în nordul comunei Bertea. Numeroasele culmi deluroase vor fi menționate pe parcursul acestui capitol, în momentul prezentării localităților în mod individual. Pe lângă căile de acces obișnuite, reprezentate de șosele sau drumuri forestiere, în cuprinsul acestor forme de relief deluroase există numeroase poteci și trasee de culme sau creastă, cele mai multe fiind nemarcate. În ultima perioadă au fost marcate sau remarcate unele trasee, ultima inițiativă de acest gen făcând ca la 1 iulie 2017 să fie marcat traseul Slănic-Vârful Pichet.

Căile de acces pentru populație sunt relativ extinse în zonă și sunt în continuă extindere, cu scopul scurtării timpului de acces dintr-o localitate la alta, dar și cu intenția ușurării accesului spre anumite puncte de interes. Dinspre Ploiești spre Slănic trenul circulă regulat începând cu anul 1883, aceasta fiind una dintre cele mai vechi cai ferate din spațiul extracarpatic, motivul construirii ei fiind transportarea sării slănicene spre Ploiești, București și Giurgiu. O cale ferată cu o vechime de 134 de ani, însă care nu a fost circulată între noiembrie 2007 și iunie 2011. În afara traficului pe calea ferată, pe aceeași direcție se găsește DJ 102, care comunică cu DN1A Ploiești-Cheia, în zona satelor Găvănel, comuna Dumbrăvești și Zamfira, comuna Lipănești. Alte puncte de comunicație cu DN1A sunt mai la nord, unul din satul Poiana Vărbilau, aparținând comunei Vărbilău, până la Gura Vitioarei, situată la sud de orașul Vălenii de Munte și o alta pe la nord de Slănic, prin zona ,,Piatra Verde,, , până în comuna Teișani. Alte căi de comunicație importante sunt pe raza comunei Aluniș, DJ 214 legând această comună și implicit toată zona, de Brebu și apoi Câmpina, ajungând astfel în DN 1, spre Valea Prahovei. Totuși, această zonă și-a pierdut treptat din importanță pe parcursul ultimului secol și jumătate. În perioada principelui Carol I, care a și vizitat localitatea, Slănicul era comună urbană cu peste 7000 de locuitori și era un punct important de atracție, datorită rolului terapeutic al lacurilor sărate. În acel moment stațiunile de pe Valea Prahovei nu reprezentau un concurrent pentru Slănic, pentru simplul fapt că nu existau. Inițiativa lui Carol I de a-și amenaja reședința la Castelul Peleș, a făcut ca dezvoltarea acestei zone să evolueze rapid, astfel că, la începutul secolului XX, stațiunea Sinaia avea o importanță relativă și număra în jur de 4000 de locuitori.

Pe parcursul secolului trecut, stațiunea Slănic era un important punct de atracție și posibilitățile de cazare erau insuficiente, însă, după 1990, această zonă s-a dezvoltat prea lent și a pierdut mult din popularitate din cauza unei infrastructur prea puțin dezvoltate, mai ales prin lipsa gazelor naturale, cazarea la standarde destul de scăzute până acum un deceniu, condiții destul de primitive pentru accesul în mina vizitabilă ,,Unirea,, și amenajarea insuficientă a lacurilor sărate. În ultimii ani s-a revitalizat stațiunea prin îmbunătățirea tuturor acestor condiții, însă competiția cu Valea Prahovei, dacă se poate spune așa, este pierdută, mai cu seamă pe perioada sezonului de iarnă, pentru că aici nu există niciu fel de amenajări specifice acestui sezon.

I. 2. Scurt istoric al localităților din zonă

O să începem prezentarea așezărilor din spațiul cercetat de la sud spre nord, în sensul celei mai frecvente căi de acces, care vine dinspre Ploiești spre Slănic și localitățile riverane.

Comuna Dumbrăvești s-a format în urma reorganizării administrative din 1968, pe spațiul pe care anterior se găseau comunele Mălăiești și Plopeni. Comuna se învecinează la nord cu comuna Vărbilău, la est, cu comunele Măgurele și Lipănești, la sud cu orașul Plopeni, iar la vest cu comunele Vâlcănești și Scorțeni, având și un punct de intersecție cu orașul Băicoi. Amplasamentul comunei este unul subcolinar și se află în zona în care râul Vărbilău se varsă în râul Teleajen. Actuala componență a comunei cuprinde satele Dumbrăvești(reședința comunei), unde se găsește și localul primăriei, Plopeni, numit și Plopeni Sat, pentru a se deosebi de orașul cu același nume, situat mai la sud, Mălăieștii de Jos, Mălăieștii de Sus, Sfârleanca și Găvănel.

Conform informațiilor de pe Wikipedia1, populația comunei era la recensământul din 2011 de 3537, mai mică decât la cel din 2002, când s-au înregistrat 3733 de locuitori. Cel mai mare dintre satele component este Plopeni Sat, care numără aproape 1/3 din totalul locuitorilor. Referitor la evoluția administrativă a comunei, informații găsim la începutul secolului XX2, cândse numea Mălăiești și era comună rurală cu 7 sate în componență (Coțofenești, azi sat al comunei Vărbilău, Mălăieștii de Jos și de Sus, Dumbrăvești, Plopeni, Țipărești, azi sat al comunei Cocorăștii Mislii și Sfârlăneanca, azi Sfârleanca), fiecare sat având o biserică proprie, cea mai veche datând din 1816 și fiind ridicată de locuitorii satului Mălăieștii de Jos. Despree această biserică, sunt furnizate informații despre reparațiile realizate în 1892 de către preotul paroh Sava Eremia3. Se mai amintește că erau trei școli, la Plopeni(1864, o dată cu Legea Instrucțiunii dată de Al. Ioan Cuza, în care învățau 111 băieți și 9 fete), Coțofenești (1882) și Dumbrăvești (1888). Populația comunei era de 2900 de locuitori, organizați în 614 familii ce locuiesc în 730 de case, dintre acestea 449 fiind plătitoare de impozit.

Aceeași sursă ne mai prezintă și alte date importante și despre animalele crescute pe raza comunei (95 de cai, 624 de boi, 363 de vaci și viței, 116 capre, 754 de oi și 311 porci), lucru ce ne lămurește asupra rolului important pe care îl aveau animalele în cadrul gospodăriei, numărul mare al boilor (ceva mai mult de un animal de tracțiune de familie), subliniind importanța cărăușiei și a folosirii boilor la arat. Informațiile despre comuna Mălăiești, de acum mai mult de un secol, se referă și la activitățile de pe raza comunei, fiind amintit că erau 8 mori de apă, trei pe cursul Teleajenului și cinci pe apa Vărbilăului, două cariere de piatră, numite ,,Colțul Pietrei,, , în Mălăieștii de Sus și ,,Pe Valea Varului,, , în Mălăieștii de Jos, 10 cârciumi care vindeau produse diverse și se mai amintește că în anii prielnici se obțineau și 120 de tone de țuică pe raza comunei.

Referitor la originea locuitorilor4, se specific faptul că majoritatea locuitorilor sunt moșneni, iar 41 s-au împroprietărit în 1864, prin Legea Rurală, primind 82 de hectare de pământ pe moșia moșnenilor, în condițiile în care suprafața totală a comunei era de 2882 de hectare.

1Wikipedia, accesat la 21 aprilie 2017

2Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al Romîniei,vol IV, Stabilimentul Grafic Socecu, București, 1901, p.269-270

3ibidem, p. 270

4ibidem, p.269

Foarte transparente, spre deosebire de zilele noastre, sunt datele fiscale, menționându-se că bugetul local avea prevăzut pentru venituri suma de 6804, 37 de lei, iar la cheltuieli, 5105, 42 lei.5

Despre satele componente, avem și alte știri suplimentare, în Mălăieștii de Sus , numit și astăzi Drumul cel Mare, sau în forma Drumul Mare, ridicându-și o biserică din banii obștii, în 1865, la îndemnul preotului Grigore Oprescu.6 La începutul secolului XX, cele două sate, Mălăieștii de Jos și Mălăieștii de Sus, aveau 601, respective 345 de locuitori. Satul Dumbrăvești7 avea în acel moment 529 de locuitori (291 bărbați și 238 de femei), care se deserveau de o biserică, construită prin efort public la 1882. Satul Plopeni8 avea 643 de locuitori și o biserică fondată în 1854 prin cheltuiala familiei Lipănescu. Sfîrlăneanca, azi Sfîrleanca, se mai numea și Vulpești. Acest sat, avea 159 de locuitori, iar biserica satului, fusese ridicată din temelie la 1854, prin contribuția postelnicilor Ion și Vîlsan, a logofătului Mihai, a preoților Năstase și Stan și cu ajutorul localnicilor.9

Ceva mai târziu, dar în primii ani ai secolului XX, se produce o separare în două a comunei Mălăești. Comuna cu acest nume10, rămâne format din satele Mălăeștii de Jos și de Sus, Coțofenești, Dumbrăvești și Sfârleanca, cu 2310 locuitori. Informațiile din acest moment ne spun că primar era Nistor Vasile, notar, Pușcașu Ion, învățători, Brănișteanu Petre, Georgescu Toma, Diaconescu Ecaterina, Popa Susana, iar preoți, Diaconescu P. Ghenadie și Frânculescu Constantin. În comună exista Banca populară ,,Unirea,, cu un capital de 60.200 de lei, avându-l ca președinte pe Apostolescu Ion și Societatea cooperatistă ,,Economia,, cu sediul în Ploiești. Sunt amintiți și principalii proprietari, familia Cireșeanu din Mălăești(50 ha.), Demetriade Petre din Mălăești(90ha.), familia Lăzăroiu din Mălăești(100ha.) și moștenitorii Sorescu din Mălăești(45ha.). Pe raza comunei Mălăești sunt menționați și întreprinzătorii și comercianții, cârciumari, dogari sau cismari.11

5 ibidem, p.269

6ibidem, p.270

7ibidem, vol III, 1900, p. 272

8 ibidem, vol IV, p. 770

9 ibidem, vol. V, 1902, p. 378

10Anuarul Socec al României-mari, versiune arhivată, p.576

11ibidem

Prin reunirea satelor Plopeni, Țipărești și Găvănelu, s-a format comuna Plopeni, care avea 1751 de locuitori.12 Despre comuna Plopeni știm că-l avea ca primar pe Căprăreanu N. Alexandru, care era și președinte al Băncii populare ,,Sf. Dumitru,, cu un capital de 36.000 de lei, notarul era Stamatiade Vasile, învățătoare, Angelian Maria, iar preot, Georgescu Marin. Pe teritoriul comunei se găsea o rafinărie de țiței, în gara Plopeni, patronată de societatea anonimă românească ,,Țițeiul,, cu sediul în București. Mari proprietari erau Balș A. Gheorghe (Plopeni-420 ha.) și Banca de Scont a României (Țipărești-100ha.)13.

Aceste commune își păstrează componența și după următoarele reorganizări administrative din anii ’50, până în 1968, când cele două comune vor forma comuna Dumbrăvești, aparținând județului Prahova, exact ca în forma de astăzi.

Conform site-ului Primăriei comunei Dumbrăvești14, pentru anul 2017 este prevăzut un buget de 6604 mii lei, pe raza comunei existând ca resurse naturale, petrol și gaze naturale, sare, piatră de construcție, cărbune, dar și sol arabil și păduri. Ca infrastructură educațională, pe teritoriul comunei, există câte o școală gimnazială și o grădiniță în satele Dumbrăvești și Plopeni și câte o școală primară și o grădiniță în satele Sfârleanca și Mălăeștii de Jos.

Școala Gimnazială, Com. Dumbrăvești

12ibidem, p.580

13ibidem

14site-ul Primăriei Comunei Dumbrăvești, accesat la 7 iulie 2017

Primăria comunei Dumbrăvești

Comuna Vărbilău este cea mai importantă din zonă, ca număr de locuitori și ca densitate a populației. Localizată la nord de comuna Dumbrăvești, are la sud, ca vecin și comuna Măgurele, la est, comuna Gura Vitioarei, la nord, orașul Slănic și comuna Ștefești, iar spre vest, comunele Aluniș, Cosminele și Vâlcănești. Componența actuală a comunei cuprinde satele Vărbilău, Livadea, Podu Ursului, Poiana Vărbilău și Coțofenești. Populația comunei era de 6644 de locuitori, la recensămăntul din 2011, în scădere față de recensământul din 2002, când se înregistrau 7208 locuitori. Cel mai mare dintre satele component este chiar satul de reședință, cu 3388 de locuitori, urmat de Poiana Vărbilău, cu 1275 locuitori, Livadea, 1061 locuitori, Coțofenești, cu 889 de locuitori și Podu Ursului, de fapt un cătun răsfirat, cu 31 de suflete15.

Informații despre comuna Vărbilău găsim pentru sfârșitul sec.XIX și începutul sec.XX16, când populația era de 1699 de locuitori, care dispuneau de o școală și două biserici și trei mori. Biserica mai veche data din primul sfert al secolului XIX, ridicată de Ion Teleanu și Lazăr Moldoveanu, iar cea nouă, ridicată prin contribuția lui Nica Filip și a locuitorilor. Aceeași sursă ne spune că cei mai mulți locuitori sunt cărăuși, pe lângă meseriașii existenți și anume 20 de dulgheri, 2 zidari, 10 butari(butoieri), 3 rotari și 5 fierari.

15Wikipedia, accesat la 23 aprilie 2017

16Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Vol.V, 1902, p. 734-735

Pe lângă pomicultură, creșterea animalelor avea un rol important, locuitorii având 346 de boi și 244 de vaci, 30 de cai și iepe, 461 de porci, 365 de oi și 40 de capre, precum și 8 bivoli. Cei mai mulți locuitori erau moșneni, însă, la împroprietărirea din 1864, un număr de 181 de persoane au primit suprafața de 477 ha. de pământ din moșia Colțea, ce aparținea Eforiei Spitalelor Civile din București și moșnenilor, dintr-un total de aproximativ 1500 de ha. a comunei17.

În 1925, aceeași comună avea 2229 de locuitori, primar fiind Sorescu Gh. Ioan. Notar era Negulescu Constantin, învățători, Atanasiu Cristu, Petrescu Ipache, Tănăsescu Marioara și Petrescu Emilia, iar preot, Popescu Victor. Informațiile sunt foarte consistente18 și ne prezintă pe principalii proprietari (Eforia spitalelor civile din București-75 ha. și moștenitor Filip C. Nicolae-1500 ha, al cărui arendaș era Soreanu Gheorghe), existența băncii ,,Înfrățirea,, cu un capital de 123.000 de lei, prezidată de învățătorul Atanasie Cristu, a societății ,,Unirea,, ce se ocupa cu exploatarea forestieră și a numeroși investitori sau meșteri(băcani și cârciumari -Filipescu Vasile, Gândea Nicolae, Gândea Ion, Marin Constantin, Panaitescu Nicolae, Sandu N. Gheorghe, Teleanu N., Ungureanu A., morari-Grigore Stan și Soreanu Gheorghe,care măcinau și sare, inginer, Ivanovici C., mecanic, Teleanu Petre, electricieni, Blidaru Ștefan, Mocanu Vasile și Teleanu Petre, fabricanți de cărămidă-Dumitrescu Iordache și Spiridonescu Ion, fierari-Faur C. Lică și Vasile Tirifan, strungari în fier- Drăghici T. Gheorghe și Stancu Ion, tâmplari-Băican Stroe și Nițu Stan și cismari-Floroiu Dumitru, Grigore Constantin, Neacșu Ion și Nedelcu Ghinea).

Comuna Vărbilău a continuat să fie formată doar din satul cu același nume până în 1968, când, reorganizarea administrativă a inclus în cadrul comunei și fostele așezări cu statut de comună, Livadea și Poiana de Vărbilău, precum și satul Coțofenești.

Între vechile comune Ștefești și Vărbilău, se găsea comuna Livadea, formată din satele Livadea și Podu Ursului, situate de o parte și de alta a râului Vărbilău. Acum mai bine de un secol, populația era de 126 de familii care alcătuiau 749 de persoane, din care 105 contribuabili, pe raza comunei fiind 138 de locuințe. Biserica, cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului,, a fost ridicată de enoriași, cu sprijinul preotului Marin, în 1867.Locuitorii erau fie moșneni, fie împro-

17ibidem, p.735

18Anuarul Socec al României-mari, versiune arhivată, p.590

prietăriți în 1864, când s-au acordat 147 de ha. de pământ de pe proprietăți particulare sau ale statului. Pe cursu Vărbilăului erau 8 mori, iar baza o reprezentau animalele-283 de vaci și boi, 201 oi și 116 porci și livezile de pomi fructiferi, de unde și numele așezării. Existau 3 locații comerciale, iar bugetul comunei era de 1800 de lei anual.19 Ulterior, comuna este desființată temporar, satul Livadea revenind comunei Ștefești20, iar Podu Ursului la comuna Cosminele21, comuna reînființându-se în vechea componență în 1931, mod în care a funcționat până în 1968.

La sud de comuna Vărbilău se găsea comuna Poiana de Vărbilău, despre care avem date de la începutul secolului XX22. Erau atunci 638 de locuitori ce locuiau în 150 de case, iar biserica fusese ridicată în 1864 de locuitori, în zona numită astăzi ,,Valea bisericii,, astăzi biserica respectivă fiind dărâmată. Exista și o școală mixtă, cu 36 de elevi, din care 6 fete, la 1899-1900. Majoritatea locuitorilor erau moșneni, însă la 1864, 71 dintre ei au fost împroprietăriți cu 184 ha. de pământ, dintr-o suprafață totală de 450 ha. Existau 3 băcănii sau cârciumi și o moară pe cursul Vărbilăului. Animalele erau în număr de 70 de vaci, 107 oi, 26 de capre, 57 de porci și 9 cai.

Avem și informații financiare exacte, un buget de 3066,34 lei venituri și 2526,11 lei cheltuieli23.

Peste un sfert de veac, știm că primar și învățător era Ionescu Constantin, preot Antonescu I. și învățătoare Ionescu Maria. Banca populară ,,Învierea,, prezidată de Frânculescu N.G., avea un capital de 42.000 de lei. Principalii proprietari erau preotul Antonescu, pe Valea Berileica (azi Valea bisericii)-25 de ha., Duțescu Dumitru (Valea Geagului și Teiș)-20 de ha., Frânculescu Gh. Niță(Teiș)-35ha., Ionescu Constantin (Valea Geagului)-20 ha., Mănescu Petre (Teiș)-35ha., Sorescu Toma (Sorescu)-40 de ha. Mai sunt menționați comercianții Ionescu Constantin, Mănescu Petre, Măcelaru Stelian și Săvulescu Ilie, fabricantul de ipsos, Axerio Pietro și comerciantul de cereale, Gheorghiu Anghel24.

19Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, vol.IV, 1901, p. 181

20Anuarul Socecal României-mari, p. 585

21ibidem, p. 571

22Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar al României-mari,voV, p. 32-33

23 ibidem, p.33

24 Anuarul Socec al României-mari, p. 581

Coțofenești, cel mai sudic sat la comunei Vărbilău, aparținea pe la 1900 (era numit Coțofănești, denumire pe care mulți localnici o folosesc și astăzi) de comuna Mălăești și avea o populație de 389 de locuitori, din care 175 de femei, biserica fiind fondată în 1838 de obștea satului25. Va rămâne în această organizare administrativă până în 1968, când trece la comuna Vărbilău.

La momentul actual, comuna Vărbilău, o comună considerată de dimensiuni foarte mari, având peste 6000 de locuitori, are 11 instituții de educație, după cum urmează: O școală gimnazială, una primară și două grădinițe în satul Vărbilău, o școală gimnazială, una primară și o grădiniță în satul Coțofenești, câte o școală primară și câte o grădiniță în satele Poiana Vărbilău și Livadea. Populația școlară și preșcolară, deși în scădere, reprezintă peste 10% din totalul locuitorilor comunei. Pe raza comunei sunt patru stații de cale ferată, Vărbilău, Vlădești, Poiana Vărbilău(Poiana Slănic, în nomenclatorul căilor ferate) și Coțofenești. Ca majoritatea zonelor României și comuna Vărbilău este slab industrializată, singurele locuri de muncă în acest sector fiind în cadrul unei brutării, a unei patiserii și la o fabrică de exploatarea și prelucrarea lemnului. Mulți locuitori sunt navetiști spre locurile de muncă din Ploiești, Plopeni sau Slănic, iar unii localnici lucrează în administrația publică, sectorul educațional etc. Resursele comunei sunt forestiere și zăcăminte de sare.

Monumentul eroilor Primului Război Mondial din satele Coțofenești și Mălăești

25Lahovari, Ioan George, Marele Dicționar Geografic al României, volI, p.711

În satele Vărbilău și Poiana Vărbilău există importante comunități de rromi, unii dintre aceștia fiind lăutari celebri, din familiile Drăgoi, Tudorache, Luncă etc., reprezentativ fiind Taraful de la Vărbilău, ce poate fi văzut în programele televiziunii naționale. Religia majoritară este cea ortodoxă, în fiecare sat existând câte o biserică, iar în satul Vărbilău, chiar două biserici parohiale.

Primăria comunei Vărbilău, sursa site-ul primăriei

Biserica Sf. Paraschiva, satul Vărbilău

Comuna Vărbilău, este dispusă în mod liniar pe cursul râului eponim, având ramificații spre partea dordică, unde se apropie, prin satele Livadea și Podu Ursului de comunele Ștefești, Aluniș și Cosminele. Deși cu populația în scădere, această comună rămâne cea mai mare și mai importantă din arealul zonal cuprins ăntre orașele Slănic și Plopeni.

Comuna Ștefești, este situată la NV de comuna Vărbilău, învecinându-se la sud cu aceasta, la est cu orașul Slănic și comuna Izvoarele, la nord cu comuna Valea Doftanei și la vest cu comunele Bertea și Aluniș. Este o așezare din zona nordică a județului Prahova, situată de o parte și de alta a cursului inferior al râului Vărbilău. Este așezată într-un cadru foarte pitoresc, înspre nordul comunei aflându-se zona montană, formată din înălțimi precum Trifoiul(1373m), Radila Mică și Radila Mare(1490m), Moașa(1432m) și Grohotiș (1768m).

Întinderea comunei este una liniară, de-a lungul albiei Vărbilăului, pe distanța de peste 10 km, în partea sudică găsindu-se satul de reședință, la început cu zona ,,Izvorul negru,, apoi cu zona compactă a așezărilor din zona centrală a comunei. Fiind vecină cu orașul Slănic, comuna are în continuare dificultăți în a comunica direct cu acest oraș, drumul de acces dintre cele două localități (circa 3,5 km) fiind aproape impracticabil, iarna fiind oficial închis din același motiv. De aceea, comunicarea dintre cele două localități se face pe o rută ocolitoare, prin comuna Vărbilău, astfel că din centrul comunei Ștefești până în centrul Slănicului se parcurg 17 km.

Comuna este formată din satele Ștefești(741 locuitori), Scurtești(1262 locuitori) și Târșoreni(134 locuitori), date furnizate de recensământul populației din 2011. Populația totală, 2137 de locuitori, este în scădere fațăde recensământul din 2002, când se înregistrau 2407 locuitori. Ca în majoritatea localităților din România, scăderea populației se datorează plecării unor familii tinere spre alte țări, de asemeni aceasta fiind și cauza îmbătrânirii populației și scăderii populației școlare și preșcolare. Dacă în 1999, când am debutat la această școală, erau clase de gimnaziu cu o medie de 40 de elevi, adică se formau două clase paralele, astăzi media elevilor pentru fiecare an școlar este de puțin peste 20 de elevi și numărul acestora este în scădere. Suprafața administrativă este de 4457 de ha., din care intravilan 319,7 ha. și extravilan 4137 de ha., în consecință, cea mai mare parte a suprafeței comunei este acoperită de livezi de pomi fructiferi, în special pruni, meri, peri și nuci, păduri, pășuni și fânețe, iar așezările sunt așezate în principal compact cu dispunere liniară.

Originea numelui comunei este mai mult ipotetică la Nicolae Iorga, cea mai veche menționare fiind de la 1680, atunci cînd clucerul Hagi Stoian ctitorește mănăstirea ,,Adormirea,, din Vălenii de Munte, pe care o înzestrează cu mai multe moșii, printre care și Ștefeștii. Un document de la 1734, este zapisul prin care un anume Radu Brânzea vindea o funie de pământ în Ștefești ,,vătafului Iane ot Izvora za plaiu,,26. Din 1756 avem un alt document, prin care este menționat Marin al Ilinchii ot Ștefești și Petre vel Stolnic, ispravnic ot sud Saac27(sud Saac era vechea denumire a județului Prahova, cel puțin a părții lui nordice, ceea ce însemna secuimea de sud sau la sud de secuime, pătrunderea secuilor în zonă fiind întărită de așezări de genul Măneciu Ungureni, care se referă la partea nordică a comunei Măneciu, situată la limita de nord a județului Prahova).

Există mai multe menționări documentare, importantă fiind cea din Analele Parlamentare 1831, când se menționează că așezarea avea 42 de familii și făcea parte din Plaiul Teleajen al județului Săcuieni28. Tot cu această ocazie este menționat și satul Scurtești, cu un număr de 128 de familii.

La sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX, despre comuna Ștefești știm că avea 899 de locuitori și era formată din satele Ștefești și Scurtești. Școala(o sală de clasă și o cancelarie), înființată la 1889, este partea în jurul căreia s-a construit localul școlii de astăzi. Singura biserică de atunci,situată în satul Scurtești29,este astăzi monument istoric, are formă de peșteră și datează din sec. XVIII. Dintre locuitori, 199 erau moșneni, iar 50 au fost împroprietăriți în 1864 cu 212 ha. de teren. În comună erau 45 de meseriași iar pe cursul Vărbilăului se găseau 6 fierăstraie și 19 mori. Alte precizări se referă la suprafața totală de 1058 ha. de pământ pe care se găsea arabil, pădure, fânețe și o carieră de piatră calcaroasă. Animalele aflate în posesia locuitorilor erau 16 cai, 227 de vaci, 295 de oi, 57 de capre și 108 porci. Sunt menționate cele două cursuri de apă, Vărbilăul, la vest și pârîil Valea Poienii, la est. Bugetul comunei era de 6970,78 lei30.

26Iorga, Nicolae, Documente de pe Valea Teleajenului, Vălenii de Munte, 1925, p.3

27ibidem, p. 5

28Zaharescu, Ecaterina, Vechiul județ al Saacului în lumina istorică și antropogeografică, Cunoașterea Prahovei, an I, nr.1/ian 1939, p.84

29Lahovari, Ioan George, Marele Dicționar al României, vol.V, 1902, p. 363

30 ibidem, p. 466

În perioada interbelică, până în 1931, în Ștefești a fost inclus și satul Livadea, după care a rămas în formula cu cele două sate, cărora li se adaugă în 1943 și Târșoreni, situat la vest de râul Vărbilău. Din perioada interbelică sunt menționați primarul Bocan Ion, notarul Mocanu N., învățătorii diriginți Popescu N.C. și Popescu Maria și preotul Iosef Kerșea. În comună se găsea Banca populară ,,Traian,, cu un capital de 23.173 lei, președinte Enache Ion. Prăvăliile aveau ca proprietari pe Alecu Gheorghe, Cristescu Gheorghe, Georgescu Ionică, Petrescu Petre. Fierari erau Scurtescu Tache și Tudorache Dumitru, iar cismari, Istudor Ion, Moise Pavel și Pechea Gheorghe. Existau 2 mecanici, Militaru Dumitru și State Ion, ultimul fiind și ceasornicar. Importantul fond forestier era exploatat de Apostol Toma, Reffa Vasile, Georgescu Ionică și Filotti Nistor, ultimul fiind și proprietar al unei fabrici de cherestea31.

În prezent, comuna are o școală gimnazială cu clasele I-VIII, și două grădinițe, una în Ștefești, cealaltă în Scurtești, numărul total al elevilor și preșcolarilor fiind de aproximativ 200. Bisericile de pe raza comunei, sunt împărțite în două parohii, câte una în Ștefești și Scurtești. Cei mai mari angajatori sunt cele două gatere, care fabrică și cherestea și mobilier divers din lemn masiv, câte unul în fiecare din cele două sate.

Mulți locuitori lucrează în alte localități și fac naveta spre Salina din Slănic ori spre alte locuri de muncă din orașele Plopeni sau Ploiești. În ultimul deceniu, comuna este într-o perioadă

de progres, după reabilitarea tuturor drumurilor și a majorității căilor de acces, inclusiv spre comuna vecină, Bertea. În localitate a fost ridicată și o pensiune cu profil sportiv ce se pretează la cantonamente și recuperare.

Școala gimnazială din comuna Ștefești

31Anuarul Socec al României-mari, p.585

Deși valul de plecări în străinătate de la jumătatea anilor ’90 s-a mai redus, condițiile de trai au devenit mai bune și se prefigurează și alte ralizări precum modernizarea rețelei de alimentare cu apă potabilă și crearea rețelei de canalizare, sporul natural rămâne negativ.

Biserica din Ștefești, ridicată între 1902-1904

Motivele sunt legate de numărul tot mai mic de copii născuți, de îmbătrânirea populației și de orientarea multora dintre elevii și studenții valoroși spre un mediu urban, București sau Brașov fiind principalele centre urbane agreate.

Primăria comunei Ștefești

Totuși, mediul și peisajele mirifice, au atras în ultima perioadă mai mulți cetățeni care au cumpărat terenuri sau case și au amenajat case de vacanță sau vile, potențialul turistic fiind unul foarte mare și având șanse de succes în viitor, amenajările rustice fiind tot mai atractive.

La sud-vest de Ștefești se află comuna Aluniș, foarte bine plasată pe axa de circulație, deoarece este traversată de DJ214, care merge prin comuna Brebu, satul Pietriceaua și ajunge la Câmpina, în DN1, arteră importantă de circulație. Denumirea comunei este relativ nouă, forma tradițională, păstrată și astăzi de locuitorii mai în vârstă fiind Strâmbeni. Comuna este situată pe cursul pârâului Aluniș, afluent al pârâului Bertea, care la rândul său se varsă în Vărbilău. Se învecinează cu comuna Bertea la nord, Brebu la vest, Cosminele la sud, Ștefești și Vărbilău la est și sud-est.

La cumpăna secolelor XIX-XX, comuna era numită Strîmbeni, avea în componență satele Strîmbeni și Aluniș, cu o populație de 1220 de locuitori32. Aceeași sursă ne spune că existau două biserici parohiale, câte una în fiecare sat și o școală.

Suprafața comunei era de 2645 ha., la împroprietărirea din 1864, un număr de 290 de locuitori primind 1128 ha. de pe moșia Rariței Eliad Bărcănescu, învecinată cu cea a lui Vasile Sinescu, ce avea posesiuni în comuna Cosminele. În comună existau șase cârciumi și băcănii, iar animalele aflate în posesia locuitorilor erau 285 de cai, 411 vaci, 675 de oi, 75 de capre și 519 porci. Avem informații și despre bugetul comunal, 5743, 97 lei, din care cheltuieli 3175, 67 lei33.

Alte informații despre comuna numită Strâmbeni avem după primul sfert de veac XX, când primar era Petrescu Constantin, notar, Popa Ion, învățători, Ionescu Nicolae, Roșculeț Ion, Puiu Maria și Răducanu Ica, iar preot paroh, Petrescu Vasile. Exista și o Bancă populară ,,Dumbrăvioara,,-capital 55.840 lei, președinte Stroescu Ion. În comună erau mai multe cârciumi și băcănii, patronate de Andrei Radu, Anton Constantin, Burghelea Gheorghe, Floroiu Dumitru, Lăcătuș Ivan(brutărie), Moisescu Maria, Niculescu Ștefan, Pârtoacă Petre și Pavelescu Ion (prăvălia acestuia dă și astăzi numele unei intersecții ,,La Pavelescu,,). Suprafața comunei era de 2625 de hectare ce compuneau satele Strâmbeni și Aluniș34. Denumirea comunei Strâmbeni s-a păstrat până în 1931, când a fost schimbată în Aluniș, conform Înaltului Decret Regal nr.2536 din 14 iulie 1931.

32Lahovari, Ioan George, Marele Dicționar Geografic al României,volV,1902, p.481

33ibidem

34Anuarul Socec al României-mari, p.585

Prin decretul 799 din decembrie 196435, satul Strâmbeni devine Ostrovu, iar numele comunei devine Aluniș, de la celălalt sat component.

Astăzi, comuna Aluniș are un număr de 3661 de locuitori, la recensământul din 2011, ceva mai puțin decât în 2002 când se înregistrau 3749 de locuitori. Comuna are patru unități de învățământ, câte o școală și o grădiniță în cele două sate componente și două biserici parohiale.

Școala din satul Ostrovu, comuna Aluniș

Dintre localitățile acestui areal, Alunișul are cea mai lentă scădere a numărului de locuitori, progresele la nivel de infrastructură și căi de comunicație, realizate în ultimii ani, fiind

un factor de stabilitate. Există și începutul exploatării posibilităților turistice ale zonei, prin crearea primelor pensiuni turistice în comună. Se constată lipsa locurilor de muncă, majoritatea

persoanelor active fiind navetiști spre locuri de muncă din orașele Slănic și Plopeni și municipiu Ploiești. Deși numărul locuitorilor se menține relativ constant, fenomenul îmbătrânirii populației evoluează, cele mai multe familii având un singur copil, uneori doi, doar în comunitatea de rromi

de pe malul Vărbilăului existând o natalitate mai mare. În ultimii ani a fost reabilitat drumul de

35 Decretul nr.799 din 17 decembrie 1964 privind schimbarea numelui unor localități, Monitoruljuridic.ro, accesat 29 aprilie 2017

acces spre satul Pietriceaua, astfel că unii locuitori s-au orientat spre joburi în municipiul Câmpina. Principala resursă rămâne zona forestieră și o altă ocupație importantă, creșterea animalelor, asigură necesitățile gospodăriilor, neexistând ferme zootehnice în comună, o încercare timidă în acest sens fiind în comuna Ștefești.

Școala Gimnazială ,,Gheorghe Costescu,, din satul Aluniș

Crearea unor oportunități pentru locuri de muncă, ar asigura și mai multă stabilitate unei comune care are în cea mai mare parte a întinderii ei un aspect modern, cu străzi asfaltate recent, poduri și căi de acces realizate la standardele moderne.

Dispensarul din Aluniș

În partea nordică a comunei Aluniș se află comuna Bertea, ca și comuna Ștefești, situată în zona montană din partea nordică a județului Prahova. Bertea se învecinează la nor cu comuna Valea Doftanei, la vest cu comuna Brebu, la Sud cu comuna Aluniș și la est cu comuna Ștefești. Este formată din satele Bertea și Lutu Roșu. Conform ultimului recensământ din 2011, populația comunei era de 3239 de locuitori, din care 3072 în satul Bertea și 167 în Lutu Roșu. Totalul populației este în ușoară scădere față de statisticile din 2002, când au fost înregistrați 3442 de locuitori. Suprafața totală este de 34,6 km2, iar altitudinea de 485 m, punctul maxim de altitudine aparținând Munților Clăbucet fiind Vf. Sf. Ilie – 1588 m. În afara șoselei spre sud, care duce spre Aluniș, apoi Vărbilău, de unde se ramifică la nord, spre Slănic și la sud, spre Ploiești, o cale de acces nemodernizată merge spre Valea Doftanei, având mai mult aspect de drum forestier. Partea nordică a comunei este o zonă montană, acoperită de păduri de foioase și conifere.

Veche așezare de moșneni, ca și celelalte din acest areal, comuna Bertea este mai amănunțit prezentată în ,,Marele Dicționar Geografic,, al lui Lahovari, editat la sfârșit de sec.XIX și început de sec. XX. La acel moment erau 1303 locuitori, 620 bărbați și 683 de femei, printre care și 19 familii de țigani. Din total, 502 erau capi de familie, contribuabili fiind 497 dintre aceștia. Erau două biserici, cea mai veche , ctitorită de Popa Ilie și locuitori pe la 1830, cealaltă, datând de pe la 1850, ridicată de Vlădaiul și alți locuitori. Majoritatea sătenilor erau moșneni, doar 37 dintre ei fiind împroprietăriți la 1864, când au primit suprafața de 310 ha. Animalele deținute sunt în număr foarte mare – 1826 de oi, 232 de capre, 72 de cai, 226 de vaci și 248 de porci, fapt ce denotă că principala ocupație era creșterea acestora, de altfel se face precizarea că se cultivă numai porumb în această zonă.

Meseriașii erau 12 fierari, 10 rotari și 7 dulgheri, iar pe cursul pârâului Bertea se aflau 8 mori. Foarte interesant este faptul că se învăța în comună din prima jumătate a secolului XIX, în acel moment fiind la școală 108 băieți și 14 fete. Din totalul locuitorilor știau carte 186 de bărbați și 31 de femei. O importanțăaparte o aveau livezile de pruni, extinse pe mare parte din suprafața comunei (4500 ha.), producția de țuică fiind de 485 de hectolitri anual. Bugetul prevăzut al comunei era de 4000 de lei, din care 3447 de lei stabiliți pentru cheltuieli36.

Atât în acea perioadă, cât și ulterior, la 1925, era menționat numai satul Bertea, cătunul nordic Lutu Roșu nefiind precizat.

36Lahovari, Ioan George, Marele Dicționar Geografic al României, vol I, 1899, p.388

În perioada interbelică, comuna Bertea avea următoarele notabilități : primarul Vlădoiu Gheorghe, notarul Panaitescu Hariton, învățătorii Burlacu Vasile, Popa Ion, Sterienescu Vasile, Bădulescu Ecaterina și Sterienescu Elena, preotul Istrătescu Ghiță. În comună exista o Bancă populară, numită ,,Bertea,, ce avea un capital de 62. 587 de lei, președinte fiind Enăchescu Ion. Pe teritoriul comunei erau mai mulți mari proprietari : Boștinescu R. G. – în punctul ,, La Măciuca Mălăele,, – 100 ha., Georgescu Elena – în puctele ,, Barboș,,-100 ha., ,,Cărpinișul,, -150 ha., ,,Mătrăguna,,-50 ha., ,,Scărișoara,,- 150 ha., ,,Valea Ederei,, – 75 ha. și Minculescu Ștefan – ,,Muntele Păltinetul,, – 200 ha. Avem informații și despre proprietarii de prăvălii, Moraru gheorghe, Negulescu Ion, Nițescu Gheorghe și Petrescu Ion, precum și despre cismarii Frâncu Vasile, Lungu Tudor și Rusu Ion37.

Pentru anul în curs, datele statistice referitoare la educație nu sunt foarte optimiste. Numărul unităților este de trei, o scoală gimnazială, una primară și o grădiniță. Populația școlară este în scădere , aflându-se în jurul valorii de 250 de școlari și preșcolari

.

Școala gimnazială din Bertea și monumentul dedicat eroilor din localitate

În comună există două biserici, una fiind monument de interes local, datată la jumătatea sec. XIX. Există, ca și în toate celelalte comune din arealul cercetat, un cămin cultural și un salon pentru desfășurarea evenimentelor locale. Infrastructura este în curs de modernizare, căile de ac-

37 Anuarul Socec al României-mari, p.562

ces, alimentarea cu apă potabilă a întregii comune și crearea unui sistem de canalizare rămân deziderate pe care atât cetățenii cât și administrația locală le vor realizate cât mai curând.

Primăria comunei Bertea

În comună există mai multe firme de exploatarea lemnului, însă numărul locurilor de muncă este insuficient, uniilocalnici fiind angajați la explatarea minieră de la Slănic sau la diverse obiective din Ploiești sau Plopeni.

.

Casa Mircea Enăchescu din Bertea păstrează arhitectura tradițională a caselor din zonă

În ciuda unui cadru geografic foarte pitoresc, activitatea de promovare a turismului este într-o fază incipientă, neexistând locații turistice care să ofere servicii în acest sens. Principalele activități ale localnicilor sunt explatarea fondului forestier și creșterea animalelor, ultima fiind și ea în declin pentru că multe familii tinere o consideră prea costisitoare și puțin profitabilă. Din păcate, această zonă montană este practic neamenajată, fapt pozitiv prin prisma păstrării mediului în starea lui naturală, dar negativ gândindu-ne la faptul că ar putea aduce profituri mari prin atragerea de turiști, desigur și cu efectul secundar al deteriorării mediului înconjurător.

Orașul Slănic reprezintă singura așezare urbană din perimetrul rezervat studiului în lucrarea de față. Având în vedere tradiția și interesul de care s-a bucurat și încă se bucură acest oraș-stațiune, vom insista mai mult asupra aspectelor de ordin istoric și istoriografic.

Asupra celor mai vechi urme de locuire, putem afirma că încă din preistorie se găseau grupuri de așezări în această zonă. Întâmplător în vara 1993, cetățeanul Saulea Ion a găsit o piesă neolitică, în timp ce săpa fundația unei case de pe str. Tudor Vladimirescu. Această descoperire

Toporaș neolitic descoperit la Slănic (colecția personală)

demonstrează prezența unei așezări stabile în această zonă, relieful, sursele de apă, fiind factori prielnici pentru dezvoltarea unei așezări.

Pentru perioada dacică este atestată o cetate situată pe coama unui deal, în vecinătatea tufului vulcanic numit ,,Piatra Verde,,. Din păcate, exploatarea tufului de piatră verde a distrus așezarea, însă mai pot fi găsite vase fragmentare în acest punct.

Cea mai veche atestare documentară despre Slănic datează din sec. XVI, din timpul domnitorului Vlad Înecatul(1530-1532). Documentul38, prin care domitorul îi înzestrează pe 38după Ionașcu, Ion, Sora lui Vlad Înecatul, în Revista istorică română, XIII, 1943, tom.III, p.62-63, copie după traducere

slujitorii săi, Vlad și Stoica, cu pământuri în arealul Slănicului, fiind menționate ca hotare Mă –

gura Lui Lungaș( astăzi punctul extrem nord-vestic, spre Ștefești, cătunul numit Podul Lun –

gaș – str. Crângași ), Valea Muscelului (în nordul orașului, cartierul Groșani ), Curmătura Prajelui și Valea Prajelui (astăzi, partea sudică a orașului, zona cartierului Prajani, cu înălțimea Praja). Datând din martie 1532, documentul ne lămurește că locuirea de aici era mai veche, din moment ce erau încetățenite niște denumiri topografice, iată, păstrate până în zilele noastre.

Fragment ceramic din punctul ,,Piatra Verde,, – descoperit 2003 (colecția personală)

Din 1556, din vremea lui Pătrașcu Voievod (1554-1557) există un alt document prin care domnitorul, aflat la Gherghița, le garantează proprietatea asupra moșiei Slănic mai multor supuși, pentru ,,că le este veche și dreaptă ocină și dedina,,39. Documentul face referință la aproximativ aceleași hotare ca cel din 1532.

Din secolul XVII sunt mai multe documente ce fac referire nu numai la Slănic, ci și la Văr-

39 D.I.R., vol. III, p.47

bilău, numit Vârbilăv, Poiana, Bertea sau Văleni40. Cel mai important document pentru acest secol, dar și pentru evoluția acestei așezări, este zapisul datat 20 aprilie 1685, care specifica :

,, Adecă noi satul Slănicul scris-am acesta al nostru zapis ca să fie de bun[ă] credință la mâna Dumnealui jupân Mihai Cantacuzino biv vel spătar, cum să s[e] știe că am vândut Dumnealui ocină în sat în Slănic ot sud Saac. Însă jumătate dupreste tot hotarul cu tot locul cu sarea, unde iaste a să face ocnă. Și o am vândut Dumnealui drept bani gata tl.700, din care bani ne-au dat Dumnealui acum de o dată tl.380, iar t[a]l[eri] 320 au rămas până ce se vor înceape Ocnele a să face și a lucra. Deci de va eși sare bună și nu s-ar sfîrși curând ca cea de la Teișani, să aibă a ne plini Dumnealui și ceilalți bani ce au rămas, cum scrie mai sus: iar de va eși sare rea și nu va umbla ocna bine și se va sfîrși curând, să avem a întoarce banii Dumnealui înapoi cum i-am și luoat,,41. Din acel an începea exploatarea sării la Slănic, cea mai important ocnă din Țara Românească42.

Exploatarea sării la Slănic continuă de peste 300 de ani, mai ales că îm anul 1694 a fost vândută către Spătarul Mihai Cantacuzino toată moșia Slănicului, așa cum confirm un document din 15 iunie 169443: ,, scriem și mărturisim cu acesta al nostru zapis ca să fie de bună credință la mâna dumnealui jupân Mihai Cantacuzino vel spă[tar], cum să se știe când au fostu acum în zilele Mării Sale Domnului nostru Io Costandin Voevod, mers-am la dumnealui Spăt[arul] Mihai de a noastră bună voie de nime[ni] siliți de ne-am tocmit de i-am vândut toate părțile noastre de moșie den sat den Slănic ot sud Saac, den câmpu, den apă, den siliștea satului, den locuri cu sare , ca să facă ocnă, și den pădure dupreste tot hotarul și cu tot venitul, den cin până-n cin, care moșie ieste amestecată cu a dumnealui, însă i-am văndut p[o]l [vino] [jumătate] de hotar, ca p[o]l [vino] i-am fost vândut mai den nainte. Și o am vândut derept bani gata t[a]l[eri] 600, însă această moșie o am vândut dumnealui moșie stearpă far’ de rumâni și ne-au dat acești bani toți gata deplin în mâinile noastre.,,

Nu ne vom ocupa aici de evoluția exploatării sării și de punctele de exploatare, ci ne vom îndrepta spre istoricul localității, care este cedată ca donație așezământului Mănăstirii Colțea din București, în 1713. Moșia Slănicului, cu ochiurile și gurile ei de sare devenise o sursă importantă

40arhiva Liceului ,,Șerban Vodă,, Slănic; Arhivele Statului Ploiești, Colecția Prof. Traian Ionescu

41 Arhivele Statului București, CCCLXIX\94

42Bălan, Ștefan, Mihăilescu, Nicolae Șt., Istoria științei și tehnicii în România, București, 1985, p. 83

43 Arhivele Statului București, CCCLIX/103

de venit, sarea de aici fiind transportată și vândută în diverse pucte de vamă. În sec. XIX se face o exploatare sistematică a sării, iar modul de exploatare tradițional, cu ocne stil clopot și extragerea sării în plan vertical, cu crivacul, este înlocuită cu o exploatare modernă, fiind create camere orizontale de exploatare, însă folosind doar lucrul manual al ciocănașilor și măglașilor. În

urma Legii Rurale din 14 august 1864, Eforia Spitalelor Colțea și alți mari proprietari sunt expropriați și au fost împroprietăriți 463 de familii de clăcași și 4 preoți44.

În secolul XIX, Slănicul era un punct important pe harta Valahiei, un moment important fiind darea în funcțiune a stației de cale ferată, la 10 decembrie 188345. Încă din acea perioadă, stațiunea atrăgea foarte mulți turiști în sezonul de vară, grație unui stabiliment balnear înființat aici46. ,,Drumul de fier,, a însemnat o și mai mare creștere economic și înflorire pentru comunitatea locală, principalul motiv fiind vinderea sării în cantități mai mari și transportarea ei într-un timp mai scurt și mai sigur către punctele de destinație. Venitul stației de calr ferată de la Slănic a fost unul substanțial, 436.175 de lei și 95 de bani pentru anul 189647

Extragerea ,,aurului alb,, era însă anevoioasă, astfel că la munca în ocnă erau folosiți și cei întemnițați la Slănic. Deși aici era ,,ocnă,, pentru arestați încă din vremurile medievale, în 1860 se demarează construirea unei închisori, Penitenciarul Slănic, numit astfel din 1882, folosind pe arestați la munca în mină contra unor avantaje individuale. Mulți dintre condamnați nici nu au mai părăsit localitatea, printre avantajele penitenciarului fiind acela de a-i alfabetiza pe deținuți și de a-i califica în diverse meserii specifice, un rol important avându-l inginerul transilvănean Carol S. Caracioni-Crăciun48 ca inginer și administrator al exploatării de la Slănic.

De altfel, orașul Slănic era al treilea oraș (tîrg) ca importanță în județul Saac, mai mari fiind numai Ploieștii și Câmpina, iar mai mici, Vălenii de Munte, Urlați, Sinaia și Filipeștii de Târg. Nu întâmplător s-au ridicat aici mai multe edificii, printre care și un prim cabinet medical,

40Arhiva Liceului ,,Șerban Vodă,, Slănic; Arhivele Statului Ploiești, Colecția Prof. Traian Ionescu

41 Arhivele Statului București, CCCLXIX\94

42Bălan, Ștefan, Mihăilescu, Nicolae Șt., Istoria științei și tehnicii în România, București, 1985, p. 83

43 Arhivele Statului București, CCCLIX/103

44 Arhiva Liceului ,,Șerban Vodă,, Slănic, Raport la Chestionarul Revizorului școlar de Prahova

45Lahovari, Ioan George, Marele Dicționar Geografic, vol. V, București, 1902, p. 433

46 ibidem, p. 425

47Lahovari, op. cit. p.43348 Arhivele Primăriei Slănic

care deservea și Penitenciarul,primul medic fiind Frantz Petersburg, adus din București la 8 august 1859, o Judecătorie de ocol, înființată în 1908, la care a lucrat și scriitorul și epigramistul Cincinat Pavelescu și un Cazino, în parcul localității, clădire monument, din păcate dărâmată după anul 2000.

Cazinoul din Parcul Slănic (fotografie interbelică)

Pe lângă informațiile privitoare la stația de cale ferată, Dicționarul lui Lahovari ne prezintă o sumedenie de alte știri despre localitatea Slănic de acum mai bine de un secol. Populația era de 4488 de locuitori și cinci biserici, cea mai veche fondată de Stoica Gioarsă în cartierul Groșani la 1724, însă cea mai important, păstrată până astăzi, este cea din central orașului, cu hramul ,, Sf. Trei Ierarhi,, care avea statut de catedrală și a fost ctitorită la 1 octombrie 1800 de biv vel clucerul Ion Hagi Moscu. Animalele existente la acel moment erau 904 boi, 762 vaci și viței, 70 de tauri, 1269 de oi, 130 de capre, 235 de cai și 418 porci. Pe cursul Slănicului erau 5 mori, dintre care patru în Groșani și una în Prăjani. Se specific faptul că sunt mai multe guri de mină, devenite lacuri sărate, iar exploatarea sării se face în interes de export și aduce importante veni –

turi la buget, sarea fiind de excelentă calitate. 49 Muntele Verde era sursa producției de ipsos la fabrica fraților Alexerio. Exploatarea acestui munte de tuf zeolitifer, folosit mai tâziu la producerea cimentului, a fost făcută prin distrugerea involuntară dar sistematică a unei cetăți dacice situată pe un amplasament înalt, mai mult intuibilă ca amplasament, pe baza inventarului arheologic descoperit aici.

Zonă din masivul Piatra Verde, unde au fost descoperite numeroase materiale arheologice

49Lahovari, op. cit., p. 425 și p.433-434

În lucrarea lui Lahovari se fac numeroase referiri la evoluția exploatării miniere la Slănic, de la primele exploatări, până în secolul XIX, când o uriașă sferă de sare de la Slănic, în greutate de 10 tone, a ajuns la Expoziția Universală de la Paris (15 aprilie-12 noiembrie 1900).

Sfera de sare din exploatarea de la Slănic, la Expoziția Universală de la Paris (1900)

Așezarea era una importantă, de vreme ce existau 21 de cârciumi și prăvălii iar bugetul prevăzut era de 24239 lei, cu cheltuieli prevăzute de 25138 de lei50. În 1909-1910 orașul se modernizează prin ridicarea unei noi școli și a unui nou local de primărie, pentru o localitate în plină afirmare.

Consiliul local Slănic, în anul 1909

În perioada interbelică, orașul rămâne un important centru commercial al Munteniei, prin exportul de sare care aducea importante venituri la bugetul statului , dar și la nivel local. La un sfert de veac distanță, populația era de 7713 locuitori, iar informațiile sunt foarte amănunțite și numeroasele prăvălii, diverșii meseriași, băncile și celelalte instituții de producție și deservire, subliniază o activitate intensă aici. Erau câteva zeci de băcani și cârciumari, cei mai celebri fiind cei din familiile Mustățea, Florea, Gaftoescu, Pătrașcu, Dumitrescu, Filipescu sau Ioanițescu, două bănci populare, ,,Comoara,,-capital 20.000 de lei, președinte Moldoveanu I. C. și ,,Isvorul,,- președinte Alionte I.T. Existau și două societăți cooperatiste de aprovizionare, una orășenească,

50 ibidem, p. 425.

numită ,,Minierul,, și una sătească – ,,Valea Vărbilăului,,. Erau la Slănic, mori cu motor, mașină de dărăcit lână, fabrică de ipsos, ateliere de fierărie și de construit trăsuri, măcelărie, farmacie, medic urban și câteva brutării. Sunt precizați și marii proprietar de moșii și păduri: Bagdat G.N.- 50 ha păduri și 80 ha arabil în Prăjani, Nicolau I. și Bonciu: 200 ha pădure și 200 ha arabil în Jariștea și Stavrides Leonida: 100 ha pădure și 100 ha arabil în Zăpodie.51

.

Gara veche din Slănic, în perioada interbelică

După Primul Război Mondial, în 1928 a fost realizat de sculptorul Ioan Faur un monument închinat celor 208 eroi slăniceni, monument situate inițial în Piața Cuza Vodă, mutat în centrul orașului în 1987. Ocupația germană și apoi influența germană în România interbelică s-au făcut simțite în mod pozitiv la Slănic, unde au fost ridicate de germane câteva apartamente, în stare excelentă și astăzi și este retehnologizată exploatarea minieră, fiind deschisă și Mina Unirea, vizitabilă și cu rol de sanatoriu astăzi. Evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial se leagă

51Anuarul Socec al României – mari, p. 555

de numele așezării prin faptul că elevii Școlii de Ofițeri Rezerviști din Slănic, au oprit înaintarea unei coloane germane ce se retrăgea în dezordine cu intenția de a ajunge în Transilvania prin pasul Tabla Buții.

Monument dedicat elevilor Școlii de Ofițeri de rezervă, încartiruiți la Slănic în august 1944

După 1944 orașul continuă să se dezvolte, chiar dacă unele teritorii pomicole sunt date spre folosința I.A.S. Măgurele. În 1953 este înființat Spitalul Orășenesc, este organizat un Complex Balnear, Mina ,,Unirea,, este deschisă pentru vizitare și cu scop terapeutic, lacurile sărate sunt amenajate sub denumirea Baia Baciului (cuprindea și Muntele de Sare cu Grota Miresei, prăbușit între timp, din cauza dezinteresului manifestat în anii ‘90), Baia Verde și Baia Roșie, exploatarea minieră se face cu mijloace mai moderne. Ca aspect negativ, sunt demolate o serie de construcții vechi, cu arhitectură specific, printre care Vila Bagdat din Prăjani, situată pe locul aproximativ al stadionului de astăzi.

Așa cum rolul sării a scăzut în societate, așa a decăzut și orașul, toate aspectele de astăzi fiind inferioare intensității activităților desfășurate aici în secolul XIX și în bună parte din secolul XX. Populația orașului a fost de 6034 de locuitori, la recensământul din 2011, fiind cea mai scăzută din ultimul secol (în 1930 erau 6306 locuitori). Neajunsurile ultimilor ani, asemănătoare altor momente din istoria așezării, a făcut ca mulți locuitori să o abandoneze temporar sau definitiv, cu intenția creării unui prezent și unui viitor mai bun. Activitățile sunt astăzi limitate, populația apatică și îmbătrânită, exploatarea minieră în criză, Liceul Teoretic ,, Șerban Vodă,, fiind un pol ce mai animă viața orașului, pentru că aici vin ca liceeni mulți dintre adolescenții de pe Valea Slănicului și Valea Vărbilăului. Pe perioada sezonului estival, viața localității este foarte animată, numeroși turiști veniți la tratament sau în sejururi de weekend, împânzind punctele de agrement și locurile de cazare din oraș. Apropierea față de București, doar 100 de km, îi face pe mulți turiști din capitală să prefere un sejur de 2-3 zile la Slănic, în locul unuia pe litoralul Mării Negre, aflată la distanță mai mare și unde oferta este mai costisitoare.

La est de orașul Slănic, pe șoseaua care trece pe lângă Muntele Verde și care se îndreaptă spre DN1A, se găsește comuna Teișani. Formată din mai multe sate, Teișani-1656 de locuitori, Olteni- 646 de locuitori, Știubeiu-511 locuitori, Valea Stâlpului-686 de locuitori și Bughea de Sus – 66 de locuitori, avea la recensământul din 2011 un număr de 3565 de locuitori, în scădere față de anul 2002, când s-au înregistrat 4035 locuitori. Comuna este într-o zonă depresionară, înconjurată de dealuri cu pomi fructiferi, în special pruni. Este traversată de DN1A, la nord de Vălenii de Munte și DJ100N, care leagă orașul Slănic de DN1A. Așezarea are o vechime respectabilă, registrele orașului Brașov referindu-se la schimbul de mărfuri cu cei din Teișani, la 1529. Cel mai important moment istoric, este bătălia de la Teișani, din 23-24 septembrie 1602, în care armata lui Radu Șerban rezistă și învinge armatele ce-l sprijineau pe Simion Movilă în încercarea de a obține tronul Valahiei52.

Comuna se învecinează la sud cu orașul Vălenii de Munte și comuna Gura Vitioarei, la vest cu comuna Drajna, la nord cu comua Izvoarele și la est cu orașul Slănic. Componența comunei era, la sfârșitul secolului XIX, una formată doar din satul de reședință, acesta având 1355 de locuitori, școală înființată în 1894 și două biserici, din care una de secol XVIII, dispă –

52Mutașcu, Traian, Radu Șerban, Ed. Militară, București, 1978, p.40-41; Xenopol, A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 431- 441

rută între timp. Și aici a fost o veche exploatare de sare, locuitorii vânzându-și o parte a proprietăților către Aga Matei. Locuitorii erau moșneni, dar și clăcași, iar efectivul animalelor era de 376 de boi, 209 vaci, 18 cai, 207 porci și 444 de oi. În localitate erau trei comercianți, o moară, pe un afluent al Teleajenului și sunt menționate resurse de piatră verde, de tipul celei din masivul din nordul orașului Slănic.53

Satul de astăzi Olteni, era comună, formată din satele Olteni, Valea Stâlpului și Știubeiul, avea 1200 de locuitori ce locuiau în 298 de case și 183 de contribuabili. În comună era o biserică din 1805 și una din 1870. Mare parte a locuitorilor s-au împroprietărit la 1864 pe terenurile statului sau particulare, în total 750 ha., dintr-un total de 1350 de ha. În comună erau 2 mori, iar cetățenii aveau 166 de vaci, 3 cai, 250 de porci și 800 de oi. Pe pârâul Valea Stâlpului se găseau două mori. Avem informații despre bugetul comunei, 1500 de lei, comerțul exercitat de trei cârciumari și producția de țuică ce putea ajunge la 12.000 de litri, în anii prielnici.54 Bughea de Sus era sat component al comunei Bughiile și în preajma lui 1900 știm că moșnenii de acolo au clădit la 1837 o biserică ce s-a reparat în 1892. Comuna avea 827 de locuitori. Școală era în comună din 1890, locuitori majori care știau carte fiind 20, iar copii școlari, 52 în anul 1892. Se produceau țuică și vin și se creșteau viermi de mătase.55

Organizarea administrativă rămâne la fel, informații noi venind din Anuarul Socec, de la anul 1925. La acea dată era primar în Teișani Ene Nicolae, notarul Vlădescu Ion, învățătoarele Brezeanu Maria, Voicescu Aneta, Voicescu Cornelia și preotul Voicescu C. Populația Teișanilor era de 1538 de locuitori, exista Banca populară ,,Leul,, cu un capital de 203.000 lei, prezidată de preotul Enăchescu N., iar comercianți erau Aldoiu Tănase, Breazu Ilie Ion, Enescu Ilie, Petrescu Nicolae.56 Comuna Olteni avea 1485 de locuitori iar fruntași locali erau primarul Vlădescu Dumitru, notarul Popescu Constantin, învățătorii Vasilescu Moise, Brezeanu Elisabeta și Ionescu Maria și preotul Popescu Alexandru. Parepa Gheorghe era mare proprietar (203 ha. în punctul Floreasca) și băcan, comercianți fiind și Anghelache Constantin, Anghelache Nicolae și Ionescu Dumitru. Banca populară ,,Mihai Viteazu,, avea capital 83.000 de lei, fiind administrată de Dumitrescu Stan.57

53 Lahovari, op. cit., vol V, p. 576

54 ibidem, vol. IV, p.562

55 ibidem, vol. II, p. 54

56 Anuarul Socec, p. 587

57 ibidem, p. 578

Comuna Bughiile avea 1065 de locuitori, primar fiind Grigore Ion, notar Ionescu Nicolae, învățătorii Trestioreanu Gheorghe, Mănescu Smaranda și Popescu Ana, preot Ștefănescu Gheorghe și cârciumarii Dinu Alexandru și Popescu Elena.58

Componența actual a comunei datează de la reorganizarea administrativă din 1968, când comuna Olteni și satul Bughea de Sus intră în componența comunei Teișani. Comuna este una ce

Privire dinspre Teișani spre Slănic (se vede muntele ,,Piatra Verde,,)

se bazează foarte mult pe pomicultură, apicultură și creșterea animalelor. Potențialul touristic a început să fie folosit prin apariția timidă a unor pensiuni pe raza comunei. O parte a locuitorilor sunt navetiști spre locuri de muncă din Vălenii de Munte. Șoseaua națională DN1A are un rol important prin facila circulație spre Ploiești sau Brașov.

În ciuda unei evoluții pozitive a localității, se constată și aici un spor natural negativ, datorită plecărilor în străinătate sau mutării unora din familiile tinere, care au ales să părăsească această pitorească zonă rurală, pentru a se muta la Vălenii de Munte, Boldești-Scăeni ori Ploiești, așezări urbane ce oferă mai multe oportunități în privința găsirii unor locuri de muncă mai bine

58 ibidem, p. 565

plătite și a unor condiții de viață mai moderne.

Școala Gimnazială ,,Dumitru I. Brezeanu,, din comuna Teișani

La nord de Teișani se găsește comuna Izvoarele, format din satele Izvoarele – 2329 locuitori, Homorâciu – 1961 de locuitori, Schiulești – 1217 locuitori, Malu Vânăt – 835 de locuitori, Cernești – 181 de locuitori și Chirițești – 54 de locuitori. Aceste date statistice, din 2011, fac ca comuna Izvoarele să se încadreze în categoria așezărilor rurale de foarte mari dimensiuni, cu o populație de 6577 de locuitori, mai puțini decât la recensământul din 2002 (6952 de locuitori). Comuna este mărginită la nord de comuna Măneciu, la vest de comunele Valea Doftanei și Ștefești, la sud de orașul Slănic și comuna Teișani, iar la est de comunele Drajna și Cerașu. Este o comună cu o suprafață mare, circa 7000 de ha., find traversată de DN1A, de pârâul Crasna, afluent al Teleajenului și de calea ferată Ploiești-Măneciu, cu stațiile Homorâciu și Izvoarele.

Denumirea comunei este dată de numeroasele izvoare de pe teritoriul comunei, apa plată a acestora nefiind însă nici până astăzi valorificată la nivel industrial, locuitorii comunei consumând-o ca apă de băut. În preajma lui 1900, comuna era format din satele Izvoarele și Costeni (astăzi în comuna Măneciu). Atunci se afirma că ar avea o vechime de circa două secole. Populația era de 1475 de locuitori, organizați în 320 de familii ce locuiau în 319 case, contribuabilii fiind în număr de 250. Mănăstirea fondată în 1812 și cele două biserici, ridicate în 1854 și 1856 asigurau viața religioasă. Dintre locuitori, 70 au fost împroprietăriți la 1864, când au primit 125 de ha., ceilalți fiind moșneni. Pe arealul comunei erau 6 mori și două pive, o școală înființată la 1875, frecventătă de 78 de copii, din care 10 fete. Comuna avea mulți știitori de carte, 150 de bărbați și 50 de femei. Pe o suprafață totală de 1500 de ha. Erau crescute 208 vaci, 210 capre, 564 de oi, 69 de cai și 433 de porci, în comună fiind și 100 de stupi. Bugetul era de 5685, 15 lei la venituri și 4647,40 lei la cheltuieli, iar comercianții locali erau în număr de nouă. Sunt menționate si râul Teleajen, pârâurile Crasna, Valea-Mare și Purceaua, precum și piscul Gogoșarul, situat în centrul comunei.59

Homorâciu, era pe atunci comună de sine stătătoare, format din satele Homorâciu-Pământeni (reședința) și Homorâciu-Ungureni (o nouă trimitere la sosirea unor locuitori ardeleni de peste munți), Schiulești, Malu Vânăt și Cernești. Avea 2289 de locuitori, 1095 bărbați și 1194 de femei, organizați în 495 de familii (5 familii de țigani), majoritatea înstărite, deoarece erau 470 de contribuabili. Cele două biserici au fost fondate în 1744 în Homorâciu și 1842 în Schiulești. În afara vechilor moșneni, 184 clăcași au fost împroprietăriți în 1864 cu 350 de ha. pe moșiile Teișani, Mănăstirea Cotroceni, Morcovești și Homorâceanul. Pe o suprafață de 900 de ha. erau crescute 2760 de oi, 665 de boi, 281 de vaci, 5 bivoli, 53 de cai și 250 de porci. Anual se produceau peste 25.000 de litri de țuică, comuna fiind deservită de 10 cârciumari. În școala fondată la 1842 învățau la ace moment 97 de băieți și 3 fete. În comună erau 241 de știitori de carte, dintre care 20 de femei. Bugetul comunei Homorâciu era de 3305 lei la încasări și 2989 de lei la cheltuieli.60

Satul Chirițești făcea parte din comuna Drajna de Jos și avea 114 locuitori, din care 55 de bărbați și 59 de femei.61

În 1925, comuna ,,Isvoarele,, era compusă din satul eponim și satele Chirițești și Costeni, cu o populație de 2120 de locuitori. Notabilități erau primarul Morcovescu Anghel, notarul Șeinulescu Nicolae, învățătorii Popescu Dimitrie, Dumitrescu Olimpia, Nicolau Maria, Predeleanu Ortansa și preotul Popescu Ștefan. Era o comună dezvoltată, care avea fabrică de fierăstraie pe apă, proprietar Săvulescu Nicolae, moară cu motor, proprietar Panait Ioniță, firmă de exploatare forestieră și depozit de lemne, patronată de Gaftoi Ion, atelier de țesătorie, proprietar Panaitescu Maria, manufactură patronată de Dorobanțu Gheorghe și mai multe mori de apă, proprietari fiind Costeanu I., Gaftoi Ilie, Gaftoescu Ion, Mareș Ion, Moise Ion, Popescu

59 Lahovari, op. cit., vol.IV, p. 81

60 ibidem, op. cit. vol. III, p. 728

61 ibidem, op. cit., vol. II, p. 386

Ștefan și Săvulescu Nicolae. Erau mai multe băcănii, o brutărie și câteva cârciumi, proprietarii amintiți fiind Cernat Sofia, Diaconescu Ghiță, Oprescu Ion, Săvulescu Eleonora, Rădulescu Ghiță (brutar), Astrahide Ghorghe, Bucea Alexandru, Frânculescu Alexandrina, Georgescu Ghiță, Grigorescu Nicolae, Măcelaru Ion, Mâinea Alexandru și Popa Tănase. Comuna Izvoarele avea și un ceasornicar, Popa Ion, un lăcătuș Băraț Alexandru și un croitor, Toader Constantin. Erau mai mulți fierari (din familia Bălan), tâmplari ( din familiile Dobrescu și Iosifescu) și cismari ( Duca Dumitru, Miroi Ion și Popa Alexandru ).62 În mod cert, la acea dată, comuna Izvoarele era la un nivel bun de dezvoltare și cu activitate serioasă în toate domeniile.

Comuna Homorâciu era și mai mare, având 3280 de locuitori, în satele componente, Homorâciu Pământeni și Ungureni, Cernești, Malu Vânăt și Schiulești. Primarul comunei era Popescu Iosef, ajutat de notarul Chivăran Gheorghe. Învățători erau Jercan Gheorghe, Morcovescu Aneta, Morcovescu Virginia, Morcovescu Lilica, Rădulescu Elisa, Rădulescu Filofteia și Panaitescu Adriana, iar preot paroh era Costeanu Ion. Banca populară ,,Teleajenul,, avea un important capital de 825.884 de lei, președinte fiind Brezeanu Dumitru iar marii proprietari erau Boștinescu și Fii (100 ha. în Crasna), Boștinescu (300 ha. în Băcăreasca), Catargiu Barbu (102 ha. în Moșu), Eforia Spitaleleor Civile (60 de ha. în Radila), Marinescu și Stavride (200 ha. în Malu Vânăt) și Pisău Gheorghe (75 ha. în Homorâciu). Fondul forestier era administrat de Georgescu Ion, care avea spre exploatare 200 de ha. în Crasna și Petrescu Stavarache, ce administra 20 de ha. tot în Crasna. Băcani, brutari, măcelari și cârciumari erau Enoiu Radu, Iliescu Smaranda, Iordache Elena, Neagu Dumitru, Popescu Alexandru, Isail Cosma, Bacârea Tănase, Dragomir Nicolae, Enoiu Grigore, Jernoiu Gheorghe, Miclea Radu, Morcovescu Ion, Morcovescu Tudorache, Trache Nicolae și Trache Petre. De asemeni, erau trei croitori, Crivăț Ghiță, Neagu Anghel și Vasiloiu Ion și cinci cismari, Alexe Gheorghe, Ciocea Anghel, Focșa Constantin, Mircea Gheorghe și Pârvu Dumitru.63 În concluzie, comunele Izvoarele și Homorâciu, care astăzi formează comuna Izvoarele, erau puternic dezvoltate, aveau mulți locuitori, 5.400 la un loc, o sumedenie de meșteri și puncte de prelucrare, desigur, cea mai răspândită activitate fiind pomicultura și creșterea animalelor.

Cele două comune vor funcționa separate până în 1968, când comuna Homorâciu este des-

62 Anuarul Socec, p. 575

63 ibidem, p. 574-575

ființată, iar satele ei intră în componența comunei Izvoarele, satul Costeni trecând la comuna Măneciu. Până în anii ’90 comuna a avut o populație de peste 7000 de locuitori, apoi numărul locuitorilor scăzând treptat.

Biserica nouă, construită lângă Mănăstirea Crasna, în satul Schiulești, com. Izvoarele

Evoluția comunei a fost una evidentă în ultimii ani, mai ales în satul Schiulești, unde se găsește vechea Mănăstire Crasna. Acest sat periferic, cu un aspect patriarchal acum două decenii, lipsit de străzi asfaltate și alte utilități, este astăzi complet modificat. Mai mult, traseul spre mănăstire a fost asfaltat în mare măsură, doar în zona limitrofă păstrându-se drumul forestier, accesibil în orice anotimp. Au fost deschise noi drumuri de acces, comuna fiind una cu un aspect destul de modern, fapt ce nu i-a împiedicat pe unii locuitori să se îndrepte spre alte zone urbane. Sporul natural negative este principala cauză a scăderii treptate a populației acestei comune, pe fondul îmbătrânirii locuitorilor și a numărului tot mai mic de nașteri. Populația școlară este în scădere, însă se menține la o cotă onorabilă din totalul populației comunei, rețeaua școlară fiind format din școli gimnaziale în satele Izvoarele, Homorâciu și Schiulești, școli primare în satele Malu Vânăt și Cernești și grădinițe în satele Schiulești, Homorâciu, Schiulești și Malu Vânăt.

Monumentul eroilor din satul Homorâciu

Turismul a început să se dezvolte în zonă, astfel că au apărut pensiuni sau vile care încearcă să ofere servicii attractive unor turiști interesați de o zonă rustic și pitorească. Principalele surse de locuri de muncă sunt în administrația locală, în sistemul sanitar și de educație, precum și la firmele ce au ca activitate prelucrarea lemnului și realizarea de mobilier. O frumoasă zonă de agrement în aer liber este cea din preajma Mănăstirii Crasna, pe cursul pârâului montan cu același nume, unde pe timpul verii se strâng destule grupuri de persoane, cu ocazia unor sărbători, ori cu ocazia vizitării mănăstirii. Uriașul potențial touristic al zonei va fi probabil mai bine valorificat prin extinderea pensiunilor turistice și printr-o publicitate făcută acestei zone, bogată în păduri și zone cu peisaje greu de uitat.

Comuna Drajna se învecinează la nord cu comuna Cerașu, la vest cu comunele Izvoarele și Teișani, la sud cu orașul Vălenii de Munte și comuna Predealul Sărari și la est cu comunele Posești și Ariceștii Zeletin. Este o comună cu mai multe sate componente, după cum urmează: Drajna de Sus (reședința) – 1090 de locuitori, Drajna de Jos – 2341 de locuitori, Ogretin -792 de locuitori, Cătunu – 362 de locuitori, Făget – 296 de locuitori, Poiana Mierlei – 97 de locuitori, Podurile – 69 de locuitori, Piatra – 41 de locuitori, Ciocrac – 32 de locuitori, Pițigoi – 27 de locuitori și Plai – 21 de locuitori. Datele statistice ale recensământului din 2011 stabileau că populația comunei era de 5168 de locuitori, în scădere față de recensământul din 2002, când erau 5761 de locuitori, însă plasează comuna în categoria celor foarte mari, adică peste 4000 de locuitori. Situată pe valea pârâului cu același nume, comuna Drajna are o organizare compact în zona central, mai joasă ca altitudine și mai multe cătune risipite în zonele laterale și cu o altitudine mai mare. Acest fapt face ca gestionarea acestor așezări cu puțini locuitori să fie ceva mai greoaie. Această comună este așezată pe locul unor vechi locuiri, una de epoca bronzului, apoi un castru roman ridicat pe la 106 și abandonat ulterior, tot pe arealul așezării desfășurându-se și bătălia de la Ogretin din septembrie 1602, în urma careia Radu Șerban învinge trupele polono-tătare și îl ia prizonier pe pretendentul Simion Movilă, ce va fi răscumpărat de fratele său, Ieremia Movilă.64 Pe malul drept al Teleajenului, un localnic a descoperit întâmplător, în urmă cu circa 100 de ani, un depozit de unelte și fragmente de arme confecționate din bronz, pe care istoricii le-au cercetat, constatând că datează din anul 800 î.Ch. (perioada hallstatiană), la sfârșitul epocii bronzului. Tezaurul conține 240 de piese (3 topoare de luptă, un sceptru, 8 fragmente de săbii, 15 vârfuri de lance, fragmente de seceri ș.a.). La Drajna de Sus, în partea de S-E a satului, pe colina Grădiștei, în 1883 învățătorul Demetru Basilescu a descoperit cărămizi și țigle inscripționate și urmele unui castru roman. A sesizat Ministerul Instrucțiunii Publice, care a efectuat sumare cercetări prin istoricul și arheologul Cezar Bolliac. În anul 1888 Grigore Tocilescu publica o lucrare conținând inscripțiile găsite pe ceramică. Castrul roman a fost relevat cu ocazia săpăturilor efectuate în anul 1932 de către prof. universitar Gheorghe Ștefan, constatându-se a avea o lungime de 200 de metri și o lățime de 176 de metri. Au fost descoperite

64 vezi sursele citate pentru bătălia de la Teișani

și monede romane emise între anii 116-117 d.Ch, dar și urme ale locuirii castrului după anul 117 de către populația autohtonă geto-dacă. În castru au fost identificate 33 de clădiri și dependințe, iar inscripțiile de pe cărămizi și țigle s-au dovedit a fi din perioada locuirii castrului, între 101-117 d.Ch., de către militarii romani din 4 legiuni.

Comuna are o suprafață de circa 55 de km2 și este situată în zona depresionară Drajna-Chiojd, fiind înconjurată de dealuri cu diferite înălțimi. Evoluția administrativă a zonei a fost una foarte sinuasă, cu numeroase schimbări în ultimul secol și jumătate.

La finele secolului XIX, comuna Drajna de Jos era compusă din satul eponim, plus satele Făget, Podurile și Chirițești, cu un total de 2277 de locuitori (1127de bărbați și 1150 de femei), organizați în 508 familii cu 587 de locuințe, din care 308 contribuabili. Avem numeroase informații despre comună la acea dată, și anume că locuitorii se ocupau cu pomicultura, fabricarea varului sau lucrau în județele de câmpie ca angajați. Un număr mare de locuitori, 323, au fost împroprietăriți în 1864 pe moșia defunctului Alexandru Filipescu, unde au primit 1312 ha. de pământ.

Locuitorii din Drajna de jos aveau 786 de boi, 311 vaci, 44 de cai, 1763 de oi și 384 de porci, pe o suprafață totală de 2651 de ha., din care 1312 ha. ale foștilor clăcași împroprietăriți și 1339 de ha. ale Elenei Crețulescu. Se obțineau până la 1160 de hectolitri de țuică, 688 hectolitri grâu, 2916 hectolitri cânepă și 6 tone de fasole anual. Bugetul comunei era de 3538 de lei. Școala a fost înființată în 1870, cu o funcționare regulată din 1880, într-un local comunal oferit de Nicolae Butoiu. Pentru anul 1892-1893, erau 384 de copii cu vârstă școlară, 187 de băieți și 197 de fete, din care frecventau cursurile doar 70 de băieți. Știitori de carte, 165 de bărbați și 17 femei.65 La acel moment erau 3 mori și o pivă pe cursurile de apă, iar mulți locuitori foloseau piatra de pe cursul pârâului Drajna la fabricarea varului.

Încă de atunci se făcea referire la câteva importante puncte de locuire, pe Valea Stăneștilor, unde ar fi fost o așezare abandonată, pe Vârful lui Craiu, unde se găseau urme de zidărie, pe Valea Dracului, unde trecea un drum pavat spre Ardeal, precum și patru tumuli, unul situat în fața bisericii Sf. Alexandru, altul mai spre sud și doi pe Câmpia Stăneștilor. Pe raza co –

65 Lahovari, op. cit., vol III, p.224

munei, în zonele Nucii lui Baltag și Iliești se găseau două zăcăminte de sare de suprafață, păzite de paznici ai statului.66

Despre conacul Filipescu se menționează că avea o vastă bibliotecă și ascunzători secrete, însă conacul a fost afectat de cutremurul din 1802 și refăcut ulterior. Tot boierul Alexandru Filipescu este și ctitorul vechii biserici cu hramul ,,Sf. Alexandru,, din satul Drajna de Jos, cu aspect asemănător catedralelor catolice, cealaltă biserică fiind ridică în 1879.67

Drajna de Sus era, prin tradiția orală, ridicată ca așezare pe locul unei foste cetăți dacice și apoi a unui lagăr roman, distrus apoi de populațiile năvălitoare. Aceste presupuneri au fost confirmate prin identificarea mai multor locuiri pe locurile menționate. Până în 1864 cuprindea și satul Cătunul, care din acel an a devenit comună separată. Avea o populație de 1020 de locuitori, 517 bărbați și 503 femei, care formau 232 de familii din care 154 de contribuabili. Erau 236 de case de locuit și 13 case nelocuite. Comuna avea două biserici, ridicate în 1852 și 1872, deservite de 2 preoți. Locuitorii se ocupau cu pomicultura, creșterea vitelor, fabricarea varului sau lucrau cu contract în satele de câmpie din Ialomița, Brăila sau Prahova. Pe raza localității erau 8 vărari,

25 de fabricanți de țuică, 10 dulgheri, 5 zidari, 8 rotari și 60 de chirigii (transportatori cu carul). În afara vechilor moșneni, 18 s-au împroprietărit în 1864 cu o suprafață de 44 de ha. de pe moșia Moise Pănculescu, menționându-se că pe raza comunei au fost împroprietăriți și clăcași din Drajna de Jos și Cătunul și Homorâciu.68 Locuitorii stăpâneau 14 cai, 242 de boi, 144 de vaci și 850 de oi, iar pe cursul Drajnei erau 9 mori și o pivă. Produsele obținute erau vândute în târgurile din Ploiești și București sau către angrosiștii din Văleni sau Ploiești. Educația se făcea într-o școală deschisă la 1881, proprietatea învățătorului Bazilescu, frecventată de 90 de elevi, din care 9 fete, dintr-un total de 139 de copii școlari, din care 65 de fete. Știitorii de carte erau 180, dintre care 15 femei.69

Este descrisă și poziționarea castrului de la Drajna de Sus, materialele ce pot fi descoperite pe suprafața lui de peste 20 de ha., cărămizile cu inscripții ce atestă prezența legiunilor romane,

monede din diverse perioade romane. De altfel, în aprilie 1888, directorul Muzeului de Antichi –

66 ibidem

67 ibidem, p. 225

68 ibidem, p. 226

69 ibidem

tăți, Grigore Tocilescu, a întreprins în zonă săpături ce au scos la suprafață importante așezări și piese, însă nu au fost demarcate săpături sistematice.70

Din cele aproximativ 1250 de ha. ale comunei, mai puțin de un sfert era prielnic agriculturii, fiind o zonă depresionară, o mare suprafață din dealurile înconjurătoare fiind acoperită cu pomi fructiferi, 1500 de meri, 500 de peri, 1000 de nuci, 25.000 de pruni, 400 de cireși, 200 de piersici și 20 de duzi. Comuna a avut în anul 1893-1894 un buget de 2633 de lei la venituri și 2600 la cheltuieli. Se obțineau circa 500 de hectolitri de țuică, pe teritoriul comunei fiind 8 cârciumari.71

Ogretinul era comună separată din 1877, când se separase de comuna Râncezi. Situată de ambele părți ale pârâului cu același nume, avea 720 de locuitori, din care 135 de contribuabili, cu 142 de familii și 190 de case. Școala s-a înființat la 1886 și avea 87 de elevi, iar biserica a fost fondată în 1817 de Radu Negustorul și soția lui, Rada, Maria, soția negustorului Cărbuneanu și Popa Mihai, conform inscripției.72 Comuna avea 1250 de ha., iar locuitorii, moșneni sau împroprietăriți pe moșia moșnenilor (56 de persoane) în 1864, aveau 500 de oi, 200 de porci, 13

cai, 160 de vaci, 6 bivoli și 60 de capre, pe lângă aceasta, ei ocupându-se cu pomicultura, fabricarea țuicii (circa 4000 de decalitri anal) și a cărămizii, apicultura (60 de stupi), dulgheria, cizmăria sau zidăria, produsele obținute fiind vândute pe piețele bucureștene. Bugetul comunei era de 3296 de lei la venituri și 2221,75 lei la cheltuieli. Sunt trecute în evidență și punctele geografice importante de pe arealul comunei, limitele și o posibilă origine etimologică a numelui localității.73

Și Cătunul era comună separată din 1864, când se desprinsese din Drajna de Sus. La sfârșit de secol XIX avea în componență și satul Poiana Mierlei, dispărut, o populație totală de 932 de locuitori, cu 200 de capi de familie, 150 fiind plătitori de impozit. Erau 210 locuințe, însă comuna nu avea biserică sau școală și se deserveau de cele din Ogretin ori Drajna de Sus (40 de știitori de carte). Suprafața comunei era de 800 de ha., locuitorii fiind fie moșneni, fie împroprietăriți prin Legea Rurală din 1864 sau prin articolul referitor la însurăței. Ocupațiile principale erau pomicultura (750 de hectolitri de țuică anual), creșterea animalelor ( 150 de boi,

70 ibidem, p. 226-227

71 ibidem, p. 227

72 ibidem, vol. IV, p. 553

73 ibidem

380 de vaci și viței, 100 de oi, 5 capre și 200 de porci), apicultură (50 de stupi) și meșteșuguri.

Sunt precizate și câteva înălțimi din comună, printer care Vârful cu Pietrele Înfierate.74

Precizări avem și din 1925, despre cele două Drajne și Ogretin. Drajna de Sus, compusă din satul eponim, avea 1574 de locuitori conduși de primarul Cârstescu N.C. Alte notabilități erau notarul Popescu Ilie, învățătorii Dumitrescu A.D. (era și preot), Măndița C.D., Andreescu Maria, Mihăilescu Eugenia și preoții Dumitrescu A.D. și Demetrescu D. În comună exista Banca Populară ,,Drajna,, cu un capital de 1.286.125 de lei, prezidată de Popescu T., o Societate Cooperatistă – ,,Unirea Țăranilor,, , Societatea de exploatarea pădurilor ,,Drajna,,. Este menționat proprietarul unei mori cu motor (Popescu N.I.) și proprietarii de prăvălii Antonescu N., Cojocaru G.I., Enescu N.I., Ionescu Alexandru și Ionescu Iancu75

Drajna de Jos, cu satele Făgetu și Podurile, avea 3066 de locuitori, primar fiind Gogoț N. iar notar Ionescu M.T. Erau 7 învățători, Vlad Ion, Ghenu Lucreția, Ionescu Maria, Ionescu T. Maria, Median Eliza, Popescu Aurora, Vișinescu Lucreția, preot paroh fiind Median D. N. Cu siguranță, exista o populație școlară numeroasă, având în vedere numărul mare al locuitorilor comunei. La nivel social, comuna era dominată de moșia lui Al. N. Filipescu, cu 660 de ha., care

avea și singura moară din comună și cea stăpânită de Kretzulescu Elena –600 de ha. Banca popu-

lară ,,Piscul Domnului,, avea un capital de 250.000 de lei și era prezidată de
Păiș Sterie. Familia Cotuna deținea cuptoarele de var din comună, iar comercianții erau Butoi Sterie, Iordache Vasile, Manu Nae, Nica Gheorghe, Nicolescu Ion, Roșca Nicolae, Stoica Grigore și Neagu Gheorghe.76

Tot pe la 1925, Ogretinul avea în componență și satele Poiana Mierlei și Catunu, o populație de 2584 de locuitori și o administrație condusă de primarul Rădulescu Dumitru și notarul Rădulescu Nicolae. Școala îi avea ca dascăli pe Moisescu Alexandru, Moisescu Mihai, Vulpescu D.G., Vulpescu Ștefan , Rădulescu Constanța, iar biserica, pe Dumitrescu Pancu ca preot paroh. În comună era și un avocat, în persoana lui Petrescu-Posești Ștefan. Banca populară ,, Ogretinul,, era administrată de Apostolescu Gheorghe (capital 120.000 de lei), iar comercianții comunei erau Bucur Nicu, Comișel Tache, Filcescu Ion, Georgescu Toma, Georgescu Alexan –

74 ibidem, vol. II, p. 304

75 Anuarul Socec,p. 572

76 ibidem, p. 571 – 572

dru, Gureu Mitică, Tomescu Tache, Ionescu Ene și Vulpescu Constantin.77

La acest moment, comuna Drajna reprezintă o zonă dezvoltată a județului Prahova. Bine plasată, pe DN1A, este într-un moment de progres organizatoric, a început să se dezvolte și din punct de vedere turistic, prin apariția primelor pensiuni. Regresul demografic este datorat reducerii numărului de nou-născuți, îmbătrânirea populației și plecarea celor mai valoroși dintre elevii drăjneni sau ogretineni spre oraș, cu scopul realizării unor cariere proprii.

Imagine de arhivă cu târgul de Rusalii din Ogretin

În perimetrul comunei se găsec mai multe obiective arheologice, turistice, precum și un sanatoriu pentru boli pulmonare, amenajat în castelul Filipescu-Kretzulescu, ce a avut un destin zbuciumat în ultimul secol. Locuitorii se ocupă cu creșterea vitelor, pomicultura, exploatarea fondului forestier sau lucrează la diverse obiective industrial din Vălenii de Munte sau Ploiești.

Situată într-o zonă foarte pitorească, comuna Drajna are un potențial touristic foarte mare, parțial folosit de unii locuitori care au început să amenajeze pensiuni sau vile în localitate. În co –

mună s-au ridicat și locuințe noi, moderne, de către fii ai satului care acum vin aici doar pe timpul verii, sau de persoane care s-au retras aici, într-un mediu extrem de atractiv și natural.

Prezentarea acestor localități din spațiul cercetat reprezintă, poate o înșiruire de date tehnice, nume și evenimente, însă, cred că readucerea lor la lumină este foarte important. Deja,

77 ibidem , p. 578

Dispensarul din Drajna de Jos

peste 20 de persoane, foști elevi, actuali elevi, cunoscuți, prieteni, au fost interesați de bunicii sau străbunicii lor, de care i-am întrebat după ce i-am identificat cu ajutorul datelor din Anuarul Socec sau din Marele Dicționar Geografic. Am aflat și eu o serie de lucruri interesante despre

Primăria Comunei Drajna

Monumentul eroilor din Drajna de Jos din Al Doilea Război Mondial

genealogia unor familii, lucruri pe care le-aș dori fructificate într-o lucrare ulterioară și în activitățile cercului de istorie din școală sau în cadrul unui curs opțional.

CAPITOLUL II : Situri, monumente și alte obiective de interes în orașul Slănic și în comunele din jur