INGINERIE ECONOMICĂ ÎN AGRICULTURĂ PROIECT DE DIPLOMĂ CERCETĂRI PRIVIND POSIBILITĂȚILE INTRODUCERII ÎN CULTURĂ A CARTOFULUI MOV. STUDIU DE CAZ ÎN… [309706]

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

SPECIALIZAREA:

INGINERIE ECONOMICĂ ÎN AGRICULTURĂ

PROIECT DE DIPLOMĂ

CERCETĂRI PRIVIND POSIBILITĂȚILE INTRODUCERII ÎN CULTURĂ A CARTOFULUI MOV.

STUDIU DE CAZ ÎN LOCALITATEA AGRIȘU DE JOS

Absolvent: [anonimizat]:

Lector.dr. [anonimizat]

2018

CERCETĂRI PRIVIND POSIBILITĂȚILE INTRODUCERII ÎN CULTURĂ A CARTOFULUI MOV.

[anonimizat].dr. Camelia Oroian

Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară/[anonimizat]. Mănăștur, Nr. 3-5, 400372,Cluj-Napoca, România;

[anonimizat]; [anonimizat]

REZUMAT

Cartoful este considerat a doua pâine a omului, [anonimizat] a fi pregătit în diverse moduri.

Cartoful,[anonimizat] o [anonimizat], care conține 75% apă, 22%, hidrați de carbon, 2% proteine, 0,15% lipide și 1% săruri minerale.[anonimizat], este bogat în vitamine din complexul B, are cantități semnificative de vitamina C și prețioasa vitamina K, antihemoragică și esențială în procesul de formare de globule roșii.

[anonimizat], cât și versatilității sale și amplitutidinii ecologice mari. [anonimizat], [anonimizat], a salvat popoare întregi datorită calităților nutritive.

[anonimizat], înregistrându-se totuși o ușoară creștere de la un an la altul.

[anonimizat]. [anonimizat] 48% prin amplasarea usturoiului in vecinătatea plantelor de cartof la Albastru de Gălănești și cu peste 50% la Blue Congo.

La soiul Blue Congo costul de producție a fost mai mare in cadrul tehnologie cu 0,17 lei/kg. Rata profitabilității la soiul Blue Congo în cadrul tehnologiei 2 a fost de 180,4%, adică la 100 lei cheltuiti se obține un profit de 180,4 lei. La soiul Albastru de Gălănești rata profitului este de 279%, adică la 100 lei cheltuiți se obține un profit de 279 lei.

CUVINTE CHEIE: [anonimizat], agrotehnică, profit.

RESEARCH ON THE POSSIBILITIES OF INTRODUCING IN THE CULTURE OF THE MAUVE CHART.

[anonimizat].dr. Camelia Oroian

University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine, 3-5 Manastur St., 400372, Cluj-Napoca, Romania; [anonimizat]; [anonimizat]

ABSTRACT

Potato is considered to be the second man's bread, although it has not been cultured for a long time in Europe and in our country because of its nutritional qualities and its ability to be prepared in various ways.

Potato is the most consumed food in the world because it is a complete, nutritious and very healthy vegetable that contains 75% water, 22%, carbohydrates, 2% protein, 0.15% lipids and 1% mineral salts. In its potassium, a [anonimizat] B complex, it has significant amounts of vitamin C and precious vitamin K, antihemorrhagic and essential in the process of red blood cell formation.

Potato is the most important plant in the world, not only because of its properties, its versatility and its large environmental amplitude. Also in times of famine, this unpretentious plant, which is growing all over the world, has saved whole peoples because of their nutritional qualities.

In Romania, the areas under potato cultivation as well as the yields obtained have not changed significantly in the last five years, however, there is a slight increase from one year to the next.

Under the pedro-climatic conditions of Agrișu de Jos, the location of the garlic among the rows of potato purple influences the production. Both varieties show production differences, increasing by 48% by placing garlic in the vicinity of potato plants at Blue Galãnești and by over 50% in Blue Congo.

For Blue Congo, the production cost was higher in technology by 0.17 lei / kg. The profitability rate for Blue Congo in technology 2 was 180.4%, or 100 lei spent, a profit of 180.4 lei was obtained. In the Blue Gallanian variety the profit rate is 279%, that is, at 100 lei spent, a profit of 279 lei is obtained.

KEYWORDS: potato purple, production, agrotechnics, profit.

Cuprins

INTRODUCERE 5

PARTEA I 6

CAPITOLUL I 6

AGRICULTURA ORGANICǍ, CONCEPT ȘI EVOLUȚIE 6

1.1 Conceptul de agricultură ecologică 6

1.2. Situația agriculturii organice în Europa și în România 7

CAPITOLUL II 9

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A CARTOFULUI ÎN SISTEMUL DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ 9

2.1. Conversia terenului 9

2.2. Amplasarea culturii cartofului, asolamentul și lucrările solului 9

2.3. Pregătirea terenului pentru plantat și plantarea cartofului 10

2.4.Fertilizarea 12

2.6. Recoltarea și depozitarea cartofului 23

PARTEA A-II-A 25

CAPITOLUL III 25

OBIECTIVELE CERCETĂRILOR, MATERIALUL BIOLOGIC LUAT ÎN STUDIU ȘI METODA DE CERCETARE 25

3.1. Obiectivele cercetărilor 25

3.2 Materialul biologic luat în studiu 25

3.3Metoda de cercetare 25

CAPITOLUL IV CONDIȚIILE PEDOCLIMATICE DE LA AGRIȘU DE JOS, 29

JUDEȚUL BISTRIȚA-NĂSĂUD 29

4.1 Condițiile de sol de la Agrișu de Jos, județul Bistrița-Năsăud 29

4.2 Regimul termic de la Agrișu de Jos, județul Bistrița-Năsăud 29

PARTEA A-III-A 31

CAPITOLUL V 31

REZULTATE OBȚINUTE 31

5.1 Analiza SWOT a culturii de cartof cu pulpa mov 31

5.2 Rezultate obținute privind numărul mediu de tuberculi/plantă 31

5.3.Rezultate obținute privind masa medie a unui tubercul 32

5.4. Rezultate obținute privind producția totală 33

CAPITOLUL VI 34

EFIECIENȚA ECONOMICĂ A CULTURII DE CARTOF MOV 34

CONCLUZII 36

BIBLIOGRAFIE 37

INTRODUCERE

Agricultura biologică reprezintă un sistem de practici agricole, prin care se întreține un echilibru ecologic, produsele sunt obținute prin respectarea unui echilibru superior în sistemul sol-plantă-animal-om în cicluri naturale de dezvoltare, contribuind la dezvoltarea durabilă a regiunilor rurale și protejarea mediului înconjurător și garantând condiții bune de viață pentru plante, animale și om.

Cercetările făcute pe perioade lungi de timp arată că folosirea sistematică a îngrășămintelor organice contribuie substanțial la îmbunătățirea fertilității solului, ca urmare a sporirii conținutului de humus și de elemente nutritive, a intensificării activității microbiologice, a refacerii structurii solului și a creșterii capacității de înmagazinare a apei, la ameliorarea unor însușiri fizice ale acestuia.

În majoritatea cazurilor, gunoiul de grajd are efecte pozitive asupra solului (îmbunătățește capacitatea de reținere a apei cu cca 20% permeabilitatea pentru apă și aer cu 32-40 %, micșorează aciditatea cu 0,5 – 0,8 unități pH) și determină sporuri imediate de recoltă și, deseori, conținuturi mai mari de substanțe utile la plantele cultivate.

Cu toate că trăim într-o epocă în care progresul omenirii în știință și în tehnică atinge cele mai înalte culmi, un procent însemnat al populației globului continuă să sufere de foame. În multitudinea soluțiilor găsite pentru această problemă, un loc important îl ocupă cartoful, planta care în decursul timpului a influențat direct sau colateral dezvoltarea, evoluția și chiar istoria unor regiuni de pe glob.

Printre obiectivele majore ale asigurării cu hrană ale omenirii se găsește și cartoful care a avut și continuă să aibă un mare rol în creșterea resurselor alimentare din multe zone geografice ale lumii. Considerat pe bună dreptate ”a doua pâine” a lumii, cartoful este unul dintre cele mai agregate alimente.

Arta obținerii producțiilor ridicate și rentabile de cartof are la bază în primul rând asigurarea unor tehnologii de cultivare care să coreleze natura solului, condițiile climtice și cerințele biologice ale plantei (BERINDEI, M., CEAUȘESCU, I., 1976). Culturile rentabile de cartof, datorită producțiilor ridicate pe care trebuie să le realizeze, nu se pot concepe fără o tehnologie corespunzătoare. Prin tehnoligie se înțelege, amplasarea corectă a culturii, rotația culturii, lucrările solului executate corespunzător, fertilizarea, calitatea materialului de plantat, densitatea de plantare etc.

Țările cultivatoare de cartof au la momentul actual o mare problemă în ceea ce privește controlul manei cartofului (Phytophtora infestans), atât în agricultura bio cât și în cea convențională.

În Europa Phytophtora infestans poate proveni din sol prin cartofii rămași în sol și infestați de boală sau din tuberculii de sămânță infestați.

Dintre măsurile preventive pentru controlul acestei boli amintim: mobilizarea solului prin lucrări mecanice; rotația culturilor; asigurarea unei bune aerări la nivelul plantelor,prin realizarea de densități de cultură adecvate; în caz de atac puternic se pot utiliza tratamente pe bază de cupru de manieră preventivă.

Recoltarea propiu-zisă se recomandă să fie făcută numai pe vreme frumoasă și caldă, când pământul nu aderă la tuberculi și când temperatura din sol depășește 8-10˚ C la nivelul cuibului de cartof.

Temperatura optimă de păstrare a cartofilor este de 3-5˚ C la cartoful pentru consum, 2-4˚ C la cartoful pentru sămânță și 7-10˚ C la cartofii pentru prelucrarea industrializată sub formă de cips, fulgi, pommes-frittes.

PARTEA I

CAPITOLUL I

AGRICULTURA ORGANICǍ, CONCEPT ȘI EVOLUȚIE

1.1 Conceptul de agricultură ecologică

Prin agricultura ecologică (biologică, organică) se înțelege o agricultură nepoluată și nepoluantă în egală măsură, implementată prin exploatația agricolă în care imputurile sunt minime, aplicându-se tehnologii prietenoase mediului, exceptând cu desăvârșire pesticidele, îngrășămintele și alți compuși de sinteză chimică. Această regulă cuprinde atât perioada de conversie, cât și lanțul tehnologic în exhaustivitatea sa, de la pregătirea terenului prin măsuri agro-fito-pedo-hidro ameliorative, la tehnologii de cultură specifice, cules, transport, depozitare, procesare (după caz) și până la ambalare/etichetare și expunere spre vânzare.

Agricultura biologică reprezintă un sistem de practici agricole, prin care se întreține un echilibru ecologic, produsele sunt obținute prin respectarea unui echilibru superior în sistemul sol-plantă-animal-om în cicluri naturale de dezvoltare, contribuind la dezvoltarea durabilă a regiunilor rurale și protejarea mediului înconjurător și garantând condiții bune de viață pentru plante, animale și om.

Agricultura biologică urmărește armonizarea interacțiunilor dinamice dintre sol, plante, animale și om sau, cu alte cuvinte, dintre oferta ecologică, economică și socială a agroecosistemelor și nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte și de locuit.

Altfel spus, exploatația agricolă ecologică/biologică/organică trebuie să îndeplinescă obligatoriu urmatoarele condiții (TONCEA, 1997 și 1999):

să se desfășoare în perimetre fără agresiuni poluatoare punctiforme și/sau difuze pe toate cele trei componente mediale (aer, apă, sol);

să respecte cu strictețe regulamentele și directivele/reglementările naționale și internaționale

să fie inspectată și certificată în acest sens de organizații abilitate și recunoscute de UE

Din acest ultim punct de vedere există două standarde care îndrumă practicarea agriculturii biologice și anume cel al UE și cel al Federației Internaționale pentru Promovarea Agriculturii Organice (primul dintre acestea fiind obligatoriu pentru toate țările UE inclusiv pentru produsele ecologice/biologice/organice importate și ceva mai restrictiv pe anumite componente definitorii, existând tendința unor apropieri până la identitate, diferențierile fiind făcute de factorii ecologici locali și tradițiile în exploatație).

În România sunt cunoscute și au fost aplicate ambele standarde, cu mențiunea ca în ultimii ani directiva UE este practic singura aplicată de către fermierii români.

În interdependență cu tipul exploatației agricole, și ca o particularitate, specifică acestei zone a Europei, în România multă vreme au coexistat noțiuni de produse tradiționale, produse naturale, produse biologice, produse ecologice, produse biodinamice, produse organice, în contextul în care în alte țări precum Olanda și Germania este utilizat termenul de ecologic, în Franța și Italia termenul de biologic, iar în țările anglo – saxone termenul de organic; practic toți cei trei termeni definind același produs obținut și certificat după aceleași reglementări.

1.2. Situația agriculturii organice în Europa și în România

Agricultura biologică se desfășoară, mai mult sau mai puțin evident, pe toate continentele, cu excepția Antarcticei, fiecare având cel puțin o asociație agroecologică, una sau mai multe organizații de certificare a activităților ecologice și, desigur, numeroase ferme și societăți de prelucrare și valorificare a produselor agricole și alimentare ecologice.

Conform celor mai recente rapoarte FiBL / IFOAM asupra agriculturii ecologice certificate, la nivel mondial regiunile cu cele mai mari zone de terenuri agricole organice sunt Oceania (22,8 milioane de hectare), Europa (12,7 milioane de hectare), și America Latină (6,7 milioane de hectare).

În anul 2017 în Europa s-au cultivat în sistem ecologic 12,7 milioane hectare. Tările cu peste un milion de hectare au fost Spania, Italia, Franța și Germania. Suprafețele cultivate în sistem de agricultură ecologică în Europa sunt prezentate în figura 1.1.

Fig. 1.1. Suprafețele cultivate în sistem de agricultură ecologică în Europa (ha)

(Sursa: A XVI-A Conferința națională a bioagricultorilor Cluj -28.10.2017)

Așa cum se poate observa din figura 1.2 pe locul 1 se află județul Caraș-Severin cu o suprafață totală de 48.748,21 ha , locul al doilea fiind ocupat de Tulcea cu o suprafața totală de 41.501,02 ha și locul al treilea este ocupat de județul Timiș cu 27.353 ha. Județul Bistrița-Năsăud se cultivă peste 5000 ha în sistemul de agricultură organică (locul 14) . În figura 1.3 sunt prezentate suprafețele ocupate cu principale grupe de plante în sistemul de agricultură organică în județul Bistrița- Năsăud.

Fig. 1.2. Suprafețele cultivate în sistem de agricultură ecologică în România (ha) (Sursa: A XVI-A Conferința națională a bioagricultorilor Cluj -28.10.2017)

Fig. 1.3. Culturi certificate în sistemul de agricultură ecologică Bistrița-2017 (ha)

(Sursa: A XVI-A Conferința națională a bioagricultorilor Cluj -28.10.2017)

1.3 Cultura cartofului în sistemul de agricultura organică pe plan mondial și în țara noastră

În România, suprafețele cultivate cu cartof precum și producțiile obținute nu au cunoscut modificări importante în ultimii cinci ani, înregistrându-se totuși o ușoară creștere de la un an la altul.

Dinamica suprafețelor cultivate cu cartof și a producților obținute în sistemul de agricultură ecologică în România, în perioada 2009-2015, este redată în tabelul 1.2. Se poate observa o creștere a suprafețelor cultivate cu cartof ecologic până în anul 2011, urmată de o scădere începând cu anul 2012 și până în prezent.

Cele mai mari suprafețe cultivate cu cartof s-au înregistrat în județele Bistrița Năsăud (88,91 ha) și Maramureș (77.68 ha).

Fig.1.4 Suprafețe (ha) cultivate cu cartof în sistem ecologic pe județe(2014)

CAPITOLUL II

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A CARTOFULUI ÎN SISTEMUL DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ

2.1. Conversia terenului

Conversia terenului în agricultura ecologică corespunde etapei de tranziție între agricultura convențională și agricultura ecologică și începe în momentul în care normele de producție ecologică sunt riguros aplicate, însă conversia nu presupune eventualele faze care preced o agricultură ce va adopta tehnici intermediare, apropiate celei agroecologice.

Conversia constă, în mod concret, într-o serie de măsuri manageriale, tehnice și administrative prin care terenul agricol este pregătit pentru exploatare în sistem ecologic(Muntean N. Și colab., 2008). Toate aceste măsuri sunt ordonate și integrate conform unui plan bine stabilit și a unor norme prevăzute de legislația în vigoare care reglementează acest proces(BĂLĂȘCUȚĂ, 2000).

Perioada de conversie durează 2-5 ani și de regulă nu trebuie să depășească un ciclu de rotație a culturilor, fiind de regulă, de doi ani pentru culturile de câmp(anuale)și trei pentru plantații(perene). De obicei, creșterea numărului de culturi în fermă supusă acestei treceri poate accelera procesele de conversie.

2.2. Amplasarea culturii cartofului, asolamentul și lucrările solului

a. Amplasarea culturii

Amplasarea culturii cartofului se face pe soluri structurate și profunde, permeabile, în care textura solului are un rol determinant. Cele mai potrivite sunt solurile cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă care se încălzesc ușor și au o capacitate bună de reținere și cedare a apei, nu se tasează și permit creșterea uniformă a tuberculilor.

Mecanizarea integrală a culturii cartofului presupune amplasarea pe terenuri plane cu panta de cel mult 12% (60), parcelabile și dimensionate la cel puțin 0,5 ha.

b. Asolamentul

Este recomandat ca încadrarea cartofului în asolamente să fie făcută cu rotații de cel puțin trei ani, la culturile pentru consum și de minimum patru ani la culturile de cartof pentru sămânță.

Sub aspect agronomic cartoful se integrează foarte bine în asolomentele cerealiere sau legumicole, acestea având nevoie în cadrul rotațiilor obligatorii de o plantă care își formează producția în sol, îl afânează, îi îmbunătățește însușirile fizice, chimice și biologice prin particularitățile sale de creștere și dezvoltare în sol.

În acest sistem de agricultură ecologică, cultura cartofului se practică îndeosebi în ferme mixte cu profil vegetal și animal, ferme care corespund cel mai bine din punct de vedere organizatoric, unde se îmbină în mod armonios structura culturilor furajere cu cerealele și plantele tehnice.

c. Lucrările solului

La cartof, mai mult decât ca la alte plante de cultură, lucrările solului au un rol hotărâtor în formarea și obținerea unor producții mari și de calitate.

Prin particularitățile sale biologice de a-și forma stolonii și tuberculii în sol, cartoful are nevoie de soluri afânate și bine aerate care într-un regim echilibrat cu apa din sol să asigure formarea unui număr mare de tuberculi cu o creștere continuă. Pe solurile tasate și compactate atât sistemul radicular cât și stolonii și tuberculii se dezvoltă necorespunzător.

Din acestă cauză arătura adâncă este o lucrare obligatorie pe toate tipurile de sol.

Arătura adâncă se face la sfârșitul verii sau toamna în funcție de planta premergătoare la adâncimea de 28-30 cm, (mai mică pe solurile ușoare și scheletice) cu încorporarea completă a resturilor vegetale și a îngrășămintelor organice. Pentru nivelarea arăturii după plug se va folosi grapa steletă care uniformizează zvântarea terenului în primăvară și reduce numărul de treceri la pregătirea patului germinativ cu combinatorul la una cel mult două lucrări.

De regulă, arătura de toamnă nu se mai prelucrează până la venirea iernii atât din cauza unei eventuale tasări cu consecințe nefaste până la recoltare cât și datorită costurilor suplimentare care nu se justifică din punct de vedere economic. Efectul înghețului și dezghețului este mai puternic decât o trecere cu grapele cu discuri pentru mărunțirea bulgărilor sau cu nivelatorul.

Arăturile de primăvară trebuie excluse cu desăvârșire din tehnologia de cultivarea a cartofului. Acestea nu se pretează decât la o adâncime mică, se usucă puternic și se tasează limitând producțiile chiar și pe solurile ușoare.

În cazuri extreme ultimele arături pentru cartof se pot efectua în „ferestrele iernii” pe sol înghețat la suprafață și numai până în luna februarie. Sub efectul uneia sau două procese de îngheț – dezgheț, solul poate deveni la fel de bine pregătit ca după o arătura de toamnă, dar nu în toți anii se întâlnesc astfel de condiții favorabile.

2.3. Pregătirea terenului pentru plantat și plantarea cartofului

Pregătirea terenului trebuie efectuată cu foarte multă atenție, obiectivele principale fiind evitarea tasării (compactarea solului) și formarea bulgărilor. Solul trebuie să fie zvântat la prelucrarea în primăvară, pentru a permite o afânare în profunzime până sub nivelul de formare a cuibului de cartof (16 – 18 cm). Cele mai bune utilaje de pregătire a terenului pentru plantarea cartofului sunt: combinatorul și grapa rotativă. Este contraindicată folosirea grapei cu discuri în primăvară pentru că, deși afânează și nivelează în stratul superficial tasează la nivelul formării cuibului de cartof, ceea ce contravine cerințelor cartofului.

În funcție de gradul de infestare cu buruieni al solei pregătită pentru plantarea cartofului, momentul de prelucrare a terenului se devansează sau se prelungește. La o infestarea accentuată cu buruieni mono și dicotiledonate anuale cu diseminare prin semințe (Raphanus spp., Sinapis spp., Chenopodium spp., Amaranthus spp., Avena fatua, Echinochloa crus-galli, s.a.) se întârzie intenționat până la încălzirea solului și germinarea semințelor de buruieni și numai apoi se trece la pregătirea terenului cu mijloace mecanizate . În acest fel toate buruienile cu înmulțire prin semințe surprinse în faza de încolțire sau răsărire la cel mai mic deranj mecanic sunt distruse. În felul acesta o mare parte din sursa de îmburuienare este suprimată chiar cu ocazia lucrărilor de pregătire a terenului.

Plantarea cartofului se face ținând cont de gradul de zvântare al solului și de temperatura medie minimă în sol (5 grade Celsius), ceea ce corespunde din punct de vedere calendaristic cu a treia decadă a lunii martie în sudul țării, decada I – II a lunii aprilie în zona de deal și decade II – III a lunii aprilie în zona premontană. Plantările timpurii au avantajul că asigură o răsărire timpurie, o acumulare timpurie și o cultură avansată până la apariția manei (mijlocul lunii iunie).

O plantare întârziată nu este favorabilă culturii ecologice a cartofului, corelată cu data apariției manei care apare frecvent la mijlocul lunii iunie, este avantajoasă dacă cultura este înaintată în acest moment,potențialul de infecție fiind mai redus la un număr mai mare de frunze mature, cu epiderma matură.

În agricultura ecologică este recomandat să se utilizeze cartof de sămânță încolțit care accelerează creșterea și dezvoltarea, fapt ce este un avantajul luptei preventive pentru combaterea manei(VLĂDUȚ N., ADELINA POPESCU, 2001).

Colții ideali trebuie să fie: groși, și lungi de 1-2 cm, expuși la lumină, fără dominanță apicală, cu mai mulți colți pe un tubercul.Cu ocazia plantării cartofului dacă momentul este bine ales se poate interveni din nou în controlul unei mari populații din buruienile anuale mono sau dicotiledonate.

În conceptul ecologic se preferă plantarea cu bilon mic pentru a favoriza o răsărire timpurie și a oferi posibilitatea revenirii prin mobilizări succesive cu ocazia rebilonărilor asupra combaterii repetate a buruienilor aflate în faza de încolțire sau răsărire, când acestea manifesta maximă sensibilitate. De regulă, în intervalul 25- 35 de zile, uneori și mai mult de 45 de zile, în primăverile reci si secetoase, cât durează perioada de la plantare la răsărire, în funcție de temperaturile acumulate necesare pentru răsărire, se pot efectua două rebilonări la care se adaugă ultima obligatorie înainte de răsărire.

Distanța între rândurile de plante este 70 – 75 cm, în funcție de mașinile de plantat.

Mașinile de plantat existente sunt: 4SaBP- 70 – 75, 4SAD- 75, sau MPC 2- SOLANA echipate cu discuri de acoperire sau rarițe pentru suprafețe mici și de tipul Cramer sau Mars cu buncăre pentru suprafețe mari.

Desimea de plantare: cartoful este o plantă care se adaptează la spațiul de nutriție. Desimea de plantare este de 45.000 – 70.000 de plante la hectar. Diferențele de producție care se obțin sunt diferențiate în funcție de sol, fertilizare, mărimea tuberculilor de plantat și sunt direct corelate cu numărul de tulpini principale la hectar.

ISF optim se realizează la 180.000-200.000 de tulpini principale la hectar la cartoful pentru consum și la 250.000-300.000 la cartoful pentru sămânță. Desimea optimă se realizează îmbinând folosirea unor tuberculi de o anumită mărime, ce formează un anumit număr de colți, cu numărul de tuberculi plantați. Astfel dacă, dintr-un tubercul de mărime mijlocie (30 – 45 mm), se formează 4 – 5 tulpini principale, pentru a se realiza optimul de 180 – 200 mii tulpini principale/hectar este necesar a se planta 45 – 50 mii tuberculi de sămânță la hectar. În cazul unui tubercul de mărime mare (45 – 55 mm), care formează 5 – 6 tulpini principale, pentru realizarea optimului de 180 – 200 mii tulpini principale/hectar sunt necesari 35 – 40 mii tuberculi de sămânță plantați.

Norma de plantare, în funcție de mărimea și masa medie a tuberculilor de sămânță, oscilează pentru diferite desimi între 2700 kg/ha la tuberculii de 35 – 40 mm (cu o masă de 40g) și la o desime de 50.000 tuberculi/ha, până la 3800 – 4000 kg/ha la tuberculii de sămânță mai mari de 50 – 55 mm cu o masă în jur de 90g.

În agricultura biologică se folosesc soiuri pretabile la acest sistem de agricultură.

Soiurile și tuberculii de sămânță trebuie să provină din culturi conduse după metoda agriculturii ecologice, fapt realizabil numai în condițiile existenței deja a unui sistem de producere de sămânță bine pus la punct, adică trebuie să existe și culturi semincere de cartof de sămânță realizate după metode ecologice.

Soiurile cultivate într-un asemenea sistem trebuie să fie de bună calitate, rezistente la degenerare, suficient de rezistente la boli, cu rezistență de câmp la mană și alternarioză, la râia comună sau la rizoctonioză.

În urma testărilor de rezistență la mană și la pretabilitatea pentru agricultura ecologică, noi am efectuat o preselecție din sortimentul național, un număr de 12 soiuri autohtone create la INCDCSZ Brașov, SCDA Miercurea- Ciuc, și SCDC Tg.- Secuiesc. S-au remarcat cu foarte bună pretabilitate la acest tip de agricultură soiurile: Robusta, Rozal, Amelia, Redsec, Sante și cu o bună pretabilitate soiurile: Tentant, Frumoasa,Dacia și Cristian (CAMELIA SÎRBU și MORAR G., 2005).

În ultimele teste din anii 2008-2010 s-a impus din ce în ce mai mult pentru acest sistem de agricultură soiul Rustic creat la Institutul Național al Cartofului de la Brașov.

2.4.Fertilizarea

Cercetările făcute pe perioade lungi de timp arată că folosirea sistematică a îngrășămintelor organice contribuie substanțial la îmbunătățirea fertilității solului, ca urmare a sporirii conținutului de humus și de elemente nutritive, a intensificării activității microbiologice, a refacerii structurii solului și a creșterii capacității de înmagazinare a apei, la ameliorarea unor însușiri fizice ale acestuia.

Îngrășăminte organice folosite frecvent în agricultura ecologică sunt: gunoiul de grajd, urina și mustul de gunoi, urina și mustul de bălegar, compostul, îngrășămintele verzi și resturile vegetale, amendamentele ecologice și mai recent viermicultivarea.

Gunoiul de grajd este baza pentru fertilizare în agricultura ecologică. Gunoiul de grajd este un amestec de dejecții solide și lichide provenite de la animale și, în majoritatea cazurilor, de materiale grosiere folosite ca așternut. Prezintă interes prin faptul că se produce în cantități relativ mari (tabelul 2.3.), conține cantități importante de substanțe nutritive (tabelul 6.), necesare refacerii fertilității solurilor și nutriției plantelor și are efecte favorabile asupra structurii și a altor însușiri fizice, chimice și biologice ale solurilor.

Tabel 2.3.

Cantitatea de gunoi de grajd produsă de diferite specii de animale crescute în sistem gospodăresc (DAVIDESCU, 1963, citat de I. TONCEA, 2002)

În funcție de sistemul de creștere a animalelor, există două tipuri principale de gunoi: gunoi produs în sistemele gospodărești, format din dejecții lichide, solide și așternut (paie de cereale, frunze de ștejar, resturi de fân, rumeguș, talaj, turbă etc.), numit în continuare gunoi de grajd sau bălegar și amestecul de dejecții lichide, solide și apă produs în sistemele de creșterea animalelor fără așternut, numit tulbureală (gulle).

În majoritatea cazurilor, gunoiul de grajd are efecte pozitive asupra solului (îmbunătățește capacitatea de reținere a apei cu cca 20% permeabilitatea pentru apă și aer cu 32-40 %, micșorează aciditatea cu 0,5 – 0,8 unități pH) și determină sporuri imediate de recoltă și, deseori, conținuturi mai mari de substanțe utile la plantele cultivate.

Tabel 2.4.

Compoziția medie a gunoiului de grajd

(CHAMBERS și colab., 2000 citat de I. TONCEA, 2002)

Cantitatea de gunoi de grajd care se aplică la cartof este cuprinsă între 30 și 40 t/ha. Gunoiul de păsări, va fi folosit ca un supliment în potasiu. Potasiu este indispensabil pentru o bună calitate culinară, pentru nivelul producției și pentru creșterea rezistenței plantelor la boli, stres hidric și termic, prelungirea perioadei de acumulare a producției.

Urina și mustul de bălegar sunt dejecții lichide, respectiv, fracția lichidă a bălegarului produs de animale. Aceste produse se prezintă sub formă de suspensie de culoare galben maronie.

În crescătoriile de animale se produc cantități mari de astfel de îngrășăminte organice. De asemenea, compoziția chimică a urinei și mustului de bălegar (tabel 2.5. ) este asemănătoare și le încadrează în categoria produselor organice azoto- potasice.

Tabel 2.5.

Compoziția chimică a urinei și a mustului de gunoi de grajd

(DAVIDESCU, 1963, citat de TONCEA I., 2002)

Starea fizică și compoziția chimică a urinei și mustului de bălegar orientează folosirea acestora în două direcții:

Activator al fermentării gunoiului de grajd și al compostului;

Îngrășământ cu acțiune rapidă: urina și mustul de bălegar se folosesc atât ca îngrășământ de bază, cât și ca îngrășământ fazial. La fertilizarea de bază se folosesc 5-10 m3/ha la culturile de câmp și 10-30 m3/ha la culturile de legume și se aplică înainte de arătură sau discuit, cu mașini speciale de stropit. Ca îngrășământ fazial, se aplică tot cu mașini de stropit, însă primăvara.

Compostul este un îngrășământ organic rezultat în urma fermentării controlate a unui amestec de deșeuri organice și minerale, precum bălegarul, resturile vegetale, resturile de bucătărie, urina, mustul de gunoi, nămolurile zootehnice și orășenești, deșeurile din industria alimentară, textilă, forestieră și extractivă, etc.

Interesul crescând pentru compost este datorat în primul rând contribuției sale majore la protecția mediului împotriva contaminării terenurilor cu gunoaie zootehnice, menajere și industriale și a poluării solurilor și a apelor de suprafață și de adâncime cu nitrați, cu fosfor și metale grele(RUSU T. și colab., 2005).

Pe de altă parte, compostul este o sursă importantă și de lungă durată de humus pentru sol și de elemente nutritive pentru plante (tabel 2.6.). În sol, acest îngrășământ organic acționează ca un burete îmbibat cu apă și elemente nutritive, inclusiv cu metale grele. Spre deosebire de apă și elementele nutritive utile, metalele grele din compost sunt greu solubile și relativ greu accesibile plantelor. De asemenea, compostul este un produs igienic, liber de semințe de buruieni și de microorganisme patogene.

Îngrășămintele verzi sunt diferite plante, mai ales leguminoase și crucifere sau graminee care se cultivă în mod special, singure sau în amestec, pentru a îmbunătății însușirile solului, având efecte multiple asupra acestuia: creșterea conținutului de materie organică și a rezervelor de azot mineral, protecția împotriva eroziunii, creșterea capacității solului de reținere a apei și a elementelor nutritive, intensificarea activității microorganismelor și reducerea gradului de infestare a terenurilor cultivate cu buruieni și agenți patogeni (ciuperci, nematozi, etc.)(STOIAN L., Ghid practic pentru cultura biologică a legumelor).

Dintre dezavantajele îngrășămintelor verzi semnalăm costurile relativ mari cu înființarea, recoltarea și încorporarea culturilor, efectele de blocare a azotului mineral și de intensificare a mineralizării materiei organice din sol.

Tabel 2.6.

Principalele însușiri fizico-chimice ale unui compost de calitate

(MARK VAN HORN , citat de NASAA, 1997)

Majoritatea plantelor cultivate ca îngrășământ verde fac parte din trei familii botanice:

a. Fabaceae (Leguminosae): mazăre, măzăriche, lupin, fasoliță, soia, seradela, sulfină, etc.

b. Brasicaceae(Cruciferae): rapiță, muștar, etc.

c. Poaceae(Gramineae): secară, triticale și ovăz ,mei ,golomăț(Dactylis) în amestec cu leguminoasele anuale.

Amendamentele și îngrășămintele minerale naturale

În agricultura ecologică se folosesc, de asemenea, roci sau minereuri naturale măcinate care, de regulă pe lângă un anumit element nutritiv dominant conțin și alte elemente necesare, mai mult sau mai puțin, plantelor.Aceste imgrășăminte au marele avantaj ca se solubilizeză greu pe măsura nevoilor plantelor.

Amendamentele cele mai folosite sunt: algele marine ( în Europa de Vest), piatra de var măcinată, tufurile vulcanice, marna și dolomitul, pentru corectarea reacției acide și gipsul, clorura de calciu și praful de lignit pentru corectarea reacției alcaline.

Îngrășămintele minerale naturale folosite în agricultura ecologică sunt: îngrășăminte cu azot: azotatul de sodiu; îngrășăminte cu fosfor: fosfații naturali, zgura lui Thomas, creta fosfatică și făina de oase, îngrășăminte cu potasiu: cenușa de lemn și de alte materii organice; îngrășăminte cu magneziu: dolomita, sulfatul de magneziu de origine marină sau terestră (kiseritul); îngrășăminte cu siliciu: granitul, bazaltul și porfirul care, pe lângă siliciu (50 – 65% SiO2) mai conțin potasiu (3 – 10% K2O), magneziu (2 – 7% MgO) și o gamă largă de microelemente. Problemele cu aceste îngrășăminte sunt costurile mari cu mărunțirea iar gradul redus de solubilitate al elementelor nutritive constituie un avantaj al folosirii lor cunoscând nevoia redusă și de lungă durată în elemente minerale a plantelor cultivate în sistemul de agricultură ecologică.

Viermicultivarea este o metodă biologică de prelucrare a deșeurilor organice cu ajutorul viermilor, în special a râmelor. Ea se bazează pe capacitatea biologică a râmelor de a folosi în calitate de hrana diverse genuri de deșeuri organice din agricultura, industria alimentara, de la abatoare, industria lemnului, deșeurile menajere, transformindu-le în îngrașăminte organice prețioase – biohumus (biocompost, viermicompost). (GARABA V., 2000, citat de LARISA CREMENAC , 2004).

2.5. Lucrări de îngrijire

a. Combaterea buruienilor în cultura ecologică a cartofului

În agricultura ecologică, lupta împotriva buruienilor cere un efort suplimentar pentru cunoașterea biologiei acestora. Principalele particularități biologice (TONCEA I., R. STOIANOV, 2002) ale buruienilor sunt enumerate în continuare.

Plasticitatea ecologică redă gradul de adaptabilitate al speciilor la diferite condiții de climă și sol, de altitudine și latitudine și sugerează iminența riscului unor noi infestări și, implicit, necesitatea unei combateri energice, de durată și simultane, în măsura în care acest lucru se și poate realiza.

Sistemul radicular puternic este o caracteristică a buruienilor perene, dar el se poate întâlni și la cele anuale, la deplina lor maturitate (de ex. la știr(Amaranthus) sau la căpriță ale căror rădăcini pot ajunge până la 2 m). Etajarea acestuia la adâncimi diferite nu numai în funcție de tipul de sol sau de gradul său de tasare sau de aprovizionare cu apă, ci și în funcție de specie dă indicații privind adâncimea la care ar trebui executate lucrările de întreținere pentru a fi cu adevărat eficiente, ex. pălămida și pirul târâtor, au organele subterane în marea lor majoritate în primii 12 cm de la suprafața solului, necesită lucrări mai superficiale, în timp ce pentru distrugerea rizomilor de costrei sau a rădăcinilor de volbură lucrarea trebuie efectuată mai adânc și pe o zonă mai largă de jur îmrejurul plantei.

Capacitatea de înmulțire – numărul de semințe sau de organe vegetative pe plantă sau la hectar ne dă imaginea teoretică a capacității de perpetuare a diverselor specii de buruieni (I. TONCEA, R. STOIANOV, 2002). Buruienile perene au un număr de semințe mult mai mic decât cele anuale, dar acest „nejuns” este compensat de numărul imens de muguri vegetativi și de particularitățile biologice ale acestora.

Vitalitatea semințelor, adică rezistența acestora la condițile nefavorabile de mediu și longevitatea lor, prin care se înțelege însușirea de a-și păstra timp îndelungat capacitatea germinativă sunt alte caracteristici pe care trebuie să le cunoștem în elaborarea schemelor de combatere, la fel ca și germinarea eșalonată, maturizarea în timp și durata lungă de viață a semințelor (I. TONCEA, R. STOIANOV, 2002).

Pentru controlul îmburuienării se au în vedere următoarele acțiuni:

încadrarea cartofului în asolamente cu rotații lungi care să cuprindă și legumunoase furajere perene;

efectuarea arăturii la 28 – 30 cm, numai toamna, cu îngroparea în adâncime a gunoiului de grajd compostat, a compostului, a resturilor vegetale și a semințelor de buruieni;

aplicarea gunoiului de grajd numai compostat, formă sub care semințele de buruieni își pierd germinația;

pregătirea terenului pentru plantare după zvântarea solului și încălzirea vremii pentru a aștepta încolțirea semințelor de buruieni sau chiar răsărirea lor, moment în care devin foarte sensibile, putând fi distruse în proporție foarte mare.

De la încheierea lucrărilor de plantare până la răsărirea cartofului intervalul este, de regulă, de peste 30 de zile, uneori depășind chiar 40 de zile, în funcție de evoluția temperaturilor și a precipitațiilor în această perioadă, precum și de gradul de pornire a colților pe tuberculii de sămânță. În acest interval se distrug buruienile și crusta care se poate forma, se refac biloanele la dimensiunile corespunzătoare pentru o bună acoperire a organelor subterane ale cartofului și se previne îmburuienarea culturii. Lucrările agricole se efectuează la timp cu mașini și unelte specifice, adecvate culturii cartofului și reglate corespunzător pentru a realiza o calitate superioară a lucrărilor. (GUȘ P., T. RUSU, 2005)

Rebilonarea sau refacerea biloanelor este prima lucrare care se efectuează după plantarea cartofului. Aceasta se face diferențiat după textura solului și gradul de îmburuienare a culturii, urmărind concomitent formarea definitivă a biloanelor și combaterea buruienilor în curs de răsărire, moment în care acestea sunt cele mai sensibile.

În principal, în această perioadă se întâlnesc două situații, ambele valabile și în sistemul ecologic de producere a cartofului. În primul caz când ne așteptăm să avem un grad mare de îmburuienare cu o compoziție floristică dominantă de buruieni anuale dicotiledonate și monocotiledonate vom aștepta 10 – 15 zile până încep sa apară buruienile în masă, în faza de cotiledoane până la faza de o pereche de frunze. În acest moment intervenim mecanic cu o prașilă cu rebilonare, cu cultivatorul echipat cu cuțite săgeată și rarițe. Este de dorit ca momentul acestei lucrări să corespundă cu o umiditate optimă a solului care să permită formarea unor biloane mari, afânate, cu sol reavăn și pământ mărunțit în bilon. Mai corect, se procedează aidoma tehnologiei din țările dezvoltate din punct de vedere economic, care în ultimul timp a pătruns și la noi, unde fermierii dispun de freze și modelatoare de bilon care efectuează mărunțirea solului pe conturul biloanelor și printre rânduri dând forma și mărimea mare definitivă bilonului.

De regulă, după acoperirea rândurilor la mașina de plantat cu discuri, rămâne suficient pământ pentru a forma un bilon mare la ditanța de 75 cm între rânduri.

După această lucrare, care dacă întrunesc cel puțin două condiții din cele enunțate mai sus – sol reavăn la umiditate optimă și buruieni în curs de răsărire sau în fază cotiledonală – cultura de cartof este pregătită pentru lucrarea de combatere mecanică a buruienilor prin grăpare și rebilonare ca lucrare principală de întreținere până la răsărirea plantelor.

În cel de-al doilea caz, întâlnit frecvent în care terenul pe care cultivăm cartof este mai puțin îmburuienat are o textură nisipo-lutoasă și se încălzește ușor, putem rebilona la câteva zile după plantare, formând un bilon mare, urmând ca în perioada dinaintea răsăririi cartofului cu câteva zile să efectuăm grăparea și rebilonarea, sau în cazul în care încep să apară buruieni putem repeta rebilonarea.

În concluzie, plantarea cu bilon mic și ridicarea lui treptată prin una-două rebilonări concomitent cu momentul răsăririi buruienilor (rebilonările dintre plantare și răsărire să fie intercalate cu treceri cu grapă plasă, care „periază” buruienile și de pe coama bilonului, precum și prașile și rebilonări după răsărirea cartofului, tot la momente bine alese, (când buruienile pot fi distruse relativ ușor) sunt mijloacele cele mai eficiente de control al buruienilor în culturile ecologice de cartof(MORAR G. și colab., 2005).

Metode specifice de control al buruienilor în agricultura ecologică

1. Prevenirea îmburuienării prin folosirea rațională a asolamentului

Unul dintre multele avantaje ale asolamentelor bine planificate este acțiunea de combatere a buruienilor. Apariția în masǎ a buruienilor și mai cu seamǎ tipul acestora este legatǎ de un anumit tip de culturǎ (prǎșitoare, culturi semǎnate des), respectiv de anotimp (culturi de toamnǎ, primǎvǎrǎ sau de varǎ). Un asolament diversificat faciliteazǎ o structură a buruienilor variatǎ, dar fǎrǎ excesul unei anumite grupe biologice. Situația aratǎ exact invers în cazul asolamentelor restrânse, cu o diversitate redusǎ a culturilor. Diversitatea buruienilor este mult diminuatǎ, iar grupe biologice singulare, specifice grupelor de culturi, foarte bine adaptate se pot rǎspândi foarte mult. Restrângerea duratei și diversitǎții asolamentelor cu o concentrare evidentǎ pe culturi mai puține stimuleazǎ în mod deosebit buruieni bine adaptate, cu problematica specificǎ acestora.

Efectul principal al asolamentelor constǎ în acțiunea de reprimare prin culturi cu concurențǎ puternicǎ și tehnologii specifice, care se cultivǎ în asolamente cu cele cu concurențǎ slabǎ. Este cunoscut cǎ rezerva de semințe ale buruienilor într-un sol scade cu circa 2% pe an în cazul unei culturi cu capacitate mare de reprimare a buruienilor. Aceastǎ acțiune, vǎzutǎ peste ani, nu este de neglijat.

Dacǎ se urmǎrește aplicarea unei strategii de succes pentru combaterea buruienilor pe termen lung, se recomandǎ ca pe lângǎ culturile slab concurente sǎ se introducǎ și culturile capabile sǎ lupte și sǎ reprime mai bine buruienile. Pajiștile semǎnate și culturile semǎnate ca îngrǎșǎminte verzi s-au dovedit a avea o influențǎ pozitivǎ în reprimarea buruienilor. Firește cǎ este nevoie pentru aceasta de culturi cu o desime optimǎ și fǎrǎ goluri. Este importantǎ și perioada de cultivare, deci alternarea culturilor de toamnǎ, primǎvarǎ și varǎ. Aceasta deoarece știrul, mohorul, costreiul și busuiocul sǎlbatic se dezvoltǎ la fel în toate culturile prǎșitoare.

La planificarea rotației culturilor și a asolamentelor trebuie prevǎzut destul timp între culturi pentru combaterea buruienilor sau pentru cultivarea de plante ca îngrǎșǎmânt verde și cu capacitate de concurențǎ.

Durata asolamentului are influențǎ diferitǎ în combaterea diferitelor specii de buruieni. Introducerea trifoiului în asolament pentru 1-2 ani are influențǎ îndeosebi în reducerea rezervei de semințe de buruieni din sol, în timp ce introducerea culturilor perene pentru o perioadǎ de cca. 5 ani reprimǎ aproape complet costreiul(citat din Ghid de combatere a buruienilor în agricultura ecologicǎ, 2005).

2. Semănatul fals

Semanatul fals constă în pregătirea patului de semănat cu 4 săptămâni înainte de data plantării. Asfel, buruienile situate in stratul de sol activat vor răsări în cvasitotalitate urmând a fi eliminate printr-o dezburuienare „termică” sau prin grăpare în stadiul de 2 frunze sau pe alte căi. Tehnica permite reducerea samnificativă a rezervei de semințe din sol oferind condiții concurențiale mai reduse pentru pantele de cultură.

3. Gestiunea rezervei de semințe

Metode preventive:

eliminarea surselor de diseminare a buruienilor și limitarea dezvoltării acestora prin lucrări precum arătura adâncă;

utilizarea mulcirii vegetale (tocarea si rămânerea pe teren până toamna a plantei folosită ca mulci: muștar, rapiță, lupin);

utilizarea de asociații vegetale care lasă puțin loc pentru dezvoltarea buruienilor;

folosirea tehnicilor de dezburuienare curative constau în prașile mecanice, utilizarea de grape speciale în funcție de cultură, dezburuienarea termică;

utilizarea de cultivaruri cu o creștere rapidă care pot concura și domina buruienile(cânepă, hrișcă);

alegerea unor rotații nefavorabile buruienilor prin utilizarea de culturi de varză, lucernă, pășune artificială, precum și o alternanță de culturi prășitoare sau perene care duc la eliminarea buruienilor adventive;

suprimarea surselor de diseminare din îngrășămintele organice necompostate (gunoi, paie, buruieni uscate) prezintă un potențial mare de infecție cu semințe de buruieni; o compostare termofilă reduce puternic capacitatea de germinare a semințelor;

limitarea lucrărilor culturale propice dezvoltării buruienilor: prașile profunde, treceri repetate;

mulcirea împotriva invadării cu buruieni aplicată în culturile perene are ca obiectiv protejarea solului de excesele climatice precum și menținerea umidității în perioade de secetă;

conceperea de asociații culturale competitive cu buruienile prin alelopatie;

transplantarea rapidă a răsadurilor viguroase în terenuri curate de buruieni;

utilizarea de plante cu acoperire rapidă a solului (cânepă, secară, rapiță);

folosirea de distanțe mici între rânduri (până la limita de mecanizare 60-65 cm pentru folosirea tractoarelor cu pneuri înguste la lucrările de întreținere);

folosirea alelopatiei ca metodă de combatere.

4. Solarizarea

Acest procedeu constă în creșterea temperaturii solului cu ajutorul unei folii de polietilenă transparentă după ce în prealabil solul a fost saturat cu apă la capacitattea de câmp.

Apa servește ca și conductor termic și în acest fel temperatura urcă la 40 – 60˚C în primii 10 cm de sol. Această creștere a temperaturii distruge semințele în stratul superficial al solului.

Această operație se realizează timp de 4 – 5 săptămâni, în perioada iunie – septembrie.

Efectul erbicid al solarizării este foarte puternic. Se observă o distrugere a celei mai mari părți din buruieni (anuale și perene cu înrădăcinare slabă), o diminuare a numărului de semințe care germinează și o reducere a nivelului de acoperire a solului de către buruieni după solarizare. În afară de efectul erbicid, solarizarea este eficientă împotriva ciupercilor patogene (Sclerotinia). De asemenea este eficientă împotriva anumitor dăunători ai solului cum este cazul nematozilor.

5. Controlul termic al buruienilor

Această tehnică folosește temperaturi cuprinse între 70 și 90o C pentru arderea buruienilor în funcție de tipul de tehnică utilizat. Metoda este foarte des folosită în legumicultură, pomicultură, viticultură și culturi prășitoare. Practic se folosesc rezervoare cu combustibil lichid, butan, metan, adaptate la difuzarea flacării pe foliaj. Temperaturile de peste 80-900C duc la dilatarea apei din celule până la explozia celulei și distrugerea membranelor celulare cu efect de ofilire imediată a buruienilor.

6. Controlul buruienilor prin vapori

Principiul de bază este injectarea solului cu vapori la 180˚ C, fapt care va ridica temperatura solului până la 85 – 90˚ C. Semințele de buruieni fiind distruse, operația asigură o bună eliminare a semințelor de buruieni în profilul de sol tratat (tabel 2.7.).

Tabel 2.7.

Temperatura de distrugere a organismelor solului

(MORAR G. și colab, 2003)

Dezinfecția cu folii de suprafață mare este rezervată aplicațiilor de lungă durată și pe adâncime mare: aproximativ 3 ore la 25 cm adâncime. Această metodă este utilizată atunci când obiectivul este de a distruge anumiți dăunători sau boli prezenți la adâncime (nematozi) și pentru culturile cu înrădăcinare profundă. Ea nu se justifică atunci când obiectivul este numai dezburuienarea solului.

Consecințe ale realizării dezburuienării cu vapori:

distrugerea anumitor patogeni ai solului: dezburuienarea cu vapori realizată superficial poate duce la distrugerea florei utile a solului fiind puțin selectivă;

pentru asigurarea recolonizării trebuie realizate aporturi de compost;

7. Mulcirea

Acoperirea solului cu materiale de mulcit impiedicǎ buruienile sǎ germineze, menține cultura curatǎ de buruieni și evitǎ contactul acesteia cu solul, ceea ce este foarte important.

Se utilizează, pentru această metodă, fie materiale organice degradabile (carton special, frunze, paie); fie materiale plastice nedegradabile (folie neagră, roșie, albă).

Cel mai utilizat mulci este realizat din polietilenă și prezintă următoarele caracteristici:

grosime: mulci anual, 17 – 40 microni; mulci multianual, 50 – 80 microni;

culoare: cele patru culori ale mulciului folosite la ora actuală(polietilenă transparentă, neagră, opacă termic, albă), se disting prin comportamentul lor diferit față de rradiația solară terestră care condiționează efectul asupra buruienilor.

Pe lânga aceste folii de plastic, cu consum mare de energie la obținere și evacuare, fiind utilizate materiale nedegradabile, astǎzi avem la dispoziție folii sau hârtii de mulcit biodegradabile. Pentru reducerea costurilor, mulciul se poate aplica numai pe rândurile plantelor de culturǎ. În acest caz buruienile dintre rânduri sunt combǎtute prin lucrǎri ale solului, în acelaș timp fiind asigurǎ și afânarea solului, aerisirea și prin aceasta, mineralizarea materiei organice introduse în sol.

8. Lucrări mecanice și manuale

Utilizarea grapelor pentru combaterea buruienilor după semănatul culturilor presupune respectarea următoarelor cerințe:

alegerea tipului de grapă în funcție de faza de vegetație a buruienilor, condițiile de sol și starea culturii;

combaterea buruienilor cu grape se poate realiza până în faza de maxim 4 frunze a buruienilor;

lucrarea se execută numai când solul este uscat și nu aderă de organele active ale grapei;

la nici o cultură lucrarea cu grapa nu se execută în perioada răsăririi;

pentru lucrarea înainte de răsărirea culturii, adâncimea de lucru este cu 1–2 cm mai mică decât adâncimea de semănat, iar după răsărire grapele trebuie să lucreze astfel încât să protejeze rândurile,

după răsărirea culturilor lucrarea cu grapa se va executa după ce s-a ridicat roua pentru ca plantele cultivate să fie mai puțin sensibile la rupere(MORAR MARIA și colab., 2005).

Pentru combaterea eficientă a buruienilor lucrarea cu grapa trebuie repetată de 2–3 ori sau trebuie integrată cu alte metode de combatere. Pe lângă combaterea buruienilor (în stadiu de germinație, cotiledonat sau de plantulă) lucrarea cu grapa este și una de provocație (determinând germinația semințelor), precum și de distrugere a crustei, aerisire a solului, stimulare a mineralizării materiei organice și conservare a apei în sol.

Combaterea buruienilor prin grăpare se poate realiza utilizând următoarele tipuri de grape: grapa cu colți pieptene, grapa cu colți elastici-țesala de buruieni, grape cu colți elastici torsionați etc.

Fig. 2.1. Grapa cu colți pieptene Fig. 2.2. Țesala de buruieni

9. Electroerbicidarea

„Electroerbicidarea” este o metodă de distrugere a buruienilor cu ajutorul unor instalații purtate după tractor care folosesc curentul electric ca și agent activ. Operația de electroerbicidare se realizează în primele stadii de dezvoltare ale buruienilor, prin arderea acestora cu un curent la un amperaj foarte mare și voltaj redus. Metoda se folosește pe scară mare în California (U.S.A.), la principalele culturi horticole.

10. Distrugerea buruienilor și a vrejilor de cultură cu ajutorul laserului

Sistemul este practicat pe scară largă în California și are la bază pe de o parte un sistem GPS montat pe tractor respectiv un dispozitiv laser care trimite un fascicul laser la o înălțime reglabilă față de sol. Fasciculul laser copiază panta și denivelările solului distrugând vrejii înainte de recoltare sau distrugând buruienile înainte de plantarea cartofului și înainte de răsărirea acestuia.

11. Controlul buruienilor cu ajutorul insectelor

Speciile de prădători au fost introduse în Europa și împotriva buruienilor, fiind cunoscute ca eficiente 85 de specii de insecte prădătoare împotriva buruienilor (în special împotriva lui Amaranthus ssp., Convulvulus arvensis, Chenopodium album, Senecio vulgaris și Orobanche) (RIBA G., SILVY C., 1993).

12. Controlul buruienilor cu ajutorul ciupercilor

Cele mai cunoscute bioerbicide sunt: Collego pe bază de Colletotrichum gloeosporioides f. sp. aeschynomene, împotriva lui Aeschynomene virginica; BioMall, pe bază de Colletotrichum gloeosporioides f. sp. malvae, împotriva lui Malva pusilla(RIBA G., SILVY C., 1993).

13. Fenomenul alelopatic, alternativă pentru controlul buruienilor

Deși rezultatele nu sunt încă spectaculoase, cercetătorii europeni consideră deja că acest fenomen biologic și biochimic extrem de complicat și încă insuficient clarificat oferă o alternativă viabilă de control al buruienilor.

În acest sens, cercetările efectuate de KAZINSKI și colab., 2004, (citat de BERCA M.,2004) folosind extracte de Cirsium arvense și Asclepsias syriaca pentru determinarea efectului acestora asupra germinării plantelor au demonstrat că efectul alelopatic există.

O altă plantă (buruiană ruderală) care prezintă un efect inhibitor a fost Chelidonium majus, cunoscută la noi sub denumirea populară de rostopască. Extrasul de Chelidonium a inhibat atât germinația cât și creșterea rădăcinilor. (TAKACS A.P. și colab., 2004, citat de BERCA M., 2004).

Dacă se pune problema inhibării buruienilor, atunci putem afirma că germinația buruienii Solanum nigrum a fost inhibată semnificativ și la o diluție de n/10 a a extractului. Extractele în apă obținute din lăstarii de rostopască în varianta nediluată a blocat practic germinația.

b. Controlul bolilor

Țările cultivatoare de cartof au la momentul actual o mare problemă în ceea ce privește controlul manei cartofului (Phytophtora infestans), atât în agricultura bio cât și în cea convențională.

În Europa Phytophtora infestans poate proveni din sol prin cartofii rămași în sol și infestați de boală sau din tuberculii de sămânță infestați. Este o mare problemă cu samulastra care produc inoculul inițial în areale care sunt zonele de cultură importante ale cartofului, și pot fi purtate de vânt iar măsurile sanitare nu sunt destul de bune pentru pentru prevenire. Sporii din culturile timpurii, grădini și zonele unde se aruncă cartofii bolnavi sunt o sursă majoră de infecție. Pe lângă aceasta, Rhizoctonia și Streptomyces scabies (râia comună), care până acum 2-3 ani nu era o mare problemă, face ca tot mai multe loturi să fie respinse de la comercializare. Acest lucru se datorează faptului că tot mai mulți comercianți sunt interesați de aspectul comercial al mărfii.

Cele două mari probleme legate de Phytophtora infestans, sunt că atacă atât foliajul cât și tuberculii, iar forma care atacă frunzele evoluează foarte repede. În condițiile Europei provoacă pagube de 40-60% comparativ cu martorul neinfectat. Dintre măsurile preventive pentru controlul acestei boli amintim: mobilizarea solului prin lucrări mecanice; rotația culturilor; asigurarea unei bune aerări la nivelul plantelor,prin realizarea de densități de cultură adecvate; în caz de atac puternic se pot utiliza tratamente pe bază de cupru de manieră preventivă(OROIAN și colab., 2003)

Prezentarea unor noi strategii face parte din programul UE pentru îmbunătățirea cultivării cartofului „bio”, strategie axată pe eliminarea sau minimizarea efectului ciupercii Phytophtora infestans, fără a se folosi soluții pe bază de cupru.

Eliminarea cuprului și a fungicidelor bazate pe cupru din agricultura bio (Cu este un produs permis în unele țări UE). Această preocupare vine din preocuparea beneficiarilor, care spun că lor nu le convine ca aceste culturi să fie stropite, indiferent de substanță. Marii producători sunt mai puțin preocupați, ei preferă să mențină cuprul în sistemul de cultură.

Reglementările actuale prevăd folosirea a 8 kg/ha Cu. Reglementările actuale prevăd ca de la 1 ian 2006 se vor folosi doar 6 kg/ha Cu, iar în viitor va fi înlăturat de tot.

Pentru controlul manei, cel mai bun mijloc este de a avea un sistem național de obținere a soiurilor rezistente. Chiar și cel mai rezistent soi va ceda, chiar dacă are rezistență orizontală, va dura ceva timp (5-6 ani) dar va ceda, prin apariția unor tulpini de mană noi, adaptate noilor condiții de cultivare. Cea mai bună metodă de a stopa mana, este implicarea guvernului printr-o serie de programe de cercetare și obținere de noi soiuri cu gene de rezistență actualizate pentru noile tipuri de mană ( LEIFERT, 2004).

În Elveția s-au inițiat mai multe cercetări privind efectul extractelor de plante și a plantelor medicinale asupra manei cartofului și asupra putregaiului umed al cartofului (Erwinia carotovora). S-a constatat că tratamentele cu extract de Terminalia chebula aplicate în controlul manei cartofului, au avut efecte asemănătoare tratamentului realizat cu un produs pe bază de cupru, în concentrașie mică(CAO K. și colab., 2003).

Nenumărate extracte de plante găsesc aplicabilitate cu succes în medicina tradițională. Și în agricultură există un interes pentru substanțe naturale pentru controlul bolilor plantelor și a dăunătorilor. Principiile active naturale servesc adesea ca bază de pornire pentru dezvoltarea noilor mijloace sintetice de tratare a plantelor sau sunt aplicate direct în agricultura (JESPERS și De WAARD 1993, citat de KREBS și JÄGGI, 1999).

Studiile lui KREBS H. Și FORRER H-R.,(2001) care au avut în vedere folosirea plantelor medicinale în prelucrarea solului au dat rezultate interesante privind efectul acestora asupra plantelor de cartof atacate cu mană și asupra producției de cartof. Frunzele de salvie și rădăcina de Bardanae au o puternică acțiune asupra infestării cu mană. De asemenea, frunzele de Malva au dus la cea mai mică densitate de buruieni iar în preajma busuiocului și a florilor de soc s-au obținut cele mai mari recolte de cartof, proprietățile fitomedicinale ale acestor plante pot servi în agricultura ecologică mai ales ca instrument pentru reglarea florei dimprejur, a bolilor și a producțiilor economice.

c.. Combaterea dăunătorilor

Principalii dăunători ai cartofului sunt gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.), afidele (Aphis sp., Myzus sp., etc.) și viemii sârmă (Agriotes spp.).

Controlul de durată și eficient al populației afidelor în producția vegetală este important datorită abilității acestora de a se dezvolta în populații mari, în timp relativ scurt.

Sunt specii diferite de afide cele mai frecvente și cele mai periculoase fiind afida verde a piersicului, afida cartofului și afida pepenelui. Specia de afide ce atacă culturile vegetale, în special cultura solanaceelor, este afida cartofului (Macrosiphum euphorbiae) și păduchele verde al piersicului (Myzus persicae). Pe lângă faptul că acestea transmit viruși provocând degenerarea cartofului, afidele produc daune directe prin hrănirea pe plantă pentru a ingera proteinele și zahărul necesar în reproducția lor.

În condiții termice ridicate (vara) afidele sunt foarte prolifice. Acestea se reproduc prin ouă în prima generație, iar mai apoi afidele femele dau viață la progenituri vii (3 – 10/zi), vivipare, ce încep să se hrănească imediat. În decurs de o săptămână progeniturile sunt gata de reproducere.

Afidele pot avea două forme: aripate și nearipate. Pe măsură ce coloniile se măresc, afidele dezvoltă aripi pentru a emigra în zone cultivate și mai puțin populate.

Gândacul din Colorado, Leptinotarsa decemlineata Say., este considerat un adevărat flagel pentru cultura cartofului și pentru culturile de legume din grupa solanaceelor, datorită pagubelor pe care le produce, iar dacă nu se iau măsuri imediate de combatere se poate ajunge până la distrugerea culturii (OLTEAN I. și colab., 2001). Pe lângă faptul că este greu de combătut, această specie prezintă și o prolificitate foarte ridicată și multiple posibilități de răspândire.

La ora actuală, pentru combaterea acestui dăunător se utilizează în marea majoritate metode chimice. Chimioterapia pe lângă efectele benefice prezintă, însă și o multitudine de dezavantaje, justificat alarmante, fapt care face ca această metodă, cel puțin în forma ei clasică, să fie privită cu scepticism. (OLTEAN I. și colab., 2003)

Ca o alternativă la actuala metodă de combatere ar fi și stabilirea unei strategii de protecție integrată a culturilor, strategie în care să-și găsească locul și aplicarea unele extracte naturale, extracte obținute din plante care prezintă efect insecticid (OLTEAN I. și colab., 2004).

Populații necontrolate de gândac din Colorado pot defolia complet plantele de cartofi și pot produce pierderea totală a producției de tuberculi (HARE, 1990, citat de ELIZABET DANIELSON). Populațiile de gândaci din Colorado și-au dezvoltat o rezistență răspândită la toate insecticidele sintetice înregistrate (FOGASH, 1985, citat de ELIZABET DANIELSON). De aceea, se justifică nevoia unui program de management a dăunătorilor integrați ce conține controale chimice și controale culturale.

Aplicarea în complex a unor metode agrotehnice, fizice, mecanice etc., preventive, permite reducerea populațiilor gândacului din Colorado și a potențialului lor de atac. Dintre acestea mai importante sunt:

folosirea de specii prǎdǎtoare și parazite ale gǎndacului din Colorado

folosirea de bariere, prin acoperirea rândurilor de plante cu materiale de tip Netex, Insect proof, folie de polietilenǎ etc. care sǎ impiedice intrarea și atacul insectelor(Kuepper, 2003; citat de Maria Cǎlin, 2005);

mulcirea cu paie de grâu sau secarǎ reduce atacul gândacului din Colorado, creeazǎ un microclimat favorabil pentru fauna prǎdǎtoare și contribuie la creșterea recoltei de cartof (KUEPPER, 2003, citat de MARIA CĂLIN, 2005);

adunarea manualǎ pe suprafețe mai mici a adulților, larvelor și ouǎlor, zilnic sau de douǎ ori pe sǎptǎmânǎ. Pe suprafețe mai mari se vor folosi echipamente pneumatice tractate pentru aspirarea și strângerea stadiilor mobile ale dǎunǎtorului;

amplasarea de capcane portabile în culturi și distrugerea insectelor intrate;

tratarea plantelor cu macerat de gândaci de Colorado. În acest scop sute de larve și adulți se introduc într-o gǎleatǎ și se se opǎresc cu puținǎ apǎ. Tratamentele se repetǎ dupǎ ploaie (BĂLĂȘCUȚĂ N., 1993);

folosirea extractului de ardei iute are un puternic efect repelent asupra insectelor. Nu este combatibil cu utilizarea zoofagilor, albinelor și bondarilor;

tratarea plantelor cu produse cuprice împotriva manei inhibǎ nutriția insectelor;

prǎfuirea plantelor cu dolomit sau cenușǎ cernutǎ, pe ambele fețe ale frunzei reduce gradul de atac (BĂLĂȘCUȚĂ N., 1993; ).

Insecticidele de proveniență vegetală sunt o metodă de control ce oferă o alternativă la insecticidele sintetice. Utilizarea acestei metode reduce costurile managementului dăunătorilor, micșorează riscul asupra mediului și a sănătății omului, și reduce sau amână dezvoltarea rezistenței insecticidelor.

Diterpenele neo-cloredan reprezintă un grup de compuși nou ce au afectat sistemul de hrănire a gândacului din Colorado. Busuiocul a fost deasemenea testat pentru activitatea ce inhibă hrănirea. Acesta conține o serie de monoterpenoide, dintre care câteva au efect de insecticide (ca substanțe antihrănitoare).

Controlul cultural, cum este asolamentul și utilizarea barierelor fizice sunt în prezent utilizate din ce în ce mai mult. Utilizarea insecticidelor bioraționale au fost implementate în multe programe de management pentru populațile de gândac din Colorado.

Cercetările sunt bazate pe utilizarea componentelor secundare a plantelor ca și antihrănitori (inapetenți) în speranța că produsele comerciale pot fi alcătuite din extracte de plante.

Antihrănitoarele (inapetenții) sunt substanțe care gustate de insecte au ca efect încetarea temporară sau permanentă a hrănirii(PERICH M.J. și colab., 1994). Pentru ca o substanță să aibă acest efect există 3 cerințe pe care aceasta trebuie să le îndeplinească:

insecta trebuie să aleagă planta netratată în loc de cea tratată;

să moară mai degrabă de foame decât să mănânce planta tratată;

să aibă efect toxic asupra insectei care o ingerează.

Substanțele toxice acționează de îndată ce sunt ingerate de insecte, prin distrugerea celulară, biochimică și a proceselor fiziologice. Majoritatea compușilor din alte insecticide acționează prin afectarea sistemului nervos central(QUARAISHI M.S., 1977).

Aceste substanțe oferă multe avantaje tehnicilor de management, prin reducerea costurilor, prin reducerea ratelor de aplicare și frecvența folosirii substanțelor chimice. Ele scad riscul asupra mediului și asupra sănătății omului. Utilizarea acestor substanțe adaugă un stres asupra dăunătorilor ca gândacul din Colorado și pot crește susceptibilitatea la insecticide (MURRAY, 1993, citat de ELIZABET DANIELSON).

Substanțele cu efecte fizice și comportamentale întârzie dezvoltarea rezistenței datorită multiplelor căi de admisie.

Antihrănitoarele pot cauza agregarea insectelor în zonele neprotejate a plantelor unde vor apărea daune. Din cauza complexelor structurale mari a acestor substanțe sinteza compușilor pentru utilizare agricolă nu sunt economice. Acceptarea acestor substanțe este mai lentă deoarece acestea nu distrug populațiile de insecte atât de rapid ca și insecticidele actuale sintetice,de aceea ele nu se folosesc în agricultura intensivă. Cultivatorii nu realizează sau nu înțeleg valoarea diferită chimică a potențialei rezistențe și valoarea lor în protecția plantelor și pot renunța la acestea prea devreme.

Pentru combaterea viermilor sârmă (larvele gândacilor pocnitori) se folosește cu rezultate bune maceratul filtrat din turte de ricin (20g/l) sau efectuând o arătură de vară și aerisind puternic solul prin prașile, precum și evitând în asolament culturi consecutive de cereale păioase și lucernă sau trifoi urmate de cartof.

2.6. Recoltarea și depozitarea cartofului

Conducerea tehnologiei de cultivare a cartofului în acest concept presupune atingerea maturității fiziologice a plantelor, după închiderea perioadei de vegetație, de 3-4 luni specifice soiului, adică îngălbenirea naturală a frunzelor de jos în sus în ordinea îmbătrânirii lor, uscarea vrejilor (tulpinilor) și stolonilor și suberificarea peridermei de pe tubercul concomitent cu intrarea acestuia într-un repaus fiziologic natural.

Până la atingerea acestie stări ideale într-o cultură ecologică de cartof, ajunsă la maturitate de cele mai multe ori, ca urmare a unei presiuni mari de infecție cu boli spre sfârșitul perioadei de vegetație, îndeosebi cu mana cartofului, suntem obligați să întrerupem vegetația prin distrugerea vrejilor. Deși în sistemul ecologic de producție a cartofului folosim soiuri cu rezistență mărită atât pe foliaj cât și pe tuberculi, mana este favorizată de perioadele calde și umede ale verii și de sporii ciupercii aduși de vânt de pe alte sole cultivate cu cartof (MORAR G., 2004).

Întreruperea vegetației pregătește de fapt cultura pentru recoltare prin îndepărtarea masei vegetative de vreji și buruieni și uniformizarea maturizării peridermei de pe tubercul. După cosirea sau tocarea frunzelor și tulpinilor trebuie să mai așteptăm 15-20 de zile în vederea suberificării cojii, a peridermei, pentru a evita exfolierea acesteia cu ocazia operațiunilor mecanice și manuale de recoltare. Cartoful este pregătit pentru recoltare și coaja suberificată când apăsând periderma cu degetul mare spre exterior aceasta rezistă la apăsare și nu se exfoliază, nu se rănește.

Recoltarea propiu-zisă se recomandă să fie făcută numai pe vreme frumoasă și caldă, când pământul nu aderă la tuberculi și când temperatura din sol depășește 8-10˚ C la nivelul cuibului de cartof. Această temperatură face suberul mai elastic, mai rezistent la vătămări mecanice cauzate de organele active ale mașinilor de scos și de separat tuberculii de pământ. De aceea cei mai experimentați producători de cartofi încep recoltarea numai după ora 10-11 dimineața, când se încălzește solul ( îndeosebi în zilele cu brumă) și continuă în schimb, până după-amiază târziu când temperatura în sol se menține ridicată. În acest fel vor fi mai puține vătămări pe tuberculi și posibilități mai mari pentru o păstrare corespunzătore peste iarnă. Cartoful este un produs perisabil și fragil cu un conținut de 70-75% apă, caracteristici de care trebuie să se țină seama (MORAR G., 2004)..

După recoltarea propiu-zisă, care înseamnă strângerea și punerea la adăpost a producției de cartof, bunii gospodari fac o preînsilozare. Această operațiune înseamnă depozitarea provizorie a recoltei sub șoproane sau adăposturi ferite de ploaie și înghețurile timpurii, timp de 2-3 săptămâni timp în care tuberculii sunt acoperiți cu paie, rogojini sau tulpini de porumb. În acest interval de timp, bolile de putrezire și cartofii infectați cu mană în câmp se manifestă vizibil, putând fi eliminați înainte de depozitare. Tot cu ocazia preînsilozării se vindecă rănile cauzate de mașinile de scos și de separat cartofii de pământ și se începe procesul de răcire a masei de cartofi înainte de depozitare.

După perioada de preînsilozare este recomandat să se facă sortarea și calibrarea cartofilor înainte de depozitare.

Sortarea înseamnă alegerea din masa de cartofi a tuberculilior bolnavi, a bulgărilor de pământ, a pietrelor, a paielor și a altor impurități care pot constitui fie focare de infecție în timpul păstrării, fie microzone (paie, pământ) unde nu circulă aerul sau se adună rozătoarele.

Calibrarea cartofilor înseamnă separarea lor pe mărimi. La cartoful pentru consum, cei mai mari, peste 40mm se livrează pentru consum iar cei sub această dimensiune fie se rețin pentru sămânță ( între 30 și 40mm), în cazul în care categoria biologică cultivată permite înmulțirea încă un an, fie se folosesc în furajarea animalelor împreună cu cei mici sub 30 mm, situație în care în anul următor se va reînnoii toată sămânța(MORAR G., 2004).

La culturile pentru sămânță înființate și conduse pentru acest scop cu o tehnologie specială, producția de sămânță se calibrează pe două sau trei categorii: 35-45 mm fracția I-a, 45-55 mm fracția a II-a și eventual 28-35 mm și care se livrează sau se depozitează pe aceste categorii, după o prealabilă sortare.

Depozitarea cartofului în vederea unei bune păstrări se face având în vedere conținutul ridicat în apă al tuberculilor și durata mare de păstrare, uneori de 7-8 luni. În timpul păstrării cartofului, în tuberculi au loc o serie de procese fiziologice cum sunt: respirația, transpirația, încolțirea. Cu cât intensitatea acestor procese este mai redusă cu atât pierderile în masa de cartof sunt mai mici. Factorii care condiționează păstrarea sunt temperatura, umezeala aerului, compoziția acestuia, lumina și durata repausului vegetativ al soiurilor.

Temperatura optimă de păstrare a cartofilor este de 3-5˚ C la cartoful pentru consum, 2-4˚ C la cartoful pentru sămânță și 7-10˚ C la cartofii pentru prelucrarea industrializată sub formă de cips, fulgi, pommes-frittes.

Umiditatea relativă a aerului în spațiile de păstrare trebuie menținută la 85-90% și se reglează în perioada de păstrare prin ventilație mecanică sau închiderea și deschiderea geamurilor, concomitent cu aerisirea sau prin așezarea unor vase cu apă pe pardoseala unor spații mai uscate. O ventilație mai activă în prima parte a perioadei de păstrare (octombrie- noiembrie) îndeosebi noaptea asigură și o răcire corespunzătoare în masa de cartof până la temperaturile de păstrare și contribuie la evitarea formării condensului, când umezeala prezentă în masa de cartofi ne arată că aceștia nu s-au răcit suficient. Indiferent de locul de depozitare (pivnițe, beciuri, silozuri de pământ cu și fără aerisire), prezența unui termometru în masa de cartof este mai mult decât necesară, temperatura controlată de două ori pe săptămână, fiind cel mai riguros indicator al păstrării.

PARTEA A-II-A

CAPITOLUL III

OBIECTIVELE CERCETĂRILOR, MATERIALUL BIOLOGIC LUAT ÎN STUDIU ȘI METODA DE CERCETARE

3.1. Obiectivele cercetărilor

Obiectivele prezentului studiu sunt:

– influența tehnologiei de cultivare (plantarea usturoiului printre rândurile de cartof) asupra numărului de tuberculi/planta de cartof cu pulpa mov

– influența tehnologiei de cultivare (plantarea usturoiului printre rândurile de cartof) asupra masei medii a unui tubercul de cartof cu pulpa mov

– influența tehnologiei de cultivare (plantarea usturoiului printre rândurile de cartof) asupra producției de cartof cu pulpa mov.

3.2 Materialul biologic luat în studiu

Materialul biologic luat în studiu a fost reprezentat de o populație locală Albastru de Gălănești (fig.3.2.1) și un soi Blue Congo. Tuberculii de sămânță au fost achiziționați la Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru cartof și sfeclă de zahăr.

Fig.3.2.1 Soiul Albastru de gălănești (original)

Fig.3.2.2 Soiul de cartof Blue Congo (http://site.potato.ro/ro/index.php)

Soiul de usturoi folosit în experiență a fost cumpărat de la o interprindere individuală din localitatea Șintereag Județul Bistrița Năsăud, acesta se numește Ager și are portul semnincer cu frunze de culoare verde cu pruine. Bulbul are mărimea medie (25-35g), iar tunicile uscate de la exterior sunt de culoare albă și aderente, fapt ce asigură o bună păstrare peste iarnă. Soiul de usturoi Ager a fost creat la SC Mefim Agro SRL din Craiova.

.

Fig 3.2.3 Usturoi soiul AGER

(https://www.gazetadeagricultura.info/advertorial/11641-soiul-de-usturoi-romanesc-anger.html)

3.3Metoda de cercetare

Câmpul experimental a fost înființat în exploatația agricolă familială din Agrișu de Jos. Plantă premergătoare culturii de carof cu pulpa mov a fost porumbul. S-a înființat o experiență bifactorială cu următorii factori și graduări:

Factorul A soiul de cartof cu două graduări

a1 Albastru de Gălănești

a2 Blue Congo

Factorul B tehnologia de cultură

b1 tehnologia 1 (clasică, descrisă în continuare)

b2 tehnologia 2 ( prin plantarea usturoiului printre rândurile de cartof)

În toamna anului 2016 s-a executat lucrarea de curățare a terenului cu tocătorul TARUP 2,5 în agregat cu Tractor U650 (pentru tocarea resturilor vegetale).

S-a efecutat o arătură adâncă de toamnă la o adâncime de 30 cm cu plugul pp3 în agregat cu tractorul U650. Adâncimea arăturii și calitatea acesteia influențează decisiv producția prin limitarea pătrunderii sistemului radicular în adâncime și prin formarea bulgărilor mari, care creează greutăți la plantarea mecanizată, la aplicarea corectă a erbicidelor la recoltarea mecanizată a cartofului și la pierderi importante de producție prin vătămarea tuberculilor.

În data de 12 aprilie 2017 s-a executat lucrarea de pregătire a patului germinativ (fig.3.3.3) cu Tractorul U650 în agregat cu grapă rotativă de 2,5 m, la o adâncime de 20 cm. Datorită faptului că în primăvara anului 2017 au fost foarte multe precipitații, a fost necesară trecerea de 2 ori pentru a putea pregăti patul germinativ la standarde cât mai bune pentru plantarea tuberculilor de cartof. Cu toate că am executat 2 treceri în unele locuri terenul a rămas destul de bulgăros, după cum se observă și în pozele făcute în momentul pregătirii patului germinativ, cât și al plantării.

Fig.3.3.3 Pregătirea patului germinativ (original)

Plantarea (fig.3.3.4) s-a efectuat manual la o distanță de 25 cm între plante pe rând și 75 cm între rânduri, între plantele de usturoi 5 cm. S-au plantat 6 rânduri de cartofi și 6 de usturoi. La o distanță de 150m s-a plantat parcela martof (doar cartofi)

Fig.3.3.4 Plantarea cartofului (original)

Răsărirea (fig 3.3.5 și 3.3.6) a avut loc la data de 27 aprilie 2017

Fig.3.3.5 Răsărirea culturii de cartof – tehnologie 1(original)

Fig.3.3.6 Răsărirea culturii de cartof – tehnologie 2(original)

În 26.05.2017 s-a executat prima prășilă manuală. Rebilonarea sau refacerea biloanelor este prima lucrare care se efectuează după plantarea cartofului. Aceasta se efectuează diferențiat după textura solului și gradul de îmburuienare a culturii, urmărind concomitent formarea definitivă a biloanelor și combaterea buruienilor în curs de răsărire, moment în care acestea sunt cele mai sensibile. După 3 zile de la prășit a început să își facă apariția gândacul de colorado. Controlul acestui dăunător s-a realizat prin strângerea larvelor și adulților de pe plante manual urmată de arderea lor. Populația locală Albastru de Gălănești a avut o răsărire mai slabă decât soiul Blue Congo.

Fig.3.3.7. Aspete din camp (original)

În 15.09.2017 s-a realizat distrugerea și strângerea vrejilor pentru a pregăti lucrarea de recoltare. Distrugerea vrejilor are scopul creerii unor condiții tehnice pentru desfășurarea în ritm continuu a operațiunilor de recoltare propriu-zisă și se efectuează cu 2 – 3 săptămâni înainte de recoltare în vederea suberificării peridermei.

În 29.09.2017 s-a efectuat recoltarea manuală a cartofilor.

Calculele și interpretarea rezultatelor au fost efectuate după metode statistice consacrate cum sunt analiza varianței. Pentru semnificația diferențelor s-au utilizat testul „t” cu calculul diferențelor limită pentru pragurile de semnificație 5, 1 și 0,1% precum și testul comparațiilor multiple Duncan în care fiecare variantă poate fi considerată martor pentru toate celelalte (program ANOVA).

CAPITOLUL IV CONDIȚIILE PEDOCLIMATICE DE LA AGRIȘU DE JOS,

JUDEȚUL BISTRIȚA-NĂSĂUD

4.1 Condițiile de sol de la Agrișu de Jos, județul Bistrița-Năsăud

Intensitatea mare de respirație a părților subterane ca și forța redusă de expansiune a tuberculilor la creștere fac din cartof o plantă specifică solurilor cu grad mare de afânare. Textura solului și gradul de afânare joacă un rol important atât pentru respirație cât și pentru creșterea tuberculilor în volum. Cartoful este foarte pretențios pentru însușirile fizico-chimice ale solului. Necesită soluri ușoare, structurate, bine aerate, permeabile, profunde, bogate în elemente nutritive și cu capacitate bună de reținere a apei.

Din punct de vedere al texturii, cele mai potrivite soluri pentru cartof sunt cele nisipo-lutoase, luto-nisipoase și lutoase. După diferiți autori (Berindei, 1977; Bârnaure, 1980) dacă se ia ca martor producția de pe solurile nisipo-lutoase, pe solurile luto-nisipoase se realizează o producție de numai 80 – 85% (din nivelele primelor), iar pe cele lutoase plafonul recoltelor scade la 70 – 75%. Cu cât regimul pluviometric este mai bogat și temperaturile mai scăzute, cu atât cresc pretențiile ca solul să fie mai ușor pentru a se putea zvânta și încălzi mai repede. În aceste condiții chiar și pe solurile nisipoase, sărace se pot obține recolte mari, dacă sunt bine fertilizate. Pe măsură ce regimul pluviometric scade și temperaturile cresc, solurile nisipoase devin mai puțin favorabile, deoarece se încălzesc prea mult și limitează creșterea tuberculilor. În asemenea situații devin mult mai potrivite solurile lutoase sau chiar cele luto-argiloas. Sunt foarte potrivite pentru cartof aluviosolurile, histosolurile bine desecate ca și luvosolurile ușoare.Aluviosolurile asigură o independență relativă față de aprovizionarea cu apă, asigurând cele mai economice condiții pentru cultura cartofului. Producții bune se pot obține și pe solurile de tip eutricambosol sau pe cele de tip preluvosol, cu textură luto-argiloasă, bine lucrate și fertilizate; acestea cer însă lucrări mai multe și mai energice. Cartoful necesită soluri bine structurate, fără tendință de compactare, cu agregate hidrostabile pe întregul profil Principalul inconvenient al solurilor mai grele este conținutul lor ridicat în argilă. Maxim (1972), pe baza a numeroase cercetări, ajunge la concluzia că limita superioară a conținutului de argilă în sol, de la care producția începe să scadă este de 24%. Dintre componentele texturii solului, argila este factorul determinant al procesului de tasare cu implicații majore în creșterea tuberculilor și în pretabilitatea mecanizării lucrărilor de recoltare. Și solurile pietroase sunt neadecvate pentru cultura cartofului întrucât îngreunează recoltarea și datorită pietrelor se produc vătămări la tuberculi în timpul recoltării.

Referitor la cerințele cartofului față de reacția solului rezultatele din literatura de specialitate consideră pH optim pentru cartof într-un domeniu larg (4,5 – 7,5), fără influență semnificativă asupra producției de tuberculi.

Solurile pe raza si din apropiere orașului Beclean sunt în mare parte podzoluri, excepție făcând lunca Someșului unde avem soluri aluvionare, și în partea sudica unde găsim soluri „brun roșcat de pădure”

4.2 Regimul termic de la Agrișu de Jos, județul Bistrița-Năsăud

Temperatura este unul din elementele climatice cu influență hotărâtoare asupra creșterii plantelor, producției și calității cartofului.

Pornirea mugurilor în vegetație are loc după unii autori la 5oC (Berindei, 1977), după alții între 6o și 7o (Bârnaure, 1979) sau chiar la 8oC (Brouwer și colab., 1976; Geisler, 1980). Temperatura optimă de încolțire în condiții de aerație suficientă este de 15o – 16oC, iar maxima de 31oC (Brouwer și colab., 1976).

Temperatura minimă de creștere a vrejilor este de circa 7oC, optima de 19 – 21oC, iar maxima de 42oC.

Există o temperatură optimă de creștere a frunzelor, diferită de cea a tulpinii. Maximum de creștere a frunzelor s-a situat între 12 și 14oC și în consecință frunzele și tulpinile nu cresc simultan, cu același ritm la aceeași temperatură; prin temperatura optimă de creștere frunzele devansează tulpinile.

Înflorirea este, de asemenea, influențată de temperatură. Dacă bobocii florali se pot forma la 12oC, înflorirea abundentă are loc numai la 18oC. Formarea unei flori funcționale, fructificarea și obținerea de sămânță propriu-zisă necesită o temperatură medie zilnică de 15 – 20oC, o umiditate suficientă, în sol și o umiditate relativă a aerului ridicată.

Creșterea maximă a tuberculilor are loc la temperaturi intermediare (17 – 20o) datorită unei costelații de factori, ca: influența luminii, gradul de aprovizionare cu apă a solului, rata de creștere a frunzelor și tulpinilor, distribuția asimilatelor, durata de activitate a foliajului etc. Temperatura optimă pentru creșterea tuberculilor este de 16 – 17oC , minima fiind de 2oC, iar maxima de 29oC. Un rol deosebit de important în creșterea tuberculilor îl au oscilațiile diurne ale temperaturii. Temperaturile ridicate ale nopții conduc la scăderea producției mai mult decât temperaturile ridicate ale zilei. Acest efect de autoconsum al plantelor de cartof la temperaturi ridicate în cursul nopții se datorează tipului de fotosinteză C3 la care aparține planta de cartof, grupă de plante la care fotorespirația este foarte intensă, ajungând până la un consum de 20 – 50 din randamentul fotosintetic. Fotorespirația intensă din timpul zilei asociată cu respirația la fel de mare din timpul nopții, datorată temperaturilor ridicate contribuie la o reducere importanță a productivității plantelor de tip fotosintetic C3.

Tuberculii reacționează după circa 3 zile la modificările meteorologice. Optimul creșterii se manifestă între 17oC și 22 umiditate în sol pe soluri semigrele și 10 ore insolație pe zi.

Suma gradelor de temperatură necesară pe întreaga perioadă de vegetație a cartofului este cuprinsă între 1.500 și 3.000oC după Bretigniere, citat de Berindei (1977), iar Velican (1965) restrânge intervalul la 1.700 – 2.700oC distribuite pe fenofaze astfel: 395 – 415o între plantare și răsărire, 480 – 680o în perioada răsărire-înflorire și 825 – 1.605o în fenofaza înflorire-maturizare.

Pe perioada de vegetație a cartofului temperature medie a fost de 16,850C. Luna cea mai călduroasă a fost luna iulie cu o temperature medie de 21,70C (table 4.2.1).

Tabel 4.2.1

Regimul termic pe perioada de vegetație a cartofului, la Agrișu de Jos, județul Bistrița-Năsăud (2017)

4.3 Regimul pluviometric de la Agrișu de Jos, județul Bistrița-Năsăud

Cartoful face parte dintre plantele cu cerințe mari față de umiditate, deși coeficientul de transpirație este mai scăzut decât la cereale. După Alpatiev (1954), coeficientul de transpirație este cuprins între 167 și 659, iar după Lorch (1958) acesta variază între 333 și 534 pe solurile argiloase și între 523 și 614 pe cele nisipoase. Novikov (1947), citat de Velican (1965) stabilește acest coeficient între 242 și 265.

Se consideră că pentru o recoltă bună de tuberculi trebuie să cadă în lunile de vară, în zonele favorabile culturii cartofului cel puțin 250 mm de apă. Velican (1965) stabilește pentru perioada de vegetație a cartofului un total de 250 – 400 mm apă din precipitații. Lonch (1958) diferențiază nivelul precipitațiilor în funcție de sol și consideră că pe solurile nisipoase în lunile iunie-iulie-august sunt necesare 350 mm, iar pe cele argiloase 280 mm precipitații.

Regimul pluviometric din luna iunie influențează în primul rând producția soiurilor timpurii, cel din iulie a soiurilor semitimpurii și semitârzii, iar cel din luna august a soiurilor semitârzii și târzii. Soiurile târzii profită chiar și de ploile din septembrie.

Pe perioada de vegetația a cartofului suma precipitațiilor a fost de 364,6. Cea mai mare cantitate de precipitații a căzut în luna mai (75,7 mm)

Tabel 4.3.1

Regimul termic de la Agrișu de Jos, județul Bistrița-Năsăud (2017)

PARTEA A-III-A

CAPITOLUL V

REZULTATE OBȚINUTE

5.1 Analiza SWOT a culturii de cartof cu pulpa mov

Tabel 5.1

Analiza SWOT a culturii de cartof cu pulpa mov se prezintă după cum urmează:

5.2 Rezultate obținute privind numărul mediu de tuberculi/plantă

Numǎrul de tuberculi formați pe plantă este determinat de soi, mǎrimea tuberculului plantat, densitatea de plantare, numǎrul de tulpini principale, aranjamentul spațial al cuibului, perioada de creștere, cât și de condițiile pedoclimatice și fitotehnice (Ianosi S., 2002).

În urma studiului efectuat la Agrișu de Jos, comuna Șieu Odorhei s-a constat că plantarea usturoiului printre rândurile de cartof cu pulpa albastră influențează numărul mediu de tuberculi pe plantă. La cartoful Albastru de Gălănești diferențele în ceea ce privește numărul mediu de tuberculi/plantă sunt mici și nu sunt asigurate statistic nici prin analiza varianței și nici prin testul Duncan. La soiul de cartof Blue Congo diferențele de nmăr de tuberculi pe plantă sunt semnificative (tabel 4.1).

Tabel 5. 1

Influența tehnologiei de cultivare în interacțiune cu soiul asupra numărul mediu de tuberculi/plantă (Agrișu de Jos, 2017)

5.3.Rezultate obținute privind masa medie a unui tubercul

Masa medie a unui tbercul este influențată de plantarea usturoiului printre rândurile de cartof la ambele soiuri luate în studiu. La cele două soiuri luate în studiu masa medie a unui tubercul a crescut cu 33%. Prin plantarea usturoiului printre rândurile de cartof la ambele soiuri luate în studiu se obțin diferențe foarte semnificative în ceea ce privește masa medie a unui tubercul (tabel 4.2).

Tabel 5.2

Influența tehnologiei de cultivare în interacțiune cu soiul asupra masei medii a unui tubercul (Agrișu de Jos, 2017)

5.4. Rezultate obținute privind producția totală

În condițiile pedoclimatice de la Agrișu de Jos, amplasarea usturoiului printre rândurile de cartof mov influențează producția. La ambele soiuri se constată diferențe de producție, acestea crescând cu 48% prin amplasarea usturoiului in vecinătatea plantelor de cartof la Albastru de Gălănești și cu peste 50% la Blue Congo. La cartoful Albastru de Gălănești diferențele de producție sunt mici si neasigurate statistic nici prin analiza varianței și nici prin testul Duncan. În cazul soiului Blue Congo prin plantarea usturoiului printre rândurile de cartof se constată diferențe de producție foarte semnificative (tabel 5.3.)

Interpretând rezultatele obținute prin testul Duncan se constată diferențe semnificative de producție între cele două tehnologii aplicate la soiul Blue Congo (table 5.3).

Tabel 5. 3

Influența tehnologiei de cultivare în interacțiune cu soiul asupra producției totale (Agrișu de Jos, 2017)

CAPITOLUL VI

EFIECIENȚA ECONOMICĂ A CULTURII DE CARTOF MOV

Ca formă concretă de manifestare a principiului raționalității în viața economică, eficiența economică reprezintă un criteriu fundamental în opțiunile privind proporțiile și ritmurile de dezvoltare ale economiei naționale pe ansamblu, ale ramurilor și subramurilor, în general în opțiunile de politică economică.

La nivelul fiecărui agent economic, eficiența economică exprimă necesitatea ca factorii de producție existenți să fie folosiți în condiții de raționalitate economică, ceea ce înseamnă că pe ansamblul economiei se asigură satisfacerea unor nevoi nelimitate cu resurse tot mai limitate.

Categoria ‘"eficiența economică" ilustrează efectul util (rezultatul) obținut în raport cu cheltuielile de resurse (efortul) efectuate într-o anumită perioadă.

Evaluarea eficienței economice presupune cunoașterea celor două elemente: efort și efect economic, în fiecare “moment" al producției materiale.

Sistemul de indicatori folosit în aprecierea eficienței economice a activității din agricultură sunt indicatori ce reflectă efortul economic depus pentru obținerea rezultatelor, efectul (rezultatul) activității și indicatori care exprimă eficiența economică propriu-zisă.

Dintre indicatori ce reflectă efortul economic au fost luați în considerare:

suprafața de teren agricol – unitatea de producție la care s-au raportat indicatorii, (aceasta fiind de 1 ha);

cheltuielile totale de producție – din fișele tehnologice elaborate în patru finanțe de cultură pentru cele trei soiuri, au fost extrase toate cheltuielile efectuate pe parcursul unui ciclu de producție. În cazul indicatorilor ce reflectă efectul economic s-au luat în considerare:

producția realizată la hectar – a fost luată în considerare producția obținută în anul 2017.

producția comercială -producția ce urmează a fi valorificată,

valoarea producției comerciale (cifra de afaceri) – a fost stabilită pe baza producției comerciale și prețului mediu de vânzare;

V = Qt * Pv, unde:

V— valoarea producției comerciale;

Pv – prețul de vânzare pe kilogram;

Qt – producția comercială de cartof;

Indicatori ce reflectă eficiența economică propriu-zisă, ce au fost calculați sunt:

costul de producție – este unul din indicatorii ce caracterizează activitatea economică a unităților agricole. în condițiile în care în întreaga economie națională, deci și: în agricultură, resursele sunt limitate, o cale însemnată de creștere a eficienței economice este reducerea costurilor, a cheltuielilor încorporate în fiecare produs.

Costul unitar de producție reprezintă expresia bănească a tuturor consumurilor de muncă vie și materializată efectuate de întreprindere pe unitatea de produs (pe kilogram de cartofi). Se stabilește raportând cheltuielile totale de producție la producția totală de cartofi obținută, și anume:

Cp=∑Ch/Qt, unde;

Cp – costul de producție al unui kilogram de cartofi;

Ch – cheltuielile totale de producție;

Qt – producția totală de cartofi.

profitul unitar – cunoscând prețul cu care ar fi putut fi valorificat un kilogram de cartofi, profitul unitar s-a calculat ca diferență între prețul de vânzare și costul de producție;

pu = pv – Cp

profitul brut total – s-a calculat ca diferență între valoarea producției marfă și cheltuielile totale de producție;

rata profitului – s-a stabilit ca raport procentual între profitul unitar și costul de producție, și reflectă profitul obținut la 100 de lei cheltuiți;

r=(Pv-Cp)*100/Cp, unde:

r – rata profitului;

cheltuielile în echivalent produs – s-au stabilit raportând chetuielile de producție la prețul de vânzare a unui kilogram de cartofi; acest indicator reflectând producția ce trebuie vândută astfel încât cheltuielile efectuate pentru obținerea acesteia să recuperate.

În aprecierea generală a eficienței activității economice este de mare utilitate categoria “rentabilitate” (profitabilitate) definită prin capacitatea agenților economici de produce profit. Mărimea profitului reprezintă expresia absolută a rentabilității. în valori relative ea se exprimă prin rata rentabilității.

Calculul eficienței economice s-a efectuat folosind producțiile de cartof obținute la cele două soiuri în cadrul celor două tehnologii aplicate.

In tabelul 6.1 sunt prezentați indicatorii eficienței economice.La soiul Albastru de Gălănești prin plantarea usturoiul printre rândurile de cartof costul de producție a fost de 1,58 lei mai mic decat prin aplicarea tehnologiei 1datorită faptului ca producția obținută pe hectar a fost mai mare, acesta asigurând o rată a profitului de 279%, adică la 100 lei cheltuiti se obține un profit de 279 lei (table 6.1). La soiul Blue Congo costul de producție a fost mai mare in cadrul tehnologie cu 0,17 lei/kg. Rata profitabilității la soiul Blue Congo în cadrul tehnologiei 2 a fost de 180,4%, adică la 100 lei cheltuiti se obține un profit de 180,4 lei (table 6.1).

Tabel 6.1

Indicatorii eficienței economice

CONCLUZII

Agricultura ecologică (organică, biologică) a apărut în urma impactului negativ a agriculturii intensive asupra mediului.

Agricultura ecologică are o mare contribuție la dezvoltarea economică de durată și joacă un rol important în îmbunătățirea condiției mediului, prezervarea solului, îmbunătățirea calității apelor, biodiversitatea și protejarea naturii.

În sistemul de agricultură ecologică, cultura cartofului se practică îndeosebi în ferme mixte cu profil vegetal și animal, ferme care corespund cel mai bine din punct de vedere organizatoric, unde se îmbină în mod armonios structura culturilor furajere cu cerealele și plantele tehnice

Suprafețele cultivate în România cu cartof în sistemul de agricultură organică sunt într-o creștere susținută, evolutiva pană în anul 2011, ulterior acestea au scăzut simțitor.

Cele mai mari suprafețe cultivate cu cartof în sistemul de agricultură organică s-au înregistrat în județele Bistrița Năsăud (88,91 ha) și Maramureș (77,68 ha)

Cererea din ce în ce mai mare de produse ecologice determină abordarea unor teme continui de cercetare în domeniu prin crearea de soiuri de cartof rezistente la principalele boli (mană, alternarioză și viroze cu perioada de vegetație mai scurtă care să scape de atacul de mană cu tehnologii adaptate sistemului de producție ecologică (plantare timpurie, densitați mai reduse pentru aerarea culturii, tratamente fitosanitare cu produse pe baza de cupru, asigurarea protectiei dăunatoriilor prin asolament si a masurilor ecologice cunoscute (capcane fizice cu feromoni de prădători naturali etc).

Agricultura ecologică presupune mai multe componente obligatorii în tehnologia de cultivare a cartofului: conversia solului, fertilizarea de bază numai cu îngrășăminte organica, controlul buruienilor, bolilor și dăunătorilor în sistem integrat în care primează metodele mecanice, fizice și biologice, fără utilizarea substanțelor chimice de sinteză.

Condițiile pedoclimatice (sol, temperature și precipitații) de la Agrișu de jos, județul Bistrița Năsăud sunt favorabile cultivării cartofului.

Numărul de tuberculi formați pe planta de cartof este un caracter genetic mai puțin influențat de Plantarea ustoroiului printe rândurile de cartof.

Se pare că plantarea usturoiului printre rândurile de cartof influențează masa medie a unui tubercul, aceasta crescând cu peste 30%.

Plantarea usturoiului printre rândurile de cartof cu pulpa mov influențează producția la ambele soiuri cultivate, însă se pare ca soiul Blue Congo răspunde cu sporuri de producție mai mari comparative cu soiul Albastru de Gălănești.

Din punct de vedere economic cultivarea usturoiului printre rândurile de cartof în condițiile pedoclimatice de la Beclean este justificată, asigurându-se o rată a profitabilității de peste 180%.

BIBLIOGRAFIE

1. BALASCUTA N., 1993, Protectia plantelor de grădină cu deosebire prin mijloace natural, Ed. Tipocart, Brașov

2. CATELLY T.,1969, Producerea și înmulțirea cartofului pentru sămânță, Ed. Agro-Silvică , București,

3. DONESCU V. DANA BOBIT, DANIELA DONESCU, 2004, Preventing potato sprouting during storage using essential oils extracted from medicinal and aromatic plants, Buletin USAMV, sectia Agricultură

4. DRAICA C., 2004, . Modernizarea tehnologiei de producere a cartofului pentru sămânță, Editura Phoenix.

5. IANOSI, I.S., 2002, Cultura cartofului pentru consum, Editura Phoenix

6. MORAR G. 2004, Recoltarea și păstrarea cartofului produs în sistemul ecologic de productie Revista Biotera nr. 4

7. MORAR G. CAMELIA SIRBU, C. TOPAN, 2005, Program integrat de control al buruienilor, bolilor si dauntorilor la cultura cartofului, Rev. Protectia Plantelor, XV / S8

8. OLTEAN I. MONICA PORCA, I. GHIZDAVU, 2004, Entomologie generala, Editura Digital Data Cluj, 346-364 145

9. OLTEAN L, MARIA MONICA PORCA, 2003, Research related to the chemical fight of the Colorado . Leptinotarsa decemlienata Say, Jurnalul Central European Agricultura, Croația, ISSN 1332-9049, vol. 4, numărul 3

10. OLTEAN LI. T. PERJU, ASEA TIMUS, 2001,Insecte fitofage dăunătoare ale plantelor cultivate, Editura Poliam Cluj-Napoca

11. OROIAN I, A. FITIU, V. FLORIAN, CARMEN PUIA, ADELINA DUMITRAS, G 5 ROIBAN, LAURA PAULETTE, 2003, Controlul patogenilor plantelor în agricultura ecologică, Editura RISOPRINT. Cluj-Napoca

12. PERICH M.J., C. WELLS, W. BERTSCH, K.E. TREDWAY, 1994, Toxicity of extracts from three Tagetes against adults and larvae of yellow fever mosquito and Anopheles stephensi (Diptera: Culicidae). J. Med. Entomol. 31:833-837.

13. PERJU T., MATILDA LÁCATUSU, C. PISICA, I. ANDRIESCU, GH. MUSTATA, 1988, Entomofagii și utilizarea lor în protecția integrată a ecosistemelor agricole, Editura Ceres București

14. RIBA G., SILVY C. 1993, La lutte biologique et les biopesticides. Phytoma-Def. Veg.,

15. RUSU T. I ALBERT. A. BODIS, 2007. Ecotehnica culturilor de cimp, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

16. RUSU T. I. ALBERT, A. BODIS, 2005, Metode și tehnici de producție în agricultură, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

17. STOIAN L … Ghid practic pentru cultura biologică a legumelor, Editura Tipoactiv, Bacău

18. TONCEA 1., 2002, Ghid practic de agricultură ecologică: tehnologii ecologice de cultivare a a terenurilor Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca

19. TONCEA 1I., R. STOIANOV, 2002, Metoda ecologică a protecției plantelor, Editura Științelor Agricole București

20. TONCEA I. 1999, Agricultura ecologică în contextul agriculturii durabile. Simpozion 12 ASAS..Agricultura Durabilà-Performantà "

21. TONCEA L. 1997. A mathematical prototype of sustainaible agriculture, Karcag-Ungaria

22. VELICAN V, 1965 Plante producatoare de tuberculi și rădacini.Fitotehnie, vol 2, Editura Agro-Silvică, București.

***http://www.madr.ro/agricultura-ecologica/dinamica-operatorilor-si-a-suprafetelor-in-agricultura-ecologica.html

***https://agroteca.ro/caras-severin-tulcea-si-timis-judetele-cu-cele-mai-mari-suprafete-cultivate-ecologic/

*** wwwfible.org

***http://www.potato2008.org/en/potato/factsheets.html

***https://www.gazetadeagricultura.info/advertorial/11641-soiul-de-usturoi-romanesc-anger.html