Tranziția tinerilor din sistemul de protecție la viața independentă Coord. științific: Prof. univ. dr. Maria Roth Doctorand Ioana Boldiș 2018… [309551]

[anonimizat]. științific:

Prof. univ. dr. Maria Roth

Doctorand: [anonimizat]

2018

Abstract

În cadrul acestei lucrări urmărim procesul de tranziție al tinerilor din sistemul de protecție spre viața adultă independentă. Datele aduse de această lucrare pot facilita înțelegerea acestui proces și generarea de posibile soluții.

[anonimizat] a [anonimizat]. Ne-[anonimizat], tendința este de a [anonimizat].

[anonimizat] a asistenților maternali.

Argumentul de bază este înțelegerea în profunzime a procesului de pregătire a [anonimizat] (in loco parentis), [anonimizat].

[anonimizat], programele și strategiile în acest domeniu fiind încă în dezvoltare. [anonimizat], cuprinse în studii longitudinale.

[anonimizat], care sunt punctele tari și care sunt domeniile de vulnerabilitate ale strategiilor care se aplică. Altminteri, [anonimizat], fiind dificil să dezvoltăm programe sustenabile pe termen lung.

Lista de publicații sau participări la conferințe relevante pentru tema de cercetare. [anonimizat].

Publicații:

(2014) Youth Transition From Care to Independent Adulthood: a Social Problem?

[anonimizat], 4/2014, 1-19

(2014) Reunification of the children from foster care with the biological families

A short investigation regarding Romanian biological parents’ [anonimizat], [anonimizat]. 1/2014, pp. 79-89

(2013) Improving Foster Care. Strategies, Barriers and Challenges

Today's children are tomorrow's parents. An Interdisciplinary Journal. Social Work and Child Welfare Vol. 36/December, 2013, pp.55 – 66

(2013) Asistența maternală pentru tratament – o [anonimizat] a [anonimizat], Academia Română — [anonimizat], Institutul de Istorie „George Barițiu”

Participări la conferințe:

(2016) [anonimizat]a națională PEER – Proiecte ale copiilor și tinerilor: exprimare, participare la decizii și acțiune socială, Octombrie, 2016

(2015) Tinerii care părăsesc sistemul de protecție – identitate și apartenență

prof. univ. dr. Maria Roth, Ioana Boldiș

Interdisciplinary Doctoral Conference (IIDC 2015)

Septembrie, 2015

(2014) Percepția tinerilor din sistemul de protecție asupra tranziției spre viața independentă.

prof. univ. dr. Maria Roth, Ioana Boldiș

Conferința Siguranța copiilor înainte de toate. Protecția împotriva violenței, Cluj-Napoca, Decembrie 2014

(2014) Youth’s Transition from Child Protection System to the Independent Life. Educational and Professional Interests

Conferința științifică studențească Cercetare și Intervenție Psiho-Socială în Societatea Contemporană Cluj-Napoca, Mai 2014

Cuprins

CAPITOLUL 1

Introducere în problematica tranziției tinerilor către viața de adult

O societate dezvoltată depinde de funcționarea și independența adulților emergenți. Inabilitatea tinerilor de a realiza cu succes tranziția spre vârsta adultă plasează familiile și comunitatea într-o situație dezavantajată – sub constrângerea de a-i susține în continuare pe acești tineri. Din acest motiv este important să cunoaștem barierele dar și factorii de succes în pregătirea tinerilor din sistem de protecție pentru viața independentă – putând astfel maximiza dezvoltarea noii generații de adulți care au beneficiat anterior de o măsură de protecție specială (Copeland, 2010; Furstenberg et al., 2004).

Pornind de la aceste premise, în lucrarea de față urmărim să înțelegem factorii care influențează procesul tranziției tinerilor din asistență maternală către o viață independentă și să identificăm ce oferă sistemul de protecție (asistența maternală în particular) pentru acest grup de tineri – strategiile, mijloacele, pregătirea efectivă a tinerilor care urmează să părăsească sistemul de protecție.

Cercetările privind tinerii din asistență maternală arată că populația din această categorie întâmpină un număr semnificativ de provocări în cursul tranziției spre vârsta adultă. Pentru a atenua aceste dificultăți, au fost dezvoltate diverse strategii de pregătire pentru viața independentă, atât intra cât și inter-sistemice, în care se investesc anual resurse financiare consistente. Cu toate acestea, chiar și în statele dezvoltate, care au o experiență mult mai extinsă și durabilă cu programul de asistență maternală, există relativ puține cercetări cu privire la programele și serviciile de pregătire pentru viața independentă și la efectele acestora pe termen lung, unul dintre motive fiind probabil și constrângerile metodologice, care afectează posibilitatea de generalizare a datelor (Collins, 2001; Montgomery et al., 2006; Naccarato & DeLorenzo, 2008; în Mares, 2010).

Tinerii din sistem de protecție reprezintă un grup vulnerabil, expus deseori prejudecăților și marginalizării sociale. Acest fapt îi determină să nu aibă încredere în ceilalți și să refuze inițiativele, soluțiile sau sprijinul care li se oferă.

În multe situații când li s-a spus că se va face ceva în interesul lor, de fapt au fost constrânși să facă ceva neplăcut (e.g. să trăiască departe de familia naturală; să părăsească familia asistentului maternal și să se mute în altă familie sau într-o unitate rezidențială). Acesta este unul din motivele pentru care ei refuză în anumite situații să colaboreze atunci când li se spune că “se va face ceva pentru ei sau în interesul lor”. De aceea, în loc de “a face lucruri pentru ei”, e important să facem lucruri “împreună cu ei”, să colaborăm cu ei pentru a găsi soluțiile optime privind viitorul lor împreună. Pentru aceasta este necesar însă să culegem date atât direct de la tineri cât și de la adulții în îngrijirea cărora se află (asistenții maternali) pentru a avea o perspectivă mai clară și de profunzime asupra bunăstării lor în contextul serviciilor sociale care li se oferă.

Există o preocupare susținută, în ultimii ani, pentru acești tineri, atât la nivel micro – în cadrul sistemelor de protecție județene, cât și la nivel macro – guvernamental și nonguvernamental (ex. prin mecanisme legislative). Este necesar însă ca, preocuparea din partea diverselor organizații sau sisteme să fie dublată de participarea acestor tineri. E esențial ca ei să devină parte din acest proces, să simtă că atât actorii implicați, cât și deciziile sau inițiativele subiacente sunt parte din procesul lor, că ei sunt la fel de importanți ca și cei care propun sau iau decizii pentru ei. Altminteri, riscăm să perpetuăm excluderea lor atunci când luăm decizii care le vor influența viitorul sau rezistența lor față de sprijinul sau alternativele de care pot beneficia.

Datele colectate cu privire la acești tineri (ca și utilizatori afectați de deciziile sistemului de stat și privat) pot facilita înțelegerea felului în care vor fi afectați de aceste decizii și măsura în care vor accepta soluțiile care li se propun/oferă (Brennan, 2009). Aceste date pot conduce la o abordare comprehensivă a rolurilor, responsabilităților sau atitudinilor pe care ei le pot dezvolta după părăsirea sistemului de protecție.

Pe de altă parte, e important să înțelegem perspectiva specialiștilor care lucrează cu acești tineri, deoarece natura relației și inițiativele acestora pot avea o influență semnificativă asupra adaptării tinerilor la cerințele vieții independente.

În această lucrare am urmărit pregătirea tinerilor din asistență maternală pentru viața independentă, demers fundamentat pe respectarea unor repere sociologice importante surprinse de Holland et al. (2008) cu privire la copiii și tinerii din sistem de protecție:

Copiii și tinerii trebuie văzuți ca și agenți activi în dezvoltarea și determinarea propriei vieți sociale, a vieții celor din jurul lor și societății în care trăiesc. Ei ar trebui abordați în cadrul cercetărilor ca și unitate de analiză primară – surprinzând natura și calitatea familiilor și mediilor sociale în care acești copii se află, sentimentul lor de apartenență și contribuția la societate, alături de expectanțele și aspirațiile lor pentru viitor.

Mare parte din ceea ce știm despre tinerii din asistență maternală este din ceea ce relatează sistemul de protecție despre acest subiect. De aceea, am încercat să surprindem pregătirea tinerilor pentru viața independentă construind această lucrare primordial pe baza perspectivei tinerilor coroborată cu cea a asistenților maternali în îngrijirea cărora se află.

Copilăria și tinerețea sunt un constructe sociale, de aceea e important să avem în vedere relativitatea normelor și expectanțelor societale cu privire la copiii și tinerii din asistență maternală care afectează puternic maniera în care societatea răspunde la nevoile acestora și modalitatea în care identitatea lor va fi conturată.

Psihologia developmentală și teoriile socializării timpurii abordau copilăria și adolescența în principal ca pe o perioadă de pregătire pentru viața adultă – raportându-se la copii mai degrabă prin prisma a ceea ce vor deveni – nu ca și indivizi sociali cu drepturi adecvate (Walkerdine, 2004). În acest sens, în acord cu științele sociale contemporane, am încercat să surprindem experiențele prezente alte tinerilor și relația complexă între trecutul, prezentul și viitorul lor – adică atât caracteristicile prezente cât și dezvoltarea identitară cu referire la rolurile viitoare (Lee, 2001; Prout, 2005).

Abordările sociologice care explorează identitatea socială, relațiile și cultura – în particular perspectivele post-structuraliste – sugerează că identitatea individuală sau colectivă trebuie abordate flexibil, ca un proces developmental continuu, dincolo de categorii teoretice rigide (e.g. în loc de a încerca să definim constructul de „familie” e mai important să vedem ce face această familie și ce practici îi determină pe indivizi să simtă că aparțin acesteia). Abordarea rolului sistemului de protecție (ca părinte corporatist) în procesul de pregătire a tinerilor din asistență maternală pentru viața independentă s-a făcut pe baza acestui principiu.

Datele obținute în această lucrare pot fi un punct de plecare pentru identificarea unor soluții pragmatice pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecție. Cunoașterea și aprofundarea acestor aspecte îi pot ajuta pe specialiști și instituțiile aferente să își ajusteze intervențiile, așteptările și cerințele în cadrul acestui proces (de pregătire pentru viața independentă și de inserție socio-profesională a tinerilor proveniți din sistem de protecție). Aceste date pot fi utile și în monitorizarea soluțiilor post-implementare (în procesul de colectare a datelor pentru a determina cât de bine au fost implementate soluțiile în comparație cu rezultatele așteptate – Brennan, 2009).

Problema studiată

În ultimii ani se remarcă un interes crescut pentru studiile privind tranziția tinerilor către viața adultă în general și cea a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție în special. Deși scopul măsurilor de protecție specială este de a găsi o măsură permanentă pentru copii, cum ar fi reintegrarea în familia naturală sau adopția, pentru un procent semnificativ dintre ei, aceste alternative nu sunt posibile, motiv pentru care rămân în sistemul de protecție pe termen lung. La atingerea vârstei majoratului și/sau finalizarea studiilor, tinerii provenind din această categorie sunt puși în situația de a părăsi sistemul de protecție și de a-și începe viața independentă mult mai devreme decât covârstnicii din familiile naturale. De la tinerii din sistem de protecție se așteaptă să înceapă mai devreme călătoria spre vârsta adultă și să își asume mai timpuriu rolurile sociale subiacente acesteia. Pentru mulți tineri în această situație, părăsirea sistemului reprezintă încheierea unei etape. Din punct de vedere legal ei nu mai au posibilitatea de a reveni la măsura de protecție în cazul în care întâmpină dificultăți de adaptare la cerințele vieții independente.

Tranziția spre viața independentă necesită strategii complexe de adaptare, incluzând multiple subtranziții într-un timp relativ scurt: spre exemplu, tinerii părăsesc familia asistentului maternal, casa în care au crescut și încep să locuiască singuri (uneori alături de persoane noi sau într-o nouă localitate); părăsesc educația și trebuie să intre pe piața muncii, intră în relații romantice, își întemeiază o familie etc. Pe scurt, tranziția lor spre viața adultă este accelerată și comprimată în același timp, în cele mai multe cazuri neavând oportunitatea psihologică de a reflecta și de a gestiona provocările care apar în aceeași manieră ca și tinerii din populația generală (Coleman & Hendry, 1999; Dixon & Stein, 2005; Lister, 1998; Stein, 2005; în Stein, 2006).

Principalele bariere pe care le întâmpină la părăsirea sistemului de protecție sunt: dificultatea găsirii unui loc de muncă, a unei locuințe, accesul scăzut la servicii de sănătate, lipsa sprijinului din partea adulților și pregătirea insuficientă pentru viața independentă (Courtney et al., 2010; Howard & Berzin, 2011).

Tinerii din sistem de protecție reprezintă un grup social vulnerabil. Pe lângă faptul că nu au avut șansa de a crește alături de părinții lor, au fost în unele situații expuși la abuz sau neglijare, experiențe traumatice care au fost sau nu rezolvate pe parcursul măsurii de protecție. Pe lângă aceasta, sunt deseori expuși discriminării sau excluziunii sociale, atât pe criterii etnice cât și sociale. Studiile arată că, față de tinerii din populația generală, la începerea vieții independente sunt mai vulnerabili la abandon școlar, șomaj, lipsa unei locuințe, parentalitate timpurie, probleme de sănătate, comportamente de risc și delincvență (Courtney et al., 2010; Howard & Berzin, 2011).

În calitatea sa de părinte corporativ (corporate parent) statul, prin sistemul de protecția copilului, a dezvoltat serviciile de asistență maternală pentru a reduce discrepanțele dintre îngrijirea pe care un copil/tânăr o primește în familia naturală și cea oferită în cadrul serviciilor de protecție specială. Cu toate acestea, un procent semnificativ dintre tinerii care părăsesc asistența maternală întâmpină multiple dificultăți la începerea vieții de adulți independenți.

Cu privire la efectele îngrijirii în sistemul de asistență maternală asupra consecințelor proximale și distale asupra parcursului social al tinerilor, anumiți autori (Courtney et al., 2007) susțin că, consecințele negative sunt asociate cu eforturile inadecvate ale instituțiilor implicate de a pregăti corespunzător tinerii pentru tranziția spre viața independentă. Insuficienta preocupare atât la nivel macro (sistem) cât și micro (familie) pentru dezvoltarea abilităților necesare pentru a intra in rolurile specifice vârstei adulte augmentează pe termen lung consecințele negative în cazul acestor tineri. Problema o reprezintă nu doar lipsa serviciilor sau ineficiența celor existente cât și faptul că ele nu sunt configurate într-o manieră prietenoasă pentru tineri, astfel încât aceștia să fie motivați să le acceseze.

Fauth, Hart și Payne (2012) arată că aproximativ jumătate dintre tinerii care au părăsit sistemul de protecție raportează că au fost ineficient pregătiți pentru viața independentă, considerând că serviciile oferite nu erau adecvate pentru nevoile lor – manifestând expectanțe negative față de furnizorii de servicii (că nu îi vor trata cu respect și nu se vor adresa nevoilor pe care le au), percepând serviciile ca fiind birocratice și complexe și simțindu-se nesiguri și rușinați în a solicita ajutor (în încercarea de a demonstra că își por rezolva singuri problemele).

În cadrul lucrării, ne-au interesat, în sens larg, factorii care influențează procesul de tranziție al tinerilor de la sistemul de protecție spre viața independentă în contextul fenomenelor sociale cu privire la tineri. Scopul nostru a fost de a vedea în ce măsură acest proces este considerat problematic pentru actorii implicați (dacă putem aborda această tranziție ca o problemă socială).

În sens restrâns, am încercat să surprindem cum funcționează serviciile de asistență maternală, dacă pe lângă măsurile de protecție efective asigură și o pregătire pentru viața independentă, destinată tinerilor care urmează să părăsească sistemul, precum și dacă pregătirea oferită prezintă premisele necesare pentru o bună inserție socio-profesională a tinerilor.

Am pus accent pe participarea tinerilor la această cercetare, pe a face vizibilă percepția lor asupra acestei tranziții de viață, asupra ce consideră ei că s-a realizat pentru ei și unde ar fi nevoie de schimbare sau optimizare.

Tranziția de la sistem de protecție spre viața independentă implică mai multe tranziții: în sfera educațională, profesională, rezidențială și familială. În această lucrare am încercat să ne adresăm acestor domenii pe mai multe paliere: social, psihologic, profesional etc. culegând date cu privire la: mediul familial, educațional, grupurile sociale din care tânărul face parte, identitate, atitudini, valori, aspirații, percepții care pot facilita tranziția spre viața independentă; pregătirea pentru viața independentă, dobândirea unor competențe sau abilități necesare pentru găsirea și păstrarea unui loc de muncă sau unei locuințe, experiența profesională, accesul la servicii sau sprijin în acest sens etc. În acest fel am încercat să conturăm o perspectivă cât mai amplă asupra temei studiate.

Definirea problemei

Pattern-uri tranziționale ale populației tinere

Tranziția tinerilor spre viața independentă a suscitat un interes ridicat în mediul academic, politic precum și în media, în ultimii ani. Efectele bugetare ale unei tranziții ineficiente, emigrarea precum și preocuparea pentru alte fenomene conexe cum ar fi scăderea natalității sau congruența redusă între educație și cerințele pieței muncii au determinat statele să reflecteze asupra dezvoltării unor politici sociale eficiente pentru facilitarea tranziției tinerilor spre viața independentă.

Asumpția noastră în această lucrare este că în măsura în care intrarea în rolurile specifice vârstei adulte este mai ușoară și mai adaptată nevoilor tinerilor, efectele economice și sociale vor fi mai favorabile pe termen lung, atât pentru individ, cât și pentru stat.

Evaluare acestei tranziții necesită resurse multiple și implică diverse provocări și bariere deoarece vizează înțelegerea mai multor paliere – atât de nivel macro cât și microsocial. De asemenea, soluțiile propuse trebuie să fie sensibile la contextul existent (cultural, etnic, social, economic etc.), deoarece toate aceste variabile influențează politicile și instituțiile implicate.

Studiul realizat de Buchmann și Kriesi (2011, p. 482) aduce date relevante despre pattern-urile tranziționale ale tinerilor din Europa. Conform mai multor autori, consecințele tranziționale depind în mare măsură de oportunitățile și constrângerile structurale dar și de resursele individuale.

Realizat la nivelul mai multor state europene, cu sistem de politici și medii culturale diferite, acest studiu surprinde aspecte care se referă la subtranzițiile necesare atingerii maturității, periodizarea tranzițiilor și diferențierea procesului în funcție de statutul social.

Tranziția spre viața adultă implică o serie de (sub)tranziții specifice cum ar fi: finalizarea studiilor și intrarea în domeniul ocupațional, părăsirea casei părintești, stabilirea unei relații de cuplu și nu în ultimul rând – parentalitatea. Inițial, acest proces era perceput ca finalizat odată cu parcurgerea tuturor acestor stadii. Studiile mai recente arată însă că apar și stadii intermediare în cursul vieții, caracterizate de explorări ample ale identității, stilului de viață și posibilităților de carieră – explorări care temporizează unele dintre aceste tranziții. Tranziția spre viața adultă trebuie privită atât ca un proces cât și ca un stadiu developmental, necesitând anumite achiziții psihologice, abilități sociale și mai ales prezența activismului (Arnett, 2000; Buchmann, 1989; Elder, 1985; Elder et al., 2004; Elder & Shanahan, 2006; Furstenberg et al., 2005; Gauthier, 2007a; George 1993; Heckhausen, 2002; Shanahan, 2000; Shanahan & Porfeli, 2002).

Analizând prevalența și timing-ul evenimentelor tranziționale în Europa, se remarcă trei tendințe majore: perioada de tranziție spre vârsta adultă a fost extinsă considerabil pentru cohortele mai tinere, fiind observați mai mulți markeri ai decalajului tranzițional la multiple paliere; se remarcă diferențe de vârstă în realizarea tranzițiilor aferente de la stat la stat (cele mai mari diferențe fiind în jurul vârstei de 25 de ani); tendințele de gen sunt similare, fără diferențe semnificative între bărbați și femei – cu excepția faptului că bărbații tind să își întemeieze o familie la o vârstă mai avansată decât femeile. Se observă și o destandardizare a tranziției spre viața adultă, care se referă la faptul că secvențele specifice de evenimente tranziționale sunt experimentate de un număr mai redus de tineri, apar la vârste mai dispersate și prezintă o variație mai amplă a duratei (Buchmann & Kriesi, 2011).

Educația înregistrează tendințe similare la nivel european – vârsta medie de finalizare a studiilor determinând o amânare a intrării pe piața muncii în cele mai multe state europene. Un alt motiv pentru această întârziere îl reprezintă dificultățile găsirii unui loc de muncă (Andersson & Philipov, 2002; Blanchflower & Freeman, 2000; Breen, 2005; Bruckner & Mayer, 2005; Buchmann, 2011; Corijn & Klijzing, 2001; Gauthier, 2007a; Iacovou, 2002, 2004; Ryan, 2001; Schizzerotto & Lucchini, 2004a; Settersten, 2007).

Procesul dobândirii independenței sociale debutează cu părăsirea casei părintești. Un domeniu de viață la care cercetătorii au observat o amânare semnificativă este întemeierea unei familii. Acest proces al plecării de acasă și separării de familia parentală este însă unul recurent: din diverse motive, tinerii tind să se întoarcă cel puțin o dată să locuiască alături de părinți după ce au plecat de acasă. Parentalitatea este de obicei amânată până la finalizarea educației, mariajul tinde își piardă din semnificație iar destinația după plecarea de acasă este diversă – incluzând situația de a locui singur, cu prietenii sau cu un partener (Kerckhoff & Macrae, 1992; Nilsson & Strandh, 1999).

Micro-studiile comparative arată că, în toată Europa, tinerii din medii sociale dezavantajate prezintă un nivel educațional mai redus și intră pe piața muncii mai devreme. Educația mai scăzută crește riscul pentru parentalitate timpurie și consecutiv pentru șomaj și sărăcie, în special pentru femei. Cazurile copiilor din relații pasagere sau în afara căsătoriei sunt mai prevalente în grupurile dezavantajate economic și în cazul tinerilor care au experimentat separare parentală (Berthoud & Robson, 2001; Bynner, 2005; de Graaf & Kalmijn, 2006; Furstenberg, 2008; Kiernan, 2000, 2004; Ongaro & Mazzuco, 2009; Shavit & Muller, 1998; Sobotka & Toulemon 2008).

Tranziția spre viața independentă este marcată de un grad crescător de incertitudine la nivel european. Caracteristicile societale pot însă media impactul factorilor de micronivel. În acest context, instituțiile statului pot influența comportamentele tranziționale prin stabilirea unui set de oportunități și constrângeri față de care tinerii manifestă reacții de răspuns (e.g. sprijinul statului în perioada de tranziție constituind o strategie eficientă de adresare nevoii tinerilor de autonomie și experimentare). Spre exemplu, politicile ineficiente privind accesibilitatea locuințelor pentru tineri sunt asociate cu o amânare a părăsirii casei părintești și cu o temporizare a anumitor evenimente tranziționale; în timp ce un sistem educațional puternic orientat vocațional permite o intrare controlată și stabilă pe piața muncii (Mills & Blossfeld, 2005; Mulder et al., 2002; Sobotka & Toulemon, 2008).

Pattern-uri similare se înregistrează și în Statele Unite ale Americii, unde conceptualizarea vârstei adulte și cadrul temporal pentru atingerea ei sunt în schimbare. Acest fapt implică consecințe și costuri suplimentare asupra instituțiilor care îi susțin pe adulții emergenți. Familiile continuă să fie principala sursă de sprijin pentru acești tineri, anumite studii arătând că 25% din costurile creșterii unui copil sunt suportate după împlinirea vârstei de 17 ani, 40% dintre adulții emergenți fiind susținuți financiar de către părinți și câțiva ani mai târziu (Schoeni & Ross, 2004; Copeland, 2010).

Cercetările arată că tranziția spre viața independentă este afectată de o varietate de factori, printre care clasa socială, rasa/etnia sau relația de atașament cu părinții (adulții care au oferit îngrijire până la această vârstă). Astfel, familiile din clase sociale superioare tind să ofere copiilor educația și condițiile necesare pentru a deveni independenți economic mai devreme, față de cei din clase sociale inferioare și/sau din cadrul minorităților etnice dezavantajate. Referitor la relația cu părinții, dacă ei reprezintă o bază sigură pentru tânăr, la care el poate reveni în caz de nevoie, acest fapt crește propensiunea tânărului pentru începerea vieții independente, pentru a explora provocările și rolurile vieții adulte. În cadrul relațiilor de atașament securizant sunt facilitate nu doar competențele emoționale ale individului ci și cele de explorare – necesare în dezvoltarea abilităților de viață independentă (Copeland, 2010).

Studiile din România arată că tinerii sunt în general slab pregătiți pentru tranziția spre viața independentă, în calea autonomiei stând în principal dependența financiară și psihologică față de familie. Tinerii tind să perceapă mediul socio-profesional ca fiind neprietenos, cu multe obstacole dificil de depășit pentru ei și tind să aibă abilități scăzute pentru evaluarea riscului și gestionarea situațiilor de criză (Anghel & Dima, 2005).

Conform studiilor recente, inserția socio-profesională a tinerilor este în principal afectată de integrarea pe piața muncii, nivelul de educație, locuirea, starea de sănătate și participarea socială. În obținerea capitalului economic, pe lângă dezvoltarea unor cunoștințe și abilități specifice, intervin indirect și alte variabile, cum ar fi capitalul uman și social. Lipsa acestora nu afectează doar posibilitățile de angajabilitate ale individului ci și stima de sine și convingerile de autoeficacitate pe care individul le dezvoltă în legătură cu abilitatea sa de a funcționa independent (Eurofound, 2015, 2016; în Neagu & Petrescu, 2017).

Același studiu (Neagu & Petrescu, 2016) arată că în România categoriile de tineri cele mai predispuse riscului de excluziune socială și sărăcie sunt:

– Tinerii cu vârste între 18 și 24 de ani care conform datelor Băncii Mondiale în 2012 aveau o rată a sărăciei de 31.4% (Banca Mondială, 2015),

– Tinerii din mediul rural care prezintă dificultăți în accesul la educație și pe piața muncii,

– Tinerii din sistemul de protecție a copilului care sunt lipsiți de sprijin parental.

Datele privind tinerii din România relevă prezența unei vulnerabilități ridicate în cadrul acestei nișe, în Strategia pentru Tineret 2014-2020 se arată că, indiferent de metoda prin care alegem să măsurăm nivelul de sărăcie din societatea românească, tinerii sunt categoria de vârstă cea mai săracă: peste un sfert din populația tânără a țării (28,1%) se află în sărăcie relativă și aproape jumătate dintre ei (40,3%) sunt în risc de sărăcie sau excluziune socială (Strategia pentru Tineret 2014-2020, 2014:14). Datele expuse în documentul guvernamental sunt confirmate și de datele publicate de instituțiile europene (Eurostat) precum și de rezultatele unor cercetări realizate în România în rândul populației tinere Sandu et al., 2014; Neagu & Petrescu, 2016, p. 14).

Tinerii din sistemul de protecție – un grup vulnerabil

Anual, aproximativ 5000 de tineri urmează să părăsească sistemul de protecție fiind nevoiți să se integreze în viața socială și profesională. Este o etapă a vieții dificilă pentru orice tânăr, dar cu atât mai dificilă pentru tinerii care au beneficiat până la această vârstă de o protecție în sistem public sau privat și rămân fără nici un sprijin, în lipsa unui suport familial (Muga et. al, 2005).

Tinerii din sistem de protecție experimentează dezavantaje suplimentare față de cei din populația generală, având un grad mai ridicat de vulnerabilitate față de problemele emoționale și dificultăți în stabilirea unor relații și în a face față la diverse cerințe sociale (Stativa, 2002; în Anghel & Dima, 2005).

Politicile privind protecția copilului promovate de statul român, se centrează pe dezvoltarea serviciilor de tip familial ca și alternativă la instituționalizare. Ministerul Muncii raportează înregistrarea unor efecte pozitive în acest sens, numărul copiilor aflați în servicii de tip rezidențial scăzând semnificativ în ultimii 15-20 de ani. “Scăderea semnificativă a numărului de copii aflați în servicii de tip rezidențial publice și private, a fost consecința aplicării politicii de dezinstituționalizare a copiilor, fie prin reintegrarea lor în familia naturală sau extinsă, fie adopția, fie prin înlocuirea măsurii de protecție de tip rezidențial cu una de tip familial, fiind promovată ideea că dezvoltarea armonioasă din toate punctele de vedere (fizic, psihic, intelectual) a unui copil, ca și posibilitatea integrării lui în societate sunt cel mai bine realizate în cadrul unei familii.” (http://www.mmuncii.ro/j33/images/ buletin_statistic/copil_an2016.pdf)

După cum arată datele oferite de Ministerul Muncii la finalul anului 2016, erau 56.866 copii în sistemul de protecție specială, din care:

Un număr de 19.369 copii (34.06%) beneficiau de măsură de protecție specială în servicii de tip rezidențial: 15.462 copii se aflau în servicii de tip rezidențial publice, 3.907 copii se aflau în servicii de tip rezidențial private.

Un număr de 37.497 copii (65.94%) beneficiau de măsură de protecție specială în servicii de tip familial, din care: 18.664 copii se aflau la asistenți maternali, 14.089 copii se aflau la rude până la gradul IV inclusiv, 4.744 copii se aflau la alte familii sau persoane.

După se poate vedea în Figura 1, plasamentul de tip familial tinde să fie preferat alternativelor de tip rezidențial.

Figura 1. Evoluția numărului de copii aflați în sistemul de protecție specială în perioada 1997–31 decembrie 2016. Sursa: ANPDCA, statistici (http://www.mmuncii.ro/j33/ images/buletin_statistic/ copil_an2016.pdf)

Conform legislației speciale în domeniul protecției copilului, Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată 2014, Art. 55 “copilul beneficiază de protecția specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacității depline de exercițiu. La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile o singură dată în fiecare formă de învățământ de zi, protecția specială se acordă, în condițiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăși vârsta de 26 de ani.

Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar care nu își continuă studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecție specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. Acest drept se pierdeîn cazul în care se face dovada că, tânărului i s-au oferit un loc de muncă și/sau locuință cel puțin de două ori, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui.”

În deceniul trecut, Anghel & Beckett (2007) au identificat câteva aspecte disfuncționale ale sistemului de protecție din România, cum ar fi: absența sau calitatea scăzută a pregătirii pentru viața independentă; dezechilibrul între drepturi și responsabilități; presiunea specialiștilor din sistem asupra tinerilor de la care așteaptă să devină “instant” adulți; lipsa sau insuficienta pregătire a personalului pentru a gestiona cu succes munca cu acești tineri, satisfacția profesională scăzută față de condițiile și presiunile de la locul de muncă etc. (Câmpean, 2004; Dickens & Serghi, 2000; în Anghel & Dima, 2005).

Dificultăți similare sunt menționate și de Neagu și Petrescu (2017): dezvoltarea neunitară a serviciilor de suport pentru tinerii post-instituționalizați și a programelor specifice de integrare socio-profesională a acestora; numărul insuficient de personal atât în managementul de caz, cât și al specialiștilor în dezvoltarea deprinderilor de viață independentă; marginalizarea/excluderea tinerilor care provin din sistem de protecție atât în școală cât și la angajare; insuficiența suportului psihologic și financiar acordat de sistemul public asistenților maternali pentru a sprijini tinerii asistați; slaba dezvoltare a serviciilor de integrare socială și profesională și a serviciilor de dezvoltare a deprinderilor de viață independentă; lipsa suportului pentru dezvoltarea de servicii de integrare socială și profesională de către sectorul ONG.

În plus, în România programele de mentorat pentru tineri, care să îi susțină în perioada de tranziție sunt abia la început, sunt foarte puține locuințe sociale pentru tineri, iar serviciile de auto-cunoaștere și consiliere psihologică pentru prelucrarea experiențelor traumatice trăite nu sunt popularizate la scară largă (Porumb, 2010). Spre exemplu, consilierea vocațională a copiilor/tinerilor este insuficientă la nivelul întregului sistem de învățământ din România, dacă copiii/tinerii din familii mai beneficiază de sfaturile părinților în alegere instituției de învățământ și a calificării pe care să o urmeze, cei din sistemul de protecție au o mai mare nevoie de servicii specializate de consiliere și orientare vocațională. Chiar dacă alegerea instituției de învățământ este alegerea copilului/tânărului din sistemul de protecție, de multe ori acesta nu corespunde abilităților și cunoștințelor pe care acesta le deține, fapt ce va avea consecințe asupra integrării pe piața muncii – deoarece individul nu deține competențele necesare ocupării unui loc de muncă care să îi permită să ducă o viață independentă (Câmpean, 2010; Ilie, 2014, în Neagu & Petrescu, 2016, p.24).

Tranziția tinerilor din sistem de protecție spre viața independentă ca problemă socială

Ramura sociologiei care se adresează problemelor cum ar fi cea studiată de noi este definită de anumiți autori ca și sociologie a serviciilor (service sociology). „Sociologia serviciilor este sociologia problemelor sociale ce intenționează să amelioreze condițiile de viață ale celor ce au nevoie de asistență, să asigure și să promoveze bunăstarea pentru comunitate. Motivată de grijă și compasiune, o sociologie orientată pe servicii urmărește să ajute oamenii să își realizeze nevoile sociale presante. Astfel, sociologia serviciilor implică aplicarea cunoștințelor sociologice în combinație cu exprimarea sentimentelor umanitare” (Treviño, 2011).

Problemele sociale reprezintă condiții induse social care „împiedică membrii societății să își dezvolte și utilizeze pe deplin potențialul”. Problemele sociale sunt de asemenea asociate actelor și condițiilor care violează normele și valorile societății: în societate există condiții cum ar fi sărăcia, rasismul, sexismul care afectează material sau psihologic anumite segmente din populație (Eitzen et al., 2009 în Long, 2012).

Cu privire la definiția problemelor sociale, există mai multe perspective:

problemele sociale sunt legate de anormalitate cauzată de deficiență mintală, tulburări psihice, lipsa educației sau socializarea incompletă (perspectiva medicală);

problemele sociale sunt create de migrare, urbanizare, industrializare (perspectiva dezorganizării sociale);

problemele sociale apar atunci când oamenii își reorganizează/reformulează scopurile dar nu au suficiente mijloace pentru atingerea acelor scopuri (perspectiva funcționalistă);

interacțiunile sociale sunt factorul cheie în definirea problemelor sociale, reacțiile sociale determină ce este o problemă socială și cine este deviant (teoria etichetării);

problemele sociale sunt condiții care vin în contradicție cu valorile grupului (perspectiva interacționistă) (Long, 2012).

Problema socială care ne interesează pe noi intră în sfera de interes a două mari perspective sociologice, pe care le vom aborda succint.

Perspectiva funcționalistă. Autorii funcționaliști, utilizând o macro-perspectivă asupra societății, se focalizează pe funcționarea structurilor sociale fiind interesați de modul în care societatea realizează menținerea ordinii sociale (Leon-Guerrero, 2005).

Merton diferențiază problemele sociale de alte probleme prin legătura lor cu contextul instituțional și normativ. Conform perspectivei lui Merton asupra problemelor sociale, acestea sunt create de incongruența dintre scopurile culturale și normele instituționale. Merton mai susține că nu toți membrii societății sunt expuși în mod egal la comportamentele deviante, ci există anumite nișe din structura societății care sunt susceptibile la a manifesta comportamente deviante (Clinard, 1964; Merton & Nisbet, 1966, în Obaro, 2014).

Astfel, societatea propune și valorizează anumite scopuri (cum ar fi succesul material) dar mijloacele legitime de a atinge acele scopuri nu sunt disponibile și/sau accesibile pentru toate clasele sociale în mod egal. Această situație poate plasa indivizii din clase sociale inferioare într-o poziție vulnerabilă care facilitează angajarea în comportamente deviante (Clinard, 1964). Acest lucru nu s-ar întâmpla dacă oportunitățile structurale ar fi accesibile și disponibile pentru toți indivizii.

Merton (1957) susține că instituțiile pot avea atât un rol pozitiv cât și negativ.

Chiar dacă dificultățile pe care le întâmpină tinerii care părăsesc sistemul de protecție par la o primă vedere să aibă doar efecte negative, în fapt, aceste probleme facilitează și anumite consecințe pozitive, cum ar fi existența serviciilor de asistență socială, a unor organizații religioase sau grupuri comunitare (Leon-Guerrero, 2005).

Existența acestei probleme poate fi punctul de plecare pentru dezvoltarea unor inițiative în acest domeniu și poate impacta pozitiv apariția unor schimbări în sistemul de protecție a copilului sau în cadrul altor sisteme conexe. De asemenea, poate aduce în atenție alte probleme sociale specifice acestei nișe de populație cum ar fi problema disponibilității și accesibilității financiare a locuințelor pentru tineri, sau aspectele critice ale tranziției de la educație la domeniul profesional.

Perspectiva interacționistă consideră că problemele sociale emerg și sunt definite în contextul relațiilor (interacțiunilor) sociale. Problemele sociale nu există în mod obiectiv, ele avut nevoie să fie definite și etichetate pentru a deveni reale. Astfel consumul de alcool sau droguri sau sarcina nedorită în rândurile tinerilor care părăsesc sistemul de protecție nu sunt doar o consecință negativă a structurii sau valorilor sociale, ci conform acestei teorii – un comportament învățat de la alți membrii ai societății (Leon-Guerrero, 2005), sau o consecință a etichetării negative a acestor tineri de către alte grupuri sociale. În această ultimă situație, indivizii tind se asocieze cu alții din grupul etichetat negativ și să dezvolte comportamente problematice specifice grupului.

Teoriile funcționaliste tind să se adreseze problemelor sociale dintr-o perspectivă comportamentală – comportamentul care sfidează standardele convenționale. Teoriile interacționiste tind să chestioneze acceptarea generală a unui comportament ca fiind cel mai bun. Teoriile funcționaliste presupun o uniformitate a normelor și valorilor sociale, în timp ce teoriile interacționiste acceptă o diversitate culturală mai amplă (Obaro, 2014).

O altă teorie relevantă pentru lucrarea de față este teoria lui Goffman (1961) privind instituțiile. Autorul descrie câteva efecte negative ale acestora, cum ar fi:

„instituțiile susțin frecvent că sunt preocupate cu reabilitarea, aceasta ar fi, resetarea mecanismelor de autoreglare înnăscute astfel încât individul va menține standardele și după ce va părăsi stabilimentul. În fapt, acest lucru este rar realizat.”

individul își pierde rolurile obișnuite și suportul social anterior atunci când intră într-o instituție,

instituțiile implică roluri și reguli rigide și exercită un nivel ridicat de control social asupra vieții indivizilor, astfel că, petrecerea unui timp îndelungat într-o instituție se asociază cu sentimente de neajutorare și neputință,

cu toate că instituțiile militează pentru reabilitare, indivizii care petrec mult timp în cadrul acestora sunt frecvent nepregătiți pentru a se readapta în societate la plecarea din instituție (Goffman, 1961).

Dar cum putem știi dacă tranziția tinerilor din sistem de protecție la viața independentă este de fapt o problemă socială?

În primul rând, putem vorbi de o problemă socială când aceasta are consecințe negative pentru indivizi, pentru viața socială, sau pentru lumea fizică. Problemele sociale afectează atât indivizii cât și instituțiile sociale (Leon-Guerrero, 2005).

Mahoney (2003, in Glicken, 2004) oferă câteva criterii după care putem identifica problemele sociale:

condiția sau situația trebuie să fie văzută public ca o problemă socială din cauza protestului social,

condiția trebuie să fie în contradicție cu valorile societății,

majoritatea indivizilor trebuie să fie de acord că problema există,

trebuie să existe o soluție pentru problema socială. Indivizii așteaptă ca autoritățile statului, cum ar fi guvernul, să fie capabil să gestioneze situația și să găsească soluții pentru ea (Glicken, 2004).

O altă posibilitate de abordare a problemelor sociale o reprezintă analiza condițiilor obiective și subiective care influențează efectul acestor probleme. Conform studiilor lui Fuller și Myers (1941) și Henslin (2008) problemele sociale au două componente esențiale. Prima este condiția obiectivă – o condiție a societății care poate fi măsurată și experimentată. A doua este preocuparea subiectivă pe care un număr semnificativ de oameni (sau un număr de oameni semnificativi) o au asupra condiției subiective tradusă în idei, sentimente, atitudini.

Consecințele negative ale problemei sociale nu este necesar să fie experimentate în aceeași manieră de către toți indivizii. Leon-Guerrero (2005, 3) susține că, realitatea obiectivă a unei probleme sociale vine din recunoașterea existenței acelei probleme.

Mahoney (2003) punctează că, cu cât sunt mai influenți indivizii care ar putea fi afectați de problemă, cu atât recunoașterea problemei primește un răspuns mai adecvat. Mass-media joacă și ea un rol important în acest context (Glicken, 2004).

Într-un studiu recent (Boldiș, 2014) am analizat dacă două grupuri sociale relevante (tinerii din sistem de protecție și specialiștii care lucrează cu aceștia) percep tranziția din sistem spre viața independentă ca pe o problemă socială. Datele sugerează că răspunsul este afirmativ, ambele grupuri sociale percep dificultățile întâmpinate de tineri în cadrul acestui proces ca fiind o problemă socială.

Conform literaturii sociologice, putem observa că problemele sociale își au originea atât în structurile cât și în interacțiunile sociale. Referitor la schimbarea problemelor sociale, Barkan (2012, 24-25) propune trei surse de schimbare: teoria și cercetarea din științele sociale, acțiunile indivizilor și grupurilor și factorii de decizie politică care decretează legi sau programe în măsură să se adreseze problemelor sociale.

Spre exemplu, în studiul amintit anterior (Boldiș, 2014), grupul specialiștilor a considerat că statul și instituțiile sale au un rol principal în rezolvarea acestei probleme sociale, cu toate că au acordat un rol semnificativ și intervenției lor în acest context. Grupul tinerilor a avut opinii împărțite, o parte au considerat că schimbarea acestei probleme sociale depinde exclusiv de ei, în timp ce o altă parte au considerat că autoritățile statului sunt insuficient interesate de această problemă iar tineri nu au nici un control sau impact asupra legilor sau strategiilor statului.

Ambele grupuri investigate în acest studiu au fost de acord că tranziția tinerilor spre viața independentă reprezintă o problemă socială, și ca atare, ar trebui luate măsuri și găsite soluții în rezolvarea ei. Analizând poziția autorităților statului, datele arată că tranziția tinerilor spre viața independentă este percepută ca o problemă socială și s-au luat diverse măsuri pentru a o ameliora.

Grupul la Nivel Înalt pentru Copiii României și a Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (2006) raportează „Tinerii care împlinesc vârsta de ieșire din sistemul de protecție reprezintă unul din grupurile cele mai problematice și vulnerabile din România. Realitatea atestă faptul că nu există încă suficiente soluții la îndemâna specialiștilor pentru a oferi o protecție reală acestui grup. În esență, grupul rămâne o problemă dificilă, în primul rând datorită insuficienței măsurilor de sprijin real în momentul părăsirii instituției, acest lucru cumulându-se problemelor deja create de instituționalizare și vulnerabilităților membrilor săi.

Vulnerabilitatea grupului crește odată cu ieșirea din instituție, dată fiind lipsa de soluții viabile pentru tinerii instituționalizați. Grupul are o rată mare de eșec în ceea ce privește inserția socială. Din această cauză, grupul generează probleme sociale crescânde, furnizând clienți sistemului de îngrijire a adulților, penitenciarelor, rețelelor de trafic și prostituție.” (Fratu et al., 2006, p. 14)

Pentru a se adresa acestei probleme sociale, statul român a dezvoltat și implementat o serie de strategii. Dintre strategiile naționale pentru tineret ce urmăresc incluziunea socială, ocuparea forței de muncă sau combaterea sărăciei, se numără:

Planul Național pentru Ocuparea Forței de Muncă din 2002 și-a propus prevenirea și combaterea șomajului în rândul tinerilor; iar unul dintre obiectivele specifice a fost încadrarea în muncă a absolvenților din centrele de plasament cu vârsta peste 18 ani.

Planul național antisărăcie și promovare a incluziunii sociale (HG nr. 829/2002)

Memorandumului comun de incluziune socială 2005 (JIM) este unul dintre documentele ce urmăresc promovarea incluziunii sociale. JIM (documentul comun în domeniul incluziunii sociale – Joint Inclusion Memorandum) a fost elaborat de către Guvernul României împreună cu Comisia Europeană. Scopul urmărit a fost promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei în Europa până în anul 2010, în perspectiva îndeplinirii obiectivelor de la Lisabona.

Planul național de dezvoltare 2007-2013,

Planul regional de acțiune pentru ocuparea forței de muncă și incluziune socială 2011-2013,

Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei (2014-2020).

Statul român sprijină prin diverse programe și instrumente legislative inserția socio-profesională a acestor tineri (care au împlinit vârsta de 18 ani și care părăsesc sistemul de protecție) prevăzând diverse prestații în bani și servicii sociale după cum urmează:

Alocația de stat pentru copii (Legea nr. 61/1993, Legea nr. 261/1998) – devenită un drept universal, această prestație se acordă tuturor copiilor, indiferent de venitul părinților, statutul lor social sau rangul copilului în familie. Potrivit prevederilor legale, beneficiază de alocație de stat și tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani și urmează cursurile de învățământ liceal, profesional sau superior, organizate în condițiile legii. Prestația se finanțează de la bugetul de stat.

Venitul minim garantat (Legea nr. 416/2001) – această prestație are scopul de a asigura un venit minim familiilor sau persoanelor singure, fără venituri sau cu venituri scăzute, care nu au domiciliu etc.

Dreptul la asistență medicală pentru tinerii care beneficiază de ajutoare sociale, fără plata contribuției pentru asigurările sociale de sănătate.

Burse sociale pentru studenți (Legea nr. 84/1995, Hotărârea de Guvern nr. 690/1997, cu modificările ulterioare). Bursa socială constă într-o sumă acordată celor care provin din familii sărace, în cazul în care aceștia nu beneficiază de o bursă de studiu sau de o bursă de merit. Bursa de ajutor social se poate acorda și ocazional, la cerere, pentru îmbrăcăminte, studenților orfani de ambii părinți, celor proveniți din sistem de protecție.

Cantinele de ajutor social (Legea nr. 208/1997) sunt unități publice de asistență socială, cu personalitate juridică care funcționează în subordinea consiliilor locale. De aceste servicii de ajutor social pot beneficia și tinerii care nu au venituri sau ale căror venituri sunt sub nivelul venitului net lunar.

Prevenirea și combaterea marginalizării sociale, legea nr. 116/2002 prevede “garantarea accesului efectiv, în mod deosebit al tinerilor, la drepturi elementare și fundamentale, cum sunt: dreptul la un loc de muncă, la o locuință, la asistență socială, la educație, precum și instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a marginalizării sociale”. Marginalizarea socială, este definită “prin poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității; ea se manifestă prin absența unui minimum de condiții sociale de viață.”

Accesibilitatea pe piața forței de muncă (e.g. legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor de șomaj și stimularea ocupării forței de muncă) sau facilitarea obținerii unei locuințe (legea nr. 152/1998, aprobate prin H.G. nr. 962/2001, modificată și completată prin H.G. nr. 1396/2002, care prevede că pot beneficia de o locuință construită prin programul de locuințe pentru tineri destinate închirierii, persoanele în vârstă de până la 35 de ani; programul adresându-se tinerilor care nu își permit să cumpere un apartament sau să închirieze o locuință de pe piața liberă).

În ciuda acestor eforturi dispuse de statul român, rezultatele rămân încă modeste. Analizând contextul legal, se observă că este însă unul general și se tinde spre o strategie de intervenție divizată – fiecare instituție separat – și nu un model de intervenție unitar, în care instituțiile să facă echipă cu acești tineri pentru a găsi strategii sustenabile în timp pentru cei care părăsesc sistemul de protecție. Deși există prevederi legale încurajatoare, cum ar fi cele privind obținerea unei locuințe sau unui loc de muncă, dacă evaluăm validitatea lor ecologică, vedem că de fapt, statul nu reușește decât într-o manieră restrânsă să ofere locuințe sau locuri de muncă tinerilor care părăsesc anual sistemul de protecție.

Bariere și factori facilitatori ai tranziției tinerilor din sistem de protecție spre viața independentă

După cum se remarcă în context larg – național și internațional – tranziția spre viața adultă a devenit un proces extrem de complex. În cursul acestei perioade, tinerii sunt imersați într-o diversitate de scopuri și comportamente – să continue sau să finalizeze studiile, să lucreze și să trăiască independent. Mulți tineri se pot baza pe asistență și sprijin emoțional și financiar din partea familiei în cursul acestei tranziții. Părinții le permit copiilor lor, chiar dacă au ajuns la vârsta adultă, să locuiască în continuare cu ei, oferindu-le sprijin în diverse domenii: în a urma școala de șoferi, a merge la facultate, îndrumări cu privire la administrarea banilor sau administrarea unei locuințe precum și în a menține relații semnificative comunitatea. Pentru tinerii din sistem de protecție acest tip de asistență parentală este prezentă într-o formă diminuată, datorită instabilității plasamentului, transferului școlar repetat sau dificultății de a menține relații funcționale cu rudele biologice (Fernandes, 2008).

Tranziția spre viața independentă concomitentă cu părăsirea sistemului de protecție implică încetarea responsabilități legale a statului față de tinerii care au beneficiat de măsură de protecție. Părăsirea sistemului reprezintă un eveniment de viață major și un proces de tranziție de la dependența față de sprijinul statului la rolurile și responsabilitățile unei vieți adulte independente. Din acest punct de vedere, tinerii din sistem de protecție reprezintă un grup social dezavantajat și vulnerabil. În comparație cu tinerii din populația generală, acești tineri întâmpină dificultăți suplimentare în accesarea oportunităților developmentale și tranziționale specifice vârstei (Fauth, Hart & Payne, 2012).

Un factor important de vulnerabilitate îl reprezintă vârsta la care se produce această tranziție și desfășurarea accelerată a acesteia. Mulți tineri experimentează o întrerupere bruscă a suportului formal din partea statului, din cauză că statul – ca și părinte substitutiv (in loco parentis) – nu reușește să ofere sprijin financiar, social și emoțional într-o manieră stabilă și continuată, la fel ca și părinții tinerilor din populația generală. În plus față de trauma despărțirii de familie, expunerii la rele tratamente sau neglijare la o vârstă tânără, ei sunt expuși la un al doilea set de provocări și anume gestionarea abruptă și prematură a propriei vieți – găsirea unei locuințe și a unui loc de muncă stabile și sigure. Astfel, părăsirea sistemului de protecție coincide frecvent cu încetarea angajamentelor educaționale și inserția profesională, precum și cu lipsa oportunității de a “reveni acasă” în cazul în care strategiile inițiale de inserție socio-profesională eșuează (Fauth, Hart & Payne, 2012; Hannon et al., 2010; Wade, 2008).

Tinerii care ies din sistemul de protecție au multiple dezavantaje și întâmpină bariere suplimentare în raport cu grupul de aceeași vârstă din populația generală în procesul de tranziție spre viața independentă:

– Adesea, beneficiază de abilități mai reduse pentru angajare, de rezultate educaționale limitate și au dificultăți în a găsi un domiciliu stabil și sigur (Blome, 1996; Courtney et al., 2001).

– În anumite cazuri ei nu beneficiază de suport din partea familiei sau rudelor; deși o parte dintre ei se reîntorc în familiile în care în trecut au fost expuși neglijării sau altor rele tratamente (Courtney et al., 2001).

– Acești tineri reprezintă un grup vulnerabil și în ceea ce privește problemele medicale, emoționale, comportamentale sau developmentale (Wattenberg et al., 2001).

– Un procent mai mare decât în populația generală se implică în acte delincvente și sunt mai susceptibili la a experimenta sarcina și parentația la vârste mai tinere decât populația generală (Courtney at al., 2001; Nollan et al., 2000).

– Mai mult decât atât, tinerii care părăsesc sistemul de protecție sunt într-un procent disproporționat membrii ai minorităților etnice și întâmpină deseori probleme legate de discriminare în găsirea unui loc de muncă dar și în alte domenii de viață (Courtney et al., 2007).

– Calitatea și stabilitatea experiențelor din perioada plasamentului sunt de asemenea relevante. O parte dintre tineri, în perioada petrecută în plasament la asistent maternal nu beneficiază de o relație de calitate cu asistentul maternal și/sau sunt expuși mutărilor de la un asistent maternal la altul, de la o școală la alta etc. Aceeași instabilitate marchează și relația cu asistentul social, relație afectată de fluctuația de personal din sistemul de protecție. Lipsa stabilității, continuității și consecvenței subminează oportunitățile lor sociale și educaționale și influențează capacitatea lor de a realiza o tranziție de succes spre viața independentă (Tunno, 2015).

Mai multe studii de amploare realizate pe tineri din foster care care părăsesc sistemul de protecție (Courtney et al., 2007; Pecora et al., 2005) arată că dificultățile principale pe care le întâmpină acești tineri sunt legate de lipsa suportului pentru educație, locuință, sănătate și găsirea unui loc de muncă. Găsirea și menținerea unei locuințe stabile reprezintă un domeniu important de vulnerabilitate, unul din trei tineri experimentând mutări repetate, iar o parte dintre ei – cel puțin o noapte fără locuință după plecarea din sistem.

Tinerii care se confruntă cu lipsa adăpostului sunt expuși riscului de violență și victimizare sexuală, dar și unor dificultăți suplimentare atât în educație cât și în angajarea pe piața muncii (Dworsky & Courtney, 2010).

Referitor la serviciile de sănătate, aceste studii sugerează o accesibilitate scăzută a asigurărilor medicale, în condițiile în care această categorie de tineri tinde să experimenteze mai târziu stres posttraumatic într-un procent de semnificativ față de populația generală (25% față de 4% cât este prevalența în populația generală de aceeași vârstă).

În domeniul educațional, cele două studii arată că tinerii din asistență maternală înregistrează rate similare de absolvire a studiilor medii cu tinerii din populația generală, dar un procent semnificativ mai redus de absolvire a studiilor superioare.

În ceea ce privește găsirea unui loc de muncă, deși majoritatea tinerilor incluși în studiu au desfășurat activități de muncă plătite în ultimul an, la momentul colectării datelor, mai puțin de jumătate erau angajați, la o parte dintre ei venitul financiar fiind scăzut în raport cu nevoile de bază (e.g. insuficienți bani pentru îmbrăcăminte, chirie sau hrană; Gardner, 2008). Aproximativ o treime au raportat că trăiesc la limita sărăciei, o parte dintre ei fiind în continuare dependenți de serviciile de asistență socială (Fernandes, 2008).

Acești autori (Courtney et al., 2007; Pecora et al., 2005) arată faptul că tinerii care au beneficiat de plasament la asistent maternal pe parcursul adolescenței experimentează dificultăți pe parcursul tranziției spre viața independentă dar și ulterior – susținând că nu asistența maternală per se este asociată cu aceste dificultăți cât și vulnerabilitățile cu care acești tineri au intrat în sistem de protecție (Fernandes, 2008). Mai mulți autori susțin că, consecințele negative după părăsirea sistemului sunt asociate nu doar cu experiențele din perioada petrecută în sistem de protecție ci cu istoricul timpuriu de abuz sau neglijare, printre efectele defavorabile ale acestora numărându-se rezultatele academice scăzute, abuzul de substanțe sau delincvența (Hildyard & Wolfe, 2002; Kelley, Thornberry & Smith, 1997; Widom, 1992; în Daining & DePanfilis, 2007).

Un alt factor perturbator îl reprezintă sărăcia și problemele sociale conectate cu aceasta. Tinerii care au experimentat sărăcie accentuată în perioada copilăriei (premergătoare intrării în sistemul de protecție, în acest caz) au realizări educaționale sau ocupaționale mai scăzute în raport cu cei care nu au un astfel de istoric (Daining & DePanfilis, 2007).

Rezultatele nefavorabile în perioada consecutivă părăsirii sistemului de protecție pot fi atribuite unei palete largi de experiențe de viață premergătoare, survenite înaintea sau ulterior instituirii măsurii de protecție. Mulți tineri care au fost în asistență maternală continuă să se refacă după experiențele traumatizante care au condus la instituirea măsurii de protecție. Experiențele traumatizante timpurii produc deseori efecte negative asupra dezvoltării creierului – având reverberații în funcționarea individuală, socială sau economică la vârsta adultă. Excepție fac situațiile în care suportul primit din partea asistentului maternal este atât de eficient și durabil încât contracarează o parte a efectelor negative asociate unui istoric de viață nefavorabil (Fauth, Hart & Payne, 2012).

Referitor la studiile privind parcursurile sociale ale tinerilor din sistem de protecție (traiectorii de educație și muncă, familie și rezidență; Mureșan, 2012) au fost formulate uneori critici în legătură cu faptul că analizele comparative sunt realizate în raport cu tineri din populația generală, deseori cu un statut socio-economic diferit de cel al familiilor din care provin tinerii care beneficiază de măsuri de protecție specială. Aceste comparații nu ar fi relevante deoarece tinerii din sistem de protecție provin în cele mai multe cazuri din categorii sociale defavorizate, adeseori marcate de insuficientă stimulare educațională timpurie, deprivare materială sau disfuncționalitate parentală. Astfel, chiar dacă ar fi rămas în familia naturală ar exista discrepanțe între ei și tinerii din populația generală.

Datele din literatura de specialitate arată însă că tinerii din sistem de protecție înregistrează traiectorii mai defavorabile decât tinerii din medii dezavantajate dar care au avut șansa de a crește alături de părinții lor. Spre exemplu, un studiu asupra tinerilor fără adăpost (homeless young adults; Lenz-Rashid, 2006) arată că cei care aveau un istoric de asistență maternală prezentau un risc mai ridicat în legătură cu tulburările mentale sau comportamentele de risc față de cei care nu au fost în sistem de protecție.

Literatura de specialitate surprinde factorii facilitatori care favorizează tranziția tinerilor din foster care spre viața independentă și care pot care pot crea consecințe favorabile asupra acestui proces (Anghel & Dima, 2005; Arnett, 2000; Benard, 1993; Cook, 1991, 1994; Daining & DePanfilis, 2007; Dworsky & Courtney, 2010; Fauth, Hart & Payne, 2012; Fernandes, 2008; Gardner, 2008; Gilligan, 2001; Hair, 2005; Hannon et al., 2010; Iglehart & Becerra, 2002; Ofsted, 2009; Pecora et al. 2006; Rutter, 1987; Schwartz et al., 2005; Sheehy, 2000; Stein & Wade, 2000; Werner & Smith, 1992):

a. factori individuali:

– nivelul de dezvoltare al identității (identitate dobândită; explorarea rolurilor și angajamentelor specifice vârstei adulte);

– caracteristicile individuale (stilul de gândire flexibil, abilitățile de rezolvare de probleme, convingerile ridicate de autoeficacitate, scopurile de viață, optimismul față de viitor, credințele religioase);

– abilitățile ridicate de viață independentă; abilități sociale și vocaționale ridicate;

– activismul – cu cât tinerii sunt mai implicați în luarea deciziilor dar și în configurarea serviciilor de pregătire pentru viața independentă, cu atât inserția lor socială după părăsirea sistemului de protecție este mai performantă;

– vârsta la care părăsesc sistemul, cei care părăsesc mai târziu sistemul tind să facă față mai bine la cerințele vieții de adult, atât datorită gradului de maturitate mai ridicat cât și datorită altor variabile – cum ar fi o relație bună cu asistentul maternal sau adultul în îngrijirea căruia se află etc.

b. factori sistemici:

– stabilitatea plasamentului și serviciile de asistență (incluzând resurse concrete);

– stabilitatea și menținerea unor legături de atașament securizant după ieșirea din sistem, relațiile sociale de calitate (existența unei persoane de atașament; o rețea socială de prieteni și modele pozitive de viață);

– durata tranziției – rezultatele sunt cu atât mai pozitive cu cât tranziția se face treptat, oferind tânărului timp suficient pentru a se adapta schimbărilor și cerințelor vieții independente (e.g. studiile arată că tinerii care au părăsit asistența maternală la 21 de ani prezentau rate mult mai reduse de risc – cum ar fi lipsa adăpostului – față de cei care au început viața independentă la 19 ani).

– pregătirea pentru viața independentă – pregătire pentru cerințele vieții independente, instruire privind educația și cariera, existența unei rețele de suport, sprijin în găsirea unei locuințe. Această pregătire trebuie să înceapă cât mai timpuriu și să vizeze câteva aspecte esențiale: abilități de auto-îngrijire, educație, cunoștințe culturale, identitate și abilități practice de viață independentă.

Modelul conceptual al tranziției tinerilor din asistență maternală către o viață independentă

Pornind de la recunoașterea complexității problematicii tranziției tinerilor din asistența maternală, în cadrul acestei lucrări, am ales să studiem interdependența factorilor individuali și sistemici (în particular cei legați de asistența maternală) precum și procesele particulare care pot facilita o tranziția tinerilor spre viața adultă (pregătirea individuală și instituțională pentru viața independentă, identificarea serviciilor tranziționale și post-tranziționale necesare și adaptate nevoilor acestor tineri etc). Aspectele generale studiate se regăsesc în fig. 2 și ele vor fi dezvoltate pe parcursul lucrării.

Figura 2. Factori care pot produce consecințe favorabile în tranziția tinerilor din asistență maternală spre viața independentă

Deoarece cel mai proeminent factor individual care emerge în tranziția spre viața independentă este identitatea, am ales să studiem și să aprofundăm acest construct pe parcursul lucrării. Procesele identitare intervin în fiecare dintre tranzițiile subiacente tranziției spre viața adultă (în domeniul educațional, ocupațional, familial etc.), studiul acestora având o utilitate ridicată în înțelegerea tranziției dar și în identificarea barierelor sau factorilor facilitatori care produc efecte asupra ei.

În cadrul sistemului de protecția copilului, tinerii care au constituit grupul țintă al studiului nostru, au beneficiat de servicii de tip familial, motiv pentru care am ales să studiem funcționarea sistemelor familiale implicate (de asistență maternală) pentru a explora în ce măsură acestea reușesc să răspundă nevoilor tinerilor aflați în plasament, în perioada premergătoare începerii vieții independente.

Referitor la procesele sistemice (indiferent dacă vorbim de sistemul familial, de protecția copilului sau de macrosistem) care susțin tranziția spre viața independentă – cum ar fi un proces complex și adaptat de pregătire și de susținere a tinerilor precum și de colaborare intra și interinstituțională – am ales să studiem percepția tinerilor din asistență maternală și a adulților în îngrijirea cărora se află cu privire la serviciile existente în acest sens. Percepția lor este crucială pentru încrederea pe care ei o au în sistem și în soluțiile pe care sistemul le oferă sau le propune pentru viitorul lor.

Obiective de cercetare

În această lucrare ne interesează perspectiva a două categorii importante de actori implicați în procesul de tranziție spre viața independentă:

– perspectiva tinerilor asupra diverselor aspecte subiacente acestei tranziții;

– perspectiva adulților care lucrează cu acești tineri – asistenții maternali în îngrijirea cărora se află.

Principalele întrebări de cercetare care ne-au ghidat în realizarea acestei lucrări sunt:

Ce înseamnă tranziția tinerilor din asistență maternală și cum este ea realizată în România?

Ce criterii trebuie respectate pentru a facilita această tranziție și intrarea în rolurile specifice vârstei adulte?

Care sunt reperele developmentale ale tinerilor din sistem de protecție – în context identitar – care pot facilita acest proces?

Ce caracteristici parentale sau funcționale specifice asistenței maternale sunt necesare pentru o bună pregătire socială și emoțională a tinerilor pentru viața independentă?

Ce servicii sunt oferite tinerilor din asistență maternală în perioada premergătoare acestei tranziții pentru a facilita inserția socio-profesională consecutivă părăsirii sistemului de protecție?

Care sunt punctele tari și slabe ale serviciilor de pregătire în termenii nevoilor acestor tineri, accesibilității serviciilor și eventual rezultatelor acestora?

Delimitări conceptuale

Identitate. Conceptul de “identitate”, utilizat în special în sociologie și psihologie (e.g. Porfeli & Skorikov, 2010; Scabini & Manzi, 2011; Schwartz, 2011; Schwartz et al., 2012; Umana-Taylor, 2011), include multiple aspecte, cum ar fi scopurile, valorile, convingerile, apartenența sau rolurile sociale ale individului. Identitatea este un concept multifațetat, fiind abordat la diverse paliere de funcționare a individului: identitate personală (credințele, scopurile și valorile individului) fiind frecvent studiată cu privire la opțiunile profesionale, maritale, politice sau la convingerile morale; socială (apartenența la grup, adoptarea unor norme, convingeri și comportamente specifice grupului); identitatea etnică/culturală etc.

Identitatea se dezvoltă în contextul sferelor/contextelor și rolurilor de viață în care individul este imersat. În diverse contexte de viață (cultural, politic, religios, economic) individul încearcă să mențină un echilibru între identitatea sa personală și cea socială (Bothma et al., 2015).

Identitatea reprezintă un concept complex care include multiple arii de funcționare ale individului: identitatea socială, de gen, etnică, culturală, familială, vocațională etc. În cadrul acestei lucrări ne-am adresat în principal identității personale (în relație cu convingerile, scopurile și valorile tânărului), sociale (în relație cu grupul de prieteni), familiale (în relație cu familia naturală și de plasament), vocaționale (în relație cu scopurile și activitățile educaționale și familiale), alte fațete identitare (e.g. de gen) urmând să fie explorate mai amplu în cadrul unor cercetări viitoare.

Parentaj (parenting). Parentajul poate fi definit ca “o sumă de activități deliberate care au ca scop asigurarea supraviețuirii și dezvoltării copilului” (Zaharia, 2012). Aceste acțiuni pot fi realizate de părintele biologic sau de către alt adult în îngrijirea căruia se află copilul/tânărul.

O altă accepțiune asupra parentajului este “un curent de educație familială, emoțională și de creștere a copiilor asumat, conștient și informat […] aducând sub umbrela acestui termen preluat din engleză cam orice înseamnă interes pentru o relație părinte-copil benefică ambelor părți (Watt, în presă).

Pregătire pentru viața independentă. Aceasta desemnează procesul care facilitează dobândirea cunoștințelor și abilităților necesare pentru integrarea unei persoane în mediul social în care își va desfășura activitățile cotidiene și în mediul profesional în care persoana va lucra. Conform Ordinului Nr. 14 din 15 ianuarie 2007 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind Serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă, pregătirea pentru viața independentă este o formă particulară de educație nonformală, participativă, de stimulare și dezvoltare personală. Acest ordin stabilește diverse criterii ce permit evaluarea pregătirii pentru o viața independentă, printre care deprinderile de viață; competența socială; cunoașterea resurselor comunitare; gândirea practică; planurile de viitor etc.

Același ordin descrie aria deprinderilor necesare unei tranziții eficiente a tinerilor spre viața independentă: domeniul deprinderilor de viață zilnică (e.g. nutriție, cumpărarea alimentelor, prepararea mâncării, managementul și siguranța casei); domeniul deprinderilor privind gestiunea locuinței si folosirea resurselor comunitare (se refera la acele arii de deprinderi necesare pentru ca un copil/tânăr să facă o tranziție pozitivă către comunitate. Sunt incluse gestiunea locuirii, transportul și resursele comunitare); deprinderi privind managementul banilor (se concentrează pe arii de deprinderi care îi ajută pe copii/tineri să ia decizii financiare eficiente); deprinderi privitoare la îngrijirea personală; deprinderi vizând dezvoltarea socială (se concentrează asupra modului în care copilul/tânărul relaționează cu ceilalți, conștiința culturală, comunicare, relații sociale); deprinderi pentru integrare profesională (se refera la ariile de deprinderi care îi ajută pe copii/tineri să își finalizeze programele educaționale și să urmeze o carieră conform interesului lor. Acest domeniu include deprinderi privitoare la planificarea carierei, angajare, luarea deciziilor și pregătire prin studiu).

O inserție socioprofesională de succes este tradusă printr-o experiență satisfăcătoare a persoanei dar și a societății (Ristea et al., 2010). Integrarea socio-profesională reprezintă procesul de asimilare a unei persoane în mediul profesional, de adaptare a acesteia la cerințele de muncă și comportament ale colectivului în cadrul căruia lucrează, de adecvare a personalității sale la cea a grupului (Becker, 1997).

Sistem. Un sistem reprezintă o colecție de componente organizate în jurul unui scop sau obiectiv (Save the Children, 2009). Un sistem presupune coordonarea/sincronizarea între diverse componente și procese sistemice care funcționează și colaborează eficient. Sistemul include toți actorii care acționează la diverse paliere, de la nivel individual la nivelul organizațiilor transnaționale. Pentru a asigura succesul funcționării sistemului sunt necesare acțiuni de cooperare, colaborare și coordonare între actorii implicați.

Spre exemplu, funcționarea sistemului de protecția copilului, implică o paletă largă de actori, incluzând guvernul, direcțiile de protecția copilului, organizațiile non-guvernamentale, comunitatea și societatea civilă (Delaney et al., 2014).

Sistem de protecție. Utilizând termenul generic de “sistem de protecție” ne referim la sistemul de protecție a copilului, care conform definiției lui Thoburn (1998; apud Roth, 2000, p.70) reprezintă “ansamblul de servicii oferite de un stat, prin care li se asigură copiilor suport material, asistență medicală, educație și locuință”.

Conform legii, plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la o persoană sau familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidențial (Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 58).

Sistemul de asistență maternală. Asistentul maternal este conform legii „persoana fizică, atestată în condițiile legii, care asigură, prin activitatea pe care o desfășoară la domiciliul său, creșterea, îngrijirea și educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament sau în încredințare” (H.G. nr. 679/2003).

În literatura de specialitate regăsim familiile care asigură acest tip de îngrijire sub numele de familii foster, iar îngrijitorii – părinți/îngrijitori foster (în engleză, foster parents/foster carers). Acești termeni sunt utilizați de anumiți autori și pentru a desemna persoana/familia care se ocupă temporar de îngrijirea copilului, fără a avea profesia de asistent maternal și fără a avea contract de muncă cu o instituție din domeniul protecției copilului (Boldiș et al, 2012).

În această lucrare, vom face însă referire la sistemul de “foster care” care implică plasamentul copilului într-o unitate rezidențială de tip familial sau la domiciliul privat al unui îngrijitor certificat de stat, denumit “foster parent/carer” (Dictionary.com Unabridged, 2018). Plasamentul copilului e stabilit în aceste cazuri de către o agenție de asistență socială locală sau de către instanță. La fel ca în România, acest tip de plasament este considerat o măsură temporară, scopul său fiind identificarea unei soluții permanente pentru copil cum ar fi adopția sau reintegrarea în familia naturală.

Deoarece “foster care” și “asistența maternală” nu sunt termeni perfect echivalenți, când vom face referire la studiile din alte state vom folosi preponderant termenul de foster care iar când ne vom referi la măsurile de protecție din România – termenul de asistență maternală.

Sistemul de tip rezidențial. Serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial, conform Ordinul nr. 21/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial, au drept misiune generală furnizarea sau asigurarea accesului copiilor, pe o perioadă determinată, la găzduire, îngrijire, educație și pregătire în vederea reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale. Activitățile de găzduire, îngrijire, educație non-formală și informală, sprijin emoțional, consiliere, precum și dezvoltarea majorității deprinderilor de viață independentă și a unora dintre activitățile legate de reintegrarea sau integrarea familiala se acordă obligatoriu în unitatea rezidențială.

Tânăr. Conform Legii tinerilor nr. 350/2006, tânăr este orice “cetățean cu vârsta cuprinsă între 14 și 35 de ani” (art. 2, alin. (2), lit. a). Tinerii cuprinși în această cercetare calitativă au vârsta cuprinsă între 16-26 de ani, se află cu măsură de plasament la asistent maternal sau în unități rezidențiale (din cadrul DGASPC) și urmează să părăsească sistemul de protecție la vârsta majoratului, respectiv în conformitate cu prevederile legale (până la 26 de ani dacă își continuă studiile, legea 272/2004).

Tranziție. Tranziția se referă la trecerea de la o situație de viață la alta. Aceasta implică schimbări de statut sau identitate, „atât pe plan personal cât și social se deschid noi oportunități pentru schimbări de comportament. […] De asemenea, tranzițiile timpurii pot avea implicații pentru traiectoriile de mai târziu, prin modelarea evenimentelor, experiențelor și tranzițiilor de mai târziu” (Mureșan, 2012).

Tranziția spre viața independentă (adultă) reprezintă un proces complex, în care tinerii care au depins de adulți (părinți, alte persoane) încep să facă pași concreți spre a obține independența financiară, rezidențială și emoțională și să își asume roluri de adulți, cum ar fi de cetățean, soț/soție, părinte, angajat etc.

Această tranziție poate fi o perioadă de dezvoltare și realizare, în special atunci când tinerii au resursele necesare pentru a naviga prin acest proces, cum ar fi relații cu comunitatea sau o familie stabilă care le poate oferi îndrumare și asistență financiară (dacă este necesar), acces la educație și experiențe care să faciliteze învățarea și dezvoltarea abilităților necesare (Jekielek & Brown, 2005).

Structura lucrării

Lucrarea a fost astfel structurată încât să includă:

– în cadrul primului capitol, abordarea problematicii studiate în contextul fenomenelor sociale naționale și internaționale cu privire la tranziția tinerilor spre viața independentă (în general) și a celor din asistență maternală (în particular).

– cadrul teoretic adaptat domeniului de studiu al lucrării, bazat pe studii cât mai recente și cu o relevanță ridicată în acest domeniu se regăsește în cel de-al doilea capitol.

– capitolul al treilea și al patrulea cuprind analiza datelor cantitative și calitative culese precum și integrarea coerentă a acestora în acord cu cadrul teoretic și cercetările actuale.

– în capitolul final am realizat concluzii și recomandări cu aplicabilitate practică, și am inclus propunerea unui model de abordare și înțelegere a tranziției tinerilor din asistență maternală spre viața independentă, bazat atât pe premise teoretice cât și practice.

În cadrul lucrării sunt descrise pe larg cele două cercetări realizate în scopul aprofundării înțelegerii asupra tranziției tinerilor din asistență maternală spre viața independentă.

Prima cercetare a avut drept scop analiza factorilor identitari care pot impacta tranziția tinerilor din asistența maternală spre viața independentă (pentru care nu a fost posibilă stabilirea unei măsuri definitive cum ar fi reîntoarcerea în familie sau adopția).

A doua cercetare a investigat funcționarea sistemelor familiale în care acești tineri sunt imersați precum și factorii care pot produce efecte proximale și distale asupra tranziției spre viața independentă (funcționalitatea familiei, aspecte de parenting, relația asistent maternal-tânăr etc.)

Ambele cercetări au explorat percepția tinerilor, respectiv a asistenților maternali asupra pregătirii pentru viața independentă. Pe baza acestor date se pot contura pattern-urile de servicii de pregătire pe care asistența maternală le oferă precum și posibilitățile de optimizare ale acestora.

CAPITOLUL 2

Teoriile tranziției

În cadrul acestui capitol vor fi discutate teorii ale tranziției. Alături de acestea am prezentat și teoria sistemică și teorii privind relația părinte-tânăr (relevante pentru relația asistent maternal-tânăr) care au o aplicabilitate imediată în studiul tranziției tinerilor spre vârsta adultă. Prezentarea lor se va face succint, urmând a fi explorate în adâncime în cadrul capitolului dedicat cercetării empirice.

În ultimele decade, tranziția tinerilor spre viața adultă a suferit modificări marcante: a crescut vârsta finalizării educației, intrării pe piața muncii sau într-un mariaj, precum și a asumării rolului parental. Viețile standardizate, stabilitatea și siguranța/securitatea, care erau markerii vârstei adulte în viziunea clasică au suferit o serie de schimbări importante. În acest context, pe lângă teoriile clasice privind tranziția tinerilor spre viața adultă, au apărut teoriile contemporane care abordează acest proces într-o modalitate diferită. O parte importantă a literaturii privind tranziția spre vârsta adultă au plecat de la conceptul de “emergență spre vârsta adultă” – perioadă în care tinerii consideră că au depășit vârsta adolescenței dar nu au finalizat încă tranziția spre vârsta adultă. Este o perioadă în care tinerii își dezvoltă identitățile, explorează diverse posibilități de viață și se focalizează asupra propriei persoane (Arnett, 2000; 2007; Blatterer, 2010; Cote et al., 1996; în Ostroot & Branaman, 2016).

Maniera în care tinerii se raportează la atingerea vârstei adulte face dificilă delimitarea conceptelor de copilărie, adolescență și vârsta adultă. Aceste constructe diferă în funcție de cultură, zona geografică sau perioada de timp la care individul este raportat. Tranzițiile clasice care marcau tranziția spre vârsta adultă – cum ar fi finalizarea educației, munca cu normă întreagă, atingerea unei stabilități financiare și rezidențiale, căsătoria și parentalitatea – nu mai sunt acurate în descrierea atingerii vârstei adulte în societatea modernă contemporană. Unii autori susțin că tinerii sunt cei care decid când să devină adulți, vârsta adultă fiind un construct subiectiv și psihologic. Alți autori spun însă că modalitatea în care tinerii înțeleg vârsta adultă nu este neapărat congruentă cu experiența lor asupra acesteia, anumiți factori structurali și de mediu, cum ar fi rasa, etnia sau sistemul familial influențează atât tranziția spre vârsta adultă cât și conceptualizarea statutului de adult (Arnett, 1997; Byner, 2005; Silva, 2013, în Ostroot & Branaman, 2016).

Teoriile tranziției clasice descriu tinerețea ca o tranziție între două stadii stabile de viață – copilăria și vârsta adultă. În această paradigmă, tranziția include trei stadii distincte: plecarea sau dezangajarea, tranziția propriu-zisă și obținerea unui nou statut social (Stein, 2006). În psihologie, teoriile lui Erikson (1950) și Piaget (1958) descriu tranziția tinerilor pe baza unor stadii de dezvoltare al căror rezultat principal este atingerea identității de adult. Această paradigmă a fost completată odată cu teoriile tranziționale moderne, când diverși autori cum ar fi Arnett (2000) sau Valentine (2003) teoretizează tinerețea și tranziția spre vârsta adultă ca un proces identitar developmental manifestat prin procese complexe și atingerea graduală a unor rezultate/performanțe pe plan social (performative and processual identity). Conceptualizarea tranziției spre vârsta adultă în termenii de „adult emergent” a adus o abordare diferită asupra studiilor privind tinerii (Arnett, 2000; Worth, 2009).

Teoriile tranziționale contemporane se adresează în special unor aspecte pragmatice cum ar fi flexibilitatea pieței muncii, dinamicii familiale și expansiunii sectorului educațional. Beck (1992) spune că în cadrul tranziției spre vârsta adultă în contextul societății moderne, tinerii își construiesc identitatea pe baza afinităților pe care le au și nu pe baza constrângerilor familiale sau clasei sociale. Alți autori (Furlong & Cartmel, 1997; Skelton, 2002) acordă atenție în special barierelor structurale care restrâng oportunitățile tinerilor de a-și urma scopurile sau dorințele (Worth, 2009).

Tranzițiile implică diverse căi, faze și multiplii actori sociali precum și un nivel ridicat de dezvoltare, complexitate și incertitudine fiind o consecință a alinierii între diverse paliere developmentale și un proces cu actori multiplii care implică interacțiuni între diverse grupuri sociale (Wittmayer et al., 2017).

Teoria rolurilor sociale

Primele elemente ale acestei teorii au fost introduse de Linton (1936) care definea status-ul ca o poziție în structura socială și rolul ca un comportament așteptat din partea ocupanților statusului. Teoria a suferit însă modificări, rolul fiind utilizat pentru a descrie atât comportamentele așteptate cât și pe cele manifestate de către individ. Teoria rolurilor a devenit din ce în ce mai complexă, cu interes asupra dinamicii alocării rolurilor și socializării și cu relevanță directă asupra studiului tranzițiilor de viață (George, 1993).

Există diverse perspective teoretice asupra rolurilor, în perspectiva funcționalistă rolurile deja există și individul este cel care și le asumă, în perspectiva interacționistă individul are o anumită libertate în a implementa un rol pre-definit, iar în perspectiva constructivistă individul este cel care utilizează, creează sau negociază rolurile (Wittmayer et al., 2017; p. 49).

Rolurile pot fi definite ca un set de activități recognoscibile și atitudini adoptate de un individ pentru a se adresa unor situații recurente. Altfel spus, o serie de activități și atitudini fundamentale care sunt recunoscute și împărtășite de un grup sau sistem social. Astfel, în orice tranziție pot fi identificate rolurile centrale atât la nivel individual cât și sistemic. Acest lucru permite atât analiza rolurilor pe parcursul tranziției cât și schimbările de percepție și înțelegere asupra rolurilor în cursul acesteia. Schimbările de rol intratranziționale oferă individului oportunitatea de a interacționa cu diverși alți indivizi sau grupuri sociale, precum și de a se adapta schimbărilor societale. Prin rolurile tranziționale pe care și le asumă, individul poate susține sau împiedica sustenabilitatea tranziției în cauză (Wittmayer et al., 2017).

Tranziția spre vârsta adultă se distinge în societatea modernă prin caracterul prelungit și o calitate mai ridicată a individualizării, ceea ce o face mai precară și incertă decât pentru cohortele anterioare. Acest aspect produce consecințe asupra realizărilor socio-economice, de familie sau sănătate ale adulților. Odată cu prelungirea tranziției spre vârsta adultă se remarcă o diversificare și individualizare în achiziția rolurilor. Tinerii alternează sau combină educația cu munca, timp în care intră sau ies din diverse aranjamente maritale sau de coabitare. Aceste tranziții pot fi acompaniate și de reîntoarcerea temporară la domiciliul parental (și posibil reintrarea în anumite roluri de copil), după ce rezidența individuală a fost inițial câștigată. Cu această variabilitate crescândă în cursul tranziției spre vârsta adultă, unii autori chestionează dacă patternurile și căile clasice care marcau atingerea statutului de adult mai pot fi considerate acurate (Eliason, Mortimer & Vuolo, 2015).

Teoria capitalului social și suportului social

O teorie contemporană a tranziției tinerilor este teoria capitalului social care arată că tinerii nu sunt doar receptorii capitalului social din partea părinților ci sunt la rândul lor o sursă de capital social în grupul de egali (Bourdieu, 1986; Coleman, 1990; Helve & Bynner, 2007; Putnam, 2000).

Capitalul social este un concept sociologic folosit în economia politică, management, teoria organizațiilor, științe politice, sănătate publică și în toate științele sociale. Capitalul social se referă în general la conexiunile din interiorul rețelelor sociale, și între acestea implicând atât resursele de care beneficiază individul, cât și relațiile care emerg din interacțiunea cu alți indivizi. Capitalul social poate fi definit ca o rețea de relații sociale caracterizate de norme de încredere și reciprocitate, care conduc la un beneficiu mutual. Conceptul se referă atât la relațiile pe care individul le stabilește cu alți indivizi, cât și la relațiile cu comunitatea sau cu diverse sisteme și instituții (Stone, 2001).

Una dintre asumpțiile de bază ale teoriei capitalului social este că rețelele sociale au valoare. Caracteristicile demografice cum ar fi statutul socioeconomic, rasa sau etnia pot fi parte a procesului capitalului social – deoarece pot conecta indivizii la rețele sociale avantajoase (Bourdieu, 1986), pot fi o sursă de norme și valori consistente cu comportamentul productiv (Caldas & Bankston, 1997) sau pot constitui o bază pentru sistemele de relații sociale (Bankston & Zhou 2002).

Un nivel scăzut al capitalului social a fost frecvent asociat cu slaba adaptare la mediul social. Spre exemplu, delincvența juvenilă este frecvent asociată cu un nivel scăzut al capitalului social – operaționalizat prin structura familiei, situația economică, autocontrolul, abilitățile cognitive (Salmi & Kivivuori, 2006).

Capitalul social și suportul social pot fi descrise ca și fațete ale vieții sociale mai degrabă decât ca variabile diferite (Saegert & Carpiano, 2017).

Suportul social se referă la o rețea de relații interpersonale care oferă persoanei sentiment de acceptare și iubire, stimă de sine și apreciere, comunicare și apartenență, ajutor mutual. Tipurile de suport social sunt clasificate diferit de diverși autori. Majoritatea datelor din literatură converg spre două tipuri majore de suport emoțional (sentiment de a fi iubit, de apartenență, de afecțiune și îngrijire, empatie) și suport instrumental (sfaturi, sugestii, direcții și orientări, îndrumare, consiliere de specialitate, ajutor material, concret) (Băban, 2006).

Atât teoria suportului social și capitalului social susțin importanța legăturilor sociale în înțelegerea proceselor sociale și familiale în care individul este implicat. Prima teorie subliniază importanța aspectelor interpersonale, în timp ce a doua teorie surprinde aspectele structurale care facilitează relațiile dintre indivizi care sunt similari din punct de vedere socio-economic, educațional sau cultural (Bourdieu, 1986; Lin, 2000, în Fram, 2003).

În timp ce teoria suportului social se focalizează pe legăturile de familie și alte relații informale, teoria capitalului social acordă atenție legăturilor civice și instituționale, în completarea rețelelor informale care și aspecte importante ale structurilor sociale (Stone et al., 2003).

Cele două teorii, utilizate împreună permit o înțelegere în profunzime a spectrului larg de relații sociale pe care tinerii le stabilesc, relații care modelează identitatea, rolurile sociale și funcționarea socială a individului.

Teoriile identitare

Tranziția tinerilor nu mai este conceptualizată ca un salt stadial ci cu o evoluție procesuală, un proces de „devenire”, scurgerea timpului fiind abordată prin prisma experiențelor trăite, ca un proces dinamic. Grosz (1999, 2005, în Worth, 2009) susține că, în abordarea tranziției tinerilor în societățile industrializate, pentru a înțelege în profunzime și în perspectivă complexitatea experiențelor tranziționale, focalizarea studiilor privind tinerii trebuie să fie pe viitor și nu pe trecut. În cadrul tranzițiilor, rutinele de viață ale individului sunt puternic influențate, funcționarea cotidiană a acestuia fiind marcată de incertitudine și instabilitate. Prima zi de serviciu, nașterea primului copil, plecarea de acasă sunt toate evenimente sociale tipice dar care implică un proces de schimbare. Tranzițiile inter-instituționale, spre exemplu, implică apariția unor schimbări în cadrul identității sociale a individului, deoarece acesta este identificat și perceput diferit în urma unei astfel de tranziții (Kofoed, 2008; Turner, 1979; Zittoun, 2006; 2008; Winther-Lindqvist, 2009).

Indiferent dacă vorbim de abordările tranziționale clasice sau moderne, teoriile identitare ocupă un loc central în studiul și înțelegerea tranziției spre vârsta adultă, motiv pentru care le-am oferit un spațiu extins în cadrul acestei lucrări.

Termenul de “identitate” include multiple aspecte, cum ar fi scopurile, valorile, convingerile, apartenența sau rolurile sociale ale individului. Atât perspectiva sociologică cât și cea a psihologiei sociale acceptă că identitatea poate fi abordată pe paliere diverse: o persoană poate fi albă, est-europeană, de gen feminin și să își dorească să devină inginer. Acest gen de criterii configurează profilul identitar al individului. Pot interveni și alte variabile – cum ar fi apartenența la un grup social – care pot augmenta sau diminua șansele individului da a-și realiza scopurile personale. De exemplu, apartenența la anumite grupuri etnice, absolvirea unui anumit tip de studii sau apartenența de gen pot fi văzute uneori ca incompatibile cu anumite cariere (Schwartz et al, 2012).

Un alt palier de studiu al identității îl reprezintă schemele cognitive referitoare la sine și ceilalți și stilurile de atașament ale individului. Acestea configurează istoria de viață în evoluție a individului (Schwartz et al., 2012). În acest context, McAdams și Olson (2010) arată cât de importantă este realizarea unui construct identitar cu sens și semnificație. O perspectivă narativă coerentă, cu scop și sens asupra propriei identități poate fi considerată ca un index al funcționalității conceptului de sine al individului (Schwartz et al., 2012).

Identitatea este modelată însă nu doar de diferențele interindividuale cum ar fi temperamentul sau trăsăturile de personalitate ci și de factori macrosociali precum cultura sau rolurile de gen (Lewis, 2003; Schwartz et al., 2012; Taylor & Oskay, 1995). Fațetele identității sociale pot fi definite ca și categorizări ale sinelui în unități sociale inclusive. Sinele reprezintă în acești termeni o structură cognitivă multifațetată de bază, în care identitățile sociale sunt organizate ierarhic ca și entități distincte care sunt supuse proceselor de construcție, transformare și menținere (Bothma et al., 2015, p.25).

Referitor la teoriile clasice ale identității se remarcă autori cum ar fi Mead (1934), Erikson (1950) sau Marcia (1966). Mead (1934) consideră că individul devine socializat abia când își dezvoltă abilitatea de a înțelege perspectiva altora asupra sinelui/propriei persoane. Dezvoltarea acestei abilități referențiale concordă cu achiziția sinelui și conturarea identității.

Conform teoriei mead-iste, influențată de darwinism, interacțiunea socială și comunicarea simbolică sunt necesare pentru dezvoltarea identității; comunicarea interpersonală permițând înțelegerea acestei “probleme esențiale a sinelui”. Într-o descriere lapidară, putem spune că, atunci când individul achiziționează convingeri identitare stabile și este socializat, el internalizează reacțiile anticipative ale celorlalți și continuă să acționeze într-o manieră socializată chiar și când este singur (Mead, 1934).

Paradigma socializării anticipative vine în completarea teoriilor inițiale privind dezvoltarea identității. Conform acesteia, individul identifică grupul căruia dorește să îi aparțină iar socializarea se realizează în acord cu normele acestui grup (Merton & Kit, 1950). Indivizii care se angajează în acest proces internalizează valorile grupului respectiv, fiind astfel facilitate atât acceptarea individului de către grup cât și adaptarea acestuia la grup (Merton & Rossi, 1966; în Latham, 2004).

Erikson (1968) consideră formarea identității ca fiind nucleul provocărilor developmentale pentru adolescenți și adulții emergenți. Consolidarea unui sens al identității oferă individului sentimentul de continuitate și predictibilitate, fiind un factor favorizant în funcționarea psihosocială a acestuia (Luyckx et al., 2012).

Erikson (1968) și-a bazat teoria pe “principiul epigenetic” conform căruia dezvoltarea identității se produce stadial; fiecare stadiu fiind marcat de conflicte și crize, de sarcini și strategii de rezolvare specifice; rezultatul constituind schema pe care se conturează identitatea individului. Fiind puternic influențată de psihanaliză, conceptualizarea identității în viziunea lui Erikson este preponderent descriptivă, bazată pe o perspectivă clinică. Tinerii cu convingeri identitare puternice sunt mult mai susceptibili la a se angaja în relații interpersonale funcționale și de a-și asuma cu succes rolurile de adult; în timp ce indivizii cu un grad ridicat de confuzie cu privire la propria identitate vor fi mult mai predispuși la distres, la comportamente distructive și relații disfuncționale (Schwartz et al, 2012).

Erikson (1950, 1968) arată însă că, confuzia identitară nu este indezirabilă per se. O perioadă de confuzie temporară cel mai probabil va mobiliza individul spre a explora diverse roluri și angajamente, spre a-și dezvolta un concept de sine coerent și organizat. Astfel, trebuie făcută o distincție între confuzia identitară temporară (developmental normativă) și formele confuzionale “cronice” care necesită intervenție (Schwartz et al., 2012, p.345).

Marcia (1966) a validat prin propriile studii teoria lui Erikson privind identitatea. Modelul statusului identitar propus de acest autor, a urmărit conceptualizarea identității în termenii rezultatului pe care individul îl obține consecutiv rezolvării conflictelor identitare și asumării unor angajamente ferme. El a extras din teoria eriksoniană două procese definitorii în formarea identității: explorarea și angajamentul (Luyckx et al., 2012).

Marcia a identificat “4 statusuri: difuziune de identitate (adolescenții cu această stare nu trăiesc crize identitare și nu se angajează); forcludere sau asumarea timpurie a identității și valorilor (cu dezvoltarea de valori induse de către ceilalți); moratorium (adolescentul consideră în mod repetat că își stabilește identitatea, dar procesul se repetă adesea, fără își ducă scopurile la bun sfârșit); dobândirea identității (au fost experimentate și rezolvate multiple crize, au fost făcute angajamente relativ permanente, adolescenții au opțiuni de viață)” (Marcia, 1966; Dobrescu, 2014, p. 6).

Literatura privind dezvoltarea identității a avansat considerabil în ultimii ani. Teoriile inițiale nu au fost abandonate, ci în multe situații aprofundate și dezvoltate. Studii recente, inspirate din conceptele de sinteză și confuzie aparținând teoriei eriksoniene, arată că augmentarea confuziei identitare este asociată cu un risc ridicat spre consumul de tutun, alcool și droguri precum și cu comportamentele sexuale neprotejate (Schwartz et al., 2008, 2009). Aceiași autori au identificat o asociere pozitivă între confuzie și stimă de sine scăzută, simptome de anxietate și depresie și andosarea comportamentelor delincvente sau antisociale (Schwartz et al., 2009).

Referitor la procesele identitare, alți autori (Crocetti et al., 2008a; Meeus et al., 2010) susțin alegerea, explorarea în adâncime și reconsiderarea angajamentelor, conturând două cicluri identitare: formarea identității și menținerea ei. “Formarea identității (angajament-reconsiderarea angajamentului) descrie efortul de a depăși confuzia identitară generată de angajamentele prezente nesatisfăcătoare. Menținerea identității (angajament – explorare în adâncime) ilustrează dorința de menținere a angajamentelor curente ca urmare a încrederii crescânde a tinerilor în acestea. Pe măsură ce tinerii se familiarizează cu angajamentele curente prin explorarea în adâncime a acestora și constată că se potrivesc potențialului personal (Meeus, 2011), încrederea în alegerile făcute sporește.” (Pop, 2015, p. 4)

Unele studii recente sugerează că există diferențe de gen semnificative în cristalizarea identității, fetele având un avans în acest sens – referitor la explorarea alternativelor, asumarea angajamentelor și reconsiderarea acestora. Diferențele tind să se estompeze însă în perioada de emergență a vârstei adulte (Klimstra et al., 2010; în Pop, 2015).

Ce aduc în plus aceste perspective este faptul că, procesele identitare nu creează cu necesitate o stare de distres individului (favorizând delincvență, relații disfuncționale sau trăsături dezadaptative), ci sunt mai degrabă asociate cu consecințe pozitive pe multiple paliere: socializare, adaptare (i.e., claritatea conceptului de sine, sentiment de coerență, trăsături adaptative de personalitate, relații pozitive părinte-copil, adaptare școlară, implicare socială, cf. Crocetti et al., 2008a; Crocetti et al., 2012b; Klimstra et al., 2012; Luyckx et al., 2006a; în Pop, 2015, p.5).

Dacă ar fi să conturăm o concluzie pe baza acestor teorii, putem spune că nu există un consens, o definire unitară a conceptului de identitate. Identitatea rămâne însă un construct umbrelă în științele sociale, care descrie sau explică comportamentul individual sau de grup. Identitatea reprezintă o variabilă independentă frecvent utilizată în cercetare și implică multiple concepte, procese și actori sociali (Bothma et al., 2015).

Privită în contextul social și cultural actual, se remarcă o diminuare a suportului și indicațiilor cu privire la modalitățile în care dezvoltarea identității ar trebui procesată. Interesul pentru relațiile romantice, domeniul profesional și parentalitate crește exponențial, în contextul în care accesul la informație este facilitat de Internet și promovează o paletă largă de opțiuni, dar suportul colectiv cu privire la formarea identității s-a redus. Astfel, deși dezvoltarea propriei identități devine o sarcină presantă, este totodată și un proces complex de explorare. Dacă la mijlocul secolului XX indivizii își puteau dezvolta identitatea pe baza unor roluri predefinite – de părinte și angajat, în prezent indivizii explorează multiple roluri înainte de intrarea pe piața muncii sau căsătorie (Cote, 2000; Cote & Levine, 2002; Schwartz et. al, 2012).

În cele mai multe societăți vestice, politicile orientate pe marketing și stilul de viață bazat pe consum predomină în defavoarea politicilor orientate pe comunitate și a stilului de viață focusat pe producție (Schwartz, Cote & Arnett, 2005). Astfel, evenimentele care erau normativ structurate în cursul vieții sunt acum lăsate la latitudinea individului, acesta fiind în situația de a-și asuma propriile decizii, acțiuni și responsabilități dar și consecințele acestora (Bauman, 2001; Beck, 1992).

Adulții emergenți care se adresează acestor probleme într-o manieră proactivă și activistă sunt mai susceptibili la a dezvolta un concept de sine coerent, care poate constitui o resursă în ghidarea traiectoriilor de viață și în negocierea resurselor și pozițiilor sociale. Indivizii care adoptă o abordare mai pasivă, procrastinatorie, ca și o consecință a lipsei de coerență identitară, vor avea dificultăți în a beneficia de oportunitățile și avantajele specifice societăților dezvoltate (Schwartz, Cote & Arnett, 2005).

Activismul se referă la faptul că “indivizii își construiesc propriul curs al vieții, prin alegerile pe care le fac și prin acțiunile lor, în funcție de oportunitățile și constrângerile istorice și circumstanțele sociale” (Mureșan, 2012, p.25). Cu alte cuvinte, activismul se referă la sentimentul de responsabilitate asupra cursului propriei vieți, asupra consecințelor propriilor decizii, dublat de convingerea că individul are control asupra deciziilor/acțiunilor și este capabil să depășească obstacolele în realizarea scopurilor de viață (Cote & Levine, 2002).

Unii autori (Cote, 1997; Lerner et al., 2001; Masten, 2001; Schwartz et al. 2012) propun o serie de caracteristici de personalitate care sunt congruente cu activismul (agency) în timp ce alții propun o serie de pași pe care individul trebuie să îi urmeze în procesul de exercitare a activismului. În prima categorie sunt incluse: stima de sine, scopul/rile de viață, locusul de control intern precum și reziliența. Referitor la a doua categorie, pot fi menționate: selecția (capacitatea de a alege oportunități congruente cu caracteristicile personale), optimizarea (dezvoltarea abilităților, pentru a urma oportunitățile în cauză) și compensarea (capacitatea de a schimba planurile inițiale în cazul în care nu pot fi urmate). Acest ultim pas este esențial în contextul economic actual, unde schimbările se succed cu rapiditate și gradul de stabilitate este relativ redus.

Cote și Levine (2002) arată că activismul este limitat de forțele contextuale. Astfel, individul poate să se angajeze la un set de alternative identitare dar există posibilitatea ca ele să nu fie realizate. Barierele socioeconomice cum ar fi lipsa resurselor financiare, lipsa mentoratului și a suportului social, discriminarea etc. pot limita puternic opțiunile pe care individul le poate urma (Schwartz et al. 2012). Cu toate acestea, activismul în termenii de angajament, persistență, reziliență și scopuri de viață bine definite implică nu doar realizarea oportunităților ci și recunoașterea barierelor și abordarea lor într-o manieră flexibilă – fie depășirea acestora, fie actualizarea identitară în sensul definirii unor noi scopuri (Oyserman et al., 2004; 2006).

Smits et al. (2010) arată că adolescenții și adulții emergenți utilizează anumite strategii identitare developmentale fie ca și consecință a unor alegeri personale, fie în scopul de a evita coerciția în plan social. Astfel, comportamentele din sfera identitară sunt liber alese sau menite să satisfacă expectanțele altora. Traiectoriile de viață alese liber sunt frecvent experimentate ca fiind interesante și provocatoare, dar aversive, atunci când sunt consecutive unor obligații sau constrângeri. Factorii motivaționali devin astfel importanți în procesele identitare. De exemplu, adulții emergenți pot realiza activități intenționate de explorare, experimentare și testare a propriilor limite și convingeri și se pot angaja inclusiv în comportamente de risc în scopul de a acumula o paletă largă de experiențe înaintea intrării în rolul de adult – cu responsabilitățile subiacente acestui rol (Arnett, 2000; Dworkin, 2005; în Schwartz et al., 2012).

Teoria sistemică

Teoria sistemică are o largă arie de aplicabilitate în științele sociale. Această teorie integrează atât elemente de sociologie, psihologie, cât și de asistență socială, urmărind integrarea și funcționarea cât mai eficientă a indivizilor, familiilor, comunităților luate ca întreg. Teoria sistemelor implică un continuum de la perspectiva atomică la cea holistică, abordând indivizii ca parte a unor sisteme.

Asumpțiile de bază ale teoriei sunt că toate organismele sunt sisteme, compuse din subsisteme și fac parte din supra-sisteme (Payne, 1996). De exemplu, un copil din asistență maternală este parte a familiei în care este plasat, interacționează cu alte grupuri iar toate aceste grupuri fac parte la rândul lor din societate ca întreg.

Această teorie are avantajul de a permite analiza conexiunilor și relațiilor reciproce care există între elementele unui sistem, elemente care compun practic sistemul, și între alți factori care au o influență mutuală (Treveithick, 2005).

Elementele de bază ale teoriei sunt (Rasaili & Titus, 2007):

Abordarea persoanei în context și nu izolată de sistem;

Schimbarea unei părți a sistemului va produce schimbări asupra altor părți,

Individul funcționează în cadrul unei rețele sociale,

Indivizii influențează și sunt influențați de sistemele cu care interacționează,

Comportamentul lor trebuie înțeles în contextul acestor relații interactive.

Teoria sistemică se preocupă de problemele, relațiile, structurile și interdependența diverselor părți din sistem, având o viziune comprehensivă asupra fenomenului. Din acest motiv ea este aplicabilă în studiul procesului de inserție socio-profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție. Putem vedea procesul de tranziție și adaptare la viața independentă ca pe un sistem sau un proces al sistemului cu părțile sale componente: asistenții sociali, psihologii, asistenții maternali (agenți ai schimbării), tinerii (sisteme țintă) etc. Agenții de schimbare capacitează sistemele țintă (tinerii) să gestioneze cerințele vieții independente și le oferă sprijin pentru a gestiona problemele cu care se confruntă (Rasaili & Titus, 2007).

Sistemul de protecția copilului

Un sistem reprezintă o colecție de componente organizate în jurul unui scop sau obiectiv (Save the Children, 2009). Astfel, pentru a verifica calitatea și eficiența funcționării sistemului putem evalua rezultatele derivate din scopul său. În cazul sistemului de protecția copilului, scopul atașat sistemului legitimează sistemul în cadrul normativ existent: legi, politici, angajamente (Wulczyn et al., 2010).

Un sistem coerent se bazează pe o abordare logică, unde diverse componente și procese sistemice funcționează și colaborează eficient. Deoarece sistemul de protecția copilului necesită colaborare și cooperare între o paletă largă de actori, de la nivel internațional, până la nivel individual, el va fi afectat de perspectivele acestor actori asupra sistemului și de modalitățile de răspuns ale acestor actori la condițiile care afectează sistemul în baza acestor perspective (Foster-Fishman et al, 2007).

Cu toate că există tendința de a încuraja creșterea nivelului de colaborare între serviciile de protecția copilului, este în egală măsură de importantă construirea unor rețele interpersonale la toate nivelele – incluzând atât pe cei care oferă servicii cât și pe membrii comunității (Wulczyn et al., 2010).

Gândirea sistemică (abilitatea de a considera un sistem în ansamblu, nu fiecare componentă individual) este utilă în abordarea protecției copilului deoarece permite analiza, sinteza și înțelegerea interconexiunilor, interacțiunilor și interdependențelor tehnice, sociale, temporale și multinivelare ale acestui sistem. Gândirea sistemică pleacă de la asumpția că un sistem implică mai mult decât suma componentelor sale și trebuie din acest motiv studiat într-o manieră holistică (Behl & Ferreira, 2014, pp. 104-105).

Gândirea sistemică permite dezvoltarea unui cadru de evaluarea a diverse funcții și rezultate ale sistemului (e.g. performanțelor organizaționale), o abilitate importantă a acestei maniere de abordare fiind reprezentarea mentală complexă, ce permite o viziune de ansamblu asupra problemelor. În acest sens, gândirea sistemică permite realizarea unor modele ce facilitează înțelegerea sistemului și componentelor acestuia (Kádárová et al., 2014).

Modelarea permite identificarea componentelor cheie, determinarea modului în care aceste componente se comportă, definirea structurii sistemului, cartografierea relațiilor între componente, determinarea modului în care procesele individuale își îndeplinesc funcțiile. Pentru ca un proces sistemic să performeze eficient, procedurile existente trebuie să conducă la rezultatele așteptate iar agenții implicați trebuie să execute aceste proceduri corect. Din acest punct de vedere gândirea sistemică abordează organizațiile ca și rețele procesuale complexe care își întăresc/consolidează și balansează interacțiunile reciproc pentru a conduce la performanță (Kádárová et al., 2014, p.181).

Wulczyn et al. (2010) propun un model eficient de înțelegere a sistemului de protecția copilului, care plasează pe loc central capacitatea de schimbare, de adaptare la cerințele sociale, pe care îl vom prezenta în continuare (Fig. 3).

Figura 3. Dinamica sistemului de protecția copilului, adaptat după Wulczyn et al. (2010)

În cadrul acestui model, autorii surprind dinamica ce există între statusul copilului (operaționalizat și măsurat ca rezultate), scopurile și obiectivele de protecție și sistemul de servicii care trebuie să se armonizeze reciproc. Acest model plasează sistemul de protecție în contextul legislativ și cultural specific precum și în relație cu alte sisteme (de sănătate, educațional, ocupațional etc.) Este important de remarcat în cadrul acestui model granița intersistemică, care este definită de relațiile interstructurale – și care are implicații asupra modului cum definim funcțiile, capacitățile, procesele sau responsabilitatea sistemului de protecția copilului (e.g. un centru de zi pentru copii poate funcționa în cadrul unei unități rezidențiale sau unei unități școlare).

Sistemul de protecția copilului trebuie să includă următoarele componente: cadrul legal, structura, continuitatea serviciilor, mecanismele de monitorizare și evaluare, resursele umane și financiare, participarea socială și managementul datelor și cunoștințelor (Delaney et al., 2014). Sistemul de protecția copilului include legi, politici, standarde, mecanisme de coordonare intersectorială etc. Referitor la funcțiile acestui sistem, literatura de specialitate face referire la două funcții majore: funcțiile referitoare la luarea deciziilor referitoare la cazuri (case decision making; e.g. plasamentul) și cele desemnate să susțină performanța sistemului (e.g. alocarea resurselor, coordonarea intersectorială etc.) (Save the Children, 2009; în Wulczyn et al., 2010).

Conform acestei teorii, orice sistem este compus din alte subsisteme și are o structură definită. Astfel, protecția copilului include în granițele sale alte sisteme (e.g. asistența maternală, managementul de caz etc.), având o structură clară (copilul este crescut într-o familie care are obligația de a-l proteja, familia de asistență maternală face parte din comunitate, care la rândul său face parte din sistemul societal extins). Componentele sistemului interacționează între ele iar efectele acestei interacțiuni reverberează la nivelul sistemului ca întreg. Interacțiunile inter-agenți sunt puternic interconectate în cadrul sistemelor ample, fiind permanent afectate de alți actori din sistem (Wulczyn et al., 2010).

Sistemul de protecția copilului se angajează să ofere un continuum de servicii pentru a produce rezultate pozitive în protecția drepturilor copilului, realizând permanent alegeri și decizii în scopul de a echilibra nevoia de prevenție cu cea de intervenție în răspunsul față de problemele copiilor. Consecutiv, sistemul trebuie să evalueze rezultatele acestor servicii în raport cu scopurile și obiectivele sale – fiind necesară existența unor mecanisme de monitorizare. Pentru a implementa în practică aceste aspecte, sistemul necesită resurse umane bine pregătite și susținute precum și resurse financiare adecvate. Pentru a fi sustenabil, sistemul are nevoie de asigurarea permanentă a acestor resurse, precum și de susținerea civică a scopurilor sale. Prin implicarea copiilor, familiilor, comunității și societății civile se poate augmenta eficacitatea sistemului. Dublând eforturile sale cu date privind percepția publică asupra acestora, sistemul își poate asigura relevanța și legitimitatea în fața societății pe care este destinat să o susțină (Delaney et al., 2014).

Literatura de specialitate sugerează că fiecare sistem de protecția copilului are câteva funcții, capacități și structuri de bază alături de continuumul serviciilor și proceselor care în ultimă instanță definesc ce face o comunitate specifică pentru a-și proteja copiii (Wulczyn et al., 2010).

Perspectiva sistemică asupra familiei și bunăstării copilului

Conform teoriei sistemelor familiale, individul trebuie abordat în contextul familial și al interacțiunilor familiale. Această teorie se centrează pe dinamica relațiilor interpersonale și contextul în care ele apar. Familia reprezintă un sistem, o entitate ai cărei membrii interacționează, iar aceste interacțiuni sunt caracterizate de intimitate sau încercări de a obține intimitatea. Această conceptualizare a familiei include părinții biologici, chiar și în situațiile în care nu au un contact permanent cu copilul lor dar caută să obțină și să mențină relația cu acesta. De asemenea implică asistenții maternali, părinții adoptatori, prietenii sau orice altă persoană care are relații apropiate cu copilul (Brooks, 1996).

Familia este astfel un sistem deschis, ce include alte sisteme (individual, marital) și interacționează cu alte sisteme (școlar, industrial, religios). Dinamica sistemului familial nu poate fi redusă la caracteristicile indivizilor sau interacțiunile dintre anumiți indivizi – există diverse reguli implicite și explicite precum și acțiuni ale membrilor, care guvernează și monitorizează în mod reciproc comportamentele familiale. Spre exemplu, un comportament disfuncțional poate fi evaluat și înțeles în profunzime doar prin abordarea proceselor care apar în sistemul familial și sunt relaționate cu comportamentul problematic (Epstein & Bishop, 1973; Ryan et al., 2005).

Perspectiva ecologică și developmentală sunt convergente în abordarea familiei ca un sistem tranzacțional, care funcționează în relație cu contextul sociocultural în care este imersat și evoluează pe parcursul mai multor cicluri multigeneraționale ale vieții de familie. Evenimentele stresante și problemele unui individ afectează întreaga familie ca unitate funcțională, producând efecte asupra tuturor membrilor și relațiilor dintre aceștia. În schimb, procesele familiale în rezolvarea problemelor pot contribui semnificativ la adaptarea individului. În evaluarea problemelor sistemului familial, se remarcă câteva arii principale de interes: cum membrii familiei contribuie sau sunt afectați de situațiile-problemă, cum pot fi resurse în rezolvarea acesteia și cum legăturile de familie și funcționarea acesteia pot consolida bunăstarea și dezvoltarea pozitivă a familiei. Astfel, în rezolvarea unei proleme sistemice devin proeminenți actorii cheie care pot contribui la schimbarea necesară – și doar în subsidiar sursa problemei (McGoldrick et al., 2010; Walsh 2011; p. 154).

O caracteristică specifică teoriei sistemelor familiale este detașarea de liniaritatea relațiilor cauză-efect. Această perspectivă adoptă noțiunea de interacțiune mutuală și responsabilitate împărtășită, fiecare dintre membrii familiei devenind importanți în înțelegerea unei condiții sau probleme particulare. Acest fapt este uneori dificil de acceptat în contextul social actual în care se pune mare accent pe răspunderea individuală (Brooks, 1996, p. 5).

Membrii familiei sunt interconectați, astfel o acțiune poate implica o reacție de răspuns (e.g. certurile părinților cu privire la comportamentul problematic al adolescentului foarte probabil vor accentua acest comportament). Înregistrând secvențele de interacțiune intrafamilială/intrasistemică se pot distinge patternurile de comportamente utile în înțelegerea dinamicii familiale. Cu toate că toți membrii familiei sunt importanți în funcționarea ei și procesele sunt relativ circulare, puterea sau influența nu sunt distribuite uniform (Walsh, 2011).

Un alt set de caracteristici structurale ale familiei se referă la maniera în care sistemul familial procesează informația, atât intern cât și extern (fluxul informațional). Familia trebuie să aibă capacitatea de a fi deschisă la informație nouă și de a integra această informație astfel încât funcționarea familiei să fie eficientizată, nu perturbată. Cantitatea și calitatea informației care intră sau iese din sistemul familial reflectă nivelul de funcționalitate al acesteia – familiile în care informația pătrunde facil și este puțin filtrată sunt frecvent caracterizate de un grad scăzut de coeziune, în timp ce familiile în care inputul informațional se realizează cu dificultate – au de obicei un grad ridicat de inflexibilitate (rigiditate) (Brooks, 1996).

Ca și în cazul teoriei sistemice generale și sistemul familial este abordat ca fiind mai mult decât suma părților sale (membrilor săi), având abilitatea de a urmări anumite scopuri și o logică de funcționare. O caracteristică ce imprimă o diferență subtilă sistemului familial față de abordarea sistemică generală este focalizarea pe ariile (e.g. centrarea pe variabilele sistemice cum ar fi alocarea rolurilor de putere, diviziunea muncii, patternurile de exprimare afectivă intrafamilială, comunicare etc.) și mecanismele de schimbare (e.g. definirea limitelor, restructurarea comportamentului familial, alocarea de sarcini, rezolvarea de probleme etc.) mai degrabă decât pe schimbarea sistemului (Ryan et al., 2005)

Din perspectivă sistemică, dezvoltarea individului și familiei co-evoluează atât în cursul vieții cât și de la o generație la alta (e.g. relațiile se schimbă, limitele și rolurile sunt redefinite). Situațiile de distres sunt cele în care apar tranziții majore (venirea unui copil în familie, pierderea unui membru al familiei, tranziția unui adolescent spre viața independentă etc.) Acest set de proprietăți relaționate cu stabilitatea și schimbarea sunt caracteristice oricărui sistem – familia încearcă să își mențină stabilitatea și integritatea dar în același timp trebuie să se adapteze multiplelor tipuri de schimbări privind componența familiei, contextul și relațiile intra și extra-familiale. Un sistem familial funcțional reușește să producă schimbări asupra membrilor săi și asupra evoluției relațiilor dintre aceștia, fără a perturba continuitatea fundamentală a sistemului (Brooks, 1996; Walsh, 2011)

Dezvoltarea pozitivă a familiei și abilitatea acesteia de a face față situațiilor problematice care apar depinde de foarte mulți factori – opțiunile de stil de viață, timing-ul evenimentelor nodale, abilitățile de rezolvare de probleme ale membrilor familiei – motiv pentru care nu există o singură soluție de succes care să se aplice în toate cazurile. Literatura de specialitate sugerează că familiile înalt funcționale reușesc să integreze într-o manieră coerentă și cu sens experiențele trecute și prezente cu direcțiile viitoare (Walsh, 2011).

Recent, în mai multe state dezvoltate, perspectiva sistemică a fost implementată în evaluarea familiilor foster și a bunăstării copiilor pentru care s-a stabilit plasamentul în aceste familii, în cadrul sistemului integrativ de protecție a copilului ICS (Integrated children’s system). Acest sistem, propus și utilizat pe scară largă atât în Marea Britanie cât și în alte state din Uniunea Europeană, surprinde seturile de caracteristici esențiale în evaluarea situației copiilor din foster care dar și în calibrarea intervenției sau dezvoltării unor programe pentru aceștia. Deși inițial a fost dezvoltat pentru evaluarea nevoilor copiilor, aplicabilitatea acestui model se dovedește mult mai amplă, fiind relevant și pentru lucrarea de față (Fig. 4).

ICS reprezintă un cadru conceptual cu aplicabilitate practică și un proces de analiză care susține specialiștii din protecția copilului în a aborda munca cu copiii și familiile într-o manieră sistematică (Departement for Education and Skills, 2005). Implementarea acestui model de lucru a dus la o creștere a calității muncii cu copiii și familiile, oferind o bază pentru obținerea unor rezultate mai bune pentru copii și tineri (Cleaver et al., 2008).

Scopul elaborării acestui model a fost să depășească limitările practicilor tradiționale din protecția copilului, tema de bază a acestuia fiind creșterea abilității societale de a asigura o dezvoltarea sănătoasă a copiilor, pentru care siguranța reprezintă un aspect principal, dar nu unic (Leveille & Chamberland, 2010).

Figura 4. Cadrul conceptual al sistemul integrativ ICS (Integrated children’s system), adaptat după Leveille și Chamberland (2010)

ICS implică colaborarea între diverși actori relevanți – profesioniști, organizații și utilizatori – într-o viziune integrativă cu privire la bunăstarea copiilor. Acest model descrie și oferă un cadru acurat și detaliat al nevoilor developmentale ale copiilor; al abilităților parentale de a răspunde acestor nevoi și al factorilor de mediu care influențează răspunsul la aceste nevoi. Astfel, se referă la trei sisteme: copilul, familia și mediul social – fiecare conținând câteva dimensiuni a căror interdependență permite o înțelegere în adâncime a situației copilului, atât cu privire la factorii protectivi și de risc, cât și cu privire la identificarea celor mai adecvate programe și servicii pentru copii (Leveille & Chamberland, 2010, p. 940).

Obiectivele acestui model au fost de a oferi un cadru conceptual comun după care să lucreze toți specialiștii responsabili pentru bunăstarea copilului, un instrument util de evaluare și integrare a informației referitoare la caz. Fiind dublat de un suport informatic, implementarea acestui model permite accesul facil la informația relevantă pe cazuri în scopul dezvoltării unor programe și servicii de planificare, oferind un suport suplimentar specialiștilor implicați (în evaluare, planificare, intervenție și reevaluare) (ww.everychildmatters.gov.uk; Rasaili & Titus, 2007)

Teorii privind relația părinte – copil/tânăr

Maniera prin care părinții modelează diverse aspecte ale dezvoltării copiilor au suscitat interesul mai multor perspective teoretice, fiind deseori abordată multi-disciplinar (psihologie, sociologie, criminologie etc.) Sper exemplu, etologia a oferit baza biologică și semnificația evolutivă a atașamentului față de părinți, în timp ce genetica sau anumite ramuri medicale au influențat puternic înțelegerea pe care o avem asupra efectelor parentale asupra copiilor (O’Connor & Scott, 2007).

Înainte de a discuta mai pe larg teoriile privind relația părinte-copil este necesar să acordăm atenție conceptului de părinte. Parentalitate a suferit o serie de schimbări în societatea modernă, fiind abordată într-o manieră flexibilă. Acum câteva decenii semnificația noțiunii de părinte era clară. Existau părinți „biologici” sau “naturali” (cei care au dat naștere copilului) și părinți „de îngrijire”, cum ar fi părinții adoptatori, familiile de plasament sau de asistență maternală – care se ocupau de îngrijirea copilului pe durata copilăriei acestuia. Acum noțiunea de părinte „biologic” este discutabilă deoarece „părinți biologici” pot fi practic părintele „genetic” (cel care a donat materialul genetic) și părintele care a născut copilul (de exemplu, mama surogat). În țara noastră se consideră părinte „biologic” cel care a dat naștere copilului și care, conform legii, are acest statut. Dar există și state în care “părintele” care dă naștere e doar părinte surogat deoarece este vorba de o mamă purtătoare; iar în acest caz părintele care are drepturi depline este cel care a donat materialul genetic (Boldiș et al., 2012, pp. 132-133).

În ceea ce privește părinții „de îngrijire” (familiile de plasament, asistență maternală sau părinții adoptatori), aceștia contribuie la dezvoltarea și modelarea identității copiilor și tinerilor la fel de mult ca un părinte tipic, deoarece își aduc aportul în creșterea și educarea copilului în mod similar. Calitățile relației și funcțiile parentale în relația asistent maternal-tânăr sunt multe situații comparabile cu cele dintr-o familie tipică, cu ușoare diferențe care sunt impuse de constrângerile sistemice sau de caracteristicile individuale (Boldiș et al., 2012).

Perspectiva deprivării parentale

Familia reprezintă unitatea primară și de bază a instituțiilor sociale, părinții fiind agenții primari de socializare. Într-un mediu familial funcțional, părinții și alți membrii ai familiei manifestă sentimente și comportamente de afecțiune și grijă, capacitându-l pe copil să se adapteze facil la mediul intra și extrafamilial. Familia reprezintă un grup social complex unde se dezvoltă o diferite relații între membrii care o formează. Studiile arată că, copii cu o adaptare de succes provin în general din medii familiale unde există relații pozitive între ei și părinți (Ghosh, 2016, p.1).

Deprivarea parentală reprezintă o temă actuală importantă, mai ales atunci când vorbim de copiii care beneficiază de o măsură de protecție specială. Copiii și tinerii care au experimentat deprivare parentală timpurie, fiind expuși la un climat de interacțiuni sociale nonsuportiv, deseori eșuează în a se adapta la cerințele societale de mai târziu (Ghosh, 2016).

Conceptul de deprivare parentală a fost dezvoltat în cadrul teoriei lui Bowlby (1951) desemnând în principal deprivarea maternală: separarea de mamă sau pierderea acesteia și imposibilitatea dezvoltării unei legături de atașament părinte-copil. Asumpția autorului este că evoluția discontinuă și rupturile înregistrate în dezvoltarea legăturilor de atașament între copil și figura primară de atașament (e.g. mama) poate avea consecințe negative în plan cognitiv, emoțional și social, pe termen lung. Aceste consecințe pot afecta funcționarea individuală și socială a viitorului adult: e.g. tulburări emoționale, comportamente antisociale/delincvență (McLeod, 2007).

Teoria lui Bowlby privind deprivarea parentală a fost frecvent criticată, în principal datorită faptului că s-a bazat pe studii retrospective care nu au luat în calcul alte variabile ale căror efecte conjugate puteau conduce la consecințele negative descrise de autor. De exemplu calitatea îngrijirii ulterioare (e.g. integrarea copilului într-un mediu instituțional nefavorabil), reziliența subiectului (e.g. factori ereditari nefavorabili) reprezintă factori de risc care asociați cu deprivarea parentală timpurie pot potența consecințele negative ale acesteia. Un alt motiv de critică a fost ignorarea plasticității developmentale a copiilor, faptului că un mediu familial ofertant afectiv, predictibil și stabil poate contracara consecințele negative ale deprivării parentale (Wootton 1962; în Ainsworth et al., 1962). Spre exemplu, Rutter et al. (2007), într-un studiu privind copiii adoptați din România a arătat că efectele deprivării parentale timpurii au fost reduse semnificativ prin oferirea unei îngrijiri parentale ulterioare de calitate (în cazul copiilor adoptați la vârste mici).

Deși prezintă aceste limite, perspectiva deprivării parentale este susținută de mai multe studii recente. De exemplu Coria-Avila et al. (2014) arată că atașamentul este o condiție necesară în cazul mai multor specii pentru a facilita supraviețuirea, reproducerea, sentimentul de siguranță și reducerea anxietății. He et al. (2017) arată că în cazul speciei umane, atașamentul este foarte important în cadrul stadiilor timpurii de dezvoltare deoarece perturbarea legăturilor de atașament filial este asociată cu o vulnerabilitate psihologică la vârste mai mari (e.g. crește vulnerabilitatea față de tulburările afective și de anxietate de mai târziu).

Mai multe studii arată că deprivarea parentală joacă un rol important în funcționarea psihologică și adaptarea socială a tinerilor crescând susceptibilitatea la comportamente de risc (e.g. abuz de substanțe) și tulburări de personalitate (Grossmann et al., 2002; Jablonska & Lindberg, 2007; Sobrinho et al., 2012).

Teoria atașamentului

Literatura ultimilor 30 de ani prezintă o temă dominantă în studiul dezvoltării socio-emoționale a individului: atașamentul. Deși există multiple conceptualizări și teorii subsecvente – care implică un grad de ridicat de complexitate și ambiguitate – atașamentul continuă să fie în continuare studiat la scară largă deoarece are o putere explicativă ridicată cu privire la interacțiunile părinte-copil și la consecințele acestora asupra dezvoltării socio-emoționale a copilului (Benga & Miclea, 2001, p.136).

Teoria atașamentului a fost introdusă de Bolwby (1940) care a postulat faptul că legătura dintre copil și persoana care îl îngrijește joacă un rol proeminent în sănătatea mentală a acestuia. Cercetarea în acest domeniu a fost aprofundată de Ainsworth et al. (1978) care au arătat că separarea de mamă la o vârstă timpurie poate influența dezvoltarea personalității individului (Powell et al., 2014). Aceeași autoare a introdus și clasificarea atașamentului în: securizant și insecurizant (ambivalent/anxios și evitant); mai târziu fiind introdusă și a patra categorie – atașamentul dezorganizat, categorie acceptată de Ainsworth (Main & Hesse, 1990).

Atașamentul a fost mult timp studiat în relație cu managementul fricii. Copiii cu un atașament securizant se întorc la persoana de atașament atunci când experimentează frică, cei evitanți își distrag atenția iar cei cu atașament anxios își exagerează comportamentul pentru a menține conexiunea cu persoana de atașament. În toate aceste situații, frica este “rezolvată” grație strategiei de atașament organizate. Atașamentului dezorganizat însă exclude un răspuns coerent, individul neavând un răspuns adecvat, strategic de a rezolva frica (Cassidy & Mohr, 2001).

Din perspectivă antropologică, suntem programați ca specie să ne implicăm în pattern-uri de interacțiune – propensiunea pentru aceste interacțiuni contigue fiind înnăscută (Benga & Miclea, 2001, p.136). Ca și specie, instinctul transmis de-a lungul a mai multor milioane de ani îi determină pe copii să fugă de ceea ce îi amenință și să caute confort emoțional și protecție la persoana care îi îngrijește. Atunci când persoana de atașament nu răspunde acestei nevoi a copilului din diverse motive, copilul se va simți abandonat în situația amenințătoare, fiind dificil să își dezvolte o strategie funcțională și coerentă de atașament în aceste condiții (Powell et al., 2012).

Atașamentul poate fi abordat ca un sistem de convingeri privind relațiile, consecvent și predictibil în timp (Hoffman et al., 2017) – acest sistem de convingeri se referă la sine și la ceilalți, la lumea externă precum și la funcționarea relațiilor în context interacțional (Dumas & Zarbatany, 2012).

Pentru a înțelege un construct atât de complex ca și atașamentul este nevoie să luăm în considerare mai multe aspecte:

– calitatea îngrijirii parentale. Aceasta produce efecte pe termen lung asupra adaptării socio-emoționale a individului. Evenimentele de viață majore (e.g. abuzul sau neglijarea, pierderea unui părinte) reprezintă factori de schimbare ai calității îngrijirii parentale.

– vârsta copilului. Pot apărea schimbări în responsivitatea parentală și funcționarea familială pe parcursul creșterii și maturizării copilului (chiar dacă inițial relația părinte-copil a fost securizantă, acesta se poate modifica în timp).

– diversitatea relațională. De-a lungul vieții, individul poate stabili multiple relații de atașament, intra sau extrafamiliale.

– atașamentul este un construct multifațetat. Acesta pune accent nu doar pe comportamentele/răspunsurile parentale ci și pe reprezentările copilului în legătură cu acestea (internal working models) care, la rândul lor, vor produce efecte asupra manierei în care individul va stabili relații și va răspunde la acestea (Benga & Miclea, 2001, p.136).

Efectul atașamentului nu se reduce la vârsta copilăriei – indivizii de toate vârstele caută relații stabile cu familia, prietenii sau partenerii asociate cu sentimentul de siguranță (Deci & Ryan, 2000; Kumar, 2015).

Paradigma atașamentului a devenit un punct de referință atât pentru cercetare cât și pentru teoria privind conexiunea dintre abordarea parentală și sentimentele de protecție și siguranță în perioada adolescenței – marcată de un grad ridicat de schimbare și impredictibilitate. Calitatea atașamentului parental pe de-o parte și reprezentările sinelui pe de altă parte, sunt critice în studiul dezvoltării emoționale a individului dar și în înțelegerea relațiilor familiale în care acesta este imersat (Ainsworth et al., 1978; Bowlby, 1969; 1973; 1980; 1988; Kenny et al., 1993; în Mitchell, 2007).

Atașamentul părinte-copil realizat la vârsta mică produce efecte asupra dezvoltării și ajustării individului pe termen lung. Atașamentul de tip sigur pare să fie asociat cu o mai bună funcționare psihologică a individului la vârsta adultă. Tinerii care au crescut în relații caracterizate de atașament sigur tind să obțină rezultate academice mai ridicate și să se adapteze mai bine în diverse situații de viață (e.g. intrarea la colegiu), raportează o satisfacție mai ridicată în relații și o percepție mai ridicată a valorii personale. Atașamentul insecurizant, pe de altă parte, tinde să fie asociat cu mai mulți indicatori de distres psihologic, cu sentimente de singurătate și un nivel mai scăzut al stimei de sine în cazul adulților emergenți (Kumar, 2015).

În cadrul proceselor developmentale identitare, începând cu vârsta adolescenței, indivizii au nevoie să își conștientizeze și să își organizeze abilitățile, nevoile, interesele și scopurile într-o manieră care poate fi exprimată în context social. Tinerii care au crescut în familii ofertante emoțional, caracterizate de stabilitate și predictibilitate precum și de o responsivitate adecvată față de nevoile lor, sunt echipați corespunzător pentru procesele de explorare și angajament în dezvoltarea identitară. Tinerii cu un istoric de atașament securizant beneficiază de startul necesar pentru a explora alternativele vieții adulte și pentru a-și lua angajamente de viață durabile. Mai multe studii cross-culturale arată o asociere pozitivă între atașamentul securizant față de părinți și dezvoltarea identitară adecvată în adolescența mijlocie și târzie: relația de atașament cu părinții are un rol proeminent în dezvoltarea stilului identitar, în consolidarea identității în tranziția spre viața adultă, în angajamentul tânărului față de valori și convingeri pozitive care vor susține structura identitară (Imtiaz & Naqvi, 2012).

Teoria atașamentului furnizează un cadru teoretic general util pentru înțelegerea relațiilor care se dezvoltă între asistenții maternali și copiii/tinerii aflați în plasament. Cercetările sugerează că atașamentul (structurat) format cu adultul care oferă îngrijire reprezintă o etapă premergătoare stabilirii relațiilor funcționale mai târziu în viață. Indivizii care au fost expuși abuzului sau neglijării sau au trecut prin multiple plasamente, prezintă caracteristici specifice atașamentului dezorganizat. Eșecul în a forma legături de atașament securizant sau cel puțin structurat poate fi asociat cu vulnerabilitatea pentru tulburări emoționale sau de comportament (Mitchell, 2007).

Un istoric marcat de multiple plasamente tinde să fie asociat cu dificultăți accentuate în a realiza legături de atașament stabile și un indicator puternic pentru eșecul unui nou plasament. Mai multe cercetări au examinat relația între experimentarea mai multor plasamente și consecințele negative asupra tinerilor din asistență maternală, cum ar fi tulburările de conduită, comportamentele de risc și anti-sociale (minciună, furt, comportamente sexuale inadecvate, abuz de substanțe, violență fizică). Studiile arată de asemenea că, de-a lungul copilăriei mutarea unui copil de la o familie la alta este mai perturbatoare decât plasamentul stabil într-o unitate rezidențială. În majoritatea situațiilor are loc o împletire a factorilor de vulnerabilitate – problemele de atașament la intrarea în sistem, dublate de separări repetate în relație cu familiile de plasament (Hughes, 1999; Mitchell, 2007; Penzzero & Lein, 1995).

Relația asistent maternal-copil/tânăr și consecințele acesteia asupra dezvoltării copilului/tânărului nu este afectată doar de problemele de atașament cu care copilul/tânărul a intrat în sistem de protecție, ci și de dificultățile părinților biologici și/sau ale asistenților maternali în acest sens. Dacă asistentul maternal a fost la rândul lui expus unor evenimente traumatice în trecut, ale căror consecințe au rămas nerezolvate, acest lucru poate favoriza dezvoltarea unui atașament dezorganizat în cazul copilului. Aceeași vulnerabilitate există și în cazul în care copilul menține relația cu părinții biologici iar aceștia aduc în relație dificultățile emoționale pe care le au. În aceste situații, interacțiunile cu adultul sunt caracterizate de pattern-uri de comportamente de atașament contradictorii și de aprehensiune. Schuengel et al. (1998) au identificat o corespondență de 75% între traumele materne nerezolvate și atașamentul dezorganizat al copilului. Astfel nu doar reprezentările interne ale copilului (internal working models) impactează relația și dezvoltarea legăturilor și stilului de atașament ci și schemele cognitive ale adultului (Gomez & Brown, 2007; Sroufe, 2005).

Aceste reprezentări interne sunt relativ stabile din copilărie până la vârsta adultă și modelează expectanțele și comportamentele individului în relație cu alte persoane. Nivelul de siguranță experimentat în relația copil-părinte/adultul în îngrijirea căruia se află va reprezenta un tipar pentru experiențele relaționale ale individului de-a lungul vieții – acestea fiind influențate de experiențele timpurii de socializare, din cadrul familiei: e.g. răspunsul tânărului față de persoane de referință din domeniul școlar sau ocupațional sau în cadrul unei relații romantice (Araiza, 2017).

Atașamentul parental insecurizant sau dezorganizat este asociat cu furnizarea unor modele parentale negative și cu relații părinte-copil ineficiente (Edelstein et al., 2004).

Din această perspectivă, stilul de atașament al părintelui foster va produce efecte asupra mai multor pattern-uri de comportament ale tinerilor aflați în plasament inclusiv în perioada adultă (după părăsirea sistemului de protecție). Adulții care au beneficiat de o bază sigură de atașament sunt mai adaptabili social, au mai multă încredere în ceilalți, un pattern funcțional al convingerilor de sine și sentimentelor de autoeficacitate, au abilitatea de a căuta suport social și de a stabili relații durabile (Araiza, 2017).

Funcțiile atașamentului parental suferă modificări în anumite domenii, odată cu trecerea de la copilărie la tinerețe și vârsta adultă, dar rămân stabile în alte domenii. De exemplu, copiii au nevoie de proximitatea și disponibilitatea fizică a părintelui pentru a le oferi confort emoțional atunci când sunt stresați, adolescenții și tinerii nu mai au nevoie de același grad de proximitate fizică și obțin confort din faptul că știu că părinții lor sunt suportivi chiar și atunci când nu sunt prezenți. Cu toate acestea, capacitatea părintelui de a fi senzitiv și empatic în relație cu tânărul rămâne importantă mai ales în perioadele de schimbare sau tranziție. Abilitatea părintelui de a susține un parteneriat orientat spre scopuri clare în relație cu tânărul rămâne crucială la această vârstă, care este caracterizată de multiple schimbări (și conflicte) inclusiv în relația cu părintele (Moretti & Peled, 2004).

Cadrul teoretic prezentat cu (teoriile tranziției, sistemică și atașamentului) ne permite să ținem cont de diferitele procese și agenții implicați în procesul de tranziție al tinerilor spre viața independentă, oferindu-ne un context de interacțiune între toate părțile implicate și posibilitatea propunerii unor recomandări sau linii viitoare de cercetare și intervenție plecând de la o perspectivă complexă asupra acestei problematici.

CAPITOLUL 3

O abordare sistemică asupra pregătirii tinerilor din asistență maternală pentru viața independentă

Pentru o înțelegere mai aprofundată asupra tranziției spre viața independentă în cazul tinerilor din asistență maternală care urmează să părăsească sistemul de protecție, acest studiu explorează percepția a 54 de tineri din asistență maternală asupra călătoriei lor spre viața independentă.

Scopul nostru este de a vedea în ce măsură tinerii din asistență maternală se simt pregătiți să înfrunte viața de adult, ce resurse și aspirații au, ce dificultăți și rețineri întâmpină. Pentru a răspunde întrebărilor de cercetare ne-am propus un studiu cuprinzător asupra tinerilor din sistemul de asistență maternală, ale căror răspunsuri sunt comparate cu cele ale unor tineri din sistemul rezidențial de protecție. Am urmărit ce similarități și diferențe apar în procesul tranzițional între cele două grupuri de tineri.

Datele cu privire la această tranziție subliniază diversitatea percepțiilor și experiențelor participanților, aducând în lumină factorii de succes care facilitează tranziția spre viața independentă precum și barierele care pot conduce la excluziune socială sau alte consecințe post-tranziționale nefavorabile. De asemenea, datele conturează importanța pregătirii pentru viața independentă, nevoia de implicare a tinerilor în procesul de tranziție și nevoia de continuitate a anumitor forme de suport și după părăsirea sistemului.

Designul cercetării și proceduri adoptate

Plecând de la cadrul conceptual conturat în baza teoriilor tranziționale, sistemică și teoriilor privind relația părinte-tânăr descrise în cadrul capitolului al doilea și inspirați de dimensiunile sistemului integrativ ICS am urmărit explorarea în profunzime a perspectivei tinerilor din asistență maternală cu privire la tranziția spre viața independentă. Deoarece procesele identitare devin proeminente în cadrul tranzițiilor majore de viață, am explorat diverse aspecte ale identității tinerilor care produc efecte sau sunt influențate la rândul lor de tranziția spre viața independentă (orientare vocațională, legături familiale și sociale, timp liber și comportamente de risc etc.)

În scopul culegerii datelor a fost aplicat un chestionar cât și interviuri (individuale sau de grup). S-a urmărit obținerea de date atât cuantificabile cât și de profunzime. Deoarece chestionarele facilitează răspunsuri rapide și deseori nu surprind ramificațiile/implicațiile subiacente acelor răspunsuri, au fost operate și interviuri.

Majoritatea interviurilor au fost înregistrate audio, cu excepția situațiilor în care respondenții au refuzat înregistrarea (e.g. în cazul unui interviu individual și al primului focus grup). În aceste cazuri, participanții la interviu au fost asigurați că procedura de interviu nu va fi modificată, cu excepția metodei de înregistrare a datelor – răspunsurile au fost notate cu maximă acuratețe de către intervievator, în unele situații fiind solicitate detalii sau lămuriri suplimentare intervievaților.

Atât răspunsurile la chestionare (mai ales cele la întrebări deschise) cât și la interviuri au fost parcurse de mai multe ori de autor și acolo unde a fost posibil au fost cuantificate sau grupate în clustere în scopul eficientizării procesului de interpretare. Pentru creșterea gradului de acuratețe în procesul de prelucrare și/sau interpretare a datelor (e.g. grupare în clustere) s-a solicitat și sprijinul altor specialiști, acolo unde a fost necesar, respectându-se însă cu strictețe condițiile de confidențialitate cu privire la respondenți, date sau prelucrări ale acestora.

Citatele din răspunsurile la chestionare sau interviuri redate în textul acestei lucrări au fost selectate pe baza criteriilor de relevanță pentru tema studiată dar și de asigurare a confidențialității respondenților (astfel încât să nu permită identificarea acestora).

Pentru culegerea datelor necesare prezentei lucrări s-a obținut în prealabil aprobarea managerilor Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, în urma depunerii unei cereri scrise alături de o descriere sumară a scopului, modalități de desfășurare a cercetării și utilizării ulterioare a datelor.

Tinerii cuprinși în studiu au fost contactați prin intermediul managerilor de caz/asistenților sociali responsabili de caz, asistenților maternali și educatorilor din unitățile de tip rezidențial. Participanților li s-a explicat că scopul cercetării este de a identifica nevoile și dorințele tinerilor din sistemul de protecție, s-au precizat de asemenea condițiile stricte de confidențialitate si anonimat. Toți participanții au fost asigurați că nici un fel de material nu va fi dat publicității (care ar putea duce la identificarea, lezarea imaginii sau orice alt fel de consecințe negative asupra lor).

Toți subiecții au participat la cercetare doar dacă au consimțit voluntar pentru aceasta (consimțământ verbal), li s-a explicat că nu există nici o obligativitate de participare și că își pot schimba părerea sau renunța în orice moment.

În prelucrarea datelor, au fost anulate 2 chestionare, deoarece erau incomplete în proporție mai mare de 50%.

Inițial în studiu au fost incluși tineri din asistență maternală. Ulterior, urmărindu-se și o abordare comparativă cu sistemul rezidențial (privind tranziția spre viața independentă), au fost aplicate chestionare și tinerilor din sistem rezidențial (adulții în îngrijirea cărora se află fiind educatori sau părinți sociali). La prelucrarea în adâncime a datelor s-a observat că părinții sociali pot constitui o variabilă confundată deoarece acest tip de servicii de îngrijire au puncte comune atât cu asistența maternală cât și cu serviciile de tip rezidențial (tinerii fiind îngrijiți de o familie ca și în cazul asistenței maternale dar într-o locație aparținând DGASPC ca și în cazul serviciilor de tip rezidențial). Din acest motiv am retras aceste chestionare din studiu – fiind un număr foarte restrâns de respondenți nu a fost posibil să îi tratăm ca și grup independent.

Dintre tinerii din asistență maternală incluși în grupul de studiu, au fost selectați la întâmplare 15 tineri care au participat și la interviuri individuale. Acești tineri, pe perioada petrecută în sistem de protecție au experimentat atât plasament în sistem rezidențial cât și în familii de asistență maternală (acesta din urmă fiind de mai lungă durată).

Un număr de 12 tineri din asistență maternală au participat la un interviu de grup structurat privind aspecte legate de identitatea personală și percepția asupra situației prezente de viață. Alți 8 tineri din asistență maternală au participat la un focus grup privind pregătirea pentru viața independentă.

Interviurile individuale au fost toate realizate de către autorul lucrării. Dată fiind experiența profesională în domeniul protecției copilului și familiarizarea cu diverse aspecte aferente tranziției tinerilor spre viața independentă, acest lucru constituie un avantaj (Hilte & Claezon, 2005). Interviurile s-au desfășurat într-o atmosferă relaxată, la cabinetul psihologic sau la domiciliul intervievaților. În general au început cu o discuție informală, urmărind în continuare ghidul de interviu, fără însă a crea constrângeri rigide pentru intervievat. Participanții au fost încurajați să își exprime liber opiniile.

Focus grupurile cu tineri au fost realizate de către autor și un alt moderator (psiholog cu experiență în protecția copilului), într-un cadru formal, dar comunicarea s-a desfășurat într-o manieră relaxată. Participanții au putut împărtăși credințe, atitudini, percepții și opinii fără constrângeri, dar ghidul de interviu a fost urmărit până la final.

Deoarece aspectele discutate au implicat accesarea a diverse convingeri personale sau emoții, precum și exprimarea a diverse păreri cu privire la topicul de discuție, s-a considerat necesară și acordarea pauzelor pe parcursul desfășurării sesiunilor de grup (atât pentru relaxare cât și ca timp de reflecție).

Instrumente și prelucrarea datelor

Metoda de culegere a datelor a fost ancheta sociologică (pe bază de interviu și chestionar).

Chestionar tineri. Datele au fost culese cu ajutorul unui chestionar cu 65 de itemi, aplicat pe parcursul unei singure întâlniri (Anexa 1).

Chestionarul conține atât întrebări deschise, cât și întrebări cu răspunsuri multiple (tip grilă) și întrebări cu răspunsuri “da/nu”. Chestionarul a fost adaptat pe baza itemilor cuprinși în diverse instrumente care au investigat tranziția tinerilor din sistem de protecție la viața independentă (e.g. Blome, 1996; Courtney et al., 2007; Courtney et al, 2001; Fratu et. al, 2006; Irizarry-Fonseca, 2011; Leigh et al., 2007; Mares, 2010; Osterling & Hines, 2006; Schwartz et al., 2005; Sheehy et al, 1999; Van Breda et al., 2012; Wattenberg et al., 2001) Temele principale pe care le evaluează chestionarul cu privire la acești tineri sunt:

aspecte relevante pentru identitatea tinerilor din asistență maternală:

a. interese educaționale și profesionale:

“Ce nivel de studii ți-ai dori să atingi?”

“S-a întâmplat vreodată să repeți anul școlar/de studiu?”

“Ți-ai dori să studiezi în altă parte? Dacă da, din ce motiv?”

“Ce profesie ți-ai dori să ai pe viitor”

“Ai lucrat undeva până acum? Dacă da, unde și pentru cât timp?”

“În ce domeniu profesional crezi că ți-ai găsi cel mai ușor un loc de muncă”

b. interese pentru petrecerea timpului liber:

“Ce îți place să faci în timpul liber?”

“Cu cine îți petreci timpul liber?”

c. stil de viață, vulnerabilitate psihologică, comportamente de risc, delincvență juvenilă:

“Ce activități fizice faci în general?”

“Urmezi vreun tratament medicamentos?”

“Ți s-a întâmplat vreodată să îți fie frică să ieși din casă singur/ă, să fii în mulțime, să stai la coadă sau să călătorești cu trenul sau autobuzul?”

“Ai consumat vreodată droguri ilegale?”

“Ai avut vreodată probleme cu poliția?”

d. relații familiale și sociale, legături de atașament și sentiment de apartenență:

“Cine este persoana în care ai cea mai mare încredere?”,

“Dacă ai avea o problemă cine e prima persoană pe care ai anunța-o?”,

“Cine este persoana de care te simți mai apropiat/ă?”.

“Te simți acasă aici unde locuiești?”

“Ți-ai format relații în cartierul/localitatea în care locuiești?”

“Vei rămâne să locuiești în aceeași localitate și când vei părăsi sistemul de protecție?”

pregătire pentru viața independentă:

abilități practice de viață independentă (auto-îngrijire, abilități practice etc.):

“Te-a învățat cineva cum să faci următoarele lucruri (notează în dreptul fiecăruia persoana care te-a învățat, dacă există o astfel de persoană în viața ta):

a) cumpărături

b) curățenie, spălat haine, vase etc.

c) gătit

d) plata facturilor

e) gestionarea banilor

f) căutarea unui loc de muncă

g) îngrijirea stării de sănătate.”

“Crezi că e important să știi aceste lucruri pentru când vei trăi pe cont propriu?”

b. atitudini și nevoi asociate cu pregătirea în vederea tranziției spre viața independentă (e.g. surse de suport social cu rol facilitator, bariere, soluții):

“Ce simți față de faptul că va trebui la un moment dat să părăsești sistemul de protecție?”

“În ceea ce privește timpul cât ai stat în sistem de protecție, ce lucruri crezi că ar fi putut fi făcute mai bine pentru tine?”

” Ce ai simțit că ți-a lipsit sau că s-ar putea îmbunătăți pe viitor?”

“După părerea ta, dificultățile pe care le întâmpină copiii/tinerii din sistem de protecție

sunt…”

“Care crezi că ar fi cele mai bune soluții pentru tinerii care ies din sistemul de protecție?”

Chestionarul a fost dat spre evaluare la doi sociologi care lucrează în domeniul protecției copilului și forma inițială a suferit câteva modificări, pe baza sugestiilor și argumentelor acestor doi specialiști.

Înainte de aplicarea chestionarului grupului de respondenți, acesta a fost aplicat la 5 tineri din sistem de protecție realizându-se și un scurt interviu cu ei despre chestionar – operându-se astfel o etapă de “pretestare cognitivă” – ca metodă de evaluare dacă nișa de populație vizată înțelege, procesează și răspunde itemilor chestionarului (DeMaio & Rothgeb, 1996; Willis, 2005 în Malda et al., 2008). Deoarece nu au fost identificate dificultăți în înțelegerea și aplicarea chestionarului, nu s-au mai operat modificări majore la acesta ulterior acestei etape.

Focus grup tineri. Interviul de grup a urmărit obținerea de date cu privire la o paletă mai extinsă de experiențe și opinii variate în legătură cu problema de interes pentru noi.

Primul focus grup s-a realizat pe baza unui interviu structurat, cu 8 întrebări referitoare la percepția asupra propriei persoane, în relație cu prietenii și colegii și în relație cu familia de asistență maternală. De asemenea, pentru cunoașterea situației prezente de viață, a împlinirilor și a eventualelor neîmpliniri personale am întrebat participanții despre dorințele lor. Participanții la acest focus grup au fost invitați la un training privind pregătirea pentru viața independentă, făcând parte din categoria de tineri care urmau să părăsească sistemul de protecție în următoarele luni sau următorul an. Cu această ocazie, i-am invitat să participe și la focus grupul în cauză, opiniile lor fiind cu atât mai relevante cu cât se aflau în plin proces de tranziție spre viața independentă.

Desfășurarea focus grupului s-a realizat într-o manieră structurată. Exemple de itemi:

“Cum crezi că te percep prietenii și/sau colegii tăi?”

“Care sunt cele mai importante 3 dorințe ale tale pentru acest an?”

“De cine depinde realizarea acestor dorințe?”

“Ce îți place și ce nu îți place în familia la care te afli în prezent?”

“Ce te face fericit(ă)?”

“Ce îți place să faci în timpul liber?”

Al doilea focus grup s-a realizat pe baza unui ghid de interviu, cu 10 întrebări axate în mod special pe aspecte referitoare la tranziția spre viața independentă (factori facilitatori, bariere, soluții), identitate personală și socială și pregătire pentru viața independentă. Focus grupul s-a desfășurat pe baza unui ghid de interviu (Anexa 2).

Exemple de itemi:

“Care sunt planurile tale pentru viitor, pentru momentul când vei părăsi sistemul de protecție?”

“Ce alegeri intenționezi să faci în continuare, pe plan educațional sau profesional? Din ce motiv ai face aceste alegeri și nu altele?”

“În ce a constat pregătirea ta pentru viața independentă până în acest moment? Ce consideri că știi deja și ce ar mai fi nevoie să înveți pentru a te adapta cu succes la viața pe cont propriu?”

“Dacă te gândești la tine ca persoană, cu cine te identifici/asemeni cel mai mult? Cu familia ta naturală sau cu familia în care te afli în prezent?“

“Dacă te gândești la alți tineri ca și tine, care se află în sistem de protecție, ce crezi că ar trebui făcut pentru ca lucrurile să fie mai bune pentru ei? Dar pentru tine?”

“Ce soluții sau sugestii ne-ai propune pentru tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție, astfel încât tranziția spre viața independentă să fie cât mai ușoară?”

Interviu individual semistructurat tineri. Interviurile s-au desfășurat pe baza unui ghid de interviu. La fel ca și în cazul focus grupului au fost incluse întrebări referitoare la tranziția spre viața independentă (factori facilitatori, bariere, soluții), identitate personală și socială și pregătire pentru viața independentă, de această dată temele majore fiind investigate mai aprofundat. Exemple de itemi:

“Când spun cuvântul școală, la ce te gândești prima dată/ce îți vine prima dată în minte?”

“Ce faci de obicei în timpul tău liber?”

“Care este activitatea ta preferată împreună cu prietenii tăi?”

“Ce înseamnă pentru tine să fii adult?”

“Care sunt planurile tale de viitor?”

“Ce anume crezi că te poate ajuta să realizezi aceste planuri?”

Itemi atât din chestionare cât și din interviuri se regăsesc în textul lucrării, la secțiunile de analiză și interpretare a datelor. În secțiunile de analiză și interpretare a datelor am punctat datele obținute la chestionar și cele obținute în cadrul interviurilor individuale sau de grup (numindu-le generic “datele din interviuri”).

Datele cantitative și calitative prezentate și analizate în cadrul acestei lucrări au fost culese în perioada 2013 – 2017 iar prelucrarea lor s-a realizat cu ajutorul a două instrumente de analiză: Statistical Package for the Social Sciences (SPSS) – pentru datele cantitative și Atlas.ti – pentru datele calitative și Microsoft Office Publisher pentru prezentarea anumitor date în cadrul lucrării (layout/output-uri).

Pentru analizarea datelor culese cu ajutorul chestionarelor am folosit programul statistic SPSS utilizând metoda de la global la particular, de la analize descriptive la teste, corelații și regresii statistice în funcție de natura variabilelor. Acolo unde am lucrat cu două grupuri de subiecți, am utilizat metode de analiză comparativă pentru a arăta atât asemănările cât și deosebirile dintre ele.

Participanți

Grupul țintă al acestei cercetări a inclus tineri din regiunea de nord-vest a țării, aflați în sistemul de protecție cu măsură de plasament la asistent maternal (N=54). În subsidiar am cules date de la un număr identic de tineri din sistem rezidențial (N=54), în scopul de a realiza o analiză comparativă cu tinerii din asistență maternală, pentru a vedea în ce măsură rezultatele sunt reprezentative pentru toți tinerii din sistem de protecție și/sau generalizabile, dar și pentru a surprinde (dacă este cazul) care sunt avantajele sau efectele pozitive ale serviciilor de tip familial (asistență maternală) în comparație cu serviciile de tip rezidențial.

În grupul tinerilor din asistență maternală sunt incluse 28 (51,9%) persoane de gen masculin și 26 (48,10%) persoane de gen feminin, media de vârstă a respondenților este 17,20 ani (Tabelul 1).

Grupul tinerilor care beneficiază de servicii de tip rezidențial are în componență 33 (61,1%) persoane de gen masculin și 21 (38,9%) persoane de gen feminin, media de vârstă este mai mare decât în cazul tinerilor din asistență maternală și anume 18,43 ani.

Tabelul 1. Descrierea eșantionului

Potrivit analizelor descriptive realizate cu privire la timpul mediu petrecut de către tinerii din asistență maternală în sistemul de protecție, se înregistrează o medie de 11,90 ani.

Analizând datele referitoare și durata plasamentului pentru tinerii din sistem rezidențial, media este de 12,03 ani. Se remarcă o diferență, însă nu semnificativă. Din punct de vedere al limitei inferioare respectiv a numărului minim de ani și al limitei superioare respectiv al numărului maxim de ani petrecuți în sistemul de protecție, tinerii din asistență maternală prezintă un interval între 5 și 19 ani, iar cei din sistem rezidențial între 2 și 23 ani.

Dintre cei 54 de tineri din asistență maternală care au fost incluși în cercetare, toți au participat la completarea chestionarelor, 15 tineri au participat la interviurile individuale iar 20 de tineri la focus grupuri (Tabel 2). Interviurile au urmărit aprofundarea și completarea datelor obținute cu ajutorul chestionarului. Deoarece cercetarea a urmărit să identifice experiențele, percepțiile, provocările tinerilor care urmează să părăsească sistemul de protecție, am considerat interviurile semi-structurate ca fiind o metodă eficientă de culegere a datelor – aspect demonstrat și de alte studii care au investigat tranziția tinerilor din sistemul de protecție spre viața independentă (e.g. Kilkenny, 2012)

Tabelul 2. Numărul participanților la completarea chestionarelor și la interviurile individuale și de grup

Toți tinerii participanți la studiu s-au născut și au crescut în nord-vestul Transilvaniei. O parte a tinerilor din asistență maternală au beneficiat inițial de plasament în unități rezidențiale (la intrarea în sistem de protecție), fiind ulterior plasați la asistent maternal, pe măsură ce au început să se dezvolte serviciile de tip familial. Chiar și în aceste cazuri, plasamentul la asistent maternal s-a realizat în copilăria mică, cea mai mare perioadă a măsurii de protecție specială fiind în familia asistentului maternal.

La momentul culegerii datelor, toți participanții erau înscriși într-o formă de învățământ, unii având și experiență de muncă (part-time sau sezonieră). Ca și statut marital și parental, toți tinerii incluși în studiu erau necăsătoriți și fără copii la momentul culegerii datelor.

Conceptualizarea aspectelor identitare la tinerii din asistență maternală aflați în tranziția spre viața independentă

Tranziția de la copilărie la vârsta adultă reprezintă o etapă developmentală critică, marcată de schimbări atât pe plan individual, cât și pe plan social. Sunt experimentate multiple tranziții (în domeniul relațional, profesional, educațional). Scopul acestora este în principal pregătirea individului pentru a-și asuma rolurile specifice membrilor adulți din grupul social de apartenență (Larson et al., 2002). Expectanțele sociale sunt ca individul să fie imersat pe deplin în complexitatea rolurilor specifice adulților, odată cu încheierea perioadei de adolescență, tinerețe, sau emergență spre vârsta adultă (Arnett, 2000).

Individul, în această perioadă de viață, își pune diverse întrebări cu privire la propria persoană, la grupul de apartenență, la sensul și semnificația propriei vieți. Aceste întrebări identitare pot apărea de-a lungul vieții, dar devin mai acute în contextul tranziției spre viața adultă, fiind și o consecință a abilităților cognitive specifice stadiului operațiilor formale și dezvoltării gândirii critice. Aceste abilități permit indivizilor să își imagineze cum va arăta viitorul și să își pună întrebări despre cum și-ar dori să fie acest viitor; precum și să elaboreze asumpții despre viitoare “identități” posibile (Schwartz et al., 2012 ).

Identitate și scopuri

Perioada de vârstă dintre 18 și 25 de ani este văzută ca un stadiu de dezvoltare emergent spre vârsta adultă și independență (Keniston, 1971, în Arnett, 2000). Este o perioadă în care tinerii își fac planuri, explorează noi posibilități și prospectează noi responsabilități. Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menține un echilibru dinamic între interesele sale și interesele sociale, între necesitățile și aspirațiile sale și cele ale societății (Fratu et al., 2006, p.26).

Această etapă de viață este asociată cu explorarea rolurilor și angajamentelor specifice vârstei adulte, este perioada în care încep să se contureze obiective proximale (imediate, concrete) dar și distale, generale, cum ar fi scopurile de viață.

Scopurile pot fi definite ca și “obiective centrale de viață care organizează și stimulează realizarea lor, reglează comportamentul și oferă sens” individului cu privire la propria viață, propriile acțiuni sau alegeri (Hill et al., 2016). Scopurile de viață pot fi abordate din mai multe perspective – ca și sens, motive sau obiective de viață (Araujo et al., 2014). Scopurile mai pot fi conceptualizate ca și “intenții stabile și generalizate de a realiza ceva care are sens pentru sine la un moment dat și care produce consecințe asupra lumii, dincolo de sine” (Burrow, Sumner & Netter, 2014, p.1). Aceeași autori fac disjuncție între scopurile care au un caracter mai general, distal și obiectivele cu caracter imediat (e.g. a merge la o petrecere sau a finaliza o temă pentru acasă).

Definirea unor scopuri începând cu vârsta adolescenței poate fi considerată capital identitar (identity capital) fiind unul dintre beneficiile majore asociate angajamentelor identitare ferme. Dacă ar fi să facem o distincție între scopuri și identitate, am putea spune că angajamentul față de un scop de viață răspunde la întrebarea “înspre ce mă îndrept?” în timp ce un angajament identitar răspunde la întrebarea “cine sunt?” (Hill et al., 2016, p.2).

Recent, noțiunea de scop a început să fie asociată cu un construct moral. Mai mulți autori arată faptul că, fixarea unui scop în viață implică definirea unor obiective și direcția pentru a le atinge. Existența unor scopuri de viață contribuie la o dezvoltare optimă, fiind o caracteristică importantă a tinerilor rezilienți spre exemplu. Scopurile sunt considerate un mecanism developmental care mediază relația dintre un profil identitar stabil și starea de bine a individului. Angajamentul față de scopurile de viață este asociat cu emoții pozitive, speranță, fericire și stare de bine în cazul adolescenților și adulților emergenți (Lapsley & Hardy, 2017).

Scopul de viață pare să fie un subset al sensului, unii autori considerând scopurile ca o manifestare a nevoii de sens și semnificație, alături de sentimentul de eficacitate și valoare personală. Tinerii din diverse culturi par să dezvolte niveluri similare de sens și coerență (Baumeister, 1991; Bowman, 1996; Damon, Menon & Bronk, 2003; Reker & Wong, 1988).

Abordând scopurile de viață din perspectivă identitară, remarcăm faptul că acestea se dezvoltă ca și consecință a două procese: explorarea și angajamentul. Pot fi identificate câteva modalități de bază: explorarea proactivă (căutarea experiențelor și informațiilor relaționate cu scopul), reactivă (realizarea scopului pe baza unei experiențe, e.g. cum ar fi primirea unui diagnostic medical) și învățare socială (individul imită comportamentele realizate de alți indivizi cu scopuri de viață clar definite). Indivizii cu scoruri mai ridicate la măsurarea scopurilor tind să aibă un nivel de maturitate psihologică mai ridicat și o imagine mai clară asupra propriei identități (Burrow, Sumner & Netter, 2014).

Bernard (1991; în Damon, Menon & Bronk, 2003) arată că definirea unor scopuri de viață exercită consecințe pozitive asupra funcționării psihologice a individului, cum ar fi: orientarea spre atingerea unor obiective, motivația, aspirațiile educaționale, expectanțele realiste și persistența.

Sensul pare să derive din experiența individului odată cu dezvoltarea abilității de reflecție și comprehensiune asupra acestei experiențe, corelând cu o etapă developmentală mai avansată și o abordare proactivă asupra propriei vieți. Indivizii cu scop nu doar își percep viața mai plină de sens ci sunt și mai motivați să genereze obiective și acțiuni congruente cu acest sens (Burrow, Sumner & Netter, 2014).

Întrebări de cercetare

Personalitatea pare să medieze relația dintre scopuri și identitate, scorurile ridicate la măsurarea scopurilor corelând pozitiv cu un profil de personalitate mai adaptativ, în cazul adulților emergenți (e.g. agreabilitate, conștiinciozitate, extraversiune, deschiderea spre experiențe noi și stabilitate). Existența unor scopuri de viață pare să joace un rol protectiv chiar și în cazul tinerilor expuși la un mediu de risc – aceștia raportând o rată mai redusă a participării la acte de violență. Lipsa sensului și scopurilor pare să fie asociată cu rate mai ridicate de consum de substanțe și ideație suicidară. În cazul tinerilor, scopurile de viață clar definite sunt asociate cu consecințe developmentale pozitive, cum ar fi: o imagine de sine pozitivă, o propensiune redusă față de delincvență și percepția atingeri statutului de adult (Hill et al., 2016).

Lipsa scopurilor poate fi asociată cu simptome depresive, adicții sau alte manifestări psihosomatice, efectele în sfera socială incluzând comportamente deviante sau distructive, participare la comportamente de risc, lipsa productivității și abilitatea scăzută de a menține relații interpersonale stabile (Damon, Menon & Bronk, 2003). Prezența scopurilor pare să fie asociată cu un nivel ridicat al stimei de sine, precum și cu angajamente și realizări specifice etapelor identitare mai avansate (Damon & Gregory, 1997).

Scopurile pot fi construite cu privire la orice domeniu sau set de criterii subiective (e.g. prosocial, financiar sau de carieră). Studiile asupra adolescenților și adulților emergenți arată că deținerea unor scopuri de viață clare este asociată cu un nivel mai ridicat al satisfacției de viață. Referitor la conținut, indiferent dacă scopurile sunt financiare, creative, legate de recunoașterea personală sau de domeniul prosocial, acestea par să influențeze traiectoria stării de bine, sentimentului de integritate și de viață bine trăită – scopurile prosociale producând cel mai puternic efect în acest sens (Lapsley & Hardy, 2017).

O particularitate a emergenței spre vârsta adultă este percepția asupra statusului de adult – percepția atingerii acestui statut fiind un predictor pentru o tranziție eficientă spre vârsta adultă. La fel ca și în cazul scopurilor, sentimentul de atingere a etapei adulte (sense of adoolthood) reprezintă o altă componentă a capitalului identitar. Percepția atingerii statusului de adult pare să fie asociată cu un sentiment al coerenței în tranziția spre vârsta adultă. Relația strânsă dintre scopurile de viață și statusul de adult facilitează tranziția spre vârsta adultă prin augmentarea convingerilor de autoeficacitate ale individului cu privire la acest domeniu (sentimentul că este pregătit și poate gestiona eficient cerințele și provocările vârstei adulte) (Hill et al., 2016).

În această secțiune a cercetării am urmărit dezvoltarea identității tinerilor din asistență maternală – mai specific, percepția asupra statusului de persoană adultă (în acord cu teoriile privind dezvoltarea identitară și psihosocială a tinerilor) și aspecte legate de explorarea și angajamentul față de diverse scopuri de viață.

Pornind de la aspectele teoretice descrise anterior, întrebările care ne-au ghidat au fost:

ce scopuri de viață și-au formulat tinerii din asistență maternală?

în funcție de ce aspecte tinerii fac atribuiri pozitive/negative față de viața lor prezentă?

ce interese îi caracterizează în această etapă de viață?

cum percep tinerii din asistență maternală statusul de adult?

Rezultate și discuții

În cadrul chestionarului, tinerilor le-au fost adresate întrebări privind scopurile pe care și le-au fixat pentru viitor precum și privind percepția asupra vieții lor prezente (“Ce simți față de viața ta în prezent, care sunt lucrurile care îți plac?”, “Ce anume te nemulțumește?”). Participanților li s-a solicitat să determine trei aspecte importante pentru ei la această vârstă “În momentul de față, cele mai importante lucruri pentru tine sunt…”.

Răspunsurile tinerilor cu privire la scopurile de viață au fost grupate în 8 categorii:

loc de muncă (găsirea sau menținerea unui loc de muncă, dezvoltarea unei cariere profesionale),

studii (finalizarea studiilor actuale, urmarea unor studii de specialitate sau superioare),

locuință (găsirea unei locuințe după părăsirea sistemului de protecție),

familie (întemeierea unei familii, menținerea/continuarea relațiilor cu familia asistentului maternal sau cu familia biologică),

bani/bunuri materiale (e.g. mașină);

sprijin acordat altor persoane (e.g.“să ajut pe alții”, “să îi pot ajuta pe cei care au nevoie”, “să ajut multă lume, prieteni, copii”.)

altele (e.g. “să ajung cel mai mare astronaut”, “să nu depind de nimeni”, “să fiu fericit”, “să ajung ceva în viață”, “să ajung tot mai sus”).

Obținerea unui loc de muncă pare să fie pe primul loc ca și importanță pentru tinerii din asistență maternală (pentru 67,3%). Educația, familia sau locuința sunt menționate și ele de un procent semnificativ dintre respondenți dar cu o frecvență mai redusă în comparație cu scopurile profesionale.

Comparând datele cu cele obținute în cazul tinerilor din sistem rezidențial se remarcă câteva diferențe (Tabelul 3).

Tabelul 3. Scopurile de viață ale tinerilor din asistență maternală, respectiv din sistem rezidențial, exprimate în frecvențe

* Itemul a permis răspunsuri multiple, fiecare respondent putând alege mai multe categorii

Locul de muncă a fost cel mai frecvent menționat de ambele categorii de respondenți, în timp ce educația a fost cotată cu o frecvență ușor mai ridicată de către respondenții din asistență maternală: 50% dintre respondenți, în raport cu 28,6% dintre tinerii din sistem rezidențial.

Locuința și familia au fost menționate cu o frecvență similară în ambele grupuri.

O diferență fină s-a înregistrat la scopurile privind sprijinul acordat altor persoane: 4 respondenți din asistență maternală, în comparație cu doar un respondent din sistem rezidențial au menționat scopuri de viață care nu vizează direct propria persoană. Având în vedere că numărul de respondenți este restrâns, aceste diferențe trebuie abordate cu precauție.

După cum se poate observa, majoritatea tinerilor din asistență maternală sunt orientați preponderent spre scopuri de viață clare pragmatice (loc de muncă, educație, familie, locuință). Scopurile de viață sunt per ansamblu referitoare la sine, doar un procent redus de respondenți menționând scopuri altruiste.

La întrebarea “Ce simți față de viața ta în prezent, care sunt lucrurile care îți plac?”, răspunsurile tinerilor din asistență maternală surprind în majoritatea cazurilor (21 dintre cei 28 de participanți care au răspuns la această întrebare) aspecte specifice bunăstării: bunurile personale, stabilitatea, activitățile de timp liber, relațiile cu familia asistentului maternal și grupul de prieteni, confortul și distracția. Nu se remarcă diferențe semnificative față de respondenții din sistem rezidențial.

Bunăstarea reprezintă o componentă psihosocială a calității vieții si poate fi conceptualizată ca un rezultat al evaluărilor pe care indivizii le fac asupra propriei vieți, cu referire la anumite domenii specifice. Aceste evaluări au atât o componentă cognitivă cât și una afectivă, sunt interrelaționate și exprimă credințele și dorințele pe care indivizii le au cu privire la propria viață. Bunăstarea percepută la nivel subiectiv reflectă măsura în care indivizii cred în nivelul de realizare și dezirabilitate al propriei vieți (Casas, 2011; Diener, 2012, în Schuz et al., 2014, p. 20). Bunurile materiale (mediul de rezidență, accesul la internet, îmbrăcămintea de calitate pentru a merge la școală), accesul la cărți, reviste, relația cu adulții în îngrijirea cărora se află și experiențele de stabilitate în aceste relații tind să influențeze sentimentul de bunăstare al copiilor și tinerilor (Schutz et al., 2014, p. 20). Bunăstarea, în special în plan psihologic este asociată cu o traiectorie mai pozitivă de la adolescență la vârsta adultă tânără (Hoyt et al., 2012).

Mai multe studii arată că percepția unui nivel ridicat de bunăstare este asociată cu niveluri mai scăzute ale comportamentelor de risc, una dintre explicațiile autorilor fiind că în aceste situații tinerii percep costurile comportamentelor deviante ca fiind mult mai ridicate în raport cu beneficiile, fapt ce îi ajută să reziste presiunii grupului de prieteni (Ravert et al., 2013; Ritchie et al., 2013; Schwartz et al., 2011).

Pe baza acestor studii și clarificări teoretice putem considera faptul că tinerii din asistență maternală pun accent pe bunăstare ca fiind o premisă pozitivă în contextul tranziției spre viața independentă.

Întrebați ce nu agreează referitor la viața lor prezentă (“Ce anume te nemulțumește?”), se remarcă 4 arii majore de insatisfacție:

propria persoană, 35,1%: “uneori lupt prea mult cu gândurile mele”, „că am renunțat la fotbal”, „că nu am talent”, „că deși sunt atâtea persoane care mă înconjoară și mă iubesc, mă simt tot o pasare singură”, „nu tot timpul fac ce ar trebui să fac”, „înălțimea mea”;

ceilalți/relațiile sociale, 44,4%: „critica din partea adulților”, „că nu toți prietenii îți sunt prieteni cu adevărat”, „unii oameni care vorbesc ce nu trebuie despre mine”, „că nu mă înțeleg cu asistenta maternală, că asistenta socială nu îmi caută alt asistent maternal cu care să mă pot înțelege și să spun ce probleme am sau ce îmi doresc de la viață”, „faptul că lumea ne privește altcumva decât pe ceilalți oameni”;

viitorul, 3,7%: “negăsirea unui loc de muncă”, „că voi sta singur și că nu voi mai avea timp liber”;

altele, 16,6%: „că nu mă pot distra mai mult”, „că nu am hainele ce le au altele”, „schimbarea dintr-o familie în alta când asistenta maternală pleacă în concediu”, „faptul că nu îmi cunosc familia biologică”, „întâlnirile cu mama”, „faptul că uneori nu sunt ascultate opiniile și deciziile mele”.

Rezultatele sunt similare și în cazul respondenților din sistem rezidențial, ariile majore în care se contată evaluările negative sunt tot propria persoană, ceilalți și viitorul. De asemenea, la categoria “altele” se remarcă, la fel ca și în cazul tinerilor din asistență maternală, în principal nemulțumiri legate de sistemul de protecție, fiind accentuate nemulțumirile legate de regulamentul din unitățile rezidențiale, lipsa banilor de buzunar, dar și insatisfacție legată de lipsa legăturilor cu familia naturală.

Chiar dacă în studiu prezent – din cauza numărului mare de itemi incluși în chestionar pentru a acoperi ariile mari de funcționare ale tinerilor din sistem de protecție – nu a fost posibil să introducem și suplimentar itemi care să evalueze sistemul de convingeri/credințe domeniu-specifice ale tinerilor, ne-a interesat să urmărim care sunt domeniile pe care ei le evaluează negativ cu privire la propria viață.

Am grupat răspunsurile participanților în categoriile “sine”, “ceilalți” și “viitor/viață” deoarece paradigma cognitiv-comportamentală susține că credințele iraționale/dezadaptative cu privire la aceste trei mari domenii stau la baza problemelor de tip comportamental și emoțional. Dacă o persoană deține credințe raționale despre sine, ceilalți și viață/viitor, tinde să își evalueze valoarea ca persoană independent de comportamentele sale și va experimenta emoții negative sau pozitive conform dinamicii dintre evenimentele de viață și scopurile sale (Drăghici, 2012, p.142), dar aceste emoții nu vor avea frecvența sau intensitatea atât de ridicate încât să blocheze aceste scopuri (nu vor fi prezente emoții disfuncționale/dezadaptative).

Referitor la domeniile de interes raportate de tinerii din asistență maternală la momentul evaluării se remarcă aspecte concordante cu scopurile de viață formulate. Răspunsurile la itemii referitori la ce contează în acest moment pentru tineri (adaptați după Yeager et al., 2012; e.g. “În momentul de față, cele mai importante lucruri pentru tine sunt…”) au putut fi categorizate în 9 criterii: profesia (22,2%, “să îmi caut un loc de muncă”, “un loc de muncă stabil”), educația (66,6%, “să-mi termin studiile”, “școala”), locuința (6%, “să îmi caut o locuință în care să stau”, “să am o chirie”), prietenii (27%), familia (48,1%, "să-mi întemeiez o familie", "familia la care sunt"), bunăstarea (7,4%, sănătatea, mâncarea, haine curate, igiena, emoțiile), autonomia (14,8%, “să fiu pe picioarele mele”, ”să nu depind de nimeni”), religia (2%) și distracția și hobby-urile (16,6%, “să mă distrez”, “pescuitul”, “mașinile”, “fotbalul”).

La analiza de profunzime a datelor calitative, obținute în cadrul interviurilor, se relevă 4 dintre aceste categorii care primează ca și scopuri de viitor: educația (finalizarea sau continuarea studiilor), obținerea unui loc de muncă, a unei locuințe și întemeierea unei familii (Fig.5). Educația și profesia par să fie alternative dar și interconectate în anumite cazuri, în timp ce între profesie/ocupație, locuință și întemeierea familiei pare să fie o legătură cauzală. Tinerii din asistență maternală consideră că posibilitatea de achiziționare sau închiriere a unei locuințe și întemeierea unei familii sunt condiționate de existența unul loc de muncă stabil. Astfel, anumite scopuri de viață sunt urmărite alternativ sau în paralel, în timp ce altele sunt condiționate de atingerea unor scopuri premergătoare.

Figura 5. Principalele scopuri de viitor alte tinerilor din asistență maternală conform datelor calitative (obținute în cadrul interviurilor individuale și de grup).

Faptul că scopurile de viitor se împletesc cu ariile de interes sugerează prezența unui angajament față de aceste scopuri. Un scop de viață cum ar fi educația sau familia nu reprezintă doar un enunț dezirabil social pentru acești tineri ci face parte din viața lor prezentă, tinerii din asistență maternală fiind proactivi în explorarea și aprofundarea acestor scopuri.

Analizând datele calitative în profunzime am observat că în cazul majorității participanților din asistență maternală se remarcă un locus de control intern cu privire la urmarea și atingerea scopurilor de viață. Locusul de control intern (originea cauzelor cărora individul atribuie succesul sau eșecul este internă), poate conduce la competențe ridicate în domeniul academic, stimă de sine ridicată, subiectul fiind motivat intrinsec. Indivizii cu un locus al controlului intern percep întăririle și pedepsele ca rezultat al propriului comportament, considerând că au control asupra comportamentului propriu (Rotter, 1966, 1975, în David, 2006). Locusul de control extern se află la cealaltă extremă a acestui continuum. În cazul locusului de control extern, cauzele evenimentelor și ale propriului comportament sunt percepute și evaluate ca depinzând de ceilalți, individul percepând un grad redus control asupra evenimentelor sau chiar și asupra propriei vieți. Acest fapt poate conduce la competențe scăzute în domeniul academic, stimă de sine scăzută, subiectul fiind motivat preponderent extrinsec. Indivizii cu un locus al controlului extern percep întăririle și pedepsele în afara controlului lor, considerând cauzalitatea ca fiind norocul, soarta, puterea celorlalți sau alte condiții asupra cărora ei nu au control (Rotter, 1966, 1975, în David, 2006). Deși inițial locusul de control a fost considerat ca fiind o dimensiune generală, unii autori considerându-l chiar o trăsătură de personalitate, există și autori care sugerează că locusul de control este o dimensiune domeniu-specifică (Connell, 1985; Hartner, 1982; în David, 2006).

În această secțiune am abordat locusul de control ca o dimensiune domeniu-specifică, în legătură cu scopurile de viață. Datele calitative sugerează un locus de control preponderent intern. Majoritatea tinerilor din asistență maternală consideră că atingerea scopurilor de viață depinde de ei: “de mine în primul rând”, “de mine în primul rând și de felul în care voi interacționa cu cei din jurul meu și de multă muncă”. Deși predomină locusul de control intern, apare și nevoia de suport social în realizarea acestor scopuri: “de mine în primul rând, deoarece va fi spre binele meu, iar oamenii dragi de lângă mine mă vor motiva și mai mult pentru a reuși”, “de mine în primul rând, dar și de cei din jurul meu, căci fără sprijin emoțional, nu cred că aș reuși în viață”, “de mine în primul rând, dar cred că voi fi ajutată și de asistentul maternal”.

Un singur respondent pare să atribuie succesul în atingerea scopurilor de viață altor persoane, sugerând existența unui locus de control extern “de prietenul meu și de familia lui, numai și numai de ei”.

Pornind de la teoria lui Arnett (2000) am investigat internalizarea statusului de adult la grupul de tineri din asistență maternală. Respondenții consideră că statusul de adult este corelat cu un nivel mai ridicat de responsabilitate, dar și de independență:

“în primul rând vin responsabilități, trebuie să te gândești la anumite lucruri… la noi e și mai complicată situația, normal că am mai multe gânduri decât unul care are familie, are pe cineva să-l ajute…”

“pentru mine, vârsta aceasta reprezintă o perioadă în care trebuie să te gândești la ceea ce te-așteaptă… O perioadă în care în special trebuie să ne pregătim pentru viitorul care ne așteaptă, în care trebuie să luăm mai multe decizii, pentru a putea avea o carieră, un viitor, pentru a avea un loc asigurat de muncă, o familie.”

“persoană adultă înseamnă să fii independent, să mergi la muncă cu drag, ca să știi ce ai de făcut”.

“în primul rând să te maturizezi […] gândești mai mult, realizezi ce faci”.

“a deveni adult, în primul rând – responsabilitate mai mare, dezvoltare fizică, psihică, emoțională…dar și a deveni mai responsabil, integru, pregătit pentru obstacolele care vor veni… Adult înseamnă pentru mine o schimbare care aduce trăiri.”

Referitor la internalizarea statutului de adult, percepțiile tinerilor din asistență maternală nu satisfac un criteriu unitar. Unii dintre respondenți au internalizat deja statutul de adult, în alte cazuri există percepția că mai au de parcurs câteva etape până vor deveni adulți. La întrebarea “Dacă ne imaginăm împreună o linie/un traseu care te duce înspre a deveni adult, unde crezi tu că ești pe acest traseu?” răspunsurile au variat de la “adult” la “încă mai durează” sau “în unele situații sunt, poate gândesc o analiză mai matură decât alții de vârsta mea… sunt poate unde trebuie să fiu la vârsta mea […] bineînțeles că aș dori să mă maturizez cât mai repede având în vedere că vor mai apărea obstacole… dar totul cu timpul…pot să spun că sunt undeva pe la jumătate.”

Tranziția spre viața independentă implică atingerea câtorva obiective ale vieții sociale: găsirea unui loc de muncă, unei locuințe și a unui partener de viață (în vederea întemeierii unei familii). Tinerii care cresc alături de familiile lor de obicei beneficiază de sprijinul părinților pe termen lung, familia constituind o resursă continuă la care ei pot apela în perioadele de dificultate (Rahilly & Hendry, 2014). Pentru tinerii din asistență maternală însă, în multe cazuri această tranziție se produce rapid iar sprijinul din partea familiei se reduce semnificativ în comparație cu cel primit de tinerii care au crescut alături de părinții naturali.

Cu toate acestea, rezultatele înregistrate în cazul tinerilor din asistență maternală par să fie similare cu rezultatele înregistrate de alte studii pe tineri din populația generală în ceea ce privește interesele și scopurile majore de viață. De exemplu, un studiu realizat pe tineri din Norvegia surprinde patru categorii de interese similare: educație/profesie, timp liber, prieteni și părinți (Bosma, 1992).

Mai multe studii (De Vogler & Ebersole, 1980; 1981; 1983; Showalter & Wagener, 2000) aduc date similare despre scopurile de viață ale tinerilor. O întrebare frecvent adresată este ce tipuri de intenții de viață exprimă tinerii. Se pare că pe mai multe paliere de vârstă, există un consens cu privire la scopurile de viață și anume: relațiile interpersonale, dezvoltarea personală, realizarea nevoilor de bază, participarea la activități de timp liber, prezervarea valorilor și idealurilor. Un studiu realizat pe un eșantion de studenți, cărora li s-a cerut să noteze cele mai importante 3 lucruri din viața lor, surprinde 8 categorii/domenii în care majoritatea tinerilor raportează găsirea sensului: relații, servicii, dezvoltare, convingeri, obținere, exprimare, înțelegere și domeniul existențialist-hedonistic.

Pentru adolescenți, categoriile au fost – activități, școală, aspect fizic și mai rar convingeri; iar pentru adulți (în comparație cu grupul de tineri) au fost adăugate categoriile de sănătate și muncă. Relațiile par să fie categoria asupra căreia datele raportate de toate cele trei grupe de respondenți converg. Celelalte categorii variază în funcție de specificul nișei de populație studiate, spre exemplu într-un grup de tineri creștini “convingerile” au reprezentat un domeniu mai proeminent (Damon, Menon & Bronk, 2003).

Raportându-ne la aceste studii care aduc date similare, putem spune că, în cazul tinerilor studiați de noi, apar atât scopuri și arii de interes specifice copiilor și adolescenților (educație, timp liber) cât și specifice adulților (bunăstare și muncă) precum și categoria comună – relații (familie și prieteni). Aceste date sugerează că tinerii din asistență maternală înregistrează la acest domeniu trăsături identitare adecvate în raport cu etapa de vârstă – variabilă ce ar putea fi asociată cu o tranziție eficientă spre vârsta adultă. Pe baza datelor obținute și în contextul teoriilor privind identitatea, putem spune că o parte dintre respondenți sunt la stadiul identității dobândite, în timp ce o parte sunt încă în proces de dezvoltare identitară.

Din punct de vedere identitar, datele din literatură (Was et al., 2009) arată că tinerii se pot afla în stadii identitare diferite de la un domeniu de viață la altul, cele mai importante domenii de interes la această vârstă fiind cele menționate de Bosma (1992): educație/profesie, timp liber, prieteni și părinți. Altfel spus, individul se poate afla într-un status identitar specific într-un domeniu de viață, dar să adopte tipuri diferite de procesare identitară în alte domenii (Was et al., 2009). Așa cum am punctat anterior, în termenii funcționării psihosociale, scopurile individului au o centralitate caracteristică în cadrul sinelui și sistemului de valori, afectând evaluarea și comprehensiunea propriei persoane, convingerile și angajamentele. În acest sens scopurile sunt integrate identitar și motivează acțiunile individului. În cazul grupului de tineri studiat, scopurile și ariile de interes existente includ o variabilă esențială în facilitarea tranziției spre viața independentă: scopurile de realizare (educație și profesie). Scopurile de realizare nu sunt singura categorie menționată, alături de ele fiind menționate scopurile sociale sau de viitor, în acord cu alte studii realizate pe populație tânără (e.g. Pintrich, 2000).

Aceste scopuri apar în relație cu alte constructe relevante pentru tranziția spre viața independentă, cum ar fi bunăstarea sau locusul de control – aspecte utile în realizarea unor programe destinate tinerilor din asistență maternală. Deși inițial cele două aspecte, bunăstarea și locusul de control, nu au făcut obiectul studiului nostru, acestea s-au relevat ca fiind importante pentru grupul de tineri din asistență maternală în momentul analizei datelor, motiv pentru care le-am punctat în cadrul secțiunii de rezultate și discuții.

Identitatea vocațională

Munca reprezintă un interes de viață central pentru adulții emergenți, dezvoltarea identității vocaționale reprezentând o condiție pentru ca individul să se angajeze în muncă și producând efecte asupra stării de bine a acestuia, disponibilității psihologice pentru muncă și satisfacției profesionale consecutive angajării într-un domeniul ocupațional (Lloyd et al., 2011, Bothma et al., 2015).

Identitatea ocupațională se referă la semnificațiile/caracteristicile pe care individul și le atribuie în contextul muncii și reprezintă un mecanism cognitiv care afectează atitudinile și comportamentul individului în muncă. Sursele din care individul își construiește identitatea profesională sunt atributele personale, grupul social de apartenență și rolurile profesionale asumate (Caza & Creary, 2016). Această fațetă a identității reprezintă imaginea individului despre cine este el în domeniul muncii și include atribuirile, convingerile, valorile, motivația și experiențele pe care individul le utilizează pentru a-și configura și evalua capacitatea de muncă – fiind deseori un indicator al muncii pe care individul o desfășoară sau al abilităților sau deprinderilor pe care individul le posedă (Caza & Creary, 2016).

Identitatea ocupațională este un construct dinamic și are atât o latură subiectivă (constituind un pattern stabil de interese, abilități și scopuri) cât și una socială (fiind realizată pe baza interacțiunilor sociale și expectanțelor de rol din partea membrilor grupului social de apartenență). Individul se definește pe sine în funcție de acești parametri, identitatea profesională acționând ca un “compas cognitiv” pe care individul îl utilizează în a crea sau utiliza oportunități (Bothma et al., 2015, p. 39). Identitatea profesională poate fi văzută și ca o identitate de rol adică o structură cognitivă cu conținut social, care acționează ca un ghid comportamental. Ea include sensuri, norme, expectanțe, convingeri/credințe și valori asociate cu rolul social specific (în acest caz, munca). Rolurile și identitatea profesionale reprezintă constructe cheie în evaluare și explicarea angajamentelor de muncă și chiar ale performanței profesionale (Bothma et al., 2015).

O variabilă care mediază alegerea sau realizarea oportunităților de carieră este educația. Unele studii arată că există o relație între statusul identitar academic al individului și tipul de scopuri pe care individul le va adopta, precum și între realizările academice și convingerile despre sine privitoare la educație. Astfel, statusul identitar academic în care individul se află va afecta tipul de strategii și comportamente pe care acesta le va adopta în contextul educațional (Marsh, 1993; Was et al., 2009). Was et al. (2009) arată că elevii aflați în stadiul de forcludere sunt determinați să urmeze scopurile educaționale prescrise de persoanele semnificative, iar cei aflați în stadiul de difuziune sunt caracterizați de o autonomie scăzută și își formulează scopuri educaționale modeste, fiind slab pregătiți pentru a performa educațional iar cei aflați în faza de moratorium, analizează în ce măsură diverse scopuri educaționale sunt compatibile cu imaginea de sine și în funcție de aceasta își formulează scopurile. Atunci când elevii ajung în faza de dobândire a identității în context academic/educațional, aceștia devin mult mai angajați față de scopurile propuse. Cu cât angajamentul este mai puternic, cu atât mai strânsă este și relația între performanță și scopuri. Angajamentul pare să fie un mediator semnificativ între stilurile de procesare a identității și consecințele comportamentale (Was et al., 2009, p.646).

Educația și cariera nu acționează în toate situațiile ca și variabile facilitatoare reciproce ci pot veni în contradicție, reprezentând în acest sens o provocare în procesul de dobândire a identității. Unii tineri sau adulți emergenți se angajează în câmpul muncii și reușesc să îmbine educația și munca, în timp ce în alte situații școala este abandonată în favoarea muncii. În astfel de cazuri, tinerii sunt forțați să își asume prematur rolurile de adult (Zimmer-Gembeck & Mortimer, 2006), fiind posibil să apară consecințe negative cum ar fi comportamentele de risc (e.g. consumul de alcool, mai ales în cazul programului de muncă prelungit) asociate cu percepția ridicată de independență față de controlul parental (McMorris & Uggen, 2000).

În timp ce un program redus de muncă (sau doar pe perioada vacanțelor) tinde să producă un efect scăzut asupra educației, un program prelungit (e.g. peste 20h/săptămână) tinde să crească riscul pentru abandon școlar. Este posibil însă și reversul, astfel tinerii pot alege amploarea angajamentului în muncă în baza orientării și realizărilor profesionale prealabile. Angajamentul școlar scăzut (operaționalizat în performanță, aspirații, abilități percepute în domeniul educațional) este asociat cu un angajament ocupațional mai ridicat în anii de liceu (Zimmer-Gembeck & Mortimer, 2006).

Calitatea ridicată a muncii desfășurate și programul redus de muncă pe perioada liceului (ce nu afectează realizările educaționale) tind să fie asociate cu consecințe pozitive, cum ar fi activismul, acumularea de capital social, dezvoltarea unor abilități de viață independentă (e.g. gestionarea banilor, relaționarea cu supervizorii, realizarea unor activități profesionale complexe), o relaționare mai bună cu părinții, valori ocupaționale intrinseci și extrinseci mai bine conturate, un control perceput asupra propriei vieți mai ridicat (Zimmer-Gembeck & Mortimer, 2006). În astfel de cazuri, asocierea între muncă și educație exercită un efect pozitiv asupra identității, atât prin facilitarea dezvoltării unor convingeri domeniu-specifice pozitive (cu privire la sine) cât și prin expunerea la diverse roluri dar și modele sociale și organizaționale.

În perioada actuală, piața muncii prezintă o flexibilitate ridicată, indivizii fiind deseori expuși la multiple roluri de muncă, la multiple tranziții educație-carieră și viceversa, acest aspect modelând procesul de formare a identității tinerilor. În contextul actual, este dificil chiar și pentru adulți să prezică ce fel de locuri de muncă vor fi disponibile în viitor și care vor fi cerințele și criteriile de eligibilitate pentru acestea. De aceea angajamentul rigid pentru un domeniu ocupațional la o vârstă tânără poate fi riscant în acest context, deoarece în unele cazuri locul de muncă dorit s-ar putea să fie indisponibil la momentul intrării pe piața muncii sau să aibă cerințe diferite decât inițial (e.g. un loc de muncă ce în trecut solicita studii medii dar în prezent solicită studii superioare). De asemenea, din punct de vedere developmental, ar putea fi prematur angajamentul sau forcluderea pentru un domeniu vocațional, fără a explora în prealabil potențialul, posibilele fațete identitare sau roluri viitoare (Yeager et al., 2012, p. 207).

Când tinerii sau adulții emergenți se angajează în explorarea identitară, e bine ca ei să devină conștienți de motivele scopurilor vocaționale care sunt congruente cu abilitățile, interesele și potențialul lor. Dezvoltarea identitară facilitează realizarea unor angajamente și activități, motivele tinerilor cu privire la scopurile de carieră pot fi asociate la această vârstă cu starea subiectivă de bine și cu o motivație ridicată, independent de atingerea sau realizarea acelor scopuri mai târziu în viață (Yeager et al., 2012, p. 207).

Yeager & Bundick (2009), în evaluarea scopurilor de carieră, au identificat motive extrinseci cum ar fi: câștigurile financiare, faimei sau unui status mai înalt. Acestea tind să se distanțeze psihologic de angajamentele educaționale prezente și să fie puțin relaționate cu starea subiectivă de bine și menținerea sensului și semnificației în contextul educațional prezent. Printre motivele intrinseci identificate de autori se numără motivele direct orientate spre sine cum ar fi faptul că un anumit loc de muncă s-ar potrivi propriilor abilități sau interese; sau motive “dincolo de sine” (beyond-the-self) cum ar fi faptul că profesia respectivă îi va permite individului să aducă o contribuție pozitivă societății. În cazul motivației intrinseci, indivizii tind să evalueze educația în termeni mai pozitivi și cu sens, ca o pregătire pentru ceea ce își doresc să facă în viitor, experimentând o stare subiectivă de bine mai ridicată (Yeager et al., 2012, p. 207).

Întrebări de cercetare

Integrarea în câmpul muncii, cât mai curând după ieșirea din sistem de protecție, este un factor protectiv pentru adaptarea la cerințele vieții independente (găsirea unei locuințe, plata asigurărilor medicale, etc.) Studiile realizate pe tineri din România arată că atingerea unui nivel mai ridicat de educație este asociată cu intrarea mai facilă pe piața muncii și cu o rată mai scăzută a șomajului, procentul angajării în muncă fiind direct proporțional cu nivelul de școlarizare realizat. Acest lucru poate reflecta configurarea pieței muncii, unde oferta vizează în principal un nivel de pregătire de studii medii sau superioare (Sandu et al., 2014).

Cu toate acestea, literatura de specialitate subliniază tendința tinerilor din sistem de protecție de a părăsi domeniul educațional după atingerea unui nivel mediu de educație. Există multiple argumente în acest sens, de exemplu, după părăsirea sistemului de protecție, o parte dintre tineri rămân fără locuință după câteva luni (după cum arată Choca et al., 2004, procentul acestora se poate ridica la o treime). Îngrijorările privind somnul, igiena sau masa în fiecare zi reprezintă o experiență suficient de stresantă, fără a mai fi necesar stresul asociat cu temele de casă, testele sau luarea examenelor (Johnson, 2015). Un alt motiv îl reprezintă lipsa de sprijin parental. Tierney & Auerbach (2005) arată că încurajările și susținerea din partea părinților, nivelul de educație al părinților și aspirațiile educaționale ale acestora cu privire la copil par să fie predictori pentru angajarea copiilor în studii universitare. Johnson (2015) arată că în unele cazuri, tinerii din sistem de protecție sunt puțin încurajați să urmeze studii universitare de către familiile biologice sau părinții foster și acesta putând constitui un motiv pentru a nu continua studiile după absolvirea liceului sau școlii profesionale.

În România, continuarea studiilor reprezintă o oportunitate de a rămâne în sistem de protecție și după atingerea vârstei majoratului, tânărul beneficiind astfel atât de suport social organizațional și instrumental cât și de suport social emoțional și după această vârstă. Acest fapt ar putea constitui un factor motivațional extrinsec puternic. Conform literaturii de specialitate (Pecora et al., 2006), aceste tipuri de sprijin joacă un rol pozitiv în tranziția tinerilor spre viața independentă și integrarea socio-profesională ulterioară a acestora.

Atunci când analizăm datele privitoare la dezvoltarea identității vocaționale a tinerilor din asistență maternală, facem acest lucru ținând seama de contextul cultural. De exemplu, sistemul de învățământ sau domeniul ocupațional au trecut prin multiple reforme din anii ’90 până în prezent și chiar dacă a crescut accesul la educație al grupurilor dezavantajate, inegalitățile încă se mențin. Spre exemplu, discriminarea minorității de etnie romă face mai dificilă tranziția de la domeniul educațional la cel profesional în cazul tinerilor de etnie romă din asistență maternală. Față de alți tineri, care beneficiază de sprijinul și îndrumarea părinților atât timp cât este nevoie, tinerii din asistență maternală beneficiază în mod limitat și tranzitoriu de aceste avantaje. În acest context cultural și social, experiențele educaționale și profesionale conturează identitatea vocațională a tinerilor, reprezentând atât o consecință cât și un precursor a numeroase caracteristici emoționale, comportamentale și sociale ale tinerilor (Pop, 2015, p.8, 12)

În această cercetare obiectivele care ne-au ghidat urmăresc scopurile educaționale și ocupaționale/profesionale ale tinerilor din asistență maternală, și dacă motivele care stau la baza acestor scopuri sunt mai degrabă intrinseci sau extrinseci. De asemenea, am investigat și percepția tinerilor asupra factorilor care pot influența atingerea scopurilor pe care și le-au propus. În esență, am urmărit modul în care se conturează identitatea vocațională în cazul tinerilor din asistență maternală și cu ce scopuri profesionale este relaționată, precum și motivația adiacentă acestor scopuri.

Un alt obiectiv a fost să urmărim dacă sunt tineri care și-au asumat deja angajamente de muncă, tipul muncii asumate și semnificația muncii în formarea identității tinerilor. Întrebările de cercetare după care ne-am ghidat au fost:

1. Ce scopuri educaționale și ocupaționale/profesionale au tinerii din sistem de protecție?

2. Motivele care susțin scopurile vocaționale sunt preponderent intrinseci sau extrinseci?

3. Care sunt factorii care pot influența aceste scopuri, conform percepției tinerilor?

Rezultate și discuții

Înainte de a trece la analiza în profunzime a datelor pentru a putea răspunde acestor întrebări, am analizat câteva date generale privind profilul educațional și profesional al tinerilor din asistență maternală. Mai întâi sunt prezentate datele privind educația, statutul lor educațional prezent, obiectivele educaționale pe termen scurt și lung. În continuare sunt prezentate date cu privire la obiectivele și atitudinile respondenților privind inserția pe piața muncii. Am colectat date despre statutul ocupațional prezent al tinerilor din asistență maternală dar și despre aspirațiile lor de a activa în domeniul ocupațional dorit.

Acolo unde a fost posibil, am realizat o scurtă analiză comparativă a răspunsurilor tinerilor din asistență maternală cu ale celor din sistem rezidențial, fiind subliniate diferențele semnificative și posibile explicații pentru apariția acestor diferențe.

Statut educațional. Pe baza datelor de la chestionar, am trecut în revistă câteva caracteristici educaționale ale tinerilor din asistență maternală, deoarece domeniul educațional este un domeniu major de viață în perioada de emergență a vârstei adulte, având în vedere că tinerii petrec în activități educaționale o perioadă semnificativă din timpul lor (Pop, 2015; p.7).

Privind domeniul educațional, toți cei 108 tineri participanți la cercetare erau integrați într-o formă de învățământ la data completări chestionarelor sau realizării interviurilor. Tinerii din asistență maternală erau înscriși în instituții de învățământ, de la nivel gimnazial la nivel universitar. Predomină respondenții înscriși la liceu (68,5 %).

O analiză comparativă a datelor cu grupul de respondenți din sistem rezidențial arată un profil similar. Din punct de vedere educațional, cele două grupuri fiind foarte similare (Tabelul 4).

Tabelul 4. Nivelul de educație al tinerilor respondenți, din asistență maternală respectiv sistem rezidențial

Statutul educațional este în mare măsură relaționat cu nișa de vârstă căreia îi aparține respondentul, cu toate acestea există și decalaje deoarece 14,8% dintre respondenții din asistență maternală și 38,8% din sistem rezidențial au repetat cel puțin un an de studiu pe parcursul evoluției lor școlare.

Diferența ar putea fi asociată faptului că asistenții maternali, având mai puțini copii în îngrijire decât educatorii din sistem rezidențial, pot aloca mai mult timp pentru a-i asista pe copii la teme. De asemenea, acolo unde comunitatea este mai restrânsă (în special în mediul rural), asistenții maternali intră mai frecvent în contact cu cadrele didactice și pot preveni sau rezolva din timp dificultățile copiilor la școală, înainte de a se ajunge la repetență. Pe de altă parte, asistenții maternali domiciliază frecvent în mediul rural, unde posibil pretențiile școlare sunt mai puțin exigente decât în mediul urban.

Cu toate acestea, aplicând testul Chi pătrat observăm o asociere între gen și repetență în cazul tinerilor din asistență maternală, băieții fiind mai predispuși la a repeta anul școlar decât fetele (χ2=4,794, Sig= 0,029; p<0,05). Rezultate similare sunt înregistrate și de alți autori care menționează că băieții repetă anul școlar mai frecvent decât fetele. Cu toate acestea fetele care pierd anul școlar sunt mai predispuse la a abandona definitiv școala și a testa relații intime sau a accepta maternitatea la vârste mai timpurii decât băieții aflați în aceeași situație. Băieții tind în unele cazuri să manifeste un comportament disruptiv la clasă pentru a obține un statut social în grupul de covârstnici (fapt ce conduce la consecințe negative cum ar fi sancțiunile și repetenția); dar par să aibă un dezavantaj favorizat și de cultura sistemului educațional – băieții fiind mai frecvent pedepsiți sau suspendați decât fetele chiar și în cazul unor comportamente similare (Koch, 2003; Lind & Brzuzy, 2008).

Se remarcă un număr mai ridicat de tineri care frecventează liceul, 68,5% atât în asistență maternală cât și în sistem rezidențial, în comparație cu cei care frecventează școala profesională 22,2% în asistență maternală, respectiv 16,7% în sistem rezidențial. O posibilă explicație ar putea fi faptul că, pe o perioadă de câțiva ani, școlile profesionale au fost desființate, dar și faptul că pentru a accede la studii superioare, liceul reprezintă o variantă de studiu mai directă (școala profesională implică suplimentarea studiilor cu minim doi ani de învățământ liceal pentru a putea urma ulterior studii superioare).

Performanță școlară. Referitor la rezultatele școlare, tinerilor li s-a cerut în cadrul chestionarului să aproximeze în ce interval de medii s-au încadrat rezultatele lor școlare pe parcursul anilor de studiu. Nu ne-am raportat la media unui singur an de studiu deoarece e posibil să apară și variabile confundate (e.g. e posibil ca, dacă în anul anterior tânărul a fost mutat de la un asistent maternal la altul și/sau de la o școală la alta, stresul asociat acestei mutări poate corela pozitiv cu o scădere consecutivă a performanței școlare pe o perioadă de câteva luni). Crede și Kruncel (2013, în Pop, 2015, p. 14) susțin că mediile autoraportate corelează semnificativ cu mediile reale și la fel ca și acestea sunt predictori ai diverselor aspecte legate de școală. Performanța școlară a tinerilor, operaționalizată în mediile obținute ghidează dezvoltarea identității educaționale. Astfel rezultatele școlare ridicate prezic niveluri ridicate de angajament educațional (sinteză identitară) în timp ce rezultatele scăzute prezic niveluri ridicate de reconsiderare a angajamentului educațional (confuzie identitară) (Pop, 2015, p. 18).

Mediile raportate de către tinerii din asistență maternală se încadrează în intervalul mediei generale 7.5o-8.oo. Analiza comparativă a datelor cu tinerii din sistem rezidențial nu surprinde diferențe marcante.

Majoritatea tinerilor din asistență maternală tind să fie mulțumiți de școala la care învață, dar aproape un sfert dintre ei (12 respondenți) și-au exprimat dorința de a studia la altă școală, ceea ce poate sugera dificultăți de adaptare. Nemulțumirile lor ar fi legate de:

– preferințe, atitudini, așteptări: „nu îmi place profilul”, „nu îmi place la școala aceasta”, „nu cred că mi se potrivește profilul”, „să am o viață cât mai ușoară”, „pentru că la școli speciale suntem văzuți ca cei mai pierduți în societate”, „nu îmi place diriginta”.

– posibilitățile de dezvoltare în plan personal și social: „să cunosc mai multă lume”, „să fiu bun în ceea ce fac”.

– posibilitățile de dezvoltare în plan educațional și profesional: „m-ar ajuta mai mult”, „să practic o meserie”, „pentru a ajunge ceva în viață”, „să cunosc și alte domenii”, „pentru că la uman aș avea mai mari șanse la Bac”, „pentru a merge la un liceu mai bun”.

– confuzie cu privire la profilul unității:“au făcut și clasă specială și clasă de masă… păi ori o face numai de specială, ori face cumva ca să rămână de masă și să ne-nvețe meserie.”

Aceeași tendință se remarcă și în cazul respondenților din sistem rezidențial, aproximativ 15 respondenți (27,8%) ar dori să studieze la altă unitate de învățământ decât cea prezentă.

Obiective educaționale. Cu privire la obiectivele educaționale pe care le au, datele de la chestionar, arată că puțin peste jumătate dintre tinerii din asistență maternală (53,7%) au menționat că și-ar dori să atingă un nivel mediu de educație (școală profesională, liceu sau studii postliceale), restul respondenților fiind orientați spre studii superioare (ca și scop educațional).

Dacă tratăm datele comparativ cu tinerii din sistemul rezidențial, se remarcă ușoare diferențe (Tabelul 5). Astfel, tinerii din sistem rezidențial, urmăresc într-un procent ușor mai ridicat obiective educaționale medii (68.5% – școală profesională, liceu sau studii postliceale), în raport cu cele superioare (31.5% – facultate, masterat).

Tabelul 5. Scopuri educaționale ale tinerilor din asistență maternală și sistem rezidențial

Motivele pentru care apar aceste diferențe sunt complexe. Conform literaturii de specialitate, influența pe care părinții o exercită asupra obiectivelor și realizărilor educaționale ale copiilor se realizează prin: socializare cognitivă (modalitatea prin care părinții contribuie la dezvoltarea abilităților intelectuale ale copiilor) și prin socializare academică (modalitatea prin care părinții influențează atitudinile, convingerile sau motivele esențiale pentru a performa în domeniul educațional) (Bempechat, 1992, p.32). Unele studii arată că nivelul de studii al părinților poate fi un predictor de succes academic și în cazul copiilor, pe de o parte prin faptul că, acești părinți manifestă (implicit sau explicit) așteptări ridicate cu privire la realizările educaționale ale copiilor iar pe de altă parte prin faptul că dețin cunoștințe despre avantajele studiilor superioare și împărtășesc aceste aspecte pozitive cu copiii lor (Nelson, 2009).

Având în vedere că identitatea educațională (ca și parte sau mijloc al celei vocaționale) are o componentă socială puternică – fiind realizată pe baza interacțiunilor sociale și expectanțelor de rol din partea membrilor grupului social de apartenență – ne-am aștepta ca tinerii din asistență maternală să fie mai puțin orientați spre studii superioare decât cei din sistem rezidențial, deoarece asistenții maternali (în îngrijirea cărora se aflau tinerii incluși în studiu) au preponderent un nivel mediu de școlarizare, în comparație cu educatorii din sistem rezidențial care au studii superioare.

Un motiv pentru această diferență îl poate constitui diferența de implicare parentală. Implicarea parentală poate fi operaționalizată pe mai multe dimensiuni: stilul parental, comunicarea părintelui cu școala, asistarea copilului la teme, participarea la deciziile școlii și colaborarea cu comunitatea. Stabilirea unor rutine de studiu acasă, monitorizarea activităților extrașcolare, formularea unor expectanțe ridicate cu privire la atingerea unor obiective educaționale, valorizarea efortului de învățare și performanței pot facilita consecințe educaționale pozitive în cazul copiilor (Kimaro & Machumu, 2015). Asistenții maternali, având în medie doi copii în îngrijire pot oferi o mai bună asistență școlară tinerilor aflați în plasament față de educatorii din unitățile rezidențiale unde numărul copiilor este semnificativ mai ridicat. De asemenea, faptul că tinerii din asistență maternală se află într-un context familial, unde au acces la multiple modele și interacțiuni cu adulți față de care sunt stabilite relații pozitive și care promovează atitudini și expectanțe pozitive față de realizarea academică (familia extinsă a asistentului maternal, vecini, persoane de referință din comunitate etc.) pare să joace un rol mai important decât nivelul de studii atins de persoana în îngrijirea căreia se află. De asemenea, alte studii arată că și aspirațiile academice nerealizate ale părinților pot juca un rol facilitator – acest gen de părinți având tendința de a exercita o presiune asupra copiilor de a atinge educația academică pe care ei nu au reușit să o urmeze (Sheridan, 2001).

Un alt motiv pentru înregistrarea acestei diferențe îl poate reprezenta și faptul că prelungirea duratei de studiu este asociată cu posibilitatea de a beneficia de măsura de protecție și după atingerea majoratului. Buna integrare în familie și comunitate reprezintă un factor motivant puternic pentru tinerii din asistență maternală de a urma studii superioare, pentru a putea rămâne în continuare în familie. Dar în același timp, relația este una bidirecțională, capitalul social de care tinerii beneficiază în familie și comunitate, fiind un predictor pentru fixarea unor obiective educaționale mai înalte.

Revenind la tinerii din asistență maternală, o analiză a datelor calitative, furnizate de interviuri arată că respondenții percep urmarea și finalizarea studiilor ca o precondiție necesară carierei profesionale dorite, astfel scopurile educaționale sunt formulate plecând de la această premisă.

„Prima dată vreau să iau Bac-ul, după aia admiterea, după aia să urmez facultatea […] vreau să dau mai departe la Medicină Veterinară”;

“[urmăresc] să-mi termin școala, să mă realizez… să am un loc de muncă stabil și să am un acoperiș deasupra capului… și restul vin de la sine”;

“să termin școala și să pot să mă angajez”;

“Pentru mine școala reprezintă … o anumită perioadă, în care te pregătești în domeniul în care te-ai înscris, acumulând mai multă experiență, mai multă încredere în tine însuți că poți să faci ceea ce îți dorești în domeniul pe care l-ai ales… Te pregătește pentru un loc de muncă pe care ai dori să-l faci pentru viitor.”

În acord cu literatura de specialitate privind dezvoltarea identității, interacțiunile, reacțiile sau expectanțele societale produc efecte asupra identității tânărului nu doar în contextul familial ci și în contextul social mai extins (școală, comunitate etc.) Se remarcă o relație pozitivă bidirecțională între preferința față de un domeniu de studiu/interes și profesorul care o predă și/sau față de percepția propriilor abilități în acest domeniu.

“Prima chestie care îmi vine în minte este mediul de învățământ, clasa mea, profesorii, tot ce ține de universul acesta, să zic așa. De exemplu, eu consider că este ceva necesar, orice copil care are nevoie de socializare și educație.”

“Mi-a plăcut chimia pentru că îmi plăceau foarte mult experimentele care se făceau în clasă. În primul rând pe clasa a 8-a s-au făcut foarte multe cu doamna profesoară. E materia la care m-am descurcat cel mai bine și am luat notele cele mai bune.”

Sportul [materia preferată]: tot timpul m-am înțeles bine cu profesorul de Educație [fizică]… și-am fost la concursuri, la atletism.”

Pe baza datelor obținute, dacă interpretăm identitatea educațională din perspectiva proceselor identitare, putem spune că în cazul tinerilor din asistență maternală participanți la acest studiu se remarcă niveluri ridicate de angajament, moderate de explorare și scăzute de reconsiderare a angajamentului. O mare parte dintre ei și-au formulat scopuri educaționale clare, au explorat într-o anumită măsură semnificația acestor scopuri și motivele pentru care doresc să le urmeze și doar un procent redus și-ar dori să se orienteze spre un alt domeniu educațional. Aceste rezultate sunt similare cu cele ale altor studii recente realizate pe tineri din România (e.g. Pop, 2015).

Scopurile profesionale. În legătură cu interesele profesionale pe care le au și cu domeniile profesionale pe care le consideră înalt accesibile pe piața muncii, chestionarul a inclus itemi cu răspunsuri deschise, pentru a nu biasa opțiunile menționate de respondenți.

Pe baza acestor răspunsuri am realizat două clustere de bază: profesii pentru care cerințele de eligibilitate sunt pentru studii medii și respectiv, studii superioare.

Pe baza răspunsurilor pe care participanții le-au oferit referitor la domeniul profesional de maxim interes, am obținut următoarele categorii:

1. profesii care necesită studii medii. În această categorie, în funcție de răspunsurile respondenților au putut fi identificate mai multe domenii:

a. lucrători în servicii personale și de protecție (ospătari, barmani bucătari, coafori, cosmeticieni, jandarmi etc.);

b. meseriași sau muncitori calificați în industria extractivă, metalurgie, construcții etc. (mecanici, zugravi, electricieni etc.) și în industria alimentară sau alte meserii artizanale (măcelari, croitori etc.);

c. tehnicieni în științele vieții, ocrotirea sănătății și asimilați (asistent medical etc.);

d. învățători sau asimilați (educator, învățător);

e. alte profesii (sportivi, fotografi, conducători de autovehicule).

2. profesii care necesită studii superioare (cele mai frecvent menționate au fost: asistent social, preot, profesor, medic, arheolog, psiholog, arhitect, ofițeri în armată sau poliție etc.)

Categorii ocupaționale/profesionale similare au înregistrat și Câmpean el al. (2010) într-un studiu privind pregătirea tinerilor din sistem rezidențial pentru viața independentă.

Aproximativ o treime dintre tinerii din asistență maternală au scopuri profesionale care vizează profesii ce necesită studii superioare, în timp ce profesiile care solicită studii medii tind să reprezinte opțiunile majoritare (66,7%; Tabelul 6).

Cu toate că 46,3% dintre tinerii din asistență maternală doresc să urmeze studii superioare, doar 29,6% dintre aceștia și-au formulat obiective profesionale corespunzătoare. Diferența ar putea fi explicată de alte variabile care intervin în tranziția de la domeniul educațional, la cel ocupațional, cum ar fi accesibilitatea anumitor profesii pe piața muncii.

Tabelul 6. Obiective profesionale ale respondenților din asistență maternală respectiv sistem rezidențial

În cadrul chestionarului am introdus și itemi referitori la accesibilitate (gradul în care anumite profesii sunt disponibile pentru un număr cât mai mare de oameni), deoarece există studii care sugerează că, accesibilitatea este un criteriu de bază după care tinerii care părăsesc sistemul de protecție se orientează profesional (Țăran, 2011).

Accesibilitatea pare să fie un criteriu luat în considerare de către tinerii din asistență maternală referitor la domeniul profesional, 74% dintre respondenți consideră că profesiile cu cerințe de studii medii sunt mult mai accesibile pe piața muncii.

Rezultate similare se înregistrează și în cazul tinerilor din sistem rezidențial (Tabelul 7). În cazul acestora, un număr mai mare de respondenți au raportat un nivel de cunoștințe scăzut cu privire la gradul de accesibilitate a diverse profesii pe piața muncii (20,4%, în comparație cu 5,6% în cazul celor din asistență maternală). Raportându-ne dezvoltarea identitară am putea spune că, datele sugerează o explorare în adâncime mai redusă cu privire la domeniul vocațional în cazul acestor respondenți.

“Lucrătorii în servicii personale și de protecție” și „meseriașii sau muncitorii calificați” au fost categoriile pe care atât respondenții din asistență maternală cât și cei din sistem rezidențial le consideră ca fiind cele mai accesibile pe piața muncii. Alte profesii din acest domeniu, cum ar fi tehnicieni în științele vieții și ocrotirea sănătății, învățătorii sau alte categorii profesionale (sportivii, fotografii, conducătorii de autovehicule etc.) au fost menționate de respondenți într-o proporție mai redusă.

Tabelul 7. Cotarea profesiilor în funcție de accesibilitate, conform răspunsurilor respondenților din asistență maternală respectiv sistem rezidențial

La o analiză în profunzime a datelor de la interviuri se remarcă percepția tinerilor din asistență maternală asupra locurilor de muncă din străinătate ca fiind mult mai accesibile:

„e mai accesibilă da, că e mai ușor de găsit [un loc de muncă], că e mai bine plătit, dar integrarea nu e ușoară…”

„ o să merg în Spania unde iei 3 mii [de euro] ca și bucătar.”

“în Anglia sunt niște patroni de restaurante super, deci, am un prieten care acolo a mers, tot așa patisier, și atâta grijă au de el … “

“în Spania și gunoierul de pe stradă, care curăță o duce foarte bine, aici în România parcă e rușine, toata lumea se uită că lucrezi asta.”

„poate să reușesc să-mi găsesc ceva în străinătate. Cineva pe care cunosc merge acum în Belgia […] poate m-ar ajuta să-mi găsesc un loc de muncă.”

„ai șanse mult mai mari să câștigi mai mulți bani, pe o profesie care poți să o faci și în România, dar e mult mai bine plătită în afară…”

Antreprenoriatul și voluntariatul au fost menționate într-un procent foarte scăzut de către tinerii din asistență maternală incluși în studiu (sub 3%).

Experiența profesională. Am investigat nivelul de experiență profesională al respondenților deoarece studiile arată că atât motivele intrinseci cât și cele extrinseci în formularea scopurilor profesionale sunt augmentate de această variabilă. Tinerii care lucrează pe perioada liceului tind să aibă un nivel mai ridicat al cunoștințelor privind explorarea resurselor vocaționale și sunt mult mai orientați spre planificarea carierei; activitățile de muncă part-time fiind asociate cu valori profesionale mai ridicate (Zimmer-Gembeck & Mortimer, 2006).

În ceea ce privește experiența profesională, datele de la chestionar relevă că aproximativ o treime (16 respondenți, 29.6%) dintre tinerii aflați în asistență maternală au desfășurat activități de muncă remunerate, printre care se numără: muncitor, ospătar, promoter produse, lucrător în servicii de întreținere și curățenie etc. În majoritatea cazurilor a fost vorba de ocupații part-time sau sezoniere, în paralel cu continuarea studiilor, “Am lucrat de pe la 17 ani. Eu toată vara, când aveam vacanță, mergeam ori în agricultură, ori la construcții.”

Comparând datele cantitative cu cele obținute de la tinerii din sistem rezidențial, se remarcă un număr mai mare de respondenți din sistem rezidențial (23 de respondenți, 42.6%) care au experiență în muncă. Acest fapt se poate datora mai multor factori: diferența ușoară de vârstă dintre cele două grupuri de respondenți; resursele financiare diferite – tinerii aflați în familiile de asistență maternală se bucură de obicei de mai multe resurse financiare decât cei din sistem rezidențial (de exemplu, primesc cadouri sau bani de la persoane din familia asistentului maternal, cu diverse ocazii) sau nivelurile de angajament diferite – tinerii din sistem rezidențial fiind preponderent orientați spre scopuri educaționale și profesionale de nivel mediu și la o medie de vârstă mai apropiată de tranziția de la domeniul educațional la cel profesional, e posibil să apară și niveluri mai ridicate de angajament profesional.

Un aspect comun este că majoritatea au lucrat fără a avea o calificare profesională, într-un domeniu fără legătură cu pregătirea lor, în paralel cu continuarea studiilor. Urmarea unei forme de învățământ este una dintre condițiile de a beneficia de o măsură de protecție specială și după atingerea majoratului, acesta fiind probabil unul dintre motivele pentru care tinerii din sistem de protecție nu părăsesc câmpul educațional în favoarea locului de muncă decât în momentul în care urmăresc să părăsească sistemul de protecție sau finalizează studiile și/sau se apropie de vârsta de 26 de ani (după care nu mai este posibilă rămânerea în sistem de protecție).

Activitatea profesională redusă, în paralel cu studiile, așa cum este cazul unei treimi din respondenții din asistență maternală reprezintă un factor protectiv pentru identitatea vocațională, mai multe studii arătând faptul că mediul profesional/organizațional este propice tinerilor pentru explorarea manierei în care își vor defini identitatea și rolurile sociale, precum și pentru dezvoltarea competențelor lor sociale și de rezolvare de probleme. Explorarea vocațională și testarea unor roluri vocaționale reprezintă o condiție de bază în dezvoltarea identității, mai ales în societățile tehnologice actuale (Erikson, 1968; Mortimer et al, 2002; Youniss et al., 1999; Zimmer-Gembeck & Mortimer, 2006, p. 549)

Motivația scopurilor profesionale. Una dintre teoriile care explică cel mai bine motivația tinerilor în domeniul ocupațional este teoria auto-determinării. Această teorie postulează că indivizii tind să își realizeze potențialul, să își pună în valoare talentele, să învețe și să-și integreze cunoștințele și experiențele într-un sine coerent și semnificativ. În acest context, mediul social are un rol suportiv puternic. Pentru ca individul să funcționeze optim, acesta are nevoie de: autonomie (capacitatea individului de a-și auto-organiza experiențele și acțiunile), afiliere/înrudire (individul se simte conectat la grupul social de apartenență) și de competență (individul percepe un control ridicat asupra mediului și producerii rezultatelor dorite, un nivel ridicat al abilităților proprii de a performa într-un domeniu anume) (Van den Broeck, 2012).

Teoria autodeterminării diferențiază motivația intrinsecă (asociată cu satisfacția asociată activității prestate) și motivația extrinsecă (asociată cu rezultatele activității). Studiile sugerează faptul că, pe termen lung, motivația intrinsecă are mai multe beneficii decât valorile extrinseci. Concret, indivizii orientați intrinsec beneficiază mai mult de disponibilitatea oportunităților de învățare și autonomie în domeniul vocațional (Deci, Koestner & Ryan, 1999; Van den Broeck et al., 2010; 2012). Teoria autodeterminării subliniază și rolul ponderatorilor motivaționali în dezvoltarea identității. Astfel, motivația individului este descrisă pe un continuum a trei caracteristici motivaționale: lipsa motivației, motivația extrinsecă și cea intrinsecă. Aceasta din urmă reprezentând cel mai înalt grad de autonomie. În acest proces de tranziție, de la reglare externă la auto-reglare se realizează internalizarea identității ca și parte a conceptului de sine al individului (Mylrea, Sengupta & Glass, 2017, p.5 ).

Plecând de la aceste clarificări teoretice, am clasificat motivele fiecărui respondent menționate în cadrul chestionarului, în baza a trei dimensiuni: lipsa motivației (“nu știu”), motivație extrinsecă și intrinsecă. În urma acestei categorizări, am obținut 6 clusteri reprezentativi: pentru dimensiunea intrinsecă – motive orientate spre sine (interesele personale: “îmi place”, „mi-am dorit de mic să fac asta”), motive orientate pe cunoștințe și abilități (competențele profesionale dobândite: „am studiat asta”, ”sunt bun la asta”, ”am talent”) și contribuție socială (dorința de a-i ajuta pe alții, de a schimba lucrurile în bine pentru anumite categorii sociale); pentru dimensiunea extrinsecă – beneficiile financiare (salariul: „pentru bani”, „se plătește bine”), statutul socioeconomic asociat cu profesia respectivă (“te face faimos”) și facilitatea (activități profesionale ușor de performat: “îi curată și ușoară”, “pentru că e mai ușor”).

Contribuția socială (“îmi place să ajut oamenii”, „îmi place să lucrez cu copiii și cu problemele lor”, „pentru a ajuta oamenii bolnavi”) am încadrat-o la motivație intrinsecă pe baza studiului lui Yeager, Bundick și Johnson (2012) care au catalogat aceste motive ca fiind intrinseci dar orientate pe dorința de a aduce un beneficiu celorlalți (beyond-the-self-oriented motives).

Împărțirea pe clustere a fost realizată printr-o metodă de partiționare iterativă. Doi evaluatori independenți (coders, raters) au categorizat motivele fiecărui respondent (care stau la baza scopurilor profesionale ale acestora), gradul de acord înregistrat între cei doi evaluatori fiind unul ridicat (coeficientul Cohen, k = 0.862).

Motivația profesională pare să fie bine definită în funcție de cele două dimensiuni –intrinsecă sau extrinsecă – doar un număr restrâns de respondenți menționând o motivație mixtă (motive multiple) axată atât pe propria plăcere de a performa o activitate profesională cât și pe beneficiile financiare aferente acesteia (sub 2%).

Analizând datele înregistrate la chestionar în cazul tinerilor din asistență maternală comparativ cu tinerii din sistemul rezidențial, per ansamblu motivația tinde să fie similară, ambele grupe de respondenți fiind urmărind prioritar motive intrinseci cu privire la domeniul ocupațional (Tabelul 8).

Tabel 8. Clustere motivaționale privind formularea scopurilor profesionale conform răspunsurilor respondenților din asistență maternală respectiv sistem rezidențial

* Item cu răspunsuri multiple, a permis alegerea mai multor categorii de către fiecare respondent

Se remarcă câteva diferențe ușoare, tinerii din asistență maternală raportează într-un procent mai ridicat motive prosociale, axate pe dorința de a-i ajute pe alții sau a aduce un beneficiu social (10 respondenți – 18,5%, în comparație cu 5 respondenți din sistem rezidențial care sunt motivați de contribuția socială – 8,5%); și într-un procent mai redus motive financiare în urmărirea scopurilor profesionale (4 respondenți – 7,4%, în comparație cu 12 din sistem rezidențial – 22,2%). Aceste diferențe ar putea avea legătură, așa cum am menționat și anterior, pe de o parte cu faptul că tinerii din asistență maternală dispun de resurse financiare și materiale mai consistente, motiv pentru care își pot îndrepta atenția și spre alt tip de interese. Pe de altă parte, imersiunea mai pregnantă în familie (familia asistentului maternal) și comunitate e posibil să crească propensiunea acestora spre acțiuni prosociale, acest pattern de comportament fiind promovat de grupul social de apartenență. Asistența maternală a început ca un serviciu de binefacere și nu o opțiune profesională, persistând încă o percepție de acest gen asupra ei – chiar dacă în prezent este reglementată ca o ocupație conform Clasificării Ocupațiilor din România și asistentul maternal își desfășoară activitatea pe baza unor standarde profesionale prevăzute de legile speciale în vigoare.

În formularea scopurilor vocaționale, motivația intrinsecă pare să predomine în cazul tinerilor din asistență maternală. Rezultate similare au fost identificate și în cazul altor studii realizate pe populație generală, o posibilă explicație fiind faptul că în dezvoltarea identității vocaționale, odată cu acumularea experinței de viață, tinerii înțeleg mai bine propriile motive și rolurile dezirabile în societate (Erikson, 1968; Marcia, 1966; Yeager, Bundick și Johnson, 2012, p. 214).

O altă explicație pentru faptul că interesele personale sunt prioritare în alegerea unei opțiuni de carieră este că, pe termen lung, convergența între activitatea profesională și interesele personale este asociată cu un nivel ridicat de satisfacție profesională (Edwards & Quinter, 2011) tinerii acumulând probabil cunoștințe despre aceste aspecte în interacțiunile cu modelele societale la care sunt expuși.

Pe baza teoriilor privind motivația și dezvoltarea identității, putem spune că în formularea obiectivelor profesionale, majoritatea tinerilor din asistență maternală au atins un nivel developmental ridicat în plan identitar (dobândirea identității), doar o parte semnificativ mai redusă a acestora aflându-se în stadiile identitare incipiente (de difuziune sau forcludere).

Suport social în alegerea scopurilor profesionale. Identitatea profesională se conturează, așa cum am menționat și anterior, atât pe baza cunoștințelor și experiențelor individului, cât și prin interacțiune cu ceilalți. Identitatea, ca și construct la nivel individual, este formată și menținută prin interacțiune socială, practicile de socializare exercitând un efect semnificativ și asupra identității profesionale a individului. Interacțiunile legate de muncă pe care individul le are cu alți membrii ai grupurilor sociale semnificative (de apartenență, școlar, profesional etc.) modelează identitatea profesională a individului atât prin faptul că are șansa de a învăța lucruri noi despre sine prin cunoașterea modului în care ceilalți îl percep, precum și prin faptul că învață care sunt expectanțele de rol promovate de grupul social – expectanțe cărora se poate adapta sau de care se poate îndepărta (Caza & Creary, 2016, p. 5)

În această secțiune a cercetării ne-a interesat dacă suportul social este perceput ca o variabilă în explorarea scopurilor profesionale, dacă familia în îngrijirea căreia se află (asistentul maternal), grupul de prieteni sau școala exercită o influență semnificativă asupra tinerilor din asistență maternală în acest domeniu. Reprezintă suportul social un factor care intervine în reflecția asupra scopurilor profesionale și în dezvoltarea motivelor pentru a alege un domeniu profesional? Consideră tinerii din asistență maternală că suportul social le-ar putea facilita tranziția de la școală spre domeniul ocupațional și acest lucru să faciliteze formularea scopurilor profesionale?

Tinerii din sistemul de protecție se află într-o poziție în care nu pot conta pe familiile lor naturale pentru sprijinul de care au nevoie. Plasați în sistemul de protecție, ei intră în contact cu numeroși specialiști: asistenți sociali, psihologi, juriști etc. din partea cărora primesc diverse tipuri de suport. Asumpția noastră e că impactul cel mai puternic îl au adulții cu care tinerii petrec cel mai mult timp și față de care în multe situații se stabilesc și legături de atașament stabile. În acest scop am adresat întrebări deschise pentru a explora percepția tinerilor cu privire la influența pe care aceste persoane o au în deciziile de carieră.

Chestionarul a inclus câțiva itemi cu privire la aceste aspecte. La întrebarea deschisă “Cine te-ar putea ajuta să ajungi în profesia pe care ți-o dorești?” răspunsurile oferite de tinerii din asistență maternală ar putea fi incluse în câteva categorii: asistentul maternal; profesorii; specialiștii din domeniul profesional dorit; propria persoană; colegii, prietenii; Dumnezeu, altcineva și nimeni.

Din cei 54 de tineri din asistență maternală incluși în studiu cei mai mulți tind să considere asistentul maternal (20 de respondenți, 37%) și școala/cadrele didactice (15 respondenți, 27,8%) ca fiind două surse de suport importante în atingerea scopurilor profesionale. De asemenea, 11 respondenți (20,4%) consideră că e important să se bazeze pe propria persoană, în timp ce 9 respondenți (16,6%) raportează un grad ridicat de incertitudine. Egalii de vârstă (peer group – prietenii, colegii) precum și familia biologică sunt semnificativ mai puțin menționați ca și surse de suport în urmărirea scopurilor profesionale.

Patternul de răspunsuri este similar pentru cele două grupe de respondenți, cei din sistem rezidențial raportând o percepție mai scăzută a suportului social din partea educatorului în comparație cu tinerii din asistență maternală. Această diferență însă nu se mai susține la analiza în profunzime a suportului pe care cele două grupe de respondenți îl percep din partea personalului DGASPC. Astfel la întrebarea deschisă “Există cineva din sistemul de protecție (asistent maternal/educator, asistent social, psiholog, alte persoane) care te sprijină în alegerea carierei respective?” datele obținute sugerează că, referitor la suportul social perceput din partea specialiștilor DGASPC, peste jumătate dintre tinerii din asistență maternală și sistem rezidențial consideră că beneficiază de sprijin din partea asistentul maternal, respectiv educatorului.

Trebuie notat faptul că pentru un număr redus dintre respondenți (un respondent din asistență maternală și 4 din sistem rezidențial), sistemul de convingeri religioase pare să fie perceput ca fiind important în alegerea carierei.

Tinerii din asistență maternală, deși imersați într-un mediu familial (spre deosebire de tinerii din sistem rezidențial) raportează un nivel ridicat de suport organizațional perceput din partea DGASPC. Astfel, cumulând suportul perceput din partea personalului DGASPC (asistentului maternal și personalului de specialitate), 79,6% dintre tinerii din asistență maternală consideră că personalul DGASPC cu care interacționează reprezintă o sursă de sprijin în urmarea scopurilor profesionale.

Un studiu care a investigat scopurile profesionale ale elevilor de liceu, arată că suportul din partea prietenilor în formularea scopurilor de carieră era perceput și cotat mult mai frecvent decât în studiul nostru (Yeager et al., 2012). Aceasta diferență ar putea fi explicată prin faptul că itemii introduși de noi în chestionar nu au inclus doar suport în formularea acestor scopuri (e.g. discuții cu prietenii despre aspirațiile lor profesionale) ci și în atingerea lor. În acest sens este necesar nu doar un suport social emoțional ci mai ales un suport social instrumental (sfaturi, cunoștințe de specialitate, resurse financiare sau materiale etc.) În acest sens, școala sau familia (asistentul maternal și familia acestuia) pot oferi un sprijin mult mai consistent decât grupul de egali.

În ceea ce privește interesele și scopurile educaționale și profesionale, datele arată că aproximativ jumătate dintre tinerii din asistență maternală sunt interesați de atingerea unui nivel educațional mediu (liceu/școală profesională, școli postliceale), dar un procent semnificativ mai ridicat (două treimi) urmăresc un loc de muncă cu cerințe de studii medii. Astfel, o parte a respondenților care doresc să urmeze studii superioare, se orientează totuși spre domenii ocupaționale de studii medii. Un criteriu care ar putea interveni în această situație ar putea fi accesibilitatea, majoritatea respondenților considerând că profesiile care necesită studii medii sunt mult mai accesibile pe piața muncii. Având în vedere că tranziția din sistem de protecție spre viața independentă este convergentă cu tranziția de la mediul educațional la cel ocupațional, orientarea spre domenii ocupaționale cât mai accesibile poate avea legătură așteptările acestor tineri privind inserția pe piața muncii si posibilitatea găsirii unui loc de muncă într-un interval de timp cât mai scurt.

Datele obținute, care sugerează că tinerii din asistență maternală sunt interesați preponderent de profesiile care necesită studii medii, sunt în acord și cu alte cercetări realizate în România.

Un studiu recent (Roth et al., 2016) arată că tinerii din populația generală din România sunt interesați de continuarea studiilor la nivel universitar într-o proporție mult mai mare decât tinerii cuprinși în studiul nostru. Cu toate acestea, în mediul rural, interesul pentru continuare studiilor după atingerea unui nivel mediu de educație scade semnificativ, rezultatele fiind similare cu cele obținute de noi. Același studiu aduce date similare în ceea ce privește comportamentele de muncă, marea majoritate a tinerilor din populația generală studiați menționând că au acumulat experiență de muncă în domenii care nu au avut legătură cu obiectivele lor educaționale.

Studiile realizate pe tineri din sistem de protecție din România aduc date similare cu cele din studiul nostru cu privire la educație și profesie. Spre exemplu, Țăran (2011) arată că tinerii care părăsesc sistemul de protecție sunt deseori persuadați să urmeze cursurile școlilor profesionale și sunt mai puțin încurajați să urmeze liceul sau facultatea. Studiul sugerează că tinerii sunt de obicei îndrumați de personalul de specialitate care îi consiliază în alegerea carierei să se orienteze înspre domeniile care au cea mai mare ofertă pe piața forței de muncă. Un alt motiv menționat de autoare ar fi faptul că fondurile pentru susținerea acestor tineri sunt tot mai mici, deci este preferabil ca tânărul să își găsească un loc de muncă cât mai facil și în timp cât mai scurt.

Câmpan et al. (2010) în studiul lor privind tinerii din sistem rezidențial aduc date similare, tinerii respondenți fiind interesați preponderent de școlile care oferă o calificare profesională ce să permită un acces rapid pe piața muncii după finalizarea educației și/sau ieșirea din sistem de protecție. Acest aspect poate fi favorabil intrării pe piața muncii, deoarece anumite studii susțin că un sistem educațional bine orientat vocațional, care oferă cunoștințele și deprinderile necesare unui domeniu ocupațional specific permite o intrare mai facilă pe piața munci și un parcurs ocupațional mai stabil, în comparație cu sistemele educaționale generale (Buchmann & Kriesi, 2011).

Un alt studiu care a urmărit tipurile de ocupații ale tinerilor și nu intențiile lor arată că, în Transilvania, se remarcă un procent mult mai ridicat de tineri din populația generală care lucrează în profesii ce necesită studii medii (62.9%) decât în profesii pentru care studiile superioare sunt o precondiție (16.7%). O explicație a autorilor ar fi gradul de industrializare mai ridicat din Transilvania, cu o ofertă de muncă limitată pentru “experții înalt calificați” (Sandu et al., 2014, pp. 81). Procentele prezentate sunt însă dinamice, odată cu avansarea în vârstă, o parte dintre tineri reintră în domeniul educațional, fie pentru diverse specializări, fie pentru continuarea studiilor, acest lucru modificând ulterior și evoluția lor pe piața muncii.

Antreprenoriatul și voluntariatul au fost menționate într-un procent foarte scăzut de către tinerii din asistență maternală (sub 2%), față de tinerii din populația generală unde intențiile antreprenoriale și activitățile de voluntariat sunt semnificativ mai frecvente (de la 8 până la 23%). Câmpan et al. (2010) aduce date similare cu privire la antreprenoriat în rândul tinerilor din sistem rezidențial, unde sub 3% dintre respondenți și-au exprimat dorința de a începe propria afacere după părăsirea sistemului de protecție. Activitățile de voluntariat specifice tinerilor din populația generală din România sunt sprijinirea persoanelor cu handicap, munca în folosul comunității, organizarea de evenimente culturale, programele de asistență educațională acordată copiilor, organizarea de activități sportive sau religioase (Sandu et al., 2014).

Motivele pentru care numărul celor care participă la activități de voluntariat este atât de restrâns în rândul tinerilor din asistență maternală incluși în acest studiu are probabil legătură atât cu factorii de mediu cât și sociali. Tinerii plasați la asistenți maternali din mediu rural au oportunități mai reduse în acest sens: tinerii aflați la liceu stau deseori la cămin sau fac naveta, timpul liber fiind configurat în funcție de aceste constrângeri. Pe de altă parte, motivația pentru acest tip de activități este probabil insuficient încurajată în mediul școlar sau familial. Diversitatea activităților de petrecere a timpului liber în mediul urban, precum și posibilitatea desfășurării unor activități plătite după orele de școală atât în mediul urban cât și rural, pot influența aderența scăzută față de activitățile de voluntariat.

Motivația aferentă scopurilor profesionale tinde să fie preponderent intrinsecă, fapt ce sugerează că tinerii din asistență maternală e posibil să fi dobândit un nivel ridicat de autonomie.

Aproximativ o treime dintre tinerii din asistență maternală studiați au acumulat experiență de muncă pe parcursul anilor de liceu sau după, majoritatea respondenților au lucrat fără a avea o calificare profesională, într-un domeniu fără legătură cu pregătirea lor, în paralel cu continuarea studiilor. Aceste rezultate sunt similare altor studii care arată că deși tinerii încep să lucreze din perioada liceului, puține dintre aceste locuri de muncă sunt conectate cu studiile sau scopurile lor de carieră (Zimmer – Gembeck & Mortimer, 2006).

Suportul social instrumental oferit de școală și familie tinde să fie perceput ca important în urmarea și atingerea scopurilor profesionale; sprijinul oferit de egalii de vârstă (prieteni, colegi) fiind puțin menționat în context vocațional. Aceste rezultate sunt în acord și cu alte studii care arată că practicile parentale impactează realizările educaționale nu doar prin facilitarea de capital uman și resurse economice ci și prin comportamente care favorizează o atitudine pozitivă față de școală în cazul tinerilor (Glick & White, 2004).

Sprijinul din partea asistentului maternal poate augmenta motivația tânărului în domeniul vocațional. Cum o parte dintre tineri nu țin legătura cu familia biologică, adultul care îndeplinește acest rol poate oferi sprijin și încurajări în acest sens, la fel cum ar face un părinte natural (Johnson, 2015). Relațiile suportive cu părinții, profesorii sau alte persoane cu care tânărul stabilește interacțiuni/legături relevante (consilieri, specialiști din diverse domenii profesionale etc.) constituie un factor facilitator în tranziția tinerilor de la educație la muncă (Zimmer – Gembeck & Mortimer, 2006).

Comparația datelor obținute în cazul tinerilor din asistență maternală cu ale celor din sistem rezidențial au un grad ridicat de similaritate, o posibilă explicație ar fi imersarea într-o educație cu valori similare, în care se pune mult accent pe educație/studii, cât și faptul că pentru toți tinerii din sistem de protecție continuarea studiilor este o condiție pentru a beneficia de o măsură de protecție și după atingerea vârstei majoratului. În plus, odată cu părăsirea sistemului de protecție, găsirea unui loc de muncă reprezintă un imperativ al vieții independente atât pentru tinerii din asistență maternală cât și pentru cei din servicii de îngrijire de tip rezidențial.

Chiar dacă am identificat un pattern orientativ privind interesele educaționale și scopurile profesionale precum și anumite aspecte subiacente, acestea nu sunt inflexibile. În cursul tranzițiilor pe care le experimentează, tinerii realizează o serie de alegeri – fie asumându-și propriile decizii, fie aderând la soluțiile propuse de alții. Dar chiar și atunci când își asumă angajamente ferme și sunt mulțumiți și au încredere în acestea, deseori ei continuă să exploreze, aprofundând cunoștințele despre aceste angajamente. Astfel devin mult mai conștienți despre aceste angajamente și evaluează dacă acestea se potrivesc sau nu propriilor expectanțe. În funcție de aceste evaluări vor decide dacă să le mențină sau să le schimbe (Pop, 2015).

Datele obținute pot fi oportune în procesul de dezvoltare și implementarea unor practici/metode de lucru atât în regândirea modalităților de pregătire pentru viață independentă a tinerilor din asistență maternală cât și în sprijinul preconizat educației școlare, esențială în facilitarea tranziției de la educație la carieră.

Pornind de la datele din literatura de specialitate care arată că programele care au avut o implementare mai timpurie și de mai lungă durată, au avut un efect pozitiv mai puternic asupra realizărilor educaționale, recomandăm implementarea programelor de pregătire pentru viața independentă cât mai timpuriu, al căror design să fie flexibil (să permită adaptarea le nevoile și cerințele fiecărui tânăr) incluzând posibilitatea tinerilor de a participa la cursuri de interes specifice, de a avea acces la specialiști care să ofere asistență și consiliere etc.

Dezvoltarea unor programe educaționale care să pregătească tinerii pentru tranziția educație-muncă ar fi necesare atât pentru tinerii din sistem de protecție cât și pentru tineri în general. Realizarea unor parteneriate între instituțiile de învățământ și diverse companii angajatoare precum și facilitarea la scară largă a unor programe de dezvoltare si practică (job shadowing și internship) se asociază cu o mai bună inserție pe piața muncii dar și cu rate mai ridicate de continuare a studiilor după liceu (Zimmer – Gembeck & Mortimer, 2006).

De asemenea programele de orientare vocațională pentru tineri pot fi dublate și de o formare profesională susținută a asistenților maternali, dat fiind rolul semnificativ pe care aceștia îl au în alegerile de carieră pe care tinerii le fac.

Identitate socială, timp liber și comportamente de risc

Tranziția spre etapa adultă de viață este marcată, grație influențelor normelor societale vestice, de un grad ridicat de libertate, flexibilitate și oportunitate. Timpul liber în cazul adulților emergenți nu reprezintă doar o oportunitate de a eluda supravegherea din partea adulților, responsabilitățile și structura asociate mediului familial sau școlar, ci și autonomia de a explora și de a-și descoperi identitatea. Această perioadă este critică pentru identificarea și managementul aspectelor legate de sănătate, strategiilor de coping sau sistemului de suport social care vor afecta starea de bine a individului pe termen lung. Identitatea viitorului adult se conturează prin reconcilierea factorilor interni, cum ar fi valorile, scopurile sau dorințele cu forțele exterioare cum ar fi grupul de prieteni, familia sau mediul social extins (Hartman, 2015).

Recreația și activitățile de timp liber pot fi asociate cu dezvoltarea identității deoarece adolescenții și tinerii petrec aproximativ jumătate din timpul în care sunt în stare de veghe în diverse activități de timp liber (Campbell, 2007). Timpul liber se referă la perioada din zi în care persoana este în stare de veghe și nu desfășoară activități școlare sau ocupaționale/profesionale. Timpul liber al copiilor și tinerilor variază de la o cultură la alta, mai mult timp liber în SUA și Europa și mai puțin în Asia și Africa. În țările în curs de dezvoltare tinerii tind să petreacă o parte semnificativă a timpului liber acasă, în timp ce băieții tind să petreacă mai mult timp afară, alături de grupul de covârstnici, în comparație cu fetele (Rethinking Leisure Time, World Youth Report, 2003).

Tranziția spre vârsta adultă se poate realiza într-un context pozitiv, în care individul prosperă prin valorificarea oportunităților de petrecere a timpului liber sau poate fi marcată de anxietate, plictiseală sau comportamente de risc (Hartman, 2015).

Activitățile de timp liber au diverse efecte pozitive în funcționarea personală și socială: sunt asociate cu o stare de sănătate mai bună, cu un nivel mai ridicat al stimei de sine și mai scăzut al simptomelor depresive, cu un risc mai mic de îmbolnăviri și o percepție mai ridicată asupra propriei atractivități sexuale. În același timp însă, participarea la diverse activități extracurriculare poate fi asociată și cu comportamente de risc, e.g. o rată mai înaltă a consumului de alcool (Campbell, 2007).

Activitățile de timp liber reprezintă o oportunitate pentru socializare, participare și învățare. Bester (2016) arată că, activitățile de timp liber îndeplinesc mai multe funcții în funcționarea psihosocială a tinerilor.

a. Facilitează sentimentul de apartenență. Socializarea cu grupul de covârstnici (peer group) creează oportunități pentru definirea identității de sine și pentru testarea unei palete largi de comportamente și idei utile în gestionarea problemelor de viață. Implicarea în activități de timp liber alături de prieteni exercită un efect facilitator în dezvoltarea competențelor sociale, stimei de sine și acceptării.

b. Participarea la activități de timp liber creează mediul propice pentru învățarea de noi abilități, asumarea de responsabilități și pentru dezvoltare personală. Multe din aceste abilități și deprinderi vor putea fi transferate în relațiile personale sau profesionale de mai târziu.

c. Activitățile de timp liber care au loc într-un mediu social, pot constitui un context propice pentru învățare.

Mai mulți autori acceptă faptul că petrecerea timpului liber influențează procesul de dezvoltare identitară dar mecanismele și efectele concrete nu sunt încă foarte clare. Astfel, în timp ce anumite activități de timp liber par să aibă un efect semnificativ asupra identității (e.g. sportul) alte activități par să aibă un efect minim sau absent (e.g. urmărirea programelor Tv) (Campbell, 2007). De exemplu, adulții emergenți care își petrec timpul liber fiind activi, socializând sau desfășurând activități de voluntariat, tind să perceapă un nivel mai ridicat al stării de bine, în comparație cu cei care participă la activități solitare sau sedentare (Hartman, 2015).

Studiile arată că petrecerea timpului liber în activități organizate este asociată cu reducerea abandonului școlar, reducerea numărului de delicte și a consumului de substanțe, cu stabilirea unor relații sociale de calitate și o imagine de sine mai pozitivă (Zarrett & Simpkins, 2004).

Unii autori susțin că efectul manierei de petrecere a timpului liber asupra dezvoltării identitare trebuie studiat domeniu-specific, în timp ce alți autori susțin că e nevoie de o abordare globală. Lavoie (1994, în Campbell, 2007, p. 10) aduce o critică studiilor din acest domeniu, susținând că modelele teoretice identitare deseori nu se adresează mecanismelor specifice perioadelor de tranziție (e.g. de la un status identitar la altul) deși recunosc identitatea ca fiind un proces developmental.

Schimbările activităților și contextului de petrecere a timpului liber precum și ale rolurilor sociale ale individului în cadrul tranziției spre vârsta adultă pot augmenta sau diminua compatibilitatea dintre nevoile individului și resursele contextuale (Hartman, 2015).

Relația cu grupul de covârstnici (prieteni, colegi)

Oamenii sunt ființe sociale. Acest fapt impactează nu doar comportamentul uman ci a modelat și felul în care mintea umană a evoluat. Grupurile nu reprezintă doar o caracteristică externă a lumii în care trăim și care ne oferă un cadru în care să realizăm diverse comportamente. Apartenența la un grup are o componentă internalizată semnificativă, contribuind la definirea identității personale și sociale a individului. Grupurile care facilitează sentimentul de apartenență la un spațiu, un scop și la membrii acestuia tind să aibă consecințe pozitive asupra funcționării psihologice a individului (Haslam et al., 2009).

Pe lângă rezolvarea confuziei de rol și construirea unui sens personal al identității, tinerii trebuie să identifice și un mediu social de apartenență, unde să realizeze relații semnificative cu egalii de vârstă. Începând cu adolescența (uneori și mai devreme), indivizii acordă o importanță crescândă grupului de prieteni, identitatea începând să fie asociată semnificativ cu aceștia. Grupul de prieteni nu oferă doar suportul social necesar ci și statusul necesar în dezvoltarea identității. Atașamentul față de prieteni, suportul social, relațiile romantice corelează pozitiv cu dezvoltarea identității (Rageliene, 2016).

Acceptarea, respingerea, admirația din partea celorlalți sunt topicurile principale ale acestei etape. Tinerii, la această vârstă, caută senzații și experiențe noi – aspecte critice în internalizarea normelor sociale, deoarece creierul învață astfel să calibreze sistemele de valori sociale (Seabrook, 2015).

Relațiile cu grupul de egali produc efecte identitare variabile: un efect pozitiv dacă relația este pozitivă și un efect negativ dacă este conflictuală (Dumas & Zarbatany, 2011). Deși relația cu părinții este încă relevantă în dezvoltarea identitară, în această etapă de viață, relația cu prietenii devine centrală (Rageline, 2016).

Domeniul interpersonal al identității devine proeminent pentru adolescenții și tinerii din culturile vestice, astfel că rolurile familiale și prieteniile se schimbă, individul începând să solicite mai multă autonomie în relația părinte-copil și să acorde mai multă importanță suportului primit din partea prietenilor. În funcție de etapa developmentală identitară, gradul de conformism față de grupul de prieteni diferă. Cei cu identitate dobândită tind să fie mai puțin conformiști, având stabilit un set clar de scopuri, valori și convingeri; în timp ce tinerii aflați în etapa de difuziune identitară, tind să manifeste un grad ridicat de conformism, fiind mai susceptibili la comportamente de risc și delincvență. Fără un sistem definit de scopuri, valori și convingeri, cu o motivație scăzută și sentimente de incapacitate, indivizii tind să ia decizii ineficiente sau să facă alegeri de viață pe care le vor regreta mai târziu (Dumas & Zarbatany, 2011).

Adolescenții și tinerii aflați în etapa de forcludere, tind să adopte angajamentele validate de persoanele semnificative, fără a-și acorda o perioadă suficientă de explorare. Acest fapt are consecințe negative atât pe termen scurt (lipsa unei reziliențe identitare) cât și pe termen lung – un nivel mai scăzut al stării de bine și al satisfacției de viață. Pe de altă parte, indivizii într-o etapă identitară mai avansată, care au explorat diverse alternative și și-au formulat angajamente clare, manifestă un grad ridicat de flexibilitate și responsivitate la diverse circumstanțe sociale, fapt asociat cu un coping la stres mai eficient și cu un sentiment de autoeficacitate și activism mai ridicate (Dumas & Zarbatany, 2011).

Relațiile satisfăcătoare și de calitate cu grupul de egali, dar și cu alte persoane semnificative precum și atingerea unei etape identitare avansate sunt asociate cu o stare de sănătate mentală mai bună și cu o stare de psihologică de bine, precum și cu o capacitate mai ridicată de adaptare la mediu. Acceptarea din partea grupului de egali acționează ca un factor protectiv față de anxietate și depresie (Heaven et al., 2005; La Greca & Harrison, 2005; Tarrant, 2002; Yeung & Leadbeater, 2010).

Membrii grupurilor de egali (prieteni) tind să împărtășească atitudini și comportamente similare atât cu privire la realizările academice cât și cu privire la devianță sau comportamente de risc. Relația dintre individ și grup este permanent bidirecțională – individul aderă la un grup similar convingerilor, atitudinilor, intereselor și predispozițiilor sale comportamentale, iar imersiunea în grup tinde să producă o emulare la valorile grupului – socializarea referindu-se în acest context la tendința grupului de a promova trăsături similare în cazul membrilor săi (Kiesner et al., 2003; Rubin et al., 2006; Ryan, 2010; Urberg et al., 1997).

Modalitatea prin care grupul socializează normele sale este controlul comportamental – întăririle/recompensele, descurajarea și modelarea – prin aprobarea/valorizarea anumitor atitudini și comportamente, prin descurajarea altora și prin promovarea anumitor valori care îi vor motiva pe membrii grupului să le adopte. În timp, membrii grupului devin similari în ceea ce privește o serie de atitudini, comportamente și convingeri (Dumas & Zarbatany, 2011).

Comportamentele de risc. Teoriile din psihologia socială sugerează că, comportamentul este motivat de o nevoie fundamentală de a menține o imagine de sine coerentă și persistentă. Motivația adolescenților și adulților emergenți, fiind la vârsta la care au nevoie de autoconfirmare și afirmare în grupul de egali, pot fi explicate în acest context teoretic: e.g. indivizii care se percep ca fiind “persoane care își asumă riscuri” tind să se implice mai frecvent în comportamente de risc pentru a-și exprima și afirma identitatea (Verkooijen, 2006).

Studiile care au abordat identitatea pe baza unor variabile cum ar fi atitudinile, normele subiective și controlul comportamental perceput sugerează că identitatea are o contribuție semnificativă în predicția intențiilor comportamentale. Astfel, individul tinde să internalizeze și să se conformeze normelor grupului de apartenență și nu normelor sociale în general – motiv pentru care normele grupului prezic în mai mare măsură comportamentul individului decât normele subiective generale. Plecând de la aceste premise și de la teoriile subiacente privind identitatea, putem spune că decizia adolescenților de a se angaja în comportamente de risc, va depinde de importanța pe care acest comportament o are în identitatea de grup. Dacă comportamentul este relevant din punct de vedere identitar pentru grup, este de așteptat ca individul să îl performeze (Verkooijen, 2006, pp. 5 – 6).

Dacă indivizii nu reușesc să gestioneze presiunea din partea grupului de prieteni cu privire la comportamentele deviante, vor dezvolta și ei tendințe deviante – delincvență, comportamente de risc – din dorința de a se conforma la normele comportamentale ale grupului cu care se identifică. Mai mulți autori arată că identificarea cu un grup delincvent este un predictor pentru agresivitatea fizică și o funcționare psihosocială problematică (Rageliene, 2016).

Comportamentele de risc sunt dobândite în cadrul ”procesului de învățare socială și ajung treptat să fie incorporate în structura sinelui social al adolescentului”, constituind astfel o practică socială supusă unui proces de normativizare (Kalambayi et al., 2015).

Din perspectiva teoriei cognitiv-comportamentale, Bandura (1996, 1997, în Fontaine & Fontaine, 2008, pp. 44-45) susține că, comportamentele individului sunt determinate de un complex de factori: starea fiziologică, istoria comportamentală și contingențele particulare ale mediului. La fel ca și Skinner (1958, 1974), Bandura consideră că atât comportamentul normal cât și cel deviant sunt învățate. Individul însă nu este un lipsit de responsivitate asupra mediului și un actor pasiv la influențele mediului social, ci un factor activ la modificarea mediului (mai ales prin intermediul mecanismelor sale cognitive), relația mediu-individ fiind biunivocă. Istoria comportamentală a individului dublată de învățarea prin observarea conduitelor grupului de referință, oferă individului din punct de vedere cognitiv o imagine asupra ceea ce e dezirabil și ce nu. Individul se autoevaluează, extrăgând din mediu consecințe negative sau pozitive în funcție de care își analizează valabilitatea comportamentelor – astfel, comportamentele nu sunt datorate în mod exclusiv influenței mediului ci și reprezentării individului cu privire la acestea.

Riscul poate fi definit ca șansa de a pierde ceva, în timp ce asumarea riscului – ca și angajarea în comportamente care pot avea consecințe negative dar în același timp produc și rezultate care sunt percepute ca fiind pozitive. De exemplu, conducerea unui automobil cu viteză mare poate fi considerată un comportament de risc deoarece deși este asociată cu o stare subiectivă de bine, consecințele sale pot fi negative atât asupra individului cât și asupra altor persoane. În aceeași categorie de comportamente de risc la adolescenți sau tineri se pot include și consumul de tutun, alcool sau droguri, activitățile sexuale neprotejate, obiceiurile alimentare nesănătoase sau comportamentele delincvente. Aceste comportamente vizează atât consecințe pe termen scurt privind sănătatea sau funcționarea individului, cât și pe termen lung – multe studii arătând că multe comportamente de risc sunt inițiate și consolidate în adolescență. Printre consecințe se numără comportamentele adictive, problemele grave de sănătate, inclusiv diverse tipuri de cancer, bolile cu transmitere sexuală, obezitatea, respectiv angajarea în comportamente infracționale la vârsta adultă (Sales & Irwin, 2013, p. 13).

Deși inițiate în adolescență, așa cum am menționat anterior, multe dintre aceste comportamente persistă și spre vârsta adultă. Adulții emergenți tind să devină mai independenți față de părinți cu privire la modalitatea în care își consumă banii și timpul, autoritatea și monitorizare din partea părinților diminuându-se semnificativ (Arnett, 2005; Aquilino, 2006, Schwartz et al., 2010).

Angajarea în comportamente de risc la adolescenți și adulții emergenți este asociată atât cu predispoziții genetice sau factori ereditari, cât și cu factori psihosociali prezenți. Cercetările recente din neuroștiințe arată că creierul continuă să se dezvolte și la vârsta adultă. Sistemul cerebral de control cognitiv, care reglează controlul impulsurilor este un sistem cu maturare lentă, care crește susceptibilitatea pentru comportamente de risc în adolescență. Implicarea în comportamente de risc este consecința atât a gândirii logice care atinge un nivel semnificativ de dezvoltare în jurul vârstei de 15 ani cât și a altor factori psihologici. Cu toate acestea, abilitățile de autoreglare emoționale, de control al impulsurilor, de a gestiona presiunea din partea egalilor de vârstă etc. care produc efecte asupra strategiilor de rezolvare de probleme și luare de decizii continuă să se dezvolte și în etapa de vârstă adultă (Sales & Irwin, 2013, p.16)

Din perspectivă identitară, un nivel ridicat de dezvoltare a identității (e.g. autonomie; activism; set consecvent de percepții, convingeri și scopuri; angajamente clare și internalizarea statusului și rolurilor de adult într-un context social suportiv) scade tendința de angajare în comportamente de risc. Acestea din urmă par să fie mai frecvent asociate cu strategiile de evitare a anxietății asociate cu confuzia identitară (Schwartz et al., 2010).

Adolescenții cu un nivel scăzut de explorare și angajamente tind să se angajeze mai frecvent în comportamente de risc, iar unul dintre cei mai puternici predictori ai consumului de substanțe în adolescență îl reprezintă grupul de prieteni consumatori. Identitatea poate astfel atenua efectele presiunii grupului de covârstnici privind comportamentele de risc. Motiv pentru care nu toți adolescenții sau tinerii se angajează în anumite comportamente de risc și nici dacă o fac, aceste comportamente nu interferează cu viața lor în același mod (Merriman, 2012).

Anumiți autori susțin că asumarea riscurilor în adolescență poate fi văzută ca un paradox: pe de o parte comportamentele de risc sunt așteptate pentru adolescenți, iar pe de altă parte ele produc îngrijorare. Fiind atât de prevalente în adolescență, comportamentele de risc pot fi văzute ca un segment developmental natural. Absența totală a comportamentelor de risc ar fi percepută ca un semn de anormalitate, motiv pentru care adolescenții decid să participe la ele. Manifestarea comportamentelor de risc devine în acest context “dezirabilă” chiar dacă exercită preponderent consecințe negative. Deși rar discutate, consecințele pot fi din anumite perspective și pozitive – asumarea riscurilor în adolescență facilitează dezvoltarea abilității de a evalua și a-și asuma riscuri la vârsta adultă, este asociată cu aprobare și respect din partea grupului de apartenență, favorizează autonomia față de părinți (Richey, in press).

Delincvența juvenilă reprezintă un alt pattern comportamental (deviant) asociat atât cu dezvoltarea identității cât și cu alți factori (personali sau de mediu).

Devianța, cât și delincvența, nu sunt fenomene autonome per se, ci sunt calificate ca atare de sistemul normativ statuat în cadrul societății, căci acestea aduc atingere unor valori sociale recunoscute, garantate și apărate prin sistemul dreptului pozitiv (Murzea, 2015; p. 2).

Delincvenți juvenili manifestă frecvent comportamente imorale și ilegale: consum de droguri, vandalism, furt, violență. Aceste comportamente tind să crească în adolescență, în jur de 15% participă la acte delincvente la vârsta de 11 ani și 50% la vârsta de 17 ani (Koolaee et al., 2015).

Din punct de vedere sociologic, putem stabili câteva repere cu privire la delincvența juvenilă:

– atât în țările în curs de dezvoltare cât și în cele dezvoltate standardele de consum promovate sunt mult peste capacitatea majorității indivizilor (și familiilor) de a le satisface,

– incidența de apariție a actelor deviante care apar în acest context sunt asociate în multe cazuri nu doar cu inaccesibilitatea oportunităților legale ci și cu un anumit nivel de acces la cele ilegale.

– există o legătură și cu urbanizarea, ratele de delincvență fiind mai ridicate în cazul populației urbane, probabil datorită controlului și coeziunii sociale mai reduse.

– excluziunea socială, asociată cu multiple obstacole, rupturi ale legăturilor sociale, șomaj și probleme de identitate, joacă un rol favorizant.

– grupul de egali ca instituție de socializare, nevoia de apartenență la grup, de siguranță și participare in procesul de a deveni adult, îi face pe adolescenți mai susceptibili la afilierea la un grup deviant. Posibilitatea de a avansa economic și social în cadrul grupului crește motivația de afiliere.

– unii adolescenți nu părăsesc sfera actelor delincvente nici la vârsta adultă, deoarece acestea devin parte a identității delincvente a individului. Acesta e un construct alternativ la cel de identitate convențională și exercită uneori aceeași influență asupra individului ca și etnia, rasa, clasa socială sau genul (World Youth Report, 2003; p.194-197).

Așa cum am menționat anterior, procesele identitare pot fi evaluate pe un continuum developmental – de la confuzie privind rolurile și angajamentele la o identitate dobândită. Cu cât tinerii acced un stadiu identitare mai avansat, cu atât problemele de internalizare sau externalizare sunt mai reduse. Spre exemplu, tinerii aflați în etapa de moratoriu, tind să prezinte probleme de externalizare (e.g. delincvență) mai frecvent decât cei aflați în etapa de identitate dobândită (Klimstra et al., 2011).

O dezvoltare identitară deficitară, în asociere cu alți factori cum ar fi grupul de prieteni care promovează comportamente deviante, crește susceptibilitatea individului față de delincvență juvenilă. O serie de studii arată că adolescenții și tinerii manifestă în cadrul grupului atitudini și comportamente similare, inclusiv devianța, agresivitatea sau alte probleme de conduită (Dumas & Zarbatany, 2011).

Pe lângă relațiile cu covârstnicii, relațiile familiale tind să joace un rol proeminent în favorizarea propensiunii adolescenților și tinerilor spre delincvență. Astfel, un sistem familial bazat pe limite clare (referitoare la regulile care definesc cine participă în ce subsisteme), pe strategii eficiente de rezolvare a conflictelor și alianțe maritale de încredere, în care părinții mențin o putere ierarhică mai ridicată asupra copiilor dar sunt capabili să exercite și un control flexibil bazat pe participare și negociere prezintă rate mai reduse de delincvență în cazul copiilor. Din contră, în familiile în care controlul părinților este supraprotectiv sau intruziv sau foarte permisiv, ratele de delincvență juvenilă sunt mai ridicate – ambele stiluri parentale perturbă dezvoltarea identitară fie prin încurajarea dependenței față de părinți, respectiv prin forțarea prematură a autonomiei (Koolaee et al., 2015).

Cercetările din ultimii 20 de ani arată că relele tratamente, indiferent dacă e vorba de abuz sau neglijare, reprezintă un factor de risc pentru delincvență. Există diverse teorii în sociologie și psihologie cu privire la acest fapt, însă nu e pe deplin înțeleasă relația dintre aceste două variabile, existând o complexitate de factori care intermediază această relație. Studiile arată că abuzul și neglijarea cresc semnificativ riscul de a fi arestat și de a comite acte delincvente. Copiii din sistem de protecție prezintă în acest context o vulnerabilitate mai ridicată (Bilchik, 2010, p.101). Instituționalizarea poate favoriza susceptibilitatea spre devianță prin: inducerea unei destructurări a identității pe mai multe paliere (roluri, angajamente, apartenență la grup etc., astfel individul pierzându-și rolurile anterioare precum și relațiile familiale și sociale anterioare); exercitarea unui nivel ridicat de control social, reguli și limite rigide, față de care individul poate dezvolta atât aversiune cât și neajutorare și prin pregătirea insuficientă a individului pentru viața independentă post-instituționalizare (Goffman, 1961).

Unii autori sugerează că sistemul de protecție este eficient în a ține copiii în siguranță dar nu în a le rezolva efectele traumelor suferite (Seabrook, 2015). Cu toate acestea, un studiu recent (Klimstra, 2011) arată că instituționalizarea se asociază doar în anumite contexte cu dezvoltarea identitară în creșterea propensiunii individului spre devianță și delincvență. Autorii au studiat două grupuri de tineri instituționalizați (tineri delincvenți aflați în penitenciare și tineri cu probleme medicale aflați în instituții rezidențiale pentru tineri) comparativ cu tineri din populația generală. Rezultatele arată că tinerii cu probleme medicale instituționalizați, cu toate că experimentau un grad ridicat de distres, prezentau caracteristici identitare similare cu tinerii din populația generală (grade similare de dezvoltare identitară și angajament). Tinerii delincvenți erau mai frecvent în stadiul de difuziune identitară, prezentând un nivel scăzut de angajament atât cu privire la educație cât și cu privire la relațiile de prietenie, date ce vin în acord cu studiile privind faptul că o identitate dobândită (angajamente ferme) este asociată cu o frecvență scăzută a problemelor psihosociale. Acest studiu (Klimstra et al., 2011) sugerează astfel că problemele identitare ale tinerilor delincvenți nu au de-a face exclusiv cu instituționalizarea. Factorii de mediu și personali care preced instituționalizarea ar putea avea un rol proeminent în apariția comportamentului deviant.

Conform teoriei controlului social, îngrijirea de calitate, educarea și monitorizarea copiilor, legăturile sociale cu părinții sau alți agenți de socializare, atașamentul și angajamentul în relații reduc vulnerabilitatea față de delincvență (Janku & Yan, 2010).

Întrebări de cercetare

Datele din literatura de specialitate sugerează că un domeniu de vulnerabilitate pentru copiii și tinerii din sistemul de protecție îl reprezintă abilitatea de a dezvolta relații sociale adaptative cu adulții care îi îngrijesc dar și cu grupul de covârstnici. Dificultățile emoționale prezente la o parte dintre acești tineri afectează relațiile sociale, dificultăți care se manifestă fie prin dificultatea de stabili relații marcată de tendința spre retragere și însingurare, fie prin dificultatea de a menține relații pozitive cu egalii de vârstă – tendința de a se împrieteni non-discriminativ cu persoane de aceeași vârstă și de a nu menține aceste prietenii (Leve et al., 2012).

Tinerii din foster care sunt mai susceptibili decât cei din populația generală la a se angaja în comportamente de risc (consum de droguri și relații sexuale neprotejate). Tind să fie mai predispuși la a consuma tutun, marijuana, metamfetamină și heroină decât egalii de vârstă care nu au un istoric de protecție specială. Consumul de substanțe poate reprezenta și o strategie de a evita gândurile sau emoțiile negative asociate istoricul de viață marcat de evenimente traumatizante (Mendes, 2009). De obicei își încep viața sexuală mai devreme și tind să stabilească relații sexuale de risc (sex neprotejat, abuz sexual, sarcină timpurie) (Risley-Curtis 1997). Relația pe care acești tineri o stabilesc cu familia, grupul de egali sau alte persoane de referință este crucială atât în termeni de consecințe externe (e.g. sociale) cât și interne (e.g. autoreglare, identitate) (Hazen, 2014).

În acord cu statisticile recente, tinerii implicați în delincvență juvenilă tind să păstreze aceeași tendință și după ce părăsesc sistemul de protecție (Seabrook, 2015, arată că 31% dintre femei și 24% dintre bărbați din populația adultă din penitenciare studiată proveneau din sistem de protecție). Comportamentul delincvent poate fi parțial expresia emoțiilor negative și traumelor asociate cu abuzul și neglijarea suferite în trecut. Atenția specialiștilor cu care vin în contact precum și dorința de a impresiona grupul de egali (peer group) pot constitui un factor favorizant.

În această secțiune a cercetării am urmărit să răspundem unor întrebări generale:

care sunt activitățile de timp liber specifice tinerilor din asistență maternală?

ce parametri caracterizează stilul de viață al tinerilor din asistență maternală?

precum și unor întrebări specifice:

ce patternuri de comportamente de risc sau delicvente pot fi identificate în cazul tinerilor din asistență maternală?

Această secțiune a inclus și testarea unor ipoteze de cercetare, pentru a vedea dacă există o legătură între anumite variabile studiate.

Plecând de la studiile privind relația cu grupul de egali, care devine proeminentă în perioada emergenței spre vârsta adultă (Eckstein et al., 1999; Rageline, 2016; Tarant, 2002), ipoteza noastră a fost că odată cu înaintarea în vârstă, tinerii aleg mai frecvent activități de timp liber în compania covârstnicilor (prietenilor, colegilor) și nu în compania adulților care îi îngrijesc.

Deoarece mai multe studii (e.g. Ford et al., 2007; Mendes, 2009; Seabrook, 2015) arată o prevalență mai ridicată a factorilor de vulnerabilitate psihologică, comportamentelor de risc și delincvenței juvenile în rândurile tinerilor din sistem de protecție, am testat dacă există o legătură semnificativă statistic între următoarele variabile:

vârsta la momentul realizării studiului, respectiv vârsta intrării în sistem de protecție și vulnerabilitatea psihologică a respondenților. În acord cu literatura de specialitate care sugerează că cu cât copiii au intrat mai târziu în sistem de protecție și expunerea la rele tratamente a fost mai durabilă, cu atât vulnerabilitatea psihologică este mai ridicată, ne-am așteptat ca, cu cât vârsta întrării în sistem de protecție este mai ridicată, cu atât frecvența raportării aspectelor de vulnerabilitate psihologică să fie mai pregnantă.

vulnerabilitatea psihologică și propensiunea spre devianță socială. Ipoteza noastră a fost că există o legătură semnificativă statistic între vulnerabilitatea psihologică și angajarea în comportamente deviante (repetență, consum de substanțe, delincvență juvenilă).

Rezultate și discuții

Prieteni și timp liber. În acord cu datele din literatura de specialitate care arată că la această vârstă grupul de prieteni tinde să devină prioritar în petrecerea timpului liber, datele obținute în cadrul chestionarului de la tinerii din asistență maternală arată că peste 90 de procente dintre ei își petrec timpul liber în compania prietenilor; în timp ce sub 10% dintre respondenți preferă activitățile solitare pentru petrecerea timpul liber.

Analiza datelor din calitative (Fig. 6 și 7), obținute în cadrul interviurilor arată că activitățile mediate de prieteni sunt desfășurate preponderent în afara casei, în timp ce activitățile solitare sunt mixte (atât în afara casei, cât și acasă).

Figura 6. Activități de timp liber sociale menționate de tinerii din asistență maternală în cadrul interviurilor de grup și individuale

Figura 7. Activități solitare de timp liber menționate de tinerii din asistență maternală în cadrul interviurilor de grup și individuale.

b. Stil de viață, vulnerabilitate psihologică, delincvență juvenilă. În cadrul acestei secțiuni, am investigat câteva aspecte legate de stilul de viață al respondenților deoarece în multe situații alegerile sănătoase de stil de viață cupează propensiunea față de comportamente de risc (e.g. sportul).

Referitor la stilul de viață al tinerilor din asistență maternală, aceștia au raportat în cadrul chestionarului următoarele:

– 74,1% dintre respondenți raportează o stare de sănătate bună, în timp ce 25,9% au menționat prezența unor probleme de sănătate în ultimele 6 luni (pentru care au urmat și tratament). Problemele de sănătate menționate de respondenții din studiul nostru tind să fie probleme frecvent întâlnite și în populația generală: răceli, infecții, inflamații. Doi respondenți au menționat tulburări de comportament și tulburare de hiperactivitate și deficit atențional (ADHD).

– 79,6% dintre respondenți au un program regulat de masă, în timp ce comportamentele de risc sunt raportate după cum urmează: 24,1% fumează, 14,8% au experimentat cel puțin o dată consumul de droguri ilegale iar 44,4% consumă alcool ocazional.

– majoritatea respondenților par să aibă un stil de viață activ: 74,1% au menționat prezența activităților sportive în viața lor, în timp ce 70,3% au declarat că desfășoară frecvent activități fizice (grădinărit, curățenie, mers pe jos).

Mai multe studii (Biehal et al., 2009; Dorsey et al., 2012; Rubin et al., 2007; Selwyn et al., 2006; Ward et al., 2008) raportează o incidență mai ridicată a problemelor de comportament, emoționale sau alte perturbări ale funcționării psihologice în cazul tinerilor din foster care. Din acest motiv, în cadrul chestionarului am realizat și un scurt screening al tendințelor spre depresie, anxietate, perturbări ale funcționării cotidiene (somn, alimentație, abuz de substanțe etc.) pe care le-am grupat sub denumirea de “vulnerabilitate psihologică” (adaptat după itemii din SCID I – Interviul Clinic Structurat pentru Tulburarile de pe Axa I a DSM-IV, Întrebări de screening; American Psychiatric Association, 1994). Vulnerabilitatea psihologică se referă la caracteristicile cognitive ale indivizilor care cresc probabilitatea ca persoana să dezvolte tulburări sau probleme psihologice ulterioare, la confruntarea cu evenimente/situații stresante (e.g. indivizii care atribuie evenimentele de viață negative unor cauze interne, stabile și globale au un risc ridicat de depresie).

Dintre markerii care se remarcă în cazul tinerilor din asistență maternală putem menționa: aproximativ o jumătate dintre respondenți au raportat tendințe spre gânduri recurente (24 de respondenți) și comportamente repetitive (28 de respondenți), iar aproximativ o treime dintre tineri au menționat experimentarea unui nivel ridicat de distres (nervozitate, anxietate; 19 respondenți) (Tabelul 9, Anexa 3).

Un sfert dintre respondenți (25,5%) au raportat prezența conduitelor antisociale în repertoriul lor comportamental. Actele de delincvență raportate de către tinerii din asistență maternală se înscriu în următoarele categorii: furturi, conflicte (uneori violente cu persoane din grupul de egali), distrugere de proprietăți (e.g. incendierea unei păduri), încălcarea unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice (e.g. utilizarea de petarde în școală) etc. Respondenții au menționat și alte situații în care au avut contact cu agenții de poliție – în urma sesizării de către adulții în îngrijirea cărora se află sau în timpul controalelor de rutină realizate de poliție în diverse zone din oraș: absenteism școlar și petrecerea timpului în zone de risc (gară), fugă/lipsă de acasă peste noapte.

Analizând comparativ datele cu cele ale respondenților din sistem rezidențial se observă puține diferențe, datele fiind per ansamblu similare la acest domeniu. Astfel, tinerii din sistem rezidențial raportează rate mai ridicate ale fumatului (43%, în comparație cu doar 24% dintre tinerii din asistență maternală), un consum ocazional de alcool ușor mai ridicat (52%, comparativ cu 45% dintre tinerii din asistență maternală) și un procent ușor mai scăzut al activităților sportive (65%, față de 74% dintre tinerii din asistență maternală). De asemenea, tinerii din sistem rezidențial raportează o incidență ușor mai ridicată a actelor antisociale (delincvenței): 32%, față de tinerii din asistență maternală care au raportat o rată de 25%.

Faptul că tinerii din asistență maternală raportează o prevalență mai scăzută a actelor delincvente decât cei din sistem rezidențial este în acord și cu alte cercetări, conform cărora mediul familial pare să joace cel mai important rol cu privire la prevenirea delincvenței juvenile (World Youth Report, 2003).

Incidența ușor mai ridicată a anumitor comportamentelor de risc (consum de alcool și tutun și comportamente antisociale) în cazul tinerilor din sistem rezidențial față de cei din asistență maternală poate fi asociată cu prezența mai frecventă a unor factori protectivi în cazul tinerilor din asistență maternală: stabilirea unor legături de atașament mai puternice cu adultul în grija căruia se află precum și un nivel mai ridicat al controlului social (plasarea mai frecventă în mediul rural unde controlul exercitat de către familia de asistență maternală și comunitate este mai puternic decât în mediul urban) precum și implicarea ușor mai ridicată în activități structurate de timp liber cum ar fi sportul.

Pornind de la datele obținute la chestionar în baza întrebărilor de cercetare inițiale, în cadrul acestei secțiuni a studiului am analizat și relațiile care apar între diverse variabile studiate, testând și câteva ipoteze de cercetare.

Vârstă și timp liber. Am urmărit dacă există o legătură între vârstă și petrecerea timpului liber, asumpția noastră fiind că tinerii de vârstă mai mare preferă să-și petreacă timpul liber mai frecvent în compania covârstnicilor (peer group-ului).

Datele sugerează însă că există o legătură între vârstă și petrecerea timpului liber atât cu colegii (Sig=0,012<0,05), cât și cu asistentul maternal (Sig=0,032<0,05). Cu cât vârsta este mai ridicată, cu atât tinerii raportează mai frecvent petrecerea timpului liber atât în compania egalilor de vârstă cât și în compania asistentului maternal.

Nu am înregistrat o relație semnificativă statistic între vârsta intrării în sistem de protecție și modalitățile de petrecere a timpului liber (Tabelul 10).

Tabelul 10. Relația dintre modalitățile de petrecere a timpului liber și vârsta, respectiv timpul petrecut în sistemul de protecție pentru tinerii din asistență maternală și sistem rezidențial. AM= Tineri asistență maternală R= Tineri sistem rezidențial

* semnificativ la pragul de 0.05.

Aceste rezultate sugerează faptul că tinerii mai apropiați de vârsta adultă (ca și vârstă cronologică) preferă să petreacă timpul liber atât în compania colegilor cât și în compania asistenților maternali. Se remarcă pe de o parte rolul proeminent al egalilor de vârstă în activitățile de timp liber, dar și faptul că relația cu adulții rămâne încă importantă, iar pe de altă parte importanța crescândă acordată activităților de timp liber și rolul de socializare al acestora.

Vârstă, durata plasamentului și vulnerabilitate psihologică

Pe baza studiilor menționate la această secțiune, asumpția noastră a fost că există o legătură între vârsta respondenților, respectiv vârsta de intrare în sistem de protecție și vulnerabilitatea psihologică a tinerilor din asistență maternală.

Datele sugerează o asociere între anumite aspecte de vulnerabilitate psihologică și vârsta respondenților sau vârsta de la care au început să beneficieze de o măsură de protecție specială. Astfel, apare o relație semnificativă statistic între vârsta respondenților și tendințele spre anxietate (fobii specifice, Sig=0,046<0,05; nivel ridicat de distres în ultimele 6 luni, Sig=0,01<0,05). Vârsta mai ridicată pare să fie asociată cu markeri de anxietate și experimentarea unui nivel mai ridicat de distres pe o perioadă de 6 luni. Această tendință este confirmată și de datele calitative, o parte dintre tinerii din asistență maternală raportând un nivel mai ridicat de distres și o manifestare mai pregnantă a unor tendințe spre anxietate odată cu apropierea de vârsta părăsirii sistemului de protecție.

Observăm o asociere pozitivă între vârsta întrării în sistem și tendința de a experimenta un nivel ridicat de distres pe o perioadă de 6 luni (consecutive) (Sig.=0,004<0,05). Astfel, cu cât vârsta de instituire a măsurii de protecție specială (plasament la asistent maternal) este mai mică, cu atât respondenți par să gestioneze mai bine stresul. Aceste date sunt similare cu cele aduse și de alte studii (Thornberry, Ireland & Smith, 2001) care arată că vârsta timpurie de intrare în sistem de protecție pare să aibă un rol protectiv asupra gestionării stresului. Acest lucru poate avea legătură cu dezvoltarea unor legături de atașament protective pentru dezvoltarea emoțională cât și cu faptul că timpul petrecut într-un mediu familial inadecvat/de risc premergător intrării în sistem de protecție este mai redus (implicit expunerea la rele tratamente este mai redusă).

Vulnerabilitate psihologică și devianță socială. În continuare am analizat relația dintre vulnerabilitatea psihologică și diverse dificultăți în ariile majore de funcționare (repetență școlară, comportamente de risc, delincvență juvenilă) în cazul tinerilor din asistență maternală. Datele obținute sugerează că tendința spre impulsivitate se asociază cu tendințe disfuncționale în anumite arii de funcționare. Astfel, consumul impulsiv de alcool se asociază cu alte comportamente de risc (consum de tutun Sig=0,002<0,01; consum de droguri Sig=0,001<0,01 și cu delincvență juvenilă Sig=0,002<0,01) în timp ce consumul impulsiv de alimente pare să fie asociat cu dificultăți majore în plan școlar (repetență Sig=0,049<0,05). Repetarea anului școlar pare să se asocieze și cu un nivel ridicat de distres în ultimele 6 luni (Sig=0,02<0,05). Tendința spre patternuri de comportament multi-impulsive pare să fie susținută și de alte studii recente. Newkirk (2016) arată că impulsivitatea este implicată în diverse comportamente problematice cum ar fi consumul exagerat de alcool, alimente, droguri sau chiar în comportamentele suicidare – tendința spre autoreglare deficitară sau pierderea controlului fiind prezentă în mai multe domenii de funcționare.

Un alt studiu (Bernedo et al., 2014) arată că expunerea la rele tratamente premergătoare intrării în sistem de protecție poate favoriza problemele de conduită și autoreglare emoțională de mai târziu. Kreppner, O'O’Connor și Rutter (2001) arată că îngrijirea timpurie inadecvată poate conduce la un nivel ridicat de impulsivitate, asociată cu tulburări emoționale sau de conduită pe măsură ce copilul crește.

Punctul final al acestei analize este reprezentat de regresia logistică. În nici unul dintre cazurile de mai sus regresia logistică nu a fost semnificativă din punct de vedere statistic motiv pentru care nu știm ce tip de asociere și/sau cauzalitate există între aceste variabile, nici cu cât o variabilă o modifică pe cealaltă.

Comparând datele tinerilor din asistență maternală cu ale celor din sistem rezidențial, observăm că, în cazul acestora din urmă, s-a înregistrat o asociere pozitivă între vârstă și activitățile solitare de petrecere a timpului liber (Sig=0,036<0,05).

Așa cum am văzut în datele prezentate în această lucrare, tinerii din sistem rezidențial fiind mai apropiați de vârsta părăsirii sistemului de protecție, tind să aibă mai frecvent angajamente de muncă, fiind posibil ca petrecerea timpului liber alături de prieteni să fie restrânsă și din acest motiv. De asemenea, plasamentul într-o unitate de tip rezidențial și nu într-o familie poate implica un grad mai ridicat de discriminare sau excluziune din partea covârstnicilor din populația generală, în comparație cu tinerii care sunt plasați într-o familie.

În cazul tinerilor din sistem rezidențial am observat o legătură între consumul de droguri și gândurile suicidare (Sig.=0,027<0,05), precum și între perturbarea somnului și delincvență juvenilă (Sig.=0,031<0,05). Experimentarea traumelor, separărilor și excluziunii la care sunt expuși tinerii din sistem de protecție poate contribui la perturbarea funcționării sociale și psihologice pe termen lung, concurând cu o întârziere în dezvoltarea anumitor abilități sau cu prezența unor probleme de conduită, în comparație cu tinerii care beneficiază de un mediu familial suportiv (Fauth, Hart & Payne, 2012).

Nici în acest caz regresia logistică nu obține rezultate semnificative statistic.

În cadrul acestei secțiuni am realizat și o analiză a relațiilor dintre anumite variabilele care vizează dificultăți în ariile majore de funcționare (repetență școlară, comportamente de risc și delincvență juvenilă). În acest scop am aplicat testul Chi-pătrat (Tabelele 10, 11, vezi Anexa 3).

Analizând datele obținute (analiza Crosstabs) în cadrul grupului țintă al acestei lucrări, tinerii din asistență maternală, observăm următoarele:

Comportamentele de risc tind să se asocieze: consumul de tutun cu consumul de alcool – săptămânal (Sig.=0,049<0,05), ocazional (Sig.=0,039<0,05) sau impulsiv/cel puțin 5 pahare cu alcool la o ocazie (Sig.=0,002< 0,01) și cu consumul de droguri (Sig.=0,000<0,01).

Consumul de alcool nu pare să fie o precondiție a consumului de tutun, droguri sau a delincvenței juvenile deoarece atât consumul ocazional sau săptămânal cât și absența consumului de alcool tind să se asocieze cu aceste variabile (consumului de tutun Sig.=0,001<0,01, droguri Sig.=0,004<0,01 sau delincvență juvenilă Sig.=0,045<0,05). E posibil ca atât tinerii care consumă alcool, cât și cei care nu manifestă acest comportament să exploreze consumul de tutun sau droguri sau chiar comportamentele delincvente.

Delincvența juvenilă pare să fie asociată cu dificultăți în multiple arii de funcționare: repetență școlară (Sig.=0,005<0,01) și comportamente de risc: consum de tutun (Sig.=0,002<0,01) și consum de droguri (Sig.=0,00<0,01).

În cazul datelor obținute de la tinerii din sistem rezidențial, observăm că delincvența juvenilă și comportamentele de risc (consum de tutun, alcool sau droguri) nu par să se asocieze cu repetarea anului școlar.

Finalitatea acestui test este reprezentarea regresiei logistice, care a fost aplicată pentru fiecare categorie. În ceea ce privește rezultatele, nu putem susține cu cât o variabilă o modifică pe cealaltă, deoarece rezultatele regresiilor nu sunt semnificative.

Aceste rezultate sunt similare și cu cele obținute în cadrul altor studii, care arată că tinerii din asistență maternală raportează un nivel mai ridicat de vulnerabilitate psihologică decât cei din populația generală, printre categoriile nosologice identificate în cazul lor fiind incluse: depresia, anxietatea de separare, opoziționismul provocator, stresul posttraumatic (Dorsey et al., 2012; Hazen, 2014).

Un alt studiu recent arată că tulburările de comportament, problemele școlare, problemele de sănătate mentală, timpul mai lung petrecut în sistem de protecție, părinții cu istoric de delincvență, problemele mentale sau abuzul de substanțe, multiplele plasamente de la un asistent maternal la altul sau o unitate rezidențială la alta pot corela pozitiv cu actele de delincvență în adolescență (Janku & Yan, 2010).

Faptul că vârsta timpurie de intrare în sistem de protecție pare să aibă un rol protectiv asupra gestionării stresului sau propensiunii pentru anumite comportamente de risc în cazul tinerilor din asistență maternală este în acord cu rezultatele unui alt studiu (Thornberry, Ireland, & Smith, 2001) care arată că, cu cât relele tratamente sunt mai proximale, cu atât efectul lor asupra funcționării individuale și sociale a tânărului este mai puternic. Dacă abuzul sau neglijarea au avut loc doar în copilăria timpurie, efectul lor este mai scăzut asupra incidenței devianței la vârsta adultă.

Problemele emoționale și angajarea în comportamente de risc sau delincvență pot constitui o condiție defavorabilă atât pe perioada măsurii de protecție cât și după părăsirea sistemului. Tinerii cu astfel de dificultăți sunt, în multe situații, mutați de la un asistent maternal la altul (sau într-o unitate rezidențială), înregistrează de obicei rezultate și realizări școlare mai scăzute și au rate mai scăzute de integrare socio-profesională după părăsirea sistemului (Biehal et al., 2009; Ward et al., 2008; Rubin et al., 2007; Selwyn et al., 2006). Relația este însă bidirecțională, vulnerabilitatea psihologică fiind atât o cauză cât și o consecință a acestor situații.

Comparând datele aduse de studiul nostru cu privire la tinerii din asistență maternală cu cele aduse de studii realizate pe tineri din populația generală se remarcă similaritate cu privire la patternurile de consum de substanțe ale tinerilor din populația generală, prezentate de rapoartele ”Situația adolescenților din România” (Abraham et al., 2013) și ”Health at a Glance: Europe 2012” (OECD, 2012). Un alt studiu realizat pe tinerii din România, sugerează un procent mai ridicat al anumitor comportamente de risc în populația generală: 42% dintre tinerii din populația generală fumează (față de 24% dintre tinerii din asistență maternală), în timp ce aproximativ un sfert dintre ei consumă alcool cel puțin o dată pe săptămână (Sandu et al, 2014), față de 10 procente dintre tinerii din asistență maternală care au raportat o frecvență săptămânală a consumului de alcool în studiul nostru. Rezultate convergente aduc și Roth et al. (2016) care arată că peste 40 de procente dintre tinerii din populația generală susțin că au fumat.

Experimentarea drogurilor pare să fie prezentă într-un procent ușor mai ridicat în cazul tinerilor din asistență maternală (aprox. 15%), față de datele prezentate în raportul ”Situația adolescenților din România” (Abraham et al., 2013) cu privire la practicile tinerilor din grupa de vârstă 14-18 ani din populația generală (aprox. 5% la nivel național, per general, dar aproape dublu pentru populația strict urbană).

Diferențele față de populația generală nu se mai mențin însă când ne raportăm la rezultatele obținute în “Rezultatele adolescenței. O viziune longitudinală asupra tranzițiilor către viața adultă” (Roth et al., 2016) care arată patternuri similare de consum de droguri (în jur de 16 procente).

Cu toate că multiple studii sugerează existența unei susceptibilități mai ridicate a tinerilor din sistem de protecție față de comportamentele de risc decât în cazul celor din populația generală, în studiul nostru, datele nu par să susțină diferențe puternice în acest sens.

Pe de o parte, resursele financiare dar și gradul de libertate privind petrecerea timpului liber sunt probabil ușor mai restrânse în cazul acestor tineri decât în cazul celor din populația generală, acest fapt influențând patternul de consum de substanțe. Pe de altă parte, e posibil ca răspunsurile la întrebări să fie distorsionate de efectul de dezirabilitate socială (tendința de a sub-raporta comportamentele indezirabile social).

Aproximativ un sfert dintre de tinerii din asistență maternală raportează acte delincvente, un procent semnificativ mai ridicat decât cel raportat de un studiu recent realizat pe tinerii din populația generală (Sandu et al., 2014), care arată că sub 13% dintre respondenți au fost implicați în conflicte fizice violente în ultimele 12 luni. Această diferență vine din faptul că în acest studiu nu am aplicat un criteriu restrictiv (un interval de timp limitat, ex. 12 luni) dar și din faptul că am inclus în studiu orice tip de act delincvent, în timp ce studiul menționat (Sandu et al., 2014) a investigat doar implicarea tinerilor în conflicte violente.

Datele prezente în acest studiu cu privire la activitățile preferate de petrecere a timpului liber sunt similare cu cele aduse de alte studii realizate pe tinerii din populația generală în alte state (Education, leisure time, dating & problem behavior among 17-year-olds, 2015; World Youth Report, 2003).

Faptul că activitățile sportive au un rol proeminent în viața tinerilor din asistență maternală concordă și cu rezultatele altor studii care spun că sportul tinde să devină mai proeminent în cadrul activităților de timp liber odată cu adolescența (Mota, Santos & Ribeiro, 2008; Vanreusel et al., 2007). Acesta reprezintă un factor protectiv pentru sănătate și corelează cu alte comportamente sau atitudini sanogene. Studiile arată că, odată cu înaintarea în vârstă se înregistrează o reducere a participării la activități sportive (Mota, Santos & Ribeiro, 2008), acest efect este însă mai puțin accentuat în cazul celor care au participat regulat la activități sportive în perioada de trecere de la adolescență la vârsta adultă (Vanreusel et al., 1997). Petrecerea timpului liber reprezintă astfel o variabilă importantă ce definește propensiunea tinerilor spre activități și exerciții fizice (Mota, Santos & Ribeiro, 2008).

Activitățile de timp liber exercită o influență pozitivă asupra vieții tinerilor, în special asupra procesului de socializare, dar pot constitui și un context potrivit pentru experimentarea comportamentelor de risc. Datele prezentate subliniază importanța consultării tinerilor într-o manieră care să aibă sens pentru ei referitoare la petrecerea timpului liber. În acest sens ar fi recomandate:

– facilitarea participării tinerilor la deciziile luate în comunitate, implicarea lor în activități de voluntariat dar și în inițiativele sociale care privesc comunitatea.

– oferirea, cu sprijinul comunității, accesului la diverse activități de interes pentru ei și facilitarea unor locații adecvate pentru desfășurarea unor activități constructive (cluburi pentru tineri etc.)

– realizarea unor grupuri consultative cu tineri, cu privire la interesele lor,

– supravegherea zonelor de risc etc.

În ceea ce privește comportamentele de risc, intervențiile bazate pe principii de influență socială, cum ar fi corectarea percepțiilor sociale eronate sau restructurarea credințelor normative arată că, cel mai mare succes, cu relevanță pe termen scurt îl au intervențiile care utilizează internetul și computerul, precum și sesiunile individuale față în față.

Alți autori sugerează că o abordare complexă, bazată pe cultura comunității și pe comunicarea unor mesaje clare și atrăgătoare pentru adolescenți facilitează reducerea comportamentelor de risc (Kalambayi et al., 2015).

Atât pentru reducerea consumului de substanțe cât și a conduitelor antisociale par să fie eficiente programele pentru tineri care oferă suport psihologic și social, contexte educaționale favorabile (tabere, centre de zi, alternative școlare și afterschool), conjugate cu programele de educație parentală pentru adulții în îngrijirea cărora se află – acest tip de programe înregistrând cele mai bune rezultate privind schimbări clinice semnificative și revenirea la un comportament funcțional.

Pentru o abordare cât mai eficientă a delincvenței în rândurile tinerilor din sistemul de protecție este nevoie de un răspuns sistemic coerent, în care instituțiile medicale, de protecția copilului, juridice, de poliție și școlare să colaboreze susținut. De obicei, nevoile acestor tineri sunt complexe și necesită un efort instituțional multiplu, altminteri existând riscul ca răspunsul agenților de control social să accentueze și nu să rezolve problemele cu care se confruntă acești tineri.

Identitatea culturală și etnică

Identitatea culturală este definită pe multiple paliere cum ar fi: comportamental (practicile), cognitiv (valorile) și afectiv (Kim & Abreu, 2001; Schwartz et al., 2010). Din perspectivă culturală, un construct omolog identității personale îl reprezintă identitatea etnică. Aceasta permite conectarea individului la moștenirea culturală și se referă atât la explorare cât și la percepția subiectivă asupra grupului etnic de apartenență precum la legătura dintre individ și acesta. Altfel spus, identitatea etnică se referă la maniera în care individul dintr-un grup etnic minoritar se definește în contextul social majoritar și tinde să fie mai puternic susținută în cadrul grupurilor culturale minoritare, decât în cele majoritare (Schwartz et al, 2012).

Etnia este definită ca grup uman de aceeași origine, limbă și tradiții culturale/determinat în timp și spațiu, cu trăsături de civilizație și cultură (limbă, tradiții etc.) comune (DEX, 2016).

Anumite studii sugerează o asociere pozitivă între convingerile robuste privind identitatea etnică și stima de sine, constituind și un factor de reziliență în fața discriminării (Schwartz et al., 2007; Torres & Ong, 2010).

Discriminarea pe criterii etnice implică lipsa de recunoaștere a nevoilor și drepturilor individului în contextul social mai larg (Licata et al., 2011). Discriminarea a fost catalogată ca un stresor psihosocial proeminent și puternic perturbator în funcționarea indivizilor din grupuri minoritare, inclusiv asupra adolescenților și adulților emergenți. Aceasta pare să fie asociată cu simptome depresive și de anxietate, cu consum de tutun, alcool și droguri ilicite; cu probleme de sănătate, pe termen lung și cu o diminuare a sentimentului de autoeficacitate, cu o accentuare a izolării sociale și un suport social redus (Schwartz et al., 2012).

Discriminarea rasială, de exemplu, tinde să fie asociată cu multiple consecințe negative asupra stării de sănătate: hipertensiune arterială, boli cardiovasculare și îmbătrânire celulară. Discriminarea tinde să afecteze și funcționarea axei hipotalamică – pituitară – adrenală care afectează răspunsul la stres și reglarea funcțiilor sistemului imunitar, emoțiilor și dispoziției, funcțiilor digestive etc. (Hope et al., 2015).

Indivizii care aparțin unor grupuri sociale înalt valorizate nu este necesar să își modifice sau potențeze identitatea socială. În grupurile devalorizate însă, individul trebuie să se angajeze într-un proces de negociere a sensului propriei identități (French et al., 2006, p2). Ca urmare a acestui proces, individul fie decide să părăsească grupul dacă acesta nu este permeabil (mobility), fie se centrează pe aspectele pozitive ale grupului minoritar în comparație cu grupul majoritar (social creativity), fie se alătură eforturilor grupului de a combate sistemul și a redefini ierarhia grupului în societate (social competition) (French et al., 2006).

Întrebări de cercetare

Dezvoltarea identității etnice reprezintă una dintre multiplele fațete ale identității sociale și are o evoluție stadială: identitatea etnică neexaminată (lipsa unei atitudini pozitive sau negative asupra grupului etnic), explorarea identității etnice (individul începe să exploreze ce înseamnă să fi membru al grupului etnic) și identitatea etnică obținută (indivizii și-au format o percepție clară asupra ce înseamnă apartenența etnică în viața lor) (French et al., 2006).

Studiile asupra identității etnice la adolescenți și adulții emergenți arată că tranzițiile specifice acestei etape de vârstă reprezintă un stimulent semnificativ pentru explorarea și evaluarea apartenenței etnice (French et al., 2006).

În această secțiune am urmărit dacă:

– sunt etnia, cultura și religia percepute ca aspecte identitare importante de către tinerii din asistență maternală?

– au fost expuși la situații de discriminare pe criterii etnice sau sociale (faptul că beneficiază de o măsură de protecție specială)?

– ce strategii aplică pentru a gestiona situațiile de discriminare?

Rezultate și discuții

Fiind un subiect delicat, în cadrul acestei cercetări, am abordat problema identității etnice doar în cadrul interviurilor cu tinerii din asistență maternală. În baza practicii clinice de mai mulți ani, am observat că apartenența la o minoritate etnică și mai ales procesele sociale subiacente (e.g. prejudecăți, discriminare) facilitează o atitudine deseori rezervată din partea tinerilor din sistem de protecție, mai ales în abordarea acestei teme de discuție cu indivizi aparținând grupului social majoritar. Deși etnia romă este suprareprezentată în rândul beneficiarilor sistemului de protecție, ea este subreprezentată în cadrul personalului care oferă servicii de specialitate (specialiști în domeniul protecției copilului, asistenți maternali).

Analiza datelor calitative aduce dovezi cu privire la cât de sensibil este acest subiect pentru tinerii din asistență maternală. Astfel, deși abordată ca temă de discuție în contextul altor domenii identitare similare (e.g. religia, cultura), etnia a suscitat reacții sensibil diferite. Dacă religia și cultura au fost abordate relaxat, ca și teme care au un anumit aport în viața lor, dar nu produc un efect identitar major (țin cont de ele dar nu exercită un grad de interes ridicat în privința lor – mai degrabă le acceptă ca și aspecte identitare predefinite dar neimportante în același timp), cu referire la etnie reacțiile au fost mai degrabă negative sau puternic evitante.

Spre exemplu, cu privire la religie, majoritatea participanților au spus că o acceptă per se, că au anumite convingeri religioase (e.g. cred în existența unui Dumnezeu), dar că nu acordă importanță practicilor religioase (rugăciune, frecventarea slujbelor religioase, post etc.) Doar un număr restrâns de participanți și-au exprimat convingeri religioase puternice asociate cu dorința de a urma cariera de preot și/sau au menționat participarea la activități religioase în timpul liber (alături de grupul de tineri din comunitatea religioasă de apartenență). Alți tineri au menționat că au for interesați uneori de latura mistică a practicilor religioase (e.g. pelerinaje la morminte, vindecări miraculoase etc.)

La fel, cultura e frecvent acceptată ca atare, au menționat practicarea culturii ca o parte mai degrabă pasivă a vieții lor.

Referitor la etnie însă reacțiile au fost diferite, ezitante și rezervate, tinerii fiind mai puțin dispuși să discute despre acest aspect. În relație cu acest topic de discuție am observat prezența unor mecanisme de coping (adaptare) semnificative. Aceste mecanisme includ atât mecanismele de apărare/defensive (realizate automat/inconștient) cât și pe cele de adaptare angajate conștient și în mod intenționat. Mecanismele de coping se referă la prelucrări informaționale care pot avea consecințe la mai multe paliere: cognitiv, comportamental sau psihofiziologic/biologic (David, 2006, p. 92)

În cazul de față ne vom opri asupra principalelor mecanisme de coping cognitiv observate:

– negarea defensivă: credința că stimulul care duce la apariția anxietății/emoțiilor negative nu există, refuzul de a crede și a accepta realitatea (David, 2006, p.93). Acest mecanism se bazează mai ales pe faptul că de exemplu discriminarea e rareori explicită (Letendre, 2016).

– identificarea: alierea cu o altă persoană (e.g. din grupul social dominant) și adoptarea comportamentelor, convingerilor și/sau reacțiilor acesteia;

– compensarea: încercarea de a compensa nereușitele dintr-un domeniu prin rezultate superioare într-un altul (David, 2006).

Astfel o parte a respondenților fie au negat apartenența la o minoritate etnică fie au negat acceptarea acesteia ca și componentă identitară: “ei [părinții] sunt de etnie romă, trăiesc în mizerie, nu au ce mânca, dar eu nu sunt ca ei”.

Alți doi respondenți și-au exprimat prejudecăți față de etnia romă, deși provin din părinți care aparțin acestei etnii: “am în clasă în mare parte romi și uneori trebuie să discriminez, […] că sunt de o obrăznicie și o nesimțire nemaivăzută”; “[despre o comunitate romă] un loc în care dacă stai o săptămână, două, înnebunești. Poveștile și comportamentul lor sunt îngrozitoare… înjură, te jignesc…”.

De asemenea majoritatea participanților la interviuri au negat experimentarea oricărei forme de discriminare (etnică, în legătură cu faptul că se află în sistem de protecție etc.): “nu, niciodată”; “respinsă, nu și nici să facă batjocură… mai fac remarci în glumă “ce pitică ești, nu ajungi acolo” în chestii din astea, nimeni nu zice cu răutate”; “nu, discriminat pentru ce?! Eu cred că ești discriminat dacă te faci tu discriminat. Nu trebuie să te plângi că ești de la centru. Îți vezi de viață și nu are nimeni treabă cu tine” deși asistenții maternali sau specialiștii din domeniul protecției copilului raportează frecvent identificarea unor situații de discriminare (e.g. în mediul școlar, în comunitate).

Alți participanți sunt conștienți că ar putea fi expuși discriminării dar au ascuns în mod deliberat proveniența lor etnică sau familială tocmai pentru a evita acest lucru “Nu s-a întâmplat pentru că colegii nu au știut, pentru că am refuzat să le spun că ei [familia de plasament] nu-s chiar familia mea”.

Trei respondenți au menționat faptul că au fost expuși discriminării mai ales în relațiile cu grupul de covârstnici (colegi, prieteni), fiind descrise și anumite strategii de coping implementate: “fiind din sistem e foarte greu să-ți găsești anumiți prieteni deoarece venitul pe care îl ai, felul în care ești învățat să vorbești…”; “pot să spun că într-un fel mi s-a spus să mă aștept la aceste mici incertitudini și diferențe, dar nu m-am gândit că o să fie de chiar așa impact. Încă sunt dezamăgit de această chestie.”; “mă văd așa, ca pe o fată mai … daca văd că-s fără părinți încep să-și bată joc, sa zică “tu, de la casa de copii” și pe mine mă doare asta […] dar eu am trecut de fazele astea, mă liniștesc singură, compun poezii, cânt sau fac quilling […] iar profesorii mă apreciază”.

Unul dintre respondenți a menționat că aparține unei minorități etnice și încearcă să folosească acest fapt într-o manieră pozitivă, desfășurând activități de voluntariat (educaționale) cu copii de etnie romă din comunități dezavantajate.

Mecanismele de coping, provin din paradigma psihanalitică și pot fi utilizate pentru a gândi critic asupra problemelor sociale (e.g. discriminării). Acestea pot fi utilizate pentru a clarifica maniera în care anumite prejudecăți operează în afara conștiinței individului. Faptul că anumiți tineri aparținând unui grup minoritar, în cazul nostru aparținând unei etnii minoritare și unei nișe de populație cu un statut minoritar (sistemul de protecție) nu discută și/sau nu conștientizează discriminarea (atunci când sunt expuși la ea), poate conduce în unele situații la augmentarea efectelor negative ale acesteia pe termen lung (Letendre, 2016).

O altă situație este cea în care tinerii din asistență maternală se identifică cu un grup etnic majoritar dar nu sunt acceptați ca atare de către membrii grupului cultural dominant – situație pe care trebuie să învețe să gestioneze eficient pentru o bună funcționare individuală și socială (Schwartz et al., 2012).

Datele din prezentul studiu privind identitatea etnică sunt insuficiente pentru a formula concluzii riguroase. Cu toate că răspunsurile și reacțiile față de aspectele legate de apartenența la un grup etnic sau expunerea la discriminare au fost diverse și evazive, tema discriminării apare la alte secțiuni din lucrare, fiind relevată subtil în cadrul unor secțiuni din chestionar sau interviu care nu au explorat în mod direct acest aspect.

Pentru a facilita dezvoltarea identitară și pe acest palier ar fi recomandat ca tinerii din asistență maternală (în special cei aparținând minorităților etnice) să beneficieze de programe de mentorat cu persoane de succes care provin din sistem de protecție și aparțin aceleiași etnii; precum și de programe de training privind conștientizarea și gestionarea eficientă a discriminării. Faptul că sunt frecvent expuși unor exemple negative și/sau unor prejudecăți etnice, poate duce la confuzie identitară și la dezvoltarea unor mecanisme de adaptare care pot avea pe termen lung consecințe negative asupra funcționării lor psihosociale (Schwartz et al., 2012).

Identitatea socială în contextul relațiilor cu familia naturală și de plasament

Identitatea și legăturile sociale sunt puternic interconectate. În primii ani de viață, identitatea e definită în raport cu mediul familial, cu nevoia de protecție, stabilitate și afecțiune. Mai târziu, în anii adolescenței și tinereții, identitatea este definită preponderent în raport cu grupul de prieteni, sentimentul de apartenență la acesta devenind în multe cazuri mai important decât apartenența familială. “Identitatea constă în expresia atât a unicității individului cât și a sentimentului de apartenență la un context social mai larg (Mead, 1934). Identitatea se referă la cum ne înțelegem și reprezentăm dar și cum înțelegem și internalizăm sentimentul de apartenență” (Angel, 2014, p. 3).

Suportul structural și relațiile care conectează individul la familie, grup de prieteni, comunitate sau instituții mai formale cum ar fi școala sau locul de muncă, consolidează încrederea în sine și oferă oportunități pentru performanță și autodezvoltare. Aceste condiții contează pentru toți indivizii dar sunt cu atât mai necesare pentru adulții emergenți. Acolo unde aceste condiții sunt prezente și accesibile, tinerii sunt capabili să stabilească legături de atașament stabile și o identitate de sine pozitivă – premise subiacente relațiilor interpersonale funcționale și participării eficiente în domeniu educațional sau economic. Dacă ele lipsesc, sentimentul de apartenență și structura identitară sunt instabile. Tinerii care nu beneficiază de oportunități sociale, emoționale sau cetățenești tind să ajungă în situații de vulnerabilitate socială și economică (e.g. sărăcie, delincvență) (Burns, Jobson & Zuma, 2015).

Legăturile sociale, suportul perceput și sentimentul de apartenență exercită un efect atât direct cât și indirect asupra procesului de modelare a identității și viceversa. Suportul social joacă un rol important în tranziția spre vârsta adultă, iar tinerii care părăsesc sistemul de protecție au nevoie de surse de suport atât formal cât și informal, sprijinul familial (sau similar acestui tip) fiind prioritar (Blakeslee, 2015). Copiii și tinerii din sistem de protecție raportează frecvent nevoia de a avea persoane de sprijin, persoane cu care pot discuta deschis despre preocupările și îngrijorările lor (Bazalgette, Rahilly & Trevelyan, 2015).

Suportul social poate fi emoțional: afecțiune, apreciere, grijă; instrumental: ajutor în dezvoltarea anumitor abilități sau realizarea anumitor activități, bani, timp; informațional: sfaturi, feedback etc. (Brieger, 2006) Suportul social reprezintă un factor protectiv împotriva stresului, sistemul social de sprijin fiind în acest caz o sursă de bunăstare emoțională și o manifestare a capitalului social comunitar (Camara el al., 2014).

Tinerii din foster care care percep sprijin din partea părinților și profesorilor se angajează mai puțin frecvent în comportamente de risc, în timp ce suportul social perceput din partea prietenilor sau colegilor este asociat o prezență mai redusă a comportamentelor autodistructive sau autolitice (Taussig, 2002).

Îngrijirea, atât în servicii de tip familial cât și rezidențial, include conectarea copilului/tânărului la multiple surse de suport: organizațional, familial (cu părinții sociali/asistenții maternali), în timp ce, unde este posibil, menține legătura și cu familia biologică. Părăsirea sistemului de protecție implică (într-o anumită măsură) pierderea surselor principale de suport: adultul care oferea îngrijire, specialiștii din protecția copilului, comunitatea (Courtney et al., 2001). Acest fapt poate avea un efect negativ asupra integrării sociale ulterioare, reprezentării sinelui în context social și asupra adaptării la cerințele vieții independente.

Configurarea sistemului de protecție și alternativele familiale sau non-familiale pe care le include ne obligă să evaluăm diverse aspecte ale identității, în contextul legăturilor atât sociale cât și biologice (Beck & Beck-Gernsheim, 2002), deoarece studiile sugerează că, pentru tinerii din sistem de protecție există o împletire atât a legăturilor sociale cât și a celor biologice în definirea propriei identități și a sentimentului de apartenență (Angel, 2014).

Pe lângă întrebările identitare pe care tinerii și le pun în general cum ar fi “cine sunt eu?”, “spre ce mă îndrept?” sau “cu cine mă asemăn?”, copiii și tinerii din sistem de protecție își pun întrebări suplimentare de genul “ce s-a întâmplat cu mine?” sau “unde aparțin?” (Henry, 2005). Adulții în îngrijirea cărora se află precum și specialiștii în domeniul protecției copilului îi pot ajuta în formularea unui răspuns la aceste întrebări, pentru a înțelege sau cel puțin a conceptualiza într-o manieră eficientă realitatea prin care au ajuns să fie separați de părinții lor naturali și contextul familial/social căruia îi aparțin în prezent (Fahlberg, 1991).

Chiar dacă pot beneficia de accesul la un mediu familial, cum e cazul copiilor și tinerilor din foster care, acest fapt nu garantează stabilirea unor legături de atașament stabile și structurate. Crearea unor relații adaptative cu persoanele în îngrijirea cărora se află reprezintă în unele cazuri o provocare. De exemplu, în cazul tinerilor care prezintă probleme comportamentale/de conduită, se remarcă un nivel ridicat de stres și în cazul îngrijitorilor. Se creează astfel o reacție circulară, în care fără sprijin de specialitate adecvat, nivelul ridicat de distres al adulților persistă și aceștia devin hipersensibili sau reactivi la comportamentele copiilor/tinerilor perturbând suplimentar relația și calitatea interacțiunilor. De asemenea, relațiile de atașament dintre copil/tânăr și adultul ce oferă îngrijire sunt afectate nu doar de interacțiunile prezente ci și de experiențele timpurii de abuz sau neglijare care au perturbat dezvoltarea abilităților de reglare emoțională. Această vulnerabilitate afectează nu doar relațiile familiale ci se extinde și asupra altor contexte sociale, incluzând grupul de covârstnici și menținerea unor relații pozitive cu aceștia (Leve et al., 2012).

Cercetările din domeniul atașamentului arată că, indivizii internalizează patternurile prezente în relațiile/interacțiunile timpurii cu persoana de bază care oferă îngrijire (asociate cu abilitatea acesteia de a răspunde nevoilor copilului sau de a-i încuraja explorarea mediului înconjurător). Pe baza acestor patternuri se formează reprezentarea generală a sinelui (e.g. valoros, competent), a celorlalți (e.g., de încredere) și a lumii (e.g. mediu sigur și predictibil). Aceste modele internalizate (internal working models) sau reprezentări ale propriei persoane și ale celorlalți au implicații subsecvente asupra cât de confortabil sau competent se va simți individul în explorarea propriei identități. Aceste procesări informaționale reprezintă pattern-uri pe care individul își va construi expectanțele în cadrul altor interacțiuni sociale, avânt un rol identitar semnificativ. Mai multe studii aduc date care sugerează o legătură între schemele de atașament și dezvoltarea identitară în adolescență (Bowlby, 1973, 1980; Dumas & Zarbatany, 2012; Marcia, 1998; McWey et al., 2010; Sartor & Youniss, 2002).

Copiii dezvoltă diverse tipuri de atașament cu părinții, în funcție de calitatea relațiilor părinte-copil. Separarea de aceștia (sau de figura primară de atașament) reprezintă un factor de risc, copii care au suferit pierderea unei figuri de atașament vor manifesta distres chiar și în condițiile în care acea persoană este înlocuită de un îngrijitor adecvat. Indiferent dacă atașamentul a fost sau nu securizant, pierderea figurii de atașament va fi asociată cu anxietate. Mai târziu, pot apărea consecințe comportamentale sau emoționale, cum ar fi delincvența, agresivitatea, tulburările de conduită sau depresia (McWey et al., 2010).

Grație influenței studiilor axate pe teoria atașamentului, care relevă importanța interacțiunilor timpurii părinte-copil (în special în primul an de viață), deciziile în sistemul de protecția copilului se cer a fi luate în baza acestei paradigme (Carriere & Richardson, 2009). În acest sens sunt încurajate legăturile copiilor cu familia biologică (părinții, frații sau alte rude), în efortul de a prezerva legăturile familiale și de a menține relațiile de atașament părinte-copil (McWey et al., 2010). Relația cu familia biologică este importantă nu doar din aceste considerente ci și pentru că reprezintă o condiție esențială în definirea identității copiilor și tinerilor și în construirea unei istorii de viață coerente (Rasaili & Titus, 2007; în Boldiș & Tomlinson, 2014).

Este importantă menținerea unor legături cu familia biologică deoarece tinerii din asistență maternală în cazul cărora nu sunt posibile vizitele cu familia naturală, tind să dezvolte o imagine nerealistă asupra părinților biologici (cu efecte negative asupra stimei de sine și abilităților de relaționare socială) (McWey et al., 2010). Aceiași autori aduc date cu privire la efectele menținerii legăturilor cu familia biologică. Pe de o parte, legăturile cu familia biologică par să aibă un rol protectiv în ceea ce privește stilul de atașament și bunăstarea emoțională în cazul adolescenților, vizitele regulate cu părinții constituind un factor protectiv împotriva problemelor de internalizare sau externalizare. În special contactul stabil cu mama biologică pare să fie un predictor pentru reunificarea cu familia biologică (McWey et al., 2010).

Începând cu adolescența, indivizii încearcă să găsească un echilibru între dependență și autonomie, legăturile de atașament insecurizante cu asistentul maternal reprezentând o dificultate suplimentară în cadrul acestui proces identitar. În această situație, existența unor legături stabile cu familia biologică poate constitui o ancoră importantă. Dacă însă legăturile cu familia asistentului maternal facilitează sentimentul de apartenență, fiind dublat de disponibilitatea emoțională din partea familiei, atunci nevoia legăturilor cu familia biologică nu mai este atât de pregnantă. Situațiile în care tânărul beneficiază de relații stabile și securizante atât cu familia naturală cât și de plasament pot părea ideale. Totuși, anumite studii arată că uneori tinerii pot experimenta confuzie și conflicte interioare cu privire la situațiile de acest gen: e.g. pot experimenta sentimentul că nu sunt loiali adultului care îi îngrijește sau părinților biologici și că nu aparțin cu adevărat nici unui mediu familial – fiind posibilă apariția unor consecințe emoționale negative (e.g. sentiment de neajutorare, depresie) (McWey et al., 2010).

Copiii/tinerii din asistență maternală menționează, în funcție de frecvență, contacte cu frații, mama și tatăl biologici. Fernandez (2009) sugerează că cu cât este mai puternică legătura cu mama biologică, cu atât mai puțin intense vor fi legăturile de atașament cu familia de plasament. Cu toate acestea, chiar și copiii cu legături de atașament puternice și stabile cu asistentul maternal, au raportat în că și-ar dori contacte mai frecvente cu familia biologică.

Nu toate relațiile cu familia biologică sunt însă eficiente. Aproximativ o treime dintre copiii din foster care experimentează distres asociat vizitelor cu familia biologică și aproape jumătate dintre acești tineri au raportat că menținerea contactelor cu familia biologică au fost nefolositoare în viața lor (McWey et al., 2010).

În ceea ce privește legăturile de atașament cu adultul care oferă îngrijire și/sau alți membrii ai familiei acestuia, ele par să aibă un rol protectiv asupra funcționării psiho-sociale a copiilor și tinerilor aflați în plasament. Coeziunea ridicată cu familia de plasament (e.g. asistenții maternali și soții acestora) pare să fie asociată cu rate mai scăzute ale emoțiilor negative și cu rate mai ridicate ale abilităților sociale. Legătura securizantă cu îngrijitorii de gen feminin din sistemul de foster care pare să fie asociată cu rate mai scăzute ale anxietății, în timp ce legătura cu cei de gen masculin corelează pozitiv cu o calitate mai ridicată a relațiilor cu prietenii și a abilităților generale de relaționare socială (Fernandez, 2008, 2009).

Întrebări de cercetare

Dezvoltarea serviciilor de foster care și încercarea de a oferi stabilitate familială copiilor care petrec mai mulți ani în sistem, urmărește facilitarea conectării emoționale și sociale (connectedness) a copiilor cu adulții în îngrijirea cărora se află dar și cu rețeaua socială a acestora sau cu comunitatea. Conectarea emoțională poate fi definită ca sentiment de apartenență, ca fiind o parte importantă și integrală a lumii, fiind asociată cu sentimentul de siguranță. Sentimentul de apartenență familială este unul dintre factorii protectivi pentru bunăstarea emoțională în adolescență, fiind asociat inclusiv cu rate mai reduse de suicid la adolescenți. În timp ce atașamentul vizează în principal legătura cu figurile primare de atașament, sentimentul de apartenență are un sens mai larg în contextul relațiilor sociale ale individului (Carriere & Richardson, 2009).

Sentimentul de apartenență implică nevoia de a experimenta interacțiuni de stabile și ofertante emoțional cu alte persoane, fiind definit de unii autori ca “a avea o relație securizantă sau o conexiune cu un grup particular de oameni” (Aistear Toolkit & Montessori Alliance, 2012). Nevoia de apartenență poate facilita schimbări comportamentale în cazul individului, ca o consecință a percepției individului asupra climatului social, acționând totodată ca un mediator între motivația și realizările individului (Schall et al., 2017).

Pe scurt, suportul structural și relațiile de atașament facilitează sentimentul de apartenență și consolidarea identității, exercitând un efect pozitiv în tranziția de la adolescență la vârsta adultă (Burns, Jobson & Zuma, 2015). Chiar și tranzițiile de mai mică amploare pot produce efecte identitare. Spre exemplu, tranziția la o etapă de studiu la alta (e.g. gimnaziu la liceu) dacă este asociată cu reducerea suportului social din partea familiei, profesorilor și grupului de prieteni, mai ales în cazul școlilor urbane care pun mare accent pe performanță, produce perturbări în cadrul relațiilor de atașament și scăderea angajamentelor în cadrul anumitor domenii de viață (Wang & Eccles, 2012, în Schall et al., 2017).

Conturarea identității tinerilor presupune un anumit grad de “distanțare” psihologică față de familie și găsirea locului în societate. Legăturile de atașament nu se schimbă, crește însă propensiunea pentru explorare și solicitarea confortului emoțional devine mai puțin frecventă. Pentru tinerii care au fost separați de familiile lor, înainte a de fi pregătiți emoțional pentru acest pas, acest proces implică mai multe provocări (Fahlberg, V., 1990; în Charles & Nelson, 2000, p.12). Tinerii din sistem de protecție nu beneficiază de același suport social și emoțional ca și tinerii din familiile naturale (Ellis 2004, p.13). Lipsa apartenenței la o familie face dificilă tranziția spre viața independentă, ei având în această perioadă nevoie de o relație stabilă și consecventă cu o adult.

Există studii care sugerează că în situațiile în care copilul nu crește alături de familia biologică, o îngrijire de calitate dublată de o funcționare familială eficientă și un mediu familial ofertant afectiv și suportiv pot contrabalansa absența părinților naturali. Un studiu privind percepția copiilor asupra familiei arată că nu legăturile genetice sau biologice reprezintă un criteriu principal de evaluare, ci persoanele de referință pentru copii au fost cele care ofereau disponibilitate fizică și emoțională. Un studiu realizat în Suedia arată că unii copii aflați în foster care se raportează la familia de plasament ca fiind “familie”, iar alții – la familia naturală (Ellingsen et al., 2011).

Pornind de la aceste considerente am investigat percepția tinerilor din asistență maternală cu privire la relațiile biologice și sociale, încercând să surprindem în ce măsură sistemul de protecție (programul de asistență maternală în particular) reușește să suplinească mediul familial de bază. Acest studiu a urmărit să exploreze perspectiva subiectivă a tinerilor asupra familiei operaționalizată în:

care este mediul familial la care se raportează ca familie (cel biologic sau de plasament)?

care este percepția lor asupra relațiilor de atașament și sentimentului de apartenență?

alte aspecte relevante, cum ar fi identitatea, relația cu comunitatea.

Am testat și dacă există o relație semnificativă statistic între anumite variabile studiate. Asumpțiile noastre au fost că:

– Cu cât durata plasamentului este mai mare, cu atât relațiile de atașament față de asistentul maternal sunt mai stabile și puternice. Cu alte cuvinte, vârsta mai timpurie la intrarea în sistem de protecție este asociată cu raportarea mai frecventă a asistentului maternal ca figură principală de atașament.

– Există o legătură între sentimentul de apartenență la familia asistentului maternal și legătura de atașament a tânărului față de acesta. Ne-am așteptat ca respondenții care raportează mai frecvent sentimentul de apartenență la familia asistentului maternal să raporteze mai frecvent asistentul maternal ca fiind figura principală de atașament.

– Sentimentul de apartenență la comunitatea în care locuiesc este asociat cu existența legăturilor sociale cu diverse persoane din comunitate. Ne-am așteptat ca respondenții care raportează prezența sentimentul de apartenență la comunitatea în care trăiesc să raporteze mai frecvent prezența relațiilor sociale cu persoane din comunitate.

– Prezența relațiilor de atașament cu asistentul maternal, respectiv relațiilor cu comunitatea este asociată cu dorința de a rămâne să locuiască în aceeași zonă după părăsirea sistemului de protecție.

Rezultate și discuții

Familie biologică și de plasament. Referitor la relația cu familia naturală, datele de la chestionar arată că, peste 40 de procente dintre tinerii din asistență maternală au raportat faptul că mențin legături cu familia biologică.

Analizând comparativ datele obținute de tinerii din asistență maternală cu cei din sistem rezidențial, se remarcă câteva diferențe și anume legături mai pregnante cu familia biologică (65% dintre tinerii din sistem rezidențial raportând acest lucru, în comparație cu doar 43% dintre tinerii din asistență maternală). Legătura mai pregnantă cu părinții biologici în cazul respondenților din sistem rezidențial ar putea sugera că plasamentul într-un mediu rezidențial poate fi asociat cu un sentiment de apartenență mai puternic față de familia biologică. Pe de altă parte, și în cazul părinților biologici e posibil să existe percepția că tinerii sau copiii care se află în plasament familial beneficiază de mai multă îngrijire și protecție decât cei din servicii de tip rezidențial – iar acest lucru să îi motiveze să mențină legătura mai frecvent cu copiii aflați în servicii rezidențiale.

Analizând datele obținute de la ambele grupuri de tineri – din asistență maternală și sistem rezidențial (Tabel 13) – observăm că este posibil să existe o legătură între relația cu familia biologică și existența unor rude din familia naturală (care să domicilieze) în aceeași zonă cu tânărul. Din punct de vedere statistic, atât în cazul tinerilor din asistență maternală (Sig.=0,015; p<0,05) cât și în cazul tinerilor din sistem rezidențial (Sig.=0,001, p<0,05); datele sugerează că există o legătură semnificativă statistic între cele două variabile. Proximitatea geografică pare să fie o variabilă care ar putea influența legătura cu persoane din familia biologică.

Tabelul 13. Relația cu familia biologică și existența unor rude din familia naturală (care să domicilieze) în aceeași zonă cu tânărul (pentru ambele grupuri de tineri – din asistență maternală și sistem rezidențial)

*corelația e semnificativă la pragul de 0.05.

Peste jumătate dintre tinerii din asistență maternală (30 de respondenți) au raportat faptul că nu au familia naturală în zonă și nu țin legătura cu membrii ei, în timp ce aproximativ o treime dintre tinerii din sistem rezidențial au menționat același aspect. Un număr de 14 (25,9%) respondenți din asistență maternală și 20 (37%) din sistem rezidențial au menționat că nu au rude în aceeași zonă însă păstrează legătura cu familia naturală.

Doar un număr foarte restrâns de tinerii (1 din asistență maternală și 2 din sistem rezidențial) au menționat că au rude biologice în aceeași zonă în care locuiesc și mențin legătura cu familia.

Această situație poate fi asociată cu faptul că plasamentul la asistent maternal, se face în altă zonă a județului decât cea în care locuiește familia biologică, în special acolo unde există riscul ca familia biologică să pună presiune asupra familiei asistentului maternal.

Relația cu familia biologică este în majoritatea cazurilor supusă unor constrângeri sistemice, procedurile specifice prevăd vizite lunare cu familia naturală desfășurate într-un cadru formal (sediul DGASPC) sub monitorizarea asistentului social care instrumentează cazul sau a unui alt specialist DGASPC desemnat în acest sens (atât pentru a asigura protecția confidențialității cu privire la domiciliul asistentului maternal cât și pentru a monitoriza interacțiunile acestora cu copilul sau tânărul). Cu toate acestea, mai ales în cazul tinerilor care au menținut legături stabile și funcționale cu familia biologică și unde condițiile care au dus la instituirea plasamentului s-au ameliorat, se încurajează reintegrarea în familie sau reîntoarcerea în familie la părăsirea sistemului de protecție. În acest sens se încurajează o creștere a frecvenței întâlnirilor cu familia și a tipului de interacțiune (inclusiv petrecerea sfârșitului de săptămână sau vacanțelor școlare la domiciliul familiei naturale).

Analizând datele obținute în cadrul interviurilor cu respondenții din asistență maternală cu privire la identitatea în context familial (dacă se identifică cu familia de plasament sau cu cea biologică și care este mediul familial la care se raportează ca fiind familia lor), observăm că o parte dintre respondenți se identifică că familia asistentului maternal iar o parte cu cea biologică. Trăsăturile comune raportate cu familia de plasament sunt mai degrabă referitoare la profilul psihologic sau comportamental – “modul de a gândi”, “vorbitul mult”, “mai matură ca și ei”, “mă asemăn la faptul că sunt harnic”, ”unele vorbe pe care le iau de la ei și unele comportamente legate de curățenie sau de alte lucruri”, ”cum ne comportăm, avem atâtea în comun”.

În ceea ce privește aspectele comune cu familia naturală, acestea includ atât trăsături fizice cât și cognitive sau comportamentale: “fizic si psihic, moral”, “prin psihic, cam tot și cum gândesc ei”, “știu că mama e înaltă ca și mine, dar la față pot să spun cu fratele”, “cu tatăl meu”, “la fizic și la nervi semăn cu ei [părinții naturali]”.

O altă categorie de respondenți au menționat că au trăsături comune cu ambele familii și sentimente de apartenență atât față de membrii familiei biologice cât și de plasament.

Mai puțin de jumătate dintre respondenți au oferit răspunsuri clare la această secțiune. Datele calitative sugerează că o parte semnificativă dintre tinerii din asistență maternală încă experimentează confuzie cu privire la acest aspect identitar.

Majoritatea tinerilor din asistență maternală participanți la studiu (96%) au raportat că se simt acasă la familia unde locuiesc. Datele de la interviuri sugerează sentimente de apartenență puternice față de familia de plasament, în legătură cu care e asociat și constructul de “familie” (inclusiv în cazul majorității respondenților care au menționat că se identifică mai puternic cu familia biologică decât cu cea de plasament).

Se remarcă însă că o parte a respondenților care se identifică în mod categoric cu familia asistentului maternal manifestă o atitudine puternic negativă față de familia biologică:

“În nici un caz nu mă asemăn cu familia mea naturală, nici nu am de gând să cred că mă asemăn, pentru că mă simt jignită. Ne diferențiază totul, modul de gândire, modul în care vreau să-mi fac viața, seriozitatea…”,

“Ne diferențiază clar mentalitatea legată de oameni – ea fiind închisă acolo în zona aia, unde are toată lumea mentalitatea aia îngustă, neieșind în altă parte să discute cu alți oameni, să îi și asculte”.

Atașament și apartenență. Deoarece ne-a interesat în principal determinarea legăturilor de atașament în cadrul familiei de plasament și cultivarea sentimentului de apartenență la un mediu familial, în cadrul acestei secțiuni am inclus doar tinerii din asistență maternală (tinerii din sistem rezidențial incluși în studiu nu beneficiază de servicii de tip familial). Am urmărit în ce măsură serviciile de tip familial (asistența maternală) reușesc să suplinească mediul familial natural și să creeze premisele necesare pentru dezvoltarea unor legături sănătoase și stabile de atașament și apartenență.

Pentru a evalua cine este figura principală de atașament (baza sigură) am utilizat câteva întrebări de bază (adaptate după Bowlby, 2008) în cadrul chestionarului, printre care: “Cine este persoana în care ai cea mai mare încredere?”, “Dacă ai avea o problemă cine e prima persoană pe care ai anunța-o?”, “Cine este persoana de care te simți mai apropiat/ă?”.

Cu privire la persoana din partea căreia beneficiază de sprijin și în care au încredere, se pare că pentru tinerii din asistență maternală, cea mai apropiată legătură este stabilită în majoritatea cazurilor cu persoana în îngrijirea căreia se află (asistentul maternal), 75% dintre respondenți raportând acest lucru.

Am analizat din punct de vedere statistic dacă vârsta intrării în sistem se asociază cu legătura de atașament stabilită în relație cu asistentul maternal. În acest scop am aplicat testul Anova, testând ipoteza alternativă: există legătură între vârsta intrării în sistem și raportarea asistentului maternal ca fiind figura de atașament, la un prag de încredere de 95%.

Deși ne-am așteptat să înregistrăm o relație semnificativă între cele două variabile, prelucrările statistice nu au susținut acest lucru (F=1,510; Sig.=0,225>0.05).

Probabil există alte variabile care produc un efect mai puternic asupra legăturilor de atașament ale tânărului cu asistentul maternal, cum ar fi stilul de atașament sau parenting al asistentului maternal sau prerechizitele cu care copilul a intrat în sistem de protecție.

Pentru o parte dintre respondenți se remarcă relații semnificative și cu asistentul social (17%), prietenii (14%), dirigintele (12%) sau frații biologici (7%).

La fel ca și în cazul altor studii, se remarcă legătura cu frații biologici. Sistemul de protecție urmărește menținerea fraților împreună, deoarece separarea și imposibilitatea de a menține legătura pe termen lung sunt asociate cu probleme de internalizare (Hazen, 2014). În unele situații aceștia sunt separați din diverse motive (e.g. dificultatea de a stabili plasamentul la același asistent maternal din cauza numărului mare de frați, intrarea în sistem la intervale mari de timp unul după celălalt etc.) dar se urmărește plasamentul în proximitate (geografică).

Un alt studiu privind legăturile biologice și sociale ale tinerilor din asistență maternală arată că legăturile biologice menționate de respondenții, au fost în ordinea importanței cu frații, alte rude (mătuși, unchi, verișori), bunicii, mama și tatăl (Fernandes, 2008).

Legătura cu frații este importantă pentru copiii aflați în sistem de protecție în definirea propriei identități și în consolidarea sentimentului de apartenență. Relațiile cu persoanele de referință sunt dinamice, dependente de mai multe variabile și de contextul de viață în care individul se află la un moment dat. De exemplu, copiii aflați în asistență maternală pot dezvolta relații de atașament cu frații din familiile de plasament, dar odată reintegrați în familia biologică, legăturile cu frații biologici să devină prioritare (Angel, 2014; Mauthner, 2002; McIntosh & Punch, 2009). De asemenea, în anumite situații, relația cu frații biologici poate fi o sursă de confuzie identitară, mai ales în situațiile în care ei se află în continuare alături de familia biologică iar individul în cauză – în sistem de protecție fiind singurul copil la a cărui îngrijire părinții au renunțat la un moment dat.

O parte dintre tinerii din asistență maternală au raportat relații de atașament față de prieteni (inclusiv relații romantice). Atașamentul față de covârstnici și sentimentul de apartenență față de grupul de prieteni, precum și suportul oferit în cadrul relațiilor romantice sunt corelate pozitiv cu dezvoltarea identității la adolescenți (Rageliene, 2016).

Atât chestionarul cât și interviul cu tinerii au inclus întrebări destinate evaluării suportului social perceput din partea persoanelor de referință (e.g. Ce a făcut această persoană pentru tine?) Atitudinile și comportamentele persoanelor de referință care au facilitat legătura cu tinerii aflați în asistență maternală au putut fi grupate în câteva categorii, pe baza răspunsurilor la chestionar:

Asistentul maternal e desemnat ca fiind persoana față de care sunt stabilite cele mai puternice legături de atașament – participanții raportând în general o convergență a factorilor menționați anterior:

“M-a ajutat atunci când aveam cea mai mare nevoie de cineva, m-a ajutat în unele decizii, în ea am încredere”.

„M-a ajutat să învăț cum să-mi iau responsabilitățile pe care viața mi le dă. Este o persoană foarte importantă pentru mine, în ea am tot sprijinul de care am nevoie”.

“M-a ajutat întotdeauna să văd viața foarte frumoasă și să o prețuiesc, m-a mai învățat că în viață nu se rezolva nimic mințind sau să ma răzbun pe cineva. Mi-a spus să gândesc mereu pozitiv. Și mai sunt lucrurile pe care le-a făcut pentru mine”.

“M-a ascultat când am avut probleme, îmi deschid sufletul în fața dânsei, mă ajută să trec peste perioadele grele, îmi dă sfaturi”.

“Mi-a cumpărat multe lucruri, mi-a dăruit jucării și cărți, m-a învățat cum să mă comport și să mă descurc singură, să fac anumite lucruri. M-a ajutat când am avut anumite probleme”.

“M-a ajutat să înțeleg că a fi din centru nu e o barieră pentru a fi iubit de cineva din afară, însă totodată mi-a oferit sprijin emoțional și financiar necondiționat”.

“Mi-a fost alături la bine și la greu, mi-a dat sfaturi când aveam nevoie, nu îmi este doar mamă, îmi este și cea mai bună prietenă”.

“Mi-a făcut mereu pe plac, în tot acest timp m-a făcut fericită, a avut grijă de mine și m-a crescut cu multă iubire”.

“M-a ajutat foarte mult prin spitale, prin greutăți, e și greu să descriu, poți să zici că e cea mai bună mamă”.

“M-a adoptat de pe stradă, m-a ajutat foarte mult, mi-a găsit rezolvare la orice problemă, nu se ascunde, adică discută orice cu mine”.

„Întotdeauna m-a ajutat la învățat, la lucruri pe care nu am putut să le fac, mi-a explicat”.

“A făcut multe pentru mine, m-a pus pe calea cea bună și are grijă de mine. Învăț multe de la ea”.

“M-a crescut și m-a educat, m-a dat la școală, mi-a oferit dragoste și tot ce era posibil pe lumea asta”.

Aceste date arată că toate tipurile de suport din partea asistentului maternal sunt valorizate de către tineri: disponibilitatea globală de oferire a sprijinului, ajutorul/asistența în diverse domenii de viață și activitate, acceptarea necondiționată, înțelegerea etc.

Fiecare dimensiune raportată de tineri cu privire la relația suportivă cu persoana de atașament (care în majoritatea situațiilor pare să fie asistentul maternal), poate fi asociată cu un beneficiu developmental (Fig. 8). Aceste relații par să joace rolul unei baze sigure (conform teoriei atașamentului) – adică persoana de atașament reprezintă o bază de încredere care încurajează explorarea dar la care tinerii se pot întoarce în perioade de dificultate și/sau când au nevoie de sprijin sau confort emoțional.

Figura 8. Modelul bazei sigure adaptat după https://www.uea.ac.uk/providing asecurebase. Relația cu persoana de referință este percepută ca o sursă de afecțiune, siguranță, continuitate și identitate.

Datele din cadrul interviurilor sugerează că relația cu diferite persoane care oferă suport este dependentă de context. Astfel asistentul maternal este de obicei asociat cu situațiile în care apare nevoia de afecțiune, în situațiile dificile de viață sau în situațiile de învățare a unor abilități de viață. În alte situații, cum ar fi de exemplu petrecerea timpului liber, grupul de aceeași vârstă pare să joace rolul central (Fig. 9). Iubitul/a pare să joace un rol important în rețeaua socială a tinerilor din asistență maternală (Fig. 10).

Figura 9. Identitate și apartenență. Studiu de caz, T, 17 ani, aflat cu măsură de plasament în familia unui asistent maternal

Figura 10. Identitate și apartenență. Studiu de caz, R, 20 ani, aflată cu măsură de plasament în familia unui asistent maternal

Date similare au fost obținute și de alte studii (Camara et al., 2014; Cohen & Willis, 1985) care arată că adolescenții și tinerii valorizează toate tipurile de suport social (în principal suportul social emoțional), dar mai ales că tind să ofere același tip de suport ca și cel de care au nevoie. Astfel, se remarcă o convergență între tipul de suport perceput și cel oferit. Aceste studii mai arată că barierele în obținerea unui suport funcțional le reprezintă tendința celorlalți de a hiper-reacționa în fața situației dificile (e.g. părinții) sau de a o minimaliza (e.g. prietenii), acesta fiind unul dintre motivele pentru care adolescenții deseori nu solicită ajutor când au nevoie de acesta.

Puncte tari și vulnerabile ale sistemului familial. Rugați să identifice care sunt atât aspectele plăcute cât și neplăcute în relațiile cu mediul familial actual, tinerii din asistență maternală par să aprecieze suportul familial emoțional și instrumental – afecțiunea, educația, activitățile plăcute desfășurate împreună, legăturile de familie și sentimentul de apartenență etc. dar experimentează insatisfacție vis-a-vis de situațiile conflictuale, lipsa de comunicare sau lipsa de încredere (Fig. 11).

Figura 11. Aspectele plăcute și neplăcute în relațiile cu mediul familial actual, menționate de tinerii din asistență maternală

Am urmărit dacă sentimentul de apartenență (“Te simți acasă aici unde locuiești?”) și legătura de atașament cu asistentul maternal (menționarea acestuia ca figură principală de atașament) sunt interconectate. Rezultatele nu susțin acest lucru.

Se observă însă că pentru tinerii din asistență maternală apare o asociere pozitivă între relațiile cu alte persoane din comunitate și sentimentul de apartenență față de mediul în care trăiesc. Astfel, 52 de tineri din asistență maternală (96,3%), care au menționat relații formate în comunitate, au raportat și prezența sentimentului de apartenență. Se pare că în consolidarea sentimentului de apartenență față de mediul social în care trăiesc, relațiile cu comunitatea joacă un rol mai proeminent decât legătura de atașament cu asistentul maternal.

Am urmărit și dacă relația de atașament cu asistentul maternal sau relațiile semnificative în comunitate influențează decizia tinerilor de a continua să locuiască în aceeași localitate după părăsirea sistemului de protecție. Peste jumătate dintre tinerii din asistență maternală care au menționat asistentul maternal ca fiind figura principală de atașament, respectiv au menționat relații semnificative în comunitate au declarat că vor rămâne în aceeași localitate de domiciliu și după părăsirea sistemului de protecție. Dar este posibil ca alegerea localității de domiciliu după părăsirea sistemului de protecție să fie asociată și cu alți factori cum ar fi accesibilitatea locurilor de muncă sau închirierii unei locuințe.

Pentru tinerii din foster care, relațiile suportive cu familia (de plasament și/sau biologică), cu prietenii sau comunitatea reprezintă un factor facilitator pentru dezvoltarea identitară deoarece previne stagnarea în procesul de explorare identitară (Rageliene, 2016).

Relațiile cu asistentul maternal și familia biologică joacă un rol identitar proeminent pentru tinerii din asistență maternală. Atunci când încearcă asocieri identitare între ei și familia asistentului maternal de exemplu, tinerii realizează comparații între ei și membrii acestei familii, modelându-și comportamentul și convingerile în acord cu normele acestora. Sistemul de foster care poate oferi nu doar suport emoțional ci și un status social necesar dezvoltării identitare a tinerilor aflați în plasament (Rageliene, 2016).

Deși familia de plasament (asistență maternală) pare să se adreseze corect nevoilor de apartenență, afecțiune și confort emoțional ale tinerilor aflați în îngrijire, rolul rudelor biologice rămâne și el relevant în acest context. Acest fapt poate fi uneori contraproductiv, tânărului găsind cu dificultate echilibrul în a-și defini identitatea și apartenența pe acest continuum familie plasament – familie naturală, menținerea unor relații armonioase cu membrii din ambele familii poate fi un factor protectiv pe termen lung. O parte semnificativă a tinerilor din asistență maternală reiau legătura cu rudele biologice sau se întorc în familia naturală după părăsirea sistemului de protecție, astfel că menținerea unor legături stabile pe parcursul măsurii de protecție pot favoriza o tranziție mai facilă spre viața independentă.

Acest fapt este surprins și de alte cercetări care arată că gestionarea eficientă a relațiilor atât cu adulții din foster care cât și cu familia biologică reprezintă un factor protectiv pentru dezvoltarea identitară a tinerilor din plasament (susținută de augmentarea surselor de suport social), în timp ce conflictele de loialitate familială sau apartenență pot fi o sursă de confuzie identitară cu consecințe subiective și sociale negative asupra tranziției spre viața independentă. Ellingsen et al. (2011) au identificat trei factori care impactează aceste relații: factorul A – încredere și bună integrare în familia foster, relații pozitive și cu familia biologică, factorul B – sentimente puternice de apartenență la familia biologică și legături reduse față de familia foster și factorul C – legături reduse cu familia biologică și sentimentul de apartenență față de familia foster. Respondenții care au înregistrat scoruri ridicate la factorul A, au internalizat scheme eficiente cu privire la “valoarea ca persoană”. Ei se simt iubiți atât de familia biologică cât și de cea de plasament, acceptând că familia biologică nu s-a putut ocupa de îngrijirea lor. De obicei manifestă încredere și expectanțe pozitive cu privire la vârsta majoratului și momentul părăsirii sistemului de protecție și convingerea că familia foster va continua să le ofere sprijin oricând vor avea nevoie și în viitor. Acești indivizi de obicei evaluează ambele familii ca fiind “familia” de apartenență.

În cazul adolescenților/tinerilor cu scoruri ridicate la factorul B se remarcă tendința spre a rumina frecvent pe teme legate de familia naturală, își doresc să se întoarcă în familie sau să petreacă mult timp cu aceasta și sunt sensibili la atitudinile negative ale altor persoane cu privire la familia naturală. Față de aceasta din urmă sunt dezvoltate sentimentele de apartenență, familia foster fiind percepută doar ca “un loc unde să stai”. Nu percep un suport social ridicat din partea familiei de plasament și nici un își formulează expectanțe solide cu privire la sprijinul acestora în viitor.

Cei care sunt asociați cu factorul C au sentimente puternice de apartenență față de familia foster și consideră că singura legătură cu familia biologică este numele. Experimentează distres la vizitele cu familia naturală, dar se simt securizați în familia de asistență maternală, având convingerea că nu vor experimenta abandon în relația cu aceasta, ci vor primi sprijin pe termen lung din partea lor. De obicei nu au amintiri consolidate despre familia biologică și manifestă un interes limitat asupra istoriei lor de viață anterioară intrării în foster care.

Pe baza datelor cantitative și calitative obținute, respondenții din cadrul studiului nostru ar putea fi încadrați preponderent la factorul A și C.

Pe baza datelor obținute în cadrul acestei secțiuni, putem formula câteva recomandări privind eficientizarea serviciilor de asistență maternală în vederea creării unor premise favorabile tranziției spre viața independentă:

asigurarea stabilității. Faptul că asistentul maternal constituie figura principală de atașament subliniază importanța stabilității pe perioada în care copilul/tânărul o petrece în sistem de protecție (evitarea pe cât posibil a situațiilor în care copilul să fie mutat).

colaborarea între familiile biologice și cele de plasament. Pentru facilitarea unor legături stabile/structurate de atașament și evitarea perturbării proceselor identitare developmentale este important ca, în cazurile în care este posibil, să existe o colaborare eficientă între asistenții maternali și familiile biologice. Atitudinile pozitive și complementare ale celor două familii una față de cealaltă dar mai ales față de copil, pot contribui în mod pozitiv la crearea sentimentului de siguranță și apartenență atât pentru copii cât și pentru tineri. Plecând de la aceste premise, trainingul asistenților maternali, pregătirea familiilor biologice pentru vizitele cu copiii/tinerii și medierea relațiilor dintre aceștia trebuie să se regăsească cu prioritate în agenda de lucru și discursul specialiștilor din domeniul protecției copilului.

În situațiile în care tinerii doresc întreruperea (temporară sau definitivă) a relațiilor cu familia naturală, este important opinia lor să fie ascultată și să se țină cont de ea în deciziile care îi privesc, deoarece astfel sunt facilitatea sentimentul de control asupra propriei vieți – factor cu un puternic impact identitar. Camara et al. (2014) arată că “să fii ascultat” sau ”să ai un cuvânt de spus” înainte de vârsta adultă este în multe situații la fel de important ca și a fi decident într-o situație sau a primi îndrumări precise din partea altor persoane.

susținere în vederea tranziției spre viața independentă și dacă este posibil, menținerea relațiilor și după părăsirea sistemului de protecție pentru a oferi un suport familial cât mai similar cu cel pe care îl primesc tinerii din populația generală. Datele aduse de un studiu recent realizat în România pe tineri din populația generală, arată că aproape 95% dintre tinerii cu vârsta cuprinsă între 15-19 ani locuiesc alături de părinți, procentul scăzând în special după vârsta de 25 de ani. Între 25 și 29 de ani, aproximativ 40 de procente mai locuiesc alături de părinți. Majoritatea tinerilor consideră că părinții au avut cel mai mare impact asupra deciziilor majore de viață pe care le-au luat, mama fiind actorul principal în acest sens pentru peste jumătate dintre tinerii cu vârsta 15-19 ani (Sandu et al., 2014). Tinerii din asistență maternală, față de tinerii din populația generală, nu au posibilitatea de a locui alături de adulții în îngrijirea căruia se află, după atingerea majoratului (decât dacă își continuă studiile sau în situațiile favorabile în care asistentul maternal acceptă ca tinerii aflați în plasament să rămână în familie pentru o perioadă de timp după încetarea măsurii de protecție). Datele studiului nostru sugerează că asistentul maternal pare să aibă cel mai mare impact asupra vieții lor, din acest considerent plecarea lor din sistem de protecție trebuie planificată și asistată cu deosebită atenție și încurajată menținerea relațiilor cu asistentul maternal chiar și după încetarea măsurii de protecție.

Tranziția spre viața independentă – percepția tinerilor din asistență maternală asupra acestui proces

Identificarea nevoilor unui tânăr pentru a tranzita spre vârsta adultă era o sarcină relativ clară până în urmă cu aproximativ 20 de ani. Tendința ultimilor ani, așa cum am văzut în capitolele anterioare a devenit mai lungă, mai complexă și mai dificil de definit. Evaluarea nevoilor tinerilor pentru a naviga prin acest proces constituie acum o provocare pentru politicile publice. Mulți cercetători consideră că, această tranziție a devenit atât de complexă încât ar trebui să o vedem ca pe un nou stadiu developmental (Turpel-Lafond, 2014). În acest context, tranziția spre viața independentă a devenit și un proces costisitor, tinerii asociind începerea vieții independente cu insecuritate financiară, motiv pentru care mulți dintre ei decid să rămână alături de părinți pe o perioadă de mai mulți ani (Cote & Bynner, 2008).

Tranziția spre viața independentă presupune gestionarea unor schimbări situaționale majore. Tranziția poate fi din acest punct de vedere conceptualizată ca un proces la nivel intern și extern prin care individul gestionează noile schimbări apărute și care îl ajută să se reorienteze. O pregătire adecvată și acordarea atenției necesare proceselor interne (e.g. emoționale) prin care trece tânărul crește șansa unei bune adaptări la schimbare și scăderea rate de exacerbare a stresului, izolării sau neajutorării (Bridges, 2003).

Mii de tineri părăsesc anual sistemul de protecție, fiind puțin pregătiți pentru a se întreține singuri și pentru a se realiza mai ales în termeni de educație și loc de muncă – aceste domenii fiind identificate atât de tineri cât și de familiile foster ca fiind cele mai critice nevoi pentru care necesită pregătire înainte de începerea vieții independente (Daining & DePanfilis, 2007).

Multiple cercetări arată că tinerii din foster care sunt deseori insuficient pregătiți pentru viața independentă, experimentând rate ridicate de șomaj, abandon școlar, lipsa unei locuințe sau parentalitate timpurie (Van Ryzin et al., 2011). Printre factorii perturbatori care contribuie la aceste rezultate negative se numără: stresul asociat cu tranziția, separarea de familia de plasament și ieșirea din sistem care concordă uneori cu pierderea legăturilor cu comunitatea, prietenii sau chiar și cu familia biologică, precum și slaba pregătire pentru cerințele vieții independente (Van Ryzin et al., 2011).

Există relativ puține studii care să explice factorii favorizanți care pot facilita tranziția spre viața independentă, deoarece multiple studii se concentrează pe momentul părăsirii sistemului de protecție și începerii vieții independente și pe consecințele negative care apar în cadrul acestui proces. În analiza răspunsurilor ne-am ghidat după cele 5 categorii propuse de Turpel-Lafond (2014), care pe baza mai multor studii privind tinerii din sistem de protecție a identificat câteva domenii majore care trebuie avute în vedere în asistarea tinerilor din asistență maternală pentru o tranziție de succes:

Identitatea. Una dintre cele mai importante sarcini developmentale din tinerețe este dezvoltarea identitară. Atunci când tinerii au o percepție a sinelui bine conturată, știu cine sunt și ce își doresc este mai ușor pentru ei să își stabilească scopuri de viață în acord cu tipul de adult care își doresc să fie. Tinerii din sistem de protecție se pot simți respinși sau subevaluați din cauza mesajelor sociale discriminatoare la care au fost expuși până la această vârstă. Dacă aceste mesaje vin din partea grupului de prieteni sau persoanelor de referință, crește șansa ca ele să fie internalizate în schema identitară a tânărului. Din acest motiv e important ca adulții în îngrijirea cărora se află să favorizeze nu doar un sentiment de apartenență familială ci și culturală. E important ca tinerii să fie asistați în a-și accepta istoria de viață sau etnia precum și orice alt aspect de viață relevant care îi poate ajuta să înțeleagă mai bine cine sunt și cine își doresc să devină.

De asemenea, acești tineri au nevoie de sprijin pentru a-și prelucra traumele emoționale (în special în cazurile în care au fost expuși la abuz sau neglijare severe înainte intrării în sistem de protecție) sau pentru a evita comportamentele de risc sau delicvența – situații care scad șansele unei bune adaptări socio-profesionale după părăsirea sistemului de protecție.

Încurajarea activismului, creșterea sentimentului că părerea lor contează și că au un grad ridicat de control asupra propriilor vieți și deciziilor care îi privesc, augmentează șansele unei tranziții de succes.

Relațiile. Relațiile care răspund nevoilor de iubire și sprijin sunt piatra de temelie pentru dezvoltarea indivizilor. Tinerii din sistem de protecție, la fel ca orice tineri, au nevoie de persoane de încredere la care să se poată întoarce atunci când întâmpină dificultăți majore dar și pentru a împărtăși alte experiențe semnificative. Prietenii joacă și ei un rol important în acest sens. Cercetările arată că tinerii din sistem de protecție se adaptează mai bine provocărilor atunci când primesc suport social consistent din partea familiei, școlii și comunității. Programele de mentorat pot fi un factor prin care tinerii să stabilească relații semnificative cu adulți care îi pot sprijini pe drumul spre independență.

Educația și locul de muncă. Finalizarea studiilor crește șansa de a găsi un loc de muncă și a avea un venit necesar pentru viața independentă. În prezent, multiple locuri de muncă ce asigură un venit necesar unui trai decent, solicită studii superioare sau specializări în anumite domenii. Tinerii din sistem de protecție au deseori dificultăți educaționale asociate atât cu istoricul provocator de viață pe care îl au cât și cu discriminarea sau lipsa unui sprijin susținut din partea adulților în îngrijirea cărora se află. Din acest motiv, susținerea cât mai consistentă a tinerilor pentru finalizarea studiilor înainte de părăsirea sistemului de protecție constituie în cele mai multe cazuri o precondiție pentru reușita lor profesională.

Locuința. Orice tânăr care părăsește sistemul de protecție va avea nevoie de o locuință. Lipsa unor relații stabile sau de încredere cu alte persoane de vârstă apropiată face dificil pentru tinerii din sistem de protecție să locuiască alături de alte persoane cu care să împartă cheltuielile de întreținere. De asemenea, experimentarea mai multor plasamente sau relațiile conflictuale cu familia de plasament creează un teren de vulnerabilitate pentru capacitatea tânărului de a păstra un domiciliu pentru mai mult timp. Chiar dacă la părăsirea sistemului de protecție tinerii sunt asistați în a-și găsi o locuință, e important ca ei să fie educați de timpuriu în vedere dezvoltării abilităților necesare pentru întreținerea unei locuințe.

Abilitățile de viață independentă. Tinerii au nevoie de aceste abilități pentru a funcționa independent. Chiar dacă și tinerii din populația generală sunt expuși implicit la comportamente care îi pot capacita în vederea dezvoltării acestor abilități, ei nu resimt presiunea de a implementa în practică aceste abilități atât de timpuriu ca și tinerii din asistență maternală. Din acest motiv, asistenții maternali trebuie să acorde o atenție ridicată acestor abilități și să îi implice pe tinerii din plasament în diverse activități domestice cum ar fi gătitul, plata facturilor sau gestionarea timpului liber.

Pregătirea pentru viața independentă

Programele de pregătire în vederea tranziției spre viața independentă inițiate mai ales din 2000 până în prezent militează pentru asistarea tinerilor în a-și dezvolta abilitățile necesare pentru a face față schimbărilor și tranziției spre viața adultă. Obiectivele acestor programe includ de obicei dobândirea abilităților practice de viață independentă, sprijinul acordat familiilor foster pentru a-i menține pe tineri în plasament până la încetarea măsurii de protecție și pentru a-i echipa cu abilitățile necesare începerii vieții independente, încurajarea tinerilor să discute despre experiența or în sistemul de protecție și despre soluțiile pe care ei le propun pentru optimizarea sistemului/programelor de protecție, crearea unui cadrul conceptual comun pentru părinții foster, tineri și specialiștii cu care ei colaborează (Van Ryzin et al., 2011).

Pregătirea pentru viața independentă nu este o activitate izolată ci un proces complex care trebuie conectat cu alte procese de planificare specifice tinerilor din asistență maternală. La această pregătire ar fi recomandat să participe cât mai mulți actori relevanți, cum ar fi managerul de caz, alți specialiști din sistemul de protecție cu care tânărul a colaborat recent, asistentul maternal, familia biologică a tânărului (acolo unde este posibil) și orice alt adult cu rol semnificativ în acest proces. Pregătirea ar trebui să includă 3 faze majore: promovarea și dezvoltarea abilităților de viață independentă începând nu mai târziu cu vârsta de 15 ani, asistență intensivă începând cu 12 luni înaintea părăsirii sistemului de protecție; monitorizare și sprijin după părăsirea sistemului de protecție. Mendes et al. (2011) susțin că cele mai bune practici pentru planificarea vieții independente ar trebui să includă abilități practice de autoîngrijire, de găsire și menținere a unei locuințe, de alegere a educației și profesiei, de accesare a serviciilor de sănătate și de relaționare socială și familială. Astfel, pregătirea pentru viața independentă este un proces dinamic, bazat pe nivelul de maturitate și pe dezvoltarea abilităților individului. Din acest motiv, trebuie să fie flexibil, adaptat la nevoile fiecărui tânăr, monitorizat și adaptat permanent la schimbările care apar (State of Victoria, 2012).

În vederea unei pregătiri eficiente a tinerilor din sistem de protecție din România, Fratu et al. (2006) propun următoarele:

colaborare susținută a echipei multidisciplinare de specialiști de la nivelul DGASPC-urilor;

colaborare interinstituțională între actorii și grupurile de interes care pot facilita inserția socio-profesională a tinerilor, atât sectorul de stat (e.g. autoritățile locale, agențiile de forță de muncă) cât și sectorul privat sau cel non-guvernamental.

training și acordarea importanței cuvenite adulților în îngrijirea cărora se află acești tineri (e.g. asistenților maternali)

începerea cât mai devreme a dezvoltării abilităților de viață independentă pentru tinerii din sistem de protecție: la nivel individual (igienă personală, pregătire a hranei; alegere și întreținere adecvata a ținutei; alegerea unei ocupații în funcție de abilitățile personale); cu privire la cunoștințe și calificări (organizarea timpului; folosirea dotărilor electrocasnice; asumarea și îndeplinirea rolului de consumator de servicii; utilizarea banilor și priorități în efectuarea cheltuielilor; întreținerea locuinței); la nivel social (alegerea prietenilor; abilități de comunicare verbale și nonverbale; implicare în activități extraprofesionale; organizarea timpului liber; pregătirea pentru viața de familie; căutarea și obținerea unui loc de muncă; asumarea și îndeplinirea sarcinilor de servici; afirmarea, solicitarea acordării și susținerea drepturilor personale) etc.

implicarea activă a tinerilor în toate deciziile care îi privesc și în planificarea și implementarea acestui proces, ascultarea și analizarea intențiilor acestora, potențialelor soluții pe care ei le propun. Spre exemplu, pentru obținerea unui spațiu de locuit (pot indica familia naturală, alte rude sau familii cunoscute cu care au menținut legătura pe perioada măsurii de protecție), dorințele lor profesionale (unde ar dori să lucreze, ce ar dori să facă), temerile lor în fața provocărilor/responsabilităților vieții independente etc.

Percepția tinerilor asupra tranziției spre viața independentă și serviciilor de pregătire pentru inserția socio-profesională

În ultimii ani au început să fie realizate studii care au implicat în mod direct tinerii din sistem de protecție în identificarea celor mai bune soluții și programe pentru o tranziție eficientă a lor de la sistem de protecție la viața independentă. Mai multe studii le-au cerut tinerilor să opineze asupra serviciilor care le-ar fi utile pentru o tranziție de succes. Spre exemplu tinerii din foster care au raportat faptul că ar avea nevoie în principal de sprijin pentru a-și dezvolta abilități de management financiar și pentru obținerea/îngrijirea unei locuințe. Alți tineri au menționat nevoia de training cu privire la abilitățile practice de viață independentă, de sprijin pentru educație și carieră (Daining & DePanfilis, 2007).

Fernandes (2008) într-un studiu privind percepția tinerilor din foster care asupra serviciilor care le sunt oferite arată că mai mult de două treimi dintre ei se simt norocoși că au fost plasați în foster care, menționând sentimente de satisfacție cu privire la experiențele din această perioadă. Deși au raportat existența accesului la servicii privind pregătirea pentru domeniile majore de viață (pe perioada petrecută în sistem), după părăsirea sistemului de protecție accesarea acestui tip de servicii a scăzut drastic – motivul fiind atât interesul scăzut pentru acestea cât și percepția tinerilor că sunt inaccesibile.

Pinkerton și Rooney (2014), într-un studiu similar privind tranziția tinerilor din sistem de protecție spre viața independentă, au investigat percepția tinerilor asupra sistemului de protecție. Acești autori au identificat evoluția/schimbările subiective prin care tineri din sistem de protecție trec în perioada premergătoare tranziției spre viața independentă, subiectivitatea fiind conceptualizată ca interpretarea tinerilor asupra propriilor experiențe și asupra sensului și semnificației pe care ei le atribuie acestor experiențe în contextul relațiilor pe care le stabilesc dar și în context social mai larg. Cei doi autori au identificat trei domenii majore de referință pentru tineri: sentimentul de pierdere și nesiguranță la intrarea în sistem, asociat cu pierderea legăturilor de familie și a gradului de siguranță experimentat anterior; nevoia de stabilitate și nevoia de “actualizare” a sinelui. Faptul că plecarea din familie s-a făcut deseori la vârste timpurii sau în condiții de urgență, a creat o vulnerabilitate emoțională pentru copiii în cauză, vulnerabilitate care nu în toate cazurile a fost rezolvată pe parcursul măsurii de protecție. Schimbarea frecventă a plasamentului din cauza lipsei de disponibilitate sau abilităților parentale scăzute ale îngrijitorilor accentuează și mai mult sentimentul de instabilitate și nesiguranță al tinerilor. Nevoia de actualizare a sinelui, a apărut atât în perioada de părăsire a sistemului de protecție și de începere a vieții independente, cât mai ales în perioada premergătoare acestor etape. Această actualizare se referă la înțelegerea de către tineri a faptului că își pot folosi strategiile de coping pentru a depăși circumstanțele dificile, pentru a progresa și mai ales pentru a accepta sprijinul unor persoane de bază din exterior (e.g. asistentul maternal, asistentul social). Acești autori subliniază importanța studierii percepțiilor și evaluărilor subiective ale tinerilor care urmează să părăsească sistemul de protecție ca și factor critic în înțelegerea tranziției lor spre viața independentă.

Un alt studiu recent (Courtney et al., 2017) aduce date relevante despre tinerii care rămân în sistem de protecție după atingerea vârstei majoratului (18 ani). Autorii argumentează că deși mulți reprezentanți ai organizațiilor de protecția copilului susțin că tinerii displac sistemul de protecție și nu ar accepta să rămână în sistem după atingerea majoratului, datele relevă faptul că oferirea unor servicii prietenoase pentru tineri și configurate în acord cu nevoile lor, cresc propensiunea tinerilor pentru a rămâne în sistem și după această vârstă. Deși pe termen scurt pare un cost suplimentar pentru stat, în realitate, pe termen lung costurile sunt mai reduse deoarece crește gradul de adaptabilitate și succesul inserției socio-profesionale în cazul acestor tineri. O părăsire mai târzie a sistemului este asociată cu o tranziție mai durabilă spre viața independentă – perioadă în care tânărul are timpul necesar pentru a-și dezvolta abilitățile și a atinge gradul de maturitate necesar pentru o bună gestionare a vieții independente. Studiul arată că nu există o rețetă a tinerilor care părăsesc mai târziu sistemul de protecție. Deși propensiunea pentru a rămâne mai mult în sistem se regăsește mai frecvent în rândul tinerilor din categoriile mai avantajate (e.g. cei care urmează studii universitare), aceeași variabilă poate fi atât un factor facilitator cât și o barieră. De exemplu tinerii care provin din grupuri dezavantajate tind în anumite situații să părăsească mai timpuriu sistemul (e.g. cei care au antecedente penale, un istoric de instabilitate a plasamentului sau au crescut în unități rezidențiale cu un număr mai ridicat de copii și tineri) iar în altele să plece mai târziu (e.g. cei cu dizabilități).

Un alt studiu cu tineri din foster care (McMillen et al., 1997) arată că un mediu familial suportiv și ofertant afectiv precum și specialiștii din domeniul pregătirii pentru viața independentă au fost percepuți de către tineri ca având o utilitate ridicată în pregătirea pentru părăsirea sistemului de protecție. Participarea la activități de viață independentă precum și trainingul în vederea dezvoltării abilităților financiare au fost valorizate în mod particular de către tineri.

Manso (2012) a investigat care sunt sursele de pregătire, nevoile de pregătire și barierele pe care tinerii din sistem de protecție le menționează. Sursa principală de pregătire pare să fie chiar familia de plasament. Pregătirea din partea acestor adulți începe timpuriu, este deseori informală și este dobândită prin observație și practică. Tinerii învață abilități practice de viață (e.g. gătit, curățenie, cumpărături) prin participarea la activitățile casnice. Tinerii de gen masculin au apreciat cel mai mult această pregătire, deoarece în sistemul de îngrijire aceasta nu era biasată de gen, cum se întâmplă uneori în populația generală din anumite state. Alte abilități dobândite de la persoana de îngrijire erau managementul timpului, finanțelor și alimentația sănătoasă. Deoarece cu adulții la care se aflau în plasament erau stabilite relații de atașament, tinerii au menționat că au primit sprijin și îndrumări de la aceștia și după părăsirea sistemului de protecție. Tinerii au menționat că adulții în îngrijirea cărora se aflau erau cei mai indicați pentru a le oferi pregătire pentru viața independentă, deoarece alături de ei au trăit și au crescut și ei cunosc cel mai bine și le acordă timpul necesar pentru a învăța anumite abilități de viață independentă.

O altă sursă de pregătire au reprezentat-o instituțiile de învățământ. Tinerii care pe perioada studiilor preuniversitare au fost cazați în cămine/internate și nu alături de persoana de plasament, au raportat primirea unei pregătiri de viață independentă din partea profesorilor și tinerilor de aceeași vârstă. Mulți tineri au menționat faptul că în aceste medii și-au făcut prieteni și au învățat cum să fie responsabili pentru viața lor și să locuiască alături de alți tineri, în afara familiei de plasament.

Cu privire la nevoile de pregătire și domeniile unde uneori au simțit că sunt insuficient pregătiți la părăsirea sistemului de protecție au fost în legătură cu managementul banilor, găsirii și întreținerii unei locuințe (închiriate) și abilităților culturale. Aproximativ o treime dintre participanți au menționat că nu se simțeau pregătiți să-și gestioneze singuri banii și să își facă un buget lunar pentru a trăi într-o locuință închiriată (care erau drepturile lor și responsabilitățile ca și chiriași, cum să împartă cheltuielile cu alte persoane etc.). De asemenea, cei care au revenit să locuiască în comunitățile etnice au menționat că nu dețineau abilitățile culturale necesare pentru a se integra facil în comunitate, nu cunoșteau obiceiurile sau tradițiile din cauza contactului limitat cu membrii comunității.

Referitor la barierele în pregătirea pentru viața adultă, tinerii au identificat lipsa supervizării și sprijinului din partea altor tineri cu mai multă experiență precum și lipsa oportunităților de a participa la deciziile privind viitorul lor. Tinerii au menționat că au avut în puține situații șansa de a comunica nevoile și părerile lor cu privire la pregătirea pentru viața independentă. De asemenea, tinerii au menționat că au fost deseori deranjați de faptul că deciziile se luau mai degrabă în favoarea instituțiilor și nu în favoarea lor (Manso, 2012).

Întrebări de cercetare

Scopul acestui studiu a fost explorarea percepției tinerilor din asistență maternală cu privire la pregătirea pentru viața independentă. Plecând de la studiul lui Manso (2012) dar și de la celelalte lucrări relevante menționate anterior, am urmărit înțelegerea mai aprofundată a nevoilor tinerilor din asistență maternală cu privire la serviciile de pregătire pentru viața independentă focalizându-ne pe a răspunde la următoarele întrebări de cercetare:

Cum percep tinerii din asistență maternală tranziția spre viața independentă și pregătirea lor în acest sens?

Cât de pregătiți se simt din punct de vedere al abilităților practice dar și emoțional pentru viață independentă?

Ce factori pot facilita procesul părăsirii sistemului de protecție și începerea vieții independente?

Ce bariere pot perturba eficiența procesului de pregătire și tranziția spre viața independentă a tinerilor din asistență maternală?

Care e percepția tinerilor asupra sistemului de protecție și serviciilor de protecție de care au beneficiat?

Ce soluții propun tinerii pentru optimizarea serviciilor de pregătire pentru viața independentă oferite tinerilor din sistem de protecție?

Rezultate și discuții

Percepția tinerilor din asistență maternală asupra tranziției spre viața independentă în general și asupra procesului de pregătire în particular va fi detaliată în continuare, în baza datelor obținute la chestionar și interviuri.

Pregătirea pentru viața independentă. Cu privire la pregătirea practică pentru viața independentă, răspunsurile tinerilor din asistență maternală sugerează o percepție pozitivă asupra propriilor abilități de viață independentă. Pregătirea privind aceste abilități pare să vină în principal din partea adultului în îngrijirea căruia se află.

Plecând de la studii (e.g. Montgomery et al, 2006; Ofsted, 2009) care au investigat abilitățile practice de viață independentă ale tinerilor din foster care, am selectat un set scurt de abilități, ușor de parcurs în cadrul chestionarului. La întrebarea de la chestionar “Te-a învățat cineva cum să faci următoarele lucruri, de care vei avea nevoie când vei fi pe cont propriu (notează în dreptul fiecăruia persoana care te-a învățat, dacă există o astfel de persoană în viața ta): cumpărături; curățenie, spălat haine, vase etc.; gătit; plata facturilor; gestionarea banilor; căutarea unui loc de muncă; îngrijirea stării de sănătate.”, peste 70% dintre respondenți au menționat deținerea abilităților specifice acestor domenii (Tabel 14).

Tabelul 14. Percepția tinerilor din asistență maternală, respectiv din sistem rezidențial asupra abilităților practice de viață independentă (frecvențe)

* Itemul cu răspunsuri multiple, a permis alegerea mai multor categorii de către fiecare respondent

Persoana care i-a asistat și îndrumat în dezvoltarea acestor abilități este în majoritatea cazurilor adultul în îngrijirea căruia se află (asistentul maternal), conform răspunsurilor oferite de tinerii din asistenți maternală (44 respondenți, 81,5%). Alte persoane care au contribuit la pregătirea pentru viața independentă sunt: asistentul social, psihologul, cadrele didactice și prietenii.

Se înregistrează răspunsuri similare și în cazul respondenților din sistem rezidențial (Fig. 12).

Figura 12. Numărul tinerilor din asistență maternală (N=54), respectiv sistem rezidențial (N=54) care consideră că dețin diverse abilități necesare vieții independente.

La întrebarea “Crezi că e important să știi aceste lucruri pentru când vei trăi pe cont propriu?” toți respondenții (100%) au înregistrat răspunsuri afirmative la chestionar. Atât tinerii din asistență maternală cât și din sistem rezidențial au considerat că abilitățile menționate anterior sunt importante pentru viața independentă.

În ceea ce privește pregătirea emoțională a tinerilor pentru provocările tranziției spre viața independentă, la întrebarea “Ce simți față de faptul că va trebui la un moment dat să părăsești sistemul de protecție?”, aproape jumătate (46,2%) dintre tinerii din asistență maternală au menționat emoții negative față de momentul ieșirii din sistem (e.g. “tristețe”, “nesiguranță”, “îngrijorare”): “nesiguranță, deoarece voi fi pe cont propriu dar și întristare deoarece sunt mulți ani în care m-am atașat de familie și locurile în care am crescut” sau o atitudine ambivalentă “nesiguranță – câteodată mă gândesc că nu mă voi descurca, dar în alte momente stau și mă gândesc că toți cei care suntem în sistem ne vom descurca și în plus ne putem ajuta unii pe alții ”.

O parte dintre respondenți au menționat o abordare neutră a situației și aproape o cincime (18,51%) dintre respondenți consideră că vor reuși să gestioneze tranziția spre viața independentă, acest proces făcându-i mai responsabili și mai maturi “sunt conștient de faptul că va trebui să îmi dezvolt o autonomie personală, să devin mai responsabil și mai organizat, să mă pregătesc mai mult pentru viață. Părăsirea sistemului poate însemna și o ocazie de a-mi lua viața în mâini și a mă realiza”.

Răspunsurile tinerilor din sistem rezidențial sunt similare la această întrebare.

Datele obținute în cadrul interviurilor susțin aceeași perspectivă asupra abilităților de viață independentă, tinerii din asistență maternală considerând că și-au însușit în mare parte abilitățile practice necesare vieții independente. De asemenea, pe plan emoțional, majoritatea respondenților au manifestat o atitudine reticentă, îngrijorare sau nesiguranță față de momentul ieșirii din sistem de protecție.

Alte studii realizate pe tineri din sistemul de protecție aduc date similare. Aproximativ o treime dintre tinerii cuprinși în studiul lui Okpych et al. (2015) au menționat că au primit pregătire, servicii și instruire eficiente în vederea tranziției spre viața independentă. Persoanele care i-au ajutat în acest scop au fost în principal adulții cu care locuiau (părinții foster) sau specialiștii cu care au intrat în contact, la fel ca și în cazul studiului nostru. O diferență ar fi menționarea de către tinerii din studiul lui Okpych et al. (2015) a membrilor familiei biologice ca având o contribuție semnificativă la pregătirea pentru viața independentă.

Training și suport. În cadrul chestionarului au fost incluși itemi referitori la domeniile la care tineri consideră că vor avea nevoie de training și suport (instrumental, financiar, informațional, emoțional etc.) după ieșirea din sistem:

a) Pregătire pentru viața independentă

b) Sprijin pentru planificarea perioadei de tranziție de la sistemul de protecție la viața independentă

c) Sprijin pentru a-ți continua studiile

d) Sprijin pentru a-ți alege cariera

e) Sprijin pentru a-ți găsi un loc de muncă

f) Cursuri privind sănătatea

g) Cursuri privind gestionarea banilor

h) Învățarea unor sarcini casnice

i) Sprijin în găsirea unei locuințe stabile

j) Sprijin din partea familiei

k) Sprijin din partea altor persoane

l) Asistență legală.

Primele cinci domenii menționate de către cei din asistență maternală au fost (în ordine descrescătoare): sprijin pentru continuarea studiilor, sprijin pentru alegerea carierei și găsirea unui loc de muncă, sprijin din partea familiei și pregătire pentru viața independentă (Tabel 15).

Rezultatele sunt relativ similare în cazul respondenților din sistem rezidențial, ei punând însă accent și pe nevoia de sprijin pentru găsirea unei locuințe și planificarea tranziției de la sistem de protecție la viața independentă.

Tabelul 15. Domeniile la care tineri din asistență maternală, respectiv din sistem rezidențial consideră că vor avea nevoie de training și suport în contextul tranziției spre viața independentă

* Itemul cu răspunsuri multiple, a permis alegerea mai multor categorii de către fiecare respondent

Datele din interviuri arată că tinerii din asistență maternală valorizează în principal suportul social în tranziția spre viața independentă. Indiferent dacă e vorba de asistentul maternal, familia naturală, iubitul/a sau alte persoane semnificative din viața tinerilor, suportul venit din partea acestora este puternic valorizat:

“poate și o relație, poate fi un punct de suport, sprijin… persoanele dragi, de calitate dar într-un fel și societatea, dacă știe să respecte ceea ce tu valorifici, ceea ce tu dorești și e de partea ta și înțelege ceea ce vrei.”

“cu prietenul meu am vorbit despre chestiile astea și el a zis că orice s-ar întâmpla, și dacă mai suntem și dacă nu mai suntem împreună, el o tot o să vrea să mă ajute și a zis că mă duce cu el la lucru, îmi strâng și eu un ban, ne luăm amândoi o chirie. Și a zis că dacă nu mai suntem împreună, mă lasă pe mine să stau acolo în chirie până îmi strâng și eu bani să-mi iau o chirie și eu.“

“păi și șefa m-a ajutat… a zis că a găsit vreo patru chirii, că vrea să mă țină. Și-a zis ‘uite, eu vreau să te țin, că-mi place de tine, ne înțelegem bine ești harnic…’ și se interesează. Cum vin clienți mulți acolo, a găsit vreo patru chirii și-a zis că dacă vreau, când o să vreau, să mă duc să văd unde-i zona, dacă-mi place. A zis că să-i zic și mă ajută.”

“părinții în primul rând părinții sunt sprijinul nostru, că ne-ajută și ne învață și profesorii îi mai pot ajuta pe tineri.”

“mai mult, mă poate ajuta și familia [de plasament], ca suport emoțional… d.p.d.v. financiar, unul dintre punctele de tensiune care apar la tot pasul… bineînțeles, poate și persoana de lângă tine [iubitul/a]”.

Un alt domeniu pe care tinerii pun accent este sprijinul pentru finalizarea educației, găsirea unui loc de muncă și a unei locuințe:

“Să se ofere niște cursuri de sprijin profesie”

“Să existe o școală de profesii, ca să fii sigur că în momentul în care iese din sistem are o meserie”

“Fiecare băiat sau fată care acum termină liceul să fie îndrumați în acest sens, să-și ia Bac-ul.”

“Să mă sprijine să-mi găsesc o chirie”.

Într-un studiu similar, Loman și Siegel (2000) sugerează că majoritatea tinerilor din foster care cuprinși în studiul lor, au fost evaluați cu privire la abilitățile de viață independentă și au primit instruire în scopul dezvoltării acestor abilități înainte de a părăsi sistemul de protecție. Între 30-45% dintre tineri au primit pregătire din partea adulților care se ocupau de ei și un procent similar din partea unor organizații de stat sau private. Intervievând tineri atât din sistem cât și care au părăsit sistemul, cei doi autori au arătat importanța adulților din viața tinerilor cu privire la tranziția spre viața adultă și independență. Tinerii au raportat importanța pe care membrii familiei sau cadrele didactice au avut-o în achiziționarea abilităților de viață independentă. Tinerii studiați păreau să acorde puțină importanță tranziției spre viața adultă, dar erau per ansamblu încrezători că vor fi capabili să parcurgă această tranziție după finalizarea liceului.

Tineri care au părăsit deja sistemul de protecție aveau o percepție diferită asupra propriilor abilități, simțindu-se puțin competenți în șase domenii importante: găsirea unei locuințe, gestionarea banilor, căutarea și obținerea unui loc de muncă, planificarea carierei profesionale și cunoștințele despre copii și parentalitate. Mai mult de jumătate dintre ei au raportat faptul că s-au simțit nepregătiți să trăiască pe cont propriu la momentul părăsirii sistemului de protecție și în proporție similară au menționat dificultăți de gestionare a banilor.

Percepția asupra serviciilor de îngrijire. În cadrul chestionarului, tinerilor li s-a solicitat părerea cu privire la sistemul de protecție, mai precis la serviciile de care au beneficiat. În acest sens le-au fost adresate următoarele întrebări deschise: “În ceea ce privește timpul cât ai stat în sistem de protecție, ce lucruri crezi că ar fi putut fi făcute mai bine pentru tine? Ce ai simțit că ți-a lipsit sau că s-ar putea îmbunătăți pe viitor?”

Răspunsurile tinerilor din asistență maternală au surprins în special aspectele referitoare la ceea ce au perceput ei că le-a lipsit pe perioada măsurii de protecție:

relația cu familia naturală. O parte a respondenților au menționat că au resimțit lipsa familiei naturale și afecțiunii din partea acesteia: “iubirea de la proprii părinți. Am avut parte de iubire in familia aceasta dar tot nu este ca și a unei mame sau a unui tată naturali. Acest lucru – dacă nu mai ai părinți – nu mai poate fi îmbunătățit oricât ai încerca. Doar Dumnezeu în viața ta îți umple golul.”

prea puțină autonomie. Unii tineri in asistență maternală au menționat că și-ar fi dorit beneficieze de mai multă autonomie și libertate în luarea deciziilor și gestionarea propriei vieți.

plasamentul în aceeași familie cu copii de vârstă mică. O nemulțumire a respondenților din asistență maternală pare să fie plasarea copiilor de vârstă mică în aceeași familie de asistență maternală.

fluctuația de personal și relația cu asistentul social. Încărcătura mare de cazuri a specialiștilor care lucrează cu acești tineri este resimțită de către aceștia ca o barieră în stabilirea unei relații de colaborare constructive și stabile: “comunicarea cu asistentul social să fie una mai complexă. D.p.d.v. financiar și moral nu mi-a lipsit nimic la asistentul maternal. Asistenta socială ar trebui să se ocupe de mai puțini copii pentru a putea comunica mai bine cu noi.”

O parte dintre respondenți au fost mulțumiți de serviciile de îngrijire de care au beneficiat: “de multe ori mi-am dat seama ca am fost un copil norocos, spun acest lucru deoarece nu mi-a lipsit nimic, am avut tot ce mi-am dorit”.

Răspunsurile tinerilor din sistem rezidențial au fost în cea mai mare parte similare. Domeniul pe care aceștia au pus un accent mai pronunțat îl reprezintă pregătirea (în special practică) pentru viața independentă: “s-ar putea face mai multe pentru momentul ieșirii din sistemul de protecție”, “despre ieșirea din sistem, despre cum trebuie să ne gestionam banii când ieșim din sistem”.

Datele din interviuri surprind per ansamblu aceleași aspecte, o diferență ar fi faptul că, în cadrul interviurilor tinerii din asistență maternală tind să menționeze preponderent aspectele pozitive ale îngrijirii de care au beneficiat. O parte din respondenți au menționat problemele notate anterior:

relația deficitară cu familia biologică: “Am stat o vreme cu părinții mei. Dar nici în familie nu a fost bine, era mereu discuții contradictorii. Ei sunt de naționalitate romă, rampa e aproape, mizerie, nu aveam ce mânca. Mă trezeam, la ora 7 plecam de acasă, făceam un km jumate până în stație, la 9 ajungeam la lucru. A fost foarte greu. Oboseală, lucrul era 14-15 ore. De mâncare, un sendviș numai. ”

– plasamentul în aceeași familie cu copii de vârstă mică “A. [fetița aflată în plasament la același asistent maternal] îmi toacă nervii… că nu îi cuminte, când îi zic că îi deschid televizorul, îl dă la maximum și se uită la desene” etc.

Deși în cadrul chestionarelor tinerii au menționat că și-ar dori mai multă autonomie și libertate, în cadrul interviurilor, tinerii din asistență maternală au manifestat mai frecvent o atitudine pozitivă față de îngrijirea de care au beneficiat: “Pentru mine e ok … acum pentru cei din centre chiar nu știu exact cum este… la mine sincer, e ok, fac cum ar veni ce vreau eu, cu limite. Nu am program sau ore fixe când să fac anumite lucruri. Mama [asistentul maternal] se bazează pe mine, mă cunoaște și i-am zis că dacă vin la ora aia, la ora respectivă sunt acasă, sau dacă întârzii puțin o sun, o anunț să nu își facă probleme. Cel puțin așa e la mine.”

Acest efect pozitiv înregistrat în cadrul interviurilor poate fi biasat și de dorința de a face o impresie bună asupra intervievatorului sau de a da răspunsuri dezirabile social.

Dificultăți/bariere. La itemul din chestionar “După părerea ta, dificultățile pe care le întâmpină copiii/tinerii din sistem de protecție (asistență maternală, unități rezidențiale) sunt…” referitor la dificultățile/barierele tranziționale pe care le întâmpină tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție, tinerii din asistență maternală au menționat: lipsa familiei naturale, neînțelegerile cu asistenții maternali, abandonul școlar, dificultatea găsirii unui loc de muncă ce să le asigure plata unei chirii și cheltuielile cotidiene, discriminarea. Deși discriminarea nu a fost frecvent menționată la întrebările directe în explorarea identității etnice, a fost adusă în discuție în contextul unor întrebări indirecte, privind barierele pe care tinerii din sistem de protecție le întâmpină: “Dificultățile pe care le întâmpinăm sunt marginalizarea din partea celor din afară, diferențierea dintre situația noastră și a celorlalți. Concepția oamenilor este o dificultate pentru noi. Pentru mine nu este pentru că familia m-a ajutat sa trec peste asta.”

În comparație, tinerii din sistem rezidențial au menționat și ei lipsa familiei naturale, punând accent mai mare decât tinerii din asistență maternală pe discriminare și dificultățile de adaptare la mediul rezidențial (dificultăți în relația cu educatorii, ceilalți rezidenți), lipsa banilor și dificultatea găsirii unui loc de muncă și a unei locuințe la părăsirea sistemului de protecție: “reintegrarea socială, căutarea unui loc de muncă, întemeierea unei familii”.

În mare măsură, aceleași bariere au fost identificate și în discursul tinerilor din asistență maternală în cadrul interviurilor: neînțelegerile cu asistenții maternali și lipsa de sprijin din partea acestora odată ce tânărul a decis să iasă din sistemul de protecție și să înceapă viața independentă: “Când m-am angajat am anunțat prima dată pe asistentul maternal. Și în loc să mă susțină, a spus că nu, ea nu se bagă, nu se descurcă. Bani de chirie nu am avut, nu am avut unde să stau.”; dificultatea găsirii unui loc de muncă în localitățile mici “M-ar împiedica locurile de muncă, care acuma majoritatea s-au închis. Sunt foarte multe locuri de muncă care s-au închis și într-un fel te macină și ne macină pe noi tinerii, că vedem că în loc să se deschidă mai multe locuri de muncă, vedem că se închid și… sunt și alți tineri care încă nu știu exact dacă o să-și găsească un loc de muncă.” și discriminarea: “În primul rând societatea e plină de prejudecăți”; “În mare parte romii din România sunt un pic dați la o parte”.

O parte dintre tinerii participanți la interviuri consideră că și atitudinea lor, maniera în care se raportează la viața independentă poate constitui o barieră sau un factor facilitator în tranziția spre viața independentă: “grijile, stresul, neîncrederea”; “trebuie ca eu personal, ca și individ să ajung să mă dezvolt personal, să doresc să am o certitudine că voi ajunge acolo. Să fiu un om bine pus la punct d.p.d.v. psihic, să fiu open-minded”;“m-ar putea ajuta sau împiedica încrederea în mine, încrederea în alții și încrederea celorlalți în mine”.

Printre barierele menționate de tinerii din asistență maternală se numără dificultățile în relație cu familia naturală sau de plasament, dificultatea găsirii unei locuințe și unui loc de muncă ce să asigure un trai decent la părăsirea sistemului precum și discriminarea în diverse contexte sociale etc. Tinerii au menționat ca bariere care pot face dificilă tranziția la viața independentă, atât factori subiectivi (propriile abilități și competențe – care pot fi dezvoltate) cât și factori obiectivi, existenți la nivel macrosocial – politici și strategii sociale ineficiente – asupra cărora ei au un control redus.

Aceste rezultate sunt similare cu cele aduse de alte studii privind percepția tinerilor asupra serviciilor de protecție și tranziției spre viața independentă (Hughes et al., 2008) care arată că tinerii percep ca și bariere atât problemele individuale legate de relații sau abilități cât și problemele sistemice – atât specifice sistemului de protecția copilului în particular (e.g. focusarea serviciilor pe copiii de vârstă mică) cât și problemele intersistemice, cum ar fi colaborarea interinstituțională sau lipsa de oportunități privind locuința.

Soluții. Tinerilor din asistență maternală li s-a solicitat să reflecteze asupra unor posibile soluții de optimizare a manierei în care sistemul de protecție se adresează nevoilor tinerilor în vederea tranziției spre viața independentă.

Printre principalele soluții propuse de tineri la întrebarea deschisă din cadrul chestionarului “Care crezi că ar fi cele mai bune soluții pentru tinerii care ies din sistemul de protecție” se numără:

continuitatea sprijinului oferit de sistemul de protecție până la obținerea unei situații stabile de viață independentă: “să se mai intereseze de ei, să îi sprijine până se realizează”; “Cel mai bun lucru ar fi sprijinul asistenților maternali, acesta le-ar prinde bine tinerilor. Tinerii ar trebui să se bucure că asistenții lor maternali le dau o mână de ajutor și îi sprijină în ceea ce fac”, “după părerea mea în primul rând ar trebui să aibă un loc de muncă, să îi ajute în continuare familia de plasament chiar dacă nu mai fac parte din acesta”;

sprijin pentru finalizarea studiilor: “să își termine studiile apoi să se angajeze”;

sprijin în vederea obținerii unui loc de muncă: „să aibă un loc de muncă și să se poată integra în societate”;

sprijin în vederea obținerii unei locuințe „oferirea unor locuri de muncă și a unor spații de locuit”;

sprijin din partea familiei naturale: „să aibă sprijin din partea familiei naturale”.

Răspunsurile respondenților din sistem rezidențial se grupează în jurul acelorași categorii. Singura diferență semnificativă ar fi faptul că, în timp ce pentru tinerii din asistență maternală continuitatea sprijinului din partea sistemului de protecție este percepută specific – cu referire la familia de asistență maternală; în cazul tinerilor din sistem rezidențial, acest sprijin este perceput mai generic (fără o referire la educatorii din unitățile rezidențiale alături de care au crescut): “[sprijin în] terminarea studiilor, găsirea unui loc de muncă, a unei locuințe, suport financiar”; “să fie sprijiniți în căutarea unui loc de muncă și în căutarea unei locuințe”; “daca mai este nevoie, sprijinirea tinerilor pentru a-i conduce pe un drum bun, pentru a-i ajuta să își găsească un loc de muncă și un acoperiș deasupra capului”, “[tânărul] să fie sprijinit financiar după ieșirea din sistem, să aibă posibilitatea de a face cursuri de calificare”.

Printre soluțiile propuse de tinerii din asistență maternală în cadrul interviurilor se remarcă:

continuitatea sprijinului din partea asistentului maternal cel puțin pentru o perioadă de câteva luni:

“Nu mi se pare greu dacă asistentul maternal la care ai stat sau stai te sprijină, de exemplu, uite dacă vrei încă două-trei luni, poți să mai stai aici, te țin dacă vrei. Du-te caută-ți de muncă, strângeți bani și când mai pot te mai ajut.”

“[sprijin] cel puțin încă 5-6 luni, cât să știu că îmi strâng bani. Poate să reușesc să-mi găsesc ceva în străinătate.”

planificarea tranziției în funcție de nevoile fiecărui tânăr, în baza colaborării echipei multidisciplinare:

“În primul rând când pleci din plasament nu ar trebui să fii obligat de lege să pleci direct de la familia asistentului maternal, ar trebui să se vorbească și cu asistentul social și cu asistentul maternal, cu psihologul și cu copilul și să se decidă: ‘mai vrei sa mai stai aici? Cu ce, adică prin ce te mai putem ajuta sau dacă vrei să pleci, vrei să te ajutăm, pentru că ți-am fost alături, să zicem 18 ani de zile?’ E o parte din viața ta. Pe copilul care a fost la tine nu ai cum să-l dai așa pur și simplu afară din casă”.

oferirea unor servicii de sprijin emoțional și material atât tinerilor cât și asistenților maternali în vederea realizării treptate a tranziției spre viața independentă:

“un consilier, că există copii foarte sensibili care pur și simplu cedează nervos când aud chestia asta [despre plecare]. Sprijin emoțional și o ieșire treptată. Să i se mai aplice un bonus asistentului maternal dacă dorește sau mai are condiții să-l țină și pe acel copil, deci să zicem, o sumă pe lună că să îi ofere copilului dacă mai are nevoie de ceva, oricum trebuie să-și găsească și el un loc de muncă. Totul ține de planificare. Dacă vrei, să poți plăti la doamna, la fosta asistentă maternală, o sumă ca să mai stai acolo, ca să nu te defamiliarizezi de tot atât de repede”.

servicii de mentorat pentru tineri: “Să aibă și ei pe cineva să-i ghideze, să le explice cum e viața, să aibă un ghid după care să se axeze”; “Dacă aș face un proiect pentru tineri, i-aș chema și le-aș arăta ceva meserie și i-aș angaja la mine la firmă”. Unii participanți au menționat existența unor astfel de persoane în viața lor “E călugăr, la mănăstire. În el îmi pun toată încrederea. Este prima persoană la care aș apela pentru orice problemă”.

combaterea discriminării prin intervenții la nivelul grupurilor dezavantajate în scopul stimulării educației “ar fi interesant să te duci la ei și să le vorbești despre școli, despre studii și să vezi ce părere au, poate sunt interesați” dar și printr-o implicare activă în acest sens. O tânără a relatat că face voluntariat la o organizație pentru sprijinirea grupurilor defavorizate “promovăm dezrobirea romilor, am făcut niște scenete pentru chestia asta … diverse activități, [cei de la organizație] au fost la spital de Crăciun și le dădeau cadouri copiilor și la persoanelor bolnave”.

participare mai activă a tinerilor la planificarea propriului viitor dar și sprijin mutual și o mai mare vizibilitate a lor la nivel social: “să se stea mai mult de vorbă cu tinerii, să îi întrebe ce și-ar dori și ei, dar să fie și ajutați, nu numai să se vorbească”, “o organizație pentru tineri, adică să prindem foarte mulți copii dați în plasament pentru a putea să ne facem o organizație, să ne putem sprijini unii pe alții. Să fie donați bani, tot pentru noi, să zicem de la noi din alocații sau ceva de genul… să strângem, ca să putem face ceva care să crească, să fie bun și de valoare”.

Soluțiile propuse sunt similare cu cele aduse de alte studii. Stabilitatea plasamentului, continuitatea programelor de pregătire pre-tranzițională cu serviciile oferite după părăsirea sistemului de protecție par să fie la fel de importante și în viziunea altor tineri din foster care (Cook, 1994; Daining & DePanfilis, 2007; Iglehart & Becerra, 2002).

Alte studii arată că tinerii din foster care consideră că au nevoie să rămână în sistem de protecție în special până la finalizarea studiilor, pentru a primi sprijin în scopul atingerii obiectivelor educaționale. Un alt motiv ar fi posibilitatea de a beneficia de o locuință și de anumite bunuri materiale (Napolitano et al., 2015; Okpych et al., 2015).

Datele privind perspectiva tinerilor din asistență maternală din cadrul studiului nostru sunt similare cu cele aduse de Manso (2012) privind sursele de sprijin, barierele sau relația cu adulții în îngrijirea cărora se află.

După cum se poate observa, tinerii din asistență maternală incluși în această cercetare au permis culegerea unei palete largi de date. Percepția tinerilor asupra tranziției spre viața independentă în general și procesului de pregătire în vederea acestei tranziții în particular, a permis conturarea unei perspective ample asupra acestei teme (Fig. 13).

Fig 13. Percepția tinerilor din asistență maternală asupra tranziției spre viața independentă

La fel ca și în cazul secțiunii anterioare a cercetării, se remarcă o diversitate a percepțiilor și atitudinilor tinerilor privind pregătirea pentru viața independentă. Putem creiona câteva concluzii cu utilitate practică, acest lucru nu înseamnă însă că ar putea fi găsită o soluție universală. Datele sugerează că un proces performant de pregătire trebuie să țină cont de diferențele și nevoile individuale ale fiecărui tânăr.

Pe baza literaturii de specialitate (e.g. Barton et al., 2012; Furnivall et al., 2012; Gardner, 2008; Rindfuss & Brauner-Otto, 2008) și a datelor obținute până acum putem formula câteva prime recomandări:

Programe de pregătire mai eficiente pentru tineri, înainte, în timpul și după părăsirea sistemului, programe care să ofere o tranziție stadială către viața independentă;

Consilierea din partea specialiștilor (asistent social, psiholog, jurist etc.);

Începerea timpurie a procesului de pregătire pentru viața independentă;

Programe de training pentru găsirea unui loc de muncă, intrare și reintrare facilă în câmpul muncii, programe de pregătire pentru căutarea unui loc de muncă și selectarea celor potrivite din oferta existentă pe piață.

Acces mai ridicat la locuințe sociale, posibilitatea de a lua credite și a plăti rate mici pe o perioadă lungă de timp, posibilitatea de închiriere a unor locuințe la prețuri accesibile etc.

Maximizarea rolului adultului în îngrijirea căruia se află ca și factor cheie în tranziția spre viața independentă.

Implicarea activă a tinerilor în toate etapele de pregătire și tranziționale și încurajarea lor să își asume un rol cât mai vizibil atât individual cât și în cadrul unor organizații ale tinerilor.

Tranziția ar trebui să se facă în ritmul necesar pentru fiecare tânăr, programele de pregătire să fie flexibile, personalizate și nu o singură variantă pentru toți tinerii la fel.

Limite ale cercetării

Această cercetare aduce o contribuție nouă prin faptul că abordează multidimensional identitatea tinerilor din asistență maternală. Astfel, aduce date semnificative privind identitatea personală și socială a acestora, operând asupra unor aspecte concrete cum ar fi: scopurile de viață, stilul de viață, alături de obiectivele educaționale sau profesionale precum și de interesele privind petrecerea timpului liber ale acestora. Aceasta nu înseamnă că identitatea de gen sau convingerile politice sunt aspecte mai puțin importante. Identitatea este un concept complex iar în studiul de față am încercat să de focalizăm pe acele aspecte identitare care par să producă efecte mai puternice asupra tranziției spre viața independentă, conform literaturii de specialitate. Am avut în vedere și faptul că referitor la anumite aspecte (e.g. legate de viața intimă și privată) tinerii nu vor fi dispuși să împărtășească informații în lipsa stabilirii unei relații prealabile de colaborare cu interlocutorul.

Pe lângă contribuția lucrării pentru domeniul științific și utilitatea practică a informațiilor și recomandărilor incluse, sunt prezente și câteva limite ale lucrării.

Rezultatele trebuie analizate cu precauție deoarece sunt concludente doar pentru eșantionul de tineri studiat. Ele nu pot fi generalizate la nivelul tuturor tinerilor din sistem de protecție din România, deoarece practicile subiacente pregătirii lor pentru viața independentă pot diferi de la o regiune la alta.

Chiar dacă datele obținute sugerează atingerea unui stadiu identitar favorabil în diferite domenii (e.g. domeniul vocațional), nu deținem suficiente date de profunzime pentru a proba cu certitudine acest lucru. De exemplu, nu știm dacă avem de-a face cu o explorare și procesare în profunzime a cunoștințelor și oportunităților privitoare la carieră sau doar cu o abordare superficială și o încercare de a se plia pe expectanțele societale. Aspirațiile tinerilor privind educația și profesia reprezintă doar o premisă pozitivă pentru succesul educațional și ocupațional, nu o garanție a acestora. De exemplu, anumite studii arată că există o discrepanță între numărul tinerilor care doresc să urmeze învățământ superior și cei care acced în realitate la această treaptă în educație (Johnson, 2015, p.19).

De asemenea, pentru anumite domenii identitare nu am obținut suficiente date, cum e cazul identității culturale/etnice. Cu toate acestea, am obținut multiple date cu privire la identitatea personală și socială care tind să fie predictori mult mai puternici decât identitatea culturală cu privire la bunăstarea individului și funcționarea psiho-socială a acestuia (Schwarzt et al., 2009).

O altă limită a cercetării o reprezintă lipsa instrumentelor standardizate și/sau validate pe populație românească. Diversitatea aspectelor investigate a făcut necesară restrângerea numărului de itemi atât la chestionar cât și în cadrul interviurilor – motiv pentru care nu putem stabili relații cauzale certe. Chiar dacă unele rezultate permit inferențe privind unele procese identitare domeniu-specifice (e.g. angajamentul vocațional sau explorarea în domenii cum ar fi activitățile de timp liber, comportamentele de risc, delincvență juvenilă etc.) ele nu constituie certitudini privind relațiile cauzale. Astfel cauzalitate poate fi unidirecțională, biunivocă sau relația dintre diverse variabile poate fi mediată sau moderată de alte variabile care nu au făcut obiectul acestei cercetări.

Cercetarea prezentă a fost preponderent calitativă chiar dacă a inclus și date cantitative. Chiar dacă datele calitative permit explorarea în adâncime a aspectelor studiate și o descriere mai amplă a acestora, includerea mai multor date cantitative ar permite o investigare mai amplă a temelor de studiu incluse. Cu toate acestea, chiar și pe un eșantion de studiu restrâns ca și în cazul prezentei lucrări, am încercat să obținem atât date cantitative cât și date calitative pentru a formula concluziile la un nivel rezonabil de legitimitate și credibilitate (Tashakkori & Teddlie, 2010).

CAPITOLUL 4

Percepția asistenților maternali cu privire la tranziția tinerilor spre viața independentă

Această secțiune a lucrării este desemnată explorării percepției asistenților maternali asupra pregătirii tinerilor din plasament în vederea tranziției spre viața independentă. Datele furnizate de asistenții maternali sunt importante deoarece ei petrec cel mai mult timp alături de acești tineri. De asemenea, ei asistă la toate fazele prin care trec tinerii în perioada tranzițională precum și la adaptarea acestora la întregul proces. Asistenții maternali au cunoștințe cu privire la serviciile existente pentru tineri și mai ales cu privire la cele care ar fi necesare suplimentar.

Expectanțele sociale sunt ca tinerii să părăsească la un moment dat casa părintească și să stabilească noi relații sociale, devenind totodată independenți și autonomi. Acest lucru se poate realiza eficient doar dacă se respectă un set de precondiții de-a lungul dezvoltării și definirii identității lor, rolul părinților fiind crucial în acest context. Tranziția spre viața independentă depinde de o serie de resurse și constrângeri proximale și distale, individul fiind integrat în multiple contexte sociale interconectate, descrise ca și micro sau macro sisteme (Rubin & Chung, 2006).

Familia reprezintă un microsistem în care schimburile dintre tânăr și părinți devin preponderent voluntare. Dependența fizică inițială față de părinte se transformă într-o dependență instrumentală, relațiile cu părinții fiind negociate în acest context. Pentru ca relația să reziste pe termen lung, este necesar ca familia să se adreseze corect nevoilor sociale de bază ale tânărului, cum ar fi nevoia de încredere, angajament, apartenență, sprijin. (Rusbult & Arriaga, 1997). În societățile moderne contemporane, sistemele familiale diferă ca și structură și stabilitate, fiind însă centrate pe dezvoltarea indivizilor ca ființe sociale independente și autonome (Rothbaum et al., 2000; Yamagishi et al., 1998).

Parenting-ul este o activitate pe termen lung, cu relevanță pe tot parcursul vieții. În cazul tinerilor care beneficiază de plasament la asistent maternal, rolul parental este preluat aproape în totalitate de asistentul maternal și familia acestuia iar practicile parentale pe care tinerii le experimentează în relația cu aceștia au implicații majore asupra succesului la vârsta adultă, măsurat pe diverse domenii developmentale (Harden et al., 2008). Din acest motiv succesul acestor tineri de a deveni independenți și autonomi în acord cu cerințele sociale actuale depinde în mare măsură de calitatea și consistența practicilor parentale implementate de asistenții maternali.

Procedură

Plecând de la teoria sistemică și teoriile privind relația părinte-tânăr conturate în cadrul capitolul al doilea al lucrării, am realizat o evaluare a anumitor aspecte ale parentajului care facilitează independența și procesul de socializare al tinerilor. Credințele, scopurile, valorile parentale influențează și reglează relația părinte-tânăr de-a lungul vieții facilitând transmiterea acestora de la o generație la alta (Trommsdorff, 2009). În partea a doua a cercetării am explorat percepția asistenților maternali asupra pregătirii tinerilor pentru viața independentă și asupra rolului lor în cadrul acestui proces.

Acest studiu este preponderent exploratoriu și ne-a permis culegerea datelor cu privire la calitățile parentale și percepția asistenților maternali asupra relației cu tinerii aflați în plasament. Date prezentate permit înțelegerea perspectivei asistenților maternali asupra pregătirii tinerilor în vederea tranziției spre viața independentă și semnificația acestor aspecte pentru organizațiile cu rol în protecția copilului.

Avantajele alegerii asistenților maternali sunt evidente. Părinții deseori își cunosc foarte bine copiii. În rolul lor de părinți în relația cu tinerii aflați în plasament, părinții foster interacționează și se gândesc la acești tineri mai frecvent decât alte persoane. În consecință, cunoștințele lor despre tinerii aflați în plasament sunt relevante cu privire la scopurile, preferințele sau la calitatea relațiilor acestor tineri (Rubin & Chung, 2006).

Designul studiului a fost atât cantitativ cât și calitativ, bazându-se atât pe date numerice cât și pe observații cu privire la experiențele și cunoștințele participanților. Având în vedere că literatura este relativ restrânsă pe această temă, în realizarea acestui studiu, am urmărit îndrumările altor autori care au realizat lucrări de cercetare privind percepțiile, atitudinile sau convingerile părinților foster urmărind pașii metodologici implementați (Rosa, 2013; Trochim, 2006). Partea calitativă a urmărit identificarea cât mai multor implicații practice ale datelor obținute.

Criteriile după care au fost selectați participanții au fost: să fie asistenți maternali (sau soțul/soția unui asistent maternal) și să aibă sau să fi avut în plasament tineri cu vârsta peste 16 ani.

Asistenții maternali au fost contactați în mod direct de către autorul lucrării. În cazul asistenților maternali, culegerea datelor s-a realizat pe bază de chestionar și interviu semistructurat (individual și de grup). Dintre participanții incluși în grupul de studiu, au fost selectați la întâmplare 25 de asistenți maternali care au participat la interviuri individuale și 8 asistenți maternali care au participat la un interviu de grup semistructurat (sub forma unei discuții de grup).

Toți subiecții au participat la cercetare doar dacă au consimțit voluntar pentru aceasta, li s-a explicat că nu există nici o obligativitate de participare și că își pot schimba părerea sau renunța în orice moment. Toți participanții au fost asigurați că toate datele personale vor fi păstrate sub anonimat, că nici un fel de material nu va fi dat publicității (care ar putea duce la identificarea, lezarea imaginii sau orice alt fel de consecințe negative asupra lor).

Interviurile individuale au fost toate realizate de către autorul lucrării. Interviurile s-au desfășurat într-o atmosferă relaxată, la cabinetul psihologic. Interviul a fost realizat în majoritatea cazurilor doar cu asistentul maternal, iar unde a fost posibil a participat și soțul/soția acestuia. În general au început cu o discuție informală, urmărind în continuare ghidul de interviu, fără însă a crea constrângeri rigide pentru intervievat. Participanții au fost încurajați să își exprime liber opiniile.

Interviul de grup cu asistenții maternali a for realizat de către autor, într-un cadru formal, dar comunicarea s-a desfășurat într-o manieră relaxată. Participanții au putut împărtăși credințe, atitudini, percepții și opinii fără constrângeri, dar ghidul de interviu a fost urmărit până la final. La fel ca și în cazul interviurilor de grup cu tineri, s-a considerat necesară și acordarea pauzelor pe parcursul desfășurării sesiunilor de grup (atât pentru relaxare cât și ca timp de reflecție).

Interviurile au fost înregistrate audio sau au fost luate notițe cu o notare cât mai acurată a răspunsurilor asistentului maternal. Acest lucru s-a realizat cu acordul prealabil al participanților. Ulterior, interviurile au fost transcrise, asigurându-ne că fiecare transcriere a avut cât mai multe citate din răspunsurile obținute direct de la participanți. Datele au fost sortate și clasificate în funcție de teme și termeni cheie și organizate într-o formă coerentă și clară. În baza analizei datelor și interpretării acestora au fost consultate și datele din literatura de specialitate pentru comparații și contraste, iar conceptele au fost organizate în baza teoriilor utilizate în dezvoltarea lucrării.

Instrumente și prelucrarea datelor

Principala metodă de culegere a datelor a fost ancheta sociologică (pe bază de interviu și chestionar).

Chestionarul. Datele au fost culese cu ajutorul mai multor chestionare care au urmărit aspecte subiective, parenting, funcționare familială etc. – instrumente standardizate, validate pe populație românească sau instrumente adaptate după chestionare relevante pentru aspectele urmărite în cadrul lucrării. Pentru unele dintre chestionare a fost deținută licență de utilizare de către autorul lucrării (e.g. Scala de autoeficacitate, Schwarzer & Jerusalem, 1999), în timp ce altele au fost fie preluate din diverse publicații (și adaptate) (e.g. McMaster Family Assessment Device; Epstein, Baldwin, & Bishop, 1983) și/sau utilizate cu permisiunea unor persoane autorizate/autorilor (e.g. Adult Attachment Scale; Collins, 1996) de a aplica aceste instrumente strict în scop de cercetare.

Am realizat însă (acolo unde a fost necesar) adaptări după instrumente existente. Spre exemplu, în cazul adaptării scalei McMaster Family Assessment Device, procesul de adaptare a durat aproximativ două luni. Au fost implicați doi psihologi care au tradus instrumentul, încercând să evite lipsa de naturalețe a exprimării. Ulterior, chestionarele au fost aplicate la un număr restrâns de asistenți maternali și s-a operat și un interviu cu aceștia pe baza chestionarului. În cazul itemilor la care latența de răspuns a fost mai mare sau au necesitat explicații suplimentare, s-au operat modificări asupra lor. Acest proces iterativ s-a repetat până la obținerea unei versiuni care a fost considerată adecvată. În ciuda luării mai multor măsuri (în acord cu prevederile literaturii de specialitate, Malda et al., 2008; International Test Commission Guidelines for Translating and Adapting Tests, 2005) de reducere a distorsiunilor sau de asigurare a validității de aspect (percepția subiecților asupra relevanței probei), apreciem că rămâne un procent de risc de apariție a erorilor – ne așteptăm însă ca ele să fie sistematice și efectul lor – contrabalansat de datele din interviuri.

Scurtă descriere a instrumentelor

McMaster Family Assessment Device. Instrumentul cunoscut sub denumirea de McMaster Family Assessment Device (FAD; Epstein, Baldwin și Bishop, 1983) reprezintă unul dintre cele mai utilizate inventare dintre cele destinate evaluării percepțiilor pe care membrii unei familii le au despre funcționarea sistemului familial din care fac parte. Inventarul FAD a fost tradus în peste 20 de limbi și utilizat în peste 145 de studii, cumulând dovezi empirice consistente pentru utilitatea sa în diverse contexte socio-culturale. FAD este un instrument care poate fi completat de către toți membrii unei familii. În versiunea sa originală, inventarul conține 41 de itemi care operaționalizează șase dimensiuni ale funcționării unei familii, conform modelului McMaster. Este vorba despre: rezolvarea problemelor, comunicare, exercitarea rolurilor familiale, implicare afectivă, responsivitatea (disponibilitatea) afectivă, controlul comportamental și funcționarea generală (Ryan et al., 2005; Staccini et al., 2015; în Ciudin, 2016).

Exemple de itemi:

Știm exact ce avem de făcut într-o situație de urgență.

Evităm să discutăm despre ce ne sperie sau ne îngrijorează.

Avem probleme în a ne gestiona cheltuielile.

După ce am încercat să rezolvăm o problemă, de obicei discutăm dacă a funcționat sau nu.

Fiecare avem sarcini și responsabilități clare.

Scala de comportament parental (The Parenting Scale – Arnold, O’Leary, Wolff, Acker, 1993) reflectă cunoștințele empirice curente, evaluează domeniul disciplinei parentale și poate fi ușor de administrat. Acest instrument facilitează descoperirea metodelor disciplinare funcționale/disfuncționale. Scala s-a dovedit utilă ca instrument de cercetare și evaluează practicile parentale pe trei domenii majore: neglijare, hiper-reactivitate și cicăleală.

Neglijarea se referă la un stil parental extrem de permisiv și totodată inconsecvent, ca răspuns la comportamentul copilului.

Hiper-reactivitatea se referă la un stil parental dur și punitiv.

Verbozitatea/cicăleala se referă la tendința părintelui de a vorbi excesiv, de a se centra excesiv pe explicații ca și răspuns la comportamentul copilului (Romney & Zlatevski, 2011).

Scala cuprinde 30 de itemi și este ușor de completat de către părinte.

Exemple de itemi:

Când copilul se poartă greșit …ridic tonul sau strig/ vorbesc pe un ton calm.

Când îi spun copilului meu să nu facă ceva… spun foarte puține/spun foarte multe.

Sunt genul de părinte care … stabilește limite clare în ceea ce poate copilul meu să facă/ îmi las copilul să facă ce dorește el.

Când copilul nu e sub supravegherea mea …de multe ori nu știu ce face/am întotdeauna o idee destul de clară despre ceea ce face copilul.

c. Chestionarul de coping C.O.P.E. (Carver, Scheiner & Weintraub, 1989; descris în Glăveanu, 2012, p. 8). Integrând modelul stresului elaborat de Lazarus & Folkman (1984), acest chestionar investighează stilurile de coping prin intermediul a 53 de itemi grupați în 14 scale de coping centrat pe problemă și pe emoție.

Copingul centrat pe problemă are următoarele scale:

− copingul activ – evaluează acțiunile concrete și conștiente ce urmăresc înlăturarea stresorului sau ameliorarea efectelor sale;

− planificarea – se referă la orientarea gândirii spre pașii și modalitățile de acțiune destinate reducerii/eliminării factorului stresor;

− căutarea suportului social-instrumental – măsoară disponibilitatea de a solicita ajutor (sfaturi, susținere materială etc.) pentru ameliorarea situației;

− eliminarea activităților concurente – evaluează capacitatea de a evita distragerea de la eforturile îndreptate spre soluționarea situației problematice.

Scalele corespunzătoare copingului centrat pe emoție sunt:

− reținerea de la acțiune – definește tendința de a evita orice fel de acțiune pentru eliminarea stresorului, chiar dacă situația o permite;

− căutarea suportului social emoțional – reflectă tendința de a solicita înțelegere, compasiune sau suport moral de la prieteni, rude, colegi etc.;

− descărcarea emoțională – evidențiază tendința persoanei de a-și reduce nivelul stresului prin exprimarea afectelor și emoțiilor negative;

− reinterpretarea pozitivă – identifică tendința de a extrage un beneficiu chiar dintr-o situație indezirabilă; poate fi și punctul de plecare pentru alte strategii;

− acceptarea – se referă fie la acceptarea realității stresorului în vederea acționării asupra lui, fie la acceptarea imposibilității de acțiune pentru ameliorare;

− negarea – evaluează refuzul de a crede că stresorul există, precum și acțiunile care ignoră realitatea stresorului;

− pasivitatea comportamentală – măsoară tendința de reducere a efortului sau de abandonare a angajării în atingerea scopului/înlăturarea stresorului;

− pasivitatea mintală – identifică tacticile de „imersie” în alte activități (lectură, somn etc.) decât cele de ameliorare/eliminare a efectelor stresorului;

− apelul la religie – evaluează tendința de a solicita ajutor divin și poate avea mai multe funcții (reinterpretare pozitivă, suport emoțional, formă de coping activ);

− apelul la alcool/medicamente – măsoară propensiunea de a folosi astfel de substanțe pentru a reduce/elimina stările de disconfort psihic generate de stresori.

Exemple de itemi:

Încerc să caut sugestii despre ce ar fi bine să fac.

Accept că faptul s-a petrecut și nu mai poate fi schimbat.

Îmi pun speranțele în Dumnezeu.

Îmi las sentimentele să iasă la iveală.

Prefer să visez la alte lucruri.

Scala de atașament a adultului (Collins & Read, 1990)

Această scală a fost dezvoltată în anii ’90, bazată pe ideile premergătoare al altor autori din domeniul atașamentului (Hazan & Shaver, 1987; Levy & Davis, 1988). Scala a descompus prototipurile descriptive de atașament inițiale (Hazan & Shaver, 1987) în 18 itemi. Acești itemi sunt cotați pe o scală likert de 5 puncte.

Scala măsoară stilurile de atașament ale adultului: securizant, anxios și evitant.

În această cercetare scala a fost utilizată doar orientativ, deoarece scalele de acest gen sunt frecvent criticate – literatura din domeniul atașamentului accentuând faptul că o evaluare acurată a atașamentului se poate face doar în condiții de stres (Hoffman et al., 2017) . Chiar și autoarea scalei (Collins, 1996) recomandă utilizarea scalei dublată de alte instrumente/măsurători ale atașamentului. Din acest motiv, am evaluat în cadrul interviului comportamentele specifice prin care asistenții maternali își exprimă atașamentul față de tinerii aflați în plasament.

Exemple de itemi:

Îmi este greu să am încredere în alți oameni.

Dorința mea de apropiere îi sperie câteodată pe cei din jur.

Mi se pare relativ ușor să mă apropii de ceilalți.

Mă simt oarecum stingherit(ă) să fiu apropiat(ă) cu cei din jur.

Mă irită când cineva să vrea să îmi devină prea apropiat.

e. Chestionarul de convingeri personale este o scală de evaluare a gândirii iraționale și se bazează pe principiile psihoterapiei rațional emotive. Scala a fost dezvoltată de Berger și Kassinove (1981) cu scopul de a evalua ideile iraționale ale părinților. Chestionarul conține 50 de itemi și 5 scale, care surprind următoarele componente:

– Catastrofare: convingerea irațională care are la bază suprageneralizarea și evaluările unei situații negative la maximum sau ca fiind mult mai rea decât este.

– Așteptări nerealiste față de propria persoană: convingerea rigidă de genul „Eu trebuie absolut întotdeauna și în orice condiții să îmi îndeplinesc bine îndatoririle importante și să câștig aprobarea celorlalți, în special a persoanelor importante. Dacă eșuez în aceasta este îngrozitor și înseamnă că sunt o persoană rea și lipsită de valoare, care va eșua întotdeauna și care merită să sufere.”

– Expectanțe nerealiste față de ceilalți: convingeri inflexibile cu privire la comportamentul altor persoane „Tu trebuie absolut întotdeauna și în orice condiții să mă tratezi frumos, cu respect și corect. În caz contrar este îngrozitor iar tu ești o persoană rea și lipsită de valoare care întotdeauna mă va trata necuviincios și rău. De aceea tu nu meriți o viață bună și trebuie să fii pedepsit sever pentru că acționezi atât de necuviincios față de un om atât de cumsecade ca și mine”.

– Toleranța scăzută la frustrare: are la bază promovarea plăcerii de scurtă durată în defavoarea celei de lungă durată. Subiectul caută confort și renunță la a depune efort pentru schimbare.

– Evaluarea globală a valorii umane: tendința spre neacceptare de sine, spre autoblamare. Persoana nu acceptă că este o ființă care poate greși, nu acceptă condițiile de viață așa cum sunt (Berger & Kassinove, 1981; în David, 2007).

Exemple de itemi:

Când fac o greșeală, deseori îmi spun “Nu ar fi trebuit să fac asta!”

Modul în care unii copii se comportă este pur și simplu îngrozitor.

În unele domenii ar trebui absolut să fiu mai competent(ă).

Nu mă pot împăca cu situația în care prietenii mei sau copiii mei se comportă imatur, sălbatic, nepotrivit.

Uneori pur și simplu nu pot ignora rezultatele mele slabe de la locul de muncă.

f. Scala de autoeficacitate (Self – Efficacy Scale, Schwarzer & Jerusalem, 2007; în David, 2007)

Scala SES a fost construită pentru a măsura autoeficacitatea, convingerea individului că propriile acțiuni pot fi/sunt responsabile de succesul unei anumite activități. Deoarece individul poate avea convingeri diferite în ceea ce privește eficiența sa în anumite domenii, sarcini, situații, autoeficacitatea este conceptualizată, în acest caz, ca fiind specifică. În versiunea adaptată și etalonată pentru populația României, SES evaluează autoeficacitatea vizavi de activitatea profesională.

Indivizii care au un nivel ridicat al autoeficacității vor aloca în mod optim resursele necesare pentru a soluționa cu succes o anumită sarcină, cei cu un nivel scăzut – vor evita sarcina, fiind mult mai susceptibili la a eșua (Stajkovic & Luthans, 1998).

În varianta sa redusă (versiunea originală cuprindea 20 de itemi), scala cuprinde 10 itemi ce descriu caracteristici pozitive ale eficienței personale (David, 2007).

Exemple de itemi:

Este ușor pentru mine să fiu consecvent cu obiectivele mele și să îmi ating scopurile.

Am încredere că aș putea face față cu succes evenimentelor neprevăzute.

Datorită resurselor mele știu cum să fac față situațiilor neașteptate.

Pot rezolva majoritatea problemelor dacă investesc efortul necesar.

Când mă confrunt cu o problemă, pot de regulă să identific mai multe soluții.

g. Chestionar general privind pregătirea tinerilor pentru viața independentă. Chestionarul cuprinde 9 itemi și urmărește percepția asistenților maternali asupra surselor de sprijin de care vor beneficia tinerii după părăsirea sistemului de protecție, barierele majore pe care le vor întâmpina și abilitățile de viață independentă pe care le-au dobândit deja.

Acest instrument a fost adaptat pe baza itemilor cuprinși în diverse studii și instrumente care au investigat tranziția tinerilor din sistem de protecție la viața independentă (e.g. Crawford, 2014; Ellis, 2004; Okpych et al., 2015; Irizarry-Fonseca, 2011; Ryan et al., 2005).

Exemple de itemi:

Care din următoarele activități le-a făcut tânărul din plasament până acum?

– A căutat informații la bibliotecă sau pe internet despre cariera care îl interesează

– Și-a făcut planuri privind obiectivele pe care le are pe următorii 5 ani

– Are o idee clară despre abilitățile pe care le are (a participat la o evaluare)

– Și-a stabilit pașii pe care trebuie să-i urmeze privind cariera etc.

Ce abilități practice sau financiare l-ați învățat pe tânărul din plasament? (specificați doar pe cele pentru care puteți da și exemple)

– Cum să cumpere și să prepare alimentele

– Să facă un buget de cheltuieli pentru o lună

– Să se îngrijească de igiena personală

– Cum să contacteze agenții sau instituții ca primăria, forțele de muncă etc.

Interviul de grup asistenți maternali (sub forma unei discuții de grup). Interviul s-a concentrat asupra explorării percepțiilor și experiențelor personale în legătură cu tranziția tinerilor spre viața independentă. Pe parcursul discuției au fost urmărite intervențiile și suportul asistenților maternali în procesul de pregătire a tinerilor pentru viața independentă, soluțiile pe care ei le propun și interesul față de tinerii pe care îi au în îngrijire, pe termen lung.

Exemple de itemi:

Cum i-ați pregătit Dvs. pe tineri pentru viața independentă? Pe ce v-ați axat? (carieră, educație, abilități practice, relații, sănătate, plan emoțional etc.)

Ați discutat cu ei despre planurile de viitor pe care le au? Sunt aceste planuri realiste? Dvs. Ce i-ați îndrumat?

Cu cine se identifică mai pregnant tinerii din plasament, cu familia Dvs. sau cu familia naturală? Ce sprijin primesc din partea familiei biologice? Ați fi dispuși să le oferiți sprijin pe termen lung, și după părăsirea sistemului de protecție? În ce fel?

Ce soluții sau sugestii ne-ați propune pentru tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție, astfel încât tranziția spre viața independentă să fie cât mai ușoară?

Interviu individual semistructurat asistenți maternali. Interviul s-a desfășurat pe baza unui ghid de interviu cu întrebări deschise, care a inclus întrebări privind funcționarea personală și familială a asistenților maternali, relația cu tinerii aflați în plasament, pregătirea tinerilor pentru viața independentă, interesele școlare și profesionale precum și planurile de viitor ale acestora, soluțiile pentru eficientizarea pregătirii și/sau tranziției spre viața independentă etc. (Anexa 4)

Exemple de itemi:

Discutați cu tânărul despre viitor? De obicei cam ce subiecte/teme apar în discuție? Dvs. Ce îl îndrumați?

Cum îl pregătiți pe tânăr pentru viața independentă?

Cum îi explicați momentul în care va trebui să părăsească familia Dvs?

Care credeți că sunt avantajele pentru un copil să crească într-o familie de asistență maternală? Care sunt dezavantajele?

Ce soluții sau sugestii ne-ați propune pentru a oferi servicii cât mai bune pentru copiii și tinerii din sistem de protecție?

Itemi atât din chestionare cât și din interviuri se regăsesc în textul lucrării, la secțiunile de analiză și interpretare a datelor.

Datele cantitative și calitative prezentate și analizate în cadrul acestei lucrări au fost culese în perioada 2013 – 2017 iar prelucrarea lor s-a realizat cu ajutorul a două instrumente de analiză: Statistical Package for the Social Sciences (SPSS) – pentru datele cantitative și Atlas.ti – pentru datele calitative și Microsoft Office Publisher pentru prezentarea anumitor date în cadrul lucrării (layout/output-uri).

Pentru analizarea datelor culese cu ajutorul chestionarelor am folosit programul statistic SPSS.

Participanți

Studiul a inclus asistenți maternali și soțul/soția acestora, acolo unde a fost posibil (N=112). Pe parcursul lucrării, ne-am raportat la acest grup de participanți ca și “asistenții maternali” sau “grupul asistenților maternali” din raționamente de facilitare a exprimării, menționând în puține situații “asistenții maternali și soțul/soția acestora”.

Genul participanților a fost feminin în 58,82% dintre cazuri și masculin în 40,18%. Vârsta medie a participanților a fost m=55,6 (M=71; m=39).

Statutul marital al participanților a fost: căsătorit în majoritatea cazurilor (92,86%), necăsătorit (1,97%) și văduv (5,36%).

Cu privire la nivelul de studii, participanții cu studii liceale și profesionale tind să predomine în grupul studiat (58,04 %, respectiv 31,25%); în timp ce studiile gimnaziale sau universitare sunt mai slab reprezentate (8,04%, respectiv 2,68%).

Ca și ani de experiență în asistență maternală, participanții au raportat o medie de aprox. 12 ani (M=17; m=5).

Asistența maternală ca serviciu de tip familial. Caracteristici, funcționare și relaționare în cadrul sistemului familial

Părinții reprezintă agentul primar de socializare pentru copii, atât în context cultural, cât și socioeconomic. Suportul parental în viața unui copil sau tânăr nu poate fi supraevaluat. El este crucial în toate domeniile mari de viață și mai ales atunci când copilul/tânărul traversează tranziții majore de viață. Sprijinul, îndrumările, încurajările parentale sunt cruciale pentru succesul și șansa unui copil/tânăr la un viitor deschis (Harden et al., 2008; Irizzary-Fonseca, 2011).

Tinerii din asistență maternală sunt lipsiți de suportul parental de care beneficiază cei care cresc alături de părinții lor naturali. Atunci când intră în asistență maternală ei sunt constrânși să interacționeze cu un număr ridicat de indivizi incluzând asistenți sociali, psihologi, juriști, judecători, precum și cu asistenții maternali în familia cărora sunt plasați. Este o asumpție rezonabilă faptul că asistenții maternali, fiind cea mai mare parte din timp alături de acești tineri, trebuie să își asume un rol proeminent în a oferi acestor tineri suportul și îndrumările de care acești tineri au nevoie. Sunt încă puține studii despre cum părinții foster își îndeplinesc acest rol precum și despre ce percepție au ei asupra acestui rol atunci când decid să intre în programul de foster care (Johnson, 2015).

Asistența maternală, în context actual, implică o serie de provocări. Standardele profesionale după care este evaluată activitatea asistenților maternali sunt ridicate, monitorizarea activității acestora susținută, iar exigențele privind creșterea și îngrijirea copiilor – multiple. Astfel, atât asistentul maternal, cât și familia acestuia trebuie să gestioneze o gamă de situații, uneori stresante, cum ar fi: plasarea de urgență a unui copil în familie, îngrijirea a doi copii de vârstă diferită, cu nevoi și cerințe diferite, îngrijirea copiilor cu nevoi speciale etc. Legăturile de atașament care se stabilesc între asistentul maternal și copiii/tinerii din plasament fac și ele dificil procesul de separare atunci când copiii merg în adopție, se reîntorc în familia naturală sau când își încep viața independentă. Asistenții maternali trebuie să participe la vizite cu familia naturală a copiilor aflați în plasament, vizite care pot avea un impact semnificativ atât asupra copilului cât și asupra asistentului maternal, favorizând uneori un comportament parental competitiv. În același timp ei trebuie să răspundă politicilor organizaționale și dificultăților cu care copilul se confruntă la venirea în familie. În acest context, colaborarea cu tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție, care deseori par că oferă mai multă valoare și atenție grupului de egali decât adulților în îngrijirea cărora se află, poate constitui un stresor suplimentar și poate face dificilă aderența asistenților maternali la urmarea unor etape consecvente și eficiente de pregătire a tinerilor pentru viața independentă.

Motivația studiului. Acest studiu și-a propus să exploreze cum funcționează asistența maternală în viața acestor tineri, ce servicii reușește să le ofere și în ce măsură se adresează nevoilor acestor tineri; precum și care sunt atitudinile și convingerile asistenților maternali cu privirea la tranziția tinerilor din sistem de protecție spre viața independentă și la rolul lor în procesul de pregătire al tinerilor în acest sens.

Am inclus în studiu atât asistenți maternali cât și soții sau soțiile acestora (acolo unde a fost posibil), deoarece în familiile de asistență maternală, soțul/soția asistentului maternal joacă un rol important în viața copiilor/tinerilor aflați cu măsură de plasament în familie (atât prin asumarea unui rol parental activ alături de asistentul maternal, cât și prin participarea la deciziile majore care îi privesc pe tineri, reprezentând o figură familială importantă în viața tânărului).

Percepțiile acestor adulți sunt importante deoarece ei petrec cel mai mult timp cu copilul aflat în plasament. De asemenea, ei cunosc în mare parte serviciile care sunt oferite copiilor și tinerilor cât și serviciile care ar trebui să le fie oferite (Ellis, 2004). De asemenea ei sunt cei care deseori percep cel mai acurat stadiile de desfășurare ale procesului de părăsire a sistemului de protecție, precum și cei care (în unele cazuri) mai păstrează legătura cu tinerii, după începerea vieții independente.

“Ca și societate, noi suntem responsabili din punct de vedere legal, parens patriae, pentru pregătirea tinerilor pentru viața independentă” (Jim Casey Youth Opportunities Initiative, 2001, în Ellis, 2004, pp.1 ). Cu toate acestea, există încă puține studii care urmăresc traiectoria acestor tineri pe termen lung, după părăsirea sistemului de protecție și implicit, puține studii cu privire la rezultatele programelor actuale de pregătire pentru viața independentă.

Acest fapt poate fi asociat cu câteva aspecte:

sistemul de protecție a copilului este relativ nou în România, începând să se dezvolte în direcția pe care o cunoaștem în prezent abia după anii ‘90, legislația cu privire la drepturile copilului și asistența maternală fiind mult mai recentă, după anii 2000.

inițial paradigma a fost aceea de protecție, abia în ultimii ani apărând și paradigma cu privire la pregătire (nu este vorba strict de o schimbare de paradigmă, cât mai degrabă de o completare a vechii abordări. Unii specialiști din protecția copilului sunt încă centrați pe vechea paradigmă, considerând că eforturile trebuie concentrate exclusiv pe oferirea protecției, pregătirea pentru viața independentă fiind un obiectiv subsidiar, de o importanță mai redusă).

asistența maternală este considerată o măsură temporară, pentru fiecare copil urmărindu-se găsirea unei soluții permanente cum ar fi adopția sau reintegrarea în familia naturală. Obiectivele majore ale activității asistentului maternal sunt oferirea unei îngrijiri de calitate pentru copilul aflat în plasament, precum și pregătirea acestuia pentru reunificarea cu familia naturală sau pentru adopție. Pentru copiii pentru care niciunul dintre aceste obiective nu este realizabil se urmărește oferirea stabilității pe perioada petrecută în sistem de protecție (să fie reduse la minim mutările de la un asistent maternal al altul sau de la asistent maternal într-o unitate rezidențială) precum și pregătirea pentru viața independentă. În acest context, asistenții maternali sunt formați cu prioritate pentru acordarea unei îngrijiri de calitate și pentru pregătirea plecării copilului în familia naturală sau adoptatoare și doar în subsidiar – pentru viața independentă.

Cu toate că, în prezent există servicii de pregătire a tinerilor pentru viața independentă, realizate atât de instituții de stat (DGASPC, servicii specializate, management de caz) cât și de organizații nonguvernamentale, există puține studii cu privire la impactul acestora și la rata de succes a tinerilor care au beneficiat de ele.

Acest studiu este important deoarece aduce date cu privire la percepția asistenților maternali asupra pregătirii tinerilor pentru viața independentă și rolului pe care ei îl au în acest proces.

Aspecte generale ale asistenței maternale

Pe parcursul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, serviciile destinate bunăstării copilului erau văzute ca servicii de voluntariat. Persoanele care se ocupau de acest domeniu făceau parte din organizații afiliate bisericilor sau din organizații de caritate. În timp, standardele profesionale pentru personalul din acest domeniu au devenit mai riguroase, astfel că au fost înființate facultăți speciale, au apărut prevederi legislative care să reglementeze metodele de lucru etc. În mare măsură, asistența maternală este realizată de către femei și tinde să fie văzută ca o activitate de voluntariat și în prezent. Altfel spus, fiind un serviciu destinat „bunăstării copilului”, asistența maternală tinde să fie considerată deseori o extensie a activității familiale, nu o opțiune profesională (de carieră) (Boldiș, 2012, p. 146).

Tendința actuală la nivel mondial este aceea de a crește profesionalismul în serviciile oferite copiilor care nu pot crește alături de părinții lor. Serviciile de tip familial au apărut ca răspuns la cerința de a oferi o îngrijire centrată pe nevoile copiilor, iar în prezent funcționează ca un mecanism eficient de prevenire a instituționalizării acestora. Inițial, asistenților maternali li se cereau condiții minimale de training și formare în domeniul educației copilului – deși ei petrec cel mai mult timp cu copilul și trebuie să intre permanent în contact cu instituțiile pentru copii, cu specialiștii, cu familiile biologice etc. În prezent, s-a ajustat nivelul de exigență privind profesia de asistent maternal, cu scopul de a oferi servicii de calitate copiilor și nu doar o îngrijire de bază. Este important ca asistentul maternal, pe lângă îngrijirea și educarea copilului să faciliteze și un mediu familial ofertant afectiv, unde copilul să își dezvolte sentimentul de apartenență, să se simtă în această familie ca fiind „acasă” – premise cruciale pentru buna sa dezvoltare pe plan psihologic și social (Boldiș et al., 2012, p. 147).

Pe lângă rolul de “părinte” pe care îl au, asistenții maternali sunt puși de multe ori în situația de a funcționa și ca specialiști, iar pentru aceasta este nevoie să-și îmbunătățească abilitățile și nivelul de expertiză (pentru a putea rezolva performant dificultățile care apar). Cu toate că intervenția de specialitate este desfășurată de către profesioniști, într-un cadru specializat, asistentul maternal este cel care trebuie să respecte prescripțiile/recomandările specialistului și cel care realizează intervenția „în teren”. Astfel, deși experiența practică și experiența de viață reprezintă un factor important în activitatea asistentului maternal, acestea trebuie dublate de o serioasă pregătire profesională, deoarece copiii și tinerii din asistența maternală au frecvent mai multe nevoi și întâmpină mai multe probleme decât copiii aflați în familiile naturale. În plus, pe lângă provocările profesionale (de a îngriji copilul, de a-l ajuta să se integreze cu succes în mediul școlar, de a colabora cu specialiștii și instituțiile), asistentul maternal trebuie să gestioneze și cerințele propriei familii (Boldiș et al., 2012, p. 148). În acest scop, asistentul maternal este susținut de echipa de specialiști cu care colaborează (asistent social, psiholog etc.).

În lege se prevede că asistentul maternal profesionist este persoana fizică, atestată în condițiile legii, care asigură, prin activitatea pe care o desfășoară la domiciliul său, creșterea, îngrijirea și educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament sau în încredințare (H.G. nr. 679/2003).

Conform legislației în vigoare, pot fi asistenți maternali numai persoanele care au capacitate deplină de exercițiu; prin comportamentul lor în societate, starea sănătății și profilul lor psihologic, prezintă garanții pentru îndeplinirea corectă a obligațiilor care revin unui părinte, referitoare la creșterea, îngrijirea și educarea copiilor săi; au în folosință o locuință care acoperă necesitățile de preparare a hranei, igienă, educație și odihnă ale utilizatorilor săi, inclusiv cele ale copiilor care urmează a fi primiți în plasament sau în încredințare; au urmat cursurile de formare profesională organizate de serviciul public specializat pentru protecția copilului sau organismul privat autorizat care efectuează evaluarea pentru acordarea atestatului de asistent maternal profesionist.

Asistentul maternal are următoarele obligații privind copiii primiți în plasament sau încredințați:

• să asigure creșterea, îngrijirea și educarea copiilor, în vederea asigurării unei dezvoltări armonioase fizice, psihice, intelectuale și afective a acestora;

• să asigure integrarea copiilor în familia sa, aplicându-le un tratament egal cu al celorlalți membri ai familiei;

• să asigure integrarea copiilor în viața socială;

• să contribuie la pregătirea reintegrării copiilor în familia lor naturală sau la integrarea acestora în familia adoptatoare, după caz;

• să permită specialiștilor serviciului public specializat pentru protecția copilului sau organismului privat autorizat supravegherea activității sale profesionale și evaluarea evoluției copiilor;

• să asigure continuitatea activității desfășurate și în perioada efectuării concediului legal de odihnă, cu excepția cazului în care separarea de copiii plasați sau încredințați pentru această perioadă este autorizată de către angajator;

• să păstreze confidențialitatea informațiilor pe care le primește cu privire la copii;

• să informeze de îndată serviciul public specializat pentru protecția copilului sau organismul privat autorizat care le supraveghează activitatea cu privire la orice schimbare survenită în situația lor personală, familială sau socială care ar putea să influențeze activitatea lor profesională;

• să participe la cursurile de perfecționare organizate de angajatori;

• să prezinte, împreună cu persoanele cu care locuiește, anual, comisiei pentru protecția copilului un certificat medical din care să rezulte că starea sănătății lor permite continuarea desfășurării activității.

Activitatea asistentului maternal este monitorizată de serviciul public specializat pentru protecția copilului sau de un organism privat autorizat (H.G. nr. 679/2003).

Conform legislației privind pregătirea tinerilor pentru viața independentă și dezvoltarea deprinderilor necesare în acest sens, asistentul maternal este considerat o parte activă a acestui proces, rolul lui fiind subliniat în mai multe rânduri (Ordinul nr. 48/2004; Ordin nr. 14/2007).

Funcționarea familiilor de asistență maternală ca sistem și impactul acestora asupra tinerilor aflați în plasament

Pentru a-și îndeplini obiectivele prevăzute de legiuitor (descrise anterior) sistemul de asistență maternală trebuie să ofere o îngrijire familială de calitate. În acest sens, sistemul familial în care copilul/tânărul este imersat trebuie să funcționeze eficient. Așa cum am văzut și în capitolele anterioare, dinamica familială influențează dezvoltarea și consolidarea identității tinerilor. Legăturile stabile de atașament existente între tânăr și adulții care îl îngrijesc dublate de un stil parental conectat la nevoile tânărului (nurturant) facilitează consecințe pozitive asupra funcționării tinerilor pe termen lung, cum ar fi explorarea identitară, angajamentele identitare, stima de sine și convingerile de autoeficacitate (Imtiaz & Naqvi, 2012).

La această vârstă, viața tinerilor este marcată de multiple tranziții și provocări, iar diverse sisteme sociale influențează sau chiar exercită cerințe contradictorii asupra tinerilor. Din acest motiv sistemul familial joacă un rol central în modalitatea în care tinerii vor gestiona aceste procese și interacțiuni.

Dacă asistentul maternal, în rolul de părinte față de tânărul aflat în plasament reușește să faciliteze sentimentul de siguranță și încredere în interacțiunile cu acesta, acest fapt va facilita comportamentele de explorare și acceptarea provocărilor de către tânăr, fără a experimenta anxietate. Acest fapt facilitează dezvoltarea competențelor intelectuale și sociale necesare tranziției spre viața independentă. Rolul părintelui foster (și familiei acestuia) este atât să fie conectat la nevoile tânărului cât și să susțină dezvoltarea autonomiei. Amândouă sunt cruciale în promovarea dezvoltării personale și sociale a tinerilor cât și în adaptarea funcțională a acestora la cerințele vieții independente. Importanța adultului, ca figură de atașament pentru tânăr, este importantă pe tot parcursul vieții, ca și sursă de bunăstare psihologică și factor protectiv față de distresul asociat situațiilor negative de viață. Dacă această sursă suport și confort emoțional lipsește, crește riscul apariției unor vulnerabilități psihologice sau dezvoltării unor strategii de coping ineficiente (Araiza, 2017).

Cu toate că rolul principal în asigurarea acestor premise pentru o bună dezvoltare și funcționare a tinerilor este atribuit adultului responsabil de tânărul aflat în plasament (asistentului maternal), familia ca sistem, definită de legăturile de apropiere și apartenență poate include și alți membrii: soțul/soția asistentului maternal, copiii acestuia sau chiar și familia extinsă – o abordare sistemică a funcționării familiale urmărind mai degrabă punctele tari ale familiei și nu vulnerabilitățile sau dificultățile acesteia (Brooks, 1996).

Ryan et al. (2005) propun câteva dimensiuni de bază în înțelegerea structurii, organizării și pattern-urilor tranzacționale subiacente sistemului familial, conform Modelului McMaster:

rezolvarea de probleme. Aceasta se referă la capacitatea familiei de a rezolva problemele într-o manieră care asigură funcționarea eficientă a familiei în continuare. Problemele familiei pot fi categorizate în instrumentale și afective. Prima categorie se referă la problemele cotidiene cum ar fi managementul banilor, hrana, îmbrăcămintea sau locuința; a doua categorie se referă la problemele emoționale cum ar fi furia sau depresia. Familiile care se confruntă cu probleme instrumentale, deseori au dificultăți în a le gestiona și pe cele emoționale.

comunicarea. Modelul vizează în principal comunicarea verbală deoarece permite o măsurare mai acurată și se adresează pattern-ului familial de comunicare și nu celui individual. Comunicarea este și ea operaționalizată în instrumentală și afectivă, ca și rezolvarea de probleme. Un sistem familial poate fi marcat de dificultăți la nivelul comunicării afective, dar să funcționeze bine la nivelul celei instrumentale. Reciproca este rareori valabilă. Eficiența în cadrul acestei dimensiuni este caracterizată de o manieră de comunicare clară și directă atât în domeniul instrumental cât și emoțional.

rolurile. Reprezintă pattern-uri repetitive de comportament pe baza cărora funcționează membrii familiei. Familiile au de îndeplinit în mod repetitiv anumite funcții pentru a menține o eficiență și bună funcționare a sistemului. Funcțiile de bază ar fi: asigurarea resurselor, suportul și îngrijirea, gratificarea sexuală a adulților, dezvoltarea personală și menținerea și managementul sistemului familial. Pot să apară și funcții suplimentare, autorii însă le propun pe acestea ca fiind de bază. Lipsa de funcționalitate la oricare din aceste nivele, compromite funcționarea instrumentală, emoțională sau mixtă a familiei.

responsivitate emoțională/afectivă. Se referă la capacitatea de a răspunde eficient și adecvat unor stimuli cu încărcătură emoțională. Această dimensiune implică atât emoțiile pozitive cât și negative și implică abilitatea familiei de a se adresa eficient ambelor categorii. Spre exemplu, un sistem familial care tinde manifestă preponderent iubire și tandrețe dar nu gestionează eficient emoțiile negative cum ar fi tristețea sau rușinea are o funcționare distorsionată. Cu cât este mai eficient un sistem familial, cu atât mai largă va fi gama emoțiilor pe care le gestionează și răspunsurile față de acestea.

implicarea afectivă. Reflectă măsura în care familia acordă interes și valoare activităților particulare ale membrilor familiei, gradul de interes și maniera în care acest interes este manifestat. Există mai multe modalități de implicare, însă implicarea caracterizată de empatie pare să fie care mai sănătoasă și eficientă formă. Cu cât familiile se îndepărtează de acest tip de implicare, cu atât devin mai puțin eficiente ca funcționare.

controlul comportamental. Definește strategiile pe care familia le adoptă în gestionarea unor situații specifice: situații periculoase, situații în care sunt exprimate nevoi psiho-fiziologice și situații care vizează comportamente de socializare intra și extrafamiliale. Această dimensiune implică standardele și regulile pe care familia le promovează cu privire la aceste tipuri de situații precum și limitele de toleranță. Familiile dezvoltă standarde cu privire la comportamentele acceptabile în fiecare dintre ariile descrise și stabilesc și un grad de flexibilitate și toleranță în respectarea acestor standarde. La această dimensiune putem include stilul parental și seturile de convingeri și expectanțe ale indivizilor față de sine sau față de ceilalți.

Caracteristicile unui sistem familial asociate cu consecințe pozitive asupra copilului sunt:

abilitatea de a tolera intimitatea,

impulsivitatea scăzută,

abilitatea de a recunoaște și gestiona frica,

lipsa agresivității interpersonale,

stima de sine și sentimentul de autoeficacitate peste medie,

stilul parental autoritativ (ferm dar sensibil),

nivelul ridicat de suport social, emoțional și informațional.

Cele mai bune rezultate se obțin atunci când toate părțile implicate sunt susținute și pot să își exprime punctul de vedere (Dore & Eisner, 1993; în Boldiș et al., 2012, p. 151).

La fel ca orice sistem, familiile de asistență maternală funcționează pe un continuum de la stabilitate la instabilitate/perturbare.

Scopul principal al sistemului de protecție este să ofere o familie și o locuință stabile pe perioada petrecută de către copil/tânăr în sistemul de protecție. Calitatea și stabilitatea experienței în foster care sunt de o importanță prioritară pentru tinerii plasați în aceste familii. Tinerii care au experimentat plasamente stabile și suportive, dublate de o relație pozitivă cu asistenții sociali și alte persoane din anturajul lor, sunt mult mai susceptibili la a depăși adversitățile premergătoare sau eferente sistemului de protecție și tind să aibă o adaptare de succes la viața independentă (Mendes, 2009).

Instabilitatea plasamentului este asociată cu consecințe negative asupra tinerilor, cum ar fi probleme de externalizare, delincvență, probleme de atașament. De obicei există o cauzalitate bidirecțională – tinerii cu astfel de probleme tind să experimenteze plasamente multiple, pe de altă parte schimbarea frecventă a familiei de plasament tinde să accentueze aceste probleme. Cercetările arată că un mediu familial securizant, stabil și sensibil la nevoile copilului/tânărului poate ameliora acest tip de dificultăți prin promovarea unui context de funcționare sigur, predictibil și disponibil/responsiv la nevoile acestuia (Tunno, 2015).

Având în vedere că asistenții maternali au posibilitatea de a refuza să îngrijească un tânăr cu dificultăți comportamentale sau de a renunța la profesie când lucrurile devin dificile, face ca în anumite situații tineri să experimenteze plasamente repetate. La o trecere în revistă sistematică a literaturii de specialitate, printre factorii care impactează stabilitatea angajamentului unui părinte foster față de un copil/tânăr se numără: strategiile de coping ale adultului, vârsta, nivelul de educație, convingerile religioase, motivația pentru această profesie, experiențele din copilărie, statutul parental, suportul organizațional, acuratețea procesului de potrivire înainte intrării copilului/tânărului în familie etc. Alți factori identificați sunt: suportul social, sentimentul de autoeficacitate și stilul de atașament al părintelui (Tunno, 2015).

Rolul practicilor parentale în viața tinerilor și în tranziția acestora spre vârsta adultă

Formarea identității tinerilor este în strânsă legătură cu relațiile pe care individul le stabilește cu diverse organizații/instituții sociale și mai ales cu relațiile cu persoanele de referință și grupul de egali. Relația primordială rămâne însă cu părinții (sau adulții în îngrijirea cărora se află). Așa cum arată Stamate și Perjan (2016) relația cu părinții, modelul pe care ei îl promovează, percepția copilului/tânărului asupra acestora vor constitui repere de orientare în lume, furnizând informații cu privire la regulile și normele de conduită. Abilitatea părinților de a fi empatici și de a se adresa nevoilor copiilor impactează dezvoltarea ulterioară a copiilor și pattern-urile de atitudine, comportament și emoționale pe care aceștia le vor manifesta în relațiile de mai târziu.

Calitatea relației părinte-copil influențează de dezvoltarea copilului în multe direcții, producând efecte pe toată durata vieții individului. În timp ce părinții naturali contribuie în mod direct la profilul genetic al copilului, persoanele alături de care crește contribuie la repertoriul de experiențe pe care copilul le va avea. Ei contribuie atât în mod direct, în cadrul interacțiunilor cu copilul cât și în mod indirect prin asocierea lor cu grupul social mai larg (Bornstein & Sawyer, 2005).

Pentru a înțelege efectele climatului familial și relației părinte-copil asupra diverselor aspecte developmentale este necesară o analiză multinivelară. Datele cu privire la atitudinile, valorile, percepțiile sau convingerile părinților permit înțelegerea comportamentelor parentale și cauzelor acestora. Spre exemplu, convingerile și comportamentele parentale influențează dezvoltarea și funcționarea copiilor în mai multe moduri (e.g. nivelul părintelui de implicare și stimulare afectează nivelul de dezvoltare al copilului, Maccoby & Martin, 1983). Părinții influențează copiii în mod direct prin gene, convingeri și comportamente cât și indirect – prin multiplele contexte sociale în care îl imersează pe copil (Rubin & Chung, 2006).

Convingerile parentale – credințele, ideile, cunoștințele, valorile, scopurile, atitudinile – sunt frecvent abordate în cadrul literaturii privind relația părinte-copil. Rolul acestora este multiplu, deoarece generează și modelează comportamentele parentale, mediază eficiența practicilor parentale sau susțin organizarea parentajului (Rubin & Chung, 2006).

Plecând de la aceste premise, în continuare vom detalia câteva aspecte relevante ale parentajului familiilor de asistență maternală (Fig. 14) pentru a aprofunda înțelegerea influenței pe care relația părinte (asistent maternal) – tânăr o are asupra funcționării tinerilor și tranzițiilor acestora de viață.

Figura 14. Aspecte de parenting care influențează funcționarea familiilor de asistență maternală și relația părinte-tânăr în cadrul acestor sisteme familiale

Stilul parental pare să fie o variabilă cheie cu efect asupra identității și stării de bine (psihologice) a tinerilor. Cercetările au evidențiat faptul că, în general, comportamentul parental are efecte importante asupra ajustării psihologice a copilului/tânărului. Lipsa practicilor parentale pozitive (întărirea pozitivă, implicarea), respectiv practicile parentale negative (inconsecvența, disciplinarea dură, monitorizarea scăzută și supervizarea) au fost țintele intervențiilor pentru mulți părinți, intervenții care s-au dovedit a fi eficiente în reducerea problemelor comportamentale alte copiilor/tinerilor (Barkley, 1997; Gottman, Katz & Hooven, 1996; Forehand & Long, 2002; în Boldiș et al., 2012, p. 154).

Rojo-Moreno et al. (1999; în Irfan, 2011) au investigat stilurile parentale în două eșantioane de subiecți – depresivi și non-depresivi – și au constatat că în cazul pacienților cu depresie, stilurile parentale la care au fost expuși în copilărie erau caracterizate de un deficit de căldură emoțională și un exces de respingere și protecție. Depresia a fost însoțită de un grad ridicat de respingere parentală, atribuiri negative, un nivel scăzut de coping activ și autoeficacitate. O combinație interactivă între un grad scăzut de grijă și unul ridicat de protecție (control lipsit de afecțiune) a reprezentat un factor de risc pentru depresia de-a lungul vieții.

Cercetătorii au grupat comportamentele parentale în clusteri care sunt definiți ca stiluri parentale (Becker 1964; Dornbusch et al., 1987; Kelly & Goodwin, 1983; Maccoby & Martin, 1983; Steinberg et al., 1989; în Boldiș et al., 2012). Deși terminologia pentru stilurile parentale diferă de la un cercetător la altul, ideile de bază sunt similare:

Stilul parental este un pattern consistent de interacțiune a părinților cu copiii lor de-a lungul a două dimensiuni: expectanțe (cereri/revendicări) și responsivitate.

Stilul parental implică o relație între părinte și copil, care poate susține respectul sau lipsa de respect față de copil.

Stilurile parentale extreme (autoritar sau permisiv) nu sunt benefice, ci total nepotrivite pentru copil.

Stilurile democratice, echilibrate sunt cele mai avantajoase pentru dezvoltarea copilului.

Mulți părinți vor utiliza diverse stiluri parentale, în momente și circumstanțe diferite, dar cele mai multe cercetări sugerează că un copil achiziționează cele mai multe rezultate pozitive când este crescut de părinți echilibrați, care aplică un stil parental autoritativ (Maccoby & Martin, 1983, în Boldiș et al., 2012, p. 155).

Stilul parental pare să producă efecte semnificative asupra dezvoltării socio-cognitive și identitare a indivizilor. În familiile autoritare există un grad ridicat de autoritate și cerințe și un grad scăzut de responsivitate emoțională. Tinerii din astfel de familii, tind să se supună regulilor fără să le chestioneze. Tind să aibă o atitudine caldă și deschisă dar să nu valorizeze autonomia și independența. Familiile cu un stil parental autoritativ, au și ele un nivel ridicat de control și îndrumare, reguli și limite clare, dar sunt și responsive emoțional la nevoile copiilor și tinerilor. În familiile permisive, există responsivitate emoțională, dar lipsesc controlul și limitele. Tinerii din astfel de familii tind să fie egocentrici și să își asume puțină responsabilitate în ceea ce fac. Cercetările arată că există o relație pozitivă între sistemul de control autoritar și conformitate, obediență și locus de control extern. Tinerii care au crescut însă într-un stil autoritativ au un nivel mai ridicat de auto-control și sunt mai funcționali ca indivizi în plan psihologic și cognitiv (Celen & Kușdil, 2009).

Stilurile parentale au însă și o amprentă culturală puternică. Parenting-ul pe care un adult îl implementează are o componentă moștenită atât din propria familia cât și din cultura în care a acesta a fost imersat de-a lungul vieții. Familiile vestice tind să pună accent pe dezvoltarea independenței, sinelui și autonomiei, în timp ce culturile estice pun accent pe interdependență, solidaritate la grup, ierarhie socială și familială. Astfel, culturile vestice tind să valorizeze stilul parental autoritativ (acesta fiind corelat cu o dezvoltare identitară mai eficientă în cazul tinerilor), în timp ce în culturile estice stilul autoritar are încă o pondere importantă. Anumite cercetări arată că practicile parentale autoritare nu sunt percepute la fel de perturbatoare de către tinerii din culturile estice, în comparație cu cei din culturile vestice – fiind o normă socială mult mai larg acceptată. Aderența față de autoritate susține sentimentul de apartenență și siguranță a tânărului în familie. Cu toate acestea, chiar și în culturile estice, stilul autoritar tinde să caracterizeze mai frecvent familiile tradiționale, din mediul rural/agrar, unde spre exemplu fii tind să fie considerați mai valoroși decât fiicele, pentru potențialul lor de a contribui economic la bunăstarea familiei. Cu toate acestea, chiar și în aceste condiții, în familiile cu un statut socio-economic scăzut, tinerii cu părinți autoritari tind să prezinte mai multe probleme de externalizare decât cei din familii autoritative. Un motiv ar fi că părinții de acest tip tind să valorizeze cu prioritate obediența tinerilor în defavoarea altor aspecte ale relației părinte-copil. Familiile din mediul urban, cu un nivel socio-economic mai ridicat, tind și în aceste culturi să valorizeze stilul autoritativ și să acorde o importanță crescândă responsivității, autonomiei și copiilor de gen feminin (Celen & Kușdil, 2009; Chang, 2007).

Unii autori propun o alternativă la influența efectelor culturale și socio-economice asupra practicilor parentale și evaluării corecte a impactului acestora asupra tinerilor, și anume luarea în considerarea a autonomiei pe care părinții o oferă copiilor/tinerilor pe un continuum de la scăzută la ridicată, deoarece ar permite o măsurare mult mai obiectivă a autorității parentale sau altor variabile asociate (Celen & Kușdil, 2009; Kağıtçıbașı, 2005).

Fiecare stil parental este unic în felul său și produce consecințe comportamentale diferite asupra copiilor și adolescenților, având însă un efect direct asupra dezvoltării strategiilor de coping. Cu cât părinții încurajează un grad mai ridicat de autonomie în cazul tinerilor, în contextul unui parenting bazat pe structură și afectivitate, cu atât stilul parental tinde să coreleze mai puternic cu bunăstarea psihosocială a tinerilor, cu performanța academică și cu strategiile de coping activ ale acestora (Bhattacharyya & Pradhan, 2015).

Astfel, un aspect parental care impactează relația cu copiii și tinerii îl reprezintă strategiile de adaptare la stres. La vârsta tranziției de la adolescență la viața adultă, tinerii se confruntă cu multipli stresori. Pe de-o parte sunt evenimentele stresante cotidiene, pe de alta evenimentele neașteptate, aferente deciziilor și comportamentelor de viață din ce în ce mai complexe. În multe situații apare o discrepanță între nevoile sau dorințele tânărului și cerințele diverselor grupuri sociale asupra acestuia sau între abilitățile tânărului de a performa în anumite domenii și cerințele sociale de a face acest lucru. Cum stresorii nu pot fi evitați, se pune accent pe capacitatea tinerilor de a gestiona eficient stresul.

În literatura de specialitate se regăsește frecvent o abordare duală a mecanismelor de coping: cel axat pe problemă (implementarea acțiunilor necesare pentru a modifica circumstanțele care au condus la apariția stresului) și copingul axat pe emoție (încercarea de a evita sursa stresului sau de reglare emoțională în scopul reducerii tensiunii/activării psihologice asociate cu stresorul). Ambele tipuri de coping pot fi adaptative: cel focusat pe problemă, atunci când situația dificilă poate fi modificată și cel axat pe emoție – când circumstanțele situaționale nu sunt modificabile. Dintre cele două, copingul axat pe problemă pare să fie asociat cu mai puține probleme de internalizare și externalizare la tineri. Printre efectele implementării unui coping ineficient se numără problemele emoționale (depresie, anxietate etc.) precum și cele comportamentale – comportamente de risc, delincvență. Mai multe studii arată că, pe măsură ce tinerii înaintează în vârstă, ei încep să aplice o paletă mai restrânsă de strategii de coping, dar o varietate mai mare de strategii cognitive eficiente în acest sens. Acest lucru este însă influențat în mod direct și de climatul emoțional oferit de părinți în familie și de modalitatea acestora de a răspunde la emoțiile copiilor și tinerilor (Seeley, 2009)

Unul dintre principalii factori care impactează capacitatea copiilor/tinerilor de a gestiona în mod eficient stresul este relația părinte-copil. Strategiile de coping pe care un tânăr le implementează sunt afectate atât de caracteristicile relației părinte-copil cât și de stilul parental la care a fost expus de-a lungul dezvoltării sale. Studiile arată că este important ca tinerii să beneficieze de un stil parental echilibrat – unul care să nu îi supra-protejeze (autoritar) dar nici să nu îi expună excesiv situațiilor stresante (permisiv). Stilul parental autoritativ, bazat atât pe control cât și pe afecțiune, pare să coreleze cel mai puternic cu dezvoltarea unor strategii de coping activ la tineri. O altă strategie parentală eficientă pentru a reduce expunerea excesivă a tinerilor la diverși stresori este monitorizarea. Aceasta se referă la prezența activă a părintelui în viața tânărului, la participarea lui la diverse activități împreună cu tânărul, dar și la discuții despre alți tineri din grupul de egali și mai ales la stabilirea unor reguli eficiente privind comportamentele adecvate în familie și în afara ei – însă și această monitorizare trebuie realizată într-un mod subtil, non-invaziv (Baumrind, 1991b; Seeley, 2009).

Cea mai bună strategie însă prin care părinții pot susține dezvoltarea unor strategii eficiente de coping în cazul tinerilor este prin puterea exemplului personal. Modalitatea de abordare a unui stresor de către un tânăr poate fi influențată de părinte prin modelare (părintele observă reacțiile părintelui într-o situația stresantă), coaching (părintele oferă îndrumări și conduce tânărul spre o abordare eficientă) și efecte contextuale (se referă la încurajare, acceptare, critică etc.) Comportamentele și atitudinile parental influențează astfel percepția tinerilor asupra unei situații ca fiind un stresor/o amenințare sau o provocare (Seeley, 2009).

Atașamentul. Începând cu anii 1970 și până în prezent, valoarea copiilor a înregistrat o nouă valență, astfel nu se mai pune accent pe valoarea economică a copiilor ci pe cea emoțională. În cadrul schimbărilor demografice și socioeconomice masive, relația părinte-copil a evoluat spre alte valori. Dacă inițial copiii erau percepuți ca o sursă economică suplimentară a venitului familial, această percepție s-a modificat, noua paradigmă fiind axată pe relația părinte-copil, atașamentul și calitatea relației devenind valori centrale ale acesteia (Rubin & Chung, 2006).

O parte importantă a literaturii privind atașamentul și relația părinte-copil a pus accent pe copilărie (în special copilăria mică) și mai puțin pe tinerețe sau chiar vârsta adultă. Atașamentul, ca și variabilă individuală cvasi-stabilă s-a dezvoltat pe baza experiențelor timpurii de socializare și relaționat cu calitatea legăturii părinte-copil de-a lungul cursului vieții (Rubin & Chung, 2006).

Cu toate că relația părinte-copil și legăturile de atașament sunt influențate de valorile culturale și individuale, studiile transculturale surprind multiple puncte comune, în special în țările vestice și/sau în cele care atribuie o valoare emoțională ridicată copiilor. Relația părinte-copil rămâne o resursă socială și emoțională importantă de-a lungul vieții, mult peste anii copilăriei (Collins & Laursen, 2004)

Diverse modele teoretice privind relația părinte-copil se axează pe forțele de stabilitate și schimbare în cadrul diadei și mai puțin pe impactul individual. Un exemplu ar fi chiar teoria atașamentului. Ca și sistem reglat mutual, părintele și copilul încearcă să mențină relația într-o manieră congruentă cu reprezentările cognitive derivate din istoricul propriilor interacțiuni cu persoanele semnificative. Astfel, calitatea relației părinte-copil tinde să fie stabilă de-a lungul timpului (Collins & Laursen, 2004)

Cu toate că atașamentul în adolescență este diferit de cel din copilărie (în special ca și comportamente de exprimare a afecțiunii), funcțiile relațiilor securizante sunt similare. În timp ce o relație securizantă facilitează explorarea mediului imediat în copilărie, în adolescență/tinerețe aceasta permite explorările în afara familiei și stabilirea unor noi relații cu covârstnicii. Adolescenții care au crescut alături de părinți sensibili la nevoile lor și alături de care și-au dezvoltat legături emoționale puternice, manifestă abilități crescute de adaptare în timpul tranziției spre vârsta adultă (Collins & Laursen, 2004).

Stilul cognitiv, în particular sistemul de convingeri al părinților reprezintă o altă variabilă care influențează relația părinte-copil/tânăr. În ultimii ani se acordă un interes ridicat în literatura de specialitate cu privire la influența factorilor circumstanțiali, convingerilor și emoțiilor parentale ca și determinanți ai comportamentului parental – cognițiile/convingerile parentale fiind un predictor pentru emoțiile acestora și practicile parentale specifice. Spre exemplu, convingerile parentale față de sine, cum ar fi convingerile de autoeficacitate, pot influența puternic practicile comportamentul părintelui față de copil. Părinții care își evaluează negativ abilitățile parentale (autoeficacitate scăzută) tind să fie mai puțin responsivi sau reactivi la comportamentele dificile ale copiilor (Gaviță, DiGiuseppe & David, 2013).

Convingerile persoanei reprezintă reprezentări ale realității (cogniții evaluative) care pot fi adaptative sau dezadaptative. Atunci când aceste reprezentări sunt rigide, inflexibile, clienții tind să tragă concluzii ineficiente care în cele mai multe cazuri duc la comportamente sau atitudini ineficiente. Un exemplu de astfel de concluzii ar fi gândirea catastrofică (situația este extrem de rea, fără speranță), intoleranța la frustrare (persoana nu se poate imagina suportând o situație anume), evaluarea globală negativă (atitudine extrem de critică față de sine/ceilalți), gândire de tip alb-negru (în termeni absolutiști “întotdeauna”, „niciodată”). Rezumând credințele iraționale de bază, acestea se regăsesc în așteptări rigide față de sine, ceilalți și lume/condițiile de viață. Atunci când convingerile sunt raționale/adaptative, acestea nu se exprimă în termeni atât de radicali ci sunt exprimate în termeni de preferință, dorințe (Dryden & DiGiuseppe, 2003).

Sentimentul de autoeficacitate. Teoria social cognitivă (Bandura 1999, 2001) postulează că individul este un agent proactiv, capabil de autoreglare și auto-organizare. Convingerile de autoeficacitate – credința că individul are puterea de a produce efecte prin acțiunile sale – influențează aspirațiile individului, stabilitatea angajamentelor, nivelul de perseverență în fața dificultăților și reziliența la stres a acestuia (Jackson & Scheines, 2005).

Conform definiției lui Bandura, autoeficacitatea se referă la "convingerea unei persoane în capacitățile sale de a-și mobiliza resursele cognitive și motivaționale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date" (1988, în Băban, 2006). Autoeficacitatea este asociată cu o anticipare a rezultatelor pozitive în acțiunile întreprinse de individ datorită cunoștințelor și abilităților posedate. Aceasta influențează și evaluările individului asupra situațiilor de eșec/performanță redus; astfel insuccesul tinde să fie atribuit efortului redus investit în sarcină și nu abilităților scăzute de îndeplinirii sarcinii. Autoeficacitatea este un proces cognitiv complex, care generează opțiuni, motivații, emoții, idei și comportamente (Băban, 2006).

Mai multe studii recente arată că sentimentul sau convingerile de autoeficacitate ale asistenților maternali au un impact major asupra performanței parentale a acestora. Whenan et al. (2009), într-un studiu care a investigat relația dintre problemele emoționale și comportamentale ale copiilor/tinerilor, sentimentul de autoeficacitate al părinților și relația asistent maternal-adolescent, arată că stare de bine și satisfacția parentală în cazul asistenților maternali sunt puternic influențate de sentimentul de autoeficacitate al asistenților maternali și calitatea relației părinte-copil.

Conform lui Bandura (2001) autoeficacitatea percepută este un mecanism de bază al activismului uman. Dacă individul nu are convingerea că poate produce rezultatele dorite prin acțiunile sale, va manifesta puțină inițiativă în acțiunile sale sau perseverență în fața dificultăților. Din acest motiv autoeficacitatea reprezintă un predictor și un factor pivotal al parentajului. Cu cât convingerile de autoeficacitate ale părintelui sunt mai ridicate, cu atât va fi mai scăzută propensiunea acestuia pentru stres și depresie și mai mare angajarea acestuia în strategii familiale care să promoveze oportunități developmentale pentru copiii sau tinerii aflați în îngrijire (Jackson & Scheines, 2005).

Strategiile parentale suportive sunt un predictor pentru dezvoltarea intereselor și abilităților tinerilor din plasament și previn comportamentele negative sau problematice. Părinții cu un nivel ridicat al autoeficacității tind să utilizeze mai frecvent strategii parentale suportive (Narva, 2009). Furstenberg et al. (1999) prezintă trei indicatori ai bunăstării emoționale la tineri, toți trei fiind puternic corelați cu autoeficacitatea parentală. Aceștia includ: o atmosferă emoțională pozitivă în familie, practici disciplinare corecte și consecvente și încurajarea dezvoltării autonomiei tinerilor. Alte beneficii alte autoeficacității parentale sunt eficacitatea în implementarea disciplinei și gradul de implicare parentală în viața tânărului. Pe de altă parte, un grad scăzut al autoeficacității parentale pare să coreleze cu probleme comportamentale la tineri.

Aceste studii subliniază importanța rolului autoeficacității parentale în capacitarea adultului de a implementa strategii parentale eficiente.

Întrebări de cercetare

Plecând de la studiile prezentate în cadrul acestui subcapitol dar și de la cadrul teoretic al lucrării cu aplicabilitate pentru scopul acestui studiu (e.g. teoria sistemică, teoriile privind relația părinte-copil/tânăr), am formulat următoarele întrebări de cercetare:

– Cum funcționează familiile de asistență maternală, care sunt punctele tari și slabe ale sistemului familial?

– Ce stiluri parentale și de atașament manifestă asistenții maternali în relație cu tinerii aflați în plasament?

– Ce strategii de coping aplică asistenții maternali pentru a gestiona situațiile stresante?

– Ce sistem de convingeri caracterizează grupul de asistenți maternali studiat?

Am mai urmărit dacă apar legături semnificative statistic între diverse variabile studiate:

Există o legătură între caracteristicile personale (vârstă, nivel de studii, experiența profesională ca și asistent maternal) și parentaj (stil parental, strategii de coping, convingeri personale și autoeficacitate)?

– Există o legătură între convingerile personale și autoeficacitate? (cei cu un nivel mai ridicat de raționalitate, conform convingerilor personale, au un sentiment de autoeficacitate mai ridicat?)

– Există o legătură între convingerile personale și stilul parental? (cei care au un grad mai ridicat de raționalitate aplică și un stil parental mai eficient?)

– Există o legătură între convingerile personale și strategiile de coping? (adică cei cu un stil cognitiv mai rațional au strategii mai eficiente de a gestiona stresul?)

– Există o legătură între autoeficacitate și stilul parental?

Rezultate și discuții

Înainte de a trece la o analiză mai detaliată a datelor obținute, am calculat coeficienții Alpha Crombach pentru fiecare scală aplicată, având în vedere că o parte din scale au fost adaptate după varianta în limba engleză. Am obținut următorii coeficienți privind consistența internă a itemilor: Scala de funcționare familială: α=0.831>0.700; Scala de comportament parental α=0.546<0.700; Chestionarul de coping, α=0.739>0.700; Scala de atașament al adultului α=0.676<0.700; Chestionarul de convingeri personale, α=0.795>0.700; Scala de autoeficacitate α=0.793>0.700. Având în vedere că în cazul Scalelor de atașament al adultului și de comportament parental am obținut o consistență acceptabilă și respectiv scăzută a coeficientului, am menținut datele în studiu dar în interpretare am pus accent în special pe datele de profunzime (calitative) obținute în cadrul interviurilor.

În continuare vom analiza datele cantitative și calitative obținute pe fiecare domeniu investigat.

Funcționare familială. Analizând datele de la chestionare, se observă că funcționarea familiilor de asistență maternală se înscrie în registrul tipic pentru populația generală la toate domeniile: rezolvare de probleme (M=1.43; clinical cutoff ≥ 2.20), comunicare (M=1.92; clinical cutoff ≥ 2.20), roluri (M=2.23; clinical cutoff ≥ 2.30), responsivitate afectivă (M=2.01; clinical cutoff ≥ 2.20), implicare afectivă (M=2.32; clinical cutoff ≥ 2.10), control comportamental (M=2.18; clinical cutoff ≥ 1.90), funcționare generală (M=1.65; clinical cutoff ≥ 2.00). Domeniile unde se înregistrează o ușoară vulnerabilitate sunt implicarea afectivă și controlul comportamental. Vom discuta aceste aspecte în coroborare cu datele calitative de la interviuri în general dar și cu datele obținute la atașament și stil parental în particular.

Datele calitative analizate în continuare, au fost culese în cadrul interviurilor pe baza un ghid de interviu semistructurat, adaptat după McMaster Structured Interview of Family Functioning, Ryan et al. (2005). Datele din interviuri cu privire la domeniile majore de funcționare familială, relevă următoarele:

Rezolvare de probleme. Mai puțin de un sfert dintre respondenți au menționat că s-au confruntat recent cu probleme deosebite. Majoritatea au fost probleme de sănătate ale asistenților maternali sau ale altor persoane din familie (e.g. părinții asistenților maternali).

Întrebați cu privire la maniera în care rezolvă diverse probleme, datele obținute de la respondenți în cadrul interviurilor relevă strategiile de rezolvare de probleme pe care aceste familii le implementează.

Atunci când au o problemă, persoanele cu care asistenții maternali discută și/sau la care apelează pentru a solicita sprijin sunt în principal membrii familiei (soțul/soția sau copiii proprii) și rudele din familia extinsă. Doar 3 participanți la interviuri au menționat că discută cu tânărul din plasament sau cu specialiștii DGASPC (doar atunci când este vorba de o problemă legată de tânărul din plasament).

Cu privire la strategiile pe care le implementează, la întrebarea “De obicei ce faceți concret pentru a rezolva o problemă?” Majoritatea participanților au menționat că primul pas pe care îl fac este să discute cu persoanele de referință (descrise anterior). Cea mai mare parte dintre ei iau decizii si trec la acțiune în urma acestor discuții pentru rezolvarea imediată a problemei: “stau de vorbă cu o persoană, apelez la ajutor dacă este nevoie, trec la acțiune”, ”discutăm, vedem ce e de făcut, mergem acolo”, “dacă este vorba de o problemă la școală, merg să văd ce problemă este. Discut cu dirigintele, directorul, copiii, să văd părerile tuturor. După aceea trag concluzii și iau niște măsuri.”,”discutăm, căutăm soluții. Nu las lucrurile nerezolvate.” Doar un mic număr de respondenți au menționat că solicită ajutor sau amână rezolvarea problemei în speranța că se va mai atenua.

Deciziile majore se iau și în acest caz în special cu membri familiei (în special soțul/soția) și mai puțin cu tânărul din plasament sau cu specialiștii DGASPC. În general, asistenții maternali preferă o rezolvare imediată a problemelor, atunci când acest lucru este posibil.

Mai puțin de jumătate dintre participanții la interviuri au menționat că verifică dacă maniera de rezolvare a problemei a fost eficientă sau dacă ar fi fost și alte variante de rezolvare a ei.

În ceea ce privește rezolvarea unei probleme emoționale, strategiile de rezolvare de probleme pe care asistenții maternali le implementează sunt în mare măsură similare cu cele descrise mai sus. Un aspect diferit ar fi faptul că nu mai este atât de mare centrarea pe acțiune și găsirea unei soluții, cât pe discuție și împărtășirea momentului. Strategiile menționate de respondenți au fost: discuțiile (peste jumătate dintre participanții la interviuri); oferirea afecțiunii și confortului emoțional, găsirea de soluții și trecerea la acțiune, oferirea de sfaturi, distragerea atenției sau acordarea unui timp pentru reducerea tensiunii emoționale. Exemple: “îl observ, discut cu el, îi ofer afecțiune, trec la fapte când e cazul”, discut cu el, îl las să se liniștească, găsim împreună soluții”, discutăm, îi dau sfaturi pentru a rezolva problema [practică]”, “încerc să schimb momentul cu altul care ar putea schimba emoția. De exemplu, dacă e nervos aduc altceva în discuție ca să se calmeze.”, “ne apropiem de el. I. vorbește mai mult cu mine. Discutăm cu ea să vedem ce s-a întâmplat. De obicei o lăsăm să se liniștească și după aceea discutăm.”

Comunicare. Datele din interviu nu sugerează probleme deosebite de comunicare în cadrul sistemului familial. În ceea ce privește persoana cu care asistenții maternali percep dificultăți de comunicare, 3 respondenți au menționat copiii naturali, 2 respondenți partenerul de viață și 2 respondenți tânărul aflat în plasament, restul respondenților au spus că nu întâmpină probleme de comunicare în cadrul sistemului familial. Persoana din familie cu care 11 dintre asistenții maternali intervievați consideră că au o comunicare optimă este tânărul din plasament. Acest fapt poate fi asociat cu petrecerea timpului împreună, majoritatea asistenților maternali raportând faptul că petrec alături de tânărul din plasament mai multe ore pe zi, cu excepția timpului cât sunt la școală sau cu prietenii: “tot timpul după școală”, “3-4 ore/zi, în weekend mai mult”, “peste 2 ore pe zi. Când e acasă, mai iese pe afară, mai merge la club (chitară, dans modern, IT)”, “mai puțin în zilele când face naveta dar discutăm dimineața, înainte să plece”, “minim o oră, două pe zi. Am făcut o prostie că îl certam când făcea o boacănă. A început să mintă. Așa că am început să-l ascult și acum îmi spune tot”.

Roluri. Datele din interviuri, referitoare la împărțirea rolurilor în cadrul sistemului familial arată o distribuire inegală a acestora. Astfel, majoritatea rolurilor sunt preluate de asistentul maternal și mai puțin de ceilalți membrii ai familiei (soț/soție, copii naturali, tineri aflați în plasament). La o analiză atentă a datelor din interviuri observăm că asistentul maternal participă cu prioritate la următoarele activități aferente sistemului familial: cumpărături zilnice și săptămânale, stabilirea meniului zilnic, gătit, cumpărături haine, spălat haine, curățenie, activitățile în gospodărie (e.g. grădină, animale), achitarea facturilor, vizitele la medic cu tinerii din plasament, disciplinarea și rezolvarea problemelor școlare ale tinerilor aflați în plasament. Activitățile la care asistentul maternal participă mai puțin sunt: reparațiile casnice, plata facturilor și conducerea mașinii.

Partenerii asistenților maternali tind să se implice și ei în activitățile descrise mai sus, cel mai pregnant în activitățile în gospodărie (e.g. grădină, animale); reparațiile casnice, plata facturilor și conducerea mașinii. Activitățile la care soțul sau soția participă cel mai puțin sunt activitățile casnice cotidiene (gătitul, spălatul rufelor, etc.) precum și vizitele la doctor cu copilul/tânărul din plasament sau rezolvarea problemelor școlare ale acestora. Unul dintre motivele care explică acest pattern comportamental poate fi faptul că partenerii asistenților maternali au în general un loc de muncă și ajung acasă abia după-masa iar un alt motiv ar fi faptul că implicarea în anumite activități cu privire la tinerii din plasament (e.g. vizite la medic, discuții cu cadrele didactice) sunt percepute ca și activități profesionale aferente asistenței maternale și lăsate în seama asistentului maternal.

Copiii naturali ai asistenților maternali tind să aibă o participare mai scăzută la majoritatea activităților cotidiene, motivul principal fiind că în cazul majorității participanților la studiu copiii personali sunt deja plecați de acasă, fie studiază sau lucrează în altă localitate decât domiciliul părinților, fie sunt deja căsătoriți și locuiesc permanent în altă parte.

Tinerii aflați în plasament tind să participe la majoritatea activităților descrise mai sus, cel mai puțin fiind implicați conducerea mașinii (probabil doar o mică parte dintre ei urmează școala de șoferi la această vârstă). Un punct important surprins în interviuri este implicarea relativ redusă a tinerilor în deciziile majore ale sistemului familial, chiar și în cele care îi privesc (practicile de disciplinare, decizia de a merge la medic sau rezolvarea problemelor școlare). Aceste roluri sunt preponderent preluate de asistentul maternal și mai puțin negociate cu tinerii aflați în plasament.

Deși majoritatea respondenților au răspuns afirmativ la întrebarea dacă discută cu ceilalți membrii ai familiei despre ce au de făcut fiecare, mai mult de o treime dintre participanții la interviuri au menționat că se întâmplă să se simtă obosiți din cauza numărului mare de activități zilnice.

Cu privire la deciziile majore, acestea sunt luate în familie de către asistentul maternal și soțul/soția acestuia, fapt care sugerează o polarizare a puterii în această direcție, în cadrul sistemului familial.

Responsivitate și implicare afectivă. Datele obținute la aceste domenii nu sugerează existența unor probleme marcante în funcționarea familiilor investigate. Aspectele legate de responsivitatea și implicarea afectivă vor fi discutate mai aprofundat la analiza strategiilor de coping la stres precum și la analiza relațiilor de atașament.

Respondenții au fost capabili să identifice cu ușurință diverse situații recente de viață în care au experimentat emoții pozitive sau negative (e.g. fericire, îngrijorare, enervare, tristețe etc.) precum și strategiile de management emoțional pe care le aplică în situațiile de distres.

La întrebarea “Ce lucruri sunt importante pentru Dvs. în acest moment?” răspunsurile oferite în cadrul interviurilor arată că valorile care ghidează familiile de asistență maternală în prezent sunt: familia, sănătatea și bunăstarea membrilor familiei, susținerea reușita în viitor a tinerilor din plasament, înțelegerea și comunicarea între membrii familiei. Peste jumătate dintre participanții la interviuri manifestă o atitudine pozitivă față de tinerii aflați în plasament și își doresc ca tinerii să aibă un parcurs favorabil de viață: “că mi-am realizat familia și cum să-i integrez pe cei doi [tineri din plasament] în societate, când pleacă de la mine să fiu mândru că am făcut ceva pentru ei. ”, “copiii proprii și cei din plasament”, “că nu l-a abandonat pe M., că l-a adus până în acest moment, că lucrează și e ca și cum ar fi copilul meu”, “sănătatea, familia și fetele din plasament”.

Referitor la pasiunile membrilor familiei precum și la activitățile de timp liber la care participă mai mulți membrii din familie, inclusiv tinerii din plasament, asistenții maternali au exemplificat un spectru larg de pasiuni individuale și mai restrâns al pasiunilor pe care le împărtășesc mai mulți membri din familie. Printre pasiunile asistenților maternali se numără: plimbările, lectura, muzica, grădinăritul, croșetatul, gătitul, filmele, sportul etc. Alte activități de timp liber pe care le realizează frecvent sunt urmărirea programelor Tv și rețelele sociale (e.g. Facebook). Printre pasiunile la care participă mai mulți membri ai familiei printre care și tinerii din plasament se numără: ieșirile în natură și gătitul. Asistenții maternali au menționat că au puțin timp liber pentru a-și exersa pasiunile, fiind în general ocupați cu activitățile cotidiene.

Control comportamental. Datele de la interviu arată că majoritatea familiilor de asistență maternală studiate – peste 22 dintre cei 25 de respondenți au menționat că – au reguli clare cu privire la funcționarea cotidiană (e.g. masă, somn, igienă) sau cu privire la relațiile sociale intra sau extrafamiliale (e.g. relația părinte-copil, relația cu alte persoane din familie, interacțiunile cu prieteni sau colegi). Domeniul de vulnerabilitate pare să îl reprezinte situațiile periculoase. Doar 11 dintre cei 25 de respondenți au menționat că au reguli clare privind situațiile de pericol (e.g. tinerii știu exact ce situații periculoase trebuie să evite sau ce să facă în cazul unei situații de urgență – ce servicii să apeleze, ce acțiuni să întreprindă).

Aceste reguli sunt de obicei stabilite și implementate de către asistentul maternal împreună cu partenerul de viață (soțul/soția).

În majoritatea situațiilor asistentul maternal este cel care aplică diverse consecințe comportamentale (e.g. pedepse) atunci când tinerii din plasament încalcă regulile specifice sistemului familial. Un respondent a menționat că aceste consecințe sunt aplicate de partenerul de viață “soțul, că el este mai ferm” iar un alt participant la interviu a spus că soțul este cel care permite mai multă lejeritate cu privire la reguli “soțul le mai ridică [pedepsele]”.

În ceea ce privește recompensele și gradul de libertate acordat, la întrebările “Tinerilor din plasament le permiteți o libertate mai mare? Îi recompensați atunci când se comportă adecvat?”, 15 participanți la interviuri au menționat că oferă recompense atunci când tinerii se comportă adecvat, în acord cu regulile prestabilite și că permit o libertate mai mare tinerilor pe măsură ce avansează în vârstă “o laud, o las să stea mai mult afară”; “o las să își cumpere ce dorește, o laud”; “am lăsat-o să meargă singură în pelerinaj la Nicula”, “îl recompensez cu ieșiri în oraș”. O parte a respondenților au menționat că deși permit o libertate mai mare, aceasta este totuși o libertate controlată “da, dar programată – nu pot chiar de capul lui să îl las”; “da, dar am pretenția să respecte acest lucru”; “da, dar tot există reguli (de exemplu, când merge undeva să anunțe)”.

La întrebarea “Considerați că cineva din familie (inclusiv tânărul din plasament) consumă prea mult alcool sau substanțe de risc, a avut probleme cu legea/poliția sau vă face să vă simțiți inconfortabil în public?” respondenții nu au menționat probleme deosebite în funcționarea sistemului familial.

Membri familiei par capabili să descrie comportamentele acceptabile pe care fiecare membru le așteaptă de la ceilalți din familie precum și să se adreseze corect situațiilor în care acele așteptări nu sunt satisfăcute (e.g. ca tânărul să revină acasă la ora stabilită sau să sune și să anunțe în cazul în care întârzie mai mult de o jumătate de oră peste acest interval).

Stiluri parentale. Analiza datelor cantitative de la chestionarul de comportament parental sugerează că asistenții maternali incluși în studiu prezintă tendințe spre verbozitate/cicăleală, ca și stil parental. În timp ce practicile parentale bazate hiperreactivitate (M=2.6, clinical cutoff = 3) sunt mai slab reprezentate, se înregistrează tendințe spre verbozitate (M=4.3; clinical cutoff= 3.4) și neglijare (M=3, clinical cutoff=2.8).

De obicei, părinții care aplică un stil parental axat pe cicăleală tind să se bazeze pe indicații verbale repetate și mai puțin pe o structură bazată pe reguli și limite clare. Deși, așa cum am văzut anterior, în familiile de asistență maternală există anumite reguli specifice sistemului familial, în ceea ce privește practicile parentale acestea se bazează mai puțin pe fermitate și structură și mai mult pe cicăleală și uneori permisivitate.

Pe baza observațiilor din practica cu asistenți maternali, putem spune că tind să repete de mai multe ori copilului/tânărului ce așteaptă de la el, iar când observă că indicațiile repetate nu au nici un rezultat, renunță și îl lasă să facă ce dorește. De obicei aceste situații sunt însoțite de emoții parentale negative dar nu și de aplicarea unor consecințe comportamentale aferente regulilor încălcate.

Datele de la interviuri vin să confirme acest lucru. Mai mulți respondenți au menționat că cer în mod repetat tânărului din plasament să realizeze anumite comportamente și când acesta nu se conformează, experimentează emoții negative (stare de enervare). Strategia pe care o aplică în aceste situații este să renunțe sau să ridice vocea. De exemplu, întrebați ce anume îi enervează ca părinți și cum reacționează în aceste situații, mai mulți participanți la interviuri au relatat faptul că formulează în mod repetat anumite cerințe de la tineri și atunci când aceștia nu se conformează fie renunță, fie ridică vocea “când tot spun ceva să se facă ceva și nu se face sau nu mă înțelege careva. Nu mai spun nimic și aștept să văd dacă se rezolvă (dacă va face).”, “când repet același lucru de mai multe ori și ceilalți nu înțeleg – exemplu, când tânărul din plasament face lucruri periculoase. De obicei ridic vocea.”,”Când cer ceva și nu se realizează. Insist, ridic tonul.”, “Câteodată mă înfurii că îi spun de 100 de ori și nu face, tot trebuie să îl verific. De obicei, ridic vocea.”

Rezultatele sunt similare cu cele ale unu studiu realizat pe un număr mai extins de respondenți din servicii de protecție de tip familial și adopție (Dobrean, Adam, Boldiș & Șoancă, 2011). Studiul a inclus un număr de 468 de adulți din familii de plasament, asistență maternală și adoptatoare din România și a relevat faptul că în toate cele trei tipuri de familii, stilul parental care predomină este cel axat pe verbozitate/cicăleală. Referindu-ne strict la familiile de asistență maternală, stilul parental axat pe cicăleală a caracterizat mai frecvent femeile și mai puțin bărbații. Aproximativ o treime dintre asistenții maternali au demonstrat un stil parental echilibrat. Sub 10% dintre aceștia au avut tendințe accentuate spre un stil parental puternic disfuncțional (Dobrean, Adam, Boldiș, Șoancă, 2011; în Boldiș et al., 2012).

Având în vedere că stilurile parentale sunt puternic influențate cultural, este posibil ca stilul parental cu tendințe spre verbozitate/cicăleală să aibă și o componentă culturală și să fie prevalent nu doar în familiile de asistență maternală ci și în populația generală.

Atașament. Datelor cantitative de la chestionarul privind atașamentul (Scala de atașament a adultului) sugerează că asistenții maternali incluși în studiu prezintă în medie tendințe spre atașament securizant, ca și stil de atașament predominant (securizant M=16.36; evitant M=12.66, anxios M=10.32, Tabelul 16).

Tabelul 16. Stilurile de atașament ale asistenților maternali din grupul studiat, conform scalei de atașament a adultului

Așa cum am menționat la descrierea instrumentelor, mai mulți autori consideră că stilul de atașament poate fi măsurat cel mai bine în condiții de stres. Aceasta deoarece unii indivizi prezintă strategii de atașament diferite în relație cu persoane diferite, în condiții de stres însă una dintre strategii devine predominantă – aceea caracterizând mai frecvent tipul de relaționare cu ceilalți.

În cadrul acestui studiu ne-a interesat nu atât stilul de atașament al respondenților, cât comportamentele de atașament pe care ei le manifestă în relație cu tinerii din plasament. Am mai explorat și cine este figura de atașament pentru asistenții maternali și/sau la care apelează în situațiile în care au nevoie de confort emoțional. Aceste aspecte le-am putut aprofunda în cadrul interviurilor.

La întrebarea “Cu cine discutați când sunteți supărat(ă)?”, respondenții au menționat în mod semnificativ soțul ca fiind persoana de bază la care caută confort emoțional, membrii familiei nucleare sau extinse, iar un număr restrâns de persoane intervievate (3 respondenți) au menționat că discută cu tânărul din plasament.

Referitor la tinerii aflați în plasament, majoritatea asistenții maternali participanți la interviuri au menționat că ei sunt persoana de bază la care tinerii se întorc pentru a primi confort emoțional și afecțiune în situații dificile. Un rol semnificativ par să aibă și partenerii de viață sau copiii asistenților maternali, la care tinerii din plasament apelează atunci când experimentează emoții negative.

Întrebați “Considerați că relația cu tânărul din plasament este suficient de apropiată? Simțiți uneori că este prea apropiată?”, majoritatea asistenților maternali au evaluat relația ca fiind “apropiată”/”suficient de apropiată”. O parte restrânsă a participanților la interviuri consideră relația ca fiind “prea apropiată” – în acest caz, din descriptorii relaționali, fie tânărul din plasament, fie asistentul maternal manifestă un atașament preocupat/anxios unul față de celălalt: “[relația e] uneori prea apropiată. Fata e îngrijorată când am de exemplu probleme de sănătate, îmi spune ‘dar tu ești încă tânără’, mă îngrijește, îi e teamă să nu mă piardă etc. Aceasta are probabil legătură și cu faptul că fostul asistent maternal la care a fost a decedat.”, “prea apropiată. Relația lui cu mama biologică este deficitară. Mama biologică nu știe să se apropie de el, să comunice cu el adecvat vârstei sale. Cred că m-am implicat prea mult în relația cu el și pentru că nu am pe altcineva și pentru că el este de atât de mult timp în familie.”

Relația cu familia biologică poate fi un liant al legăturii afective dintre asistentul maternal și tânăr, mai ales atunci când este deficitară și asistentul maternal conștientizează faptul că este sigura principală de atașament din viața tânărului (ca și în cazul anterior) dar poate fi și un factor care nu favorizează dezvoltarea unei legături afective profunde cu asistentul maternal – atunci când aceste legături sunt deja stabilite și menținute cu membri ai familiei naturale: “Cum ține legătura și cu mama ei [relația] nu e chiar atât de apropiată. Dar e foarte de treabă mama, o încurajează pe față în ce privește legătura cu mine, să învețe, să termine școala profesională. După aceea se va face reintegrarea la mamă.”

În ceea ce privește comportamentele de atașament pe care asistenții maternali le manifestă în relație cu tinerii din plasament, în baza răspunsurilor oferite în cadrul interviurilor am identificat câteva pattern-uri de comportamente. La întrebarea “Cum vă manifestați afecțiunea față de tânărul din plasament?”, participanții la interviuri au menționat:

gesturi de tandrețe: “o îmbrățișez”, “o pup”, “le spun că îi iubesc”;

satisfacerea unor dorințe: “îi cumpăr ce își dorește”,

petrecerea timpului de calitate împreună: “ne uităm împreună la filme pentru adolescenți și comentăm”,

suport emoțional: “îi ofer mereu încurajări, sunt lângă ea”.

Tendința spre a stabili un stil de atașament securizant în relația asistent-maternal tânăr precum și comportamentele eficiente prin care asistenții maternali își manifestă afecțiunea față de tinerii aflați în plasament sugerează valoarea emoțională care este oferită relației și tinerilor în aceste familii.

Datele sunt similare cu alte studii transculturale (Rubin & Chung, 2006), care arată că atașamentul securizant este valorizat în multiple culturi la ora actuală (posibil datorită asocierii lui cu o calitate ridicată a relației părinte-copil dar și datorită consecințelor pozitive pe care acesta le produce asupra individului care a beneficiat legături securizante de atașament cu părinții sau persoanele semnificative). De asemenea, experiențele timpurii în relația părinte-copil conturează atașamentul de mai târziu și afectează maniera în care relația părinte-copil se va dezvolta de-a lungul vieții.

Asistența maternală pare să fie un factor protectiv pentru dezvoltarea legăturilor securizante de atașament. Un studiu recent realizat în România cu copii care beneficiază de servicii de protecție specială (Smyke et al., 2010) arată că, copiii care au fost inițial instituționalizați manifestă o evoluție favorabilă în ceea ce privește atașamentul după plasarea lor în familii de asistență maternală. Mai multe studii au arătat că un mediu familial favorabil produce schimbări pozitive și în cazul atașamentului la copii (e.g. Cicchetti et al., 2006; Dozier et al., 2007; Fisher & Kim, 2007)

Strategii de coping. Conform chestionarului de coping aplicat, principalele 5 strategii de coping pe care asistenții maternali participanți la studiu tind să le implementeze sunt: planificarea, copingul activ, reinterpretarea pozitivă, căutarea suportului social instrumental și orientarea spre religie (Tabelul 17). Se remarcă atât coping centrat pe problemă cât și coping centrat pe emoție.

Tabelul 17. Strategiile de coping la stres ale asistenților maternali participanți la studiu conform chestionarului de coping C.O.P.E.

Pentru a avea o bună capacitate de ajustare și adaptare la confruntarea cu situații stresante, indivizii trebuie să fie în primul rând capabili să își regleze propriile emoții. Din acest motiv, mulți autori consideră strategiile de reglare emoțională și mecanismele de coping ca fiind sinonime (Seeley, 2009). Pornind de la acest considerent, în cadrul interviurilor, am explorat mai în detaliu ce strategii de gestionare a emoțiilor negative implementează asistenții maternali atunci când se confruntă cu situații negative de viață (stresori). Participanții la interviuri au putut identifica o serie de comportamente pe care le implementează pentru a reduce starea de activare emoțională asociată cu confruntarea cu diverși stresori. Analizând răspunsurile oferite la întrebarea “Ce faceți de obicei pentru a vă liniști?”, se remarcă cele mai frecvente pattern-uri de comportament specifice respondenților:

tendința de implicare în alte activități (e.g. somn, lectură, urmărirea programelor Tv): “mă uit la Tv, iau o cafea”, “citesc, mă uit la Tv la ceva ce mă relaxează”, “mă duc la plimbare, mișcarea îmi face bine.”, “ies afară lucrez ceva în grădină”, “ascult muzică, stau liniștită”, cos, mă plimb și ascult muzică”, “mă joc pe telefon”.

descărcarea emoțională: “strig, ridic tonul, ies din situație, uneori stau singură pentru a mă liniști”.

căutarea suportului social: “povestesc cu cei din jur”, “stau de vorbă cu familia”, “merg la o prietenă, la o cafea”, “vorbesc la telefon cu sora, cumnata sau copiii”.

Participanții au fost întrebați ce fel de strategii i-au învățat pe tinerii din plasament să aplice în situații stresante:“Cum l-ați învățat pe tânărul din plasament să se calmeze în astfel de situații?”. Se remarcă faptul că o parte dintre asistenții maternali au încercat să transmită tinerilor strategii similare cu cele pe care le folosesc ei, în timp ce alții au oferit strategii diferite, ușor evitante. Astfel, pe lângă strategia de oferire a suportului social/confortului emoțional sau implicării în activități concurente (e.g. “discutăm cu el, încercăm să îl liniștim”, “o mângâi, încerc să o liniștesc, îi spun că sunt alături de ea”, ”l-am învățat să se plimbe, să asculte muzică, să facă ce crede el că îl relaxează”) se remarcă în mai multe cazuri strategia de “time-out” emoțional. În aceste situații, tânărul este lăsat sau invitat să stea singur pentru un timp, pentru a se liniști: „să stea singur să se liniștească”, “să stea liniștiți. M. [tânăra din plasament] e un pic agresivă și îi trimit în camere diferite”, ” dacă stă singură se liniștește”, “se calmează dacă îl las să stea liniștit și după aia discutăm”.

Deși este o metodă acceptată în parenting, observațiile din practică arată că strategia aceasta de time-out este în unele cazuri asociată cu abilitatea scăzută a părintelui de a face față emoțiilor negative ale copilului/tânărului, motiv pentru care evită confruntarea cu emoțiile negative și abordează relația cu copilul/tânărul în termeni emoționali “mai siguri”. O tehnică parentală mult mai eficientă în astfel de cazuri este cea de “time in” emoțional, în care părintele este alături de copil sau tânăr în încercarea acestuia de a se liniști. Fie că este vorba de discuții calme, sau o activitate plăcută realizată împreună sau doar de timp petrecut în proximitatea fizică a tânărului, dublat de o atitudine suportivă, până când starea de arousal emoțional a acestuia s-a redus, este important ca tânărul să dezvolte convingerea că atunci când suferă, există persoane cărora le pasă și care sunt capabile și disponibile să îi fie alături (e.g. Hoffman et al., 2017).

Convingeri parentale. Referitor la sistemul de convingeri parentale, datele de la chestionar sugerează o funcționare parentală eficientă la acest domeniu. Astfel, datele obținute la Chestionarul de convingeri personale și Scala de autoeficacitate sugerează că, în medie, participanții la studiu prezintă un nivel mediu de iraționalitate (Tabelul 18) și convingeri de autoeficacitate la nivel mediu și ridicat (Tabelul 19). În cadrul interviurilor aceste aspecte au fost mai puțin investigate, dar nu au fost remarcate date discordante din acest punct de vedere.

Tabelul 18. Media scorurilor obținute de grupul asistenților maternali la chestionarul de convingeri personale și raportarea acestora la etalon

Tabelul 19. Media scorurilor obținute de grupul asistenților maternali la chestionarul de autoeficacitate și raportarea acestora la etalon

Semnificație: Clasa 1 – nivel foarte scăzut al autoeficacității; Clasa 2 – nivel scăzut al autoeficacității; Clasa 3 – nivel mediu al autoeficacității; Clasa 4 – nivel ridicat al autoeficacității;

Clasa 5 – nivel foarte ridicat al autoeficacității

Aceste date sugerează că participanții la studiu au per ansamblu tendința de a face evaluări raționale asupra propriei persoane, asupra celor din jur precum și asupra situațiilor de viață cu care se confruntă. De asemenea, respondenții par să aibă încredere în abilitățile parentale pe care le au, și o percepție pozitivă asupra propriei performanțe parentale. Aceste aspecte sunt în general asociate cu practici parentale eficiente și cu o relație părinte-tânăr funcțională.

Într-un studiu comparativ cu privire la convingerile parentale, realizat în mai multe state, mamelor li s-a cerut să evalueze propria competență, satisfacție și rolul de echilibrare a parentajului în familie și sugerează că majoritatea aspectelor în funcție de care au atribuit succesul sau eșecul parental au fost propriile abilități, efortul, dispoziția, dificultatea sarcinii sau comportamentul copilului. Mamele cu un sentiment de autoeficacitate redus au avut tendința de a prezenta atât comportamente parentale ineficiente cât și un grad de satisfacție parentală redus (Rubin & Chung, 2006). Mamele cu un nivel ridicat de autoeficacitate, au influențat pozitiv relația părinte-copil atât în mod direct prin implementarea unor comportamente parentale adecvate nevoilor copilului cât și indirect – prin facilitarea relațiilor dintre copil și alți membrii ai familiei. În sistemele familiale în care mamele prezentau un sentiment de autoeficacitate ridicat se remarca atât o relație interparentală mai funcțională cât și contacte mai frecvente ale tatălui cu copilul (Jackson & Scheines, 2005).

Referitor la relațiile dintre variabilele studiate, doar o parte restrânsă din ele sunt semnificative statistic, în cazul datelor culese de noi. Am obținut corelații semnificative statistic între: autoeficacitate și convingeri personale și între funcționarea familială și vârstă.

Scorurile la scala de autoeficacitate corelează negativ cele la chestionarul de convingeri personale (r= -.381, p<0,01). Având în vedere că chestionarul de convingeri personale măsoară gradul de iraționalitate al individului, putem spune că cu cât părintele prezintă un nivel de iraționalitate mai ridicat, cu atât sentimentul de autoeficacitate parentală este mai redus. O posibilă explicație ar fi faptul că, convingerile de autoeficacitate fac parte din convingerile individului cu privire la sine. Dacă individul face evaluări raționale asupra propriei persoane, acest fapt se va reflecta în eficiența intervențiilor sale parentale. Având intervenții parentale eficiente, care produc rezultate pozitive, încrederea individului în propria capacitate de a rezolva sarcinile parentale va crește (sentimentul de autoeficacitate).

Date similare au fost obținute și de alte studii care au arătat că un stil cognitiv rațional este asociat cu un sentiment de autoeficacitate mai ridicat. Spre exemplu, persoanele cu un nivel ridicat de raționalitate în luarea deciziilor au în general un sentiment de autoeficacitate ridicat, prezentând și un sentiment ridicat de control și competență (Julien, 1999; Mau, 2000; Rosenberg, 2011).

O altă corelație semnificativă statistic (corelație pozitivă) am obținut între vârsta respondenților și funcționarea familială (r= .291, p<0,01). Datele sugerează că cu cât vârsta respondenților este mai ridicată, cu atât funcționarea familială este mai eficientă.

Această asociere ar putea fi explicată prin faptul că, pe măsură ce avansează în vârstă, indivizii își extind și însușesc mai puternic anumite roluri în cadrul familiei (e.g. de soț, părinte, bunic), fapt care contribuie pozitiv la funcționarea sistemului familial (Peterson & Green, 2009). Pe de altă parte, această dinamică și extindere a rolurilor are loc și în cazul tinerilor aflați în plasament. Dacă la o vârstă mai timpurie se așteaptă de la ei să acorde respect și să se conformeze cerințelor parentale, ajunși la etapa de tineri, rolul lor în familia de plasament începe să devină mai complex. Capacitatea lor de a participa la diverse activități sau decizii ale familiei, de a prelua un rol mai activ (în mod similar cu persoanele adulte) în cadrul sistemului familial, duce la o schimbare a dinamicii acestuia și, în cazul nostru, la o ameliorare a funcționării familiale.

Rolul asistentului maternal în procesul de pregătire pentru viața independentă

O trecere în revistă a literaturii de specialitate arată că există încă relativ puține studii cu privire la pregătirea tinerilor din sistem de protecție pentru viața independentă (Ellis, 2004), unul dintre motive fiind probabil și faptul că paradigma pregătirii este relativ nouă, în comparație cu paradigma protecției – focalizată pe oferirea unor servicii de protecție și îngrijire pe perioada cât copilul sau tânărul beneficiază de o măsură de protecție specială.

Pregătirea pentru viața independentă constituie un proces crucial pentru o tranziție eficientă spre viața adultă, după părăsirea sistemului de protecție. Fiind un proces complex, un număr ridicat de actori sunt implicați în acesta. Deși într-o altă secțiune a lucrării am investigat percepția tinerilor din asistență maternală asupra acestui proces, am urmărit să dublăm și să aprofundăm datele obținute, prin investigarea perspectivei asistenților maternali. Literatura de specialitate arată că în unele situații tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție tind să-și supraevalueze nivelul de pregătire pentru viața independentă, în timp ce adulții care lucrează cu ei tind să aibă o perspectivă mai realistă cu privire la acest aspect (Okpych et al., 2015).

În timp ce asistența maternală constituie o variantă de îngrijire de tip familial, care și-a dovedit beneficiile pe termen scurt și mediu, diverși dezvoltatori de politici sau anumite grupuri de interes chestionează eficiența acestui tip de servicii de protecție pe termen lung. Astfel, studiile cu privire la consecințele post-tranziționale, după părăsirea sistemului de protecție și începerea vieții independente arată că într-un procent semnificativ de cazuri rezultatele pozitive din timpul tranziției spre viața independentă nu se mențin (e.g. în decursul următoarelor luni își pierd locul de muncă, uneori locuința, relațiile sociale anterioare, nu accesează servicii necesare unei bune adaptări la viața independentă etc.) (Trout et al., 2013).

Unii autori susțin chiar că plasamentele și părinții foster temporari nu sunt eficace în planificarea pe termen lung a parcursului de viață al tinerilor din sistem de protecție, iar responsabilii sau managerii de caz care ar putea compensa acest lucru investesc mai multe resurse în găsirea unor soluții de plasament decât în planificarea viitorului acestor tineri. Reducerea numărului familiilor foster dispuse să ia în plasament adolescenți sau tineri, fluctuația mare a specialiștilor care lucrează cu acești tineri și încărcătura mare de cazuri, scad eficiența programelor de pregătire pentru viața independentă și consecvența/consistența relațiilor cu adulții care îi pot sprijini pe tineri în planificare vieții independente (Collins, 2001; Ellis, 2004).

O soluție la această problemă ar fi oferirea de servicii post-îngrijire (după părăsirea sistemului de protecție) în continuarea celor de care au beneficiat pe parcursul măsurii de protecție. Deși studiile privind eficiența serviciilor post-îngrijire sunt deseori criticate din punct de vedere metodologic, se remarcă totuși o aderență scăzută a tinerilor pentru accesarea acestor servicii. De exemplu, în cazul tinerilor care se reîntorc în familiile naturale, s-a observat că aderența scăzută pentru astfel de servicii datorează într-o anumită măsură percepțiilor conflictuale cu privire la nevoile tinerilor. Tinerii și părinții tind să aibă opinii diferite cu privire la cât de bine sunt pregătiți pentru a funcționa eficient în relații, familie sau independent. Chiar dacă tinerii ar fi dispuși să acceseze astfel de servicii, părinții consideră că nu mai este necesar, deoarece au beneficiat de suficiente servicii pe perioada măsurii de protecție (Trout et al., 2013).

Motivul principal pentru care am ales să studiem percepția și implicarea asistenților maternali asupra procesului de pregătire pentru viața independentă a tinerilor aflați în plasament îl reprezintă rolul proeminent pe care aceștia îl au în acest proces. Relația tinerilor cu persoanele semnificative din viața lor exercită un efect semnificativ asupra diverselor tranziții de viață. Suportul emoțional sau instrumental oferit în relație poate contribui la sentimentul de siguranță al tinerilor, și la încrederea și propensiunea acestora pentru a explora posibilitățile existente și deciziile majore de viață (e.g. trecerea de la educație la carieră, dezvoltarea carierei) (Crawford, 2014).

Asistenții maternali pot furniza date importante și cu privire la politicile și programele destinate susținerii tranziției tinerilor din sistem de protecție spre viața independentă precum și la aderența tinerilor față de serviciile de pregătire care li se oferă. Ca și participanți activi în cadrul proceselor sistemice subiacente pregătirii pentru viața independentă, asistenții maternali pot oferi un feedback relevant și realist cu privire la eficiența programelor existente și funcționării sistemice la acest nivel. Crawford (2014) într-un studiu privind tranziția tinerilor din foster care de la școală la domeniul educațional, arată că părinții foster aveau cunoștințe atât cu privire la programele existente pentru tineri, cât și cu privire la rolul lor și influența lor asupra procesului de dezvoltare a carierei profesionale în cazul tinerilor. Adulții studiați au exprimat opinii cu privire la problemele sistemice, cum ar fi birocrația și barierele administrative care limitau oportunitățile tinerilor în cadrul acestei tranziții. Schimbarea familiei/locației de plasament, fluctuația managerilor sau responsabililor de caz, centrarea responsabililor de caz pe găsirea rapidă a unui loc de muncă pentru a-și putea plăti o chirie reprezintă, în viziunea părinților foster, bariere serioase în dezvoltarea carierei tinerilor care părăsesc sistemul de protecție. Adulții din programul de foster care au considerat că au un rol central în pregătirea tinerilor pentru tranziția școală-muncă prin oferirea resurselor necesare pentru finalizarea școlii, ideilor de carieră, încurajărilor și sfaturilor precum și prin dezvoltarea abilităților de viață independentă. Pe de altă parte, ei nu s-au sprijiniți instituțional în acest demers și au considerat că deși responsabilii de caz preiau frecvent un rol important în această tranziție, nu vor mai fi disponibili pentru o planificare a carierei profesionale pe mai departe.

În alte cazuri, rolul asistentului maternal și intervențiile acestuia sunt afectate de intervențiile părinților biologici și/sau altor actori din sistemul de protecția copilului. Aceste fluctuații sau schimbări ale balanței de putere face ca dinamica parentajului pentru tinerii aflați în plasament să fie diferită decât ar fi fost în cazul propriilor copii. Asistenții maternali își doresc în multe cazuri să fie priviți ca o parte importantă a echipei care susține tinerii în planificare vieții independente, doresc ca viziunea si input-ul lor să fie recunoscute și respectate, dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Mai mult decât atât, chiar și atunci când solicită suport din partea specialiștilor cu care colaborează, din cauza încărcăturii mare de cazuri, există situații în care nu beneficiază de acesta. Situațiile de acest gen au o influență negativă asupra motivației profesionale a asistenților maternali și implicării acestora în planificarea tranziției tinerilor spre viața independentă, precum și asupra rămânerii asistenților maternali în program pe mai departe (Bilawski, 2016).

O altă provocare a asistenților maternali este ambiguitatea rolului profesional, fiind mixate atât elemente personale cât și elemente profesionale în relația cu tinerii din plasament. Complexitatea rolului profesional e dată de dificultatea de a-și asuma atât un rol parental cât și unul de specialist care are rolul de a pregăti tânărul pentru plecarea din familie și începerea vieții independente. Practic, profesia de asistent maternal se desfășoară în cadrul vieții personale a asistentului maternal, în cadrul sistemului familial și de relații sociale ale acestuia, la domiciliul și în comunitatea în care el trăiește etc. Emoțiile, convingerile, experiențele personale sunt interconectate cu aspectele profesionale ale rolului de părinte foster și ar fi nerealist să ne așteptăm să le trateze separat, atâta timp cât sunt experimentate simultan în cadrul aspectelor fizice și psihologice ale vieții lor (Bilawski, 2016).

În acest context, pregătirea tinerilor pentru viața independentă nu este realizată de către asistentul maternal într-o manieră detașată și strict profesională – mai ales în cazurile în care legătura emoțională și familială cu tânărul din plasament a fost una profundă și de durată – ci este dublată de o pregătire simultană a asistentului maternal și a familiei acestuia pentru momentul despărțirii de tânăr, al plecării acestuia din familie. Chiar dacă legătura cu tânărul poate fi menținută pe termen lung, momentul plecării rămâne provocator pentru asistentul maternal și familia acestuia. Cu toate că abilitatea de a gestiona ambiguitatea de rol sau despărțirea de copiii sau tinerii aflați în plasament sunt considerate competențe importante ale părinților foster, plecarea tinerilor din familie odată cu părăsirea sistemului de protecție constituie o provocare cu multe implicații subiective atât pentru asistentul maternal cât și pentru membrii familiei acestuia (Bilawski, 2016).

Procesul pregătirii tinerilor pentru viața independentă trebuie considerat, în cazul nostru, în contextul relației tânărului cu asistentul maternal. Intrarea în anturaje ce promovează comportamente de risc, stresul relaționat cu părăsirea sistemului de protecție, funcționarea perturbatoare a sistemului familial, precum și alți factori similari pot impacta negativ relația tânărului cu familia foster și pregătirea pentru viața independentă pe care aceasta o oferă. Multiple studii arată că, în cazul tinerilor cu probleme de conduită, adulții care îi îngrijesc experimentează un nivel ridicat de distres, percep un nivel de suport redus din partea organizațiilor de protecția copilului de care aparțin și tind să renunțe la acest angajament profesional (Gilbertson et al., 2003; Hall, 2012). În aceste cazuri, pregătirea pentru viața independentă se produce inconsecvent, cu întreruperi și fluctuații majore, exercitând un efect negativ asupra tranziției spre viața independentă și adaptării ulterioare la cerințele vieții adulte.

Asistentul maternal este investit, așa cum am văzut până acum cu multiple responsabilități: de a avea un impact pozitiv asupra tinerilor din plasament, de a le monitoriza progresul în funcție de anumite obiective specifice, de a oferi îndrumări cu privire la serviciile disponibile etc. Ei au cel mai înalt grad de implicare în viața tânărului, în raport cu toți ceilalți actori din sistem de protecție care colaborează cu tânărul. În același timp ei trebuie să gestioneze și cele mai multe provocări, intervențiile lor parentale fiind critice pentru viitorul tinerilor din plasament. Studii recente, arată că plasamentele de succes în cazul tinerilor aflați în foster care sunt asociate cu abilitatea adultului care oferă îngrijire de a se adresa mai multor nevoi ale tinerilor decât cele de bază. Plasamentele de succes au fost caracterizate de o relație părinte-tânăr funcțională (în această perioadă developmentală critică, în care tinerii caută distanțarea față de controlul parental) precum și de o adresare corectă nevoilor fizice, emoționale, psihologice, intelectuale, sociale și familiale ale tinerilor. Părinții foster care au reușit să gestioneze eficient problemele emoționale sau comportamentale ale tinerilor, care au pus accent în primul rând pe construirea și menținerea legăturii cu tinerii și au dar dovadă de răbdare, persistență și angajament în relație cu tinerii au avut cele mai bune rezultate pe termen lung (Bell, 2010; Rosa, 2013).

Pentru o tranziție de succes spre viața independentă, Courtney et al. (2010) arată că tinerii au nevoie să dețină cunoștințe și abilități în următoarele domenii: abilități practice de viață, abilități privind obținerea unui loc de muncă sau a unei locuințe, abilități de management al banilor, abilități cu privire la accesarea unor servicii (medicale, de consultanță în diverse domenii), abilități privind funcționarea socială, relațiile etc.

În acest context, rolul părintelui foster este de:

coaching: să asculte, să ofere îndrumări dar și oportunități pentru tineri de a învăța și practica diverse abilități de viață independentă.

advocacy: să susțină drepturile tinerilor în relație cu diverse instituții (de protecția copilului, de sănătate, cu școala, cu potențiali angajatori etc.)

mediator: de a susține tânărul în a-și dezvolta relațiile sociale (Zanghi et al., 2003).

Pentru a-i asista pe tineri în vederea tranziției spre viața independentă, părinții foster trebuie să ofere îndrumare în domeniile principale de viață, cum ar fi: construirea unei rețele sociale, gestionarea banilor, explorarea oportunităților vocaționale, găsirea și menținerea unui loc de muncă, asigurarea unei locuințe, menținerea sănătății și bunăstării, explorarea identității și culturii și dezvoltarea unor abilități de viață adiționale (Child Welfare Information Gateway, 2013).

Rolul central al asistentului maternal rămâne însă acela de a oferi suport emoțional. Mai mulți autori arată că tinerii care părăsesc sistemul de protecție au în primul rând nevoie de o persoană la care se pot întoarce în caz de nevoie. Această “persoană semnificativă“ trebuie să poată oferi sprijin emoțional în perioadele dificile dar și sfaturi sau îndrumări practice cu privire la diverse aspecte de viață. Existența unei “persoane semnificative” de încredere și pe care tânărul poate conta pare să fie un predictor puternic pentru progresul tinerilor supă părăsirea sistemului de protecție. Unul din factorii cheie care contribuie la consecințele pozitive după începerea vieții independente este o legătură stabilă de atașament cu un membru al familiei, un partener sau cu părintele foster (Daly, 2012; Sinclair et al., 2005).

Întrebări de cercetare

Pe baza studiilor menționate anterior am formulat câteva întrebări de cercetare pentru a urmări în ce măsură serviciile de asistență maternală răspund nevoilor tinerilor aflați în plasament, în special nevoii de pregătire și sprijin în vederea tranziției spre viața independentă.

Ce planuri sau scopuri de viitor și-au formulat tinerii din asistență maternală? Ce îndrumări oferă asistenții maternali cu privire la acestea?

Referitor la educație și profesie: ce servicii educaționale sunt disponibile pentru tinerii din plasament în zona care locuiesc? Ce cunoștințe dețin și ce comportamente au realizat tinerii din plasament în vederea dezvoltării abilităților vocaționale (stabilirea unor scopuri vocaționale, deținerea unor cunoștințe utile în găsirea unui loc de muncă etc.)

Ce abilități practice sau financiare au urmărit asistenții maternali să dezvolte tinerii în cadrul procesului de pregătire pentru viața independentă?

Care sunt sursele de sprijin de care vor beneficia tinerii din asistență maternală, după părăsirea sistemului de protecție (din perspectiva asistenților maternali)?

Ce bariere anticipează asistenții maternali că vor întâmpina tinerii din plasament în tranziția spre viața independentă?

Ce avantaje și dezavantaje prezintă asistența maternală ca serviciu de tip familial?

Care ar fi soluțiile pe care asistenții maternali le propun pentru facilitarea tranziției tinerilor spre viața independentă?

Rezultate și discuții

În continuare vom prezenta și discuta datele obținute de la cei 112 participați la cercetare (asistenți maternali și partenerii de viață ai acestora), în cadrul chestionarelor și interviurilor de grup și individuale cu privire la tranziția tinerilor din plasament spre viața independentă și la rolul serviciilor de asistență maternală în asistarea și facilitarea acestei tranziții.

Planificarea viitorului și pregătirea vocațională. Referitor la planificarea viitorului și pregătirea vocațională a tinerilor, am investigat mai multe aspecte.

Primul criteriu asupra căruia ne-am oprit a fost accesul la resurse și servicii care pot facilita planificarea viitorului prin oferirea în primul rând de control informațional. E important ca tinerii să aibă acces larg la informație pentru a-și putea stabili planuri realiste de viitor, în acord cu oferta și cerințele sociale cu privire la diverse domenii (educațional, ocupațional, locativ, social etc.). În acest sens am investigat dacă tinerii aflați la asistenți maternali au acces la Internet, biblioteci, instituții unde pot discuta cu specialiști din domeniile ocupaționale de interes pentru ei etc. (Tabelul 20)

Tabelul 20. Date furnizate de grupul asistenților maternali privind accesul la resurse și servicii care pot facilita planificarea viitorului tinerilor din asistență maternală

*Item cu răspunsuri multiple, a permis alegerea mai multor categorii de către fiecare respondent.

Asistenții maternali și partenerii acestora au menționat în cadrul chestionarului că aproximativ două treimi dintre de acces la Internet (68,2%) și la o bibliotecă (60%) în apropiere de zona în care locuiesc (sau studiază); cel mai scăzut fiind accesul la un consilier vocațional (11,8%).

Aproape 60% dintre respondenți au menționat acces la specialiști care să îi îndrume pe plan educațional sau profesional (specialiști care activează în domeniile profesionale dorite de tineri, cadre didactice etc.) și peste 40% acces la instituții unde să facă practică de profil în vederea viitoarei cariere ocupaționale/profesionale.

Acestea date pot sugera o accesibilitate medie a resurselor care i-ar putea ajuta pe tineri pe plan educațional și profesional. Aspectul cel mai vulnerabil pare să fie accesul la un consilier vocațional (la școală, în comunitate etc.)

Datele de la interviuri aduc în lumină aspecte mai detaliate ale planificării viitorului. Participații au fost întrebați “Ce planuri/scopuri de viitor are tânărul din plasament?”, “Ați discutat cu el despre acestea? Dvs. ce îl îndrumați?”

Cu privire la planurile de viitor ale tinerilor, se remarcă faptul că asistenții maternali consideră că tinerii sunt în mare măsură centrați pe intrarea cât mai rapidă în câmpul muncii. 11 respondenți au menționat faptul că tinerii aflați în plasament în familiilor lor urmăresc finalizarea studiilor medii (școală profesională sau liceu) și intrarea în câmpul muncii: “să urmeze școala profesională și liceul, să lucreze ca și mecanic auto”; “vrea să termine o școala profesională cu specific în industria alimentară”; “își dorește foarte mult să lucreze într-un restaurant sau cantină la bucătărie. De altfel și specializarea lui este în bucătar-ospătar și patisier-cofetar”; “să termine școala și să se angajeze, să lucreze”, în timp ce doar 4 respondenți au menționat faptul că tinerii aflați în plasament își doresc urmarea studiilor superioare și găsirea unui loc de muncă în acord cu acestea: “vrea o facultate”, “vrea să lucreze în IT”.

Referitor la ce îndrumări oferă asistenții maternali cu privire la viitor se remarcă același accent pus pe educație și carieră:

– unii dintre asistenții maternali participanți la interviuri îi îndrumă pe tineri pentru continuarea studiilor “pe R. o încurajez să facă studii”,

– alții pentru găsirea cât mai rapidă a unui loc de muncă “pe F. îl încurajez să meargă la muncă, școala nu îi place, dar e harnic și îi place să muncească. […] la construcții, în domeniul acesta a făcut și școala.”

– alți asistenți maternali militează atât pentru educație cât și pentru găsirea unui loc de muncă: “eu îl încurajez să învețe, să termine școala și să facă o meserie. V. a făcut mecanică auto și tare îi place”; “să termine școala profesională și liceul. Să aibă o meserie, să facă școala de șoferi”; “îi plac animalele, și-ar dori să devină fermier, îl încurajez să termine o școală profesională, să poată avea și un serviciu plătit pe lângă agricultură/creșterea animalelor”

– o parte a respondenților consideră că e important să țină seama de părerea tinerilor și să îi încurajeze să participe activ la planificarea viitorului “eu am discutat cu ea înainte de a termina liceul, zic uite tu hotărăști unde vrei să mergi, dacă vrei o școală postliceală sau o profesională undeva… și a zis ‘nu, eu mă duc la facultate.’ Asta a fost dorința ei și i-a ieșit”; “povestim ce i-ar place lui. Am discutat și despre Bosch sau Delonghi [companii multinaționale din zonă care fac angajări], dar lui i-ar place la bucătărie”.

În cadrul chestionarului am urmărit să investigăm atitudinile și comportamentele tinerilor care sugerează prezența anumitor abilități necesare în domeniul vocațional. La întrebarea “Care din următoarele atitudini, convingeri, comportamente le-a manifestat copilul/tânărul din plasament până acum (cu privire la orientarea profesională)?” răspunsurile afirmative ale participanților întrunesc următoarele procente:

– A căutat informații la bibliotecă sau pe internet despre cariera care îl interesează: 57,3%;

– Și-a făcut planuri privind obiectivele pe care le are pe următorii 5 ani: 36,9%;

– Are o idee clară despre abilitățile pe care le are (a participat la o evaluare): 77,7%;

– A făcut o listă cu profesii și a stabilit care îl interesează cel mai mult: 55,3%;

– Știe care e cariera de vis pentru el: 71,8%;

– Și-a stabilit pașii pe care trebuie să-i urmeze privind cariera: 33%;

– A continuat să lupte pentru cariera dorită chiar și atunci când a întâmpinat greutăți: 33%;

– Și-a făcut un curriculum vitae: 29,1%;

– A decis ce contează cel mai mult pentru el la un loc de muncă: 38,8%;

– A aflat cam cât câștigă oamenii în general în diverse profesii: 59,2%;

– Și-a schimbat opțiunea de carieră din diverse motive: 14,6%;

– Știe exact ce i s-ar potrivi în funcție de stilul de viață pe care îl are și știe ce ar fi dispus să sacrifice pentru acea profesie: 46,6%;

– A discutat cu o persoană care deja lucrează în domeniul care îl interesează: 50,5%;

– A identificat firme, instituții etc. unde ar putea lucra ce și-ar dori: 18,4%;

– A identificat câteva alternative profesionale, în cazul în care cea pe care o dorește cel mai mult nu e realizabilă: 15,5%;

Referitor la activitățile desfășurate de tineri cu privire la planificarea carierei, datele sugerează că au un nivel mai ridicat de cunoștințe și abilități cu privire la aspectele generale (informații despre cariera dorită, venituri salariale specifice, cunoștințe despre propriile abilități vocaționale, contact cu persoane din domeniul profesional dorit), și un nivel mai scăzut cu privire la aspectele specifice (pașii care trebuie urmați pentru cariera respectivă, organizațiile/firmele unde ar putea lucra, găsirea unor alternative profesionale etc.)

Datele obținute sugerează că, după părerea adulților care le oferă îngrijire, tinerii din asistență maternală au un nivel developmental identitar în mare măsură în acord cu vârsta lor cronologică: comportamentele de explorare sunt clare, și-au definit interese clare cu privire la carieră, au o cunoștințele necesare cu privire la propriile abilități și cunosc câteva aspecte pragmatice despre cariera ocupațională/profesională dorită. Domeniul care este încă în dezvoltare este cel al angajamentelor, doar aproximativ o treime dintre tineri, în viziunea asistenților maternali, și-au stabilit pașii clari pe care trebuie să-i urmeze în atingerea scopurilor vocaționale sau ar continua să lupte pentru acele scopuri chiar și în condiții de dificultate.

Acest lucru se poate datora faptului că o parte a tinerilor din asistență maternală aflați în plasament sunt fie în anii terminali de liceu sau școală profesională, fie la studii postliceale sau universitare, iar cei care lucrează deja, o fac cu program redus (part-time) și în locuri de muncă sezoniere sau care nu au legătură cu domeniul profesional pe care și-l doresc pentru viitor.

Se remarcă faptul că nu există o strategie unică de abordare a pregătirii vocaționale, unii asistenți maternali sunt orientați spre continuarea studiilor, alții pe planificarea carierei și găsirea unui loc de muncă. Totuși se observă tendința de a-i încuraja pe tineri pentru școlile profesionale sau profesiile care necesită studii medii. Acest aspect ar putea fi asociat atât cu aspecte pragmatice legate de piața muncii (e.g. accesibilitate) cât și cu faptul că majoritatea asistenților maternali și partenerilor acestora au un nivel mediu de educație și experiență profesională în domenii care necesită studii medii.

Ne-a interesat în cadrul acestei secțiuni percepția asistenților maternali și partenerilor acestora asupra abilităților practice de viață independentă pe care le-au dobândit tinerii aflați în plasament în cadrul procesului de pregătire pentru părăsirea sistemului de protecție.

În cadrul chestionarului, la întrebarea “Ce abilități practice sau financiare l-ați învățat pe copil/tânăr până acum?”, participanții au fost rugați să răspundă afirmativ doar la acele domenii unde pot da exemple concrete de comportamente ale tinerilor care pot proba dobândirea cunoștințelor sau abilităților respective. Participanții consideră că tinerii din plasament dețin cunoștințe și abilități la următoarele domenii:

Cum să cumpere și să prepare alimentele: 92,9%

Să mănânce sănătos: 98,2%

Să spele, să coase, să calce și alte abilități domestice: 72,3%

Cum să schimbe becuri sau să citească consumul la contoarele de apă, curent etc.: 45,5%

Să facă un buget de cheltuieli pentru o lună: 54,5%

Să se îngrijească de igiena personală: 96,4%

Să fie educat cu privire la relațiile sexuale, contracepție, parentație etc.: 75%

Să se pregătească și să se prezinte la un interviu pentru un loc de muncă: 45,5%

Să știe despre ce înseamnă să fii angajat, ce drepturi și responsabilități ai: 64,3%

Să se înscrie la un curs: 66,1%

Să știe ce presupune faptul de a sta în chirie și să știe cum să își caute o locuință: 52,7%

Cum să se înscrie la un medic de familie: 55,4%

Cunoștințe despre serviciile de urgență (poliție, pompieri, salvare): 79,5%

Cum să contacteze agenții sau instituții ca primăria, forțele de muncă etc.: 54,5%.

Cum să scrie o cerere sau o sesizare: 70,5%

Altele: 5,4%.

Datele sugerează că pregătirea tinerilor funcționează eficient cu privire la abilitățile referitoare la sănătate (alimentație, igienă, viață sexuală), auto-îngrijire și cele referitoare la siguranța personală (accesarea serviciilor de urgență).

Domeniile cu procente ușor mai scăzute par să fie cele referitoare la căutarea locuinței, accesarea anumitor servicii publice (primărie, forțe de muncă, medic de familie) și cele referitoare la managementul banilor sau obținerea unui loc de muncă. Acest fapt reflectă nevoia de optimizare a pregătirii pe care asistenții maternali o oferă tinerilor din plasament cu privire la tranziția spre viața independentă, dar poate fi asociat și cu faptul că tinerii din plasament sunt la o vârstă la care asistenții maternali încă nu au considerat necesară achiziționarea acestor cunoștințe sau expectanțele respondenților sunt ca pregătirea pentru aceste domenii să fie realizată de către alți specialiști care lucrează cu tânărul (cadrele didactice, specialiștii din protecția copilului etc.)

De asemenea, anumite activități specifice (ex. monitorizarea consumului lunar de apă) e posibil ca în anumite cazuri să fie realizate doar de către anumiți membri din familie sau de către personal calificat de la companiile de profil.

Per ansamblu, datele sugerează o pregătire eficientă a tinerilor în domeniul abilităților practice de viață independentă, la majoritatea abilităților enumerate, peste jumătate dintre respondenți menționând că tinerii plasați în familia lor au dobândit aceste abilități.

La domeniul „alte abilități”, câțiva respondenți au menționat în plus față de abilitățile enumerate, abilități sociale cum ar fi: „cum să se comporte în societate”, „cum să își aleagă prietenii”, „cum să interacționeze cu alte persoane”.

Datele de la interviuri vin în completare, arătând un nivel adecvat de pregătire, în special cu privire la abilitățile practice de viață independentă și nu numai:

“Spală vase, aspiră, împătură haine, gătește. Se descurcă cu banii, are abilități sociale, e descurcăreață în problemele astea.”;

“Știe să facă ordine, curat, gătit, se descurcă cu banii, să meargă la medic, la cumpărături.”;

“Are abilități ridicate de viață independentă, știe inclusiv în construcții sau instalații să lucreze. A lucrat foarte mult cu mine în curte, îi place să mă ajute la orice.”

Datele din interviuri aduc și câteva detalii suplimentare cum ar un nivel mai scăzut de dezvoltare și exersare a abilităților de gestionare a banilor și realizare a unor comportamente subiacente (e.g. plata facturilor):

“știe să spele, să gătească, să facă cumpărături, curățenie. Gestionarea banilor însă mai trebuie deprinsă.”

“Știe să spele, să își facă curat în cameră, să gătească, nu știe să plătească facturi.”

“Știe mai multe lucruri: să facă mâncare, să își pregătească haine, să facă curățenie. De cumpărat, cumpără orice, facturi însă nu l-am trimis să plătească. Are bune abilități sociale.”

Demersul pregătirii pentru viața independentă. Relatările participanților la studiu (datele din interviurile individuale cât și de grup) ne-au permis conturarea modului în care se desfășoară demersul pregătirii tinerilor din asistență maternală pentru viața independentă.

Din declarațiile respondenților, pregătirea începe cu o discuție despre planurile de viitor și momentul părăsirii sistemului de protecție. Unii asistenți maternali abordează acest topic de discuție în lunile premergătoare părăsirii sistemului de protecție “și cu trei luni înainte am tot discutat”, “eu am discutat cu ea înainte de a termina liceul”, alții preferă să înceapă de timpuriu “Eu cred că de mici trebuie să înceapă pregătirea, în fiecare zi e o pregătire pentru viitorul copilului, eu cu A. am început de pe clasa a patra când am adus-o la școală în Cluj”.

Discuțiile sunt deseori pragmatice și ating diverse aspecte ale tranziției spre viața independentă: “trebuie să lucrezi cu ei, să le spui ce îi așteaptă. De exemplu: uite, pană atunci ești la mine, până când vine decizia de la tribunal. Nu să-l iei dintr-o dată “gata de azi tu pleci”, ci îl pui în temă. [Îl pregătești] cum să-și distribuie banii… până acum am plătit eu, de acum, tu, în fiecare lună când o să primești banii, îți iei pentru mâncare atât, pentru curent, apă, gaz și tot restul… dar prima dată chiria.”

Întrebați cum conceptualizează momentul plecării din familie pentru tinerii din plasament, mai mulți respondenți au menționat faptul că dau exemplele propriilor copii, care la un moment dat au părăsit casa părintească pentru a-și începe viața independentă. “Eu le-am dat exemplu… uite băieții mei s-au căsătorit, au plecat la familia lor […] dacă ai mei au plecat de lângă mine tot așa trebuie să vă luați și voi zborul …”. Alți asistenți maternali le vorbesc tinerilor despre familia biologică, atunci când aceasta este suportivă și ar fi o alternativă avantajoasă pentru tineri să revină în familie la părăsirea sistemului.

O parte dintre respondenți manifestă disponibilitatea ca tinerii să rămână în familia lor și după încetarea măsurii de protecție, până la căsătorie sau la momentul când ei înșiși își vor dori să înceapă să trăiască independent:

“Ne gândim să termine o școală și să stea tot la noi. Bineînțeles că nu va putea sta pentru totdeauna, trebuie să își facă și ea o familie. I-a văzut și pe copiii noștri, toți au fost la liceu, s-au căsătorit, știe etapele.”

“Am decis împreună cu familia să îl mai ținem pe M. până când își va strânge suficienți bani pentru a se muta în altă parte. Trebuie să te gândești la copil că l-ai crescut atâta timp. Nu îi poți spune ‘ia-ți hainele și pleacă’. E ca și copilul nostru. Treptat va pleca”.

Alți actori care participă la pregătirea pentru viața independentă par să fie specialiștii DGASPC care colaborează cu tânărul (în special asistentul social al copilului) sau serviciile specializate din cadrul DGASPC. Rolul principal rămâne însă al asistentului maternal, în opinia respondenților.

Referitor la temele care apar în discuție (care îi preocupă pe tineri), principalele categorii identificate de către respondenți sunt:

relația cu familia biologică. Unii tineri doresc să revină în familie “El dorește să se întoarcă în familia naturală. Este foarte atașat de familia maternă. Își dorește foarte mult să îi ajute.”; în timp ce alți tineri nu consideră această posibilitate ca fiind viabilă pentru ei “nu dorește să plece la familia biologică. A fost o dată în vizită la ei și nu și-a mai dorit să meargă acolo.”

nevoia de siguranță și posibilitatea de a mai rămâne în familia asistentului maternal pe mai departe: “E preocupat să aibă undeva o siguranță.”; “Își dorește să rămână la mine”; “Ea spune că de la noi nu pleacă.”

nevoia de a avea un loc de muncă, o locuință: “Vrea să aibă căsuța lui.”, “Să aibă unde locui, să aibă un serviciu.”, “Ar vrea să aibă salariul ei, să aibă bănuții ei.”

planurile de viitor: “discutăm despre ce o să facă după ce termină școala, să facă școala de șoferi și să își cumpere o mașină să poată să se deplaseze ușor.”; “Zice că învață și se duce ca ospătar, că își face casă și își deschide restaurant și își angajează oameni”, “Spune că până la urmă și-ar dori să plece în străinătate”.

Întrebați cât de pregătiți sunt tinerii pe care îi au în plasament pentru această tranziție și ce atitudine manifestă față de acest proces, percepția asistenților maternali este că în anumite cazuri tinerii sunt pregătiți și capabili pentru începerea vieții independente “deja lucrează, s-a adaptat la locul de muncă, spune că îi place”, în timp ce alții nu conștientizează pe deplin implicațiile acestor schimbări atât din cauza unor motive sociale cât și individuale: “nu sunt pregătiți nici ei și nici ai noștri pentru că efectiv școala, societatea, sistemul nu susțin acest lucru.”,“picioarele le sunt pe pământ, capul în nori”.

Referitor la reacția tinerilor din asistență maternală față de tranziția spre viața independentă, din datele obținute de la asistenții maternali se conturează faptul că o parte dintre tineri au o atitudine proactivă față de procesul tranzițional, și-au definit scopuri clare pentru următoarea perioadă, în timp ce o parte dintre tineri experimentează preponderent sentimente de nesiguranță, confuzie, îngrijorare: “e așa de confuză săraca”; “e îngrijorată”; “e nesigură”; “mi-a spus ‘eu nu pot să dorm de ceva timp că mă gândesc că mie mi se apropie să plec și nu știe nimeni ce e în sufletul meu”. Atitudinea față de tranziția spre viața independentă ar putea fi corelată și cu aspectele developmentale identitare, astfel, cei care se află în etapa de explorare și formulare a unor angajamente sunt mai focalizați pe aspecte practice, în timp ce tinerii care se află încă într-un stadiu de confuzie identitară, tind să se focalizeze pe emoție și să aibă dificultăți în formularea unor scopuri sau angajamente pragmatice.

Învățarea abilităților de viață independentă implică alocarea unui rol mai activ tinerilor în cadrul sistemului familial, participarea la deciziile de familie precum și participarea tinerilor la diverse comportamente specifice vieții independente (e.g. cumpărături, activități casnice, gestionarea unui buget etc.):

– unii asistenți maternali preferă să îi învețe pe tineri prin modelare și implicare treptată în activități de viață independentă: “să îl iei de la început cu tine la cumpărături. Eu sunt singură și peste tot îi luam cu mine, îi și trimiteam, mergeți voi și faceți cumpărături, numai aduceți restul bănuților înapoi”,

– alții preferă implicarea directă a tinerilor în diverse comportamente de viață independentă și doar supervizarea lor în acest demers:

“să participe chiar la bugetul familiei, cu idei … și dacă idea e bună, da o facem”,

“să gătească, să se ocupe de partea mecanică și electrică la activitățile din casă, la agricultură (nu îi place dar îl duc). Merge la lemne, știe să facă curat. Are abilități de a gestiona corect banii dar preferă să îi cheltuiască, se descurcă să facă cumpărături, să plătească facturi etc.”

“Acuma trebuie să îi facem să conștientizeze că vor fi pe propriile lor puteri, eu de exemplu acum de când a împlinit 18 ani, i-am făcut listă [de cheltuieli] și scriem de fiecare dată, ți-ai luat din alocație atât, atât, atât pentru ca să știe că în spatele ei când va pleca nu mai exista M. (asistentul maternal) cu banii ei.”

Surse de sprijin și bariere în tranziția spre viața independentă. În continuare am explorat sursele de sprijin dar și barierele pe care asistenții maternali anticipează că vor afecta tranziția tinerilor spre viața independentă.

Ca surse de sprijin pentru tineri, au fost incluse în chestionar: statului (instituții, agenții, organizații de stat etc.); familia biologică; familia de asistență maternală; prietenii; școala/universitatea; altele (Fig. 15). Prima categorie a fost introdusă deoarece în discuțiile cu asistenți maternali care au precedat culegerea datelor și elaborarea ghidurilor de interviu, am observat că în anumite cazuri, asistenții maternali tind să manifeste expectanța ca tinerii să primească sprijin din partea “statului”. Prin acest termen generic, ei se referă de fapt la sprijinul acordat tinerilor de diverse instituții și agenții de stat (guvern, autoritățile locale și județene, agențiile de plasare a forței de muncă etc.) în baza unor legi sau mecanisme legislative care să sprijine inserția socioprofesională a tinerilor după părăsirea sistemului de protecție. Am tratat separat categoria școala/universitatea, deoarece în unele cazuri tinerii din asistență maternală studiază la instituții private.

Respondenții au acordat o importanță similară atât surselor de suport organizațional (instituții și organizații de stat), 52,7%, cât și celor de suport social instrumental și emoțional, 50,9% (familia de asistență maternală).

Aproximativ o treime din respondenți au acordat importanță instituțiilor de învățământ, care pot oferi în primul rând suport informațional și instrumental, 25% au considerat membrii familiei biologice ca fiind o sursă necesară de suport, iar un procent mai scăzut au cotat prietenii ca și sursă de sprijin (9,8%). Aproximativ un sfert dintre respondenți au considerat că în procesul tranziției spre viața independentă pot fi o sursă de suport și alte organizații sau persoane decât cele menționate anterior (e.g. ONG-uri de profil, firme private).

Figura 15. Surse de sprijin favorabile tranziției tinerilor din asistență maternală spre viața independentă

Datele obținute la interviuri arată că asistenții maternali consideră că tinerii ar avea nevoie de sprijin atât din partea statului dar și sectorului privat sau organizațiilor neguvernamentale:

“am văzut un reportaj la televizor despre o asociație care a ajutat tinerii care au ieșit din sistem cu o locuință, 5-6 copii, le-a oferit și un loc de muncă și ei se gospodăreau”,

“casele abandonate care aparțin primăriei. Ar putea sa le dea la tineri, să lucreze, să investească în ele sau poate ar găsi câțiva sponsori”.

Cu toate acestea, respondenții consideră că rolul de bază în acordarea sprijinului după părăsirea sistemului de protecție aparține în multe cazuri asistentului maternal și familiei acestuia:

“Foarte mult contează familia asistentului maternal, foarte mult, cred ca face 90%.”

“Multă vreme după ce ies din sistem tot de asistenții maternali depind. Ei știu că aici este sprijinul lor. Nu cred că ar putea merge în altă parte.”

“Sprijinul nostru îl va primi ca și cum ar fi fata noastră. O ajutăm și să se mărite, poate veni și cu prietenul la noi când va avea un prieten. Singura condiție e să fie cuminte.”

Cu privire la principalele dificultăți, bariere cu care se vor confrunta tinerii consecutiv părăsirii sistemului de protecție, în opinia respondenților, au fost identificate câteva domenii de vulnerabilitate.

Categoriile de dificultăți incluse în studiu au fost conturate pe baza datelor din literatura de specialitate (Irizarry-Fonseca, 2011; Gardner, 2008; Courtney et al., 2007; Pecora et al, 2005 etc.): sprijin redus din partea adulților; acces scăzut la servicii de sănătate; pregătire insuficientă pentru viața independentă; dificultatea identificării/obținerii unui loc de muncă; dificultatea găsirii/menținerii unei locuințe stabile.

La întrebarea din cadrul chestionarului “Care credeți că sunt dificultățile cele mai mari cu care se confruntă tinerii după ce ies din sistem?” participanții care au ales fiecare categorie întrunesc următoarele procente, prezentate în Fig. 16.

Figura 16. Principalele bariere în calea tranziției tinerilor din asistență maternală spre viața independentă

Respondenții tind să considere lipsa unui loc de muncă și a unei locuințe ca fiind principalele dificultăți pe care tinerii le întâmpină în cadrul vieții independente, urmate de lipsa sprijinului din partea altor adulți. Accesibilitatea scăzută a serviciilor de sănătate și efectele unei pregătiri ineficiente pentru viața independentă au fost mai puțin menționate.

Datele din interviuri, aduc în discuție bariere suplimentare care intervin atât în procesul de pregătire cât și în perioada tranzițională sau post-tranzițională:

schimbarea frecventă a plasamentului face mai dificilă stabilirea unei relații de colaborare asistent maternal-tânăr, motiv pentru care pregătirea pentru viața independentă se va desfășura mai puțin eficient, iar adaptarea la viața independentă se va face mai dificil, abilitățile de realizare a unor relații stabile fiind afectate de istoricul relațional din perioada măsurii de protecție. “Dacă se întâmplă să mai fie schimbați de la un asistent maternal la altul și nu din vina lor, ci pentru că au ieșit la pensie … atunci degeaba vrei să discuți și să intri în anumite lucruri, că nu îți dă voie”.

prietenii. Deși grupul de covârstnici poate juca un rol suportiv în perioada tranzițională, relațiile cu prietenii pot avea și valențe negative. Faptul că grupul de prieteni joacă un rol identitar proeminent, fiind creditat cu o importanță ridicată la această vârstă, atât ca sursă de cunoaștere cât și ca model și influență identitară – rolul acestuia poate avea atât valențe pozitive cât și negative în viața tânărului. Faptul că grupul de covârstnici nu înțelege în toate situațiile provocările pe care tânărul din sistem de protecție le experimentează precum și presiunea privind începerea vieții independente mai timpuriu decât covârstnicii din populația generală, face ca intervenția grupului de egali să nu fie întotdeauna concordantă cu nevoile tânărului din asistență maternală.

“Acest proces de pregătire depinde și de modul cum e el influențat, sau dacă acceptă să ia învățătura de la asistentul maternal, din societate sau de la prieteni. Eu am avut situația când [era de acord cu mine] dar mergea la un prieten și peste câteva ore venea și jumătate erau răsturnate lucrurile.”;

“A intrat într-un cerc de prieteni în momentul în care a împlinit 18 ani… mi-a venit acasă cu un drogat și beată. Au fost niște lucruri foarte, foarte urâte”.

familia naturală. La fel ca și în cazul grupului de covârstnici, familia naturală poate avea un impact identitar cât și tranzițional pozitiv sau negativ, în funcție de situație. Asistenții maternali care au participat la interviuri au surprins mai multe situații negative cu care s-au confruntat în pregătirea tinerilor pentru viața independentă din cauza intervențiilor inoportune ale familiei biologice. În unele situații, familia biologică își dorește reîntoarcerea tânărului în familie după atingerea vârstei majoratului deoarece poate reprezenta o sursă suplimentară de venit financiar pentru familie – motiv pentru care nu sprijină continuarea studiilor sau rămânerea în sistem peste această vârstă. Încurajarea tânărului să își găsească cât mai curând un loc de muncă și oferirea unui mediu familial stabil constituie un aspect pozitiv în tranziția tinerilor spre viața independentă. În cazul în care ea implică limitarea accesului la oportunități educaționale și vocaționale și se produce fără a ține cont de dezvoltarea identitară a tânărului și capacitatea acestuia de a se adapta rapid unor schimbări majore de viață (e.g. tranziția rapidă de la un mediu familial la altul, intrarea în câmpul muncii fără o pregătire prealabilă etc.) efectul acestei intervenții pe termen mediu și lung poate avea consecințe nefavorabile asupra traiectoriei de viață a tânărului.

“Pe ea a influențat-o cel mai tare familia ei, care nici unul nu are școală. Atitudinea lor a fost de ce ea să mai stea, să mai facă școală, când poate să vină acasă și având 18 ani pot să beneficieze, merge și lucrează ea.”

“A reușit după terminarea cursurilor (școala profesională, croitorie) și-a găsit de lucru în domeniu și s-a angajat. Stătea la noi, i-am spus în continuare să-și păstreze salariul, să-și facă un fond, pentru că o puteam ajuta cu cazare și masă ca ea să-și adune banii. Mamă-sa când a aflat că lucrează, ce a făcut, ce nu a făcut, destul că [tânăra] și-a dat demisia și s-a dus acasă, la cules de ciuperci pe timpul verii. În toamnă [ne-a sunat] ‘mama m-a scos afară, nu lucrez, pot să dorm la voi o noapte?’”

barierele sistemice, e.g. sistemul de învățământ preuniversitar care nu promovează un sistem de valori adecvat și care în unele situații permite discriminarea tinerilor din sistem de protecție, precum și lipsa de concordanță între sistemul de educație și piața muncii: “sistemul de învățământ nu îi motivează, că eu învăț și sunt cuminte și mă chinui iar pentru celălalt care e un șmecher și numai trișează și copiază sună tata și rezolvă”; “a stat la cămin în clasa a 9-a și a 10-a și ce făceau colegele cu ea… acum face naveta că atâta și-au bătut joc de ea că în primul semestru și doamna dirigintă mi-a spus”, “calitatea învățământului lasă de dorit pentru că cel ce învață cu adevărat și pe drept nu ajunge acolo unde trebuie să ajungă”.

numărul mare de actori care intervin în pregătire și tranziție poate induce o stare de confuzie pentru tineri, mai ales atunci când îndrumările lor nu sunt convergente și poate favoriza o asumare mai scăzută a responsabilității pentru actorii implicați: “Vedeți, uneori apare impactul negativ, cum se zice, mielul cu mai multe oi. Vine Direcția, asistentul maternal, apoi vine familia naturală și apoi vin toți… dar când e vorba de responsabilitate și de formare, pe umerii cui rămâne?”

La fel ca și în cazul cercetării realizate pe tinerii din asistență maternală, datele cu privire la percepția asistenților maternali asupra tranziției tinerilor spre viața independentă în general și procesului de pregătire în vederea acestei tranziții în particular, a permis conturarea unor aspecte relevante asupra temei studiate (Fig. 17).

Figura 17. Percepția grupului de asistenți maternali asupra tranziției tinerilor din plasament spre viața independentă

Asistența maternală: avantaje, dezavantaje, soluții. În cadrul interviurilor am explorat percepția asistenților maternali asupra serviciilor de asistență maternală și soluțiilor sistemice prin care ar putea fi facilitată tranziția tinerilor spre viața independentă.

La întrebările “Care credeți că sunt avantajele pentru un copil să crească într-o familie de asistență maternală? Care sunt dezavantajele?” răspunsurile participanților pot fi grupate în câteva categorii majore.

Printre principalele avantaje ale serviciilor de asistență maternală menționate de respondenți se numără oportunitatea de a beneficia de expunerea la un mediu familial stabil și ofertant afectiv, de o educație părinte-copil și condiții de mediu favorabile precum și de o rețea de suport și capital social:

imersarea într-un sistem familial și formarea unei percepții corecte asupra conceptului de familie prin expunerea la funcționarea cotidiană tipică a unei familii:

“faptul că cresc într-o familie, că vad ce se petrece într-o familie;”

„învață ce înseamnă o familie, cum să trăiască într-o familie”

„se obișnuiesc cu viața de familie, cu lucrurile pe care le învață în familie, modul de comportament în familie cu rudele, cu vecinii, societatea în care trăiește familia.”

stabilirea legăturilor afective și a sentimentului de apartenență:

“te atașezi de ei și te interesează mai mult și viitorul lor”,

„simte că are o familie, că cineva investește în el”

„au parte de iubirea, afecțiunea celor din jur, simt mai multă afecțiune decât cei din unități rezidențiale”,

„afecțiunea pe care o primesc, e diferit față de cei din centre care au mai mulți educatori (care trebuie să se ocupe de mai mulți copii).”

stabilitate, integrare în familie și comunitate, suport și capital social.

“stabilitate – durata de timp pe care o petreci într-o familie, alături de aceeași oameni. În UTF personalul se mai schimbă. În plus, în asistență maternală are și rețea socială mult mai extinsă, mergem la rude, la prieteni și ea e considerată parte din familie.„

„integrarea în familie, știu de neamuri, de unchi.„

„am făcut în așa fel încât toată lumea să îl placă și medicul de familie și colegii sau vecinii.”

„socializează cu toată comunitatea și rudele (familia extinsă).”

„în plus, este integrarea în societate, știu cum să se comporte, să respecte un om.”

beneficiază de educație:

“că au o familie unde să stea și cu cine să comunice și să aibă grijă de ei, să-i învețe lucruri bune, atât cât știu ei.”

„îl educi de bine să fie înțelept, cumpătat, cu frică de Dumnezeu.”

„primește o educație aleasă și se văd rezultatele bune.”

„învață de la un asistent maternal despre viitor. A învățat mecanică de la soțul.”

un mediu familial adecvat pentru dezvoltarea lor:

“beneficiază de o îngrijire de calitate”

„au avantajul să crească și să se dezvolte normal”

„nu se poate compara cu familia naturală. Au condiții materiale mai bune. În plus e înțelegerea din familie.”

Dezavantajele descrise de respondenți surprind lipsa anumitor oportunități (de a crește alături de familia naturală, de a beneficia de relații sociale non-discriminatorii și de un continuum al relațiilor sociale și afective și după părăsirea sistemului, de a avea resursele necesare pentru o bună inserție socio-profesională):

lipsa posibilității de a crește alături de familia naturală:

“nu au părinți naturali care îi iubesc și îi doresc”

„că nu au crescut în familiile lor”

„dezavantajul este că nu pot sta alături de părinții lor”

„lipsa dragostea părintești, deși noi am încercat să îi iubim și nu simtă nici o lipsă.”

discriminarea;

„chiar dacă în familie e ok, copiii din comunitate sau de la școala le spun că sunt din centru, nu îi acceptă în multe situații”

„că se află în sistem de protecție, că au parte de discriminare, că trebuie să muncească mult mai mult pentru a ajunge cineva.”

pierderea legăturilor sociale și afective odată cu părăsirea sistemului de protecție;

„apropierea prea mare dintre asistent maternal și copil (pentru unii dintre ei)”

„că se atașează și după aceea, când vor trebui să plece le va fi greu.”

“ar trebui să fie mai lejeră legea adopției, pentru că cresc copii mari la noi și e foarte grea despărțirea.”

lipsa resurselor și oportunităților de viață independentă:

„când ies din sistem e atât de neplăcut, sunt atâția care s-au pierdut… Ar trebui să li se ofere o locuință și un loc de muncă, până se stabilizează puțin. O colegă de muncă mi-a spus că copilul de la ea a ajuns pe stradă.”

În ceea ce privește soluțiile pe care asistenții maternali le-au propus în cadrul interviurilor, atât pentru optimizarea strategiilor sistemului de protecție în general, cât și cu privire la tranziția tinerilor spre viața independentă în particular, acestea includ o tranziție etapizată, un discurs sistemic mai coerent și continuarea serviciilor de protecție cu servicii de monitorizare și susținere până la dobândirea deplină a capacității de a funcționa independent în acord cu cerințele și normele mediului social:

realizarea progresivă a tranziției spre viața independentă, facilitând menținerea legăturilor cu asistentul maternal:

„dacă li s-ar găsi o locuință aproape de familia noastră, să nu fie ruptura atât de mare, mai ales dacă tânărul nu își dorește acest lucru.”

o abordare sistemică unitară și coerentă și strategii mai ferme cu privire la relația cu familia biologică:

“fluctuația de personal e mare, recomandările sunt deseori contradictorii, copiii sunt bulversați. De asemenea, este dificil în ceea ce privește pregătirea copiilor înainte și după vizită, mai ales atunci când părinții renunța la a mai veni, fără nici o explicație și copiii se simt părăsiți a doua oară.”

„legătura cu părinții ar trebui restrânsă, părinții ar trebui responsabilizați mai puternic cu privire la copii.”

sprijin acordat tinerilor la părăsirea sistemului dar și ulterior (prin oferirea de sprijin educațional, ocupațional și locativ):

„să li se faciliteze obținerea unui loc de muncă stabil și a unei locuințe, cunosc tineri care au părăsit sistemul de protecție din aceeași comunitate si au ajuns pe stradă sau la prostituție in străinătate.”

„susținuți câteva luni, de exemplu cu chiria. Să li se ofere un loc de muncă și să fie susținuți câteva luni.”

„tinerii să aibă un loc de muncă, să aibă un cămin unde să poată locui, să nu ajungă la fel [ca și părinții lor, pe stradă]. Cât de cât să-l supravegheze încă câțiva ani până când se va vedea că totul e bine și merge pe căi bune.”

„la ieșirea din sistem o chirie mai ieftină. Deși sunt multe locuri de muncă, sunt prost plătite. Noi ne chinuim cu ei și după aceea… Ar fi bine dacă ar fi cămine, cum erau cele de nefamiliști, mai ales pentru copiii care merită.”

„puțini reușesc în viață de la 18 ani. Ar trebui continuat cumva programul acesta. Și ai noștri când vin în Cluj la școală tot au nevoie de sprijin.”

„cu ei ar trebui mai multe cursuri (realizate de specialiștii DGASPC), altfel știți să lucrați cu ei.”

Acest studiu a implicat o explorare a percepției familiilor de asistență maternală asupra pregătirii tinerilor din sistem de protecție pentru tranziția spre viața independentă.

Participanții tind să aibă o percepție pozitivă asupra anumitor aspecte ale pregătirii pentru viața independentă și mai rezervată asupra altora. Per ansamblu, percep o eficiență relativ bună a pregătirii de care beneficiază tinerii: o bază de cunoștințe și abilități conturate în special în ceea ce privește abilitățile practice de viață, accesul la anumite servicii educaționale și conturarea unui traseu profesional din anii premergători părăsirii sistemului.

Pentru aspectele mai concrete (exemplu prezentarea la un interviu, realizarea unui curriculum vitae, planificare pașilor concreți de aplicare pentru cariera dorită etc.) atât cunoștințele cât și abilitățile tinerilor necesită eforturi suplimentare, din perspectiva asistenților maternali.

Principalele categorii de dificultăți pe care tinerii le întâmpină în cadrul acestei tranziții par să fie, în opinia asistenților maternali, găsirea unui loc de muncă și a unei locuințe. Aceste date reflectă într-o anumită măsură că asistenții maternali percep politicile existente pentru tineri ca fiind ineficiente: ofertă de muncă insuficientă sau ineficientă în raport cu nevoile acestor tineri, politici ineficiente cu privire la oferta de locuințe pentru tineri (chirii inaccesibile în raport cu veniturile, ofertă scăzută de locuințe sociale etc.)

Limite ale cercetării

Un element de noutate pe care l-a adus acest studiu a fost includerea în grupul participanților și a partenerilor de cuplu ai asistenților maternali. Multe cercetări privind asistența maternală includ doar asistenți maternali, în mod frecvent femei, pe considerentul că sunt persoanele principale care oferă îngrijire. Cu schimbările de climat familial actuale, în care tații tind să își asume un rol mai activ în creșterea copiilor sau chiar să devină asistenți maternali, cercetările ar trebui să le acorde o participare la fel de activă în procesul de culegere și analiză a datelor cu privire la funcționarea sistemului familial și/sau cu privire la copiii/tinerii aflați în plasament (Gomez & Brown, 2007). Așa cum sugerează și datele din studiu de față, soții/soțiile asistenților maternali par să aibă un rol proeminent inclusiv în definirea legăturilor de atașament pentru tinerii aflați în plasament.

Printre limitele cercetării se numără faptul că toți participanții provin din aceeași zonă geografică; numărul participanților este redus; participarea a fost voluntară, astfel e posibil ca participanții care întâmpină dificultăți semnificative în relația cu tinerii din plasament să fi refuzat participarea la studiu tocmai din acest motiv. De asemenea e posibil ca o parte din participanți să fi răspuns la anumite întrebări privind relațiile familiale așa cum și-ar dori să fie și nu cum sunt în realitate.

CAPITOLUL 5

Considerații finale. De la problemă la soluție

În ultimii ani, tranziția tinerilor spre viața independentă vine tot mai des în atenția noastră, mai ales atunci când este asociată cu o problemă – problema șomajului, a violenței, a susceptibilității la comportamente de risc etc. În această lucrare am încercat să îi vedem pe tineri nu ca pe o problemă în sine, ci ca pe niște participanți activi în societate care se confruntă cu anumite probleme (Hardgrove et al., 2014). Un răspuns social adecvat la aceste dificultăți pe care ei le întâmpină, ar fi realizarea unui parteneriat cu tinerii în găsirea unor soluții funcționale.

Tinerețea este atât o vârstă socială cât și o perioadă developmentală. Există anumite schimbări fizice, cognitive și psihosociale care demarchează perioada din cursul vieții pe care o denumim adolescență. În comparație cu aceasta, tinerețea un construct social operaționalizat mai degrabă ca o perioadă de tranziție între dependența copilăriei și responsabilitățile vârstei adulte (Hardgrove et al., 2014).

În ultimii ani, în cercetarea și dezvoltarea politicilor pentru tineri, termenul de tranziție spre viața independentă a devenit un termen cheie care e folosit atunci când se discută despre o paletă largă de dificultăți care îi afectează pe tineri, în principal de la terminarea școlii și până la intrarea și stabilizarea acestora în domeniul ocupațional. Tranziția tinerilor este asociată și cu părăsirea casei părintești și intrarea în noi roluri sociale (Bowman et al., 2015).

Studiile și politicile privind tinerii în general, dar și tinerii din sistem de protecție în special, consideră acest grup social ca fiind unul “vulnerabil” sau ”la risc”. Astfel, există o recunoaștere societală crescândă a nevoii unui răspuns sistemic, instituțional și structural care să recunoască și să se adreseze eficient provocărilor multifațetate pe care tinerii le întâmpină în tranziția spre viața independentă (Banerji et al., 2014, în Bowman et al., 2015, p. 6).

Din acest motiv, în această lucrare am încercat să conturăm o perspectivă cât mai amplă a pregătirii tinerilor din asistență maternală pentru tranziția spre viața independentă, aceasta fiind asociată cu părăsirea sistemului de protecție și asumarea responsabilităților de adult pe cont propriu.

Concluzii finale

În ultimii ani s-au realizat multiple studii care arată că tinerii din asistență maternală întâmpină diverse dificultăți tranziționale (e.g. lipsa unui loc de muncă sau a unei locuințe stabile), cu toate acestea, regăsim relativ puțină informație în literatura de specialitate despre eficiența și consecințele pe termen lung ale programelor și serviciilor de pregătire pentru viața independentă. Acest fapt restrânge și posibilitatea de a face recomandări bazate pe date științifice (evidence-based) pentru organizațiile sau specialiștii interesați (Mares, 2010).

Având în vedere că în țara noastră serviciile care se ocupă de pregătirea tinerilor pentru viața independentă sunt recent înființate și în curs de dezvoltare, este încă dificil să se facă evaluare a eficienței lor, acest proces necesitând specialiști cu o bază de cunoștințe și o experiență extinse în acest domeniu, resurse financiare susținute și instrumente valide de măsurare. În prezent, există programe la nivel național (atât la nivelul instituțiilor de stat cât și la nivelul ONG-urilor) pentru sprijinirea tinerilor care părăsesc sistemul de protecție, în scopul unei adaptări cât mai eficiente la cerințele vieții adulte – dar așa cum se poate vedea din statisticile existente, situația acestora necesită încă intervenții susținute.

În cadrul acestei lucrări am realizat două cercetări, una incluzând tineri care beneficiază de o măsură de protecție (plasament la asistent maternal) iar a doua cercetare – adulții care se ocupă de îngrijirea și pregătirea acestor tineri în vederea tranziției spre viața independentă (asistenți maternali). Ambele cercetări au avut în comun analiza procesului de pregătire pentru viața independentă din perspectiva celor două categorii majore de actori implicați (tinerii, respectiv asistenții maternali).

Scopul nostru a fost de a vedea în ce măsură tinerii din asistență maternală se simt pregătiți pentru a răspunde cerințelor societale subiacente vieții independente și rolurilor de adult, respectiv care este perspectiva asistenților maternali asupra tranziției tinerilor spre viața adultă și pregătirii de care ei beneficiază în acest sens. Pentru a răspunde întrebărilor de cercetare am realizat două studii cuprinzătoare, unul pe un lot de 54 tineri din sistemul de asistență maternală, ale căror răspunsuri au fost comparate cu cele ale unui lot similar de tineri din sistemul rezidențial de protecție, și altul pe un lot de 112 adulți care se ocupă de îngrijirea tinerilor aflați că măsură de plasament la asistent maternal (asistenți maternali și soțul/a acestora).

Concluzii cercetare tineri

Grupul țintă al acestei cercetări l-au constituit tinerii din asistență maternală care se apropie de momentul părăsirii sistemului de protecție. Scopul primei secțiuni a acestei cercetări a fost de a urmări acele trăsături identitare care sunt important de cunoscut pentru a putea formula recomandări sau a furniza un fundament științific pentru realizarea unor programe de intervenție în pregătirea tinerilor din asistență maternală pentru cerințele, rolurile și responsabilitățile vieții de adult.

Cercetarea de față susține teoriile conform cărora dezvoltarea identitară este domeniu-specifică, deoarece această abordare are o valoare explicativă mai ridicată decât abordarea globală. Identitatea are un ritm diferit de dezvoltare în domenii de viața diferite – individul putând experimenta un stadiu identitar mai avansat în anumite domenii de viață și procese identitare în dezvoltare în alte domenii de viață (Pop, 2015).

Parcurgând datele prezentate la fiecare secțiune a acestei cercetări putem observa complexitatea profilului identitar al tinerilor din asistență maternală. Rezultatele indică faptul că tinerii din asistență maternală sunt caracterizați de o diversitate a caracteristicilor și această diversitate trebuie considerată un reper atunci când dorim să îi caracterizăm ca și grup.

În domeniul vocațional sunt orientați atât spre finalizarea studiilor medii și găsirea unui loc de muncă cât și pe continuarea acestora la nivel universitar. Cel puțin pe termen scurt tind să se orienteze spre profesii cu cerințe de studii medii, accesibilitatea pe piața muncii (atât în țară cât și în străinătate) fiind un criteriu important de orientare profesională.

Stilul de viață pare similar cu cel al tinerilor din populația generală (diferențele sunt descrise în lucrare) fiind prezente atât comportamente de risc cât și activități de timp liber cu rol sanogen, cum ar fi sportul.

Referitor la relațiile sociale, se remarcă relația cu asistentul maternal și familia acestuia în legătură cu care sunt definite cel mai frecvent legăturile de atașament și sentimentul de apartenență. Din rețeaua socială mai fac parte atât membrii ai familiei naturale (părinți, frați) cât și specialiști DGASPC, dar mai ales grupul de prieteni. Toate tipurile de suport social par să fie valorizate de către tineri: suport emoțional și instrumental – asistentul maternal pare să fie o figură proeminentă atât pentru oferirea de confort emoțional cât și pentru a oferi îndrumări sau susținere în atingerea unor scopuri de viață; și suport organizațional – specialiștii DGASPC având un rol atât cu privire la scopurile de viață cât și în medierea relației cu familia naturală. Grupul de covârstnici (prietenii) pare să joace un rol central în configurarea activităților de timp liber.

Identitatea personală și socială sunt descrise în legătură cu aceste variabile pe parcursul lucrării, identitatea culturală și etnică fiind mai puțin explorate în cadrul acestei cercetări.

Referitor la pregătirea în vederea tranziției spre viața independentă, o parte a tinerilor par bine pregătiți pentru tranziția spre viața adultă, pentru a face față rolurilor și responsabilităților vieții adulte, susținuți de un fundament identitar stabil, coerent, axat pe angajamente clare; în timp ce alți tineri necesită sprijin suplimentar pentru tranziția spre viața adultă (Arnett, 2000; în Schwartz et al., 2000).

Conturând în linii mari profilul tinerilor din asistență maternală care au atins un stadiu de dezvoltare identitară propice pentru o tranziție eficientă spre viața independentă putem spune că sunt orientați spre scopuri de viață pragmatice, fiind motivați preponderent intrinsec cu privire la aceste scopuri.

Pentru a observa dacă apar diferențe semnificative între asistența maternală și îngrijirea de tip rezidențial, au fost realizate câteva analize comparative cu date obținute de la tinerii din sistem rezidențial. Au fost sesizate câteva diferențe, detaliate în cadrul fiecărei secțiuni, dar per ansamblu putem spune că nu se remarcă diferențe puternice asupra profilului identitar al tinerilor studiați.

Asistența maternală tinde să fie percepută ca un tip de îngrijire mai eficient în comparație cu sistemul rezidențial. Unitățile rezidențiale deseori abordate din perspectivă goffmaniană, prin prisma constructului de instituție. Cu toate acestea, în mare măsură și asistența maternală are o conotație instituțională, domiciliul asistentului maternal devenind o prelungire a mediului instituțional (e.g. funcționează după anumite reguli, trebuie să respecte anumite standarde, este expus unor controale periodice etc.). Astfel, deși copilul este imersat într-un mediu familial, există o notă de artificialitate a acestei îngrijiri, în comparație cu îngrijirea în familia biologică sau în familia extinsă (The Therapeutic Care Journal, 2008).

Atât îngrijirea de tip rezidențial cât și asistența maternală trebuie apreciate pe un continuum, asistența maternală răspunde mai bine anumitor nevoi (e.g. de atașament), în timp ce serviciile de tip rezidențial răspund mai bine altor nevoi (e.g. de supraveghere) – de exemplu studii recente arată că serviciile de tip rezidențial sunt mai eficiente pentru adolescenții care prezintă tulburări de conduită sau fugă frecventă de acasă – în aceste medii putând fi monitorizați și asistați în acord cu nevoile lor, deseori mai eficient decât într-o familie (Barth, 2002).

Un motiv pentru lipsa unor diferențe majore între cele două tipuri de îngrijire asupra identității tinerilor studiați ar putea fi faptul că asistența maternală este relativ recentă în România, o parte a tinerilor din asistență maternală cuprinși în studiu petrecând primii ani după intrarea în sistem de protecție în îngrijire de tip rezidențial (abia ulterior au beneficiat de îngrijire de tip familial – asistență maternală), astfel în anumite cazuri efectele celor două forme de îngrijire sunt combinate fiind dificil de realizat o disjuncție clară a acestora.

De asemenea, datele au fost obținute transversal, pe un lot de subiecți relativ restrâns. Pentru a măsura în profunzime și cu acuratețe efectele a două metode de îngrijire (de tip familial și rezidențial) ar fi recomandată realizarea unei cercetări longitudinale, care să aducă date atât cu privire la perioada beneficierii de protecție specială cât și după părăsirea sistemului de protecție. Doar astfel s-ar putea măsura efectul tipului de îngrijire în consolidarea unor prerechizite cu rol facilitator pentru tranziția spre viața independentă dar și pentru adaptarea la cerințele vieții adulte pe termen lung.

În cea de-a doua secțiune a acestei cercetări am investigat diverse aspecte ale tranziției tinerilor spre viața adultă/independentă, văzută prin prisma tinerilor care au crescut în sistem de protecție, beneficiind de plasament la asistent maternal. Percepții subiective ale acestora pot oferi un feedback important asupra felului în care serviciile de protecție au funcționat pentru ei precum și un reper credibil și legitim asupra eficienței serviciilor de asistență maternală în pregătirea acestor tineri în vederea unei bune inserții socio-profesionale.

Referitor la abilitățile de viață independentă dobândite, tinerii din asistență maternală par să aibă o percepție pozitivă asupra acestora. Deși se consideră bine pregătiți pentru aspectele pragmatice de viață independentă, tinerii par să se simtă mai puțin pregătiți din punct de vedere emoțional. Un procent semnificativ dintre ei resimt nesiguranță, îngrijorare, tristețe față de momentul părăsirii sistemului de protecție.

Percepția asupra serviciilor de îngrijire este preponderent favorabilă, posibilitățile de optimizare ale acestor servicii ar include: facilitarea relațiilor cu familia naturală pe parcursul perioadei petrecute în sistem, plasarea unor copii de vârstă mai apropiată în aceeași familie de asistență maternală, stimularea independenței și unui grad mai ridicat de autonomie încă din perioada plasamentului și stabilitatea și aprofundarea relației cu asistentul social responsabil de caz.

Tranziția spre viața independentă ar putea fi facilitată prin oferirea de instruire și sprijin cu privire la finalizarea educației, găsirea unui loc de muncă și a unei locuințe, dar mai ales prin facilitarea suportului social. Nevoia de suport social atât la părăsirea sistemului cât și după începerea vieții independente a fost o temă recurentă în discursul tinerilor din asistență maternală.

Cu privire la barierele pe care le întâmpină în această etapă de viață, participanții din studiul nostru au surprins atât bariere sistemice, cât și individuale în tranziția spre viața independentă. Printre barierele sistemice se numără încărcătura mare de cazuri a specialiștilor, pregătirea pentru viața independentă și părăsirea sistemului insuficient planificate precum și vizibilitatea și impactul reduse ale participării lor în cadrul procesului tranzițional.

Printre factorii individuali care pot constitui o barieră în a realiza o tranziție de succes se numără: relațiile deseori problematice cu familia naturală, neînțelegerile în relația cu asistentul maternal; discriminarea; lipsa exersării anumitor abilități de viață independentă etc.

Soluțiile propuse de tineri vizează continuitatea serviciilor destinate să îi sprijine în domeniul educațional, ocupațional sau locativ cel puțin pe o perioadă de câteva luni după părăsirea sistemului, continuitatea suportului social primit din partea familiei de plasament, oferirea unor servicii de consiliere și mentorat precum și o participare mai activă a tinerilor la planificarea vieții independente, atât la nivel individual, cât și prin intermediul unor organizații ale tinerilor.

Prezenta cercetare are multe puncte tari, constituind un reper atât pentru înțelegerea în anumitor aspecte privind dezvoltarea identitară a tinerilor aflați cu măsură de plasament la asistent maternal cât și pentru dezvoltarea și implementarea unor programe eficiente pentru a susține și facilita procesul de pregătire pentru tranziția spre viața independentă într-o manieră eficientă. Acolo unde a fost posibil, pe baza datelor obținute conjugate cu informațiile relevante din literatura de specialitate, am formulat recomandări în scopul de a augmenta validitatea ecologică a datelor.

Această cercetare asupra tinerilor din asistență maternală are o contribuție majoră atât prin datele pe care le aduce cu privire la diverse fațete ale identității acestora cât și prin faptul că atât completarea chestionarelor cât și parcurgerea interviurilor sau discuțiilor de grup constituie un exercițiu de explorare a propriilor angajamente identitare și de conectare a acestora cu domeniile majore de viață. Diverse studii aduc date relevante în acest sens, de exemplu Hulleman și Harackiewicz (2009) arată că parcurgerea unor exerciții care le-au reamintit adolescenților de angajamentele pe care le aveau a avut un efect pozitiv asupra realizărilor din acel an școlar. Bundick (2011) într-un studiu realizat pe studenți a arătat că aplicarea unui interviu privind motivele intrinseci aferente celor mai importante scopuri de viață ale acestora a exercitat un efect pozitiv asupra satisfacției de viață a participanților (sentimentului de sens asupra propriei vieți) (Yeager et al., 2012).

Concluzii cercetare asistenți maternali

Asistența maternală reprezintă un serviciu de protecție relativ recent. Deși a început să prindă contur cu mai bine de două decade în urmă, abia după anii 2000 au început să apară instrumente legislative care să reglementeze standardele minime obligatorii pentru asigurarea protecției copilului la asistentul maternal profesionist.

Asistența maternală reprezintă o investiție societală majoră în încercarea de a oferi copiilor care nu pot crește alături de părinții lor naturali o variantă de îngrijire cât mai adecvată și configurată în acord cu nevoile lor. Cu privire la efectele asistenței maternale nu avem o perspectivă unitară. Rezultatele studiilor sunt deseori contradictorii. Literatura de specialitate cuprinde atât studii care arată avantaje certe ale acestui tip de îngrijire, cât și studii care arată că, pe termen lung, tinerii care au crescut în asistență maternală se confruntă cu multiple dezavantaje în raport cu tinerii din populația generală. Astfel, anumite studii arată că tinerii care au crescut în asistență maternală înregistrează progrese în ceea ce privește sănătatea, ajustarea emoțională, performanța școlară și conduita. Alte studii aduc rezultate cu privire la tinerii din asistență maternală care continuă să experimenteze dificultăți substanțiale la vârsta adultă, cum ar fi rate mai ridicate de delincvență, șomaj sau probleme de sănătate mentală (Pecora et al., 2005).

Deși sunt deseori discutate aspectele metodologice și variabilele confundate care pot să biaseze rezultatele cercetărilor, este evident că asistența maternală are atât avantaje cât și puncte de vulnerabilitate care necesită optimizare și intervenție susținută din partea instituțiilor care oferă acest tip de servicii (Pecora et al., 2005).

Așa cum sugerează datele obținute în lucrarea de față dar și studiile similare care au fost prezentate pe parcursul ei, o adaptare a asistenței maternale nu doar la nevoile de protecție ci și la cele de pregătire pentru viața independentă pot produce consecințe pozitive pe termen lung asupra tinerilor care au beneficiat de această măsură de protecție specială. Tranziția spre viața independentă nu reprezintă doar o etapă de instabilitate și incertitudine ci reprezintă și o perioadă cu multiple posibilități și oportunități spre un viitor deschis (Lane, 2014). Un sprijin parental susținut, o pregătire adecvată în vederea dezvoltării abilităților necesare intrării în rolurile de adult pot facilita realizarea cu succes a tranziției tinerilor din asistență maternală spre viața independentă.

Scopul studiului nostru a fost să evaluăm în ce măsură asistența maternală reușește să se adreseze nevoilor tinerilor aflați în plasament și să fie eficientă pe parcursul măsurii de protecție specială cât și în vederea pregătirii pentru tranziția spre viața independentă. Având în vedere că pentru tinerii aflați în plasament, asistenții maternali sunt cei care îndeplinesc rolul parental de bază, am studiat funcționarea familiilor de asistență maternală în principal prin prisma teoriei sistemice dar și a altor teorii relevante pentru relația părinte-tânăr. Funcționarea parentală în contextul sistemului familial produce consecințe proximale și distale asupra funcționării tinerilor aflați în îngrijire.

Modalitatea prin care diverse variabile familiale sau parentale influențează relația părinte-tânăr poate fi descrisă pe baza a două mecanisme de bază. Pe de-o parte, comportamentele parentale promovează modele pentru tineri (e.g. de responsabilitate socială sau grijă pentru ceilalți). Pe de altă parte, părinții care încurajează atât independența cât și calitatea relațiilor familiale susțin o continuitate între copilărie și adolescență, facilitând integrarea în viitoarele roluri specifice vârstei adulte. Adaptarea tinerilor la noile cerințe de viață și tranziția acestora spre vârsta adultă sunt în mod cert facilitate de anumite comportamente parentale, dar procesul prin care acest lucru se realizează include proprietățile dinamice ale relației părinte-tânăr în contextul sistemului familial aferent (Collins & Laursen, 2004).

În cadrul acestei cercetări am explorat maniera în care serviciile de asistență maternală funcționează în viața tinerilor care beneficiază de această măsură de protecție. În prima fază am investigat funcționarea sistemelor familiale de asistență maternală deoarece practicile parentale la care tinerii din plasament au fost expuși produc consecințe directe atât asupra dezvoltării identitare a acestora cât și asupra achizițiilor pe care ei le dobândesc în vederea unei bune adaptări la viața independentă în momentul părăsirii sistemului de protecție.

În cadrul primei secțiuni a cercetării am explorat aspectele relației asistent maternal (părinte) – tânăr care au un rol atât de mediere cât și de moderare a efectelor relației asupra tinerilor. Efectul moderator se remarcă în influența anumitor comportamente parentale specifice asupra funcționării și dezvoltării copilului/tânărului în timp ce rolul mediator apare mai ales la confruntarea sistemului familial cu diverși stresori.

Pe baza datelor obținute nu se remarcă probleme marcante (de intensitate clinică) a funcționării sistemului familial de asistență maternală. Se remarcă atât puncte tari cât și puncte de vulnerabilitate, pe baza cărora putem formula câteva concluzii:

strategiile de rezolvare de probleme sunt structurate, proactive, axate pe rezolvarea imediată a problemelor. Aspectul mai puțin conturat este evaluarea lor post-eveniment, în foarte puține cazuri asistenții maternali verifică dacă au fost eficiente sau dacă existau și alte variante de rezolvare.

Strategiile de coping sunt mixte, asistenții maternali par să dețină un repertoriu divers de strategii – atât de rezolvare a problemelor practice cât și de rezolvare a emoțiilor negative. Datele sugerează că participanții dețin strategii de reducere a stării de activare emoțională (arousalului) fapt ce le permite o abordare mai eficientă asupra problemelor cu care se confruntă atât în cadrul sistemului familial cât și în afara acestuia. Cu toate acestea, în anumite cazuri, abordarea problemelor emoționale ale tinerilor aflați în plasament sugerează existența unor dificultăți în procesarea anumitor emoții negative în relație.

Dacă în cazul problemelor practice (e.g. probleme la unitatea de învățământ unde studiază tânărul) asistenții maternali tind să aplice strategii de coping și de rezolvare de probleme eficiente, atunci când vine vorba de problemele emoționale ale tinerilor aflați în plasament eficiența parentală tinde să scadă. Acest fapt poate fi asociat cu o bună pregătire a asistenților maternali pentru a face față problemelor practice și mai puțin celor emoționale. Includerea în cadrul programelor de training la care ei participă a unor cursuri pe această temă ar putea favoriza dezvoltarea unor abilități parentale eficiente în acest sens. Tranzițiile de viață majore, cum e și cea spre viața independentă, necesită strategii de coping eficiente pentru a face față provocărilor întâmpinate, motiv pentru care asistenții maternali care participă activ la pregătirea tinerilor pentru viața de adult este necesar să dețină cunoștințe și abilități eficiente în acest sens.

comunicarea pare eficientă în cadrul sistemului familial, mesajele circulând facil între membrii familiei. Mai multe studii longitudinale au arătat că un nivel ridicat al comunicării bidirecționale și acceptării în relația părinte-tânăr sunt corelate pozitiv cu dezvoltarea maturității psihosociale (Collins & Laursen, 2004).

rolurile. O definire clară a rolurilor în familie este asociată cu o bună funcționare familială atât în viața cotidiană cât și în momentele de criză. Rolurile în cadrul sistemului familial sunt preluate în mod disproporționat de către asistentul maternal, motiv pentru care asistenții maternali raportează în anumite situații stări de oboseală pregnante și puțin timp liber pentru relaxare sau activități plăcute. Activitatea profesională a asistentului maternal desfășurându-se preponderent la domiciliul acestora, timp în care soțul sau soția desfășoară o activitate de muncă în cadrul unei organizații după un orar și o structură mult mai stricte facilitează probabil în anumite cazuri percepția asupra asistenței maternale ca o activitate de binefacere și mai puțin ca o opțiune profesională. Din acest motiv, multiple sarcini tind să fie alocate asistentului maternal, a cărui activitate profesională este probabil percepută de către membrii familiei ca fiind mai flexibilă și mai puțin presantă. Acest fapt are însă un efect negativ, asistenții maternali fiind deseori puși în situația de a găsi echilibrul între activitățile profesionale și cele personale/familiale.

Tinerii par să fie implicați în diverse activități cotidiene ca și membri activi ai sistemului familial. În ceea ce privește situațiile mai complexe și procesele decizionale, puterea este polarizată în cadrul sistemului familial înspre asistentul maternal și soțul/soția acestuia.

Împărțirea rolurilor în familiile de asistență maternală păstrează încă anumite trăsături tradiționale, remarcându-se o combinație de independență și interdependență – părinții fiind încă polii de putere în cadrul sistemului familial, iar independența tinerilor încurajată doar în anumite domenii. Se remarcă însă și trăsături specifice familiei moderne și anume accentul pus pe comunicare și atașament și negocierea anumitor reguli sau roluri.

implicarea și responsivitatea emoțională arată o implicare empatică ridicată în problemele emoționale dar una moderată spre scăzută în activitățile individuale ale fiecărui membru.

Datele sugerează capacitatea familiilor de asistență maternală de a facilita dezvoltarea unor legături de atașament securizante și stabile cu tinerii aflați în plasament. Studiile arată că o abordare parentală responsivă și conectată la nevoile emoționale ale tinerilor facilitează legăturile pozitive cu familie și fac valorile și comportamentele parentale mai atractive pentru tineri. Siguranța și afecțiunea primite în relația cu părinții sunt asociate cu un nivel mai ridicat al încrederii în sine, al explorării identitare și al confortului în relațiile sociale în general (Jackson et al., 1988).

controlul comportamental pare eficient cu privire la nevoile psihologice și biologice ale fiecărui membru și cu privire la comportamentele de socializare dar mai puțin conturat cu privire la situațiile de pericol. Datele sugerează o prezență scăzută a strategiilor de evitare a situațiilor periculoase sau de gestionare eficientă a lor în cazul în care totuși apar.

Per ansamblu, familiile de asistență maternală par să aibă un set de reguli după care funcționează și un control comportamental care permite spațiu de negociere.

Ca și stil parental, se remarcă practicile cu tendințe spre cicăleală. Aceste practici nu sunt eficiente în relațiile cu tinerii, unde părintele trebuie să dea dovadă de flexibilitate și claritate. Cu toate acestea, datele privind funcționarea sistemului familial nu sugerează o perturbare marcantă a funcționării familiale. Este posibil ca tendința spre acest tip de practici să fie specifică și contextului cultural, motiv pentru care este mai acceptată social, atât în cadrul familiilor din populația generală cât și a celor din programul de asistență maternală.

Convingerile parentale evaluate sugerează o funcționare adecvată a sistemului familial și la acest nivel. Tinerii care sunt expuși unui parentaj rațional au șanse mai mari de a se adapta cu succes cerințelor vieții independente. Ei pot învăța de la părinți să facă o distincție între acțiunile proprii sau ale altor indivizi și valoarea ca persoană a acestora – spre exemplu pot dezaproba acțiunile unei persoane dar să nu o catalogheze ca fiind “o persoană rea”. De asemenea părinții pot comunica mesaje raționale tinerilor, manifestând o acceptare atât față de sine cât și față de ceilalți, contribuind astfel la o bună funcționarea emoțională atât a lor cât și a tinerilor (Gaviță, DiGiuseppe & David, 2013).

Funcționarea per ansamblu eficientă a familiilor de asistență maternală incluse în acest studiu se poate datora faptului că familiile care au sau au avut tineri în plasament sunt în general de mai mult timp în programul de asistență maternală. Timpul mai lung petrecut în profesie asociat cu dobândirea unui nivel mai ridicat de cunoștințe și abilități (e.g. colaborarea cu mai mulți specialiști, experiența îngrijirii mai multor copii, participarea la diverse programe de training etc.) este probabil o variabilă cheie în obținerea acestor consecințe pozitive.

Pe de altă parte, selecția asistenților maternali la angajare se face pe baza unor criterii de eficiență parentală (e.g. abilități parentale ridicate). Aceste calități parentale prezente a priori, dublate de o experiență profesională în domeniul asistenței maternale par să faciliteze implementarea unor servicii de îngrijire adecvate.

Nu în ultimul rând, o altă variabilă care intervine în acest proces o reprezintă chiar tinerii în cauză. Relația părinte-copil/tânăr este una bidirecțională. Tinerii, influențează la rândul lor comportamentele parentale precum și funcționarea familiei în care se află (O’Connor & Scott, 2007). Acest lucru devine cu atât mai evident odată cu ieșirea din copilărie, când individul începe să negocieze balanța relațiilor între grupul de prieteni și familie, decizând deseori în mod voluntar înspre ce sferă de influență dorește să adere. Astfel, atât în construirea programelor de intervenție cât și de optimizare a serviciilor de asistență maternală, tinerii ar trebui să aibă o participare activă.

Există însă și domenii care mai necesită optimizare și training. În acest scop ar putea fi crescut suportul organizațional oferit asistenților maternali prin: contact regulat cu specialiștii care lucrează pe caz, munca în echipă, training și consiliere atât pentru asistentul maternal cât și pentru familia acestuia, perioade de respiro pentru asistentul maternal etc. (Triseliotis, Borland & Hill, 1999, în Boldiș et al., 2012).

În cadrul celei de-a doua secțiuni a acestei cercetări am investigat perspectiva asistenților maternali cu privire la pregătirea tinerilor aflați în plasament în vederea tranziției spre viața independentă. Participanților la cercetare li s-a solicitat să își exprime opinia atât cu privire la funcționarea sistemului de protecție în general cât și cu privire la rolul lor în pregătirea tinerilor din plasament pentru inserția socio-profesională consecutivă părăsirii sistemului de protecție.

Pe baza analizării datelor obținute se conturează câteva concluzii. Participanții incluși în acest studiu consideră că:

– pregătirea tinerilor pentru viața independentă funcționează relativ bine. Alte studii au înregistrat rezultate similare (Ellis, 2004) care arată că părinții foster sunt de obicei mulțumiți de pregătirea tinerilor pentru viața independentă și serviciile care există în acest sens. Se observă însă că ar fi necesară optimizarea anumitor domenii ale pregătirii vocaționale și de asemenea completarea demersului de pregătire pentru aspecte sociale și culturale. Majoritatea respondenților tind să fie focusați pe domeniile educațional și ocupațional, probabil și pentru că rolul acestora e prioritar pentru o bună inserție socio-profesională.

– majoritatea asistenților maternali se implică activ în pregătirea tinerilor pentru viața independentă, inclusiv în formularea unor scopuri sau luarea unor decizii vocaționale (îi încurajează pe tineri pentru continuarea educației sau pentru intrarea în domeniul ocupațional). Rezultate similare au adus și alte studii care arată că asistenții maternali consideră că e parte din rolul lor profesional să se implice și să îi susțină pe tineri în continuarea educației (Johnson, 2015, p. 34). Brayfield (2006) arată că, în multe cazuri, părinții foster sunt preponderent motivați spre dezvoltarea abilităților de viață de bază și orientarea tinerilor spre domeniul ocupațional și mai puțin centrați pe încurajarea urmării studiilor superioare.

– e importantă menținerea legăturii cu tinerii chiar și după ieșirea din sistem de protecție. Respondenții sunt interesați să ofere în principal suport emoțional dar și instrumental (îndrumare în rezolvarea problemelor, cazare până la găsirea unei locuințe stabile etc.) Rezultatele sunt similare cu ale unui alt studiu, care s-a adresat atât tinerilor cât și personalului din sistemul de protecție, indicând că principala preocupare a respondenților era nevoia și importanța suportului emoțional pentru tineri la părăsirea sistemului de protecție (OACAS, 2006).

– principalele dificultăți cu care se confruntă tinerii sunt găsirea unui loc de muncă, a unei locuințe și lipsa sprijinului din partea altor adulți. Un alt studiu care a evaluat perspectiva asistenților maternali asupra problemelor presante pe care tinerii le întâmpină la părăsirea sistemului de protecție arată preocupări similare: găsirea unei locuințe, lipsa instruirii pentru dezvoltarea abilităților practice de viață, lipsa asigurărilor de sănătate, lipsa suportului din partea adulților după ce tinerii ies din program (Irizarry-Fonseca, 2011).

– soluțiile trebuie să vină din mai multe surse. Conform datelor obținute de la participanții la acest studiu, o conjugare a eforturilor asistenților maternali cu cele ale statului dar și ale altor actori relevanți ar duce la o adaptare de succes a acestor tineri la cerințele vieții independente.

Datele sugerează că asistenții maternali și soții/soțiile acestora au o percepție preponderent pozitivă asupra pregătirii tinerilor pentru viața independentă, dar consideră că barierele sistemice – legate de politicile privind locuințele pentru tineri, de ocuparea forței de muncă sau de programele de sprijin (e.g., programe de instruire, de mentorat) pentru tineri – au un efect negativ asupra funcționării independente a tinerilor după părăsirea sistemului de protecție.

Din perspectiva acestor adulți, pregătirea tinerilor pentru viața independentă trebuie să înceapă cât mai timpuriu astfel încât aceștia să aibă timp să își dezvolte și exerseze abilitățile necesare pentru viața independentă.

Datele obținute sugerează nevoia ca instituțiile care pot juca un rol activ în integrarea socio-profesională a tinerilor să realizeze un parteneriat solid, în care participarea tinerilor să fie valorizată și în funcție de care să fie configurate deciziile și inițiativele care îi privesc. De exemplu, parteneriatul între DGASPC, autoritățile locale, agențiile de forță de muncă, reprezentanții din domeniul privat și nonguvernamental etc. și tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție. Collins (2001, în Ellis, 2004), pe baza unei evaluări a programelor de pregătire pentru tineri, arată că principalele barierei ar fi legate de aria restrânsă de programe vocaționale, nedezvoltarea conexiunilor cu diverși potențiali angajatori încă din timpul școlii, insuficienta exersare a multor abilități de viață independentă, dezacordul dintre serviciile privind obținerea și menținerea unei locuințe și nevoile sau posibilitățile financiare ale tinerilor, precum și insuficiența evaluărilor formale ale serviciilor de pregătire și adaptare la cerințele vieții independente. Organizațiile de protecția copilului sunt focalizate preponderent pe oferirea protecției și mai puțin pe realizarea pregătirii, mai ales datorită încărcăturii mari de cazuri, fluctuației personalului și disponibilității scăzute a celor care devin asistenți maternali de a primi în plasament adolescenți.

Datele obținute indică atât multiple puncte tari ale funcționării familiilor de asistență maternală și pregătirii pe care acestea o oferă pentru tranziția tinerilor din plasament spre viața independentă, cât și puncte vulnerabile asupra cărora am realizat câteva recomandări.

Rezultatele acestui studiu pot avea implicații practice pentru colaborarea cu asistenții maternali și tinerii aflați cu măsură de plasament. Punctele de vulnerabilitate menționate pot face obiectul unor programe de training (atât pentru asistenții maternali cât și pentru tineri). Cu privire la punctele tari ale funcționării familiilor de asistență maternală cu mai multă experiență în program, acestea pot servi ca și model de bune practici pentru asistenții maternali recent atestați în programul de asistență maternală. Dezvoltarea unor programe eficiente de pregătire și sprijin pentru tinerii din asistența maternală pentru tranziția spre viața independentă dar și de training al specialiștilor DGASPC în acest scop, trebuie să țină cont atât de observațiile provenite din practică cât și de datele furnizate de literatura de specialitate, rezultatele studiului nostru aducând date utile în acest sens.

Analiză comparativă a datelor

Multiple studii actuale au surprins și comparat atât percepția tinerilor din asistență maternală cât și a asistenților maternali sau a altor specialiști cu care ei colaborează. Chiar dacă studiile realizate de noi nu au urmat un demers comun, vom analiza pe scurt similaritățile și diferențele între datele obținute în cadrul acestui studiu și cele obținute în studiul cu tinerii din asistență maternală cu privire la tranziția spre viața independentă și procesele subiacente.

În cadrul ambelor grupuri de respondenți (asistenți maternali și tineri din asistență maternală) am urmărit care este percepția asupra pregătirii tinerilor pentru viața independentă, atât în planul abilităților practice cât și din punct de vedere emoțional.

Opiniile asistenților maternali sunt împărțite, o parte considerând tinerii aflați în plasament ca fiind bine pregătiți pentru a face față vieții independente. Alți respondenți sunt încă reticenți cu privire la acest aspect, considerând că tinerii aflați în plasament nu au încă gradul de maturitate sau angajament pentru a face față cu succes tranziției spre viața independentă.

Perspectiva tinerilor este însă mult mai optimistă, majoritatea dintre ei se consideră pregătiți adecvat pentru a face față cerințelor practice de viață independentă.

Datele sugerează aceeași diversitate cu privire la percepția asupra pregătirii emoționale, domeniu la care opiniile tinerilor nu urmează un pattern unitar.

Analizând factorii facilitatori și barierele care pot impacta tranziția spre viața independentă, putem identifica multiple puncte comune.

Referitor la rolul proeminent în pregătirea pentru viața independentă, ambele grupuri de respondenți sunt de acord că asistentul maternal este actorul principal în furnizarea acestei pregătiri. În timp ce tinerii tind să valorizeze relațiile sociale (suportul social) în vederea unei tranziții eficiente spre viața independentă, asistenții maternali tind să pună mai mare accent pe relațiile pe care tânărul le stabilește cu alți indivizi, dar mai ales cu diverse sisteme sau instituții (capitalul social).

Cu privire la barierele care pot biasa traseul tranzițional al tinerilor, ambele categorii de respondenți au identificat bariere educaționale, ocupaționale și rezidențiale (e.g. abandonul școlar, dificultatea găsirii unui loc de muncă ce să asigure un trai decent și plata unei chirii lunare, dificultatea găsirii unor locuințe cu chirie accesibilă etc.) O altă barieră identificată atât de tineri cât și de asistenții maternali o reprezintă discriminarea la care tinerii sunt expuși în diverse contexte sociale.

Se remarcă și câteva diferențe în percepția celor două tipuri de respondenți. În timp ce prietenii sunt percepuți de către tineri ca o posibilă sursă de suport social, asistenții maternali consideră că prietenii pot constitui în unele cazuri o barieră în procesul tranzițional. Faptul că tinerii tind să valorizeze la această vârstă grupul de covârstnici, atunci când valorile și ideile promovate de către grupul de egali vin în contradicție cu cele ale familiei de plasament, acest factor poate avea un efect nefavorabil asupra pregătirii și tranziției spre viața independentă.

Un alt factor nefavorabil identificat de către asistenții maternali îl reprezintă familia naturală. La fel ca și în cazul prietenilor, atunci când atitudinea și îndrumările oferite de către familia naturală sunt divergente cu cele ale asistenților maternali, acest fapt poate produce consecințe negative asupra tinerilor, în special când aceștia se află într-o fază de confuzie identitară și nu au încă niște angajamente ferme cu privire la viitor și viața independentă.

Datele obținute sugerează că același factor poate deseori avea un rol protectiv sau perturbator, în funcție de nivelul developmental identitar și de maniera în care tânărul se raportează la acesta dar și în funcție de convergența între influența/efectele factorului respectiv și interesele tânărului la un moment dat. Spre exemplu, familia biologică, atunci când este orientată spre o viziune modernă asupra tranziției spre viața independentă, poate susține independența și autonomia tânărului prin încurajarea unor obiective educaționale favorabile, urmărind menținerea unei relații de parteneriat cu tânărul și pe viitor.

În schimb, dacă familia naturală este orientată spre o abordare mai tradițională, va încuraja intrarea cât mai timpurie a tânărului în câmpul muncii și reîntoarcerea lui în familie pentru a contribui financiar la venitul familiei și pentru a constitui o sursă de sprijin pentru părinți.

Atât asistenții maternali cât și tinerii au fost invitați să reflecteze asupra serviciilor de asistență maternală. În timp ce tinerii au făcut mai frecvent referire la dezavantajele protecției speciale și lipsa posibilității de a crește alături de familia naturală, asistenții maternali s-au centrat mai frecvent asupra avantajelor serviciilor de asistență maternală.

Ambele grupuri de respondenți au surprins atât variabile sociale cât și sistemice în acest context (al avantajelor și dezavantajelor) – importanța ca un copil să aibă șansa de a crește alături de părinții săi naturali fiind o valoare promovată atât în grupul asistenților maternali cât și al tinerilor aflați în plasament.

În ceea ce privește soluțiile de optimizare a modului în care sistemul de protecție se adresează nevoilor tinerilor din asistență maternală în vederea unei tranziții eficiente spre viața independentă, se remarcă nevoia de continuitate a serviciilor oferite tinerilor în perioada tranzițională și post-tranzițională, până la dobândirea unei stabilități și funcționări socioeconomice adecvate pe cont propriu. Un alt punct comun surprins de ambele categorii de respondenți este nevoia de planificare timpurie a acestei tranziții și de realizare a ei într-o formă etapizată, adecvată nevoilor fiecărui tânăr (nu după o formulă universală). În timp ce tinerii au pus accent mai mult pe variabilele individuale care pot facilita tranziția spre viața independentă (e.g. participare mai activă a tinerilor la acest proces) asistenții maternali au pus mai mare accent pe variabilele sistemice (e.g. abordare sistemică unitară și coerentă asupra tranziției spre viața independentă).

Datele sunt similare cu cele aduse de alte studii realizate cu tineri din sistemul de protecție și adulții cu care lucrează/colaborează cu aceștia. Câmpean et al. (2010), într-un studiu privind resursele și nevoile de suport în integrarea socială a copiilor și tinerilor protejați în servicii rezidențiale de protecție a copilului în care au inclus atât tineri din sistem rezidențial cât și personal specializat (educatori) aduc câteva rezultate similare:

percepții diferite privind pregătirea. La fel ca și în cadrul studiului nostru, tinerii au avut o percepție mai optimistă decât educatorii cu privire la tranziția spre viața independentă și pregătirea lor pentru acest proces.

continuitatea serviciilor. Tinerii și-au exprimat nevoia de a fi ajutați de către specialiști în demersurile lor de integrare socială și profesională după părăsirea sistemului de protecție.

percepția asupra sistemului. În evaluarea procesului de pregătire al tinerilor pentru tranziția spre viața independentă, educatorii s-au axat preponderent pe aspectele pozitive, considerând că sistemul le oferă destule șanse și că, dintr-un anumit punct de vedere, tinerii din aceste unități sunt chiar mai avantajați decât cei din familii; eșecul inserției socio-profesionale datorându-se mai degrabă tinerilor și mai puțin sistemului.

bariere. Cu privire la barierele pe care le vor întâmpina după părăsirea sistemului de protecție, atât tinerii, cât și educatorii au identificat aspecte similare cu cele menționate de participanții din studiul nostru (dificultăți în obținerea unui loc de muncă, găsirea unei locuințe, întemeierea unei familii și autogospodărire).

Un alt studiu (Daining & DePanfilis, 2007) realizat cu tineri din sistem de protecție aduce date similare cu cele obținute de noi și anume faptul că în pregătirea pentru viața independentă, adulții cu care tineri intră cel mai frecvent în contact joacă un rol central. O alternativă de care pot beneficia tinerii este mentoratul care este asociat cu o stimă de sine mai ridicată, cu dezvoltarea unor abilități de coping mai eficiente precum și cu o abordare mai pozitivă a viitorului.

Okpych et al. (2015) arată și ei că tinerii din foster care sunt în general încrezători în abilitățile lor, având o percepție mult mai pozitivă asupra tranziției spre viața independentă în comparație cu adulții care colaborează cu ei. Tinerii din studiul lor aveau încredere că își vor atinge scopurile educaționale și profesionale și se simțeau pregătiți pentru viața independentă. Aceste percepții nu erau în toate cazurile în acord cu realitatea, tinerii având tendința de a-și supraevalua potențialul și reușitele. Spre exemplu, Unrau et al. (2012; în Okpych et al., 2015) au realizat un studiu care a comparat tineri proveniți din foster care și tineri din populația generală recent intrați la facultate. Deși tinerii din foster care aveau rezultate mai scăzute la testele naționale și la bacalaureat, ei aveau expectanțe semnificativ mai ridicate cu privire la faptul că vor absolvi facultatea, în comparație cu tinerii din populația generală. Analiza situației la finalul primului semestru a arătat că tinerii cu măsură de protecție aveau rate mai ridicate de abandonare a studiilor și număr de credite mai redus.

Diferențele de opinii dintre tineri și adulții care le oferă îngrijire pot fi explicate prin diferențele privind preocupările developmentale ale fiecărei generații. Adulții care își asumă un rol parental în viața tinerilor, tind să fie mai interesați de o continuitate a valorilor de la o generație la alta, în timp ce tinerii sunt mai centrați pe dobândirea independenței și autonomiei față de părinți, tinzând să supraliciteze aspectele asociate cu independența/autonomia (Rubin & Chung, 2006).

Recomandări finale și propunerea unui model de abordare al pregătirii pentru tranziția spre viața independentă

Plecând de la datele obținute de la grupul de tineri și cel de asistenți maternali studiate în cadrul acestei lucrări precum și de la perspectiva mai amplă oferită de literatura de specialitate (e.g. Crawford, 2014; Daining & DePanfilis, 2007; Fauth et al., 2012; Fernandez, 2008; Gardner, 2008;; Hughes et al., 2008; Irizarry – Fonseca, 2011; Larimore, 2012; Mares, 2010; Okpych et al., 2015; Pinkerton & Rooney, 2014; Porumb, 2010; World Assembly of Youth, in press), în cadrul acestui capitol vom formula câteva recomandări care pot veni în sprijinul grupurilor de interes, specialiștilor care colaborează cu tinerii din asistență maternală precum și tinerilor aflați în pragul tranziției spre viața independentă. Recomandările noastre fac referire în special asupra tinerilor din asistență maternală, deoarece ei au reprezentat grupul țintă al acestei lucrări. Cu toate acestea, multe dintre recomandări sunt aplicabile și generalizabile pentru toți tinerii din sistem de protecție cu privire la tranziția spre viața independentă.

Recomandările pe care le-am formulat în cadrul acestui capitol, au fost ghidate de câteva principii de bază. O parte din aceste principii sunt regăsite și în alte studii care au abordat tranziția tinerilor din asistență maternală spre viața independentă (e.g. Mares, 2010).

Recomandările sunt centrate pe tineri, fiind în mare măsură formulate pornind de la nevoile identificate de tineri și doar în plan secundar de cele identificate de adulții care lucrează cu acești tineri.

Resursele care sunt în acest moment investite în pregătirea și serviciile tranziționale oferite acestor tineri sunt limitate, astfel recomandările trebuie să țină cont și de contextul actual și maniera de abordare a acestei probleme sociale.

Nevoile tinerilor care părăsesc sistemul de protecție sunt complexe și nu ar trebui să fie în sarcina sau responsabilitatea unei singure instituții. Pentru a o abordare corectă a acestei probleme sociale este nevoie de un efort colectiv intersectorial la care să participe reprezentanți din domeniul public, privat și filantropic.

Tranziția tinerilor din asistență maternală spre viața independentă trebuie re-evaluată în termenii modificărilor pe care le suferă în ultimii ani patternurile tranziționale ale tinerilor din populația generală (e.g. destandardizarea tranziției spre viața adultă). Altminteri, decalajul dintre tinerii din sistem de protecție și cei din populația generală va continua să se adâncească, iar dezavantajele să se accentueze.

Pe baza acestor principii am conturat ideea de parteneriat – ca și posibilitate de abordare a tranziției tinerilor din asistență maternală spre viața independentă. Considerăm că un model privind parteneriatul și colaborarea între toți actorii implicați în tranziția spre viața independentă și procesul de integrare socio-profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție ar putea facilita generarea de soluții eficiente și adaptate la nevoile acestor tineri.

Modelul propus de noi (Fig. 18) se bazează pe teoria sistemică și urmărește abordarea tinerilor care părăsesc sistemul de protecție ca parteneri activi în planificarea și susținerea tranziției spre viața independentă. Considerăm că tinerii din asistență maternală reprezintă o resursă principală în generarea unor soluții și inițiative eficiente în ceea ce privește serviciile și programele de pregătire și susținere pre și post-tranziționale.

În generarea acestui model, am utilizat cadrul conceptual oferit de Brennan (2009) în analiza de business.

Figura 18. Alocarea unui rol activ tinerilor care părăsesc sistemul de protecție în planificarea tranziției spre viața independentă și în configurarea serviciilor, inițiativelor și deciziilor care îi privesc (alături de ceilalți actori implicați)

Pentru a facilita înțelegerea modelului sistemic propus de noi, vom defini pe scurt termenii folosiți, în acord cu literatura de specialitate.

Proces – un set de activități colaborative performate de către o organizație într-o manieră repetabilă. Procesele sunt declanșate de evenimente și pot avea multiple rezultate/consecințe. Rezultatele de succes vor oferi valoare unuia sau mai multor grupuri de interes.

Grup de interes (stakeholder) – un grup sau o persoană ale cărei interese pot afecta sau influența o inițiativă.

Furnizori de servicii (service providers) – sunt cei care oferă servicii persoanelor interesate (beneficiarilor/clienților).

Utilizator – un grup de interes, persoană, aparat sau sistem care poate accesa direct sau indirect sistemul și interacționează direct cu soluția.

Modelul propus de noi implică o colaborare activă între diverse grupuri de interes din domeniul public, privat sau non-guvernamental, alături de familia de plasament (asistentul maternal), biologică, comunitate și specialiștii DGASPC, în baza unei participări active a utilizatorilor serviciilor, suportului și capitalului social oferite – tinerii.

Doar în baza unei colaborări complexe dintre profesioniști, asistenți maternali și tineri putem dezvolta practici promițătoare (promising practices) care să producă rezultate relevante.

Acest model permite orice tip de colaborări și intersectări între grupurile de interes, furnizorii de servicii și utilizatorii implicați, cum ar fi: rolul universităților în trainingul furnizorilor de servicii, rolul comunității în susținerea politicienilor locali pentru stabilirea unui număr limitat de priorități și abordarea unor probleme și soluții pragmatice cu privire la tinerii din sistem de protecție, rolul a diverse organizații publice, private sau nonguvernamentale în implementarea unor programe de sprijin și training pentru familiile biologice, în realizarea unor programe educaționale tranziționale pentru tineri dar și pentru adulții cu care aceștia colaborează, în dezvoltarea unor servicii tranziționale prietenoase pentru tineri, adecvate nevoilor lor (e.g. mentorat, monitorizare suportivă) etc.

Tranziția tinerilor din sistem de protecție la viața independentă implică posibilități multiple pentru o creșterea constructivă a potențialului acestor tineri – spre exemplu, autoritățile naționale și locale precum și agențiile de dezvoltare comunitară pot include tinerii care părăsesc sistemul de protecție în programele și facilitățile de dezvoltare urbană sau rurală, făcând astfel mult mai vizibil rolul lor în societate.

Conform modelului nostru, inițiativele, eforturile, soluțiile pentru acești tineri trebuie să fie conjugate, augmentate și susținute reciproc, atât la nivel local cât și național. Crearea unui context în care acest lucru să se întâmple nu este o sarcină ușoară. Este necesară o strategie unitară de coordonare și colaborare în generarea unui răspuns intersectorial sustenabil. Aceasta implică definirea unor cerințe specifice pentru fiecare actor sau grup de interes implicat și implementarea lor într-o manieră mandatorie. Pentru aceasta însă, este nevoie de un acord comun asupra cine are puterea de a face asta și recunoașterea acelor poli de putere ca fiind legitimi.

Într-o anumită măsură, acest tip de eforturi sunt realizate și implementate în România, colaborarea între sectorul public și privat sau între agenții guvernamentali și neguvernamentali funcționează parțial dar așa cum arată datele din lucrare de față și cele din alte studii, încă este nevoie de optimizare.

În baza acestui model, am formulat o serie de recomandări generale și specifice pe care le vom dezvolta în continuare.

Printre recomandările generale pe care le putem formula plecând de la aceste principii se numără:

Pegătirea tinerilor și asistenților maternali pentru continuarea relației și după părăsirea sistemului de protecție.

Fiecare tânăr are nevoie de cel puțin o relație consecventă și stabilă cu un adult de referință din viața lui, față de care și-a stabilit legături de atașament și un sentiment de apartenență. Tinerii din sistem de protecție au suferit cel puțin o separare în care au trebuit să lase în urmă legăturile stabilite, fapt ce creează în multe cazuri un teren de vulnerabilitate. Părăsirea sistemului de protecție și tranziția spre viața independentă aduc un număr suplimentar de stresori și provocări, motiv pentru care continuitatea legăturilor sociale și emoționale deja stabilite este cu atât mai necesară.

Familia biologică poate exercita un rol pozitiv în acest context, augmentând suportul social de care tânărul are nevoie, însă doar în anumite cazuri membrii familiei biologice sunt disponibili în acest sens și/sau interesele lor sunt convergente cu cele ale tinerilor.

Sprijinirea tinerilor la primele locuri de muncă, în vederea asigurării stabilității și siguranței locului de muncă, locuinței și susținere în plan educațional cel puțin pentru o perioadă după părăsirea sistemului de protecție. Pentru a fi capabili să funcționeze ca și adulți independenți în acord cu expectanțele sociale, tinerii au nevoie și după părăsirea sistemului de protecție de un anumit grad de siguranță și stabilitate în domeniile majore de viață. Lipsa unui loc de muncă ce să asigure un trai decent, instabilitatea sau lipsa unei locuințe restrâng semnificativ aria de preocupări a unui tânăr, resursele acestuia fiind focusate pe satisfacerea nevoilor de bază (e.g. unde să doarmă, unde să ia masa). În acest context este dificil pentru tineri să își pună în valoare potențialul sau să își urmărească scopurile de viață prestabilite (e.g. educaționale, profesionale). Această siguranță și stabilitate ar trebui să caracterizeze și perioada pretranzițională – evitându-se schimbarea plasamentului de la un asistent maternal la altul. E important ca tinerii să beneficieze de o relație bazată pe stabilitate și siguranță cu adulții în îngrijirea cărora se află pentru a-și însuși abilitățile necesare vieții independente și a beneficia de un program consistent de pregătire în acest scop.

Implicarea activă a tinerilor în toate deciziile care îi privesc pe parcursul procesului de tranziție spre viața independentă. Recunoașterea vocii și opiniilor tinerilor, abordarea lor ca și parteneri activi în procesul tranzițional și nu doar ca beneficiari ai unor servicii poate aduce un plus de valoare și eficiență programelor destinate acestor tineri. Sentimentul că sunt valorizați și că perspectiva lor este importantă în configurarea și dezvoltarea serviciilor existente pentru tineri, îi poate face mai aderenți în accesarea acestor servicii sau în solicitarea sprijinului atunci când adaptarea la cerințele vieții independente nu decurge conform planului sau expectanțelor inițiale. În acest scop, tinerilor trebuie să li se ofere oportunități de a face propriile alegeri, să fie învățați să reducă riscurile la care se expun, să își asume un rol activ cu privire la propria viață.

Având în vedere că resursele investite în acest domeniu social sunt limitate, e important ca programele care se implementează și în care se investesc resursele existente să nu fie realizate pe baza unui demers de încercare-eroare (e.g. programe care se implementează pe o perioadă scurtă și care sunt rapid abandonate în favoarea altora sau care rămân active dar nu produc efecte semnificative). În dezvoltarea și implementare programelor pentru tinerii din sistem de protecție sunt necesare studii riguroase de fezabilitate precum și o colaborare cu specialiști din state care deja implementează programe eficiente – pentru a pune bazele unor strategii de intervenție riguroase încă de la început.

Recomandările specifice le vom formula în funcție de fiecare palier relevant în tranziția tinerilor spre viața independentă.

Sectorul guvernamental. Părăsirea sistemului de protecție și începerea vieții independente au un impact psihologic, cognitiv și emoțional major asupra tinerilor, aspect recunoscut în toate societățile dezvoltate. Dezvoltarea de programe adecvate, de sprijin sau de combatere a riscurilor ar trebui să fie pe ordinea de zi a oricărei strategii naționale pentru tineri.

Această perioadă de viață poate avea un rol facilitator, tinerii având șansă să își pună în valoare potențialul, cunoștințele și abilitățile dobândite dar trebuie planificată și asistată cu grijă și preocupare astfel încât să nu devină un context propice pentru excluziune și marginalizare.

Guvernul, în planificarea, designul și implementarea politicilor și programelor pentru tineri, alături de organizațiile de tineri, trebuie să recunoască importanța acestei tranziții (de la sistem de protecție la viața independentă) și să dezvolte strategii și programe ale căror efecte favorabile să poată fi evaluate și cuantificate pe plan economic și social.

Instituțiile centrale pot încuraja participarea acestor tineri în diverse arii de interes și sprijin (în educație, pe piața muncii sau imobiliară, în centre culturale sau alte facilități urbane sau rurale, în evenimente culturale sau cu scop social etc.) și pot face vizibile nevoile și opiniile lor în programele și strategiile naționale pe care le dezvoltă.

E important ca măsurile guvernamentale să aibă în vedere în principal nevoile materiale ale tinerilor; să extindă planurile bugetare și financiare pentru viața independentă – inclusiv dezvoltarea unor programe complexe de training privind accesarea serviciilor de ajutor financiar.

În anumite state dezvoltate (e.g. SUA), sectorul public a implementat diverse măsuri pentru a-i implica tinerii în deciziile privind serviciile pe care ei le primesc. Aceste măsuri includ realizarea unor conferințe anuale, în care tinerii din sistem de protecție (și nu numai) se implică atât în planificare cât și participare; susținerea unor organizații de tineri în care aceștia beneficiază de training în dezvoltarea abilităților de vorbit în public și care au diverse facilități de participare la evenimentele publice unde pot face vizibil punctul de vedere al tinerilor etc.

Sectorul privat. Această tranziție oferă tinerilor șansa de a dezvolta relații noi cu diverși antreprenori sau organizații publice sau private. Este perioada când experimentează diverse roluri sociale, când își asumă responsabilități dar și când e necesar să își petreacă timpul în activități care aduc beneficii.

Companiile din mediul privat pot susține tinerii în această perioadă prin facilitarea contactului și colaborării între tineri și antreprenori prin oferirea de instruire, locuri de muncă sau activități de mentorat.

De asemenea, pot oferi școli de vară pentru tineri sau programe pe perioada vacanței pentru a-i familiariza cu diverse profesii sau pentru a le dezvolta abilitățile necesare găsirii și păstrării unui loc de muncă (e.g. practică profesională, simularea unor interviuri de angajare, muncă în echipă, respectarea unui program și unor reguli pe perioada colaborării). Sectorul privat poate oferi astfel tinerilor oportunitatea de a-și dezvolta abilitățile personale, sociale și calitățile necesare pentru muncă, cum ar fi stabilirea unor relații constructive cu colegii de muncă, luarea deciziilor la locul de muncă, adaptarea și/sau conformarea la regulile și expectanțele organizaționale la un nou loc de muncă.

În România, mentoratul este încă într-o fază incipientă, fiind mai dezvoltat doar în anumite sectoare private. Activitățile de mentorat își pot dovedi utilitatea în multiple domenii pentru tinerii din asistență maternală. Spre exemplu, în cadrul activităților de mentorat, tinerii pot fi îndrumați pentru a urma diverse cursuri de perfecționare sau chiar și spre aspecte practice cum ar fi obținerea unui permis de conducere – care poate facilita atât transportul (pentru tinerii care locuiesc în zone unde transportul public este greu accesibil) cât și găsirea unui loc de muncă (având în vedere că unele locuri de muncă solicită deținerea unui permis auto).

Mentorii pot oferi inclusiv training cu privire la managementul unui buget lunar sau la oportunitățile de suplimentare a bugetului lunar (e.g. prin prestarea unor servicii după programul de muncă) pe anumite planuri fiind posibil să suplinească sprijinul pe are alți tineri îl primesc din partea părinților.

Sectorul nonguvernamental. Organizațiile nonguvernamentale pot veni în sprijinul statului sau sectorului privat oferind suport tinerilor din sistem de protecție în această tranziție. Oferirea de sprijin instrumental (fonduri, resurse materiale necesare, îndrumare etc.) poate augmenta rezultatele pozitive, atât pe termen scurt cât și lung. În plus, ONG-urile pot juca un rol important și în angajarea tinerilor ca membrii activi ai comunității, susținând dezvoltarea și participarea lor personală și socială în activități de voluntariat, educație și formare. Mulți tineri beneficiază de aceste oportunități prin intermediul familiei sau comunității. Tinerii din sistem de protecție au însă nevoie de surse de sprijin suplimentare.

Organizațiile nonguvernamentale pot face mai vizibile problemele tinerilor din sistem de protecție prin colaborarea cu diverse grupuri de interes, de exemplu organizarea unor conferințe pe teme relevante pentru tranziția tinerilor din sistem de protecție spre viața independentă în colaborare cu diverse universități sau instituții interesate. De asemenea, ONG-urile pot facilita parteneriatul între tineri și diverse firme care le-ar putea oferi locuri de muncă sau alt gen de oportunități similare.

Organizațiile nonguvernamentale, având avantajul unei perspective mai obiective asupra anumitor măsuri guvernamentale și efectelor acestora ar putea susține programe de evaluare a serviciilor existente pentru tinerii din sistem de protecție și veni cu soluții de optimizare ale acestora în sprijinul și adresându-se nevoilor acestor tineri.

Tinerii care beneficiază de plasament la asistent maternal. Cunoașterea perspectivei tinerilor din asistență maternală, creșterea conștientizării cu privire la nevoile pe care ei le au precum și participarea lor activă la serviciile pe care le primesc se pot realiza fără costuri financiare exagerate.

Susținerea unor organizații pentru tinerii din asistență maternală, realizarea unor focus-grupuri periodice cu tinerii, participarea lor la diverse întâlniri sau evenimente destinate asistenților maternali sau implicarea tinerilor care s-au adaptat cu succes la viața independentă în activități de mentorat cu tinerii care urmează să experimenteze tranziția spre viața independentă sunt doar câteva dintre activitățile care necesită investiții financiare restrânse dar pot avea un impact semnificativ asupra tinerilor din asistență maternală.

Tinerii din asistență maternală se pot implica în mod activ și pozitiv în diverse cluburi sau organizații pentru tineri, care fac vizibilă poziția sau convingerile lor cu privire la problemele care îi privesc.

E important ca participarea tinerilor să fie utilizată în orice proces consultativ pentru a se asigura o cunoaștere și abordare corectă a nevoilor și cerințelor acestora dar și pentru a pune în valoare potențialul acestora. De exemplu, în situația în care tinerii devin mentori pentru alți tineri din asistență maternală, acest proces are beneficii biunivoce – tinerii deja independenți au beneficiul de a se simți valorizați și de succes ajutându-i pe alții; în timp ce tinerii încă în sistem de protecție pot beneficia de cunoștințele, experiențele și sugestiile celor care au experimentat deja tranziția spre viața independentă.

Participarea specialiștilor DGASPC și familiei naturale la aceste eforturi și inițiative a fost descrisă pe larg pe parcursul lucrării.

Familia naturală poate contribui activ la tranziția tânărului spre viața independentă, acolo unde este posibil și interesele familiei sunt convergente cu cele ale tânărului. Acolo unde există relații pozitive între tânăr și membrii familiei naturale, aceștia din urmă pot constitui atât o sursă de suport social și de definire identitară pentru tânăr, cât și o sursă de sprijin practic după ieșirea din sistem. Pentru mulți tineri posibilitatea de a se întoarce acasă și de a beneficia de un mediu locativ și familial stabil reprezintă o oportunitate și un factor protectiv la părăsirea sistemului de protecție.

După cum am menționat în capitolele anterioare, succesul serviciilor de pregătire în vederea tranziției spre viața independentă depinde în mare măsură de relațiile sociale pe care tânărul le-a dezvoltat pe perioada măsurii de protecție și de posibilitatea de a menține o parte din aceste relații și după părăsirea sistemului. Suportul și capitalul social pe care le furnizează relațiile de atașament cu asistentul maternal sau alte persoane de referință, relațiile eficiente de colaborare cu specialiștii din domeniul protecției copilului precum și buna integrare în grupul de covârstnici sau mediul școlar pot juca un rol pozitiv în tranziția spre independență.

Un alt puncte cheie, care trebuie atins în pregătirea tinerilor pentru viața independentă este dezvoltarea autonomiei. Asistenții maternali joacă un rol important în acest caz. Autonomia se referă la abilitatea de autoguvernare și de a lua independent decizii responsabile, precum și de a trece la acțiuni concrete consecutiv acestor decizii, fiind o variabilă crucială în tranziția spre viața independentă (Russel & Bakken, 2002; Steinberg, 2008). Pentru ca tânărul să își poată dezvolta autonomia, este nevoie ca relația cu părinții (asistentul maternal, în cazul nostru) să evolueze, oferind tânărului o poziție mai responsabilă, mai matură și mai puțin dependentă în cadrul sistemului familial. Asistentul maternal îl poate încuraja și susține pe tânăr să își facă planuri, să își fixeze obiective și să exploreze noi oportunități de viață, comunicând cu acesta ca de la adult-la-adult și susținându-l într-un mod non-intruziv în asumarea consecințelor propriilor decizii sau acțiuni. În acest mod tranziția se produce și la nivel psihologic, nu doar social, autonomia fiind astfel asociată cu mai multă responsabilitate și competență în rolurile specifice vârstei adulte. Pentru a încuraja și dezvolta autonomia, asistenții maternali este nevoie să-i încurajeze pe tineri să participe activ la deciziile care se iau în cadrul sistemului familial, să îi susțină în a lua propriile decizii în diverse domenii de viață și în asumarea consecințelor acestora. Pentru facilitarea autonomiei emoționale și comportamentale a tinerilor, adulții cu rol parental în viața acestora e important să renunțe la controlul parental care nu mai este necesar și să ofere mai multă încredere și responsabilitate tinerilor (Cullaty, 2011). Diversele instituții cu care tânărul intră în contact pot facilita autonomia tinerilor, abordând direct cu tânărul problemele care îl privesc și găsind împreună cu el rezolvare la acestea (fără a solicita cu prioritate opinia sau intervenția asistentului maternal/specialiștilor din domeniul protecției copilului).

După cum poate fi observat în modelul nostru, pe lângă implicarea actorilor care acționează la nivel macrosocial pentru a găsi soluții pentru acești tineri, este necesară și implicarea directă a specialiștilor și personalului care interacționează direct cu acești tineri (asistenți sociali, psihologi, cadre didactice, asistenți maternali etc.)

Începerea unui program timpuriu de pregătire pentru viața independentă, furnizat către membrii echipei de specialiști din domeniul protecției copilului îi permite tânărului să dezvolte relații stabile cu aceștia – specialiștii constituind în acest fel atât o sursă de suport social cât și modele de viață pe care tânărul să își dorească să le urmeze.

Bibliografie

Abraham, D. (coord.) et al. (2013). Situația adolescenților din România. Raport Final. București: UNICEF România.

Ainsworth, M., Andry, R., Harlow, R., Lebovici, S., Mead, M., Prugh, D., Wootton, B. (1962). Deprivation of Maternal Care: A Reassessment of its Effects. Public Health Papers N. 14. Geneva: World Health Organisation.

Ainsworth, M.D.S., Blehar, M. C., Waters, E., Wall, S. (1978). Patterns of attachment: A psychological study of the strange situation. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates.

Aistear Toolkit & Montessori Alliance (2012). Identity & Belonging. www.montessorialliance.ie/…/aistear…/identity-belonging/

Andersson G., Philipov, D. (2002). Life-table representations of family dynamics in Sweden, Hungary, and 14 other FFS countries: a project of descriptions of demographic behavior. Demogr. Res. 7(4):67–144

Angel, B. Ø. (2014). Foster Children's Sense of Sibling Belonging: The Significance of Biological and Social Ties. Sage Open, 4(1), 10 p

Anghel R., Beckett, C. (2007). Skateboarding behind the EU lorry – the experience of Romanian professionals to cope with transition while assisting care leavers. European Journal of Social Work, 10(1), pp. 3-19

Anghel, R., Dima, G. (2008). Romania, în Stein, M., Munro, E. R. (editori) (2008). Young People’s Transitions from Care to Adulthood. London: Jessica Kingsley Publisher. pp.158-172

Aquilino, W. S. (2006). Family relationships and support systems in emerging adulthood. In J. J. Arnett, J. L. Tanner (Eds.), Emerging adults in America: Coming of age in the 21st century (pp. 193-219). Washington, DC: American Psychological Association.

Araiza, A., (2017). Foster Parents' Attachment Style as a Moderator of Children's Negative Behaviors and Placement Disruption. Walden Dissertations and Doctoral Studies Collection. http://scholarworks.waldenu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=4530&context=dissertations

Araujo, U.F., Arantes, V.A., Danza, H., Pinheiro., V., Garbin, M. (2016). Principles and methods to guide education for purpose: a Brazilian experience, Journal of Education for Teaching https://coa.stanford.edu/…/Principles%20and%20methods%2

Arnett, J. J. (1997). Young People's Conceptions of the Transition to Adulthood. Youth & Society 29(1):3–23.

Arnett, J. J. (2000). Emerging adulthood: A theory of development from the late teens through the twenties. American Psychologist, 55(5), 469-480.

Arnett, J. J. (2005). The developmental context of substance use in emerging adulthood. Journal of Drug Issues, 35, 235-254

Arnett, J. J. (2007). Emerging Adulthood: What Is It, and What Is It Good For? Child Development Perspectives 1(2):68–73.

Arnold, D.S., O’Leary, S.G., Wolff, L.S., Acker, M.M. (1993). The Parenting Scale: A Measure of Dysfunctional Parenting in Discipline Situations. Psychological Assessment, 5:2, 137-144.

Bandura, A. (1996). Social cognitive theory of human development. In T. Husen & T. N. Postlethwaite (Eds.), International encyclopedia of education (2nd ed., pp. 5513-5518) Oxford: Pergamon Press.

Bandura, A. (1997). Self-efficacy and health behaviour. In A. Baum, S. Newman, J. Wienman, R. West, & C. McManus (Eds.), Cambridge handbook of psychology, health and medicine (pp. 160-162). Cambridge: Cambridge University Press.

Bandura, A. (2001). Social cognitive theory and clinical psychology. In N. J. Smelser, P. B. Baltes (Eds.), International encyclopedia of the social and behavioral sciences (Vol. 21, pp. 14250-14254). Oxford: Elsevier Science.

Bandura, A. (2001). Social cognitive theory: An agentic perspective. Annual Review of Psychology, 52,1-26.

Banerji, A., Saksonovs, S., Lin, H., Blavy, R. (2014). Youth unemployment in advanced economies in Europe: searching for solutions. European Department and Research Department, International Monetary Fund.

Bankston, C. L., Zhou, M. (2002). Social Capital as Process: The Meanings and Problems of a Theoretical Metaphor? Sociological Inquiry 72, Nr. 2, pp 285-317

Barkan, S. (2012). Social Problems: Continuity and Change. http://catalog.flatworldknowledge. com/bookhub/reader/3064?e=barkansoc_1.0-ch01

Barkley, R. A. (1997). Defiant children: A clinicians guide to assessment and parent training (2nd ed). New York: Guilford Press.

Barth, R. P. (2002). Institutions vs. foster homes: The empirical base for a century of action. Chapel Hill, NC: UNC, School of Social Work, Jordan Institute for Families.

Barton, S., Gonzalez, R., Tomlinson, P. (2012). Therapeutic Residential Care for Children: An Attachment and Trauma-informed Model for Practice. London and Philadelphia: Jessica Kingsley Publishers.

Bauman, Z. (2001). The Individualized Society, Cambridge: Polity Press.

Baumeister, R. F. (1991). Meanings of life. New York: Guilford

Baumrind, D. (1991b). The influence of parenting style on adolescent competence and substance abuse. Journal of Early Adolescence, 11, 56-95.

Băban, A. (2006). Psihologia sănătății. Curs. Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca

Bazalgette, L., Rahilly, T., Trevelyan, G. (2015). Achieving emotional wellbeing for looked after children: a whole system approach. London: NSPCC.

Beck, U. (1992). Risk Society: Towards a New Modernity. London: Sage.

Beck, U., Beck-Gernsheim, E. (2002). Individualization: Institutionalized individualism and its social and political consequences. London, England: Sage.

Becker, S. (1997). Capitalul uman, Editura All, București, pp. 28-39

Becker, W.C. (1964). Consequences of different types of parental discipline. In M.L. Hoffman, L.W. Hoffman (Eds.), Review of Child Development Research (pp. 169-208). NY: Russell Sage Foundation.

Behl, D. V., Ferreira, S. (2014). Systems Thinking: An Analysis of Key Factors and Relationships. Unknown Journal. 36, C, p. 104-109

Bell, W. (2010). Fostering adolescents: A foster parent perspective on raising adolescents in foster care. The City University of New York, New York, NY.

Bempechat, J. (1992). The Role of Parent Involvement in Children's Academic Achievement. The School Community Journal, 2, 31-41.

Benard, B. (1991). Fostering resiliency in kids: Protective factors in the family, school and community. San Francisco: Western Regional Center for Drug Free Schools and Communities, Far West Laboratory

Benard, B. (1993). Fostering Resiliency in Kids. Educational Leadership, 44-48.

Benga, O., Miclea, M. (editori) (2001). Development and Cognition. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Berger, A., Kassinove, H. (1981). Chestionarul de convingeri personale, în David, D. (2007) Sistem de evaluare clinică. Romanian Psychological Testing Services. Cluj-Napoca.

Bernedo, I. M., Salas, M.D., Fuentes, M.J., García-Martín, M. A. (2014). Foster children’s behavior problems and impulsivity in the family and school context. Children and Youth Services Review.  42:43–49.

Berthoud, R., Robson, K. (2001). The outcomes of teenage motherhood in Europe. Innocenti Work. Pap. 86, Inst. Soc. Econ. Res., Univ. Essex, UK

Bhattacharyya, P., Pradhan, R. K. (2015). Perceived Paternal Parenting Style and Proactive Coping Strategies of Indian Adolescents. International Journal of Psychological Studies. Vol. 7. No.2

Biehal, N. (2009). Foster care for adolescents. In G. Schofield and J. Simmonds (eds) The Child Placement Handbook: Research, Policy and Practice. London: British Association for Adoption and Fostering (BAAF)

Bilawski, N. L. (2016). Foster Parents Experiences with Conflict and Grief. The University of Western Ontario https://ir.lib.uwo.ca/etd/3631/

Bilchik, S. (2010). Juvenile Justice Reform Efforts: The State of the Union. Presentation to the Committee on Assessing Juvenile Justice Reform, August 5, National Research Council, Washington, DC.

Blakeslee, J. E. (2015). Measuring the support networks of transition-age foster youth: Preliminary validation of a social network assessment for research and practice. Children and Youth Services Review, 52, 123-134.

Blanchflower, D. A., Freeman, R. B. (2000). The declining economic status of young workers in OECD countries. Youth Employment and Joblessness in Advanced Countries, ed. D. A. Blanchflower, R. B. Freeman, pp. 19–56. Chicago: Univ. Chicago Press

Blatterer, H. (2010). Generations, Modernity and the Problem of Contemporary Adulthood. pp. 10–23. Contemporary Adulthood: Calendars, Cartographies and Constructions, edited by J. Burnett. UK: Palgrave Macmillan.

Blome, W. (1996). What happens to foster kids: Educational experiences of a random sample of foster care youth and a matched group of non foster care youth. Child and Adolescent Social Work Journal, 14(1), 41-53.

Boldiș, I. (2014). Youth Transition From Care to Independent Adulthood: a Social Problem? Revista de Asistență Socială, anul XIII, 4/2014, 1-19

Boldiș, I., Bălaj, M., Boldiș, A., Rusu, A., Ulici, A. (2012). Drepturile copilului. Perspective teoretice și aplicative. Ed. a II-a. Ed. Argonaut: Cluj-Napoca

Boldiș, I., Tomlinson, P. (2014). Reunification of the children from foster care with the biological families. A short investigation regarding Romanian biological parents’ characteristics. Revista de Asistență Socială. Anul XIII, Nr. 1/2014.

Bornstein, M. H., Sawyer, J. (2006). Family systems. In: McCartney, K., Phillips, D. (editors). Blackwell handbook of early childhood development. Malden, M. A.: Blackwell Publishing. pp. 381–98.

Bosma, H. A. (1992). Identity in adolescence: Managing commitments. In G. R. Adams, T. P. Gullotta, & R. Montemayor (Eds.), Advances in adolescent development, Vol. 4. Adolescent identity formation (pp. 91-121). Thousand Oaks, CA: Sage Publications.

Bothma, F. C., Lloyd, S., Khapova, S. (2015). Work identity: Clarifying the concept. In P.G. W. Jansen, G. Roodt (Eds.), Conceptualising and measuring work identity: South African perspectives and findings (pp. 23–51). Dordrecht, the Netherlands: Springer.

Bourdieu, P. (1986). The forms of capital. In J. E. Richardson (Ed.) Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education, pp. 241–258. Westport, CT: Greenwood Press.

Bowlby, J. (1940). The influence of early environment in the development of neurosis and neurotic character. International Journal of Psycho-Analysis, XXI, 1-25.

Bowlby, J. (1951). Maternal care and mental health. World Health Organization Monograph (Serial No. 2).

Bowlby, J. (1973). Attachment and loss. Vol. 2: Separation. New York: Basic Books.

Bowlby, J. (I980a). Attachment and loss. Vol. 3: Loss, sadness and depression. New York: Basic Books.

Bowlby, J. (I980b). By ethology out of psycho-analysis: An experiment in interbreeding. Animal Behavior, 28, 649-656.

Bowlby, J. (1988). A secure base: Parent-child attachment and healthy human development. New York: Basic Books

Bowlby, R. (2008) The Secondary Attachment: A Look at Bowlby's Theory. Summer 2007 Secondary Attachments issue of The Journal of API. http://theattachedfamily.com/membersonly/?p=1279

Bowman, B. (1996). Cross-cultural validation of Antonovsky’s sense of coherence scale. Journal of Clinical Psychology, 52, 547–549.

Bowman, D., Borlagdan, J., Bond, S. (2015). Making sense of youth transitions from education to work. Brotherhood of St Laurence, Fitzroy, Vic

Branaman, A., Ostroot, A. (2016). Precarious Lives: Identity, Agency, and Uncertainty in the Transition to Adulthood. http://www.fau.edu/artsandletters/sociology/workshops/

Brayfield, M. C. (2006). Foster parent views toward encouraging foster youth to pursue postsecondary education. Unpublished thesis. California State University, Stanislaus, Turlock, California.

Breen, R. (2005). Explaining cross-national variation in youth unemployment. Market and institutional factors. Eur. Sociol. Rev. 21(2):125–34

Brennan, K. (ed.) (2009). A Guide to Business Analysis Body of Knowledge. (2nd edn). International Institute of Business Analysis

Bridges, W. (2003). Managing transitions: Making the most of change. 2. New York, NY: Da Capo P.

Brieger, W. R. (2006). Social Support. http://ocw.jhsph.edu/courses/social behavioralfoundations /PDFs/Lecture8.pdf

Brooks, S. (1996). A family systems paradigm for legal decision making affecting child custody. Cornell Journal of Law & Public Policy, 6(1) 1–22.

Bruckner, H., Mayer, K. U. (2005). De-standardization of the life course: what it might mean? And if it means anything, whether it actually took place? Advances in Life Course Research 9, 27-. 54.

Buchmann, M. (1989). The Script of Life in Modern Society. Entry into Adulthood in a Changing World. Chicago/London: Univ. Chicago Press

Buchmann, M. (2011). School-to-work transition. Encyclopedia of Adolescence, ed. B Brown, M. Prinstein. Amsterdam: Elsevier.

Buchmann, M.C. & Kriesi, I. (2011). Transition to Adulthood in Europe. Annual Review of Sociology 37:1, 481-503

Bundick, M. J. (2011). The benefits of reflecting on and discussing purpose in life in emerging adulthood. New Directions for Youth Development, 132, 89–103.

Burns, J., Jobson, J., Zuma, B. (2015). Youth identity, belonging and citizenship: Strengthening our democratic future. In De Lannoy A., Swartz S., Lake L., Smith, C. (eds). South African Child Gauge 2015. Cape Town: Children’s Institute, University of Cape Town.

Burrow, A., Sumner, R., Netter, M. (2014). Purpose in Adolescence. actforyouth.net/ resources/rf/rf_purpose_1014.pdf

Bynner, J. (2005). Rethinking The Youth Phase of the Life-Course: The Case for Emerging Adulthood? Journal of Youth Studies 8(4):367–84.

Caldas, S. J., Carl L. B. (1997). The Effect of School Population Socioeconomic Status on Individual Student Academic Achievement. Journal of Educational Research 5:269–78

Camara, M., Bacigalupe, G., Padilla, P. (2014). The role of social support in adolescents: are you helping me or stressing me out?, International Journal of Adolescence and Youth, http://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/02673843.2013.875480

Campbell, J. (2007). Adolescent identity development: the relationship with leisure lifestyle and motivation. Waterloo, Ontario, Canada, 2007 https://uwspace.uwaterloo.ca/bitstream/…/FinalThesis-Jenny

Carriere, J., Richardson, C. (2009). From longing to belonging: Attachment theory, connectedness, and indigenous children in Canada. In S. McKay, D. Fuchs, I. Brown (Eds.), Passion for action in child and family services: Voices from the prairies (pp. 49-67). Regina, SK: Canadian Plains Research Center.

Casas, F. (2011). Social indicators and child and adolescent well-being. Child Indicators Reasearch, 4, pp. 555-575.

Cassidy, J., Mohr, J. J. (2001). Unsolvable fear, trauma, and psychopathology: Theory, research, and clinical considerations related to disorganized attachment across the life span. Clinical Psychology: Science and Practice, 8(3), 275–298

Caza, B. B., Creary, S. J. (2016). The construction of professional identity. In A. Wilkinson, D. Hislop, C. Coupland (Eds.), Perspectives on contemporary professional work: Challenges and experiences (pp. 259-285). Cheltenham, UK: Edward Elgar Publishing.

Câmpean, C. (2004). Criza dezinstituționalizării tinerilor din centrele de plasament. Revista de Cercetare și Intervenție Socială, 4, 422-446

Câmpean, C., Constantin, P, Mihalache, E. (2010). Resurse și nevoi de suport în integrarea socială a copiilor și tinerilor protejați în servicii rezidențiale de protecție a copilului. www.crips.ro/doc/rfactin.pdf

Çelen, N.H., Kușdil, C.M. (2009). Parental control mechanisms and their reflection on identity styles of Turkish adolescents . Paidéia (Ribeirão. Preto) vol.19 no.42. 7-16

Chang, M. (2007). Cultural differences in parenting styles and their effects on teens' self-esteem, perceived parental relationship satisfaction, and self-satisfaction. Dietrich College of Humanities and Social Sciences http://repository.cmu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1084&context=hsshonors

Charles, K., Nelson, J. (2000). Permanency planning: Creating lifelong connections. Tulsa: University of Oklahoma.

Child Welfare Information Gateway (2013). Helping Youth Transition to Adulthood: Guidance for Foster Parents. https://www.childwelfare.gov/pubPDFs/youth_transition.pdf

Choca, M. J., Minoff, J., Angene, L., Byrnes, M., Kenneally, L., Norris, D., Pearn, D., Rivers, M. (2004). Can't do it alone: Housing collaborations to improve foster youth outcomes. Child. Welfare, 83 (5), 469-492

Ciudin, M. (2016). Proprietăți psihometrice ale scalei ,,Funcționare generală” din McMaster Family Assessment Device. Revista de psihologie Vol. 62, Nr.2.

Cleaver, H., Walker, S., Scott, J., Cleaver, D., Rose, W., Ward, H., Pithouse, A. (2008). The Integrated Children’s System: Enhancing Social Work and Inter-Agency Practice. London, Jessica Kingsley

Clinard, M. B. (1964). Robert Merton: anomie and social structure. Anomie and Deviant Behavior. The Free Press of Glencloe.

Cohen S, Wills, T. A. (1985). Stress, social support, and the buffering hypothesis. Psychological Bulletin. 98(2):310–357.

Coleman, J. S. (1990). How worksite schools and other schools reforms can generate social capital: an interview with James Coleman, American Federation of Teachers, pp. 35–45.

Coleman, J. S., Hendry, L. (1999) The Nature of Adolescence. Routledge, London.

Collins A. W., Laursen, B. (2004) Parent-adolescent relationships and influence. Handbook of adolescent psychology. Wiley; New York. pp. 333–348.

Collins, M. E. (2001). Transition to adulthood for vulnerable youths: A review of research and implications for policy. Social Service Review, 75, 271–291.

Collins, N. L. (1996). Working models of attachment: Implications for explanation, emotion, and behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 4, 810-832.

Collins, N. L., Read, S. J. (1990). Adult attachment, working models, and relationship quality in dating couples. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 644-663.

Comell, J. P. (1985). A new multidimensional measure of children'spercep tions of control. Child Development, 6, 281-293.

Cook, R. (1991). A national evaluation of Title IV-E foster care independent living programs for youth: Phase 2, Final Report. Rockville, MD: Westat, Inc.

Cook, R. (1994). Are we helping foster youth prepare for their future? Children and Youth Services Review, 16, 213−229.

Copeland, C. J. (2010). Do Parents Matter? Parental Attachment and Its Effect on Becoming Independent in Emerging Adulthood. Portland State University. http://www.cpc.unc.edu/projects/addhealth/publications/database/3976

Coria-Avila, G. A., Manzo, J., Garcia, L. I., Carrillo, P., Miquel, M., Pfaus, J. G. (2014). Neurobiology of social attachments. Neuroscience Biobehavior Reviews. 43:173–182

Corijn, M., Klijzing, E. (2001). Transitions to Adulthood in Europe. Dordrecht: Kluwer Acad.

Côté, J. (1997). An empirical test of the identity capital model. Journal of Adolescence, 20(5), 577-597.

Côté, J. (2000). Arrested adulthood: the changing nature of maturity and identity. New York: New York University Press

Côté, J., Allahar, A. (1996). Generation on Hold: Coming Of Age in the Late Twentieth Century. New York: New York University Press.

Côté, J., Bynner, J. (2008). Changes in the transition to adulthood in the UK and Canada: the role of structure and agency in emerging adulthood, Journal of Youth Studies, 11 (3): 251–68.

Côté, J., Levine, C. G. (2002). Identity formation, agency, and culture: A social psychological synthesis. Mahwah, NJ: Erlbaum

Courtney, M. E., Dworsky, A., Cusick, G. R., Havlicek, J., Perez, A., Keller, T. (2007). Midwest Evaluation of the Adult Functioning of Former Foster Youth from Wisconsin: Outcomes at age 21 (Chicago: Chapin Hall at the University of Chicago, 2007), www.chapinhall.org/sites/default/files/ChapinHallDocument_2.pdf

Courtney, M. E., Dworsky, A., Lee, J. S., Raap, M. (2010). Midwest evaluation of the adult functioning of former foster youth: Outcomes at ages 23 & 24. Chicago: Chapin Hall at the University of Chicago.

Courtney, M., Paliavin, I., Grogan-Taylor, A., Nesmith, A. (2001). Foster youth transitions to adulthood: A longitudinal view of youth leaving care. Child Welfare, 80, 685-717.

Crawford, C. (2014). The Link Between Secondary School Characteristics and HE Participation and Outcomes, CAYT Research Report to the Department for Education.

Crawford, C. (2014). Socio-economic Differences in University Outcomes in the UK: Drop-Out, Degree Completion and Degree Class, Institute for Fiscal Studies Working Paper W14/31.

Credé, M., Kuncel, N. R. (2013). Self-reported grades and GPA. International guide to student achievement (pp. 49-50), New York: Routledge.

Crocetti, E., Rubini, M., Meeus, W. (2008). Capturing the dynamics of identity formation in various ethnic groups: Development and validation of a three-dimensional model. Journal of Adolescence, 31, 207–222.

Crocetti, E., Schwartz, S. J., Fermani, A., Klimstra, T. A., Meeus, W. (2012). A crossnational study of identity statuses in Dutch and Italian adolescents: Status distributions and correlates. European Psychologist, 17, 171–181.

Cullaty, B. (2011). The role of parental involvement in the autonomy development of traditional-age college students. Journal of College Student Development, 52(4), 425–439.

Daining, C., DePanfilis, D. (2007). Resilience of youth in transition from out-of-home care to adulthood. Children and Youth Services Review, 29(9), 1158-1178.

Daly, F. (2012). What do Young People Need When They Leave Care? Views of Care-leavers and Aftercare Workers in North Dublin. Child Care in Practice. Vol. 18, No. 4, October 2012, pp. 309-324

Damon, W., Gregory, A. (1997). The youth charter: Towards the formation of adolescent moral identity. Journal of Moral Education, 26, 117–131

Damon, W., Menon, J., Bronk, K. C. (2003). The development of purpose during adolescence. Applied Developmental Science, 7, 119–128.

David D. (2006) Metodologia cercetării clinice. Fundamente, Iași: Editura Polirom.

David, D. (2007). Sistem de evaluare clinică. Romanian Psychological Testing Services. Editura RTS, Cluj-Napoca.

de Graaf, P. M., Kalmijn, M. (2006). Change and stability in the social determinants of divorce: a comparison of marriage cohorts in the Netherlands. Eur. Sociol. Rev. 22(5):561–72

De Vogler, K. L., Ebersole, P. (1980). Categorization of college students’ meaning in life. Psychological Reports, 46, 387–390.

De Vogler, K. L., Ebersole, P. (1981). Adults’meaning in life. Psychological Reports, 49, 87–90.

De Vogler, K. L., Ebersole, P. (1983). Young adolescents’meaning in life. Psychological Reports, 52, 427–431.

Deci, E. L., Koestner, R., Ryan, R. M., (1999). A meta-analytic review of experiments examining the effects of extrinsic rewards on intrinsic motivation. Psychological Bulletin, 125, 627-668

Deci, E. L., Ryan, R. M. (2000). The what and the why of goal pursuits: Human needs and the self-determination of behavior. Psychological Inquiry, 11, 227–268.

Delaney, S., Quigley, P., Shuteriqi, M. (2014). Understanding and applying a systems approach to child protection: A guide for programme staff. Child Frontiers and Terre des homes. http:// destination-unknown.org/wp-content/uploads/understanding-and-applying-a-systemic– approach.pdf.

DeMaio, T. J., Rothgeb, J. M. (1996). Cognitive interviewing techniques: In the lab and in the field. In N. Schwarz & S. Sudman (Eds.), Answering questions: Methodology for cognitive and communicative processes in survey research (pp. 177-196). San Francisco: Jossey-Bass.

Department for Education and Skills (2005). Integrated children's system: A statement of business requirements. https://www.gov.uk/government/organisations/department-for-education-and-skills

DEX (2016). Dictionarul explicativ al Limbii Romane. Ediția 2016. Academia Română, Ed. Univers Enciclopedic

Dickens, J., Serghi, C. (2000). Attitudes to child care reform in Romania: findings from a survey of Romanian social workers, European Journal of Social Work 3, 3, 247-260.

Dictionary.com Unabridged. (2018) Random House, Inc. http://www.dictionary.com/browse/foster-care

Diener, E. (2012). New findings and future directions for subjective well-being research. American Psychologist, 67(8), pp. 590-597

Dixon, J., Stein, M. (2005) Leaving Care, Throughcare and Aftercare in Scotland. Jessica Kingsley, London.

Dobrean, A., Adam, C., Boldiș, I., Șoancă, C. (2011). Comportamente parentale identificate la diferite tipuri de familii din sistemul de protecție a copilului. Volumul Conferinței naționale de consiliere educațională “Efectul Butterfly în Educație”. Ed. Eikon, p.413

Dore, M. M., Eisner, E. (1993). Child-related dimensions of placement stability in treatment foster care. Child and Adolescent Social Work Journal, 10, 301-317.

Dornbusch, S. M., Ritter, P., Leiderman, P. H., Roberts, D. F. Fraleigh, M. J. (1987). The relation of parenting style to adolescent school performance. Child Development, 58, 1244-1257.

Dorsey S, Burns B. J., Southerland D., Cox J. R., Wagner, R., Farmer, E. (2012) Prior trauma exposure for youth in treatment foster care. Journal of Child and Family Studies. 21(5): 816–824.

Drăghici, A. (2012). Vulnerabilitatea psihologică pentru anxietate și depresie la studenții din primul an ai facultății de științe. AMT, vol. II, nr. 4, 2012, pag. 143

Dryden, W., DiGiuseppe, R. (2003). Ghid de terapie rațional-emotivă și comportamentală. Editura RTS. Cluj Napoca

Dumas, T., Zarbatany, L. (2012). The Role of Close Friends during Identity-Explorative Discussions in Emerging Adulthood. Presented at the biennial meeting of the Society for Research in Adolescence, Vancouver, BC.

Dworkin, J. (2005). Risk taking as appropriate experimentation among college students. Journal of Adolescent Research, 20, 219-241.

Dworsky, A., Courtney. M., (2010). The risk of teenage pregnancy among transitioning foster youth: Implications for extending state care beyond age 18. Children and Youth Services Review 32(10): 1351-56.

Eckstein, D. G. , Rasmussen, P. R., Wittschen, L. (1999). Understanding and dealing with adolescent. The Journal of Individual Psychology. 55:1–21.

Edwards, K., Quinter, M. (2011). Factors Influencing Students Career Choices among Secondary School students in Kisumu Municipality-Kenya, Journal of Emerging Trends in Educational Research and Policy Studies, vol. 02, no. 02.

Eitzen, D., Baca-Zinn, M., Smith, K. (2009). Social Problems. (11th Ed.) Boston: Allyn and Bacon.

Elder, G. H. Jr. (1985). Perspectives on the life course. In Life Course Dynamics. Trajectories and Transitions, 1968–1980, pp. 23–49. Ithaca, NY/London: Cornell Univ. Press

Elder, G. H., Jr, Johnson, M. K., Crosnoe, R. (2003). The emergence and development of life course theory. Handbook of the Life Course. New York: Plenum; 2003. pp. 3–22.

Elder, G. H. Jr, Shanahan, M. J. (2006). The life course and human development. Handbook of Child Psychology, pp. 665–715. New York: Wiley

Eliason, S. R., Mortimer, J. T., Vuolo, M. (2015). The transition to adulthood: life course structures and subjective perceptions, Social Psychology Quarterly 78(3):205–227.

Ellingsen, I. T., Shemmings, D., Størksen, I. (2011). The concept of 'family' among. Norwegian adolescents in long-term foster care. Child and Adolescents Social. Work, 28, 301–318.

Ellis, K.R. (2004). Foster Parent's Perceptions of Independent Living Services for Youth who Age Out of the System. University of Wisconsin-Stout. http://www2.uwstout.edu/content/lib/thesis/2004/2004ellisk.pdf

Epstein, N. B., Baldwin, L. M., Bishop, D.S. (1983). The McMaster Family Assessment Device. Journal of Marital and Family Therapy, 9, 171-180.

Epstein, N. B., Bishop, D. S., (1973). Family therapy: State of the Art – 1973, Canadian Psychiatric Association Journal, 18:175-183

Erikson, E. H. (1950). Childhood and society. New York: Norton.

Erikson, E. H. (1968). Identity: Youth and crisis. New York, NY: Norton.

Eurofound (2015). Social inclusion of young people. Publications Office of the European Union, Luxembourg

Eurofound (2016). Exploring the diversity of NEETs. Publications Office of the European Union, Luxembourg. http://www.eurofound.europa.eu/publications/report/2016/labour-marketsocial-policies/exploring-the-diversity-of-neets

Fahlberg, V. (1990). Residential treatment: A tapestry of many therapies. Indianapolis, Perspectives Press.

Fahlberg, V. (1991). A child’s journey through placement. Indianapolis, Perspectives Press.

Fauth, R., Hart, D., Payne, L. (2012). Supporting care-leavers’ successful transition to independent living. London: NCB Research Centre http://www.princes-trust.org.uk/pdf/NCB_RSCH_9_FINAL_FOR_WEB.pdf

Fernandez, E. (2008). Unravelling Emotional, Behavioural and Educational Outcomes in a longitudinal Study. British Journal of Social Work, 38, 1283-1301.

Fernandez, E. (2009). Children`s wellbeing in care: Evidence from a longitudinal study of outcomes. Children and Youth Services Review, 31, 1092-1100.

Fisher P. A., Kim H. Y. (2007). Intervention effects on foster preschoolers’ attachment-related behaviors from a randomized trial. Prevention Science. 8:161–170

Fontaine, O., Fontaine, Ph. (2008). Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă, Iași: Editura Polirom

Ford, T., Vostanis, P., Meltzer, H., Goodman, R. (2007). Psychiatric disorder among British children looked after by local authorities: Comparison with children living in private households. British Journal of Psychiatry 190: 319–325

Forehand, R., Long, N. (2002). Parenting the strong-willed child: The clinically proven five-week program for parents of two- to six-year-olds. Chicago, IL: Contemporary Books.

Foster-Fishman, P. G., Nowell, B., Yang, H. (2007). Putting the system back into systems change: A framework for understanding and changing organizational and community systems. American Journal of Community Psychology, 39(3-4), p. 197.

Fram, M. S. (2003). Managing to parent: social support, social capital, and parenting practices among welfare-participating mothers with young children, Madison, Wi: Institute for Research on Poverty Discussion Paper no. 1263-03. http://www.irp.wisc.edu/publications/dps/pdfs/dp126303.pdf

Fratu et al., (Dărăbuș, Ș., coord.) (2006). Manual de proceduri privind inserția socio – profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului. Hope and homes for children Romania, Salvați copiii România, București: Europrint

French, S., Seidman, E., Allen, L., Aber, J. (2006). The development of ethnic identity during adolescence. Developmental Psychology, 42(1), 1-10.

Fuller, R. C., Myers, R. R. (1941). The natural history of a social problem. American Sociological Review, 6, 320-329

Furlong, A., Cartmel, F., (1997). Young People and Social Change: Individualization and Risk in Late Modernity. Open University Press, Buckingham, UK.

Furnivall. J., McKenna, M., McFarlane, S., Grant, E. (2012). Attachment matters for all: executive summary. Centre for Excellence for Looked After Children in Scotland. Glasgow

Furstenberg, F. F. (2008). The intersections of social class and the transition to adulthood. New Dir. Child Adolesc. Dev. 119:1–10

Furstenberg, F. F., Cook, T. D. , Eccles, J., Elder, G. H. Jr., Sameroff., A. (1999). Managing to make it: Urban families and adolescent success. Chicago: University of Chicago Press

Furstenberg F. F., Kennedy, S., Mcloyd, V., Rumbaut, R., Settersten, R. A. (2004). Growing Up is Harder to Do. Contexts, 3(3):33-41.

Furstenberg, F. F., Rumbaut, R. G., Settersten, R. A. Jr. (2005). On the frontier of adulthood: emerging themes and new directions. On the Frontier of Adulthood. Theory, Research and Public Policy, pp. 3–25. Chicago: Univ. Chicago Press

Gardner, D. (2008). Youth aging out of foster care: Identifying strategies and best practices. Washington, DC: National Association of Counties, 5, http://www.naco.org/ newsroom/pubs/ Documents/County%20 Management%20and%20Structure/ Youth%20Aging%20Out%20of%20 Foster%20Care.pdf

Gardner, R. (2008). Developing an effective response to neglect and emotional harm to children. http://www.nspcc.org.uk/Inform/research/nspccresearch/completedresearch /DevelopingAnEffectiveResponseToNeglectPDF_wdf56700.pdf

Gauthier, A. H. (2007a). Becoming a young adult: an international perspective on the transitions to adulthood. Eur. J. Popul. 23:217–23

Gaviță, O. A., DiGiuseppe, R., & David, D. (2013). Self-Acceptance and Raising Children: The Case of Parental Unconditional Acceptance. In M. E. Bernard (Ed.), The Strength of Self-Acceptance. New York: Springer.

George, L. K. (1993). Sociological Perspectives on Life Transitions. Annual Review of Sociology. Vol. 19:353-373 https://doi.org/10.1146/annurev.so.19.080193.002033

Gilbertson, R., Richardson, D., Barber, J. (2005). The Special Youth Carer Program: An innovative program for at-risk adolescents in foster care. Child and Youth Care Forum. 34(1): 75–89.

Gilligan, R. (2001). Promoting Resilience. London: BAAF, în Anghel, R. & Dima, G. Romania, Stein, M., Munro, E. R. (editori) (2008). Young People’s Transitions from Care to Adulthood. London: Jessica Kingsley Publisher. pp.158-172

Glăveanu, S. M. (2012) Rezistența la stres – resursă a competenței parentale. http://revistadepsihologie.ipsihologie.ro/images/revista_de_psihologie/2012_01/04%20Glaveanu.pdf

Glick, J. E., White, M. J. (2004). Post-secondary school participation of immigrant and native youth: The role of familial resources and educational expectations. Social Science Research, 33(2), 272-299

Glicken, M. D. (2004). An Introduction to Social Problems. Social Welfare Organizations and the Profession of Social Work http://www.sagepub.com/upm-data/38141_Chapter1.pdf

Goffman, E. (1961). Asylums: Essays on the Social Situation of Mental Patients and Other Inmates. Garden City, NY: Anchor Books in http://www.markfoster.net/neurelitism/totalinstitutions.pdf

Gomez, C., Brown, V. (2007). Vulnerability, Risk, Protective Factors, and the Quality of Child-Parent Attachment in Foster and Adoptive Families. Illinois Child Welfare, 3(1-2)

Gosh, S. M. (2016). Parental Deprivation and Adolescents Mental Health. The International Journal of Indian Psychology. Volume 3, Issue 3, No. 7, DIP: 18.01.122/20160303

Gottman, J. M., Katz, L. F., Hooven, C. (1996). Parental meta-emotion philosophy and the emotional life of families: Theoretical models and preliminary data. Journal of Family Psychology 10 (3). 243–268.

Grossmann, K., Grossmann, K. E., Fremmer-Bombik, E., Kindler, H., Scheuerer-Englisch, H., Zimmerman, P. (2002). The 9 uniqueness of the child-father attachment relationship: Fathers’ sensitive and challenging play as a pivotal variable in a 16-year longitudinal study. Social Development 11:307–331.

Grosz, E. (1998). Thinking the new: of futures yet unthought. Symploke 6 (1), 38–55.

Grosz, E. (1999). Becomings: Explorations in Time, Memory and Futures. Cornell University Press, Ithaca.

Grosz, E. (2005). Bergson, Deleuze and the becoming of unbecoming. Parallax 11 (2), 4–13.

Hair, H. J. (2005). Outcomes for Children and Adolescents after Residential Treatment: A Review of Research from 1993-2003. Journal of Child and Family Studies. vol. 14, no. 4, 551-575

Hall, M. (2012). Foster Parents' Perceptions of Their Knowledge, Skills, and Abilities in Relation to the Behavioral Challenges of Foster Youth University of Arkansas, Fayetteville http://scholarworks.uark.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1320&context=etd

Hannon, C., Wood, C., Bazalgette, L. (2010). In Loco Parentis. Demos, London

Harden, B. J., Meisch, A. D., Vick, J., Pandohie-Johnson, L. (2008). Measuring parenting among foster families: the development of the Foster Parent Attitude Questionare (FPAQ). Children and Youth Services Review, 30(8), 879-892.

Hardgrove, A., Pells, K., Boyden, J., Dornan, P. (2014). Youth vulnerabilities in life course transitions. Occasional paper. New York: UNDP Human Development Report Office

Harter, S. (1982). The Perceived Competence Scale for children. Child Development. 53, 87-97.

Hartman, C. L. (2015). Understanding the leisure experiences of college-attending emerging adults using neo-eriksonian identity theory. All Dissertations. 1501. https://tigerprints.clemson.edu/all_dissertations/1501

Haslam, S. A., Jetten J., Postmes T., Haslam C. (2009). Social identity, health and well-being: an emerging agenda for applied psychology. Appl. Psychol. Int. Rev. 58, 1–23.

Hazan, C., Shaver, P. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process. Journal of Personality and Social Psychology. 52, 511-524.

Hazen, E. K. (2016). Youth in Foster Care: An Examination of Social, Mental, and Physical Risks. Department of Applied Psychology. https://steinhardt.nyu.edu/appsych/opus/issues/2014/fall/hazen

He, Z., Wang, L., Luo, L. et al. (2017). Increased anxiety and decreased sociability in adulthood following paternal deprivation involve oxytocin in the mPFC. https://www.biorxiv.org/content/early/2017/08/11/175380

Heaven P. C., Ciarrochi, J., Cechaviciute, I. (2005). Adolescent peer crowd self-identification, attributional style and perceptions of parenting. Journal of Community & Applied Social Psychology. 15:313–318.

Heckhausen, J. (2002). Developmental regulation of life-course transitions: a control theory approach. Paths to Successful Development. Personality in the Life Course, pp. 257–80. Cambridge, UK: Cambridge Univ. Press

Helve H., Bynner, J. (Eds.). (2007). Youth and Social Capital. London: Tufnell Press.

Henry, D. L. (2005). The 3-5-7 model: Preparing children for permanency. Children and Youth Services Review, 27(2), 197-212.

Henslin, M. J. (2008). Social Problems: A Down-to-Earth Approach, 8/e http://www.ablongman.com/html/productinfo/henslinsp8e/0205508049.pdf

Hildyard, K. L., Wolfe, D. A. (2002). Child neglect: Developmental issues and outcomes. Child Abuse & Neglect, 26, 679−695

Hill, P. L., Turiano, N. A., Mroczek, D. K., Burrow, A. L. (2016). The value of a purposeful life: Sense of purpose predicts greater income and net worth. Journal of Research in Personality, 65, 38-42

Hilte, M., Claezon, I. (2005). Flickor och pojkar på institution: ett könsperspektiv på vården av ungdomar. Stockholm: Stiftelsen Allmänna barnhuset

Hoffman, K., Cooper, G., Powell, B. (2017). Cum să crești un copil sigur de sine. Editura Trei. București

Holland, S., Renold, E., Ross, N.J., Hillman, A. (2008b). The everyday lives of children in care: using a sociological perspective to inform social work practice, in B. Luckock, M. Lefevre (eds.) Direct Work: Social work with children and young people in care. British Association for Adoption and Fostering. www.cardiff.ac.uk/socsi/qualiti/WorkingPapers/Qualiti_WPS_005.pdf

Hope, E. C., Hoggard, L. S., Thomas, A. (2015). Emerging into adulthood in the face of racial discrimination: Physiological, psychological, and sociopolitical consequences for african american youth. Translational Issues in Psychological Science, 1(4), 342-351.

Hotărârea nr. 1396 din 6 decembrie 2002 privind modificarea și completarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 962/2001. Monitorul Oficial nr. 913 din 14 decembrie 2002

Hotărârea nr. 962 din 27 septembrie 2001 privind aprobarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe. Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 14 aprilie 2016.

Hotărârea Guvernului 679/2003 privind condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist, http://www.infolegal.ro/legislatie-integrala/hg-6792003-privind-conditiile-de-obtinere-a-atestatului-procedurile-de-atestare-si-statutul-asistentului-maternal-profesionist/

Hotărârea Guvernului nr. 690/1997 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației Naționale. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 13 noiembrie 1997

Howard, J., Berzin, S. (2011). Never too old: Achieving permanency and sustaining connections for older youth in foster care. Policy and practice perspective. New York, NY: Evan B. Donaldson Adoption Institute. http://www.adoptioninstitute.org/research/2011_07_never_too_old.php

Hoyt, L. T., Chase-Lansdale, P. L., McDade, T. W., Adam, E. K. (2012). Positive youth, healthy adults: Does positive well-being in adolescence predict better perceived health and fewer risky health behaviors in young adulthood? Journal of Adolescent Health, 50, 66-73.

Hughes, D. (1999). Adopting Children with Attachment Problems. Child Welfare,78(5) 541-560.

Hughes, D. M., Condron, B., Jackson, N., Pitchal, E., Garton, N., Elliott, S. P. (2008). Preparing our kids for education, work and life: A report of the task force on youth aging out of DSS care. Boston, MA: The Boston Foundation

Hulleman, C. S., Harackiewicz, J. M. (2009). Promoting interest and performance in high school science classes. Science. 326:1410–1412.

Iacovou, M. (2002). Regional differences in the transition to adulthood. Ann. Am. Acad. Polit. Soc. Sci. 580 (March):40–69

Iacovou, M. (2004). Patterns of family living. Social Europe. Living Standards and Welfare States, ed.R. Berthoud, M. Iacovou, pp. 21–45. Cheltenham, UK: Edward Elgar

Iglehart, A., Becerra, R. (2002). Hispanic and African American youth: Life after foster care emancipation. Social Work with Multicultural Youth, 11, 79−107.

Ilie, S. (2014). Oportunități și bariere în ocuparea tinerilor din centrele de plasament pe piața muncii. Raport de cercetare pentru Fundația Scheherazade

Imtiaz, S., Naqvi, I. (2012). Parental attachment and identity styles among adolescents: Moderating role of gender. Pakistan Journal of Psychological Research, 27, 241-264.

International Test Commission Guidelines for Translating and Adapting Tests (2005) Translating and Adapting Tests. Final Version. https://www.intestcom.org/files/guideline_test_adaptation.pdf

Irizarry-Fonseca, L. O. (2011). Foster Care Parents' Perceptions Of Their Foster Care Youth's Self-Efficacy Beliefs. http://ir.uiowa.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2698&context =etd

Jablonska, B, Lindberg, L. (2007). Risk behaviors, victimisation and mental distress among adolescents in different family structures. Social Psychiatry and Psychiatric Epidemiology 42: 656–663

Jackson, R., Scheines, R. (2005). Single mothers' self‐efficacy, parenting in the home environment, and children's development in a two‐wave study. Social Work Research 29: 7–20

Jackson, C., Henriksen, L., Foshee, V. A. (1998). The Authoritative Parenting Index: Predicting health risk behaviors among children and adolescents. Health Education & Behavior, 25(3), 319-37.

Janku, A., Yan, J. (2010). Crossover Youth. Research Brief 31, OSCA, Jefferson City, MO.

Jekielek, S., & Brown, B. (2005). The transition to adulthood: characteristics of young adults ages 18–24 in America. Baltimore, MD: Annie E. Casey Foundation.

Jim Casey Youth Opportunities Initiative (2001). Strategies, outcomes and investments. www.jimcaseyyouth.org

Johnson, K. (2015). Exploring foster parents’ perceptions of their role in encouraging foster youth to pursue a post-secondary education. California State University, Stanislaus. https://scholarworks.csustan.edu/bitstream/handle/011235813/860/JohnsonK% 20Sp2015.pdf

Julien, H.E. (1999). Barriers to adolescents` information seeking for career decision making. Journal of the American society for information science. 50, 38-48.

Kádárová, J., Durkáčová, M., Kalafusová, L., (2014). Innovative Approaches to the Modification of BSC Model. Procedia- Social and Behavioral Sciences, 143, 168-173

Kağıtçıbașı, Ç. (2005). Autonomy and relatedness in cultural context. Journal of Cross Cultural Psychology, 36, 1-20.

Kalambayi, F., Toth, A., Jderu, G. et al. (2015) Studiu privind normele sociale care influențează comportamentele de risc ale adolescenților din România 2014. UNICEF România, Fundația Romanian Angel Appeal. http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Norme-sociale-adolescenti.pdf

Kelley, B., Thornberry, T., Smith, C. (1997). In the wake of childhood violence. Washington, D.C.: National Institute of Justice

Kelly, C., Goodwin, G. (1983). Adolescent perception of three styles of parental control. Adolescence, 18, 567-571.

Keniston, K. (1971). Youth and dissent: The rise of a new opposition. New York: Harcourt Brace Jovanovich.

Kenny, M. E., Moilanen, D., Lomax, R., Brabeck, M., Fife, J. (1993). Contributions of parental attachments to depressogenic cognitions and depressive symptoms among early adolescents. Journal of Early Adolescence, 13, 408-430.

Kerckhoff, A. C., Macrae, J. (1992). Leaving the parental home in Great Britain: a comparative perspective. Sociol. Q. 33(2):281–301

Kiernan, K. E. (2000). European perspectives on union formation. The Ties That Bind: Perspectives on Marriage and Cohabitation, ed. L. J. Waite, pp. 40–58. New York: Aldine de Gruyter

Kiernan, K. E. (2004). Redrawing the boundaries of marriage. J. Marriage Fam. 66:980–87

Kiesner, J., Poulin, F., Nicotra, E. (2003). Peer relations across contexts: Individual-network homophily and network inclusion in and after school. Child Development, 74, 1328-1343. doi: 10.1111/1467-8624 .00610.

Kilkenny, M. (2012). The Transition to Adulthood and Independence: a Study of Young People Leaving Residential Care. Dublin Institute of Technology. http://arrow.dit.ie/appamas. Part of the Community-Based Research Commons, Social Control, Law, Crime, and Deviance.

Kim, B., Abreu, J. (2001). Acculturation Measurement: Theory, current instruments, and future directions. In Ponterotto J. G., Casas, J., Suzuki, L. A., Alexander, C. M., editors. Handbook of multicultural counseling. Thousand Oaks, CA: Sage. pp. 394–424.

Kimaro, A. R., & Machumu, H. J. (2015). Impacts of Parental Involvement in School Activities on Academic Achievement of Primary School Children. International Journal of Education and Research, 3(8).

Klimstra, T., Hale, W., Raaijmakers, Q., Branje, S., Meeus, W. (2010). Identity formation in adolescence: Change or stability? Journal of Youth and Adolescence, 39, 150–162.

Koch, J. (2003). Gender issues in the classroom. In W.M. Reynolds & G.E. Miller (Eds), Handbook of psychology: Educational Psychology, 7, 259-281. New York: Wiley

Kofoed, J. (2008). Muted transitions. European Journal of Psychology of Education, vol. XXIII, no 2, 199-212.

Koolaee, A. K., Rahmatizadeh, M., Shaghelanilor, H., Pocock, L. (2015). Comparison of Family Power Structure and Identity Style Between Delinquent and Non-Delinquent Juveniles. Iran J Psychiatry Behav Sci. Dec; 9(4): e1446.

Kumar, S. (2015). Parental Attachment, Romantic Competence, and Psychosocial Adjustment in an Emerging Adult Sample. Towson University Special Collections and Archives. Towson, Maryland https://mdsoar.org/handle/11603/2039

La Greca, A. M., Harrison, H. M. (2005). Adolescent peer relations, friendships, and romantic relationships: Do they predict social anxiety and depression? Journal of Clinical Child and Adolescent Psychology. 34:49–61.

Lane, J. (2015). Counseling emerging adults in transition: Practical applications of attachment and social support research. Professional Counsellor, 5, 1, 30–42.

Lapsley, D., Hardy, S. A. (2017). Identity Formation and Moral Development in Emerging Adulthood. In L. M. Padilla-Walker, L. J. Nelson (Eds.), Flourishing in emerging adulthood: Positive development during the third decade of life. Oxford University Press.

Larimore, K. M. (2012) Preparing at-risk foster adolescents for independent living: preparing to age out of the foster care system. Presented at: NACSW Convention. October, 2012. St. Louis, MO

Larson, R. W., Wilson, S., Mortimer, J. T. (2002). Conclusions: Adolescents' preparation for the future. Journal of Research on Adolescence; Special Issue, Adolescents' preparation for the future: Perils and promise, 12, 159-166.

Latham, S., (2004). Anticipatory socialization and university retention: An analysis of the effect of enrollment at a faith-based secondary school on the progression of students through a faith-based university. (Dissertations). ProQuest. 3263.

Lavoie, J. C. (1994). Identity in adolescence: Issues of theory, structure and transition. Journal of Adolescence, 17, 17-28.

Lazarus, R. S., Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal, and Coping. Edition, 3. Publisher, Springer.

Lee, N. (2001). Childhood and Society: growing up in an age of uncertainty. Buckingham: Open University Press

Legea 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, republicată 2012. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2012

Legea învățământului nr. 84/1995. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 3 august 1999

Legea nr. 116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 193 din 21/03/2002

Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe. Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 626 din 4 octombrie 2001

Legea nr. 272 din 21 iunie 2004, republicată, privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004, cu modificările ulterioare.

Legea nr. 416 din 18 iulie 2001 privind venitul minim garantat. Monitorul Oficial, Partea I nr. 401 din 20 iulie 2001.

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă. Monitorul Oficial, nr. 103 din 6 februarie 2002

Legea nr. 261 din 31 decembrie 1998 pentru modificarea și completarea Legii nr.61/1993 privind alocația de stat pentru copii. Monitorul Oficial nr. 523/31 dec. 1998

Legea nr. 208/1997 privind cantinele de ajutor social. Monitorul Oficial, Partea I nr. 363 din 17/12/1997.

Leigh, W.A., Huff, D., Jones, E. F., Marshall, A. (2007). Aging Out of the Foster Care System to Adulthood: Findings, Challenges, and Recommendations. Washington, DC: Joint Center for Political and Economic Studies Health Policy Institute & Black Administrators in Child Welfare. http://www.jointcenter.org/index.php/content/download/2166/14327/file/Aging%20Out%20 of%20the%20Foster%20Care%20SystemFINAL.pdf

Lenz-Rashid, S. (2006). Employment Experiences of Homeless Young Adults: Are they Different for Youth with a History of Foster Care. Children and Youth Services Review, 28, 235-259.

Leon-Guerrero, A. (2005). Sociology and the Study of Social Problems. http://www.sagepub.com/upm-data/4617_Leon_Guerrero_Chapter_1.pdf

Lerner, R. M., Freund, A. M., De Stefanis, I., & Habermas, T. (2001). Understanding developmental regulation in adolescence: The use of the Selection, Optimization, and Compensation model. Human Development, 44, 29-50

Letendre, P. (2016) 5 Examples of Defense Mechanisms in Social Prejudice and Discrimination. https://pauljletendre.com/2016/08/18/5-examples-of-defense-mechanisms-in-social-prejudice-and-discrimination/

Leve, L. D., Harold, G. T., Chamberlain, P., Landsverk, J. A., Fisher, P. A., Vostanis, P. (2012). Practitioner review: Children in foster care – vulnerabilities and evidence-based interventions that promote resilience processes, Journal of Child Psychology and Psychiatry, and Allied Disciplines, vol. 53, no. 12, pp. 1197–1211.

Léveillé, S., Chamberland, C. (2010). Toward a general model for child welfare and protection services: a meta-evaluation of international experiences regarding the adoption of the framework for the assessment of children in need and their families (FACNF). Children and Youth Services Review. Vol. 32:7, pp. 929–944.

Levy, M. B., Davis, K. E. (1988). Lovestyles and attachment styles compared: Their relations to each other and to various relationship characteristics. Journal of Social and Personal Relationships. 5, 439-471.

Lewis, H. L. (2003). Differences in ego identity among college students across age, ethnicity, and gender. Identity: An International Journal of Theory and Research. 3, 159–189.

Licata, L., Sanchez-Mazas, M., Green, E. (2011). Identity, Immigration, and Prejudice in Europe: a Recognition Approach. In: Schwartz, S. J., Luyckx, K., Vignoles, V.L. (Ed.). Handbook of Identity Theory and Research. Vol. 2, Domains and Categories. New York : Springer. p. 895-916. https://archive-ouverte.unige.ch/unige:18061

Lin, N. (2000). Social Capital: A Theory of Social Structure and Action. New York: Cambridge.

Lind, A., Brzuzy, S. (Eds.). (2008). Battleground: Women, gender and sexuality. Westport, CT: Greenwod Press

Linton, R. (1936). The Study of Man. New York: Appleton-Century

Lister, R. (1998). Citizenship on the margins: citizenship, social work and social action. European Journal of Social Work, 1, 5–18.

Lloyd, S., Roodt, G., Odendaal, A. (2011). Critical elements in defi ning work-based identity in post-apartheid South Africa. SA Journal of Industrial Psychology , 37 (1)

Loman, L. A., Siegel, G. L. (2000). A Review of Literature on Independent Living of Youths in Foster and Residential Care: A Report of the Institute of Applied Research. St. Louis, MO: Institute of Applied Research.

Long., R. (2012). Social Problems. http://dmc122011.delmar.edu/socsci/rlong/ problems/chap-01.htm

Luyckx, K., Klimstra, T. A., Duriez, B., Petegem, S.V., Beyers, W., Teppers, E., Goossens, L., (2012). Personal Identity Processes and Self-Esteem: Temporal Sequences in High School and College Students. Journal of Research in Personality http://dx.doi.org/10.1016/j.jrp.2012.10.005

Luyckx, K., Soenens, B., Goossens, L. (2006).The personality-identity interplay in emerging adult women: Convergent findings from complementary analyses. European Journal of Personality, 20, 195–215.

Maccoby, E. E., Martin, J. A. (1983). Socialization in the context of the family: Parent-child interaction. In P. Mussen (Ed.) Handbook of Child Psychology. Vol. 4. New York: Wiley

Mahoney, J. (2003). Long-Run Development and the Legacy of Colonialism in Spanish America. American Journal of Sociology. 109:1, pp. 51-106

Main, M., Hesse, E. (1992). Frightening, frightened, dissociated, or disorganized behavior on the part of the parent: A coding system for parent–infant interactions. In: Ammaniti, M., Stern, D., editors. Attachment and Psycho-Analysis. Rome: Gius, Laterza and Figli

Malda, M., van de Vijver, F., Srinivasan, K., Transler, C., Sukumar, P., Rao, K. (2008). Adapting a cognitive test for a different culture: An illustration of qualitative procedures. Psychology Science Quarterly, 50, 451–468.

Manso, K. A. F. (2012). Preparation for young people leaving care: The case of SOS Children's Village, Ghana. Child Care in Practice, 18 (4), 341–356.

Marcia, J. E. (1966). Development and validation of ego-identity status. Journal of Personality and Social Psychology, 3, 551–558.

Mares, A. (2010). An assessment of independent living needs among emancipating foster youth. Child Adolescence Social Work Journal, 27, 79–96.

Marsh, H. W. (1993). Academic self-concept: Theory, measurement, and research. In J. Suls (Ed.), Psychological perspectives on the self. Volume 4. (pp. 59-98). Lawrence Erlbaum: Hillsdale, NJ.

Masten, A. S. (2001). Ordinary magic: Resilience processes in development. American Psychologist, 56, 227-238.

Mau, W. C. (2000). Cultural differences in career decision-making styles and self efficacy. Journal of Vocational Behavior, 57, 365-378.

Mauthner, M. (2002). Sistering: Power and change in female relationships. Basingstoke: Palgrave MacMillan.

McAdams, D. P., Olson, B. D. (2010). Personality development: Continuity and change over the life course. Annual Review of Psychology, 61, 517–542

McGoldrick, M., Carter, B., Garcia-Preto, N. (Eds.): The Expanded Family Life Cycle: Individual, Family, and Social Perspectives (4th ed.). Boston, MA: Allyn & Bacon.

McIntosh, I., Punch, S. (2009). ‘Barter’, ‘deals’, ‘bribes’ and ‘threats’: Exploring sibling interactions. Childhood, 16(1), 49–65.

McLeod, S. (2007). John Bowlby. Maternal Deprivation Theory. Simply Psychology. [online] Simplypsychology.org. Available at: https://www.simplypsychology.org/bowlby.html

McMillen, J. C., Rideout, G. B., Fisher, R. H., Tucker, J. (1997). Independent-Living Services: The Views of Former Foster Youth. Families in Society 78 (September-October): 471-479.

McMorris, B. J., Uggen, C. (2000). Alcohol and employment in the transition to adulthood. Journal of Health and Social Behavior. 41:276–294.

McWey, L. M., Acock, A., Porter, B. E. (2010). The impact of continued contact with biological parents upon the mental health of children in foster care. Children and Youth Services Review, vol. 32, pp. 1338–1345.

Mead, G. H. (1934). Mind, self & society from the standpoint of a social behaviorist (Edited by C. W. Morris). Chicago, IL: University of Chicago Press.

Meeus W. (2011). The study of adolescent identity formation 2000–2010. A review of longitudinal research. Journal of Research on Adolescence. 21:75–94.

Meeus, W., van de Schoot, R., Keijsers, L., Schwartz, S. J., Branje, S. (2010). On the progression and stability of adolescent identity formation: A five-wave longitudinal study in early-to-middle and middle-to-late adolescence. Child Development, 81, 1565–1581.

Mendes, P. (2009). Young people transitioning from outof-home care: A critical analysis of Australian and international policy and practice. Australian Social Work, 62(3), 388-402.

Mendes, P., Johnson, G., Moslehuddin, B. (2011). Young people leaving state out-of-home care: Australian policy and practice. Australian Scholarly Publishing, Melbourne

Merriman, H. (2012). Identity Development & Risk Behavior Involvement during Adolescence. Research Proposal Presentation. https://prezi.com/0tc8xvcmzp5_/identity-development-risk-behavior-involvement-during-adolescence/

Merton, R. (1957). Social Theory and Social Structure. New York: Free Press.

Merton, R., Kit, A. (1950). Contributions to the theory of reference group behavior. In R. Merton, P. Lazarsfeld (eds), Studies in the scope and method of 'The American Soldier', Glencoe, IL: The Free Press.

Merton, R. K., Rossi, A. K. (1965). Reference group theory and social mobility. In R. Bendix, S. M. Lipset (Eds.), Class, Status, and Power. New York: The Free Press.

Mills, M., Blossfeld, H. P. (2005). Globalization, Uncertainty and the Early Life Course: A Theoretical Framework. In H. P. Blossfeld, E. Klijzing, M. Mills, K. Kurz (Eds.), Globalization, Uncertainty and Youth in Society (pp. 1 – 24). (Routledge Advances in Sociology). London/New York.

Mitchell, L. (2007) Foster Care Placement Moves and Attachment Issues. University of Kentucky. http://chfs.ky.gov/NR/rdonlyres/4C386246-B359-4CBA-8A46-1586F3257A14/0/2007FSFOSTER_CHILDREN_KINSHIP_CAREMItchell_Lisa.pdf

Montgomery, P., Donkoh, C., & Underhill, K. (2006). Independent living programs for young people leaving the care system: The state of the evidence. Children and Youth Services Review, 28, 1435–1448.

Moretti, M. M., Peled, M. (2004). Adolescent-parent attachment: Bonds that support healthy development. Pediatrics & Child Health, 9 (8), 551-555.

Mortimer, J. T., Carolyn H., Jeremy, S. (2002). The Quality of Work and Youth Mental Health. Work and Occupations. 29(2):166-197.

Mota, J. J., Fidalgo, F., Silva, R., Ribeiro, J. C., Santos, R., Carvalho, J., Santos, M. P. (2008). Relationships between physical activity, obesity and meal frequency in adolescents. Ann Hum Biol. Jan-Feb; 35(1): 1-10.

Muga, M. (coord.), Racoceanu, N., Alexandrescu, A., Polch, A.B. (2005). Studiu privind situația tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului. București: Institutul National de Cercetare Stiințifică în Domeniul Muncii și Protecției Sociale

Mulder, C. H., Clark, W., Wagner, M. (2002). A comparative analysis of leaving home in the United States, the Netherlands and West Germany. Demogr. Res. 17: 565–92

Mureșan, C. (2012). Schimbările comportamentului familial în România. Presa Universitară Clujeană

Murzea, C. I. (2015). Delincvența juvenilă – abordări teoretice. Acta Universitatis George Bacovia. Juridica – Volume 4. Issue 2/2015 http://juridica.ugb.ro/

Mylrea, M., Sen Gupta, T., Glass, B. D. (2017). Validation of a motivation survey tool for pharmacy students: exploring a link to professional identity development. Currents in Pharmacy Teaching and Learning, 9 (5). pp. 763-769.

Naccarato, T., DeLorenzo, E. (2008). Transitional youth services: Practice implications from a systematic review. Child Adolescent Social Work Journal, 25, 287–308.

Napolitano, L., Sulimani-Aidan, Y., Courtney, M. E. (2015). Extended foster care in California: Youth and caseworker perspectives. Chicago, IL: Chapin Hall at the University of Chicago. http://www.chapinhall.org/sites/default/files/CY_EF_IB1015 _0.pdf

Narva, S. M., (2009). The role of narrative therapy techniques in fostering parent self-efficacy. Theses, Dissertations, and Projects. Paper 1130. https://scholarworks.smith.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2207&context=theses

Neagu, G., Petrescu, C. (2017). Methodology for working with young people in rural areas and within the child protection system. http://iccv.ro/sites/default/files/Methodology. pdf

Nelson, J K. (2009). Impact of Parent Education on Student Success. Online Submission. http://ehis.ebscohost.com/eds/detail?sid=06414799-4d46-40e6-a9bd1d4d6d36052c% 40sessionmgr114&vid=1&hid=116&bdata=JnNpdGU9ZWRzLWxpdmU%3d#db=eric &AN=ED5 07263

Newkirk, M. J. (2016). The Relationship of Impulsivity to Eating Behaviors and Alcohol Consumption. Murray State Theses and Dissertations. Paper 6. http://digitalcommons.murraystate.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1004&context=etd

Nilsson, K., Strandh, M. (1999). Nest leaving in Sweden: the importance of early educational and labor market careers. J. Marriage Fam. 61: 1068–79

Nollan, K., Pecora, P., Lewy, J. et al. (2000). How are the children doing part II? Assessing youth outcomes in family foster care. Seattle: Casey Family Programs, p. 9.

O’Connor, T., Scott, S. (2007) Parenting and Outcomes for Children. York: Joseph Rowntree Foundation. www.jrf.org.uk

OACAS (Ontario Association of Children's Aid Societies). (2006). Youth leaving care: An OACAS survey of youth and CAS staff. Toronto, Ontario, Canada: OACAS. http://www.oacas.org/about/programs/youthcan/07conference/youthleavingcare07oct25.pdf.

Obaro, A. O. (2014). Sociological Theorising and Contemporary Social Problems in Nigeria. www.mcser.org/journal/index.php/mjss/…/2017

OECD. (2012) Health at a glance: Europe 2012. Paris: OECD Publishing

Ofsted. (2009). Support for care leavers. Ofsted publication – Local Government Chronicle: London.

Okpych, N. J. (2015). Receipt of independent living services among older youth in foster care: An analysis of national data from the U.S. Children and Youth Services Review, 51, 74–86.

Ongaro, F., Mazzuco, S. (2009). Parental separation and family formation in early adulthood: evidence from Italy. Adv. Life Course Res. 14: 119–30

Osterling, K. L., Hines, A. M. (2006). Mentoring adolescent foster youth: promoting resilience during developmental transitions. Child & Family Social Work, 11(3), 242-253.

Oyserman, D., Bybee, D., Terry, K. (2006). Possible selves and academic outcomes: How and when possible selves impel action. Journal of Personality and Social Psychology, 91, 188-204.

Oyserman, D., Bybee, D., Terry, K., Hart-Johnson, T. (2004). Possible selves as roadmaps. Journal of Research in Personality, 38(2), 130-149.

Payne, M. (1996). Modern social Work Theory, London: Palgrave Macmillan.

Pecora, P., Kessler, R., Williams, J., O’Brien, K, Downs, A., English, D., White, J., Hiripi, E., Roller, White, C., Wiggins, T., Holmes, K. (2005). Improving family foster care: Findings from the northwest foster care alumni study. Seattle, WA: Casey Family Programs.

Pecora, P., Kessler, R., O'Brien, K., White, C., Williams, J., Hiripi, E., et al. (2006). Educational and employment outcomes of adults formerly place in foster care: Results from the Northwest Foster Care Alumni Study. Children and Youth Services Review, 28, 1459−1481.

Penzerro, R., Lein, L. (1995). Burning their bridges: Disordered attachment and foster care discharge. Child Welfare, 74(2), 351-367.

Peterson, R., Green, S. (2009). Families first – keys to successful family functioning: communication. http://pubs.ext.vt.edu/350/350-092/350-092.html

Piaget, J. (1958). The growth of logical thinking from childhood to adolescence. AMC, 10, 12.

Pinkerton, J., Rooney, C. (2014) Care Leavers' Experiences of Transition and Turning Points: Findings from a Biographical Narrative Study. Social Work and Society. 12, 1, 12 p

Pintrich, P.R. (2000). Multiple goals, multiple pathways: the role of goal orientations in learning achievement. Journal of educational psychology, 92:449-495.

Pop, E.I. (2015). Dinamica identității în context educațional la adolescenți și adulți emergenți. Universitatea Babeș-Bolyai. Facultatea De Psihologie Și Științe Ale Educației. Teză de doctorat.

Porfeli, E. J., Skorikov, V. B. (2010). Specific and diverse career exploration during late adolescence. Journal of Career Assessment, 18, 46-58

Porumb (Ciobriș), E-M. (2010). Traiectorii de viață ale tinerilor care au crescut în centre de plasament. Universitatea Babeș-Bolyai Cluj Napoca. Facultatea De Sociologie Și Asistență Socială. Teză de doctorat.

Powell, B., Cooper, G., Hoffman, K., Marvin, B. (2014). The Circle of Security Intervention: Enhancing Attachment in Early Parent-Child Relationships. New York, NY: Guilford Press

Prout, A. (2005). The Future of Childhood. London: RoutledgeFalmer.

Putnam, R. D. (2000). Bowling Alone: The Collapse and Revival of American Community. New York: Simon and Schuster

Rageliene, T. (2016). Links of Adolescents Identity Development and Relationship with Peers: A Systematic Literature Review. J Can Acad Child Adolesc Psychiatry. Spring; 25(2): 97–105.

Rahilly T., Hendry, E. (2014). Promoting the wellbeing of children in care. Messages from research NSPCC https://www.nspcc.org.uk/globalassets/documents/research-reports/promoting-wellbeing-children-in-care-messages-from-research.pdf

Rasaili, T. R., Titus, C. M. ( 2007). Reunification – 'a reality or an impossible dream?': The perspectives of swedish child care and foster family social workers. https://gupea.ub.gu.se/bitstream/2077/4609/1/Complete%20final%20thesis%202.pdf

Ravert, R. D., Kim, S. Y., Schwartz, S. J., Weisskirch, R. S., Zamboanga, B. L., Ham, L. S., Bersamin, M. M. (2013). The association between sensation seeking and well-being among college-attending emerging adults. Journal of College Student Development, 54(1), 17-28.

Reker, G., Wong, P. (1988). Aging as an individual process: Toward a theory of personal meaning. In J. E. Birren, V. L. Bengston (Eds.), Emergent theories of aging (pp. 214–246). New York: Springer.

Richey, L. (in press) The Relationship between Risk-Taking and Adolescent Pubertal Status. Westminster College. https://www.westminstercollege.edu/docs/default-source/departments-and-offices-documents/mcnair-scholars-program/mcnair-research-journal/2004-and-2005/laura-richey-paper.pdf?sfvrsn=2

Rindfuss, R. R., Brauner-Otto, S. R. (2008). Institutions and the transition to adulthood: implications for fertility tempo in low-fertility settings. Vienna Yearbook of Population Research. 6:57–87.

Risley-Curtiss, C. (1997). Sexual activity and contraceptive use among children entering out-of-home care. Child Welfare, 76(4), 475-499.

Ristea, A. L., Croitoru, G., Stegăroiu, I., Popescu, C. (2010). Analysis and evaluation of professional insertion determinants for academic education graduates Private study: marketing specialization. Proceedings of the 5th WSEAS International Conference on Economy and Management Transformation (Volume I) (EMT '10)

Ritchie, R. A., Meca, A., Madrazo, V. L., Schwartz, S. J., Hardy, S. A., Zamboanga, B. L., Lee, R. M. (2013). Identity dimensions and related processes in emerging adulthood: Helpful or harmful? Journal of Clinical Psychology, 69(4), 415-432.

Romney, S., Zlatevski, D. (2011) Triple P Parenting Group Outcomes. The Parent Training Institute. http://www.pti-sf.org/yahoo_site_admin/assets/docs/Sept_9_2011_San_Francisco_Triple_P _outcomes_summary.253212118.pdf

Rosa, H. (2013) Foster parents’ perceptions of adolescents in foster care. California State University, Stanislaus. http://stanislaus-scholarworks.calstate.edu/bitstream/handle/10211.3/142948

Rosenberg, C. (2011) Cognitive characteristics affecting rational decision making style. University of Oslo. https://www.duo.uio.no/bitstream/handle/10852/18102/% 20masteroppgavexx% 20CharlottexRosenbergxxpdf.pdf?sequence=1

Roth, M. (2000). Condiția copilului în familie. Amploarea fenomenului de abuz și neglijare. Asistența socială în Marea Britanie și România, UNICEF, pp.68-82

Roth, M., Hărăguș, T.P., Iovu, M.B., Faludi, C., Bernáth-Vincze, A.E., Dávid-Kacsó, Á., Pop, F., Raiu, S. L. (2016). Rezultantele adolescenței. O viziune longitudinală, Cluj-Napoca: Presa Universitară Cluj.

Rothbaum, F., Morelli, G., Pott, M., Liu-Constant, Y. (2000). Immigrant-Chinese and Euro-American parents’ physical closeness with young children: Themes of family relatedness. Journal of Family Psychology 14: 334–348.

Rotter, J. B. (1966). Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcement. Psychological Monographs, 80(1), 1-28.

Rotter, J. B. (1975). Some problems and misconceptions related to the construct of internal versus external control of reinforcement. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 43, 56-67.

Rubin, D. M., O'Reilly, AL. R., Luan, X., Localio, R. (2007). The impact of placement stability on behavioral wellbeing for children in foster care. Pediatrics, 119, 336-344.

Rubin, K. H., Bukowski, W. M., Parker, J. G. (2006). Peer interactions, relationships, and groups. In N. Eisenberg, D. William, R. M. Lerner (Eds.), Handbook of child psychology, 6th ed., vol. 3: Social, emotional, and personality development (pp. 571- 645). Hoboken, NJ: John Wiley & Sons Inc.

Rubin, K.H., Chung, O.B. (Eds.) (2006). Parental Beliefs, Parenting, and Child Development in Cross-Cultural Perspective. London, UK: Psychology Press.

Rusbult, C. E., Arriaga, X. B. (1997). Interdependence processes in close relationships. In S. Duck (Ed.), Handbook of personal relationships (2nd ed., pp. 221–250). Chichester, UK: Wiley.

Russell, S., Bakken, R. J. (2002). Development of autonomy in adolescence. Family Life and Youth. Issued February 2002

Rutter, M., Colvert, E., Kreppner, J., Beckett, C., Castle, J., Groothues, C., Sonuga-Barke, E. (2007). Early adolescent outcomes for institutionally-deprived and non-deprived adoptees. Disinhibited attachment. Journal of Child Psychology and Psychiatry. 48(1): 17–30.

Rutter, M. (1987). Psychosocial resilience and protective mechanisms. American Journal of Orthopsychiatry. 57, pp. 316 – 331.

Rutter, M., Kreppner, J., O’Connor, T. (2001). Specificity and heterogeneity in children’s responses to profound institutional privation. British Journal of Psychiatry, 179, 97–103.

Ryan P. (2001). The school-to-work transition: a cross-national perspective. J. Econ. Lit. 39 (March): 34–92

Ryan, A. M. (2001). The peer group as a context for the development of young adolescent motivation and achievement. Child Development, 72, 1135- 1150.

Ryan, C. E., Epstein, N. B., Keitner, G. I., Miller, I. W., Bishop, D. S. (2005). Evaluating and treating families: The Mcmaster approach. New York: Routledge

Saegert, S., Carpiano, R. M. (2017). Social Support and Social Capital: A Theoretical Synthesis using Community Psychology and Community Sociology Approaches. In M. A. Bond, C. Keys, I. Serrano-García (Eds.), American Psychological Association Handbook of Community Psychology Vol. 1, (pp. 295-314). Washington, DC: American Psychological Association.

Sales, J. M., Irwin, C. E. (2013). A Biopsychosocial Perspective of Adolescent Health and Disease. file:///C:/Users/Ioana/Downloads/9781461466321-c1.pdf

Salmi, V., Kivivuori, J. (2006). The association between social capital and juvenile crime: The role of individual and structural factors. European Journal of Criminology 3 (2), 123-148

Sandu, D., Stoica, C.A., Umbreș, R. (2014). Tineri în România, griji, aspirații, atitudini, stil de viață. Centrul de Sociologie Urbană și Regională – CURS pentru Friedrich-Ebert-Stiftung România (FES), http://www.fes.ro/media/2014_news/Raport-FES-Tineri_in_Romania.pdf

Sartor, C. E., Youniss, J. (2002). The relationship between positive parental involvement and identity achievement during adolescence. Adolescence, 37(146), 221-234.

Save the Children (2009). Child protection systems in emergencies: A review of current thinking and experience. United Kingdom: Save the Children

Scabini, E., Manzi, C. (2011). Family processes and identity. In S. J. Schwartz, K. Luyckx, V. L. Vignoles (Eds.), Handbook of identity theory and research (pp. 529-548). New York: Springer

Schall, J., Wallace, T.L., Chhuon, V. (2014). ‘Fitting in’ in high school: how adolescent belonging is influenced by locus of control beliefs. International Journal of Adolescence and Youth. 1-14.

Schizzerotto, A., Lucchini, M. (2004a). Transition to adulthood. In Social Europe: Living Standards and Welfare States, ed. R. Berthoud, M. Iacovou, pp. 46–68. Cheltenham, UK: Edward Elgar

Schoeni, R. F., Ross, K. E. (2005). Material Assistance from Families During the Transition to Adulthood. In Settersten, R. A., Furstenberg Jr., F. F., Rumbaut, R. (Eds.) On the Frontier of Adulthood: Theory Research and Public Policy, Chicago: University of Chicago Press.

Schuengel, C., Van Ijzendoorn, M. H., Bakermans-Kranenburg, M. J., Blom, M. (1998). Frightening maternal behavior, unresolved loss, and disorganized infant attachment. A pilot study. Journal of Reproductive and Infant Psychology, 16, 277-283

Schütz, E., Garcia, D., Archer, T. (2014). Affective state, stress, and type a-personality as a function of gender and affective profiles. International Journal of Research Studies in Psychology. 3: 51–64.

Schwartz, S. J., Coté, J. E., & Arnett, J. J. (2005). Identity and agency in emerging adulthood: Two developmental routes in the individualization process. Youth & Society, 37, 201–229

Schwartz, S. J., Donnellan, M. B., Ravert. R. D., Luyckx, K., Zamboanga, B. L. (2012). Identity development, personality, and well-being in adolescence and emerging adulthood: Theory, research, and recent advances. In I. B. Weiner (Series Ed.), R. M. Lerner, A. Easterbrooks, J. Mistry (Vol. Eds.), Handbook of Psychology, vol. 6: Developmental Psychology. New York: John Wiley and Sons.

Schwartz, S. J., Mason, C. A., Pantin, H., Szapocznik, J. (2008). Effects of family functioning and identity confusion on substance use and sexual behavior in Hispanic immigrant early adolescents. Identity: An International Journal of Theory and Research, 8, 107–124.

Schwartz, S. J., Mason, C. A., Pantin, H., Szapocznik, J. (2009). Longitudinal relationships between family functioning and identity development in Hispanic adolescents: Continuity and change. Journal of Early Adolescence, 29, 177–211.

Schwartz, S. J., Mason, C. A., Pantin, H., Wang, W., Brown, C. H., Campo, A. E., Szapocznik, J. (2009). Relationships of social context and identity to problem behavior among high-risk Hispanic adolescents. Youth and Society, 40, 541–570

Schwartz, S. J., Unger, J. B., Zamboanga, B. L., Szapocznik, J. (2010). Rethinking the concept of acculturation: Implications for theory and research. American Psychologist, 65, 237-251.

Schwartz, S. J., Vignoles, V. L., Luyckx, K. (2011). Epilogue: What’s next for identity theory and research? In S. J. Schwartz, K. Luyckx, V. L. Vignoles (Eds.), Handbook of identity theory and research (pp. 897-902). New York: Springer

Schwartz, S. J., Waterman, A. S., Vazsonyi, A. T., Zamboanga, B. L., Whitbourne, S. K., Weisskirch, R. S., Ham, L. S. (2011). The association of well-being with health risk behaviors in college-attending young adults. Applied Developmental Science, 15(1), 20-36.

Schwartz, S. J., Zamboanga, B. L., Jarvis, L. H. (2007). Ethnic identity and acculturation in hispanic early adolescents: mediated relationships to academic grades, prosocial behaviors, and externalizing symptoms. Cult. Divers. Ethnic Minor. Psychol. 13, 364–373

Schwartz, S. J., Zamboanga, B. L., Meca, A., Ritchie, R. A. (2012). Identity around the world: An overview. New Directions for Child and Adolescent Development, 1(2), 96-113.

Schwarzer, R., & Jerusalem, M. (Eds.). (1999). Skalen zur Erfassung von Lehrer- und Schülermerkmalen: Dokumentation der psychometrischen Verfahren im Rahmen der Wissenschaftlichen Begleitung des Modellversuchs Selbstwirksame Schulen. Berlin: Freie Universität Berlin.

Schwarzer, R., & Jerusalem, M. (2007). Scala de autoeficacitate. În David, D., (2007) Sistem de evaluare clinică. Editura RTS, Cluj Napoca

Seabrook, V. (2015) Why are young care leavers being sucked into crime? https://www.theguardian.com/society/2015/jul/07/care-leavers-sucked-into-crime

Seeley, C-A. (2009) The effect of parenting styles on children’s ability to cope with stress. Washington State University Department of Human Development. http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.427.4689&rep=rep1&type=pdf

Selwyn J., Frazer L., Quinton, D. (2006). Paved with good intentions: the pathway to adoption and the costs of delay. British Journal of Social Work 36: pp.561–76

Settersten, R. A. Jr. (2007). Passages to adulthood: linking demographic change to human development. Eur. J. Popul. 23:251–72

Shanahan, M. J. (2000). Pathways to adulthood in changing societies: variability and mechanisms in life course perspective. Annu. Rev. Sociol. 26:667–92

Shanahan, M. J., Porfeli, E. (2002). Integrating the life course and life-span: formulating research questions with dual points of entry. J. Vocat. Behav. 61:398–406

Shavit, Y., Muller, W. (1998). From School to Work. A Comparative Study of Educational Qualifications and Occupational Destinations. Oxford: Clarendon

Sheehy, A.M., Ansell, D., Correia, P., Copeland, R. (2000). Promising practices: Supporting the transition of youth served by the foster care system. Baltimore, MD: Annie E. Casey Foundation, http://www.nrcys.ou.edu/nrcyd/publications/pdfs/promising_practices-1.pdf.

Sheridan, S. (2001). Quality Evaluation and Quality Enhancement in Preschool – A Model of Competence Development. Early Child Development and Care, Vol. 166, pp. 7-27, (B).

Showalter, S. M., Wagener, L. M. (2000). Adolescents’meaning in life: A replication of De Vogler and Ebersole (1983). Psychological Reports, 87, 115–126

Silva, J. M. (2013). Coming Up Short: Working-Class Adulthood in an Age of Uncertainty. New York, NY: Oxford University Press.

Sinclair, I., Baker, C., Wilson, K., Gibbs, I. (2005). Foster children: Where they go and how they get on. London: Jessica Kingsley.

Skelton, T., (2002). Research on youth transitions: some critical interventions. In: Cieslik, M., Pollock, G. (Eds.), Young People in Risk Society: The Restructuring of Youth Identities and Transitions in Late Modernity. Ashgate, Aldershot, UK, pp. 100–116.

Smits, I., Soenens, B., Vansteenkiste, M., Luyckx, K., Goossens, L. (2010). Why do adolescents gather information or stick to parental norms? Examining autonomous and controlled motives behind adolescents’ identity style. Journal of Youth and Adolescence, 39, 1343-1356.

Smyke, A. T., Zeanah, C. H., Fox, N. A., Nelson, C. A., Guthrie, D. (2010). Foster care enhances quality of attachment among young institutionalized children. Child Development. 81:212–223

Sobotka, T., Toulemon, L. (2008). Overview chapter 4: changing family and partnership behaviour: common trends and persistent diversity across Europe. Demogr. Res. Spec. Collect. 7, 19(6): 85–138

Sobrinho, L. G., Duarte, J. S., Paiva, I., Gomes, L., Vicente, V., Aguiar, P. (2012). Paternal deprivation prior to adolescence and vulnerability to pituitary adenomas. Pituitary, 15:251–257

Sroufe, L., Carlson, E., Collins, W., Egeland, B. (2005). The development of the person: The Minnesota study of risk and adaptation from birth to adulthood. New York: Guilford.

Staccini, L., Tomba, E., Grandi, S., Keitner, G. I. (2015). The evaluation of family functioning by the family assessment device: A systematic review of studies in adult clinical populations. Family Process, 54, 94-115.

Stajkovic, A.D., Luthans, F. (1998). Self-Efficacy and Work-Related Performance A Meta-Analysis. Psychological Bulletin, 124, 240-261.

Stamate, D., Perjan, C. (2016). Influența modelului parental asupra strategiilor de coping, stimei de sine și locus control la adolescenții care prezintă tulburări de comportament. Psihologie. Pedagogie Specială. Asistență Socială. nr. 1(42), 74-63.

State of Victoria (2012), Care and Transition planning for leaving care: Victorian Practice Framework, (pp. 2-11)

Stativa, E. (2002). Abuzul asupra copilului în instituțiile de protecție socială din Romania. București: Extreme Group. În Stein, M., Munro, E. R. (editori) (2008). Young People’s Transitions from Care to Adulthood. London: Jessica Kingsley Publisher. pp. 158-172

Stein, M. (2005) Resilience and Young People Leaving Care. Joseph Rowntree Foundation, York. http://www.jrf.org.uk/bookshop/details.asp?pubid=732

Stein, M. (2006). Research review: young people leaving care. Child and Family Social Work 11, 3, 273-279

Stein, M., & Wade, J. (2000). Helping Care Leavers: Problems and Strategic Responses. London: Department of Health.

Steinberg L . (2008) . A social neuroscience perspective on adolescent risk taking. Developmental Review. 28, 78–106.

Steinberg, L., Elmen, J. D., Mounts, N. S. (1989). Authoritative parenting, psychosocial maturity, and academic success among adolescents. Child Development, 60, 1424-1436.

Stone, W. (2001). Measuring Social Capital: Towards a Theoretically Informed Measurement Framework for Researching Social Capital in Family and Community Life. Research Paper No. 24. Australian Institute of Family Studies, Melbourne

Stone, W., Gray, M., Hughes, J. (2003). Social Capital at Work: How Family, Friends and Civic Ties Relate to Labour Market Outcomes. Australian Institute of Family Studies, Melbourne (Research Paper 31).

Tarrant, M. (2002). Adolescent peer groups and social identity. Social Development. 11: 110–124.

Tashakkori, A., Teddlie, C. (Eds.) (2010). Handbook of mixed methods in social and behavioral research. (2nd edn). Thousand Oaks, CA: Sage.

Taussig, H. N. (2002). Risk behaviors in maltreated youth placed in foster care: A longitudinal study of protective and vulnerability factors. Child Abuse & Neglect. 26: 1179–1199

Taylor, R. D., Oskay, G. (1995). Identity formation in Turkish and American late adolescents. Journal of Cross-Cultural Psychology. 26, 8–22

The Therapeutic Care Journal (2008). The Ideology of Residential Care and Fostering. https://www.thetcj.org/foster-care/the-ideology-of-residential-care-and-fostering (First published on pp. 231-242 in Re-framing Children’s Services, NCVCCO Annual Review Journal No. 3, 2002)

Thornberry, T. P., Ireland, T. O., Smith, C. A. (2001). The importance of timing: The varying impact of childhood and adolescent maltreatment on multiple problem outcomes. Development and Psychopathology. 13: 957–979

Tierney, W. G., Auerbach, S. (2005). Toward Developing an Untapped Resource: The Role of Families in College Preparation. In W.G. Tierney, Z.B. Corwin, J.E. Colyar (Eds.), Preparing for College: Nine Elements of Effective Outreach (pp. 29-48). Albany: State University of New York Press.

Torres, L., Ong, A. D. (2010). A daily diary investigation of Latino ethnic identity, discrimination, and depression. Cult. Divers. Ethnic Minor. Psychol. 16, 561–568

Treviño, A. J. (2011). Program theme: Service sociology. Program of the 61st Annual Meeting of the Society for the Study of Social Problems, http://www.sssp1.org/ file/2011AnnualMeeting/Final%20Program.pdf.

Trevithick, P. (2005). Social Work Skills: a Practical Handbook, 2nd Edition. Open University Press.

Triseliotis J., Borland, M., Hill, M. (2000). Delivering Foster Care. British Agencies for Adoption and Fostering, London

Trommsdorff, G. (2009). Intergenerational relations and cultural transmission. In U. Schönpflug (Ed.), Cultural transmission: Psychological, developmental, social, and methodological aspects (pp. 126-160). Cambridge, MA: Cambridge University Press

Tronchim, W. (2006). Qualitative methods. http://www.socialresearchmethods.net /kb/qualmeth.php

Trout, A. L., Jansz, C., Epstein, M. H., Tyler, P. (2013). Evaluating service delivery in aftercare for school-aged youth departing out-of-home care. Journal of Public Child Welfare. 7, 142–153.

Trout, A. L., Lambert, M., Epstein, M., Tyler, P., Stewart, M., Thompson, R. W., Daly, D. (2013). Comparison of On the Way Home Aftercare supports to usual care following discharge from a residential setting: An exploratory pilot randomized controlled trial. Child Welfare, 92, 27–45.

Tunno, A. M. (2015) Assessing Foster Parent Factors That Predict Placement Disruption of Youth in Foster Care. University of Kansas http://hdl.handle.net/1808/19557

Turner, V. W. (1979). Betwixt and between: The liminal Period in Rites de Passage. In Lessa, W., Vigt, E. (eds). Reader in Comparative Religion, an Anthropological Approach. 4th ed. Harper & Row

Turpel-Lafond, M. E. (2014) On Their Own: Examining the Needs of B.C. Youth as They Leave Government Care. Representative for Children and Youth. https://www.rcybc.ca/sites/default/files/documents/pdf/reports_publications/rcy_on_their_own.pdf

Țăran (Costin), A. (2011) Integrarea socioprofesională a tinerilor proveniți din instituții. Teză de doctorat. Index of /studies/Doctorate2011August/Taran Alina – Integrarea socioprofesionala a … rezumat lucrare Taran (Costin) Alina.doc.

Umaña-Taylor, A. J. (2011). Ethnic identity. In S. J. Schwartz, K. Luyckx, V. L. Vignoles (Eds.), Handbook of identity theory and research (pp. 755-774). New York: Springer.

Unrau, Y.A., Font, S.A., Rawls, G. (2012). Readiness for college engagement among students who have aged-out of foster care. Children and Youth Services Review, 34: 76-83.

Urberg, K. A., Degirmencioglu, S., Pligrim, C. (1997). Close friend and group influence on adolescent cigarette smoking and alcohol use. Developmental Psychology, 33, 834-844

Valentine, G. (2003). Boundary Crossings: Transitions from Childhood to Adulthood. Children's Geographies 1, 37-52.

Van Breda, A. D., Marx, P., Kader, K. (2012). Journey into independent living: A grounded theory. Johannesburg, RSA: University of Johannesburg and Girls & Boys Town South Africa.

Van den Broeck, A. (2012). Work Motivation: A Conceptual and Empirical Overview and Suggestions for the Future Avenues from the Perspective of Self-Determination Theory. Psychology of Human Resources Journal, 2, 15-32.

Van den Broeck, A., Vansteenkiste, M., De Witte, H., Soenens, B., Lens, W. (2010). Capturing autonomy, competence, and relatedness at work: Construction and initial validation of the Work-related Basic Need Satisfaction scale. Journal of Occupational and Organizational Psychology, 83, 981-1002.

Van den Broeck, A., Vansteenkiste, M., Lens, W., De Witte, H. (2010). Unemployed individuals' work values and job flexibility: An explanation from expectancy-value theory and self-determination theory. Applied Psychology: An International Review, 59, 296 – 317.

Van Ryzin, M. J., Mills, D., Kelban, S., Vars, M. R., Chamberlain, P. (2011). Using the bridges transition framework for youth in foster care: Measurement Development and Preliminary Outcomes. Children & Youth Services Review, 33, 2267-2272.

Vanreusel, B., Renson, R., Beunen, G., Claessens, A. L., Lefevre, J., Lysens, R., Vanden Eynde B., Leuven, K.U. (1997). A longitudinal study of youth sport participation and adherence to sport in adulthood. International Review for the Sociology of Sport. 32(4), 373–387.

Verkooijen, K. (2006). Identity and Health-Risk Behaviour in Adolescence. Faculty of Health Sciences. Ph.D. Thesis. file:///C:/Users/Ioana/Downloads/Phd-afhandling_ KVerkooijen.pdf

Wade J. (2008). The Ties that Bind: Support from Birth Families and Substitute Care Families for Young People Leaving Care. British Journal of Social Work, vol. 38, 39-54

Walkerdine, V. (2004) Developmental psychology and the study of childhood. In Kehily, M.J. (ed) An Introduction to Childhood Studies. Buckingham: Open University Press.

Walsh, F. (2011). Family resilience: A collaborative approach in response to stressful life challenges. In S. Southwick, D. Charney, B. Litz, M. Freedman (Eds.), Resilience and mental health: Challenges across the life span (pp. 149-161). New York: Cambridge University Press.

Wang, M., Eccles, J. S. (2012). Adolescent behavioral, emotional, and cognitive engagement trajectories in school and their differential relations to educational success. Journal of Research on Adolescence. 22:31–39.

Ward, H. (2009). Patterns of instability: moves within the English care system: their reasons, contexts and consequences. Child and Youth Services Review, 31, pp.1–18

Was, C. A., Al-Harthy, I., Stack-Oden, M., Isaacson, R. M. (2009). Academic identity status and the relationship to achievement goal orientation. Electronic Journal of Research in Educational Psychology, 7(2), 627-652.

Watt, S. (in press) Ce înseamnă parentingul și de ce unii îl urăsc, alții îl iubesc și alții îl folosesc? http://…/psihologie/ce-inseamna-parentingul-si-de-ce-unii-il-urasc-altii-il-iubesc-si-altii-il-folosesc

Wattenberg, E., Kelley, M, Kim, H. (2001). When rehabilitation ideal fails: A study of parental rights termination. Child Welfare, 80(4), 4.

Werner, E. E., Smith, R. S. (1992). Overcoming the Odds: High Risk Children from Birth to Adulthood. Cornell University Press, Ithaca

Whenan, R., Oxlad, M., Lushington, K. (2009) Factors Associated with Foster Carer Well-being, Satisfaction and Intention to Continue Providing Out-of-home Care. Children and Youth Services Review, 31, 752-760.

Widom, C. S. (1992). The cycle of violence. Washington, DC: National Institute of Justice.

Willis, G. B. (2005). Cognitive interviewing: A tool for improving questionnaire design. Thousand Oaks, CA: Sage Publications.

Winther-Lindqvist, D. A. (2009). Children’s development of social identity in transitions – A comparative study. (Doctoral dissertation). University of Copenhagen, Denmark

Wittmayer, J. M., Avelino, F., van Steenbergen, F., Loorbach, D. (2017) Actor roles in transition: Insights from sociological perspectives. Environmental Innovation and Societal Transitions 24, 45–56

Wootton, B. (1962). A social scientist’s approach to maternal deprivation. World Health Association, Geneva, Health Papers, 14, 63-73.

World Assembly of Youth (in press) Youth and leisure time activities. Report. http://www.way.org.my/files/youth_issues/Youth%20and%20Leisure%20Time%20%20Activities.pdf

World youth report (2003). The global situation of young people. Corporate author: United Nations. Dept of Economic and Social Affairs. Imprint: New York, UN, 2004. www.un.org/esa/socdev/unyin/documents/worldyouthreport.pdf

Worth, N. (2009). Understanding Youth Transition as ‘Becoming’: Identity, Time and Futurity. Geoforum, 40, 1050-1060.

Wulczyn, F., Daro, D., Fluke, J. et al. (2010). Adapting a Systems Approach to Child Protection: Key Concepts and Considerations. United Nations Children’s Fund (UNICEF), New York.

Yamagishi, T., Cook, K. S., Watabe, M. (1998). Uncertainty, trust, and commitment formation in the United States and Japan. American Journal of Sociology, 104(1), 165- 194.

Yeager, D. S., Bundick, M. J. (2009). The role of purposeful work goals in promoting meaning in life and in schoolwork during adolescence. Journal of Adolescent Research, 24, 423–445.

Yeager, D. S., Bundick, M. J., Johnson, R. (2012). The role of future work goal motives in adolescent identity development: A longitudinal mixed-methods investigation. Contemporary Educational Psychology. 37:206–217.

Yeung, R., Leadbeater, B. (2010). Adults make a difference: The protective effects of parent and teacher emotional support on emotional and behavioral problems of peer-victimized adolescents. Journal of Community Psychology. 38: 80–98.

Youniss, J., McLellan, J. A., Su, Y., Yates, M. (1999). The role of community service in identity development: Normative, unconventional, and deviant orientations. Journal of Adolescent Research, 14(2), 248–261.

Zaharia, R. (2012). Parenting-ul sau cum să construiești astăzi viitorul copilului tău. UNICEF România. http://www.unicef.ro/media/buletin-informativ-nr-5/parenting-ul-sau-cum-sa-construiesti-astazi-viitorul-copilului-tau/

Zanghi, M., Detgen, A., Jordan, P., Ansell, D., Kessler, M.L. (2003). Promising practices: How foster parents can support the successful transition of youth from foster care to self-sufficiency. Portland, ME: Edmund S. Muskie School of Public Service. http://www.nrcyd.ou.edu/ publication-db/documents/promisingpractices-2.pdf

Zarrett, N., Simpkins, S., Eccles, J, (2004). What are youth doing in their leisure time? Group differences and stability in participation from middle school through the transition into adulthood. Paper presented at the biannual conference of The Society of Research on Adolescence, University of Michigan, Baltimore, 15–19 May 2004.

Zimmer-Gembeck, M. J., Mortimer, J. T. (2006) Adolescent work, vocational development, and education. Review of educational research 76 (4), 537-566

Zittoun, T. (2008). Learning in transitions – the role of institutions. Journal of Psychology of Education, vol. XXIII, no 2, 165-181.

ANEXE

Anexa 1 – Itemii din chestionarul aplicat tinerilor cuprinși în studiu

Vârsta______

Gen M F

Mediul unde locuiești: Rural/Urban

Acest chestionar urmărește să afle nevoile și dorințele copiilor/tinerilor din sistemul de protecție, pentru a putea veni în întâmpinarea lor pe viitor.

Chestionarul de mai jos cuprinde întrebări cu privire la copii/tinerii aflați în sistem de protecție (asistență maternală, unități rezidențiale). Te rugăm să citești fiecare întrebare cu atenție, dacă nu înțelegi o anumită întrebare sau dacă nu ești sigur/ă în legătură cu răspunsul, răspunde în funcție de ce simți și nu în funcție de ceea ce crezi că este adevărat.

Răspunsurile vor fi anonime, nu se va cere să treceți numele și nu se va acorda nici notă, nici calificativ.

Îți mulțumim.

Unde locuiești în prezent? (încercuiește)

Asistent maternal/ Unitate de tip rezidențial.

Te simți acasă aici unde locuiești? Da/ Nu

Ți-ai format relații în cartierul/localitatea în care locuiești? Da/ Nu

Vei rămâne să locuiești în aceeași localitate și când vei ieși din sistemul de protecție? Da/ Nu

Ai rude (din familia naturală) care locuiesc în aceeași zonă cu tine? Da/ Nu

Țineți legătura? Da/ Nu

Cine este persoana în care ai cea mai mare încredere?

Dacă ai avea o problemă cine e prima persoană pe care ai anunța-o? (încercuiește)

– Asistentul maternal

– Educatorul

– Asistentul social

– Mama/tata (familia naturală)

– Sora/fratele (familia naturală)

– Psihologul

– Dirigintele

– Altcineva (menționează)

Cine este persoana de care te simți mai apropiat/ă?

Ce a făcut această persoană pentru tine?

Ți-ai dori să ai o relație bună și cu alte persoane adulte din viața ta? (rude, prieteni etc.) Da/ Nu

Cu cine? (menționează rolul acestei persoane, exemplu: prieten, unchi, vecin, profesor etc. și nu numele)

Unde studiezi (încercuiește):

a. Școală gimnazială

b. Școală profesională

c. Liceu

d. Școală postliceală

e. Facultate

f. Masterat

g. Alta

Ți-ai dori să studiezi în altă parte? Da/ Nu

Dacă da, din ce motiv?

S-a întâmplat vreodată să repeți anul școlar/de studiu? Da/ Nu

La ce medie generală te-ai încadrat de-a lungul școlii? (încercuiește răspunsul care ți se potrivește)

1. între 8,50 – 10

2. între 7 – 8,50

3. sub 7.

Ce nivel de studii ți-ai dori să atingi? (încercuiește răspunsul care ți se potrivește)

a. 8 clase sau mai puțin

b. școală profesională

c. liceu

d. școală postliceală

e. licență

f. studii masterale

Ce îți place să faci în timpul liber?

Cu cine îți petreci timpul liber?

Ce altceva ți-ar plăcea să mai faci în timpul liber?

Ai avut vreodată probleme cu poliția? Da / Nu

Dacă da, în ce situații?

Ai avut vreo problemă de sănătate în ultimele 6 luni? Da / Nu

Dacă da, ce anume ?

Urmezi vreun tratament medicamentos? Da / Nu

Dacă da, pentru ce?

De câte ori mănânci pe zi?

Fumezi? Da / Nu

Cât alcool ai consumat în ultima perioadă? (încercuiește)

• zilnic • săptămânal • ocazional (e.g. la sărbători) • deloc/niciodată.

Ai consumat vreodată droguri ilegale? Da Nu

A existat vreo perioadă în viața ta când ai consumat mai mult de cinci pahare de băuturi alcoolice (bere, vin, lichior etc.) cu o ocazie? Da Nu

Ți s-a întâmplat vreodată să nu mai poți renunța la un anumit medicament sau să iei mai mult decât ar fi trebuit? Da Nu

Ai avut vreodată o stare foarte puternică de frică, când te-ai simțit dintr-o dată speriat/ă, ai simțit senzația de nod în gât, senzația de greață sau amețeală, frica să nu îți pierzi controlul? Da Nu

Ți s-a întâmplat vreodată să îți fie frică să ieși din casă singur/ă, să fii în mulțime, să stai la coadă sau să călătorești cu trenul sau autobuzul? Da Nu

Există alte lucruri de care ți-a fost în mod special frică, cum ar fi să zbori cu avionul, să vezi sânge, să ți se facă injecție, înălțimea, locurile închise, sau anumite animale sau insecte?

Da Nu

Ai fost vreodată deranjat/ă de anumite gânduri fără sens care continuau să îți revină în minte în ciuda încercărilor tale de a scăpa de ele? Da Nu

Ți s-a întâmplat vreodată să trebuiască să faci ceva din nou și din nou fără să te poți abține, cum ar fi să te speli pe mâini în mod repetat, să numeri până la un anumit număr sau să verifici ceva de mai multe ori pentru a te asigura că e bine făcut? Da Nu

În ultimele șase luni, te-ai simțit deosebit de nervos/oasă sau stresat/ă? Da Nu

Ai avut vreodată o perioadă în care greutatea ta corporală a fost mult mai mică decât credeau apropiații tăi că ar trebui să fie? Da Nu

Ați avut des perioade în care comportamentul tău alimentar a scăpat de sub control (ai mâncat fără măsură)? Da Nu

În ultimele două luni te-ai simțit deosebit de trist/ă pentru o perioadă mai lungă de două săptămâni? Da Nu

Ai încercat vreodată să-ți pui capăt vieții? Da Nu

Ai avut probleme de somn în ultimele 6 luni? Da Nu

Ce activități fizice faci în general? (încercuiește)

Curățenie; grădinărit; mers pe jos; sport; altele.

Ai lucrat undeva până acum? Da / Nu

Dacă da, unde și pentru cât timp?

În ce domeniu profesional crezi că ți-ai găsi cel mai ușor un loc de muncă?

Ce profesie ți-ai dori să ai pe viitor?

Din ce motiv ți-ai dori profesia aceasta?

Ce crezi că te-ar putea ajuta să ajungi în profesia pe care ți-o dorești?

Cine te-ar putea ajuta să ajungi în profesia pe care ți-o dorești?

Există cineva din sistemul de protecție (asistent maternal/educator, asistent social, psiholog, alte persoane) care te sprijină în alegerea carierei respective? Da / Nu

Cine? (menționează rolul acestei persoane, exemplu – asistent social, educator, asistent maternal, psiholog etc. și nu numele)

De cât timp te afli în sistemul de protecție?

Ce simți față de faptul că va trebui la un moment dat să părăsești sistemul de protecție?

Cunoști alte persoane care au părăsit sistemul de protecție? Da / Nu

Cum e viața lor acum?

Care sunt planurile tale de viitor?

Ce te-ar putea ajuta, de ce ai avea nevoie pentru a-ți atinge aceste planuri?

În momentul de față, cele mai importante lucruri pentru tine sunt:

Ce simți față de viața ta în prezent, care sunt lucrurile care îți plac?

Ce anume te nemulțumește?

Dacă ai putea schimba trei lucruri la viața ta prezentă, care ar fi acelea?

De ce servicii crezi că ai avea nevoie pe viitor? (încercuiește)

a) Pregătire pentru viața independentă

b) Sprijin pentru planificarea perioadei de tranziție de la sistemul de protecție la viața independentă

c) Sprijin pentru a-ți continua studiile

d) Sprijin pentru a-ți alege cariera

e) Sprijin pentru a-ți găsi un loc de muncă

f) Cursuri privind sănătatea

g) Cursuri privind gestionarea banilor

h) Învățarea unor sarcini casnice

i) Sprijin în găsirea unei locuințe stabile

j) Sprijin din partea familiei

k) Sprijin din partea altor persoane

l) Asistență legală

m) Altele

Te-a învățat cineva cum să faci următoarele lucruri, de care vei avea nevoie când vei fi pe cont propriu (notează în dreptul fiecăruia persoana care te-a învățat, dacă există o astfel de persoană în viața ta):

a) cumpărături

b) curățenie, spălat haine, vase etc.

c) gătit

d) plata facturilor

e) gestionarea banilor

f) căutarea unui loc de muncă

g) îngrijirea stării de sănătate.

Crezi că e important să știi aceste lucruri pentru când vei trăi pe cont propriu? Da / Nu

În ceea ce privește timpul cât ai stat în sistem de protecție, ce lucruri crezi că ar fi putut fi făcute mai bine pentru tine? Ce ai simțit că ți-a lipsit sau că s-ar putea îmbunătăți pe viitor?

După părerea ta, dificultățile pe care le întâmpină copiii/tinerii din sistem de protecție (asistență maternală, plasament familial, unități rezidențiale) sunt:

După părerea ta, rezolvarea acestora depinde doar de:

Care crezi că ar fi cele mai bune soluții pentru tinerii care ies din sistemul de protecție (asistență maternală, plasament familial, unități rezidențiale)?

Este ceva în plus ce ai vrea ca noi să știm și nu ne-am gândit să întrebăm? Ce anume?

Anexa 2 – Ghid de interviu urmărit în cadrul focus-grupului cu

tinerii din asistență maternală

Care sunt planurile tale pentru viitor, pentru momentul când vei părăsi sistemul de protecție?

Ce alegeri intenționezi să faci în continuare, pe plan educațional sau profesional?

Din ce motiv ai face aceste alegeri și nu altele?

Care moment crezi că va fi dificil în cursul acestei tranziții?

Ce te-ar putea ajuta să îl depășești cu bine?

Cunoști alte persoane care au părăsit sistemul de protecție?

Cum e viața lor acum?

În ce a constat pregătirea ta pentru viața independentă până în acest moment?

Ce consideri că știi deja și ce ar mai fi nevoie să înveți pentru a te adapta cu succes la viața pe cont propriu?

Dacă te gândești la tine ca persoană, cu cine te identifici/asemeni cel mai mult?

Cu familia ta naturală sau cu familia în care te afli în prezent?

Care e persoana de care te simți cel mai apropiat/ă?

Ce a făcut această persoană pentru tine?

Crezi că veți menține legătura și după ieșirea din sistem?

Unii oameni acordă o mare importanță etniei, religiei și culturii. Cât de importante sunt aceste aspecte pentru tine?

S-a întâmplat vreodată să te simți discriminat din cauza acestor aspecte sau din cauză că nu ai crescut alături de familia ta naturală?

Dacă te gândești la alți tineri ca și tine, care se află în sistem de protecție, ce crezi că ar trebui făcut pentru ca lucrurile să fie mai bune pentru ei?

Dar pentru tine?

Ce soluții sau sugestii ne-ai propune pentru tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție, astfel încât tranziția spre viața independentă să fie cât mai ușoară?

Anexa 3 – Tabele la care se face referire în textul lucrării

Tabelul 9. Frecvența răspunsurilor afirmative la itemii privind starea de sănătate mentală

Tabelul 11. Relația între vulnerabilitatea psihologică și diverse variabile: vârsta cronologică a respondenților, vârsta intrării în sistem de protecție și diverse dificultăți în ariile majore de funcționare (repetență școlară, comportamente de risc, delincvență juvenilă) în cazul tinerilor din asistență maternală și sistem rezidențial

AM= Tineri asistență maternală, R=Tineri sistem rezidențial

*Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed) **Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed)

*Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed)

**Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed)

Itemi vulnerabilitate psihologică (intrebările 1-13)

1. A existat vreo perioadă în viața ta când ai consumat mai mult de cinci pahare de băuturi alcoolice (bere, vin, lichior etc.) cu o ocazie?

2. Ți s-a întâmplat vreodată să nu mai poți renunța la un anumit medicament sau să iei mai mult decât ar fi trebuit?

3. Ai avut vreodată o stare foarte puternică de frică, când te-ai simțit dintr-o dată speriat/ă, ai simțit senzația de nod în gât, senzația de greață sau amețeală, frica să nu îți pierzi controlul?

4. Ți s-a întâmplat vreodată să îți fie frică să ieși din casă singur/ă, să fii în mulțime, să stai la coadă sau să călătorești cu trenul sau autobuzul?

5. Există alte lucruri de care ți-a fost în mod special frică, cum ar fi să zbori cu avionul, să vezi sânge, să ți se facă injecție, înălțimea, locurile închise, sau anumite animale sau insecte?

6. Ai fost vreodată deranjat/ă de anumite gânduri fără sens care continuau să îți revină în minte în ciuda încercărilor tale de a scăpa de ele?

7. Ți s-a întâmplat vreodată să trebuiască să faci ceva din nou și din nou fără să te poți abține, cum ar fi să te speli pe mâini în mod repetat, să numeri până la un anumit număr sau să verifici ceva de mai multe ori pentru a te asigura că e bine făcut?

8. În ultimele șase luni, te-ai simțit deosebit de nervos/oasă sau stresat/ă?

9. Ai avut vreodată o perioadă în care greutatea ta corporală a fost mult mai mică decât credeau apropiații tăi că ar trebui să fie?

10. Ai avut des perioade în care comportamentul tău alimentar a scăpat de sub control (ai mâncat fără măsură)?

11. În ultimele două luni te-ai simțit deosebit de trist/ă pentru o perioadă mai lungă de două săptămâni?

12. Ai încercat vreodată să-ți pui capăt vieții?

13. Ai avut probleme de somn în ultimele 6 luni?

Tabelul 12. Relația între diverse dificultăți în ariile majore de funcționare (repetență școlară, comportamente de risc, delincvență juvenilă) în cazul tinerilor din asistență maternală și sistem rezidențial

AM= Tineri asistență maternală, R=Tineri sistem rezidențial

*Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed) **Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed)

Anexa 4 – Ghid de interviu urmărit cu grupul de asistenți maternali

În ce constă procesul de pregătire a tinerilor pentru ieșirea din sistem de protecție și pentru adaptarea la cerințele vieții independente?

Cât de pregătiți sunt când pleacă din sistem?

Ce credeți că s-ar putea face mai bine pentru ei?

Cât de devreme credeți că ar trebui să înceapă această pregătire?

De ce tipuri sau surse de sprijin credeți că au nevoie pentru o tranziție cât mai ușoară spre viața independentă și o inserție socio-profesională cât mai rapidă după părăsirea sistemului de protecție?

Cunoașteți tineri care au plecat din sistem de protecție?

Ce fel de sprijin au primit după părăsirea sistemului de protecție?

Ce dificultăți au întâmpinat după părăsirea sistemului?

Cum e viața lor acum?

Cum i-ați pregătit Dvs. pe tineri pentru viața independentă?

Pe ce v-ați axat? (carieră, educație, abilități practice, relații, sănătate, plan emoțional etc.)

Ați discutat cu ei despre planurile de viitor pe care le au?

Sunt aceste planuri realiste?

Dvs. Ce i-ați îndrumat?

Cum văd tinerii viața după părăsirea sistemului de protecție?

Cu cine se identifică mai pregnant tinerii din plasament, cu familia Dvs. sau cu familia naturală?

Ce sprijin primesc din partea familiei biologice?

Ați fi dispuși să le oferiți sprijin pe termen lung, și după părăsirea sistemului?

În ce fel?

Ce soluții sau sugestii ne-ai propune pentru tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție, astfel încât tranziția spre viața independentă să fie cât mai ușoară?