,,Eu n-am jucat niciodată nici un rol, am fost doar un obiect, în jurul căruia se mișcau evenimentele, un obiect fericit. Un obiect fericit care,… [309512]

Doctorat

,,Eu n-am jucat niciodată nici un rol, am fost doar un obiect, în jurul căruia se mișcau evenimentele, un obiect fericit. Un obiect fericit care,… [309512]

Byadmin ianuarie 1, 2024

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

ȘCOALA DOCTORALĂ FILOLOGIE

DOMENIUL: FILOLOGIE

Sonia Livia ȘTEF (GREC)

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător științific:

Prof. univ.dr. Ioan DERȘIDAN

ORADEA

2017

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

ȘCOALA DOCTORALĂ FILOLOGIE

DOMENIUL: FILOLOGIE

Sonia Livia ȘTEF (GREC)

TITUS POPOVICI

PROZATOR

Conducător științific:

Prof. univ.dr. Ioan DERȘIDAN

ORADEA

2017

CUPRINS

Argument…………………………………………………………………………………………………………………..5

Capitolul I:

[anonimizat].

I.1. Repere biografice………………………………………………………………………………………………..11

I.2. ,,[anonimizat], a cam fost un eșec.” Raport asupra propriei vieți………………………………………………………………………………………………………………………….14

I.3. ,,[anonimizat], mai ales dimineața”. [anonimizat]…………………………………………………………………………………20

I.4. [anonimizat]

I.4.1.Proza scurtă…………………………………………………………………………………………….29

I.4.2. Romanele………………………………………………………………………………………………33

I.4.3. Memoriile și publicistica…………………………………………………………………………42

[anonimizat]:

Manuscrise. Texte nepublicate.

II.1. [anonimizat] – 1972…………………………………………………………….45

II.2. [anonimizat] – 1985………………………………………………………..53

II.3. Noi, [anonimizat] – 1984………………………………………………………..60

[anonimizat]:

Literatură și politică în context comunist

III.1. Mutații politice și ideologice în intervalul 1945-1989

III.1.1. [anonimizat], pătrunderea și instaurarea comunismului în România………………………………………………………………………………..71

III.1.2. 1948-1965 – stalinism, dogmatism, revoluția proletară……………………………..75

III.1.3. 1966-1989 – [anonimizat], naționalism………………………………86

III.2. Configurații ale reprimării și implementarea ideologiei comuniste

III.2.1. Consecințe asupra vieții sociale. Traiul cotidian în România comunistă………97

III.2.2. Forme ale urmăririi permanente. Atitudinea cetățeanului…………………………106

III.3. Metamorfoze literare în răstimpul comunist

III.3.1. Implicații politice în spațiul literaturii. Cenzura și nevoia de libertate……….115

III.3.2. Tipuri de literatură practicate în comunism. Poziția scriitorilor. Exilul

comunist……………………………………………………………………………………………..125

[anonimizat]:

[anonimizat].1. Debutul literar cu proză scurtă

IV.1.1. [anonimizat]……….134

IV.1.2. Placheta Povestiri, paginile despre Gusti Iluț și Baci Jurca. …………………….141

IV. 2. Romanele epocii comuniste

IV.2.1. Aspecte sociale, politice și psihologice în Străinul………………………………….147

IV.2.2. Fețele multiple ale comunismului în Setea ……………………………………………159

IV.3. Proza postdecembristă

IV.3.1. Cutia de ghete. O evocare a conștiinței cetățeanului comunist………………….170

IV.3.2. Cea mai tranșantă scriere a lui Titus Popovici. Disciplina dezordinii…………177

IV.3.3. Dedesubturi politice dezvăluite în al doilea roman postum. Cartierul primăverii. Cap sau pajură. ……………………………………………………………………………185

IV.4. Încercarea nuvelistică

IV.4.1. Moartea lui Ipu, între povestire, parabolă sau nuvelă………………………………191

Capitolul al V-lea:

Sinuosul drum al receptării operei lui Titus Popovici.

Pro și contra în susținerea valorii operelor sale

V.1. Scriitorul talentat……………………………………………………………………………………………….197

V.2. Mercenarul oportunist………………………………………………………………………………………..202

Capitolul al VI-lea:

Personajul comunist în romanele lui Titus Popovici, între supunere, retragere și revoltă.

VI.1. Situația din țară, prin ochii unui tânăr intelectual………………………………………………….208

VI.2. Propagandă acerbă pentru susținerea normelor comuniste……………………………………..216

VI.3. Ion Popescu și cetățenii care nu mai au răbdare……………………………………………………224

Capitolul al VII–lea:

Istorie sublimă, politică tranșantă și ironie subtilă în proza lui Titus Popovici.

VII.1. Fețele schimbătoare ale politicii în proza lui Titus Popovici…………………………………234

VII.2. Istoria măreață, demnă de uitare și negare………………………………………………………….248

VII.3. Arma intelectualului abil: ironia……………………………………………………………………….255

.

Capitolul al VIII–lea:

Teatrul și filmul, constante ale creației lui Titus Popovici.

VIII.1. Înclinații teatrale

VIII.1.1. Drama Passacaglia – intelectualul confuz în lupta cu societatea……………262

VIII.1.2. Politic, psihologic și cetățenesc în Puterea și adevărul…………………………271

VIII.2. Titus Popovici – scenarist prim al epocii ceaușiste

VIII.2.1. Columna sau declinul comunismului de rit sovietic……………………………..279

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………….286

Bibliografie selectivă………………………………………………………………………………………………290

Anexe……………………………………………………………………………………………………………………304

Argument

„Criteriul suprem după care trebuie judecat omul la români: creativitatea.

Cine deține harul construcției în acest spațiu dominat de frenezia autonimicirii

cuvine-se iertat de (aproape) orice.”

Mihăilescu, Dan C., Literatura română în postceaușism.

Prin teza de doctorat cu titlul Titus Popovici. Prozator am urmărit cu precădere imortalizarea în manieră obiectivă a celui care a fost prozatorul, cineastul și omul politic Titus Popovici. Am încercat astfel, fără pretenția de a fi promotorii unui asemenea demers, o disociere clară, nepărtinitoare, a trei ipostaze ale subiectului nostru: omul Titus Popovici, artistul Titus Popovici și, nu în cele din urmă, cetățeanul Titus Popovici, un cetățean angajat politic. Este memorabil modul în care cele trei aspecte se întrepătrund, se autoinfluențează, fiind generatoarele mult disputatei sale duplicități. Pe măsură ce avansăm în cercetarea noastră, tema se conturează polivalent, abundând în semnificații, în punți de cercetare și în versiuni de receptare.

Interesul pentru subiect derivă nu doar din bagajul literar și dramaturgic consistent, ci mai ales din conjugarea literaturii cu politicul, o îngemănare cu conotații diverse în fiecare deceniu comunist și postdecembrist. Pornind de la contextul istoric al afirmării prozatorului, anii ՚50, am dezvoltat o motivație și pentru climatul politic comunist, esențial într-o analiză justă a operelor lui Titus Popovici. O simplă lectură a romanelor de debut, în paralel cu cele două scrieri publicate postum stârnește o cinstită nedumerire, punându-se un semn de întrebare în ceea ce privește concepția artistului nostru. Depășind sfera beletristicului, am surprins un aspect captivant și în latura biografică a prozatorului, avansând pe direcția individ-cetățean. Și istoria își are un loc binemeritat în rândurile cercetării noastre, atenția fiind îndreptată concomitent și spre trecutul istoric și literar.

Enunțarea titlului marchează într-o formă accesibilă, sobră, aria centrală de interes a demersului nostru. Pentru că Titus Popovici a fost înainte de toate prozator, nu dramaturg, nu deputat, nu vocea care răsuna la Plenarele Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român / Partidului Comunist Român. Însuși prozatorul mărturisea în romanul memorialistic Disciplina dezordinii principalul său statut, cel care îl împlinea pe deplin și la care visa mereu să revină: ,,Eu rămăsesem – cu prețul unor eforturi mult mai mari decât acelea cerute de urcarea pe scara măririlor ierarhice și cu mimarea unor boli incurabile – numai ,,scriitor”. Ca să fie totuși respectată mistica ierarhiilor socialiste și să nu rămân de capul meu fără un loc organizat de muncă, mi se adăuga în loc de funcție ,,membru al Uniunii Scriitorilor”, ,,Popovici Titus-Viorel, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor””. Prin calitatea de prozator Titus Popovici a dăinuit în literatura comunistă și chiar și în cea postdecembristă, fie că e vorba de capodoperele anilor ՚50, Străinul și Setea, fie că amintim romanele memorialistice ale anilor ՚90, Disciplina dezordinii și Cartierul Primăverii.

Caracterul novator constă, înainte de toate, în strategia de cercetare și în oportunitatea unică de a avea acces la manuscrisele scriitorului, unele chiar nepublicate. Dacă facem referire la maniera în care am abordat acest scriitor și am parcurs opera sa, originalitatea rezultă și din focusarea pe cele trei entități distincte: individul (cu principiile sale de viață), cetățeanul (cu implicații politice solide) și artistul (cu o gamă variată de opere literare și piese de teatru). Și toate acestea, toată această dezbatere aparte, cu scopul de a disocia clar, și mai presus de orice obiectiv, valoarea scriitorului Titus Popovici în paralel cu cea a omului politic. Fără a fi părtinitori, fără a încerca o disculpare a acestuia prin prisma preferințelor sale de ordin politic, am militat în această lucrare pentru o judecare corectă a scrierilor sale, fără a ne lăsa mereu influențați de politic. Este limpede că nu putem anula duplicitatea sa, oportunismul unor pagini, însă nici nu considerăm că datorită acestei scăpări este binevenită abrogarea sa ca scriitor. O asemenea tratare sugerează și Eugen Simion: ,,Ceea ce reprezintă un scriitor este opera lui. Să nu cumva să fie loviți și denunțați pentru orice fleac cei mai valoroși dintre noi. Când un scriitor face un act moral condamnabil, putem trece ușor peste asta de dragul operei, dar nu trebuie să uităm”.

O altă constantă a originalității cercetării noastre surprinde existența a trei manuscrise, puse la dispoziția noastră prin bunăvoința fiului prozatorului, lector universitar doctor la Universitatea Națională de Muzică din București și reputat pianist, Toma Popovici. Bine investigate în capitolul al II-lea și incluse fragmentar la anexe, aceste texte inedite conferă o notă deosebită lucrării, față de alte teze de doctorat dedicate lui Titus Popovici. Noutatea transcende și din capacitatea de a radiografia în același timp și deceniile comuniste, fără de care nu ar fi fost posibilă o fixare integrală a operelor prozatorului în context. Aplecarea noastră, atât asupra unor detalii biografice, cât și asupra unor opere mai puțin consacrate, au făcut diferența și de această dată.

Actualitatea temei provine din multiplele filiere pe care le-am parcurs în demersul nostru. Considerăm că mereu va fi de actualitate investigarea literaturii române sub comunism, cu periodizările aferente și poziționările literaților. O temă contemporană, în opinie proprie, este și descifrarea existenței literare a unui scriitor duplicitar, ținând în permanență cont și de modul în care istoricul și biograficul se reflectă în parcursul său. Tratarea obiectivă a unui scriitor care s-a remarcat atât în timpul, cât și după apusul nomenclaturii comuniste nu poate fi considerată o temă depășită, care nu mai reprezintă interes în zilele noastre.

Ipoteza cercetării pornește de la nevoia de a atrage atenția asupra existenței unui potențial beletristic remarcabil chiar și la un scriitor oportunist. Cu toate că, asemenea altor intelectuali aserviți regimului, talentul pălește în fața paginilor cu caracter propagandistic, dorința noastră este de imparțialitate, de a avea capacitatea recunoașterii unei măestrii a condeiului, indiferent de epocă și alte implicații. Conform titlului, în calitate de prozator, Titus Popovici a înregistrat cele mai izbutite scrieri, evidențiindu-se teme și motive ale actualității istorice: 23 august 1944, zugrăvirea maselor de oameni de la sat/oraș, mutații psihologice sub presiunea politicului. Toate acestea, alături de prozele postdecembriste, divulgă un condei sigur, abil, în compoziții complexe. O altă premisă a lucrării s-a conturat în jurul contrastului mult prea profund dintre consistența meritorie a operelor prozatorului și receptarea critică a acestuia, necuprinderea sa în diversele programe de studiu.

Strategia de cercetare pune alături consultarea bibliografiei corespunzătoare, în paralel cu o descifrare a semnificațiilor fiecărei opere în parte. Pornind în drumul nostru de la înregistrarea tuturor scrierilor prozatorului: romane, nuvele, memorii, schițe, piese de teatru, publicistică, am dorit o cuprindere exhaustivă a tot ceea ce el a oferit culturii române. În acest sens, am consultat întâi de toate operele subiectului, trecând apoi la un prim sprijin bibliografic: dicționare și istorii literare. Vom reda în cele ce urmează câteva titluri de căpetenie care au venit în ajutorul parcursului nostru: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Literatura română în secolul al XX-lea, Dicționar de literatură română contemporană, Dicționar biografic al literaturii române, Dicționarul general al literaturii române, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Dicționarul scriitorilor români. Alături s-au conturat ulterior informații extraordinare din diverse monografii, sinteze și antologii, de un real ajutor dovedindu-se articolele din diverse decenii, consultate în număr mare.

În sfera periodicelor, ne-am bucurat de obținerea articolelor scrise de Titus Popovici în intervalul 1958-1970, atât de însemnate pentru înțelegerea perioadei de debut a acestuia. Deosebit de bogate s-au arătat și interviurile acordate de prozator, în special datorită faptului că am inclus aici atât lucrările din perioada comunistă, cât și unele de după declinul decembrist. Amintim astfel, în ordine cronologică, răspunsurile acordate de Titus Popovici lui Valeriu Rîpeanu, Petru Vintilă, Adrian Păunescu, Aurel Sasu și Mariana Vartic, Mihai Tatulici. Ținând cont și de dorința de determinare a spațiului istoric, politic, am examinat și lucrări de specialitate din aceste domenii. Este categoric că, prin amploarea temei și a caracterului ei polivalent, s-au profilat treptat și o sumă de dificultăți. Considerăm că piedicile întâlnite în calea expunerii noastre s-au datorat mai ales unei slabe abordări a celui care a fost Titus Popovici. Sub influența oportunismului său, tot mai mulți exegeți, în special după decembrie 1989, au preferat o tratare succintă, insuficientă sau chiar eronată. Și în domeniul consultării operelor prozatorului ca atare am întâlnit inconveniente, probabil dotorită unei slabe publicări a cărților sale. În acest context, am optat pentru consultarea bibliotecilor din câteva centre universitare: Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, București.

Cuvintele cheie ale acestei teze înglobează cele trei coordonate regăsite în cercetare: literarul, politicul și istoricul. Vom enumera doar câteva dintre noțiunile reper ale acestei incursiuni în opera și identitatea lui Titus Popovici, alături de un climat politic atât de disputat: Titus Popovici, biografie, literatură, dramaturgie, funcții, simpatizant, contestatar, comunism, postdecembrism, adevăr, istorie, partid, intelectual, societate, teatru, film, ironie, comic, umor, grotesc, propagandă, psihologic, eșec, receptare, alter-ego, manuscris, pasiune, război, armată, cenzură, atitudine, exil, talent, politică, scuzare, dramă, cuplu, eu, destin, declin. Toate aceste concepte, prin semnificațiile și aplicabilitatea lor, constituie nucleul lucrării noastre, fiind cuprinse și analizate într-o manieră originală.

Structura lucrării se desfășoară pe cuprinsul a opt capitole, încadrate de argument, în incipit, și de concluzii, la final. Paginile ulterioare concluziilor sunt dedicate bibliografiei selective și anexelor. În vreme ce în bibliografie regăsim toate titlurile consacrate cercetării noastre, ierarhizate în opt categorii, anexele sunt consacrate includerii în format color a câtorva pagini din manuscrisele prozatorului. Cele opt capitole, cu denumiri sugestive și subcapitole încorporate, însumează un număr total de treizeci și cinci de subcapitole, pentru o segmentare corectă a conținutului acestei lucrări.

Capitolul I, dedicat în prima parte biografiei prozatorului, surprinde și un așa-numit raport al vieții sale, prin prisma mărturisirilor lui. Am alcătuit apoi o prezentare succintă a întregii lui activități beletristice, o panoramă restrânsă care are menirea de a introduce cititorul în specificul operelor sale. Cea mai prețioasă parte a acestui prim capitol transcende din interviul acordat de fiul prozatorului, pianistul Toma Popovici, pe data de 13 aprilie 2013, când am avut onoarea de a-l cunoaște la București.

Capitolul II reprezintă acel plus de originalitate obținut prin bunăvoința fiului, care ne-a pus la dispoziție manuscrisele. Am optat astfel pentru o analiză profundă a acestora, partea inedită fiind dată de romanul Moartea obiectelor fericite, din 1972, roman nepublicat și despre existența căruia nu s-a mai pomenit până la această dată.

Capitolul III totalizează șapte subcapitole și dezvăluie încă din titlu, Literatură și politică în context comunist, conținutul atât de necesar unei bune receptări a literaturii prozatorului. Am conturat în acest fel o primă parte, referitoare la deceniile comuniste, în manieră strict politică, o a doua parte care surprinde oglindirea regimului în social, și o ultimă parte prin care se reface relaționarea cu literatura.

Capitolul IV apare ca cel mai amplu capitol al cercetării noastre, și aceasta datorită faptului că se reliefează aici întreaga proză a lui Titus Popovici. Pornind de la schițele de debut și trecând prin romane, memorii, nuvele, am oferit o imagine de ansamblu asupra viziunii prozatorului oportunist și a celui disident. Este de urmărit modul în care această schimbare politică are repercusiuni imediate atât în paginile scrierilor, cât și în receptarea lor.

Capitolul V surprinde prin volumul vast de opinii critice integrate aici. Accentul a căzut pe două orientări, cea pro și cea contra lui Titus Popovici, fiind discutate antitetic recenziile din perioada comunistă, alături de cele postdecembriste. Am constatat o înclinare a balanței critice în defavoarea prozatorului, oportunismul său și schimbarea de poziție de după 1989 dovedindu-se nefaste în receptarea sa.

Capitolul VI are o destinație unică: investigarea personajului comunist în proza lui Titus Popovici. De la romanele de debut, din 1955 și 1958, până la romanul Cutia de ghete, din 1990, care constituia o primă replică dată de prozator comunismului, sunt scoase la lumină tehnici și măsuri compoziționale de un real talent, în ceea ce privește crearea personajului.

Capitolul VII este o încercare de sistematizare a trei constante mult uzitate în scrierile prozatorului: istoria, politica și ironia. Alături de istorie și politică, atât de accentuate în deceniile literaturii comuniste, ironia ocupă un prim plan în compozițiile sale, laolaltă cu umorul și comicul.

Capitolul VIII, ultimul capitol al lucrării noastre, ține să potențeze calitățile de dramaturg și scenarist ale lui Titus Popovici. Pornind de la două drame și o povestire cinematografică, am reușit să evidențiem și în sfera teatrului, a filmului, talentul celui care a fost la origine un prozator. Este bine-cunoscută notorietatea de care Titus Popovici s-a bucurat ca scenarist, colaborator al lui Sergiu Nicolaescu și inițiator al punerii în scenă a unor capodopere precum: Pădurea spânzuraților, Mihai Viteazul, Dacii.

În concluzie, dorința noastră supremă a fost de a privi cu ochi obiectivi atât opera scriitorului, cât și latura bibliografică, de a cumpăni just aportul politicului în literatură și procentajul de afectare. Vrem să demonstrăm, fără a cădea în extrema scuzării prozatorului, că talentul și îndemânarea beletristică se pot ascunde și sub umbra paginilor oportuniste. În consecință, am încercat repunerea în prim plan a unui scriitor dat uitării, avantajat politic în comunism, însă creatorul unor opere de o certă valoare.

CAPITOLUL I.1. Repere biografice

În plină perioadă interbelică, la răspântia dintre cele două războaie mondiale, mai exact în 1930, 16 mai 1930, vede lumina zilei la Oradea Titus Popovici, unicul fiu al funcționarului de poștă Augustin Popovici și al învățătoarei Florica Popovici, născută Ciupe. Catalogat de părinți, vecini și cunoscuți ca un copil hiperactiv, rău în adevăratul sens al cuvântului, în unele situații, Titus Popovici a dezvoltat încă din primii ani de școală o latură autodidactă. În ciuda meticulozității mamei sale, nu se lăsa ghidat, inclus într-un program de lucru prestabilit și ducea la bun sfârșit sarcini școlare de unul singur, la cel mai înalt nivel calitativ. Pasionat de istorie și literatură rusă, citește orice carte are la îndemână, moștenind de la tatăl său umorul, ironia și permanenta sete de acțiune, spre nemulțumirea mamei sale, un cadru didactic serios, retras, mereu preocupat de respectarea bunelor maniere.

Fire activă și muncitoare încă din copilărie și adolescență, va deveni curând un reputat prozator, dramaturg, memorialist și scenarist. Ne vom apleca, în primul rând, asupra studiilor sale, pentru a putea oglindi în ce măsură acestea au contribuit la drumul pe care prozatorul a ales să îl urmeze. Clasele primare le duce la bun sfârșit în orașul natal, Oradea, urmând să se mute la Arad pentru anii gimnaziului, între 1941 și 1945, la Liceul ,,Moise Nicoară”. Revine apoi la Oradea și frecventează, la fel ca mulți alți scriitori în devenire, cursurile liceului ,,Emanuil Gojdu”, finalizate în 1949, când promovează bacalaureatul. Preocupat tot mai mult de lumea literaturii, atras de orice constantă literară, se va muta la București pentru a-și îmbogăți sfera de cunoaștere la Facultatea de Filologie, din cadrul Universității București, între anii 1949 și 1953.

Scriitor nativ, cu un mare interes și spre latura politică a vremurilor, mereu capabil, prin felul său de a fi, de o ricanare, va elabora în ultimul an de studenție un pamflet în stil cronicăresc, avându-i ca protagoniști pe Ana Pauker și Eduard Mezincescu. Apariția acestuia în Uniunea Sovietică a impresionat autoritățile vremii și a reușit să scape de exmatriculare, însă întreaga tevatură creată în jurul său l-a privat de posibilitatea de a-și obține licența. Pentru a putea înțelege pe deplin momentele cheie din viața sa, vom menționa faptul că încă de la vârsta de paisprezece, cincisprezece ani, în perioada 1944-1945, Titus Popovici intrase din convingere în partidul comunist, apreciindu-i sincer la acea vreme ideologia. La numai doi, trei ani mai târziu realizează că nu împărtășește convingerile comuniste, totul luând pentru el o altă față. Nu va renunța însă la poziția de membru, statut care îl va ajuta tot mai mult de la an la an. În consecință, încă din perioada studiilor universitare, din 1952, primește funcția de inspector la Ministerul Artelor, Direcția Teatrelor. Nu va onora această funcție decât câteva luni, la fel cum va face toată viața cu funcțiile atribuite politic.

Pe plan literar, anul 1950 îi aduce debutul într-o publicație a vremii, iar perioada 1955-1958 este perioada marilor capodopere. În urma unor schițe publicate în 1951, împreună cu Francisc Munteanu, își pierduse dreptul de a mai publica timp de patru ani, drept reatribuit de însuși Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1955. Între 1958 și 1970 se va dedica teatrului și filmului, pentru a reveni în 1970 la proză. Perioadă politică tulbure, însă în aparență rodnică pentru un Titus Popovici privilegiat, anii comunismului produc neliniști cu care se va lupta singur. Duce o viață liniștită, dorindu-se departe de suflul politic al vremii, chiar dacă poziția de membru al PCR îl împiedica într-o mare măsură.

În acest sens, plenarele la care lua parte erau cele mai grele compromisuri, îl influențau negativ, secătuindu-l de energie creativă și de dorința de a mai scrie. Va avea posibilitatea de a mărturisi totul și va profita din plin de eliberare, imediat după decembrie '89, când culisele plenarelor își vor dezvălui intimitatea prin confesiunile sale. Cele două romane publicate postum, precum și interviul acordat lui Mihai Tatulici la Tele 7 ABC, în 1994, îl readuc în centrul vieții literar-politice, fiind și mai aspru judecat. Se căsătorește în anii '60 cu actrița Flavia Buref, cu care nu va avea copii. În 1977 se va naște unicul fiu, Toma Popovici, dintr-o relație extraconjugală, copil pe care îl va recunoaște încă de la naștere și de care se va ocupa, mândru de talentul său de pianist. Conștient de importanța acestui talent, își îndeamnă fiul să-și urmeze calea și, observând capacitatea sa de a se descurca singur, nu intervine nicăieri pentru el, având împlinirea ca ceilalți să descopere că este chiar fiul său. Singurul lucru cu care nu era de acord era faptul că Toma citea puțin, tatăl reproșându-i această lipsă de interes pentru lumea cărții, însă înțelegându-i în cele din urmă opțiunea pentru un alt filon al artelor.

Dacă facem referire la modul în care se autoinfluențează viața de familie și domeniul literar-politic în cazul său, prozatorul prefera să nu divulge foarte multe aspecte profesionale acasă, neavând capacitatea de a accepta o critică dură din partea familiei. Există, de asemenea, o dualitate în această sferă, soția fiind de acord cu toate acțiunile sale, considerându-l atotștiutorul suprem, în vreme ce mama lui Toma îi analiza cu sinceritate statutul politic și literar, introspecție ce ducea de cele mai multe ori la reproșuri și noi sfaturi din partea acesteia. Rămânând tot în spațiul familiei, vom aduce în fața cititorilor un alt aspect sensibil din viața sa. Fiind singur la părinți, Titus Popovici fusese foarte apropiat de unicul său verișor, însă acesta se îmbolnăvește de cancer și tuberculoză și, în stadiu avansat fiind, alege să-și pună capăt zilelor. Tragedia îl marchează profund pe prozator, drama verișorului și prietenului său urmărindu-l ani la rând.

Referindu-ne la stilul de viață al prozatorului, patru sunt constantele asupra cărora a vegheat întreaga viață: cititul, scrisul, vânătoarea și pescuitul. În consecință, funcția de care s-a bucurat cel mai mult a fost cea de redactor al Revistei Vânătorul și pescarul sportiv, simțindu-se în mediul său. De cealaltă parte, cititul și scrisul l-au pasionat din primii ani de viață, de când și-a însușit tâlcul literelor, însă, cu toate acestea, apropiații și chiar și unii exegeți susțineau că era un foarte bun povestitor, care prefera darul zicerii, fără a reda totul în scris. Fire intransigentă, vanitos uneori, ironic și plin de umor în orice circumstanță, Titus Popovici cunoscuse foarte bine oamenii din jurul său, fapt pentru care va avea foarte puțini prieteni, de preferință din alte cercuri decât cele politice. Era conștient de apropiații care îl trădează, care profită de naivitatea și bunătatea sa, însă credea prea mult în inocența unor persoane.

Dintre personalitățile cele mai apropiate sufletului său îi amintim pe traducătorii Aurel Covaci și Sergiu Celac, dar și pe tenorul Ludovic Spiess. Având în vedere că pescuitul și vânătoarea erau două dimensiuni sine-qua-non în existența sa, majoritatea prietenilor săi împărtășeau aceste pasiuni. Astfel a luat naștere și ideea unei case de vacanță la Gura Zlata, destinație ideală pentru cele două sporturi preferate. În timp, aceasta va deveni loc de refugiu de la plenarele PCR și locuință la fiecare sfârșit de săptămână. Familia îl însoțea de cele mai multe ori, iar prietenii erau nelipsiți. Dacă dimineața debuta cu un profund proces de creație pentru prozator, deoarece dimineața la Gura Zlata se scria productiv, calitativ și cantitativ, serile se sfârșeau cu mâncăruri felurite și jocuri de cărți, în ambianța unui număr mare de prieteni și cu muzica de la pianina lui Toma, în surdină.

La oamenii din jurul său aprecia sinceritatea și consecvența, însă fusese dezamăgit în nenumărate rânduri, contrastul aparență-esență fiind răvășitor în cazul unora. Dacă e să amintim ce îl deranja cel mai mult la semenii săi, vom putea stabili că sunt aceleași defecte pe care și le reproșează și sieși. Încadrăm aici duplicitatea unor situații, disimularea și ascunderea unor adevăruri dureroase. Vizând legătura prozatorului cu alți scriitori ai vremii, putem aminti că îl cunoscuse personal pe Mihail Sadoveanu, apreciindu-l sincer. Liviu Rebreanu și Marin Preda se clasau și ei în topul preferințelor sale, afirmând nu o dată că opera lui Preda cuprinde „pagini de primisimă mână”. În sens contrar, nu mulți sunt cei care l-au apreciat pe el, punând în fața operei sale poziția politică privilegiată. Mai ales după 1989, numărul detractorilor săi a crescut simțitor.

Alex Ștefănescu se numără printre puținii care îl prețuiesc deschis, acordând un mare interes publicării manuscriselor sale. Când totul pare să intre pe făgașul normal, Titus Popovici crezând cu adevărat în redresarea politică și literară a țării, și când pregătea o suită de alte scrieri dedicate epocii apuse, firul vieții i se curmă într-un banal accident. Pe 29 noiembrie 1994, an în care împlinise vârsta de 64 de ani, Titus Popovici se îndrepta spre o partidă de vânătoare. În apropiere de Tulcea, mașina a intrat în coliziune cu un alt autoturism, însă impactul și daunele vehiculului nu păreau grave. Scriitorul a mers pe propriile picioare la spital, pentru investigații, fără a se simți rău. Întârzierea procedurilor au agravat hemoragia internă nedepistată la timp și la câteva ore prozatorul a decedat.

Au existat în perioada următoare zvonuri nefondate conform cărora Titus Popovici ar fi fost voit redus la tăcere, deoarece cunoștea mult prea multe despre nomenclatura comunistă. Nimeni nu a putut dovedi acest fapt și probabil nu se va elucida niciodată, familia nedând crezare unor asemenea suspiciuni.

I.2. ,,Viața mea, pe toate planurile, a cam fost un eșec”. Raport asupra propriei vieți

„Pentru epoca de mari prefaceri pe care o trăim, este fundamental să vezi lumea, conflictele, eroii din perspectiva comunistului”.

Sasu, Aurel, Vartic, Mariana, Romanul românesc în interviuri – o istorie autobiografică.

„Comitetul central al partidului comunist […] o ceată destul de pestriță, cu câțiva intelectuali naivi sau slabi de caracter în chip de stafide pe tort, o bandă adunată pe criteriul fidelității față de un șef, criteriu de natură feudală și care nu putea naște decât o politică reacționară, în toate domeniile”.

Mihăilescu, Dan C., Literatura română în postceaușism.

Citatele menționate mai sus ilustrează grăitor schimbarea de poziție a celui care a fost Titus Popovici, scriitor și cineast dedicat nomenclaturii comuniste, aprig contestatar al acestei grupări, după '89. După ce intră în atenția vremii cu romanele Străinul și Setea, impecabile pentru ideea de susținere și propagandă comunistă, Titus Popovici devine după 1989 un adevărat lider de opinie în denunțarea și defăimarea aceleiași perioade. Alex Ștefănescu, făcând trimitere la statutul și turnura biografică a acestuia, nota: „S-a exprimat adeseori regretul că tragedia trăită de români în timpul lui Ceaușescu nu și-a găsit un „cronicar” pe măsură. De fapt, și-a găsit, el este Titus Popovici, numai că acest merit (deocamdată) nu i se recunoaște. De ce? Pentru că pare – și într-un fel și este – o impietate din partea providenței literaturii să distribuie în rolul de cel mai inspirat evocator al suferințelor provocate de regimul comunist pe un fost membru al CC al PCR. Și totuși, așa stau lucrurile”.

Prozatorul mărturisește că s-a înscris în UTC, la Oradea, în octombrie 1945, iar privilegiile nu au întârziat să apară, fiind singurul dintre colegii săi care avea permisiunea de a juca ping-pong la sediul IMCA. La alegerile din noiembrie 1946, deși nu avea drept de vot, ștampilează peste douăzeci de buletine de vot, în mai multe secții de votare din Oradea, susținând, bineînțeles, implementarea comunismului. Infracțiunea nu ar fi fost posibilă fără complicitatea celor care asigurau buna desfășurare a procesului de votare, persoane desemnate de PCR. Obișnuit încă din adolescență să profite de statutul său politic, va beneficia și de funcții implementate politic, precum cea de Ministru al Culturii, din 1970.

Devine apoi membru corespondent al Academiei, membru CC al PCR, însă renunță la funcții, aplecându-se spre scris. Hiperactiv și autodidact încă din copilărie, dezvoltă un caracter puternic, ironia și umorul fiind două constante de bază, regăsite cu precădere în operele sale. Atitudinea față de cercul comunist este de cele mai multe ori una sarcastică, indisciplinată chiar, pierzându-și dreptul de semnătură în urma publicării unui pamflet, în care îl ironiza pe Eduard Mezincescu, ministru al Culturii. Va reintra în posesia acestui drept după o vizită făcută lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Singura funcție care l-a satisfăcut pe deplin și pe care a slujit-o până în ultimul moment, a fost cea de redactor la Revista Vânătorul și Pescarul Sportiv, domeniu care l-a pasionat de mic copil. Despre locurile de muncă din viața sa concluziona astfel: „În viață am cheltuit mai multă energie ca să scap de orice funcție, decât alții ca s-o obțină”. Dintre momentele de răzvrătire ale prozatorului din perioada comunistă, amintim și vizita unor scriitori sovietici la Casa de creație ,,Peleș”, în 1955, întâlnire la care participa și Titus Popovici. Atrage negativ atenția asupra sa datorită atitudinii sale superioare, sarcastice, și datorită lipsei de subordonare, în contrast cu cerințele partidului.

După debutul din 1947, cu un eseu în Revista Elevilor, scrierile dedicate epocii comuniste l-au consacrat pe Titus Popovici. Materialul adunat în perioada 1947-1989 este tributar ideologiei comuniste, conturându-se cu precădere teme și motive indispensabile creării unor conștiințe comuniste desăvârșite, în rândurile cititorilor. Colectivizarea, mediul rural, fabricile, pitorescul, sunt doar câteva repere în creația lui Titus Popovici, alături de predilecția pentru istorie. Pentru cele scrise în comunism, va câștiga nu doar simpatia conducerii și premii, ci va acumula de-a lungul anilor și o substanțială dispunere financiară. În consecință, procesul este facil: junele prozator comunist, în aparență credibil, gira scrieri cu caracter comunist, desfătându-se cu binefaceri din partea conducerii.

Privit deseori drept continuator al lui Liviu Rebreanu, Titus Popovici nu mai poate trișa după prima scriere propagandistică, nu se poate sustrage, fiind nevoit să slujească nomenclatura atât timp cât ea va dăinui. Considerând că Străinul e primul hatâr al prozatorului, satisfăcut comuniștilor, Mihai Zamfir afirma într-un articol al României literare: „După această primă concesie majoră, pentru Titus Popovici începe o dilemă care a durat până la moarte. Oferind două degete, prozatorul nu și-a mai putut refuza toată mâna”. Conștient că servirea regimului comunist îi va aduce o acerbă promovare literară, scriitorul realizează în cele din urmă că opera sa devine o marfă de bun comun, fără a fi încercat de satisfacția specifică unui prozator al unor opere de valoare. Astfel, va abandona literatura în detrimentul teatrului și al filmului, considerând că acolo poate jongla mai ușor decât în literatură. Și în proză și-a mânuit cu măiestrie adevăratele crezuri, amăgind cenzura cu diverse explicații fără sens, credibile pentru naivitatea cenzorilor.

Cu aceleași subterfugii a reușit să introducă în opera-i nume interzise în acea epocă, exemple grăitoare fiind Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu și Lucian Blaga. În aceeași manieră vor trece de cenzură antisemitismul, caracterul vulgar al unor pagini, naționalismul și antimaghiarismul. În toată această perioadă abundând de privilegii la care alții nici nu visau, Titus Popovici își permite refuzul unor oferte din partea conducerii, cum ar fi o vizită la Roma, alături de alți scriitori precum Zaharia Stancu și Marin Preda. Ideea unei deplasări literare îi displăcea, în ciuda beneficiilor literare care o succedau, invocând probleme de sănătate: „Organizasem o mare expediție de vânătoare și pescuit în Delta Dunării și ideea de-a merge în străinătate într-un grup, și încă de scriitori, îmi repugna”. Tot în anii respectivi, Titus Popovici beneficiază și de o bursă de o mie cinci sute de dolari pe lună, având astfel ocazia de a-și aprofunda orizonturile literare în Statele Unite, totul intrând în costurile partidului.

În aparență, existența sa și poziția literar-politică erau clare, mare fiind mirarea tuturor când scriitorul dedicat comunismului apare imediat după '89 cu declarații și scrieri, nu doar de denigrare a conducerii, ci chiar de defăimare și luare în râs a acelei perioade. Întruchipând un scriitor aservit, pasionat de vânătoare și pescuit, redactor al unei reviste nesemnificative, Titus Popovici ascunde capacități de mare cronicar, înregistrând multe din înjosirile la care comunismul a supus un întreg popor. Imediat după 1989 afirmă răspicat un sumum de nedreptăți, săvârșite de comuniști, creionând adevăratele fețe ale liderilor politici, detaliile având tăria de a schimba radical percepția asupra unor neînvinși ai vremii.

Purtarea conducerii față de prozator fusese una impecabilă, familia Ceaușescu contând pe opiniile sale în diverse situații delicate. Și Titus Popovici, la rândul său, îl simpatiza pe Ceaușescu, recunoscându-i adevărate calități de bun strateg, însă aceasta numai în primii ani de conducere ceaușistă. O dovadă certă în ideea de apreciere sinceră din partea familiei conducătoare o constituie faptul că Titus Popovici a fost membrul cu cea mai longevivă activitate în congresul partidului. Oricât s-ar fi eschivat și ar fi utilizat orice categorie de tertipuri, inteligența și simțul său practic, speculativ îl făceau cu adevărat util, de neînlocuit. Tot el va fi cel care, la rugămintea lui Ceaușescu, va face față personal la atacurile maghiare învrăjbite, răspunzând în locul istoricilor și al guvernanților.

În scrierile postdecembriste scriitorul este dur nu doar cu ai săi contemporani politici, ci și cu el însuși. Își reproșează duplicitatea și nenumăratele compromisuri făcute, confesându-se și explicând de ce a abandonat literatura: „Scriitorul care voiam eu să fiu nu putea publica nici o pagină de literatură care să treacă peste anul 1945-46. Ar fi însemnat să mint, cu bună știință, și nu eram în stare. Nu din virtute, nu din „eroism”, nu din rigoare etică excesivă! Mă aflu la vârsta când „eroii” de după furtuni îmi produc ilaritate. Pur și simplu nu puteam: mă refuza hârtia”. În interpretarea acestei afirmații, Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, are o concisă remarcă de făcut, susținând că prozatorul mințea cu bună știință în Străinul, deoarece încalcă pactul făcut cu sine însuși și redă evenimente clare la care a participat, după perioada amintită.

Referindu-se la epoca apusă deja, Titus Popovici menționa într-unul dintre romanele memorialistice că răzbunarea postumă a lui Ceaușescu va fi nu doar uitarea, ci negarea acelei epoci negre, incapacitatea oamenilor de a crede că o astfel de utopie s-a putut crea. Astfel, nimeni nu va mai da crezare nici amintirii sale. Prozatorul însuși specifica că nu este facil să trăiești cu impresia că o mare parte din existența ta s-a desfășurat pe parcursul unei greșite „paranteze a istoriei.” În această manieră numea Titus Popovici anii grei ai comunismului, grei pentru unii, mai ușori pentru alții, printre cei din urmă fiind cuprins și el.

În același registru sarcastic și umoristic, denunța în 1983 ideea conducerii de a-i trata pe membrii CC la Spitalul Elias, în ciuda faptului că era cel mai bun spital. Titus Popovici își motivează nemulțumirea argumentând că suferea de discopatie, care ar necesita tratament la Institutul de Reumatologie. Ironia sorții face ca problemele de sănătate să îi survină integral din numeroasele partide de pescuit și vânătoare.

Prozatorul intuise sfârșitul iminent al căderii totalitaristei ideologii și admitea existența unui eșec al aplicării principiilor comuniste, în toate domeniile vieții: „Eram de mult edificat asupra faptului că pierderea legitimității sistemului comunist, chiar în ochii celor, puțini în România, ce luptaseră sincer pentru „implementarea” lui, se datora desăvârșitei sale ineficacități, în toate domeniile vieții”. Scrierea apărută imediat după revoluție, în 1990, și multele declarații zdrobitoare la adresa anilor recent sfârșiți, îi aduce nu doar acuze de duplicitate și trădare, ci și o uitare imediată din partea cititorilor fideli și a criticii vremii. Cu talentul și inteligența covârșitoare care îl caracterizau, lucrează în continuare la alte două romane, scriindu-și memoriile în aceeași manieră denigrantă a regimului decăzut. Se destăinuie nu o dată, spunând că știe că lucrurile vor lua o turnură negativă, că nu va avea credibilitate, după o susținere atât de înverșunată a ideologiei comuniste.

Chiar și aparițiile postume au fost private de o receptare corespunzătoare, exegeții trăind poate cu impresia că o revalorizare a lui Titus Popovici i-ar putea afecta, uitând probabil că nu mai trăiesc sub interdicțiile comuniste. Toată această tevatură creată după declarațiile și romanele postdecembriste ale prozatorului l-au marcat indiscutabil, în pofida faptului că nu lăsa impresia decăderii sau a întristării sale.

Un moment de sinceritate cruntă e scrisoarea adresată regizorului Sergiu Nicolaescu, pe 4 ianuarie 1990, rânduri în care își asumă atât părtinirea comunistă, cât și denunțările ulterioare, admițând eșecul întregii sale vieți: „Eu nu sunt nici Ioan Grigorescu, nici Păunescu să mă reped acum în față. N-am făcut-o înainte, ba dimpotrivă. În momentul actual, în mod obiectiv, numele meu este asociat cu iepoca respectivă. Dacă se va face vreodată o disociere, bine. Dacă nu … asta este. Nu mai sunt un om tânăr, viața mea – pe toate planurile, a cam fost un eșec: anii ce-mi rămân vreau să-i consacru scrierii unei cărți, balzaciene dacă vrei, despre „cum a fost cu putință.” S-ar putea ca o asemenea carte să nu intereseze pe nimeni. Și asta face parte din destin”.

În același an, la doar două luni mai târziu, pe 27 martie 1990, îi adresa o scrisoare lui Mircea Dinescu, pe atunci președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Printre rânduri, confirmă ideea că are numeroase planuri literare și mii de pagini de manuscris, datând din era comunistă: „La 60 de ani mă tem că timpul care mi-a mai rămas în față e prea scurt ca să-mi pot realiza planurile literare, să dau formă finală miilor de pagini scrise în acest răstimp”. Într-adevăr, în romanele postdecembriste, Titus Popovici ajunsese inevitabil la aceleași obsesii politice care îl marcaseră, întrebându-se frecvent cum a putut pătrunde ideologia comunistă în atâtea țări, într-un interval temporar atât de scurt, implementându-se atât de facil.

O altă adevărată utopie pentru prozator era susținerea neîndoielnică a unor personalități și chiar a mulțimii de rând, suport de care comuniștii s-au bucurat până în ultimul moment, când căderea era previzibilă. În mod cert, Titus Popovici a contribuit prin romanele sale la schimbările de după '89, chiar dacă ajutorul său a venit tardiv. Mărturisirile sale aduc și astăzi detalii semnificative în abordarea și interpretarea epocii comuniste, având capacitatea de a contribui la crearea unor opinii în rândurile cititorilor. Revenind la existența sa controversată, putem recunoaște că viața prozatorului a luat nu o dată cotituri neașteptate. Prin scrierile comuniste își anula rând cu rând talentul recunoscut în unanimitate, neîncrederea în propria persoană sporind odată cu cuvântările merituoase ținute la plenare. Astfel își vinde și negociază talentul asemenea unei mărfi ieftine, rezultând de aici nu doar o reconvertire tardivă a sa după 1989, ci și o uitare rapidă în bună parte.

Comparându-și viața cu un carnaval, a avut tăria și de a recunoaște eșecul vieții, justificând și motivând, prea târziu însă, trecerea din tabăra susținătorilor în cea a denunțătorilor. Despre atitudinea altor scriitori și ideea de exil evita să vorbească, recunoscând totuși că nu ar fi putut funcționa în altă cultură și explică poziția unor defăimători ai comunismului: „Dacă în momentele de exasperare m-a bântuit, uneori-rareori, gândul emigrării, el nu s-a materializat pentru că n-aș fi putut trăi în altă parte, indiferent ce avantaje, ipotetice, mi-ar fi adus această desțărare. […] Mă tem că sunt prea mulți care au urât dictatura numai pentru că n-au putut fi ei înșiși dictatori”.

În aceeași ordine de idei, trebuie consemnată și ideea că Titus Popovici nu a fost susținătorul plecării tinerilor din țară, indiferent de limitele dure impuse. Imediat după '89, chiar dacă liberalizarea se produsese, încuraja emigrarea în masă, pentru un viitor promițător. Cert este faptul că istoria, politica și literatura i-au urmărit îndeaproape întreaga existență, pasiunea pentru istorie, talentul într-ale literaturii și îndoielnicele implicații politice pun amprenta pe întreaga-i viață. Există posibilitatea de a-i ierta prozatorului greșelile de poziție, în ciuda caracterului său echivoc uneori, totul pentru a recunoaște adevăratele-i calități literare, talentul și inteligența aparte, mult peste anvergura unor scriitori de seamă ai generației sale.

Multe pagini au rămas în manuscris, majoritatea nu vor mai vedea poate niciodată lumina tiparului, dar creațiile în cauză pot aduce noi informații capitale, schimbând percepția asupra autorului însuși. Dan C. Mihăilescu, critic care îl analizează dur la început pe Titus Popovici, îi dedică în 2004 un capitol în lucrarea sa Literatura română în postceaușism, conturând de această dată un scriitor valoros, cu greșeli pardonabile. La viitorul creațiilor prozatorului și la uitarea sa fulgerătoare face referire în rândurile următoare: „Nu știu cât și cum se va mai studia în manualele noastre de literatură creația prozatorului Titus Popovici, dar pentru istoria literară, ca și pentru psihologia „tovărășiei de drum” ca dulce perversiune, drumul de la Străinul la Disciplina dezordinii rămâne unul de neocolit”.

Întrebarea care dăinuie în timp este: merită condamnat Titus Popovici pentru erorile sale politice sau însemnătatea operelor sale anulează orice cusur al scriitorului?

I.3. ,,La Gura Zlata, Titus Popovici scria cel mai mult, mai ales dimineața.”

Interviu cu TOMA POPOVICI, fiul scriitorului

Sonia Grec: Titus Popovici s-a născut la Oradea, în data de 16 mai 1930, purtând la naștere prenumele Titus Viorel. Ce îmi puteți spune despre copilăria scriitorului, preferințele și preocupările sale timpurii?

Toma Popovici: Tata a fost singur la părinți, un copil plin de energie care avea umorul și dezinvoltura bunicului meu. A fost fiul unui funcționar de poștă, pe numele său Augustin Popovici, și al învățătoarei Florica Pop, născută Ciupe. Bunica era mai dură, mai meticuloasă, nereușind întotdeauna să își facă fiul să urmeze un program stabilit de ea și anumite reguli. Trebuie adăugat și faptul că tata era autodidact, încă din primii ani de școală, se descurca mereu singur. Citea tot ce avea la îndemână și avea o mare pasiune pentru istorie.

S.G: Ciclul primar îl termină la Oradea, apoi urmează ciclul secundar la Arad, la Liceul ,,Moise Nicoară”, între anii 1941 și 1945. Reîntors la Oradea se va înscrie la Liceul ,,Emanuil Gojdu”, iar în 1949 își dă bacalaureatul. Între 1949 și 1953 urmează cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea din București, dar nu își ia licența. Care erau la acea vreme principalele convingeri despre viitorul său? Ce își propunea să urmeze ?

T.P: Într-adevăr nu își luase licența din cauza unui pamflet scris în studenție. Scapă de exmatriculare deoarece pamfletul apare în Uniunea Sovietică și astfel impresionează organele din țară. Era pasionat de scris, bineînțeles, și făcea deja parte din partidul comunist.

S.G: În timpul studenției, mai exact în 1952, este numit inspector la Ministerul Artelor, la Direcția Teatrelor. În momentul în care renunță la ideea de a-și mai lua licența, renunță și la funcția pe care o deține, hotărându-se să trăiască din scris. Care era pe atunci propria opinie despre statutul scriitorului?

T.P: În perioada 1950 – 1960 tata fusese și deputat, făcând numeroase vizite la Oradea, sectorul care îi fusese atribuit. Cât despre statutul scriitorului din acea perioadă, trebuie menționat că tata se bucura de anumite privilegii politice.

S.G: Debutul datează încă din 1950, când publică împreună cu Francisc Munteanu, în Viața Românească, mai multe schițe. Urmează apoi Povestiri, din 1955, Străinul, din același an, și Setea, din 1958. Ultimele două sunt considerate de critica vremii și nu numai capodoperele lui Titus Popovici. Care era poziția prozatorului față de valoarea lor și cum recepta interpretările exegeților?

T.P: E lesne de înțeles că tata se mândrea cu operele sale, capodopere ale vremii. Cât despre romanul Străinul, îmi spunea la un moment dat: ,,Ia și citește de ce a ajuns tata comunist”.

S.G: În perioada publicării celor două romane, scriitorul avea vârsta de 25, respectiv 28 de ani. Puține aspecte se cunosc din această perioadă despre viața sa personală. La ce vârstă și-a întemeiat Titus Popovici o familie?

T.P: Tata s-a căsătorit în anii '60 cu actrița Flavia Buref, cu care nu a avut nici un copil.

S.G: Atât Străinul, cât și Setea cuprind o constantă istorică accentuată, prozatorul manifestând un vădit interes pentru istorie. Dacă în Străinul este abordat evenimentul de la 23 august, în romanul Setea, care apărea în 1958, se realizează o descriere a reformei agrare din martie 1945. Era pasionat de redarea evenimentelor de cumpănă din istoria poporului, dorind să își exprime solidaritatea cu cei dezavantajați?

T.P: Pasionat de istorie, spirit enciclopedic, tata aborda evenimentele importante ale istoriei naționale în prozele sale și chiar și în filmele de mai târziu.

S.G: În perioada aceasta, mai exact 1950-1960, o perioadă tulbure din punct de vedere politic, care au fost implicațiile politice ale scriitorului?

T.P: Voi începe prin a spune că tata s-a înscris în partidul comunist încă de la vârsta de aproximativ paisprezece – cincisprezece ani, din convingere. La șaptesprezece ani își dă seama de adevărul politic din țară, dar nu mai dă înapoi. Era și el inhibat de cenzură, însă datorită avantajelor de care se bucura și mai ales mulțumită ironiei sale subtile, reușea să tergiverseze vorbe greu de spus în acea perioadă.

S.G: În 1945 se termină al Doilea Război Mondial; în 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai, se instaurează comunismul, în 1953 moare Stalin, iar în 1965 Nicolae Ceaușescu îi ia locul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cât de aproape era scriitorul de aceste evenimente și cât de intens îi marcau opera?

T.P: Cu siguranță tata trăia îndeaproape aceste momente, însă cred că era conștient și de faptul că lucrurile se complică și nu vor putea continua astfel la nesfârșit.

S.G: Din 1958 până în 1970 Titus Popovici va mai publica doar piese de teatru sau va realiza scenarii de film. Singura apariție în proză este memorialul de călătorie Cuba, teritoriul liber al Americii, din 1962. De ce această îndepărtare de proză, în ciuda valorii incontestabile a celor două romane anterioare?

T.P: Probabil că pe măsură ce anii treceau tata era tot mai afectat de tensiunile din jurul său. Era pasionat și de film și de teatru, ca atare, a făcut și atunci ceea ce știa el mai bine. Drept dovadă, ceea ce a rezultat a fost de o certă valoare.

S.G: În cei doisprezece ani de tăcere literară, se dedică și mai mult pasiunii sale pentru pescuit și vânătoare, devine redactor-șef la revista Vânătorul și pescarul sportiv și obține dreptul de a vâna în rezervații speciale și de a pescui în bălțile de partid. Erau aceste pasiuni momente de eliberare pentru scriitor? Cum privea el însuși aceste preocupări ale sale?

T.P: Tata avea la Gura Zlata o locuință destinată ieșirilor la vânătoare și pescuit. Își petrecea acolo o bună parte din timp alături de noi, familia, sau de prietenii săi care împărtășeau aceleași pasiuni. Aici, la Gura Zlata, scria cel mai mult, mai ales dimineața. Era locul lui de relaxare, unde mă punea pe mine să le cânt seara la pianină musafirilor.

S.G: Va reveni în viața literară cu nuvela Moartea lui Ipu (1970), operă care reia într-o oarecare măsură dimensiunea satirică din Străinul. După această nuvelă părăsește din nou scena literară, scenă pe care va reapărea abia după căderea comunismului, în 1990. În acest răstimp se va implica mult mai intens în politică, devenind membru al CC și al PCR. Care sunt convingerile sale politice în acest sens și ce îl determină să nu părăsească scena politică?

T.P: Cred că tata își pierduse interesul pentru latura politică, dar nu voia să facă nimic care să îl aducă în față, mai ales în acei ultimi ani tulburi ai comunismului. Probabil că totul își pierduse sensul.

S.G: Imediat după revoluție, la începutul anului 1990, i se publică un scurt roman intitulat Cutia de ghete. Prin starea în care se află personajul principal, care poartă într-o cutie de ghete cadavrul copilului mult dorit, într-un tramvai, este sugerată starea românilor din timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Aveați atunci 15 ani, vă amintiți ceva despre apariția acestui roman?

T.P: Da, tata privea cu optimism apariția romanului și credea cu tărie că lucrurile se vor îndrepta, atât pe plan literar, cât și politic.

S.G: Două romane au apărut postum. Este vorba despre Disciplina dezordinii și Cartierul Primăverii (Cap sau pajură). Primul apare în 1998 și surprinde problema raportului dintre istorie și literatură, nomenclatura literară și cea guvernamentală fiind prezentate alternativ. Cartierul Primăverii (Cap sau pajură) a văzut lumina tiparului în același an, 1998, fiind catalogat drept o satiră anticomunistă, care înfățișează destul de realist epoca. Ambele apar la patru ani de la moartea prozatorului. Cum s-a decis publicarea lor și cine s-a ocupat de cele necesare?

T.P: Cele două romane au apărut la editura lui Alex Ștefănescu, criticul ocupându-se îndeaproape de apariția acestora. Alex Ștefănescu îl aprecia foarte mult pe tata, literar vorbind.

S.G: Pe 29 noiembrie 1994, Titus Popovici moare într-un accident de vânătoare. Care au fost cauzele accidentului și cum a fost privită tragedia de lumea literară a vremii?

T.P: Nu a fost un accident grav, cel puțin la prima vedere, un incident de la care tata a plecat pe picioarele lui la spital. Avea însă două coaste rupte și datorită întârzierii investigațiilor necesare, a făcut hemoragie internă și în câteva ore a murit.

S.G: În ianuarie 1990, Titus Popovici, într-un moment de sinceritate deplină, îi trimitea o scrisoare omului de film Sergiu Nicolaescu, făcându-i cu tristețe următoarea dezvăluire: ,, EU NU sunt nici Ioan Grigorescu, nici Păunescu să mă reped acum în față. N-am făcut-o înainte, ba dimpotrivă. În momentul actual, în mod obiectiv, numele meu este asociat cu ,, iepoca” respectivă. Dacă se va face vreodată o disociere, bine. Dacă nu … asta este. Nu mai sunt un om tânăr, viața mea – pe toate planurile – a cam fost un eșec: anii ce-mi rămân vreau să-i consacru scrierii unei cărți, balzaciene dacă vrei, despre ,, cum a fost cu putință”. S-ar putea ca o asemenea carte să nu intereseze pe nimeni. Și asta face parte din destin.” Care era starea prozatorului în acel moment și ce îl determina să conchidă că viața sa a fost un eșec pe toate planurile?

T.P: Probabil tata era dezamăgit de tot ce se întâmplă în jurul său, de întorsura pe care au luat-o lucrurile. În aparență, părea că nu îl afectează faptul că unii îl judecă sau îi întorc spatele.

S.G: Titus Popovici și-a dedicat o mare parte din viață filmului, devenind scenaristul mai multor filme cunoscute, unele fiind chiar ecranizări după piesele sale de teatru. A fost cel mai influent cineast din perioada comunistă, cu filme celebre cum ar fi Puterea și adevărul, Mihai Viteazul, Actorul și sălbaticii, Lumini și umbre, Cu mâinile curate și multe altele. Toate acestea sunt considerate filme cu caracter politic și propagandistic. De unde această pasiune pentru film și ce îl mulțumea mai tare, scrisul sau scena?

T.P: A fost întotdeauna pasionat și de film și chiar dacă le-a alternat de-a lungul vremii, cred că scrisul avea o pondere mai mare în satisfacțiile avute.

S.G: Despre Cartea de la Gura Zlata, eseu memorialistic, un fel de jurnal de vacanță, care apare în 1991, afirma: ,,jurnalul unei singurătăți voite, cronică a unei patimi, vânătoarea și pescuitul, care m-au ajutat să suport – fie și prin scurte evadări din contingent – mizeria morală care era aerul cotidian al scriitorului (de tipul meu, adaug cu grăbire, să nu mâhnesc pe cineva prin generalizări abuzive) atunci când avea cruda tărie de a fi sincer cu el însuși.” Să fi fost oare scrierea cea mai dragă sufletului său și de unde denumirea ,,jurnalul unei singurătăți voite, cronică a unei patimi” ?

T.P: Poate că era cartea în care dorea să mărturisească totul, să se elibereze, chiar dacă nu ar fi fost crezut de toată lumea. Este și această localizare, Gura Zlata, una dragă suflletului său.

S.G: Care au fost prietenii prozatorului, persoane din lumea literară, a filmului, din politică sau alte domenii? Cum se îngrijea de prietenii săi?

T.P: De-a lungul vieții, tata a avut numeroși prieteni, cu toate că a întrerupt legătura cu majoritatea din diverse cauze, politice sau literare. Cunoștea foarte bine oamenii din jurul său, știa cine îl trădează, însă unii profitau de naivitatea sa, de faptul că uneori credea prea mult în oameni. Traducătorii Sergiu Celac și Aurel Covaci au fost și ei aproape de tatăl meu, Aurel Covaci cu soția sa fiind chiar nașii mei de botez. Literar vorbind, îi aprecia pe Sadoveanu, Rebreanu și Preda. În urma unei discuții cu Sadoveanu, în care acesta din urmă făcea trimitere la oportunismul unor scriitori, tata a avut tăria de a-i spune că nu el a scris Mitrea Cocor. Despre Preda afirma că a scris ,,pagini de primisimă mână”.

S.G: Este bine de reținut și felul în care acest scriitor oportunist vedea literatura și scria despre epoca respectivă, având în vedere că în final s-a dovedit a fi un înverșunat împotriva comunismului. Din operele apărute în timpul comunismului, care acceptau total regimul, fără a scrie deloc o literatură subversivă, de ezitare a poziției sale, a ajuns imediat după decembrie ՚89 un scriitor evazionist, unul care neagă fățiș și își și explică negația. Cum își justifica această schimbare de poziție?

T.P: După cum am mai spus, tata dorea să spună totul, să facă lumină, chiar dacă asta însemna să se acuze într-o oarecare măsură. Această eliberare era necesară pentru conștiința sa, indiferent de consecințe.

S.G: În revistele culturale ale vremii s-au scris câteva articole despre Titus Popovici, însă prea puține despre talentul și opera sa, cele mai multe vizând legătura sa cu conducerea comunistă. Nu suferea prozatorul din cauză că era atât de aspru judecat politic?

T.P: Din păcate, mereu s-a pus accentul pe politic în cazul său și mai puțin pe operă, pe valoarea sa. În timpul comunismului era privit ca un privilegiat și opera sa nu prima. După '89 a contat faptul că și-a schimbat poziția și a trădat principiile de până atunci. Cu siguranță că nu îi erau indiferente toate reproșurile aduse.

S.G: Când regimul de la București a aplicat cu conștiinciozitate modelul sovietic, unii au început să servească ceea ce se cerea, la fel ca Titus Popovici, care s-a văzut nevoit să scrie și Setea, după Străinul. A fost primul compromis, după care prozatorul nu s-a mai putut retrage. Probabil că atunci când a simțit că s-a implicat prea mult în nomenclatura comunistă a abandonat literatura, realizând poate că talentul său devine o marfă negociabilă? A fost și el iluzionat de liberalizarea promisă după moartea lui Stalin?

T.P: Cu siguranță era conștient de faptul că nu acționează conform dorințelor sale, ci trece în partea aservită a literaturii. Probabil și din acest motiv a abandonat la un moment dat literatura, sperând totodată ca pe parcurs să se schimbe ceva.

S.G: În 1994 ajunge în toate ziarele în urma unui interviu acordat lui Mihai Tatulici, la Tele 7 ABC. Acest interviu șochează deoarece Titus Popovici povestește cu sinceritate tot ceea ce se petrecea în culisele CC și PCR, în timpul dictaturii. Face apoi referire și la propriul său stil de viață din acea perioadă, analizându-și comportamentul cu luciditate și chiar cu cinism. Care erau gândurile sale atunci când se destăinuia atât de profund despre acea perioadă?

T.P: Este adevărat că nu doar a dezvăluit anumite aspecte din spatele cortinei comuniste, ci a avut tăria de a-și autoanaliza comportamentul din acea perioadă. A relatat atunci și despre operele sale și originea lor.

S.G: S-a spus nu o dată că prozatorul avea o legătură strânsă cu conducerea comunistă, mai exact cu Nicolae Ceaușescu. Era considerat unul dintre favoriții acestuia, lansându-se ideea că dictatorul era cel care influența apariția cărților sale, dar mai ales a filmelor. Ce ne puteți spune despre această legătură? A fost oare atât de puternică?

T.P: Tata avea o legătură destul de strânsă cu familia Ceaușescu, uneori cei doi soți țineau cont de opiniile sale. Elena Ceaușescu îl considera un om foarte inteligent, iar tata chiar aprecia instinctul politic al lui Ceaușescu. A fost vorba în cazul său de o așa-zisă negociere politică, ținând cont de faptul că tata publica în toată această perioadă. Un moment haios a fost atunci când tata a distribuit în serialul ,,Lumini și umbre” un personaj feminin pe nume Petrescu, care fuma. Un lucru mai puțin știut era că Elena Ceaușescu, Petrescu pe numele de fată, fuma. Tovarășa a înțeles trimiterea subtilă și i-a reproșat tatălui meu această coincidență.

S.G: Critica a evidențiat de-a lungul vremii ideea conform căreia ar exista numeroase elemente biografice în toate romanele sale, cu precădere în Străinul. Ba mai mult, Andrei Sabin a fost considerat un alter-ego al prozatorului. Se regăsea el în personajele sale? Avea preferințe între aceste personaje atent conturate?

T.P: Într-adevăr, atât Andrei Sabin, cât și Ipu sunt alter-ego-uri ale prozatorului. Consider că e vorba aici de o proză autobiografică, iar personajele sunt plăsmuiri ale credințelor și năzuințelor sale.

S.G: La începutul lui 1990, Titus Popovici făcea următoarea mărturisire: ,,Scriitorul care voiam eu să fiu nu putea publica nicio pagină de literatură care să treacă peste anul 1945-46. Ar fi însemnat să mint, cu bună știință, și nu eram în stare. Nu din virtute, nu din eroism, nu din rigoare etică excesivă! Mă aflu la vârsta când eroii de după furtuni îmi produc ilaritate. Pur și simplu nu puteam: mă refuza hârtia.” Încerca oare să sugereze că a fost mereu constrâns să scrie pagini în care nu credea cu tărie, fiind nevoit să își ascundă adevăratele convingeri?

T.P: Cu siguranță erau pagini în care el nu credea, opere scrise într-o oarecare măsură conform cerințelor vremii. E lesne de înțeles că nu era posibilă apariția multor pagini în care el să-și fi exprimat cu sinceritate adevăratele trăiri.

S.G: Critica l-a interpretat în feluri foarte variate, unii criticându-l cu duritate, iar alții lăudându-l în toate. Mulți au fost cei care au abordat opera acestui scriitor, majoritatea insistând asupra faptului că Titus Popovici a scris atât în timpul obsedantului deceniu, cât și în epoca post-decembristă. Alex. Ștefănescu, în a sa lucrare Istoria literaturii române contemporane, scria despre Titus Popovici ca despre unul dintre cei mai talentați scriitori de după război, apropiindu-l de Petru Dumitriu. Ba mai mult, criticul este revoltat de faptul că ceilalți colegi ai săi, criticii, nu își dau seama de faptul că Titus Popovici a știut să exprime cel mai bine suferințele provocate de regimul comunist. Acesta nu înțelege de ce nu i se recunoaște acest drept scriitorului, el personal neavând nimic să îi reproșeze. Cum suporta scriitorul opiniile negative despre opera sa și multiplele reproșuri aduse?

T.P: Bineînțeles că nu îi erau indiferente, chiar dacă nu discuta foarte mult cu familia despre asta, cu siguranță îl afectau. Avea însă tăria de a trece dincolo de criticile negative și din fericire existau și păreri pozitive despre opera și poziția sa în literatură și politică.

S.G: Scriitorul mărturisea la un moment dat că nu l-a tentat niciodată exilul, considerând că nu este cea mai onorabilă alegere pentru un intelectual din perioada comunismului. Ce credea despre această opțiune, discuta în familie despre această posibilitate?

T.P: Indiferent de perioadele dificile pe care le-a parcurs, tata mărturisea mereu că nu ar fi putut funcționa în altă cultură. După '89 însă, a devenit un pro-occidental convins, un pro-american care susținea plecarea din țară.

S.G: Din biografia lui Titus Popovici se desprind foarte puține lucruri referitoare la familie. Cât de legate erau coordonatele literatură – film- politică- familie în cazul său? Mărturisea familiei problemele profesionale?

T.P: Este adevărat că tata nu discuta foarte multe detalii profesionale cu familia. Nu accepta întotdeauna opiniile critice din familie și în vreme ce soția îl susținea indiferent de situație, mama încerca să îl îndrume în unele situații în care considera că a acționat greșit.

S.G: Nu o dată s-au subliniat în articolele unor critici trăsăturile morale aparte ale scriitorului, insistându-se pe inteligența deosebită, pe talentele multiple, pe o stare de spirit mereu pozitivă. Cum l-ați descrie și care erau lucrurile pe care le prețuia cu adevărat?

T.P: În primul rând, trebuie spus că ironia și simțul umorului erau foarte bine dezvoltate, tata punând un mare accent și pe sinceritate. Nu suporta chiar ceea ce își reproșa în nenumărate rânduri: minciuna și duplicitatea. Era, de asemenea, vestit ca fiind un foarte bun povestitor, însă prefera să spună și, din păcate, nu scria tot.

S.G: Titus Popovici s-a născut la Oradea, dar a petrecut o scurtă perioadă din viață aici. De-a lungul anilor s-a reîntors în urbea bihoreană? Îl lega ceva de Oradea? A păstrat legătura cu oamenii de aici?

T.P: Veneam cu tata la Oradea în copilărie. Și eu petreceam vara o perioadă din vacanță la bunici, într-o casă situată aproape de centrul orașului. Tata a petrecut aici mai mult timp în anii '50 – 60', când era deputat, iar după moartea bunicilor nu am mai revenit acolo.

S.G: Care ar fi principalele valori pe care tatăl dumneavoastră vi le repeta mereu, din dorința de a le avea în vedere în maturizarea dumneavoastră? Cu ce nu era de acord în ceea ce vă privește?

T.P: În general, tata era de acord cu preocupările și dorințele mele. Era mândru de drumul pe care l-am ales, de talentul meu, însă îmi reproșa mereu că nu citesc destul.

S.G: VĂ MULȚUMESC.

Interviu realizat de Sonia Grec

București, 13 aprilie 2013

I.4.1. Proza scurtă

Titus Popovici debutează literar la doar douăzeci de ani, cu schițe reunite în volumul Mecanicul și alți oameni de azi, scrise în colaborare cu Francisc Munteanu. Schițele apar inițial în anul 1950, în revista Viața românească, și ulterior, în 1951, în volum. Volumul nu s-a bucurat însă de răspândirea în librării, fiind dat la topit. Atât exegeții comuniști, cât și cei postdecembriști au considerat aceste schițe neconcludente pentru opera scriitorului, ele fiind omise în majoritatea recenziilor consacrate lui Titus Popovici.

Prima apariție literară oficială a lui Titus Popovici are loc la începutul anului 1955, prin culegerea Povestiri. Cuprinzând două texte de mici dimensiuni, Gusti Iluț și Baci Jurca, volumul prevestește parcă valoroasa apariție din același an, romanul Străinul. Lectura celor două povestiri scoate la iveală „un prozator cu peniță sigură, cu spirit de observație, cu simțul umorului și vocație satirică”. În pofida faptului că până la acea vreme Titus Popovici nu era un nume în literatura vremii, din rândurile povestirilor reiese o experiență în domeniul politic și literar, accentul fiind pus pe reformele glorioase ale comunismului în plină putere. Lupta e pentru o modernizare uimitoare a satului Rucazi, în Gusti Iluț. Se observă statornicia personajului central și complexitatea sa. Regimul dictează în voie, începând cu construcția unor hidrocentrale și finalizând cu mutarea unor case din drumul lor.

Atmosfera degajată este una tensionată, comică uneori, idilică alteori. Finalul aduce compromisuri în favoarea realizărilor comuniste, în ciuda faptului că bătrânul protagonist creează fisuri în buna organizare a partidului local. Al. Radu insistă asupra construcției psihologice a acestui personaj: „În figura lui Gusti Iluț, din schița cu același nume, Titus Popovici creionează portretul unui om bătrân și împovărat de ani, îndârjit de asprimea unor vremuri trecute”.

De o altă factură morală este Baci Jurca, din povestirea cu același nume. Un mare luptător comunist, foarte dezinvolt, se află în antiteză cu temperatul Gusti Iluț, consăteanul său. Promovând o imagine ideală a comunismului, Baci Jurca afirma într-un moment crucial al operei: „Nu se poate să nu priceapă, dacă e om cu școală de partid ! Ce ne învață partidul? Că atâta timp cât teoria nu-i legată de practică, e ca o busolă zvârlită pe o masă”. Un sumum de calități regăsim în crearea personajului, este „figura unui vechi luptător comunist, cu un temperament impulsiv, vulcanic, deopotrivă de intransigent cu slăbiciunile lui ca și cu cele ale tovarășilor de muncă”.

Fără a fi înregistrate de-a lungul timpului în istoriile și dicționarele literare, decât succint și lacunar, povestirile lui Titus Popovici reprezintă un punct de reper în devenirea literară a acestuia. Marian Popa încadra acest volum în „limitele convenționalului conflictual și pitorescului aspru-idilic”.

În 1970, după o lungă absență pe scena literaturii, Titus Popovici revine cu nuvela Moartea lui Ipu, scriere remarcabilă, cu un echilibru perfect între etic, estetic, psihologic și istoric. Povestea îl aduce în centru pe Ipu, țăran sărac, sluga devenind eroul satului, după ce acceptă șă-și însușească o crimă pe care nu a comis-o. Astfel, protagonistul are parte de numeroase promisiuni și elogii, ce vor fi săvârșite însă postum, grotescul culminând cu o simulare a înmormântării somptuoase a acestuia. Totul se finalizează brusc cu retragerea armatei germane din sat, în consecință, elucidarea crimei și a făptașului nu mai reprezintă interes.

Cu un motto biblic, din Isaiia 33, 14: „Păcătoșii sunt îngroziți, în Sion, un tremur a apucat pe cei nelegiuiți care zic: ,, Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine din noi va putea să rămână lângă niște flăcări veșnice?”, nuvela vestește încă din primele rânduri scenele tragi-comice ce se vor derula. Indicii de timp și spațiu ne trimit la cadrul unui sat transilvănean, în vara anului 1944, naratorul fiind un adolescent de numai paisprezece ani, orfan, bun prieten cu Ipu. Coincidență sau nu, în 1944 Titus Popovici avea aceeași vârstă, obișnuind să-și petreacă vacanța la bunicii din partea mamei, în satul Mișca. La ideea unui alter-ego al prozatorului trimite și pasiunea comună a celor doi, prozatorul și naratorul împărtășind patima pescuitului. Astfel, se poate realiza conexiunea între autor, naratorul din Moartea lui Ipu și Andrei Sabin, protagonistul din Străinul, ultimii doi înrudindu-se prin inocență accentuată, dorința de prefacere a lumii într-una mai dreaptă și puterea de a lua decizii tranșante. Este și copilul de numai paisprezece ani „un străin”, asemenea lui Andrei, în lumea care îl cuprinde.

Cu o judecată proprie extraordinară, creând o viziune egocentrică, adolescentul pleacă de la premisa că este „cel mai bun și cel mai frumos bărbat de pe pământ […] Sunt cel mai mare poet al țării, alături de Mihai Eminescu; dar deosebirea dintre noi este că el e un clasic, iar eu sunt un modern. Mie nu-mi place să cânt frumusețea, sunt de părere că ea trebuie păstrată în ascunzișul sufletului”. Contrastul aparență-esență este memorabil în prezentarea caracterului hidos al reprezentanților comunității locale (preot, primar, notar, medic), în opoziție cu puritatea morală a unei existențe simple, regăsită în sluga satului, Ciupe Teodor, zis Ipu. Considerat în unanimitate bestia satului, Ipu se ridică prin puterea de sacrificiu, iubirea față de aproape și naivitatea pură. Alex. Ștefănescu întrevede în această opoziție „arta de pamfletar a scriitorului, dar și o tendință stângistă a sa de a ridiculiza onorabilitatea în sine”. Pluralitatea interpretărilor în cazul personajului Ipu este dată și de multitudinea de porecle pe care acesta le primește: Ștrimfli, Cicădare, Croampa, Crăcea și Ipu, personajul insistând cu smerenie asupra convingerii că cei care îl numesc astfel vor fi bătuți de Dumnezeu.

Pe această perspectivă caricaturală asupra intelectualității satului pune accent și Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, notând că „Titus Popovici revine cu povestirea Moartea lui Ipu […] cu aceeași viziune caricaturală asupra intelectualității, dar fără suficientă forță”. Satira și ironia, regăsite cu precădere în proza lui Titus Popovici prinde contur și în nuvelă, în ilustrarea trăsăturilor „memorabile” ale oficialităților. Elemente naturaliste și o predilecție pentru sexualitate, fiziologic și realism, toate întrupează un cadru demn de un scenariu cinematografic. Situația oscilează de la agonie la extaz, punctul culminant este intens, tensiunea crește spre final, momentele de intensitate maximă fiind preferate de Titus Popovici în întreaga-i operă.

O unitate a acestei nuvele cu romanul Străinul urmărește Marian Popa, afirmând: „O nuvelă bine făcută, banală problematic, care putea fi integrată în primul roman este Moartea lui Ipu”. Războiul este o altă constantă a scrierii, o perpetuuă opresiune în conștiința personajelor, istoria maturizându-l precoce și pe adolescentul-narator. Lipsa afecțiunii, cruzimea faptelor din juru-i și factura morală josnică a celorlalți îl face să concluzioneze astfel: „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte.” E o condamnare metaforică a semenilor săi, însă judecata sa e aspră, corectă și sinceră. Ultima imagine a nuvelei îl redă pe Ipu într-un plâns sfâșietor, deziluzionat de eșuarea planului său de a muri pentru ceilalți. În consecință eroul nu mai devine erou, iar cei care îl convinseseră să moară nevinovat nu îi mulțumesc pentru sacrificiu, ci, nemaifiindu-le de folos, îl consideră un nebun. În vreme ce oficialitățile sunt dispuse să sacrifice orice pentru a scăpa de moarte, Ipu alege moartea, simțindu-se astfel pentru prima dată apreciat de ceilalți.

În general, indiferent că vorbim de interpretările din perioada comunistă, sau de cele postdecembriste, nuvela Moartea lui Ipu s-a bucurat de recenzări favorabile. Cuprindem în cele ce urmează câteva opinii concise referitoare la acest aspect al creației lui Titus Popovici: „Moartea lui Ipu este o nuvelă-bijuterie”; „Moartea lui Ipu este una dintre cele mai bune nuvele ale literaturii române postbelice”; „Carte a suferințelor și a războaielor imaginației, Moartea lui Ipu ne oferă o sumă de parabole care ar avea ca subiect inocența”; „Evaluată ca una dintre cele mai bune nuvele ale literaturii române postbelice, Moartea lui Ipu reprezintă dovada incontestabilă a unui talent de excepție, din păcate mai puțin servit de unele dintre opțiunile omului și scriitorului Titus Popovici”.

I.4.2. Romanele

Comparat nu o dată cu Liviu Rebreanu pentru complexitatea romanelor sale și pentru capacitatea psihologică de conturare a personajelor, Titus Popovici elaborează cinci romane, două în plină restriște comunistă, unul imediat după apunerea nomenclaturii, iar alte două au apărut postum, fiind găsite în manuscris și publicate cu sprijinul criticului Alex Ștefănescu. Debutează în rândul romancierilor la doar douăzeci și cinci de ani, în 1955, cu Străinul, construcție epică monumentală, de mai bine de șase sute de pagini. Anii '55 erau dominați de o ușoară permisivitate ideologică, însă prozatorul, făcând deja parte din partidul la conducere, se bucură de anumite privilegii literare și sprijin din partea cenzurii.

Recunoscut ca fiind prima construcție epică înfățișând evenimentele de la 23 august 1944, Străinul mulțumește conducerea comunistă, aducând în prim plan suprimarea altor partide și canonizarea comunismului. După '89 vom observa că paginile ideologice existente aici flanchează adevăratele credințe și năzuințe ale prozatorului, el fiind deja la acea vreme un răzvrătit al regimului, tăinuit în masca unui proletcultist. În epocă, scriitorul se bucură de recenzii înfloritoare, recunoscându-i-se adevărata valoare patriotică și solidară a scrierii: ,, Străinul este, în egală măsură, cartea unei perioade de răscruce, a revoluției de eliberare națională și socială, și cartea unui personaj, Andrei Sabin. Prima direcție cere dimensiunile unei fresce social-politice, cea de a doua autenticitatea trăirii individuale.[…] Străinul se dorește un roman al revoluției de eliberare națională și socială în momentul declanșării ei”.

Văzut de nenumărați critici și ca un bildungsroman, care ilustrează formarea protagonistului Andrei Sabin, adolescent răzvrătit care se revoltă în fața burgheziei, adoptând ideologia comunistă, romanul Străinul a avut un rol important în ceea ce privește formarea opiniei politice a cititorului. După căderea comunistă, romanul va beneficia de critici dure, luându-se în seamă duplicitatea dovedită a prozatorului. A fost catalogat ca „Un roman fals, bine scris în raport cu altele, tipărite în acel timp și care aduce autorului bani”, reproșându-i-se maniera în care a distribuit și conturat trăirile și acțiunile personajului: „Procesele de conștiință sunt acum fără valoare; scriitorul începe să-și distribuie personajele nu după conținutul lor sufletesc, ci în raport de eficacitate istorică a categoriilor pe care le ilustrează și le reprezintă”. Creionând prin acest roman o frescă socială de la începuturile timide ale răspândirii comunismului, prozatorul nu se eschivează în a mânui condeiul cu ironie, sarcasm și umor, alternând între ironizarea sus-pușilor burghezi și contaminarea cititorilor cu morala comunistă.

Impresionând și prin paleta diversificată de personaje, Titus Popovici aduce în centru oameni politici și dascăli, distribuindu-i în tabere adverse, ghidat de orientările politice. Accentul cade și pe redarea unei imagini consecvente a războiului, prezentarea maselor fiind și ea realizată în amănunt. Prin prezența adolescentului Andrei Sabin, dispus să facă compromisuri, luptând pentru implementarea comunismului, se dorește conturarea unei imagini pe care o reprezintă tânăra generație, generația care va decide viitorul țării. Credințele și izbutirile lui Andrei Sabin sunt de luat în seamă, pasionat de politică, istorie și filozofie, dornic de cunoaștere, el are calitățile intelectualului desăvârșit, demn de urmat de semeni în acțiunile sale. Privit nu o dată ca alter-ego al prozatorului însuși, Andrei Sabin denotă și el o duplicitate de-a lungul romanului. Dacă la început e răzvrătit, egoist și foarte curajos, după ce intră în contact cu cruzimile războiului și cu forța maselor, devine afectat, timid și foarte calculat.

Se insistă în roman pe prezentarea unei familii, a unei generații cu descendenții săi, familia fiind pusă față în față cu răspântiile istorice. Realismul triumfă cu precădere în constituirea scenelor de război, împletindu-se cu clasicismul și romantismul unor scene. Ideea de naționalism e cea resuscitată continuu, renegându-se acerb maghiarismul. Nu o dată s-a vorbit și de o latură negativistă a scrierii, care șochează prin ostilitatea cu care e privit viitorul, dizgrațios la început de roman. Dan Mănucă insistă pe acest aspect, ilustrând chiar cu vorbele personajului: „Primul lucru care șochează la lectura romanului este alegoria negativului: „Cea mai mare pedeapsă a omului îi viața. Iadul de care vorbesc sfinții îi pre pământ și nu altundeva.” Sunt cuvinte caracteristice unui întreg mod de a concepe existența”.

Dincolo de perioada tulbure în care a apărut, de condițiile de care s-a ținut seamă și de statutul scriitorului, romanul Străinul rămâne o capodoperă a epocii, oglindind în egală măsură începuturile comunismului, atrocitățile războiului, destinul intelectualului și al familiei de rând, precum și complexitatea unor caractere. Concluzionând, Paul Georgescu făcea următoarea remarcă referitoare la valoarea prozatorului și evoluția sa: „Cronicar politic bine pregătit, Titus Popovici mânuiește mase cu un sigur simț al ansamblului, în care amânuntele, bine selectate, au forță sugestivă. […] Evoluția unui tânăr scriitor e compatibilă de surprize, nu obligatoriu plăcute. Credem însă că nu ne înșelăm când vedem în Titus Popovici un romancier al vremii noastre, demn de vremea noastră”.

La numai trei ani de la apariția romanului Străinul, Titus Popovici publică Setea, scriere epică de mare întindere, văzută de întreaga lume literară ca al doilea volum al romanului precedent. Personajele sunt păstrate în proporție de 80%, fiind datat un alt moment istoric de răscruce, instaurarea la conducerea țării a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. Se observă deja organicitatea resorturilor comuniste în popor, multiple personaje realizând o proslăvire a nomenclaturii. Nicolae Manolescu accentuează acest tip de roman realist-socialist, argumentând efectele nocive avute asupra conștiinței cititorului de rând: ,,Romanele realist-socialiste, ca Setea, au rescris istoria în cele mai mici detalii, populând-o de personaje, ilustrând-o prin destine individuale și colective, încarnând-o așadar într-o ficțiune sociologică și psihologică”.

Înainte de căderea comunistă, perspectiva asupra romanului fusese, lesne de înțeles, una pozitivă, recunoscându-i-se adevărata valoare propagandistică. În acest sens, Anton Cosma, cu doar un an înaintea prăbușirii ceaușiste, în 1988, concluziona: ,,Împreună cu Marin Preda, Titus Popovici pune în miezul epocii dogmatismul sămânță care va rodi în romanul nostru în anii '70”. Spre deosebire de Străinul, Setea surprinde doar mediul rural, este satul ardelean în care a copilărit, un mediu sătesc perimat de sechelele războiului și ghidat de noile principii, încă disfuncționale. Dintre numeroasele similitudini cu romanul anterior, putem întări următoarele: oglindirea familiilor de țărani, în raport cu schimbările masive, imixtiunile războiului, tagma intelectualilor și a dascălilor. Considerat de exegeți o scriere mai oportunistă decât Străinul, Setea transpune momentul împroprietăririi cu pământ, fapt care produce o adevărată frenezie în rândul țăranilor întorși de pe front. Lupta acerbă se dă între tabăra înfățișată ca fiind pozitivă, a învățătorului Teodorescu, alături de Moț și Ardeleanu, de cealaltă parte a barierei situându-se tabăra celor răi, a celor cărora le-a trecut vremea de afirmare politică, e clanul țărăniștilor, condus de baronul Romulus Papp de Zerind.

Tabloul vast al personajelor e impresionant, țăranii sunt cei care nu mai au răbdare, iar curajul de a se răzvrăti vine din ideea insuflată de comuniști, conform căreia se va lua de la bogați pentru a împărți săracilor. Această ostilitate a țăranilor e atent recenzată de Ion Rotaru, care sublinia: ,,Iată atmosfera din Lunca îndată după întoarcerea bărbaților din război, sugerând apăsarea sufletească, deruta unei colectivități care nu știe de ce trebuie să se apuce mai întâi”. Referindu-ne la protagonistul romanului, îl putem desemna pe învățătorul George Teodorescu, director de școală în sat, întors de pe front cu un handicap fizic care îl complexează. Poate fi apropiat psihologic de personajul central din Străinul, Andrei Sabin, pe ambii războiul îi schimbă radical, învățătorul încercând un sentiment de culpabilitate datorită faptului că posedă pământ, fapt aflat în antiteză cu ideile promulgate de el, în numele ideologiei. În tentativa de a-l înstrăina se lovește de frivolitatea soacrei sale, Ana Moț, indiferentă față de schimbările politice, interceptată de critică ca fiind o a doua Mara a lui Slavici.

Romanul Setea a fost deseori apropiat de romanele lui Liviu Rebreanu, precum Ion sau Răscoala, fiind vorba și aici de o îndârjită sete de pământ, însă glasul iubirii din Ion e înlocuit cu glasul dreptății, al libertății. Stilul redactării este unul concis, obiectiv, prozatorul nefiind în acord cu situațiile neclare, cu pagini de mister și confuzie, cu finalurile deschise. Totul se prezintă clar și răspicat, cu umorul și sarcasmul specifice prozatorului, pliabile pe anumite situații din roman, urmărindu-se o anumită simetrie, o unitate a compoziției. Văzut de Mircea Iorgulescu ca „romanul unor destine individuale, surprinse de o mișcare violentă a istoriei”, Setea însumează mai multe caractere încercate de dualități interioare multiple. Astfel se creează o nouă simetrie cu Străinul, diferența fiind realizată prin surprinderea țăranilor, nu a intelectualilor, ca în cazul precedent.

Originalitatea prozatorului constă și în plasarea în antiteză a prezentării maselor de țărani, cu prezentarea unor detalii sugestive, a unor scene de viață mărunte, însă capitale pentru evoluția personajului. Eugen Simion mizează pe acest aspect, accentuând și calitățile scriitorului: „Romanul rezistă prin pictura scenelor colective și prin mici fapte de viață. Prozatorul are un ochi ager de realist și un stil direct de a nota”. În încheierea prezentării acestui roman scris în plină epocă înfloritoare a comunismului, vom insista cu precădere pe opinia lui Alex Ștefănescu, care pune în balanță valoarea operei și valoarea prozatorului, trasând poate pentru prima dată o barieră clară între cele două: „Recurgând la o definiție lapidară, s-ar putea spune că Străinul și Setea sunt romane false scrise cu talent, cu evident și incontestabil talent.[…] Romanele Străinul și Setea sunt compuse „ca la carte”, după toate regulile artei narative tradiționale. Deviza autorului este sobrietate și eleganță”.

Romanele prezentate anterior datează din perioada 1955-1958, iar următorul roman al lui Titus Popovici apare abia în 1990, imediat după căderea nomenclaturii. E lesne de înțeles că se va face trecerea de la promovarea ceaușistă la curmarea tuturor legăturilor pe care prozatorul le avea cu comunismul. Va decripta tot conținutul plenarelor și al culiselor, dezicându-se de toate implicațiile sale. Romanul Cutia de ghete surprinde chiar această primă replică dată comunismului, schimbarea radicală a omului politic fiind greu de înțeles, chiar și pentru cei apropiați lui. A fost probabil dorința arzătoare și mult amânată a prozatorului de a transpune cu jind în scrierile sale adevăratele-i simțiri și deznădejdi.

Scriere de mică întindere, spre deosebire de romanele anterioare, cuprinzând 17 capitole și numai 126 de pagini, Cutia de ghete a fost interpretată de exegeți fie ca povestire, fie ca nuvelă, prozatorul ținând însă la calitatea sa de roman. Referindu-se la densitatea atmosferei create și la complexitatea trăirii personajului central, putem porni de la opinia grăitoare a lui Alex Ștefănescu, care nota: „Cutia de ghete,1990, reprezintă tot ce s-a scris mai puternic pe această temă până în prezent”. Trecerea e de la conducătorul proslăvit, la conducătorul denunțat cu ironie, de la cetățeanul obedient și supus la cetățeanul răzvrătit, incapabil de mari compromisuri. Pe tot parcursul romanului, prozatorul caricaturează figura conducătorului, formularea devenind prin repetare succesivă un adevărat laitmotiv al cărții: „un ilustru conducător de partid și de țară, cel mai iubit fiu al poporului, ctitor strălucit, Erou între marii eroi ai neamului, genial gânditor și om politic de înalt prestigiu mondial, cu o exemplară viață de luptă desfășurată cu legendar eroism, având alături permanent pe mult iubita și stimata sa tovarășe de viață, eminent om politic și savant de largă recunoaștere internațională”. Se sugerează astfel măreția fără margini, ironizându-se și suveranitatea dictatorială a celor doi, fără interese față de masa oamenilor asupriți.

Cu mare chibzuință, prozatorul a ales pentru fiecare capitol titluri reprezentând modalități de executare a unor bucăți muzicale, de tipul allegro monstruoso, sugerându-se astfel ritmul și resorturile trăirii personajului. Protagonistul e Ion Pop, muncitor într-o fabrică periferică, aducându-și aportul la binele și evoluția țării. Dacă prin numele și prenumele cotidiene, lipsite de rezonanță, prozatorul a dorit să sugereze nulitatea personajului, așa cum era privit fiecare cetățean în epocă, vom observa pe parcurs că personajul e unul capabil de mari revoluții, încapsulând toate nemulțumirile și dorințele cetățenilor asupriți de ceaușism. Tragismul este dat de situația penibilă în care ajunge Ion Pop, care călătorește în întreg Bucureștiul cu o cutie de ghete, în care zace cadavrul unicului său copil. Condițiile inumane în care soția sa naște și adevăratul labirint parcurs de bărbat până la crematoriu cu cadavrul în brațe sunt de un grotesc izbitor, făcându-se aluzie la anii grei ai comunismului.

Titlul face trimitere la recipientul în care ajunge protagonistul să își plimbe fetița, ucisă de inconștiența sistemului, o simplă cutie în care sunt comprimate speranțele sale călcate în picioare, trecutul negricios și viitorul ruinat. În mintea sa iau naștere adevărate planuri de ucidere a conducătorului, de suprimare a unei vieți imposibil de trăit. Dumitru Micu în Dicționarul general al literaturii române face trimitere la aceste trăiri ale personajului central: „Umilul cetățean retrăiește situații caracteristice climatului social-istoric general și își amintește acte personale de revoltă, planuri infantile de suprimare a tiranului”.

De un tragism și un grotesc apoteotic este scena în care oamenii din tramvai încep să îl molesteze pe tatăl nefericit, convinși fiind că în cutie are carne procurată prin mijloace ilegale. Titus Popovici realizează o creionare complexă a epocii comuniste târzii, surprinzând perioada tensionată din țară, anii anteriori revoltei fatale. Există pe tot parcursul romanului o utopie care se transpune în relațiile antitetice dintre gândurile și planurile cetățenilor și atitudinea acestora controversată, neprofitând de momente prielnice revoltei și acțiunii. Originalitatea constă și în complexitatea zugrăvirii unui tablou comunist perimat, la nici un an de la destrămarea nomenclaturii. Într-un articol al României literare din 2005, articol celebrând 75 de ani de la nașterea prozatorului, Mihai Zamfir consideră că romanul a fost scris de un om „gâfâind de furie”, concluzionând astfel: „Mai mult decât o nuvelă strălucită din punct de vedere literar, Cutia de ghete ne apare astăzi ca un document psihologic elocvent pentru starea de spirit a unui popor întreg”.

De cealaltă latură, nu puține sunt criticile peiorative, Marian Popa considerând, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, că este o nuvelă prost scrisă, perspectiva melodramatic-pesimistă fiind exagerată: „Selecție de fapte sordide și excese grotești plasate în contrast cu lozincile, vorbele, versurile, partiturile și datele statistice oficiale, demonstrând grija față de omul local și față de viitorul țării”. În ciuda acestor jaloane prestabilite, Cutia de ghete rămâne o scriere răsunătoare pentru perioada de declin a comunismului și nu numai, luminând cu obiectivitate zonele obscure ale epocii, nedivulgate de cunoscători.

Acuzat deseori că și-a vândut propria vocație literară în detrimentul unor foloase materiale, Titus Popovici continuă seria dezvăluirilor politice în primul roman apărut postum, Disciplina dezordinii. Datând din 1998, manuscrisul acestui roman a fost găsit imediat după moartea scriitorului, din 29 noiembrie 1994, constituind un nou argument pentru reconvertirea sinceră a prozatorului. Catalogat de autor însuși ca un roman memorialistic, accentul cade pe istorie și politică, știrbind într-o anumită măsură latura literară a scrierii. Despre apariția lui vorbește Alex Ștefănescu, exegetul care a și susținut prin editura sa apariția romanelor postum: „S-a găsit printre hârtiile lui manuscrisul unui roman memorialistic, Disciplina dezordinii, de mare interes, despre care se vorbise până atunci, uneori, în șoaptă, dar a cărui existență părea neverosimilă”.

Răzbat din paginile sale nu doar trăiri contradictorii, compromisuri ușoare și regrete reprimate, ci cu precădere o acerbă inteligență și un talent scriitoricesc de netăgăduit. Pe lângă descrierea unor plenare ale CC al PCR, apar și incursiuni în copilăria și adolescența prozatorului, trimiteri care ne duc cu gândul la personajele centrale din binecunoscutele sale romane Străinul și Setea. E lesne de înțeles că politica are întâietate, regăsindu-se pentru prima dată după căderea comunismului pagini care divulgă aspecte frapante din culisele partidului.

Romanul e un amalgam de momente reprezentative din viața prozatorului, mărturisiri din spatele cortinei comuniste, destine omenești remarcabile, dar și lamentabile, în mare măsură. În centrul personajelor demascate stau soții Ceaușescu, precum și Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker. Noi dedesubturi din existența lor politică, recurgându-se în câteva rânduri și la incursiuni în intimitatea vieții lor, sunt puse pe tava nemiloasă a cititorului, dornic de adevărul îndelung ascuns. Chiar dacă în nenumărate rânduri expunerea prozatorului nu este cronologică, descrierile sunt clare, directe, mult prea tranșante pentru perioada pusă în discuție. Analizând romanul vom observa cu ușurință că primul moment conturat ironic este cel al ultimei plenare din 12 decembrie 1989.

Impresiile de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, perioadă care marchează adolescența prozatorului, sunt și ele redate cu minuțiozitate, insistându-se și pe viața literar-politică de dincolo de granițele țării. Un interes aparte îl constituie rândurile în care Titus Popovici demască adevărata personalitate a unor politicieni și scriitori cu statut remarcabil în perioada comunistă. Se insistă și pe măsurile și strategiile totalitare, utopice și chiar șocante uneori, implementate de conducerea ceaușistă. Făcând trimitere la duplicitatea scriitorului, Dumitru Micu afirma: „Fostul scriitor de curte, membru al CC al PCR, răsfățatul familiei conducătoare, invocă destăinuiri ale unor comuniști de frunte, comparși ai lui Gheorghiu- Dej”.

Denunțând cu ironie și umor orânduirea ceaușistă a societății, Titus Popovici se apleacă și asupra eternei probleme a raportului literatură-politică, conturând compromisuri înjositoare, impuse de conducători scriitorilor, pentru a primi mână liberă din partea cenzurii. Un alt aspect care trebuie menționat este faptul că prozatorul nu aplică paleta ironiei doar asupra contemporanilor săi, ci este dur și cu sine însuși, reproșându-și susținerea acestei erori a istoriei naționale. Își arată totodată mirarea față de instaurarea atât de rapidă a regimului, creându-se un adevărat spirit comunist, care a trecut dincolo de barierele multor țări. Prin cuvintele lui Dan Croitoru, dintr-un articol apărut în România literară, la 29 februarie 1999, se oglindește cel mai pregnant schimbarea de poziție a prozatorului și decizia de a mărturisi totul: „Va realiza foarte curând că „visul de aur” al comunismului se transformă, repede-repede, în cel mai cumplit coșmar. Conștient că întreaga sa viață „s-a desfășurat pe parcursul unei paranteze a istoriei”, tânărul de atunci nu mai are decât o soluție: să povestească. Și prin aceasta să se salveze…”

Romanul memorialist în discuție, considerat o pledoarie anticomunistă, ne oferă o radiografiere amănunțită a propriului său destin, dincolo de impresiile asupra altor politicieni sau evenimente catalizatoare din istoria țării noastre. Dan C. Mihăilescu, în lucrarea sa Literatura română în postceaușism, evocă romanul lui Titus Popovici, atribuindu-i o valoare incontestabilă pentru perioada imediat următoare căderii ceaușiste. Dominat de simț ironic și umor fin, în maniera lui Titus Popovici, criticul opina: „Avem de a face cu o carte țapănă, până acum cea mai solidă dintre postumele acestui autor care ar fi putut să devină un Pasternak al românilor, dacă nu i-ar fi plăcut așa de mult pescuitul, vânătoarea și banii câștigați din scenariile pentru Sergiu Nicolaescu. Atunci când evocă epocile pe care le-a traversat, apăi le evocă, tată, nu se joacă…”

Este neîndoielnic faptul că suma de mărturisiri redate în aceste pagini au trezit un viu interes, atât printre exegeții vremii, cât și printre cititorii de rând. Apărut la patru ani de la moartea scriitorului și la nouă de la declinul comunist, romanul face trimitere și la întrebările: ce impact ar fi avut dacă, printr-o eroare a cenzurii, însumată cu statutul privilegiat al prozatorului, ar fi apărut cu puțin înainte de căderea ceaușistă? Ce întorsură ar fi luat destinul lui Titus Popovici? Dar itinerarul promițător al comunismului în România? Ar fi fost oare afectată politizarea literaturii?

La numai câteva luni după Disciplina dezordinii este publicat un al doilea roman postum, Cartierul Primăverii. Cap sau pajură, asemănător ca și conținut, personaje și mărturisiri răsunătoare. Aparent un roman închis, fiecare capitol prezentând o altă poveste, de fiecare dată cu iz comunist, iar în spatele personajelor cu nume bizare stau mai marii statului: Nicolae și Elena Ceaușescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu. Cu umor negru, prozatorul imaginează tentativele ceaușiste de înfăptuire a unui partid de opoziție, prin învingerea căruia comunismul va redeveni mai trainic și mai celebru. În centru îi avem pe Costache Bălănuță, fost politician burghez, și Vasile Vasiliu Roșioriidăvede, alter-ego al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Fiecare dintre cele șase capitole debutează cu un citat din Stalin sau Ceaușescu, ilustrându-se încă o dată latura utopică e ideologiei comuniste. Încă din primul capitol prozatorul mărturisește că politica este tema mărturisită și asumată a acestei povești, continuând să exprime nenumărate stări precare prin anumite lozinci și citate. Cele mai grăitoare ar fi: „Cine limbă lungă are, cinci ani va tăia la sare.”, „Eu prin stomac am ajuns la comunism.”, „Să crezi sincer că ceea ce tu vezi alb este negru, dacă superiorul tău ierarhic imediat îți spune că este așa.”, „Față de totalitatea și nemărginirea puterii lui Stalin, Hitler fusese un biet amator.”, „În comunism politica o să o facă bucătăresele.”, „În politică nu există supărare, doar interese, raporturi de forță.”, „Asta-i țara Tovarășului Nuivoie! La noi totul e interzis și ceea ce nu-i interzis este obligatoriu.”

În vreme ce Dumitru Micu vorbește despre romanul în discuție ca despre „o parodie de roman, o compunere analoagă (cu toate marcantele diferențieri) Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu”, Alex Ștefănescu insistă pe ideea că ,,În roman se dezvoltă și o satiră a sexualității în comunism”. Satiră a epocii comuniste în declin, Cartierul Primăverii scoate la lumină un prozator revoltat, influențat încă de mirajul ceaușist, dispus să mărturisească totul, militând pentru demascarea și dezonorarea acelor vremuri. Agasat de statutul său de trădător, implementat deja după apariția romanului Cutia de ghete, din 1990,Titus Popovici vădește un real dezinteres pentru operele sale, atât în ceea ce privește receptarea critică, cât și în difuzarea lor printre cititori.

Opera scoate la lumină ilegalitățile, comportamentul criminal, asumându-și criticile, majoritar negative, apărute imediat. Putem concluzia astfel că și Titus Popovici a contribuit la defăimarea comunistă, în pofida faptului că denunțările sale deveneau cunoscute la mulți ani după căderea comunistă. Forța cu care distruge orice persoană, loc sau idee comunistă vine din furia înăbușită în anii nomenclaturii. Accentul cade pe ideea de violență și distrugere, clauze impuse de Stalin și Lenin pentru a putea forma și trăinici o societate comunistă nouă. De o valoare incontestabilă sunt ultimele rânduri ale fiecărui capitol, pagini în care prozatorul are o discuție deschisă cu Criticul, personalitate care îi reproșează cu obiectivitate shimbarea de poziție și îl mustră dur pentru boicotarea grupării susținute în trecut.

În încheiere, arătăm că toate romanele lui Titus Popovici sunt valoroase, raportul susținător-denunțător fiind cel care face diferența. Receptarea critică fluctuează în funcție de epocă, însă talentul și inteligența prozatorului sunt de necontestat.

I.4.3. Memoriile și publicistica

Vasta creație a lui Titus Popovici cuprinde și memorii, sunt opere cu o încărcătură biografică și istorică importantă, apărute atât înainte, cât și după momentul decembrie 1989. Creațiile sunt pătrunse în special de pasiunile eterne ale prozatorului: pescuitul, vânătoarea și istoria. Astfel, au luat naștere Cuba, teritoriu liber al Americii (memorial de călătorie), din 1962 și Cartea de la Gura Zlata, din 1991. Ambele scot la lumină același condei sigur al prozatorului, evocând adevăratele năzuințe și priceperi ale prozatorului, mai intens decât celelalte constante ale creației sale.

Din atașamentul față de istorie și mai ales față de istoria Americii, a izvorât prima încercare memorialistă, Cuba, teritoriu liber al Americii. Numeroasele călătorii întreprinse în acest spațiu și o predilecție pentru datele istorice au condus la o lucrare cu caracter exclusiv și explicit istoric. Scrisă la nici zece ani după capodoperele Străinul și Setea, cartea relevă exactitatea condeiului în descrierea maselor, accentul pe psihologic și o maturitate aparte în tratarea constantei istorice. Aceste însemnări din Cuba, cum au mai fost deseori numite, cuprind, în viziunea lui Marian Popa „incursiuni în istoria luptelor locale de eliberare, reconstituiri de întâmplări tensionate, eroice”. Se observa, astfel, aceeași dorință de a menține un punct culminant intens, un conflict puternic, la fel ca în scenariile cinematografice, atât de plăcute scriitorului. Este și aici un amestec de propagandă, leninism, intelectualitate și luptă, situația limită fiind cea dominantă. Același Marian Popa nota în perioada comunistă, în 1971, că „incursiunea în istoria luptei de eliberare a acestui popor se face prin momente de tensiune maximă, caracteristice timpului eroic”.

De o atenție deosebită se bucură cea de-a doua apariție, Cartea de la Gura Zlata, din 1991. Pomenind încă din titlu de locația cuprinsă în operă, creația a fost zămislită într-un cadru feeric, la casa lui Titus Popovici de la Gura Zlata, loc de refugiu aproape săptămânal. Mihai Tatulici realizează un interviu cu scriitorul în acest spațiu mirific, notând următoarele impresii: „Titus Popovici și-a căutat un refugiu. L-a găsit la poalele Retezat, la Gura Zlata. Și-a construit aici o căsuță. Casa lui Titus e trezitoare de invidii și este dotată corespunzător cu trofeele sale”. Datând din 1991, cartea prezintă nu doar expediții de vânătoare și pescuit, ci lasă să se întrevadă printre rânduri și câteva conotații politice acide la adresa regimului decăzut. Despre cartea dedicată fiului său Toma, „Lui Toma, ca să-și poată aminti cu inima ușoară”, Titus Popovici mărturisea în 1990: „Și am scris și cărți de literatură. Acum pot să le public, ceea ce am și început să fac. Cartea de la Gura Zlata este una dintre ele: jurnalul unei singurătăți voite, cronică a unei patimi, vânătoarea și pescuitul, care m-au ajutat să suport, fie și prin scurte evadări din contingent, mizeria morală care era aerul cotidian al scriitorului (de tipul meu, adaug cu grăbire, să nu mâhnesc pe cineva prin generalizări abuzive) atunci când avea cruda tărie de-a fi sincer cu el însuși”.

Scrierea reprezintă nu doar impresiile cinegetice, ci mai ales deznădejdile prozatorului, scoase la iveală într-un mediu propice meditației și relaxării. E lesne de înțeles că aceste mărturisiri au creat imediat controverse, contribuind la includerea prozatorului în clasa personalităților oportuniste, duplicitare. Loc nu doar de desfătare a gândurilor, Gura Zlata reprezenta și un loc de refugiu din calea îndatoririlor sale comuniste, scriitorul însuși numind acest cadru, unul de exil: „De obicei, când veneau mașini să mă ia la nu știu ce ședințe, eu treceam frumos în spatele casei, în pădure, iar bătrânul paznic al locului, Ioachim, zicea: „Domnul Titus nu-i. E pă munte, nu-l pot găsi.” Iată forma exilului meu aparent”. Din mărturisirile familiei reiese faptul că Titus Popovici se regăsea doar la Gura Zlata, aici își invita prietenii, aici scria cel mai mult, mai ales dimineața.

Numit de Dumitru Micu „jurnal de vacanță”, Cartea de la Gura Zlata creionează peisaje impresionante, aducând în prim plan un număr extins de personalități care i-au marcat existența, începând din copilărie și continuând cu prezentul narațiunii. Lucrarea merge alături de funcția ocupată de scriitor în acea vreme, aceea de redactor al Revistei Vânătorul și Pescarul Sportiv. Natura se împletește cu istoria, ironia, sarcasmul și comicul ocupând încă o dată un loc deosebit. În Dicționarul general al literaturii române, Dumitru Micu regăsește în paginile memoriilor o înaltă valoare documentară, autobiografică: „E un eseu memorialistic, un fel de jurnal de vacanță, agrementat cu amintiri diverse, din toate etapele vieții, aducătoare de peisaje, situații, oameni și întâmplări, o cozerie alertă, trimițând, într-un fel, la Pseudo-cynegeticos de A. I. Odobescu. […] Sunt inserate și o mulțime de improvizații lirice și lirico-epice, lucrate cu virtuozitate. Nu lipsesc citatele în diferite limbi, cât și extrasele din autori latini. De altfel, Titus Popovici își etalează cam ostentativ cunoștințele”.
Rămânând la registrul cinegetic al scrierii e nevoie să amintim că numeroși critici literari au fost de părere că aceste pasiuni ale scriitorului i-au adus de suferit în privința creației sale. Prozatorul însuși mărturisea la un moment dat că preferă expedițiile în aer liber, în detrimentul întâlnirilor politice și literare: „Organizasem o mare expediție de vânătoare și pescuit în Delta Dunării și ideea de-a merge în străinătate într-un grup, și încă de scriitori, îmi repugna”.

Dan C. Mihăilescu subliniază și el acest caracter nociv al deplasărilor scriitorului, concluzionând că „ar fi putut să devină un Pasternak al românilor, dacă nu i-ar fi plăcut așa de mult pescuitul, vânătoarea și banii câștigați din scenariile pentru Sergiu Nicolaescu. Atunci când evocă epocile pe care le-a traversat, apăi le evocă, tată, nu se joacă…”

CAPITOLUL II.1. Moartea obiectelor fericite, roman – 1972

Originalitatea și profunzimea semnificației acestui roman sunt abisale, datorită faptului că opera există exclusiv în fază de manuscris, sub forma unui text de lucru, bătut la mașina de scris și oglindind corecturile autorului, cu cerneală de culoare roșie. Aceste pagini inedite, în număr de 103, ne-au parvenit prin bunăvoința și amabilitatea fiului scriitorului, Toma Popovici, conferind lucrării o pondere substanțială de originalitate și consistență. Din aceeași sursă am aflat că manuscrisul nu a fost mediatizat în cercurile literare, nu a beneficiat de nici o recenzie, exclusiv familia cunoscându-i existența.

Încadrat de nuvela Moartea lui Ipu (1970) și piesa în patru acte Puterea și adevărul (1973), romanul Moartea obiectelor fericite (1972) stârnește prin complexitatea narațiunii și densitatea compozițională nedumerirea needitării sale. Referindu-ne la circumstanțele politico-sociale ale vremii, romanul datează din răstimpul afirmării și implementării Tezelor din iulie, înglobând reflecții privitoare la condiția intelectualului, resorturile libertății și prefacerea istoriei. Viziunea realistă, intransigentă, primează în detrimentul celei oportuniste, specifică scrierilor lui Titus Popovici din epoca romanelor Străinul (1955) și Setea (1958). Prin versetul biblic din incipitul romanului prozatorul cuprinde expresiv procesul de îndoctrinare al semenilor săi, din care transced supunerea, umilirea, anihilarea: ,,Felul vostru de vorbire să fie ,,Da, da; nu, nu.” Ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău”.

Geneza temei centrale, condiția intelectualului în raport cu exigențele organelor supreme ale țării, își are sorgintea în conjunctura socio-politică a deceniului comunist anterior anului 1972. În postura geniului enigmatic, retras, emotiv, neînțeles de cei din clasa sa intelectuală, îl regăsim pe Paul Holban, profesor universitar, critic literar și eseist promițător, consilier competent al Ministerului Culturii. Fără a dezvălui în totalitate indicii temporali ai narațiunii, prozatorul localizează acțiunea în capitala țării, oferind lacunar anii 19.. pentru o generalizare a perioadei. Într-o permanentă scrutare a propriei identități, alături de un efort constant de a-și revela personalitatea, Paul e conturat riguros de un amic, caracterizare cu un pronunțat iz povățuitor, precum guvernarea o pretinde: ,,În fond, Paul, tu te cauți pe tine, prin alții, prin viețile lor reale sau posibile … și nimeni, eu mai puțin decât oricine, îți va putea

spune cine ești tu, într-adevăr. Poate că nici nu e lucrul cel mai important, dar văd că nu

reușești să te împaci cu asta: trăim o epocă în care contează mai puțin ce ești, ci ce faci”.

Trecut de etatea de 40 de ani, Paul își rememorează copilăria într-o discuție cu bunul său camarad Pedro, marcând astfel o perioadă plată a existenței sale. Definindu-și copilăria ca o etapă de singurătate adâncă, literatul se autodefinește astfel: ,,Eu eram un copil banal, hrănit rațional cu vitamine, proteine, cu pielea aerisită de baia zilnică. Nu aveam mirosul acela de sălbăticiune al copiilor îmbâcsiți de joacă și de micile lor pasiuni”. Cu un tată ridicat la rangul de tămăduitor și o mamă considerată sfântă de întreaga comunitate, coroborate cu o posibilitate materială nelimitată, adolescentul e neutralizat în acest cerc vicios al simplei existențe cotidiene. Subjugat în permanență de doleanțele familiei, Paul era sortit unui viitor fără cusur: ,,Totul concura să mă facă un produs ,,comme il faut”, un viitor stâlp al societății, fără elanuri sentimentale, fără crize, un mic englez într-un cenușiu oraș ardelean, evoluând într-o lume fără microbi”. În încercarea de a-i dezvolta apetitul pentru sfera medicinei, tatăl nu va izbuti să îl consacre acestui domeniu complex, în pofida repetatelor experiențe medicale la care fusese involuntar părtaș: ,,Așa a început una din multele acțiuni educative care s-au exercitat asupra mea și din care n-a ieșit nimic. N-am reușit să fiu ce-au vrut alții să fiu și nici eu însumi”.

Existența sa plată va fi zdruncinată în anii adolescenței timpurii de apariția unchiului Beniamin, fratele mamei, alături de care va percepe pentru prima dată simțăminte precum furia, frica sau complicitatea. Beniamin îl va sili să se bată, să urască, considerându-l: ,,Copil crescut în borcan. […] Copil făgăduit tuturor înfrângerilor”. În pofida realității dure pe care o conștientizează prin intermediul unchiului său, Paul se descoperă pe sine, iar sentimentele pe care le nutrește față de acesta sunt antitetice: ,,Totul între noi se transforma într-o bătălie, îl uram de moarte, dar după ce primeam din partea lui un semn de aprobare aș fi fost capabil să mă arunc de la etaj, dacă mi-ar fi cerut. […] Ai mei erau încântați că devin ,,bărbat” și-i mulțumiră lui Beniamin că se ocupă de mine”.

În opoziție cu exigențele înverșunate ale regimului în ceea ce privește religia, Titus Popovici invocă în acest roman contactul permanent al adolescentului cu divinitatea, prin intermediul rugăciunii, răstimp sacru profanat de îndemnurile repetate ale lui Beniamin: ,,Spune doamne, doamne, doamne, doamne, doamne, până când simți că vei muri, până când se va învârti casa cu tine, până vei zbura, până ți se va face frică”. Apogeul traseului inițiatic parcurs alături de Beniamin îl constituie silirea unui individ să își pună capăt zilelor în fața lor, acuzat fiind de trădare. Cruzimea scenei și gravitatea consecințelor duc la dispariția definitivă a lui Beniamin din familia lor și la degradarea psihică a lui Paul.

Împovărat sufletește de acele imagini brutale ale copilăriei sale, tânărul critic cunoaște împlinirea afectivă relativ târziu, alături de Tony, fiică de mare negustor activistă pătimașă și redactor șef al unei reviste pentru femei. Sfera sentimentală fusese greu încercată de dragostea pentru Dana, iubire din tinerețea sa, însă alături de Tony liniștea și firescul căpătau proporții armonioase: ,,În prezența ei lucrurile se simplificau, căpătau sfintele lor proporții naturale”. Universul celor doi, aflat în perfect echilibru, e devastat de apariția Danei, prima femeie alături de care Paul explorase profunzimile dragostei. În Dana își regăsea tot trecutul: copilăria, adolescența, primii ani ai facultății, speranța și tăria, însă concomitent Dana întrupa eșecul suprem: încetase să îl mai iubească deoarece cunoscuse un altul. Cu toate acestea, această Hera, cum el însuși o numise, reînvia clipe dureroase pe care le-ar fi dorit îngropate pentru vecie: ,,Stătea chircit sub privirea Danei și privirea ei făcea să reînvie în el tot trecutul lor, toate cuvintele, frazele, spuse în furia aceea a adolescenței, când fiecare din ,,falansterul” lor avea încă nevoie de un model pentru a putea deveni el însuși”.

Involuntar retrăiește sentimentele generate de călăuzirea Danei în tainele erotice, în vremuri îndepărtate, când încă erau elevi de liceu: ,,Dana nu avea disponibilitatea jocului, simțul salutar al convenției, iar el se simțea vinovat și în același timp puternic, pentru că o arunca în zonele cu nisipuri mișcătoare ale invenției; dar pe urmă, după ce micul film ajungea la sfârșit, nu se mai simțeau vinovați că se culcă împreună, mucoși de 17 ani și se așezau cuminți să-și facă lecțiile pentru a doua zi”. Scopul vizitei îl constituie arestarea lui Mihai, soțul Danei cu care avea trei copii, și necesitatea ca Paul, prin prisma relațiilor sale multiple la nivel înalt, să intervină pentru a-i favoriza eliberarea. Sub șocul acuzării lui Mihai de corupere de minore, Paul, revoltat și dezgustat, se vede constrâns să ajute, căci el e o fire sensibilă, suferă nespus pentru ceilalți, se zbate și face presupoziții diverse. Se vede silit să bată la ușile umilinței, la poarta rugăminților, pentru a garanta ceea ce nu ar putea gira poate nici pentru sine. Această aptitudine a unora de a apela la ceilalți pentru a le mijloci diverse acțiuni îi crease mereu resentimente temeinice: ,,Simțea că pierduse și asta însemna că de mâine va trebui să alerge, să-și pună în mișcare relațiile, să reintre într-un tip de mișcare și de acțiune pe care-l detesta. Nu i se potrivise niciodată, dar a trebuit să treacă mult timp până să-și dea seama și să învețe o reconsiderare firească a lucrurilor”.

Cu o abilitate compozițională desăvârșită, încă din perioada operelor de debut, Titus Popovici conturează și în romanul Moartea obiectelor fericite climatul tensionat al epocii comuniste. Considerând că una din axiomele lui Ignacio de Loyola personifică riguros existența cotidiană a regimului, prozatorul cita următoarele: ,,Pentru a obține cu adevărat mântuirea sufletului trebuie să fii gata în orice clipă să crezi sincer că ceea ce tu vezi alb este negru, dacă superiorul tău ierarhic îți spune că e așa”. Este întocmai privarea de libertatea primordială, nevoia de independanță fiind intens resimțită de personajele centrale ale operei. Făurindu-și o aură eronată în care libertatea și democrația dăinuie, Paul are uneori revelația realității: ,,Intui, cu un acut sentiment de neplăcere și fatalism, că liniștea și libertatea în care-i plăcea să creadă că trăiește, e un teritoriu cu ziduri foarte fragile”.

Cu o tematică legată de oportunism și libertate, Paul are o polemică cu Marin, vechi prieten, poet oportunist cu funcții de seamă în Ministerul Culturii. Din nevoia de a-și proteja atitudinea și poziția politică, Marin îi reproșează lui Paul redactarea unui articol favorabil regimului, din perioada 1953-1954. La rândul său, copilărosul critic, cum îl catalogau amicii, se simte din nou îngrădit în tentativele sale de a-și păstra intimitatea și libertarea: ,,Voia acum să-i plătească o poliță, să-i arate că independența lui, pe care o apăra atât de gelos are și ea, ca orice lucru în lumea asta niște limite, iar ,,prestigiul” este și el o categorie dialectică”. Preocupat în permanență de resorturile plurivalente ale ipostazelor politice actuale, Paul e ademenit de fervoarea cu care unii semeni își proclamă adeziunea la gruparea politică conducătoare. Deoarece această simpatie implică nemijlocit numeroase compromisuri, personajul central e convins că adepții regimului vor fi împovărați mai devreme sau mai târziu de fireasca interogație: ,,Întrebarea pe care nu se poate că nu și-o fi pus fiecare: oare voi vedea, în timpul vieții, realizându-se măcar ceva din idealul în numele cărora sunt gata să suport orice, chiar moartea”?

Conștientizând existența unei mase majoritare de muncitori în rândul populației, categorie prompt tentată de promisiunile înfloritoare ale organelor superioare, Paul sintetizează într-un singur enunț succesul asimilării comunismului: ,,Un singur lucru a rămas definitiv: există o putere care dă voie ucenicilor să lucreze cât vor ei, asta se numește comunism”. Despre concesii, rezistență și repercusiuni în climatul politic comunist amintește și amicul său Pedro, pentru care politicul desemnează și abandonul în primordiale situații de viață: ,,A fi comunist însemna, în primul rând cred eu, să renunți la principalele lucruri ale vieții, chiar când viața aceasta e socialmente oprimată”.

La polul opus se situează atitudinile potrivnice, care nu se supun, ba mai mult, își apără cu îndârjire drepturile și idealurile. Eșecul și, treptat, neantizarea le sunt predestinate acestor categorii de indivizi demni și stăruitori, principala lor eroare fiind aceea de a nu crede în Stalin. În acest sens, prozatorul expune destinul unui personaj astfel: ,,Nu mai era ,,al lor”, devenise un cadavru viu pentru că se îndoise de Stalin, a cărui clarviziune nimeni n-avea dreptul s-o supună cercetării sau analizei, ea trebuia să rămână intangibilă, pentru ca viața și moartea să mai poată avea un sens”. Prin prisma multiplelor invocări ale tovarășului secretar general al Partidului Muncitoresc Român, Paul anticipează pe Ion Popescu, personajul principal al romanului Cutia de ghete (1990). În ambele cazuri protagoniștii invocă o forță supremă pe care tovarășul o exercită asupra interlocutorului său, acesta din urmă nemaifiind capabil de doleanțe sau deziceri: ,,În fața tovarășului interlocutorul devenea o entitate abstractă, care asculta expunerea limpede, precisă, fără posibilitatea de echivoc sau de alegere”.

Revenind la concepția exegetului Paul, privitoare la categoriile sociale în contact cu atmosfera politică a vremii, acesta intuiește aportul pe care tânăra generație îl va înregistra în favoarea clasei comuniste, socotindu-și propriii studenți: ,,expresia sănătății sistemului socialist, generația a treia”. Asemenea lui Andrei Sabin din romanul Străinul (1955) și Paul Holban ar putea personifica un alter-ego al prozatorului însuși, prin îngemănarea pasiunilor comune pentru literatură și istorie. O virtuozitate a exprimării, alături de o acuitate în sfera istoriei îl reprezintă și pe profesorul Holban, privit în cercurile sale ca un exeget de mare valoare. Nostalgia literaturii pre-socialiste se jugstapune cu istoria măreață a neamului românesc, însă de acum această literatură va fi negată, iar istoria metamorfozată. Această prefacere a istoriei, prin care s-au sacrificat crud evenimente, eroi, vieți, îi provoacă lui Paul resentimente adânci: ,,Trecutului recent, pe care contemporanii lui îl trăiseră ca atare și de azi pe mâine aflau și trebuiau să accepte că evenimentele la care fuseseră martori nu avuseseră loc, sau că ele aveau cu totul altă semnificație decât cea pe care le-o dicta bunul lor simț și multa sau puțina lor experiență, jocul acesta îi deveni odios și neliniștitor”. În concepția sa, mult disputata democrație e un tărâm anevoios de dobândit, caracterizat prin complexitate și autoritate: ,,Libertatea, sau cu un cuvânt încetățenit ,,democrația”, presupune un lung proces, până când toți oamenii unei epoci, sau, mă rog, majoritatea lor activă, creatoare, sunt apți de-a fi implicați în exercitarea puterii”.

Această democrație va aduce însă foloase aparent inepuizabile pentru clasa muncitoare și nu numai, prozatorul sugerând, cu ironia care îl caracterizează, înlocuirea ceștilor de tinichea cu paharele de Murano. Totodată oferă și o înterpretare cu iz persiflant a acestei metafore: ,,Sensul acestei metafore realiste fiind că revoluția, după ce-l eliberează pe proletar îl și afinează estetic, făcându-l sensibil”. Similitudini între Paul Holban și făuritorul său, Titus Popovici, se pot regăsi frecvent, încadrându-se aici și simplitatea cu care ambii privesc și tratează oportunitățile care le ies în cale. În vreme ce Titus Popovici refuza în tinerețe burse de studii în S.U.A., Paul Holban consideră inutilă o conferință la care fusese invitat și luase cuvântul, beneficiind de admirația auditoriului. Consternarea vine din faptul că această conferință cu titlul Le roman contemporaine et ses diréctions, fusese la Paris, cu participarea deosebită a filozofului Jean Paul Sartre.

Categoria intelectualilor e vast expusă de către prozator, mereu în congruență cu circumstanțele politice. Asupriți și eronat evaluați, atât de conducere, cât și de poporul neinstruit, intelectualii vor beneficia, în opinia prozatorului, de un prețios lucru în răstimpul comunist: ,,capacitatea de-a suferi fizic pentru că un lucru nu merge bine undeva, sau cineva – un om pe care-l cunoșteau abia, sau deloc, auzeau numai despre el – suferea o nedreptate, și nevoia imediată, ca foamea, ca setea, de-a face ceva, ,,de-a se avânta în luptă”, pentru că altfel nu se puteau privi în ochi, unul pe altul”. Constituindu-se într-o clasă încercată deseori de sentimente precum culpabilitatea, umilința sau ignoranța, literații vor fi aspru percepuți, Titus Popovici imaginând o discuție între trei muncitori, pe această temă: ,,- Trebuie să fi câștigat mulți bani la viața lui, spuse tânărul cu mustăcioară, dar nu oricine poate să scrie versuri. / – Da de unde, mormăi atunci un altul, care îngenunchiase lângă scheletul catafalcului, numai timp să ai. / – Și școală, mă, îl repezi tânărul cu mustață. / – Și simțire, adăugă meșterul. Și pe urmă nu mai știură ce să spună”. Personajul central, raportându-se la propriul statut, face trimitere la o ipostază specifică copilăriei sale, însă atât de convenabilă condiției intelectualului: nevoia de a face pe clovnul: ,,Nevoia de-a face pe clovnul. Mai târziu asta a devenit o metodă, un fel de a doua mea natură; de altfel asta a cam fost dintotdeauna menirea intelectualului, numai că în secolul nostru, prea grav, totul este privit în serios”.

În esență un interiorizat, Paul Holban e în aparență un dezinvolt, mereu antitetic, care poartă haine de piele în vremuri de costum și cravată în timpuri în care eleganța era suspicios interpretată. Conștient de această opoziție și alimentând-o continuu, literatul își găsește tihna interioară detașându-se: ,,Contrastul între înfățișarea lui de intelectual cam interiorizat și ușor maladiv, cu păr blond, moale, bogat, viu, ochelari cu ramă subțire de aur și îmbrăcămintea sportiv virilă, îi dădea, interior, liniștea durabilă a detașării de prejudecăți”. Cu o dualitate permanentă în analiza propriilor calități, Paul alternează între stima de sine și autodenunțare, etalând astfel neîncredere și inconsecvență. În acest sens, se va autocaracteriza astfel: ,,Sunt un ratat, sunt în defensivă, trăiesc, atâta tot, execut cuminte gesturile exterioare ale vieții. […] Sunt o personalitate, sunt încă tânăr, dovada că n-am conștiința vârstei mele, sunt fericit pentru că înțeleg, pentru că nu mai am iluzii lipsite de simțul proporțiilor, de Sfântul, binecuvântatul, salvatorul simț al proporțiilor, sunt liber pentru că înțeleg”.

În contextul unei examinări a rolului său în viață, acesta se va numi pe sine un obiect, ba mai mult, un obiect fericit asemenea formulării din titlu: ,,Eu n-am jucat niciodată nici un rol, am fost doar un obiect, în jurul căruia se mișcau evenimentele, un obiect fericit. Un obiect fericit care, uneori, încearcă să se răzbune împotriva evenimentelor, batjocorindu-le și deformându-le”. Spre deosebire de semenii săi, mai puțin suspicioși și profunzi, Paul privește totul prin perdeaua realistă a existenței dure, fără a se lăsa manipulat de insuficientele amăgiri ale vieții. Cu toții însă se animă, în opinia sa, cu false concepții: ,,Ești convins că ai o cheie suverană, asta constituie forța ta, asta te ajută să poți trăi mai departe, să înfrunți viața care-ți arată că ceea ce ai trăit tu a fost altfel, sau are cu totul alt preț și sens decât pe care i-l dădeai tu, la vremea aceea”. Pe de altă parte, însăși Tony, tovarășa sa de viață, se distinge printr-o calmitate și o obiectivitate netă în ceea ce privește asimilarea hazardului existențial, în opoziție cu graba și stângăcia lui Paul: ,,Tony putea să facă disjuncția automată și fericită între întâmplările vieții și semnificațiile lor mai generale, în timp ce Paul le amesteca tot timpul cu un fel de mânie nerăbdătoare”. Scriptor desăvârșit, protagonistul e considerat un exeget de mare valoare cu înclinații beletristice încă din fragedă copilărie. Prima strădanie literară datează din anii adolescenței, când evadările în natură constituiau inspirația supremă. Ajuns în etapa maturității, Paul Holban obișnuiește să se piardă fizic și spiritual în orașul aglomerat, această abandonare servind ca preambul al unor perioade de creație fructuoase: ,,Mersul acesta prelung într-un spațiu amorf și binevoitor îl depersonaliza, îi șlefuia trăsăturile, ca o apă care se încăpățânează împotriva accidentelor, pietrelor, împotriva diversității imorale a naturii inconștiente, care nu creează ci provoacă, întinde curse”.

Sfera oniricului e amplu dezvoltată, scriitorul străbătând prin intermediul visului și al imaginarului distanțe incomensurabile și conturând situații extreme. În insule îndepărtate, cu Dana și Tovarășul mereu personaje centrale, Paul Holban cataloghează această lume particulară astfel: ,,Joc sublim, ireversibilă revanșă, mistificare necesară, mai adevărată decât realitatea”! Un accent aparte cade pe creionarea războiului și a morții, cu întreg ansamblul lor: armate, asalturi, voluntari, sovietici, înfrângeri, lagăre, prizonieri. De o atenție sporită beneficiază situațiile de viață specifice erei comuniste, cum ar fi tergiversarea acordării de locuințe scriitorilor și cazarea acestora în case de creație. Când Paul primește locuința mult râvnită leșină în adevăratul sens al cuvântului, considerând valorile care-l înconjoară peste nivelul cu care era obișnuit.

Din zona politică transcede și problema valorii operelor literare și compromisurile indispensabile. Ne referim aici la poetul care își pretinde volumele în formă de buzunar pentru a fi la îndemâna muncitorilor sau la protagonistul însuși care va ține un discurs elogios la înmormântarea unui scriitor pe care de curând îl blamase în articolele sale. Revenind la aspectele legate de nivelul compozițional al romanului, Titus Popovici stăruie asupra domeniului artei, cu precădere asupra tablourilor. E o plăcere aparte a personajului central în a privi și a colecționa obiecte de valoare, fiecare aflându-se în concordanță cu existența sa lăuntrică și cu substratul amoros: ,,Faptul că fiecare obiect avea o poveste a lui, pe care el și Tony o trăiseră alături sau o inventaseră, crea o unitate de stil, în ordine spirituală și epică; le dădea un titlu de proprietate morală”.

Spațiile în care se desfășoară acțiunea se bucură de detalieri exacte, precizia prozatorului reliefându-se pozitiv în descrieri izbutite. Finalul romanului coincide cu sfârșitul unei noi rememorări a vieții lui Paul Holban, e vorba de un complex curriculum vitae expus în fața micului Pedro, din care se evidențiază cu precădere permanenta căutare a unui confort interior. Din replica finală a camaradului său se ridică însă aburii nedumeririi, ai imposibilității de a-l pătrunde pe acest intelectual polivalent care este Paul Holban: ,,Nu trebuie să fii așa de pesimist, ești încă tânăr, spuse Pedro. Ce facem, mai stăm? Am amorțit. Vine ploaia, mă doare ciotul, aș vrea să umblăm. Oricum, n-am reușit să înțeleg încă ce vrei”.

Finele operei ridică astfel chestiunea tainicului, a anonimului, asemenea întrebării: De ce o lucrare atât de valoroasă nu a fost publicată, fie și după 1989?

II.2. Secretul lui Nemesis, comedie satirică – 1985

Comedie satirică izbutită, dezvăluind certe calități de scenarist rafinat, Secretul lui Nemesis va deveni în 1987 un film de renume în regia lui Geo Saizescu. În acest sens, Cristian Tudor Popescu includea Secretul lui Nemesis într-o categorie cu caracter politic: ,,filme cu conținut politic și propagandistic ale perioadei”. Originalitatea abordării acestei comedii satirice constă de această dată în inegalabila ocazie de a consulta însuși manuscrisul acestui scenariu literar, pus la dispoziție de fiul scriitorului, Toma Popovici.

Alcătuită din 9 capitole și un Pregeneric, comedia are 77 de pagini, fiecare capitol purtând un titlu sugestiv: Pokerul, Tribunalul, Mutatul, Cheful, Urmări, Cercul infernal, Bica intră în acțiune, Secretul lui Nemesis, Urmărirea nebună. Preluând unele personaje dintr-un scenariu anterior, Secretul lui Bachus (1984), Titus Popovici conturează o frescă a vieții politico-sociale din România anilor ՚80. În incipit este surprins finalul unui film ,,de autor”, cu sala aproape goală, însă cu un regizor, în persoana lui Dan Anghel Zernoveanu, mulțumit că nu a fost îmbulzeală. În încercarea de a nega realitatea, conform căreia filmul nu reprezenta interes, regizorul motivează că puținii spectatori reprezintă elita. Filmul nu va mai rula însă, din lipsă de spectatori, iar audiența este în bună parte deziluzionată: ,,Un spectator spune altuia, enervat: ,,Pe ce se aruncă banii, dom’le”! ” E momentul în care intră în scenă trei personaje însemnate: N.M.Siseanu, Tovradu și A.S.Fulea.

Avându-l în centru pe N.M.Siseanu, fost activist al Partidului Comunist, căzut în dizgrație, comedia capătă treptat aspectul unei farse grotești, prin individul aflat în pragul demenței, datorită fricii sale supreme: pierderea controlului asupra celorlalți. Considerându-se mereu un neîndreptățit, N.M.Siseanu își concentrează întreaga atenție asupra vecinilor de bloc de pe strada Labirintului, numărul 2, pe care îi va teroriza prin mijloace diverse. Frustrat peste măsură, personajul își cataloghează atitudinea față de semeni drept una lăudabilă: ,,Am încercat să mă apropii de ei, să-i educ. În spiritul principiilor pentru care am luptat… pentru care am fost dat la o parte. Ha, ha, ha, N.M.Siseanu dat la o parte”! Denigrator din cale afară, intrigant, va atenta repetat la reputația celor din proximitatea sa, dovedindu-se a fi un iubitor de procese, pe care le intentează pentru cele mai stranii cauze. Avid de putere, se autoproclamă administratorul blocului, fiind de părere că puterea e: ,,lucrul cel mai prețios din lume”. Conturat de prozator ca un bărbat slab, înalt, îmbrăcat ieftin, N.M.Siseanu expune în fapt tarele societății comuniste de la acea vreme, încorporând oportunismul, minciuna, ipocrizia, ilegalitatea.

Acest vecin dominator va crea o atmosferă de teroare în imobil, fiecare colocatar fiind adus în fața instanței în temeiul unor acuzații false, însă de o gravitate majoră. Includem aici tentativa de omor, prostituția, coruperea de minori, șantajul, avortul ilegal și multe altele. Încriminările se profilează fulgerător, luând calea tribunalului, flancate de tocmirea unor martori mincinoși, mereu aceiași: Tovradu Poprescu și Olga Limbășeanu. Intriga comediei e reprezentată de mutarea în bloc a reputatului ziarist Victor Mirea de la cotidianul Atitudinea, zis Balaurul, alături de frumoasa sa soție Bica Barbu Mirea, avocată consacrată a vremii. Până și hamalii care mută bagajele celor doi cunosc popularitatea ziaristului, fapt pentru care dovedesc un comportament exemplar: ,,Vreți să ne trezim la ziar? Balaurul nu iartă nimic… Până s-o găsi unul să-i dea la cap”!

În consecință relaționarea acestei familii cu tiranul administrator va constitui subiectul prim al acestei comedii. Încă din prima zi, N.M.Siseanu îl abordează în lift pe Victor Mirea, dialogul dintre cei doi prevestind parcă perioada tumultuoasă care îi va urma: ,,- Locuim la același etaj. / – Da? Bine. / – Asta rămâne de văzut, surâde primejdios, N.M.Siseanu”. Din dorința de a guverna tot ce îl înconjoară, N.M.Siseanu speculează naivitatea și sensibilitatea semenilor, înscenările pe care le întreprinde depășind cotele imaginației. În acest context îl acuză pe vânătorul Ion Vaini că a tras asupra sa două focuri de armă în data de 7 aprilie 1984, victimizându-se astfel în fața instanței: ,,Faptul că a tras în mine, n-are nici o importanță. Sunt gata oricând să-mi dau viața”. În tocmirea unor probe plauzibile, personajul utilizează metode de abuz ilegale, cum ar fi scrisorile anonime sau șantajul, alături de mărturii mincinoase. Frapant este motivul pentru care o dă în judecată pe vecina Ana Bodeanu, mamă a patru fete: își îndeamnă fiicele să se prostitueze, iar vecinul lor, matematicianul Tudor Tudor, e acuzat că ar fi peștele lor.

Procesul cu cea mai mare miză e cel intentat lui Victor Mirea, pe care îl acuză de nerespectarea liniștii publice, relații intime cu vecina Luci Roman și avansuri făcute unor bărbați din bloc. Toate aceste acuze sunt trimise în primă fază lui Vladimir Cocean, redactor șef la Atitudinea, pentru a-l lăsa pe Victor Mirea fără loc de muncă. Apogeul cruzimii lui N.M.Siseanu e atins o dată cu bătaia cruntă pe care Tovradu i-o aplică, la propria cerere, pentru a-l putea apoi acuza pe Victor Mirea de această faptă. În fața instanței, acuzele la adresa ziaristului se diversifică, spre oripilarea celor prezenți: ,,Ai valută ascunsă… Și o ai! Intenționezi să treci granița clandestin, ducând secrete de Stat… Complicii dumitale… cărora le-am deschis ochii… sunt gata să depună mărturie”. Scopul suprem al lui N.M.Siseanu este de a-l muta pe Victor Mirea în Cotroceni, deoarece o rudă apropiată a sa râvnește la apartamentul acestuia. În toate cauzele aparent juste pe care le susține, protagonistul nu admite compromisuri, corectitudinea interlocutorului fiind practic inexistentă în concepția sa.

În acest cadru tensionat, retragerea plângerilor sau finalitatea proceselor pe cale amiabilă nu își găsesc legitimitatea: ,,N-am fost niciodată partizanul împăciuitorismului”. Răzbunător și cinic, personajul va obține prin mijloace ilicite, la poker, banii, apartamentul și mașina lui A.S.Fulea, vecin de bloc și succesor al său în funcția din care fusese demis. Apartamentul acestuia ar fi peste măsură de potrivit pentru una din nepoatele lui N.M.Siseanu. De un sadism profund, acesta amenință în permanență, jignește și desconsideră, conturând un mediu tensionat: ,,Nu-i nimic… Cine sapă groapa altuia…”; ,,Râde mai bine, cine râde la urmă”! În demersurile controversate pe care le întreprinde, N.M.Siseanu se ghidează după propriile-i principii problematice, el situându-se în centru, prin inteligența sa, în antiteză cu inferioritatea semenilor: ,,Toți oamenii sunt proști. Poți face ce vrei cu ei. […] Dacă mor eu, ce mai contează restul? […] Tinerețe fără bătrânețe… Convinge-l pe orice boșorog că dacă stă în cap o lună… e iarăși ca la 30 de ani și va sta”!

Predilecția pentru istorie și mitologie a prozatorului transpare din crearea de către personajul central a unui cult închinat zeiței Nemesis, zeița răzbunării la anticii greci. Trăind într-un univers propriu, paralel cu realitatea, N.M.Siseanu se autoproclamă un zeu al răzbunării: ,,- Eu nu sunt Bacchus. / – Aș putea afla cine sunteți? / – Nemesis. Eu sunt zeița răzbunării! / – Și pe cine binevoiți să vă răzbunați? / – Pe dușmani! N.M.Siseanu vorbește cu calmul desăvârșit al omului care nu are nici cea mai mică îndoială în justețea transcedentală a misiunii sale pe pământ”. Acest cult pe care îl înființează îi aduce foloase materiale și intime, atrăgând numeroși adepți, cu precădere însă nu din convingere, ci de frica repercusiunilor. Abject și malefic, N.M.Siseanu e supranumit ,,stăpâne” de către membrii grupării sale, supunerea acestora frizând grotescul când aceștia îi sărută mâinile și fotografia. Domnitorul le promite în schimb tinerețe și viață veșnică, iar sub dominația sa supușii sunt capabili de orice sacrificii: de la un control stomatologic în miez de noapte, până la pierderea inocenței unei adolescente, din ordinul binefăcătorului. Prezentându-se în fața supușilor în straie lungi, asemenea unui preot, N.M.Siseanu reușește să îi domine în totalitate, anulând parcă orice urmă de discernământ al acestora: ,,Ne întâlnim aici, nemâncați, nebăuți… Și se vor deschide porțile împlinirii. Poarta spre lumea fără de hotar, care va fi a noastră”! Considerându-se și un tămăduitor desăvârșit, stăpânul nu le permite subalternilor să apeleze la ajutorul de specialitate, punându-le astfel în pericol viața: ,,- Ce-ai făcut, nefericito? / – Stăpâne, iartă-mă! / – Ce-ai făcut? Recunoaște! Colaborează! / – Stăpâne… am auzit că aici e un doctor care… / – ,,Un doctor care”… o îngână el cu mânie și dispreț. Imediat acasă! / – Am înțeles, hai Lizuca… spune femeia cu glas plângăreț”.

Punctul culminant al operei e reprezentat de intervenția abilei avocate Bica Mirea, colocatară a celebrului imobil de pe strada Labirintului, numărul 2. Admirată atât în mediile juridice, cât și de vecini, pentru frumusețea și gingășia sa, tânăra avocată va primi zilnic scrisori anonime prin care i se dezvăluie o idilă a soțului său, ziaristul Victor Mirea, cu o vecină de bloc, medicul stomatolog Luci Roman. Convinsă că în spatele acestor anonime se află intrigantul N.M.Siseanu, Bica Mirea își propune să aplaneze acest conflict general care domină viața tuturor locatarilor.

Pentru început avocata se va oferi să apere în instanță cetățenii cărora presupusul administrator le-a intentat proces: ,,De altfel, intervine Bica, deși locuiesc doar de câteva săptămâni aici, mi-am dat seama că în blocul acesta de pe strada Labirintului nr. 2 s-au adunat toate viciile din univers. De la scandaluri nocturne permanente, la tentativă de crimă… de la întreruperi de sarcini la… O vecină… doamna Bodeanu… m-a rugat s-o apăr într-un proces… E acuzată… că întreține… un bordel, că-și prostituează propriile fiice”! Treptat va simula o apropiere suspicios de intimă de N.M.Siseanu, scopul suprem fiind de a revela culisele jocului său periculos. Arătându-se sedusă de personalitatea lui N.M.Siseanu, Bica Mirea joacă teatru în continuare, iar acesta e flatat de atenția pe care aceasta i-o acordă. După zile întregi petrecute împreună, acest zeu al răzbunării e dispus să îi demonstraze Bicăi cum funcționează puterea și propaganda, să o prezinte supușilor săi drept Adelaida, Mesagera Imperiului Mondial.

Oripilată, Bica descoperă o masă impresionantă de persoane care se închină portretului lui N.M.Siseanu, aducându-i ofrande. Aparent încrezătoare în puterile stăpânului său, Bica îl îndeamnă pe acesta, de față cu toți supușii, să își ia zborul pentru a dovedi forța credinței lor, ei aflându-se la etajul ultim al imobilului. Astfel va dezvălui Bica tuturor înșelătoria și gravitatea faptelor lui N.M.Siseanu, întreaga audiență fiind convinsă de falditatea conceptelor promovate de pretinsul stăpân. Urmează o urmărire strașnică, la finalul căreia vor fi capturați și predați autorităților cu toate probele necesare, atât N.M.Siseanu, cât și cei mai apropiați discipoli: Tovradu și Olga. Primind o condamnare de 7 ani de închisoare, protagonistul e acuzat de multiple ilegalități, printre care se numără: înșelătorie, calomnie, șantaj, practicarea de jocuri de noroc, nerespectarea regimului armelor și muniției. Drept ultim cuvânt, în plen, N.M.Siseanu amenință cu judecata întregul Univers: ,,Dau în judecată pe Victor și Bica Mirea, pe toți locatarii, în bloc, ai blocului din strada Labirintului nr. 2, pe dumneata cetățene președinte, care ai manifestat nu obiectivitate, ci ,,obiectivism”, dau în judecată întreg Completul de judecată – și în general, tot Universul”!

Scenaristul însuși își tratează propriul personaj cu ironie, lăsând să se înțeleagă din multiple rânduri dezaprobarea și învinuirea acestuia pentru acțiunile sale periculoase. În acest context, autorul îl caracterizează succint pe N.M.Siseanu: ,,N.M.Siseanu – pare mai degrabă ceea ce și e – un iluzionist ieftin. Dar nu e ieftin. E primejdios”. Prozatorul Titus Popovici alege sugestiv numele personajului central N.M.Siseanu, el constituind în fapt numele zeiței răzbunării, prototip ales de protagonist, după care își ghidează întreaga existență. Acest secret al său domină realitatea celorlalți, o corupe și o distruge progresiv.

Un melanj de pagini în care regăsim diverse forme ale parodiei, caricaturii și șarjei conturează scenaristul, derizoriul predominând în configurarea personajelor, cu excepția lui N.M.Siseanu. Despre o discrepanță certă între solemnitatea conturării lui N.M.Siseanu și înlesnirea cu care au fost constituite celelalte personaje relatează Nicolae Ulieriu într-un articol al revistei Săptămâna, datând din 27 noiembrie 1987: ,,Din păcate, celelalte personaje și întâmplări ale filmului sunt tratate într-o cheie apăsat parodică – regizorul apelând cu necontrolată insistență la șarjă și la caricatură: ceea ce rupe în mod flagrant unitatea de ton și de concepție a filmului. Se instaurează astfel o vădită discrepanță între registrul grav, al ,,vocii” lui N.M.Siseanu, și cel, în falset, al ,,ariilor” susținute de celelalte personaje”.

Cu o predilecție infailibilă pentru satiră și ironie, încă din vremea romanelor de început, din anii ՚50, Titus Popovici reușește să transpună aceste concepte și în domeniul cinematografiei, iar ecourile receptării sunt dintre cele mai favorabile. Într-o lucrare dedicată filmului românesc, Călin Căliman apreciază contribuția majoră a scenaristului la investirea satirei: ,,A abilitat un gen cinematografic important, dar inconsecvent practicat de filmul românesc, satira, prin scenariile pentru Secretul lui Bachus și Secretul lui Nemesis, valorificându-și din nou disponibilitățile civice și refuzând matrapazlâcurile și abandonurile morale, instituind o colaborare fructuoasă cu cel mai versat dintre regizorii noștri de comedie, Geo Saizescu”.

Nu trebuie omis însă filonul propagandistic, politic al acestei comedii satirice. Prin expunerea unor principii specifice regimului, se conturează un climat dominat de suspiciune, angoasă, neîncredere. O certă trimitere la tarele vremii e anchetarea Bicăi Mirea sub acuzația că ar fi făcut avort, singura dovadă fiind vizitarea unei vecine, de profesie medic stomatolog. În manieră oportunistă e preamărit omul nou, ca efect benefic al ultimelor implementări politice: ,,Omul nou, adevărat Făt-Frumos al epocii noastre”. Personajul central, din fost activist convins al Partidului Comunist Român ajunge să denigreze partidul, deoarece a fost îndepărtat din toate sferele politice. În materie de receptare a clasei intelectualilor, atât de disputați în comunism, N.M.Siseanu are o poziție bine definită: ,,Sunt lucruri cu care nu se glumește. Un intelectual e materialist, din punct de vedere filosofic bineînțeles, prin definiție”.

Într-o conjunctură relativ protivnică doctrinei prezente se află Victor Mirea, ziarist însetat de adevăr și corectitudine, adept al punctualității și lucrului bine făcut. Pentru a se reuși manipularea sa în redactarea unor articole propice partidului, superiorul său de la Atitudinea, Vladimir Cocean, îl tachinează neîncetat. Partizan răspicat al noului regim politic, Cocean cunoaște limpede cerințele și criteriile centrale ale unei bune orânduiri: ,,Așa cum ne învață partidul să evidențiem totdeauna realizările, dar să fim intransigenți cu orice abatere, de oriunde ar veni”. Cu toate acestea, Victor Mirea nu se lasă înduplecat cu niciun preț, glorificând puterea supremă și importanța majoră a rostirii permanente a adevărului. În apărarea conceptelor sale, ziaristul aduce argumente din zona politicii Partidului Comunist: ,,Esența politicii partidului, de la Congresul al IX-lea e adevărul! La bine și la rău! Oare Mihai Viteazul înainte de Călugăreni, ce le-a spus oștenilor? Că se duc la petrecere? La bal”? Lipsa veridicității și fabricarea unor articole la cererea superiorilor îi provoacă lui Victor Mirea o repulsie nemăsurată.

Scenaristul permite intrarea în scenă a reprezentanților artei, domeniu căzut în dizgrație în anii regimului comunist. Astfel, în faimosul imobil de pe strada Labirintului, numărul 2, viețuiesc în taină un poet, un regizor și un artist. Imaginea acestora suportă toate implicațiile anilor respectivi, fiind individualizați prin izolare, nesupunere, detașare de realitatea cotidiană. Ca un laitmotiv apare vinul și implicit numele zeului vinului în mitologia romană, Bachus. Titus Popovici stabilește negreșit și o conexiune cu scenariul anterior, Secretul lui Bachus din 1984.

Filmul Secretul lui Nemesis s-a bucurat de un succes răsunător la public. Scenaristul însuși a imaginat încă de la scrierea scenariului o distribuție a filmului, după cum urmează: Radu Beligan (N.M.Siseanu), Emil Hossu (Victor Mirea) și Rodica Mureșan (Bica Barbu Mirea), în rolurile principale. Doi ani mai târziu, în 1987, la premierea filmului distribuția era următoarea: Gheorghe Dinică (N.M.Siseanu), Emil Hossu (Victor Mirea) și Carmen Galin (Bica Barbu Mirea).

Alături de celelalte scenarii ale sale, Secretul lui Nemesis dezvăluie un scenarist talentat, care pătrunde cu ușurință și în sfera filmului, creionând secvențe de valoare, asemenea paginilor de roman din anii ՚50, romane care l-au consacrat deja în sfera literaturii. Profitând de statutul privilegiat în raport cu superiorii politici, Titus Popovici a avut capacitatea de a dezvălui scenarii valoroase, însă cu un accentuat caracter propagandistic. Datorită aptitudinilor sale de necontestat, Titus Popovici a devenit un nume marcant pe scena filmului din perioada comunistă. În lucrarea sa Filmul surd în România mută, Cristian Tudor Popescu recunoaște poziția merituoasă a filmului lui Titus Popovici, în ciuda implicației politice a acestuia: ,,Dacă ne uităm prin palmaresul scenaristic al lui Titus Popovici, […] constatăm că avem de-a face cu cel mai eficient propagandist prin manipulare al cinematografiei socialiste și, de fapt, cu cel mai influent cineast al epocii comuniste”.

II.3. Noi, cei din linia întâi, scenariu literar – 1984

Confirmând încă o dată pasiunea prozatorului pentru istorie, scenariul literar Noi, cei din linia întâi, datând din 1984, pune în prim-plan finele celui de-al doilea război mondial. Atmosfera încărcată a bătăliilor repetate se conturează în intervalul octombrie 1944 – ianuarie 1945, pe fronturile din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia. Alături de atrocitățile săvârșite de armata maghiară, momentul suprem este cel al excluderii armatei române din luptă, la ordinul lui Stalin, tocmai când erau pe punctul de a ajunge la Parlamentul Ungar. Permisivitatea cenzurii, în ceea ce privește oglindirea negativă a sovieticilor, prin prisma nedreptăților de la Budapesta, se explică prin contextul politic al anilor ՚80, când România se îndepărtează treptat de Moscova.

Această detașare politică se va răsfrânge și asupra sferei cinematografice: ,,Filmul istoric militar elimină, începând cu jumătatea deceniului 7, tema frăției de arme româno-sovietice. În anii ’80, odată cu creșterea tensiunii Moscova-București, se va ajunge chiar la accente inverse”. Primejdioasa linie întâi va fi reprezentată de batalionul prezidat de sublocotenentul Horia Lazăr, pe umerii căruia se răsfrânge o responsabilitate imensă: ,,Va trebui, domnule sublocotenent, să depui toate eforturile pentru a fi un demn urmaș al învățătorului Onea, locotenent în rezervă, căzut la datorie. Tonul plin de respect și de regret cu care șeful biroului 3-operații spune aceste cuvinte îi displace tânărului sublocotenent”. Eroismul predecesorului său și lipsa sa de experiență vor duce la un impas specific începutului de drum în cariera militară și nu numai. Despre locotenentul Onia, căzut la datorie, va auzi doar cuvinte mărețe: ,,Dânsul a căzut strigând ,,înainte”, dar el însuși era în frunte. Nu era, nu din ăia care strigă înainte, de la adăpost. Nu plânge, măi Petcule, să plângi când nu te-oi vedea eu… (dar și lui lacrimile-i curg pe fața arsă de soare, brăzdată). Să-i fie țărâna ușoară căci pentru țărâna asta românească și-a dat el viața sa”.

Originalitatea scenariului lui Titus Popovici rezidă și din expunerea scenelor de război prin prisma generalului Horia Lazăr, aflat acum în pragul pensionării. Se realizează astfel permanente reîntoarceri în trecut, generalul istorisind evenimente istorice din urmă cu exact 40 de ani. Fiorii tinereții îl subjugau la acea vreme, iar dorința de a se maturiza grabnic nu îi dădea pace: ,,….eram atât de tânăr! Ca să-mi ascund tinerețea, îmi lăsasem o mustață falnică, pe oală. Comandantul școlii, de fiecare dată, mă întreba, serios: ,,Auzi, Lazăr, nu te trage în jos”?… Și mă grăbeam cum nu m-am grăbit și cum nu mă voi mai grăbi niciodată”. Proaspăt absolvent al Liceului Militar de la Alba Iulia, urmat de Școala Militară de la Sibiu, cu media de absolvire 10, sublocotenentul Lazăr se caracterizează prin naivitate și inocență, deosebindu-se de toți ceilalți prin pregnanța vestimentației și accentul pus pe aspectul fizic, atât de perimat în liniile dure ale bătăliilor: ,,Contrastul dintre ei e șocant: ofițerul pare că merge la un bal (de altfel înainte de-a se urca pe șeaua din spate a motocicletei și-a sters repede cizmele de praf) iar el, TR-istul arată ca un veteran, cu pistolul de captură, tras în față, la îndemână, în cizmă are o grenadă cu coadă, sudoarea i s-a uscat pe omoplați”.

Tânărul sublocotenent de infanterie se îndreaptă cu mândrie spre Lucăceni, mic sat de graniță, unde fusese repartizat pentru a-și prelua batalionul. Întâmpinat de maiorul Avram Cizmaru și de generalul Marinescu, Lazăr e nerăbdător să își pună în aplicare cunoștințele teoretice ca om al locului, originar din satul Archid, aflat în imediata apropiere. Sublocotenentul e receptat nefavorabil de soldații pe care urmează să îi comande: ,,Apoi, mare minune dacă ,,ăsta” rămâne teafăr după prima luptă! […] Drepți! Cu cântec înainte-e-e-e-marș! (printre dinți) Să vadă și ,,Tafandache” cum și ce, dar mai ales cât”! Însuși sergentul Șaptefrați, figură emblematică a batalionului din linia întâi, devenit ulterior camarad de suflet al sublocotenentului, îl privește pe acesta din urmă cu ironie, în momentul în care Lazăr își lustruiește neîncetat cizmele: ,,Bă, voi ce credeți, că războiul se câștigă cu armele? Aiurea! Cu încălțămintea, dom’le, care este o invenție militară. Civilii, pă vremuri, ei puteau umbla dăsculți, că ce le păsa”?

În pofida impactului negativ creat de aceste aparențe, sublocotenentul Horia Lazăr se dovedește un conducător desăvârșit, bun strateg și principal candidat al celor mai delicate misiuni de după 23 august ՚44. După luni întregi petrecute pe front, nimic nu mai amintește de eleganța impecabilă, de început, a celui care fusese pe atunci neîndemânaticul Lazăr: ,,Nimc n-a mai rămas din ,,eleganța” cam țipătoare a tânărului sublocotenent. E în uniformă de campanie, cârpită, zdrențuită, murdară, neras, cu ochii înfundați în orbitele încercănate, cu casca dată pe ceafă, cu un fel de veselie nesănătoasă, febrilă, rezultat al imensei încordări, a oboselii”. Caracter complex, sublocotenentul conștientizează însemnătatea unei bune cârmuiri a liniei întâi, punând un mare accent pe motivarea și încurajarea permanentă a soldaților săi: ,,De pe linia întâia se poate veni ca niște ostași! Sau ca niște… Ei bine, sub comanda mea veți arăta totdeauna ca niște ostași! S-a înțeles”?

Intuind corect primejdiile iminente, sublocotenentul liniei întâi e mereu în gardă, dat fiind numărul mare de atacuri inamice, urmate implicit de pierderi omenești. Itinerarul batalionului și atmosfera tensionată de repetatele asalturi trimit la conturarea unui cadru apocaliptic: ,,Suită de scene de luptă, așa cum sunt ele văzute și simțite de combatanții din prima linie, într-o aparentă dezordine, cu inamici sărind pe neașteptate din gropi ascunse, deschizând focul, cu alții care se predau, cu strigătele sfâșietoare ale răniților: ,,Ajutor! Sanitar! Sanitar de la a doua!” …etc”. În acest context grav, corvoada atacurilor terestre e întețită de asalturi aeriene, urmărite cu emoție de armata română. Și în acest mediu se distinge îndemânarea trupei române: ,,Pe cerul din ce în ce mai luminos, lupta aeriană între cele două avioane are ceva de balet, minuțios reglat, ca și cum n-ar fi vorba de viață și de moarte… La un moment dat unul din avioane lasă o lungă coadă de fum, degajează, se pierde. Ostașii care urmăresc bătălia își tin răsuflarea: nu știu care a căzut. Până când avionul victorios trece deasupra satului, scuturându-și aripile și arătându-și cocarda tricoloră. Urale”.

Teroarea luptei e dublată de atrocitățile comise de armata maghiară, violențe descoperite de soldații români în drumul lor spre biruință. Includem aici spânzurarea unor notabilități ale satului Lucăceni, distrugerea caselor și abuzarea tinerelor femei. Impactul psihologic este nemărginit, iar șubreda armată română varsă sânge pentru a duce cu omenie lupta la bun sfârșit. În ciuda faptului că dorința e de a se distinge prin respect și corectitudine de agresiunile săvârșite de alte popoare, soldatul român va afirma, plin de revoltă și durere: ,,Apoi, nu-i bai! Azi-mâine trecem granița… și le-om plăti… lor… muierilor… pruncilor lor”!

Alături de personajul central al scenariului, Titus Popovici trasează personalități desăvârșite, soldați remarcabili, al căror destin se profilează pe fundalul atrocităților cotidiene. Sunt în aparență oameni obișnuiți, demni însă de a depăși situații limită de viață și de a deveni astfel adevărați eroi. Lupta lor e de acum anti-germană, pentru eliberarea Transilvaniei de trupele sovietice și mai apoi de eliberare a Ungariei și Cehoslovaciei. Indiferent de context însă, aceștia se disting prin personalitatea lor și se aseamănă prin țelul suprem care îi ține în luptă. Putem astfel înregistra câteva caractere exemplare, cum ar fi filozoful Șaptefrați, trădătorul Bregan, don juan-ul Petcu, dezertorul Mărgău sau bunul gospodar Blaj.

Din tipologia vastă de personaje se conturează pregnant sergentul Șaptefrați, luptător înverșunat, cu bune rezultate pe câmpul de luptă. El însuși se autocaracterizează drept un înțelept, un filozof cu gândire măreață: ,,Poate ați luat contact cu frate-meu, Timotei de la circulație. Lui îi zice ,,Fiara”. Mie ,,Filozofu” întrucât obișnuiesc să gândesc gânduri”. Falsele aparențe îl trimit spre o judecare falsă a caracterului și aptitudinilor sublocotenentului Lazăr, cel care îi va deveni un camarad de nădejde și o ființă aproape sufletului său. Nimic nu avea tăria de a-l ține pe Șaptefrați departe de zbaterea liniei întâi, nici chiar o răceală cruntă. Formând alături de Lazăr un ,,duo diabolic”, cum îl numeau soldații, Șaptefrați va recunoaște în spiritu-i caraghios iscusința sublocotenentului: ,,Dom’le dacă ăsta n-ajunge general, eu pun filozofia’n cui”…

De o factură psihologică fragilă se dovedește a fi soldatul Mărgău, a cărui familie fusese ucisă de armata maghiară. Chinuit în somn de lespedea amintirilor, acesta dezertează imediat ce armata română trece granița, pentru a le plăti maghiarilor cu sânge. Incapabil însă de a săvârși răul, Mărgău va reveni în batalion și va fi mutat la aprovizionare. Treptat se reliefează puritatea sufletească a acestui soldat emotiv, care ajunge în ipostaza de a oferi mâncare chiar și poporului maghiar înfometat. Ca o ironie a sorții va fi împușcat mortal de germani tocmai în momentul în care servește cu bucurie o familie de maghiari asupriți. Ultimele cuvinte ale acestuia sunt memorabile: ,,Păcat de zama cea bună… Era cu carne… (vrea să spună ceva, nu mai poate)”

Filonul erotic capătă o notă comică prin repetatele idile ale soldatului Petcu, un flăcău frumos, plin de haz, care frânge inimile fetelor din toate satele pe care le cucerește armata noastră. La fiecare despărțire Petcu face promisiuni supreme, spre uimirea și veselia tovarășilor săi: ,,Așteaptă-mă, că n-o să-ți pară rău”! Cu seninătate va mărturisi Petcu tactica prin care reușește să sensibilizeze reprezentantele sexului frumos: ,,Păi, nu le fac nimic. Tac. Privesc. Oftez. Le rup inima”. Procedeul lui Petcu e succint, însă dă roade și trimite la suspin nenumărate domnițe care îi cad în cale.

În rândul soldaților se va distinge și dorința de parvenire a unora, însă această categorie de persoane evocă tarele semenilor lor și sunt dispuși să săvârșească orice compromisuri pentru a promova. Este și cazul soldatului Bregan, care vine cu propunerea revoltătoare de a-și spiona colegii, în schimbul unei avansări. Se va lovi însă de corectitudinea de netăgăduit a sublocotenentului Lazăr: ,,Relule… (dur) Dacă te mai prind cu turnătoria, te-ai ars. Înțelegi, mă”?

Tipologia bunului gospodar, care privește viitorul cu optimism și neagă astfel pericolul războiului, se distinge prin soldatul Blaj. Convins că viitorul îi va surâde și își va clădi casă la Gurahonț, Blaj speculează orice bun din casele avariate, pentru a-l depozita în propria-i raniță, burdușită de atâtea obiecte: ,,Îmi fac casă. La noi, la Gurahonț. Și-atunci, nu-i păcat, că atâtea lucruri de folos, de prin casele distruse, să se răsipească? […] Spate bun avem. Bani pentru casă n-avem”!

Căpitanul doctor Traian Barbu este și el o figură centrală, un alter-ego al scenaristului în sfera pasiunilor, fiind un împătimit al pescuitului. Se pare că Titus Popovici a trasat personaje cu împătimiri asemenea sieși nu doar în romane, ci și în scenarii. Dacă în Noi, cei din linia întâi se conturează pescarul desăvârșit, în Secretul lui Nemesis apare imaginea vânătorului absolut, prin Ion Vaini.

Aplecându-ne din nou asupra evenimentelor tensionate din prima linie, memorabil și plin de semnificație este momentul revenirii în satul natal, după patru ani, a sublocotenentului Lazăr. Tinerii satului îl înconjoară pe Horică a lu՚ Bicașu, iar părinții vârstnici, dar încă în putere, întind masă mare pentru tot plutonul. Se vor tăia găini și se va desfunda vinul ascuns de ,,pociții lu՚ Hitler”, alăturându-li-se și reprezentanți ai armatei sovietice aliate. Această seară încununată cu dans e contextul întrevederii cu Silvia, fiica generalului Marinescu, tânără studentă la Medicină, voluntară pe front. Cucerind alături noi și noi localități, idila celor doi stagnează într-o etapă de tatonare, Silvia mărturisind fals că e căsătorită cu un poet și are doi copii.

Împrejurarea părăsirii satului Archid de batalionul liniei întâi trimite la emoția despărțirii de părinți. Tatăl lui Lazăr, mândru luptător în Primul Război Mondial, îi oferă ultimele sfaturi, dăruindu-i trei obiecte încărcate de semnificații: ,,Acum, fătul meu, eu ți-oi da ție trei lucruri: (își desprinde de la piept Virtutea Militară 1916-18, i-o întinde) Asta ca să-ți aduci aminte de mine, când ți-o fi greu… (Din chimir scoate un steag românesc) Acest steag, să-l pui pe Parlamentul grofilor din Pesta… și alăturea de el… (din car scoate o opincă veche) să pui această opincă. Că domnii grofi din ,,bocskoros” adică din ,,opincari” nu ne-or scos”. Responsabilitatea și emoția lui Lazăr sunt astfel înzecite de misiunea ducerii la bun sfărșit a doleanțelor tatălui, în paralel cu itinerarul luptei. În pofida parcursului merituos al armatei române, aflată în poziția favorabilă de a ajunge prima la Parlamentul Ungariei, vestea retragerii și primirea unei alte misiuni din partea așa-zișilor aliați sovietici cade ca un trăsnet: ,,Domnilor, în urma unei dispoziții superioare, începând din noaptea de 15 spre 16 Ianuarie corpul 7 Armată iese din compunerea Grupului ,,Budapesta” urmând să primească altă misiune”.

Resemnarea oficialităților române e în antiteză cu revolta și deznădejdea soldaților, care își strigă nedreptatea, conștientizând subterfugiul aliaților: ,,Păi, uite acolo Dunărea, dom’le. Uite-o! Și noi de ce să plecăm? […] Adică te bați, ca un câine, zi și noapte, că uite, din pluton am rămas numai”… Lucrările de specialitate consacrate filmului istoric au reliefat oglindirea relațiilor tensionate dintre români și sovietici, din anii ՚80 în filmele perioadei. În acest sens, Cristian Tudor Popescu afirma în studiul Filmul surd în România mută: ,,În schimb se introduc ,,înțepături” la adresa sovieticilor: în Noi, cei din linia întâi (1986) apare momentul în care armata română este împiedicată să intre prima în Budapesta de către înaltul comandament sovietic”.

Din dorința de a-și implini măcar simbolic misiunea primită inițial, Lazăr și Șaptefrați urcă pe un bloc pentru a arbora steagul și opinca, în rafalele de armă ale inamicului și uralele unității române. Cu determinare va continua armata română drumul spre Cehoslovacia, unde în urma unui atac german din aprilie 1945, sublocotenentul Lazăr va fi luat ostatic. Rănit, ascuns într-o cabană din munți, Lazăr își va dovedi încă o dată iscusința, reușind să se salveze cu ajutorul unui briceag dosit sub bandajul de la mână. Acest episod crucial îl determină pe sublocotenent să conștientizeze perisabilitatea existenței în luptă și o va cere de soție pe Silvia, la balul dat în cinstea lor la o primărie din Cehoslovacia. Fericirea celor doi e limitată, mreaja morții o cuprinde pe Silvia în urma unui atac armat inamic. Ajuns la vârsta senectuții, generaul Lazăr rememorează cu tristețe pierderea Silviei și traiectoria complexă a destinului său: ,,Nu i-am mai găsit. N-am mai văzut-o niciodată. Viața e viață… M-am căsătorit, am copii mari. Uneori, îmi aduc aminte de o singură imagine, una singură. Când beat fiind, și de bucuria că am intrat în satul meu natal, am văzut o fată blondă făcând baie într-o covată de făcut pâine… De obicei se spune că ,,sacrificiile n-au fost zadarnice”… Al nostru… vreau să spun al lor, n-a fost. A patra zi… atacul general a zdrobit apărarea germană”.

Mirajul ultimelor zile de luptă trimit la îndârjire și implicit la euforia revenirii acasă, soldații fiind stăpâniți de curiozitate și bravură: ,,Întrebările curg, se amestecă, se întretaie: Ce e pe acasă? Ce se aude cu pământul? Se dă pământ, ori nu se dă? … Păi, frate, dacă ,,ăia” se pun contra, venim cu armele…etc.etc. Câteva zile și e gata… Zic că rușii s-au întâlnit cu americanii… Ce chiolhan or fi tras”! În același interval al evenimentelor legionarii transmit cu febrilitate armatei române îndemnul de a se reîntoarce la coaliția cu germanii, în vreme ce efectivul de luptă din linia întâi se reduce simțitor de la zi la zi: ,,Vorbește postul de radio ,,Donau”, vocea României Legionare născută din ruinele trădării! Soldați Români! Ați fost atrași în prăpastia fără ieșire, în întunericul cel mai din afară, în clipa când crugul veacurilor se despică! Se apropie momentul haric când noile arme secrete izvorâte din îndrumările Marelui Fuhrer Adolf Hitler, vor determina, în câteva ceasuri soarta războiului, soarta lumii, Noua Ordine Europeană! Treceți în rândurile armatei germane, aliații firești ai României”!

Finalul luptei capătă dimensiuni hiperbolice, în vreme ce neliniștea, frica și neastâmpărul armatei noastre se întețesc o dată cu ultimele instantanee violente: ,,Unitățile de asalt s-au înșirat pe viroagă… Flancul stâng se sprijină pe una din imensele șire de paie, care acum par mai sinistre decât oricând. Dinspre ferma castel străbat foșnete neliniștitoare, zgomote, vorbe nemțești, căști ori bidoane ce se ciocnesc, țăcănit de închizătoare de puști, gemetele monotone ale unui rănit”. Această tensiune crescândă e generată de primejdia de a cădea pradă morții în ultima bătaie a puștii. Cea din urmă confruntare face ca moartea să adulmece cu jind împrejurarea cea din urmă. În acest context, sergentul Șaptefrați afirma cu convingere: ,,Poate lucrul cel mai greu de suportat pentru un ostaș e apropierea sfârșitului războiului. Când știi că poți cădea în ultimul sfert de oră”…

Iscusința armatei române răzbate dincolo de buna strategie a germanilor, pe care îi învinge în confruntarea finală. În vreme ce oștirea victorioasă se bucură, biruiții pleacă armele și privirea, simbol al înfrângerii și al viitorului incert: ,,Din tranșeele inamice, din mormanele de moloz ale clădirii, de după baricadele din mașini răsturnate se ridică – purtând parcă pe umeri povara înfrângerii, a unui război pustiitor dezlănțuit pentru scopurile demențiale ale unui maniac – soldații germani. Printre ei și câțiva horthyști… Cele două oștiri par că se înfruntă, ultima dată, acum numai din priviri: cea biruitoare cu armele ridicate spre cer; cealaltă lăsându-le să cadă cu un fel de oboseală și silă, cu privirile în pământ”… Deznodământul luptei expune un detașament românesc extrem de șubred, cu un efectiv de numai 20-25 de persoane. E însă pentru întâia dată când memorabilul general Marinescu cedează uniforma de soldat, pentru a defila în fața armatei române biruitoare în ținuta de mare general. Ochii săi o caută însă neîncetat pe eroina Silvia, căzută la datorie, mulțumindu-i sublocotenentului Lazăr prin cuvinte alese: ,,Gen. Marinescu (privind pe cei 20-25 de supraviețuitori printre care nu e figura pe care o caută el. Foarte încet): – Mulțumesc. Băiatul meu”.

Întreg scenariul conturează imaginea fastuoasă a unei armate române impunătoare, prin prestanță, strategii și soluții salutare în ipostaze limită. Inamicul german cataloghează drept o rătăcire procedeele române de depășire a punctelor culminante, recunoscând dosit temeritatea acestora: ,,Un atac printr-un front de foc de peste câteva zeci de metri este… este o nebunie! […] Sau sublim, dacă era executat de trupele noastre”! Insultele și știrbirea vredniciei luptătorului român sunt familiare conducătorului german, pentru care capitularea în fața armatei române capătă un surplus de umilință: ,,Nu mă obligă pe mine von Gneisenau să mă predau unei armate de ,,mămăligari”… Nu, domnilor! Vom face o ieșire în forță! Ne îndreptăm spre apus. Înțeleg să mă predau generalului Patton, trupele sale sunt aproape de Praga, dar nu generalului (cu dispreț) Marinescu. Este clar”?

De cealaltă latură se situează admirația sovietică, conștientă de conștiinciozitatea și inteligența trupelor noastre. Este și principiul datorită căruia armatei române i-au fost atribuite misiunile cele mai dificile, aceasta sacrificându-și resursele umane și materiale pentru a triumfa într-o bătălie în care alții au ieșit pretinși învingători. Buna purtare și respectul conferit armatei noastre de către sovietici nu aveau să prevestească deznodământul nefast și consecințele sale vădit neprielnice poporului român: ,,M-am bazat totdeauna pe priceperea și tenacitatea comandanților și statelor majore românești, pe eroismul soldatului român și sunt convins că și de acum înainte vă veți acoperi de glorie”.

Filonul psihologic e o constantă proeminentă pe scena războiului, înglobând teama, suferința, emoția trecutului și speranța viitorului. Nădejdea izbândei e cea care ține în luptă soldatul, cea care îl determină să persiste, fără ezitare și regret: ,,Cine nu speră disperă. (explicând) Adică se curăță mai repede”. Dezideratul victoriei îi ține în prima linie a confruntărilor, iar omenia, amabilitatea și frăția ostașilor trimit la pagini de o sensibilitate aparte. În fața unor episoade critice din parcursul misiunilor, nici boala nu mai are tăria de a-i ține deoparte pe bravii soldați români: ,,E mulți recruți tineri, veniți dă câteva zile. Moare ca muștele dom’doctor, e păcat, e tineri. N-are simțul războiului”. Moartea își cere tributul însă, e o prezență permanentă în rândurile armatei, iar tristețea pierderii unui camarad făurește desnădejde și pesimismul prosperității. Pierderile omenești ating cifre exorbitante, iar trăirile superiorilor din armată sunt din cele mai complexe, după cum mărturisește generalul Marinescu: ,,Și mie mi-e greu, Silvia, pentru fiecare soldat pe care-l trimit în luptă. Și până acum mi-a fost greu pentru… pentru peste 10.000 de oameni. Pentru fiecare, la fel de greu”.

Prezența morții nu împiedică configurarea unor comportamente umane stăpânite de umor și ironie, atât de uzate în toate scrierile lui Titus Popovici. Cu un haz specific prozatorului, își va zugrăvi personajul central viitorul, în ciuda atmosferei încărcate din linia întâi: ,,Întrucât după acest război va fi pace veșnică și ofițerii vor fi șomeri, mă pun bine pe lângă cineva care să-mi dea o bucată de pâine”. Persiflarea apare ca o dominantă a caracterului la Șaptefrați și la Crișan Lazăr, tatăl sublocotenentului Horia Lazăr. În răstimpuri de instruire pentru un nou asalt, Șaptefrați are dispoziția de a cerceta ținuta impecabilă a tânărului sublocotenent, cu următoarea remarcă: ,,Se oglindește luna-n cizme, ca-n lacul poetului nostru Eminescu Mihai și ne dibuie”. Alături se distinge personalitatea particulară a lui Crișan Lazăr, vechi luptător în Primul Război Mondial, pe care nici războiul nu are tăria de a-l împiedica să își adune recolta de porumb. Cu vorbe de duh și zeflemea va defini neliniștea pe care soția sa o resimte: ,,Muiere, n-ai tragere de inimă? Nu-i bai, mi-oi căuta alta, mai tânără. […] Ba se aude cum glăsuiește lenea. Că dacă lenea și prostia ar durea, trii sferturi din omenire ar umbla zbierând pe ulițe”. Pe de altă parte, cu o simplitate vădită, soldatul moldovean Lică susține că e iscusit în ale armelor, deoarece în civil fusese braconer. Afirmațiile sale stârnesc mereu hazul camarazilor.

Conceput în perioada de declin a regimului comunist, scenariul lui Titus Popovici surprinde tensiunea coaliției româno-sovietice, însă prin atitudinea personajului central discuțiile cu privire la guvernarea dictatoare nu sunt admise în rândul soldaților. Sublocotenentul consideră că nu este pe măsura armatei române să opineze cu privire la deciziile superiorilor comuniști, români și sovietici: ,,Soldat Munteanu, singura politică pe care o admit în unitatea ce comand, e zdrobirea inamicului”! Există în repetate rânduri însă reflecții ale autorului însuși, cu caracter persiflant, care trimit la condamnarea cârmuirii comuniste române.

În romanele de după 1989, prozatorul va multiplica deschis adevăratele-i credințe cu privire la recent destrămata conducere. O tipologie intens întrebuințată în operele lui Titus Popovici este cea a țăranului. Și în acest scenariu, țăranul se remarcă prin îndârjire, simplitate, corectitudine și dăruire, iar cuprins în focul luptelor nu se va pierde cu firea, ci cumpătarea îl va scoate la liman: ,,La postul sanitar. Pe tărgi, pe jos, pe pături, pe foi de cort, răniți. Și ceea ce e straniu este că acum niciunul nu geme. Își așteaptă rândul cu răbdarea din veacuri a țăranului român în fața suferinței”.

Un demn auxiliar al țării în momente de restriște e credința, semnalată în scenariu prin intermediul unei mici cruciulițe pe care sublocotenentul Lazăr o poartă mereu în buzunar. Se concretizează astfel un substrat subversiv, practicarea religiei și perpetuarea credinței fiind cu vehemență suprimate în comunism.

O altă latură periclitantă în viziune comunistă, ar fi cea consacrată literaturii, ca reprezentare favorabilă chiar și în tranșee. Din paginile scenariului aflăm că poetul preferat al lui Șaptefrați este Mihai Eminescu, în vreme ce pentru Lazăr favorit e George Topârceanu, iar presupusul soț al Silviei e un talentat poet. Alături e expusă și imaginea artistului, printr-un pianist celebru care sărbătorește prin muzică intrarea armatei române în Ungaria. Arta și frumosul sunt astfel venerate chiar și în comunism, în pofida prohibițiilor.

Scenariul surprinde în ultimele pagini intervenția lui Remus Mărcuș, orfan de război care s-a alăturat armatei române în drumul său. Pare a fi unicul român pentru care finele luptei reprezintă tristețe, singurătate: ,,Acum, acum că s-a terminat războiul, eu iarăși rămân singur… Eu iarăși rămân singur”… În încheiere general colonelul Horia Lazăr își ia rămas bun de la divizia pe care o conduce, pășind spre tihna anilor de pensie. E susținut în ultima-i operațiune de general maiorul Remus Mărcuș, pe care îl are alături de mai bine de 40 de ani.

Construcție complexă, cu un sumum de calități ce vizează compoziția, personajele, tematica și limbajul, Noi, cei din linia întâi s-a concretizat într-un film în 1986. În regia lui Sergiu Nicolaescu, filmul redă următoarele interpretări: George Alexandru (Horia Lazăr), Anda Onesa (Silvia) și însuși Sergiu Nicolaescu (generalul Marinescu). Elementele propagandistice alternează cu cele subtil prohibite, reflectându-se ororile războiului printr-o acțiune alertă și un dramatism major.

Sacrificiul este pentru înțelegere și pace, iar perioada surprinsă, atât de frecvent expusă de Titus Popovici, oferă prin polivalența ei pagini fără cusur: ,,A mai poposit o dată, cum o mai făcuse, în epoca de răscruce a anilor 1944-1945, asigurându-și premisele unei narațiuni cinematografice cu însemne eroice și spectaculare, Noi, cei din linia întâi, un film care a marcat și întoarcerea la Titus Popovici a ,,fiului rătăcitor” – și risipitor – Sergiu Nicolaescu”.

CAPITOLUL III.1.1. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pătrunderea și instaurarea comunismului în România.

A doua deflagrație mondială va leza nu doar integritatea națională a României, ci va avea un impact definitoriu asupra conturării unui viitor aservit directivelor sovietice.

Pe plan național, intenția României era de a păstra neutralitatea, fapt care îl determină pe Carol al II-lea să se apropie de Germania și să accepte o colaborare cu Garda de Fier. Anul 1940 a fost unul defavorabil pentru tentativele continue de neștirbire a granițelor țării. În acest răstimp, sub presiunea și prevederile lui Hitler, România va ceda Basarabia și Bucovina Rusiei, partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, Bulgariei și nordul Transilvaniei Ungariei. La 6 septembrie 1940 regele Carol abdică și părăsește țara, la cererea lui Ion Antonescu, adept al autoritarismului, om politic cu certe veleități de conducător, figură emblematică, privind cu reticență democrația și partidele tradiționale: ,,El și-a exprimat clar dezgustul total față de partidele politice și practicile democrației românești, pe care o considera deficitară. La baza eșecului acesteia, se află, după părerea sa, cultivarea libertății care punea interesele indivizilor mai presus de cele ale colectivității și ale statului.”

La 1940, Titus Popovici avea abia 10 ani și își împărțea timpul între orașul natal Oradea și vacanțele la Mișca, satul bunicilor materni.

România devine stat național legionar, însă crimele și teroarea generală provocate de Garda de Fier au dus la îndepărtarea acesteia de la putere în decembrie 1940. Ion Antonescu vede în Germania hitleristă unica opțiune de a se pune la adăpost de înfruntarea mondială, care devine iminentă. Conform planului Barbarossa, România intră în război alături de Germania, garantându-i susținere economică și militară deplină. Basarabia și Bucovina de nord sunt eliberate de sub ocupația sovietică, însă Hitler nu permite retragerea trupelor românești, cerându-i lui Ion Antonescu susținerea și dincolo de Nistru, asigurând România de deținerea Transnistriei, după învingerea Uniunii Sovietice.

Anglia, Canada, Australia, Noua Zeelandă declară război României, iar aceasta din urmă e constrânsă, la 12 decembrie 1941, să declare război Statelor Unite ale Americii. Încă din 1942 se întrevede precaritatea forței germane, Uniunea Sovietică câștigând teren, iar armatele românești înregistrează pierderi omenești masive. Convins cu greu, și mult prea târziu, de falsa invincibilitate a Germaniei, Ion Antonescu încearcă reînnodarea legăturilor cu puterile occidentale, vizând în fapt scoaterea României din război. Guvernul britanic, cel sovietic și cel american întind mâna României, secătuită în toate domeniile vieții sale de susținerea necondiționată a Germaniei hitleriste.

La 12 aprilie 1944, Uniunea Sovietică transmite României condițiile necesare pentru a fi semnat un armistițiu, cerințe care vor fi respinse cu vehemență de mareșalul Ion Antonescu. Situația gravă de pe front, ofensivele militare repetate ale Uniunii Sovietice, precum și tergiversările continue ale lui Antonescu au dus la inevitabila lovitură de stat din 23 august 1944. Din ordinul regelui Mihai sunt arestați mareșalul Antonescu și colaboratorii săi, România anunțând la Cairo acceptarea armistițiului.

Pe 31 august, dată notabilă pentru înfăptuirea unei noi istorii a poporului român, trupele sovietice ocupă România, iar forțele germane se află în retragere. La acea vreme, Uniunea Sovietică are măiestria de a camufla adevăratele-i intenții pe teritoriul țării noastre, după cum declara Molotov, ministrul de externe sovietic: ,,Guvernul sovietic declară că el nu urmărește să dobândească nici o parte din teritoriul românesc și nici să schimbe ordinea socială din România. Înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul român este cauzată numai de necesități militare și de continuarea rezistenței trupelor inamice.”

În ceea ce privește biografia lui Titus Popovici la acea dată, aflăm că se izolase împreună cu mama sa în satul Mișca, iar pe 4 septembrie 1944 maghiarii intră în sat, iar țăranii fug cu căruțele din calea lor. Astfel va cunoaște prozatorul atrocitățile războiului, deoarece se pierde de mama sa și ajunge să lupte alături de ruși, pe care îi stimează nespus. Despre acea perioadă tulbure va nota: ,,Luni de zile am rătăcit printre liniile frontului văzând mai mulți morți decât oameni vii cunoscusem până atunci”.Impresionat de forța trupelor sovietice și găsindu-și refugiul în angajamentele lor, va crede cu tărie în configurarea comunismului: ,,Ea este o armată a muncitorilor și țăranilor. Muncitorii și țăranii din țările pe care le eliberăm trebuie să vadă în Armata Roșie principalul lor sprijin împotriva propriilor exploatatori”.

În România se formează un nou guvern, cuprinzând membri din organizațiile politice tradiționale, însă Uniunea Sovietică va trata România ca pe o țară învinsă. La vârsta de 14 ani, prozatorul Titus Popovici se declara obsedat, în ceea ce privește tainele comunismului, iar efervescența adolescenței și nevoia de a epata își spun cuvântul. Se manifestă încă de acum pasiunile sale pentru istorie și filozofie, precum și setea nestăvilită de lectură, așa cum reiese din propriile-i memorii: ,,Vărsam în mine ca într-o vadră fără fund tot ce-mi cădea în mână, mai ales cărți pe care nu le înțelegeam, cu predilecție de filozofie, și aveam premisele unui viitor șoarece de bibliotecă, dacă această bulimie livrescă n-ar fi coexistat nepașnic cu o furioasă nevoie de acțiune, aventură și brutalitate”.

Clauzele vitrege și atmosfera tensionată din țară îl determină pe Lucrețiu Pătrășcanu, membru al Partidului Comunist, încă neafirmat, să concludă la finele anului 1944: ,,Poporul român trebuie să cunoască adevărul întreg. Întreg adevărul! România a pierdut războiul. Un război dus împotriva intereselor poporului român.” Se cuvine să adăugăm aici opinia lui Titus Popovici din 1969, când, încă sigur de generozitatea puterii comuniste, afirma într-un articol din Luceafărul: ,,Pentru că a trăi într-un timp dominat de politică, înseamnă că trăim un timp dominat de necesitatea de adevăr”. Nu peste mulți ani însă, această vreme a adevărului se va metamorfoza într-un timp al regretelor, al concesiilor multiple.

Concomitent cu deciziile luate de Înaltul Comandament Sovietic împotriva României, se dezvoltă treptat Partidul Comunist, o grupare aflată în afara legii încă din 1921. Odată cu căderea regimului antonescian, viitorii lideri ai Partidului Comunist, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, alături de aliații lor, sunt eliberați din închisori, iar Ana Pauker, pion definitoriu în conturarea liniei comuniste în România, vine de la Moscova cu canoanele sovietice însușite

Progresiv și cu mare chibzuință, reprezentanții comuniști acaparează scena politică a țării, îndepărtând strategic fiecare partid democrat în parte. Acceptarea noului guvern la 6 martie 1945, cu Petru Groza la conducere, constituie un nou nod substanțial în sovietizarea României.

În scurt timp, prezentul și trecutul poporului român e subjugat în totalitate intereselor și doleanțelor URSS, acordurile româno-germane apăsând încă greu industria și economia țării. Uniunea Sovietică și Occidentul conchid prin a permite poporului român să își manifeste liber alegerea politică și, conform legii, sunt stabilite alegeri libere, pentru a putea valida un guvern legal. Inițial alegerile sunt stabilite pentru data de 4 februarie 1946, însă de teama unui eșec și din lipsa de timp pentru a-și pregăti terenul, Partidul Comunist amână alegerile până în noiembrie.

De menționat este și faptul că în primăvara anului 1946 are loc condamnarea la moarte și executarea mareșalului Ion Antonescu. Alegerile au loc pe 19 noiembrie 1946, lupta acerbă fiind între Partidul Național Țărănesc și Partidul Comunist, însă comuniștii se dovedesc a fi capabili de nelegiuiri pentru a ieși învingători. Propaganda violentă, ilegalitatea în ceea ce privește organizarea scrutinului și nerespectarea alegătorilor au fost sesizate în nenumărate rânduri de reprezentanții Partidului Național Țărănesc, dar Uniunea Sovietică a păstrat o aparentă distanțare. Rezultatele au fost făcute publice cu două zile întârziere, relevând o victorie neverosimilă a comunismului, cu nu mai puțin de 70 % din voturi. Titus Popovici însuși mărturisește că a votat la Oradea în multiple secții, punând ștampila pe aproximativ 20 de buletine în favoarea comuniștilor, cu toate că era minor, având doar 16 ani.

După 1989 s-a descoperit o certă falsificare a alegerilor, procentul fiind autentic, însă în favoarea țărăniștilor. Ana Pauker, cu susținerea Moscovei, a dus la îndeplinirea acestui fals. Acesta este momentul monopolizării totale a țării noastre de către Partidul Comunist, o tabără fără ideologie, fundamente sau tradiție democratică. Liderii altor partide sunt eliminați treptat, prin teroare, arestări, condamnări la moarte, iar implicarea Occidentului în destinul României se încheie aici. În urma tratatului de pace de la 10 februarie 1947, Transilvania este redobândită, însă scopul Uniunii Sovietice este de a pune stăpânire pe economia și industria țării noastre.

Întemeierea Sovromurilor și diversele despăgubiri datorate Uniunii Sovietice nu au făcut posibilă o redresare minimă a economiei. În consecință, traiul cotidian al cetățeanului român a devenit chiar mai vitreg decât în vremurile de război. Regele Mihai este forțat să abdice și să părăsească țara la 30 decembrie 1947, zi memorabilă pentru Partidul Comunist, care proclama în aceeași zi Republica Populară Română. Abdicarea regelui a fost ultimul pion de mutat pentru a desăvârși o Românie supusă modelului politic și economic sovietic. Este, așa cum îl numește și Keith Hitchins, în Istoria României, etapa care: ,, La un nivel mai profund, a marcat momentul în care epoca modernă a istoriei României, care începuse o dată cu slăbirea legăturilor cu Estul și deschiderea față de Vest, a luat sfârșit. ”

Astfel, o nouă epocă se deschide, marcată de două obiective principale ale noii conduceri: menținerea la putere și preschimbarea întregii societăți, după modelul sovietic. Prin educația politică și propaganda stăruitoare se urmărește o metamorfozare a conștiinței individuale, rezultat care va duce la ,, omul nou”. Cei care au optat pentru a fi parte din acest grup politic vor ține constant seama de lozincile conform cărora: ,, Nimeni nu poate avea dreptate împotriva Partidului.”

Acest mod agresiv de a-și pune în aplicare conceptele vizează în primul rând înlăturarea oricărei relicve din ceea ce a reprezentat societatea românească până la acel moment: ,,Comuniștii declară deschis că ei nu-și pot atinge obiectivele decât distrugând prin violență vechea ordine socială.” Principiul de bază, coroborat cu exigențele noii conduceri, va trimite treptat la stalinizarea României și la pierderea identității naționale. Importantă e, așadar, clasa muncitoare, întoarcerea liderilor e spre o putere absolută, spre dominație și nu spre umanitate și libertatea cetățeanului.

O amplă caracterizare a primilor comuniști, demni de respect și recunoaștere pentru izbânda lor supremă, realiza Titus Popovici în 1965 într-un articol din Gazeta literară. Convins de măreția și corectitudinea idealurilor comuniste, acesta concluziona cu patos: ,,Comuniști căliți în focul marilor bătălii de clasă, în celulele Doftanei, în închisori și lagăre, făuritorii celei mai bărbătești pagini din istoria României moderne, deveniți constructori a căror viață de muncă neprecupețită și gândire creatoare, ale căror zile și nopți sunt înscrise, ca sămânța în arbore, în fiecare realizare cu care ne mândrim; tineri care am deschis ochii înțelegerii în anii puterii noastre populare, în sufletul și-n conștiința cărora partidul a înscris pentru totdeauna, poruncile celui mai înalt ideal pe care-l cunoaște omenirea: idealul eliberării omului, al transformării lumii, prin om și pentru om”.

III.1.2. 1948 – 1965 – stalinism, dogmatism, revoluția proletară

Evenimentele catalizatoare de la finele controversatului an 1947 au trimis inevitabil la implementarea normelor staliniste în toate domeniile vieții poporului român. Societatea întreagă își pierde centrul de echilibru prin trei faze politice care s-au succedat fulgerător: abdicarea silită a regelui Mihai, proclamarea Republicii Populare Române, intrarea României în blocul sovietic. Fragilitatea economică, socială și militară a unei țări șubrezite de atrocitățile unui război mondial a reprezentat un context de slăbiciune prielnic pentru comuniștii care recomandau doctrina stanilistă drept salvatoare.

Anul 1947 surprinde un tânăr de numai 17 ani, dornic de schimbare și inovații sociale, în persoana adolescentului Titus Popovici. Dedicat în totalitate noului mers al istoriei, exuberant și extrem de optimist, tânărul face parte din categoria generațiilor tinere, al căror destin a fost pecetluit de momentul 24 august 1944.

E lesne de înțeles că începând cu 1948 comuniștii vor conduce deliberat, supunând neîncetat poporul român la neîndurătoare acțiuni, din care transced violența, teama, duritatea, disprețul, totul în slujba creării unui stat totalitar după modelul celui sovietic. Pe 21-23 februarie 1948 are loc primul Congres al Partidului Muncitoresc Român, care va decide conducerea partidului astfel: Gheorghe Gheorghiu-Dej – secretar general, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu – membri ai Secretariatului.

Sub aparenta fraternitate a celor patru se ascunde o permanentă suspiciune din partea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care conștientizează că avându-i alături pe cei trei nu își va putea consolida pe deplin puterea asupra Partidului Comunist în principal și asupra țării, în general. Până la excluderea frapantă a celor trei esențe comuniste, regimul recent implementat duce la îndeplinirea câtorva operațiuni cheie în făurirea sovietizării absolute. Astfel, se vor iniția proiecte care vizează naționalizarea agriculturii, industrializarea economiei și metamorfozarea întregii societăți. Adoptarea unei noi Constituții, în aprilie 1948, după modelul Constituției Sovietice, precum și implementarea ideologiei staliniste prin metode care reuneau haosul și teroarea vor strivi treptat unitatea și specificul național.

În luna iunie a aceluiași an 1948 are loc naționalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport, punându-se accent pe reușita care se va obține prin îndeplinirea definitivă și totală a programului partidului. Se desprind de aici doctrine comuniste care presupun controlul deplin al statului asupra tuturor domeniilor de activitate. În discursuri mărețe se ascund monopolizările treptate din programul guvernării: ,,Înfăptuind acest act revoluționar, vom putea stimula toate energiile creatoare ale poporului nostru printr-o muncă conștientă și însuflețită. Prin consolidarea puterii economice a Republicii Populare Române vom putea asigura un ritm încă necunoscut în dezvoltarea economică, politică și socială a Republicii noastre Populare.”

Reforma învățământului necesita o atenție deosebită deoarece prin învățământul ideologic se urmărea implementarea noilor idei marxist-leniniste, aspirația fiind de a stimula interesul tineretului pentru comunism, încă din școala timpurie. Concretizată în august 1948, reforma învățământului aduce și o serie de eliminări și interziceri, atât la nivelul materialelor didactice, cât și în sfera profesorilor și a studenților nesupuși, răzvrătiți sau ostili. Religia va fi interzisă în școli, iar chestiunea credinței, în viața cotidiană a noului cetățean comunist era o coordonată delicată pentru conducere. Pe 4 august 1948 e adoptată legea cultelor religioase, Biserica Ortodoxă fiind singura recunoscută ca legală. Se interzice prin lege celebrarea Crăciunului și a Paștelui, iar proprietățile bisericilor sunt naționalizate. De cealaltă parte stau Biserica Greco-Catolică, care a fost desființată, și Biserica Romano-Catolică, care a fost tolerată, însă nerecunoscută, ea rămânând în ilegalitate.

Pentru a supraveghea implementarea prin orice mijloace a directivelor de la Moscova, se deplasează în țară membri ai serviciului de securitate sovietică, care alcătuiau DGSP (Direcția Generală a Securității Poporului), avându-l la conducere pe Pintilie Bodnarenco, agent NKVD, care preia funcția în august 1948. Agenții sovietici erau cunoscuți pentru brutalitatea debordantă de care dădeau dovadă, noțiunea de Securitate devenind astfel sinonimă cu cea de teroare. Atmosfera degajată din acțiunile acestei organizații e una tensionată, punctată de înscenări, acuzații fictive, torturi fizice și psihice, spionaj, sabotaj și multe altele. Începând cu 23 ianuarie 1949 Direcția Generală a Miliției va lua locul poliției și jandarmeriei, iar pe 7 februarie 1949 iau naștere trupele de securitate, pentru un și mai accentuat caracter agresiv al reducerii la tăcere a opozanților sau nemulțumiților.

În același 1949 Titus Popovici devine inspector în Ministerul Artelor, la numai 19 ani, însă după doar patru luni e dat afară, fiind declarat dușmanul patriei, cu interdicția de a publica în următorii patru ani. Totul se datorează teribilismului său și incapacității de a disimula.

În sfera naționalizării agricultura oferă un mijloc facil de subordonare totală a țărănimii. Comuniștii sunt convinși că printr-o reeducare în manieră socialistă a țăranilor și prin subordonarea lor tacită se va obține în timp o supunere completă a economiei statului. O dată cu plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949 se purcede la socializarea agriculturii. Această nouă reformă agrară face trecerea proprietăților private în proprietăți de stat, moșierimea și chiaburimea devenind practic inexistente în urma luptei duse împotriva lor, conform lozincii leniniste: ,,sprijină-te pe țărănimea săracă, înfăptuiește o alianță trainică cu țărănimea mijlocașă, nu înceta nici o clipă lupta împotriva chiaburimii, constituie principiul fundamental al politicii partidului nostru la țară.” Comuniștii asociază ideea de modestie financiară cu cea de bunăstare generalizată: ,,Nonposesia se vrea a fi întotdeauna un garant al virtuții și al fericirii locuitorilor cetății comuniste.”

În consecință, 1 000 000 ha de pământ sunt confiscate pentru a fi transformate în gospodării de stat sau gospodării colective, țăranii neavând dreptul de a deține mai mult de 0,15 ha de pământ, însă și acesta făcând parte din gospodăria colectivă. E lesne de înțeles că numeroși țărani, aproximativ 80.000, s-au împotrivit desproprietăririlor în masă, având loc multiple confruntări între țărani și trupele sovietice. Pentru înăbușirea acestor răzmerițe s-au efectuat peste 80.000 de arestări, condamnări la închisoare și chiar executări pe loc, astfel încât temnițele devin neîncăpătoare, 1 din 10 țărani fiind închis.

O altă decizie dură vizează libertatea și integritatea familiilor din Banat, fie ei români, sârbi sau germani. Fiind consideratați un pericol pentru zona respectivă, un număr de 40.320 de persoane sunt deportate în zona Ialomiței din Bărăgan și în zona Galați, începând cu 16 iunie 1951. Procedura deportărilor a fost catastrofală, prin măsurile dure aplicate de comuniști: oamenii luau cu ei din gospodării atât cât puteau duce în mâini, așteptau zile întregi în arșița soarelui să vină trenurile sau camioanele, copiii se îmbolnăveau de insolație, nu exista apă de băut și multe altele necesare. Finalitatea călătoriei dezvăluia o colibă din chirpici pentru cei norocoși, sau, de cele mai multe ori, un soare arzător deasupra capului, fără speranța unui adăpost.

Pe plan politic, în culisele partidului, frământarea era la cote ridicate, la fel ca în rândul populației. În pofida agravării situației din țară, Titus Popovici crede în acești primi ani în formațiune sovietică, pornind de la premisa că Uniunea Sovietică este primul stat socialist din lume, iar în acest context ar putea constitui soluția salvatoare pentru poporul român. În acest sens, prozatorul afirma într-un articol din Scânteia: ,,Pentru că eliberarea omului din lanțurile exploatării înrobitoare, eliberarea omenirii de ciuma brună a nazismului, nu puteau să nu aducă – purtau în ele – eliberarea pământului de lanțurile propriei sale robii, din aparenta fatalitate a timpului și spațiului. Și este firesc ca această eliberare să vină din patria al cărei nume e simbolul libertății, al demnității umane, al curajului omenesc de-a privi natura în față, de-a-i smulge secretele, de-a o supune în folosul oamenilor, în folosul păcii”.

Pentru a-și consolida autonomia, Dej marchează un nou proces-spectacol, care îi va avea ca protagoniști pe oamenii săi de marcă, Pauker, Luca, Georgescu. Dând frâu liber dorinței sale de a strânge rândurile în ceea ce privește calitatea membrilor de partid, Dej, cu susținere stalinistă, va genera un proces de verificare între noiembrie 1948 – mai 1950, raportul acestei epurări indicând un număr de 192 000 de membri suspecți, utopia făcând ca printre aceștia să se numere chiar și Ana Pauker. În decurs de câteva luni cei trei sunt acuzați repetat de protejarea chiaburimii, întârzierea dezvoltării industriei grele, încurajarea capitalismului (Vasile Luca); favorizarea evreilor, deficit în organizarea gospodăriilor colective (Ana Pauker); încurajarea primilor doi acuzați și neglijență în efectuarea sarcinilor de lucru (Teohari Georgescu).

Toți trei vor fi ulterior eliminați din sfera politică și arestați, însă viitorul le va rezerva traiectorii diferite. Dej parcurge astfel o nouă etapă spre unicitatea sa politică, gândind minuțios fiecare mișcare și beneficiind de sprijin sovietic: ,,dănțuind după muzica lui Stalin, Dej și-a consolidat controlul grupului său asupra partidului, prin înlăturarea de la conducere a pricipalilor membri ai ,,Biroului de la Moscova”, Ana Pauker și Vasile Luca. Dej nu ar fi fost însă capabil să facă acest lucru fără extraordinara sa abilitate de a crea alternative de acțiune ca măsuri de siguranță împotriva următorilor pași ai lui Stalin.”

În perioada avută în vedere, 1948-1955, închisorile țării s-au dovedit a fi neîncăpătoare, datorită dorinței comuniștilor de reeducare a populației răzvrătite prin torturi diverse. În fruntea listei deținuților stau deținuții politici, intelectualii, țăranii de rând, cele mai cunoscute și totodată temute temnițe fiind Sighet, Pitești, Gherla, Jilava, Aiud, Galați, Făgăraș. Perioada cu cel mai mare număr de deținuți e cea cuprinsă între 1948-1964, când aproximativ două milioane de locuitori ajung după gratii, fiind totodată introdusă și sentința capitală, cea de condamnare la moarte.

Trebuie amintit în acest sens cazul Pitești, recunoscut pentru procesul înverșunat de reeducare aplicat deținuților începând cu 6 decembrie 1949. Se efectuează aici un adevărat scenariu, scopul suprem fiind acela de a spăla creierul fiecărui individ în parte, pentru a-i insufla apoi principiile comuniste. Procedura se practică până în 1952, bilanțul final înfățișând 30 de morți, 780 de abuzați, 100 afectați grav din cauza unor leziuni, la aceștia adăugându-se deținuții care au înnebunit și cei care au ales să se sinucidă din cauza presiunilor.

Această modalitate de reeducare avea menirea de a elimina elementele periculoase pentru integritatea partidului, comuniștii demonstrând încă o dată că sunt capabili de orice nelegiuiri sângeroase pentru a-și asigura trăinicia: ,,Partidul a împărțit societatea în două tabere, una pentru a fi distrusă, ca fiind damnată de istorie, una pentru a fi plasată la cârma istoriei, sub conducerea partidului însuși, după cum impuneau imperativele ideologice. Lupta între cele două tabere era pe viață și pe moarte și, fiindcă partidul se afla în fruntea luptei, acesta era organizat pe criterii de beligeranță și combativitate.”

O altă strategie de reeducare a populației răzvrătite a fost introducera muncii forțate, potrivit Codului Muncii din 30 mai 1950, înființându-se concomitent și lagăre de muncă prin care aveau să treacă la începutul anilor 1950 nu mai puțin de 80 000 de persoane. Cea mai mare cifră se înregistrează în cele 8 lagăre destinate construirii canalului Dunăre-Marea Neagră, proiect care a debutat la 25 mai 1949. Totodată se decid deportările din București, începând cu 1952, ale unor familii considerate primejdioase, datorită faptului că erau rude ale criminalilor de război, ale deținuților sau ale celor care au ales trecerea granițelor.

De restricții întru totul iraționale vor beneficia cetățenii și în ceea ce privește regimul călătoriilor. În concluzie, din 1952 nimeni nu avea posibilitatea de a-și schimba domiciliul, excepție făcând cazurile de boală sau muncă, iar staționarea pentru mai mult de 24 de ore la un alt domiciliu, fără a anunța miliția, crea probleme majore oricui. În pofida monopolizării totale a vieții individuale, coroborată cu metodele agresive utilizate în impunerea unor noi dogme, au existat neîncetat răzvrătiri, mai mari sau mai mici, împotriva acestui regim, de la implementarea sa până la sfârșitul din 1989. Astfel se formează grupări de maximum 35-40 de persoane, nesupuse regimului, care de cele mai multe ori se izolează în munți sau în zone pustiite pentru a-și întocmi un plan de atac. Se bucură de sprijinul țăranilor din zonă, partidul neconsiderându-i o amenințare reală, însă existența lor primejduia integritatea absolută a acestuia. Un aspect însemnat îl constituie natura membrilor acestor tabere, în care predominau medicii, studenții, avocații, foștii ofițeri, intelectualitatea dând astfel o nouă lecție Partidului Comunist. În general, reprezentanții conducerii aveau un complex adânc față de intelectualitate, astfel explicându-se poziția ingrată rezervată acestora în societate: ,,Intelectualii erau priviți ca niște ființe debile și instabile, cărora le lipseau convingerile și principiile ferme și care puteau fi, în cel mai bun caz, interpreții ,,condiției proletare.” Departe de a garanta o carieră în partidele leniniste, o reputație de intelectual stârnea astfel suspiciune.”

Anul 1952 aduce și adoptarea unei noi Constituții a Republicii Populare Române, prin care justiția va fi subordonată în totalitate partidului, avocatul privat devenind o himeră. O ușoară reformare a liniei de partid se va resimți începând cu 5 martie 1953, când moare Stalin, mentorul incontestabil al atâtor popoare. Până la alegerea unui nou prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Dej are măiestria de a continua disciplina de fier, procesele, supravegherile, pentru a nu fi acuzat că a slăbit frâiele sovietice. Noua alegere a Uniunii Sovietice e în persoana lui Nikita Hrușciov ca prim-secretar, secondat de Gheorghi Malenkov, în calitate de prim-ministru.

Pe plan național însă nu se înregistreză modificări în configurația partidului, o ușoară liberalizare fiind resimțită în politica culturală a țării. Încă din 1954 Hrușciov va marca câteva metamorfozări în societatea românească, după cum urmează: în vara lui 1954 se desființează Sovromurile, înființate în anul 1945, fiind vândute populației părțile aferente fiecăruia; Hrușciov întrerupe lucrările la canalul Dunăre-Marea Neagră, fără a considera acest proiect unul de interes major. Tot din ordinul lui Hrușciov vor fi vândute în perioada 1955-1956 companiile de minerit, prelucrare și exploatare a petrolului și uraniului. Admiterea Republicii Populare Române în Organizația Națiunilor Unite, în anul 1955, trimite la o ușoară liberalizare impusă de organele supreme, Dej luând decizia de a închide câteva temnițe, printre care se număra și Sighet. O amnistie de scurtă durată a deținuților politici va genera și ea încrederea într-un viitor mai puțin încătușat.

Scena politică permite treptat adeziunea celui care va deveni după 10 ani liderul Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu. Așadar, la finele anului 1955 Nicolae Ceaușescu ține primul său discurs în cadrul partidului, alocuțiunea vizând modificări ale statutului partidului.

Contextul politic al deceniului cuprins între anii 1955 și 1965 va fi unul tumultuos, finalizat prin două împrejurări care vor rescrie o altă istorie a României: Declarația din aprilie 1964 prin care România își manifestă dorința de a se distanța de controlul global al Moscovei și moartea lui Dej, pe 19 martie 1965.

Propunerea lui Hrușciov de destalinizare a blocului sovietic va frapa delegațiile prezente, Dej susținând în aparență impulsivitatea constatărilor de la Moscova, însă condamnând tacit denigrarea liderului mondial al comunismului.

Tensiunea minoră din culise va fi bine manipulată de Dej, care va fi pus într-o situație anevoioasă, odată cu începerea revoluției ungare din 23 octombrie 1956. Devotamentul României față de Uniunea Sovietică e dovedit din nou, țara noastră fiind susținătorul cel mai important al Uniunii Sovietice în perioada octombrie-noiembrie 1956. Totuși Dej refuză implicarea trupelor române la Budapesta, având temerea unei revolte din partea maghiarilor numeroși din România. Pentru a preîntâmpina orice formă de protest a populației nemulțumite de condițiile din țară, vor fi adoptate de urgență două măsuri ameliorative: creșterea salariului minim (pe 29 octombrie) și gratuitatea călătoriilor pentru muncitorii ceferiști (pe 2 noiembrie). Câștigând simpatia Kremlinului, liderul comunismului românesc va beneficia în 1958 de un avantaj definitoriu pentru favorizarea ideii de distanțare față de Uniunea Sovietică: ,,România a fost aliatul cel mai activ al Uniunii Sovietice în timpul crizei ungare. Sprijinirea Uniunii Sovietice a depășit zona jocurilor politice și a trecut în sfera asistenței practice și a încurajării vădite. […] Mulțumirea sovieticilor față de rolul jucat de România în perioada octombrie-noiembrie 1956 s-a manifestat în favoarea țării, doi ani mai târziu, când Hrușciov a hotărât să retragă trupele sovietice din România.”

Anul 1957 este reprezentativ prin prisma Plenarei din 28-29 iunie – 1-3 iulie, sărbătorindu-se simultan și 40 de ani de la revolta bolșevică din 1917. Adunarea în discuție este contextul în care Nicolae Ceaușescu va aduce acuze educației ideologice mult prea șubrede a tinerilor, asociind aceste carențe cu revolta studenților din perioada revoluției ungare.

Sub aparenta mină a unei destalinizări lesnicioase și a susținerii necondiționate a lui Hrușciov, Uniunea Sovietică va dovedi încredere față de o situare mai independentă a României în raporturile sale cu Moscova și celelalte state sovietice. În acest sens, Hrușciov va ordona retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României, procesul eliberării fiind cuprins între 24 mai și 25 iunie 1958. Pornind de la premisa capacității proprii de a-și asigura securitatea internă, România va resimți o liberalizare ușoară din partea Uniunii Sovietice, însă de teama unor suspiciuni ulterioare, Dej va înteți teroarea recent diminuată.

Anul 1959 e dominat de frica și nesiguranța permanentă, resimțite de popor, însă Congresul al III-lea din perioada 20-28 iunie 1960 va genera un subtil sentiment de despovărare, Dej manifestând un interes național neresimțit până atunci.

Pe 8 mai 1961, P.M.R. celebrează 40 de ani de la înființarea sa în România, partidul fiind în scurt timp marcat de o a doua invitație la destalinizare, o dată cu Congresul al XXII-lea al P.C.U.S., din octombrie 1961. Totodată, conducătorul comunist subliniază purificarea stalinistă a P.M.R. prin epurările repetate, însă conform trecutului și viitorului politic, însuși Dej manifestă încă o tacită admirație stalinistă. În concepția sa, Plenara de la finele lui 1961 fusese un succes, marcând ulterior intervențiile lăudabile ale lui Nicolae Ceaușescu.

Mult râvnita colectivizare a agriculturii se încheie definitiv în 1962, moment celebrat prin Plenara Specială a Comitetului Central al P.M.R. din 23 – 25 aprilie 1962 și sesiunea specială a Marii Adunări Naționale, 27 – 30 aprilie 1962, cu participarea a mii de țărani. Profitând de amplele polemici în care este prinsă Uniunea Sovietică, alături de alte popoare socialiste, P.M.R. găsește momentul oportun pentru a genera debutul eliberării de sub dominația sovietică. Nemulțumirea lui Dej în ceea ce privește implicarea mult prea insistentă a Moscovei în problemele strict interne ale României va prinde contur începând cu 1962, după cum afirma și Vladimir Tismăneanu: ,,Toate complexele de inferioritate, îndelung acumulate, ale liderilor români au explodat în această confruntare: profitând de faptul că poziția lui Hrușciov în cadrul comunismului mondial și al propriului partid se șubrezise, Gheorghiu-Dej a decis, pentru prima dată în cariera sa politică, să se opună direct dictatului sovietic.”

În consecință, România nu va mai accepta implicarea sovietică în deciziile interne ale statului, opinând că sub presiunea Moscovei nu își însușise sentimente democratice. Liderul comunist român va sesiza fragilitatea crescută a blocului sovietic, polemicile cuprinzând tot mai multe state socialiste: ,,După cum este cunoscut, în ultimii ani, în mișcarea comunistă și muncitorească internațională au apărut deosebiri de vederi și de interpretare în probleme ale liniei generale a mișcării comuniste. […] În discutarea acestor probleme s-a ajuns la o polemică publică deosebit de ascuțită. În prezent, mișcarea comunistă mondială și lagărul socialist se află în fața pericolului scindării.”

P.M.R. își va recunoaște însă public poziția în Plenara lărgită a Comitetului Central al P.M.R. din aprilie 1964, prin intermediul actului suprem, care a fost Declarația cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Scopul suprem este crearea unei identități proprii a poporului român, cu un viitor conturat strict de societatea românească. Prin ruperea legăturilor cu Moscova, Dej va marca și o reconciliere cu societatea, marcându-se astfel o nouă epocă istorică.

În data de 7 martie 1965 Titus Popovici este ales prin vot deputat, pentru prima dată, și cu toate că nu crede în funcții, în poziții ierarhice, speră la bune colaborări pentru a servi interese comune. Despre ocuparea acestui scaun de deputat amintește într-un articol din România liberă, explicând sentimentele care l-au încercat din perspectiva calității sale de scriitor: ,,Pentru scriitor sentimentul unei mari mândrii de-a fi martor și părtaș la o adevărată Renaștere, precum și sentimentul unei mari responsabilități”.

Pe plan intern, poporul se bucură de o liberalizare majoră, un pion însemnat fiind amnistia generală a deținuților, însă și reabilitarea marilor personalități din cultură și știință. O destalinizare în masă e inițiată, iar derusificarea societății și a culturii ocupă un loc aparte. E o întoarcere spre partid și popor, demne de a consolida pacea și bunăstarea societății, fără a fi nevoie de sprijin sovietic: ,,Uniunea Sovietică nu mai este descrisă de propagandă ca garanție a victoriei, ci poporul în sine și solidaritatea sa cu partidul reprezintă garanția victoriei.” Totodată, Dej a abandonat și metoda represiunilor, destindere generală care va duce la creșterea numărului de simpatizanți ai P.M.R., efectivele partidului crescând simțitor în această perioadă.

În România, teroarea și restricțiile par a fi doar himere ale trecutului, care vor fi însă recondiționate începând cu 1971, de un lider comunist intransigent: ,,Relaxarea din anii 1964-1971 este însă doar un răgaz pe care regimul cultului personalității și-l lua în vederea revoluției culturale și a terorii profilactice care au dominat ultima parte a perioadei ceaușiste.” În acest climat aparent descătușat de rigorile regimului, Titus Popovici confirmă o schimbare pozitivă a imaginii țării. Crede cu tărie în noua direcție, considerând că prezentul e un moment măreț care cuprinde expresiv trecutul și viitorul. În acest sens, omul de rând, omul socialist trebuie să se implice, să simtă pulsul noii orientări și, mai presus de toate, să aibă conștiința unui prezent în care se scrie istoria. Politica actuală cuprinde, voit sau nu, destinul individului în toate ipostazele sale, în consecință aplecarea omului să fie spre colectivitate, spre întreg, să simtă dificultatea țării, a celuilalt ca pe a sa. Astfel, se oglindește crezul lui Titus Popovici la 1965, care adulmeca cu convingere pentru anii care vin o normalitate care nu se va concretiza.

În pofida faptului că la finele anului 1964 Dej efectuase o serie de analize curente care au avut rezultate pozitive, în ianuarie 1965 liderul P.M.R. dă primele semne de boală. În scurt timp va fi diagnosticat cu cancer pulmonar, dovedindu-se ulterior și o afectare a ficatului. Medici străini sunt solicitați pentru a-i acorda cel mai bun tratament, însă în seara zilei de 19 martie 1965 Dej intră în comă și moare.

În seara aceleași zile, Nicolae Ceaușescu convoacă o reuniune pentru a stabili detaliile funeraliilor, întâlnirea afișând un posibil prim-secretar în persoana lui Nicolae Ceaușescu. Cert este că Dej nu a desemnat un urmaș la conducerea P.M.R., preferințele sale fiind Maurer sau Apostol, nicidecum Ceaușescu. În tensiunea momentului, coroborată cu aprecierile lui Maurer și Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu e numit destul de repede în fruntea partidului, fără analize obiective sau opinii diverse. Nicolae Ceaușescu preia țara la 47 de ani, fiind la origine un copil sărman, ucenic la un cizmar, originar din comuna Scornicești, județul Olt. Pavel Câmpeanu, autor al cărții Ceaușescu, anii numărătorii inverse, împărțise cu Nicolae Ceaușescu, în perioada 23 octombrie – 2 noiembrie 1941, aceeași celulă la Jilava, scriitorul descriindu-l pe liderul încă neafirmat astfel: ,,Tuns chilug, purtând o îmbrăcăminte care părea de împrumut și foarte slab, avea o stângăcie a ținutei proprie urbanizării nedigerate care, coroborată cu trăsăturile feței și cu expresia mai curând imobilă, îi dădea o înfățișare puțin atrăgătoare. El nu primea pachete, dar accepta în modul cel mai firesc gustările oferite de cei care primeau. Vorbea puțin și cu mare greutate, participa conștiincios la corvezi, nu gusta palavrele și frecventele convorbiri hazlii, părea în același timp absent și, pendulând între atenție și pândă, era singur, neînsoțit de coacuzați recomandați ca atare. Felul lui taciturn s-ar fi putut datora acestei solitudini, dar și bâlbâielii care, în unele momente, le crea celor din jur un sentiment de stinghereală.”

Primii ani ai conducerii ceaușiste sunt marcați de aceeași liberalizare ca ultimii doi ani din epoca Dej, caracterizați prin slăbirea terorii, autonomie internă și industrializare rapidă. Curând însă, Ceaușescu va dezvolta tendințe antitetice celor din debutul său politic, constante care vor marca societatea în scurt timp. Nivelul de trai va avea de suferit treptat, revenindu-se la condițiile vitrege de trai de la începutul implementării comuniste. Aceasta s-a datorat ambițiilor majore stabilite de noul lider, pentru a înregistra creșteri frapante în dezvoltarea țării, într-un interval record: ,,Nu există totuși nici o îndoială că principala cauză a bolii președintelui se găsește în conducerea inflexibilă și centralizată a unui singur om, care descurajează inițiativa și responsabilitatea individuală și acordă o atenție excesivă creșterii și investițiilor economice în detrimentul împlinirii unor nevoi minimale de consum ale populației, precum și tratamentului preferențial al industriei în defavoarea agriculturii.” Printre primele sale demersuri, în calitate de prim-secretar, se numără preluarea denumirii, în iulie 1965, de Partidul Comunist Român, în detrimentul Partidului Muncitoresc Român, urmat de adoptarea unei noi constituții.

Demnitatea și libertatea, ambele în proporții destul de reduse, ar fi fost necesare unui popor asuprit atâtea decenii la rând, trebuințe care nu vor fi satisfăcute de conducerea Ceaușescu. O dată cu moartea lui Dej s-au neantizat și efectele pe termen lung ale Declarației din aprilie 1964. Începând cu 1965 o nouă epocă se deschide, marcată de fluctuații masive în maniera de guvernare a lui Nicolae Ceaușescu.

Titus Popovici îl cunoscuse pe Nicolae Ceaușescu încă din 1960, însă întâlnirile cu acesta i-au lăsat o imagine nefavorabilă despre capacitatea dictatorului de a conduce. Stima lui Titus Popovici este cert în favoarea lui Dej, iar opinia prozatorului despre slaba pregătire a unor oameni politici care dețin puterea a fost făcută publică de nenumărate ori de către acesta: ,,Nivelul discuțiilor despre problemele curente ale politicii mondiale nu depășea pe cel dintr-o primărie rurală, ori – poate mai adevărat – al tratativelor între două bande de tâlhari”.

III.1.3. 1966 – 1989 – resurecția literară, ceaușism, naționalism

Moartea lui Dej în martie 1965 și preluarea conducerii de către Nicolae Ceaușescu va genera o liberalizare nesperată în primii ani ai stăpânirii ceaușiste. În aparență, un reformator atât de trebuincios României, în esență, un conducător preocupat de autopromovare internă și externă, Nicolae Ceaușescu militează pentru o unitate de nezdrucinat între popor și partid, considerent consimțit la început și de popor: ,,Unitatea poporului în jurul partidului și a partidului în jurul conducătorului erau justificate ca mijloc de apărare împotriva presiunilor sovietice, ceea ce pentru un timp, societatea a crezut și a acceptat.” Despre îndepărtarea României de Uniunea Sovietică, Titus Popovici crede că a fost gândită corect de către Dej, însă implementarea sa defectuoasă de către Ceaușescu i-a consacrat eșecul.

Manipulator dovedit al maselor, prin apelul la sentimentele naționale, valori și tradiții populare, fiul Scorniceștilor va resimți în scurt timp complexul de inferioritate dat nu doar de costeliva sa instruire profesională și intelectuală, ci inclusiv de conformația grupării politice nelegitime istoric, pe care o cârmuia. Treptat democrația de partid va fi uzurpată, toate demersurile întreprinse de P.C.R. fiind desemnate din fașă de secretarul general, fără ca partidul și structurile acestuia să aibă un cert drept decizional. O lentă stalinizare va cuprinde treptat România, consecințele acesteia fiind resimțite abia după 1970.

Una din primele sale mișcări va fi convocarea Uniunii Scriitorilor la o discuție, imediat după numirea sa din primăvara lui 1965. Atitudinea și recomandările secretarului general vor produce o reală revoluție literară în rândul scriitorilor, acesta promovând diversitatea culturală, o oarecare volnicie în exprimare și admiterea reflecțiilor critice. În acest cadru unii scriitori vor fi reabilitați, iar autonomia aparentă a slovelor precum și comportamentul liber vor entuziasma într-atât de mult unii oameni de literatură, încât aceștia își vor manifesta captivați adeziunea la P.C.R. Tezele din iulie 1971 vor suspenda orice permisivitate minoră, scriitorii atingând o recesiune și mai agresivă decât cea premergătoare anului 1965. Cuprinzându-l și pe Titus Popovici în acest cadru literar, trebuie menționat faptul că Nicolae Ceaușescu îi propune la un moment dat să preia conducerea Uniunii Scriitorilor, însă Titus Popovici refuză vehement.

Aceste prime decizii favorabile ale lui Nicolae Ceaușescu, începând cu 1965, vor contura o perioadă recunoscută ca primul dezgheț din comunism, atașamentul față de popor fiind susținut și prin multiplele vizite ale noului secretar general prin toate regiunile țării, supraveghind îndeaproape agricultura, industria și cultura. E necesar de adăugat aici că în prima sa vizită de lucru, în Oltenia, Nicolae Ceaușescu este însoțit de Titus Popovici, prozatorul susținând încă doctrina comunistă. Odată cu trecerea anilor însă, cu precădere în ultimul deceniu comunist, prozatorul va caracteriza succint vizitele conducătorului drept ,,mascarade’’.

Congresul cu numărul IX al P.M.R. din 19-24 iulie 1965 este primul Congres sub egida lui Nicolae Ceaușescu, acesta din urmă prelungind proiectele dejiste de până în 1964, congresul însuși fiind pregătit de Dej în ultimele luni de viață. În ansamblul său, Congresul întărește constatările de dezgheț politic, economic, social și cultural, Nicolae Ceaușescu condamnând încă cultul personalității, fapt abordat și de Victor Frunză în lucrarea sa Istoria stalinismului în România: ,,Este perioada când secretarul general se ridică hotărât împotriva cultului personalității, deși Dej, chiar dacă fusese și el un dictator, nu-și ridicase statui, este vremea când spunea că un singur om, oricât de capabil și priceput ar fi, tot nu poate să înlocuiască toate mințile în conducerea unei țări, timpul când spunea că n-avem nevoie de idoli.”

Tot din anul 1965 datează și alte inovații în ceea ce privește învățământul. Astfel, pe lângă redenumirea partidului și noua constituție adoptată, care țin de planul politic, sistemul de învățământ marchează în 1965 înființarea Universității din Craiova și acceptarea gratuității manualelor școlare la toate clasele. Noi tensiuni apar însă de la finele anului 1967, marcat de Conferința Națională a P.C.R. din decembrie. Se vor contura acum timid și ascuns liniile comunismului dinastic, care avea să fie îmbrățișat de liderul comunist.

O reorganizare administrativă cuprinde Republica Socialistă Română începând cu 16 februarie 1968. Conform unei legi adoptate de Marea Adunare Națională, România nu va mai fi divizată în regiuni și raioane ci, precum a dăinuit până astăzi, în județe, municipii, orașe, comune, sate. O vădită incriminare a regimului stalinist cultivat de Dej se va manifesta începând cu Plenara C.C. al P.C.R. din 22 – 25 aprilie 1968.

Vechea gardă a lui Dej este, în fapt, vizată în totalitatea ei, iar cei care nu au fost direct atacați acum au de ales între retragerea voită sau supunerea absolută față de noul secretar general, linia de mijloc sau păstrarea vechilor concepte fiind practic inexistente. În paralel, Ceaușescu continuă distanțarea de Uniunea Sovietică și reia legătura cu Israelul. La scurt timp primul secretar va deveni și comandant suprem al Forțelor Armate, în urma decesului ministrului responsabil.

Luna august aduce un eveniment extern care va contribui masiv la creșterea intensă a popularității lui Ceaușescu, atât pe plan intern, cât mai ales internațional. Conturarea Primăverii de la Praga de către noul lider reformist al Cehoslovaciei, Alexander Dubček, e privită cu simpatie de liderul P.C.R., aflat in vizită in Cehoslovacia, pe 15 august 1968, prilej cu care prelungește tratatul de prietenie și asistență mutuală cu această țară pentru încă douăzeci de ani.

Imediat după anunțul invadării, P.C.R. acuză cu vehemență acest act al Uniunii Sovietice și al aliaților săi, susținând necesitatea Cehoslovaciei de a-și decide singură destinul, precum și neamestecul sovieticilor în problemele interne ale unei țări. Această atitudine a lui Nicolae Ceaușescu denotă un act suprem de curaj, act care îl va propulsa imediat în ochii cetățenilor săi.

Totodată, în lunile care urmează se înregistrează o creștere a numărului de membri ai P.C.R., Nicolae Ceaușescu realizând că apelul la sentimentele naționale îi va asigura, cel puțin pentru o vreme, supremația. Iminența unor represiuni de sorginte sovietică, drept replică la atitudinea ingrată a României, era de luat în seamă. În consecință, liderul român va forma gărzi patriotice, un soi de miliție muncitorească, și va elabora planul de salvare Rovine IS 70, conform căruia întreg poporul era implicat în rezistența armată.

Distanțarea totală de Uniunea Sovietică devine astfel tot mai pregnantă, ea fiindu-i ulterior de folos lui Nicolae Ceaușescu și pentru păstrarea și implementarea cultului personalității sale în România. Congresul al X-lea, 6-12 august 1969, aduce un plus de putere de partea liderului, anii 1965-1969, încadrați de Congresele IX și X, fiind reprezentativi printr-o destindere propagată în mai multe domenii, întâmpinată de un popor mulțumit.

În 1969 Titus Popovici avea 39 de ani și dădea deja primele semne de disidență ocultă. Aceasta este cauza pentru care caută refugiu la Gura Zlata, localitate situată la poalele Munților Retezat.

Poporul român se bucura însă la finele anilor ՚60, începutul anilor ՚70, de o ascensiune nesperată a nivelului de trai, situație care se va deteriora treptat, atingând apogeul în anii ՚80. Prin urmare, în România crește numărul de mașini proprietate personală, se construiesc numeroase locuințe, se extinde vânzarea de televizoare, aspiratoare, frigidere și numeroase alte produse electrocasnice, iar extinderea fabricilor este evidentă. Cetățenii beneficiază și de o mai mare permisivitate culturală, aici incluzându-se și transmiterea TV a unor seriale și ecranizări după romane occidentale. Învățământul progresează și el, la Brașov înființându-se în 1971 Universitatea. Anul 1970 aduce cu el și propunerea lui Ceaușescu de a-l pune pe subiectul nostru în fruntea Ministerului Culturii, iar refuzul acestuia trimite la un conflict provizoriu între cei doi.

Vizitele externe care au trimis la metamorfozarea definitivă și fatală a comunismului din România sunt cele din Coreea de Nord și China din luna mai a anului 1971. Astfel, de la impresia beneficiilor creată de metodele de îndoctrinare ale lui Mao Zedong din China, simpatia lui Nicolae Ceaușescu pentru cultul personalității va fi amplificată de revoluția culturală a lui Kim Ir-Sen din Coreea de Nord.

Reîntors în țară, Nicolae Ceaușescu va depăși orice compromis cu scopul de a obține de la popor aceeași supunere măgulitoare. Noile doleanțe ale conducerii vor fi implementate fără drept de revocare prin ședința Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., din 6 iulie 1971. Prin cele 17 propuneri revoluționare, recunoscute în istorie sub egida ,,Tezele din Iulie” , Nicolae Ceaușescu înregistrează revenirea la realismul socialist, o restalinizare dură și un violent cult al personalității, care vor metamorfoza defavorabil toate domeniile vieții. O nouă revoluție se înregistrează și la nivel literar, operele sciitorilor români servind de acum drept rampe de lansare pentru noua ideologie comunistă. Tergiversarea directivelor ceaușiste și nesupunerea unora precum Paul Goma, Zaharia Stancu, Augustin Buzura, oniricii Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag și mulți alții au atras represiuni majore asupra Uniunii Scriitorilor. Totodată, întreaga societate va fi marcată de restricții majore, Securitatea își va majora rolul, iar dictatura generată de lider va cunoaște conotații extrem de dure: ,,Treptat, dictatura personală, arbitrariul în luarea deciziilor, eliminarea tuturor celor care îndrăzneau să nu fie de acord cu șeful suprem, reinstaurarea terorii Securității și, în final, cultul aberant al personalității au devenit caracteristicile dominante ale vieții în România.”

Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu a fost resimțit timid încă din 1968, însă perioada de implementare a fost cuprinsă între 1971 și 1975, cu un apogeu devastator pentru țară la începutul anilor ՚80. Deteriorarea vieții politice a determinat și o degradare progresivă a vieții cotidiene. Prima amprentă asupra individului și-a pus-o economia aflată în regres, victimă a industrializării excesive, o industrializare utilă, însă greșit aplicată. Referindu-ne la cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, Titus Popovici forțează nota și vorbește despre o paranoia în cazul dictatorului, boală care existase încă din tinerețe: ,,Există opinia curentă că vizita în China, în 1970, i-a declanșat paranoia, existentă în tinerețe, când mi s-a spus că visa să fie ,,un Stalin al României””. Aici include prozatorul, ca argument, și stima excesivă a dictatorului pentru Napoleon.

Declinul economic a fost favorizat și de exportul unor produse vulnerabile calitativ, în antiteză cu importurile costisitoare. Industrializarea abuzivă din România a atras de la sine și o degradare a mediului înconjurător, noțiune slab abordată și insensibilă pentru comuniști, cu toate că în 1973 vor adopta o lege privind protecția mediului înconjurător. Înainte de toate însă, era comunistă a sfârșit valorile morale ale entității umane, urmărind în permanență neutralizarea bogăției tradiționale a poporului. Încă de la începutul anilor ՚70, poporul era tot mai neîmpăcat, anii în discuție fiind însă doar un preambul al epocii de mare cumpănă, reprezentativă prin deceniul 8.

În pofida celor prezentate mai sus, perioada 1966-1971 reprezintă răstimpul comunist cu cea mai mare liberalizare, exprimat pe plan intern printr-un regim de viață mai bun, un control scăzut al Securității și un dezgheț social și cultural. Precum subliniază și Pavel Câmpeanu în capitolul dedicat anului 1968, din lucrarea sa Ceaușescu, anii numărătorii inverse, această libertate aparentă a anilor ՚60 se va metamorfoza într-o dictatură mult prea dură, tranziția fiind brutală: ,,Trecerile de la simpatia comunității occidentale la completa izolare internațională și chiar la o ostilitate venind dinspre toate punctele cardinale; de la sprijinul activ la împotrivirea activă față de putere; de la independența națiunii față de URSS la dependența ei insuportabilă de clanul Ceaușeștilor; de la precipitata dezvoltare cantitativă a industriei și construcțiilor la colapsul economic; de la timidele veleități de democratizare la statul polițienesc; de la rolul conducător al partidului la rolul de conducător al Securității.”

Debutul perioadei 1972-1989 este puternic marcat de mini-revoluția culturală implementată de Nicolae Ceaușescu prin celebrele ,,Teze din Iulie”. În pofida faptului că în decurs de câțiva ani impactul tezelor va cuprinde toate domeniile societății, primii vizați au fost intelectualii, categorie deja asuprită în repetate rânduri de ideologia politică.

Anii 1972 și 1973 sunt relativ destinși din punct de vedere al unor evenimente politice catalizatoare, însă 1974, mai exact data de 28 martie 1974 va aduce constituirea funcției de președinte al Republicii Socialiste România, calitate însușită de Nicolae Ceaușescu. Un eveniment nodal al anului 1974 îl reprezintă deosebitul Congres cu numărul XI al P.C.R., desfășurat între 25 și 28 noiembrie. Întrunirea în discuție va fi ultima de această factură, luând în considerare repercusiunile pe care Congresul le îngloba. Prin urmare, începând cu Congresul al XII-lea, din 1979, tensiunile vor fi vădite, Nicolae Ceaușescu reușind însă o tăgăduire a lor de fiecare dată.

Precara situație a societății comuniste române a primit o lovitură grea până și de la natură, România fiind lovită de un puternic cutremur în seara zilei de 4 martie 1977. Cu mii de victime, printre care și personalități notabile ale țării, cutremurul a afectat, prin complexitatea devastării sale, economia. Stabilizarea țării după acest dezastru natural a fost un proces de durată, întrerupt de o nouă furie a naturii, prin inundațiile multiple din 1980 și 1981.

Treptat, omul de rând trăiește o dramă interioară, dată de condițiile vitrege de trai, coroborate cu negarea drepturilor și lipsa posibilității de a se exprima. În acest context social se vor contura greve multiple, prima revoltă de anvergură fiind greva minerilor din Valea Jiului. Astfel, pe 1 august 1977, aproximativ 35.000 de mineri de la mina Lupeni se izolează în subteran, determinați printre altele și de eliminarea pensiei de invaliditate pentru mineri și ridicarea vârstei de pensionare de la 50 la 55 de ani. În ciuda garanțiilor date, președintele va trimite armata în zonă, la doar câteva zile după încetarea revoltei, intervenția acesteia soldându-se cu arestări și deportări. Din aceeași perioadă fac parte și alte forme de indignare a populației, însă la scară mult mai redusă și ușor înăbușite. Mereu, existența acestor revolte populare a fost tăinuită de conducere, de teama unor generalizări sau a solidarizării protestanților.

Și ascensiunea politică a lui Nicu Ceaușescu, fiul conducătorului, e consfințită tot de Congresul al XII-lea, când acesta devine membru supleant al C.C. al P.C.R. În ceea ce privește statornicia și tratamentul oferit membrilor de partid, majoritatea se aflau în P.C.R. din motive oportuniste, de teamă sau îndatorire, fără a îmbrățișa sincer ideologia comunistă. Neimplicarea loială a membrilor P.C.R. e interpretată și de Victor Frunză în lucrarea-i Istoria stalinismului în România: ,,Majoritatea absolută a membrilor nu are nici o legătură cu ideologia comunistă, fiind în partid din considerente strict conjuncturale, din interes personal.” Aproximativ 30.000 de membri sunt excluși din partid în 1980, iar funcțiile sunt în majoritatea lor redistribuite, împiedicându-se astfel atât apariția unor nemulțumiri și revolte, cât și consolidarea controlului deținut prin prisma unor funcții importante. Cutremurul din 1977, marile inundații, creșterea prețurilor la petrol și sistarea livrărilor de petrol către România, din cauza revoluției din Iran, vor contribui la o criză economică, la începutul anilor ՚80, recesiune care se va accentua progresiv în anii următori. În pofida scăderii exportului de alimente și a situației financiare tot mai precare, Nicolae Ceaușescu speră la o rambursare în timp record a datoriilor externe, care au suferit amplificări majore în ultimii patru ani. Astfel, de la o datorie de circa 3,6 miliarde de dolari pe care România o avea în 1977, se va ajunge în 1981 la 10,2 miliarde de dolari, motiv pentru care e nevoie de o nouă reeșalonare. Recunoscând în parte situația delicată a economiei, președintele va aplica abuziv un sfat acordat României de către FMI. Prin urmare vor crește exporturile și vor scădea considerabil importurile, generându-se o serie de raționalizări aplicate populației, o populație din ce în ce mai oprimată. Dispus să supună societatea oricăror forme de agonisire, Nicolae Ceaușescu va lua o decizie capitală: toate datoriile vor fi restituite în perioada 1982-1990, indiferent de concesiile necesare.

Din anul 1981 datează și Plenara C.C. al P.C.R., 25-26 noiembrie, când pe lângă comunicarea noilor decizii economice, Nicolae Ceaușescu îl va elimina din partid și pe Virgil Trofin, apropiat al său până la acea vreme. Propaganda ideologică prin intermediul culturii, cu precădere prin literatură, a fost mereu una din prioritățile conducerii. În acest scop vor fi convocați la Mangalia, în luna august a anului 1983, un mare grup de intelectuali, în vederea unei noi solicitări de aservire absolută. Nicolae Ceaușescu le va prezenta ca veridică realitatea percepută și impusă de partid, nu cea ,,deformată” de ochii artistului. Intelectualii vor primi o nouă lovitură, înțelegând că propaganda comunistă nu are legătură cu existența și tumultul cotidian.

Făcând trimitere la poziția intelectualului în comunism, Titus Popovici găsește un mijloc de sondare a unui prezent pozitiv, generator de satisfacții, prin imaginarea unei istorii paralele: ,,Una dintre distracțiile omului solitar – deși e o slăbiciune intelectuală, mărturisesc – este imaginarea unei istorii posibile”. Prozatorul e capabil de o reinterpretare a actualității politice prin intermediul cuvintelor, literatura căpătând la el în acele vremuri o altă dimensiune: ,,Pentru unul ca mine, dacă vreți, politica a fost un obiect de studiu literar”. Încă din acest an, 1983, scriitorul prevestește declinul comunist afirmând următoarele: ,,Eram de mult edificat asupra faptului că pierderea legitimității sistemului comunist, chiar în ochii celor, puțini în România, ce luptaseră sincer pentru ,,implementarea” lui, se datora desăvârșitei sale ineficacități, în toate domeniile vieții, și că supraviețuirea lui se explica, nu atât prin imensul aparat represiv care-l apăra, ci prin frica instinctivă și subconștientă a milioane de oameni cărora spiritul natural de competiție le fusese înlocuit cu mincinoasele ,,întreceri socialiste”, de riscurile libertății, în fața unor certitudini mizerabile, dar totuși certitudini”.

Congresul al XIII-lea din 19-22 noiembrie 1984 conferă țării un secretar general și mai influent, Nicolae Ceaușescu fiind reales în funcție. Dintre principalele constante ale acestui Congres amintim: vizarea planului cincinal 1986-1990, avansarea vertiginoasă a fiului său Nicu Ceaușescu și a soției acestuia, Poliana Cristescu în funcții și mai înalte, reducerea la tăcere a unor intelectuali de seamă (Eugen Jebeleanu, Mihnea Gheorghiu, George Macovescu, etc.). Cultul personalității familiei conducătoare depășește deja în 1984 orice limită, adulările exagerate venind în antiteză cu situația precară din țară.

Tot în noiembrie 1984 Nicolae Ceaușescu ia decizia de a construi în capitală un ansamblu, un cartier opulent, care să evoce măreția reușitelor sale din cei aproape 20 de ani de stăpânire. Astfel va lua naștere ,,Ansamblul Bulevardul Victoria Socialismului”, cuprinzând și un centru administrativ enorm, precum și palatul prezidențial ,,Casa Poporului”.

În 1985, în țară se celebrează două decenii de la numirea în funcție a lui Nicolae Ceaușescu, propaganda elogiind bunăstarea generată de conducerea ceaușistă. Atât Nicolae Ceaușescu, cât și soția sa, au parte, începând cu prima jumătate a anilor ՚80, de aniversări extravagante, acestea implicând nu doar un număr impresionant de persoane, ci și costuri colosale. Treptat, un cult al personalității, similar ca densitate cu cel al liderului român, s-a dezvoltat și pentru consoarta sa Elena Ceaușescu.

O revoltă puternică va izbucni pe 17 noiembrie 1987 la fabrica Steagul roșu și uzina Tractorul, ambele din Brașov. Necăjiți de traiul aspru și condițiile de muncă inumane, muncitorii devastează sediul P.C.R din Brașov, fiind opriți de forțele de ordine, iar o mare parte din ei arestați. Un aspect important îl reprezintă multitudinea de greve din anii ՚80, cauzate de salariile mizere, lipsa alimentelor de bază, restricții majore la apă, căldură și multe alte nedreptăți. Cele mai însemnate revolte s-au înregistrat în anii ՚80 în Maramureș (septembrie 1983), Cluj și Turda (noiembrie 1986), Iași și București (februarie 1987), Brașov (noiembrie 1987). În ciuda profunzimii și repetabilității acestor revolte, Nicolae Ceaușescu continuă programul propriu de aplicare a diverselor restricții, neînțelegând parcă semnalul de alarmă tras de populația României.

Cu o viziune net antioccidentală dă speranța falsă a creșterii salariilor cu 10% în 1988 și 1989, însă acordarea salariilor se va efectua exclusiv în baza normei efectuate, rezultând dispariția salariilor fixe și a unui venit minim garantat. Vladimir Tismăneanu surprinde obiectiv conotațiile unei țări supuse în totalitate: ,,România lui Ceaușescu era o societate închisă, caracterizată prin represiune în toate domeniile existenței umane: limitări ale dreptului de proprietate, condiții grele de muncă și salarii mici, lipsa libertății de mișcare, obstacole birocratice împotriva emigrării, violări ale drepturilor minorităților naționale, dispreț pentru credințele religioase și persecutarea practicilor religioase, austeritate economică drastică, cenzură constantă în domeniul culturii, reprimarea tuturor vederilor disidente și un omniprezent cult în jurul președintelui și familiei sale, care a contribuit la demoralizarea populației.”

O criză proeminentă a cuprins România anilor ՚80, criză care s-a amplificat cu an ce trecea. Cu scopul de a plăti urgent datoria externă, țara a fost dominată treptat de mărginiri alimentare, de distrugeri ale monumentelor istorice și religioase, de neantizarea existenței rurale, precum și de diminuarea gradată a căldurii, apei, curentului, combustibilului. Trebuie confirmate însă și realizările interne ale anilor ՚70 și ՚80, dintre care necesită evocare: inaugurarea Transfăgărășanului (1974), inaugurarea întâiului tronson de la metroul din București (1979), începerea producției de avioane de pasageri (1982) și avioane de vânătoare și bombardament (1987), succese sportive însemnate (Nadia Comăneci, Ivan Pațaichin, Ion Țiriac, Ilie Năstase).

O nouă lovitură va primi populația rurală a României prin anunțul sistematizării din cadrul Conferinței a IV-a a președinților consiliilor populare, din 3-4 martie 1988. Sistematizarea reprezintă în fapt reducerea numărului de sate de pe teritoriul României de la aproximativ 13.000 la circa 5.000-6.000, anulându-se astfel moștenirea tradițională a poporului, obiceiurile fiecărei așezări în parte. Anul 1989, care va îngloba apusul comunismului românesc, debutează cu prima lovitură dată conducerii, chiar din interiorul său. Este vorba aici de scrisoarea a șase veterani ai partidului: Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu și Grigore Păceanu, care vor dovedi curajul așternerii pe hârtie a scenei politice dezolante regăsite în România, la data de 10 martie 1989. Petiția lor începe astfel: ,,Într-o vreme în care însăși ideea de socialism pentru care am luptat este discreditată de politica dv. și când țara noastră este izolată în Europa, am decis să ne ridicăm glasul. Suntem perfect conștienți că făcând acest lucru ne riscăm libertatea și chiar viața, dar ne simțim datori să vă adresăm un apel de a schimba cursul actual înainte de a fi prea târziu.” Revoltat de acțiunea provocatoare a celor șase, Nicolae Ceaușescu îi va acuza de spionaj și va cere pentru toți arest la domiciliu. În iunie 1989 Titus Popovici are ultima întrevedere cu dictatorul, caracterizându-l pe acesta ca un om bătrân și bolnav. Prozatorul ține să precizeze că în total avusese 14 discuții cu Nicolae Ceaușescu, între patru ochi, ținând cu mare seamă această numărătoare. Bâlbâindu-se nespus, cu o multitudine de angoase, conducătorul e văzut de prozator ca un lider care a avut totul dar nu a știut cum să gestioneze puterea.

Ultimul Congres al P.C.R. s-a desfășurat înainte cu o lună de revoluție, în 20 noiembrie 1989. În pofida stării precare a țării, Nicolae Ceaușescu e reales în funcția de secretar general cu urale, dovedind la acest ultim Congres o încredere în sine debordantă, duritate și predispoziție pentru orice concesie. În acest climat trebuie menționat că Nicolae Ceaușescu era printre ultimii dictatori comuniști ai lumii, țări precum Ungaria sau Cehoslovacia fiind deja eliberate din jugul comunist. Atmosfera comunistă mondială era mai mult sau mai puțin similară cu cea din România, finalul fiind consemnat la finele lui 1991, încununat de demisia lui Gorbaciov, din 25 decembrie 1991. La nivel mondial, climatul anterior epilogului fusese demoralizator: ,,O maree neagră de mizantropie se va revărsa peste societățile comuniste. Partidul a pierdut mult din combativitate, însă cetățenii, dezgustați de existența socială, neîncrezători în motivația fiecăruia, se refugiază în apatie, alcool sau excentricitate.”

Luna decembrie a anului 1989 debutează cu solidaritatea oamenilor de rând, care, alăturându-se credincioșilor reformați, vor milita din 16 decembrie pentru rămânerea pastorului reformat László Tökés la Timișoara. Revoltele iau amploare în zilele următoare la Timișoara, însă Nicolae Ceaușescu nu pare îngrijorat de nemulțumirile scandate de populație și pleacă pe data de 18 decembrie într-o vizită programată în Iran. Pe 20 decembrie însă Timișoara e proclamată de propriii cetățeni oraș liber, recurgându-se treptat la violențe repetate.

Conștient de complexitatea și gravitatea situației create, Nicolae Ceaușescu se întoarce în țară și organizează pe 21 decembrie un mitting de susținere, pentru o nouă tentativă de consolidare și supremație a puterii sale. Spre marea sa uimire, mulțimea din Piața Universității îl huiduie, determinându-l să părăsească, pentru siguranța sa, balconul clădirii în ciuda promisiunilor sale de creștere a salariilor și pensiilor. Pentru început, Nicolae Ceaușescu nu crede în puterea acestei opoziții, nu dă dovadă de umanitate nici în privința numărului mare de victime existente deja la Timișoara, catalogând greșit evenimentele care îl surmontează: ,,Ceaușescu dă crizei care îl va duce la pieire același diagnostic greșit: agitațiile în curs fuseseră puse la cale peste hotare, singurii sprijinitori interni ai acestor uneltiri fiind câteva elemente marginale.”

Pe 22 decembrie lumea revine în stradă, mai motivată, mai hotărâtă, pe lângă București și Timișoara, alăturându-se și orașe precum Cluj, Sibiu, Arad și nu numai. În permanență și în toate orașele revoluției armata a intervenit, mai mult sau mai puțin , pentru înăbușirea conflictelor. Din contactul dur al miliției și securității cu poporul răzvrătit au rezultat peste 1.000 de morți și mai bine de 20.000 de răniți. Majoritatea celor care au ales să iasă în stradă erau tineri, tineri dornici de un viitor mai bun, unindu-și forțele pentru o preschimbare a țării lor: ,,Momentul 21-22 decembrie 1989 ne aparține nouă, românilor, mai bine zis acelor români, preponderent tineri, care, preluând flamura Timișoarei, au umplut piețele și străzile Bucureștiului fără a avea alte arme decât curajul disperării, entuziasmul și speranța. Nu știm cine a avut extraordinara idee de a extrage ca pe o tumoare malignă stema comunismului din mijlocul tricolorului românesc.”

Aflat în posibilitatea de a ajunge pe mâinile poporului, Nicolae Ceaușescu alege fuga alături de consoarta sa, Manea Mănescu și Emil Bobu, cu un elicopter de pe acoperișul Sediului Central al P.C.R., în direcția Snagov. De la vila din Snagov își vor lua îmbrăcăminte, decolând cu destinația Pitești. O aterizare forțată va avea loc la sud de Târgoviște, motivul invocat de pilot fiind lipsa de carburant. În dorința de a ajunge cu o mașină la sediul P.C.R. din Târgoviște, cuplul prezindențial va fi recunoscut și condus spre o stație de cercetări agricole, unde vor fi ținuți până la sosirea miliției locale. La garnizoana din Târgoviște vor fi închiși și judecați sumar, primind amândoi pedeapsa capitală.

Despre modul de judecare și executare al soților Ceaușescu, Titus Popovici are o opinie negativă. Dorința sa nu este de a fi părtinitor cu familia conducătoare, însă este conștient de faptul că imaginea națională a fost astfel lezată. În romanul memorialistic Disciplina dezordinii prozatorul pomenește de o răzbunare postumă a lui Ceaușescu, preconizând lipsa de consistență a amintirii comuniste în posteritate: ,,Revanșa sau răzbunarea, zi-i cum vrei, va consta în faptul că, la puțin timp după ce va dispărea, nimeni nu va vrea să-și aducă aminte de tot ce-a fost; după aceea nimeni nu va vrea să creadă că așa ceva a fost cu putință; iar ceva mai târziu nimeni nu va putea să creadă nimic, în general”.

Prima zi de Crăciun, o zi blândă de iarnă, 25 decembrie 1989 aduce executarea cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, punându-se astfel punct dictaturii comuniste din România. Revoluția a fost strigătul de ajutor al unui popor asuprit, puterea fiind preluată de F.S.N., cu Ion Iliescu în frunte. Un regim democrat va fi adoptat, cu existența mai multor partide și cu o accentuare a reformării economiei. Fie că este vorba de perioada dejistă sau de era ceaușistă a comunismului românesc, țara noastră a înregistrat un regres considerabil, în toate domeniile vieții, cu precădere după 1965.

Deznodământul comunist îl înfățișează pe prozatorul Titus Popovici drept un personaj care se autoacuză. Pe lângă oboseală și comoditate, Titus Popovici ține să adauge în cazul său, frica și lașitatea, în ultimii ani ai comunismului. Toate acestea izvorăsc, crede scriitorul, din neconcordanța dintre necesitățile și pornirile sale, pe de o parte, și curentul vremii, pe de altă parte. Într-un ultim ceas, la masa spovedaniilor, prozatorul concluziona despre implementarea și predestinarea unui regim eronat încă din geneza sa: ,,Un sistem impus mai mult prin forță militară a luat oamenii găsiți la fața locului și i-a proiectat pe scena istoriei. Pentru care nu erau pregătiți, pentru care nu aveau cultura necesară, nu aveau modelele necesare. Nu se putea ajunge în altă parte”.

III.2.1. Consecințe asupra vieții sociale. Traiul cotidian în România comunistă

Asupririle celui de-al Doilea Război Mondial au afectat capital poporul român, însă oprimări diverse va cunoaște neamul român în perioada 1944-1989. Treptat se va pune accentul pe o fulgerătoare dezvoltare economică, fiind neglijată astfel producția bunurilor de consum în detrimentul industriei, în special al industriei grele. Constantele trasate și prompt abordate, cu efecte nocive pentru integritatea ființei umane, au fost, pe lângă industrializare, colectivizarea agriculturii, urbanizarea și naționalizarea proprietăților.

E lesne de înțeles că metodele de punere în practică a acestor normative sovietice au generat nemulțumiri și revolte în rândul cetățenilor, totul fiind în fapt o expresie a încălcării drepturilor omului. În consecință, pericolul plutea în atmosfera împovărată de negarea unor veridicități evidente, însă neconfortabile pentru mersul istoriei comuniste: ,,Adevărul aducea cu sine ani de închisoare sau chiar pierderea vieții celui care se încumeta să-l rostească, cu voce tare sau pe șoptite. Nimeni nu era în siguranță, nici chiar cei care se credeau apropiați ai regimului bolșevic.” Perioada de început a implementării comuniste surprindea un Titus Popovici încrezător, aspru combatant pentru normele politice recent implementate. În acest sens, la 1965, într-un articol din România liberă, prozatorul proslăvea încrederea deplină pe care omul de rând trebuie să o manifeste față de conducere: ,,În dosul fiecărui cuvânt, al fiecărui gând exprimat, vibra o mare, o stabilă încredere: încrederea față de partidul care le-a spus totdeauna adevărul, de la început, din anii cei mai grei, un adevăr aspru ca anii aceia, un adevăr nu alcătuit din promisiuni și vorbe, un adevăr izvorât dintr-o analiză științifică a prezentului și implicit a viitorului”.

Epoca Dej, 1948-1965, în ciuda represiunilor repetate în rândul populației, s-a dovedit a fi ulterior mai facilă decât crudele reprimări din epoca ceaușistă, 1965-1989. Realitatea unei majorități a țăranilor pe teritoriul românesc și importanța atragerii lor de partea comunistă au constituit premisa colectivizării, scopul suprem fiind de a-i priva pe țărani de puterea conferită de pământ.

Perioada 1953-1958 va fi marcată de o liberalizare și în sfera agriculturii, însă după plecarea trupelor sovietice, măsurile dejiste de austeritate se propagă și în sfera colectivizării. La scadența din 1962, colectivizarea nu reprezintă în ochii oficialităților ceea ce ar fi trebuit să întrupeze, efectele negative anihilându-le pe cele pozitive, insuficiente și insignifiante. Ruxandra Cesereanu, în lucrarea sa Comunism și represiune în România, definește colectivizarea astfel: ,,Din perspectivă istorică, colectivizarea a fost una dintre cele mai importante acțiuni politice, sociale și economice ale comuniștilor români, implicând într-o formă sau alta cea mai mare parte a populației. Prețul a fost uriaș, o generație de țărani fiind sacrificată pe altarul unui Moloh modern: maltratări, încarcerări, deportări, asasinate, distrugerea sistemului de proprietate și în general a satului (tradițional), la care se adaugă constituirea unui sistem de dependență de structurile etatiste, efectele fiind vizibile și astăzi.”

Mare parte dintre țăranii închiși erau trimiși, alături de intelectuali, oameni politici și multe alte categorii defavorizate, în lagăre de muncă, cel mai recunoscut lagăr pentru deținuți fiind cel destinat construcției Canalului Dunăre-Marea Neagră. Începând cu 1950, canalul a reprezentat un real centru de exterminare pentru deținuți, care trăiau și munceau în condiții inumane, primitive. Alături de deportarea țăranilor, amintită mai sus, vine și deportarea cetățenilor care locuiesc lângă granița cu Iugoslavia, în 1951. Fără a avea posibilitatea de a-și salva sau vinde la preț convenabil bunurile deținute, oamenii erau îmbarcați în vagoane pentru animale și lăsați sub cerul liber al Câmpiei Bărăganului. Asupririle la care a fost supus poporul în comunism sunt dintre cele mai crude și mai diverse, individul ca atare figurând ca simplu obiect, premisă a unor acțiuni, nicidecum ca ființă cu drepturi și nevoi. Națiunea era utilă regimului atâta vreme cât se urmărea consolidarea sa politică sau când partidul parcurgea etape politice dificile, în rest poporul era privat chiar și de drepturile-i fundamentale. Conform devizei ,,scopul scuză mijloacele”, P.C.R. afișa o permanentă doleanță de a apropia poporul de partid și viceversa, idee care reprezenta în fapt o himeră.

P.C.R., cu precădere în epoca dejistă, afișa un interes major pentru problemele existanțiale diverse ale tinerilor, generația actuală constituind un pion însemnat în lupta pentru consolidarea politică, educația ideologică și pace. Se militează pentru o unificare a tinerilor de etnii sau religii distincte, cu mari beneficii pentru țară fiind și intensificarea legăturilor de prietenie dintre tinerii români și cei din statele blocului sovietic. Cea mai valoroasă secțiune din rândul tinerilor o reprezintă studențimea de a cărei vigoare, entuziasm și creativitate ar putea beneficia regimul.

Acordând o însemnătate deosebită educației, prin prisma căreia se va facilita însușirea socialismului, a patriotismului, comuniștii vor acorda atenție unor realități studențești, cum ar fi căminele, cantinele sau bursele de stat. Sarcina învățământului e una apăsătoare, incluzând o formare temeinică în noile meserii impuse de avântul comunist, formarea conștiinței socialiste, expunerea descoperirilor mărețe de sorginte sovietică, în sfera industriei și nu numai. Conform Cuvântării rostite la a II-a Conferință pe țară a Uniunii Asociațiilor Studenților din R.P. Română, din 19 februarie 1959, sarcina centrală a învățământului ar fi: ,,Sarcina principală ce stă în prezent în fața învățământului superior este ca, o dată cu pregătirea teoretică a studenților, să asigure o legătură strânsă a procesului de învățământ cu cerințele industriei, agriculturii și culturii noastre socialiste în plină dezvoltare.”

O atitudine deosebită o are regimul față de emigrare și disidenți. E lesne de înțeles că există în comunism ipostazieri variate ale individului în raport cu contextul politic la care se raportează. Amintim în acest sens categorii precum oportuniștii obedienți, fără conștiință critică; cetățenii supuși, dar realiști uneori; indivizii conștienți de cruda realitate, care caută un refugiu, întrupat în emigrare; cetățenii care caută în permanență coalizări cu alții de seama lor, pentru a-și vocifera suferințele (astfel au luat naștere revoltele muncitorești și studențești), iar ultima categorie, cea mai stânjenitoare pentru regim, e cea a disidenților care spun răspicat totul. Această categorie a disidenților necesită o atenție sporită din partea partidului, fiind periculoasă pentru răspândirea unor concepții și coalizarea fructificată ulterior.

În permanență, regimul comunist a fost preocupat de conturarea unei personalități desăvârșite din punct de vedere politic, o sumă de calități care și-ar găsi întruparea în ,,omul nou”. Pentru a reuși această performanță umană, ideologia comunistă s-a dovedit a fi omniprezentă, omnipotentă și omniscientă, scopul fiind de a metamorfoza gândirea individuală prin diverse proceduri de implementare. Tinerii și intelectualii vor fi primii vizați, rezultatul scontat oferind un ,,supraom” caracterizat prin patriotism, ateism, hărnicie, spirit combatant, încredere integrală în linia partidului, conștiință socialistă și predilecție pentru spionaj. Autocontrolul îl va defini în toate câmpurile ce vizează emoția și inconștientul, încorporând concomitent și trăsăturile unui bun securist. În concluzia lui Hitler, ,,omul nou” e concretizat astfel: ,,Hitler (1934) afirma că național-socialismul este ,,mai mult decât o religie, este dorința de a re-crea specia umană.” Omul nou de tip fascist sau comunist este prezentat ca fiind dotat cu o psihologie proprie, o etică și o morală nouă, modelată și modelabilă ideologic, vorbitor al unui nou limbaj.”

Dacă facem referire la existența cotidiană a românului, regimul o contura în linii pozitive, accentuându-se o creștere a nivelului de trai, chiar și în cea mai nemiloasă perioadă, anii ՚80. Considerând că asigură individului bazele materiale și spirituale necesare, comunismul vede în cetățean un beneficiar al progresului politic, incluzându-se aici industrializarea, privatizarea, colectivizarea. Nicolae Ceaușescu vedea în 1981 o Românie deja dezvoltată deplin, fără neajunsuri, cu venituri convenabile pentru toate categoriile de cetățeni. În plus, muncitorul se bucură și de condiții de muncă mai facile, cu accent pe protecția muncii, reducerea orelor de muncă, precum și posibilitatea de a petrece timp liber în stațiuni cu caracter divers. În ciuda expunerii unei Românii prospere, statul se confrunta cu ipostaze din ce în ce mai grave, acestea înglobând lipsa alimentelor, a electricității, a apei și gazului, controlul vieții private, restricții în sfera relațiilor umane și nu numai.

Pentru o redresare a crizei alimentare, fără a recunoaște însă tarele măsurilor sale, Nicolae Ceaușescu aplică în 1984 Programul de alimentare științifică a populației, conform căruia regimul va dicta ceea ce consumă fiecare cetățean, în funcție de vârstă, ocupație și alte coordonate ale vieții sale, evitându-se risipa. Furnizarea celor trebuincioase va fi însă în limitele posibilităților economice, atât de precare în momentul respectiv. De o atenție deosebită va beneficia însă autoaprovizionarea. Se militează pentru o diminuare a numărului de calorii pe zi, pentru o creștere a consumului de legume și fructe, totul fixându-se în urma unei educații sanitare a populației, pentru a le preface comportamentul alimentar. În acest sens, partidul face apel la implicare și conștiință civică: ,,Înfăptuirea Programului de alimentație științifică a populației depinde, totodată, în mod nemijlocit de fiecare cetățean al țării noastre, care trebuie să fie conștient că realizarea unui consum echilibrat este în folosul lui, al menținerii sănătății fizice și puterii sale de muncă, al dezvoltării armonioase fizice și psihice a întregului nostru popor.”

Politica de austeritate în sfera alimentației și a altor utilități fundamentale pusese deja stăpânire pe existența cetățenilor, încă din anii ՚70, cu o propulsare după anii ՚80. Astfel, în 1979 se implementează noi restricții la lumină, încălzire și combustibil, în pofida faptului că în 1973, pe fondul crizei energetice mondiale, începuseră restricțiile la energia casnică. Cea mai dură represiune avea să marcheze traiul deja scăpătat al românilor începând cu 1981, când se raționalizează carnea, uleiul, făina, zahărul, pâinea, ouăle.

De o serie de vicisitudini se lovește și Titus Popovici în calitatea sa de deputat de Petru Groza. Anii ՚70 îi aduc insatisfacții majore, realizând că necesitățile elementare ale cetățenilor nu pot fi satisfăcute de stat: ,,,,Deputăția” începuse să-mi devină o povară nesuferită: imaginea României în lume se degrada într-o asemenea măsură, confundându-se cu persoana lui Ceaușescu, încât a-l reprezenta devenea o rușine. Ca să rezolvi acasă câte ceva, în circumscripția unde fuseseși numit, însemna să frustrezi cu bună știință pe cetățenii altei circumscripții”. Curând însă, agasat de ceea ce se petrece în juru-i, prozatorul va renunța și la această funcție, iar mărturisirea sa postdecembristă în privința slujbelor face lumină în cazul acestei renunțări: ,,Filosofia mea de viață a fost însă aceea de a nu ocupa niciodată o funcție care să-mi dea vreo putere asupra celorlalți”.

Cât despre combustibil și dreptul de a circula, mașinile proprietate personală nu aveau voie să circule iarna, iar restricțiile de combustibil afectau până și Salvarea și Pompierii, în antiteză cu opulența plimbărilor cotidiene ale liderului, flancat de numeroase mașini care îl escortau. Bezna era la ordinea zilei, fiind interzisă existența a două becuri în aceeași încăpere. În privința căldurii, iarna 1984-1985 a fost cea mai dură, furnizându-se foarte puțină căldură și reșourile electrice fiind interzise. Măsurile au trimis la numeroase victime, de la boli de sezon la complicații care au generat moartea. Televizorul era destinat cu precădere programelor consacrate adulării familiei Ceaușescu, fără a se avea acces la mult râvnita informare prin acest mijloc media.

În ciuda eforturilor inumane la care a fost supusă populația, austeritatea nu a oferit rezultatele așteptate, reprezentând un soi de experiment comunist, făuritor de foamete, ilegalități, boli și chiar moarte. Recesiunea alimentară a creat umilință, chiar și pentru a obține alimentele de bază: ,,Era o criză de alimente uriașă. Magazinele alimentare etalau sute de metri de rafturi goale. Toate produsele de bază din carne, lapte, fructe erau exportate. Luni de zile nu găseai în comerț mezeluri, brânzeturi, unt, făină, zahăr. Se formau cozi uriașe pentru deșeurile rămase de la export, produse nemaiîntâlnite pe masa românilor: oase curățate de carne, gâturi, cozi și copite de animale, aripi și gheare de pasăre, beregăți de porc presate în calupuri, cârnați din șoric.”

Dreptul proprietății beneficiază de represiuni drastice în comunism încă din 1948, când debutează naționalizarea. Vor fi succesiv eliminate total proprietățile particulare, statul fiind, spre exemplu, proprietar unic al tuturor pământurilor țării, din 1974. Libertăți precum vânzarea și cumpărarea de diverse bunuri sau proprietăți erau extrem de limitate, din 1980 devenind ilegal să deții mai mult de o casă/un apartament. Dacă facem referire la relațiile interumane, acestea dobândeau aspect de ilegalitate, când implicau interacțiuni cu persoane străine, aflate în România. Un asemenea contact implica indispensabil o vizită la Securitate în următoarele 24 de ore. De călătorii în Occident nu se bucura oricine, iar convorbirile telefonice cu străinătatea presupuneau costuri exorbitante. Emigrarea era o constantă a existenței tot mai utilizată, ea fiind privită ca un favor de către regim, nicidecum ca un drept al cetățeanului.

Cert este că în comunism propaganda stăruitoare a constituit o reflectare falsă a realității, transmisă populației. Văzută ca centrală sarcină a culturii, propaganda avea și un aspect educativ, afectând iremediabil conștiințele generațiilor. Orice manifestare culturală avea conotații propagandistice, cultura primind un obscur rol politic, de a servi implementării ideologiei comuniste. Nu mai există astfel libertate creatoare, inspirația artistului fiind dictată de regim. Cenzura va controla de acum toate sferele culturii, iar modernul va triumfa în detrimentul moștenirii culturale bogate a României. Dintre cei care se supun noilor dogme, îl amintim și pe Titus Popovici, membru al Academiei Române din 1974, care găsise modalități satisfăcătoare de a se plia cerințelor politice.

O categorie socială mult abordată în comunism a fost muncitorul, importanța sa rezultând din industrializarea masivă. Pentru început, muncitorul, fie el provenit din medii urbane sau din cele rurale, are satisfacția unui loc de muncă sigur, un venit garantat, care îl va metamorfoza în cetățeanul ideal regimului, obedient, fără pretenții, pasiv politic. Treptat, muncitorii vor fi atrași în partid, aspirația fiind de a augmenta efectivele de muncitori, concomitent cu diminuarea numărului de intelectuali. Cu trecerea anilor se vede necesară o îmbunătățire a nivelului de trai muncitoresc, astfel majoritatea lor copleșitoare ar constitui un pericol: ,,Condiția fundamentală necesară pentru a păstra loialitatea și sprijinul muncitorilor industriali era aceea de a le asigura îmbunătățirea continuă a nivelului de viață. În clipa în care această promisiune (atât de des reiterată în documentele de partid) nu este respectată, partidul se află în primejdie.”

Au existat în ultima parte a dominației comuniste o serie de măsuri care au degradat existența muncitorilor și chiar a cetățenilor de rând. Includem aici salarizarea în funcție de performanță (fără a exista condiții necesare efectuării performanței), legea care prevedea finanțarea sau prestarea unor lucrări și activități publice de către cetățean, precum și instituționalizarea muncii silnice. Acumularea acestor injustiții va genera în scurt timp revolte, pentru început singulare sau în grupuri restrânse, însă după 1981 grevele muncitorești sunt consistente și afectează orașe precum: București, Ploiești, Pitești, Turda, Cluj, Brașov, Timișoara, Arad. Unele răscoale au atins rezultatele scontate, de fiecare dată, însă doar parțial și temporar. Dimensionarea influenței comuniste asupra societății nu se poate finaliza fără a aborda și contextul religios al epocii.

Numeroasele culte existente în România au creat probleme în rândul supraviețuitorilor lor, marea majoritate fiind deținută de ortodocși, urmați în pondere mult mai redusă de catolici, protestanți și alte culte. În acest cadru, Biserica Ortodoxă Română, prin însemnătatea și efectivul său majoritar nu a putut fi înlăturată, P.C.R. o va tolera, metamorfozând-o ușor într-un instrument politic. Cu prețul supraviețuirii, biserica s-a lăsat manipulată de putere, săvârșind repetare compromisuri și devenind uneori chiar mijloc de propagandă. Adevărata poziție a bisericilor în comunism a fost mereu supusă analizei: ,,Situația Bisericilor sub regimul comunist era și rămâne un subiect tabu, chiar dacă limbile se dezleagă încetul cu încetul, iar lucrările și sursele au putut fi salvate de autodafeul revoluționar, în afară de cazul în care nu sunt păzite cu strășnicie pentru a nu dezvălui o realitate considerată încă imposibil de recunoscut.”

În pofida renegărilor dure, puterea rugăciunii și a credinței ascunse a făcut miracole în epoca comunistă, cu precădere în temnițele genocidului și nu numai. După 1989, B.O.R. își reintră în drepturi, primește înapoi bunurile naționalizate, însă rămân actuale compromisurile săvârșite, prin efectele și multitudinea lor. Despre constanta religioasă a regimului comunist, Titus Popovici considera anii ՚80 perioada cea mai neagră din punct de vedere al agresiunilor asupra cultelor din România. Cu toate acestea prozatorul ține să sublinieze ateismul său categoric, izvorât din obligativitatea de a fi un practicant al credinței în școală și în familie.

O altă constantă a traiului cotidian în România comunistă o constituie legea prin care se interziceau avorturile. Din dorința regimului de a crește fulminant natalitatea, femeile deveneau mame fără voia lor, iar întreruperea sarcinii constituia o infracțiune care se pedepsea conform Codului Penal. Existau câteva excepții, în cazul cărora sarcina putea fi întreruptă legal: dacă mama avea peste 45 de ani sau 4 copii în îngrijire; dacă sarcina era rezultatul unui incest sau al unui viol; dacă sarcina reprezenta un pericol pentru mamă; dacă unul din părinți suferea de o boală gravă sau dacă mama avea o formă de invaliditate avansată. Procedura avortului legal era autorizată în urma reunirii unei comisii medicale, iar în cazul unei urgențe, medicul care a săvîrșit avortul răspundea în fața unui procuror. Pentru a preveni înregistrarea numărului mare de decese infantile, copiii erau luați în bazele de date nu la naștere, ci la o lună, însă bucuria venirii lor pe lume era umbrită cu trecerea anilor de neajunsurile cotidiene care îi vor cuprinde.

Înainte de toate, interzicerea avorturilor a generat nu doar arestări și diverse boli, în rândul femeilor nesupuse, ci de foarte multe ori moartea acestora. S-au născut astfel copii cu diverse anomalii fizice și psihice, România devenind lider în privința mortalității infantile și materne. O pătură socială defavorizată o reprezintă bătrânii, cu pensii reduse succesiv, o povară a sistemului, deoarece ei consumau fără a mai produce. Cei peste 70 de ani nu se puteau bucura de fiecare dată când aveau nevoie de intervenția medicilor sau a ambulanței, în România primând vârsta pacientului și respectarea planului de economie medicală, nu afecțiunea individului și gravitatea sa.

Odată cu degradarea vieții sociale, în România comunistă se va apropia și deznodământul politic al regimului, un sistem care va face până în ultimul moment elogiul unui trai desăvârșit, inexistent însă în realitate: ,,În România socialistă, pe fondul puternicei creșteri economice s-a creat pentru întreaga populație un sistem de protecție economică și socială care să-i garanteze bunăstarea materială și spirituală, o viață demnă, lipsită de grija zilei de mâine. În cadrul acestui sistem sunt asigurate dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la asigurare materială la bătrânețe, boală sau incapacitate de muncă și dreptul la învățătură. Sunt garantate, de asemenea, condițiile de protecție și securitate a muncii, de ocrotire a femeilor și a copiilor, precum și condițiile necesare pentru dezvoltarea aptitudinilor fizice și intelectuale ale tuturor cetățenilor.” Titus Popovici, membru al P.C.R. încă de la înființare, victimă a luptelor de eliberare din 1944, atenționează că în fapt comunismul nu a promis nimic, din contră, a accentuat faptul că reușita ansamblului depinde de fiecare ins în parte.

Viețuirea în comunism devine haotică, asemenea răsturnării valorilor naționale, prin promovarea spionajului, a agresiunii, a nonvalorilor, în dauna unor valori precum omenia, mila, prietenia, legea, echitatea. Integritatea umană va cunoaște o perioadă de dificilă redresare și după 1989, datorată repercusiunilor complexe din răstimpul comunist. În pofida implementării sumbre, generatoare de haos și chiar moarte, Titus Popovici avea încă tăria, cu precădere în primele două decenii ale comunismului, de a glorifica avantajele îmbrățișării socialismului, în toate domeniile, așa cum avea să declare în 1979: ,,Revoluția socialistă are o extraordinară forță de descătușare a energiilor și talentelor din toate domeniile”.

III.2.2. Forme ale urmăririi permanente. Atitudinea cetățeanului.

Țara noastră a cunoscut prin implementarea regimului comunist instituirea unui val de teroare generală, favorizat și de venirea Armatelor Roșii. Treptat, toate domeniile vieții sociale au fost reprimate, arestările și execuțiile chiar și fără temei au afectat rând pe rând membrii de seamă ai partidelor democratice, așa-ziși criminali de război, țărani care s-au opus colectivizării, preoți și credincioși, reprezentanți ai grupurilor de rezistență din munți și complicii acestora. Fărădelegile soldaților sovietici au atins cota maximă a cruzimii, când pentru a sustrage bunuri de la gospodari erau capabili de violuri, bătăi sau chiar crime. Despre teroarea generală amintește și Titus Popovici în romanul postum Disciplina dezordinii, subliniind faptul că angoasa colectivă depășise bariere greu de imaginat: ,,Frica hrănită de tot ceea ce se știa despre Canal, Pitești, ori Sighet născuse în toată lumea, de la chiabur la activist de partid, o alienare spirituală sufocantă”.

Sinuciderile ocupau și ele un loc aparte în sfera mortalității, alături de decesele din rândul copiilor, femeilor și bătrânilor, datorate avorturilor, frigului, foametei și lipsei de medicamente. Clinicile psihiatrice serveau drept paravan pentru alienarea cu caracter politic și nu numai, a unor persoane eronat diagnosticate. Starea societății devine astfel extrem de precară: ,,Problema e starea societății. Evenimentele o surprind complet nepregătită. Dictatura comunistă zdrobește rezistența mult mai ușor decât s-ar putea crede. Ceea ce nu înseamnă că represiunea nu atinge cota violenței extreme. Nivelul arestărilor urcă rapid spre 200 000. Execuțiile și decesele provocate în lagăre trec de nivelul zecilor de mii. Violența generală durează și nu e moderată sau întreruptă de frământările interne ale Partidului” .

Progresiv, starea de libertate devine și ea un gulag existențial, dominat de suferință, spaimă, regrete, toate interiorizate, pentru a preîntâmpina noi arestări. Singurătatea și izolarea voită îi încerca pe mulți, iar încrederea în celălalt devenise o pură amăgire.

Represiunea, prin complexitatea ei, a fost mai brutală în epoca ceaușistă, decât în cea dejistă. Neagu Cosma abordează teama și neliniștea care au persistat în toată perioada și în toate cercurile vieții comuniste: ,,Suspiciunea și neîncrederea în vechiul regim au constituit axa ,,moralității” ridicată la rangul de politică de stat. Toți cetățenii României se temeau și cu cât se aflau mai sus pe scara ierarhiei politice și sociale, cu atât teama era mai mare. Neliniștea care le strica somnul, făcea să dispară orice urmă de zâmbet și bunăvoință, strecura în suflet venin și acreală, punând stăpânire, definitiv și irevocabil, pe cuplul Ceaușescu.”

Organul suprem care propaga teroarea și care va deveni treptat mai influent decât însuși partidul este Securitatea, în ajutorul căreia vin, începând cu 1949, trupele de Securitate. Înlocuirea Jandarmeriei și a Poliției cu Miliția, alături de sistemul complex al Securității, au înlesnit persecutarea umană. Revenind la informatori, aceștia existau pretutindeni, iar de frica lor dăinuia lipsa de comunicare. Întrebuințând teama ca un bun instrument de obediență totală, cu precădere în ultima decadă comunistă, Securitatea din România va fi recunoscută pentru duritate în Europa de Est. Astfel fiecare persoană se consideră posibila candidată a unui dosar, iar de posibilitatea de a fi supravegheat nu scăpau nici membrii de partid, dar nici cei care făceau parte din Securitate. De celebrele dosare de verificare și urmărire informativă vor avea parte cu precădere reprezentanții partidelor din ilegalitate, însă și numeroși țărani, intelectuali și muncitori, categorii abuzate cu înverșunare.

Cei neimplicați politic erau considerați suspicioși, Securitatea dezvoltându-și și o latură de prevenție, prin multiple metode. De teama cazurilor de sabotaj, spionaj, furt sau neglijență, direcția de Securitate se va infiltra în toată industria, cei bănuitori fiind mustrați fie în timpul vizitelor la Securitate, fie la locul de muncă.

Cunoscând sentimentul supremației, Securitatea va trece de la lupta pentru protecția statului, la o luptă pentru putere, mereu în antiteză cu principiile poporului. Pentru a-și dovedi autoritatea și a obține informațiile scontate, tortura va fi aplicată reiterat: ,,În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominație sovieto-comunistă la care au fost supuși românii, un rol deosebit de important l-a jucat tortura, cu repercusiuni atât în plan social, ca factor psihologic, de provocare și utilizare a fricii drept instrument de dominație, cât și pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obținerea unor informații considerate utile de către aparatul de Securitate.”

De cercetare penală aveau parte cei acuzați de divulgarea unor informații considerate secrete de stat sau secrete de serviciu, acestea fiind date nedestinate publicității. Secretul se regăsește astfel în toate sferele existenței comuniste: ,,De la deciziile preponderent secrete și până la supravegherea zilnică secretă, aceste societăți și-au interiorizat categoria și practica secretului într-o manieră atât de particulară, încât probabil că nu le vom înțelege niciodată istoria fără a studia locul și rolul secretului în funcționarea lor cotidiană. Istoria acestor societăți este însă istoria noastră recentă adică acel mediu și proces în și prin care ne-am format fizionomia actuală.”

După retragerea trupelor sovietice, în 1958, poporul a resimțit o și mai mare înăsprire a legilor. Pentru a încuraja spionajul se decide ca cei care furnizau informații utile în condamnarea celorlalți să fie absolviți de orice pedeapsă, în vreme ce individul pasiv, care nu voia să se implice, care disimula că nu a văzut nimic, putea fi oricând arestat. În multitudinea acestor acte considerate infracțiuni, cele mai grave vor rămâne propaganda împotriva regimului, opoziția față de sistem și aprobarea disidenței.

Prin prisma acestor permanente urmăriri au fost neantizate respectul, mila, demnitatea. Prin controlul vieții individului și prin pierderea sentimentului răspunderii a fost practic anulat sistemul de valori umane. Despre această alienare a ființei umane relatează Hannah Arendt în lucrarea Originile totalitarismului: ,,Uciderea individualității unui om, a caracterului unic dat deopotrivă tuturor oamenilor de natură, voință și destin (unicitatea devenită o premisă atât de evidentă pentru toate relațiile umane încât și gemenii identici inspiră o ușoară neplăcere), creează un simțământ de oroare care depășește cu mult indignarea persoanei juridice și politice și disperarea persoanei morale. ”

Frica a fost prezentă în variate forme, atât în temniță cât și în aparenta libertate a cetățeanului, dovedindu-se un facil instrument utilizat de Securitate pentru a obține succesul. În consecință, această stare de înfricoșare ar putea fi astfel definită: ,,Frica este un extraordinar mecanism de economisire a forței de muncă; ea reprezintă o dovadă a succesului Securității în a induce credința larg răspândită potrivit căreia prezența vizibilă a atât de mulți informatori nu reprezenta decât o picătură în oceanul omniprezenței rețelelor de ofițeri și colaboratori.”

Detenția din perioada comunistă a mutilat suflete, teroarea și metodele de reeducare contopindu-se cu condițiile inumane din închisori. Oameni bolnavi, flămânzi, cu răni deschise erau înghesuiți în încăperi în care predomina mucegaiul, mizeria și chiar diverse rozătoare. Atmosfera încărcată era întreținută de injurii, ordine dure, blesteme, fețe inimaginabile ale individului ieșind la lumină în acest mediu. De-a lungul obsedantelor decenii comuniste deținuții au ținut seama de anumite principii nescrise, care i-au ajutat să nu depășească limita inferioară a supraviețuirii. În acest sens, pasivitatea excesivă și tăcerea pot cauza pedepse suplimentare și o tensiune psihologică dăunătoare. Întemnițatul trebuia să facă tot posibilul pentru a-și economisi energia, incluzându-se aici și plânsul, care înlesnește o dezrobire sufletească, însă în acest cadru până și lacrimile trebuiesc eliberate cumpănit. Autocontrolul e unicul care primează, deoarece eșecul, durerea, umilința, frica există exclusiv în mintea celui reținut. Aici granița dintre bine și rău nu poate fi marcată, deoarece zilnic camarazi trădători și torționari miloși își dezvăluie firea. Un fapt cert este prezența majoritară a intelectualilor și țăranilor în temnițele comuniste, din categoria intelectualilor distingându-se renumiți scriitori, avocați, profesori universitari, medici, miniștri, preoți. Aceștia țineau adevărate prelegeri, adevărate pansamente sufletești pentru publicul însetat de normalitate.

Despre sfaturile tămăduitoare ale intelectualității pomenește Cornel Onaca, fost deținut politic: ,,În detenție, noi, cei atât de tineri mai ales, am învățat de la cei vârstnici, o elită a intelectualității românești, ce făcea cinste oricărei Academii, nu doar cum să rostim corect și cu smerenie Tatăl nostru, nu doar cum să vorbim franțuzește, nu doar să recităm sute de poezii, nu doar să înțelegem tainele simfoniilor lui Beethoven, nu doar … nu doar … ci și cum să ne purtăm în lume, cum să ne ținem tari în fața suferinței, cum să nu-i trădăm pe frații noștri. Într-un cuvânt, să rămânem oameni, chiar și atunci când foamea, bătaia și umilințele puneau stăpânire pe trupurile noastre și pe nervii noștri.”

În pofida traiului dur de după gratii, suferința a înnobilat unele suflete. În perioade în care viața cotidiană era dominată de spaimă și de privarea de orice formă a libertății, au existat deținuți care s-au eliberat interior în temniță, considerându-se mai liberi decât cei liberi. E de notorietate faptul că în comunism omul a devenit doar un instrument de atingere a victoriei, e un simplu mecanism care implică utilizarea puterii. Este însă o putere nelimitată, care generează o ciudată plăcere prin exercitarea sa totală asupra celuilalt. Dreptul deținut de cei care au puterea în mâinile lor e de viață și de moarte, iar scopul este însăși puterea, cum remarca Tzvetan Todorov: ,,Scopul puterii nu este banul, sau viața frumoasă, sau lingușelile pe care le primești; scopul puterii este puterea însăși, iar beția pe care o procură este imaterială.”

Pentru a manipula însă întreaga populație sunt permanent insuflate sentimente de frică și vinovăție, amenințările diverse ocupând un loc de cinste. Manipularea se va realiza și prin propaganda falsă, în antiteză cu criza din țară, precum și prin intermediul sistemului de învățământ. Într-o oarecare măsură, manipularea va da roade, indivizii gândind diferit și fiind ușor de manipulat. Despre o automanipulare a gândirii vorbește Bogdan Ficeac în lucrarea Tehnici de manipulare: ,,Controlul gândirii presupune îndoctrinarea indivizilor atât de profund, încât ei să accepte necondiționat ideologia grupului, să adopte în mod firesc noul limbaj și să își formeze reflexul de a respinge instinctiv orice ,,gând perturbator”. Pentru a deveni un ,,bun” membru al respectivului grup social, individul ajunge să își manipuleze singur propria sa gândire.”

În această sferă a dominației totale ocupă un loc aparte și spălarea creierului, fiind astfel distrusă identitatea individului. După crearea unui mediu propice, se vor anula vechile deprinderi și concepții, pentru a impune ulterior un nou mod de a gândi și de a acționa. Individul e adus astfel în situația în care va crede cu tărie că el a ales această schimbare, fără a fi forțat. Teroarea și tortura se înrudesc în acest context politic, teroarea fiind regăsită în toate perioadele de sorginte comunistă, nu doar în intervalul de implementare. Derizoriul noii orânduiri politice derivă și din fundamentarea terorii ca bază a noii societăți, o societate în care omul nu mai există ca persoană juridică. Prin slujirea torturii se vor anula orice reguli, fiind anihilate moralitatea, suferința, amintirile. Tortura primează, prin decăderea trupescului urmărindu-se o alienare psihică. Glorificarea violenței și setea de a pedepsi produc schingiuiri la nivel mental, gardienii fiind în acest perimetru adevărați zei ai influențelor.

Moartea dăinuie în epoca comunistă nu doar în temnițe, ci și în aparenta libertate a individului. În spatele gratiilor, trecerea în neființă nu va regăsi sentimente umane, nu va sensibiliza, sicriul, crucea, slujba religioasă fiind substituite cu groapa comună, fără a se întocmi actele de deces. Moartea inamicului denota triumful comunist, sentimentul de ură fiind în repetate rânduri fructificat. Cei care beneficiau postum de solemnitatea unei cruci, aveau parte de epitafuri cu iz socialist, cele cu caracter religios fiind interzise. În ciuda traiului tot mai perimat, individul trebuie să recunoască în linia partidului un izvor nesecat de fericire și bunăstare. Sub falsa posibilitate de a-și afirma personalitatea, cetățeanul trebuie să dezvolte un respect suprem față de muncă, îndepărtând influențele burgheze.

Toate sferele de activitate vor fi urmărite de organele de partid, alături de sindicate, organizații obștești, de masă, de femei și tineret. O conduită impecabilă în muncă e mereu accentuată: ,,Unul din obiectivele principale ale muncii politice, îndeosebi în rândurile tineretului, este combaterea fermă a tendințelor de parazitism, de viață ușoară, fără muncă, cultivarea răspunderii și a datoriei de a munci în slujba patriei, a poporului, a societății socialiste. Îndeplinirea unei munci utile societății este o onoare și o obligație pentru toți cetățenii.”

De un spionaj aparte, pentru dezvoltarea unei atitudini socialiste, vor avea parte organizațiile studențești și de tineret. Prin intermediul învățământului, al diverselor forme de divertisment, prin literatură, radio și tv se vor populariza noi concepții, figuri și modele de acțiuni, demne de epoca comunistă. O importanță aparte în sfera manipulării mulțimilor îl are sectorul agit-prop, din cadrul P.C.R. În consecință, agitația trimite la acțiuni imediate, în vreme ce propaganda uzează metode diverse pentru a implementa noi convingeri. Partidul comunist conduce societatea prin agitație și propagandă, ambele înglobând mari resurse financiare și umane. Lozinca și manifestele erau atribuite cu titlu obligatoriu cetățenilor, care se văd nevoiți să participe la diverse demonstrații.

Urmărirea practicată intens de regim va pătrunde până în mediile cele mai intime, locuința, corespondența personală, intimitatea legăturilor familiale, credința, vor fi atent scrutate de autorități, în comunism viața privată fiind practic inexistentă. La nivel familial, idealurile, valorile și principiile erau anihilate de necesitatea urmăririi unei linii politice prestabilite, familia, ca grup închis, devenind incomodă pentru regim. Se dorește o frângere a solidarității familiale, individul devenind dependent de stat, nu de neamul său. Suspiciunea, ura și frica se doreau a fi populate în cadrul familiei, care nu mai servește în comunism drept bază a societății.

Eradicarea familiei, în general, și a insului, în particular, erau dictate de cele mai umile, mai inumane condiții și constante poruncite de autorități. Despre latura insuportabilă a comunismului amintește Titus Popovici în anii postdecembriști, evocând principalele temeri ale individului: ,,Era frigul îndobitocitor, era preocuparea animalică pentru hrană, panica, teama de a nu flămânzi, panică mediocră, în fond, plus dirijismul monstruos, aplicat până și organelor genitale”.

Credința, ca fundament al unei familii solide, a fost distrusă, apelându-se ulterior și la urmărirea corespondenței și a convorbirilor telefonice. Cetățeanul era urmărit în cele mai intime situații și domenii, în ciuda existenței sale perimate, în ciuda luptei sale continue pentru supraviețuire. Umilința și intimidarea aveau scopul de a anihila și a aliena societatea și viața privată, sistemul comunist cultivând în permanență devastarea societății. Alături de alte forme și modalități de obediență, intimidarea populației a marcat o însemnătate deosebită în cadrul represiunii: ,,Represiunea a însemnat un important capitol al procesului de comunizare a unei societăți structural diferite de aceea din Rusia bolșevică, de modelul sovietic care trebuia impus României. Anihilarea opoziției politice deschis afirmate și timorarea celei mai mari părți a populației au fost obiective primordiale ale instalării și apoi ale consolidării regimului comunist.”

Regimul comunist din România s-a confruntat în permanență cu forme de rezistență anticomunistă, cea mai puternică și durabilă fiind rezistența prin intermediul trupelor din munți. Prin aplicarea noilor norme politice s-a creat un conflict între lumea democratică și lumea totalitară, dispută ideologică ce a afectat toate domeniile vieții cetățeanului. Pentru a transforma atitudinea cetățeanului răzvrătit sau pasiv, ideologia comunistă a trecut la remodelarea gândirii, individul fiind incert datorită discrepanței dintre falsitățile impuse din exterior și trăirile sale interioare. Regimul e convins că prin manipularea conștiințelor se vor înregistra inovații atitudinale. În climatul tensionat politic, individul realizează rescrierea trecutului, de care trebuie să se dezică. Fără țeluri și motivații, cu o perpetuă teamă de pedepse, luptând cu propriile-i gânduri și trăiri, insul va deveni vulnerabil. Luptând pentru supraviețuire își va controla și preschimba în permanență limbajul, atât de urmărit și interpretat, însă totodată și unică latură de apropiere de ceilalți.

Toate formele atitudinale din comunism au fost conturate în raport exclusiv cu obediența. Aceasta a cunoscut conotații diferite, în funcție de forma de violență prin care a fost impusă: ,,Obediența permite exercitarea actelor agresive ale unor indivizi împotriva altora – acte înțelese ca sarcini de serviciu sau fapte eroice prin raportarea la comandamentele ideologice ale momentului. Se impun însă și câteva remărci cu caracter particular. Obediența poate fi și nobilă sau educativă – poate conduce la acte de binefacere și bunătate, nu doar la distrugere. De asemenea, sunt persoane pentru care obediența este o tendință comportamentală profund înrădăcinată.” Și de obediență au și dat dovadă cei mai mulți. Așa cum preciza și Titus Popovici într-un articol acordat lui Mihai Tatulici, curajul și răspunderea cetățeanului nu și-au găsit locul în obsedantele decenii comuniste: ,,Niciodată, în douăzeci și cinci de ani, cât am figurat în această instituție, nu am văzut o singură dată pe cineva să ridice mâna în semn de protest”.

Conștiința le-a dictat mereu cetățenilor o atitudine de frondă, iar cei curajoși și abili, ingenioși, au cunoscut prin nesupunere represiuni dure. Astfel au luat naștere masele de muncitori răzvrătiți, de țărani neclintiți, care își apărau exclusiv drepturile, fără a comite ilegalități. Au populat însă cu toții temnițele grele ale regimului, alături de cei care îi susținuseră, închisoarea reprezentând un alt sector de supraveghere atitudinală.

Din pozițiile agitate ale unor indivizi, în raport cu noul context politic, au rezultat configurații diverse de rezistență anticomunistă, în funcție de scop, durată, strategie, impact, componență. Cei mai predispuși închegării unor atitudini opozante s-au dovedit a fi intelectualii din toate sectoarele, muncitorii, studenții și țăranii. Nemulțumirea și riposta individului rezidă și din literatură, teatru, folclor, din care transced umilințele cotidiene, prin ironie, umor și derizoriu. Pe lângă rezistența verbală și cea atitudinală, în comunism a luat naștere și disidența armată, prima coalizare fiind împotriva trupelor sovietice. Manifestele cu caracter anticomunist au ocupat și ele un loc aparte în ultimii ani ai dictaturii, în toate orașele țării. Între a se supune și a riposta, unii nu au puterea de a se opune, însă îi macină un sentiment greu de inferioritate. Alții nu se pot obișnui cu nemulțumirea lor internă și se consideră îndreptățiți să refuleze.

O altă posibilitate ar fi cea a izolării de societate, însă omul e o ființă socială, iar îndepărtarea i-ar crea greutăți de adaptare. Fiind distras mereu de la propria sa interioritate, alături de inserarea repetată a sentimentelor de vinovăție și frică, omul își va solidifica încrederea în sine prin refuz, unii impunându-se chiar și în fața anchetatorilor, prin atitudine (voce, gesturi, ținută, mimică). În concluzie, pentru unii salvarea nu e smerenia, ci răzvrătirea cu toate implicațiile ei. Atitudinea individului în fața atmosferei tumultuoase a politicului diferă în funcție de statutul său, rezistența în închisoare fiind distinctă de cea din aparenta libertate.

Rezistența din afara gulagului a fost reprezentativă cu precădere prin grupările din munți, care constituiau oaza de încredere pentru cetățenii revoltați. Cetățeanul a sperat în permanență într-o înlăturare a regimului, mai ales că în România dăinuia neîncetat o atmosferă anticomunistă. Porniți împotriva măsurilor dure, oamenii se solidarizează cu partizanii, care considerau că era o datorie morală față de popor să lupte, să reziste, să spere. În acest context, figura luptătorului comunist e cea a unui ,,om nou”, creat de regim, în antiteză însă cu ,,omul nou” de rit sovietic. În sfera comportamentului uman, regimul comunist a cunoscut și o disidență tăcută, prin gesturi cotidiene mărunte, cetățeanul având deseori o atitudine duplicitară, datorată discrepanței dintre viața publică și cea privată. Pornind de la acte de revoltă minimă, în interiorul familiei, cetățeanul a devenit capabil de a trimite scrisori la posturile media internaționale. S-au detașat vizibil cei curajoși, care au riscat repetat, asemenea disidenților celebri precum Paul Goma sau Doina Cornea, însă beneficiile sacrificiilor lor au fost limitate în timp și rol. Unele voci erau cu adevărat imposibil de redus la tăcere, iar Securitatea uza de orice mijloace pentru a-i intercepta, fiind ulterior afectate și familiile disidenților, prin amenințări și anchete.

Într-o epocă dominată de minciună, lașitate și înscenări, cu semeni care îi susțineau tacit sau îi criticau aprig, disidenții au pătruns și mediile literare, o disidență mascată reieșind din operele unor literați precum Ana Blandiana sau Mircea Dinescu. Dificultatea adoptării unei atitudini corecte, a discernământului dintre bine și rău este repusă în discuție de Tzvetan Todorov: ,,Răul nu este accidental, el este mereu lângă noi, disponibil, gata să se manifeste; este de-ajuns să nu facem nimic și el iese la suprafață. Binele nu este o iluzie, el se păstrează chiar și în împrejurările cele mai disperate. Nu există mai multe motive de a ne resemna la cinism decât de a ne complăcea în reverii naive.”

În comunism, omul apare mai mult ca oricând ca un rezultat al mediului, al influențelor exterioare pe care el refuză uneori să le asimileze. Diversele sale trebuințe, care țin de apartenență, siguranță sau dezvoltare, se află într-o perpetuă schimbare, iar când ele nu pot fi satisfăcute intervine frustrarea, refugiul sau revolta. În pofida principiilor sale individuale, insul se va supune deciziei majorității, mulțimea fiind de nenumărate ori întrebuințată în folosul regimului. Toate aceste dezechilibre contribuie la degradarea individualității umane: ,,Egalitatea între oameni, lipsa proprietății private, lipsa unui sistem concurențial autentic în economie, societate sau politică, anihilează însăși esența ființei umane, distruge individualitatea, slăbește societatea până la trecerea în neființă.” Cu toate acestea, după cum accentua și prozatorul Titus Popovici, comunismul ar fi trebuit să reprezinte cu totul altceva, cu precădere în raportul dintre oameni: ,,Comunism înseamnă că bucuriile tovarășului meu și durerile lui și căutările lui și chiar greșelile lui nu sunt închise în el, ci aparțin tuturor, că suntem responsabili unii față de ceilalți, iar ca scriitori în îndoită măsură”.

Cetățeanul comunist se vede captivul unor acțiuni divergente, însă necesare și repetat uzitate: a lupta, a accepta, a imita, a răzbuna. Deoarece violența naște violență, individul trebuie să lupte continuu pentru a nu se lăsa contaminat de răul din jur, prin ură și răzbunare el devenind asemenea inamicului. Astfel, unii au reușit să fructifice amabilitatea, discreția și sensibilitatea, într-un context extrem de dur. Privind realitatea ca un dat benefic, acceptând suferința și durerea, propria persoană se pierde în universul solidarizării cu ceilalți, nemaireprezentând un centru. Unii sunt încercați de găsirea sensului acestor categorii absurde din socialism, însă acest tip de atitudine nu e de cele mai multe ori benefică. Alături vine și răzbunarea, care induce o satisfacție de moment, însă se dovedește inutilă și permanentizează răul.

În fața morții atitudinile se diversifică și îmbracă măști surprinzătoare. În vreme ce unii primesc moartea cu înțelepciune, alții nu o acceptă, se revoltă, luptă, plâng. În paralel, sinuciderea întrupează pentru unii sfidarea regimului, dar și alegerea libertății. Demnitatea atinge cote maxime uneori, ea primează și capătă configurații diferite în funcție de personalitatea fiecăruia. Păstrarea demnității în acest context devine însă problematică. Grija își găsește și ea un loc privilegiat în conștința unor indivizi, o grijă pentru aproapele, care implică solidaritate, sacrificiu, generând satisfacții și atitudini pozitive. În cealaltă extremă, deținerea puterii și practicarea răului trimit la depersonalizare, mila și grija fiind în concepție comunistă de sorginte creștină.

Despre principalele cauze sociale ale acestui fiasco generat de comunism ne vorbește și Titus Popovici, insistând pe tehnica suprimării integrității umane: ,,Desconsiderarea Omului (,,Ce mândru sună acest cuvânt!”) tratat mereu ca un tâmpit sau un nedezvoltat mintal, insistența tentaculară a unei propagande fără sfârșit care afirma programatic că negrul e alb și invers au fost, poate, una din cauzele principale ale căderii sistemului comunist sprijinit pe o armată și o poliție atotputernică și părând sortit să dăinuiască veșnic”…

III.3.1. Implicații politice în spațiul literaturii. Cenzura și nevoia de libertate.

Mult disputatul deznodământ al alegerilor din 1946 a generat într-un timp extrem de scurt metamorfozări în toate sferele existenței cetățeanului. La fel cum viața socială a fost penetrată de perioade de dură restriște, alternate cu intervale de aparentă libertate, de același tratament a avut parte și tagma intelectualilor. Ținând seama de specificul lucrării de față, referirea noastră va fi strict la sectorul literar, așa cum s-a oglindit el în toate deceniile comuniste. Cum implementarea realismului socialist constituia primatul noii conduceri, iar scopul scuza mijloacele, cu precădere în perioada de instituire a regimului, literatura a devenit imediat instrumentul de propagandă preferat al puterii.

Pentru a purcede la făurirea unui alt tip de literatură e nevoie însă de prefacerea trecutului literar al României, procedeu întrebuințat imediat de comuniști prin reconsiderarea operelor marilor scriitori români. Astfel, valorile artistice sunt redistribuite, dictate eminamente politic, iar la scurtă vreme falsitatea va domina scrierile recent apărute. Despre o deformare a realității care se transpune în operă, viciindu-i până și pe creatori, amintește și Alexandru George: ,,Autorii lor înșiși sunt marcați până la deformare de spiritul vremii în care s-au format și de dramaticele evenimente pe care le-au trăit, în fine, de falsele valori pe care măcar în parte au fost siliți să le omologheze”. De un proces de epurare a avut parte nu doar literatura, ci și istoria, care, alături de literatură, trebuia reinterpretată pentru a putea fi continuată într-un registru avantajos. Astfel, sunt vizate pentru purificare tradiția, folclorul, literatura creștină (inclusiv colindele), efectul fiind pierderea identității naționale, încetul cu încetul. Și pentru că totul își avea sorgintea în modelul sovietic, militându-se pentru impunerea jidanovismului, invitația era spre literatura sovietică, spre studierea cărților de căpătâi. În acest sens, în incipitul regimului se înregistrează un număr mare de traduceri din literatura rusă, opere ce desemnau, din scoarță în scoarță, un prototip general valabil.

Următorul pas, cel capital, era încredințarea scriitorilor că principiile de față sunt magistrale și câștigarea acestora în tabăra combatanților realist-socialiști. Cu unii a fost mai ușor, cu alții mai greu, cei consacrați au necesitat reeducarea, acolo unde s-a acceptat compromisul, iar debutanții au fost mai facil formați în direcția dorită. Așadar, prin aceste poziționări și luări de atitudine au luat naștere tipurile de literatură din comunism, date de postura plăsmuitorului lor, însă acesta este subiectul unui viitor subcapitol din lucrarea de față. Revenind la istorie, care încă din început își pierde din consistență și semnificații, se conturează prin reformarea ei un climat propice, care are drept scop zugrăvirea omului nou. Este un timp în care trecutul poporului pălește, iar individualul se pierde prin prisma maselor de oameni, care vor izbuti în acest viitor luxuriant. E un monopol deplin pe care partidul îl exercită asupra întregii suflări, iar despre raportul conducere-istorie amintește Sanda Cordoș, criticul literar care cataloghează literatura din perioada comunistă drept o ,,literatură a crizei’’: ,,Printr-o ciudată glisare, legile partidului ajung să se identifice cu legile (științifice, obiective, implacabile) ale Istoriei. Cea mai importantă consecință este că jocul acestei mecanici inumane așază partidul deasupra oricăror table morale; el nu poate fi niciodată vinovat sau pedepsit; el este întotdeauna, fericit instrument al Istoriei, doar în rol de inocent și/sau judecător”.

Văzută și ca mijloc de instruire a noilor generații, cu un limbaj primar, rudimentar chiar, pentru a fi pe înțelesul tuturor, literatura trebuie creată astfel încât fiecare tovarăș, indiferent de origine, pregătire sau intelect, să se regăsească în scriere. Acest program reiese și din sfaturile date scriitorilor de însuși Gheorghiu-Dej în 1962: ,,Creația literară are menirea de a reflecta puternicul avînt al construcției economiei și culturii socialiste, schimbările în modul de viață al poporului, de a zugrăvi chipul luminos al muncitorului, al țăranului colectivist, al intelectualului, de a cultiva în inimile oamenilor mîndria patriotică, îndemnîndu-i la noi fapte eroice pentru triumful celor mai înaintate idei ale timpului nostru, ideile comunismului”. Dacă literatura, ca una din ramurile artei, cu caracter de catharsis, are prin excelență și o menire terapeutică facilitată cu precădere de exprimarea liberă a sinelui, în comunism toate aceste particularități se anulează, iar principiul estetic este devansat de cel ideologic, în recunoașterea valorii unei opere.

După aproximativ șapte ani de interdicții și trasarea unor clare teme și motive, perioada 1953-1956 este marcată de o aparentă volnicie din partea partidului, datorată cu precădere morții lui Stalin, de pe 5 martie 1953. În acest context trebuie menționată opinia criticului literar Gabriel Dimisianu, care considera că răstimpul 1948-1953 este cel mai dur, raportându-se la literatură. În acest interval de dezgheț, ca și în cele viitoare, scriitorii mijlocesc o reluare a legăturii cu literatura anterioară și au, chiar dacă de fațadă doar, posibilitatea de a-și exprima doleanțele și necesitățile. În urma întâlnirilor repetate dintre anii 1953 și 1955 pe care scriitorii le au cu partidul, rezultă o serie de nemulțumiri și neajunsuri din partea intelectualilor, acestea fiind rezumate de Anneli Ute Gabanyi astfel: ,,Cele mai însemnate și mai des exprimate cerințe ar putea fi rezumate după cum urmează: reorganizarea sistemului editorial și stabilirea drepturilor de autor; înființarea de noi reviste literare; democratizarea și descentralizarea Uniunii Scriitorilor; acordarea de burse de studiu în străinătate; extinderea schimbului de cărți și reviste cu străinătatea”.

Din 1956 datează și remunerarea scriitorilor talentați cu onorarii substanțiale, precum și solidarizarea studenților din marile centre universitare ale țării cu scriitorii. Trebuie însă clarificată schestiunea evaluării unui scriitor, având în vedere că în comunism talentul și valoarea scriitorului erau direct proporționale cu încrederea pe care partidul i-o genera și invers. Din a doua parte a anilor ՚50 reținem și cele două capodopere ale lui Titus Popovici: Străinul (1955) și Setea (1958), scrieri care se încadrează cu succes în noul program literar al țării. Nu putem însă să nu facem referire și la gruparea cititorilor, adevărații critici ai unei opere, unii mai avizați, alții mai puțin. Publicul specializat privea cu scepticism această schimbare de direcție, rezultând de aici o serie de întrebări cuprinse și de Ion Istrate în lucrarea sa Panorama romanului proletcultist: ,,Citindu-le, chiar și cetățeanul cu o cultură medie nu putea să nu își pună câteva întrebări, la care era bine să nu caute încă răspuns: este oare admisibil ca ideologia să domine total creația literară?; aceasta poate fi concepută în afara ideii de originalitate?; oare talentul, ca har sufletesc, să nu mai însemne nimic?; cum poate fi considerată viabilă o creație literară când scârțâie, sub aspect estetic, din toate încheieturile și propune, în sens uman și moral, un univers profund falsificat?” În ceea ce privește consecințele îmbinării literaturii cu politicul, criticul literar punea pe un loc de seamă ,,moartea libertății de expresie’’.

Între 1956 și 1959 un nou val de represiuni atinge lumea literară, aceasta fiind și perioada unor cunoscute procese și arestări, dintre care îi amintim pe Vasile Voiculescu și Alexandru Jar. În pofida faptului că în 1956 avusese loc Conferința Națională a Scriitorilor, creând aspectul unor false libertăți, nimic din cele promise scriitorilor nu s-a implementat. Se subliniază ideea că principiile partidului nu pot fi contrazise, iar cu acest prilej ia cuvântul și Titus Popovici, care susține cu tărie ideologia comunistă. La începutul anilor ՚60 partidul se declară nemulțumit de bagajul literar al ultimilor ani și noi reproșuri se îndreaptă spre scriitori. Pe 24 ianuarie 1962 are loc Conferința pe țară a scriitorilor, unde Gheorghiu-Dej ține o cuvântare menită să lămurească chiar și cele mai apatice minți. Accentuând faptul că ghidarea e exclusivă după normele realismului socialist și că actualitatea conferă un izvor nesecat de teme și motive valoroase, secretarul general aduce laudă unor nume mari din literatură, precum Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi, considerându-le modele veritabile. Totodată le insuflă scriitorilor ideea că cititorii sunt interesați doar de scrierile cu tematică nouă, în care munca poporului primează. Cele două entități slăvite în acest sens sunt țăranul, ca exponent al mediului rural, și muncitorul, ca reprezentant al urbanității.

Pe această cale Uniunea Scriitorilor, înființată în 1949 cu Mihail Sadoveanu președinte de onoare și Mihai Novicov secretar, primește invitația de a lega un dialog cu lumea literară din țările socialiste. Redăm în cele ce urmează un paragraf din cuvântarea rostită de Gheorghiu-Dej: ,,În această etapă istorică de dezoltare a societății noastre, literaturii îi revine misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forța ei de înrîurire la formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste, la făurirea omului nou, a moralei socialiste, a atitudinii noi față de muncă și societate, la înlăturarea din conștiința oamenilor a influențelor ideologiei și educației burgheze”. La această nevoie de a transpune realitatea în artă, prin intermediul literaturii, face trimitere și Pompiliu Marcea, aluzia fiind la ocazia unică pe care scriitorii actuali o au, prin prisma beneficiilor încredințate de partid: ,,Scriitorii de astăzi au, mai mult ca oricînd, șansa de a construi acea sinteză artistică monumentală în care valorile majore ale trecutului să-și găsească împlinirea deplină; în literatură ca și în viață; în care marea noastră capacitate de a rezista oricăror încercări să fie întregită cu vocația construcțiilor durabile; în care valorile noastre spirituale constînd, înainte de orice, în voința de a fi liberi, independenți și stăpîni la noi în țară, să capete demnitatea artistică ce li se cuvine”.

Intervalul 1965-1971 pare unul prielnic scriitorilor, fiind permisă pentru prima dată și decernarea premiului pentru literatură. Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, care impresionează scriitorii prin revolta sa împotriva ocupării Cehoslovaciei în 1968, va genera în rândul intelectualilor mirajul unei liberalizări definitive. Unele concesii făcute scriitorilor în acea perioadă și faptul că se putea trece mai facil de cenzură au trimis la o ușoară ridicare valorică a literaturii după mijlocul anilor ՚60. Un surplus de încredere în noua conducere și tehnica ei de manipulare a intelectualilor conferă și Congresul Uniunii Scriitorilor din 14-16 noiembrie 1968. Este momentul în care Titus Popovici ține să sublinieze datoria morală a fiecărui scriitor față de partid, recompensa pentru grija partidului putându-se realiza prin crearea unor opere demne de contemporaneitate: ,,Pentru fiecare scriitor demn de acest nume, cuvintele ,,îndrumarea literaturii de către partid” au un conținut precis al cărui rezultat îl constituie cele mai bune pagini ale noastre: atenție, căldură, înțelegere, sprijin în momentele de impas, deplinul respect al personalității creatoare și mai ales menținerea unui climat principal fără de care făurirea unei culturi noi, superioare, este un non-sens”.

Pornind de la aceeași chestiune a responsabilității, prozatorul transcende dincolo de lumea limitată a intelectualului, generalizând problema prin raportare la societatea întreagă. Datoria și iubirea față de semeni ar trebui să constituie baza noii societăți: ,,Problema responsabilității tuturor față de toți în societatea socialistă; procesul de creare a unei fraternități umane, de neconceput atît timp cît omul exploatează pe om, atît timp cît niște relații inumane schilodesc ființa umană”. În această atmosferă destinsă de la finele anilor ՚60 nimic nu prevestea înghețul dur generat de cele 17 teze publicate pe 6 iulie 1971, care au declanșat imediat o adevărată revoluție culturală.

Pentru o mai bună înțelegere a poziției lui Titus Popovici în raport cu politicul, vom consemna opiniile acestuia, exprimate în trei numere ale revistei Luceafărul, de la începutul lui 1970. Convins de măreția prezentului, prozatorul milita pentru oglindirea socialului în literatură: ,,În ultima vreme, deși cu destule reticențe, justificate sau nu (dar asta e altă față a problemei) necesitatea de a aborda complexele aspecte ale vieții sociale se face simțită: cineva spunea pe bună dreptate că ,,absența fenomenului social din literatură” e și ea un fenomen social”. În acest sens ține să menționeze și câteva neajunsuri în ceea ce privește proza realistă: ,,Ceea ce a pus piedici notabile în dezvoltarea plenară și firească a prozei realiste a fost confuzia nemarxistă între viziunea generală asupra lumii, între opțiunea filozofică și propagandă. Necesitatea momentană a fost învestită cu apanagiul universalității, al durabilității și, ceea ce era și mai grav, al valorii estetice”. Cât despre romanul actual, necesitatea este de a zugrăvi puterea în toate formele ei, însă acest aspect nu se concretizează: ,,Puterea ca orice sferă de activitate umană cunoaște și împlinirea și eșecul și perseverența și oboseala și ciocnirea caracterelor și temperamentelor, dar parcă o stranie timiditate frânează în romanul contemporan abordarea lor”.

Dacă la începutul lui 1970 Titus Popovici combătea realismul socialist existent încă în literatura zilei, implementarea acestor teze îi pare totuși o exagerare. Practic toată libertatea existentă până la acel moment se anulează, iar la Conferința Uniunii Scriitorilor din 1972 scriitorii au parte de acuzații grave și indicații precise pentru făurirea celei mai noi și mai benefice literaturi din toate timpurile. Împotrivirea și nemulțumirea nu își au locul deoarece în anii ՚70 climatul politic e motivant pentru intelectuali: ,,Niciodată poate ca acum n-a fost mai clar, mai evident, că întreaga intelectualitate, chemată să joace un rol însemnat în dezvoltarea vieții spirituale a poporului, găsește în politica partidului, în cuvântul tovarășului Nicolae Ceaușescu, expresia deplină a intereselor sale celor mai înalte, chezășia dezvoltării culturii românești, într-un înalt climat de demnitate și de responsabilitate, de perspective clare, care obligă pe fiecare creator la o lucidă analiză a propriului său destin indisolubil legat de destinul poporului român”. Marele adevăr reiese însă și din paginile romanului memorialistic Disciplina dezordinii, unde Titus Popovici dezvăluie atitudinea partidului la acea vreme, în raport cu literatura: ,,Noi nu facem literatură, ci dăm bătălia pentru putere. Care pe care”!

În acest context e prielnic să menționăm întâlnirile pe care Nicolae Ceaușescu le-a avut cu scriitorii. Dintr-un articol aparținând lui Marius Chivu, din Dilema Veche, aflăm că dictatorul avusese în total patru întâlniri cu oamenii de litere, după cum urmează: 4 august 1971, 21 septembrie 1971, 4 februarie 1972 și 2 aprilie 1975. Sunt ocazii unice în care scriitorii își pot exprima nemulțumirile, însă din articolul exegetului aflăm că aceștia nu se opun, nu iau cuvântul, ba mai mult, unii se lingușesc, în vreme ce alții se autodenunță. Catalogați de conducător drept ,,trântori și buruieni’’, ei aleg tăcerea, compromisul, A.E. Baconsky fiind singurul care se revoltă precizând că literatura nu e pentru toți, nu e pentru oricine, niciodată o carte nu va face rău unui popor. Dintre numele cele mai însemnate prezente la această întrunire îi amintim pe Titus Popovici, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Nichita Stănescu. Despre statutul și atitudinea lui Nicolae Ceaușescu în această conjunctură, Marius Chivu nota: ,,Ceaușescu este doar un semidoct de un penibil rar care are un singur atribut: este dictator, fapt care-i dă dreptul de a nu fi contrazis, care-i permite să aibă oricât de stupid, primul și ultimul cuvânt (care e, de fapt, același). Impresia de abilitate nu e decât un efect al prestației absolut deplorabile a scriitorilor prezenți. Aceste întâlniri sunt inițiativa lui Ceaușescu; nu atât o necesitate, cât o concesie. Pare că dictatorul este dispus la confruntare, dar, de fapt, lupta ideologică era deja câștigată”.

În perioada următoare rigorile cenzurii se întețesc, nimic nu mai are caracter public, accesibil, fără a trece în prealabil pe la partid. Această întrebuințare excesivă a cenzurii pe termen lung a dus la modelarea gândirii oamenilor, deoarece ea nu reprezenta doar limitarea dreptului de a te exprima cum consideri, ci și dreptul de a afla o informație în starea sa pură, nemodificată. În toate deceniile literaturii comuniste cenzura a existat, chiar dacă sub forme vaste, și a pricinuit cu timpul un anumit tipar de literatură. Cu toate că Uniunea Scriitorilor a luptat în permanență împotriva cenzurii, pe măsură ce scriitorii găseau noi strategii de tergiversare a ei se perfecționa și cenzura, ajutată de Securitate și alte organe. Ia ființă astfel o reală angoasă față de anumite cuvinte și expresii interzise, iar scriitorul apelează deseori la literatura S.F. și la literatura pentru copii, ca forme de evadare, de exprimare cu ajutorul unor aluzii, metafore.

Cum în comunism literatura și politicul au avut cel mai strâns contact, scriitorii dornici de o exprimare autonomă s-au văzut nevoiți să întrebuințeze procedeul dedublării, creându-se un adevărat abis între credințe și afirmări. Falsa libertate de exprimare e redată și de Titus Popovici în paginile unui roman, dezvăluind tactica prin care Nicolae Ceaușescu părea că lasă mână liberă creativității scriitorilor: ,,Scrie tot ce crezi, mi-a răspuns Ceaușescu, adăugând însă fraza care anula totul: Vedem la urmă”… Tot de cenzură ține și falsul anunț al desființării ei în 1977, mesaj lansat de Ceaușescu, având în spate strategia de demascare a unor scriitori.

Revenim însă în cele ce urmează la anul 1973, fiindcă din toamna acestui an datează corespondența dintre Paul Goma, militant anticomunist, și Dumitru Țepeneag, teoreticianul onirismului românesc. Reținem dialogul acestora deoarece uimește aici franchețea cu care Paul Goma critică comunismul în ansamblul său, având o opinie atât de complexă și totodată atât de reală și de dezolantă, despre ce simbolizează adevărul în comunism: ,,Dar ce vrei să facă oamenii cu adevărurile? Crezi tu că adevărul e acel ceva de care ducem noi lipsă? Ca să ce cu el? Ce, adevărul te satură, îți ține de cald? Poți să-ți plătești chiria cu adevărul? Să-ți îmbraci nevasta? Să-ți zugrăvești casa cu el”? Uimitoare sunt și rândurile dedicate lui Titus Popovici, pe care Paul Goma îl numește Pipus Totovici, îl ignoră mereu și nu îi acceptă ideile: ,,Mă uitam la el și, până să-mi dau seama că vorbește serios, până – vorba ăluia, să mă înfurii – el s-a șucărit foc și … a plecat – zisesem doar: Tu vorbești? De altfel nu m-am înfuriat nici mai târziu. Știi de ce? Fiindcă nu merita, fiindcă el era undeva foarte jos, nu-l auzeam. Și-apoi … a fost bolnav de gripă, a uitat să mai scrie – ca șioricelul – e destul de pedepsit. Ei, dac-ai fi fost tu … Dar n-ai fost. Am fost eu. L-a scos din sărite, nu riposta mea, ci … tăcerea. Cred că mă și râdeam. A înnebunit, săracu Pipus, că, vorba-aia: tot cu pușca, tot cu undița, tot cu cinemaua …. Tu să fii în locul lui – ei, ce-ai face”?

Valoroasă pentru demersul nostru în radiografierea implicațiilor politice în spațiul literaturii este și Stenograma Ședinței Plenare a Comitetului Central al Partidului Comunist Român și Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale din zilele de 28-29 iunie 1977. Este mijlocul perfect prin care putem afla poziția lui Titus Popovici la acea vreme, având în vedere că prozatorul ține o amplă cuvântare cu acest prilej. Insistând asupra corelației dintre libertate și autoritate în literatură, cu beneficii pentru comunism, Titus Popovici atrage atenția asupra unor nereguli multiple de ordin politico-literar, după cum urmează: tinerii scriitori au așteptări mult prea mari în raport cu ceea ce oferă ei partidului în schimb, operele valoroase nu sunt consistente, nu se adună, iar domeniul criticii dă dovadă de o slabă dezvoltare. Acesta este și momentul în care prozatorul critică dur romanul Bunavestire al lui Nicolae Breban, polemica dintre cei doi fiind celebră în mediile literare și prezentată deja de noi în capitolul V, dedicat receptării lui Titus Popovici. Trebuie însă să adăugăm și replica dată de Nicolae Breban în paginile lucrării Stricte amintiri literare, având tăria de a privi acum, după atâtea decenii, critica lui Titus Popovici ca pe o rampă de lansare: ,,Sărmanul Titus Popovici ce a dezlănțuit atacul în iunie ՚77 în plenara comitetului central, aprobat iute de șeful său Ceaușescu. Într-un fel, prin acest atac furibund și generalizat, am devenit pentru a doua oară un ,,romancier notoriu”, extrem, aș zice: ,,excesiv de notoriu”, un fel de ,,lepros național”. Foarte iute, mi-am dat seama – după prima spaimă explicabilă! – că e o consacrare și aceasta, un act de valorizare ,,pe dos” ”.

Însă nu doar Nicolae Breban este vizat de prozator în acel cuvânt, Paul Goma este pus alături de Breban, Titus Popovici spunând despre aceștia că au devenit ,,cazuri’’ pentru că au vorbit prea mult, au atras atenția asupra lor, dar totuși nu îi consideră modele demne de urmat de tinerii prozatori. Alte atacuri vizează cuplul Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, iar prozatorul primește pentru toată intervenția sa susținerea și acordul dictatorului. La final, făcând referire la propria operă, prozatorul anunță că lucrează la un roman care se vrea a fi ,,o epopee a colectivizării’’.

Întorcându-ne la finele anilor ՚70 vom înregistra diversele atitudini ale scriitorilor față de recentele norme. Dacă unii au profitat parcă de tezele din 1971, întrebuințând și mai aprig preamărirea conducătorului, după 1980 alții încep să se revolte. Indignarea capătă felurite forme și afirmări la nume consacrate precum Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Nicolae Breban, Paul Goma. În fiecare caz a primat formațiunea morală a intelectualului, capacitatea de a face față presiunilor. În urma acestor revolte, care îl surprind pe Nicolae Ceaușescu, duritatea din partea cenzurii crește, creând contextul propice pentru cazuri de notorietate precum urmărirea Anei Blandiana, cazul profesoarei Doina Cornea de la Cluj, scrisoarea celor 6. În 1983 dictatorul critica cu tărie aplicabilitatea tezelor în literatură, o literatură complet metamorfozată și lipsită de orice principiu specific artei. Alex Ștefănescu este de părere că ceea ce s-a scris în comunism, sub acea presiune continuă, nu are de a face cu literatura adevărată: ,,Literatura nu datorează nimic regimului comunist, ideologia marxist-leninistă nu a generat literatură, literatura s-a scris într-un raport de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferență față de regimul comunist”.

Dezvoltând discuția despre relaționarea literatură-politică vom nota două abordări recente, moderne, ale acestei relații. Mircea Anghelescu ne vorbește despre o însoțire a celor două, indiferent de epocă: ,,Literatura și politica sunt până la urmă cele două fețe ale participării noastre la viața comună, una orientată spre realitate, spre prezent, cealaltă spre idealitate, spre virtual, spre viitor; dar ele ne implică nu numai alternativ, ci și simultan, cel puțin în anumite perioade, și între ele există o relație, obscură, greu de definit, dar evidentă”. Pe de altă parte, Georgiana Elisabeta Panait abordează o interpretare aparte a acestei conexiuni, validând însă utilizarea literaturii în folosul politicii: ,,Politica este partea ,,practică” a literaturii, este o vizualizare în exterior a unor imagini de abecedar, a unor sensuri pe care un elev le poate de(s)prinde din lectura unor versuri. Politica tinde să metamorfozeze lumea înconjurătoare într-o ,,operă frumoasă”, autentică, în conformitate cu standardele democrației contemporane, s-o prezinte ca pe singura realitate posibilă”.

Nu vom încheia această sinteză a oglindirii politicului în literar fără a ne mai apleca o dată asupra prozatorului căruia i-am dedicat întreaga cercetare. Pentru că aici, mai bine decât oriunde, putem observa duplicitatea acestuia în îngemănarea literaturii cu politicul. În prima parte a regimului, mai exact în 1962, prozatorul glorifica climatul actual, atât de generos pentru formarea intelectualului: ,,În sensul acesta cred că numai ideologia marxist-leninistă îi oferă scriitorului contemporan deplina libertate de creație și aceasta mi se pare esențial, atunci când vorbim de formație intelectuală”. Treptat însă se conturează stări de incertitudine, nemulțumire, dezgust chiar, iar în 1979, într-un interviu acordat lui Adrian Păunescu recunoștea: ,,Au fost momente de îndoială, de cumpănă, au fost nenumărate erori personale, au fost clipe în care aș fi vrut să fiu orice altceva, în afară de scriitor, și altele de euforie și de supralicitare a profesiunii”.

O nouă poziție se configurează după 1989, când Titus Popovici devine un aprig contestatar al regimului recent apus, iar statutul său stârnește reproșuri chiar și din partea amicilor: ,,Iar acum, după decembrie 1989, împroșcați cu noroi!, îmi spune un alt prieten care mi-a citit o carte și a văzut o piesă. E frumos? Nu știu dacă e frumos sau urât. Știu doar că ,,memoriile ” se scriu fie pentru a-ți batjocori contemporanii, fie ca să-ți construiești legenda istorică, ori ca să-ți scormonești hăurile interioare. Din nefericire – sau cine știe? – nu sunt nici unul, nici altul dintre aceștia. Și nu vreau nici să justific nimic și mai ales să mă justific. Trebuie să povestesc”. Forțând o dezvinovățire a sa prin prisma bagajului literar complex pe care l-a oferit, prozatorul își dorește ca arta să primeze chiar și în detrimentul adevărului: ,,Puterea artei este, după cum se vede și din acest exemplu, superioară șubredului ,,adevăr obiectiv””.

În încheiere, vom sublinia faptul că indiferent de opreliștile de ordin politic, indiferent de riscuri și consecințe, unii scriitori nu au acceptat marele compromis. Au apelat prin urmare la diverse modalități de a face literatură după bunul plac, fie prin literatura de sertar, fie prin strategii de depășire a cenzurii, fie prin publicarea operelor peste granițe. Lor le datorăm astăzi păstrarea specificului literar românesc și a adevăratelor valori în timpul celor mai bine de patru decenii de comunism.

III.3.2. Tipuri de literatură practicate în comunism. Poziția scriitorilor. Exilul comunist.

Procesul de estropiere a culturii române s-a dezvoltat gradat încă din 1944 și a căpătat conotații certe după proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947. Întrucât rescrierea istoriei a fost posibilă cu ajutorul unor scriitori manipulați, iar literatura autentică nu a tolerat politicul, a luat naștere curând literatura de propagandă, sau de agitație, cum mai era ea numită. Literatura noastră a intrat astfel într-o epocă de criză, iar atitudinea scriitorului este cea care a făcut diferența. Referindu-ne într-un singur cuvânt la toată gruparea intelectuală, trebuie amintit faptul că aceștia serveau drept prototipuri valoroase, însă abilitățile lor desăvârșite au creat angoasă în rândul mai marilor de la putere. Deoarece creativitatea și libertatea de exprimare puteau zămisli monștri, în concepția regimului, cei cu potențial sunt reduși la tăcere, ei oricum știau, înțelegeau prea multe. Despre epurarea intelectualilor amintește și Vladimir Tismăneanu în următoarele rânduri: ,,Antiintelectualismul pare să fie o caracteristică perenă a strategiei comuniste, pentru care

nimic nu este mai periculos, mai subversiv, finalmente mai odios, decât jocul liber al imaginației teoretice, revendicarea dreptului la interogație critică și la îndoială creatoare”.

Filierele literaturii și modul de dezvoltare a fiecărui tip de literatură au fost decise de calea pe care și-a ales-o fiecare scriitor în parte. În acest sens de mare nădejde este clasificarea făcută de criticul literar Ion Simuț, care vorbește despre patru tipuri de literatură: evazionistă, subversivă, oportunistă și disidentă. Cum în comunism totul se ghida după anumite teme și motive clar impuse, iar direcția de urmat era clară, acceptată va fi doar literatura care servește ideologiei comuniste. Însă toate aceste opreliști de creație au generat în parcursul literaturii noastre adevărate alienări, iar cititorii avizați au avut capacitatea de a discerne ceea ce li se livra în fapt, acea doză de malefic care a alterat literatura adevărată. Căci literatura nu mai e o artă, ci mijloc de propagandă, iar partidul se metamorfozează într-un critic atotștiutor, prin urmare va fi dificilă păstrarea neîntinată a unor principii de bază ale literaturii române. În permanență, partidul și simpatizanții săi au accentuat climatul desăvârșit asigurat de conducători scriitorilor, fapt subliniat și de Titus Popovici în 1965: ,,Scriitorii au primit cel mai înalt titlu de onoare și glorie: ,,ajutoare de nădejde ale partidului”, ale forței care a schimbat fața patriei, care a făcut din cultură o obligație morală a omului, care a ridicat munca asupra paginii de hârtie la nivelul uneia dintre cele mai nobile activități”.

Ca susținător ferm al dogmei de început al regimului, prozatorul militează pentru teme și motive specifice actualității, încă din 1958, punând întreaga responsabilitate în mâna scriitorului: ,,În momentul actual, deosebit de important al literaturii noastre, reușita scriitorului în formație e nemijlocit proporțională cu modul în care poate răspunde la problemele majore ale literaturii noastre: înfățișarea actualității, oglindirea noului tip uman, omul comunist, care există, muncește, gândește, creează. Vremea e severă”. De o vreme severă de început au parte și nume mari din literatura română, care nu au împărtășit ideile comuniste. Ipostaze pe cât de veridice, pe atât de teribile, surprinde Ion Istrate în zugrăvirea realității comuniste a unor mari scriitori: ,,Este epoca în care Tudor Arghezi, pentru a se întreține, vindea cireșe în Mărțișor, când Lucian Blaga, fost profesor universitar și fost membru al Academiei Române, devenea bibliotecar, scoțând fișe din periodicele germane transilvănene din secolul al XVIII – lea, în cadrul unei teme de plan a proaspăt înființatului Institut de Lingvistică de la Cluj, al Academiei R.P.R. Sunt timpurile în care Hortensia Papadat-Bengescu își trăia în mizerie ultimii ani, într-o cameră neîncălzită din București, când soția și fiica lui Liviu Rebreanu munceau ca ziliere”.

Acesta este mijlocul prin care politicul alege să își aprecieze și să își răsplătească oamenii de cultură, seria atacurilor din ce în ce mai grave continuând până în 1989. Persecutați au fost Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Constantin Noica, Tudor Arghezi, Radu Gyr, persecuția căpătând forme diverse și reprezentând un mare minus pentru dezvoltarea literaturii române. În tabăra opusă se situează cei care au îmbrățișat noua orânduire fie definitiv, fie pentru o bucată de vreme, între aceștia fiind și Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Titus Popovici și mulți alții. În vreme ce unii se supun imediat și devin înzestrați creatori de propagandă, primii disidenți formează un val de rezistență imediat după 1944. În cei 45 de ani cât a supraviețuit regimul comunist în România, cerințele politice au ilustrat diverse scopuri, marcate fiind de aparente liberalizări. Din prima jumătate a regimului datează celebrul caz Jar, când la ședința din 25 mai 1956 sunt schițate primele polemici vădite dintre scriitori și conducător. În premieră, prin curajul și franchețea lui Alexandru Jar, sunt descătușate vicisitudinile și doleanțele scriitorilor supuși în ultimii ani unei existențe duble datorită contrastului aparență-esență din conjunctura comunistă. Din lucrarea lui Ghiță Ionescu, Comunismul în România, aflăm o parte din regretele lui Jar: ,,El spusese că, asemeni multor altor scriitori, trăise în cursul ultimilor ani o viață dublă, prins între conștiința proprie și ceea ce i se spusese să facă, între ceea ce dorea să scrie și ceea ce publicase. Jar a pretins că acest lucru era adevărat nu numai în cazul scriitorilor ci și în cel al tuturor membrilor de partid și al tuturor comuniștilor; ,,membrii de partid gândesc din ce în ce mai puțin”, confirma el, descriind procesul de orbire de sine și sterilizare a gândirii, prin care toți membrii de partid trebuiau să tacă dacă aveau de gând să se supună regulilor și să urmeze disciplina sufocantă a partidului”.

În același 1956, an în care Titus Popovici aborda maleficul regăsit în dogmatismul realist-socialist, Dej opta pentru o ușoară eliberare a frâielor culturale și reabilita un număr de intelectuali. Această relativă autonomie a dat literaturii române multiple cărți valoroase deoarece în perioada 1955-1960 apar cele mai bune cărți din literatura română sub comunism. Trebuiesc menționate aici și capodoperele lui Titus Popovici: Străinul (1955) și Setea (1958). Importanța acestor două scrieri este imediat validată de lumea literară, ele izbutind să impresioneze prin tematica abordată și actualitatea de necontestat: ,,Titus Popovici, care are pasiunea tablourilor largi, a alăturat eroului intelectual al dramelor de conștiință, eroii de acțiune, faptuitorii direcți și deciși ai istoriei, muncitorii, masele largi”.

Lesne de înțeles este faptul că ușoarele concesii săvârșite de partid în sfera artei se datorează eminamente temerilor față de puterea intelectualilor, față de o posibilă rebeliune a lor. Și aceste proteste au existat mereu, sub varii forme și de intensități diferite, în incipit ca o rezistență și ulterior ca disidență recunoscută. Despre atitudinea lui Dej față de scriitori și metoda sa de a calma micile nemulțumiri aflăm de la Titus Popovici, din interviul acordat lui Mihai Tatulici: ,,De fapt, nu citea nimic, doar din când în când îl mai întreba pe Răutu ce se mai întâmplă cu scriitorii. Dacă i se răspundea că se agită, spunea: ,,Dă-le niște bani, dar nu mulți, ca să nu li se suie la cap.” Asta era politica lui față de cultură”.

Dacă la început scriitorii se dovedesc a fi temători, reținuți unii față de ceilalți, cu toții au conștiința unei antiteze frapante între ceea ce au fost și ceea ce au devenit. Rezistența a existat mereu, însă nu în forme bine organizate, iar în timp ce unii au găsit mijloacele potrivite pentru a rezista, alții au clacat treptat și au acceptat pactul. Din nefericire însă, nici rezistența nu e o scăpare, nu reprezintă o soluție, deoarece cine nu elogiază partidul și nu îi imortalizează principiile devine inamic prin simpla sa tăcere. În tabăra oportuniștilor convinși încă de la debut, Ana Selejan îi clasează pe poeții Ion Caraion, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Maria Banuș, A. Toma, care au manifestat interes pentru perpetuarea ideilor comuniste. Aceeași Ana Selejan, care pomenea despre o ,,trădare a intelectualilor’’ imediat după 1946, compune o serie de variante reale sau imaginare la care scriitorul poate apela în relația sa cu politicul: ,,Iată, deci, conturate trei atitudini posibile pentru artist, pentru scriitor în special: a trata generalități, a tăcea sau a fi o conștiință luptătoare. Dar exista și o a patra: dreptul artistului de a scrie ce vrea, ce simte, de a exprima adevărul său, necondiționat și fără a fi sancționat de contingent. Dar, oare, a existat vreodată această libertate, nu atât absolută, cât nelegată de cetate, nedeterminată de social și, mai aproape în timp, de politic?”

Ca expresie a rezistenței se configurează și literatura evazionistă, care în concepția criticului literar Ion Simuț nu se raportează nici la politic, nici la social, iar accentul cade pe imaginar, pe estetic. Calitatea literaturii primează, iar această categorie de scriitori este ușor digerată de partid deoarece nu atacă. Publicat abia după 1960, adunând treptat numeroși adepți, evazionismul înglobează concepte și etape valoroase ale literaturii noastre: Cercul literar de la Sibiu, Steaua de la Cluj, onirismul lui Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov.

Rămânând în ținutul conturat de profesorul Ion Simuț în lucrarea Incursiuni în literatura actuală, vom dezvălui o literatură înrudită celei evazioniste, tot o formă ascunsă de rezistență: literatura subversivă. Aluzivă din capul locului, abundând în parabole, literatura subversivă se situează la limita disidenței, fapt pentru care îi este extrem de greu să treacă de cenzură. Scriitorii subversivi sunt în fapt niște disidenți lipsiți de curajul suprem, însă descoperirea lor e iminentă. Trebuie adăugat și faptul că aceste două tipuri de literatură, cu un limbaj aparent codat pentru neavizați, le-au dat mari bătăi de cap cenzorilor. Partidul nu admite meditația, nu e deschis spre un alt tip de limbaj deoarece complexitatea în exprimare poate deveni periculoasă pentru el. Dacă literatura subversivă și cea evazionistă implică meditație, sondarea limbajului, a conotațiilor, oportunismul și disidența se conturează antitetic în ipostaze clare de adulare, respectiv contestare.

Să avem în vedere pentru început literatura oportunistă, cea care a trimis implicit la o deformare a noțiunii de literatură prin noile concepte și strategii. Din dorința partidului de a clasa cultura română în același perimetru cu cea sovietică, comuniștii au recondiționat identitatea națională și au interzis de la bun început literatura de tip confesiv (memorii, amintiri, jurnale). În consecință, eul se autoanulează deoarece nu interesează individualul, ci implicațiile acestuia în colectivitate. Ca teme centrale ale acestei literaturi notăm: omul nou, colectivizarea, preamărirea partidului și multe altele. Fie că vorbim de comunism, nazism sau fascism, originea noii literaturi era una antiburgheză, iar simpatizanții ei totalmente în acord cu normele politice, indiferent de moralitate, aplicabilitate sau șanse de reușită. Promovând o lume ideală, fără cusur, în care imposibilul devine posibil datorită sprijinului politic, literatura oportunistă s-a bucurat în permanență de o amplă difuzare. Cu un succes mai mare în sfera genului liric, acest tip de literatură s-a întins pe toată perioada comunismului, fiind mai accentuată în primii zece ani. E lesne de înțeles că recompensele și privilegiile îndreptate spre scriitorii literaturii oportuniste nu au întârziat să apară, iar unul dintre beneficiari a fost însuși Titus Popovici.

Proclamând la 1965 necesitatea abordării istoriei contemporane în opere, prozatorul s-a conturat în perioada de debut ca un aprig susținător al regimului: ,,Avem datoria de onoare de-a înfățișa bogata, complexa și profunda istorie a epocii pe care o trăim, adîncile transformări petrecute pe harta patriei și în conștiința oamenilor, avem datoria de-a consemna – în așa fel încît să rămînă ca mărturie peste veacuri – procesul istoric, reflectat în destinul fiecărui om, erou și în același timp cititor și judecător competent al cărților noastre”. În paginile Luceafărului, publicație în care a scris numeroase articole în anii 1960 și 1970, amintea și despre resorturile unei profunzimi a literaturii în comunism și nevoia de a o înțelege: ,,Pentru că literatura nu ,,oglindește”, ci semnifică. Fără înțelegerea acestui fapt, cel mai dificil lucru pentru prozatorul realist devine prevederea trecutului”. Titus Popovici nu omite nicio sincronizare perfectă a autorului cu publicul, ținând în permanență seama de necesitatea actualității: ,,Desigur, pe lângă talent (despre care știm atât de puține!) plasarea pe marile direcții ale culturii moderne presupune, poate în primul rând alegerea, opțiunea și acea inefabilă întâlnire a vieții noastre cu viața celorlalți pentru care, în ultimă analiză, scriem”.

Pornind de la cele redate mai sus pare neverosimilă duplicitatea prozatorului, care după 1989 se va preface într-un contestatar înverșunat. Pentru a încerca să deslușim această schimbare de poziție vom face trecerea la literatura disidentă, opusă celei oportuniste. Cu toate că opoziția unora a fost certă încă de la debutul regimului, s-au conturat treptat, cu precădere după 1960, noi cazuri de disidență. Apogeul acestei revolte mai mult sau mai puțin tacite ia amploare mai ales după proclamarea tezelor din 1971, însă în fiecare epocă marele minus a fost dat de lipsa de fuzionare a scriitorilor. Disidența se remarcă prin opinii distincte de cele ale conducerii, nu neapărat opuse, manifestându-și aceste deosebiri prin intermediul literaturii. Se înțelege că aceste scrieri nu puteau trece de duritatea cenzurii, limbajul fiind deseori explicit, antitetic normelor impuse. Precum oportunismul genera privilegii și recompense, disidența a dat naștere unor diverse variante de repercusiuni: urmăriri, arestări, condamnări, agresări fizice și morale. Alex Ștefănescu, criticul care amintește despre două perioade critice abundând în arestări: 1946-1953, 1956-1959, subliniază cel mai mare neajuns al întemnițatului, lipsa posibilității de a crea: ,,În lungii ani de temniță, scriitorii suferă de foame, de frig, de lipsa asistenței medicale, ca și alți deținuți politici, dar suferă în plus (sau mai accentuat decât alții) de absența cuvântului scris, ca și de imposibilitatea de a scrie”.

Astfel, în detenție, ia ființă un alt tip de literatură, scrierile păstrându-se în moduri aparte, prin memorare sau împărtășire cu alți scriitori, colegi de celulă. Despre alte tertipuri de conservare a literaturii în spațiul concentraționar vorbește și Mihai Rădulescu: ,,Toți au resimțit dureros irosirea timpului departe de familie, de cărți, de artă, ori măcar de plaiurile natale. Și toți au înlocuit autoeducația pe care o continuăm în libertate, după absolvirea treptelor școlarizării, cu scrierea pe tăblițe de săpun, pe cioburi, pe tălpi de bocanc, ori prin dezvoltarea memoriei auditive sau a concentrării maxime în întoarcerea asupra ta însuți și a școlii amintirilor personale; toți au suferit tortura”. Torturile la care au fost supuși au atins cote și metode de aplicare inimaginabile, care au mutilat nu doar trupul, ci mai ales sufletul. Nu puțini au fost cei care au decedat în spatele gratiilor sau la puțin timp de la eliberare, iar dintre capturații celebri îi amintim pe Tudor Arghezi (în urma procesului din 1948), Vasile Voiculescu, Radu Gyr și Petre Țuțea. Diferența, atât în ceea ce privește rezistența psihică, cât și în sfera tentativelor de a crea chiar și aici, a fost făcută de bagajul psihic al fiecărui intelectual, specificul individului oferindu-i puterea de viabilitate: ,,Personalitatea deosebită a fiecărui autor, specificul stilului său, capacitatea sa personală de a se portretiza, a recepta natura, claustrarea, suferința, singurătatea, de a-și mai păstra umorul, de a generaliza, sintetiza, analiza, de a se confrunta cu semenul și cu Dumnezeu, trăsături ce-i deschid drumul către marea literatură română”. Cele mai cunoscute cazuri de disidență din literatura noastră se înregistrează sub nume precum Paul Goma, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Octavian Paler, Andrei Pleșu, de cele mai multe ori opera lor luând calea Occidentului pentru publicare.

Alături de închisoare, exilul constituia cealaltă coordonată a disidenței. Numeroși au fost cei care au părăsit țara și au ales adoptarea unei alte civilizații, a unei alte limbi de creare, doar de dragul libertății de a scrie. Mânați de circumstanțele politice, din dorința de a face în continuare literatură, exilații aveau să tragă un semnal de alarmă asupra evenimentelor din România și nu numai, destinul fiind similar tuturor țărilor în curs de sovietizare. O înstrăinare voită, pentru o renaștere pe alte meleaguri, exilul a cunoscut procentaje alarmante cu precădere după 1965, când cenzura sub Nicolae Ceaușescu se întețea, iar un nou val se va contura după tezele din iulie 1971. Este adevărat faptul că unii scriitori se aflau în străinătate la momentul 24 august 1944 și au preferat să nu mai revină în țară, însă mai mulți sunt cei care au trecut fraudulos granițele, cerând ulterior azil politic. O tentativă de definire a exilului întâlnim la Gheorghe Glodeanu, după cum urmează: ,,Exilul este o rebeliune pașnică, tacită, care nu implică pierderea identității, ci dramatismul unei existențe în care spiritul se salvează prin abstragerea din istorie”.

Cu siguranță, practicarea literaturii pe meleaguri străine a ridicat noi dificultăți intelectuale, date de specificul național, chestiunea limbii, contextul financiar, toate însă pălind în detrimentul libertății de creație și exprimare. Însă scopul lor suprem dăinuia deceniilor și rezista diverselor atacuri de la distanță. Sovietizarea culturii române, înstrăinarea ei de cultura occidentală, deformarea permanentă a trecutului și a adevărului, precum și nelegiuirile cenzurii sunt doar câteva dintre preocupările centrale ale exilaților literaturii române, după cum remarca și Mihaela Albu: ,,Politica de conștientizare a Occidentului asupra pericolelor comunismului, ca și aceea de menținere a identității românești în condițiile ,,desțărării” și a continuității culturii noastre pe pământ străin vor fi tot atâtea forme de manifestare a activității unei părți însemnate a intelectualității aflate în exil”. Toate aceste traume au luat calea unor opere publicate în exil, însă au constituit și subiectul unor reviste, publicații, cenacluri, emisiuni radio devenite de notorietate chiar și în țară. Amintim aici o timpurie revistă a exilului, din 1948, denumită Luceafărul și condusă de Virgil Ierunca și Mircea Eliade. Nu putem omite nici postul Radio Europa Liberă, post francez cu un pronunțat caracter anticomunist, care a reprezentat pentru mulți români, care îl ascultau pe ascuns, un punct de reper în cumpănirea adevărului actual. Alți exilați binecunoscuți sunt Vintilă Horia, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, aceasta din urmă fiind agresată de comuniști chiar și peste hotare.

Însă exilul nu înseamnă prin excelență o luptă cu intemperiile din țară, deoarece numeroși exilați au preferat să uite definitiv de România și să se reprofileze. Indiferant de atitudinea acestora față de trecutul lor, trebuie adăugat faptul că cei mai mulți au rămas în țara de adopție chiar și după 1989, fără a-și manifesta dorința de a reveni în propria lor patrie, acum eliberată. Sondând semnificațiile noțiunii de exil putem dezvălui și conceptul unui exil lăuntric, printr-o detașare a intelectualului de societate și politic. Însă nici această atitudine nu era o soluție, luând în considerare faptul că prin acalmie Nicolae Ceaușescu înțelegea o disidență iminentă. Atitudinea politicului față de exil era una tranșantă, cei exilați devenind practic inexistenți pentru literatura română, indiferent de operele de valoare care îi reprezentau. Cazul care epatează maxim este cel al lui Petru Dumitriu, aparent susținător al ideologiei comuniste, care într-o vizită în Germania, în 1960, cere și obține azil politic.

Nu putem isprăvi această scurtă expunere a ceea ce a fost exilul comunist fără a trece în revistă cum s-a oglindit acesta în cariera politico-literară a lui Titus Popovici. Putem iniția acest subiect prin propria-i mărturisire: ,,Exilul, la care ca orice scriitor român dornic de glorii transnaționale m-am gândit măcar o dată, nu mi-ar fi reușit, ca de altfel nimănui din generația mea; în cel mai bun caz, cu un dram de noroc și cu o minimă abilitate de-a cultiva relații aș fi putut deveni un bun scenarist profesionist, angajat la Hollywood, lucrând la comandă și plătit cu luna sau bucata”. Se pare că exilul nu a reprezentat o soluție pentru prozator, probabil și datorită faptului că la fel ca și pentru alți scriitori moartea lui Stalin și condamnarea stalinismului au reprezentat o mare iluzie spre un dezgheț ideologic. Mai târziu, Titus Popovici avea să recunoască forma sa minimalistă de exil, un exil mimat la o scară mult diminuată: ,,De obicei, când veneau mașini să mă ia la nu știu ce ședințe, eu treceam frumos în spatele casei, în pădure, iar bătrânul paznic al locului, Ioachim, zicea: ,,Domnul Titus nu-i. E pă munte, nu-l pot găsi.” Iată forma exilului meu aparent”.

După 1989 concepția scriitorilor și a criticii asupra literaturii comuniste a căpătat un cu totul alt înțeles. Se dezlănțuie imediat literatura de tip confesiv din care reies diversele atitudini ale scriitorului față de deceniile literaturii comuniste. Oportunismul nu își mai găsește nicio scuză, indiferent de periodizare și forme, iar tot ceea ce ține de geneza literaturii primește noi conotații: creare, tematică, interpretare, lectură. În acest sens, Nicolae Manolescu pomenește de un proces al literaturii comuniste, care ar denunța și ar face multă lumină: ,,Procesul literaturii publicate sub comunism ar trebui să fie, în opinia unora, similar unui eventual (și tot mai improbabil) proces al comunismului ca atare”. Pe de altă parte, Eugen Negrici clasifică literatura comunistă în aservită și tolerată, în vreme ce Luminița Marcu regăsește o latură captivantă, demnă de cercetare a acestei literaturi aparte: ,,Oricât ar părea de cinic, literatura română scrisă în comunism este cea mai incitantă, dificilă și complicată literatură scrisă vreodată în spațiul românesc, tocmai prin amestecul incredibil de morală și estetică, de idei literare și ideologie politică, de compromis și rezistență, de reușită și ratare.”

Considerăm că perioada comunistă a știrbit înainte de toate cultura și specificul național al țării noastre, constituindu-se ca o perioadă nefastă pentru demersul valoros al unei literaturi. Nu putem omite astfel nici aportul major adus de gruparea disidenților, care cu prețul independenței și al integrității lor au apărat și susținut ceea ce aveau mai de preț: libertatea de creație.

CAPITOLUL IV.1.1. Colaborarea cu Francisc Munteanu – Mecanicul și alți oameni de azi

Debutul literar al prozatorului Titus Popovici s-a înregistrat la vârsta de doar 20 de ani, prin colaborarea cu Francisc Munteanu. Apare astfel volumul de schițe Mecanicul și alți oameni de azi, publicat în revista Viața românească, în anul 1950, și un an mai târziu în volum. Opera nu avea să se bucure de atenția criticii, fiind imediat trecută pe raftul uitării, ca neconcludentă pentru etapa de început a celui care va deveni, începând cu 1955, unul dintre cei mai de seamă prozatori ai vremii. Totalizând 18 schițe de dimensiuni foarte reduse, opera deschide spre ambiguitate la nivelul receptării politice, oglindind deopotrivă beneficiile regimului recent implementat, alături de revolta unor semeni împotriva noilor normative.

Așa suntem noi este titlul celei dintâi schițe, scriere cu caracter de preambul al întregului volum. Cei doi tineri își caută subiectele schițelor viitoare, nu înainte de a-și alege un cadru de lucru benefic, influențați fiind și de climatul naturii. Cu îndârjire, calm și siguranță vor cuprinde viața, simplitatea ei, fiind convinși de faptul că subiectul amplu necesită anvergura unui roman: ,,Nu era vorba decât de viața care crește ca un lan de grâu, de oamenii acestei vieți, de nebiruita tinerețe a vremurilor noastre”. Alegerea semnăturilor e și ea o chestiune gravă, cu repercusiuni viitoare. Transformarea unui teren în paragină într-un parc, și realizarea acestuia de o mână de muncitori care lucrau gratuit constituie subiectul primei schițe: ,, – Nu primim niciun ban… / – Atunci… vreau să întreb… de ce munciți? / Tovarășul se rezemă în coada târnăcopului, se aplecă spre el și-i spuse răspicat: – Pentru că așa suntem noi! Am găsit primul subiect din șirul povestirilor noastre”. E lesne de înțeles că disponibilitatea totală a cetățeanului trimite la făurirea imaginii benefice a unei epoci politice care se vrea a fi fără cusur. Caracterul propagandistic primează astfel, în incipitul volumului, ca resort al scrierilor ce vor urma.

Prin Mecanicul se ilustrează importanța locului de muncă în comunism, datoria față de stat, în detrimentul factorului familial. Acceleratul 3424 intră în gara București, iar din el coboară fericit mecanicul Pavel Oniga, cu gândul la soția Măriuca, care tocmai adusese pe lume primul lor copil. Nerăbdarea vederii acestuia e anulată de vestea că Vlad, mecanicul marfarului București-Brăila s-a îmbolnăvit. Cu o disponibilitate excesivă Pavel se oferă să îl înlocuiască pe Vlad, în pofida evenimentului de viață ce avusese loc. Politicul substituie cu succes individualul, iar seninătatea supunerii e frapantă: ,,Rezemat în coate, Pavel Oniga, mecanicul marfarului București – Brăila, privea în față, urmărind cu atenție semafoarele. Luminile se stingeau. Era noapte. În el, însă, ardea lumina ca în plină zi. Mâine va fi la București, să-l vadă pe Păvluț”. Prin personajul central Pavel Oniga se schițează idealul civic al muncitorului sub regimul comunism, o figură emblematică a bunătății, simplității și aservirii.

O falsă idilă, în care primează munca și datoria, nu tinerețea și iubirea este Schimbul doi. Tihna unui sat într-o noapte liniștită de iulie este tulburată de câinii care îl latră pe Nicolae Pleșcan, fecior chipeș și harnic. Nevinovăția unei tatonări amoroase se întrevede prin chemarea Mariei la poartă și îndreptarea lor spre câmp, cu o lampă. Spre consternarea cititorului, cei doi se îndreptau spre ariile de pământ, pentru a le păzi, iar unica discuție este cea referitoare la orele de muncă acumulate. Modelul tineretului comunist e cutremurat din temelii de bătrânele satului: ,,Lasă-i dracului de comuniști, o opri Florea, mulțumită totuși, și-și urmă povestea despre vremurile care s-au stricat, de n-au loc pe pământ oamenii de frunte, despre pedepsele lui Dumnezeu și despre copilul născut jumătate capră, jumătate om, din părinți ticăloși, comuniști ca ăștia doi”. Se expune astfel și latura ușor aluzivă a consecințelor nefaste ale guvernării comuniste. Afirmația citată creează unul dintre argumentele pentru care volumul Mecanicul și alți oameni de azi a fost trimis la topit la scurtă vreme de la publicare.

Tipologia muncitorului e expusă în schița Ceasul, prin amiciția a doi țesători, Ion Preda și Pavel Damian. Colegi în fabrică de peste zece ani, sunt instigați indirect la adversitate prin întrecerile sociale, generate de sindicat. Când Pavel dovedește o îndemânare superioară, Ion e mânat de invidie și ranchiună, rupând câteva fire la mașina lui Pavel și încetinindu-i astfel munca. Prins asupra faptului, Pavel nu îi va plăti cu aceeași monedă, ci la câteva zile îi va repara mașina lui Ion, pentru ca acesta să nu rămână în urmă. Lecția de viață îi produce lui Ion rușine, regret și dorința de a fi iertat.

Când nu are puterea de a-și cere iertare se lovește de diplomația lui Pavel, cel care cu bunătatea sa a dat totul uitării: ,, – Pavele… / – Da, Ioane… / – Uite despre ce e vorba. M-am gândit mult la cele întâmplate. Îmi vine greu… vezi… nici nu știu cum să încep… Poate că… Tu mă vei înțelege… Și Florica, nevastă-mea, cu Sevastița ta, sunt prietene… Vezi, ale dracului cuvinte, nu-mi vin la îndemână… Aș fi vrut să te întreb… / – Știu. Vrei să mă întrebi cât e ceasul. / – Da”. De dimensiuni mai ample, scrierea în discuție nu trasează jaloane subversive, constituindu-se într-o schiță facilă din punct de vedere tematic.

Colectarea grâului ca sărbătoare e ilustrată în scrierea intitulată pitoresc Sărbătoarea. Martin și Maria, comuniști convinși alături de fiul lor Mihai, se gătesc în straie alese pentru a porni în zorii zilei, cu muzică și căruța împodobită. Cizmele lustruite, basmaua cea nouă, steagurile și frunzele de stejar care gătesc căruța, alături de nerăbdarea și larma întregii familii, provoacă disprețul vecinilor lor. Marcu Fodor, cu soția sa Fira, nu simpatizează noul regim, evidențiind tarele actualei conduceri: ,,Așa-s păcătoșii aștia… Au sărbătorile dese, ca ciupercile după ploaie. Joacă întruna ca luzii, și mie îmi sângeră ficații cât grâu mi-au luat… Soarele ei de viață”!

Progresele socialiste prin prisma comunismului sunt evidențiate în schița Paza, prin pagini care surprind electrificarea unui sat. Norodul e peste măsură de captivat și decide păzirea generatorului pentru o mai mare siguranță. Personalitatea lui Lisandru, președintele Comitetului Provizoriu, îi biruie pe toți prin autoritate, făgăduințe și rang politic. Se distinge moș Dudău, ca personaj supus, candid și binevoitor, mereu cu gândul la fiul său Gligore. Acesta, plin de năzuință, plecase în război, sperând într-o dezvoltare a țării cu ajutorul rușilor:

,,N-ai grijă, tată. Am să trec la ruși și când ne vom întoarce vom aduce lumină și în satul ăsta de întuneric. Gligore știa ce vorbea. Nu degeaba muncise cinci ani la oraș, în fabrică”. E pusă astfel în prim plan dezvoltarea țării în epoca comunistă, ca un aport propagandistic vădit.

Măreția înfăptuirilor anilor ՚50 e semnalată și prin Servieta, ca expunere a avansului fabricilor și uzinelor. Fabrica metalurgică Vulcan, înțesată de mașinării rusești și muncitori conștiincioși, e vizitată pentru prima dată de Ilie Mardan, umil încasator la Concar. Granduarea halelor și strădania continuă a muncitorilor îl sensibilizează nespus pe acesta, care își va pierde cumpătul și va abandona fără voie servieta plină cu bani. O teamă acerbă, de ce vor spune superiorii de la partid despre această faptă, care îi știrbește seriozitatea în câmpul muncii, îl domină acum pe Ilie: ,,Îi va spune tovarășului secretar despre servietă. Despre nevasta și copiii lui. Desigur, acesta va înțelege. Să fie percheziționat fiecare muncitor. Fiecare! E vorba de bani. Bani mulți, bani care nu-s ai lui. Ce va spune tovarășul director”? Deznodământul scoate la iveală corectitudinea cetățeanului în comunism, deoarece servieta e găsită de un muncitor și înapoiată încasatorului cu toți banii aferenți.

Uzina apare în scrierile de debut ale lui Titus Popovici ca temă recurentă, perfect pliată pe imperativul literar al epocii. Reprezentarea Uzinei Sovrommetal Reșița e cadrul acțiunii din cea de-a opta schiță a volumului, intitulată Ungătoarele. Având în centru neliniștea și furia lui Victor Teodorescu, inginer-șef la turnătoria a doua, proza e menită să reliefeze buna corelare dintre aparatura performantă, conducuerea uzinei și muncitorii de rând. Ideea salvării de la topit a 40 de piese, prin sudare, vine de la un modest slujbaș, neafirmat până atunci: ,,Niciodată până atunci nu văzuse inginerul Teodorescu ce flacără ardea în privirea lui Gavrilă. Se apropie de el și-i cuprinse amândouă mâinile”. Dincolo de aceste pagini răzbate mediul propice avansării și perfecționării, creat de regimul comunist pentru toți muncitorii țării, și nu în ultimul rând e complimentată egalitatea de șanse existentă în colectivele de muncă.

De dimensiuni mai vaste se configurează schița Cămașa, cu un cadru pitoresc-idilic specific muncii la câmp. Tânărul prozator cedează mediul citadin cu halele sale doldora de muncitori în favoarea gospodăriei de stat din mediul rural. Aici va cunoaște bunăstarea tânărul voinic Alexie Pop, orfan alungat de stăpânul său burghez pentru că mâncase un pepene. Dispoziția vânjosului Alexie e pentru muncă, trudind din greu pe lanurile de grâu, la doar 19 ani: ,,Am auzit că aici, la gospodărie, au căutare brațele de muncă. Iacă, eu am două”.

Rușinea sărăciei o cunoaște din primele zile, când este invitat de Maria, o frumoasă muncitoare cu care cochetase din prima zi, la o serbare câmpenească. Unica sa cămașă e mult prea ruptă, iar cea nouă, primită de la director, îi luase foc în tratativele de salvare a motorului batozei. Asemenea celorlalte proze scurte, și de această dată patosul civic al individului primează în fața constantei intime, fără a crea, cel puțin aparent, regrete sau vicisitudini.

Înzestrarea prozatorului pentru făurirea unor cadre lirice de o expresivitate aparte reiese din schița cu numărul zece, Mitruț. Fragmente bogate în imagini artistice și figuri de stil se desprind din începutul scrierii: ,,În lungul drumului străjuiau fremătătoarele umbre ale plopilor. Se desfrunzeau încet, pe nesimțite, așternând pe drum o ploaie de frunze, ca niște bănuți de aramă. Acum, în înserare, se întindeau spre cer, ca niște brațe subțiri și bătrâne, în timp ce un vânt ascuțit de toamnă le învăluia crengile”. Titlul e dat de numele fiului lui Vasile și al Savetei, copil isteț care îl recunoaște în ziar pe ,,baciul Stalin”. Schița e extrem de restrânsă ca dimensiuni, acțiunea practic inexistentă, însă subiectul e tranșant: convingerea celor doi tineri părinți de a se înscrie în partid.

Nesiguranța viitorului, presiunea prezentului și suferința trecutului îi macină pe protagoniști. Tentația vine din partea tovarășului Ștefea, care le citește mereu din ziare și cărți. Pe acest fond propagandistic se formează răspunsul afirmativ al lui Vasile, dispus să realizeze tot ce îi stă în putință pentru binele familiei sale: ,,O fi bine, Saveto… Știu că o fi bine… M-am uitat și în ochii lui Ștefea… N-o zis că o fi totul ca-n basme… Va trebui să muncim… Tu mă știi”.

Mutația funcțiilor în comunism, indiferent de domeniu, e redată în schița Slujba. Gheorghe Păun își pierde funcția de voiajor principal de la Solex și de două luni e în căutarea unui loc de muncă similar. Soția Ana îi curmă speranța, sugerându-i preschimbarea vremurilor. În viziunea prozatorului, impasul personajului e favorabil, determinând metamorfozarea sa în muncitorul abil, mândrie a regimului. Începe la Feromet, urmează un curs de calificare și devine metalurgist cu carte de lucrător la mașina de ștanțat de la fabrica de mașini Victoria.

Itinerarul profesional îi va aduce treptat satisfacție și tihnă, în pofida regresului față de slujba anterioară. Va fi însă șicanat în repetate rânduri de foștii colegi, care ironizează noua democrație implementată: ,,Când se întâlnea cu vechii prieteni de la Solex, aceștia zâmbeau. / – Democrație! Ai fost voiajor principal și faci muncă de salahor. Ți-o fi și plăcând. La început, nu răspundea. Lăsa capul în jos”. Scrierea în discuție scoate la lumină inovațiile impuse de sistem, acestea acționând ca o penitență asupra viețuirii cotidiene.

Prototipul intelectualului de rit nou e promovat în opera Întâlnirea. Mihai Slavici se îndreaptă cu trenul spre Sinaia pentru câteva zile de concediu. E locul în care se va cunoaște cu Elena Dornea, tânără de aceeași seamă cu el. Așezarea capătă dimensionări excepționale datorită nerăbdării și încântării lui Mihai, cumulate cu natura impresionantă. Fermecat de ideea că locul e prilej de odihnă și creație pentru artiști, Mihai va întreprinde plimbări multiple, pretext de a o cunoaște mai bine pe Elena. Desăvârșirea profesională și politică, ca apanaj al recentei așezări guvernamentale, se regăsește la ambii călători: ,, – Mihai Slavici, turnător la Vulcan. Decorat. / – Foarte frumos. / – Dar dumneata? / – Eu? … Elena Dornea. / – În ce branșă? / – Țesătoare, la UTA… și… / – Și? – în glasul lui Mihai străbătea nedumerirea. Și…? / – Și… deputată. / – La un raion, desigur, zâmbi înțelegător. / – Nu. La Marea Adunare Națională”. Regăsim astfel tiparul just al tânărului în comunism, cu un interes debordant pentru sfera politică și muncitorească.

Un atac dur la adresa burgheziei se concretizează în cea de-a treisprezecea schiță, cu numele Scrisoarea. Alături de ambianța aparent agreabilă a muncii la Canal, se conturează revolta tânărului excavatorist din echipa a III-a, Ion Damian. Schița e sub forma unei scrisori, mărturie deschisă a junelui comunist, bucuros de noua orânduire politică. Epistola e adresată lui Atanasie Gurdău, chiabur din comuna Vânători, regiunea Arad, la care Ion fusese slugă înainte. Deschiderea expeditorului e spre expunerea nelimitatelor beneficii prezente, în antiteză cu opreliștile burgheziei.

Perspectiva viitorului se dilată astfel fără griji și neajunsuri: ,,Știu de ce urăști tu Canalul, chiaburule! Pe la noi e o lozincă. Zice așa: ,,Noi clădim fără burghezie”. Adică fără alde tine și împotriva voastră. Eu sunt fruntaș în echipă, m-am îngrășat și am două rânduri de haine noi. Seara, după ce isprăvesc lucrul, ies pe șantier, mă uit și spun: Aici o fi o stradă nouă, aici un ateneu popular. Pe aici va trece Dunărea. Va fi o grădină. Așa ceva n-ai văzut și nu-i vedea tu niciodată. Stau cu Maria, ea e tovarășa mea, și ne gândim cum va fi. Și la noi în sat a fi bine. Mi-a scris mama că s-a înscris la gospodărie. Geaba ai mințit”. Opera e în fapt o instigare la adeziunea comunistă, un reproș adus chiaburilor vremii.

Fala unei slujbe superioare în comunism e semnalată în schița Inspectorul. Inspectorul măreț, mândru de statutul său politic, avid de putere, e reprezentat de Radu Vasile, inspector la Comitetul pentru Artă București. Impacient peste măsură, are prilejul de a-și exercita pentru întâia dată atribuțiunile în cadrul unei vizite de lucru în exteriorul capitalei. Călătoria o va face cu avionul, asemenea unei personalități marcante, după cum el însuși susține. Ajuns la destinație, Secția de Artă și Cultură a unui județ, nu dă importanță numelui instituției în care intră, grație emoțiilor și nerăbdării. Punctul culminant e cel în care, spre stupoarea protagonistului, nimeni nu îi oferă atenție, ba mai mult nu se lasă înduioșați nici după ce acesta se prezintă și îi amenință cu sancționarea. Ajuns în stradă realizează că a intrat la Serviciul de Radioamplificare. Proză superficială cu caracter de farsă, Inspectorul nu ridică conotații valorice deosebite, stagnând la nivelul unei scrieri neconcludente pentru statutul viitor al prozatorului Titus Popovici.

Cu un subiect mai amplu se dezvăluie cea de-a cincisprezecea schiță, Dudul. Punând în prim-plan o familie de comuniști devotați, moș Toader cu fetele și băieții săi, proza surprinde ședințele de sâmbăta seara dintr-un sat izolat. Figura proeminentă care deține controlul asupra întregii mulțimi e tovarășul inginer Varlam, om cu carte, dar închis la fire. Moș Toader apare ca slujbaș apropiat de sufletul inginerului, acesta din urmă mărturisindu-i bătrânului proiectele sale viitoare. Atmosfera se tensionează când moș Toader nu dă crezare inițiativei ce viza crescătoria de viermi de mătase, motivul fiind unul ignorant: în sat nu creștea niciun dud. Irascibilitatea inginerului iese în evidență înainte de a afla motivul pueril al eșecului: ,,Cuuum? Nu e bine? Nu știi ce vorbești! Te amesteci tu în socotelile mele? Eu vreau binele, vreau să fac, aici, lucruri la care voi nici nu v-ați gândit… am inițiative, și voi…” Se surprinde astfel neștiința omului de rând în fața proiectelor mărețe înregistrate de regim. Din aceste rânduri transced ironia și umorul prozatorului, de care se va servi până la cele din urmă scrieri.

Constituirea unei noi familii ținându-se seama de povățuirea politică este expusă în schița Tovarășul Gherasim. Tânărul muncitor Ionuțaș, aflat la început de drum, îi cere sfatul activistului de partid Gherasim, în contextul unei posibile căsătorii: ,,Apoi… să vedeți, tovarășe Gherasim… Eu… să nu vă supărați că vă deranjez… Aș vrea să vă cer un sfat. Știți, eu n-am tată și sunt unele lucruri care nu se pot rezolva decât între bărbați. […] Apoi, tovarășe Gherasim, eu vreau să mă însor”. Abordarea superiorului său implică nenumărate amânări, emoție și prudență, deoarece acesta îi reproșase deunăzi că își neglijează activitatea în UTM. Prin blândețea și bunăvoința care îl caracterizează, Gherasim îi va sugera tânărului o amânare a nunții după 1 mai, dată la care își va finaliza ucenicia. Biruința e din nou de partea sferei politice, primând încă o dată socialul în fața sferei private a individualului. Cu umilință și bunătate, Ionuțaș se va supune imediat în fața celor dictate de sus.

Răzvrătirea unui muncitor e inacceptabilă în plin comunism, așa cum reiese și din proza Cadrele. Stamate Ion, excavatorist, se opune cu vehemență turnării betonului la piciorul stăvilarului, deoarece analizele de pământ nu au fost recent refăcute. Cu dreptatea de partea sa, slujbașul merge până la decizia de a publica o scrisoare în Scânteia, pe acest subiect. Mustrat pentru faptele sale, cu conștiința încărcată, Stamate e chemat la Stanciu, directorul cadrelor, pentru explicații. Mare îi va fi mirarea când acesta îi va da crezare, ba mai mult va aprecia drept corectă atitudinea sa de rezistență. Se detașează astfel tipul muncitorului capabil, just, dispus să sacrifice totul pentru buna orânduială a lucrurilor. În pofida tratației dure de care are parte la început, doleanța sa supremă este de a deveni membru de partid, cu funcții în latura superioară a conducerii: ,,El, Stamate, ar vrea să lucreze la cadre. Păcat că nu e membru de partid. Nu e înscris, dar se simte. Și în curând va fi. Tovarășii l-au propus încă de luna trecută”.

Schița ultimă a volumului înregistrează măreția statutului de învingător într-o zi de mare sărbătoare. Cadrul narativ e concis: în al treilea 1 mai liber, muncitoresc. Tulucan și zidarul se ceartă pe numărul de procente suplimentare pe care l-au strâns fiecare. Motivul disputei? Cel dintâi va purta drapelul cel mare în fața tribunei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Soluția e unică: aducerea unui drapel suplimentar din magazie, iar conflictele se aplanează imediat: ,,În fața tribunei, Tulucan și Zidaru pășeau țanțoși, uitându-se drept în ochii tovarășului Gheorghiu-Dej”. Schița Cearta reia câteva din numele personajelor din operele anterioare, păstrând și caracterul propagandistic notoriu.

Volumul recenzat se situează explicit în limitele proslăvirii comuniste, prozatorii evidențiind beneficiile aderării la noua clasă politică. E un parti-pris al tânărului prozator ademenit de părelnicia recentului regim. Puse în relație cu cele două romane ale lui Titus Popovici, apărute postum, în 1998, Disciplina dezordinii și Cartierul Primăverii, schițele din Mecanicul și alți oameni de azi par a aparține cu vehemență altui prozator.

IV.1.2. Placheta Povestiri, paginile despre Gusti Iluț și Baci Jurca.

Dacă în 1951, în urma colaborării cu Francisc Munteanu, Titus Popovici publică volumul de schițe Mecanicul și alți oameni de azi, anul 1955 va marca un dublu debut pentru prozator, ca unic autor al volumului Povestiri și mai târziu al romanului Străinul. Volumul în discuție lasă să se întrevadă conturul unui scriitor talentat, stăpân al limbajului epic și amator de profilări ale cadrului natural. O siguranță a discursului narativ și o simplitate în conturarea personajelor și a acțiunii specifice unui prozator consacrat transced din rândurile tânărului scriitor de numai 25 de ani. De o opinie distinctă este Marian Popa, în Dicționar de literatură română contemporană, considerând următoarele: ,,Culegerea Povestiri (1955) nu trădează calități literare deosebite, păstrându-se în limitele pitorescului idilic”.

Alcătuit din două povestiri cu fundament politic, volumul reprezintă parcă un prolog al densului roman Străinul, lansat la câteva luni mai târziu. Ca punct de plecare, cele două povestiri, Gusti Iluț și Baci Jurca, ilustrează efectele benefice ale instaurării comuniste, cu accent pe modernizarea rurală și formarea omului nou. Aspectele propagandistice converg cu nișele umoristice, ironice și aluzive, cele două personaje centrale ale povestirilor fiind comparate în această direcție cu prozatorul însuși. Ilustrând în linii propice acomodarea prozatorului cu regimul, se nutrește și o deformare a istoriei, acțiunea din Gusti Iluț fiind identificată ca un cadru temporar cu câțiva ani înaintea acțiunii din Baci Jurca.

Proza Gusti Iluț deschide volumul, incipitul dezvăluind izbutite descrieri de natură: ,,În lungul drumului de țară ce se strecoară întortocheat și frânt printre coastele uneori domoale, alteori stâncoase și parcă sfâșiate de furtuni ale pământului, se întinde satul Rucazi. Prin mijlocul lui, făcând cruce cu drumul, clipocesc apele frământate ale Cerniței, hîrjonindu-se printre pietrele colțurate, bolborosind adânc în bulboane negre”. Sat de lemnari iscusiți, tăietori, dulgheri sau cioplitori, din Rucazi se desprinde povestea lui Gusti Iluț, cel mai priceput din împrejurime, văduv, însă împăcat de micile bucurii ale vieții: ,,Era om înalt, zdravăn, cu părul și mustața argintii, aspre, și scump la vorbă. Două bucurii avea: cinstea satului și vrednicia feciorului, Traian, care crescând îl întrecuse cu un cap și nu era prost”. Tihna satului și implicit a lui Gusti Iluț e tulburată de construirea unei hidrocentrale pe Cernița, apogeul angoasei lui Gusti Iluț fiind atins prin anunțul că vor fi dărâmate casele care stau în calea construcției. Aceste zvonuri sunt certificate de fiul său Traian, aflat în munte , la prelucrarea lemnului, iar măsurătorile făcute de inginerii de la Arad în curtea sa îl frământă dur pe protagonist. Când vecinul său Marcu Chișbora îi confirmă acțiunea de demolare a caselor, bătrânul refuză cu vehemență să conștientizeze iminența acestui fapt: ,,O fi băut? se întrebă Gusti, țintuindu-l dușmănos. Ia te uită ce prostii scoate pe gură. Om înșcolat”!

Cu un profil bine creionat, tăcut și meditativ, ignorând vorbăria deșartă, Gusti Iluț resimte un puternic conflict interior, fiind măcinat de gândurile negre de a-și părăsi casa. Considerat de săteni om de mare înțelepciune, demn de a oferi oricui povețe, bătrânul e dominat de trăsături tranșante, e omul dur, decis și peste măsură de corect și sincer. Nu îi tihnește însă să dea căsuța sa mică și sărăcăcioasă, cu cei doi pruni și un păr din grădină, pe casele mari, prefabricate, acceptând însă frumusețea și utilitatea celor din urmă. Gusti Iluț are sentimentul netrebniciei sale, deoarece în ciuda priceperii nu e chemat pe șantier, iar zilele se scurg. În pofida acestei nemulțumiri interioare, bătrânul e bucuros de modernizarea ce a cuprins satul, văzând dincolo de aceste demersuri beneficiile majore pentru populație: ,,Așadar, uite că se face. Îi părea bine. Acuma are să fie mult de lucru. Dar se întreba ce să fie adevărat din acele vorbe care s-au auzit, și-i era ciudă că pe el nu-l întrebase nimeni ce părere are și cum crede c-ar fi mai bine”.

Pentru început, sătenii sunt reticenți în privința noului regim, noile sistematizări le par împovărătoare, cu precădere datorită faptului că trimit la perturbarea acalmiei și tradiției rurale. Gusti Iluț însuși e tratat cu dipreț de semenii săi când decide să contribuie la bunul mers al șantierului: ,,Rău ai ajuns, Iluț! Fac cu tine ce vreau ei și nici vorbele mele nu le asculți”., îl apostrofează o vecină. Când Petrea, secretarul organului de partid din sat, îl poftește pe bătrân pe șantier pentru o întrevedere cu Gheorghe Jurca de la partid, acesta e stăpânit de sentimente antitetice; pe de o parte simte că i se tulbură viața, iar pe de altă parte e mândru că virtutea sa e recunoscută la nivel superior. Ajuns pe șantier, Gusti Iluț vede casele prefabricate, însă nu îi vine a crede nici acum. El neagă realitatea, sperând astfel într-o anulare a sa. Gheorghe Jurca îi face o impresie benefică și e dispus să ajute la selectarea lemnelor, însă tensiunea crește alarmant când reprezentantul regimului îi cere să se supună cedării locuinței. Drept ripostă, Gusti Iluț amenință, strigă, se agită și pleacă iritat, tristețea din sufletul său fiind nemărginită: ,,Simțea cum îl doare inima. Era ca un junghi. Și-au bătut joc de bătrânețile lui… Dar mai rău îi părea că dorise odată să muncească pe șantier, să ajute din toate puterile”.

Ca atare, interesul său pentru șantier e pe punctul de a se anula, Alexandru Radu recunoscând meritele prozatorului în sfera motivațiilor personajului central: ,,În alegerea nimerită a momentelor care motivează și redau firesc ivirea și creșterea hotărârii lui Gusti Iluț de a pune umărul la construcția hidrocentralei, ca și pătrunderea structurii lui sufletești, trebuie căutat meritul principal al autorului”. Treptat însă, țăranii săvârșesc și compromisul părăsirii caselor, noile locuințe beneficiind și de electricitate. Revoltat e Gusti Iluț pe vecinii care s-au lăsat ademeniți, printre cei care se mută fiind chiar bunul său vecin Chișbora, convins de partid să ia această decizie dificilă: ,,Dumneata ești membru de partid! Cum de nu înțelegi? Doar, iaca, ți-am arătat aici planurile casei… ai văzut și materialele… De ce ne faci greutăți”? O dată cu acceptul dat de Chișbora vine și opinia sa despre vecinul mult prea îndârjit: ,,Cu mine… a mers cum a mers, urmă Chișbora; dar cu el… făcu un semn spre casa lui Iluț. Acesta e tartorul nostru. Nimeni nu se pricepe la lemn ca el. Îl cunoaște după sunet și după aplecare. El ar fi nimerit să poruncească în acea brigadă de tăietori. Acuma însă se ține deoparte, mânios foc… Pentru că, – se aplecă el spre urechea lui Jurca, – Gusti e tare mândru, ăsta-i baiul lui. De aceea trebuie altfel umblat cu el”.

Scriitorul creează treptat o discrepanță între mulțumirea crescândă a sătenilor față de noile locuințe și recalcitranța perpetuuă a personajului central. Ademenit de zvonurile îmbietoare, Gusti Iluț cercetează casa lui Chișbora, fiind în fapt extrem de surprins de trăinicia și splendoarea acesteia, însă mărturisind în aparență că el rămâne la ale sale obiceiuri. Întoarcerea lui Traian acasă, încântat de banii adunați și de noua casă pe care o vor primi, îl răscolește intens pe Gusti Iluț. În opinia sa, tânărul e prea credul, fără a conștientiza realitatea sau grijile sale cotidiene: ,,Doarme, somn fără grijă, lui ce-i pasă? Ani puțini, minte puțină”. În mod cert, Traian simbolizează deja omul nou de rit sovietic, deschis schimbărilor, supus, hotărât și muncitor.

În această vreme în sat se construise Căminul Cultural, rucăzanii bucurându-se de acum de cinematograf, bibliotecă și un aparat radio. Dornic de a lua contact cu aceste minunății, Gusti Iluț e surprins la cămin de comunistul Jurca, însă nu vorbește cu acesta. În cele din urmă Gheorghe Jurca îi face o vizită acasă, dar Gusti domină discuția, din discursul său evidențiindu-se replicile ironice, jocurile verbale și inducerile în eroare. Aparent utopică, o sensibilitate aparte reiese din relaționarea lemnarului cu pădurea: ,,La meseria noastră, îți spun dumitale, trebuie să ai o ureche ca la viori. Brazii… sunt un fel de viori”. Convins de Jurca că pe șantier e nevoie de măiestria sa, bătrânul acceptă să le ofere ajutorul, însă în condițiile impuse de sine, fără a mai fi vorba de părăsirea locuinței. Un plus de motivație îi aduce și vestea că un tânăr a fost foarte grav rănit în pădure: ,,Măi tovarășe, unde-s cadrele acelea? Că feciorașii aștia nu știu… Trebuie să-i învețe cineva.. Bradul are toane…”

În consecință, finalul e relativ deschis în ceea ce privește acceptul bătrânului de a face schimbul de locuințe. Gusti Iluț e o fire cârtitoare, se opune, analizează, cântărește, el nu e ca tineretul, să accepte orice dat. În ciuda garanțiilor venite din sfera politică: ,,Crezi dumneata, poți crede așa ceva, că noi, comuniștii, tragem lumea pe sfoară?” , acesta nu e un credul, prin natura meseriei sale fiind un cercetător care scrutează toate implicațiile și ia în calcul toate posibilitățile. În povestirea de față, filonul psihologic alternează cu cel propagandistic, industrializarea intensă fiind una din temele reprezentative ale literaturii oportuniste.

În aceleași limite ale unei scrieri aservite se încadrează și cea de-a doua povestire a volumului, Baci Jurca, operă care păstrează inclusiv câteva dintre personajele scrierii anterioare. În centru îl avem pe Mihai Jurca, tatăl prim-secretarului Jurca Gheorghe, similar ca vârstă, intransigență și respectul impus celorlalți cu Gusti Iluț. Există însă o discrepanță majoră între cele două personaje, din rațiuni politice, fiindcă Baci Jurca, mecanic-șef pe șantierul hidrocentralei de la Cernița, e un comunist înnăscut, fost ilegalist, în antiteză cu reticentul lemnar Gusti Iluț, care nu împărtășește nici în vremuri târzii noua orânduire. Întocmai ca tânărul Traian, Baci Jurca e configurarea desăvârșită a omului nou, fiind o fire tranșantă, dar și peste măsură de exigentă: ,Bătrânul Jurca, mecanicul-șef al șantierului, era foarte liber la gură și nu cruța pe nimeni. Când i se părea că o treabă nu este făcută cumsecade, își ieșea din fire și făcea o zarvă de se cutremurau oamenii și rămâneau fără glas”.

Debutând cu aceleași descrieri izbutite ale cadrului natural, povestirea expune situația ingrată în care se află Baci Jurca, după ce îi aplicase președintelui Iordan de la Sfat o corecție fizică. Chemat la Arad, la evidența cadrelor, pentru a avea o discuție cu Holtzmann, bătrânul trece și pe la Sfat, la președintele Moldovan, pentru a-i expune nedreptatea care i se face. Din atitudinea acestuia față de neajunsurile șantierului transcede îndârjirea sa în materie de politică: ,,Să știe tovarășul Moldovan că pe șantier sunt oameni cărora nu le place mămăligăria în materie de politică”. Baci Jurca își justifică comportamentul violent prin prisma ilegalităților pe care Iordan le săvârșește pe șantier, unde batjocorește muncitorii și îi amenință cu pistolul. Până și în fața reprezentanților de la partid, Baci Jurca se indispune din nou: ,,Și acum, când s-a pus în picioare șantierul, să vie un Iordan… tii… Se înfierbântă. Pare-mi-se mie ori e adevărat că nu i-am dat de ajuns? Și mai zice că-i muncitor! Își fâlfâie originea socială de parcă ar fi un steag”!

În pofida situației în care se află, bătrânul se crede îndreptățit să ceară socoteală pentru întârzierea unor camioane pentru șantier, precum și pentru neverificarea corespunzătoare a recalcitrantului Iordan. Acuzând tinerii prin una din expresiile sale favorite, ,,că s-au lipit cu dosul de fotel”, Baci Jurca îl include aici și pe propriul său fiu, făcând mereu trimitere la o documentare politică mai profundă, a noii generații: ,,Tu, măi Ioșca, nu vrei să pricepi. Nu vrei. Adu-ți aminte că pe vremuri citeam de o sută de ori un material, până-l știam aproape pe dinafară, și acuma când ai la îndemână atâtea cărți, te lași dracului pe tânjeală.”. Conștient de faptul că opinia sa e importantă pentru unii, iar alții îl știu deja de frică, bătrânul vine cu propunerea ca cei de la partid să ajungă pe șantier, pentru a lua pulsul lucrărilor și, cu precădere, al nemulțumirilor. Bucuria veștii că Iordan fusese demis e urmată de aplicarea unei sancțiuni lui Baci Jurca, pentru bătaia aplicată. Îndârjit, bătrânul invocă o corecție din rațiuni pur politice, dorind să facă o contestație, ca urmare a sancțiunii nedrepte, în viziunea sa. Când propriul fiu îi sugerează că subcomisia CFR, din care făcuse și el parte, avea datoria de a-l investiga pe Iordan, Bacs Jurca pare a se conforma pentru a fi penalizat, dar gândul rușinos al sancțiunii îl biruie: ,,No, nu-i bai! N-am să ies la pensie până n-oi șterge sancțiunea asta… Vreo doi ani tot mai birui eu… Zâmbi: și când te gândești că eu abia așteptam să ies la odihnă și să prășesc ceapa în grădiniță”.

Oglindind regimul ca un dat benefic, povestirea lui Titus Popovici înglobează un superior caracter propagandistic, în raport cu prima scriere, Gusti Iluț. Elogiul soldaților sovietici, în antiteză cu cei germani, sau distribuirea de manifeste, își găsesc considerația în rândurile povestirii. De asemenea, interesul pentru satiric și comic al personajului central e mai direct decât la Gusti Iluț. Similitudinile multiple existente între cele două personaje sunt punctate obiectiv și de Radu Petrescu: ,,Personajele pe care și le alege și care fac obiectul celor două bucăți din Povestiri sunt bătrâni țărani de la munte, ursuzi dar în secret plini de inteligență și inimă, cu dragoste de progres, interesați de tot ce se înfăptuiește pozitiv în jurul lor și care, după o scurtă criză de adaptare, (…) se încadrează în acel ritm și stil de muncă ce schimbă astăzi la noi fața pământului și a societății”.

Considerat drept lipsit de importanță pentru parcursul literar al prozatorului, volumul Povestiri nu s-a bucurat de atenția necesară din partea criticii. Investigată succint, opera de început a lui Titus Popovici a fost doar menționată în Istoriile și Dicționarele literare. În acest sens trecem în revistă consemnări din Istoria literaturii române contemporane: ,,În 1955 tipărește o carte de proză scurtă numai a sa, Povestiri, care trece aproape neobservată”, Dicționarul scriitorilor români: ,,O primă culegere de Povestiri (1955), scoasă independent, rămâne neconcludentă pentru posibilitățile prozatorului” și Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură: ,,Întâmplările relatate în cele două Povestiri (1955), volumul de debut, astăzi fără vreun interes, […] tratează, ca și alte proze realist-socialiste, trezirea conștiinței oamenilor de pe șantierele țării”.

Cu toate acestea, volumul în discuție rămâne concludent pentru concepția politică a prozatorului din perioada debutului său literar, alături de interesul pentru descriere, comic, satiric și psihologic. Alături de schițele redactate în colaborare cu Francisc Munteanu, din 1951, volumul Povestiri constituie un punct de plecare în analiza alternanței dintre oportunist-subversiv, respectiv dintre literatură-dramaturgie. O predilecție a scriitorului pentru primul răstimp comunist înregistrează Marian Victor Buciu în Viața românească: ,,Aproape cu totul și aproape definitiv, Titus Popovici a rămas un scriitor al primului deceniu comunist. Dacă a fost inhibat sau s-a autoexclus, ar trebui să aflăm și din care motive”.

IV.2.1. Aspecte sociale, politice și psihologice în Străinul

La 9 mai 1972, în cadrul întâlnirii conducerii Uniunii Scriitorilor din R.S.R. cu studenții și cadrele didactice, Titus Popovici afirma: ,,Am avut succes foarte devreme. Dacă există ceva cu adevărat dăunător pentru scriitor este o exagerată apreciere timpurie”. Trimiterea este certă la romanul Străinul, cu precădere, urmat la numai trei ani de o a doua capodoperă, Setea. În cele ce urmează vom încerca o radiografiere a romanului Străinul, apărut în 1955 și urmat de ediții multiple în 1955, 1956, 1959, 1972, 1979 și 1989. Important de menționat este și faptul că până în 1959 romanul fusese deja tradus în cinci limbi.

Înfățișând un subiect care nu aparține ca originalitate prozatorului însuși, ci mai degrabă dramatismului vremii, Străinul slujește ascuns cauzei politico-sociale a recent implementatului regim. În paralel cu dezvoltarea caracterului individual în acest deceniu de tranziție, se inserează crâmpeie colective cruciale, dintre care amintim: atacul de la gară, confruntarea armatei cu țăranii, panica refugiaților, haosul dominant. Cadrul temporal este lesne de înțeles cel de la 1944, înglobând lunile premergătoare și ulterioare momentului 23 august 1944. Contextul spațial oscilează între urban și rural, mediul rural dezvăluind un climat bogat în semnificații morale și sociale. Polivalența scrierii este dată și de perceperea diverselor clase socio-politice în diverse stadii de febrilitate ideologică, iar efectul romanesc este năucitor pentru cei numai 25 de ani ai prozatorului. Punctând aspecte referitoare la vârsta frapantă a autorului unor asemenea pagini redutabile, Mircea Micu nota: ,,La vârsta când alții mototolesc hârtia și asudă bătând la porțile consacrării, el era un romancier de rasă, de ,,vână ardelenească”, scriind în câțiva ani două cărți memorabile: Setea și Străinul”.

Contemporanii lui Titus Popovici au remarcat în repetate rânduri calitățile de bun orator și povestitor ale acestuia, precum și accentul ardelenesc creator de umor și bună dispoziție în juru-i. Mărturisit de semenii săi ca o companie energică, dezinvoltă și măgulitoare, prozatorul a făcut apel în permanență la ironie și autoironie. Astfel, umorul și ironia au constituit filoane certe în creația sa, devenind generatoare de succes: ,,Scriitorul are vocație satirică și un umor de foarte bună calitate. De aici înclinația spre caricarea unor momente aparent solemne sau duioase, spre amplificarea unor date caracterologice sau spre hipertrofierea unor tare de natură morală și psihică”. Cu toate acestea au existat și exegeți care au admis cu dificultate tipul de umor cultivat de prozator, catalogându-l drept prea dur. Este și cazul lui Alexandru Oprea, care afirma în Mișcarea prozei: ,,Să se observe că Titus Popovici nu cunoaște umorul, mai precis umorul potolit, blând. […] Dar nu-i vorba numai de ținuta pamfletară, care atinge accente excesive, violentând uneori rigorile tipului de narație adoptat”.

Alături de un bildungsroman, al adolescentului Andrei Sabin, Străinul mai suportă și alte configurații: frescă a societății la 1944, panoramă a intelectualului în comunism, reprezentare a cruzimii luptelor, scriere despre Eliberare, roman al revoltei. Încă din primele pagini puterea capitalistă este nimicită, făcând loc unor inovații de rit comunist, cum ar fi de pildă colectivizarea sau industrializarea socialistă. Pe același filon al metamorfozărilor politice se va înainta doar făcând apel la compromis, degradare, grotesc, hilar, anormalitate și caricatural. Tarele scrierii coincide cu slăbiciunea tuturor scrierilor lui Titus Popovici de până la 1989, fiind vorba despre conturarea apologetică a regimului nou implementat. Acest filon oportunist umbrește punctele forte ale cărții, critica de după 1989 validând caracterul părtinitor al scrierilor. În această direcție, Ion Simuț recunoaște totuși și calitățile paginilor, alături de minusurile politice: ,,Pe tema războiului și a eliberării, cel mai bun roman de epocă, dar impregnat de clișee, rămâne Străinul (1955) de Titus Popovici”.

Abordând în continuare receptarea romanului în funcție de perioadă, se înțelege de la sine că până la căderea regimului ceaușist, Străinul a fost recunoscut ca unul din marile epopee ale momentului, înregistrând recenzii dintre cele mai valoroase. Prin urmare S. Fărcășan subliniază în același an, 1955, importanța operei lui Titus Popovici pentru realizarea unor viitoare generații impecabile din punct de vedere politic: ,,Talentul autorului a prins aripi tocmai datorită faptului că el a avut de comunicat oamenilor o importantă experiență și cunoaștere a vieții, preocupările unei întregi generații, mesajul ei de arzătoare actualitate”. Din faptul că la doar 25 de ani prozatorul mânuia abil penița în favoarea directivelor comuniste rezultă că a sesizat timpuriu maniera de geneză literară dorită de regim. De aici va decurge de la sine grotescul în conturarea regimului antonescian și a grupărilor politice istorice, cu un accent aparte pe ironizarea burgheziei și combaterea poziției țării noastre în război. În consecință, toate tipurile sociale ale vremii sunt recenzate cu calități și defecte, un loc fruntaș fiind ocupat de intelectuali, cu metamorfozarea lor dictată de timpurile tulburi.

Extremitatea care ține de natura compoziției, alternările stilului, spiritul critic și predilecția pentru scindările psihologice trimite deslușit la Liviu Rebreanu. Obiectivismul transcede subiectivismul, situând Străinul pe linia romanelor Ion (Liviu Rebreanu) și Mara (Ioan Slavici). O complexitate dincolo de linia necesară a remarcat însuși Mihail Sadoveanu, la care Titus Popovici se prezintă în 1955 cu romanul său prim: ,,Dar atunci, în dimineața aceea a anului 1955, când cu inima ticăind și cu mască dezinvoltă, cu prima mea carte la subțioară, pășeam în fața lui Sadoveau […] Mi-a spus că romanul meu i-a plăcut, dar că voisem să pun prea multe într-o singură carte”.

Pornind de la dezideratul creației unor romane cu un context istoric uriaș, scrierea îl are în centru încă de la prima pagină, pe Andrei, plecându-se de la o individualitate. Treptat, tot ce intră în contact cu personajul principal devine capital, demn de urmat și scindat, iar când opinia acestui pion despre societate este una frapantă, totul are o aprofundare temeinică: ,,Societatea, adică o adunătură de imbecili care se tolerează și se mint unul pe celălalt, răspunse Andrei”. Plasând în centru copilăria și adolescența, capodopera se conturează ca asimetrică, de la prezentarea unui interior, holul școlii în care se situează individualul, Andrei Sabin, la o masă de oameni, manifestația politică comunistă în care Andrei Sabin pare un simplu ins al colectivității, pentru că în acest ansamblu nu mai primează el, ci majoritatea covârșitoare. Astfel se va face trecerea de la adolescentul turbulent la ziaristul împătimit, de la naivitate la experiență și experimentare a tot ce este nou. O prefacere interioară se suprapune peste prefacerea exterioară a lumii, cea politică, iar Andrei se transpune într-un delegat de seamă a unei tinere generații la care noua orânduire aspiră cu jind.

Esențele multiple ale caracterului acestuia, adesea contrariate datorită vremurilor, sunt regăsite și de Ion Vitner: ,,Andrei Sabin este un personaj luciferic, la vârsta adolescenței, ceea ce complică și mai mult fișa personală a eroului. El aspiră cu puritate juvenilă către un tărâm spiritual, pus sub semnul demnității umane”. Ca ferm alter-ego al prozatorului însuși, ambii copilărind verile la bunicii dintr-un sat bihorean și având la 1944 aceeași vârstă de numai 14 ani, Andrei Sabin cunoaște un pernicios sentiment al înstrăinării, în toate sferele existenței sale. Spirit dezinvolt, sincer, ambițios, elev în clasa a VII-a, este eliminat din toate școlile din țară pentru că a redactat un text epatant pe tema dată la clasă, Războiul sfânt catalizator de energii. Manifestându-și deschis dezgustul față de societatea actuală, natura aliaților și protipendada burgheză, Andrei este sigur că ,,are să se ducă dracului toată șandramaua asta”!, așa cum îi va mărturisi și baronului Romulus Papp de Zerind. Acuzat de agitație și manifestare politică necorespunzătoare, protagonistul se vede în imposibilitatea de a le destăinui părinților săi cele petrecute. Provenind dintr-o familie modestă, cu posibilități materiale reduse, mama casnică și tatăl simplu C.F.R.-ist, Andrei dorește să epateze, să evadeze din acest spațiu limitat, rezervat de părinții săi.

Inteligența ascuțită îi permite să-și forțeze existența și să aspire la un alt viitor. O rușine subtilă îl încercase în repetate rânduri când prietenii săi, cu toții descendenți ai unor familii de căpetenie: avocatul Varga, prefectul Belega, medicul Borza și alții, îl vizitau acasă: ,,Sărăcia lor lustruită îl durea. Îi era rușine de prăjiturile ,,de casă”, de cele cîteva cuvinte pe care tatăl său se simțea dator să i le spună lui Lucian. Și îl chinuia faptul că e atât de burghez – meschin și-și face probleme din toate astea cînd pentru Lucian conta doar prietenia lor”. Împăcat cu gândul exmatriculării și hotărât să urmeze o cale politică diferită de cea actuală, Andrei este surprins de valurile istoriei, care aduc bombardamente, asedii și explozii și trimiterea lui de urgență la bunicii de la țară, în satul Lunca, pentru a fi protejat. Asediul de la gară, la care ia parte, imaginea morții și valențele haosului, pricinuiesc o altă percepere a existenței în universul personal: ,,Și-n vremea asta sute de oameni își plîng copiii morți, casele dărîmate, se gîndi înfuriat Andrei. La noi se discută despre ligheanul cu apă”.

Căci Andrei Sabin este un personaj al contrariilor, însetat de inovație și dornic de schimbare, fără a analiza uneori consecințele. Important este el, necesară este inovația, chiar și atunci când nu este benefică, așa cum reiese și din caracterizarea-i făcută de profesorul Suslănescu: ,,Dar ce-ți pasă ție? Trebuie să fie totul așa cum dorești tu în visele tale înfierbîntate, de aceea renegi, alungi, respingi cu îndîrjire viața și societatea reală, cea existentă, bună sau rea”. Redarea unor alte opinii despre personajul central sunt capitale în încercarea de a pătrunde această personalitate complexă și totodată duală. Gipsy Belega, amică onestă, emite o judecată pe cât de concisă pe atât de plină de înțelesuri: ,,Misteriosule! Tu ești cel mai drăguț dintre toți băieții ăștia. Dar ești un urîcios și-un închipuit”. Cel care întrevede în el un om al viitorului, puternic și îndârjit cap politic al vremurilor viitoare, este baronul Papp. Șocat de franchețea acestuia și de impozanța cu care își susține principiile, bătrânul lider politic țărănist va concluziona în fața interlocutorilor săi notabili: ,,Acest tînăr pe care-l văzurăți va ajunge odată un serios cap politic. Ghestul său, drajilor, e de o intelighență, de o fineață care mă uimi. Marele ținizm al ghenerației acesteia … He, he, la vîrsta lui noi făceam onanie, ceteam ,,Suferințele junelui Werther” … Auzitu-l-ați? ,,Se duce dracului șandramaua”, he, hei … N-aș vrea să-l pierd din vedere”. În cele din urmă, până și părintele Potra validează valoarea lor Andrei, un ateu declarat, dar forfotitor și vanitos în plan intelectual: ,,Dumneata ești un băiat foarte inteligent, dar stricat. Din pricina asta inteligența dumitale e periculoasă”.

În relația cu școala, adolescentul o consideră o grupare lamentabilă, inutilă, declarând fără rezerve că liceul frecventat formează elevi în vederea aderării la burghezia fascistă. Disprețul față de majoritatea colegilor de clasă este certificat de reacția hilară pe care aceștia o au la eliminarea lui Andrei, fapt care îl motivează să exclame: ,,Toți sînt niște Mărieși, se gîndi răzbunător. Idioți și filistini. Probabil dacă aș cădea în genunchi și aș începe să plîng…. Să plîngă mamele lor”! Mediul școlar este amplu redat de prozator, înglobând concepte care țin de profesori, manifestații, note, condică și scopul educării. În acest context tihnit și bine consolidat ia naștere pe nesimțite antihitlerismul lui Andrei, revolta cruntă împotriva războiului antisovietic. Treptat se demonstrează că actul său depășește cert o descendență modestă a teribilismului juvenil, iar Andrei este dispus să epateze în toate sferele existenței sale. Având certitudinea superiorității sale și excelând în toate direcțiile urmate, liceanul simte nevoia excentricului, a încălcării unor canoane nescrise, dar bine însușite de un adolescent model ca și el.

Există la Andrei Sabin un deziderat al maladivului, o predilecție spre experimentarea vinei. Deși epatează frumos prin multiplele-i calități, Andrei o va face și diferit, în sens negativ: copiază, joacă poker, vizionează filme deocheate, se iubește cu o prostituată și inventează citate la cenaclurile literare frecventate. Acest desfrâu devenit nociv ia forma unor afirmații lipsite de respect, cum este cazul unei remarci făcute în fața părintelui din sat: ,,Există și ticăloși bătrîni. Pentru asta nu-i neapărată nevoie să fii tînăr”.

Un paralelism se concretizează între Andrei Sabin și Ion Popescu din Cutia de ghete, respectiv între Andrei Sabin și personajul central din nuvela Moartea lui Ipu. Precum Ion Popescu planifica imaginar asasinarea conducătorului comunist, așa și Andrei plănuiește sabotarea unei serbări la limba română. Adolescentul din Moartea lui Ipu elabora fictiv o lume spirituală fără cusur pentru sine și Ipu, în vreme ce Andrei cel năpădit de griji și neliniști se izola bunăoară, fantezist, pe o insulă, cu toți prietenii săi, pentru un nou început. Constituit ca o existență duală, protagonistul este un pol al extremelor, cel puțin în prima parte a romanului. Nu apare ca un copil, dar nici nu se maturizează onest, pendulează între ignorare, exagerare și nocivitate. El caută în permanență absolutul, în oameni și în cărți, însă mai presus de orice trebuie să se inventeze pe sine. Are certitudinea că actualul context politic îl mărginește, îl alienează treptat. Vibrând între agonie și extaz, între deznădejde și euforie, acesta are o reacție care trimite spre repudierea realului, atunci când află de eliminarea sa: ,,Andrei ridică din umeri. Tocmai se gândea: ,,De azi o să pot fuma liniștit, pe față” ”. Trăiri neîntinate îl vor năpădi însă în fața cruzimii unor lupte, ducându-l cu gândul la o posibilă iertare a sa. Înjosit de propriile-i închipuiri, le respinge cu vehemență: ,,S-ar putea să fiu remarcat pentru ajutorul benevol – se gîndi Andrei – și atunci … Iarăși, iarăși? Ce-ar zice Lucian dacă mi-ar cunoaște gîndurile acestea lașe”?

Privitor la cele două structuri atât de importante în concepția mamei sale, familia și religia, Andrei se declară în egală măsură dezgustat și înverșunat. Cu o sinceritate dureroasă renegă existența divinității, subliniind doar certitudinea palpabilului: ,,Ipocrizia mă scîrbește mai mult decît orice. E un chin pentru mine să vorbesc la ora de religie despre dumnezeul unic în trei ipostaze, fără să strig că eu nu cred în toate astea. Nu pot crede decît ceea ce înțeleg! Și nici nu vreau să cred altceva! Sînt un ateu”. Cât despre formațiunea familiei, nu concepe așa-zisa existență plată a soției, cum avea să îi mărturisească Soniei: ,,Desigur, o să intri și tu ,,dans le rang”. În sfînta ordine burgheză, bucătărie, copii, biserică. Dar n-am să te las să devii ridicolă”. În maniera-i învolburată de a-și concepe și drămui viața, protagonistul are o judecată aparte despre dragoste. Deși iubirea față de Sonia este reciprocă și o relație l-ar întregi sufletește, Andrei s-ar considera un străin într-o legătură normală cu persoana iubită. Doar un refugiu în iubire, urmat de o imaginară înstrăinare socială, l-ar mai putea ferici, dar asta este ipotetică și Andrei își refuză accesul la fericire: ,,O, dacă am putea avea o lume a noastră, în care să nu intre nimic din impuritățile … Prostii de adolescent … O lume a noastră nu există și eu nu mai am dreptul să visez așa ceva”.

Reflecții mistuitoare îl obsedează cu privire la viitorul său. Pe plan familial, în pofida copilăriei fericite, nu își dorește o viață asemenea părinților săi, după cum va și recunoaște în fața mamei: ,,Nu mai puteam, gemu el. Mi-e groază să trăiesc viața pe care ați dus-o voi … Nu pot … Iartă-mă … / Tu ai fost totdeauna nemulțumit, murmură mamă-sa, ținîndu-l la piept”. Este aici o teamă de sărăcie, de simplism și permanent sacrificiu. La nivelul dezvoltării sale intelectuale se resimte frica de banal, de supunere și colaboraționism. Aceasta este formula care-l definește ad litteram pe profesorul său de istorie, iar amenințarea viitorului este de a ajunge ca acesta: ,,Că mai curînd sau mai tîrziu voi fi și eu un fel de Suslănescu, nimic altceva”!

Revenind la mediul familial al protagonistului, este important de menționat că acesta a constituit pentru părinții săi absolutul, izbânda vieții lor, el avea să devină intelectualul cu un viitor măreț, medic sau inginer. La fel ca și Andrei, și tatăl său, Octavian Sabin, avusese probleme disciplinare, fusese mutat cu locul de muncă deoarece se declarase împotriva războiului antisovietic. Haosul creat de întoarcerea armelor împotriva germanilor și fuga oamenilor din Lunca vor genera o prefacere a familiei lui Andrei. Mama reușește să scape din iureșul luptei și se întoarce la Lunca, însă moare la scurt timp de ,,inimă rea”, cum spune bunica, deoarece Andrei nu mai revine acasă. Tata este la București, își îneacă amarul în băutură și îl alungă pe Andrei de acasă când află că este U.T.C.-ist. Îmbătrânit prematur și slăbit din cale afară, personajul central este măcinat de remușcări în ceea ce o privește pe mama sa, realizând abia acum cât fusese ea de nefericită: ,,Acum nu se mai putea îndrepta nimic și simțea în mod obscur că și această neînsemnată dramă a existenței unor oameni mărunți era determinată de o mare nedreptate ascunsă, a vieții întregi”.

Dacă în incipit excesul de zel făurește în percepția sa un viitor desăvârșit: ,,s-a întîmplat că am întîlnit existențele, Sonia. Și am înțeles ceva foarte simplu… Că viața asta nu merită a fi trăită oricum. Sau poate eu nu pot s-o trăiesc oricum”…, în cele din urmă Andrei refuză să mai fugă, se preschimbă într-un străin chiar și pentru sine însuși. Cu toate acestea, se vede obligat să ducă la bun sfârșit ceea ce simte cu atâta patos, mai exact, ralierea la formațiunea comunistă: ,,Totdeauna m-am simțit un străin… nu știu de ce… Nu mi-aș ierta niciodată dacă n-aș face acum ceea ce cred că trebuie să fac”. În relație cu masa, Andrei nutrește sentimente de venerare, însă masa de oameni, în noua ei configurație, îl va găzdui și pe el? Pornind de la ideea unui nou început, în care va realiza lucruri mărețe, rămânând însă onest, cerebral, fără a face compromisuri, Andrei va trebui să țină cont de noi axiome: ,,Moral este ceea ce servește clasei muncitoare”. ,,Adevărul există în funcție de poziția de clasă”. În pofida celor premeditate, adolescentul va avea un prim șoc cu prilejul publicării articolului său Atrocitățile democraților istorici. Masacrele de la Varseg, în care istorisește cum, ca martor ocular, surprinde la Varseg asasinarea unor soldați români de către maghiari. Cu stupoare va constata că reprezentanți ai comunismului îi vor modifica articolul, fără a-i cere opinia. Plecând de la acest prim incident nefast, Andrei este pătruns de simțiri duale. Este conștient că nu îi vor mai fi permise atâtea scepticisme, însă nu se vede nici în postura de a consimți orice dat ca atare: ,,Andrei ajunsese la concluzia, în ceea ce-l privea, că poate nu era bine să-ți pui prea multe întrebări; dar credea că se cunoaște și știa că niciodată nu va fi capabil să accepte ceva fără să înțeleagă”.

Sub aparenta fascinație a noii politici, protagonistul anticipează vremurile viitoare tulburi și implicațiile majore de care va trebui să dea dovadă. Abia acum nostalgia copilăriei și adolescenței tihnite din sânul familiei îl doboară: ,,Avea senzația că niciodată, de acum înainte, nu va mai dormi și mînca pe săturate, că mereu va interveni ceva, în ultima clipă, și-l va împiedica”. Andrei ajunge astfel în postura contrariatului, a străinului din debutul romanului, deoarece chiar și acum, după afilierea la gruparea dorită, există o discrepanță între ceea ce consideră demn și ceea ce va trebui să înfăptuiască: ,,După toate prin cîte am trecut pentru mine simțul demnității naționale înseamnă adevărul, oricum ar fi el… murdar, groaznic, insuportabil”… Cu toate că prozatorul lasă să se întrevadă un viitor strălucit pentru Andrei, în vâltoarea noii societăți, relația personajului cu vechii prieteni, cu familia, se înrăutățește definitiv și acesta ajunge să fie alungat de acasă de tatăl său și agresat fizic de cei mai buni prieteni. Noul statut de paria îi pricinuiește trăiri întristătoare: ,,Niciodată nu se simțise atît de departe de el însuși și atît de puțin prizonier; își spuse că, în mod cert, așa ceva trebuie să simtă oamenii înainte de-a muri: ,,cît de greu se desparte sufletul de trup” ”.

Pe plan politic, finalul este desăvârșit. În plan moral însă, este generator de suferință, o afecțiune cauzată de renegare și dispreț din partea celorlalți. Titus Popovici a optat strategic pentru segmentul de vârstă cel mai ușor de influențat și cu o durată de activitate pe termen lung, pentru implementarea noilor concepte ideologice. Oglindit ca un adolescent abil și romantic, această din urmă calitate fiind o consecință a vârstei crude a prozatorului, Andrei se vrea a fi un model pentru generația viitoare. Comunismul are menirea de a-i stăvili acțiunile de intelectual inadaptabil, care râvnește spre abisurile absolutului. Prietenul său Schwartz îi prezice soarta unui intelectual ratat, în cazul în care nu se supune orânduirii politice nou implementate: ,,Va trebui să bagi în mintea copiilor aceleași gogoși răsuflate, de care personal ți-e scîrbă, să exalți în el un naționalism primar de tarabă, să le înăbuși în fașă spiritul critic, pentru că altfel ai fi dat afară și ai crăpa de foame. Și pînă la urmă ai să te autoconvingi că așa e bine. De la o vîrstă trebuie să crezi în ceva, și e așa de comod ca acest ,,ceva” să fie tocmai ,,ideile” oficiale, acelea care-ți dau pîinea”! Pentru că acum, mai mult ca niciodată, este nevoie de o reconfigurare a intelectualilor, încercați până acum de neputință. După noile directive, un intelectual este bun doar în măsura în care este trup și suflet alături de popor. Este lesne de înțeles că evenimentele din ՚44, trăite la o vârstă fragedă de personaj, creează în timp sechele adânci. Astfel, Andrei cel meditativ nu mai are timp de cugetări, e preluat de vâltoarea evenimentelor, se maturizează crunt în circumstanțe dure. Dacă în incipit el doar adulmecă greutățile vieții, în a doua parte a romanului este acaparat de cruzimea războiului. Pentru că libertatea este țelul său suprem și viitorul celor mulți îl sensibilizează cumplit, este convins că prin comunism își va găsi identitatea.

Elogiind noua linie politică, Titus Popovici redă cu minuțiozitate conturarea conștiinței politice noi, felul în care regimul își cucerește treptat oamenii. În acest sens, Boris Buzilă apreciază înclinația lui Andrei spre comunism: ,,Faptul că Titus Popovici a legat atât de strâns procesul de transformare a mentalității lui Andrei de adeziunea acestuia la activitatea practică de luptă a partidului, este fără îndoială o latură pozitivă a cărții”. De-a lungul paginilor se reliefează existența simultană a două romane: romanul lui Andrei și romanul maselor simpatizante P.C.R. Romanul nu este, prin urmare, unul al adolescenței, în totalitate, însă atunci când oglindește adolescența se configurează cert ca un bildungsroman. Aparte sunt și fațetele de interpretare și comprehensiune a regimului de către țărani, adversari politici și vechile autorități. ,,Ei, tocmai pentru că sîntem români, să nu ne lăsăm duși de nas de comuniști. Eu îi cunosc, domnule doctor, și vă spun: să ne ferească bunul Dumnezeu dacă ăștia pun vreodată mîna pe putere”, remarcă chestorul Benea. În egală măsură, partidele aflate de cealaltă parte a baricadei văd comunismul ca pe un dușman de moarte, care ucide tot ce este pur în neamul românesc: ,,Dușmanii de moarte ai neamului românesc. Ai neamului. Nu ai statului, cum spuneau dobitocii care i-au băgat în pușcării, în loc să-i pună la zid. Ai neamului”. În paralel se conturează opinia țăranilor, reprezentanți umili ai poporului, care îmbrățișează cu bucurie schimbarea, încă de la primele zvonuri: ,,Nici rău nu-mi pare. Să vie comunizmu՚ să fim toți pe-o formă”!

În ceea ce privește galeria de personaje, iau naștere eroi minați de contradicții și neliniști mistuitoare. Într-un liceu de tip burghez, profesorul de istorie Suslănescu este intelectualul docil, supus burgheziei. Ca opus al lui Andrei, dascălul se consideră în permanență o victimă, e conștient că trăiește o dramă în care toate modelele sale îl dezamăgesc. Aservit, ușor influențabil și modern cu elevii, Suslănescu este în linii mari asemănat cu Lucian Varga, cel mai bun prieten al lui Andrei. Ca reprezentant al tipului de adolescent depășit, mult prea matur, Lucian nutrește o reală și periculoasă admirație pentru Andrei, pe care îl consideră o existență a extremelor: ,,Prietenia cu Andrei zdruncinase toate astea: pentru Andrei lucrurile erau ori negre, ori albe, lumea demnă de ură și dispreț, iar idealurile pure inaccesibile. O utopie aproape inumană”. În antiteză cu Lucian Varga se întrupează fratele său, Teddie Varga, un excentric în exprimare și acțiune. În conjunctura politică a timpurilor contemporane se profilează figura emblematică a baronului Romulus Papp de Zerind, ca un alter-ego al lui Iuliu Maniu. Personalitate desăvârșită, fără cusur în orientarea directivelor politice, baronul, ca și ceilalți politicieni din vechiul cult, manifestă o temere adâncă față de ideea de independență a individului. În opoziție cu acesta se întrevede familia Jurca, Mihai și Gheorghe, ca exponenți ai noului curent, convinși de puterea salvatoare a regimului comunist. Cele două personaje își au sorgintea în povestirea Bacs Jurca, din același 1955, și vor fi reluate și în romanul Setea, 1958, pretutindeni fiind marcate de trăsături dintre cele mai oneste.

Revenind în cadrul limitat al familiei lui Andrei, putem remarca faptul că el trece de la simplitatea și demnitatea insuflate de tatăl său, Octavian Sabin, la un subtil oportunism, care îi este transmis cu stăruință de tânărul său prieten Robber, un june inteligent, abil, însă neasemuit de viclean. Înainte însă de a ajunge la principiile lui Robber, se va lovi la Lunca de aspirațiile șocante ale morarului Ardeleanu, Andrei având în acel moment bucuria că a surprins existențe cu aceleași năzuințe ca ale lui. Cu toate că Ardeleanu reprezintă întruparea desăvârșită a comunistului model, prozatorul nu se polarizează pe o dezvoltare a personalității sale, rezervându-i acestuia pagini pline de consistență în Setea.

După cum reiese și din cele expuse în această radiografiere a romanului Străinul, în a doua parte a scrierii existența lui Andrei pierde din esență, pentru a permite trecerea în sfera celor mulți, a maselor de oameni care primează în această nouă epocă. Prins în ultimele pagini ale prozei în rândurile unei manifestații comuniste de amploare, protagonistul are revelația împlinirii, a desăvârșirii sale morale și intelectuale: ,,În același timp, Andrei, care cu fiecare pas avea sentimentul că descoperă lucruri noi și era nervos, ațîțat și fericit ca un animal tînăr, avu revelația organizării: își spuse că tot ce se întîmpla de cîteva luni (poate de mai multă vreme, dar el nu știa încă) era rezultatul unei voințe, al unui plan riguros și ar fi vrut să cunoască pe oamenii aceia care coordonau totul”. Nu pot fi însă omise întrebările: este aceasta finalitatea tuturor acțiunilor, dorințelor și năzuințelor lui Andrei? Prezentul politic redă cu fermitate și în totalitate acea posteritate pentru care Andrei și-a ,,rescris’’ viața sau mai degrabă a pus stăpânire pe el euforia clipei?

Dacă este să ținem seama de permanentul sentiment de superioritate al personajului central față de mediul în care viețuiește și de profilul său de inadaptabil absolut, și cea de-a doua variantă emisă mai sus ar putea fi viabilă. Scurte inserții despre viitorul lui Andrei trasează prozatorul trei ani mai târziu în Setea, roman care se va prefigura ca o a doua parte a romanului Străinul. Cu toate acestea, tinerețea și polivalența personajului principal ar fi trebuit să trimită spre o a doua parte a romanului Străinul cu Andrei Sabin în centru, ceea ce prin Setea nu s-a concretizat.

Cât despre receptarea critică a scrierii, aceasta a fost una în marea majoritate pozitivă înainte de ՚89. Ținând seama de modelul politic conturat și de momentul catalizator ales, criticile elogioase nu au întârziat să apară: ,,Cartea a permis revenirile prin importanța și complexitatea momentului, pe care reușea să-l surprindă, fiind una dintre primele scrieri de calitate despre Eliberare, prin modul original cum se îmbină la Titus Popovici soliditatea epicii ardelene cu o mare mobilitate intelectuală, prin înseși imperfecțiile ei de început”. Alături de Silvian Iosifescu, H. Zalis abordează caracterul educativ al operei, pomenind despre noua generație de scriitori, capabili de a încununa directivele emise de conducere: ,,Ea numește o generație scriitoricească activă și omogenă, cu valori recunoscute și altele pe cale de afirmare, capabilă să înțeleagă și să slujească noul cu promptitudine și entuziasm. Prin natura sa, această generație a aderat din prima clipă la cauza clasei muncitoare, iar profesia scrisului, cândva ,,o nobilă inutilitate” a devenit în concepția ei un instrument militant și educativ”. Aceste concesii au adus cu ele beneficii, favoruri care nu l-au ocolit nici pe Titus Popovici. Dintr-un articol al lui Mihai Gafița din 1959 se pot desluși importanța și avantajele urmării unui filon implementat de regim de către Titus Popovici, acestea favorizând o lansare sigură și încununată de succes, fără irosirile debutului: ,,Concepția nouă despre lume și îndrumarea de către partid au constituit pentru Titus Popovici modul său firesc de a gândi, de a recepta viața; cu ele, datorită lor și-a deschis ochii asupra lumii; ele au orientat până în profunzimi acest talent tânăr, făcându-l să depășească zona debutului, fără cheltuirea în experiențe sterile, de care nu au fost scutiți scriitorii de vârsta lui în alte condiții, dimpotrivă, situându-l în detașamentul fruntaș”. Privit aproape în unanimitate de contemporanii prozatorului ca un roman prin care se militează intrarea în noua lume, Străinul este receptat de Mircea Iorgulescu ca un roman al protestului: ,,Străinul este mai mult romanul protestului în contra unei lumi închise și a unei existențe plate, decât romanul integrării într-o nouă ordine”.

După 1989, romanul a fost analizat cu ochii critici ai democrației, ai libertății de exprimare, iar majoritatea exegeților au fost extrem de duri în receptarea acestei capodopere. Este și cazul lui Marian Victor Buciu, care întrevede doar accentul pe ideologic și lipsa de iscusință a prozatorului: ,,Talentul prozatorului, cu efecte de (auto)perversiune, este de constatat preponderent în expresia narativă, stilistică. Restul rămâne suficient de inabil stăpânit și chiar alterat, necreditabil. Există inabilități analitice, maniheism caracterial, absență a imaginației epice. Cu aceste mijloace sumare nu rezultă o cronică romanescă și nici o biografie ficțională”. Au existat totuși și excepții și, cu toate că verosimilitatea scrierii a fost într-o permanentă scădere după momentul decembrist, unii critici au găsit prilejul de a certifica talentul beletristic al prozatorului, fără a ține exclusiv seama de linia ideologică urmată: ,,Se disting, în producția industrioasă a timpului, prin însușiri autentic literare, precum expresivitatea descripțiilor, pregnanța unor situații, portretizarea caracterizantă, suculența graiului țărănesc ardelean și, în general, a vorbirii personajelor”.

IV.2.2. Fețele multiple ale comunismului în Setea

Ion și Răscoala de Liviu Rebreanu, Moromeții de Marin Preda, Mara de Ioan Slavici, Baltagul de Mihail Sadoveanu, sunt doar câteva dintre titlurile la care romanul Setea a fost raportat în cele aproape șase decenii de la apariție până în prezent. Cât despre încadrarea într-o tipologie a scrierilor romanești, capodopera lui Titus Popovici suscită multiple angajări: roman al reformei agrare, roman al setei de pământ, frescă a satului ardelean, scriere eminamente politică, roman al revoltei țărănimii. În opinie proprie, Setea cuprinde într-un prim rând reforma agrară ca o consecință a triumfului comunist după cel de-al Doilea Război Mondial. La această constantă a revoltei agrare a țăranilor face trimitere și Dumitru Micu într-un articol din Contemporanul: ,,E un merit de prim ordin al cărții lui Titus Popovici, acela de a fi izbutit să scoată în relief caracterul revoluționar al reformei agrare din 1945, de a fi intuit saltul calitativ produs nu numai în viața materială, ci și în conștiința maselor de țărani săraci prin împlinirea, datorită luptei organizate și conduse de partidul clasei muncitoare, a unui vis nutrit de sute de generații”.

Cu o localizare precisă în satul ardelenesc Lunca, sat sărac, aparent străin de ultimele forme de emancipare, acțiunea scrierii se dezvoltă pe linia riguroasă a realismului socialist. Dezvoltându-se ca un roman circular, scrierea începe și se termină cu Ana Moț în centru, figură emblematică a vechii orânduiri, care va fi răsturnată. Cu un incipit care datează din anii anteriori primului război mondial, opera va expune concis tinerețea Anei alături de Mihai, destinul lor în Ungaria și revenirea în satul natal, o revenire la vechile condiții umile. Ajunsă la maturitate cu trei copii mari și văduvă, Ana își pierde din feminitatea și sensibilitatea tinereții, iar nevoia de metamofrozare a sa în stâlpul familiei e subliniată și de Paul Georgescu în articolul intitulat Critica pasiunilor: ,,Pentru a-și apăra dreptul ei de femeie, Ana trebuie să dea cu pumnul, ca să-și silească bărbatul, cam moale, la o hotărîre, ea trebuie să-l amenințe, pentru a-și apăra averea copiilor, trage cu pistolul, pune toporul după ușă”.

Devenind o Mara a lui Slavici, Ana e marcată de trecutul său chinuit, în care nimic nu părea a-i făuri un viitor tihnit. De la jignirile lui Miklos, intezăul domniei: ,,Hei, muierea lui Dumnezeu… Te-ai făcut ca o scoabă. Iară ești grea! Se vede că te încalecă des bărbatul! Dacă nu erai proastă, azi ai fi doamnă”…, până la pierderea agoniselii de 17 ani în Ungaria, sufletul Anei devine rece și dur, însă optimismul nu o părăsește: ,,No, Mihăieș, ce s-o dus îi bun dus… Avem trei vaci, șase porci grași, mobile… Le-om vinde, ne-om lua cît pămîncior om putea și gata… Nu te cătrăni… Avem încă putere, mărire ție, doamne”… Tare în fața necazurilor asemenea Vitoriei Lipan, protagonista se va dovedi psihologia cea mai pătrunzătoare zugrăvită de prozator, însă în raport cu regimul politic ea reprezintă țăranul care nu a înțeles, nu a apreciat comunismul. Și nu este dificil de înțeles această ipostază a sa deoarece supremația avutului, a pământului, i-au conturat întreaga existență. Mânată de credință în toate acțiunile sale, femeia cataloghează pământul drept unică realitate și unic mijloc al omului de a se ridica din sărăcie. Și să nu uităm că pământul constituie totul: puterea, superioritatea, împlinirea și chiar frumusețea și inteligența, în opinia bătrânei Ana: ,,Omul cînd îi sărac nu-i om, e cîne, și n-are ,,unoare” la nime… poți fi tu prost și hîd, dacă ai pămînt, te vede satul și frumos, și cuminte”.

În raport cu ceilalți, în lupta cu fiica ei Emilia și ginerele comunist George de a nu înstrăina pământul familiei, Ana e aspră, neîngăduitoare, nu are pe nimeni și folosește orice cale pentru a triumfa, ca apanaj al modelului dat de mai marii vremii, partidele istorice. Nicio clipă nu a permis bătrâna ca autoritatea sa deplină în casă să îi fie știrbită, iar în momentul în care Emilia îi reproșează ceva, Ana reacționează dur, însușindu-și la finalul discuției un nou succes: ,,Și în clipa cînd Emilia, zguduită de aceste cuvinte neașteptate, a început să plîngă, bătrâna a înțeles că tot ea e cea mai tare; a urmat să-și îndese hainele, deși îi venea să rîdă de bucurie”. Pierderea a trei copii din patru datorită intemperiilor războiului au marcat-o pe Ana până la alienarea unor sentimente umane precum mila, sensibilitatea sau fericirea, fapt care o îngrozește pe emotiva Emilia: ,,Pentru Dumnezeu, mamă! Strigă Emilia printre lacrimi. Numai la stomac te gîndești”! În încheierea prezentării acestei fizionomii complexe, expresivă este redarea judecății nepotului Dan despre bunica: ,,Bunică dragă, ești cea mai grozavă femeie de pe pămînt… Dacă noi am fi pe jumătate ca dumneata, am întoarce lumea cu dosul în sus”.

Ca exponentă a lumii conservatoare a satului, Ana vede negativismul acestei mișcări provocate de inovatorii comuniști. Pentru această pătură arhaică a satului, pământul este înainte de toate putere, dar totodată și necesitate, el nu e o avere, ci o normalitate pentru a putea supraviețui în lumea satului și cu precădere în ochii semenilor. În ciuda consistenței cu care prozatorul intensifică în paginile romanului noțiunea de pământ, cu toate implicațiile ei, unele voci critice nu au recunoscut Setea ca un roman tradițional, al setei de pământ. Este și cazul lui Andrei Băleanu, care nota: ,,Această caracterizare mi se pare complet falsă. Setea nu este un roman al ,,setei de pămînt” și este exact opusul romanului țărănesc tradițional, în centrul căruia stătea ,,eterna” problemă a pămîntului”. Cu un profund caracter realist obiectiv, scrierea înfățișează cu precădere mutațiile politice și sociale din lunile imediat următoare momentului 24 august 1944. Cum varianta urmării comunismului pare cea mai bună din variantele posibile, prozatorul conturează adevărați eroi din lumea simplă a satului, care vor îmbrățișa această ideologie. Se creiază astfel o semnificativă punte de ordin politic și psihologic între personajele George Teodorescu, Mitru Moț și Ardeleanu.

În fapt, romanul poate fi recenzat și ca o scriere a reinventării intelectualului în comunism, deoarece George, ca victimă a războiului, se va întoarce în satul natal cu o altă percepție asupra sa și asupra semenilor. Din directorul de școală modest și bun, George se transformă la întoarcere în intelectualul neînțeles, dornic de schimbare. Se lovește însă de zidul animozității celorlalți, de care reușește cu greu să se mai apropie și față de care se simte acum un străin. Țelul său suprem este însă apropierea, unirea cu ceilalți, pe linia proslăvită de partid, pe care acum o urmează îndeaproape: ,,Fiecare om ar trebui să știe cum să-l ajute pe celălalt, tot așa cum știe să respire”. George are acum regretul trăirii unui trecut rușinos în opinia sa: a adunat mereu, și-a folosit semenii pentru a-și munci avutul, nu a împărțit cu nimeni. În actualitatea politică maniera sa de supraviețuire este una nedemnă de un lider politic în devenire: ,,Am ajuns la un moment al vieții mele cînd mi-a fost atît de rușine de mine însumi… că… Am trăit pînă la jumătatea vieții… într-un mod meschin și orb… Am adunat… asta ne-a despărțit de oameni… de tot pentru ce merită să trăiești”…

Întors de pe front cu un handicap fizic, un braț amputat, George va dezvolta imediat, în urma falsului raport dintre năzuințele sale actuale și realitățile satului, și o dramă interioară. Cu sechele psihice adânci, învățătorul trebuie să găsească un mijloc de abrogare a anilor petrecuți pe front; în acest sens el a dezvoltat încă din lagăr o tehnică de a se împotrivi metamorfozărilor psihice iminente: ,,Dar George nu voia să dea nimic acestor ani, nimic din ceea ce era el cu adevărat: trebuia ca învățătorul și omul normal, plin de bun-simț, să rămînă undeva, departe, iar în locul lui să se miște un fel de automat; simțea că dacă ar fi fost altfel, ar fi înnebunit sau ar fi dezertat”. În ciuda aparentului său calm și a bunătății de care dă dovadă, ajuns acasă George devine un exponent activ al noii mișcări: se înscrie în P.C., susține împărțirea moșiei baronului Papp de Zerind țăranilor săraci și veteranilor de război, propune alături de Ardeleanu crearea unei celule de partid în satul Lunca și propagă ideile politice ale lui Marx și Engels. Când ia pentru prima oară cuvântul în fața mulțimii adunate pentru a primi pământ, George are conștiința realizării unui prim act în concordanță cu tot ceea ce a nutrit el în acei ultimi ani nenorociți: ,,Și în clipa aceea, scurtă și intensă, înțelese că vorbele pe care urma să le spună angajau întreaga lui viață de acum înainte, fără putință de întoarcere și fără compromis. Era doar un început, știa, și acest început era în deplin acord cu tot ceea ce gîndise el, la început în mod obscur și chinuit, în anii războiului”.

Prizonier fiind la un moment dat, George vorbește despre ticăloșia armatei în luptă, respinge programul partidelor istorice și are revelația împlinirii grabnice a unui alt timp istoric. Un timp în care primordial nu va mai fi omul ca atare, ci acțiunile sale: ,,Poate intrăm într-o epocă în care contează mai puțin ce e omul, ci ceea ce face, indiferent de cauzele care-l mînă”. Făurirea acestei posterități este însă umbrită de neliniștile lui George în ceea ce privește statutul său de proprietar de pământ. Cum va putea el proslăvi împărțirea pământurilor când el însuși deține o suprafață mare din pământul satului, fiind reprezentantul țărănimii înstărite? Ce va crede lumea despre el? Aceste obsesii și examene de conștiință îl vor încetini pe George în acțiunile sale, acesta ajungând să fie mai preocupat de propriile-i frământări decât de lipsurile celor mulți. Cheia tuturor deznădejdilor sale ar putea fi împărțirea pământului familiei țăranilor, idee care le răscolește cu precădere pe soacra Ana și soția Emilia. În opinia conducerii comuniste însă, gestul său denotă naivitate și o mărginire a gândirii, iar argumentele acestora îl conving și totodată îl temperează pe George: ,,Ideile lui în legătură cu pămîntul propriu, cu ,,împărțirea”, erau tipic narodnice și ar fi făcut mai mult rău; s-ar fi spus în sat: uite, comuniștii trebuie să-și împartă tot ce au, așa o să fie mai încolo cu toată lumea”.

Emilia îi este în permanență alături și, cu toate că se află în lupta dintre vechi și nou, între mamă și soț, ca exponenți ai acestor două lumi, ea nu renunță la salvarea spirituală a soțului său, despre care ea însăși recunoaște: ,,El a avut totdeauna lumea lui”. Reproșul suprem al Emiliei pentru George este faptul că acesta din urmă nu apreciază adevărata valoare a oamenilor, supraapreciindu-i prin prisma bunătății sale. Izvorăsc de aici sentimente pline de dezamăgire, neputință și regret, însă Emilia îl sfătuiește mereu astfel: ,,George… să nu ceri niciodată de la oameni… mai mult decît pot da”. În ceea ce privește receptarea critică a acestui personaj vom include aici opinia exegetului S. Damian care surprinde la personajul în discuție un sumum de constante necesare fasonării eroului comunist: ,,Raportul între individ și colectivitate, știința de a conduce mulțimile, antiteza între schema abstractă, rectilinie și practica revoluționară, complicată și originală – iată că frămîntarea lui George Teodorescu cuprinde aspecte esențiale ale formării eroului comunist”.

Ca mijloace de propagare și implementare, regimul comunist a urmărit prioritar atragerea celor mulți, a muncitorilor de la orașe, respectiv a țăranilor de la sate. Contextul răscoalei țăranilor împotriva chiaburilor, a burghezilor va constitui liantul perfect dintre noua autoritate și țărani. Se dorește un triumf al colectivului în detrimentul individualului, o răsturnare a vechii ordini și o luptă a vetustului cu noul, în toate sferele existenței. Despre Setea ca roman al luptei amintește Dumitru Isac, menționând: ,,Lupta de clasă între țărănimea săracă și chiaburi, lupta împotriva rămășițelor moșierești ale vechilor partide politice bazate pe alianța cu elemente fasciste, lupta maselor pentru răsturnarea vechii administrații și preluarea locală a puterii politice, și concomitent, o încordare și o frământare a conștiințelor care aveau să renunțe la atîtea balasturi vechi, la prejudecăți înrădăcinate”.

Dacă în tabăra intelectualilor principalul pion al clanului comunist este George Teodorescu, din grupul țăranilor simpli se va înălța Mitru Moț, țăran sărac peste măsură, harnic, însă agresiv și încăpățânat. Ajuns pe front dintr-o eroare, în locul fiului bogătașului Cloambeș, Mitru e un om al mândriei, al răzvrătirii și își permite acestea cu toate că viața i-a fost grea mereu: e sărac lipit, nu are cu ce să își hrănească copilul și doarme în grajd deoarece casa i s-a răsturnat în urma atacurilor din ՚44. În pofida mizeriei în care trăiește și a copilăriei nefericite, rămâne orfan la o vârstă fragedă, Mitru nu acceptă niciodată să fie slugă, concepție care îl va apropia și mai mult de programul comunist. Se conturează la el o sete de demnitate, de libertate și egalitate, toate acestea putând fi dobândite doar prin posesia pământului. Cu toate că firea sa trimite spre haios, stângaci, atunci când li se alătură lui George și Ardeleanu în acțiunile lor politice, dezvoltă o inteligență a deciziilor. E un calm și o rațiune pe care prozatorul le lasă să se dezvolte doar sub comunism, iar Mitru se trezește astfel tipul de țăran nou. În răstimpul care va urma, la cârma unor decizii catalizatoare, când dobândește puterea cuvântului, personajul lasă să se întrevadă atitudini și sentimente oneste, având conștiința faptului că apariția comunismului l-a salvat. Însă ce poate constitui în incipit această grupare politică, în liniile limitate ale comprehensiunii lui Mitru? Personajul însuși ne mărturisește aceasta: ,,Politica îi așa. Că de aceea se adună oamenii într-un partid, să fie mai mulți, altfel fiecare ar face partidul lui și s-ar omorî oamenii pentru un pahar de apă”.

Succesul faptelor sale impunătoare este știrbit de ideea dăunătoare de a se pune primar cu de la sine putere, fără a se sfătui cu nimeni și fără a anunța partidul. Scena în care îl alungă pe vechiul primar din sat și preia singur clădirea primăriei e în egală măsură plină de umor și expresivă în semnificații. Caracter bun în esență, Mitru nu își gândește acțiunile, însă nu putem vorbi de o incultură integrală a sa, fapt dovedit de următoarea situație: când se decide să se pună primar cere împrumut un costum de la Gligor, iar când deține puterea și are acces la orice mijloc de dobândire a bunurilor nu face uz de violență, de putere fizică. Până și el are revelația colectivității și își însușește acest fapt, fiind conștient că de acum autoritatea va putea dăinui exclusiv în formă colectivă, nu și individuală. Apogeul dezvoltării sale politice îl constituie clipa în care Mitru decide singur să împartă pământul satului și cu moții din vecinătate, mânat fiind de sentimente de milă și omenie. E cert că un conflict interior puternic se dezlănțuie în sufletul lui Mitru, știind că a știrbit astfel și din bucata revenită sieși, însă ce poate fi mai frumos decât grija față de celălalt?

În opinie proprie, Titus Popovici a reușit prin Mitru Moț cea mai surprinzătoare conturare a unui personaj comunist, o prefacere a profilului țăranului sărac într-un delegat de seamă al noii ordini. Despre cum a fost posibilă această răsturnare de situații și trăsături dominante ne vorbește Miron Dragu în Gazeta literară: ,,Demnitatea, credința într-un ideal suprem de omenie constituie un element relevat în permanență de biografia socială a lui Mitru Moț. S-a observat că sentimentul mîndriei, setea elementară de dreptate socială, mînia împotriva chiaburului care îi furase pămîntul și în sfîrșit, dezideratul formulat ca o concluzie abia în finalul romanului (,,Acum ni-s și noi în rîndul oamenilor!”), toate acestea l-au călăuzit statornic pe Mitru spre comuniști”.

La polul opus al lui Mitru se află țăranul înstărit și respectat, în persoana lui Găvrila Ursului. Dacă este să îi raportăm pe cei doi la lumea satului, putem spune că stima satului pentru Mitru e invers proporțională cu cea pentru Găvrila. Într-atât de departe ajunge admirația semenilor față de Găvrila încât umblă prin sat o expresie grăitoare: ,,Ce te ții așa de deștept, parcă ești Găvrila Ursului”? Un Moromete în varianta mai înstărită, Găvrila, pastor baptist în sat, creează un univers propriu în cadrul familiei sale: adună pământ pe care îl muncește doar cu brațele familiei, nu acceptă slugi și nici nu împarte averea fiilor până la moartea sa. Cu idei conservatoare, respingând actualitatea, țăranul se dovedește a fi varianta feminină a Anei Moț. Fără asemănare de revoltat, cu teama în sân la gândul că averea sa va fi împărțită țăranilor, asemenea moșiei lui Papp de Zerind, Găvrila gândește în viitor, opinând dur despre procedeul împroprietăririlor: ,,Și după aceea și l-or lua de la unul la altul, și s-or omorî, și s-or dușmăni sute de ani… Nu pămîntul lui Papp îmi trebuiește mie, ci rînduială. Rînduială, frate, să n-aibă curajie s-o calce nici cîinii… Și cîinii să știe că-i rînduială… să le fie frică”…

Fiind direct afectat de mișcările politice, zugrăvit de Titus Popovici ca cel mai zbuciumat de schimbările istorice, ca un chiabur apreciat, Găvrila este din capul locului un dușman cert al comunismului. Cu toate că e moral, credincios și extrem de sincer, el nu se dă în lături în a caracteriza acid gruparea de la putere: ,,Comuniștii umblă să dezbine pe oameni, să arunce feciorul contra tatălui, și pe mamă în contra feciorului, și sîngele în contra sîngelui”. Ironia sorții face însă ca apusul regimului său familial totalitar să vină chiar din inima familiei, de la fiul Ezechil, care se revoltă și instigă la revoltă, își cere partea și fuge de acasă, îl omoară pe Ardeleanu și e omorât. Trecând de la unire la răzvrătire, asemenea familiei lui Ilie Moromete, Găvrilă are tăria de a-și recunoaște înfrângerea și subliniază metoda sa eronată de a relaționa cu aproapele. Din cele prezentate se poate observa cu ușurință dorința prozatorului de a surprinde metamorfozarea societății românești sub conducerea comunistă, în toate nișele ei, pe toate fronturile, prin implicarea tuturor păturilor sociale. La acest aspect ne trimite și Radu Popescu, menționând că lumile surprinse de prozator sunt: ,,imense (țărănimea, burghezia), mijlocii, dar speciale (intelectualitatea, adolescența etc), și, mai ales, mărunte, dar secrete (mahalaua, boema, lumpen-proletariatul, pegra)”.

Alături de intelectualul demn, perfect pliabil pe noile necesități, se profilează tipul intelectualului ratat, oportunist, la care contrastul aparență-esență devine izbitor. Cu o inteligență doar părelnică, Suslănescu nu este ceea ce pare, fiind abia un amalgam de lașitate, indecizie, frică și incertitudine. Fără discernământ politic, fără capacitatea de a înțelege istoria și ițele ei, profesorul Suslănescu fluctuează de la un partid la altul, de la sat la oraș, din casa lui George în cea a dușmanului său Cordiș, iar comuniștii sunt pentru el: ,,Să zicem cineva care-și închipuie… crede… că relațiile actuale trebuie schimbate prin forță”. Cu un caracter de laș, de slugă lingușitoare, trădător și mincinos, acțiunile lui Suslănescu trimit deseori spre patologic, dezvoltând un bovarism accentuat, cu precădere în ultimele capitole ale romanului. Și cu toate că intervențiile sale sunt multiple în paginile scrierii, el nu există practic pentru acțiunea operei, nu reușește să întreprindă nimic, dar nici să epateze. Fără a reprezenta ceva pentru firul narativ, construcția acestui personaj degajă note de satiră și grotesc, iar prin ironie și umor sunt redate rândurile în care personajul e mai mereu posedat de sentimentul fricii. Rezultă de aici un mini roman de comedie, degajat și relaxant, atunci când intră în scenă duplicitarul profesor de istorie Suslănescu.

Succint și cuprinzător își exprimă aprecierile asupra acestei existențe fictive Ion Mihăileanu: ,,În Suslănescu, Titus Popovici a concentrat toate viciile, lașitățile, îndoielile, disperarea unei anumite categorii de intelectuali, care își pierd busola în cele mai grele împrejurări ale vieții”. În orizontu-i îngrădit, personajul are însă discernământul de a recunoaște meritele de netăgăduit ale directorului Teodorescu pentru comuniștii din Lunca, cuvinte care îl vor frapa pe George, ținând seama de emisarul lor: ,,Oamenii de aici nu vor uita niciodată ce ai făcut pentru ei… iar pentru alți oameni dumneata nu exiști, indiferent ce-ai face… Și, pe urmă, să-ți spun ceva: chiar dacă ai fi făcut din interes personal ce-ai făcut, nici asta n-ar fi avut nici o importanță”.

Un minus cert, dacă este să facem referire la galeria de personaje creată de Titus Popovici în Setea, este slaba zugrăvire a personajului Ardeleanu. Comunist desăvârșit încă din ilegalitate, morarul satului, alături de Mitru Moț, a dezvăluit un impact covârșitor în dezvoltarea politică a personajului central din Străinul, Andrei Sabin. Fără a fi temeinic conturat, în raport cu importanța acțiunilor sale pentru dezvoltarea romanului, personajul Ardeleanu a constituit un element de contradicție în ceea ce privește recenzarea romanului, în diverse perioade politice.

Din ansamblul personajelor existente mai merită menționat baronul Papp de Zerind, ca exponent al vechii ordini, al unei lumi dominate de minciună și violență, o lume care nu impresionează și nu merită luată în seamă. Cadrul didactic Cordiș e ratatul oportunist care își schimbă susținerea după nevoie. Alături apare și Picu, frate nelegitim al lui Găvrila, chiabur nebun însă nu la fel de înstărit.

Finalul romanului aduce cu el o victorie clară a comunismului, iar prin această abordare e lesne de înțeles că pacea se instalează atât în satul Lunca, cât și în familiile Moț și Teodorescu. Putem spune însă că romanul urmărește o unică familie: familia Moț cu descendentele sale: Teodorescu și Sabin. Această biruință a regimului a fost posibilă datorită țăranilor dârji, cu toate că elita satului și țăranii înstăriți au fost de partea baronului. În acest roman al lumii satului era de înțeles că reforma agrară se va înfăptui și țăranii vor fi împroprietăriți. Totul este însă posibil doar prin unirea semenilor, apropiere care este acum mai presus de orice și care conferă scrierii caracterul de frescă, de roman social, de roman al satului ardelenesc, al familiei ardelene. Prozatorul nu se dă înlături de la promovarea ritualurilor și tradițiilor satului, incluzând aici hora, slujba de duminica, slujba de înmormântare. Transcende aici înclinații spre pitorescul vorbirii, spre o redare ardelenească exactă. Despre importanța momentului surprins și a lumii înglobate aici amintește Dumitru Micu în lucrarea Literatura română în secolul al XX-lea: ,,Prezentând reforma agrară din 1945, în viziune comunistă, ca o reformă de tip aparte, prozatorul descrie înfruntarea dintre două forțe care nu-și dispută doar o anumită suprafață de pământ, ci însuși timpul istoric”.

Numeroase constante romanești se împletesc în latura compozițională a acestei scrieri. Cu un caracter idilic pe alocuri, cu aspecte naturaliste și patologice în dezvoltarea unor existențe, opera dezvoltă în repetate rânduri și talentul de poet al romancierului, prin mijlocirea unor descrieri de natură cu iz de pastel. Ultimele pagini surprind existența tumultuoasă a lui Dan, fiul lui George și al Emiliei, ca icoană a unui timp care fuge, a unei deschideri spre o nouă lume. În momentul confruntării cu realitatea lui Dan, George e la limita unei alte drame, datorită avansului generațiilor, însă o solidă relație tată-fiu va soluționa divergențele în interpretarea actualității. Timpul va lumina totul, căci viața e dură, așa cum sublinia și Ana Moț în prima parte a operei: ,,Cea mai mare pedeapsă a omului, Dănuț, îi viața… Iadul de care vorbesc sfinții îi pre pămînt și nu altundeva… Nicăierea ce pre pămînt”… Că sat era și că ironia ocupă un loc fruntaș în toate scrierile lui Titus Popovici nu mai constituie o noutate, iar Gabriel Dimisianu surprinde acest filon în romanul Setea: ,,Aria rîsului este întinsă și extrem de nuanțată în Setea, avînd un suport puternic în numeroasele sensuri polemice ale romanului. Scriitorul construiește cu evidentă satisfacție tablouri violent satirice, mînuiește cu dexteritate armele descalificării prin rîs, practică ironia cu o abia ascunsă voluptate”.

Discutată de cele mai multe ori ca un roman politic în totalitate, în care nu mai primează arta pentru artă, ci arta are un scop bine stabilit, capodopera lui Titus Popovici înglobează o viață într-o carte, viața Anei Moț de la adolescență la maturitate, de unde denotă și simțul de sinteză al prozatorului. Totul în acest roman se raportează la pământ și sunt surprinse astfel diversele atitudini ale personajelor în această sete de pământ. Psihologia țăranului și psihologia maselor de oameni mai apoi sunt trecute prin lupa politicii, deoarece în zilele date, la 1958, literatura fără politică e o utopie, așa cum nota și Ion Vitner: ,,A devenit lămurit faptul că fără orientare politică, literatura realismului socialist este cu neputință de a fi realizată. […] Politicul nu mai este o umbră a omului, ci omul însuși”. Astfel este pus în antiteză trecutul nociv cu prezentul pozitiv, înfloritor, în care satul câștigă în detrimentul orașului și reprezentanții autorităților nu recurg la violențe, chiar dacă dețin puterea.

Cât despre receptarea critică a romanului, au existat critici negative și înainte de ՚89, la fel cum au existat critici pozitive și după ՚89. În consecință, climatul politic nu a influențat în totalitate masa receptărilor, iar în 2008 profesorul Ion Simuț aprecia latura valoroasă a romanului dincolo de proletcultismul și realismul socialist al scrierii, ca forme de manifestare a literaturii oportuniste: ,,Titus Popovici dă în 1958 Setea, unul dintre cele mai interesante romane axate pe atmosfera vieții rurale, cu portrete memorabile de țărani și pictură de epocă, în contextul reformei agrare din 1945”.

Imediat după apariția romanului, conform doctrinei implementate și în spațiul literar, opiniile pozitive despre operă nu au întârziat să apară. În avalanșa de aprecieri a anilor ՚58-՚59 se distanțiază și câteva, puține, recenzii defavorabile, dintre care o amintim pe cea a lui Radu Popescu, în trei numere ale revistei Contemporanul. Asemănându-l pe George Teodorescu cu Herdelea lui Liviu Rebreanu, criticul îi reproșează prozatorului crearea unui număr mic de comuniști adevărați și un accent prea mare pe tehnica portretului, în raport cu dinamizarea acțiunii. Staționarea asupra unor detalii trimite la fracționarea acțiunii epice concise, iar epatarea, paradoxul, exagerarea și biografiile stranii par a fi, în opinia exegetului, adevărate obsesii ale lui Titus Popovici: ,,Romanul lui Titus Popovici este o carte întemeiată pe portret, e o carte de portrete. Am subliniat mai sus gustul lui Titus Popovici pentru personalitățile originale și pentru biografiile ciudate. Acest gust îl face pe el să dezvolte portretul în dauna acțiunii, și în același timp, să îngăduie chiar o nefirească manifestare a erorilor în cursul acțiunii pentru a nu strica integritatea portretului”. Această voce critică îl plasează pe scriitor de partea unor nume precum Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Liviu Rebreanu și Ioan Slavici, în opoziție cu Marin Preda și Eugen Barbu.

Înainte de a încheia prezentarea romanului Setea se dorește realizarea unei comparații succinte a primelor două romane ale prozatorului: Străinul și Setea. Cu un număr mare de personaje reluate în Setea, dintre care îi amintim pe Ardeleanu, Andrei, Mitru Moț, Ana Moț, George și mulți alții, Străinul a constituit și el un roman al războiului, însă un roman autobiografic. De cealaltă parte, Setea e un roman al reformei agrare, iar cititorii și criticii l-au așteptat ca pe un al doilea volum al Străinului, cu Andrei Sabin în centru. În fapt însă, cele două romane nu se continuă direct, doar în planuri subtile, și ambele au aspectul unor romane neterminate. Străinul ar necesita un al doilea volum cu protagonistul Andrei Sabin, în vreme ce Setea ar putea dezvălui o a doua parte cu Dan Teodorescu în frunte. Cu toate că mediul rural este același ca și în Străinul, Setea e romanul satului, iar Străinul prin excelență e o scriere urbană. Ambele înfățișează renașterea intelectualului, prin George Teodorescu și Andrei Sabin, însă Străinul are un caracter intelectual mai pronunțat decât Setea deoarece metamorfozarea lui Andrei e treptată, lentă, în vreme ce schimbarea lui George e bruscă, ca apanaj al războiului.

De un mare succes și o valoare reală, atât în era comunistă, cât și în anii postdecembriști, Setea s-a bucurat de numeroase ediții, traduceri și ecranizări în anii imediat următori apariției. În acest sens, în 1960 a fost ecranizat, iar în 1963 a fost propus pentru Premiile de Stat. Filmul s-a dovedit a fi mobilizator, avându-l în centru pe Mitru Moț, ca dușman al exploatatorilor.

IV.3.1. Cutia de ghete. O evocare a conștiinței cetățeanului comunist.

Romanul Cutia de ghete, datând din anul 1990, este prima replică a lui Titus Popovici, dată comunismului. Ținând seama de poziția sa de până la 1989, un statut prielnic autorului, regimului și conducerii, implicit, schimbarea radicală a omului politic a fost o mișcare mai greu de înțeles pentru cunoscători. Ca atare, atât prin atitudine politică, cât și prin crez literar, Titus Popovici a devenit o personalitate potrivnică regimului recent îndepărtat. Este lesne de înțeles că această hotărâre a sa i-a atras unele neplăceri pe plan politic și literar, însă dorința arzătoare și amânată a prozatorului era de a transpune în scrierile sale adevăratele-i simțiri și deznădejdi.

O va face în romanul Cutia de ghete, scriere recenzată de-a lungul vremii fie ca povestire, fie ca nuvelă, deși autorul i-a atribuit calitatea de roman. Cuprinzând un număr de numai 126 de pagini și 17 capitole, ritmul acțiunii este unul alert, ilustrându-se sumar o perioadă de câteva decenii. Important de menționat este și titlul capitolelor, titluri alese sugestiv de narator, reprezentând modalități de executare a unor bucăți muzicale. În consecință, capitolele vor fi marcate de ritmicitatea titlului, de pildă primul capitol, allegro monstruoso, se conturează într-un ritm alert, expunând numeroase perioade, fapte și personaje. Un alt bun exemplu este capitolul XIII, în care este cuprinsă lunga istorisire a unui călător din tramvaiul cu care circulă personajul central. Povestirea în cauză nu reprezintă un mare interes pentru roman în ansamblul său, în consecință naratorul îl denumește moderato con anima. Scrierea surprinde, în primul rând prin conturarea ironică a chipului conducătorului comunist, un lider căruia i se apropie sfărșitul. Acest final al regimului este insuflat de narator, atât prin acuratețea cu care îl schițează el însuși, cât și prin poziția personajelor sale.

Vom descoperi astfel că personajele comuniste din acest roman încep să gândească și să se manifeste liber. Dispare cetățeanul supus regimului, obedient și mare susținător al conducerii, făcându-și apariția un cetățean răzvrătit, capabil pentru prima dată să spună în public lucrurilor pe nume. Sunt cetățeni pentru care putem spune, în specificul lui Marin Preda, că ,,timpul nu mai avea răbdare”.

Alex Ștefănescu în lucrarea sa Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, îi dedică un vast capitol scriitorului în discuție, paginile cuprinzând scurte recenzii ale celor mai importante opere. Referindu-se și la romanul Cutia de ghete, îl conturează ca un tablou coșmaresc al stilului de viață comunist, recunoscându-i valoarea capitală: ,,Romanul său, Cutia de ghete, 1990, reprezintă tot ce s-a scris mai puternic pe această temă până în prezent.” Cu siguranță că până în 2005, anul publicării lucrării lui Alex Ștefănescu, au văzut tiparul și alte scrieri expunând conștiința încărcată a cetățeanului comunist, însă aprecierile criticului denotă esența tare care se cuprinde în acest roman. O narațiune atât de redusă ca întindere, dar totuși atât de vastă din punct de vedere al conținutului, datorită intransigenței și puterii cu care sunt rostite vorbe nemaiauzite până atunci.

Conștiința încărcată a acestor inși, fără individualitate și diferențiere pentru cei din fruntea țării, îi determină să se transforme în personalități complexe și hotărâte, capabile să se sacrifice pentru binele urmașilor lor. Aerul epocii devine negricios și apăsător, iar împrospătarea stă în mâinile lor. Strucutura, compoziția și subiectul romanului sunt adecvate personajului central. Acesta este ilustrat prin Ion Pop, mic funcționar, un om al muncii care lucrează într-o fabrică periferică. Încă de la numele protagonistului putem observa că atât numele, cât și prenumele alese de scriitor sunt des întâlnite, fără rezonanță sau semnificații aparte. Astfel, avem pe bună dreptate tendința de a crede că prin aceste două cuvinte se sugerează nulitatea persoanei în comunism, toți fiind la fel, fără a se căuta însemnătatea și singularitatea fiecărei ființe în parte.

Împreună cu soția sa Maria, muncitoare și ea într-o altă fabrică, întreprindere slăvită în acea perioadă, Ion formează un cuplu de producători-proprietari-beneficiari, care pentru a se simți mai aproape unul de celălalt mănâncă la aceeași oră, cu toate că se află în zone opuse ale Bucureștiului. După spusele prozatorului, ,,cei doi își aduceau aportul la făurirea unei lumi mai bune și mai drepte pe planeta noastră.” Cu o subtilă și elegantă ironie, ne este făcut cunoscut și evenimentul căsătoriei celor doi, în urmă cu douăzeci de ani, cu toată banalitatea cu care era privit un asemenea moment important al vieții în acea epocă. Prin urmare, își unesc destinele într-o obișnuită zi de miercuri, doar la primărie, invitați fiind numai câțiva colegi și cupluri necunoscute lor, care așteptau la rând.

E lesne de înțeles că problema unui copil nici nu poate intra în discuție în asemenea condiții vitrege de trai, ca în cazul tinerei familii. Făcând aluzie la soarta și chiar menirea în lume a micilor suflete, romancierul însuși începe cu o descriere a copilăriei fericite, copilărie care nu poate fi făurită pe meleagurile noastre comuniste. Chiar și existența de zi cu zi a celor doi, programul și tabieturile lor, trimit la o viață stereotipă, lipsită de fericire și ideal. Pleacă împreună de acasă dimineața, la sosire se întâlnesc în fața imobilului pentru a urca împreună cele șapte etaje, liftul aflându-se într-o continuă revizie tehnică, mănâncă, îi urmăresc cu conștiinciozitate discursul la televizor și adorm epuizați.

Odată cu trecerea timpului, până și mărturisirea dorinței de a avea un copil devine o banalitate și o rușine. După mai bine de două decenii de conviețuire ajung să își dorească cu ardoare acea ființă minunată în viața lor, însă le lipsește curajul de a și-o mărturisi: ,,Fiecare se gândea la același lucru: de ce n-au avut curaj să aibă un copil. Mai bine ar fi murit decât să-și împărtășească unul altuia acest gând atât de simplu, atât de chinuitor.” Odată mărturisirea făcută, se vor lovi de diverse probleme medicale ale Mariei, survenite odată cu vârsta prea înaintată pentru procrearea unui copil. După nenumărate tratamente și mici atenții oferite medicului avid, Maria află că va avea un copil, având parte de o grea sarcină. Nici în momentul nașterii soțul nu-i poate fi alături, în fabrică fiind o zi agitată, iar conducerea consideră că prezența unui angajat oarecare e mai importantă decât nașterea unui nou suflet.

Cu umor negru va prezenta naratorul și tentativele lui Ion de a-și vizita soția și copilul, însă eșecul pune stăpânire pe soarta sa. Află prin telefon că are un băiat, căruia decide, cu smerenia cuvenită, să-i dea numele Nicu. Astfel, soția dusă de vecini la spital ajunge într-o încăpere cu o temperatură constantă de zece grade, iarnă fiind, deoarece situația economică a țării presupune o mare atenție financiară, chiar și în spitale. Zilele următoare sunt parcă desprinse dintr-un coșmar pentru tânărul tată. În prima zi ajunge prea târziu și portarul nu îi permite să intre, a doua zi nu e lăsat să plece de către șefii săi, deoarece afară ningea abundent și după program întreaga fabrică se mută pe strada conducătorului, la deszăpezire, pentru ca acesta să nu simtă defel sosirea anotimpului alb. În a treia zi nu are bani mărunți să îi ofere portarului mită pentru a-l lăsa să intre și se întoarce acasă, unde va bea o sticlă de vin și va dormi îmbrăcat din cauza frigului. A patra zi, autorul făcând trimitere la o zi de 19.II.198_, este înștiințat telefonic să se prezinte pentru a ridica cadavrul copilului mort, o fetiță după spusele celui de la capătul firului.

Scenele care urmează sunt de un grotesc ieșit din comun, tatăl fiind trimis la morga spitalului, unde funcționara încearcă să îl consoleze astfel: ,, Lasă, e mai bine așa. Ce-ai fi vrut? Să ducă și el viața pe care o ducem noi?” Se desprind de aici sentimente de revoltă încă ascunsă, adâncă nemulțumire și tristețe nemărginită față de prezentul țării. Modalitatea în care își preia fetița moartă duce și ea la grotesc și utopie, prozatorul conturând încă o dată superficialitatea și banalitatea cu care erau privite momentele cu adevărat importante. Cadavrul copilului e pur și simplu ambalat într-o cutie de ghete găsită la repezeală, învelit în prealabil în ziarul partidului. Probabil că și aceasta este o consecință a faptului că cei de la putere sunt omniprezenți, privând astfel de libertate și puritate până și trupul copilului abia născut. Inscripția de pe cutie, Oradea stass 3854, conform hot. C.M. 983654 din 14.VI.196_, nu are cu siguranță nicio legătură cu noul ei conținut, iar tatăl este nevoit să o lege cu propria cravată, deoarece nu îi este permis să ia de la morgă o sfoară.

Titlul romanului face trimitere la această cutie, Ion Popescu având asupra sa o banală cutie de ghete, însă acest recipient conține de fapt speranțele sale călcate în picioare, trecutul și viitorul ruinat. Fiind trimis la crematoriu, protagonistul urcă într-un autobuz, mizerabil și înghesuit mijloc de transport în comun din acea tulburată perioadă. Poartă cu mare grijă cutia la piept, având mereu impresia că se mișcă, că în adevăr ea trăiește. Copilăria și adolescența Loredanei, căci așa o numește el pe copila moartă, i se derulează în minte, considerând că ar fi avut o viață fericită. Coboară într-o stație de autobuz, hotărât să o deschidă pentru a o vedea, însă cutia misterioasă îi creează probleme, oamenii din stație alungându-l datorită modului ciudat în care se poartă cu cutia. Urcă în alt autobuz, caracterizat și acesta printr-o mare îmbulzeală și o temperatură mult sub limita admisă, însă acesta se pune în mișcare pentru scurtă vreme, deoarece trece el.

Apariția conducătorului strârnește o adevărată revoltă în rândul călătorilor, aceștia având curajul de a prezenta cu voce tare starea psihică precară a cetățeanului comunist. Unul dintre călători precizează faptul că oamenii sunt slabi, sensibili și ușor influențabili. Se simt mereu pândiți, permit oricui să îi agreseze și o frică respectuoasă le ghidează existența cotidiană. Cu toții dau frâu liber sentimentelor de nemulțumire, amintind și de situația de la televizor, unde se difuzează doar discursul conducătorului. Se va ajunge la concluzia că românul nici măcar nu își cunoaște drepturile, ca atare nu poate riposta, dar nici nu poate avea pretenția de a fi respectat. Un moment cu adevărat tensionat, pe punctul de a se transforma într-o luptă generală, se stârnește atunci când un om în vârstă, bine îmbrăcat, posibil intelectual, le reproșează oamenilor nemulțumiți că sunt prea lași pentru a schimba ceva, deoarece totul va stagna ca de obicei în etapa vorbelor și a planurilor mărețe.

Ceilalți sunt deciși să îl linșeze, însă vor continua cu scenarii incredibile, în care conducătorul e obligat să circule cu tramvaiul și să aibă un venit lunar ca al lor, sau mai mult, conturează tehnici aparte de schingiuire fizică a acestuia. Toate acestea sunt doar rodul imaginației unor inși săturați de situația politică și socială a țării, inși dispuși la orice pentru a se salva. Ion Popescu crede cu tărie în bunătatea semenilor săi, pe care îi ascultă, fără a interveni. În drumu-i cu autobuzul, care pare să nu se mai sfârșească, își creează în minte adevărate planuri de ucidere a dictatorului, fiind convins că acesta e vinovat de toate neplăcerile care deja îl copleșesc. Scenariile acestuia oscilează de la armă la lamă, ca mobil al crimei, și întreprinde chiar și adevărate antrenamente noaptea, pe ascuns, având drept suport un manechin de cauciuc. Decide să-i trimită o scrisoare chiar reginei Angliei, care îl primise pe conducător cu mare ospitalitate, în numeroasele-i vizite oficiale, pentru a-l renega și a-i retrage toate distincțiile oferite. Este pregătit psihic să-și sacrifice propria existență, considerând că actul său ar reprezenta salvarea patriei.

La acest aspect al sacrificiului personajului central se referă și Dumitru Micu în articolul său din Dicționarul general al literaturii române. Apreciind romanul lui Titus Popovici și numind drumul parcurs de Ion Pop cu tramvaiul o adevărată odisee, exegetul se va focaliza mai ales pe trăirile personajului central, accentuând interdependența dintre climatul socio-politic și traiul omului de rând. Nu sunt omise nici tentativele personajului de îndepărtare definitivă a Lui: ,, umilul cetățean retrăiește situații caracteritice climatului social-istoric general și își amintește acte personale de revoltă, planuri infantile de suprimare a tiranului.”

Dintr-odată toată atenția cetățenilor se răsfrânge asupra sa, deoarece cutia din brațele sale devine suspectă pentru ceilalți călători. Majoritatea cred că aceasta ascunde carne sau alte alimente, lucruri pentru care oricine ar fi fost dispus să înfăptuiască o nelegiuire. Îi sare în apărare un profesor de latină, care îi va expune în câteva vorbe întreaga sa viață. Și existența acestuia a fost la fel de ștearsă, are un copil bolnav, care trebuia să devină om mare, însă duce și el aceeași povară pe umeri, o viață murdară și lipsită de orizonturi. Acest profesor îi deschide parcă ochii, reamintindu-i faptul că oamenii nu au putere nici măcar asupra lor, fără a mai fi vorba de o luare în seamă a cetățeanului, de către conducere sau organele de stat.

Protagonistul îi va povesti fetiței moarte și statutul său în fabrică, mândrindu-se cu faptul că a fost pus să conducă o dată și o ședință de partid. Având în vedere că în fabrică se anunță o viitoare vizită a conducătorului, e decis să înfăptuiască actul final în acel moment, menționând că o face pentru fiica sa:,,Ca tu, inima mea, să nu fii silită să-i dai flori, niciodată.” Astfel, chiar dacă el n-ar mai fi, moda de a-i pune pe copii alături de dictator ar lua sfârșit. Participă și el la pregătirea vizitei, aceste demersuri luând o dimensiune hiperbolică. Florile sunt păstrate în frigider, sunt aduse legume proaspete din întreaga țară, asfaltul e nivelat pentru a nu îl deranja la mers, iar oamenii problemă sunt îndepărtați. Toți muncitorii fabricii care ar fi dispuși să își susțină punctul de vedere sunt trecuți sub tăcere, nu

este nevoie de ei în ziua vizitei, ba mai mult, cei răzvrătiți sunt păziți de organele competente.

Ion Popescu e însărcinat cu pregătirea unui moment deosebit pentru dictator, iar directorul fabricii îi sugerează să apeleze la un talentat poet al vremii. Protagonistul are o întrevedere cu poetul, existență complexă care îl va copleși cu felul său de a fi, o întâlnire în urma căreia acesta va scrie o poezie dedicată vizitatorului. Pe parcursul întâlnirii poetul îi mărturisește că nu e un admirator al comunismului, ba din contră, i-a scris poezia cu o undă de ironie și nu i-ar părea rău de ceea ce rămâne în urma-i chiar dacă ar muri în acea noapte. Coincidență sau nu, ziua următoare Ion Popescu află de moartea poetului, survenită în timpul nopții.

În ziua vizitei, Ion Popescu are asupra-i mult râvnita lamă, ascunsă cu grijă în cizme, însă când dictatorul ajunge în fața sa e parcă într-o stare ciudată și dă politicos mâna cu acesta, ca un obedient cetățean comunist, de prim rang, și mare admirator al acestuia. În timpul vizitei, unul dintre colegii săi a avut o problemă digestivă, însă nu a fost lăsat să iasă, fiind nevoit să își rezolve problemele digestive în fața colegilor săi. Scena este de un grotesc peste limite, sugerându-se astfel umilința îndurată de oameni în orice situație sau în orice vreme. Lacrimile muncitorului, care e nevoit să treacă prin asemenea momente de un penibil zguduitor, provoacă în cititor un sentiment de compasiune, specific perioadei în care se desfășoară acțiunea romanului. Romanul se încheie cu sosirea lui Ion Popescu la crematoriu, moment de răscruce în viața sa, loc în care se oprește pentru a plânge și pentru a se reculege. Tabloul final, imaginat de personaj, reprezintă un lung șir de oameni care stau la rând la crematoriu, fiecare cu o cutie de ghete sub braț. Scena transmite durerea comună a oamenilor care trec prin aceeași dramă existențială, similitudinile dintre aceștia, deoarece soarta necruțătoare nu iartă pe nimeni.

Romanul în discuție poate fi privit ca o complexă radiografiere a epocii comuniste târzii, cu doar câțiva ani înaintea revoltei fatale conducerii de partid și de stat. Ca atare, tema operei se referă atât la epoca comunistă în general, cât și la individualitatea fiecărei existențe din acea vreme. Poate pentru prima dată se pune lupa pe simțirea persoanelor, fără ca acești inși să fie considerați identici. Armele prozatorului sunt ironia și umorul negru, reușind astfel să confere și o notă de jovialitate chiar și celor mai tragice momente. Utopia se transpune în relația antitetică dintre gândurile și planurile cetățenilor și atitudinea acestora controversată, în momentul în care au ocazia să acționeze. Se pune întrebarea: putem vorbi de o lașitate a acestor personaje din comunism? Lașitatea se datorează faptului că cetățeanul e conștient de faptul că niciodată nu i se va face dreptate și contează nu ceea ce crede el, ci decizia luată de sus.

Originalitatea lui Titus Popovici constă în complexitatea cu care conturează un tablou comunist atât de real și grăitor, la nici un an de la destrămarea nomenclaturii. Cu siguranță această scriere a fost concepută în cele mai mici detalii, chiar dacă doar mintal, în timpul comunismului, prozatorul scoțând-o la lumină îndată ce climatul politic i-a permis. Fiind printre primele scrieri de denigrare a comunismului, regim atât de bine cunoscut lui Titus Popovici, critica a considerat această întoarcere a armelor un act de lașitate, trădare și schimbare din partea scriitorului. Probabil că a fost pentru Titus Popovici prima portiță prin care s-a putut arăta cititorilor așa cum este el cu adevărat, fără constrângeri și complexități din trecut.

Încă din debutul romanului, prozatorul ține să caricaturizeze ironic figura conducătorului, repetând această sumară caracterizare a sa pe tot parcursul romanului: ,,un ilustru conducător de partid și de țară, cel mai iubit fiu al poporului, ctitor strălucit, Erou între marii eroi ai neamului, genial gânditor și om politic de înalt prestigiu mondial, cu o exemplară viață de luptă desfășurată cu legendar eroism, având alături permanent pe mult iubita și stimata sa tovarășe de viață, eminent om politic și savant de largă recunoaștere internațională.” Acest adevărat portret al familiei conducătoare, șlefuit în timp prin cuvinte, realizat cu ironia nelipsită și cu multă sugestie la adresa adevăratei personalități a celor doi, se reia în operă, constituind un real laitmotiv al cărții. E lesne de înțeles că se sugerează astfel măreția fără margini, incompetența și suveranitatea dictatorială a celor doi, fără interes față de masa oamenilor asupriți.

Cartea transmite numeroase idei codificate în comunism, transpuse în această carte cu ajutorul inteligenței și al alegoriei și parabolei utilizate de prozator, capabil de a cenzura și a ascunde în spatele unor idei înfloritoate fapte grave. Este și această scriere o tentativă de a reduce la tăcere regimul comunist, deoarece în mintea fiecărui personaj Ceaușescu fusese deja

asasinat în nenumărate rânduri. Totul trimite la revolta și nedreptățirea cetățenilor, care își vor face în cele din urmă dreptate.

Într-un articol din numărul 19/2005 al României literare, Mihai Zamfir recenza pe scurt cele mai însemnate scrieri ale lui Titus Popovici. Articolul celebra totodată și 75 de ani de la nașterea prozatorului, exegetul realizând aici o incursiune în viața și opera scriitorului. Se oprește și la Cutia de ghete, catalogând-o ca o valoroasă nuvelă, scrisă de un om gâfâind de furie și atribuindu-i trăsăturile unui document psihologic: ,, Mai mult decît o nuvelă strălucită din punct de vedere literar, Cutia de ghete ne apare astăzi ca un document psihologic elocvent pentru starea de spirit a unui popor întreg.”

Important de menționat este faptul că acest roman nu a avut parte doar de critici pozitive, fiind și voci care au cumulat un număr mai mare de minusuri în interpretările lor. Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, amintea de Cutia de ghete ca de o nuvelă prost scrisă, considerând că viziunea melodramatic-pesimistă a fost dusă la extrem. Nici faptele personajelor nu sunt sugestive pentru critic, interpretându-le ca pe o ,,selecție de fapte sordide și excese grotești plasate în contrast cu lozincile, vorbele, versurile, partiturile și datele statistice oficiale, demonstrând grija față de omul local și față de viitorul țării.” Cu toate acestea, Cutia de ghete rămâne o scriere reprezentativă a anilor 1990, una din primele opere oglindind adevăruri dure din epoca apusă.

IV.3.2. Cea mai tranșantă scriere a lui Titus Popovici. Disciplina dezordinii.

Romanul memorialistic Disciplina dezordinii este publicat postum, în 1998, Titus Popovici decedând la 29 noiembrie 1994 la Tulcea, în urma unui accident rutier. Cu toate că romanul este prima scriere apărută postum, cu sprijinul Ministerului Culturii, din mărturisirile lui Titus Popovici reiese faptul că geneza operei sale datează din perioada 1993-1994, ani în care Cartierul Primăverii, a doua scriere publicată postum, fusese deja redactată în totalitate. Ca scriere exhaustiv memorialistică, Disciplina dezordinii cuprinde doar personaje reale, iar existența autorului se pliază absolut pe cea a naratorului. Segmentat în 16 capitole dense, cu subiecte aparent distincte și fără a respecta ordinea cronologică a deceniilor comuniste în conturarea întâmplărilor, romanul prezintă în incipit ultima plenară a Comitetului Central al P.C.R. din 12 decembrie 1989.

Întreaga lucrare e pătrunsă de principiul prozatorului conform căruia a stat alături de comuniști din convingere pură, în primii ani, iar apoi din neputința de a se retrage total din lumea politică, literară, fără a accepta însă ideea unor compromisuri cu răsplată financiară. Acum, în ultimul ceas, când limbile se dezleagă și climatul postcomunist permite orice, Titus Popovici generează involuntar, prin prisma mărturisirilor sale revoltătoare, premisele unei detașări de regimul mult adorat, cel puțin în aparență, prin intermediul acuzărilor de rang inferior. Să nu uităm, în acest sens, un dicton apreciat de prozator și subliniat în pagina 407 a scrierii Râul uitării, operă apărută în nefastul an 1994: ,,Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat”.

Cu titluri sugestive și motto-uri aferente, aparținând lui Ceaușescu sau Stalin, Disciplina dezordinii este cartea care a declanșat o adevărată revoltă în lumea literară, în ceea ce privește receptarea lui Titus Popovici. Prozatorul însuși relatează despre impactul aparițiilor sale după ՚89, majoritatea vocilor acuzându-l de oportunism și lașitate: ,,După 1989, reaparițiile mele în proză, teatru și film au născut întrebarea legitimă: Tocmai dumneata îți bați joc de toate, care ai fost membru în Comitetul Central al PCR și Ceaușescu a ținut la dumneata, atât cât era el capabil să țină la o persoană”? Sub forma unei disidențe, prozatorul va creiona în manieră proprie cele aproape cinci decenii de comunism, înglobând în mod egal epoca Dej și epoca Ceaușescu. O analiză amănunțită a romanului lasă să se întrevadă o lesnicioasă simpatie în favoarea lui Dej, în vreme ce raporturile cu familia Ceaușescu sunt zugrăvite cu un plus de ironie și umor. Despre această disidență târzie ne vorbește și Raluca Durbacă într-un articol relatat recent, din noiembrie 2013, al revistei Film Menu: ,,Este însă disidența unui intelectual ghiftuit, care și-a trăit viața epicureic, vânând, pescuind și trăind pe domeniile confiscate de Partidul Comunist, făcând vizite de lucru la Paris sau Londra, mergând în workshop-uri de scriere creativă în Statele Unite, dând petreceri fastuoase alături de lideri comuniști ruși la Moscova”.

Așa cum reiese și din citatul redat aici, Titus Popovici a fost fără doar și poate un favorizat al regimului, cu precădere al regimului ceaușist, iar peregrinările sale cu iz politic, prin toate colțurile lumii, nu au întârziat să apară. În paginile scrierii în discuție sunt redate clar vizitele sale externe, dintre care amintim: sejurul de câteva luni din SUA, unde participă, în 1983, la New York, la International Writers Program; Conferința Interparlamentară din octombrie 1974, de la Tokyo, din Japonia; sejurul de câteva luni din China în 1980. Cu toate acestea, susține tacit în ultimii ani ai comunismului că toată implicarea sa politică a fost eminamente de interes literar, că nu a beneficiat cu nimic de pe urma acestor funcții, de care mereu a fugit, și nu în ultimul rând aceste deplasări l-au determinat să conștientizeze deznodământul inevitabil al orânduirii comuniste. Despre dorința sa de a se detașa de mediul politic, despre lehamitea de putere, monologhează în pagina 66, enumerând pretextele care certifică buna sa formațiune non-oportunistă: ,,Că nu am nici o funcție plătită și trăiesc din drepturile de autor, că am avut un scandal cu Ceaușescu în 1970 când m-a chemat să mă facă Ministrul Culturii și am refuzat, că în viață am cheltuit mai multă energie ca să scap de orice funcție decât alții ca s-o obțină, că mimez maladii incurabile, deși, slavă domnului sunt sănătos tun și că, după câte știu eu, membrii CC nu primesc leafă în această calitate”.

Colapsul comunismului în România îl intuiește încă de la mijlocul anilor ՚80, când somptuozitatea, luxul și belșugul de odinioară e știrbit, iar degradarea imaginii României în lume este evidentă. Dacă în deceniile anterioare calitatea de cetățean român îi aducea peste hotare respect, străinii pomenindu-i timid, dar plin de admirație pe Ceaușescu, Nadia Comăneci și Dracula, după 1980 semnalează o denigrare a țării noastre în mediile europene și nu numai. În acest sens, prozatorul are tăria de a sublinia crezul său despre viitor în fața unor colegi politici, iritat fiind de calmul și optimismul acestora: ,,Măi, omule, îi spun, știind că a fost la Moscova în această delegație, că a asistat la discuții, că știe cum stau lucrurile, nu vă dați seama că se dărâmă șandramaua, că e chestie de zile”?

Pentru a putea pune în discuție momentele lepădării lui Titus Popovici de comunism, trebuie să avem în vedere în primă fază conjunctura adeziunii sale la acest partid și, totodată, primele semne de aversiune. Recunoscând în repetate rânduri că la începutul carierei sale de scriitor se contura ca un comunist ferm convins, impresionat de puterea de implementare a regimului și de tot ceea ce însemna lumea U.R.S.S., Titus Popovici e un răzvrătit încă din copilărie, când urăște climatul familial de rit burghez. Ca mândru membru al U.T.C., își dezamăgește familia, iar mai marele neamului lor, față bisericească, îl consideră o rușine: ,,Episcopul Oradiei, IPSS dr Nicolae Popovici, un unchi îndepărtat, care avea să propună peste câțiva ani eliminarea mea din liceu ca ,,bolșevic inconștiu și rușinea familiei””. Cea mai fericită și, în egală măsură, cea mai tumultuoasă perioadă a vieții sale a fost reprezentată de lunile imediat următoare momentului 24 august 1944, când se vede nevoit să fugă de la Mișca, din calea cotropitorilor maghiari. Intervenția sovietică și ocazia de a simți pulsul câmpului de luptă constituie un nou prilej de venerare a viitoarei mișcări politice. Imaginea acestor două luni agitate o transpune astfel în roman: ,,Ceea ce a urmat, timp de aproape două luni, mi se pare astăzi frumoasa aventură a vieții mele: cunoaștere stendhaliană a războiului, pe viu, copilandru plin de aventuri, fără armă în mână, dar tot atât de supus capriciilor morții ca luptătorii din tranșee, rătăcind împreună cu prietenul meu, mecanicul comunist ,,ilegalist” prin văi și dealuri potopite de căruțele și carele oamenilor băjeniți, umblând ca năuci printre sute de focuri fumegând sub cerul palid al nopților de toamnă”.

Acest socialism ademenitor a stârnit în conștiința sa himera unei grupări divine, fără cusur, care va avea tăria de a forma o societate perfectă. Cu nostalgie și uimire își sondează acum naivitatea juvenilă din urmă cu aproape 40 de ani: ,,Multă vreme am fost și eu prizonierul imaginii false, fixiste, conform căreia ,,socialismul” ar fi un mecanism de o perfecțiune diabolică, mânuit de un grup de ,,aleși” situați dincolo de Bine și de Rău, profeți înarmați și impasibili, mult deasupra unor Robespierre sau Saint-Just, eroii mei din tinerețe; revoluționari-intelectuali îngemănând într-o unitate dialectică superioară luciditatea, cultura și capacitatea de-a acționa”. Această euforie generală nu va dăinui pentru multă vreme și încă din anii ՚60 se resimt primele semne de dezgust socio-politic și literar, izvorâte din permanenta antiteză aparență-esență care caracteriza pe de o parte făgăduințele și pe de altă parte acțiunile conducerii comuniste.

O luptă interioară resimte prozatorul, dezamăgit de lipsa de corectitudine, seriozitate și conștiinciozitate care îl înconjoară: ,,Treceam, datorită mocirlei în care începeam să simt că mă angajez, printr-o criză de dezgust activ și furibund față de ,,idealurile” ce mă făcuseră, cu câtva timp înainte, să mă simt un bărbat, pregătit pentru un destin eroic”. Cunoscându-se pe sine ca un ins cu principii sănătoase, ferm și de neînduplecat, Titus Popovici nu poate accepta concesiile din juru-i, dar nici nu se retrage din viața politică. Pendularea va fi mereu între acceptare și o negare tăinuită, prin izolare timpurie sau absență nemotivată. Întrebarea care se impune aici este: de ce nu a avut prozatorul tăria de a se retrage, de a alege tăcerea și detașarea, în condițiile în care nu mai tolera prezentul istoric? Despre atitudinea sa de neînțeles, despre puterea de a rezista pomenește și Cătălin Țîrlea în articolul Activismul și reticența: ,,Cum de nu au izbucnit atunci, când era atât de ușor să izbucnești în fața agresiunii violente a vulgarității, cum de-au avut atâta stăpânire de sine ca să continue a aplauda (fie și din vârful degetelor), a zâmbi (fie și scrâșnit), a măguli (fie și, în fundul sufletului, ironic)?! Cum de reticența lor enormă față de activismul propagandei nu a explodat atunci, păstrându-se pentru senectutea volumelor de convorbiri sau de memorii? Asta înțeleg eu mai greu… mai cu seamă în cazul lui Titus Popovici”. Cătălin Țîrlea este exegetul care a comparat romanul Disciplina dezordinii cu opera Viața ca o pradă a lui Marin Preda.

Dorința sa de a ieși din tipare, de a fi altfel, de a forța nota, s-a manifestat din fragedă adolescență și nu l-a părăsit nici în anii postdecembriști, dovadă făcând și tomurile de memorii în care confirmă că: ,,Totdeauna am simțit un fel de propensiune irezistibilă să clatin credințele ostentative, o plăcere malignă de-a sparge cu acul baloane prea viu colorate”. În acest prim volum memorialistic recunoaște că a rezistat cu greu tentației de a se răzvrăti fățiș față de mascarada comunistă, cum o numea, însă acum are ocazia de a divulga, tardiv însă, secrete din culisele de prim rang. La ședințele și plenarele la care participa și la care tehnica aplauzelor era obligatorie, simbolizând adularea și supunerea supremă față de conducere, Titus Popovici își atingea doar degetele, mimând încântarea. În același cadru, pentru a părea interesat de cuvântări, nota pe foaie epitetele auzite și ținea socoteala numărării voturilor, care în fapt nu se realizase niciodată corect.

Destăinuirile frizează grotescul, situându-se la limita ilegalității, prin prezentarea unor situații precum votarea legilor în unanimitate fără a fi citite, amenințarea deputaților cu amprentarea, în cazul unor voturi contra. Risipa și opulența de la diversele recepții îl revoltă pe prozator, care subliniază reiterat defectele conducătorului Nicolae Ceaușescu. Fără a avea capacitatea de a ironiza sau de a înțelege ironia, dictatorul nu avea simțul umorului, iar în raport cu lumea scriitorilor manifesta un vădit dezgust: ,,Nea Nicu uită ce a zis și își amintește lucruri pe care nu le-a spus”. Optând pentru numirea sa în carte prin intermediul unor titulaturi multiple, Titus Popovici subliniază incapacitatea lui Nicolae Ceaușescu de a trage foloase în urma unor vizite externe, prilej cu care conducătorul român se focalizează pe propria-i personalitate, ca incipit al viitorului cult al personalității: ,,Dar el nu circula pentru a vedea, ci pentru a fi văzut”.

Revenind la compoziția romanului memorialistic în discuție, un loc aparte ocupă istoria, acest complex proces de dezvoltare a societății, care și-a pus pecetea asupra existenței prozatorului și a întregii sale opere. De la pasiunea pentru istoria puterilor lumii până la obsesia pentru rădăcinile familiei sale, Titus Popovici își face din istorie, în diversele ei forme, un mod de viață. Astfel, în paginile acestui roman interpretează istoria într-o manieră pătrunzătoare, dincolo de substratul ei social: ,,Istoria trebuie gândită nu numai ca succesiunea diferitelor civilizații materiale și judecată comparând succesivele materiale atinse, ci poate în primul rând ca o evoluție a diferitelor forme de conștiință”. Un împătimit al sondării genezei poporului, acesta întreprinde în anii 1960 și 1961 ample călătorii în U.R.S.S., iar între 1979 și 1983 vede toate marile orașe din S.U.A. Cele două lumi, S.U.A. și U.R.S.S., i-au părut mereu fascinante, prin prisma războaielor, a fluctuațiilor istorice și a avansului impresionant în toate sferele vieții. Patosul pentru conturarea trecutului istoric al poporului român transcende și din romanul Disciplina dezordinii, incursiunile realizându-se până la începutul anilor 1800.

În cazul în care ne dorim o investigare a romanului prin prisma numelor literare pomenite aici vom aminti călătoria la Londra, în 1960, alături de Nicolae Breban, despre care nu menționează detalii, având în vedere conflictul lor ulterior, dar și opinia negativă despre Leonte Răutu. Mai aflăm că îl stima sincer pe Zaharia Stancu, iar dintre amicițiile orădene cele mai însemnate erau cele cu Mircea Malița și Mircea Zaciu. Mihai Beniuc la rândul său îl cataloghează pe Titus Popovici ca varianta mai tânără și mai talentată a lui Petre Dumitriu. Tot din mărturisirile scriitorului reiese că în 1963, la Moscova, îl cunoaște pe Jean Paul Sartre, pe care îl consideră un oportunist. Prozatorul semnalează și trădarea unor camarazi, scriitori de la partid, însă preferă să nu dea nume.

Numeroase capitole ale cărții sunt dedicate familiei sale, originii sale și traseului său juvenil singular. Interesat încă din copilărie de resorturile religiei și facerea lumii, părinții pierd treptat controlul asupra sa, iar mama îl aseamănă, la nervi, cu unchiul Sever, rușinea familiei. Avându-l ca mentor pe preotul din Mișca, care era poet și prozator, și prieten pe Crișan, mecanicul de la batoză, care îl stima pe Stalin, Titus Popovici nutrește sentimentul rușinii în raport cu pământul familiei sale și cu faptul că sătenii sunt slugile lor. În acest climat va deprinde conceptele realismului socialist și va deveni tot mai agasat de doleanțele familiei în ceea ce îl privește. Din redarea paginilor memorialistice rezultă caracterul autobiografic al romanelor Străinul și Setea. La fel ca și în Străinul, Titus Popovici se mută cu mama la Mișca (vezi Andrei), tatăl e mutat disciplinar pentru jigniri la adresa lui Antonescu (vezi Octavian Sabin), iar bunicii săi materni au un destin similar familiei Ana și Mitru Moț din Setea. Mătușa sa Ecaterina (vezi Emilia în Setea) e căsătorită cu un învățător, iar relațiile dintre soacră și ginere sunt identice cu cele dintre George Teodorescu și Ana Moț. Și în realitate preitenul său cel mai bun e Mitru Moț, el e nepotul directorului de la școala din sat, iar numele de familiei al mamei, Ciupe, ne duce cu gândul la controversatul personaj din nuvela Moartea lui Ipu, Ciupe Teodor. Factura autobiografică a romanului Setea este subliniată și de un consătean din Mișca, după 1989, când Titus Popovici se întoarce aici pentru a intra în posesia pământului care îi revine după succesiune. Este momentul în care un țăran de la primărie afirmă cu mare cinste: ,,Noi toți am cetit-o și putem pune mărturie că așa s-au petrecut toate”.

Pe această cale aflăm despre Străinul că a fost realizat pentru prima dată ca nuvelă, scriere în care Andrei îl ucide pe amicul său Schwartz. Dacă e să ne referim la latura personală, familială, intimă a prozatorului, acesta nu oferă date despre soția sa sau despre fiul său, singurele amănunte de ordin privat fiind unele aventuri. Aflăm astfel că, într-o epocă în care iubirea cu frica (față de soț) erau direct proporționale, Titus Popovici cunoaște sexualitatea alături de Anuța, fată în casa lor, luată de la orfelinat. Dacă acest incipit marchează o escapadă nevinovată a pubertății, apogeul este atins cu relația pe care prozatorul o are la Moscova cu Liusia, fiica unui mareșal al Uniunii Sovietice.

Un mare accent pune prozatorul pe justificarea funcțiilor pe care le-a ocupat și a sentimentelor care l-au încercat în acest sens. Ne amintește aici de neputința resimțită ca deputat de Petru Groza, în momentul în care nu a reușit să rezolve cerințele populației (racordarea la rețeaua de apă și la cea de canalizare). Despre dorința de a munci, ca tânăr de aproape 20 de ani, ne vorbește în paginile dedicate șantierului de la Salva-Vișeu, unde activase ca brigadier voluntar. După doar o zi de muncă fizică este desemnat poetul șantierului și nu mai muncește, fiind însărcinat cu scrisul. A doua parte a vieții sale este dominată de funcții eminamente politice, fiind intens solicitat de Nicolae Ceaușescu pentru a întreține relații cordiale cu marile puteri. Din dorința de a evita asemenea responsabilități se izolează la Gura Zlata, însă strategia nu îl împiedică pe dictator să apeleze la el în orice moment. De pildă, în 1965 un elicopter militar îl ia direct din barca de pescuit de la Gura Zlata și îl duce la Roma, unde fusese ales în absență ca reprezentant al României în cadrul unei organizații literare supranaționale.

Atitudinea ostilă a prozatorului față de familia conducătoare și față de partidul ca atare, i-a adus acestuia în 1984 reproșul de a fi prea vorbăreț și, în antiteză, prea distant cu regimul. O altă mustrare la nivel înalt primește în 1962, după apariția operei Cuba, teritoriu liber al Americii, când un atașat militar al Ambasadei S.U.A. la București îi transmite: ,,Atâta timp cât Statele Unite sunt teritoriul liber al Americii, piciorul domnului Popovici n-are să calce acolo”. În pofida acestor nemulțumiri tacite, conducerea vremii l-a răsplătit mereu pe Titus Popovici, chiar dacă acesta nu a văzut în acțiunile partidului recompense pentru compromisurile sale. Putem include aici bursa in S.U.A., având o valoare de 1500 $ pe lună, dar și ,,premiul extern” primit din U.R.S.S., când Străinul și Setea se traduc în rusă, iar romancierul intră în posesia unei sume frumoase, în ruble.

În sferă exclusiv literară, Titus Popovici este conștient de calitatea literaturii române interbelice, situând-o alături de cele mai mari literaturi europene. În situația dată însă, revoluția culturală le-a dat false speranțe tinerilor scriitori, iar prozatorul e tot mai dezamăgit de raportul cerere-ofertă din literatura actuală. Ca unul din puținii scriitori care și-au permis să își câștige existența din meseria de scriitor, prozatorul explică la pagina 308 a romanului luarea deciziei de a deveni scriitor, premisele, avantajele, regretele posibile: ,,Știam că nu voi putea niciodată să mă pliez disciplinei de partid, din care – de asemenea – cunoscusem dovezi concludente. La 16 ani eram convins că trăisem mai mult decât cunoscuți scriitori ,,burghezi” într-o viață de om; eram martorul unei lumi ieșite din matcă, trebuia deci să rămân martor nu actor, mai ales că știam că n-aș fi putut interpreta nici un rol scris de altcineva. Voi fi, deci, scriitor. Niciodată istoria nu oferise vreunuia un asemenea ,,material”, a fost ultima scuză în noaptea budapestană”.

Ca în toate scrierile lui Titus Popovici, alături de comic și joc se oglindește ironia, în cazul de față o ironie malefică la adresa celorlalți, care pe alocuri capătă aspectul unei autoironii. Titus Popovici e dur cu ceilalți, dar și cu sine, atitudine reliefată și de Cristina Diac: ,,Manea Mănescu îi ,,datorează” scriitorului Titus Popovici imaginea servului perfect, împingând obediența până la limita dezgustătorului. În romanul cu pretenții memorialistice ,,Disciplina dezordinii”, imaginația de literat a membrului în Comitetul Central Titus Popovici a produs colegilor săi de ,,comitet” portrete caricaturale, dacă nu de-a dreptul grotești”. Raluca Durbacă la rândul său, întocmește în cuvinte puține un așa-zis cuprins al romanului, insistând atât asupra sincerității prozatorului, cât și asupra însemnătății statutului său: ,,Amalgamul de idei, anecdote cu tovarășul, note din călătorii, istorii personale, opinii și păreri cu privire la orice, împletite cu adâncul oftat al unui om ce regretă că și-a irosit talentul pe niște neaveniți mă determină să cred că această lucrare este una dintre cele mai oneste scrieri ale lui Titus Popovici, scenaristul de casă al Partidului Comunist Român, membru în Comitetul Central al PCR, unul dintre cei mai puternici și mai influenți oameni din cinematografia românescă pre-revoluționară”.

Având o manieră aparte de a înțelege relaționarea cu puterea și semnificațiile noțiunii de adevăr, onestitate, mândrie, compromis, autorul romanului cunoaște ratarea, o ratare care s-ar putea explica astfel: ,,Aflat mereu în relații de tandrețe sau cel puțin cordiale cu PUTEREA, el ratează conștient ADEVĂRUL. Aceasta este ratarea lui esențială: ca prozator, mai puțin ca scenarist, ambii înzestrați cu un enorm talent, dar și ca om”. La final trebuie accentuată ideea că înainte de toate Disciplina dezordinii se vrea a fi, în opinie proprie, o scriere confesivă cu caracter agresiv, în care prozatorul dă frâu liber celor mai sincere și totodată violente credințe despre nașterea, viețuirea și epilogul comunist. În această direcție, afirma despre Uniunea Scriitorilor din România: ,,Uniunea Scriitorilor din RPR era o copie fidelă a modelului sovietic, un fel de colhoz artistic”.

Despre comunistul la nivel mondial crede că îi era destinat eșecul încă de la apariție, fiind caracterizat de forme fără fond, în ceea ce privește programul de implementare și expansiune: ,, ,,Comunismul” cum a fost numită încercarea de expansiune rusească planetară drapată în pânză roșie a pierdut în toate domeniile competiția de esență cu sistemul bazat pe liberul schimb și inițiativa privată: de la calitatea producției de armament, la cea de pantofi sau scobitori”. În plin comunism, Titus Popovici, referindu-se la apariția volumelor de memorii, articula cauzele și originea acestor scrieri confesive, raportându-se la perioada anilor comuniști: ,,Reconstituirea complexă a unei istorii recente în care cei care i-au supraviețuit încearcă să se regăsească cu sentimentul de aspră fraternitate care se ivește în urma cataclismelor, explică apariția milioanelor de tomuri de memorii, de sinteze și analize, sau de simple dezvăluiri de secrete de culise și a succesului lor, care concurează ficțiunea pură, de atâtea ori săracă, neputincioasă, limitată și autarhică”. În acel răstimp de aparentă tihnă cine putea să anticipeze grandoarea pe care o va căpăta specia memorialisticii în opera lui Titus Popovici după ՚89?

IV.3.3. Dedesubturi politice dezvăluite în al doilea roman postum. Cartierul Primăverii. Cap sau pajură.

La numai câteva luni după tumultuosul roman Disciplina dezordinii, instanțele literare ale vremii sunt din nou consternate de un al doilea roman postum al lui Titus Popovici, Cartierul Primăverii. Cap sau pajură. Păstrându-se în tiparele romanului de tip confesiv, scrierea debutează cu un citat din Juvenalis: ,,Difficile est non satyrem scribere”, fiind dozat în șapte capitole cu subiecte aparent distincte. Accentul cade pe notabilitățile politice ale vremii, ale căror personalități își găsesc întruparea în personajele romanului. Astfel îi putem identifica facil pe Gheorghe Gheorghiu Dej (Vasile Vasiliu Roșioriidăvede), Lucrețiu Pătrășcanu (Andrei Coriolan), Nicolae Ceaușesu (Puiu), Elena Ceaușescu (Duța lui Briceag), Ana Pauker (Vera Rosemblum), Ion Gheorghe Maurer (Mihai Radu Florian) și mulți alții.

Încă de la o primă abordare, opera șochează prin aspectul compozițional modern, fiecare capitol fiind încheiat de intervenții auctoriale. Se conturează astfel o corelație cu Patul lui Procust de Camil Petrescu, însă de această dată textul e dezbătut fragment cu fragment în urma unor discuții dintre autor și critic. Criticul se dovedește a fi intransigent, nemilos și bun cunoscător al operei prozatorului: ,,Cam răsuflat, spuse prietenul meu Criticul, privindu-mă fără amenitate. Politicieni burghezi, oportuniști și de a doua mână ai mai descris în prima ta carte, Străinul… Se vede că nu auziseși acolo, la Oradea, de Camus… Inadecvarea vocii auctoriale, tendința de-a desființa prin grotesc unele personaje, comentariul ironic, le puneam atunci pe seama tinereții. Acum s-a agravat”.

Pe măsură ce mărturisirile curg, criticul e tot mai nemilos, considerând că principala cauză pentru care prozatorul urăște comuniștii este lipsa lor totală de intelectualitate. Maniera narativă abundând în ironie, umor și limbaj violent îi repugnă criticului, acesta din urmă reproșându-i toate acestea prozatorului: ,,- Și pentru că tu te-ai înșelat, scuipi acum pe toate? Lucrurile astea, povestite, merg. În literatură par neverosimile. / – Asta este drama tuturor celor ce vor să scrie acum, imediat, despre această epocă”. ,,Și crezi că dacă scrii așa, o să fii absolvit? E drept că ai avut și înainte gura slobodă, dar mulți au avut voie s-o aibă ca să provoace pe alții. Nu, dom՚ Titus, nu se scrie așa! Se scrie sec, rece, obiectiv, lăsând cititorul să tragă concluziile”. Aspecte legate de relația critic – autor se oglindesc și în studiul dedicat lui Titus Popovici din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură: ,,Cartierul primăverii înfățișează destul de realist nomenclatura comunistă. Romanul se vrea și unul experimental. Autorul intră în scenă ca să converseze cu Criticul despre propriul roman”.

E lesne de observat că romanul abundă în dezvăluiri senzaționale din sânul conducerii comuniste, oglindiri fără menajamente ale culiselor perioadei, fiind prezente și critica, dar și autocritica, ridicate la rang de tehnici de interpretare și configurare. Astfel, eroii comuniști pozitivi din romanele de debut, care l-au consacrat pe Titus Popovici, sunt acum suprimați, devin inumani, agresivi, făuritori ai relelor omenirii, cu toate că e vorba de scriitori, actori, medici, pictori, regizori și numeroși alți reprezentanți ai intelectualității. Amprenta mărturisirilor capătă în acest fel un puternic iz politic, departe de a fi unul literar. Distrugând apostolatul personajelor și întâmplărilor din romanele anterioare lui 1989, Titus Popovici pune întregul sub semnul întrebării, ca mai apoi să distrugă legile regimului odată agreat. Domnița Ștefănescu, în prefața romanului, pune în discuție o spovedanie a celui care a fost mai degrabă cetățeanul Titus Popovici, ca ulterior, prin dezrobirea pe calea mărturisirilor, să devină scriitorul Titus Popovici: ,,Inteligența artistică a autorului îl face să fie conștient că a scris o carte care îl reprezintă mai bine pe cetățeanul Titus Popovici decât pe scriitorul Titus Popovici. Pentru ca scriitorul să mai poată exista, cetățeanul trebuia să se spovedească și o face nu smerit și iertător ca orice creștin, ci încrâncenat, vrând să plătească totul în sistemul ochi pentru ochi și dinte pentru dinte pe care-l consideră, probabil, cel mai indicat pentru a spulbera iluziile despre o societate clădită ea însăși prin violență și distrugere”.

Prin această răfuială cu regimul mult adorat se urmărește excluderea din sfera nedreptăților și ilegalităților comuniste, scriitorul dorind să își justifice poziția anterioară revoluției din ՚89. Întrupându-se în aparență ca un amalgam de amintiri, pentru novici, romanul constituie pentru cei experimentați un document bogat în destăinuiri captivante. Nu puțini au fost însă cei care au interpretat dur aceste rânduri de o sinceritate debordantă, opinia lui Marian Popa fiind relevantă în acest sens: ,,Proză-năvală, borătură de vorbe, vorbulițe, bancuri, bârfe, versuri și texte de cântece politice, hituri americane, bălăcăreli, mottouri de capitole din Stalin și Ceaușescu, bibliografie de partid, probleme externe, lozinci, citate în rusă, maghiară, franceză, engleză și chiar în latină, întâmplări preluate din folclorul politic național și internațional, revelări de întâmplări necunoscute”.

Comicul și ironia ocupă un loc de frunte în opera unui scriitor care a avut tăria de a-și schița propriile erori în linii umoristice. Autoironia este intens întrebuințată, totul fiind dezvăluit cu o aciditate pamfletară rar întâlnită. energiile anticomuniste erump în roman, iar lumea configurată este din capul locului vulgară, violentă, dominată de haos. Valoric vorbind, exegeții consideră că se situează la mare distanță de operele din perioada de glorie a prozatorului, după cum afirmă și Mihai Zamfir: ,,Romanul Cartierul primăverii, caricatural în exces și de un tezism strident, nu se ridică la nivelul celorlalte proze”. După ce și-a pus talentul în slujba puterii vremii, Titus Popovici dorește să dovedească în cel din urmă ceas că nu a fost omul lor, concretizând în acest fel o parodie de roman, o caricatură excesivă cu un subiect lipsit pe alocuri de coerență. De un impact major se dovedesc a fi citatele din Stalin și Ceaușescu, situate în incipitul fiecărui capitol. Iosif Vissarionovici Stalin insistă cu precădere pe anularea conștiinței cetățeanului cu tot ceea ce presupune buna condiție a existenței umane. În acest sens liderul sovietic nega destinul: ,,Bolșevicii, marxiștii nu cred în ,,destin”. Însăși noțiunea de destin, noțiunea de Schicksal este o prejudecată, o absurditate”. Cel din urmă capitol expune opinia lui Nicolae Ceaușescu cu privire la desăvârșirea socialistă, care presupune consecvență și îndârjire: ,,Noi am realizat perfecționarea activității de construcție socialistă, dezvoltarea democrației, și facem aceasta an de an, lună de lună, pentru că știm bine că nimic nu-i perfect și nu va fi niciodată perfect. În fiecare zi trebuie să devenim tot mai perfecți”.

Galeria de personaje e amplu creionată, numele caricaturale fiind cele care rețin atenția. Cel dintâi capitol, Un destin burghez, plictisitor, surprinde existența cotidiană plată a avocatului Costache Bălănuță, caracter superficial care migrează politic, un duplicitar cu frică de regimul comunist. În opoziție apare tânărul intelectual comunist Coriolan Andrei, student la Litere, personalitate tranșantă cu obiective bine stabilite. Încă din debutul scrierii, prozatorul certifică faptul că: ,,Printr-o fatalitate căreia ne supunem docil, politica este tema mărturisită și asumată a acestei povestiri”. Ioana Costa, fiica lui Costache Bălănuță, e expresia vie a caracterului frumos, întrupat într-un exterior grotesc, respingător. Tăria de caracter și îndârjirea în fața opreliștilor de ordin politic vor constitui certe piedici în obținerea de către gradele superioare a unei liste cu obiectele din casa tatălui său. capitolul în discuție, cu titlul O listă de obiecte, poate fi înregistrat și ca o satiră la adresa sexualității, datorită expunerii unor scene violente dintre Ioana Costa și Bicaș, un violator tocmit de miliție.

Personajul Ninel Aurăreanu, deținătorul unei consignații în capitală, poate fi receptat ca alter-ego al prozatorului. Un Lenin viceversa, începând chiar de la tiparul prenumelui său, Ninel devine un comunist fără cusur, care la alegerile din 1946 votează de nouă ori cu formațiunea simpatizată. Este o nouă atestare a identificării acestuia cu prozatorul, Titus Popovici declarând la un moment dat că minor fiind la acea vreme, în 1946, a reușit să pătrundă într-o secție de votare de la Oradea, unde a pus ștampila pe mai multe buletine în favoarea comuniștilor. De altfel, în consignația lui Ninel apare însuși autorul romanului, satisfăcut și el cu obiecte artizanale. Concluzia trasă de negustor, catalogarea romancierului, sunt expresive: ,,A fost și tânărul prozator Titus Popovici, cam diliu băiatul, l-am făcut fericit cu o ,,navaja” spaniolă și un pistol de duel ,,Nicolas-Boutet”, defect bineînțeles”. Din acest capitol dedicat lui Ninel Aurăreanu și denumit Eli, Eli, Lana Sabahtani, se mai desprinde și bovarismul Ioanei Costa care semnează cu pseudonimul Lady Macbeth, precum și ilaritatea cu care vecinul lui Ninel, un cizmar, își botează fiii Lenin și Stalin.

Ca laitmotive ale prozei lui Titus Popovici se reliefează momentul 23 august 1944 și partidele de vânătoare. Cât despre acest Andrei, al romanului postum, el se aseamănă izbitor cu Andrei Sabin din plina ascensiune comunistă. Ambii sunt puși în situația de a scrie un articol despre vecinii maghiari și se lovesc de aceeași pricină a răstălmăcirii articolului înainte de publicare, fără acordul lor. În cazul capitolului cu numărul patru, până și titlul are o notație eronată: Taifun în pelimetru, iar consecințele vizitei lui Ninel în cartierul luxos al comuniștilor parveniți creează haos. Rivalitățile dintre vecini nu cunosc măsură aici, iar orice vizită incertă trimite la suspiciuni dintre cele mai bizare, cum ar fi teama de sosirea americanilor. Acasă la Chioambă, vicepreședinte la Consiliul de Miniștri, aflăm că soția sa e o fostă prostituată, iar la Rojica Mușatinescu, șefa sectorului de relații cu partidul, Ninel se lovește de agresivitatea fizică și verbală a acesteia. La gurmanda Sultănica de la Ministerul Culturii, apropiată a Duței lui Briceag, banii se adună în saci, în vreme ce la prim-ministrul Mihai Radu Florian șochează comportamentul straniu al soției sale Tantzi, femeie ușoară, cu porniri erotice ciudate. Se dezvăluie prin intermediul acestui capitol o machetă a ceea ce avea să însemne la acea vreme orânduirea comunistă în dimensiuni reale.

În a cincea parte a romanului se reiau personajele centrale, Bălănuță și Roșioriidăvede. Pe patul de moarte, Vasile Vasiliu Roșioriidăvede (Gheorghe Gheorghiu-Dej) o propune ca succesoare a sa pe Vera Rosemblum (Ana Pauker), respinsă de Stalin deoarece era evreică. Falsificarea alegerilor, ironizarea intelectualilor, terorizarea cetățenilor și ideea înființării unui partid de opoziție sunt principalele nișe ale capitolului intitulat simpatetic Schimbarea la față. Tentativele de a consolida un partid anticomunist prin mijloace comuniste sunt generatoare de grotesc și comic, în pofida faptului că liderul este Costache Bălănuță, burghez la origini. Astfel, romanul este denumit în repetate rânduri de critică postdecembrist, un roman satiric, așa cum apare și în Dicționarul general al literaturii române: ,,Fiind un roman satiric, parodic, Cartierul primăverii… nu putea, prin definiție, să fie realizat cu mijloace de creație obiectivă. E ceea ce autorul însuși specifică repetat, în dialoguri cu un critic fictiv”. Capriciile consecvenței este numele penultimului capitol care reprezintă în totalitate conturarea noului partid de opoziție. În consecință, comuniștii parveniți cunosc panica, totul de dizolvă treptat, se trece de la haos la nepăsare. Acest haos este configurat în ultima parte a romanului, Disciplina dezordinii. Purtând numele romanului anterior, paginile în discuție surprind congresul al XIV-lea al P.C.R., ultimul congres comunist din data de 20 noiembrie 1989.

În concluzie, în rândurile acestui roman este zugrăvită întreaga eră comunistă, cartea reliefându-se ca o altfel de prezentare a perioadei dejist-ceaușiste. Numeroase exegeze i-au fost dedicate și acestei scrieri impetuoase, criticii privind cu ochi duri schimbarea de poziție a prozatorului. Într-un articol din Cultura, Constantin Coroiu remarcă lipsa de profunzime a prozatorului, în mai multe sfere ale existenței sale: ,,E drept că ale lui Titus Popovici au remarcabile virtuți epice, sunt mai subtile, mai captivante, dar vădind o întristătoare lipsă de minimă gravitate, definitorie de altfel pentru un om și un scriitor care a luat totul în ușor, inclusiv propriul talent, ceea ce mi se pare atipic pentru un ardelean”. Este lesne de înțeles că prin intermediul celor două romane memorialistice, Disciplina dezordinii și Cartierul Primăverii, Titus Popovici a aspirat la o eliberare a sa de resorturile analogiei cu obsedantul deceniu, idee susținută și de Felix Maior în revista Tomis: ,,Odiseea celor 5 decenii este convertită în satiră acerbă, dar și într-o spovedanie încrâncenată cu funcție de catharthis, de ușurare, de eliberare a propriului suflet”.

Cu toate acestea, cele două apariții au reprezentat surprize de proporții pentru scena literară românească, stârnind o revoluție în istoria percepțiilor asupra celui care a fost Titus Popovici. Alex Ștefănescu este unul dintre criticii care a reușit să vadă latura pozitivă, valoroasă în fiecare pagină a acestuia, indiferent de perioada reprezentată. Și în cazul romanului Cartierul Primăverii, exegetul avizează caracterul de satiră al romanului, unic în opinia sa, pentru epoca examinată: ,,Dar este și o extraordinară satiră la adresa esenței comunismului, care rezidă în mistificare, impostură, autoritarism, prost-gust și caricaturizare involuntară a valorilor lumii libere”.

Titus Popovici se dovedește astfel un exponent al contrariilor, al situațiilor limită, fiind dispus să își deschidă sufletul indiferent de consecințe, indiferent dacă pentru el credibilitatea criticii a apus. Încadrat de Marian Victor Buciu în liniile unui pamflet, romanul recenzat va uimi prin poziționarea autorului față de subiect: ,,Confesiunea deghizată nu mai are, de data aceasta, vreo teză comunistă, ci o antiteză. Ea este desfășurată într-un pamflet anticomunist, coroziv. Autorul își exhibă, expresiv, talentul amoral, nou-oportunist, de resentimentar paradoxal”.

IV.4.1. Moartea lui Ipu, între povestire, parabolă sau nuvelă.

Proza scurtă Moartea lui Ipu datează din 1970, marcând revenirea prozatorului Titus Popovici în sfera literaturii, după o perioadă relativ întinsă în care s-a dedicat cinematografiei și teatrului. Oscilând ca și încadrare epică între povestire și nuvelă, proza înglobează inclusiv caracteristicile parabolei, putând fi socotită drept o ,,povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral”. Cu un subiect care include un episod semnificativ din viața personajului central, demn de construcția nuvelei, Moartea lui Ipu constituie prin complexitatea sa compozițională mai mult decât o povestire.

Receptată favorabil de către criticii și istoricii literari, proza lui Titus Popovici a fost asimilată drept nuvelă în studiile aparținând lui Dumitru Micu, Irina Petraș, Liviu Leonte, Mircea Iorgulescu, Marian Popa, Marian Victor Buciu. În vreme ce Cornel Ungureanu o numește elementar proză, Nicolae Manolescu o consideră integral povestire. La rândul său, Alex Ștefănescu îi recunoaște liniile narative aparținând povestirii, însă criticul o apreciază și ca o parabolă. Cadrul în care se desfășoară acțiunea este unul tensionat istoric, marcat de finele celui de-al Doilea Război Mondial. Comuna Mișca din Transilvania, aflată sub dominație germană, se găsește într-o situație fără precedent: un soldat german, Friedrich, este găsit fără suflare pe câmp, fără a se cunoaște autorul crimei. Întreaga narațiune este expusă cititorului prin prisma unui adolescent de 14 ani, cumnat al preotului Ioan din sat. Tânărul orfan venise să locuiască la sora sa Margareta după ce fratele său fusese închis, dând dovadă de un caracter complex, maturizat timpuriu.

Personajul este schițat memorabil de prozator, fiind o imixtiune de sensibilitate, disimulare, spirit intuitiv și teribilism. Având capacitatea de a pătrunde medii inaccesibile tinerilor, din perspectiva comprehensiunii, adolescentul cunoaște mai mult decât exprimă: ,,Cunoșteam totul, absolut totul, dar mă prefăceam că nu cunosc”. Un zbucium interior îi domină ființa la gândul că e inutil, incapabil și hâd, sentimente care conduc la o revoltă față de divinitate: ,,Sila îmi venise pe neașteptate, ca un sughiț: îmi era silă de mine, de trupul meu dizgrațios. […] Printre dinții strânși îi cerui socoteală celui de sus, pentru că nu știam ce vreau. […] Degeaba îmi încord umerii, zadarnic vreau să rezist. Știu: n-o să iasă nimic din mine, n-o să mă iubească nebunește nici o femeie, n-o să ajung Poet”.

În urma contactului cu aceste gândiri divergente, adolescentul își găsește refugiul într-o lume paralelă imaginară, fapt care dezvăluie pasiunea sa pentru istorie, mitologie și ficțiune. Într-o joc plurivalent de-a românul și neamțul, sau de-a Napoleon și Țarul Alexandru I, e nevoie de o a doua persoană, compatibilă ca preferințe cu tânărul pasionat. Ca tovarăș de joacă și ocrotitor al adolescentului se conturează în proză Ciupe Teodor, zis Ipu, sluga satului. Pentru el nutrește tânărul cele mai nobile sentimente de dragoste, grijă și un atașament profund, după cum mărturisește: ,,Atâta vreme cât trăiește Ipu nu mi se poate întâmpla nimic. O să am grijă să trăiască foarte mult, o să-i aduc cele mai fantastice doctorii și, de altfel, Ipu e tânăr, n-are nici 70 de ani”.

Intriga nuvelei e dată de nevoia de a găsi făptașul omorului, altfel autoritățile germane anunță că vor fi executați mai-marii comunei și familiile lor: preotul, notarul, medicul și primarul. Necesitatea dobândirii rapide a unui țap ispășitor îi trimite pe oficialii satului la bietul Ipu, supus și maleabil. Pentru a-i insufla ideea recunoașterii unei fapte improprii, notabilitățile satului se adună în casa preotului și pregătesc o cină demnă de marile sărbători ale anului. E cina cea de pe urmă, moment cu simbolistică religioasă, la care sluga se vinde pe sine într-un gest de maxim devotament. Grotescul și satiricul ating cote profunde, adolescentul luând parte la o cină la care protagonistul e servit cu bucate și băuturi alese. Acceptul lui Ipu vine instantaneu, iar scenele care se succed surprind o simulare a înmormântării fastuoase de care va beneficia viitorul erou al satului.

În pofida inculturii aparente și a caracterului lipsit de fundamente solide, cel văzut de notabilități ca o non-persoană dezvăluie un spirit întreprinzător când cere pământ și bani pentru rudele sale, cu dovezi notariale. Realizând că ceilalți depind de sacrificiul său, Ipu le reamintește cu ironie situația ingrată în care se află, generând astfel panică: ,,Mult nu prea avem ce sta, că iaca, una două, se face ora cinci și vin nemții și vă iau pe sus, surâde bacea Todor, într-o parte. […] Au uitat; bacea Todor i-a trezit și sunt sigur că pe fiecare îl trece udul, de spaimă. Ochii le sunt cât cepele, mâinile le tremură”. Despre integritatea nebănuită a acestei personalități ignorate mereu de semeni, amintește și Alex Ștefănescu în analiza consacrată nuvelei lui Titus Popovici: ,,Nebunul satului apare ca un om întreg, nealienat, superior din punct de vedere moral celor din jur, ca un poet ingenuu, pierdut în anonimatul vieții de fiecare zi.”

Realizând că se află în fața șansei de a-și schimba viața, un trai perimat care se va ameliora, utopic, prin moarte, Ipu adoptă compromisul suprem. Având revelația devenirii sale superioare, post-mortem, bătrânul alege moartea pentru a se face cunoscut și a deveni un erou. Ironia sorții transcede din final, întrucât lui Ipu până și moartea i se refuză, îi este inaccesibilă. Neșansa îl urmărește chiar și la pragul pieirii, totul datorită retragerii trupelor germane ca urmare a actului de la 23 august. Prin urmare Ipu revine la statutul său ingrat, însă neputința de a se autodepăși prin moarte îi creează o indignare dureroasă: ,,Atunci Ipu începu să plângă. Un scâncet mic, nevolnic, neauzit; apoi lacrimile porniră pe fața lui roșie, descojind-o… Își mușcă pumnii. Îl băgă în gură, plânsul răsună ca un horcăit de moarte, în beznă; tropăia din picioare, bătea pământul pe loc”.

Nuvela se încheie prin cuvintele adolescentului, care realizează o condamnare morală a celor mai importanți oameni ai satului, prin sintagma ,,Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. E o osândire simbolică din care rezultă disprețuirea celorlalți, dorința de izolare a sa și deopotrivă repercusiunile dure ale comportamentului acestora asupra tovarășului său inocent. În fața atitudinii dure a lui Ipu din final oficialii dau din nou dovadă de lipsă de umanitate, catalogându-l cu dispreț drept un idiot sau un nebun. Carențele majore ale acestui grup notabil, care vin în antiteză cu puritatea sufletească a lui Ipu, sunt punctate concis de Dumitru Micu: ,,Cruzimea ipocrită, egoismul, filistinismul celor ce nu își fac scrupule din a sacrifica un inocent ies la lumină.”

Există astfel un permanent conflict între aparență și esență, comic și tragic, normal și anormal. Cei doi prieteni, cu o existență firească, vor fi priviți treptat ca nefirești, într-o lume bazată pe grotesc și patologic. Alături de tragismul dat de situația deosebită a lui Ipu se întrevăd filoane comice, generate de atitudinea adolescentului, în raport cu lumea celor influenți. Caracterul aparent ireproșabil al autorităților se dizolvă în fața situațiilor tensionate lăsând să se evidențieze esența nevrednică a temperamentului acestora. Singurii care s-au păstrat candizi în acest cadru dezolant sunt Ipu și adolescentul, ambii exteriori răutăților și cruzimii semenilor. Apropierea temeinică și pură dintre cei doi e evidențiată și de Irina Petraș în Literatură română contemporană. O panoramă: ,,Cei doi au în comun uimirea, inocența și, până la un punct, gândurile câlțoase străduindu-se să găsească un rost lipsitelor de demnitate gesturi ale așa-zișilor adulți.”

Molestat în repetate rânduri de răutatea și insensibilitatea celorlalți, Ipu a primit nenumărate porecle și insulte, realizând cât de puțin înseamnă în ochii semenilor. Cu toate acestea, mărinimosul Ipu nu îi judecă, ci le apreciază sinceritatea: ,,Mie de asta mi-o fost ciudă, de aia n-am răbdat… Oamenii mi-or spus în fel și chip, urât tare: ,,Strimfli”, ,,Cîcădare”, ,,Croampa”, ,,Crăcea”… Nu m-am mâniat. Am priceput că le este silă de mine, că nu dau o ceapă degerată pe mine și mie-mi place când oamenii nu-și ascund gândurile. Da Ipu? Asta nu înseamnă nimic, de aceea n-am răbdat să-mi zică nimeni, așa”.

Adolescentul la rândul său nu își găsește locul în această lume a adulților, iar ura cu care este privit de propria-i soră contribuie la interiorizarea sa: ,,Mă urăște; nu e în stare să ascundă ura asta cu care m-a primit de când am venit pe lume; mă pișca, îmi făcea vânătăi, mă scuipa: ,,De ce-ți trebuie ție ochii aștia verzi, gunoiule? De ce? Hai, spune, de ce?” și întindea unghiile să mi-i scoată”. Singurul care are capacitatea de a-l înțelege, de a-i retrăi stările este Ipu, alături de care nu doar explorează fictiv sfere mitologice și istorice, ci se și detașează de realitatea nedreaptă prin partidele de pescuit. În consecință, distanțarea fizică și spirituală de locuința sa îi provoacă stări euforice: ,,Cu cât ne depărtam de casă se făcea tot mai paști, tot mai crăciun”. Întocmai ca Andrei Sabin din romanul Străinul (1955), adolescentul nu reușește să se adapteze în societate, pasiunile pentru istorie și politică apropiindu-l mai mult de Andrei Sabin. E lesne de observat o similitudine certă între adolescentul de 14 ani, care simte pulsul tumultuosului an ՚44, și prozatorul însuși. Concordanța devine pregnantă în urma consultării biografiei prozatorului, care în același an 1944 împlinea tot 14 ani.

Indicii de timp din nuvelă fac trimitere la o comună transilvăneană cu inițiala M, iar din datele biografice ale prozatorului reiese că adolescentul Titus Popovici își petrecea vacanțele de vară la bunici, în comuna Mișca. Văzut ca alter-ego al prozatorului, protagonistul reunește cele mai însemnate pasiuni ale acestuia: literatura, istoria, pescuitul. Marian Popa amintește despre o apropiere a acestuia de personajul central din Străinul, accentuând viziunea matură despre viață a adolescentului însetat de dreptate: ,,Băiatul, care anticipă pe ,,străinul” Andrei Sabin, este un precoce care introduce seriozitatea adultă în lumea infantilă și puritatea rectitudinii infantile idealiste în lumea adultă neserioasă.”

Universul rural conturat face posibilă raportarea la romanul Setea (1958), păstrându-se într-o oarecare măsură potențarea clasei onorabile a satului. Discrepanța dintre notabilități și țăranii de rând e la fel de vădită, atât în nuvelă, cât și în romanul Setea. Debutând cu un motto biblic din Isaiia 33,14, nuvela este predominată gradual de suspans, acel citat din incipit prevestind parcă situația tensionată a punctului culminant și deznodământul deprimant.

Este esențială și neobișnuită această abandonare a sferei propagandistice pe care Titus Popovici o înregistrează în nuvela Moartea lui Ipu. Se trece astfel de la scrieri favorabile regimului, cum fuseseră Străinul și Setea, la o operă în care primează eticul, latura psihologică, precum și predilecția pentru pamflet și ironie. Redată în cea mai mare parte sub forma unui instantaneu al adolescenței, nuvela marchează zone în care naturalismul și sexualitatea au întâietate. Realizând în manieră realistă imaginea unei societăți viciate, prozatorul fructifică în repetate rânduri simbolul și parabola, reușind să contureze pagini în care fantasticul și expresionismul se împletesc armonios. În concepția lui Cornel Ungureanu însă, acest tip de proză este generatoare de eșecuri: ,,În proza realistă a lui Titus Popovici Moartea lui Ipu e citabilă prin felul în care dă prioritate imaginilor simbolice. Prozatorul tânjește către depășirea realismului de altădată prin simbol și parabolă, dar nu are răbdarea de a-și susține parabola sau simbolurile. Ele sunt anulate prin farsă.”

Nuvela Moartea lui Ipu dezvăluie simplitate la nivelul construcției, cuprinzând un număr de 110 pagini, divizate în 15 capitole. E o narațiune la persoana I în care sunt evidențiate destine problematice, posesoare însă ale unor conștiințe exemplare. Nuvela apare într-un răstimp (1970) în care prozatorul era un scenarist redutabil al epocii comuniste, revenirile sale la literatură în perioada 1958-1989 fiind sporadice. După cele două romane în specificul prozei realiste ardelene, Titus Popovici se va orienta ca scenarist spre operele literare ale clasicilor. În paralel va realiza scenarii și după propriile-i scrieri, conturând itinerarul unui maestru al cinematografiei comuniste. Cu penița sigură a unui scriitor consacrat va înregistra același succes fructuos și în lumea filmului, o legătură vizibilă între nuvela Moartea lui Ipu și scenarii semnalând Marian Victor Buciu: ,,Tezismul și spiritul pamfletar ideologic, răfuiala cu trecutul istoric, dublând sinceritatea reală a ,,colaborării”, continuă de fapt și în nuvelă. T. Popovici rămâne prizonierul aceluiași mod de a gândi, exploatat cinematografic. Pasiunea sa extraliterară se dovedise mai puternică.”

Ecranizarea nuvelei Moartea lui Ipu se realizează la doi ani după publicarea sa, în 1972, în regia lui Sergiu Nicolaescu, avându-l pe Amza Pellea ca personaj central. Titlul filmului e dat de ultima replică a adolescentului: ,,Atunci i-am condamnat pe toți la moarte.”, pelicula fiind receptată favorabil de criticii de film. În acest scop notăm opinia lui Ioan-Pavel Azap, din cadrul publicației Istoria Filmului: ,,Film despre tragicul condiției umane, despre macularea inocenței, a ,,vârstei de aur” a copilăriei și adolescenței, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte rămâne o realizare importantă a cinematografiei române din anii ՚70.”

E important de știut că pornind de la această nuvelă a lui Titus Popovici vor debuta în 2011 filmările filmului Condamnat la viață, de această dată în regia lui Bogdan Dreyer, cu Gerard Depardieu în rol principal. Cu un titlu atât de sugestiv, filmul va avea premiera în 2013, moment care va genera nemulțumiri adânci ale regizorului. Bogdan Dreyer acuză echipa de producție că a modificat conținutul filmului, cu precădere finalul. Totodată, critica avizată va recunoaște valoarea net superioară a ecranizării lui Sergiu Nicolaescu din 1972, Condamnat la viață fiind reușit ca regie, însă fără a transmite aceleași convingeri profunde precum Atunci i-am condamnat pe toți la moarte.

Nuvela prozatorului și scenaristului Titus Popovici rămâne o operă de valoare, atât prin subiectul cu caracter realist și psihologic, cât și prin cadrul spațio-temporal care trimite la biografia prozatorului. După Moartea lui Ipu, Titus Popovici se reorientează spre cinematografie, următoarea sa scriere epică amplă fiind publicată abia în 1990, prin romanul Cutia de ghete.

CAPITOLUL V.1. Scriitorul talentat

Inteligența și măiestria condeiului nu pot fi puse la îndoială în cazul lui Titus Popovici. Cu toate acestea, poziția duplicitară a scriitorului a generat, cu precădere după '89, o sumă de critici negative. Ne vom opri însă, în primul rând, asupra vocilor critice care au apreciat în bună parte opera scriitorului. E lesne de înțeles că majoritatea acestor opinii rezidă din epoca comunistă, răstimp în care scrierile oportunistului Titus Popovici se bucură de o propagare necesară și benefică, cel puțin prin prisma conducerii. În paginile dedicate prozatorului accentul va cădea pe importanța conturării unor opere care respectă limitele și temele impuse de nomenclatură. Puțini sunt cei care au perimat în comunism opera lui Titus Popovici, trecând dincolo de neadevărurile spuse, însă consimțite de sfera politică.

Cu siguranță, romanele Străinul și Setea s-au bucurat de interpretări înfloritoare, Cornel Ungureanu subliniind capacitatea prozatorului de a contura adevărate epopei: „Setea e un roman al pământului, viu și azi în paginile epopeii eroi-comice pentru care scriitorul are o înzestrare ieșită din comun”. Același critic va aprecia scrierile prozatorului din epoca comunistă, regretând însă opțiunea acestuia pentru film, în detrimentul literaturii: „Fiecare dintre filmele lui Titus Popovici sacrifică un roman”. Ion Rotaru, în O istorie a literaturii române, îi atribuie din capul locului un loc privilegiat scriitorului, situându-l valoric alături de Marin Preda și Eugen Barbu: „Titus Popovici, de la care însuși Fănuș Neagu declară a fi învățat, ar putea fi considerat drept unul dintre prozatorii actuali de rangul întâi, manifestat din plin odată cu Marin Preda și Eugen Barbu, cu toate că este mai tânăr decât cei doi, cu respectiv 8 și 6 ani”.

Aptitudinea scriitorului pentru romanesc și densitatea scrierilor sale epice sunt urmărite de Eugen Simion, într-un articol al României literare, datând din noiembrie 1989. Criticul se apleacă asupra unei comparații între romanele Setea și Străinul, ajungând la o concluzie în favoarea celui de-al doilea roman, din 1958: „Setea (1958) are o structură epică mai coerentă decât Străinul și, stilisticește, romanul este mai unitar și mai bine scris”. Despre primele scrieri, datând din perioada 1951-1955, critica a amintit prea puțin, insistându-se asupra ideii că sunt lipsite de forță epică și valoare, fiind neconcludente pentru activitatea literară a prozatorului. Marian Popa face referire la culegerea Povestiri, din 1955, catalogând aceste povestiri drept scrieri idilice, lipsite de consistență: „Povestiri (1955) nu trădează calități literare deosebite, păstrându-se în limitele pitorescului idilic”.

Distinctiv a fost privită nuvela Moartea lui Ipu, 1970, relevându-se în acest caz complexitatea și maturitatea personajului central, un adolescent maturizat prea timpuriu, posesor al celebrei replici: „Atunci i-am condamnat, pe toți, la moarte.” La această scriere, oglindind momente cruciale din controversatul an 1944, face trimitere Liviu Leonte în lucrarea Prozatori contemporani, din 1989, afirmând: „În Moartea lui Ipu, narațiune cu focalizare internă, în varianta ei fixă, autorul se detașează prin ironie amestecată cu simpatie de viziunea povestitorului care dilată realitatea, o receptează, cel puțin în partea inițială, într-o succesiune căutată de metafore”. Același Liviu Leonte realizează o trecere în revistă a romanelor lui Titus Popovici, concluzionând: „Romanele lui Titus Popovici nu aparțin doar epocii în care au apărut, ci fondului literaturii actuale. Viziunea din Străinul cel puțin, nu a fost esențial modificată de nici unul din romancierii care s-au îndreptat asupra aceleași perioade”. Irina Petraș, în Literatură română contemporană. O panoramă, pomenește de Titus Popovici ca de un vrăjitor epic, al cărui produs, Moartea lui Ipu în situația de față, este: „o nuvelă-bijuterie ca Moara cu noroc, Fefeleaga, O făclie de paște, Hagi Tudose, etc. „Farsă tragică” (M.Iorgulescu) de o tensiune psihică excepțională”.

Revenind la cele două romane care l-au consacrat vom înregistra și opinia lui Ion Vitner, din anii ՚60, care vede astfel cele două scrieri: „Cu romanele Străinul și Setea, ne aflăm la începutul unui ciclu, centrat pe existența unei familii (familia Moț, cu descendenții și ramificațiile ei), fără ca să fie vorba, în mod strict, de un roman familial”. La Titus Popovici apreciază densitatea prozei și capacitatea de transcedere a unor medii diverse: „Titus Popovici este un romancier dotat cu o mare capacitate de pătrundere în medii extrem de variate, singura posibilitate, de altfel, de a putea crea comedii umane”. În Literatura română de azi, scriere aparținând lui Dumitru Micu și Nicolae Manolescu, Străinul apare ca: „un roman în cea mai bună tradiție a prozei obiective ardelenești”, ilustrându-se diferențele dintre Străinul și Setea: „Străinul e o carte solidă, în unele privințe (spontaneitate, autenticitatea experienței) superior celui de al doilea roman, Setea, care are însă avantajul unei mai sigure stăpâniri a materiei epice. Setea e, cu alte cuvinte, un roman mai matur și mai bine construit”.

În 1959, la doar patru ani după apariția romanului Străinul, Dumitru Micu include această operă într-un capitol intitulat Romanul formării noului intelectual. Urmărește cu precădere maturizarea protagonistului, stăruind asupra îndemânării scrisului pe care o are prozatorul la numai 25 de ani. În acest sens, îi creionează un sumar portret: „Titus Popovici e un autor prin excelență lucid, privind cu repulsie sentimentalismul, poetizările banale de soiul extazierilor neosămănătoriste”. În 1963, S. Damian era de părere că proza lui Titus Popovici poate fi considerată un reper în literatura vremii, având complexitatea unui bun exemplu pentru tinerii prozatori. În lucrarea Direcții și tendințe în proza nouă, criticul remarca faptul că: „romanul lui Titus Popovici se bucură de o unanimă prețuire”, definind romanul Setea astfel: „Ca o realizare a romanului nou românesc – vastă panoramă a transformărilor revoluționare din viața satului – Setea indică o direcție a orientării prozei noastre pe planul tematicii și pe planul mijloacelor narative”.

Puține sunt lucrările care fac trimitere la cineastul Titus Popovici, un om de teatru și film care a izbutit să se încadreze între barierele comuniste, ba mai mult, a onorat conducerea cu subiecte și personaje potrivite pentru perioada comunistă. La piesele de teatru Passacaglia și Puterea și adevărul se oprește Romulus Diaconu, în exegeza Dramaturgi români contemporani. Datând din 1983, lucrarea îl recomandă pe Titus Popovici ca pe: „un dramaturg de care trebuie să țină seama orice exeget al teatrului românesc contemporan”.

După cum am arătat mai sus, Titus Popovici a avut parte în epoca comunistă de numeroase recomandări pozitive, însă acestea s-au datorat în mare măsură și temelor părtinitoate, utilizate de prozator. După 1989, o dată cu căderea comunismului, a survenit și prefacerea lui Titus Popovici într-un denunțător al epocii apuse, negându-și practic întreaga activitate politică și chiar și literară, de până la momentul decembrie '89. Scrieri în adevăr defăimătoare au apărut imediat după 1989, sub semnătura lui Titus Popovici, spre consternarea oamenilor politici și literari. Aspecte frapante din culisele comuniste regăsim în paginile romanelor Cutia de ghete (1990), Cartierul Primăverii. Cap sau pajură (1998) și Disciplina dezordinii (1998). Această metamorfozare a scriitorului a avut repercusiunile care se impun, puțini fiind cei care i-au apreciat transformarea, mulți cei care l-au contestat aprig. Din categoria celor care au persistat în recunoașterea valorii prozatorului, fiind capabil de o recenzare dincolo de latura politică și biografică a acestuia, îl amintim pe Dumitru Micu. În Dicționarul general al literaturii române, sub coordonarea lui Eugen Simion, criticul insistă asupra poziției scriitorului în romanul Disciplina dezordinii: „Adoratul, altădată, comunism este acum, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, definit drept „încercarea de expansiune rusească planetară drapată în pânză roșie”, un „sistem artificial, avorton al istoriei, însoțit și de un colaps spiritual general”, incluzând pentru argumentare chiar rânduri din romanul abordat.

Eugen Negrici, în ciuda atitudinii scriitorului față de comunism, își focalizează atenția asupra romanului Străinul, recunoscându-i valoarea, dincolo de nota politic-comunistă: „un roman scris cu vervă și care, în ciuda interpretării distorionat-partinice date evenimentelor legate de actul de la 23 august 1944, a câștigat repede un număr important de cititori de bună calitate”. Ana Selejan identifică și aspecte pozitive în primele romane cu tematică comunistă, incluzându-le în: „galeria capodoperelor realismului socialist […] ca urmare a întâmpinării entuziaste a criticii”. Un alt critic, Dan Mănucă, validează implicațiile politice ale prozatorului, însă consideră eronată metoda conform căreia toate operele lui Titus Popovici să fie receptate prin prisma primelor sale scrieri oportuniste. Astfel, îl apropie pe Titus Popovici de Mihail Sadoveanu, prin identitatea aceleiași interpretări postdecembriste: „I s-a întâmplat lui Titus Popovici ceea ce i s-a întâmplat și lui Mihail Sadoveanu, al cărui Nicoară Potcoavă a fost judecat prin prisma scrierilor cu adevărat de conjunctură, precum Păuna mică și Mitrea Cocor”.

Pornind de la romanul Cartierul Primăverii. Cap sau pajură, Gabriel Dimisianu realizează într-un articol din 1998 o incursiune în implicațiile politice ale autorului, apreciind puterea acestuia de a mărturisi, chiar dacă tardiv, adevăratele-i credințe: „Imperfectă cum este, și târzie, cartea reprezintă actul ultim de conștiință al unui om care va recunoaște că, pe toate planurile, viața i-a „cam fost un eșec”. Câți au avut puterea să o facă?” Având ca punct de plecare tot proza de după '89, Mihai Zamfir accentuează calitățile demne de amintit ale prozatorului, însă subliniază și faptul că talentul nu constituie totul, așa cum și titlul articolului său o sugerează: Doar talentul e de-ajuns? În 2005, când Titus Popovici ar fi împlinit 75 de ani, Mihai Zamfir nota următoarele rânduri: „Titus Popovici ar fi împlinit 75 de ani. De la moartea lui au trecut însă mai bine de zece ani, iar praful s-a așternut peste amintirea scriitorului cu o viteză îngrozitoare. Din ce cauză? Talentul se poate distruge, adică auto-distruge, în variate feluri, unul mai ciudat decât altul”.

În prefața la romanul Cartierul Primăverii. Cap sau pajură Domnița Ștefănescu realiza o radiografiere a activității lui Titus Popovici, de după '89, apreciindu-i sincer puterea de a-și mărturisi și asuma trecutul, un trecut nu tocmai demn de asumat. În acest sens, Domnița Ștefănescu afirma: „Romanul Cartierul Primăverii merită o atenție specială. Autorul lui este unul dintre cei foarte puțini care, în ultimii ani, au avut tăria de a-și face, fie și mai târziu decât trebuia, un sever examen de conștiință ale cărui concluzii mărturisite încap în câteva cuvinte „viața mea a cam fost un eșec”.

Dan Croitoru, la rândul său, într-un articol din 1999, insista asupra romanului Cartierul Primăverii. Cap sau pajură, subliniind valoarea politică de netăgăduit a celor mărturisite: „Cartierul Primăverii… este, cum s-a spus deja, un roman satiric (unul cu cheie), care lasă să se întrevadă, sub măștile ficțiunii, personaje care au scris (și rescris, în manieră orweilliană) istoria României postbelice. […] Fervoarea cu care scrie Titus
Popovici a rămas, însă, aceeași. Arhitectura (arhitextura) cărții are ceva din tensiunea unui edificiu baroc”. Criticul care a rămas constant în ceea ce privește receptarea operei lui Titus Popovici, indiferent de poziția duplicitară a acestuia, este Alex Ștefănescu. Acesta a facilitat în cadrul editurii sale publicarea unor manuscrise, după moartea prozatorului, din 1994. Amintind de Titus Popovici ca de un „artist al cuvântului”, comparabil în opera sa cu Petru Dumitriu, recunoaște adevărata menire a romanelor Setea și Străinul, însă le cataloghează ca fiind: „romane false scrise cu talent, cu evident și incontestabil talent”. Cât despre Moartea lui Ipu, aceasta este în viziunea sa o parabolă, care „spune mai mult decât spune”.

De o însemnătate de netăgăduit sunt și scrierile de după '89, Cutia de ghete reprezentând „tot ce s-a scris mai puternic pe această temă până în prezent”. În finalul capitolului dedicat lui Titus Popovici, din a sa Istorie a literaturii române contemporane, Alex Ștefănescu încearcă o disculpare a atitudinii finale a prozatorului: „scriitorul pare cuprins de o furie satirică fără margini. Se simte totuși în tonul său și resemnarea celui care știe că, oricât de elocvent ar fi, nu mai este crezut ca altădată de cititori”. Un caz aparte al receptării ilustrează Dan C. Mihăilescu, care inițial, în primii ani de practicare a criticii văzuse în Titus Popovici „o lichea superioară, boier cinic de partid, oportunist perfect, bun meseriaș, cameleonic, un mercenar care-și disprețuiește stăpânul exact în măsura în care înțelege să profite în chip absolut de pe urma avantajelor nomenclaturii”. Ulterior va reveni asupra acestei opinii, punând în balanță compromisurile pe care un scriitor trebuia să le facă în comunism și beneficiile de care se bucurau cei care se supuneau exigențelor impuse. Va ajunge astfel la concluzia că Titus Popovici este un: „autor care ar fi putut să devină un Pasternak al românilor, dacă nu i-ar fi plăcut așa de mult pescuitul, vânătoarea și banii câștigați din scenariile pentru Sergiu Nicolaescu. Atunci când evocă epocile pe care le-a traversat, apăi le evocă, tată, nu se joacă…”

Se poate lesne observa din cele deja redate că au existat voci critice și după '89 care au apreciat valoarea operei lui Titus Popovici, nelăsându-se convinși de schimbările de atitudine politică ale acestuia. Probabil că și poziția prozatorului, de a-și recunoaște erorile și de a nu se disculpa în niciun fel, au dus la receptarea obiectivă, din partea unor critici. Lăsând la o parte criticile sau aprecierile din istoriile și antologiile literare, Titus Popovici își explica astfel existența sa, în 1994, cu doar câteva luni înainte de a muri: „Eu mă încăpățânez, fără speranță (negândindu-mă la publicare, la glorie, la bani…), să scriu ceea ce cred și simt că trebuie să scriu, chiar dacă, în sfârșit, pentru prima dată după atâția ani, cu sentimentul libertății și al confruntării cu ceea ce sunt eu într-adevăr. Acum nici o scuză nu mai e posibilă. Acum sunt singur cu mine însumi”.

V.2. Mercenarul oportunist

Situarea lui Titus Popovici în rândul scriitorilor oportuniști e validată atât prin constanta politică a operei sale, cât și prin numeroasele beneficii materiale primite din partea puterii. Prioritatea în diverse locuri și situații, funcțiile de seamă și libertatea de a lua unele decizii au dus și ele la conturarea unei poziții clare a lui Titus Popovici în comunism. Lesne de înțeles că după '89 percepția pozitivă asupra acestui scriitor se preface în critici dure, favorizate de libertatea cuvântului, libertate îngrădită până la acel moment de restricțiile nomenclaturii comuniste.

Poate că aceste obiecții ale criticii nu ar fi lovit atât de necruțător dacă Titus Popovici nu se dezicea imediat după momentul decembrie '89 de principiile și acțiunile sale din perioada recent decăzută. S-a generat instantaneu un interes crescut pentru noile sale percepții și norme, în literatură și politică. Punctele de vedere critice se focalizează cu precădere asupra scrierilor de după 1989, adevărate mărturisiri inedite cu caracter politic explicit. Pornind de la premisa că Titus Popovici a dorit prin scrierile sale din era comunistă să deservească dezideratele conducerii, numeroși critici au explorat întreaga-i operă prin prisma acestor criterii. Într-un articol aparținând ziarului Cotidianul, din 19 octombrie 2005, Alexandra Olivotto realiza un top al celor mai nocive cărți din comunismul românesc. Încă din incipitul materialului numește autorii unora dintre cele mai vătămătoare pagini din literatura noastră, pagini prin care s-a urmărit o alterare a percepției cititorilor, favorabilă regimului în vigoare: „Cioran și Eugen Barbu. Densusianu și Adrian Păunescu. Nae Ionescu și Titus Popovici. Nu sunt cupluri, și totuși au ceva în comun: operele lor și-au făcut loc în mentalitatea românilor, alterând-o. Ei sunt clasicii literaturii malefice de la noi.”

În urma unui interviu acordat de Titus Popovici cu doar câteva luni înainte de a muri, în 1994, Mihai Tatulici recunoaște implicațiile politice ale prozatorului, însă consideră că nu poți omite adevăratele-i valori și aptitudini: „Primul care îndrăznește să spargă tăcerea este un scriitor. A fost peste douăzeci și cinci de ani membru al C.C. al P.C.R. Situat într-o falsă nomenclatură, din care mai făceau parte țărani, muncitori, ingineri, dar și activiști de partid și directori. […] Nu se poate spune despre Titus Popovici că este un egoist, dar nu-i departe de un dandy bătrân și plin de har.” Există însă și cazuri în care opera acestuia nu a mai fost receptată ca atare, unii exegeți aplecându-se exclusiv asupra duplicității sale. Este și cazul lui Gheorghe Grigurcu care, înt-un articol intitulat Duplicitatea lui Titus Popovici, insistă asupra includerii prozatorului în rândul oportuniștilor cu o conștiință duplicitară, reprezentativă pentru perioada comunistă. Îl cataloghează pe acesta drept ,,nomenclaturist notoriu” și ,,favorit al lui Ceaușescu”, afirmând că „este un caz” care „a dat în vileag, după ceasul al doisprezecelea, nevrednicia, impostura, turpitudinea unei cârmuiri alături de care s-a situat din interes material. […] Întreaga lui existență a fost o kermesă. Secătuirea sa ca prozator se pare că nu l-a deranjat prea mult.”

Marian Popa realizează în Istoria literaturii române de azi pe mâine, din 2009, un compendiu cuprinzând întreaga operă epică a prozatorului, recenzie în care va privi cu obiectivitate meritele de prozator ale scriitorului, confirmând însă și constanta nocivă a implicării acestuia în comunism. Astfel, Străinul este în viziunea sa „un roman fals, bine scris în raport cu altele, tipărite în acel timp și care aduce autorului bani.” ; Setea este „o replică la romanele rurale ale lui Liviu Rebreanu.” ; Cutia de ghete – „nuvelă prost scrisă” ; Cartierul primăverii. Cap sau pajură e „o satiră căznită” , iar Disciplina dezordinii pune „problema raportului dintre istorie și literatură.”

Într-o carte reprezentativă pentru literatura scrisă în comunism, Literatura română sub comunism, criticul Eugen Negrici înregistrează cele două capodopere care l-au consacrat pe Titus Popovici ca romancier, romanele Străinul și Setea. Sunt romane cu iz propagandistic, evocator al unei epoci ideale, în viziune comunistă, însă așa cum și Eugen Negrici susținea, scrise cu vădit talent și o abilă tăinuire a realelor făgăduințe. Făcând trimitere la Străinul, afirma: „Acest roman făcea loc conflictelor sociale, respecta viziunea maniheistă și schemele psihologiei de clasă, rezolva corect raportul dintre libertate și necesitate, exact cum preconiza metoda realist-socialistă.” O importanță aparte în acest roman o are și ilustrarea identității intelectualului, un erudit nu doar privat de cele necesare creației sale, ci și molestat în diverse chipuri pentru concepțiile-i solide. Eugen Negrici prezintă această categorie socială din Străinul astfel: „Intelectualii sunt, ca în doctrina leninistă, șovăielnici, manevrabili și nu au identitate morală. Eficienți și bine structurați, nu pot fi decât reprezentanții clasei muncitoare edificați politic și doar ei sunt în măsură să ofere o direcție și un model de viață unui adolescent precum Andrei.”

Aceeași imagine, a unor romane scrise cu talent, însă cu tematica izvorând din necesitatea vremii, reține și Dumitru Micu, în Dicționarul general al literaturii române. Sunt însumate aici și câteva aspecte pozitive ale scrierilor lui Titus Popovici: „Tributare opticii impuse de ideologia și politica oficială, primele romane ale lui Popovici […] se disting, în producția industrioasă a timpului, prin însușiri autentic literare, precum expresivitatea descripțiilor, pregnanța unor situații, portretizarea caracterizantă, suculența graiului țărănesc ardelean.”

O atitudine rezervată față de valoarea operelor lui Titus Popovici manifestă și Nicolae Manolescu într-un capitol dedicat acestuia, din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Amintind de Străinul și Setea ca romane realist-socialiste, criticul se apleacă îndeosebi asupra romanului postdecembrist Cartierul primăverii. Cap sau pajură, o satiră comunistă în viziunea sa, care „înfățișează destul de realist nomenclatura comunistă. Romanul se vrea și unul experimental.” Alex Ștefănescu este criticul care, indiferent de epoca politică, l-a susținut și apreciat pe Titus Popovici. A fost poate singurul, însă a considerat că primează valoarea artistică a scrierilor, puterea prozatorului de a mărturisi totul după '89. Alex Ștefănescu a fost și susținătorul publicării unora dintre manuscrisele prozatorului, mai exact Cartierul primăverii. Cap sau pajură și Disciplina dezordinii. Criticul recunoaște că Străinul și Setea sunt romane false, însă pregnante sunt scenele redate cu atâta dibăcie epică și lingvistică: „Romanele Străinul și Setea sunt compuse „ca la carte”, după toate regulile artei narative tradiționale. Deviza autorului este sobrietate și eleganță.”

O analiză critică vine în 2003, din partea lui Dumitru Ungureanu, în Observator cultural. Acesta socotește că Titus Popovici „a făcut foarte multe pentru denaturarea istoriei românilor.” În cele ce urmează, îi conturează un portret complex prozatorului: „Probabil unul dintre propagandiștii cei mai subtili și mai bine plătiți din istoria comunismului autohton, inteligent și duplicitar, cinic și egoist, nedându-se în lături de la atacuri josnice și dure. […] Minte capabilă, condei sprinten, lecturi bogate, biografie încărcată, nimic nu-i lipsește lui Titus Popovici ca să ajungă o conștiință de referință în spațiul băștinaș.”

În vara lui 1977 un adevărat scandal s-a creat în jurul apariției romanului Bunavestire, de Nicolae Breban. În vreme ce Nicolae Manolescu îl întâmpina cu elogii, Titus Popovici aborda această apariție chiar în Plenara din 28-29 iunie a C.C. al P.C.R, definindu-l astfel: ,,Buna Vestire este romanul unui autor pe lîngă care viața de luptă, de sacrificii, de muncă, de dăruire, chiar și de eroi a acestor decenii a trecut ca apa pe penele raței, cartea unui autor al cărui ochi, nu lipsit de o anumită acuitate, reține cu precădere urîtul, trivialul, obscurul și josnicul, lucruri care ca boala, ca moartea, aparțin și ele realității. […] O carte în care limba romînă este maltratată pînă la suferință, în care abundă scene de un erotism ieftin, la limita obscenă, uneori dincolo de limita obscenității”. Critica lui Titus Popovici a ridicat în acea vreme numeroase semne de întrebare, catalogată drept prea dură, având în vedere autorul de valoare care este Nicolae Breban. În 2012, Daniel Cristea-Enache scrie un articol dedicat acestei evidente polemici. Criticul respinge cu vehemență opiniile lui Titus Popovici din 1977, socotind că baremul de recenzare a prozatorului, de la acea vreme, era implementat strict prin perspectiva nevoilor comuniste. În acest sens, descrie astfel tendința de analiză romanescă a lui Titus Popovici: „Lentila prin care Titus Popovici citește romanul incriminat este monstruoasă, ca acele oglinzi de bâlci ce deformează siluetele până la a le face de nerecunoscut. Se observă aici nu numai aplicarea după rețetă a unui model funcțional în anii '50, în plin realism socialist, ci și invidie scriitoricească și exces de zel în direcția pârei la Înalta Poartă ideologică.”

De-a lungul vremii, s-a insistat nu o dată pe considerentul conform căruia Titus Popovici ar fi ajuns un nume de prim rang în proza românească dacă ar fi știut gira mai subtil legătura cu dictatura. Afișarea sa alături de puterea vremii, numeroasele implicații politice vădite și consimțirea implementării sale în grila comunistă, au știrbit necontenit din valoarea scrierilor sale. Un articol din 2005 al României literare ne aduce în atenție, prin intermediul lui Mihai Zamfir, chestiunea talentului înnăscut versus implicațiile politice, în cazul lui Titus Popovici. Mihai Zamfir vorbește de „sterilizarea unui mare talent în contact prea intim cu dictatura” , considerând talentul prozatorului o „marfă negociabilă”.

Despre poziția favorabilă a autorului în comunism vorbește și Dan C. Mihăilescu. Cu toate că inițial criticul îl numise pe Titus Popovici „o lichea superioară, boier cinic de partid, oportunist perfect, bun meseriaș, cameleonic, un mercenar care-și disprețuiește stăpânul exact în măsura în care înșelege să profite în chip absolut de pe urma avantajelor nomenclaturii” , de-a lungul anilor a înțeles mai ușor necesitatea acestuia de a-și mima apartenența politică. Dan C. Mihăilescu insistă și asupra faptului că contrastul aparență-esență în cazul Titus Popovici este profund, considerându-l cu tărie „un răsfățat al puterii”: „În aparență, un marginalizat redactor la revista vânătorilor și pescarilor sportivi, departe de nebunia dinspre vârfurile ierarhiei de partid, dar, la urma urmei, nu doar membru corespondent al Academiei, ci și membru al C.C. al P.C.R. Un egocentric luxuriant în cinism și arghirofilie.”

Titus Popovici și-a asumat de fiecare dată atât poziția politică, cât și mărturisirile făcute după '89, accentuând ideea că nu cere iertare sau recunoștință din partea unora. El însuși afirma într-o scrisoare adresată lui Sergiu Nicolaescu, din 4 ianuarie 1990, că nu urmărește să se justifice prin destăinuirile făcute: „Eu nu sunt nici Ioan Grigorescu, nici Păunescu să mă reped acum în față. N-am făcut-o înainte, ba dimpotrivă. În momentul actual, în mod obiectiv, numele meu este asociat cu iepoca respectivă. Dacă se va face vreodată o disociere, bine. Dacă nu … asta este.”

Un fapt cert este că Titus Popovici a avut parte de numeroase critici negative, acestea depășind poate numărul aprecierilor la adresa operei și personalității sale. De fiecare dată, în situația sa, esteticul operei a fost eclipsat de eticul autorului, pornindu-se de la început cu ideea că imoralitatea scriitorului afectează definitiv și valoarea operei. În ciuda acestor opinii aspre, opera lui Titus Popovici merită privită și recenzată cu obiectivitate, lăsând la o parte ochelarii umbriți de nenumăratele filoane ale politicii comuniste.

CAPITOLUL VI.1. Situația din țară prin ochii unui tânăr intelectual

Însemnătatea și complexitatea unei opere literare își are originea și în conturarea izbutită a personajului literar. Între romancier și cititorul avizat se interpune de fiecare dată eroul operei: ,,o entitate subordonată subiectului, rostul său în construcția epică fiind acela al unui semn menit să marcheze, convențional, unitatea realizată prin gruparea unor funcții. […] Personajul este o ficțiune, o plăsmuire posibilă ca urmare a existenței unei funcții specifice a limbajului.”

În mod cert, personajul este produsul societății în care se dezvoltă, societatea punându-și amprenta cu predilecție pe acele existențe din obsedantul deceniu. Despre importanța și puterea de influență pe care o are eroul unei cărți pomenește Ion Alexandrescu în lucrarea Persoană, personalitate, personaj: ,,Eroul unei cărți e mai mult însă decât un personaj, e o persoană cu personalitaea sa, cu temperamentul și caracterul său. ”

Personaje remarcabile, antitetice în funcție de epoca pe care o reprezintă, se plăsmuiesc frapant în romanele lui Titus Popovici, cu precădere în cele de după momentul decembrist. Despre primul roman al prozatorului, Străinul, amintește Ioan Holban, situându-l alături de Moromeții (vol.I) și Bietul Ioanide și raportându-se la personajele reprezentative pe care le-au creat: ,,Bietul Ioanide de G. Călinescu, Moromeții (volumul I) de Marin Preda și Străinul de Titus Popovici; aceste trei cărți deschideau, de fapt, orizontul prozei noastre contemporane, trasând liniile de forță ale unor spații epice și conturând profilul unor personaje (Ioanide, Moromete, Andrei Sabin) care au dobândit, între timp, calitatea tipului reprezentativ pentru categoriile sociale. ”

Pentru a percepe corect diversitatea tipologică a personajelor din proza lui Titus Popovici, vom investiga romanul de debut al prozatorului, datând din 1955, Străinul. Opera surprinde pe lângă frenezia cotidiană a capitalei și tihnitul mediu rural, satul ardelean, într-un moment de rescriere a istoriei naționale. Scriere polivalentă, oglindind pentru prima dată în literatură evenimentele de la 23 august 1944, romanul în discuție pune în lumină un erou care va deveni numaidecât un model pentru adolescenții vremii, tânărul Andrei Sabin.

Putem împărtăși în acest sens ideea unei identități autor-personaj, protagonistul resimțind aceleași credințe morale și politice ca și făuritorul său: dragostea de filozofie, politică și istorie. Un alter-ego al prozatorului identifică și Eugen Negrici în Andrei Sabin: ,,Titus Popovici împrumută personajului (în care se recunoaște) inteligența lui scormonitoare și simțul acut al grotescului.” Regăsit încă din debutul romanului într-un cadru istoric răscolitor, adolescentul se distanțează de imaginea tânărului docil și întrupează mai degrabă eroul răzvrătit. Nesupunerea e în față burgheziei, marcată prin respingerea ideii de a preamări războiul: ,,Nu cred în toate aceste baliverne și nu pot să mint. Cred că nu există mai mare înjosire a demnității umane decât să silești pe cineva să afirme ceea ce nu crede, să-l faci apologetul unor lucruri care îl scârbesc, să-l împingi până la rușinea și sila de el însuși.”

Această inadaptabilitate a lui Andrei la exigențele politice ale celor de la conducerea liceului în care învăța îi va aduce imediat exmatricularea. Pentru a înțelege aspectele acestei posturi ingrate, vom contura și fundalul moral și familial al protagonistului. Provenit dintr-un mediu modest, cu un tată muncitor la CFR și o mamă casnică, care îi acordă toată atenția, Andrei se bucură de o copilărie deosebită, marcat pe plan psihologic de obsesia că după nașterea sa căsnicia părinților săi a reprezentat un simplu compromis, din dorința acestora de a-l crește alături de ambii părinți. Este și se vrea a fi un răsfățat al soartei, bravând bunul mers al vieții unui adolescent de vârsta sa. Își permite aroganța de a-și sfida profesorii, frecventează bordeluri și joacă poker, nutrește o sexualitate accentuată, de la relația cu menajera până la afișarea alături de prostituate. În ciuda acestor aspecte sentimentale, Andrei îi poartă, pe tot parcursul romanului, o dragoste pură Soniei, adolescentă de vârsta sa. În final însă, până și incompatibilitatea celor doi va fi de ordin politic.

Tânărul îi eclipsează detașat pe toți adolescenții de seama sa, atât în domeniul inteligenței, cât și al cunoașterii. Capacitățile sale intelectuale îl diferențiază și îl susțin în dezvăluirea unei personalități calculate. Conform psihologiei sociale, ,,Inteligența constituie un atribut personologic esențial, pentru că determină imaginile sociale ale individului, dar și imaginea de sine. […] Inteligența ține de procesele psihologice interne ale individului, dar care se articulează cu dinamicile sociale interindividuale, în special cu cele legate de conflictele sociocognitive.” El adulmecă timpuriu schimbările politice care se dezvăluie treptat și nutrește un viu interes pentru noua orânduire politico-socială. Sentimentul inevitabilei rescrieri a istoriei îl transpune într-un aprig revoluționar, greu de recunoscut de familie și prieteni.

Eliminarea definitivă din învățământ constituie intriga metamorfozării sale într-un susținător vădit al noilor reguli. În ciuda apropierii sale de familiile notabile ale orașului care îl stimau pentru capacitățile sale intelectuale deosebite, cum ar fi familia avocatului Varga, Andrei încearcă o distanțare subtilă de aceștia, devenind un străin în sensul concret al cuvântului. Dumitru Micu, în Romanul românesc contemporan, notează această timpurie evoluție a personajului: ,,De o uluitoare precocitae, eroul caută, la o vârstă când copilăria mai zburdă încă în el, înțelesuri în tot ce vede și aude, în tot ce cunoaște. Caracter complex, temperament clocotitor, inteligență tăioasă, fără astâmpăr, el se sbuciumă, în infernal fascist, în căutarea căilor de împlinire umană, de trăire demnă a vieții. ”

O luptă continuă între bunul-simț care îl caracterizează și revolta față de existența cenușie a burgheziei se propagă cu duritate într-un adolescent blazat care ajunge să se confeseze trist prietenului său Schwartz, susținător tacit al comunismului: ,,Nu sunt mulțumit de nimic, îi spune cu patos prietenului său Schwartz. Mi-e scârbă de tot ce mă înconjoară, înțelegi ? Să-ți dai seama că fiecare cuvânt, fiecare mișcare a ta e altceva decât ai vrea să spui și să faci.”

Cu o superioritate intelectuală clară nu doar față de colegi sau prieteni, ci chiar și față de unii profesori, Andrei își va găsi refugiul în satul Lunca, sat al copilăriei sale pe linie maternă. Impactul simplității existenței rurale, alături de amprenta primei întâlniri cu Mitru Moț și morarul Ardeleanu, fac din Andrei un cetățean al viitorului. Dorința sa este de a făuri binele într-o existență cotidiană haotică, de a-și învinge complexele și de a căuta cu orice preț libertatea și adevărul. Favorabile sunt în acest sens prelegerile acaparante ținute seară de seară de morarul Ardeleanu, pasionat de politică, care treptat îl va consterna pe tânărul intelectual. După mărturisirea misterioasă a lui Ardeleanu, prin care își punctează apartenența la principiile comuniste, Andrei va vedea în acest personaj un mentor, figură care împărtășește aceleași credințe și deznădejdi.

Dăruirea va fi de acum înspre mulțimile asuprite, maturizarea sa înfăptuindu-se treptat în moment de maximă tensiune. Satul este mediul aparent tihnit, invadat însă iminent de armatele germane și maghiare, incident ce determină populația din Lunca să își părăsească așezările. Andrei pleacă și el alături de familie, încărcând toată agoniseala de o viață a bunicilor într-o căruță. Existență stăruitoare, cu principii de nestrămutat, Ana Moț, bunica lui Andrei, refuză acest abandon voit al întregii sale vieți și decide fără regret să rămână în casa goală de acum. Punctul culminant al existenței lui Andrei se consumă în paginile următoare, luând parte entuziast la săparea tranșeelor și bungărelor, ajungând ulterior să ia parte la sângerosul masacru de la Varseg. Realul masacru comis de grupările maniste în rândul armatei maghiare trezește în Andrei fiorul unei indignări dureroase, acesta fiind momentul decisiv al afirmării politice. Lesne de înțeles este faptul că adeziunea la comunism a tânărului va fi vădită, el considerând noua orânduire politică soluția salvatoare a țării.

Atrocitățile războiului îl extenuează fizic și psihic, iar întoarcerea sa acasă, în București, va adânci această alienare deoarece află că cea care i-a dat viață a pierit în urma atacurilor. Cu un tată devenit alcoolic, fără loc de muncă, Andrei va intra în contact cu un trai dur, marcat de sărăcie, marginalizare și neliniște. Simpatia pentru noile principii politice impuse încă timid în țară îi va aduce numai nefoloase, fiind la un moment dat chiar agresat fizic de bunii lui prieteni de odinioară. Răzvrătirea tânărului cunoaște cote maxime, fiind deschis spre orice compromis pentru a-și consolida poziția alături de comuniști. În acest sens va încerca să pună în lumină cruzimile de la Varseg, prin articolul Atrocitățile democraților istorici, din ziarul Patriotul. Rezidă de aici o revoltă împotriva vechilor reguli, o răsturnare a trecutului deloc democrat. Cealaltă entitate politică e practic anulată în conștiința tânărului comunist, care încearcă o diminuare a existenței altor partide politice. Această răzvrătire poate fi determinată astfel: ,,Ca orice răzvrătire, și răzvrătirea împotriva celuilalt va trebui să debuteze printr-un act menit să-i zdruncine autoritatea, să-i micșoreze dimensiunile, să-l readucă la proporții normale, să-l recoboare dintr-un dincolo în spațiul social.”

Tânărul se vede în ingrata postură de a-și regăsi identitatea, de a face un pact cu noile norme, reușind astfel să distrugă injustețea și limitarea trecutului: ,,.Romanul lui Titus Popovici, Străinul, constituie o mărturie artistică a experienței umane pe care acești tineri, care la eliberare împlineau între 20 și 15 ani, au trăit-o. Este o carte politică fiindcă specificul vremii transforma fiecare act cotidian într-o luare de poziție, o atitudine politică. Este o carte cu spirit de partid, fiindcă reiese din paginile ei pentru ce orice om cinstit era silit de realitate să ia poziție față de fascism și de pseudo-democrații burghezi, pentru comuniști.” Treptat, se realizează o metamorfozare a lui Andrei Sabin din adolescentul revoltat față de realitățile cotidiene în adolescentul revoluționar, care crede cu tărie în puterea sa de a schimba societatea vremii.

Relația cu tatăl său e practic inexistentă, acesta îl alungă de acasă datorită preferințelor sale politice rușinoase, iar Andrei este nevoit să caute sprijin la partidul susținut. Prin intermediul prietenului său Schwartz va primi de la partid o locuință și se va alătura doctrinei promovate de aceștia prin scrierea unor articole, primul referindu-se la masacrul de la Varseg.

Andrei realizează cu stupoare că partidul în care și-a pus năzuința îi modifică articolele înainte de publicare, iar argumentarea acestui proces vine prin lozincile: Moral este ceea ce servește clasei muncitoare sau Adevărul există în funcție de poziția de clasă. Pentru o mai temeinică formare a sa, partidul îi recomandă drept fundamente ale gândirii comuniste cărțile L'abc de communisme și Manifestul Partidului Comunist, Andrei studiind meticulos și punând în practică, cu exces de zel, toate indicațiile primite. Dezamăgit la început că partidul îi îngrădește imaginația, stabilindu-i unele directive de urmat, Andrei se transformă degrabă într-un redutabil activist de partid, scrie articole, vinde pe stradă ziarul partidului și participă la diverse manifestații publice. În final ne apare ca un satisfăcut membru UTC, beneficiind chiar de unele foloase materiale, datorită atitudinii sale pozitive față de noul partid în vigoare. Nu mai marchează o personalitate într-un continuu conflict cu sine și cu semenii, ci este deschis spre cooperarea cu ceilalți. Cu membrii de partid va colabora eficace, așa cum comunicarea o cere, fiindcă ,,un proces de cooperare este caracterizat prin comunicarea deschisă și cinstită a unor informații relevante între participanți. Fiecare este interesat să informeze și să fie informat de către celălalt.”

Întreaga existență a lui Andrei e marcată de o sinceritate debordantă și de o franchețe rară. Personajul nu are capacitatea de a disimula în diverse scopuri, dar nici nu își ascunde propriile credințe. Această onestitate se regăsește și la nivelul scrierii, prozatorul redând simplu și exact fiecare pagină a operei. O dezvăluire curată a societății accentuează și Cornel Ungureanu, în Proza românească de azi: ,,În Străinul recunoaștem, prima oară în literatura deceniului șase, vibrația sincerității. Sinceritatea, autenticitatea, experiența huliganică, imediatul ca timp al înfăptuirii, cuceriri ale prozei românești din deceniul al patrulea, apăreau în literatura românească într-un context cu totul nebănuit.”

Andrei marchează pe tot parcursul romanului o necesară rupere de trecut, de norme și istorie, asemenea programului partidului pe care îl susține. El, alături de comuniști, se dorește a fi reprezentantul noii lumi, așa precum și ideologia comunistă susținea cu tărie. E lesne de înțeles că din conturarea acestui personaj rezidă și un subtil caracter propagandistic al cărții, continuat la scurt răstimp prin romanul Setea. Conform judecății comuniste acest tip de erou este viitorul societății, o personalitate cu un coeficient de inteligență ridicat, pregătit din punct de vedere politic și istoric și ușor de manipulat în unele privințe. Andrei e exponentul generației tinere în fața noii lumi, însumând toate trăirile generației sale, de la agonie la extaz, el este necesitatea întrupată de a lua atitudine în fața tumultumului vieții: ,, Trăind în istorie și îndârjindu-se în lupta permanentă cu opreliștile și piedicile ce stau în calea fericirii lui, individul strânge în suflet o nevoie tot mai puternică de altceva, o aspirație, care uneori se dă pe față ca revolta, alteori se calcifiază într-o utopie.”

Înainte de orice implicație Andrei e un adolescent, tinde să își cunoască personalitatea, iar dorința specifică vârstei este de a epata, de a fi original și de a-și găsi menirea. Înclinația este spre zarea absolutului și chiar și eșecurile minore pot cauza tulburări majore de ordin psihologic. Chestiunea libertății e preponderent specifică adolescenței, însă Andrei înțelege cel mai bine că oamenii depind unii de alții, iar libertatea absolută este o utopie. Eroul romanului se vrea liber nu doar în privința alegerii, ci mai ales în privința acțiunii și a expresiei. Pentru a fi liber în interiorul său, Andrei are nevoie de libertatea exterioară, în raport cu societatea, realizare anevoioasă datorată regimului recent impus.

Un vizibil inadaptabil intelectual, Andrei ilustrează alături de alte personaje, tipologia intelectualului. Întregul roman e pătruns de o galerie de personaje bine conturate, sub aspect nu doar moral, ci cu precădere politic. Personajele romanului nu sunt doar oameni politici, ci și elevi, profesori, preoți sau chiar simpli țărani. Îi include aici pe profesorul de istorie Alexandru Suslănescu, unchiul lui Andrei, George Teodorescu, învățător în satul Lunca, ziarisul incult Vâslan, căpetenia național-țărăniștilor, baronul moșier Papp de Zerind, intelectualul burghez similar lui Andrei, Jacquot Robber, prefectul Belega, morarul Ardeleanu, Mitru Moț, Lucian și Salvator Varga, fiu și tată, primul coleg și prieten cu Andrei, al doilea avocat de renume și reprezentant de seamă al burgheziei.

O personalitate demnă de luat în seamă este profesorul Suslănescu, existență timidă, un introvertit care excelează în detaliile istoriei, însă nu se regăsi pe plan emoțional, înfățișându-se în fața celorlalți drept un degenerat. O apariție politică pregnantă este baronul Papp de Zerind, țărănist avut, preocupat de problemele puterii și apt dominator al unor jocuri politice nedemne. Baronul trece de la agonie la extaz, de la vorbe mărețe la autodenunțare. Varga tatăl, e un politician nerealizat, extrem de laș, în vreme ce fiul său Lucian, asemenea bunului său prieten Andrei, e exponentul noii intelectualități. Lucian e dominat de crize de personalitate, un poet nedescoperit care nu își găsește sub nicio formă tihna. Deosebirea dintre el și Andrei o face stabilitatea emoțională, Andrei oglindind extrovertitul inteligent și manierat, în vreme ce Lucian dovedește o instabilitate emoțională profundă, fiind pătruns nu doar de o sfială generalizată, ci, asemenea profesorului său, și de o angoasă constantă.

Această temere continuă a personajelor, fundamentată de planul politic din ce în ce mai fragil, generează în fiecare în parte o continuă spaimă și reținere. Amprentele acestui proces psihologic sunt bineînțeles negative, deoarece ,,Frica este o emoție inutilă, chiar nocivă pentru organism. Frica îl determină pe om să se comporte sub nivelul capacității sale, adică are un efect regresiv.”

Concomitent cu personajul individual, prozatorul pune în scenă și personajul colectiv, reprezentat de masele de oameni care, asupriți, fie își strigă durerea, fie caută soluții în noua realitate cotidiană. Acest orizont colectiv este ilustrat de familie, prieteni și colegi, locuitorii din Lunca și București și, nu în ultimul rând, de personajele politice ale vremii. O bună creionare a personajului colectiv semnalează și Marian Popa, concluzionând: ,,Sunt bine realizate scenele haosului colectiv determinat de retragerea trupelor germane și de avansarea celor sovietice și române, prin acumularea ea însăși haotică de sentimente individuale și singulare, suficient de contradictorii pentru a da impresia de dinamism și deopotrivă de panică.”

Titlul romanului, apropiat nu doar de opera cu aceeași denumire a francezului Albert Camus, trimite la starea de fapt a personajului central. Andrei se simte un străin în lumea burgheziei, un străin în propria familie și în cercul de prieteni. E nevoie de o altă coordonată a existenței sale, pentru a-l smulge din acest anonimat în care nu se regăsește. Treptat el va deveni un străin pentru semeni, prin aderarea sa la partidul în dezvoltare, mișcare rușinoasă pentru familie și prieteni. Într-un articol din Cultura, Ștefan Stăncescu punctează această trăsătură a personajului: ,, Față de toată această panoplie de personaje, Andrei Sabin, spirit problematizant, care își suportă consecințele curajului său de a spune adevăruri pe care nu vrea nimeni să le audă, se simte și este un străin.”

În concepția lui Alex Ștefănescu, susținător al valorii operelor lui Titus Popovici, ,,romanul este documentul răzvrătirii unui adolescent împotriva lumii marilor […] o tentativă de construcție epică de mare anvergură, o comedie a onorabilității burgheze și o pledoarie pentru morala comunistă.” În registrul opus se află opinia exegetului Nicolae Manolescu, care subliniază alienarea personajului și lipsa unui fundal politico-social concludent: ,,Andrei Sabin se îneacă în marea uriașă a unei lumi care se rostogolește în prăpastie, fresca socială și politică pierde aproape orice relief literar.”

Din punct de vedere politic, opera în ansamblul ei e dominată de incertitudine, de neliniștea unor tineri, de criza burgheziei înspăimântate, fiecare preschimbându-și, fără excepție, condiția social-politică. Putem spune că romancierul pornește de la particular la general, deoarece prin acțiunile și atitudinea protagonistului complex se creează cadrul politic cu imixtiunile sale, fundalul căderii și al mântuirii prin politic. În acest sens, în Literatura română de azi, romanul Străinul este recenzat astfel: ,,Străinul nu rămâne un roman al investigației interioare, ci dobândește proporțiile unei mari fresce sociale. Pe o pânză enormă, Titus Popovici fixează tabloul mediilor ce încadrează ca niște cercuri concentrice destinul eroului principal.”

Văzut de Ion Rotaru ca ,,romanul crizei adolescentine proiectată pe fundalul unor evenimente sociale de răscruce” , Străinul își găsește scopul și valoarea prin eroul său. Caracterul politic al cărții, subtil sugerat de prozator, va deveni vădit în scrierile ulterioare, însă momentan, prin Andrei Sabin, se întrupează modelul tânărului comunist, cu principii solide și un viitor strălucit. O concluzie proprie sugerează intenția tânărului prozator de a crea premisa că printr-o astfel de atitudine socio-politică tinerii vremii s-ar regăsi pe ei înșiși, părăsind postura de străini ai propriei vieți.

Începând deja cu acest roman scriitorul Titus Popovici, cel care va deveni ulterior un temut susținător al nomenclaturii comuniste, își conturează personajele și le pune în scenă cu scopul de a transmite precis directive sugestive pentru noua orânduire politică. Acest substrat propagandistic este punctat și în Dicționarul scriitorilor români, astfel: ,,Scriitorul începe să își distribuie personajele nu după conținutul lor sufletesc, ci în raport de eficacitatea istorică a categoriilor pe care le ilustrează și le reprezintă.”

La scurt timp după succesul romanului Străinul, va apărea Setea, datând din 1958 și putând fi considerat volumul doi al primului roman. Unele personaje se reiau, iar verva autorului este declarat propagandistă.

VI.2. Propagandă acerbă pentru susținerea normelor comuniste

Propaganda difuzată prin intermediul literaturii a avut în perioada comunistă un impact major asupra valorii creațiilor literare. Efectul nociv al directivelor conducerii au realizat un regres în literatura noastră, marcând o perioadă neagră nu doar în plan politic, social, economic, ci și în plan literar. Romanul a reprezentat o modalitate facilă de a ilustra comportamente și fapte de viață exemplare, prin prisma socialistă, fiind astfel conturat omul nou. Totodată, personajul este cel care conferă trăinicie și sens operei, Ioan Holban insistând asupra acestui fapt: ,,Măsura valorii romanului este aceea a existenței umane închise între coperțile sale, așa cum omul este adevărata măsură a istoriei.”

O galerie de personaje eminamente comuniste propune Titus Popovici în romanul Setea (1958), scriere complementară romanului anterior, nu doar prin păstrarea unor personaje ci cu precădere prin caracterul politic pregnant. Această a doua apariție romanescă a lui Titus Popovici ar putea onest reprezenta al doilea volum al romanului Străinul. Momentul acțiunii operei e cel al instaurării guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, Setea examinând în exclusivitate mediul rural. Reforma agrară pune stăpânire pe identitatea personajelor, setea de pământ, comparabilă ca dimensiune psihologică cu cea din Ion, personificând o însușire unanimă a personajelor. Mai marii satului Lunca s-au întors din război și vor avea de acum un cuvânt greu de spus în bunul mers al lucrurilor. Cei trei comuniști fără cusur sunt învățătorul George Teodorescu, morarul Ardeleanu și țăranul dârz Mitru Moț. În fruntea lor stă Teodorescu, luptător intelectual cu o benefică concepție asupra noii alcătuiri sociale. Lupta propusă de cei trei se va da între bogați și săraci, după principiul ,,să luăm de la bogați și să dăm la săraci”, fiind astfel reorganizat pământul satului.

Se va face astfel trecerea de la particular la general, omul modern având datoria morală de a ceda în fața neajunsului aproapelui său. Recomandarea trezește de bună seamă critici și laude, în funcție de bunăstarea țăranilor în cauză. În transpunere psihologică, necesitatea pecuniară e a fiecăruia, iar fericirea e dorită în unanimitate de oameni, precum sublinia și Erich Fromm: ,,Fiindcă oamenii sunt egali și au, așadar, aceeași dorință de a fi fericiți și, fiindcă nu există destulă bogăție pentru a-i satisface pe toți în aceeași măsură, ei luptă în mod necesar unul împotriva celuilalt și vor putere pentru a-și asigura stăpânirea în viitor a ceea ce posedă în prezent.” Această fericire a țăranilor e întrupată în pământ, care le va asigura nu doar o stabilitate financiară, ci și o libertate față de ceilalți și față de societate: ,,Trebuința de libertate se diversifică în trebuința de a nu depinde exterior de altul, ceea ce se traduce prin independență, în trebuința de autonomie și în trebuința de a avea un domeniu spiritual și material al tău, prin care să-ți rezolvi toate problemele vieții.”

Adepții comunismului promit însă revolte colective, amenințând cu forța fizică. Amenințarea are însă repercusiuni grave asupra moralului deja fragil al țăranilor, siluiți de atrocitățile războiului, deoarece: ,,Amenințările rareori îmbunătățesc și mai des înrăutățesc rezultatele unui negociator, dacă adversarul său este la fel de bine înarmat, iar valorile sunt importante pentru ambele părți. Totuși, atunci când pot folosi amenințări, negociatorii sunt tentați să le folosească.”

Denumit de Marian Victor Buciu ,,cronică tezistă, falsificată, […] proiect literar inautentic“, romanul nutrește nu doar introducerea modelului individual comunist, ci și abrogarea identității țăranului autentic. Astfel că de această dată orientarea nu mai este înspre intelectual, ci înspre social, se spune nu individualului pentru a facilita pătrunderea colectivității, ca atare avem în față un puternic nucleu social. Esența este însă pro comunistă și pentru această cauză se vor împărți țăranii în două tabere. În cele din urmă însă, și apărătorii lui Romulus Papp de Zerind, moșier aflat în pericolul linșării, dacă nu își cedează pământul, vor fi convinși de comuniști că și ei vor beneficia de glie.

Nu același lucru îl putem afirma despre stăruitoarea Ana Moț, soacra comunistului Teodorescu, personaj remarcabil și în romanul precedent. Bunica lui Andrei e statornică în refuzul de a înstrăina pământul, în pofida faptului că germenele reformei a înmugurit în sânul familiei sale. Este temeiul pentru care ginerele său încetează să mai existe pentru ea. După ce o viață întreagă a agonisit cu greu fiecare petic de pământ, dispensarea de acest avut este o utopie. Din această perspectivă ea poate fi comparată cu Ion al Glanetașului, iar permanenta grijă pentru conservarea și prosperitatea averii o identifică cu Mara lui Ioan Slavici. Bătrâna percepe siguranța zilei de mâine doar prin posesia pământului, care îi transmite siguranță, independență și o libertate deplină în raport cu comunitatea. Ca atare, plierea pe structura morală a lui Moromete e fără abatere. În maniera bătrânei din Moara cu noroc, Ana emite concluzii solide ale relațiilor familiale, relații care pe un fundal social haotic nu mai există: ,,Copiii să poarte respect părinților, oricât de bătrâni și neputincioși ar fi, părinții să fie aspri și totodată înțelegători față de copii pentru a nu-i înstrăina. Cea mai mare nenorocire pentru această lume încolțită din toate părțile este ca omul să fie sărac.” Prin Ana Moț prozatorul reconstituie personajul de rit vechi, adept al conservatorismului, axat pe o modestie materială și circumspect în fața undelor politice.

Măcinată de înstrăinarea avutului său, bătrâna devine o simplă umbră în casa al cărui suflet a fost. În încercările-i disperate de a schimba mersul istoriei forțează și o fugă de acasă, reușind să epateze lumea satului. Într-un haios fel, care o caracterizează, își va recăpăta puterile printr-o binevenită cină cu slănină prăjită la flacără, cu ceapă și rachiu. Finalul romanului coincide sugestiv cu finalul suferinței acestei vechi generații, deoarece bătrâna își va găsi sfârșitul în vecinătatea pământului de curând înstrăinat. Trecerea sa la cele veșnice se suprapune cu marea sărbătoare a împroprietăririi țăranilor. O urmă de resemnare și reorientare psihologică reiese din seninătatea cu care privește uneori paguba suferită, considerând că: ,,doar renunțarea este aceea care îi conferă individului conștiința propriei lui forțe.”

Cu însușiri pozitive și negative deopotrivă, Ana Moț demonstrează o tărie sufletească debordantă, care o determină pe Emilia, fiica ei, să o catalogheze drept femeie fără inimă. Una din scenele respective este tulburătoare, înregistrând moartea fiicei ei, Ana, mama lui Andrei Sabin: ,,Pe fiica ei Ana, mama lui Andrei, […] o pregătește și o îngroapă în același fel și pentru că preotul lipsește, rostește ea rugăciunea morților.” Întâmpinat în mare parte cu critici elogioase de-a lungul istoriei literare, personajul va cunoaște și reacțiile defavorabile, cum ar fi cea a lui Cornel Ungureanu: ,,Femeia este învinsă de pofte, senectutea ei e capricioasă și terorizantă. Nu e înțeleptul, eroul care se află la capătul unei experiențe exemplare, e doar învinsul unei biologii care își are legile ei implacabile.” În genere bătrânețea semnifică o perioadă de liniște, de renunțare la povara vieții cotidiene, în detrimentul unui binevenit repaus, marcat de acceptarea vârstei și o înțelepciune dominantă. Ana Moț este o excepție de la canonul uzual, revolta sa puerilă uneori putând fi mai degrabă apropiată de răstimpul adolescentin.

Din aceeași clasă a țăranului reticent face parte și Găvrila Ursului, ahtiat după avere, el este deținătorul unei avuții consistente, în comparație cu Ana Moț. Personajul apare în antiteză cu nepăsarea tatălui său, el fiind conștient că armonia poate fi dobândită numai prin menținerea și extinderea proprietăților. Departe de a fi un exploatator al țăranilor, Găvrilă utilizează ca mână de lucru propria sa familie, suficient de vastă și unită, fiind astfel socotit un model de pricepere și chibzuință. În opoziție cu Ana Moț, Găvrilă are sentimentul inutilității averii în momentele de răscruce prin care istoria trece. Ca și predilecții politice, bogătașul urmează linia lui Maniu, singurul care girează, conform convingerilor sale, echilibrul unei armonii desăvârșite în toate domeniile vieții. În Istoria literaturii de azi pe mâine, personajul reflectă o ,,imagine tipică a conservării purității morale confundabilă cu disciplina ierarhică bazată pe un pater familias, model pentru societatea rurală și în același timp o materializare a eșecului credinței oarbe în principiile omeniei.” Contextul socio-politic este însă cel care face diferența, deoarece: ,,lumea tradițional așezată se află în pragul dezagregării și pierderii încrederii în valorile etice sprijinite pe muncă, proprietate funciară și armonie familială.”

Cu cele două personalități mandatare ale vechii concepții politice și nu numai, Titus Popovici încheie registrul conservatorist, dedicându-se configurării unor personaje demne de lumea nouă. Comunist desăvârșit, fără o mare densitate intelectuală, Mitru Moț, nepotul bătrânei Ana, e proclamatorul convins al unei clase sociale în curs de formare. Comparat cu Mitrea Cocor, țăranul este aprig asuprit de familia înstăritului Cloambeș, fiind un adept al justiției absolute. În perioada răscoalei din satul Lunca, care viza redistribuirea pământului, Mitru Moț e liderul dreptății țăranilor asupriți, autoproclamându-se primar și crezând cu tărie că ,,bunul simț țărănesc coincide, în esența lui, cu programul politic al partidului comunist, care la rândul lui (însă în mod științific, nu intuitiv!) concepe reforma agrară ca pe o expresie a luptei de clasă.” Într-un mod simplist, comunistul în devenire trage propria-i concluzie: numai prin implementarea doctrinei PCR se va elibera de trecutul injust și umilitor pentru țăranul sărac, atingând astfel nu doar o independență materială, ci și libertatea mult dorită. Decizia e în mâinile tuturor, iar instinctualul Mitru Moț, intransigent și vindicativ, pune greșit accentul pe aparență, neglijând esența, principiile. În consecință, prima mișcare în calitate de primar îl surprinde cumpărându-și un costum nou, nu gestionând starea încordată a lucrurilor.

Sosit de curând din război, Mitru oglindește o puritate dusă înspre naivitate, stare prielnică de însușire ad literam a normelor comuniste. Propaganda nu e pentru el o formă de manifestare, deoarece propagandă este Mitru Moț însuși, prin fiecare gest, idee, comportare. În acest sens o definire obiectivă a propagandei ar putea fi: ,,o formă de comunicare care se înscrie în raporturi sociale puternic antagoniste; miza acestei comunicări este opoziția dintre adevărat și fals, transmiterea unei viziuni conflictuale, a unei incompatibilități a viziunii asupra lumii propusă de sursă și cea propusă de un partid advers.”

Încadrat în literatura epocii comuniste în categoria comunistului izbutit, acesta este convins că vremea lui a venit, o vreme a dreptății în care ,,setea de pământ s-a istovit și în locul ei apare și la Mitru Moț setea după dreptatea socială, autentică, în sens socialist.” Prin personajul analizat mai sus, Titus Popovici reușește încă o dată să surprindă impactul complex al politicului asupra unui țăran de rând, urmărindu-se astfel un exemplu demn de urmat, în manieră comunistă. Acest tip de roman s-a bucurat de susținere deplină din partea exegeților epocii apuse: ,,Se dovedește, astfel, o dată mai mult, că romanul politic, care în cadrul realismului socialist dobândește o greutate deosebită, este cel mai adecvat în veacul nostru, prin excelență politic, pentru reflectarea universului sufletesc al contemporanului nostru. ”

Dacă Mitru Moț e un țăran de rând devenit susținător al comunismului, nu același lucru îl putem spune despre George Teodorescu. Calitatea sa de intelectual al satului, apreciat învățător marcat nu doar psihic, ci și fizic, prin pierderea brațului drept, de cruzimea războiului, îi conferă un plus de credibilitate în rândul concetățenilor săi. Experiența războiului, fruntaș luptător în divizia Tudor Vladimirescu, îl orientează spre politică, crezând cu convingere că cea mai bună cale este Partidul Comunist Român. Conform exigențelor epocii, personajul nu e comunist doar în raport cu ceilalți, ci principiile morale comuniste îl vor povățui în toate ipostazele vieții sale, chiar și în propria-i conștiință. În perspectiva lui Ion Rotaru asupra romanului, George este un comun ,,intelectual cinstit, dar cu porniri de generozitate lipsite de tact.” O frustrare dublă îi încearcă conștiința, pe de o parte handicapul fizic de la mână, pe de altă parte statutul său de proprietar. Convingător în fața mulțimii și convins că noua formațiune politică e cea salvatoare, George emite însă datele unei antiteze. El este un revoltat împotriva deținătorilor de pământ și totodată un posesor cu o întindere de pământ deloc neglijabilă. Sentimentul culpabilității îl urmărește, mergând până la înstrăinarea acestuia. Permanentele gânduri negative îl marchează, el dezvoltând un caracter frustrat, pliabil pe situația următoare: ,,Caracterul frustrant al situației care împiedică activitatea dorită este determinat de factorii subiectivi, dependenți de experiența anterioară a individului, de notele caracteristice ale personalității sale.”

Devenit în scurtă vreme un comunist activ, George are revelația metamorfozării destinelor din jurul său. Pus pe fapte mari, va instiga țăranii la lupta împotriva țărăniștilor, punând problema împărțirii moșiei lui Papp de Zerind. Cu o inteligență vie și o experiență de viață demnă, George poate fi asemănat cu autorul însuși, la fel ca Andrei Sabin.

Manifestat printr-o distanțare vizibilă față de soția Emili și fiul Dan, comportamentul lui George urmărește anihilarea sentimentelor pozitiv-umane, pentru o mai ușoară acceptare a dezideratelor comuniste. Din perspectiva făuririi sale ca personaj, George e desăvârșit, însumând cerințele necesare unui erou bine văzut al vremii: ,,Cu o structură sufletească complicată, George Teodorescu se afirmă în esență ca un luptător comunist. […] Un om cu orizont ideologic, cu o personalitate complexă”. Despre originile acestui personaj amintește Dan C. Mihăilescu, redând într-un studiu consacrat lui Titus Popovici chiar cuvintele prozatorului: ,,Cele patru iugăre și jumătate ale bunicii, Petru Bugă, regățanul bolșevic întors din prizonierat căpitan în divizia Horia, Cloșca și Crișan, le-a predat statului, altfel nu mai putea rămâne director de școală. În cartea mea Setea i-am născocit crize bovaric-sociale de conștiință, pe care nu le avea, sau i le-am împrumutat pe ale mele, cu desăvârșire artificiale”.

Alături de Teodorescu și Moț, a treia figură comunistă a romanului este morarul Ardeleanu. Comunist încă din perioada ilegalității partidului, elocvent în prelegerile sale tăinuite de la moară, Ardeleanu e reprezentativ pentru țăranii din Lunca. Subjugat de un monolog interior continuu, acesta nu se remarcă printr-o inteligență sclipitoare, însă devotamentul, dârzenia, puterea fizică și simplitatea îl recomandă ca un comunist de viitor. Cu o permanentă tărie în fața riscului și a necunoscutului, Ardeleanu va avea parte de o moarte eroică, fiind împușcat în timpul revoltei pentru care chiar el a militat. În Dicționarul de literatură română contemporană, personajul amintit este fixat conform scopului pentru care a fost realizat: ,,Prin Ardeleanu, Titus Popovici realizează unul dintre cele mai autentice figure de comuniști din literatura contemporană, a cărui linearitate este semnul forței sale și nu un defect de construcție literară.”

Mai puțin configurate sunt personajele secundare, Alexandru Suslănescu și baronul Romulus Papp de Zerind. Primul e reticent în fața comunismului din pricina temerilor sale, al doilea e un exponent de seamă al Partidului Național Țărănesc. Suslănescu este intelectualul dezorganizat, autoexilat în Lunca în speranța unui refugiu, unde nu se regăsește în plan moral. Dacă profesorul e dovedit de suferințe, angoase, autodenunțări, baronul e un caracter puternic, agresiv și intransigent, e politicianul cu principii primitive, de rit vechi.

Prozatorul Titus Popovici izbutește prin suita de existențe expuse mai sus o plasare a operei sale între scrierile oportuniste ale epocii, atitudine izvorâtă nu doar din acțiunile individului în parte, ci cu precădere și din pozițiile colectivității. Efectele reformei agrare asupra poporului se arată a fi pozitive, personajul colectiv fiind în mare parte același ca și în Străinul, surprins însă într-o altă ipostază tensionată a istoriei. Scenele de grup devin deseori violente, însă dorința e de reformare, de rescriere a istoriei și nu există timpul necesar reflectării, al comprehensiunii și bunăvoinței. Atacul e manifestat împotriva fiecărui individ care se opune noilor principii, salvatoare în conștiința țaranului de rând, agresiunea definindu-se astfel: ,,Toate acele acțiuni voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect care au drept motiv producerea, într-o formă deschisă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri.”

Diferența dintre cele două tabere care se înfruntă e și de ordin moral, nu doar economic, momente cheie fiind încăierările dintre luncani și unguri, respectiv dintre luncani și moții de pe moșia baronului Papp. Ilară apare convingerea moților de a se întoarce împotriva moșierului, deoarece astfel vor primi și ei pământ. Este marcată astfel o nouă victorie a comuniștilor în rândul populației reținute. Confruntarea supremă este cea dintre luncani și gruparea legionară care îi atacă pe timp de noapte, mișelește. Aici își va găsi sfârșitul comunistul Ardeleanu. În numeroase cazuri însă este nevoie de utilizarea forței publice, pentru a duce la bun sfârșit implementarea unor nevoi devenite fundamentale. În cadrul lucrărilor dedicate perspectivei filozofice asupra politicii și societății, forța publică are menirea de ,,a fi factorul de reglare indispensabilă care asigură existența (dezvoltare, transformare) respectivelor sisteme sociale.”

În consecință, eroul nu este exclusiv individual, precum în Străinul, ci masa rurală conturează eroul colectiv. Este poporul derutat, care încă nu și-a găsit echilibrul, după un război care a anulat orice energii benefice. Războiul reprezintă un reper în evoluția fiecărei ființe umane participante, putând întrupa și într-o energie regeneratoare, de cele mai multe ori. Cert este că de fiecare dată, războiul a întors o filă a istoriei, înfăptuind o scindare în curgerea rigidă a timpului. Accentul cade pe psihologia maselor de oameni, pe seriozitatea, forța și dăruirea lor. Războiul corespunde cu Străinul, iar reforma cu Setea: ,,Străinul era romanul anilor de război și teroare fascistă, Setea zugrăvește viața dintr-un sat ardelean în primul an de după război când, sub conducerea comuniștilor, țăranii purced la înfăptuirea revoluționară a reformei agrare.”

Prin tematica romanului, Titus Popovici se apropie de Ioan Slavici și Liviu Rebreanu, scrierea înclinând însă spre satisfacerea ofertei comuniste. Putem afirma cu certitudine că restrângerile de natură politică nu au permis romancierului să dea întreaga sumă a valorii sale de prozator. Scopul deplin este de a zugrăvi un erou comunist desăvârșit, reprezentativ pentru turnura istoriei. Această voalare a menirii politice a romanului, în spatele unei scrieri în care impresionează calitățile autorului, au fost recunoscute și de către Dan Mănucă: ,,Setea a devenit, și din păcate a rămas pentru unii, romanul cuceririi puterii la sate de către comuniști. Dar nu un roman oarecare, ci unul deosebit de periculos, întrucât sub masca abilității narative, ascunde idilizarea unei tragedii.” Alexandra Olivotto, la rându-i, insistă asupra nocivității cărților de acest fel, accentuând o mărturisire postdecembristă a autorului însuși: ,,Setea și Străinul, ale lui Titus Popovici, despre care însuși autorul a mărturisit, după 1989, că au inversat, pur și simplu, răul din societate, punând faptele comuniștilor pe seama legionarilor.” .

Referitor la autocritica romancierului, putem spune că acesta își va mărturisi adevăratele-i năzuințe după momentul decembrist, autoacuzându-se, tardiv însă, că a facilitat prin romanele sale o rescriere falsă a istoriei. Despre tentativele de a oferi o continuare romanului Setea amintește și în interviul acordat lui Mihai Tatulici, justificându-și opreliștile: ,,Am încercat să scriu, de pildă, continuarea romanului Setea, însă materialul de viață adunat refuza transpunerea pe hârtie, pentru că se transforma într-un pamflet. Și citindu-l acum ca literatură de sertar, văd că este de fapt un pamflet destul de răsuflat. ”

Cât despre atitudinea criticilor față de propria-i operă, Titus Popovici va face mărturisiri într-un cadru festiv, alături de membri ai Uniunii Scriitorilor Români, sugerând aceeași reticență politică de care trebuie să țină seama și criticii: ,,Dacă există o profesiune în care onestitatea să primeze, aceasta este profesiunea de critic. Una este a greși, alta este când conjuncturalismul devine uniform prea repede schimbată.”

Din certe motive ce țin de avantajele oferite de conducerea comunistă, Titus Popovici nu dă crezare sentimentelor sale de vinovăție și făurește cu un talent rar întâlnit personaje precum George Teodorescu sau mase de oameni revoltându-se. Se va autodenunța tardiv, în romanele apărute după destrămarea comunistă, mai exact începând cu 1990, când publică un nou roman.

VI.3. Ion Popescu și cetățenii care nu mai au răbdare

Până la revoluția din 1989, Titus Popovici și-a dedicat în mare măsură operele propagandei regimului comunist. Nu puțini au fost cei care i-au reproșat această alegere, însă ideea unei tăceri literare sau a unui exil îi repugna profund. Dacă prin primele două romane, Străinul (1955) și Setea (1958), se conturează profilul unui comunist desăvârșit, după anul 1958 Titus Popovici nu mai publică o vreme îndelungată nici un roman. Acest repaus literar se datorează unei îndepărtări a prozatorului de gruparea de la conducerea țării. Conștient de faptul că și-a vândut propriul talent într-o manieră mult prea ieftină și facilă, Titus Popovici va alege calea filmului, existând astfel o continuitate artistică a telentului său incontestabil. Manifestând o rezervare și în privința participării la plenarele partidului, scriitorul pregătește conștiincios o adevărată lovitură de teatru în plan literar. Mișcarea pe care o va face imediat după 1989 îi va aduce serioase critici și acuzații grave de duplicitate.

Nu putem afirma însă că repetatele acuze sunt fără temei, deoarece imediat după căderea nomenclaturii, mai exact în 1990, Titus Popovici publică Cutia de ghete, roman de dimensiuni restrânse, șocant prin construcția personajului central, Ion Popescu. Fundalul epocii e cel al anilor anteriori momentului decembrist, când atmosfera emană deja tensiune, mizerie, conflict. Despre romanul de mai sus, Alex Ștefănescu afirma: ,,Cutia de ghete,1990, reprezintă tot ce s-a scris mai puternic pe această temă până în prezent.” Romanul surprinde mai ales prin tipologia personajul Ion Popescu, antitetic lui Andrei Sabin sau George Teodorescu. Prin urmare, la nici un an de la căderea comunismului, Titus Popovici reușește să pună într-un singur personaj toate revolta omului de rând, nedreptatea îndurată și condițiile vitrege de trai. E expresia vie că scriitorul a fost conștient în fiecare moment de existența dezolantă a cetățeanului, ba mai mult i-a înregistrat cu dăruire fiecare gând. Cu un iz negativist, Nicolae Manolescu va rezerva puține rânduri romanului, în a sa Istorie critică a literaturii române: ,,O parabolă este Cutia de ghete, ratată de lungimi și detalii fără semnificație și cu un final ce putea fi apocaliptic, dacă autorul ar fi avut răbdare.”

Întrebarea care se impune este: Cum a putut astfel creiona Titus Popovici personaje desăvârșit comuniste precum cele din Străinul și Setea, dacă gândul său a fost alături de populația atât de greu încercată? Răspunsul e cert și are două valențe: una literară și una financiară, dorința de a avea acces la cerneala și hârtia vremii, precum și viața într-un mediu surâzător, în plan economic. În specificul lui Ilie Moromete, Ion Popescu e cetățeanul prins în această paranteză negativă a istoriei, însă pentru el timpul nu mai are răbdare. Are parte de o viață plină de griji și lipsuri, trăiește într-un apartament cu apă și căldură doar la zile mari, alături de soția sa Maria, ambii muncind din zi până-n noapte într-o fabrică. Dorința lor supremă este de a avea un copil, rod al căsniciei lor, însă și această nobilă speranță le va fi crud anulată de regimul dictator.

În descrierea momentului în care cei doi și-au unit destinele, Titus Popovici mărește doza de ironie, urmărind o sporire a banalității situație. Conform Dicționarului explicativ al limbii române, banalul reprezintă: ,, 1. (Lucru, fenomen) lipsit de originalitate; obișnuit, comun. 2. Care nu se deosebește prin nimic; lipsit de originalitate; ordinar; comun; obișnuit; trivial;” Definițiile surprind cu obiectivitate atmosfera dominantă în perioada comunistă, când nimic nu părea să aibă tendința de a schimba ceva. Prin urmare, Ion și Maria se căsătoresc într-o comună zi de miercuri la Sfatul Popular al Sectorului 2, participanți la bucuria lor fiind doar câțiva colegi și invitații care așteptau sosirea unui alt alai de nuntă. Fără a merge însă mai departe, existența măruntă a personajelor este dată și de numele acestora, Ion și Maria, nume comune care nu pot încununa persoane complexe, deoarece numele are capacitatea de a pune stăpânire pe identitatea individului.

Cuprinzând doar 126 de pagini, romanul este divizat în 17 capitole, fiecare purtând titlul unei modalități de executare a unei bucăți muzicale. Astfel, capitolul în care își descrie copilăria și adolescența poartă titlul Allegro monstruoso. Această ingeniozitate a romancierului redă în fapt existența tumultoasă a individului în comunism, marcată mereu de ascensiune și regres. O nuvelă mai întinsă, cum o putem caracteriza, romanul insistă în repetate rânduri pe prezentarea obsesivă a conducătorului, descriere care contrariază cititorul de rând, cunoscător al operei lui Titus Popovici. Deși apropiat al familiei Ceaușescu, care îl admira sincer pentru inteligența sa deosebită, prozatorul va scoate din sertarul concepțiilor personale următorul portret cu iz ironic: ,, un ilustru conducător de partid și de țară, cel mai iubit fiu al poporului, ctitor strălucit, erou între marii eroi ai neamului, genial gânditor și om politic de înalt prestigiu mondial, cu o exemplară viață de luptă desfășurată cu legendar eroism, având alături permanent pe mult iubita și stimata sa tovarășe de viață, eminent om politic și savant de largă recunoaștere internațională.”

Narațiunea e densă, accentul cade pe conștiința încărcată a personajului, exponent general al tuturor cetățenilor de rând. Sunt, sau ar trebui să fie, conform cerințelor politice, existențe terne, fără individualitate și opinie, fără sentimente și dorințe. Scopul lor suprem, unic în același timp, ar trebui să fie munca continuă, pentru a-și aduce aportul la bunul mers al țării. Mihai Zamfir, într-un articol din România literară, definește Cutia de ghete ca nuvelă, insistând asupra faptului că ,, Mai mult decât o nuvelă strălucită din punct de vedere literar, Cutia de ghete ne apare astăzi ca un document psihologic elocvent pentru starea de spirit a unui popor întreg.” Ion Popescu nu mai este dispus să tolereze nedreptatea înăbușită din juru-i și își face adevărate scenarii, conștient fiind că țara va intra în normalitate numai prin îndepărtarea definitivă a conducătorului. Aluzia e inevitabil înspre sfârșitul primei familiei comuniste, însă personajul e disponibilul oricărui compromis.

Întâlnim la Ion Pop dualitatea extrovertit-introvertit, el întrupând figura introvertitului în situațiile care contează cu adevărat și devine un extrovertit în circumstanțele intimității proprii. Pentru a-și cicatriza rănile de ordin psihologic el trebuie să forțeze o impăcare a normelor sociale cu instinctele care îl macină, dând astfel un bun exemplu de înțelepciune. Pacea interioară de care are nevoie personajul este practic imposibil de însușit în comunism, pentru înfăptuirea acesteia, armonia exterioară și bunul mers al societății sunt indispensabile.

Existența comună a celor doi implinise deja douăzeci de ani, iar căsnicia lor se rezuma la munca în fabrică până la ore târzii, întâlnirea de seara din față blocului, pentru a urca cele șapte etaje împreună, liftul fiind o utopie, și scurte plimbări la final de săptămână, însă doar dacă nu se lucrează. Gândul de a avea un copil le încolțește în suflet, însă o dată cu el vine și contraargumentul: ,, Fiecare se gândea la același lucru: de ce n-au avut curaj să aibă un copil. Mai bine ar fi murit decât să-și împărtășească unul altuia acest gând atât de simplu, atât de chinuitor. […] Lasă, e mai bine așa. Ce-ai fi vrut? Să ducă și el viața pe care o ducem noi? “ Momentul mult dorit se petrece și Maria descoperă că este însărcinată, însă această bucurie normală va deveni tragedia vieții lor. Ziua nașterii demonstrează încă o dată că în epoca comunistă omul nu reprezenta nimic din punct de vedere sufletesc. Ion Popescu nu e învoit pentru a fi alături de soție, deoarece pare a fi în fabrică o zi agitată, iar în următoarele trei zile nu reușește să își vadă copilul din motive frapante: nu are bani să mituiască portarul, nu e învoit de la fabrică sau trebuie să participe la dezăpezirea străzilor.

Totul se sfârșește pentru Ion Popescu, personaj deja exterminat de condițiile vieții sale, în clipa când este sunat de la morga spitalului pentru a ridica cadavrul copilului său, o fetiță a cărei moarte nu merită, în viziunea medicilor, nici o explicație. Titlul romanului, Cutia de ghete, surprinde această postură ingrată a tatălui îndurerat, luând în considerare faptul că trupul neînsuflețit al fiicei sale îi este înmânat într-o banală cutie de ghete, cu inscripția Oradea stass 3854, conform hot. C.M. 983654 din 14.VI.196_. După ce o leagă cu propria-i cravată, din cauza fragilității sale, Ion Pop va porni într-un drum al Golgotei, înspre crematoriul orașului. Din tramvai în autobuz și invers, personajul are impresia că parcurge un drum infinit, molestat de ceilalți călători pentru grija exagerată pe care i-o poartă cutiei. De un grotesc extrem e episodul in care oamenii, privați necontenit de alimentele de bază, sunt pe punctul de a-l linșa crezând că poartă în cutie o bucată de carne, Ion Popescu apărând astfel în concepția lor ca un protejat al partidului. Situația tragică a personajului atinge cote maxime când este nevoit să aștepte ore întregi în autobuzul închis fiindcă trecea el.

Demne de luat în seamă sunt discuțiile aprinse din tramvai, pe fundalul blocării circulației din rațiuni politice. Ia naștere astfel un personaj colectiv îndârjit în unanimitate, cu un moral precar și cu un sumum de frustrări. Lumea prezentată e una cu susul în jos, constituind un tablou nemilos al stării de spirit universale. Pasajul în discuție e expresia vie a cotidianului comunist, cu oameni care își consideră deja viața o povară. Unul dintre călători, având alura unui intelectual, cuprinde în doar câteva vorbe condiția cetățeanului comunist, caracterizată prin frică, alienare, lașitate. Potrivit de menționat ar fi și faptul că personajul comunist face totul sub imperiul fricii, luând în considerare oricând o urmărire și acuzare a sa, din vaste motive. Frica are însă efecte nedorite asupra integrității emoționale a individului: ,,Ea mobilizează la evitarea pericolului și totodată alarmează organismul, adică se îngrijește de cantitatea necesară de energie pentru realizarea acțiunii cerute.”

Condițiile stresante își pun astfel pecetea pe dezvoltarea psihică a personajelor, fiindu-le inhibată personalitatea. Pentru a se sustrage unei alienări iminente, individul tânjește, în comunism mai mult decât oricând, după libertate. O descriere parcă desprinsă din caracterizarea personajului în comunist realizează Ion Alexandrescu: ,,Persoana care viețuiește în condiții de mediu stresant, familial, social, politic, e descrisă ca ducând o viață ștearsă, umilă, uzând de mimetism, neîndrăznind a se afirma, nefăcând apel la demnitate, ascunzându-și preocupările în adâncul eului. Nu ia public o atitudine, se complace în duplicitate și uzează frecvent de împăciuitorism. Uneori alunecă în unele forme de alienare.”

Utopia stă însă și în faptul că omul de rând nu are posibilitatea de a-și cunoaște drepturile, nu se poate revolta și nici cere explicații. Tot acest itinerar al personajului, cu cutia de ghete sub braț, este împlinit pe fundalul unei permanente discuții imaginare cu fiica sa, pe care o numește Loredana. Întregul cadru psihologic dezvăluie fragilitatea psihică a lui Ion Popescu. Această farsă a destinului, moartea noului născut, cum o cataloghează personajul deseori îl motivează să săvârșească imposibilul, planuri pe care nu le va înfăptui însă niciodată: ,,umilul cetățean retrăiește situații caracteritice climatului social-istoric general și își amintește acte personale de revoltă, planuri infantile de suprimare a tiranului.” Permanentul motiv invocat de personaj în împlinirea misiunii sale salvatoare este dintr-un registru transcendent. Utilizând imaginea copilului în comunism, Ion Popescu va promite amintirii fiicei sale o distanțare față de regimul agresiv: ,, Ca tu, inima mea, să nu fii silită să-i dai flori, niciodată.”

Prin prisma personajului central, romanul surprinde revolta unei generații, cu jovialitatea tratării de către comuniști a unor fapte de viață și moarte. Există însă și o discordanță între dorințele și ideile cetățeanului și faptele sale, diferență dată de conștientizarea idei că, indiferent de circumstanță, în comunism, omul simplu nu va avea niciodată câștigul moral sau material de partea sa. Din punct de vedere al limbajului, ,, În comunism violența lingvistică fusese disciplinată și exact orientată, ea fiind îngăduită doar împotriva ,,dușmanilor poporului”, altfel, limba de lemn nu permitea nici o derogare de la demagogia vremurilor.” Ca și în romanele precedente, Titus Popovici mânuiește cu iscusință arma ironiei și a umorului, în ciuda faptului că în romanul amintit umorul este unul fără adeziune, un umor negru.

Opera cu aspect de epopee, emanând o stare pesimistă, de tristețe profundă, romanul creează permanent circumstanțele adversității dintre indivizi, îndârjiți unul împotriva celuilalt. Această competiție permanentă e generată de febrilitatea cotidiană și de idea că celălalt poate fi un reprezentant ascuns al puterii. În termenii psihosociologiei conflictului, situația dată ar putea fi ilustrată astfel: ,,competiția dă naștere la spionaj sau alte tehnici de obținere a informațiilor despre celălalt pe care el nu dorește să le comunice. În afară de obținerea de astfel de informații, fiecare parte este interesată în furnizarea de informații descurajatoare sau înșelătoare către celălalt.”

Scriere denigratoare, oglindind de la primul la ultimul rând consecințele implementării regimului comunist, romanul constituie și o ,,selecție de fapte sordide și excese grotești plasate în contrast cu lozincile, vorbele, versurile, partiturile și datele statistice oficiale, demonstrând grija față de omul local și față de viitorul țării.” Înainte de orice altă interpretare, Cutia de ghete e expresia unui autor revoltat, care a adunat prea multe compromisuri și și-a înnăbușit prea des actele de curaj. Este totodată și enciclopedia umanului dezolant din contextul comunist, notând cu precădere metamorfozarea morală a individului. Marian Victor Buciu relevă o scriere fără substanță, în care istoricul nu face cinste: ,,Defectul este unul de desincronizare între literar și istoric, iar efectul cu totul diminuat, după ce va cuceri, poate, pentru un termen foarte scurt.”

Despre fundamentul duplicitar al prozatorului pomenește și Dan C. Mihăilescu în recenzia sugestiv intitulată Disciplina perversiunii: ,,Dar între timp, același Titus Popovici care face saltul antipodic de la Străinul la Cutia de ghete ni se relevă, de-a lungul unei succesiuni de măști și ipostaze, ca mercenar al propriei amoralități hedoniste.”

Răsunător în contextul epocii comuniste în prag de mistuire, Cutia de ghete este ultima scriere publicată în timpul vieții autorului, moartea acestuia survenind în 1994. La patru ani, în 1998, apare postum romanul Disciplina dezordinii, numit de scriitorul însuși roman memorialistic. Se continuă astfel seria mărturisirilor răsunătoare, însă registrul lingvistic este pentru prima oara violent, trivial pe alocuri. Pare cu deosebire o carte care frapează prin simpla ei existență, prin ideea că ea a fost concepută de un comunist convins, cel puțin aparent.

Grație subiectul, scrierea impune o mare doză de politic și istoric, care îngrădește acuratețea substratului pur literar. Galeria de personaje e însă vastă și exponenții săi sunt cele mai însemnate personalități ale dictaturii comuniste: soții Ceaușescu, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej și mulți alții. În consecință, culisele partidului, alături de cele mai importante plenare ale CC al PCR, se dezvăluie în fața cititorului, cu cele mai dure conținuturi. Aportul memorialistic este vast, prozatorul rememorând anii copilăriei și adolescenței sale, mereu însă în raport cu înclinațiile politice ale epocii respective. Punctele de reper ale existenței sale politice sunt marcate prin evenimente precum influența cărții LꞌABC du communisme, al lui N.I. Buharin, influențele negative ale operelor comandanților legionari, voturile acordate comunismului, cu toate că era minor, și multe alte aspecte frapante ale existenței acestuia. Așadar, personajele operei sunt de această dată originale, oscilându-se de la oameni politica la propriul său eu. În spatele acțiunilor dezvăluite stau regretele și compromisurile autorului, proclamate treptat, acum când atmosfera politică o permite.

Fără e se urmări o prezentare cronologică a evenimentelor, naratorul-personaj pune în scenă elita comunistă, înregistrând în cele ceea ce îi privește, cele mai lamentabile gesturi, ajungându-se uneori și în zona intimă a omului politic. Capabil de orice pentru a le contura adevărata personalitate, scriitorul pune seama și pe o trimitere permanentă la sfârșitul apropiat al acestei grupări. Sugestia e către o nouă lume, o eliberare reală în urma acestei căderi, schimbarea socială putând fi definită astfel: ,,transformarea observabilă în timp, care afectează, într-o manieră ce nu poate fi provizorie sau efemeră, structura și funcționarea organizării sociale a unei colectivități date și care modifică întregul curs al istoriei sale.”

O metamorfozare are loc și în plan psihologic, e rezultatul duplicității naratorului, care își începe prelegerea epică cu tabloul ironic al plenarei din 12 decembrie 1989. De o descriere minuțioasă se bucură și anii imediat următori celui de-al doilea război mondiale, cu mutațiilor politice specific, profund marcante și de termen lung. Portretul unor scriitor oportuniști este făcut în registru grav, denunțător, în ciuda faptului că autorul însuși se poate număra cu certitudine printre ei. Ironia și umorul ocupă și de această dată un loc de seamă, ironia îndreptându-se și spre propria-i persoană. E lesne de înțeles că principalul vizat în zona descrierilor zeflemitoare este chiar Nicolae Ceaușescu, , cum îl numise deja prozatorul în Cutia de ghete: ,,Părul argintiu. Nu și-l mai vopsește în ultimul timp. Nu știu cine-i făcea această operație, deoarece de la o săptămână la alta nu apărea cu aceeași nuanță. Unii ziceau că ar avea sosii.” Astfel își va anunța personajul nostru unele nedumeriri ale sale, cum ar fi neobișnuita rapiditate a implementării comuniste după război, controversatul raport literatură-politică și nu în ultimul rând normele și strategiile utopice forțate de partid. Putând fi văzut și ca o pledoarei anticomunistă, romanul este o piatră de temelie la distrugerea imaginii idealului communist, conturat de autor însuși în romanele anterioare.

Cu o forță nimicitoarea, pătrunsă de distructivitate, realizează autorul reprezentarea fiecărui personaj politic. Această furie interioară izvorăște din frustrările sale, poate avea însă repercursiuni negative în plan psihologic, deoarece: ,,S-ar părea că doza de distructivitate întâlnită la indivizi este proporțională cu măsura în care este împiedicată expansivitatea vieții. […] Distructivitatea este urmarea vieții netrăite.”

Această fluctuație a atitudinii autorului față de comunism a stârnit imediat după apariția romanului critici dintre cele mai nemiloase. Dan C. Mihăilescu pune într-o manieră comico-ironică pasiunea autorului pentru pescuit și vânătoare, confortul pe care i-l oferea poziția oportunistă, alături de valoarea certă a scrierii, care nu poate fi anulată prin acuzarea morală a prozatorului. Cert este că de-a lungul vremii, scriitorul a dat întâietate pasiunilor sale cinegetice, favorizate la cel mai înalt grad al fastului de familia de la conducere, plătindu-i astfel contribuțiile literare propagandistice.

Romanul abandonează teza comunistă proclamată răsunător până de curând, reprezentând o antiteză a tot ceea ce s-a scris până atunci, în aria romanului poltic. O reală galerie de personaje impresionante, cu certă valență de document, romanul adună resentimente, într-un registru pamfletar. Această capodoperă a vieții personalităților comuniste, strategic ferită de ochii cititorului, până la 1989, nu ar fi fost redată atât de obiectiv fără o indiscutabilă inteligență a celui care a făurit-o. Fără a mai lăsa loc artificiilor de ordin literar, violența manifestată în limbaj își are originea în libertatea de exprimare, atât de mult dorită în epoca apusă: ,, Această violență lingvistică descătușată, instaurată după căderea comunismului, a devenit, la un moment dat, încălcătoare de tabuuri, promovând derapaje verbale mai mult sau mai puțin intenționate. Cea mai vizibilă a fost tendința de sexualizare a limbajului.”

Talentul literar vândut atât de convenabil directivelor comuniste nu mai poate fi recuperat acum, Titus Popovici referindu-se la acest aspect într-un interviu acordat lui Mihai Tatulici, cu puțin înainte de teribilul accident care i-a adus sfârșitul: ,,Scriu de multă vreme la o carte care se numește Disciplina dezordinii, în care multe dintre poveștile pe care vi le-am spus sunt inserate, desigur, cu mijloacele prozei. În ceea ce privește o ipotetică salvare, eu mi-am vândut toate drepturile de autor unei foarte puternice formațiuni economice, care sper că se va strădui să mă pună în valoare, bineînțeles, dacă lucrul acesta îi va aduce profit.”

Cu același resort al acidității descrierilor comuniste debutează și Cartierul Primăverii. Cap sau pajură, la doar câteva luni după publicarea romanului anterior. Dorind să surprindă același cadru politic, reținând aceleași personaje și mărturisiri epatante, romanul înglobează și tentativele disperate ale lui Ceaușescu de a redresa viața politică, în toate aspectele ei. În acest scop va încerca înfăptuirea unui partid de opoziție, care, în antiteză cu comunismul, va sesiza calitățile, practic inexistente, ale celui din urmă. Avându-i în centru pe Costache Bălănuță, fost politician burghez, și Vasile Vasiliu Roșioriidăvede, alter-ego al lui Gheorghe Gheorghiu Dej, scrierea cuprinde șase capitole, fiecare debutând cu un citat sugestiv din Stalin sau Ceaușescu. Vasile Vasiliu Roșioriidăvede e dominat de complexe, însă devine agresiv și răzbunător când nu îi sunt respectate directivele de partid. Apare alături de el și Vera, descriind în totalitate personalitatea Anei Pauker: fire descurcăreață, capabilă intelectual, însă ironică și apatică cu cei din jurul său. Trebuie amintite și alte personaje, cum ar fi Mihail Radu Florian, alter-ego al lui I.Gh.Maurer, Sangvinar – corespondent al lui Stalin sau ilegalistul Ninel Goldman.

Raportându-se la acest colaj de personaje comuniste, Maior Felix avea să recenzeze unele aspecte privind atitudinea personajelor, pomenind, în anul apariției romanului, despre: ,,comportamentele aberante sau ridicole ale unor activiști de partid semidocți, agramați, puși pe căpătuială, complet străini de interesele țării, al cărei regim politic se întemeia, în consecință, pe fărădelege.”

Pe întregul cuprins al operei regăsim diverse lozinci sau citate, grăitoare pentru atrocitățile politice ale perioadei. Dintre acestea, cele mai importante ar fi: „Cine limbă lungă are, cinci ani va tăia la sare.”, „Eu prin stomac am ajuns la comunism.”, „Să crezi sincer că ceea ce tu vezi alb este negru, dacă superiorul tău ierarhic imediat îți spune că este așa.”, „Față de totalitatea și nemărginirea puterii lui Stalin, Hitler fusese un biet amator.”, „În comunism politica o să o facă bucătăresele.”, „În politică nu există supărare, doar interese, raporturi de forță.”, „Asta-i țara Tovarășului Nuivoie! La noi totul e interzis și ceea ce nu-i interzis este obligatoriu.”

Penița e a unui scriitor satiric, care militează pentru anularea miturilor comuniste, roman e difuzat cu rapiditate în rândul cititorilor. Opera pune în lumină ilegalități si o purtare criminală a politicului, în raport cu omul de rând. E la mijloc o furie înăbușită care generează violență și distrugere în toate aspectele operei. Înainte de orice analiză, romanul e mărturisirea unei conștiințe încărcate, e refularea unui scriitor de valoare, care recunoscu-se, încă din 1990, că în toate domeniile existenței sale viața i-a cam fost un eșec.

CAPITOLUL VII.1. Fețele schimbătoare ale politicii în proza

lui Titus Popovici

Evoluția literaturii române a depins, de-a lungul secolelor, de un intransigent factor politic, care a monopolizat întreaga creație artistică, în perioada comunistă. Pentru o mai bună înțelegere și interpretare a nișei politice vom pleca de la o definire a acestui termen, care, conform Dicționarului explicativ al limbii române, reprezintă: „1. știința și arta de a guverna un stat; formă de organizare și conducere a comunității umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea externă. 2. tactică, strategie, metode și mijloace folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor fixate.”

În epoca restriștei comuniste, politica a fost singura putere care a dominat lumea literar-artistică, adoptând măsuri dintre cele mai diverse și mai ales primejdioase. Scopul era bine stabilit: anularea identității naționale și crearea unui nou popor supus în totalitate doctrinei sovietice. E lesne de înțeles că intelectualii vremii, literați, istorici și nu numai au avut atitudini diferite față de această reformă radicală a culturii române. Clasa oportuniștilor a fost reprezentată de scriitorii care au ales pactul cu normele partidului, oferindu-și astfel propriul talent în schimbul beneficiilor materiale și a libertății de exprimare. Trebuie menționat faptul că era o libertate de exprimare utopică, îngrădită în permanență de cerințele conducerii și interdicțiile cenzurii. De cealaltă parte a barierei se situează scriitorii răzvrătiți, revoltați, care apelează la aluzii, jocuri de cuvinte, alegorii, diverse stratageme pentru a deghiza în rândurile lor adevăratele orori ale regimului implementat. E nevoie de o mare abilitate, iscusință a condeiului, pentru a contura opere subversive, care să treacă cu ușurință de vigilența cenzurii.

Nu trebuie omiși însă nici scriitorii evazioniști, scriitorii interziși, cei arestați și maltratați fizic, scriitorii dizidenți și numeroase alte categorii, particularizate în funcție de perioadă, opera scriitorului, atitudinea și comportamentul său față de putere. Cert este că sovietizarea culturii române și permanentul control asupra literaturii a transformat-o pe aceasta din urmă într-un veritabil instrument de propagandă. Perioada 1948-1989 marchează cu certitudine o epocă de regres și secătuire și pe plan literar, nu doar social. Această pustiire a literaturii române a lăsat un imens gol după căderea comunistă așa cum accentua și Eugen Negrici: „La începutul anilor '50, ne aflam în plin neant, în cel mai dramatic moment al istoriei cărții și scrisului în limba română. După ce flăcările pârjolului comunist nu au mai avut ce mistui, au rămas în urma lor o literatură de refăcut și un cititor însetat de literatură – poate cel mai fidel din toată istoria noastră.”

Pe 23 august 1944, zi care marchează o lovitură de stat, întoarcerea armelor împotriva Germaniei, prozatorul Titus Popovici era un adolescent de doar 14 ani, pasionat deja de literatură și politică, în egală măsură. Din informațiile oferite de familia sa, scriitorul s-a înscris în partidul comunist imediat după implementarea acestuia în România, fiind convins că programul acestei grupări este unul solid, benefic pentru poporul român șubrezit de cele două războaie mondiale. Implicarea continuă a acestuia i-a adus, atât în perioada dejistă, cât și în cea ceaușistă, foloase materiale și o încredere de nestrămutat din partea mai marilor puterii. Dovada credinței sale față de comunist au constituit-o nu doar cuvintele preamăritoare de la plenarele PCR, ci cu precădere operele cu caracter propagandistic și elogios. Odată cu trecerea timpului, Titus Popovici, cu inteligența-i de necontestat, întrevede în principiile partidului la guvernare cerințe și măsuri utopice, erori de neîndreptat, fapt care va provoca o distanțare treptată a acestuia în raport cu conducerea. Nu va avea însă tăria să-și exprime adevăratele-i credințe înainte de '89, tergiversând rostirea adevărului și fiind constant în susținerea conducerii, chiar dacă întreaga sa existență devenise un compromis.

Titus Popovici debutează literar la doar 20 de ani, cu un volum de schițe intitulat Mecanicul și alți oameni de azi, schițe redactate în colaborare cu Francisc Munteanu. Operele apar în 1950 în Viața românească și în volum un an mai târziu, în 1951, însă nu se bucură de o răspândire așteptată în mediile literare și este mult prea devreme dat uitării. Opera nu este una grăitoare pentru ceea ce va reprezenta cât de curând Titus Popovici pe scena literaturii, subiectul fiind ambiguu, cu precădere din punct de vedere politic. Criticii din epoca comunistă, cât și cei postdecembriști, au catalogat aceste schițe drept opere neconcludente pentru existența literară a prozatorului Titus Popovici.

Nu o dată s-a menționat în exegezele literare că adevăratul debut al prozatorului este marcat de anul 1955, când apare volumul Povestiri, volum care încorporează două opere cu substrat politic: Gusti Iluț și Baci Jurcă. Din ambele reiese o siguranță a mânuirii condeiului, iscusință aleasă în conturarea personajelor și nu în ultimul rând predilecția pentru creionarea unor tablouri de natură izbutite. Gusti Iluț este povestirea care deschide volumul, constituită într-o proză densă și tensionată, în fiecare rând al său, prin prisma protagonistului Gusti Iluț, care domină întreaga operă prin caracterul său strașnic, radical, plin de neînțelesuri. Trebuie menționat din capul locului că anul 1955 se integrează în perioada conducerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, e reprezentată printr-o Românie în plin proces de sovietizare, sub atenta urmărire a armatei roșii, aflată pe teritoriul nostru până în 1958. În pofida faptului că din 1955 România devenise membră ONU, comunismul și măsurile politice mult prea intransigente afectează capital și irevocabil economia, cultura și întregul sistem social românesc.

Industrializarea satelor și tulburarea liniștii omului de rând sunt concentrate și în Gusti Iluț. Paginile creează un tablou reprezentativ pentru impactul sovietic asupra poporului nostru, însă substratul subversiv e omis de cenzură, probabil datorită unor laude strecurate strategic și mulțumită finalului fericit. Satul Rucazi, străbătut de apele învolburate ale Cerniței și așezat la poalele unui munte împădurit, e un loc prielnic, ales de noua conducere a statului pentru construirea unei hidrocentrale. Zvonurile din sat și apariția unor ingineri de la Arad pentru a face măsurători, trezesc parcă la viață un sat uitat de lume, risipit și amorțit, fără speranțe de dezvoltare. Obișnuita orânduire a sătenilor va fi iremediabil tulburată când sunt anunțați că unele case vor fi dărâmate deoarece sunt așezate în calea proiectului. Pentru ca sătenii să nu se opună acestui fapt, tovarății de la partid au adus case de la Arad, care trebuie doar montate, spre surprinderea rucăzanilor.

Aici intervin principiile solide de nestrămutat ale priceputului tăietor de lemne Gusti Iluț, cel mai iscusit lemnar din acea zonă. Revolta e adresată partidului, care e singurul vinovat de tulburarea vechii orânduiri: „Vai, grele zile am ajuns… […] Cum adică, se bagă în viața satului și pe noi nu ne întreabă? Da'al cui e satul? Ei, comedie! ” Atitudinea lui Gusti Iluț față de părăsirea propriei case e indiscutabilă, el reacționând agresiv când această propunere vine din partea secretarului de partid, tovarășul Jurca: „Casa mea? Casa în care a murit taica? Grădina mea cu pruni și peri? Adică de asta m-ați chemat? Să mă înceluiți cu vorbe? Apoi, nu! Pe mine să mă scoateți din ocolul meu? Probăluiți numai! Rușine să vă fie!” Cu toate că i se cere ajutorul în privința pregătirii lemnelor pentru hidrocentrală, Gusti Iluț refuză cu vehemență, situându-se din acel moment în opoziție cu partidul la putere. Fiul său, Traian, e reprezentantul omului nou, deschis schimbărilor, fericit că se va muta în casă nouă. În urma rugăminților repetate din partea secretarului de partid Jurca, Gusti Iluț cedează și este dispus să urce pe munte pentru a contribui la pregătirea lemnelor, însă precizează limpede faptul că acest gest nu semnifică și acceptul de a-și părăsi casa.

Finalul este unul deschis, sugerându-se însă ideea că Gusti Iluț se va supune în cele din urmă, în totalitate, noilor norme politice. În consecință, cu toate că este exprimată revolta țăranilor față de noua cârmuire politică, regimul la putere e conturat drept unul benefic, înfloritor, care, cu acordul oamenilor, va schimba radical traiul îngrădit până atunci. Electricitatea în satul Rucazi era o utopie, însă regimul salvator va realiza imposibilul, mărindu-și astfel popularitatea în rândul cetățenilor. Vorbele tovarășului Jurca sunt grăitoare în acest sens: „Dumneata ești om muncitor, tovarășe Iluț… Ți-ai crescut feciorul om dintr-o bucată… Acuma a venit vremea să clădim o lume pentru asemenea oameni muncitori… Crezi dumneata, poți crede așa ceva, că noi, comuniștii, tragem lumea pe sfoară?” La final, impresia e a unei opere propagandistice, în pofida faptului că se strecoară aluziv rânduri ce ar putea periclita imaginea partidului: „Domnul Bolcaș Laurian a pușcat cu dinamita joagărul, ca să nu-l lase „comuniștilor”. Pe domnul Bolcaș Laurian, „mare român” și „iubitor de nație” cum își zicea, l-au prins peste o săptămână în văgăunile de piatră de la Sihlaș, unde se ascundea cu alții asemenea lui.”

Despre nonconformismul personajelor amintește și Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine: „Un volum de Povestiri (1955), înscris în limitele convenționalului conflictual și pitorescului aspru-idilic, ar putea fi considerat o contribuție la împlinirea unei categorii de pseudononconformiști ilustrată și de Ion Istrati, Ion Ruse, etc.” Conflictul interior al protagonistului depășește în intensitate natura transformărilor din sat, menite să preschimbe țara într-o lume nouă. Antiteza e între dorința personajului de a contribui la construcția hidrocentralei și demnitatea de a-și păstra casa intactă, în ciuda faptului că e o bojdeucă mică și dărăpănată. În consecință, povestirea poate fi catalogată drept una oportunistă, cu carater propagandistic, intercalându-se pe alocuri și rânduri subversive. De netăgăduit sunt însă calitățile literare ale prozatorului, cum relevă și Dumitru Micu: „un prozator cu peniță sigură, cu spirit de observație, cu simțul umorului și vocație satirică.”

Baci Jurca este a doua povestire, din același volum, datând din 1955, operă având același scop propagandistic, de această dată mult mai direct. Personajul central, Jurca Mihai, este un bătrân demn și hotărât, convins de binele suprem pe care comunismul l-a adus în România, odată cu implementarea sa. Bătrânul e chiar fiul secretarului de partid din prima povestire, Gheorghe Jurca, de ale cărui implicații politice este foarte mândru. Spre deosebire de povestirea anterioară, Baci Jurca surprinde de la primul la ultimul rând o lume aflată sub atenta supraveghere a regimului, creionată de autor ca o lume ideală, a drepturilor și ordinii depline. Există și aici personaje care nu se supun, însă dorința lor de evadare este iminent reprimată de partid. Bătrânul Jurca e chemat la centru pentru a da socoteală în urma unei corecții fizice aplicate președintelui Sfatului, în numele bunei orânduiri politice care trebuie respectată cu sfințenie. Timpul și spațiul sunt similare cu cele din Gusti Iluț, iar unele personaje se regăsesc și aici. Pentru a convinge interlocutorul de veridicitatea spuselor sale, baci Jurca apelează necontenit la învățăturile partidului: „Că nu se poate să nu priceapă dacă e om cu școală de partid! Ce ne învață partidul? Că atâta timp cât teoria nu-i legată de practică, e ca o busolă zvârlită pe o masă. Poftim de te folosește de ea!”

Protagonistul are înclinații spre domeniul politic, cu precădere spre comunism, încă din tinerețe, iar în vremurile antecomuniste aceste implicații îi aduseseră neplăceri: „Ia stai să vedem se spune despre asta dascălul nostru Marx. Scotea din noptieră o biblie, între foile căreia pitise materiale de partid… Ceasurile treceau pe nesimțite. Pe urmă, baci Jurca a fost arestat…” O complexă caracterizare a acestuia realizează Al. Radu: „Baci Jurca conturează figura unui vechi luptător comunist, cu un temperament impulsiv, vulcanic […] este permanent prezentă o împletire de duioșie și asprime, mânie și afecțiune prietenească.” Apropierea dintre cele două personaje, Gusti Iluț și baci Jurcă, este vizibilă, consăteni fiind ei au dus o existență tihnită până în 1944. Dacă Gusti Iluț fusese un simplu dibaci al lemnului, priceput și apreciat, baci Jurca fusese un ilegalist, un tăinuit membru de partid din vechi timpuri, în aparență un umil muncitor la căile ferate.

Volumul Povestiri ilustrează, prin intermediul a două opere reduse ca dimensiuni, impactul noii conduceri a țării, cu normele sale, asupra cetățeanului de rând, dirijând acțiunea personajelor spre o acomodare propice cu climatul politic. E un substrat politic care răzbate din volumul în discuție, o poliță plătită partidului pentru implicațiile și foloasele tânărului prozator. Calitatea scrierii dăinuie în urma interpretării politice, Radu Popescu urmărind acest raport formă-conținut: „Problemele alese de Titus Popovici sunt actuale, cei doi eroi nu sunt produse obținute cu șablonul și nici rezultate ale unor simplificări în vederea obținerii unui efect decorativ, în plus pot fi gândiți în legătură cu tradiția noastră literară, prin urmare calitatea scrierilor se impune de la început.”

Prozatorul prosper, Titus Popovici debutează în același an 1955 și cu un roman de dimensiuni vaste, Străinul. Proza devine prima scriere care înfățișează lovitura de stat din 23 august 1944, surprinzând totala reprimare a altor partide politice și implementarea comunismului. Personajul central, reprezentat prin Andrei Sabin, un tânăr inteligent și răzvrătit, întrunește toate cerințele omului nou, dornic de o schimbare majoră. Văzut de-a lungul vremii și ca un bildungsroman, Străinul este o scriere cu iz politic, de la primul la ultimul rând, Andrei Sabin putând fi considerat un alter-ego al prozatorului însuși. Înclinația spre politică, inteligența incontestabilă, predilecția pentru literatură și caracterul tumultuos sunt doar câteva similarități care ar putea constitui apropierea celor doi.

Intriga romanului o constituie revoltătoarea scriere redactată de tânărul Andrei, având ca temă războiul. Din textul care trebuia să reprezinte o prelegere elogioasă, Andrei Sabin realizează o scriere subversivă sinceră, care-i aduce eliminarea din sistemul de învățământ românesc: „Îmi cereți să scriu despre război. Aș putea fabrica fraze sunătoare despre Decebal, Traian și alți eroi sfinți, despre toate războaiele care de asemenea sunt sfinte, dar nu pot. Nu cred în toate aceste baliverne și nu pot să mint. Cred că nu există mai mare înjosire a demnității umane decât să silești pe cineva să afirme ceea ce nu crede, să-l faci apologetul unor lucruri care-l scârbesc, să-l împingi până la rușinea și sila de el însuși.” Provenit dintr-o familie săracă, onestă, ferită mereu de implicațiile politice ale vremii, Andrei s-a bucurat de o copilărie deosebită, fiind pasionat de istorie, politică și filozofie. Această atitudine revoltătoare față de politica actuală îi va aduce neplăceri, ducând la o izolare a acestuia, în satul bunicii, la Lunca. Apropiat în egală măsură de țăranii și burghezii timpului, Andrei se îndepărtează de aceștia din urmă, considerând că adevărata politică e cea propusă de comuniști. Are ocazia de a se bucura în sat de compania a doi vechi comuniști convinși, vărul său Mitru Moț și morarul Ardeleanu.

În ciuda faptului că familia dorește să îl îndepărteze de domeniul politic și îi scrutează cu temere preferințele, („Doamne, Andrei… doar… doar nu ești comunist cumva… ”, spunea mătușa Emilia), serile în compania comuniștilor încă tăinuiți din sat îl satisfac pe deplin: „Am învățat mai mult în câteva luni, decât tot timpul cât am fost elev… Singurul lucru care are însemnătate acum e să trăiești, să trăiești fiind tu însuți și să gândești ce poți face ca lucrurile să nu mai fie așa cum sunt.” Când România e atacată de germani și maghiari și întregul sat Lunca părăsește zona pentru a se feri din calea inamicilor, Andrei participă entuziast la săparea tranșeelor și buncărelor, ia parte la masacrul de la Varseg și în cele din urmă ajunge epuizat fizic și psihic. Perioada următoare e una împovărată pentru Andrei, mama a murit în timpul atacurilor, tata a devenit un alcoolic fără loc de muncă, iar grijile zilnice sunt tot mai mari. Întâlnirea cu bunul său prieten Schwartz constituie momentul decisiv în care Andrei hotărăște să se înscrie în partid, considerând această grupare salvarea României din declin. Va suferi o primă dezamăgire în scurt timp, deoarece articolul său din ziarul Patriotul, intitulat Atrocitățile democraților istorici, va suferi radicale modificări fără a i se cere acordul. Primește de la partid sfatul de a se ghida în formarea sa ideologică după cele două cărți de căpetenie ale comunismului: L'abc de communisme și Manifestul Partidului Comunist. Participă la numeroase manifestări, scrie articole, însă realizează că partidul îi îngrădește imaginația, duce o disciplină de fier și îi stabilește propriile-i priorități. Mereu îi este curmat elanul prin lozinci precum Moral este ceea ce servește clasei muncitoare sau Adevărul există în funcție de poziția de clasă. Finalul ne redă un Andrei mulțumit de vremurile pe care le trăiește, împăcat cu sine, beneficiarul unor foloase materiale, în urma atitudinii sale prielnice partidului.

Referindu-ne la diversitatea de interpretări pe care politica le ia în proza lui Titus Popovici, de la debut până la romanele postume, putem afirma cu convingere că Srăinul e un roman politic, scriere oportunistă care elogiază beneficiile pătrunderii comunismului în România, precizând și avantajele fiecărui individ în parte, în urma adeziunii la această grupare. Nu regăsim încă, în scrierea prozatorului de numai 25 de ani, fragmente subversive explicite, o excepție făcând atitudinea familiei și a prietenilor față de alăturarea lui Andrei în noul partid. Dacă prietenii privesc cu ostilitate această decizie, evitându-l, tatăl său îl alungă de acasă. Contraargumentul unei scrieri defăimătoare vine în final, când se subliniază faptul că până și bătrânul Sabin a intrat în partid. E lesne de înțeles că în perioada premergătoare căderii comuniste Străinul s-a bucurat de critici elogioase. Anton Cosma, de pildă, subliniază beneficiile noii lumi, sugerate în rândurile romanului în discuție: „După câteva gesturi de revoltă juvenilă, individualistă, Andrei Sabin va găsi „calea”, alăturându-se luptei muncitorilor pentru doborârea vechii lumi.” Considerat după '89 un „roman fals, scris cu talent”, datorită mărturisirilor prozatorului, imediat după căderea comunistă, Străinul relevă ruptura de trecutul nefericit al poporului român și crearea unei lumi noi, a unui popor liniștit, îndestulat, cel puțin în concepția și utopia comunistă.

În răstimpul comunist, o importanță aparte pentru critică a avut-o și finalul romanului, moment în care personajele se înscriu în partid: „Andrei Sabin se îndreaptă spre partid datorită experienței lui de viață și partidul îi apare întrupat în activiștii lui, în comuniștii și uteciștii existenți în roman.” O atitudine cu totul diferită au avut-o criticii după decembrie '89, reliefându-se de această dată duplicitatea prozatorului, vasta discrepanță dintre mesajul romanului și realele-i opinii. Eugen Negrici punctează misiunea prozatorului de a evidenția caracterul propagandistic al romanului: „Popovici se va grăbi să dea un sens politic unei răzvrătiri anarhice adolescentine, împingând cu inconștiență acest personaj fermecător, oripilat de reguli și prejudecăți, însetat de libertatea de a fi el însuți, în categoria – bine reprezentată în epocă – a „dumiriților” pregătiți să se înregimenteze moral și politic și să execute misiuni sub flamura roșie.”

După Nicolae Manolescu, o altă nedumerire ar putea fi permisivitatea cenzurii, în ceea ce privește revolta vădită a unor personaje împotriva regimului, limbajul uneori deocheat, naționalismul și antisemitismul. Titus Popovici a creat în permanență impresia că aceste chestiuni aparținând subversivității fac, în fapt, obiectul satirei, iar scrierea nu este altceva decât „un model de proză realist-socialistă”, cum o cataloghează și Nicolae Manolescu. Încheiem prin a sublinia valoarea compozițională indiscutabilă a scrierii, fără a omite însă caracterul său de obiect de propagandă.

Dacă în Străinul s-a urmărit evenimentul de la 23 august 1944 și pătrunderea comunismului în România, în romanul Setea (1958) sunt înfățișate reforma agrară din 1945 și consolidarea comunismului pe teritoriul nostru. Personajele sunt relativ aceleași, mediul surprins e în exclusivitate cel rural, iar lupta e între comuniști și țărăniști. Instaurarea la conducere a guvernului Petru Groza și momentul împroprietăririi cu pământ creează o adevărată frenezie în rândul țăranilor din Lunca. Ideea de a lua de la bogați pentru a împărți săracilor e propagată de primii comuniști ai satului, Moț, Ardeleanu și învățătorul Teodorescu, acesta din urmă întors din război cu un handicap fizic care îl complexează. În centru apare Ana Moț, bunica lui Andrei Sabin din primul roman, apatică față de planurile mărețe ale comuniștilor și intransigentă în decizia-i de a nu ceda pământ. Ironia sorții face ca primul susținător al împărțirii pământului, învățătorul Teodorescu, să fie chiar ginerele bătrânei, iar decizia acestuia de a înstrăina pământul familiei îi tulbură acesteia bătrânețile-i tihnite.

Ca structură, caracter și concepții politice, George Teodorescu poate fi identificat cu Andrei Sabin. Ambii sunt victime ale războiului, convinse că nomenclatura comunistă va salva țara de neajunsuri. Interesul prozatorului e și pentru redarea maselor de oameni, dornici de pământ, răsculați împotriva vechilor burghezi. Considerat de exegeți ca al doilea volum al romanului Străinul, Setea constituie al doilea roman realist-socialist al lui Titus Popovici, operă care a deservit regimului prin ideologia prezentată de prozator. Odată cu dobândirea unei conștiințe politice, țăranul cunoaște și setea de pământ, asemenea personajelor lui Liviu Rebreanu, făcând cunoștință cu puterea, cu partidul. Paginile în care se strecoară jocuri de cuvinte, parodii, parabole sunt mult mai reduse, în comparație cu Străinul, unde ponderea ideilor tăinuite ale prozatorului era mai ridicată.

E lesne de înțeles că și această operă a fost primită favorabil de critica vremii, bucurându-se de recenzii laudative. În acest sens, S. Damian afirma în 1963, într-un studiu dedicat romanului Setea: „Romanul Setea era ancorat deplin în actualitate și consfințea evoluția prodigioasă a unui tânăr scriitor, format după Eliberare.[…] Cartea lui Titus Popovici demonstra încă o dată valabilitatea orientării literaturii noastre spre marile teme sociale.” Un cert caracter politic al lucrării evidențiază și Ion Vlad, subliniind îndatoririle pe care prozatorul și le asumă prin scrierea unor opere oportuniste: „Cert e că romanul își cere urmarea. E doar punctul de plecare pentru o viitoare evoluție a satului pătruns de ideologia comunistă. […] Așteptăm volumul următor cu tot interesul, neignorând faptul că Titus Popovici are acum obligații mari.”

Este avută în vedere, cu predilecție după 1989, legătura strânsă dintre scriitor și putere, generatoare de favoruri care se oglindesc inevitabil și definitiv în operă. Conturarea și distribuirea personajelor e în funcție de opțiunea politică, în funcție de finalitățile avute în vedere de regim, prin intermediul condiției scriitorului. La acest raport ideologie-personaj face trimitere și Eugen Simion, într-un articol din România literară: „Există în Setea și un roman ideologic sau, mai corect zis, un roman în care se confruntă ideologiile și se clarifică, în funcție de ele, destinele indivizilor.” Apropierea de alți prozatori ai generației anterioare se poate realiza la nivel compozițional și chiar și politic. Tema pământului trimite la Ion al lui Liviu Rebreanu, în vreme ce prin împătimitul personaj comunist Mitru Moț se face analogia cu Mitrea Cocor al lui Mihai Sadoveanu. O continuitate a prozei anterioare vede și Cornel Ungureanu, în romanul Setea, accentuând favorabil tema romanului: „Setea trebuia să fie noul roman al pământului. Romanul reformei agrare nu putea fi scris decât de un autor care i-a înțeles, i-a simțit pe Slavici și, mai ales, pe Rebreanu, și care se simte mesagerul lor.”

Alex Ștefănescu, susținător al lui Titus Popovici, relevă și el caracterul oportunist al romanului, punând în balanță talentul scriitoricesc al acestuia cu adevăratele-i convingeri, tăinuite de prozator: „Talentul literar evident, dar și receptivitatea față de ideologia oficială îl aduc pe tânărul autor în prim-planul vieții literare. Și mai oportun este considerat romanul Setea, apărut în 1958, în care Titus Popovici evocă apologetic momentul împroprietăririi cu pământ a țaranilor întorși din război.” Prin densitatea compozițională și personajele izbutit conturate, Setea rămâne un roman valoros al literaturii române, scriere umbrită însă de filonul propagandistic vădit. Însemnătatea operei e anulată de jocurile politice avute în vedere de scriitor, de permanentele programe care trebuiau respectate cu sfințenie. Tergiversarea acestor nuanțe politice a fost o grijă a prozatorului, încercând din răsputeri să câștige atenția și aprecierea cititorilor și, nu în ultimul rând, a criticilor. E o imixtiune în proporții variabile de politic, psihologic, istoric, social, având ca finalitate biruința noului regim politic în fața tuturor opreliștilor.

În epoca marcată de o ușoară permisivitate ideologică din partea partidului, cu puțin înainte de aplicarea nocivelor teze din iulie 1971, Titus Popovici publică nuvela Moartea lui Ipu. Primind de-a lungul vremii o sumă de interpretări și oscilându-se în privința ei de la nuvelă la parabolă și povestire, scrierea surprinde același tensionat moment 1944, insistându-se de această dată pe consecințele ocupației germane. Întreaga acțiune e redată din perspectiva unui copil de numai 14 ani, alter-ego al prozatorului, ambii având aceeași vârstă. Pasiunea copilului pentru istorie și mitologie îl apropie și mai mult de făuritorul său, acțiunea nuvelei petrecându-se în spațiul rural ardelenesc. Opera debutează cu un motto biblic: „Păcătoșii sunt îngroziți, în Sion, un tremur a apucat pe cei nelegiuiți care zic: ,, Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine din noi va putea să rămână lângă niște flăcări veșnice?” Motto-ul prevestește tensiunea debordantă care va cuprinde întregul cadru al acțiunii. Intriga o constitue găsirea pe un câmp în apropierea satului a soldatului german Friederich, decedat. Cauzele și circumstanțele morții nu se cunosc, iar autoritățile germane sunt decise să pedepsească notabilitățile satului în cazul în care acestea nu vor găsi făptașul. Pentru a-și asigura scăparea, preotul, notarul, doctorul și primarul îl conving pe Ipu, sluga din casa adolescentului, să-și însușească fapta.

Bătrânul Ipu e personajul redus, hidos, bătut de soartă, sărac din cale-afară și subiect de batjocoră pentru săteni. Acest Cocoșat de la Notre-Dame, pe numele său adevărat Ciupe Teodor, primește de-a lungul timpului numeroase porecle: Crăcea, Croampa, Ștrimfi, însă tânărul nostru îl consideră cel mai bun prieten. Promisiunea unei înmormântări somptuoase și împroprietăriea cu pământ a rudelor după moartea sa, îl conving pe Ipu să cedeze. Pregătindu-se ca pentru o mare sărbătoare pentru acea zi de duminică în care va mărturisi și va fi executat, Ipu nu are noroc nici în fața morții, deoarece cu o noapte înainte trupele germane se retrăseseră din sat. Finalul e unul tragic, grotesc, fiind dat de reacția personajului în relație cu atitudinea celorlalți. În loc de fericire, Ipu e dominat de aprige sentimente de tristețe și revoltă, de deziluzia de a nu muri glorios. Totul vine în antiteză cu reacția autorităților, care de acum îl vor considera inutil, un nebun din naștere.

Filonul politic e mai puțin accentuat, mergându-se de această dată pe o nișă psihologică. Adolescentul are capacitatea de a analiza obiectiv personajele, fiind surprins negativ de ororile trecute cu vederea. Ultima replică a personajului maturizat mult prea devreme: „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte!”, marchează o condamnare metaforică a semenilor săi, datorată cruzimii de care dau dovadă. Nota propagandistică a cărții nu e atât de importantă, în comparație cu scrierile anterioare. Fiind publicată în epoca în care onirismul era atât de popular, predilecția e pentru introspecție, imaginar și meditație. Opera vede lumina tiparului după o lungă perioadă de absență pe plan literar a lui Titus Popovici, făcându-se astfel trecerea la un alt tip de proză. Trimiterea la revolta deja conturată împotriva comuniștilor o fac rândurile în care fratele adolescentului e închis deoarece recunoscuse că e comunist.

Anii în discuție sunt cei premergători implementării regimului comunist, însă despre beneficiile adoptării imediate a acestei nomenclaturi prozatorul nu mai pomenește. Considerată de Irina Petraș o „nuvelă-bijuterie”, comparabilă cu „Moara cu noroc, Fefeleaga, O făclie de paște, Hagi Tudose”, Moartea lui Ipu nu oferă cititorului o literatură pur propagandistică, ca în prozele anterioare. O predilecție pentru ironie și pamflet vede și Alex Ștefănescu, în conturarea oficialilor satului: „Este la mijloc arta de pamfletar a scriitorului, dar și o tendință stângistă a sa de a ridiculiza onarabilitatea în sine.” Schimbarea radicală de opinie asupra realității politice se va produce în cazul lui Titus Popovici imediat după '89. Romanul Cutia de ghete constituie prima confesare sinceră a prozatorului, e o sumă de mărturisiri și deznădejdi, compromisuri repetate și multă revoltă. Prin această scriere, Titus Popovici neagă predilecția sa pentru doctrina comunistă, apropirea vizibilă până la acel moment, demascând cu ironie dedesubturi din culisele partidului. Accentul cade aici pe consecințele grave ale nomenclaturii asupra cetățeanului de rând, subliniind caracterul utopic al programului susținut de putere.

Avându-l în centru pe Ion Pop și pe soția acestuia, muncitori într-o fabrică oarecare, romanul prezintă repetatele încercări ale tinerei familii de a avea un copil, tentative încununate cu moartea celui dorit la naștere, în condiții suspecte. Situația spitalelor din acea vreme, dezinteresul conducerii pentru individul de rând și lipsa de umanitate a semenilor fac din roman o mărturisire sinceră asupra României din perioada comunistă. Titlul trimite la impasibilitatea cu care cei de la morgă îi dau copilul mort într-o cutie de ghete distrusă, iar drumul tatălui de la morgă la cimitir, cu acest recipient prin tramvaie, face trimitere la o călătorie prin infern. Apărând ca o scriere politică de la prima la ultima pagină, Cutia de ghete a fost considerată de critici prima scriere care oglindește realitățile dure ale perioadei comuniste, o scriere sinceră, pliabilă pe realitățile cotidiene, chiar dacă autorul e un fost oportunist. Această duplicitate a scriitorului a fost privită cu reticență de o bună parte a criticii, majoritatea judecându-l pentru falsitatea cu care a beneficiat de libertatea scrierii și foloasele materiale ale puterii.

Romanul e pătruns de numeroase scene în care personajul își imaginează modalitățile în care l-ar putea ucide pe Nicolae Ceaușescu, curmând astfel suferința unui întreg popor. Alex Ștefănescu generalizează această atitudine a personajului, atribuind-o tuturor românilor asupriți: „Sunt un fel de descărcări electrice trăite de personaj, un fel de crize de epilepsie devastatoare. Dar sunt și reprezentări ale stării de spirit pe care o aveau toți românii în ultimii ani ai dictaturii ceaușiste.” O opinie negativă vine din partea lui Marian Popa, care consideră romanul „o nuvelă prost scrisă”, cu „o viziune melodramatic-pesimistă.” Astfel, atrocitățile văzute de scriitor în perioada comunistă sunt oglindite în acest roman, prin simpla redare a unei scene răsunătoare din viața familiei.

Se face trecerea de la proza oportunistă la cea subversivă, de la simpatia pentru noua conducere la indignarea față de noua Românie. Democratizarea politicii imediat după decembrie 1989 a adus de la sine și libertatea de exprimare, Titus Popovici profitând de acest moment benefic spovedaniei. Această atitudine față de fostul regim deseori preamărit i-a adus neplăceri pe plan literar și nu numai, așa cum avea să mărturisească în același an '90: „În momentul actual, în mod obiectiv, numele meu este asociat cu „iepoca” respectivă. Dacă se va face vreodată o disociere, bine. Dacă nu… asta este.”

Moartea prozatorului survine în 1994, împiedicând elucidarea unor noi aspecte literare din epoca apusă, prin intermediul seriilor de mărturisiri impresionante. Patru ani mai târziu, în 1998 apare primul roman postum, Disciplina dezordinii, scriere abundând în descrierea unor situații tensionate din viața autorului însuși. Roman memorialistic, eseu politic despre eșecul grupării comuniste, Disciplina dezordinii are în prim plan personaje sub masca cărora pot fi recunoscuți soții Ceaușescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și alte personalități marcante. Evenimentele majore enumerate sunt capitale pentru maturizarea prozatorului: participarea la război, lecturarea unor cărți interzise, ilegalitățile comise la alegeri, simpatia și adeziunea la comunism, instaurarea unei stări de nemulțumire față de partidul mult-prețuit.

Ironia și jocurile de cuvinte ocupă un loc fruntaș, scrierea confirmând în mod repetat implicările sale politice. Nu se încearcă o deculpabilizare a aportului lui Titus Popovici în conturarea unei literaturi propagandiste, scriitorul însuși accentuând caracterul părtinitor al unor opere. Ultima plenară din 12 decembrie 1989 e redată cu umor și persiflare de prozator, subliniindu-se atitudinea arogantă a acestuia față de întreg partidul și reprezentanții săi. Franchețea și umorul acestui neobișnuit membru de partid duce la prevenție din partea supușilor tovarăși. Raportul politică-literatură e și el pus în discuție în roman, în ciuda adeziunii comuniste de care a dat dovadă prozatorul însuși. E ceasul al doisprezecelea pentru Titus Popovici, ceas al spovedaniei, care-i va aduce antitetic eliberarea interioară și judecata semenilor.

Scriere agresivă și defăimătoare, Disciplina dezordinii dă în vileag încă o dată duplicitatea scriitorului, făcându-se trecerea de la intelectualul obedient, la un „procuror lucid și calificat al aceluiași hidos sistem căruia îi cunoștea tarele dinăuntru, deci mai bine decât alții.” Compozițional analizat, romanul cuprinde capitole independente, fără a se urmări o liniaritate a mărturisirilor. Aspectul narativ al scrierii e subordonat de natura politică stăpânitoare, umbrindu-se astfel talentul scriitorului pentru elaborarea unor proze izbutite.

Acest neajuns al operei care se dorește a fi un roman politic în esență e perceput și de Dan C. Mihăilescu, într-un articol consacrat romanului și denumit expresiv Disciplina perversiunii: „Acest roman memorialistic suferă, poate, de oarecare lipsă de sistemă și inconsecvență narativă, fiind alcătuit din mai multe bucăți disparate, reunite sub imperiul urgenței.” Riguros nu doar în caracterizarea oamenilor politici, ci și în catalogarea contemporanilor săi de breaslă, Titus Popovici a fost acuzat de unii critici de grandomanie și demagogie. Cu aciditate îi va aborda opera în discuție Dan Croitoru, într-un articol din România literară, recunoscându-i pe de o altă parte talentul: „un maestru neîntrecut”, accentuează raportul literatură-politică, așa cum reiese din scrierile sale.

Un alt cusur posibil al acestei relatări de dimensiuni vaste, l-ar putea constitui și predilecția scriitorului pentru deconspirarea unor zone intime, din viața celor mai puternici politicieni ai obsedantului deceniu. Scriere reprezentativă pentru evocarea perioadei comuniste, cu precădere datorită anterioarei situări a prozatorului în tagma oportuniștilor, Disciplina dezordinii este una din mărturiile care pare a nu se face nicăieri. Latura politică a cărții e redată scandalos, rezultând o operă nu doar subversivă, ci detașat incriminatoare. Apariția unei singure pagini în răstimpul comunist ar fi fost fatală integrității intelectuale și sociale a prozatorului. Marian Popa apreciază caracterul confesiv al cărții, întrebarea sa retorică referindu-se la chestiunea unei apariții anterioare, fapt menționat mai sus: „Cărți care suscită și o altă întrebare, definind misterul axiologic: Ce cărți ar fi fost acestea, dacă ar fi fost publicate măcar cu o zi înainte de colapsul comunist?”

De un scurt răstimp de asimilare a acestui roman-destăinuire au avut parte cititorii și exegeții, întrucât în același an 1998, la doar câteva luni, apare Cartierul Primăverii (Cap sau pajură). Similar ca personaje și spațiu cu Disciplina dezordinii, romanul adună noi strategii politice, dintre cele mai stranii, implementate de comuniști. Mărturisind de la bun început că „politica este tema mărturisită și asumată a acestei povestiri”, Titus Popovici desființează prin mărturiile-i ironice și tranșante mitul aparent al fericirii din obsedantul deceniu. Subliniază atrocitățile și ideile utopice ale acestei grupări prin lozinci precum: „Prin noi înșine!”, „Comunismul va însemna saltul din domeniul necesității în domeniul libertății.”, „Eu prin stomac am ajuns la comunism.”, „Un comunist trebuie să aibă creierul rece și inima fierbinte, și nu invers.”, „Să crezi sincer că ceea ce tu vezi alb este negru, dacă superiorul tău ierarhic imediat îți spune că este așa.”, „În politică nu există supărare, doar interese, raporturi de forță.”

Alături de ironizarea acestor lozinci vin și altele subversive: „Cine limbă lungă are, cinci ani va tăia la sare.”, „Asta-i țara Tovarășului Nuivoie! La noi totul e interzis și ceea ce nu-i interzis este obligatoriu.” Sunt redate ideile lui Lenin și Stalin, sfaturi debordând de violență și distrugere, însă imperios necesare pentru făurirea comunismului stabil. Gama de personaje ascunde în spatele numelor fictive personalități ale vremii și fiecare capitol cuprinde o poveste cu iz politic, comunist. La finele capitolelor, prozatorul desfășoară o discuție contradictorie cu un critic imaginar, Titus Popovici reproșându-și astfel, prin intermediul exegetului, caracterul propagandistic al operelor sale anterioare. Nicolae Manolescu apreciază romanul drept unul experimental, reproșându-i scriitorului duplicitatea: „Scriitorul se răfuiește în acest din urmă roman, postum, cu un regim la care a fost complice.”

Un fapt cert este nerecunoașterea adevăratei valori a prozei lui Titus Popovici datorită caracterului politic oportunist. Scriitorul se situează, alături de alți prozatori ai vremii, în tabăra celor preferați de putere.

VII.2. Istoria măreață, demnă de uitare și negare

Independența literaturii în raport cu factorul politic și istoric nu a fost realizată în perioada 1948-1989. Redarea mutațiilor din sfera politică, oglindite în ipostazele literare, sunt primordiale pentru a putea trece în revistă caracterul istoric al prozei lui Titus Popovici.

Rescrierea istoriei, prin deformarea adevărului istoric, a avut drept scop o maximizare a istoriei contemporane, cu accent pe devenirea merituoasă a comunismului. Arhaicul, simplitatea, măreția unor evenimente istorice capitale sunt înlăturate, primând gândirea internaționalistă, marxist-leninistă. Când liberalizarea creată de moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, din 1965, și venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, pătrunde și mediile literare se cunoaște o ușoară destindere a îngrădirilor de factură istorică. Ponderea mai mare o ocupă de această dată naționalismul, cu permisivitatea de a reconstrui unele personaje istorice interzise până la acea dată, conjurate cu marii oameni politici contemporani. Evenimentele din al Doilea Război Mondial pot fi de acum pomenite, însă ideea ceaușistă e și de a intensifica rigorile regimului neîndurător al predecesorului său, în antiteză cu independența promulgată de eroul salvator al patriei, cum se autoproclama în repetate rânduri.

Nefericitele teze din iulie 1971 au ghidat întreaga cultură românească spre o nouă perioadă de restriște, mai marcantă decât perioada dejistă. La nivelul istoriei interesul e exclusiv pentru relevarea măreției comunismului cu însemnatele lui fapte istorice. În întreaga era comunistă scriitorilor care acceptau pactul cu nomenclatura le erau trasate temele istorice avute în vedere în scrierile lor, favorizându-se astfel propagarea și înglobarea treptată, dar sigură, a noii cârmuiri politice. Dintre temele și motivele impuse de comuniști și scrutate constant de cenzori amintim: frăția româno-sovietică, obsedantul deceniu, figura conducătorului emerit, figura dușmanului, apărarea țării, socialismul, lumea și omul nou și multe altele. Lucian Boia divizează epoca comunistă în trei etape însemnate ca întindere: una internațională, una națională și una marcată de revoluția culturală românească, insistând asupra importanței negative, nocive până la nimicire, asupra literaturii române.

Literatura nu trebuie să mai servească de acum cititorului prin simț estetic și etic, ci prin intermediul ei se cuvine ca poporul să îmbrățișeze realismul socialist. În strânsă legătură cu ițele istorice și politice ale literaturii sunt și cele patru mituri politice, după Raoul Girardet: „mitul conspirației, mitul salvatorului, mitul originii și mitul unității.” Ideologia comunistă își are parțial originea și în ideile regăsite în miturile de mai sus, însă consacrate comunismului sunt mituri precum cel al preschimbării trecutului istoric, al protocronismului, al colectivizării.

Desemnând la origine „știința care studiază trecutul umanității și al societății omenești cu scopul de a le reconstrui”, un „proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății”, istoria a luat forma trebuincioasă vremii în întreaga proză istorică comunistă, excepție făcând opera scriitorilor subversivi. Depășirea normelor rigide se realizează exclusiv prin mijloace precum alegoria, aluzia sau parabola, jocuri de cuvinte ce aveau drept obiect amăgirea cenzurii, de cele mai multe ori mărginită în arta cuvântului.

Partizanul unei opere propagandistice cu o remarcabilă secțiune istorică a fost și Titus Popovici. Debutând în 1951 cu volumul de schițe Mecanicul și alți oameni de azi, scrise în colaborare cu Francisc Munteanu, prozatorul deschide drumul prozei politice cu incursiuni istorice. Un vădit aspect istoric au cu precădere cele două povestiri din 1955, Gusti Iluț și Baci Jurca, întrecând încercările sale literare din 1951, neconcludente pentru itinerariul literar al vremii. Gusti Iluț însă e o certă demonstație de supunere în fața comunismului, prin ilustrarea unor teme cum ar fi: crearea lumii noi și apariția unei noi gândiri democratice. Cu ironie se sugerează un trecut perimat al poporului, istoria reală situându-se într-un con de umbră.

Se subliniază doar tarele istoriei, insistându-se pe beneficiile incomensurabile ale noii guvernări, care va făuri o istorie demnă. Pătrunderea noii ordini în tihna satului Rucazi provoacă într-o primă etapă haos și indignare, însă strategia tovarășilor de a câștiga simpatia sătenilor pentru construirea hidrocentralei îi va determina pe oameni să se depărteze de credințele din trecut, negând cu vehemență importanța binelui de odinioară. Finalul acestei prime povestiri înaintează chiar acest scop al politicii, de a nega istoria și a contribui la formarea unui nou viitor. Baci Jurca comprimă în paginile sale conturul unei societăți deja penetrate de noile dogme, în care întâietate are factorul politic. De istoria patriei se pomenește în treacăt, importanța maximă acordându-se comuniștilor convinși, care și în vremurile trecute se ascundeau pentru a putea lectura opere de seamă ale grupării. Cele două deflagrații mondiale nu sunt puse în discuție, iar lumina e îndreptată spre schimbarea omului de rând într-un ins aproape supus.

Proză istorică complexă este binecunoscutul roman Străinul (1955), capodoperă a vremii comuniste și instrument de propagandă în mare măsură. Interesul pentru istorie e alături de politică și filozofie una dintre pasiunile majore ale lui Andrei Sabin, tânărul răzvrătit, maturizat de evenimentele tumultuoase. Alter-ego al autorului însuși, Titus Popovici fiind cunoscut pentru patima istoriei, Andrei e un elev eminent, care scrie încă din ciclul gimnazial articole istorice în diverse publicații literare. Un împătimit al inovației, însă în aceeași măsură prins și în mrejele enigmatice ale istoriei poporului român, Andrei refuză să mai scrie despre război, exprimându-și sincer dorința de schimbare. Această dură franchețe îi aduce eliminarea din sistemul de învățământ, însă contactul cu comunismul, atacurile germane și maghiare, participarea la săparea tranșeelor, întâmpinarea armatei ruse și prezența sa la Varseg compun istoria unei întregi existențe. Modificarea veridicității istorice e sugerată în roman în momentul în care Andrei redactează un articol despre experiența pe front, apărut în ziarul Patriotul și intitulat Atrocitățile democraților istorici. Dezamăgirea tânărului vine o dată cu modificarea acestui articol de redacția comunistă a ziarului, pentru a facilita propagarea substratului politic, eliminând faptele elogioase ale istoriei.

Titlul trimite la sentimentul dominant de înstrăinare al personajului, neliniștea care îl cuprinde în fața fluctuațiilor politice. Alex Ștefănescu se apleacă asupra psihologiei personajului central, eludând construcția istorică definitorie: „Maturizat brusc, el observă cu spirit critic întreaga societate, simțindu-se tot mai străin de stilul de viață burghez, care i se pare meschin, inactual, adeseori ridicol prin inadecvare la momentul istoric.” Ion Vitner, critic al epocii comuniste, respectă filonul istoric al scrierii, preamărind contribuția prielnică a Partidului Comunist Român: „Străinul surprinde prăbușirea militară și politică a fascismului și lupta maselor pentru democrație și socialism, sub conducerea Partidului Comunist din România.” Respectând în totalitate programul momentului, fără a păstra intactă autenticitatea istoriei, Străinul apare în 1955 ca o capodoperă a literaturii române postbelice, operă a unui scriitor oportunist, care dincolo de valoarea sa redutabilă a servit prioritar nomenclatura comunistă.

În lucrarea consacrată acestei literaturi asuprite din comunism, Literatura română în comunism, Eugen Negrici atinge principalele resorturi nocive din romanul dat: „Acest roman făcea loc conflictelor sociale, respecta viziunea maniheistă și schemele psihologiei de clasă, rezolva „corect” raportul dintre libertate și necesitate, exact cum preconiza metoda realist-socialistă.” La numai trei ani, în 1958, apare Setea, roman distinct catalogat în unanimitate de critici drept al doilea volum al romanului Străinul. Momentul istoric disputat aici e reforma agrară din 1945, implicit instaurarea guvernului Petru Groza.

În permanență sunt accentuate lipsa de tact a conducerii anterioare, slaba cârmuire pe timp de război și inevitabilele consecințe ale acestuia, care vor putea fi reprimate exclusiv de comunism. În mediul rural, unde se desfășoară acțiunea, legea o fac cei trei comuniști, Mitru Moț, morarul Ardelean și învățătorul Teodorescu, care cu deplină convingere distorsionează faptul istoric. Problema pământului e pusă în relație cu capcanele istoriei, deoarece: „romancierul urmărește înfruntarea dintre două forțe care nu-și dispută doar o anumită suprafață de pământ, ci timpul istoric, înfruntarea dintre poporul muncitor condus de partid și clasele exploatatoare.” Surprinzând neregulile survenite în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Prozatorul acuză prin intermediul personajelor, țărăniștii de sărăcia din mediul rural, considerând că trebuie stârpită orice amprentă a vechii orânduiri, eliminându-se orice iz cu caracter istoric.

Este cert faptul că răscrucea la care au ajuns oamenii a scris istoria, sunt momente care își pun pecetea pe destinul personajelor. Același Ion Vitner subliniază dăruirea noului partid față de generațiile asuprite, nu doar de deflagrația mondială, ci și de nedreptățile altor grupări politice: „Setea ne introduce în momentul istoric și revoluționar, imediat următor, al luptei partidului pentru împroprietărirea țăranilor muncitori și desființarea moșiilor.”

O adevărată tăcere pe plan literar urmează în cazul lui Titus Popovici. Secătuit de noile demonstrații politice, dezamăgit de conturarea unei istorii nefaste pentru cultura română și nu numai, prozatorul care participa până de curând la deformarea trecutului publică o nouă proză în 1970. Caracterul de parabolă al nuvelei Moartea lui Ipu e evidențiat, contextul politic fiind în mare parte același. Nuvelă satirică cu infiltrații ironice, surprinzând o nouă cotitură din istoria perioadei comuniste, mai exact retragerea germană, proza arată o predilecție pentru situațiile tensionate din punct de vedere istoric. Întreaga acțiune e transmisă prin ochii unui copil, comparabil cu Andrei Sabin pentru maturizarea precoce și capacitatea de examinare psihologică a semenilor. Dacă nu va fi găsit făptașul crimei, un soldat german e găsit mort, toată suflarea nobilă a satului va plăti cu moartea. Reacția disperată a acestora e de a-l obliga pe Ipu, sluga satului, să își asume o faptă nesăvârșită, făcându-se trimitere la ridicol și grotesc.

Interesul pentru faptul istoric manipulat în manieră comunistă nu mai e atât de puternic ca în romanele anterioare, caracterul psihologic și etic al cărții având întâietate. Entuziasmul pentru istorie al personajului de numai paisprezce ani e același ca și al autorului, pasionându-l istoria Franței, în special Napoleon Bonaparte. Considerate în acea vreme inutilități desăvârșite, penegrinările imaginare ale adolescentului prin ținuturi îndepărtate îi lasă rece pe cei din jur. Noblețea sufletească a umilului Ipu, e dată și de supunerea acestuia la jocurile istorice inventate de copil. Tensiunea e menținută de autor pe întregul parcurs al evenimentelor, finalul marcând salvarea lui Ipu, datorată retragerii trupelor germane. La o preponderență a imaginarului în detrimentul istoriei și politicii se referă și Cornel Ungureanu, afirmând: „Carte a suferințelor și a războaielor imaginației, Moartea lui Ipu ne oferă o sumă de parabole care ar avea ca subiect inocența.”

Prima replică dată de Titus Popovici comunismului, datează din 1990, când apare romanul Cutia de ghete. Operă surprinzând existența perimată a cetățenilor din epoca apusă, subliniază atrocitățile și ilegalitățile comise de conducere. Sub aparența unui subiect simplu, dar tragic, un tată călătorește cu tramvaiul, având în brațe cadavrul copilului mort la naștere, într-o cutie de ghete, prozatorul condensează tarele societății de la acea vreme. Începând cu această scriere, interesul nu mai e pentru o deformare a istoriei, o prelucrare a sa, ci dimpotrivă, cele aproape cinci decenii ale comunismului sunt redate cu minuțiozitate. Despre perioada celor două războaie mondiale și răstimpul interbelic, prozatorul pomenește în treacăt, însă și atunci o face cu veridicitate, fără a modifica adevărul istoric, cum o făcea în scrierile anterioare.

Dacă romanele scrise de Titus Popovici până în '89 au rescris istoria, datorită caracterului lor propagandistic, Cutia de ghete scrie istoria comunistă prin complexitatea mărturisirilor făcute, nespuse până atunci. Romanul însuși începe cu descrierea copilăriei protagonistului, ani marcați de finele celui de-al Doilea Război Mondial, ani grei dar preferabili, în detrimentul comunismului implementat apoi. Obsesia permanentă a personajului central e de a găsi o modalitate de asasinare a conducătorului, fiind puternic marcat de atrocitățile climatului social-istoric în care trăiește. Se întrevede pe alocuri și o ușoară pasiune a personajului pentru istorie, pomenindu-se de istoria Angliei și a altor popoare.

Cronicar al năzuințelor deșarte ale cetățeanului în comunism, Titus Popovici evidențiază cu umor negru cum istoria poporului nostru se va preface în scurt timp. Despre o nereușită a scrierii pomenește Marian Popa, în 2009, catalogând romanul drept: „nuvelă prost scrisă”. Văzută de Dan C. Mihăilescu ca o „parabolă lugubră a dictaturii ceaușiste”, Cutia de ghete nu apare ca o operă istorică la prima abordare, însă substratul său politic a contribuit la prefacerea unor pagini temeinice din istoria României. E momentul suprimării tuturor partidelor existente și instaurarea comunismului, care în scurt timp va monopoliza toate domeniile societății, afectând iremediabil traiectoria istoriei naționale. La relația disproporțională dintre literatură și istorie, face trimitere și Marian Victor Buciu, în articolul Titus Popovici între propagandă, inhibiție și autoexcludere literară: „Defectul este unul de desincronizare între literar și istoric, iar efectul cu totul diminuat, după ce va cuceri, poate, pentru un termen foarte scurt”.

O altă scriere, de această dată cu un vădit caracter anticomunist, apare postum, la patru ani de la moartea scriitorului, în 1998. Respectând dorința prozatorului de a îndeplini condiția de roman memorialistic, Disciplina dezordinii atacă dur conducerea comunistă. Plenarele partidului, familia de la putere, scriitorii vremii sunt doar câteva constante ale unei lumi create de Titus Popovici. E mărturisirea sinceră a unui oportunist care a dezlegat vreme de atâția ani ițele unui concept nociv pentru devenirea României. Cu un accent evident pe temele politice, romanul oferă un ansamblu de momente definitorii în scrierea noii istorii. Atitudinea comunismului față de trecutul istoric al poporului nostru e tranșantă și indiscutabilă, nevoia de o schimbare totală fiind indispensabilă în opinia lor. Mărturia e și despre frapanța raportului aparență-esență, comuniștii rescriind trecutul, sperând la o falsificare a sa prin noile metode implementate.

Problema raportului literatură-istorie ocupă o bună parte din roman, prozatorul prezentând modalitatea de oglindire a istoriei în opera scriitorilor comuniști. Ideea aceasta de anulare a faptelor istorice reale a afectat întregul domeniu cultural, modificând integral orizonturile creației literare. Ideologia comunistă e caracterizată detaliat, așa cum o relevă și Dumitru Micu: „Scrierea exprimă o abjurare categorică, în termeni duri, a crezului politic nutrit de autor în tinerețe. Adoratul, altădată, comunism, este acum […] un sistem artificial, avorton al istoriei, însoțit și de un colaps spiritual general.”

E certă calitatea de document a romanului, un document istoric care va contribui la refacerea istorică a unei perioade atât de malefice culturii românești. Preponderența sa istorică poate fi diferit interpretată, în funcție de statutul cititorului: „Lumea romanului este privită de avizați ca document, iar de cititorul neinițiat în istoria instabilă drept o ficțiune mai degrabă nehotărâtă, cu o funcție subiacent artistică.” Mărturisind el însuși că întreaga sa existență s-a desfășurat pe parcursul unei paranteze a istoriei, Titus Popovici nu încheie aici seria mărturisirilor răsunătoare. La doar câteva luni apare un ultim roman postum al scriitorului, Cartierul Primăverii (Cap sau pajură), scrierea memorialistică păstrându-se în aceleași coordonate politico-istorice. Compus din capitole prezentând fiecare mici povestiri cu caracter politic, romanul aduce noi contribuții la conturarea istoriei comuniste.

Cu un plus de mister și un minus de ironie, scrierea aduce pe scenă aceiași oameni politici corupți alături de oportunișii scriitori. Interesul e și pentru istoria altor popoare, fiind urmăriți cu precădere ungurii, evreii și sovieticii. Luarea în derâdere a mai marilor statului depășește uneori limitele eticului, însă Gabriel Dimisianu, de pildă, depășește acest ,,tare” al romanului, în favoarea sincerității prozatorului: „Imperfectă cum este, și târzie, cartea reprezintă actul ultim de conștiință al unui om care va recunoaște că, pe toate planurile, viața i-a „cam fost un eșec.” Câți au avut puterea să o facă?” Prozatorul are ocazia, și profită de ea din plin, de a prezenta istoria și oamenii care l-au înconjurat atâta vreme, fără a fi restricționat de barierele cenzurii. Cercetător al operei lui Titus Popovici, Dan Croitoru accentuează importanța personajelor redate de prozator în acest roman: „Cartierul Primăverii… este, cum s-a spus deja, un roman satiric (unul cu cheie), care lasă să se întrevadă, sub măștile ficțiunii, personaje care au scris (și rescris, în manieră orwelliană) istoria României postbelice.” Cu evidenta importanță pentru istoria deceniului comunist, Cartierul Primăverii apare ca un roman defăimător, scriere a cărei apariție nu părea veridică nici după căderea nomenclaturii.

În urma analizei impactului istoric asupra prozei lui Titus Popovici, putem afirma cu certitudine că istoria domină întreaga creație a prozarorului, făcând subiectul unor opere valoroase. Fețele istoriei se schimbă în funcție de perioadă, cu precădere în operele de după momentul '89. Ion Vitner subliniază însemnătatea istoriei la Titus Popovici: „Istoria, pentru Titus Popovici, este un câmp de luptă aprigă, semănat cu victime, dar dominat de eroi ai unei cauze drepte.” Denaturată și ignorată, proza istorică a suferit în perioada comunistă, sub auspiciile conducerii dictatoriale și a cenzurii, singura posibilitate de exprimare fiind aceea a unei literaturi propagandiste, laudative, cu eroi „determinați”.

VII.3. Arma intelectualului abil: ironia

Reprezentând la origine o „vorbă, frază, expresie, afirmație care conține o ușoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare”, ironia a pătruns din cele mai vechi timpuri în mediile literare. Fiind în esență un proces de autoapărare, ironia presupune multă iscusință și o inteligență vie. Ea se opune unor sentimente, cum ar fi însingurarea, tăcerea, resemnarea și oferă celui care o deține o carismă aparte. Constituind în esență un antonim al melancoliei, ironia trebuie să fie desăvârșită, ea construindu-se și utilizându-se doar în momentele propice, ducând altfel la știrbirea sensului ei, la obișnuință și plictis. Constând într-un mecanism de gândire dificil, un exercițiu de inteligență rară, ironia nu e accesibilă oricui, în consecință strădania de a contura persiflări și eșecul acestui proces duc la căderea în ținutul penibilului, al situațiilor jenante.

În acest sens vine și contribuția antichității, care consideră ironia: „o figură care constă în a spune voluntar contrariul a ceea ce se dorește să se înțeleagă, privând cuvintele sau propozițiile de valoarea lor reală sau completă, de obicei printr-un element ajutător cu rol de semnal: ton, gest, aer ironic.” Având ca impuls tendința ironicului de a se apăra, de a sugera prin jocuri de cuvinte adevărul, ea poate duce, din neglijența și stângăcia celui care o transmite, la jigniri și lezări gratuite. Un fapt cert e că ironia trebuie să dețină la bază norme morale, iar explicarea și disecarea ei îi secătuiește sensul și fascinația. Fără a putea fi identificată întotdeauna cu sarcasmul, zeflemeaua, pamfletul, satira sau persiflarea, ironia ilustrează revolta, frustrarea și nemulțumirea creatorului ei.

Văzută de Vera Călin ca „o stare de contemplație superioară”, această abilitate de o finețe necesară denumește și: „facultatea deținătoare a puterii de a anihila, a răsturna, a redimensiona o realitate care – ca simplă înfrângere a eului – suportă a fi modelată și remodelată fără încetare.” Sub diferitele sale forme, ea poate fi utilizată în diverse scopuri, existând ironie despre lucruri, despre oameni, autoironie, fără a epuiza capacitatea ei de a se plia pe anumite situații și persoane. Referindu-se la ironizarea propriei persoane, Vladimir Jankelevitch afirma: „Ca să faci umor despre propriul tău corp ca despre un lucru din exterior trebuie să fii Epictet; trebuie să fii un erou al ironiei.” Tot el este cel care surprinde strânsa legătură dintre programul ironiei și programul conștiinței, adăugând un ultim fapt discutabil: „A ironiza înseamnă a alege dreptatea.” De la sine înțeles e că mediul în care sunt redate ironiile necesită un anumit climat, dat de statutul persoanelor prezente și, cu precădere, de capacitățile intelectuale ale auditoriului.

În ceea ce privește implicarea ironiei în sfera literară, ea a fost utilizată intens în perioada comunistă, pentru a facilita transmiterea unor realități crude interzise. Trecând de cele mai multe ori de bariera cenzurii, datorită nu doar conceperii ei desăvârșite, ci și mulțumită existenței unor cenzori cu o iscusință literară scăzută, în marea lor majoritate. Ironia devine astfel un instrument de mascare, inaccesibil cenzurii, prin urmare scriitorul are satisfacția înfruntării regimului dominat, atacând astfel injustețea și nedreptățile comise.

Profitând de caracterul său subversiv și deținând o inteligență evidentă, de netăgăduit, Titus Popovici va utiliza în operele sale procedeul ironiei. Întreaga creație literară a prozatorului, de la debut până la operele postume, este străbătută de un iz permanent de zeflemea, persiflare și sarcasm. Paradoxul e răvășitor, până în ’89 ironiile sunt adresate nu doar conducerii, ci mai ales propriei persoane, păstrându-se în limitele respectării programului comunist, însă după revoluție va întoarce armele împotriva grupării care l-a favorizat în permanență. Gheorghe Grigurcu analizează procedeul ironiei la Titus Popovici, vizând o relație între ironie, istorie și etic: „Arma redutabilă pe care o folosește Titus Popovici este ironia. O ironie retrospectivă din punct de vedere istoric și etic, vărsată însă în prezentul etern al prozei beletristice.”

Numit de Dan C. Mihăilescu „un egocentric luxuriant în cinism și arghirofilie”, Titus Popovici are permanenta tendință de a-i batjocori pe mai marii puterii, luând în derâdere beneficiile incomensurabile de care se bucura (i se pare puțin că are întâietate la Spitalul Elias sau că i se oferă o bursă în State). La caracterul ironic al numeroaselor pagini din proza sa face referire și Ion Vitner, asociind ironia cu umorul și sarcasmul, deoarece, menționa criticul, este o „cantitate de umor, vervă ironică, sarcasm biciuitor, pe care proza sa o deține. Și râsul lui Titus Popovici este extrem de nuanțat. Ironia lui poate utiliza din plin burlescul, ca în scena recepției din subsolul prefecturii, dar poate fi și serioasă, amară, tragică.”

În volumul Povestiri, din 1955, ironia vădită a autorului conferă un plus de dinamism și contribuie la caracterizarea personajelor. Cu precădere Gusti Iluț e reprezentantul unui caracter dominant, capabil de mari șiretlicuri verbale. Astfel, îi va pune în cumpănă inclusiv pe mai marii satului, tovarășul Jurca de la partid aflându-se în dificultatea de a nu-i înțelege uneori intențiile adevărate. În spatele ironiei subtile a personajului se ascunde omul simplu, evitat de unii semeni pentru franchețea sa, dar apreciat la adevărata-i însemnătate: „Să vorbești cu Gusti Iluț? Tocmai cu el… Jurca de bună seamă nu știe cine-i Iluț…” Datorită subtilității sale și finalul povestirii rămâne unul deschis, sugestia insuflându-ne ideea că personajul va împărtăși în cele din urmă crezul comunist.

Cu o și mai profundă putere de a satiriza și a sugera ne apare Baci Jurca, comunist convins încă din perioada aflării partidului în ilegalitate. Prin asprimea vorbelor pe care le aruncă celor vizați se bucură de notorietate și în rândul fruntașilor de la conducere. Spre deosebire de Gusti Iluț, Baci Jurca conturează o ironie cu un aspru caracter umoristic, remarcabilă fiind scena în care îl analizează pe unul dintre secretarii de la județ: „Ia te uită cum s-a îmbrăcat, parcă-i ambasador. Pe vremuri n-ar fi purtat cravată în ruptul capului. Zicea că-i modă burgheză.” Eugen Simion consideră că între trăsăturile definitorii ale prozatorului Titus Popovici stă și aspectul legat de o utilizare ingenioasă a ironiei: „prozator cu penița sigură, cu spirit de observație, cu simțul umorului și vocație satirică.”

În romanul imediat următor predilecția pentru ironie și umor dăinuie. Romanul Străinul este văzut de unii critici ca „o satiră plină de sarcasm”, implicând în proporții variabile tendințe ale dramei cu accente comice. Complexitatea personajului Andrei Sabin permite situarea acestuia în sfera tinerilor dezghețați, atât politic, cât mai ales psihologic. Eugen Negrici subliniază coordonatele prin care personajul impresionează și reține: „prin postura sfidător juvenilă, prin sarcasmul demistificator și prin idealismul intransigent al principiilor și convingerilor ilustrează […] inadaptabilul superior și, firește, neînțeles.” La fel ca și creatorul său, și Andrei e un neînțeles în lumea pe care o compune, un intelectual inadaptat, care își dorește salvarea prin cuvânt. Numeroase sunt realitățile pe care prozatorul le-a putut îngloba în acest roman cu ajutorul ironiei și al sugestiei, motivând în fața cenzurii că pasajele în cauză nu necesită eliminarea, ele constituind fragmente satirice inocente. Și cum cuvântul tovarășului Titus Popovici era adesea literă de lege, incursiunile subversive își găsesc locul, ori de câte ori scriitorul le consideră trebuincioase.

Și prin utilizarea repetată a ironiei, personajul central primește un aer de superioritate, având vrednicia de a-și exterioriza impulsurile psihologice în varii forme ascunse. Prin caracterizarea directă, făcută de autor, Titus Popovici dezvoltă o gamă felurită de personaje puse într-un con de umbră, personaje construite cu ușurință datorită capacității sale de a ironiza și a lua în derâdere. Ca atare, ironia vine din interior, prin acțiunile și discursul personajelor, dar și din exterior spre interior, prin pecetea pusă de autor unor personaje.

Trei ani mai târziu, prin romanul Setea, roman complementar Străinului, Titus Popovici reconfirmă slăbiciunea sa pentru sugerarea unor fapte și trăsături, cu ajutorul jocurilor de cuvinte. Atitudinea Anei Moț, personaj captivant care înglobează calitățile țăranului desăvârșit, făurește în roman pagini întregi de o reală calitate ironic-umoristică. Scene derizorii creează prozatorul în tentativele eșuate ale țărăniștilor de a se salva și de a-și salva bunurile. Chiar și Mitru Moț, comunist convins, se poate „bucura” de o accentuată satirizare din partea autorului, aceasta rezultând și din contrastul aparență-esență, în cazul său. Frenezia împroprietăririi cu pământ a țăranilor din Lunca, precum și diversitatea de reacții din partea acestora fac și ele obiectul unor pasaje izbutite artistic, girate de substratul ironic al creatorului lor. E de la prima la ultima pagină un filon subversiv, ascuns de o „vervă comică apropiată de pamflet.”

În Setea uimește nu doar prezența repetată a ironiei, ci și conotațiile uneori virulente ale limbajului. La această latură stilistică a scrierii se referă și Marian Popa când conchide: „Stilul e uneori detașat-ironic, notația exactă și energică, nudă și crudă atunci când trebuie; nu sunt omise particularitățile dialectale.” Un amalgam de ironie, narcisism și grotesc regăsim și în Moartea lui Ipu, nuvelă-parabolă datând din 1970. Ochii ageri ai copilului de paisprezece ani transpun notabilitățile satului într-o lumină stranie a imposturii și preamăririi proprii. Prin analogie, Ipu devine eroul operei, în antiteză cu personajele de rang superior, care se doresc a fi de neînlocuit. E un pamflet de primă mână, sugerând pustiirea sufletească a unora, întâietatea foloaselor materiale și a popularității. Cu ironie se și autocaracterizează acest personaj remarcabil, un Andrei Sabin în devenire: „Sunt cel mai mare poet al țării, alături de Mihai Eminescu; dar deosebirea dintre noi este că el e un clasic, iar eu sunt un modern. Mie nu-mi place să cânt frumusețea, sunt de părere că ea trebuie păstrată în ascunzișul sufletului.”

Din nefericire însă, ironia e dusă pe alocuri la bariera grotescului, iar limbajul e trivial pentru un copil. Față de aparițiile anterioare, Moartea lui Ipu are o forță puternică a sugestiei, anumite pasaje făcând trimitere la speciile lirice, grație descrierii amănunțite și figurilor de stil. Liviu Leonte pomenește de o detașare a autorului față de propria-i postură de narator: „Autorul se detașează prin ironie amestecată cu simpatie de viziunea povestitorului care dilată realitatea, o receptează, cel puțin în partea inițială, într-o succesiune căutată de metafore.” Dacă e să punem personajul Ipu în concordanță cu conceptul de ironie, întreaga sa existență e marcată fatal de o ironie a sorții. O ironie e să îți dorești să mori, să ți se simuleze înmormântarea, iar în momentul destinat execuției să îți fie refuzată această năzuință. O ironie e și să te întristezi că nu ai fost ucis, mai ales pentru o faptă pe care nu ai comis-o. Dincolo de interesul pentru sarcasm și ironie, se relevă prin acest final caracterul desăvârșit al celui mai modest om din sat.

O altă turnură și un nou scop va lua utilizarea ironiei în literatură, pentru operele publicate de Titus Popovici după '89. Devenirea din oportunist în subversiv și predilecția pentru specia mărturisirilor, îi va oferi lui Titus Popovici un bun prilej de utilizare abundentă a paletei unor procese de gândire, cum ar fi: ironia, sarcasmul, satira, umorul negru și multe alte ramificații ale acestora. Imediat după lovitura de stat din decembrie '89, Titus Popovici lasă frâu liber adevăratelor credințe și, fără niciun compromis, divulgă în romanul Cutia de ghete atrocitățile comise de Partidul Comunist. Cu sarcasm descrie existența cotidiană perimată a familiei Pop, Ion și Maria luptând pentru conceperea unui copil dorit de atâția ani. De același regim satiric țin și munca neîncetată la fabrică, descrierea condițiilor inumane din spitale, paloarea psihologică a personajelor, existențe terne care nu reprezintă nimic în societatea vremii. Alături de comicul unor situații se așază tragedia nașterii copilului mort, cadavrul fiind depozitat cu nonșalanță într-o cutie de ghete. O ironie scandaloasă a sorții rezultă din postura demonică în care se află protagonistul, care, călătorind în tramvai cu cutia în brațe, e suspectat de cetățenii circumspecți că ar fi furat carne de undeva.

Banalitatea sorții prinde contur în încercările eșuate ale tatălui de a-și vedea soția și fiica, în primele patru zile după naștere. Motivele nereușitei sunt hilare, starea de ebrietate a portarului de la spital fiind unul dintre ele. Cert este că și de această dată ironia contribuie marcant la prezentarea unor fapte clare, care necesită formele potrivite pentru a putea fi exprimate. Romanele apărute după moartea scriitorului, în 1998, sunt scrieri care fără valoarea ironică nu ar fi avut aceeași însemnătate literară. Trebuie menționat din capul locului că în cele două romane postume revolta prozatorului împotriva conducerii comuniste e vădită, fără a mai fi nevoie de sugestie și parabolă, iar ironia subtilă devine explicită pe alocuri, știrbind astfel latura ei tăinuită.

Disciplina dezordinii, primul roman publicat, divulgă cu nonșalanță ilegalitățile din obsedantul deceniu, ironizând în permanență figurile politice centrale, cum ar fi soții Ceaușescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker. De un comic veritabil e scena redării ultimei plenare din 12 decembrie 1989, prilej de ironii, farse și sarcasm pentru scriitorul care adunase deja multe compromisuri. Ironia se îndreaptă și spre scriitorii vremii, în pofida faptului că, Titus Popovici era unul dintre prozatorii oportuniști bine văzuți. Autoironia este practicată, scriitorul realizând un adevărat compendiu al principalelor momente politice din existența sa. I s-a reproșat deseori depășirea unei bariere morale în conturarea personajelor: „În dorința de a-și înjosi personajele care l-au „cinstit” o viață, memorialistul coboară tonalitatea pemfletară până la nivel de closet.”, „Excesul pamfletar al lui Titus Popovici deformează linii care nu merită întotdeauna a fi deformate.”

În același an 1998 apare și Cartierul Primăverii (Cap sau pajură), păstrând în mare parte personajele din scrierea anterioară. Lupa prozatorului e îndreptată spre personalitățile politice marcante, divulgând cele mai intime taine, cu scopul de a epata. Cu umor negru, dând dovadă de un „comic irezistibil”, scriitorul imaginează la finele fiecărui capitol o discuție cu un critic fictiv, care îi analizează cu obiectivitate opera. Prin intermediul acestui critic, Titus Popovici își reproșează minuțios aceste opere: „inadecvarea vocii auctoriale, tendința de a desființa prin grotesc unele personaje, comentariul ironic.” Compus din capitole disparate ca subiect, romanul frapează la publicare și revoltă prin duplicitatea scriitorului. La acest contradictoriu din sfera literaturii lui Titus Popovici se referă și Gabriel Dimisianu când enumeră tarele unui astfel de caracter oscilant: „Erau cunoscute ricanările lui Titus Popovici, cărțile, glumele lui pe seama ștabilor, luarea în râs, în convorbiri particulare, a solemnităților înghețate la care participa, gura lui slobodă și ireverențiozitățile pe care le emitea dezinvolt, atât de sfidătoare încât unora le păreau provocări, erau cunoscute acestea, dar și ce scrisese era cunoscut, ca prozator, ca articlier, ca autor de discursuri și ca scenarist de film.”

Constanta istorico-politică e aceeași ca în romanele anterioare, însă satira atinge dimensiuni majore, lăsând să se întrevadă adevăruri nespuse până la cea vreme: „Fervoarea cu care scrie Titus Popovici a rămas, însă, aceeași. Arhitectura (arhitextura) cărții are ceva din tensiunea unui edificiu baroc.”

Din cele redate mai sus se desprinde rolul marcant al ironiei în proza lui Titus Popovici, cu unele fluctuații de intensitate, ghidate de perioada în care a apărut opera. Fără o capacitate rară de a mânui sugestiv ironia, întreaga operă a scriitorului ar fi scăzut în complexitate și expresivitate.

CAPITOLUL VIII.1.1.

Drama Passacaglia – intelectualul confuz în lupta cu societatea

Catalogată la 1963, într-un articol din Luceafărul ca ,,una dintre cele mai bune piese despre insurecția armată și eliberarea țării”, Passacaglia reprezintă piesa de debut a lui Titus Popovici în branșa dramaturgiei. După cum însuși autorul ei mărturisește, Passacaglia ia naștere ca urmare a unei scrisori primite de Titus Popovici de la Lucia Sturdza Bulandra. Aceasta îi cere prozatorului o piesă pentru secțiunea Cea mai bună piesă românească, iar Titus Popovici se simte stânjenit să o refuze. Geneza subiectului își are sorgintea în studierea aprofundată a lui Bach, dramaturgul evidențiind următoarele: ,,Apoi au sosit devreme, poate prea devreme nemeritate încercări ale vieții și descoperirea universului lui Johann Sebastian Bach unde seninătatea se află – când se află – la capătul unor sfâșietoare întrebări, ca în această Passacaglie care pare a-și avea sursa într-un dans spaniol din secolul XV, – Pasa la calle – ,,treci drumul” și care m-a răscolit într-o seară când mi se părea nespus de greu să mai încerc a rămâne eu însumi”.

Drama surprinde existența unei familii atipice, burgheză la origine, care alege înstrăinarea de societate, crezând că ignoranța le poate aduce fericirea. Ada, tânăra de 18 ani, alături de tatăl său, fost profesor de muzică, și Andrei Bălan, discipolul tatălui său, trăiesc ascunși în casa profesorului, fără a avea conștiința realității istorice. Un aspect catalizator este cadrul temporal al acțiunii, care se desfășoară în fatidica noapte de 23 spre 24 august 1944 și în zilele imediat următoare. Toate introspecțiile în trecut ale personajelor fac așadar trimitere la perioada interbelică, la anii de coaliție germană. Segregați de semeni de patru ani, din 1940, cei trei nu acceptă pulsul istoric al acestor zile tumultuoase și prin negare încearcă o anulare a realității. În acest sens, reacția profesorului e una frapantă, cu precădere trecerea atât de facilă într-un al registru existențial: ,,Se petrece ceva în oraș. (Mirat.) Se trag focuri de armă. (Merge și se spală pe mâini într-un lighean.) Știi că n-o să avem varză anul ăsta? Toate căpățînile sînt roase și ciuruite. (Îngîndurat.) Să fie iepurii”?

Profesorul, fire dezinvoltă, defel temperamentală, fusese recunoscut ca un profesor de renume în întreaga urbe, însă opinia sa că germanii sunt criminali și idioți, liber exprimată în cancelaria liceului, îi aduce imediat excluderea din învățământ. Concomitent, fiica sa Ada, o adolescentă de numai 14 ani pe atunci, e exmatriculată din toate școlile din țară. Coincidența face ca cel mai iscusit discipol al profesorului, tânărul Andrei Bălan, fiu de ceferist, să dezvolte și el un temperament răzvrătit și ajuns în apogeul carierei sale să facă un gest de bravură, care îi va aduce anonimatul. Mai exact, Andrei era un cunoscut pianist al vremii, iar în una din serile sale de la Ateneu are onoarea de a-i avea ca spectatori pe cel mai mare dirijor german, ambasadorul Germaniei și Nicolae Ceaușescu. Defel flatat de prezența celor trei și profitând de acest prilej, Andrei apare pe scenă cu steaua lui David în piept, ca semn al solidarității sale față de poporul evreu greu încercat de aliații germani. De teama unor posibile repercusiuni, Andrei alege însingurarea, însă această postură aduce cu ea reguli, consecințe, traume: ,,Ciudat. Ești silit să te ascunzi și cu timpul începi să te temi, ca și cum ai fi vinovat. Probabil asta se întîmplă cînd accepți regula lor. Normele lor”.

Andrei devine astfel victimă a conjuncturii politice interbelice, dar și propria victimă, datorită atitudinii sale față de tot ce îl înconjoară. În perimetrul restrâns al existenței sale cotidiene ajunge să fie idolatrizat de profesor și Ada, aceasta din urmă nutrind sentimente deloc fraterne pentru el. Singura care are tăria de a recunoaște deplina nefericire în care viețuiesc este Ada, care trăiește în viitor și iși conturează cu bovarism realități paralele. Timpul actual este mereu suspendat și cu gândul la zile mai senine, Ada și Andrei se joacă aproape zilnic de-a plimbatul în marile orașe, cu diverse mijloace de transport. Profesorul e cel care se simte mereu intimidat de personalitatea complexă a ucenicului său, iar în serile în care alcoolul îi generează o ușoară degajare îi sugerează lui Andrei dragostea pe care Ada i-o poartă. Când Ada refulează și îi cere tatălui său explicații pentru acest glob în care este silită să trăiască, profesorul îi justifică cu seninătate întreaga situație: ,,Trăim într-o lume pe care n-o putem suporta decît ignorînd-o. Dacă vrem să rămînem oameni. […] Vei avea prea mult timp să cunoști murdăriile vieții. Și atunci ne vei fi recunoscătoare pentru ignoranța forțată în care te-am ținut”.

Pentru că lumea de afară e imposibil de tolerat, profesorul are nostalgia anilor ՚20, el ține nespus la bune maniere și principii și alături de Ada încearcă să-l menajeze pe Andrei de problemele vieții exterioare. În intimitatea lor, fiecare visează la eleganță, gust, seriozitate și mimează în privațiunea lor situații întâlnite în colectivitate. Andrei are conștiința anilor nefericiți ,,de afară”, realizând neputința populației și repetatele neajunsuri ale fiecăruia în parte: ,,Pentru toți cei ,,de afară” a însemnat ceva hidos: frică, mizerie, umilință, trădare pentru a putea trăi, minciună pentru a putea mînca, zâmbet cu gura pînă la urechi cînd îți venea să plîngi”. În acel univers paralel, zugrăvit de Ada, un univers nu doar psihic, ci și fizic, deoarece ea se aranjează zilnic ca o veritabilă doamnă, tânăra se joacă doar de-a viața. Vădind un adevărat cult pentru pianistul din casa lor, al cărui portret se află pe peretele din camera ei, protagonista își numește cadrul spațial inchisoare. În mod antitetic însă, își respectă tatăl pentru decizia luată, acuzându-l doar de faptul că este prea bun.

În incipit Ada e copilăroasă, ea a pierdut contactul cu societatea la o vârstă fragedă, iar singurătatea a generat în cazul ei o naivitate accentuată. Cele câteva zile de după momentul 24 august vor conduce la o maturizare fulminantă a Adei. Pentru binele său însă, Andrei își dorește ca Ada să rămână tot o fetiță încă, în vreme ce tânăra visează cu ochii deschiși la cariera sa în domeniul științelor. Privată de o existență obișnuită, adolescenta aspiră la o fericire modestă dorindu-și simplu copii frumoși și să nu mai fie niciodată toamnă. La acestea ea adaugă alte dorințe, puerile în concepția unora: ,,Aș vrea ca toți oamenii buni să fie fericiți, deși eu nu știu ce-i fericirea, dar poate ei știu… să poată înota în mare… să poarte haine frumoase… să aibă un tablou, să zboare cu avionul… (Repede) și să fie cu sufletul deschis unii față de ceilalți, totdeauna, în orice împrejurare…”

Noaptea de 23 spre 24 august va marca însă începutul unei noi vieți pentru toți trei. Apariția comunistului în ilegalitate Mihai, un tânăr demn, curajos, cu principii solide pentru cei doar 25 de ani ai săi, va semnifica o schimbare asupra lumii în percepția Adei și a lui Andrei. Mihai tocmai a evadat din închisoare, se ascunde de fasciști, însă în pofida pericolului iminent nu acceptă propunerea celor trei de a se ascunde în pivniță. Afirmația sa că în pivniță se ascund doar șoarecii va stârni mari mustrări de conștiință în cazul Adei și a lui Andrei. În opoziție cu marile aspirații ale lui Andrei se expun trăirile simple și pătrunzătoare ale personajului Mihai, care a înfăptuit multe până la această vârstă. Fără a avea teama consecințelor, luptând deschis pentru principiile și idealurile sale, Mihai se bucură de fiecare zi pe care i-o oferă viața. În vreme ce Andrei optează pentru izolare și are zilnic sentimentul neputinței și al regretului, comunistul Mihai își ia energia din lucruri simple: ,,Eu dacă aș avea acuma niște brînză cu ceapă aș fi fericit. Asta mi-am dorit la închisoare. Și iarna și vara”. Discrepanța dintre cei doi este frapantă, Andrei este impresionat de simplitatea interlocutorului său, pe care ajunge să îl considere mult superior sieși, după doar câteva replici.

Creionat de dramaturg ca un personaj complex, cu trăsături exclusiv pozitive, Mihai se detașează prin bunătate, curaj, onestitate și multe alte calități de toate celelalte personaje ale dramei. Discuția pe care Mihai o are cu Ada reprezintă un act catalizator în maturizarea adolescentei. Impresionată de caracterul tânărului, Ada îl suspectează tacit că ar fi comunist, iar Mihai recunoaște că acesta este scopul său suprem. În ochii lui Mihai, fericirea la care nutrește Ada e pur comunistă. Flatată de existența unui asemenea bărbat în preajma sa, protagonista se îndrăgostește imediat de Mihai și îi cere acestuia să se mai vadă, iar Mihai promite că va reveni.

Cu toate că acesta din urmă dispare la auzul armatei române care se apropie, în casa celor trei își fac apariția locotenentul Knapp și Vartolomei, omul germanilor, cel care îl supraveghease în acești ani, din umbră, pe profesor. Cu același scop al refugiului, cei doi îl descoperă pe Andrei Bălan, talentat și cunoscut pianist, care va alege să se destăinuie în fața celor doi. După o amplă discuție, plină de sinceritate din partea lui Andrei, și după un recital al aceleiași partituri din Passacaglia lui Bach, Andrei se simte împlinit sufletește prin prisma onestității cu care s-a prezentat în fața celor doi. Din spusele lui Knapp acțiunea se săvârșește într-un ,,orășel cu nume stâlcit”, iar în incipit dialogul are ca temă războiul, Andrei fiind oarecum stângaci deoarece nu înțelege contextul istoric. Când Knapp are revelația dezertării, Andrei nu îl susține, explicându-i amplu cum se simt frica, izolarea, deznădejdea. Profitând de ocazia de a se afla în preajma unui pianist talentat, Knapp îi cere acestuia Passacaglia, motivându-și alegerea prin semnificația titlului, care s-ar traduce prin ,,trecerea drumului”.

Momentul artistic facilitează simbioza dintre cele două personaje, Andrei mărturisind ulterior că Knapp e cel de care s-a simțit mai apropiat în acești patru ani, chiar dacă i-a fost alături doar câteva ore. Deschizându-și prea mult sufletul, din naivitate și dorința de a epata, Andrei mărturisește așa într-o doară că este evreu, mărturisind un neadevăr atât de dur în fața unui german. Relațiile dintre cei trei iau imediat o altă turnură, Knapp și Vartolomei pleacă, iar la câteva ore soldații lui Knapp îl ridică pe Andrei de acasă. La scurt timp, mașina în care se află Andrei se oprește în afara orașului, iar la ordinul lui Knapp degetele lui Andrei de la ambele mâini sunt zdrobite cu cruzime. Andrei leșină la prima lovitură, iar când se trezește, într-o baltă de sânge, Knapp se sinucide în fața lui.

Andrei ajunge astfel un infirm care nici nu mai poate mânca singur, devenind o victimă a fascismului. Dacă până acum rănile lui Andrei erau de ordin moral, acum ele au devenit și fizice, iar odată cu moartea degetelor sale moare idealul său, moare el însuși. Bulversat de psihologiile polivalente cu care se întâlnește (Mihai, Knapp, Vartolomei), Andrei devine victima propriei naivități, deoarece el încă mai crede în bunătatea oamenilor și în concilierea lumilor. Ne dăm seama și de aici că Andrei nu este al realității, sensibilitatea sa trimite spre patologic, spre refugiu, anonimat, alienare. Dacă până acum Andrei sperase la o reafirmare a sa, odată cu revenirea păcii în țară, momentul contactului cu semenii îi aduce căderea, în aparență definitivă. În încercările repetate de a-și regăsi echilibrul va avea prilejul de a-și înțelege cu adevărat viața, de a medita la ce a fost și la ce va urma. De acum, avansul său va fi spre lume, spre destinele celor mulți, însă în trecut separarea, diferențierea i-au fost aliate, după cum el însuși recunoaște: ,,Am învățat, scrîșnind din dinți și plîngînd noaptea-n perne, că trebuie să renunț la tot ce este pentru alții bucurie, joc, plăcere, dreptul de-a fi prost. Eu purtam cămașa de urzici a orgoliului: ești altfel, fii altfel, cultivă diferența… Ceva sublim te separă de ceilalți”.

Vindecarea, fie ea fizică sau morală, se mijlocește însă doar în contact cu aproapele, cu cei mulți. În primă instanță, neputința și durerea îl îngenunchează pe Andrei, care nu mai așteaptă nimic de la viață: ,,Singurătatea și moartea. Mie mi-au rămas amândouă, minus muzica, rostul vieții mele. Recunoaște că nu mi se poate cere să zburd, chiar dacă trăim un moment istoric fericit” Cu toate că Ada îi sugerează o ,,demnitate a suferinței” și profesorul încearcă din răsputeri să îi intre în grații, personajul central respinge tot ce îl înconjoară, fiindu-i lehamite de eforturile celor doi semeni de a-l sprijini: ,,Iar mie mi-e groază și greață de mila voastră”!

Treptat, dramaturgul sugerează o reabilitare timidă a lui Andrei, pentru care handicapul fizic ajunge să semnifice totodată sfârșitul și începutul. Cu toate că Titus Popovici alege un moment dur pentru contactul personajului cu realitatea, scopul este de a-l aduce pe Andrei într-o existență istorică pe care să o îmbrățișeze sincer. Cel care nu acceptă atitudinea demnă de milă a lui Andrei este însuși Mihai, care îl dojenește tăios: ,,Eu am impresia că tu ai început să respingi totul, în general, pentru că un fascist – adică unul din cei ce neagă pe om, în general, ți-a răpit bunul pe care-l socoteai cel mai prețios. Nu e prea logic. Iartă-mă, e mai de grabă copilăresc”. În ceea ce privește drama lui Andrei, Valeriu Râpeanu are propria sa opinie: ,,Pentru că, mai presus de drama artistului sau a interpretului de geniu, noi vedem în Passacaglia drama unui om care a crezut în putința evitării răului prin fuga de luptă, prin refuzul de a suferi alături de semenii săi. De aceea vom spune nu atât că tragedia lui Andrei e tragedia muzicianului, a interpretului de geniu, ci mai degrabă tragedia unui tânăr ale cărui visuri de glorie sunt ucise de fascism”.

Pentru că Ada și profesorul sunt încercați de sentimente de milă, frică, remușcare față de Andrei, acesta din urmă se bucură nespus când Mihai îl vizitează și afirmă despre el că nu e omul care trebuie compătimit. Mihai îl apreciază sincer și e de părere că pentru Andrei viața de acum începe, odată cu metamorfozările climatului politic. Fără a accepta lamentările lui Andrei, Mihai îi sugerează că datoria sa e de a se face util patriei, de a contribui la transformarea ei, deoarece societatea are nevoie de caractere asemenea lui Andrei. Protagonistul refuză cu vehemență, realizând că Mihai e un comunist îndârjit, și îl felicită pe acesta pentru ideea sa de a pleca voluntar pe front. Până în ultima clipă petrecută alături de pianist, Mihai încearcă o salvare a acestuia din sfera în care s-a izolat. Dramaturgul îi deleagă personajului comunist Mihai percepții și expresii prin care să sugereze gândirea comunistă atât de prielnică: ,,Încetează să gîndești ca ăl de te-a schilodit! Suferința ta e și a mea! Mă dor degetele astea sănătoase din pricina ei! … Apoi vrei să știi de ce mă duc voluntar pe front? Eu n-aș putea trăi, respira… (Ușor, pentru că e un pudic) strînge în brațe o femeie.. știind că alții… ceilalți! se bat și mor pentru ceea ce cred eu… și eu nu sînt acolo”!

În final, Mihai și Ada își mărturisesc reciproc sentimentele, iar Mihai îi cere acesteia să îl aștepte până la întoarcerea de pe front. Ada îl refuză justificând că datoria sa este de a-l îngriji pe Andrei, care făurise deja, ipotetic, un viitor pentru ei doi. Pentru câteva momente, pianistul Andrei întrevede zile senine în existența sa alături de Ada: se vor muta în capitală, el va da lecții de pian, se vor căsători, va lua bani ca invalid de război, vor călători, vor apela la cei mai prestigioși chirurgi, el va deveni și compozitor. Brusc însă, Andrei renunță la tot și realizează că Ada va fi cu adevărat fericită doar alături de Mihai, lângă care nu se va chinui atât să își atingă țelurile. Prin urmare o trimite pe Ada să îl ajungă din urmă pe Mihai, acest gest al său fiind mai mult o alungare decât un sfat: ,,E singurul lucru pe care ți-l cer, singurul fel în care să mă poți ajuta. Să nu-ți pese de noi, epave ale sunetelor risipite… […] Te rog, dă-mi această singură dovadă de încredere… ca să pot și eu încerca… Să nu ne stricăm amîndoi viața, fără putință de întoarcere. Nu vorbi, te rog nu spune nimic, acum fiecare cuvînt e gol sau primejdios… Du-te”…

Intrarea profesorului în scenă creează un adevărat conflict, deoarece acesta este revoltat că Andrei a avut ideea de a-i alunga unicul copil. În această atitudine a lui Andrei, profesorul vede o urmă de egoism, răutate, invidie din partea pianistului: ,,Cu ce ți-am greșit? De ce mi-ai gonit copilul?… Pentru că-ți era frică de ea, de sănătatea ei, de vitalitatea ei? Cum ți-a fost teamă de dragostea ei. O, Andrei infirmitatea ta nu e aici… (Îi arată mîinile) Ci aici! (Și-l bate, ca un medic cu degetul în dreptul inimii) Cel ce te-a mutilat n-a făcut decît să scoată asta la iveală.”. Andrei însă nu se revoltă, îl numește tată, îi cere iertare și totodată ajutor, considerând că doar prin plecare Ada se mai poate salva.

În altă ordine de idei, profesorul se bucură pentru ceea ce vede afară, credința lui fiind că după această perioadă tumultuoasă va veni o altă lume, în care femeia va triumfa, iar bărbatul va trece în linia doi. Când deja are posibilitatea de a se afișa pe stradă, maestrul e fericit, lumea îl recunoaște, îl apreciază, însă poartă cu el pecetea remușcării, deoarece în noaptea când Andrei fusese ridicat de acasă el dormea adânc, răpus de patima băuturii, fără a-și putea apăra discipolul. De acum însă va trebui să îl sprijine nu doar moral pe Andrei, ci cu precădere financiar, iar dorința sa cea mare este de a avea o discuție cu directoarea liceului, căreia îi poartă atâta ranchiună pentru concedierea sa și exmatricularea Adei.

În acest al doisprezecelea ceas, profesorul are revelația reafirmării și vine cu ideea înființării unui Conservator la ei acasă. Noul ziar local i-a tipărit gratuit invitațiile, însă în disperare de cauză profesorul decade într-atât încât îi mituiește pe oameni cu alimente pentru a veni la concertul de deschidere. E cert însă că profesorul are un rol însemnat pe tot parcursul dramei, fiind ca un zeu care își manipulează fiica și discipolul. La menirea sa în această operă se referă și Nicoleta Gherghel în Luceafărul: ,,Ansamblul celorlalte personaje se definește plecând de la el și în funcție de el. Este catargul care nu permite năruirea corăbiei, axul înțelegerii, purtătorul ștafetei de suflet din ieri spre azi, din veghea desuetudinii înspre clocotul prezentului ce intră cu violență în scena istoriei”.

Dialogul și cuvântul în sine capătă conotații aparte în aceste pagini. De-a lungul celor două părți se zugrăvesc două dialoguri adânci, pline de înțelesuri: Mihai-Ada și Mihai-Andrei. Practic, aici cuvântul înseamnă mai mult, trece dincolo de bariera unei unice semnificații, se divide, se reinterpretează, naște noi destine. Prin cuvânt se creează latura cerebrală, rezervată a operei, prin cuvântul lui Mihai intră în casă izul politic actual, care îi deșteaptă parcă pe cei trei locatari.

E lesne de înțeles că în pagina 17 Titus Popovici face trimitere la opera Candide a lui Voltaire, prin afirmația profesorului: ,,Mîine îmi voi cultiva grădina”. Asemenea lui Voltaire, care ne sfătuiește să ne preocupăm de noi înșine, atât trupește, cât și sufletește, putem identifica la personajele lui Titus Popovici o nevoie de a se îngriji nu doar de sine, ci și de aproapele. Nevoia celor trei personaje e de împlinire în contextul politic actual, iar prin prisma integrării se sugerează în final o vindecare morală a acestora.

Scrisă la diferență de doar cinci ani de romanul Străinul, Passacaglia trimite prin tot ce are ea mai de preț: personaje, replici importante, ideologie, moment istoric, la scrierea romanescă de debut a lui Titus Popovici. Dacă Andrei Sabin marca incipitul prozatorului Titus Popovici în sfera romanului, Andrei Bălan realizează începuturile dramaturgului Titus Popovici. În ambele scrieri este pus în scenă momentul 23 august ՚44 și zilele, respectiv lunile care i-au urmat. Eliminarea din școală din rațiuni politice e certă atât în dramă, cât și în roman, iar dezaprecierile la adresa germanilor sunt vădite în cele două opere. Până și replicile celor două personaje centrale se suprapun, Andrei Bălan având aceeași remarcă la adresa vieții ca și Andrei Sabin: ,,viața asta nu poate fi trăită oricum”. Andrei Bălan e un străin și el, un străin de semeni, de război, până și de sine însuși, însă latura psihologică, intelectuală este la fel de aspru dezvoltată ca și în cazul lui Andrei Sabin.

Este și în dramă prezentă celebra antiteză specifică regimului politic în vigoare, antiteza intelectual-societate, însă văzută într-un moment istoric apocaliptic, aceasta ia dimensiuni hiperbolice. Se încearcă astfel o pedepsire a intelectualului, din certe rațiuni politice, sugerându-se necesitatea unei apropieri de comunitate, de omul muncii. Totul pare parcă, de la prima la ultima pagină, construit pe antiteze, dintre care amintim: antiteza Andrei-Mihai, antiteza intelectual-societate, antiteza izolare-colectivitate, antiteza ratare-salvare și nu numai. Prin conștiințele singulare, complexe, pe care le-a conturat, Titus Popovici a izbutit să creeze o operă plină de înțelesuri, mult superioară unor scrieri ale vremii. În acest sens, Mihnea Gheorghiu nota: ,,Passacaglia este una din acele opere ce dezbat cu pasiune idei pentru a căror biruință luptă omenirea înaintată. Reușita lui Titus Popovici decurge din gândirea și sensibilitatea contemporană cu care el tratează subiectul, spre a evidenția esența pilduitoare a ideii sale centrale: falimentul eleatismului, al concepției false despre elite”.

Cu aspecte certe de roman, accent pe psihologic și pe secvența războiului, Passacaglia surprinde un teatru de idei, un joc de idei cu o alternanță repetată a contrariilor. În pagini atât de puține sunt sugerate toate instanțele specifice crizei politice: ratarea, salvarea, eșecul, triumful, toate acestea fiind posibile printr-o gradare a tensiunii dramatice, în permanență crescânde. Dramatismul străpunge și el mai multe nișe ale scrierii, filoanele politice, ideologice, erotice, etnice, așa cum punctează și Dumitru Micu în Dicționarul general al literaturii române: ,,Pluralitatea surselor de dramatism (politico-ideologică, etico-ideologică, etnică, erotică) generează în Passacaglia mai multe nuclee dramatice, reunite arbitrar într-o singură piesă”.

Finalul piesei sugerează contopirea celor două lumi prezentate antitetic, într-una singură, deoarece universul lui Andrei fuzionează cu cel al lui Mihai. Situându-se în liniile politicii recent implementate, deznodământul e întru câtva deschis, sugerând o alăturare a lui Andrei la noua ideologie. Sfârșitul e pus și mai mult sub semnul întrebării când, la căderea cortinei, Ada apare în scenă după ce ea plecase definitiv cu Mihai pe front. Piesa se încheie pe aceleași acorduri ale Passacagliei lui Bach, cântată de această dată de profesor. Dacă până acum profesorul îi cerea lui Andrei Passacaglia, e rândul acestuia din urmă să ceară neputincios această capodoperă a lui Bach, cu precădere acum când ,,drumul trebuie trecut”.

Din primul până în ultimul rând transced în operă razele filonului erotic, care cuprinde de această dată trei actanți: Ada, Andrei, Mihai. În cele din urmă, nici această nișă a dragostei nu are o rezolvare totală, rezumându-se la stadiul superficial al conversației, al planurilor. La reușita limbajului din opera în discuție face trimitere Al. Popovici, într-un articol din Scânteia tineretului: ,,Încrucișările de floretă ale replicilor, (s-ar putea scrie un mic studiu despre caracterul replicii ofensive, partinice), valoarea literară a cuvântului, exprimând totdeauna metaforic momentul dramatic, dincolo de cadrul scenic, sunt reușite ale unui valoros creator”. Fără doar și poate și prin această scriere Titus Popovici a urmărit punerea în aplicare a unui nou model literar, un nou tipar de literatură care avea să se practice în actualul regim. Se sugerează astfel o nouă societate cu principiile, așteptările și regulile ei, așa cum transcede și din opinia lui Marian Popescu, datând din 1984: ,,Universul Passacagliei prin spectacolul Teatrului Bulandra relevă aceleași semnificații de substanță prin care piesa lui Titus Popovici depune o mărturie convingătoare alături de alte lucrări dramatice aparținând lui Horia Lovinescu, D.R.Popescu despre actul fundamental al întemeierii noii noastre societăți”.

După 1989 rândurile dedicate acestei drame nu au mai beneficiat de aceeași delicatețe a interpretării, iar exegeți precum Dumitru Ungureanu au exprimat fățiș latura partinică a piesei: ,,Propaganda prin film a fost o preferință a regimurilor totalitare. Hitler, Stalin, Ceaușescu au adorat filmul. […] Titus Popovici s-a situat în fruntea celor care au câștigat bine de pe urma filmului comunist românesc, la concurență cu Sergiu Nicolaescu și Eugen Barbu. […] Ceea ce făcea Titus Popovici în acele scenarii era însă o denaturare a faptelor istorice – când mai brutal, când mai subtilă, dar de fiecare dată în spiritul și în slujba ideologiei comuniste”.

Ca piesă de debut a lui Titus Popovici într-ale dramaturgiei, Passacaglia va constitui, alături de Puterea și adevărul, capodopere ale teatrului românesc din perioada comunistă. De la apariția din 1960 până în 1984 piesa se bucură de un succes răsunător, fiind jucată în marile orașe ale țării, cu versiuni la tv, revizuiri și retipăriri ale textului. Puțini sunt cei care știu însă că după premiera de la Teatrul Bulandra, din 11 iunie 1960, a doua zi piesa a fost interzisă sub acuzarea că ar fi naționalistă. Apele s-au liniștit însă repede și piesa se reia în repetate rânduri, fiind aleasă în 1984 să ruleze la Teatrul Bulandra cu prilejul omagiului de 40 de ani adus momentului august 1944.

VIII.1.2. Politic, psihologic și cetățenesc în Puterea și adevărul

Cazul dramei Puterea și adevărul (1973) este prin geneta creației sale unul singular. Piesa de teatru ia naștere în contextul în care filmul Puterea și adevărul rula deja pe micile ecrane de aproape doi ani. La propunerea secretarului literar al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Titus Popovici încearcă o distanțare față de scenariul de film și conturează cadrele unei piese de teatru, distincția dintre cele două fiind creionată cu mare dificultate, după cum însuși dramaturgul mărturisea: ,,am scris această piesă ca și cum n-ar fi existat filmul, deși mi-a fost foarte greu să uit creațiile acelor actori excepționali care sunt Albulescu, Besoiu, Cotescu, Vrabie”.

Cu o temă cert politică complexă, piesa se vrea a fi un prototip de segregare a celor două epoci comuniste: cea dejistă și cea ceaușistă. Într-o frază unică, Cristian Tudor Popescu reușește să propage cumulul de semnificații al operei în discuție, într-o lucrare recentă, dedicată filmului românesc de ficțiune: ,,Multe din filmele pe al căror generic este înscris numele cineastului Titus Popovici au devenit de pe acum puncte de referință în istoria cinematografului românesc: Moara cu noroc (1956), Valurile Dunării (1959), Furtuna (1960), Setea (1960), Străinul (1963), Pădurea spânzuraților (1964), Dacii (1966), Columna (1968), Mihai Viteazul (1970), Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1971), Puterea și adevărul (1972), Cu mâinile curate (1972), Ultimul cartuș (1973), Conspirația (1973), Departe de Tipperary (1973), Capcana (1973)”.

Parte din așa-zisele erori ale lui Dej sunt așternute în biografia personajului central al operei, Pavel Stoian, comunist desăvârșit încă din ilegalitate, căpetenie a conducerii prime după 1944, acum depășit de vremurile cotidiene atât de tumultuoase. Stoian reprezintă în fapt originea, e creatorul ordinii și al primei orânduiri a acestei lumi care acum îl exclude subtil. E caracterul care a trăit exclusiv în regim și pentru regim, nu a cunoscut niciodată latura personală a vieții sale, s-a jertfit întru totul, iar la anii senectuții nu acceptă să fie neglijat. Decurg de aici o serie de incidente, semenii săi fiind împovărați de dispozițiile sale tardive: ,,Ce dracu l-a apucat? Ne convoacă de parcă… A zbierat la mine la telefon…. erau niște tovarăși în birou, că i-aș fi spus câteva… Știi, sunt unii care nu vor să se obișnuiască cu ideea că… gata. Ai fost cine-ai fost, statul, partidul nostru îți recunosc meritele, te respectă, vezi-ți de treabă și nu încurca pe alții”.

În pofida faptului că vremurile supremației sale sunt demult apuse, puterea se vrea absolută la Pavel Stoian, deoarece în permanență statutul său personal/social a fost substituit de cel politic/suveran. În astfel de circumstanțe, conflictul interior al protagonistului capătă note hiperbolice, iar acesta întreprinde repetate introspecții în trecut, fiind parcă persecutat de posibile erori precedente. Întreaga existență îi trece parcă prin față tovarășului Stoian, care se zbuciumă între victorie și eșec, nereușind să înțeleagă unde a survenit distanțarea sa de umanitate. Având intenția, și probabil dispoziția, de a zugrăvi tipul comunistului de rit vechi, alienat, desăvârșit, total, Titus Popovici își lasă cu malițiozitate personajul să se zbată între titulaturile pozitiv-negativ. La origine însă, Pavel Stoian e un caracter bun, dar timpul e cel care îl smintește, viața actuală, cu avansurile generației tinere. Liderul politic se pierde în noianul ideologiei de acum preschimbate, se prinde cu ultimele-i puteri, însă alunecă și recuperarea devine irealizabilă: de acum se simte irosit. Deoarece în repetate rânduri i se reproșează protagonistului o implicare politică exhaustivă și anularea identității sale personale prin plierea autorității politice, acesta încearcă o justificare a acțiunilor sale reiterate: ,,Sunt unii oameni care n-au nimic: nici casă, nici familie, nimic. Pentru care socialismul e totul: și casă, și familie, și copii… Acești oameni trebuie să ia uneori hotărâri, pe care nimeni n-ar avea curajul să le ia”.

E lesne de înțeles că piesa este una eminamente politică, cu inserții psihologice. Personajele piesei există doar în conjuncturi politice, altfel ele nu pot fi luate în considerare. Traiul fiecăruia depinde exclusiv de factorul politic, cu toții se îngrijorează de prezentul parcă incontrolabil, incert. Având nostalgia vremurilor glorioase de început, bolnav și îmbătrânit, Stoian este dezamăgit de purtarea prietenilor care îl resping. Agasat peste măsură, cu un comportament antitetic, Stoian nu-i apreciază nici pe cei care i-au rămas credincioși, motivând că ei trebuie să rămână credincioși partidului, nu lui. Cu opinia tranșantă că un revoluționar nu iese niciodată la pensie, cu toate că se umple de ticuri, personajul este de părere că istoria va analiza cu obiectivitate trecutul fiecăruia, fiind singura latură onestă a existenței. Iar această nișă a vieții nu se scrie oricum, după cum însuși Stoian afirmă: ,,Istoria nu se face cu sentimentalisme de domnișoară…”

Mirajul vremurilor trecute îi provoacă protagonistului sentimente tihnite de calm, bunăstare și pozitivitate. Anii de început au fost dominați de necunoscut, răspundere, risc, însă fiecare apus aducea noi satisfacții. Duma îi ia locul lui Stoian în cele din urmă și are tăria de a exprima răspicat cauza și felul în care liderul politic a alunecat spre anonimat: ,,În clipa când ai uitat că fiecare om e o lume întreagă și nu un șurub… Un destin și nu o fișă… […] Pavele, ai ajuns să confunzi socialismul cu mândria ta, și să vezi un dușman în fiecare om care nu poate crede că numai tu ești depozitarul adevărului… A acestei sinteze pe care trebuie s-o înfăptuim noi. Între putere și adevăr… N-aș fi crezut niciodată că așa ceva se poate întâmpla…” Același Duma îi declară tardiv lui Stoian că acesta din urmă nu a recunoscut niciodată când a pierdut și nu a acceptat situația substituirii sale politice. Cu toate că unul dintre sloganurile preferate ale personajului central era: ,,Că nu scrie niciunde în lumea asta ca unii să aibă tot și alții nimic”, acesta nu poate dăinui fără suportul politic deoarece el nici nu există în afara acestuia.

În ceea ce privește mediul său familial, totul se rezumă la menajera sa Marta Rădulescu, care îi devenise concubină încă din tinerețe. Până și în raport cu aceasta nutrește uneori sentimente de nesiguranță și vrajbă, având temerea că cei de la partid au angajat-o nu doar pentru a-l servi, ci și pentru a trăi cu el. Pe parcursul piesei se observă cu ușurință o latură a sexualității dezvoltată în cazul lui Stoian, vezi sărutul dat Anei, soția camaradului său, de față cu toată suflarea partidului. Prin aceste incursiuni intime se realizează o oarecare umanizare a colericului Stoian, însă de cele mai multe ori aceste scene erotice ajung în latura sinistrului, a lascivității.

Exegezele dedicate acestei piese/acestui scenariu au căpătat o formă net protestatară după ՚89, accentuându-se caracterul cert oportunist. În vreme ce Marian Popa o numește ,,dramă politică oportunistă”, Călin Hentea, într-un articol datând din 2013, o cataloghează drept ,,capodoperă a filmului de propagandă comunistă pro-ceaușistă”. Menirea scrierii este clar trasată: anularea comunismului de ritual vechi prin implementarea, sugerarea, profilarea comunismului de ritual nou, inovator. Pe linie anti-dejistă și pro-ceaușistă, sub aspectul sincerității și al onestității, dramaturgul mânuiește inventiv scenele, mărturisirile, cu scopul de a impresiona auditoriul și a sugera nevinovat noi percepte. Este dificil de anulat comunismul dejist fără a anula și ideologia însăși.

Piesa luată ca întreg e desăvârșită, lipsită de cusur, ideală și în egală măsură irealizabilă în comunism. Sub aparenta destăinuire a dedesubturilor politice, Titus Popovici dorește să epateze, să convingă opinia publică că opțiunea trebuie să fie în favoarea beneficului Ceaușescu și nu a maleficului Dej. În strădania de a pătrunde toate mediile se face apel la tabloul pur al primilor comuniști, la perioada dobândirii puterii. Pentru a facilita asimilarea rapidă de către populație a conceptelor transmise, Titus Popovici are abilitatea de a coborî registrul silnic al ideologiei impuse în subsolul relațiilor comune, metamorfozând lozinca într-un lexic degajat, însă atât de pătrunzător. Situată în proximitatea cultului personalității, piesa Puterea și adevărul surprinde resorturile psihologice ale personajului în momente de mare încărcătură politică. Ponderea evenimentelor trimite deseori spre psihologic, filosofic, conotațiile fiind multiple. Într-un asemenea moment în care tovarășul Ceaușescu vrea să schimbe macazul destinelor, acțiunile personajelor oglindesc neliniștile societății. Este o presiune imensă pe umerii acestor personaje, deoarece în fapt fiecare participă la scrierea sau rescrierea istoriei.

Dramaturgul are o misiune ingrată, de a contura un comunism eronat până la punctul Dej, și un comunism înfloritor de la Ceaușescu mai departe, iar produsul are în final o latură deslușit partinică. Concis își exprimă opinia Ion Cocora, într-un articol din România literară: ,,Piesa apare pe scenă ca un text de o remarcabilă vitalitate, cu o intrigă tensionat diriguită, demonstrativ, angrenând în conflict un număr însemnat de personaje. Dezvăluirea realistă și complexă a tipologiilor, așezarea lor dramatică în relație, conferă înfruntărilor dintre eroi durată și semnificație, dincolo de replică”. Situarea e specifică anilor ՚70, cu luările de poziție care se impuneau. În același registru pozitiv se naște și intervenția Lilianei Moldovan, care trimite la complexitatea dramei, la semantismul său: ,,Care sunt căile exacte care duc spre adevăr? Când se poate transforma autoritatea într-un apanaj personal abuziv? Când devine buna-credință simulare a orbirii? Toate aceste întrebări conduc acțiunea dramei, obținând răspunsul după un proces complicat și dureros”.

Titlul piesei este și el unul plurivalent, deschizând o chestiune pe cât de simplă în aparență, pe atât de arzătoare. În vremuri tulburi este relativ imposibil de găsit o rațiune, un echilibru între putere și adevăr, însă cele două vor contribui decisiv la calitatea viitorului. Atunci când în centru există ciocniri de interese, de generații, de istorii și concepte, cine este depozitarul adevărului? Pornind de la premisa formulată de personajul Petrescu, conform căruia ,,adevărul e o sinteză, care se descompune și se recompune mereu”, vom putea concluziona că justețea este relativă, este interpretabilă în funcție de fiecare existență în particularitatea sa. În finalul piesei însă, Duma tinde să adopte ideea ,,că adevărul poate fi subversiv. Că adevărul e proprietatea particulară a câtorva”. Și toate acestea deoarece vremurile s-au schimbat, iar noțiunile de putere și adevăr capătă înțelesuri nemaibănuite. Comprehensiunea inexactă a uneia dintre ele poate duce la haos, însă întrebarea se pune astfel: ce înseamnă adevărul pentru mulțime? Dar resorturile puterii cât se vor putea extinde fără a periclita adevărul general valabil? Însă cel mai greu de stabilit este care va fi adevărul partidului, și asta pentru că cine nu se va supune lui va fi aspru răzbunat. În acest sens moș Nichifor îi sugerează cordial lui Petrescu: ,,Trezește-te cât mai ai timp, înțelege unde te-a dus asta… cum îi și zice?… obiectivismul burghez! Ești încă tânăr… Partidul e bun, plin de înțelegere părintească, te bate când greșești, dar dacă vii și recunoști cinstit, te iartă… În genunchi să vii în fața partidului, că altfel, fără să-ți dai seama, ai să te trezești în rândurile dușmanului…”

Conflictul major dintre Stoian și Petrescu face referire la prețul adevărului, fiecare în parte având o percepție proprie despre construcția hidrocentralei de la Dorna Mare. Petrescu e comunistul desăvârșit, discipol al lui Stoian încă din ilegalitate, dar regulile științei primează pentru el. Apreciat în unanimitate pentru inteligența sa, inginerul Petrescu va șoca când se va opune cu vehemență construcției hidrocentralei, o pură aventură în viziunea sa. Mergând pe calea științei exacte, Petrescu nu acceptă mașinile, făcând elogiul brațelor de muncă calificate. Încolțit de toți ai săi, acuzat că nu contribuie la făurirea socialismului, inginerul le dovedește cu calcule că iluziile lor nu sunt compatibile cu realitatea. Exclus din toate mediile politice, evitat de bunii săi camarazi, ba mai mult, luat de securitate, interogat, acuzat și maltratat în repetate rânduri, Petrescu își mărturisește în finele piesei, la ani depărtare, regretul cel mai adânc: ,,Nici interogatoriile de zi și de noapte, nici chinurile morale și fizice, nici senzația cumplitei nedreptăți nu m-au durut atât, cât m-a durut faptul că tu ai putut să crezi despre mine că mi-am trădat patria”.

În pofida preconizărilor sale sumbre, șantierul hidrocentralei se deschide, iar marele inginer Petrescu este trimis umilitor direct la lopată. La un an însă, Petrescu va fi cel care scapă hidrocentrala din ghearele falimentului și devine unicul încrezător în măreția acestui proiect. E momentul în care elita partidului este încercată de remușcare în ceea ce îl privește, dar Petrescu nu poartă ranchiună, el este intelectualul modest, a cărui supremă dorință este de a face ceva, nu de a deveni cineva. Acesta ar fi pe scurt motivul pentru care Stoian nu se bucură de inaugurarea hidrocentralei, care îi trezește amintiri dezolante.

Dacă Stoian se vrea a fi un alter-ego al lui Gheorghe Gheorghiu Dej, iar Duma l-ar reprezenta pe Nicolae Ceaușescu, Petrescu îl simbolizează inevitabil pe Lucrețiu Pătrășcanu. Titus Popovici însuși recunoaște la un moment dat că îi propusese lui Nicolae Ceaușescu să îl execute pe Petrescu în scenariu, sugerând astfel destinul lui Pătrășcanu, însă dictatorul refuzase categoric. Văzându-și erorile trecându-i prin fața ochilor, Stoian se simte încă vinovat pentru episodul Petrescu, iar răzvrătirea finală a lui Duma împotriva sa îl afectează grav. Duma este cel care are tăria de a-i reproșa mentorului său lipsa de omenie și de încredere în oameni, constante fără de care socialismul devine o himeră. Într-o societate absolută se pune problema ,,sintezei putere-adevăr-fericire”, așa cum o numește Duma, însă metamorfozările comuniștilor se pare că nu au urmărit cu precădere această relaționare. Despre meritele incontestabile ale acestui regim ne amintește Stoian, prin cuvintele celebrului Engels: ,,Bătrânul Engels spunea undeva că noi, comuniștii, suntem cei mai mari aventurieri din istorie: vrem să schimbăm lumea”.

Individualizând sintetic fiecare personaj, îl putem aminti pe Manu, vechi comunist, determinat în tinerețe de personalitatea lui Stoian să îmbrățișeze rândurile partidului. Ajunge și el zile primenite, în care se revoltă de prea multă democrație, opinii multiple, critici diverse și argumente repetate. Cerebralul Duma îl cataloghează ca pe un lider prea plin de sine, neacceptând critica sau ignorarea. Țăranul Ion depășește clar unele personaje fruntașe, din punct de vedere moral. Conturat de dramaturg ca un țăran simplu, Ion e stăpân pe casa și pământul său, colectivizarea devenind astfel un vis urât pentru dânsul. În manieră propagandistică se va creiona evoluția sa spre viitorul președinte al gospodăriei agricole colective ,,Drum nou”. În această piesă până și personajele episodice emană principii politice, de reținut fiind amenințarea pe care un tânăr o face la adresa unei fete care îi refuză dragostea: ,,- Ascultă, știi, nu-ți merg fițele astea mic-burgheze… / – E-e-e… O luăm cu argumente politice… Poate mă pui și în discuția organizației… Să planificăm sentimentele…”

Finalul piesei, cu toate că face trimitere la o boală incurabilă a lui Stoian, anunță un nou viitor politic, mai încrezător, mai luminos. Stoian acceptă într-un final să fie condus de Duma la inaugurarea hidrocentralei. Ideea acestui deznodământ, diferit de cel al scenariului de film, i-a fost sugerată dramaturgului de însuși Toma Caragiu. Privind evoluția personajului de la incipit la final și cunoscând obiectivul cert al dramaturgului, putem valida cu fermitate opinia lui Cristian Tudor Popescu, care susține că: ,,Puterea și adevărul este cel mai puternic și mai convingător film de propagandă și mai ales manipulare în favoarea acceptării comunismului ceaușist drept cea mai bună dintre lumile posibile. […] Puterea și adevărul este filmul cu cea mai înaltă cotă de dezbatere politico-filosofică din cinematografia românească. Toate filmele propagandistice care mai apar după el, până în 1989, rămân la nivelul anecdotei”.

Având pe alocuri aspectul unui monolog complex, plin de semnificații, operei îi lipsește un conflict exterior sudat, o acțiune concretă, totul datorându-se regresiilor permanente în timp, decisive în conturarea personalităților. Pe parcursul lecturii se fac în repetate rânduri trimiteri la Marx, Engels, Lenin și Stalin, elogiul fabricilor și al muncitorilor venind în antiteză cu expunerea imaginii negative a legionarilor. Nici aici Titus Popovici nu omite a include în discurs pasaje aparent corecte, la temă, despre pescuit și istorie, pasiuni care i-au marcat mai mult sau mai puțin existența. Despre propria-i piesă de teatru declara în 1993: ,,acum îl privesc foarte critic, dar pe atunci, cum se spune, ,,zicea ceva” – dintr-un unghi restrâns, desigur, pentru că în centru avea lumea de partid, nu o dramă națională”.

Este lesne de înțeles că apusul regimului a cauzat această poziție critică a dramaturgului față de piesa Puterea și adevărul, însă așa cum reiese și din Literatura română: crestomație de critică și istorie literară, piesa poate fi categoric caracterizată astfel: ,,Puterea și adevărul se înscrie în sfera teatrului agitatoric de inspirație palpabil istorică”. O sinteză concludentă a acestei piese regăsim la Romulus Diaconescu, care printr-o generalizare a contextului politic transmite în fapt ideea creației în discuție: ,,în socialism, comuniștii – care dețin puterea preluată prin lupte îndelungate și o viață plină de frustrări – nu pot avea altă menire decât crearea cadrului optim pentru împlinirea personalității umane, asigurarea condițiilor necesare satisfacerii aspirațiilor firești ale omului”.

În interviul acordat lui Mihai Tatulici în 1993 și publicat după moartea prozatorului, Titus Popovici detaliază geneza și întreaga tevatură creată în jurul filmului Puterea și adevărul, datorită intervențiilor familiei conducătoare. Filmul se interzice în 1970 deoarece Ceaușescu consideră că termenul ,,putere” din titlu este mult prea sensibil, iar dramaturgul a fost mult prea blând cu Dej, care în fapt este un criminal. Avertizat de Titus Popovici, care își permitea acest lucru, că această opreliște ar afecta imaginea publică a primei familii, Nicolae Ceaușescu se lasă convins și aprobă filmul. Apropierea prozatorului de soții Ceaușescu este deja cunoscută, iar Marian Popa puncta brutal această amiciție: ,,Titus și-a asumat un rol de informator, țuțăr și saltimbanc pe lângă Elena Ceaușescu”.

Rolul acestor filme, creații ale prolificului Titus Popovici, este recunoscut ca fiind unul propagandistic, în fiecare rând al său, iar consecințele urmăririi lor sunt dintre cele mai grave: ,,Nu se poate spune că ,,opera prop” a cinematografiei românești a contribuit la a-i face pe români să simpatizeze comunismul. Dar a pus umărul la altceva – să-i determine pe neașteptat de mulți să urască. Ura față de bogați, de intelectuali, de străini, de românii care au plecat din țară se mai simte și astăzi în societatea românească”. Cu toate acestea, inteligența creatoare a lui Titus Popovici a dus la o situație rar întâlnită în sfera literaturii: debutând ca un prozator de referință, Titus Popovici s-a transpus cu ușurință într-un dramaturg de prim rang, dorința sa fiind aceea de a-și încheia activitatea literară ca prozator. Moartea timpurie i-a răpit acest prilej, cu toate că el mărturisise în ultimii ani ai vieții că îl așteaptă romane care trebuie publicate.

Împletind armonios cinematografia cu istoria și colaborând fructuos cu marele regizor Sergiu Nicolaescu, Titus Popovici a semnat zeci de scenarii de film, rezervându-și un loc fruntaș binemeritat pe podiumul cinematografiei românești. Ideea filmului abordat s-a bucurat de aprecieri certe: ,,Problema dificilă a secționării cadavrului politic al lui Gh. Gheorghiu-Dej, astfel încât comunismul să rămână neatins, iar Ceaușescu să apară ca soluție salvatoare la greșelile din ,,obsedantul deceniu”, este rezolvată strălucit în Puterea și adevărul”. Despre viitorul teatrului vorbea adesea cu patos și speranță, din discursul său evidențiindu-se noi țeluri, noi proiecte: ,,viitorul teatrului, cred eu, se află în ciocnirea de idei, în confruntarea destinelor omenești, în tensiunea pe care o proiectează în conștiințe imensul proces de trecere din domeniul necesității, în domeniul libertății”.

VIII.2.1. Columna sau declinul comunismului de rit sovietic

La 1968, anul apariției povestirii cinematografice Columna, scena politică românească urmărea cu aplomb o detașare de Moscova, vădind un cert negativism față de ideile sovietice până atunci prețuite. Sub conducerea ceaușistă s-a produs apropierea de chinezi, popor ostil sovieticilor. Această sterilitate față de directivele de la Moscova s-a manifestat nu doar în plan politic, social, ci și prin mijloace culturale. Nevoia era da a oferi inclusiv prin intermediul artei o nouă receptare a existenței.

În sfera dramaturgiei, Titus Popovici, personalitate prolifică a epocii comuniste, apropiat docil al familiei prime, își va pune talentul în seama acestei cauze. Astfel apare Columna, iar opinia lui Cristian Tudor Popescu dezvăluie debordant, într-o frază unică, menirea acestei povestiri: ,,Film al epopeii cinematografice naționale, Columna (1968), în regia lui Mircea Drăgan, a cărui acțiune este situată în perioada Daciei romanizate, nu întâmplător, scopul propagandistic fiind contracararea teoriilor rösleriene privind ,,vidul valah”, formarea poporului român în sudul Dunării, teorii agreate de către sovietici”. În mod cert, făurirea unor astfel de producții trimiteau paradoxal spre o recondiționare a istoriei și nu spre expunerea sa cu obiectivitate. Despre acest sector al rescrierii istoriei în condițiile dictate vorbește și Sergiu Nicolaescu, marele regizor, apropiat al lui Titus Popovici: ,,Trebuie să ții cont de cum am trăit noi atunci. Noi nu aveam voie să vorbim de istoria României. Istoria României nu mai exista. […] Nu mai vorbea nimeni de istoria României. Nu mai existau decât istoria Partidului Bolșevic și istoria URSS. Asta învățam”.

În această categorie de filme pot fi incluse nu doar Columna, ci și Tudor, Mihai Viteazul, Dacii, scopul suprem fiind acela de a propaga un comunism de natură națională, nu sovietică. Cu un titlu care reflectă monumentul antic din Roma, construit în onoarea lui Traian, ca urmare a victoriei sale împotriva dacilor, Columna prezintă finalul celui de-al doilea război daco-roman și anii care i-au urmat. După primul război din perioada 101-102, cea de-a doua confruntare dintre Imperul Roman și Regatul Dac are loc în intervalul 105-106. Scrierea recenzată debutează cu ultima înfruntare dintre cele două armate, mai exact cu atacurile romane asupra Sarmizegetusei. Incipitul surprinde apocaliptic imaginea cetății în flăcări și lipsa apei din edificiu, scena luptei fiind împărtășită cititorului prin ochii lui Decebal. Sub privirea triumfătoare a lui Traian, nobilul dac Bicilis, trecut de partea romanilor, comandă spargerea conductei de apă din cetate. Tânărul Centurion Sabinus nu poate trece peste trădarea lui Bicilis, pe care îl disprețuiește cumplit pentru dualitatea sa: ,,Oricum, împăratul o să fie mulțumit… O să te răsplătească. Generozitatea Romei e fără limite… mai ales pentru trădători”…

În pofida asaltului roman condus de neobositul tribun Tiberius, dacii caută cu precădere ultimele picături de apă din cetate, pe care le sorb însetați. Este sugerată protecția atemporală pe care nobilul dac Gerula i-o oferă lui Decebal: ,,În tot ceea ce face Gerula pentru Decebal e atîta iubire, devotament și atîta pricepere încît Decebal pare inexpugnabil”… Conștient de gravitatea luptei, Decebal se alătură și el, însă poarta cetății dacice cade, iar Decebal alege fuga, evadarea, apanaj al lașilor. În vreme ce nobilii daci și-au curmat viața și Marele Preot, figură emblematică a povestirii, le oferă binecuvântarea de pe urmă, Gerula îi reproșează conducătorului său că a optat pentru refugiu, văzând în acțiunile lui Decebal o notă de trădare față de poporul dac. Legea supremă spune că regele va muri alături de ai săi, iar dacă salvarea sa se va face prin evadare el nu își va mai putea conduce norodul, războiul încheindu-se imediat cu victoria vrăjmașului. Momentul devine pentru Traian unul istoric, unic, însă mărturiile prevestitoare ale lui Bicilis aveau să îl tulbure cumplit pe liderul roman: ,,Decebal nu e un laș. E cel mai viteaz om pe care l-a născut pămîntul acesta! Cel mai viteaz, cel mai puternic și cel mai drept… Și dacă el a călcat Legea cea Mare înseamnă că va mai lupta împotriva voastră […] … pînă cînd se va stinge ultimul dac! Și să știți că dacii îl vor urma pînă la cel din urmă”!

În paralel cu recunoașterea la adevărata sa valoare a curajului și supremației lui Decebal, conducătorul dac nu își pierde speranța în viitor. Clipa de grea cumpănă nu reprezintă finalul, iar țelul acestei lupte îl motivează: ,,Atîta timp cît mă voi putea mișca… atîta timp cât un singur dac va mai vrea să trăiască liber, ne vom bate pentru acest pămînt bun și frumos”! Totul se sfârșește însă când Tiberius și Bicilis, alături de armata romană, îi înconjoară pe Gerula și Decebal. Pentru a nu suporta înjosirea supremă, Decebal alege singur moartea, iar Gerula este prins. Tiberius se prezintă triumfător în fața lui Traian cu capul și mâna stângă a lui Decebal, însă euforia va fi de scurtă durată pentru reprezentanții romani. Cu toate că Traian își dorește pace romană în Dacia, dacii nu se lasă cuceriți, singura alternativă a romanilor fiind de a-i stârpi pe toți, până la ultimul. Astfel, chiar și fără rege, Dacia nu poate fi cucerită datorită statorniciei poporului, iar gustul dulce al victoriei își pierde consistența, în opinia lui Traian: ,,Victoria aceasta poate fi mai amară decît o înfrîngere… dacă nu ne vom așeza aici temeinic… I-am învins pe daci… acum trebuie să-i cucerim”…

În cele ce urmează, cu Tiberius, nepotul lui Traian, în frunte, romanii vor ocupa un sat al dacilor unde dacii rămași, cu Ciungul alături, căpetenia lor, fac un act de supunere în fața romanilor. Romanii vor avea astfel parte de protecția și povețele acestor prizonieri, iar cuvintele Ciungului despre natura acțiunilor lor sunt pătrunzătoare: ,,V-am hrănit… v-am dat de băut… Atîta timp cît veți sta aici nu vi se va întîmpla nimic, pentru că sînteți păziți de cuvîntul meu… Vrei să te și iubesc”? Reticenți față de bunătatea acestor daci, romanii își fac cu greu drum prin munți în căutarea unui loc de cetate. Le apare în cale Marele Preot, eruditul care îi conduce la un loc deosebit unde Decebal avea să își construiască o cetate. Discuția cu Marele Preot îl subjugă, îl sensibilizează cumplit pe Tiberius, însă locul ales de acesta este perfect, iar romanii se stabilesc aici, sleiți de puteri. În egală măsură, condiția supraviețuitorilor daci este într-o permanentă degradare. Izolați în munte, pe ger, armata dacă este formată doar din bătrâni, copii și femei, acestea din urmă îngropându-și singure copiii morți de frig și foame, într-o reprezentare grotescă.

Reușind să scape din mâinile romanilor, Gerula apare aici însoțit de trădătorul Bicilis, asupra căruia dacii sar să îl omoare. Extrem de dezamăgit de supunerea și nepăsarea compatrioților săi, Gerula instigă la revoltă, la reafirmare, considerând că este de datoria dacilor rămași să îl răzbune pe Decebal: ,,Rușine să vă fie… Dacă nu puteți să trăiți liberi… mergeți și vă închinați romanilor! Cerșiți-le de mîncare și o cocină unde să dormiți”! Dorința răzbunării își pune pecetea nu doar pe acțiunile lui Gerula, ci chiar și pe aspectul său fizic, având menirea de a-l metamorfoza atât interior, cât și exterior: ,,Voluptatea răzbunării îl face aproape frumos”.

Dramaturgul are abilitatea de a expune sugestiv, în antiteză, cele două tabere. În răstimpul în care romanii pier unul câte unul, în încercarea de a construi castrul, dacii înfloresc: și-au întemeiat un sat, iar oamenii par îngrijiți, împliniți. Conform tradiției dacilor, aceștia se închină la altarul lui Zamolxes, iar Gerula îl numește rege pe nepotul lui Decebal, un copil de doar șase ani. Ținând seama de tema povestirii, dramaturgul infiltrează în operă numeroase ritualuri, motive, personaje mitologice. Este și cazul serbării femeilor tinere care îi cer lui Zamolxes bărbați buni; este un dans al iubirii, al maternității, însă și o circumstanță în care Sabinus descoperă corul femeilor dace. Iscusitele femei reușesc să se salveze din mâna lui Sabinus, însă în urmă va rămâne Zia, cu care Sabinus se va întâlni zilnic, legând o frumoasă poveste de dragoste. Încălcând promisiunea făcută Ziei, Sabinus o urmărește și descoperă astfel așezarea dacilor. Urmează o răpire a femeilor din tabăra dacă, de către romani, în urma căreia Sabinus este rănit și orbește. Femeile rămân prizonierele romanilor, în vreme ce Gerula și dacii părăsesc satul pentru a nu fi capturați. În permanență Gerula antrenează dur copiii pentru luptă, convins că vremea revanșei este aproape. Când are ocazia de a prinde un colonist roman, Gerula îi taie simbolic capul și mâna dreaptă, asemenea lui Decebal.

În anii următori, dacii și romanii trăiesc alături, dacii în calitate de sclavi, iar Tiberius îi face un fiu Maniei, nepoata lui Decebal. Se înfăptuiește astfel păcatul suprem deoarece romanii și dacii se înrudesc, pruncului botezat la facere, Traian, fiindu-i tăiat cordonul cu sabia romană: ,,Deodată femeile se opresc din cîntec; cu un fel de repulsie privesc sabia romană, pe garda căreia e sculptat vulturul”. Putem afirma cu certitudine că povestea are în centru metamorfozarea barbarului Tiberius, care în cele din urmă o ia pe Mania de soție și își declară fiul cetățean al Romei. E de la sine înțeles că revolta poporului roman împotriva sa nu va întârzia să apară, oamenii aclamându-l și dezonorându-l: ,,Să ai un plod de la o sclavă… cînd ești rudă cu împăratul… Cînd la Roma te așteaptă poate toga senatorială”…

La trei ani de la nașterea lui Traian, Tiberius conduce în tihnă cetatea numită Castra Silvana, însă liniștea așezării e tulburată de un eveniment pe cât de crud, pe atât de straniu: când trimisul guvernatorului de la Roma vine în cetate pentru a o declara Municipium e ucis de o săgeată. Tacit, Tiberius este convins că făptașul care îi dă târcoale și lui de câțiva ani și îi omoară soldații este bărbatul, tatăl ori fratele Maniei. Mania însă nu vorbește nimic de trecutul ei, e neîmplinită și ursuză, cu toate că apreciază sincer bunătatea nemărginită a lui Tiberius: ,,Pe acest pămînt, nimeni, niciodată nu-ți va spune nimic, din ceea ce tu nu trebuie să știi, Tiberius. Și nimeni nu-ți va da nimic, din ceea ce tu nu trebuie să ai”.

La zece ani de la nașterea lui Traian luptele dintre daci și romani se întețesc, iar dacii câștigă detașat prin agerimea tinerilor antrenați de Gerula. Disperat, Tiberius o acuză pe Mania că, prin tăcere, îi protejează pe dușmanii săi și îi dă acesteia un ultimatum: ,,Mania… ascultă aici; o să primești capul meu… ori îți voi aduce eu pe această masă, țeasta bărbatului pe care-l ocrotiți… Oricine ar fi. Tatăl tău. Bărbatul tău. Oricine”. Pașnicul Tiberius se întâlnește cu Gerula dar nu îl ucide pe acesta, nu alege lupta, ci este dispus să îi accepte pe daci alături, ca frații, iar dacă nu vor accepta îi va ruga să părăsească cetatea lor. Tiberius nu mai îngăduie violență, sânge, moarte, este descris spre încălcarea legii romane, vrea pace cu dușmanul și bună conviețuire: ,,Sper că ai înțeles bine ce am făcut eu acum. Și cît mi-e de greu. Ori vă supuneți, ori să nu mai aud de voi”!

Cât despre armate de discipoli a lui Gerula, de care acesta este foarte mândru, liderul roman crede că sunt crescuți prea aspru, reproșându-i lui Gerula lipsa de umanitate a acestora: ,,Ai crescut pe acești tineri, ca pe niște sălbatici… i-ai învățat numai să ucidă… […] Dar să ridice case de piatră, i-ai învățat? Să crească în liniște copii… să tremure cînd copiii lor sînt bolnavi, să le cioplească săbii din lemn, i-ai învățat”? Un moment cheie al operei este întâlnirea lui Traian, fiul, cu Gerula. Conștient de condiția sa duală, de pecetea pusă asupra sa la naștere, ca rod al păcatului suprem al celor două popoare, Traian cere mereu lămuriri despre trecut și dușmani, iar țelul său nu este să ajungă ca Traian, ci asemenea lui Decebal. Cu medalionul lui Gerula la gât și cu păstrăvii oferiți de acesta, Traian se întoarce fericit în cetate, transmițându-i tatălui său mesajul de la ,,un moș”: ,,Că un singur om mai trebuie să moară”!

Totul se schimbă însă și viața ia o nouă turnură când așezarea romanilor este atacată de barbari, iar Gerula le garantează acestora sprijinul armatei sale în schimbul lui Tiberius. Dacă barbarii vor învinge, dacii nu doar că îl vor primi ca prizonier pe Tiberius, dar vor fi nevoiți să părăsească definitiv ținuturile. Realizând că la prima lor întâlnire Tiberius îl putea ucide, dar l-a cruțat, Gerula schimbă planul luptei în ultimul moment și le cere tinerilor săi să lupte alături de romani, nu împotriva lor. Se va lovi însă de refuzul acestora și cu mare dificultate va reuși să îi convingă: ,,Eu v-am crescut… V-am fost și tată și mamă… și nu înțelegeți? Nu înțelegeți că mai bine mi-aș fi smuls limba din gură, decît să vă spun ce v-am spus? Nu știți că de ani de zile, noaptea nu văd decît un lucru… clipa aceea, cînd capul și mâna sfîntă a regelui meu… (se îneacă). Și dacă azi… eu… Gerula… vă spun că trebuie să luptăm alături de romani… voi spuneți nu? Eh, mucoșilor fără minte”! Luptând alături ca buni camarazi, Tiberius și Gerula îi înving pe barbari, însă în ultimul moment al luptei sabia lui Gerula cade de două ori: capul și mâna dreaptă a lui Tiberius sunt ridicate ca un trofeu.

Plângându-și pentru prima dată iubirea nemărturisită, Mania nu îi reproșează nimic lui Gerula deoarece totul este așa cum trebuie să fie, aceasta este legea firii, Tiberius trebuia să moară: ,,Și deodată Mania, într-un bocet sfîșietor, care vine din adîncurile credinței ei despre lume, își plînge pentru prima oară dragostea… Bocetul devine mărturisirea unei iubiri fără margini, care nu se poate dezvălui decît acum”… Într-un ultim cadru, Gerula îl consolează pe micul Traian, având tăria de a-i zugrăvi vorbe mărețe despre tatăl său. Promisiunea lui Gerula de a-i rămâne alături și întrevederea unui viitor luminos îl mângâie pe Traian: ,,O să crești… o să fii un mare șef… Am să te învăț să te bați… Pentru că va trebui să ne batem. Tu… copiii tăi… copiii copiilor tăi… pentru acest pămînt, bun și frumos”.

Povestea se încheie cu imaginea expresivă a convoiului care îl conduce pe Tiberius pe ultimul drum: dacii și romanii îl plâng alături, ca buni frați. În pagini puține, sub 150, Titus Popovici a reușit să cuprindă apogeul și totodată deznodământul luptei dintre două popoare. Complexitatea subiectului și polivalența făuririi personajelor amintesc cert de romanele de debut, Străinul și Setea. Este bine cunoscut faptul că au existat numeroase voci care au privit incursiunile prozatorului în lumea cinematografiei ca pernicioase pentru dezvoltarea prozatorului Titus Popovici. Despre acest subiect amintește și Mircea Micu, bun camarad al lui Titus Popovici, într-un articol din Luceafărul românesc, datând din 2008: ,,Mulți m-au iscodit ce e cu el, ce face și de ce nu scrie un roman serios? Și dacă nu cinematografia a barat ascensiunea unui prozator de excepție. Nu știu. Poate că da…”

Despre identificarea romancierului Titus Popovici cu dramaturgul Titus Popovici vorbește scriitorul însuși în repetate rânduri, manifestându-și dorința de a-și încheia activitatea prin revenirea la proză: ,,Acum, după ultimele scenarii […], activitatea mea cinematografică va cunoaște o lungă pauză și voi reveni, începând de anul acesta, la proză. Mă așteaptă câteva romane începute, părăsite, care trebuie rescrise, sau, cum se spune cu un termen iarăși impropriu, ,,definitivate” …” Destinul s-a dovedit însă a-i fi potrivnic.

Concluzii

,,Pactul cu diavolul, ca să intrăm într-o formulă goetheeană, se plătește întotdeauna.

Eu, de pildă, am plătit cu prăbușirea planurilor mele de prozator”.

Tatulici, Mihai, Nemuritorii, interviuri filmate și nedifuzate.

Având la origine obiectivul suprem de a îngloba opera amplă a prozatorului Titus Popovici într-o lucrare complexă, cercetarea noastră s-a ghidat în permanență după o imparțialitate a receptării duplicității sale. Așa cum ne propusesem încă din argument, am manifestat un real interes pentru opera vastă, stufoasă a prozatorului, corelând în permanență literarul cu politicul. Cele două entități s-au autodeterminat decisiv în parcursul nu doar literar, ci și biografic al scriitorului, constituindu-se o adevărată discrepanță între talentatul literat, cineastul consacrat și deputatul virulent, membru al P.C.R. Supraveghind riguros aceste trei parcursuri, ne-au încercat sentimente dintre cele mai diverse, precum admirația, nedumerirea, dezamăgirea, exaltarea, nerăbdarea. Apogeul demersului nostru combativ a fost atins în momentul în care Titus Popovici întoarce armele împotriva ideologiei comuniste recent destrămate. Se zugrăvesc, astfel, noi filiere de cercetare care au capacitatea de a rescrie trecutul.

Prin instantaneele surprinse din fiecare operă cunoscută a prozatorului, am dorit crearea unei imagini colective asupra talentului său artistic. S-au creionat prin urmare subcapitole dedicate schițelor, romanelor, memorialisticii, nuvelei, publicisticii, teatrului și filmului, dezvăluindu-se în toate acestea aceeași pasiune și același patos al scrierii. Mereu ne-am raportat însă la titlu, la calitatea de prozator, statut prin care Titus Popovici și-a și câștigat un loc mai mult sau mai puțin avantajos în literatura comunistă și postdecembristă. Prin scopul nostru de a sublinia aptitudinile scriitoricești native ale prozatorului, am fost nevoiți să înregistrăm opere cât mai numeroase și cât mai diverse, valorificând astfel interesul lui Titus Popovici pentru toate speciile literare și dramaturgice. Toată bibliografia examinată, fie cea referitoare la prozator, fie cea generală, de contextualizare istorică și politică, a contribuit la făurirea unui substrat consistent al lucrării. De un real sprijin s-au arătat a fi, alături de marile titluri care vizau dicționare, istorii, monografii, și referințele cinematografice, alături de lucrările de antropologie și imaginar.

De o valorificare majoră s-au bucurat manuscrisele prozatorului, cele trei texte inedite care constituie un indice novator al demersului nostru. Sub titlul Manuscrise. Texte nepublicate, reprezentând capitolul II, ele se desfășoară pe parcursul a trei subcapitole, încorporând un roman, un scenariu literar și o comedie satirică. Să nu omitem însă nici implicațiile originale ale capitolului I, Titus Popovici, observator lucid al obsedantului deceniu, unde am introdus interviul acordat de fiul prozatorului. Pe de altă parte, tot aici am inserat o serie de mărturisiri făcute de Titus Popovici cu precădere după ՚89, regrete și năzuințe care îl dezvăluie ca pe un scriitor ieșit din rândurile actualității. Nu putem trece peste o ușoară dorință de reabilitare nutrită de scriitor, alături de o ironică disculpare. Subcapitolul poartă un nume sugestiv, ,,Viața mea, pe toate planurile, a cam fost un eșec.’’ Raport asupra propriei vieți, și regăsim aici note bibliografice din multiple decenii.

Mutații politice și ideologice în intervalul 1945-1989, întâiul subcapitol din capitolul III, are o consistență preponderent politică, abundând în date și evenimente, pentru o fixare concisă a lui Titus Popovici în social. În paralel, în subcapitolul II, Configurații ale reprimării și implementarea ideologiei comuniste, ne-am aplecat și asupra consecințelor nefaste pe care regimul le-a avut asupra cetățeanului de rând, asupra traiului cotidian. Tranzitul spre literar s-a realizat prin ultimul subcapitol de aici, Metamorfoze literare în răstimpul comunist, unde am adăugat și poziționarea prozatorului în ceea ce privește tipul de literatură practicată și relația sa cu cenzura și exilul.

Ajungând la capitolul IV, Titus Popovici, romancier și nuvelist, am reamintit faptul că Titus Popovici a fost prea puțin cunoscut prin prisma debutului său, debut prin schițe și povestiri la doar 20 de ani. Cea mai densă parte a acestui capitol, subcapitolul II, Romanele epocii comuniste, pune alături capodoperele romanești ale prozatorului, binecunoscutele romane Străinul (1955) și Setea (1958). Caracterul autobiografic al acestora, cu Andrei Sabin, alter-ego cert al scriitorului, în prim-planul celui dintâi roman, este recunoscut în unanimitate de critici. Considerăm pe drept cuvânt prozele oportuniste, însă din ele transcend totuși aluzive, interpretabile, bogate în ironie și umor. Crearea unor adevărate galerii de personaje și tematici abundente rețin atenția cititorului.

Prin subcapitolul III, Proza postdecembristă, am realizat o cumulare a celor mai frapante scrieri ale lui Titus Popovici, opere postdecembriste care șochează prin duritatea mărturisirilor. Dacă în Cutia de ghete surprind semnele timide de disidență, cele două romane publicate postum frapează prin violența unor jocuri de culise dezvăluite. În fapt, cel mai tare uimește identitatea deconspiratorului, un activ membru P.C.R. și favorit al familiei Ceaușescu până în 1989. Singura sa încercare nuvelistică este analizată în subcapitolul IV, unde de remarcat este caracterul polivalent al prozei: povestire, parabolă sau nuvelă?

Am ținut să consacrăm un capitol receptării operelor lui Titus Popovici, cuprins sub denumirea Sinuosul drum al receptării operei lui Titus Popovici. Pro și contra în susținerea valorii operelor sale. Este de înțeles faptul că înainte de 1989 criticile au fost dintre cele mai elogioase, iar după schimbarea de poziție a scriitorului în 1990 se reliefează opinii critice dintre cele mai impulsive. Împărțindu-l prin urmare în două subcapitole Scriitorul talentat și Mercenarul oportunist, am dorit să trasăm o barieră clară între susținătorii și așa-zișii denigratori ai operei sale. Dintre adepții scrisului său îi amintim pe Eugen Simion, Irina Petraș, Eugen Negrici, Gabriel Dimisianu și alți câțiva. Considerăm totuși că exegetul care a rămas constant în receptarea operelor lui Titus Popovici, având inteligența de a trece dincolo de linia pur ideologică este Alex Ștefănescu. Acesta din urmă a sprijinit și publicarea unor manuscrise, subliniind în permanență talentul beletristic al lui Titus Popovici. În opoziție se profilează critici dintre cele mai virulente aparținând lui Gheorghe Grigurcu, Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu și nu numai. Trebuie precizată însă și existența unui proces contrar dominantei politice, deoarece am cuprins și critici care l-au contestat pe Titus Popovici înainte de ՚89, la fel cum s-au aflat și unii care l-au susținut și după căderea regimului.

Prin intermediul capitolului VI, Personajul comunist în romanele lui Titus Popovici, între supunere, retragere și revoltă, am aspirat la înfățișarea cronologică a metamorfozării personajului în romanele și nuvela prozatorului. De la răzvrătitul Andrei Sabin și supusul George Teodorescu, ambii conturați ca adepți ai noii ordini comuniste, am putut observa o modificare a tipului de percepție asupra propriilor personaje. Se configurează în prozele ulterioare pretinși cetățeni care nu mai au răbdare, dispuși la nelegiuiri pentru a scăpa din chingile nomenclaturii. Ion Popescu din Cutia de ghete sau personajul central din Moartea lui Ipu sunt exponenții acestui tip de abordare.

Și fiindcă la Titus Popovici totul fluctuează, degenerând de la un deceniu la altul, indiferent dacă vorbim despre situarea sa politică sau optăm pentru diversele specii literare, am optat pentru o asemenea tratare în capitolul VII, Istorie sublimă, politică tranșantă și ironie subtilă în proza lui Titus Popovici. Despre reproducerea politicii în operele sale și segmentarea acesteia pe decenii, de fiecare dată cu o altă tratare, am dezbătut în primul subcapitol, Fețele schimbătoare ale politicii în proza lui Titus Popovici. Această strategie de cercetare am implementat-o și în subcapitotlul dedicat istoriei, Istoria măreață, demnă de uitare și negare, prin disecarea implicațiilor istorice din fiecare scriere în parte. Am observat cum se operează o prefacere a istoriei după celebrul demers politic comunist. Ținând seama de cuantumul deloc neglijabil al reflectării ironiei în toate operele lui Titus Popovici, un subcapitol aferent acestuia, Arma intelectualului abil: ironia, s-a dovedit a fi bine-venit. Am demonstrat astfel că ironia, alături de umor, comic și chiar grotesc, pătrund în toate dedesubturile compozițiilor sale, conferind și în această direcție o notă aparte.

Dar pentru că acest studiu nu se putea isprăvi fără abordarea unui domeniu atât de drag prozatorului, și anume filmul, am conturat un ultim capitol intitulat Teatrul și filmul, constante ale creației lui Titus Popovici. Segmentat în două subcapitole, Înclinații teatrale și Titus Popovici – scenarist prim al epocii ceaușiste, acesta cuprinde trei scrieri de dimensiuni reduse, însă reprezentative pentru situarea sa dramatică. În ceea ce privește analiza constantelor legate de teatru și film, de un valoros ajutor s-a arătat a fi lucrarea lui Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută.

Desfășurându-se astfel, între argument și anexe, lucrarea de față dezvăluie un caracter unitar prin strategia de cercetare obiectivă, prin investigarea justă a operei oportunistului Titus Popovici, alături de cele ale contestatarului Titus Popovici. Bucurându-ne de existența manuscriselor și de sprijinul fiului prozatorului, în dezvoltarea caracterului novator, sunt de părere că obiectivele tezei au fost atinse și cele trei statusuri ale identității sale: individul, cetățeanul angajat, artistul, au avut parte de o recenzare amănunțită, corespunzătoare. Din perspectiva cititorului, lucrarea noastră stârnește interesul nu doar prin cuprinderea manuscriselor și a acelui interviu, ci mai ales printr-o radiografiere concisă a operei lui Titus Popovici. Și în sectorul politico-istoric paginile noastre pot deservi drept un punct de pornire în cunoașterea contextului istoric național. Cu siguranță toate coordonatele cercetării noastre, fie ele literare, politice sau istorice, suportă și alte dezvoltări, alte repere în creionarea unor posibile viitoare lucrări.

BIBLIOGRAFIE

I. Opera

I.1. Romane

1. Popovici, Titus, Străinul, București, Editura Tineretului, 1955.

2. Popovici, Titus, Străinul, Timișoara, Editura Facla, 1955.

3. Popovici, Titus, Străinul, ediția a II-a, București, Editura Tineretului, 1956.

4. Popovici, Titus, Străinul, ediția a III-a, București, Editura Tineretului, 1959.

5. Popovici, Titus, Străinul, ediția a IV-a, revăzută, București, Editura Eminescu, 1972.

6. Popovici, Titus, Străinul, ediția a V-a, București, Editura Eminescu, 1979.

7. Popovici, Titus, Străinul, ediția a VI-a, revăzută și adăugită, Timișoara, Editura Facla, 1989.

8. Popovici, Titus, Setea, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958.

9. Popovici, Titus, Setea, București, Editura Tineretului, 1958.

10. Popovici, Titus, Setea, ediția a II-a, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959.

11. Popovici, Titus, Setea, ediția a III-a, București, Editura pentru Literatură, 1961.

12. Popovici, Titus, Setea, ediția a IV-a, București, Editura pentru Literatură, 1964.

13. Popovici, Titus, Setea, ediția a V-a, București, Editura Tineretului, 1966.

14. Popovici, Titus, Setea, ediția a VII-a, revăzută, București, Editura Eminescu, 1974.

15. Popovici, Titus, Setea, ediția a VIII-a, București, Editura Albatros, 1987.

16. Popovici, Titus, Cutia de ghete, Ploiești, Editura Elit comentator, 1990.

17. Popovici, Titus, Cutia de ghete, ediția a II-a, revizuită de autor, , București, Editura Mașina de scris, 1999.

18. Popovici, Titus, Cartierul primăverii. Cap sau pajură, București, Editura Mașina de scris, 1998.

19. Popovici, Titus, Disciplina dezordinii, București, Editura Mașina de scris, 1998.

I.2. Proză scurtă

1. Munteanu, Francisc, Popovici, Titus, Schițe, în Viața românească, anul III, nr. 12/decembrie 1950.

2. Munteanu, Francisc, Popovici, Titus, Mecanicul și alți oameni de azi, București, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., 1951.

3. Popovici, Titus, Povestiri, București, Editura Tineretului, 1955.

4. Popovici, Titus, Moartea lui Ipu, București, Editura Albatros, 1970.

5. Popovici, Titus, Moartea lui Ipu, ediția a II-a, București, Editura Albatros, 1971.

I.3. Memorii/publicistică

1. Popovici, Titus, Cuba, teritoriu liber al Americii (memorial de călătorie), București, Editura Tineretului, 1962.

2. Popovici, Titus, Cartea de la Gura Zlata, București, Editura Eminescu, 1991.

3. Popovici, Titus, Râul uitării, aparente povestiri de pescuit și vânătoare, București, Editura Salut 2.000, 1994.

I.4. Teatru

1. Popovici, Titus, Passacaglia (dramă în două părți), București, Editura Eminescu, 1989.

2. Popovici, Titus, Puterea și adevărul (piesă în patru acte), București, Editura Eminescu, 1973.

I.5. Scenarii de film

1. Popovici, Titus, Columna (povestire cinematografică), București, Editura Militară, 1968.

2. Popovici, Titus, Judecata (roman cinematografic), Iași, Editura Junimea, 1984.

I.6. Articole

1. Popovici, Titus, Aici s-a născut libertatea Cubei, în România liberă, nr. 5354/1961, pag. 3.

2. Popovici, Titus, Drumul mîndriei noastre, în Familia, nr. 1/1965, pag. 1, 16.

3. Popovici, Titus, Eroul vremii noastre, în Gazeta literară, nr. 41/1958, pag. 1,7.

4. Popovici, Titus, Eroul vremii noastre, în Gazeta literară, nr. 42/1958, pag. 2.

5. Popovici, Titus, Exilul personajului?, în Luceafărul, nr. 5/1970, pag. 1.

6. Popovici, Titus, Freamăt creator, în Gazeta literară, nr. 30/1965, pag. 1, 7.

7. Popovici, Titus, Impresii din Cuba, în Luceafărul, nr. 1/1962, pag. 3.

8. Popovici, Titus, Prejudecăți sau ,,tabu”-uri, în Luceafărul, nr. 8/1970, pag. 1.

9. Popovici, Titus, Realism și luciditate, în Luceafărul, nr. 9/1970, pag. 1.

10. Popovici, Titus, Romanul și politica, în Luceafărul, nr. 52/1969, pag. 3,6.

11. Popovici, Titus, Sensul unei răspunderi, în România liberă, nr. 6367/1965, pag. 1, 4.

12. Popovici, Titus, Sincronism sau imitație, în Luceafărul, nr. 3/1970, pag. 3.

13. Popovici, Titus, Traiectorii, în Scânteia, nr. 5136/1961, pag. 4.

I.7. Manuscrise. Scrieri inedite.

1. Popovici, Titus, Moartea obiectelor fericite (roman), 1972.

2. Popovici, Titus, Noi, cei din linia întâi (scenariu literar), 1984.

3. Popovici, Titus, Secretul lui Nemesis (comedie satirică), 1985.

II. Interviuri și mărturisiri

1.Păunescu, Adrian, Cu Titus Popovici despre: tăcere și căutare, în România literară, nr. 1/1968, pag. 6.

2. Păunescu, Adrian, Sub semnul întrebării, București, Editura Cartea Românească, 1979.

3. Rîpeanu, Valeriu, De vorbă cu Titus Popovici, în Gazeta literară, nr. 15/1958, pag. 1,6.

Sasu, Aurel, Vartic, Mariana, Romanul românesc în interviuri – o istorie autobiografică, vol.II (G-P), partea II, București, Editura Minerva, 1986.

4. Tatulici, Mihai, Nemuritorii, interviuri filmate și nedifuzate, București, Editura Privirea, 2005.

5. Vintilă, Petru, Interviu despre măiestria literară cu Titus Popovici, în Luceafărul, nr. 16/1962, pag. 3.

III. Bibliografie generală, dicționare și istorii literare

1.Arion, George, O istorie a societății românești contemporane în interviuri, vol. I, II, București, Editura Fundației ,,Premiile Flacăra”, 2005.

2. Cosma, Anton, Romanul românesc contemporan, București, Editura Eminescu, 1988.

3. Courtois, Stéphane, (coord.), Dicționarul comunismului, Iași, Editura Polirom, 2008.

4. Curticean, Doina, Curticean, Dan, Pintea, Emil, Bibliografia literaturii române, vol. I, 1966 – 1970, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, 2005.

5. Curticean, Doina, Pintea, Emil, Daisa, Dora, Bibliografia literaturii române, vol. IV, 1961 – 1965, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, 2000.

6. Dobre, Florica, (coord.), Membrii C.C. al P.C.R., București, Editura Enciclopedică, 2004.

7. Gafița, Mihai, Bănulescu, Tiberiu, Scriitori romîni contemporani, București, Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, 1964.

8. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Pitești, Editura Paralela 45, 2008.

9. Micu, Dumitru, Manolescu, Nicolae, Literatura română de azi, București, Editura Tineretului, 1965.

10. Micu, Dumitru, Literatura română în secolul al XX-lea, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000.

11. Micu, Dumitru, Romanul românesc contemporan, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959.

12. Mihăilescu, Dan C., Literatura română în postceaușism, Vol. I, Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Iași, Editura Polirom, 2004.

13. Moraru, Titus, Manilici, Călin, (coord.), Literatura română: crestomație de critică și istorie literară, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983.

14. Oprea, Al., Mișcarea prozei, București, Editura pentru Literatură, 1967.

15. Păcurariu, Dim. (coord.), Dicționar de literatură română, , București, Editura Univers, 1979.

16. Perpessicius, Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor, 1957 – 1960, București, Editura pentru Literatură, 1961.

17. Petrescu, Liviu, Romanul condiției umane, București, Editura Minerva, 1979.

18. Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, Editura SemnE, 2009.

19. Popa, Marian, Dicționar de literatură română contemporană, București, Editura Albatros, 1971.

20. Regman, Cornel, Cărți, autori, tendințe, București, Editura pentru Literatură, 1968.

21. Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, București, Editura Minerva, 1987.

22. Sasu, Aurel, Dicționar biografic al literaturii române, vol. II (M-Z), Pitești, Editura Paralela 45, 2006.

23. Selejan, Ana, Literatura în totalitarism 1955-1956, București, Editura Cartea Românească, 2010.

24. Selejan, Ana, Literatura în totalitarism 1957-1958, București, Editura Cartea Românească, 1999.

25. Simion, Eugen, (coord.), Cronologia vieții literare românești. Perioada postbelică, vol. I-VII, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2010-2011.

26. Simion, Eugen, (coord.), Dicționarul general al literaturii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004.

27. Ștefănescu, Alex. Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, București, Editura Mașina de Scris, 2005.

28. Tomuș, Mircea, Romanul romanului românesc, vol. I – În căutarea personajului, București, Editura 100+1 Gramar, 1999.

29. Vianu, Tudor, Bibliografia literaturii române:1948-1960, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1965.

30. Vlad, Ion, Robu, Cornel, Romanul românesc contemporan: 1944-1974, București, Editura Eminescu, 1974.

31. Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel, (coord.), Dicționarul scriitorilor români, București, Editura Albatros, 2001.

32. Zaciu, Mircea, (coord.), Scriitori români, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.

IV. Sinteze, monografii și antologii literare

1.Alexandrescu, Ion, Persoana, personalitate, personaj, Iași, Editura Junimea, 1988.

2. Angelescu, Silviu, Portretul literar, București, Editura Univers, 1985.

3. Anghelescu, Mircea, (editor), Literatura și politicul, Editura Universității din București, 2010.

4. Anghelescu, Mircea, Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea, București, Editura Cartea Românească, 2013.

5. Booth, Wayne C., Retorica romanului, București, Editura Univers, 1976.

6. Breban, Nicolae, Stricte amintiri literare, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.

7. Călin, Vera, Romantismul, București, Editura Univers, 1970.

8. Cesereanu, Ruxandra, Imaginarul violent al românilor, București, Editura Humanitas, 2003.

9. Cordoș, Sanda, Literatura între revoluție și reacțiune, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 2002.

10. Cordoș, Sanda, În lumea nouă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.

11. Craia, Sultana, Orizontul rustic în literatura română, București, Editura Eminescu, 1985.

12. Damian, S., Direcții și tendințe în proza nouă, București, Editura pentru Literatură, 1963.

13. Derșidan, Ioan, Viziera cavalerului: studii despre modernitate și iconi, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2008.

14. Derșidan, Ioan, Iconi și literatură, București, Editura Univers Enciclopedic, 2002.

15. Diaconescu, Romulus, Dramaturgi români contemporani, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1983.

16. Georgescu, Paul, Păreri literare, București, Editura pentru literatură, 1964.

17. Glodeanu, Gheorghe, Dimensiuni ale romanului contemporan, Baia Mare, Editura Gutinul, 1998.

18. Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, București, Editura Libra, 2000.

19. Holban, Ioan, Profiluri epice contemporane, București, Editura Cartea Românească, 1987.

20. Iorgulescu, Mircea, Rondul de noapte, București, Editura Cartea Românească, 1974.

21. Iosifescu, Silvian, Artă și arte, București, Editura pentru Literatură, 1965.

22. Leonte, Liviu, Prozatori contemporani, vol. I-II, Iași, Editura Junimea, 1984.

23. Marcea, Pompiliu, Varietăți literare, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1982.

24. Mănucă, Dan, Analogii, constante ale istoriei literare românești, Iași, Editura Junimea, 1995.

25. Muntean, George, 5 nuvele contemporane, București, Editura Albatros, 1976.

26. Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului, București, Editura Minerva, 1998.

27. Petraș, Irina, Literatură română contemporană. O panoramă, București, Editura Ideea Europeană, 2008.

28. Râpeanu, Valeriu, Noi și cei dinaintea noastră, București, Editura pentru Literatură, 1966.

29. Selejan, Ana, Reeducare și prigoană, Sibiu, Editura Thausib, 1993.

30. Selejan, Ana, Trădarea intelectualilor. Reeducare și prigoană, București, Editura Cartea Românească, 2005.

31. Simuț, Ion, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994.

32. Tihan, Teodor, Ora cărților deschise, Cluj-Napoca, Editura Forum, 2003.

33. Ungureanu, Cornel, Proza românească de azi, București, Editura Cartea Românească, 1985.

34. Vasilescu, Stelian, Oameni din Bihor: dicționar sentimental (1940-2000), Oradea, Editura Iosif Vulcan, 2002.

35. Vitner, Ion, Prozatori contemporani, București, Editura pentru literatură, 1961.

V. Articole și studii

1. Azap, Ioan-Pavel, Ipu, între Amza Pellea și Gerard Depardieu, în Istoria Filmului, 23 mai 2013.

2. Bădescu, Aurel, Passacaglia, în Contemporanul, 31 august 1984, pag. 10.

3. Băleanu, Andrei, Un roman al ,,setei de pămînt”?, în Contemporanul, nr. 47/1958, pag. 3.

4. Blaga, Iulia, Noutăți (filme), în Suplimentul de cultură, nr. 392, 23-29 martie 2013, pag. 16.

5. Breban, Nicolae, ,,Drumul spre democrație este democrația însăși”, în România literară, nr. 3/2006.

6. Buciu, Marian Victor, Titus Popovici între propagandă, inhibiție și autoexcludere literară, în Viața românească, nr. 1-2/2008.

7. Buzea, Constanța, Din ianuarie ’70 până-n mai… , în România literară, nr. 15/2007.

8. Buzilă, Boris, Drumul ,,Străinului”, în România liberă, 14 august 1955, pag. 2.

9. Cazimir, Ștefan, Colaje, în România literară, nr. 47/2007.

10. Cazimir, Ștefan, Epistolă către Odobescu V, VIII, X, XI, , în România literară, nr. 39, 44/2008.

11. Căliman, Călin, Din nou despre ,,Lumini și umbre”, în Contemporanul – Ideea europeană, nr.39, 12 octombrie 2000, pag. 13.

12. Căliman, Călin, Dosarul „Lumini și umbre”, în Contemporanul – Ideea europeană, nr. 12/2000.

13. Cesereanu, D., Tipuri noi de intelectuali, în Tribuna, nr. 26/1959, pag. 9.

14. Chivu, Marius, Semidoctul și șoarecii, în Dilema Veche, nr. 213/13-19 martie 2008.

15. Cioculescu, Barbu, O sută de magnifici, în România literară, nr. 28/2003.

16. Cioculescu, Barbu, Titus Popovici, clasic și după moarte, în România literară, nr. 3/1995.

17. Cocora, Ion, Puterea și adevărul, în România literară, nr. 14, 5 aprilie 1973, pag. 20.

18. Coroiu, Constantin, La centenarul unui clasic, în Cultura, nr. 150, 22 noiembrie 2007.

19. Coroiu, Constantin, Scriitorul față cu ,,puterea și adevărul”, în Cultura, nr. 243, 1 octombrie 2009.

20. Creteanu, Ilie, Titus Popovici, în Alma mater, nr. 3 (20) / 1972.

21. Cristea-Enache, Daniel, Pe verticală, în Observator cultural, nr. 376/2012.

22. Croitoru, Dan, Cronica unei ,,iepoci”, în România literară, nr. 7/1999.

23. Croitoru, Dan, Orașul fără puncte cardinale, în România literară, nr. 42/1999.

24. Cubleșan, Constantin, Talentat și oportunist (Titus Popovici), în Tribuna, nr. 349/16-31 martie 2017.

25. *** Cuvântul tovarășului Titus Popovici la plenara din 28-29 iunie 1977 a CC al PCR – fragmente, în Contemporanul – Ideea europeană, nr. 5/2011.

26. Damian, S., Romanul ,,Setea” și o interpretare excentrică, în Gazeta literară, nr. 28/1958, pag. 1,6.

27. Damian, S., Romanul ,,Setea” și o interpretare excentrică, în Gazeta literară, nr. 29/1958, pag. 7.

28. Diac, Cristina, Manea Mănescu, intelectualul preferat al lui Ceaușescu, în Jurnalul Național, 19 noiembrie 2009.

29. Diaconu, Mircea A., Mircea Zaciu. Spiritul Nordului, în Convorbiri literare, nr. 2/2008.

30. Dimisianu, Gabriel, Aspecte ale satirei, în Gazeta literară, nr. 29/1959, pag. 3.

31. Dimisianu, Gabriel, ,,Setea” și comentatorii săi, în Gazeta literară, nr. 41/1961, pag. 3.

32. Dimisianu, Gabriel, Un Procopius român, în România literară, nr. 28/1998.

33. Dragu, Miron, Cele două vârste ale demnității lui Mitru Moț, în Gazeta literară, nr. 37/1960, pag. 3.

34. Drăgan, Mircea, ,,Setea” pe platoul de filmare, în Contemporanul, nr. 3/1960, pag. 5.

35. Drăghici, Georgeta, Atingeri cu floreta, în România literară, nr. 3/2004.

36. Durbacă, Raluca, Titus Popovici. Stima noastră și mândria, în Film Menu, nr. 20/noiembrie 2013.

37. Enescu, Radu, Itinerar cuban, în Tribuna, nr. 42/1963, pag. 3.

38. Fărcășan, S., Romanul unei generații, în Scânteia, 17 septembrie 1955, pag. 2.

39. Gafița, Mihai, Titus Popovici, în Gazeta literară, nr. 26/1959, pag. 1,6.

40. George, Alexandru, Pentru o istorie a viitorului (IV), în Luceafărul de dimineață, nr.8/1 aprilie 2009.

41. George, Cătălina, Scriitorii își cer turnătorii, în Cotidianul, 1 septembrie 2006.

42. Georgescu, Paul, Critica pasiunilor, în Gazeta literară, nr. 21/1958, pag. 1,6.

43. Gheorghiu, Mihnea, Passacaglia, în Contemporanul, nr. 52/1960, pag. 4.

44. Gherghel, Nicoleta, Passacaglia, în Luceafărul, nr. 42, 1984, pag. 4.

45. Ghițulescu, Gheorghe, Titus Popovici – dramaturg, în Luceafărul, nr. 13/1963, pag. 11.

46. Grigurcu, Gheorghe, Duplicitatea lui Titus Popovici, în România literară, nr. 47/2000.

47. Grigurcu, Gheorghe, Sub Cortul Lucidității, în România literară, nr. 29/2004.

48. Grigurcu, Gheorghe, Un polemist, în România literară, nr. 11/2012.

49. Hentea, Călin, Biografii comentate (XLII). Titus Popovici, un propagandist talentat și bine plătit, în Ziarul de Duminică, 12 decembrie 2013.

50. Horodincă, Georgeta, Titus Popovici, în Gazeta literară, nr. 52/1960, pag. 4.

51. Iosifescu, Silvian, Eliberarea tineretului, în Gazeta literară, nr. 33/1959, pag. 1,6.

52. Iovănel, Mihai, Cuba în 5 cărți, în Cultura literară, nr. 535/ 8 octombrie 2015.

53. Iovănel, Mihai, Marele roman anticomunist, în Cultura literară, nr. 535/ 8 octombrie 2015.

54. Isac, Dumitru, Geneza unei confirmări, în Tribuna, nr. 1/1959, pag. 1,3.

55. Lăzăroniu, Mircea, Un subiect gras: agonia artistului, în România literară, nr. 29/2008.

56. Maior, Felix, O spovedanie târzie, în Tomis, nr. 10/1998.

57. Manolescu, Florin, Scriitori români în exil, în Viața Românească, nr. 7-8/2012.

58. Manolescu, Nicolae, Revizuirile critice, în România literară, nr. 6/2003.

59. Marcu, Luminița, Față în față cu literatura scrisă în comunism, în Observator cultural, nr.244/2004.

60. Micu, Dumitru, Pentru premiile de stat. Titus Popovici, în Contemporanul, nr. 3, 1963, pag. 3.

61. Micu, Mircea, Lupul singuratic, în Luceafărul românesc, 13 ianuarie 2008.

62. Mihăileanu, Ion, ,,Setea”, roman de Titus Popovici, în Scânteia, 29 iunie 1958, pag. 2,3.

63. Mîndra, Vicu, Passacaglia, în Gazeta literară, nr. 2, 16 februarie 1961, pag. 7.

64. Moldovan, Liliana, Puterea și adevărul, în Cronica, nr. 9, 2 martie 1973, pag. 6.

65. Moț, Mircea, Tânărul D.R.Popescu, în România literară, nr. 30/2015.

66. Narti, Ana Maria, Furtuna, în Contemporanul, nr. 28/1960, pag. 4.

67. Nicolaescu, Sergiu, Eu domin clasamentele cinematografiei românești de cinci decenii, în Suplimentul de cultură, nr. 106/09 – 15 decembrie 2006.

68. Olivotto, Alexandra, Cele mai nocive cărți din cultura românească, în Cotidianul, 19 octombrie 2005.

69. Oprea, Al., Titus Popovici, în Luceafărul, nr. 10/1960, pag. 2.

70. Perpessicius, Titus Popovici: Setea, în Luceafărul, nr. 1/1958, pag. 7.

71. Petraș, Irina, Fragmente despre moarte, în Contemporanul – Ideea europeană, nr. 21, 23 mai 2002, pag. 7.

72. Petroveanu, M., Puterea de a disprețui, în Gazeta literară, nr. 37/1955, pag. 2.

73. Poantă, Petru, Titus Popovici, rentierul, în Tribuna, 1-15 aprilie 2011.

74. Popescu, Marian, Passacaglia, în România literară, nr. 35, 30 august 1984, pag. 16.

75. Popescu, Radu, Titus Popovici: Setea (I), în Contemporanul, nr. 22/1958, pag. 3.

76. Popescu, Radu, Titus Popovici: Setea (II), în Contemporanul, nr. 23/1958, pag. 3.

77. Popescu, Radu, Titus Popovici: Setea (III), în Contemporanul, nr. 24/1958, pag. 3.

78. Popovici, Al., Titus Popovici: Passacaglia, în Scânteia tineretului, 23 decembrie 1960, pag. 3.

79. Popovici, Iulia, Literatura contemporană în manualele anilor ’60 – ’80, în România literară, nr. 26/2002.

80. Săndulescu, Al, Terapia Jurnalului, în România literară, nr. 48/2004.

81. Săndulescu, Al, Un jurnal pe sărite, în România literară, nr. 32/2004.

82. Silvestru, Valentin, Puterea și adevărul, în România literară, nr. 25, 21 iunie 1973, pag. 20.

83. Simion, Eugen, Romanul social, în România literară, nr. 46/1989.

84. Simuț, Ion, Canonul literar proletcultist I, II, III, în România literară, nr. 27, 28, 29/2008.

85. Simuț, Ion, Exilul brebanian, în România literară, nr. 39/2006.

86. Simuț, Ion, Literatura oportunistă II, în România literară, nr. 26/2008.

87. Simuț, Ion, O farsă politică, în România literară, nr. 32/2006.

88. Stăncescu, Ștefan, Anii 50: niște romane, în Cultura, nr. 51/2009.

89. *** Stenograma Ședinței Plenare a Comitetului Central al Partidului Comunist Român și Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale din zilele de 28-29 iunie 1977, în România literară, nr. 48/2008.

90. Strihan, Andrei, Puterea și adevărul, în Contemporanul, nr. 26, 22 iunie 1973, pag. 4.

91. Ștefănescu, Alex, Condiția de scriitor, în România literară, nr. 14/2009.

92. Ștefănescu, Alex, Din nou despre cenzură, în România literară, nr. 39/2000.

93. Ștefănescu, Alex, Literatura română în timpul comunismului, în România literară, nr. 21/2004.

94. Ștefănescu, Alex, Petru Dumitriu, în România literară, nr. 51/2001.

95. Ștefănescu, Alex, Scriitori arestați (1944-1964), în România literară, nr. 23/2005.

96. Tăbăraș, Stelian, La o vizionare, în Luceafărul de dimineață, nr. 3 (875) / 2009.

97. Țîrlea, Cătălin, Activismul și reticența, în Contemporanul – Ideea europeană, nr. 10, 11 martie 1999, pag. 3.

98. Țepeneag, Dumitru, A ta pedagogie a curajului, în Contemporanul – Ideea europeană, nr. 45, 23 noiembrie 2000, pag. 4,6.

99. Țoiu, Constantin, Exact cum a fost, în România literară, nr. 21/2000.

100. Țoiu, Constantin, Răzlețe (2), în România literară, nr. 50/2009.

101. Țoiu, Constantin, Secvențe 1959, în România literară, nr. 8/2009.

102. Ulieriu, Nicolae, Secretul lui Nemesis, în Săptămâna, nr. 48/1987.

103. Ungureanu, Dumitru, Actorul și propagandistul, în Observator cultural, nr. 181/2003.

104. Ungureanu, Laurențiu, ,,Nu sunt conațional cu toți românii”. Interviu cu Nicolae Breban, în Adevărul, nr.5/2013.

105. Urian, Tudorel, Femeile anilor ’60, în România literară, nr. 11/2003.

106. Urian, Tudorel, Scriitorul și măștile sale, în România literară, nr. 8/2005.

107. Vitner, Ion, Politicul și actualitatea, în Luceafărul, nr. 4/1959, pag. 6.

108. Vitner, Ion, Titus Popovici, în Gazeta literară, nr. 46/1958, pag. 1,6.

109. Zalis, H., Titus Popovici, în România liberă, 21 iunie 1959, pag. 2.

110. Zamfir, Mihai, Doar talentul e de-ajuns?, în România literară, nr. 19/2005.

111. Zdru, Eliza, Titus Popovici, în Adevărul literar și artistic, nr. 1007/2010.

VI. Referințe cinematografice

1.Căliman, Călin, Istoria filmului românesc (1897-2000), București, Editura Fundației Culturale Române, 2000.

2. Corciovescu Cristina, T. Rîpeanu Bujor, 1234 cineaști români, București, Editura Științifică, 1996.

3. Nicolaescu, Sergiu, Viață. Destin și film, București, Editura Universitară, 2011.

4. Popescu, Cristian Tudor, Filmul surd în România mută, Iași, Editura Polirom, 2011.

5. Sava, Valerian, Istoria critică a filmului românesc contemporan: cu o retrospectivă de la începuturi, București, Editura Meridiane, 1999.

VII. Lucrări de teorie și istorie literară

1.Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, București, Editura Humanitas, 1994.

2. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Șerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, București, Editura Corint, 2004.

3. Betea, Lavinia, Psihologie politică: individ, lider, mulțime în regimul comunist, Iași, Editura Polirom, 2001.

4. Boia, Lucian, Mitologia științifică a comunismului, București, Editura Humanitas, 2011.

5. Boldur-Lățescu, Gheorghe, Genocidul comunist în România, București, Editura Albatros, 1992.

6. Breban, Nicolae, Spiritul românesc în fața unei dictaturi, ediția a II-a, București, Editura Allfa, 2000.

7. Brucan, Silviu, Pluralism și conflict social, București, Editura Enciclopedică, 1990.

8. Budeancă, Cosmin, Florentin Olteanu, (coord.), Destine individuale și colective în comunism, Iași, Editura Polirom, 2013.

9. Budeancă, Cosmin, Florentin Olteanu, (coord.), Stat și viață privată în regimurile comuniste, Iași, Editura Polirom, 2009.

10. Busuioc, Aneta, Politicul și conducerea societății. Perspectivă filozofică, București, Editura Științifică, 1973.

11. Câmpeanu, Pavel, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Iași, Editura Polirom, 2002.

12. Cernat, Paul, Manolescu, Ion, Mitchievici, Angelo, Stanomir, Ioan, Explorări în comunismul românesc, Vol I, Iași, Editura Polirom, 2004.

13. Cesereanu, Ruxandra, Comunism și represiune în România: istoria tematică a unui fratricid național, Iași, Editura Polirom, 2006.

14. Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conștiința românească, Iași, Editura Polirom, 2005.

15. Cosma, Neagu, Securitatea, poliția politică, dosare, informatori, București, Editura Globus, 1998.

16. Costea, Ionuț, Király, István, Radosav, Doru, Fondul secret. Fond ,,S” special, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.

17. Courtois Stéphane, Werth Nicolas, Panne Jean-Louis, Paczkowski Andrzej, Bartosek Karel, Margolin Jean-Louis, Cartea neagră a comunismului, București, Editura Humanitas, 1998.

18. Dorna, Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, București, Editura Comunicare, 2004.

19. Dragomir, Corneliu, Rememorări ale vieții cotidiene din timpul comunismului într-un oraș provincial. Studiu de caz: Drobeta Turnu Severin, Iași, Editura Lumen, 2009.

20. Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă și formarea omului nou, București, Editura Nemira, 1999.

21. Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, București, Editura Nemira, 2004.

22. Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, București, Editura Humanitas, 1990.

23. Gabanyi, Anneli Ute, Cultul lui Ceaușescu, Iași, Editura Polirom, 2003.

24. Gabanyi, Anneli Ute, Literatură și politică în România după 1945, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001.

25. Gheorghiu-Dej, Gheorghe, Articole și cuvântări, Ediția a IV-a, București, Editura de stat pentru literatură politică, 1956.

26. Gheorghiu-Dej, Gheorghe, Articole și cuvântări, decembrie 1955 – iulie 1959, București, Editura Politică, 1960.

27. Gheorghiu-Dej, Gheorghe, Articole și cuvântări, august 1959 – mai 1961, București, Editura Politică, 1961.

28. Gheorghiu-Dej, Gheorghe, Articole și cuvântări, iunie 1961 – decembrie 1962, București, Editura Politică, 1962.

29. Gillet, Olivier, Religie și naționalism, București, Editura Compania, 2001.

30. Girardet, Raoul, Mituri și mitologii politice, Iași, Institutul European, 1997.

31. Grancea, Mihaela, (coord.), Reprezentări ale morții în România epocii comuniste, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2006.

32. Ionescu, Ghiță, Comunismul în România, București, Editura Litera, 1994.

33. Istrate, Ion, Panorama romanului proletcultist (1945-1964), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.

34. Karnoouh, Claude, Comunism / Postcomunism și modernitate târzie, Iași, Editura Polirom, 2000.

35. Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, București, Editura Compania, 2003.

36. Manu, Emil, Generația literară a războiului, București, Editura Curtea Veche, 2000.

37. Mătrescu, Florin, Holocaustul roșu, București, Editura Gerom-Design, 1993.

38. Mocanu, Marin Radu, Literatura română și cenzura comunistă (1960-1971), București, Editura Albatros, 2003.

39. Neculau, Adrian, (coord.), Viața cotidiană în comunism, Iași, Editura Polirom, 2004.

40. Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, București, Editura Fundației Pro, 2003.

41. Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism 1948-1964, București, Editura Cartea Românească, 2010.

42. Onaca, Cornel, Martori și martiri din temnițele comuniste, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2000.

43. Oprea, Marius, Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente. (1949-1989), Iași, Editura Polirom, 2002.

44. Oprea, Marius, Bastionul cruzimii: O istorie a Securității (1948-1964), Iași, Editura Polirom, 2008.

45. Patriche, Dumitru, Îmbunătățirea continuă a condițiilor de viață ale întregului popor – țelul suprem al politicii Partidului Comunist Român, București, Editura Politică, 1982.

46. Petcu, Marian, Puterea și cultura – o istorie a cenzurii, Iași, Editura Polirom, 1999.

47. Rădulescu, Mihai, Istoria literaturii române de detenție. Memorialistica reeducărilor, București, Editura Ramida, 1998.

48. Ricoeur, Paul, Memoria, istoria, uitarea, Timișoara, Editura Amarcord, 2001.

49. Stanciu, Cezar, (editor), Documente fundamentale ale regimului comunist din România (1948-1989), Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2012.

50. Soljenițîn, Alexandr, Arhipeleagul gulag, vol. I, II, III, București, Editura Univers, 1997.

51. Thom, Françoise, Sfârșiturile comunismului, Iași, Editura Polirom, 1996.

52. Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, București, Editura Eminescu, 1992.

53. Tismăneanu, Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, București, Editura Univers, 1995.

54. Tismăneanu, Vladimir, Irepetabilul trecut, București, Editura Albatros, 1994.

55. Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate: o istorie politică a comunismului românesc, Iași, Editura Polirom, 2005.

56. Todorov, Tzvetan, Confruntarea cu extrema. Victime și torționari în secolul XX, București, Editura Humanitas, 1996.

57. Troncotă, Tiberiu, România comunistă. Propagandă și cenzură, București, Editura Tritonic, 2006.

58. Ungureanu, Cornel, La Vest de Eden, Timișoara, Editura Amarcord, 2000.

59. Ungureanu, Traian, Despre Securitate: România, țara ,,ca și cum”, București, Editura Humanitas, 2006.

60. Verdery, Katherine, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, București, Editura Humanitas, 1994.

VIII. Lucrări de istorie, antropologie și imaginar

1.Caillois, Roger, Omul și sacrul, București, Editura Nemira, 1997.

2. Fromm, Erich, Frica de libertate, București, Editura Universitas, 1998.

3. Frye, Northrop, Anatomia criticii, București, Editura Univers, 1972.

4. Jankélévitch, Vladimir, Ironia, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.

5. Mărgineanu, Nicolae, Psihologie și literatură, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.

6. Neculau, Adrian, (coord.), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iași, Editura Polirom, 1996.

7. Popa, Marian, Comicologia, București, Editura Semne, 2010.

8. Ranschburg, Jeno, Frică, supărare, agresivitate, București, Editura didactică și pedagogică, 1979.

9. Riemann, Fritz, Formele fundamentale ale angoasei, București, Editura Trei, 2005.

10. Stoica Constantin, Ana, Neculau, Adrian, (coord.), Psihosociologia rezolvării conflictului, Iași, Editura Polirom, 1998.

Anexe

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: ,,Eu n-am jucat niciodată nici un rol, am fost doar un obiect, în jurul căruia se mișcau evenimentele, un obiect fericit. Un obiect fericit care,… [309512] (ID: 309512)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

,,Eu n-am jucat niciodată nici un rol, am fost doar un obiect, în jurul căruia se mișcau evenimentele, un obiect fericit. Un obiect fericit care,… [309512]

Copyright Notice

Sabin Serban COVRIG [611133]

DE ANALIZ Ă, SELEC ȚIE ȘI FINAN ȚARE A PROIECTELOR DE INVESTI ȚII DIN FONDURILE STRUCTURALE EUROPENE” Conduc ător știin țific: Prof. univ. dr. Ioan… [627627]

ȘCOALA DOCTORALĂ A FACULTĂȚII DE MEDICINĂ [304082]

Rezumat Vasiu (1) [619347]

Probleme contemporane în protecția mediului: componente legislative naționale și internaționale, cu acțiune directă și indirectă în procesul de… [308897]

ȘCOALA DOCTORALĂ ÎN ȘTIINȚE SOCIO -UMANE [617564]

Copyright Notice

Similar Posts