Rolul tratamentului de recuperare la pacienții cu coxartroză [309507]
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE
„GRIGORE T.POPA“ IAȘI
FACULTATEA DE BIOINGINERIE MEDICALĂ
SPECIALIZAREA: BALNEOFIZIOKINETOTERAPIE ȘI RECUPERARE
ROLUL TRATAMENTULUI DE RECUPERARE LA PACIENȚII CU COXARTROZĂ
Absolvent: [anonimizat],
CONF.DR. GYNETA VANVU
2018
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………………………………………………………………… 3
PARTEA GENERALĂ
Capitolul 1: Elemente de anatomie și biomecanică a șoldului
1.1. Scheletul șoldului …………………………………………………………………………….. 4
1.2. Musculatura șoldului …………………………………………………………………………. 8
1.3. Structura articulației coxofemurale ………………………………………………………….. 13
1.4. Biomecanica șoldului ….…………………………………………………………………….. 16
Capitolul 2: Coxartroza
2.1. Generalități ….……………………………………………………………………………….. 18
2.2. Clasificarea coxartrozelor ….…………………………………………………………………. 19
2.3. Patogenia coxartrozei ….……………………………………………………………………… 20
2.4. Aspecte clinice în coxartroză ….……………………………………………………………… 21
2.5. Aspecte paraclinice în coxartoză ….………………………………………………………….. 24
2.5.1. Investigații biologice în coxartroză ….……………………………………………….. 24
2.5.2. Explorări imagistice în coxartroză ….………………………………………………… 25
2.6. Diagnosticul de coxartroză ….……………………………………………………………….. 27
2.7. Evoluție, prognostic și complicații în coxartroză ….………………………………………… 28
2.8. Tratamentul în coxartroză ….…………………………………………………………………. 28
2.8.1. [anonimizat] ….…………………………………….. 29
2.8.2. Tratamentul medical în coxartroză ….……………………………………………….. 30
2.8.3. Tratamentul chirurgical în coxartroză ….……………………………………………. 31
PARTEA SPECIALĂ
Capitolul 3: Ipoteză, scop și sarcini
3.1. Ipoteza studiului ….………………………………………………………………………….. 34
3.2. Motivarea alegerii temei ….…………………………………………………………………. 34
3.3. Scopul și obiectivele studiului ….……………………………………………………………. 35
3.4. Metode de cercetare utilizate în studiu ….………………………………………………..…. 37
3.5. Teste și măsurători efectuate ….……………………………………………………….……. 38
Capitolul 4: Organizarea cercetării
4.1. Locul de desfășurare și materiale necesare….………………………………………………. 41
4.2. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare….………………………………………………. 41
4.3. Etapele de desfășurare a cercetării….……………………………………………….………. 42
4.4. Alcătuirea și aplicarea programelor de kinetoterapie….…………………………………..… 42
Capitolul 5: Rezultatele cercetării
5.1. Analiza comparativă a rezultatelor inițiale și finale….………………………………………. 56
5.2. Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute….…………………………………………….. 63
5.3. Aspecte privind dinamica generală a evoluției pacienților….…………………….………… 65
Capitolul 6: Concluzii ale cercetării și recomandări….……………………………………… 66
BIBLIOGRAFIE….………………………………………………………………………….…. 69
INTRODUCERE
Medicul spune că mișcarea este motorul sănătății. [anonimizat], organismul se folosește de mișcare pentru a imprima funcționarea optimă a tuturor organelor. [anonimizat]. [anonimizat], dar și la recuperarea funcțiilor unor părți ale corpului afectate de boli sau traumatisme se numește kinetoterapie și se bazează pe programe medicale individualizate.
Kinetoterapia are o istorie îndepărtată de sute de ani. [anonimizat] s-a acordat o importanță tratamentului unor tulburări ale organismului prin exerciții de gimnastică în cadrul medicinei empirice. Conceptual modern de kinetoterapie sau terapia prin mișcare își are originea în conceptul de “kinetologie”, creat de Dally în 1857 și definit ca “Știința care se ocupă cu studiul mișcărilor organismelor vii și al structurilor care participă la aceste mișcări”.
Recuperarea este un domeniu de activitate complexă, medicală si socio – profesională, prin care se urmărește restabilirea cât mai deplină a capacității funcționale pierdute de un individ în urma unei boli sau traumatism, precum si dezvoltarea unor mecanisme compensatorii, care să-i asigure posibilitatea de munca sau autoservire, respectiv o viață activă și independentă economică sau socială. Terapia prin mișcare sau kinetoterapia este o denumire, puțin prea restrictivă pentru a continua întreaga asistența medicală prin mișcare, prin exercițiu fizic aplicat în scop medical. S-a dovedit că aplicarea consecutivă a unui program de gimnastică medicală poate ameliora starea funcțională a soldului, crescând amplitudinea de mișcare și forța de contracție a musculaturii stabilizatoare: kinetoterapia însă nu poate opri procesul de degradare condrală și subcondrală articulară.
Considerată a fi una din formele specifice ale mișcării, practicarea exercițiilor fizice au scop profilactic și curativ-terapeutic, kinetoterapia are același sens și este sinonimă cu termenii de recuperare medicală, reabilitare și reeducare funcțională.
Recuperarea medicală se bazează pe concepte terapeutice moderne, eficiența ei fiind direct proporțională cu scurtarea duratei de timp necesară vindecării sau în cazul unor leziuni morfologice sau funcționale definitive cu durată de timp necesară formării unor mecanisme compensatorii convenabile. Astăzi, nu există clinic medicală în lume care să nu aibă secție de kinetoterapie.
Capitolul 1: Elemente de anatomie și biomecanică a șoldului
Scheletul șoldului
Membrele inferioare numite și membre abdominale sau pelvine se detașează, din părțile laterale ale bazinului. De aici, ele coboară în jos, paralel unul cu altul și iau contact cu solul printr-o bază relativ largă, regiunea plantară. Membrul inferior sau membrul pelvin este destinat staticii și locomoției.
Membrul inferior este format din 2 porțiuni: o porțiune care îl leagă de trunchi numită centură pelvină și alta în continuarea precedentei numită membru inferior liber. Centura pelvină este alcatuită dintr-un singur os numit coxal. Cele 2 oase coxale împreună cu sacrumul circumscriu bazinul osos sau pelvisul osos. Membrul inferior este format din 3 segmente: coapsă, gambă și picior.
Scheletul coapsei este format dintr-un singur os numit femur, care se articulează proximal cu centura pelvină (coxalul), iar distal cu tibia și rotula. Scheletul gambei este alcătuit din 2 oase: unul extern, mai subțire numit peroneu (fibulă) si altul intern, tibie, care iau parte proximal la formarea articulației genunchiului, iar distal la formarea articulației gâtului piciorului sau morteza tibio-peroneo-astragaliană. Scheletul piciorului este format din 26 oase, dispuse astfel: 7 oase tarsiene, așezate întru-un rând posterior (astragalul, calcaneul) și un rând anterior (cuboidul, scafoidul și cele 3 oase cuneiforme), 5 oase metatarsiene și 14 falange, trei pentru fiecare deget, în afară de degetul mare (haluce) care prezintă numai două falange.
Articulația șoldului – imagine radiologică, incidență antero – posterioară
A – acetabul; F – femur; G – marele trohanter; H – capul femural; I – ischionul; IC – creasta intertrohanteriană; IL – ilionul; IT – tuberozitatea ischiatică; L – micul trohanter; O – gaura obturatorie; P – pubisul (ramura superioară)
(F.Netter, Atlas de Anatomie Umană, ediția III-a, editura Medicală Callisto, planșa 470)
Centura pelvină
Inițial, pâna la pubertate, coxalul este constituit din 3 oase separate: ilionul, ischionul și pubisul, care sunt unite prin cartilagiu, a căror osificare atinge partea centrală a cavității cotiloide, formând un os unic.
Ilionul, prezintă un corp și o porțiune superioară aplatizată numita aripioara osului. Pubisul, prezintă un corp ce se continua cu două ramuri: una superioară, orizontală și una inferioară, descendentă. Ischionul, prezintă un corp și o ramură ascendentă. Între corp și ramura ascendentă a acestuia se găsește tuberozitatea ischiatică. Ramura ascendentă a ischionului formează împreună cu ramura descendentă a pubisului ramura ischio – pubiană.
Coxalul este un os turtit, neregulat, pereche și asimetric, căruia i se descriu:
2 fețe (externă, internă);
4 margini (anterioară, posterioară, superioară și inferioară);
4 unghiuri (antero – superior, postero – superior, antero – inferior, postero – inferior).
Coxalul – vedere anterioară și posterioară
(F.Netter, Atlas de Anatomie Umană, ediția III-a, editura Medicală Callisto, planșa 469)
Fața externă sau exopelvină a coxalului prezintă în regiunea centrală cavitatea cotiloidă, superior se găsește fosa iliacă externă, iar inferior se găsește cadrul osos al găurii obturatorii.
Cavitatea cotiloidă (acetabulum), de formă semisferică este limitată de partea feței externe printr-o margine circulară numită sprânceana cotiloidă. Pe această sprânceană se observă trei șanțuri, ce reprezintă cele trei puncte de sudură dintre cele trei porțiuni osoase ce formează osul coxal. Dintre aceste trei șanțuri, cel mai marcat este șanțul ischio – pubian, care este transformat întru-un canal prin care trec vasele și nervii destinați capului femural. Deasupra sprâncenei cotiloide se găsește șanțul supracotiloidian, în care se inseră tendonul reflectat al mușchiului drept anterior al coapsei. Cavitatea cotiloidă prezintă: o suprafață articulară în formă de semilună numită suprafață semilunară și o suprafață nearticulară, patrată, situată în fundul cavitații numită fosă acetabulară. Pe cornul anterior al suprafeței semilunare se inseră ligamentul rotund, iar cornul posterior, care este mai proeminent, delimitează împreună cu cel anterior șanțul ischio – pubian.
Fosa iliacă externă este destinată inserției mușchilor fesieri. Pe această suprafață se observă două linii curbe numite linii semicirculare și anume: una anterioara sau linia fesieră anterioară, ce începe la nivelul marii incizuri ischiatice și se termină la unghiul antero – superior al coxalului și una posterioră sau linia fesieră posterioară, ce începe tot la nivelul marii incizuri ischiatice, puțin posterior celei anterioare și se termină pe marginea superioară a coxalului. Aceste două linii împart fosa iliacă externă în trei zone:
una anterioară, pe care se inseră micul fesier;
una mijlocie, pe care se inseră mușchiul fesier mijlociu;
una posterioară, mai restrânsă, pe care se inseră mușchiul mare fesier.
Gaura obturatorie este formată de sus în jos de: ramura orizontală a pubisului, corpul pubisului, ramura descendentă a pubisului și ramura ascendentă a ischionului. Această gaură obturatorie are formă triunghiulară cu trei unghiuri (superior, inferior și posterior) și 2 margini (internă și externă), care în partea inferioară se continuă una cu alta, iar în partea superioară se îndepărtează formând între ele șanțul subpubian, prin care trece pachetul vasculo – nervos obturator. Pe cadrul osos al gaurii obturatorii, se inseră micul și mijlociul adductor. Gaura obturatorie este acoperită de membrana obturatorie.
Fața internă sau endopelvină a coxalului este împarțită în două porțiuni de către o linie oblică dinapoi – înainte și de sus în jos numită linia arcuată. Porțiunea situată deasupra și înaintea liniei arcuate este netedă și concavă, numită fosa iliacă internă, pe care se inseră mușchiul iliac. Porțiunea situată dedesubtul liniei arcuate prezintă urmatoarele reliefuri mergând de sus în jos:
tuberozitatea iliacă, pe care se inseră ligamentele sacro – iliace;
suprafața articulară în formă de pavilion de ureche numită fațetă auriculară, care se va articula cu o suprafață similară ce se găsește pe fața laterală a sacrumului;
suprafața plană, patrulateră ce corespunde fundului cavității cotiloide, pe care se inseră mușchiul obturator intern și membrana obturatorie;
altă suprafață plană ce privește antero – inferior și care formează cu precedenta un relief comparat cu un “spate de măgar”, care ia parte la formarea strâmtorii mijlocii a bazinului;
gaura obturatorie.
Marginea anterioară a coxalului este formată din două porțiuni: una superioară, verticală și alta inferioară, orizontală, ce formează între ele un unghi de 1400. Această margine prezintă de sus în jos următoarele detalii:
proeminență numită spina iliacă antero – superioară, pe care se inseră arcada crurală, mușchiul croitor și mușchiul tensor al fasciei lata;
incizură, prin care trece nervul femuro – cutanat;
spina iliacă antero – inferioară pe care se inseră tendonul direct al mușchiului drept – anterior al coapsei;
un șant, prin care alunecă mușchiul psoas – iliac;
proeminență rotunjită numită eminență ilio – pectinee, pe care se inseră bandeleta ilio – pectinee;
suprafață triunghiulară numita suprafață pectineală, pe care se inseră mușchiul pectineu, fiind delimitată posterior, de creasta pectineală;
la vârful suprafeței pectineale se găsește tuberculul pubian, pe care se inseră arcada crurală;
suprafață rugoasă, pe care se inseră mușchiul marele drept – abdominal și piramidalul abdomenului.
Marginea posterioară a coxalului are o direcție verticală și este foarte bogată în detalii, care de sus în jos sunt:
spina iliacă postero – superioară;
spina iliacă postero – inferioară, separată de precedenta printr-o incizură;
scobitură mai adâncă numită marea scobitură ischiatică, prin care trece mușchiul piramidalul bazinului și o împarte în două porțiuni: una suprapiramidală prin care trece pachetul vasculo – nervos fesier superior și alta piramidală, prin care trec marele și micul sciatic, vasele ischiatice și pachetul vasculo – nervos rușinos intern;
o proeminență ascuțiță, de formă triunghiulară numită spină ischiatică, pe vârful căreia se inseră micul ligament sacro – sciatic, iar pe fața internă se inseră mușchiul ridicător anal (diafragmul pelvin);
o scobitură mai mica numită mica scobitură ischiatică, prin care trec mușchiul obturator intern, vasele și nervul rușinos intern;
o ridicatură foarte voluminoasă numită tuberozitatea ischiatică.
Marginea superioară a coxalului numită și creasta iliacă are forma literei S italic. Pe buza externă a marginii, se inseră mușchiul marele oblic, pe interstițiu se inseră mușchiul micul oblic, iar pe buza internă se inseră mușchiul transvers al abdomenului.
Marginea inferioară a coxalului este formată din ramura descendentă a pubisului și de ramura descendentă a ischionului, motiv pentru care se mai numește și ramura ischio – pubiană. În partea anterioară a acesteia, prezintă o suprafață articulară, de formă ovalară, ce se va articula cu o suprafață similară de pe osul opus, formând astfel simfiza pubiană. În rest, se inseră pe aceasta margine: aponevroza perineală mijlocie, corpii cavernoși, mușchiul drept intern și marele adductor.
Unghiul antero – superior al coxalului este reprezentat de spina iliacă antero – superioară. Unghiul postero – superior al coxalului este format de spina iliacă postero – superioară. Unghiul antero – inferior al coxalului determină unghiul pubisului. Unghiul postero – inferior al coxalului este constituit de tuberozitatea ischiatică. Pe fața internă a tuberozității ischiatice se inseră următorii mușchi: mușchiul ischio – cavernos și mușchiul transvers perineal superficial. Pe fața externă a tuberozității ischiatice se inseră următorii mușchi: gemen inferior, pătrat crural și cei trei mușchi ischio – gambieri, din regiunea posterioară a coapsei, adică semitendinosul, semimembranosul și portiunea lungă a bicepsului crural.
Musculatura șoldului
Mușchii bazinului sau ai șoldului sunt mușchii care fac legatura dintre centura pelvină și femur, mobilizează articulația coxo – femurală. Aceștia sunt situați posterior articulației șoldului, ocupând regiunea fesieră, de unde și numele lor de mușchi fesieri, cu exceptia psoasului – iliac, care se gasește anterior articulației coxo – femurale.
În majoritatea lor, mușchii șoldului sunt voluminoși, scurți și puternici (mușchi de forță) alcătuind un adevărat con muscular în jurul articulației coxo – femurale. Aceștia sunt așezați cu corpul muscular la nivelul bazinului și se întind de aici la nivelul extremitații superioare a femurului (mușchi pelvi – trohanterieni). Din punct de vedere embriologic, sunt mușchi autohtoni, adică aparțin membrului inferior, nu și trunchiului.
Mușchii șoldului – vedere laterală
(F.Netter, Atlas de Anatomie Umană, ediția III-a, editura Medicală Callisto, planșa 476)
Mușchiul fesier mare sau gluteus maximus, de formă rombică este cel mai superficial si cel mai mare dintre cei trei mușchi fesieri. Dezvoltarea lui mare este caracteristică ortostatismului uman, lui revenindu-i rolul capital de a ridica trunchiul în poziție verticală;
inserția de origine: în fosa iliacă externă, posterior de linia curbă posterioară, pe fața posterioară a articulației sacro – iliace, a sacrului, a ligamentului sacro – sciatic mare, pe creasta sacrată și coccigiană.
inserția terminală: fibrele musculare se îndreaptă oblic superior și posterior, către ramul extern de bifurcație a liniei aspre a femurului;
inervația: din fesierul inferior;
acțiunea: extensor și rotator extern al coapsei, când ia punct fix pe bazin și cel mai puternic redresor al bazinului pe femur, când ia punct fix pe femur în prealabil imobilizat.
Mușchiul fesier mijlociu sau gluteus medius, de formă triunghiulară este situat postero – inferior față de gluteus maximus, cu care formează primul plan muscular al regiunii fesiere.
inserția de origine: în fosa iliacă externă, între cele doua linii curbe și pe buza externă a crestei iliace;
inserția terminală: fibrele musculare converg către linia oblică de pe fața externă a marelui trohanter;
inervația: din fesierul superior;
acțiunea: când ia punct fix pe bazin este abductor și rotator intern al coapsei; fasciculele posterioare, spre deosebire de cele anterioare sunt rotatoare externe; când ia punct fix pe femur redresează bazinul.
Mușchiul fesier mic sau gluteus minimus, de forma triunghiulară este situat inferior de gluteus medius.
inserția de origine: în fosa iliacă externă, sub linia curbă anterioară;
inserția terminală: fibrele musculare converg spre marginea anterioară a marelui trohanter, unde se și termină;
inervația: din fesierul superior;
acțiunea: este abductor și rotator intern al coapsei, iar când ia punct fix pe femur redreseaza bazinul înclinându-l lateral; în paralizia mușchilor fesieri mijlociu și mic, mersul devine greoi, pelvisul “căzând” la fiecare pas de partea opusa (semnul Trendelenburg); în paralizia bilaterală apare mersul legănat “de rață”.
Mușchiul piramidal al bazinului sau mușchiul piriform are o formă triunghiulară, turtit, fiind situat inferior de mușchiul fesier mic și pe același plan cu acesta.
inserția de origine: pe fața anterioară a sacrului, între găurile ce corespund vertebrelor sacrale II, III și IV, apoi iese din bazin prin scobitura mare sciatică;
inserția terminală: fibrele musculare se prind în partea mijlocii a marginii superioare a marelui trohanter; piramidalul, trecând prin marea scobitură sciatică nu o umple complet, formând deasupra și dedesuptul său doua orificii: foramenul suprapiriform, prin care ies din bazin vasele și nervii fesieri superiori și foramenul infrapiriform, pe unde ies din bazin nervii sciatic mare și mic, vasele ischiatice, vasele și nervul rușinos intern; prin cele două orificii, dar mai ales prin cel superior se pot produce rareori hernii femurale;
inervația: nervul piramidal din plexul sacral;
acțiunea: rotator extern al coapsei; dacă femurul este flectat în prealabil, îl abduce.
Mușchii șoldului – vedere posterioară
(F.Netter, Atlas de Anatomie Umană, ediția III-a, editura Medicală Callisto, planșa 477)
Mușchii gemeni, sunt în numar de doi, superior (mușchiul gemen superior) si inferior (mușchiul gemen inferior) și se găsesc situați inferior mușchiului piramidal și pe același plan cu acesta. Sunt mușchi subțiri, atașați porțiunii extrapelvine a mușchiului obturator intern cu care formează mușchiul triceps cocsal.
inserția de origine: pentru cel superior pe fața externă a spinei sciatice, iar pentru cel inferior la nivelul tuberozității ischiatice;
inserția terminală: fibrelele musculare se îndreaptă în afara catre cavitatea digital a marelui trochanter (fosa trohanteriană), unde sfârșesc printr-un tendon comun cu mușchiul obturator intern;
inervația: cel superior este este inervat de un ram din plexul sacrat, pe când cel inferior este inervat de un ram comun cu pătratul crural
acțiunea: rotatori externi ai coapsei.
Mușchiul obturator intern este un mușchi în formă de evantai turtit.
inserția de origine: pe fața endopelvină a membranei obturatorii și a porțiunii osoase din jur;
inserția terminală: fibrele musculare trec prin mica scobitură sciatică, merg printre cei doi mușchi gemeni (superior și inferior), cu care se termină la nivelul fosei trohanteriene, la partea cea mai superficială;
inervația: nervul obturator intern din plexul sacrat;
acțiunea: rotator extern al coapsei.
Mușchiul obturator extern este un mușchi în formă de evantai turtit, asemeni obturatorului intern.
inserția de origine: pe fața externă a membranei obturatorii și cadrul osos respectiv;
inserția terminală: fibrele musculare converg îndreptandu-se în afara, urcă oblic pe fața posterioară a articulației șoldului, sfârșind în fundul fosei trohanteriene; în partea terminală, se află anterior de mușchiul pătrat crural;
inervația: nervul obturator extern din plexul lombar;
acțiunea: rotator extern al coapsei.
Mușchiul pătrat crural este un mușchi scurt patrulateral, situat inferior față de mușchii gemeni și pe același plan cu aceștia.
inserția de origine: pe tuberozitatea ischiatică.
inserția terminală: pe marginea posterioară a marelui trohanter.
inervația: printr-un ram comun cu mușchiul gemen inferior.
acțiune: rotator extern al coapsei.
Vascularizația mușchilor regiunii fesiere este dată de către arterele fesieră și ischiatică.
Începând cu fesierul mic, acoperit de fesierul mijlociu și sfârșind cu pătratul crural, toți acești mușchi formează planul profund al regiunii fesiere. Ei sunt situați înnăuntrul articulației șoldului și acoperiți de mușchiul fesier mare. În afară de mușchiul fesier mare, toți ceilalți mușchi se inseră la nivelul marelui trohanter, de unde și denumirea de mușchi politrohanterieni. Ca o concluzie, mușchii fesierii sunt abductori și prin fasciculele anterioare (mușchii fesieri mijlociu și mic) rotatori interni ai coapsei, iar restul mușchilor sunt rotatori externi ai coapsei.
Structura articulației șoldului sau coxo – femurale
Articulația coxo – femurală este o diartroză de tipul enartroză (este o articulație mobilă formată dintr-o suprafață convexă și una concavă), care face legatura dintre centura pelvină și femur.
b)
Articulația coxo – femurală:
a) aspect anterior b) aspect posterior
1 – creastă iliacă; 2 – partea laterală a sacrului; 3 – articulația sacro – iliacă; 4 – spina iliacă antero – superioară; 5 – linea terminalis; 6 – eminență ilio – pubiană; 7 – margine osoasă a acetabulului; 8 – capul femural; 9 – marele troganter; 10 – colul femural; 11 – linia intertrohanteriană; 13 – vertebra lombară L5; 15 – promontoriul sacral; 16 – gaura sacrată anterioară; 17 – tuberculul pubian; 18 – gaura obturatorie; 19 – ischionul; 20 – micul trohanter; 21 – gaura sacrată posterioară; 22 – creasta iliacă; 23 – spina ischiatică; 24 – simfiza pubiană; 25 – pubisul; 26 – tuberozitate ischiatică; 27 – creastă intertrohanteriană.
(Rohen, Color Atlas of Anatomy, 7th Edition, Lippincott Williams & Wilkins)
Suprafețele articulare sunt reprezentate de cavitatea cotiloidă a coxalului și de capul femural. Cavitatea cotiloidă reprezintă aproximativ ½ dintr-o sferă și este mărită de către un inel fibro – cartilaginos numit bureletul cotiloidian. Aceasta are un aspect triunghiular pe secțiune, prezentând: o bază care se inseră pe marginile cavității cotiloide, o față externă pe care se inseră capsula articulară și o față internă, articulară. La nivelul scobiturii ischio – pubiene, el trece în punte, transformând-o într-un orificiu ocupat de o masă celulo – grăsoasă și de câteva vase care merg la ligamentul rotund. Porțiunea acesta poartă numele de ligament transvers al acetabulului. Capul femural este convex, reprezentând circa 2/3 dintr-o sferă și privește antero – superior și intern. Suprafețele articulare sunt acoperite de cartilagiu hialin și sunt menținute în contact de către o capsulă fibroasă întărită de ligamente, de ligamentul rotund și presiunea atmosferică.
Capsula articulară se prezintă sub forma unui manșon a cărui extremități se inseră: una, pe fața externă a bureletului cotiloidian și pe marginea cavității cotiloide din vecinătate și cealalta, se prinde pe linia intertrohanteriană a femurului anterior, pe când posterior se prinde la 1 – 2 cm înnăuntrul crestei intertrohanteriene. Marele trohanter, micul trohanter și 1/3 externă a feței posterioare a colului anatomic rămân situate extracapsular. Capsula coxo – femurală, spre deosebire de capsula scapulo – humerală are o grosime și o rezistență remarcabilă, iar laxitatea acesteia este redusă. Fibrele constituiente ale capsulei sunt longitudinale și circulare (inelare). Fibrele circulare sunt situate profund și individualizarea lor la partea postero – inferioară a articulației este numită zonă orbiculară (ligamentul inelar a lui Weber). O parte din fibrele circulare iau naștere pe sprânceana cotiloidiană și sfârșesc în vecinatatea aceluiași loc, iar altele nu iau inserție osoasă, formând inele complete în grosimea capsulei.
Ligamentele de întărire ale capsulei articulare a articulației coxo – femurale sunt:
ligamentul ilio – femural, care este situat pe fața anterioară a articulației și are inserție sub spina iliacă antero – inferioară, de unde se indreaptă postero – extern, resfirându-se sub formă de evantai pentru a sfarși pe linia intertrohanteriană anterioară. Fibrele conjunctive sunt mai aglomerate în părțile superioare și inferioare formând două fascicule:
superior, care sfârșește pe marginea anterioară a marelui trohanter și limitează mișcările de adducție și rotație externă;
inferior, care se termină anterior de micul trohanter și limitează extensia coapsei pe bazin.
ligamentul ischio – femural, care este situat la partea postero – inferioară a capsulei articulare și se inseră în șantul supracotiloidian și pe sprânceana cotiloidă din vecinatate, de unde se îndreaptă supero – extern, unele fibre terminându-se pe marginea anterioară a fosei trohanteriene, iar altele se amestecă cu fibrele circulare ale capsulei articulare. Acest ligament limitează mișcările de rotație internă a coapsei.
ligamentul pubo – femural, care se găsește pe fața antero – internă a capsulei articulare și ia inserție pe eminența ilio – pectinee, creasta pectineală, ramura orizontală și unghiul pubisului, de unde fibrele se îndreaptă convergent către micul trohanter. Acesta limitează mișcările de abducție a coapsei.
ligamentul rotund este o bandeletă fibroasă situată intracapsular, care se întinde de la capul femural la scobitura ischio – pubiană, având o lungime de 3 – 3,5 cm, pe coxal se inseră prin trei fascicule: pubian pe extremitatea anterioară a scobiturii ischio – pubiene; ischiatic pe extremitatea opusă și unul mijlociu, pe ligamentul transvers. Ligamentul rotund la adult, când este bine dezvoltat poate suporta aproximativ 30 – 45 kg.
Un alt element care menține în contact suprafețele articulare este presiunea atmosferică, care acționează asupra articulației. Aceasta este confirmată de faptul că secționând elementele articulare de legături, suprafețele articulare nu se îndepărtează. Perforarea cotilului prin pelvis și pătrunderea aerului, produce ieșirea capului femural din cotil. Dacă se reintroduce capul femural și se “astupă” artificial cu degetul, capetele osoase se mențin în contact.
Sinoviala captușeste capsula articulară, inserându-se la periferia suprafețelor articulare. Segmentul de sinovială de pe colul femural este ridicat de vase care merg la capul femural, realizând niște repliuri falciforme. Independent de sinoviala menționată, ligamentu rotund prezintă și el o sinovială care-l învelește ca o teacă.
Articulația șoldului este acoperită de mușchi, iar între aceștia și articulație se află o serie de burse seroase, ca a psoas – iliacului, obturatorului intern și extern, pătratului crural și a celor trei mușchi fesieri.
Vascularizația articulației coxo – femurale este asigurată de artera circumflexă anterioară și posterioară din artera femurală profundă și de arterele obturatoare, ischiatică și fesieră, care sunt ramuri din artera iliacă internă sau hipogastrică, ramura de bifurcație internă a arterei iliace comune (ramul terminal al aortei abdominale). Inervația articulației coxo – femurale este realizată de filete nervoase din plexul sacrat și plexul lombar.
Biomecanica șoldului
Articulația coxo – femurală este o enartroză și are trei grade de libertate permițând mișcări de flexie – extensie, abducție – adducție, rotație internă – rotație externă și prin combinarea acestora mișcarea de circumducție. Lungimea colului femural și unghiul dintre colul femural și diafiza femurală fac ca mișcările de flexie, extensie, abducție și adducție să se asocieze cu rotație.
Flexia și extensia se execută în jurul unui ax transversal ce trece prin vârful marelui trohanter.
flexia este mișcarea prin care fața anterioară a coapsei se apropie de peretele anterior al abdomenului și este realizată cu ajutorul mușchiului psoas – iliac și drept – femural (cu acțiune principală) și tensorul fasciei lata și croitorul (cu acțiune mai redusă);
extensia este mișcarea opusă flexiei, prin care fața posterioară a coapsei se înclină spre regiunea fesieră și este produsă cu ajutorul mușchiului fesier mare (cu acțiune principală) și fesierul mijlociu, biceps femural, semitendinos și semimembranos.
Mișcarea de abducție – adducție se realizează în jurul unui ax sagital ce trece prin centrul capului femural. Amplitudinea maxima a abducției este de aproximativ 60 – 700.
abducția este mișcarea prin care coapsa se îndepărtează de linia mediană și este dată de tensorul fasciei lata și fesierul mijlociu;
adducția este mișcarea inversă abducției și se realizează prin acțiunea celor trei mușchi adductori, cărora li se adaugă acțiunea mușchilor ilio – psoas, gracilis și pectineu în mod secundar.
Circumducția rezultă prin alterarea celor patru mișcări deschise anterior, capul femural rotindu-se în fosa acetabulară, coapsa descriind în mișcarea de circumducție un con cu vârful la capul femural, baza fiind cercul realizat de mișcarea epifizei inferioare, iar generatoarea fiind diafiza femurală.
Mișcarea de rotație internă și externă se realizeaza în jurul unui ax vertical ce trece prin capul femural.
rotația internă sau pronație femurală este produsă de fasciculele anterioare ale fesierului mic, fesierului mijlociu și semimembranosului, amplitudinea maximă a mișcării fiind de 350.
rotația externă sau supinația femurală este efectuată de mușchii fesier mijlociu, fesier mare și piramidal (cu acțiune principală), mușchiul pătrat – femural și gracilis.
Mișcări ale articulației șoldului
(adaptat după https://musculoskeletalkey.com/basic-sciences/)
Stabilitatea articulației coxo – femurale este asigurată de trei categorii de factori:
factorii osoși reprezentați de: coaptarea suprafețelor articulare, oblicitatea axului articular;
factorii ligamentari;
factorii musculari: stabilitatea antero-posterioară (mușchiul fesier mare), stabilitatea laterală (mușchiul fesier mijlociu); mai participă la stabilitate: mușchii pelvi – trohanterienii (fixează capul femural în cotil) și musculatura longitudinală – adductorii în balanță cu abductorii (tind să luxeze capul femural);
În stațiune unipodală echilibrul este menținut de abductori (fesierul mijlociu) în cadrul balanței Pauwels. În stațiune bipodală echilibrul este menținut de antagonismul între abductori și adductori.
Capitolul 2: Coxartroza (artroza articulației coxo – femurale)
2.1. Generalități
Artroza (în literatură se folosește și termenul de reumatism cronic degenerativ) este o artropatie cronică degenerativă a cărei leziune principală este reprezentată de degradarea progresivă a cartilajului articular; secundar se adaugă suferința osoasă de tip productiv (prezența osteofitelor) și afectarea inflamatorie a celorlalte structuri articulare (sinovială, capsulă articulară, menisc). În funcție de localizare, acestea se împart în:
la nivel vertebral – spondiloză, spondilartroză, reumatism degenerativ vertebral, spondilodiscartroză respectiv discartroză, menționându-se segmentul vertebral interesat: cervical, toracic, lombar;
la nivelul articulațiilor coxo-femurale – coxartroză;
la nivelul articulației genunchiului – gonartroză;
poliartroza reprezintă artroza articulațiilor interfalangiene proximale și interfalangiene distale – nodulii Bouchard și nodulii Heberden.
Artroza este cea mai frecventă boală cronică la nivel articular, fiind o importantă cauză de dizabilitate fizică ce ocupă locul al doilea în cadrul bolilor cornice, după bolile cardiovasculare. Incidența artrozei crește odată cu vârsta și prezintă o frecvență mai mare la sexul feminin comparativ cu sexul masculin. Artroza reprezintă prototipul bolilor legate de înaintarea în vârstă, afectând persoanele după 65 ani astfel: la 80% se evidențiază modificări radiologice de artroză la cel puțin o articulație; 40% prezintă apariția simptomatologiei și numai 10% relatează limitarea activităților zilnice din cauza artrozei.
Coxartroza reprezintă etapa finală a procesului degenerativ reumatismal la nivelul articulațiilor coxo-femurale, care se caracterizează prin distrucția cartilajului articular al capului femural și al acetabulumului, cauzată de mai mulți factori. Prima documentare în literatura medicală a coxartrozei aparține lui Hunter (1759) care a denumit-o „artrită uscată a șoldului”. Actualmente, termenul de coxartroză este bine definit, iar literatura publicată în ultimii 40 de ani, a stabilit cu precizie caracterele acestei boli, cu toate că mai persistă zone de umbră, mai ales, în ceea ce privește etiopatogenia și valoarea comparativă a diverselor tratamente aplicate. Coxartroza ocupă locul I printre osteoartrozele articulațiilor mari și constituie circa 25% din ele. În coxartroze, invaliditatea este de 3 ori mai înaltă decât în artroza articulației genunchiului și de 7 ori – decât în artroza articulației gleznei.
2.2. Clasificarea coxartrozelor
A) Coxartroze primitive (idiopatice) – care nu o cauză bine evidențiată;
B) Coxartroze secundare – au o cauză evidentă și apar secundar altor boli:
1. Coxartroze secundare alterării mecanicii articulare prin tulburări de statică:
a) Boli congenitale:
displazia congenitală de șold;
protruzia acetabulară;
coxa vara;
coxa valga;
anteversiunea exagerată a colului femural;
displazii epifizare ale bolii Morquio.
b) Boli câștigate (dobândite):
sechele de epifizioliză;
sechele ale bolii Legg-Calve-Perthes;
osteonecroza de cap femural;
deformații posttraumatice;
malformații scheletice ale bolii Paget.
2. Coxartroze secundare în absența tulburărilor de statică:
osteoartrite specificice (determinate de Mycobacterium tuberculosis) și nespecifice (determinate cel mai frecvent de Staphylococcus aureus, Streptococcus pyogenes, Streptococcus pneumoniae, Escherichia coli, Pseudomonas aeruginosa);
coxite reumatismale: poliartrită reumatoidă, spondilită anchilopoietică, artrita psoriazică;
condromatoza sinovială;
artropatii metabolice: gută, condrocalcinoză, ocronoză;
sinovite: secundare hemartrozei (hemofilie, posttraumatic), sinovită vilonodulară.
2.3. Patogenia coxartrozei
Factorii de risc pentru coxartroza primitivă
vârsta (mai mare de 55 de ani) – reprezintă cel mai important factor de risc implicat în apariția coxartrozei din cauza faptului că modificările apărute la nivel osos odată cu înaintarea în vârstă favorizează apariția acestei boli, deoarece schimbările apărute în țesuturi sau celule odată cu aceasta favorizează boala;
sexul – proporție egală;
profesia – este întâlnită frecvent la dansatori;
factorii genetici;
factori metabolici și nutriționali – obezitatea și alte modificări ale metabolismului lipidic;
factori endocrini – estrogenii (protectorii), corticosteroizii (distructivi);
factori vasculari – ischemie sau stază subcondrală;
factori mecanici – presiuni importante date de greutatea corpului pe o suprafață mică portantă.
Mecanismul patogenic al coxartrozei
Indiferent de cauza declanșării bolii, patogenia proceselor ce au loc în articulație este relativ unică. Factorii cauzali provoacă dereglarea proceselor trofice în sectorul articulației șoldului prin structurile neurovasculare regionale, disfuncția cărora conduce la dezvoltarea artrozei deformante. Boala se datorează și disproporționalității dintre cerințele funcționale față de cartilajul articular și posibilitățile lui biologice, care, treptat, cauzează degenerarea și destrucția lui.
În urma schimbării condițiilor de funcționare a capului femural și a acetabulumului în primul rând se dereglează funcția trofică a aparatului neurovascular a capsulei articulare și a țesutului osos subcondral al oaselor ce formează articulația (femurului și acetabulumului).
Minimalizarea metabolismului cartilajului articular provoacă destrucția lizozomilor condrocitelor, depolimerizarea complexelor proteopolizaharidelor, ceea ce conduce la necrozarea progresivă a condrocitelor, la început a regiunilor superficiale. În regiunile capului femural supuse unui efort fizic înalt apar fisuri, ulcerații, suprafețe descuamate, ce dereglează funcția cartilajului. Treptat, procesul progresează prin diferite stadii în care destrucția și necroza se produc concomitent cu reacțiile de adaptare, reparatorii – formarea osteofitelor marginale, pentru a mări suprafața de sprijin, a țesutului conjunctiv în capsula articulară etc.
2.4. Aspecte clinice în coxartroză
Durerea la mers este simptomul principal. Ea apare după o oarecare distanță și impune bolnavul să se oprească pentru câteva minute, după care mersul este mai mult sau mai puțin ușurat. Durerea dispare în repaus. Din cauza durerii, mersul este șchiopătat, urcarea și coborârea scărilor sunt deosebit de dureroase. „Durerile de start” sunt pronunțate, iar pe parcursul mersului se micșorează, apoi, după un repaus, apar din nou. Durerile din regiunea șoldului iradiază în articulația genunchiului, altă dată durerea este numai în genunchi, fapt ce face dificilă diagnosticarea coxartrozei în debut.
Unii bolnavi pot să perceapă uneori, în diferite poziții sau mișcări ale membrului pelvin, cracmente în articulația șoldului.
Unii bolnavi pot avea episoade de blocaj al articulației, cu întețirea bruscă a durerilor.
Atitudinea vicioasă a șoldului apare mai târziu, datorită contractării musculare. Apariția incongruenței articulare agravează durerea, spasmatizarea, contractura musculară. Șoldul se instalează în flexie, adducție și rotație externă. Această poziție vicioasă poate fi compensată, mascată de atitudinea compensatoare a bazinului și a coloanei vertebrale. Astfel, flexia coapsei este compensată de o hiperlordoză lombară, adducția coapsei – printr-o ridicare a bazinului pe partea bolnavă, iar rotația externă – printr-o rotație anterioară a bazinului pe partea bolnavă. În examinarea bolnavului numai după corecția acestor atitudini de compensare se poate aprecia exact amplitudinea atitudinii vicioase a șoldului.
Limitarea progresivă a mobilității articulare poate precede uneori durerea. Primele semne apar la intenția bolnavului de a-și încrucișa genunchii, la imposibilitatea de a se încălța pe partea bolnavă (semnul pantofului Duverney) – el se încalță de la spate, flectând genunchiul. Flexia coapsei poate să fie limitată până la 90 de grade sau chiar și mai puțin. Abducția este limitată considerabil și destul de precoce în raport direct cu flexia. Rotația internă și ceva mai puțin cea externă sunt limitate, în comparație cu șoldul sănătos. Hipotrofia coapsei și a fesei apar mai târziu în evoluție.
Examenul clinic obiectiv la acești pacienți relevă următoarele informații:
1) Inspecția (se face comparativ la cele două membre):
tegumente: integritate, cicatrici, aspect (culoare);
atitudini vicioase în flexie, adducție și rotație externă;
statica în poziție șoldită cu prijin pe membrul inferior sănătos.
2) Palparea:
a) hipotrofia sau atropia mușchiului cvadriceps:
măsurarea cu ajutorul unui metru a circumferinței coapsei bilateral, la aceiași distanță (normal 8 – 10 cm);
dacă există diferențe dintre cele două coapse: < 4 cm (hipotrofia mușchiului cvadriceps), > 5 cm (atrofia mușchiului cvadriceps).
b) tonusul mușchiului cvadriceps: verificarea contracției musculare bilateral;
c) hipotrofia musculaturii fesiere: semnul Trendelenburg pozitiv
sprijinul pe membrul afectat va duce la înclinarea bazinului pe partea opusă;
în normotrofie va exista o stabilitate a bazinului cu o discretă înclinare pe partea afectată.
d) cracmente articulare;
e) blocaj articular: semnul acroșajului Duvernay (se întâlnește în formele mai avansate cu limitare importantă a flexiei, care nu permite încălțarea unui pantof decât pe la spate, prin flexia gambei);
f) limitarea progresivă a mobilității articulare.
Goniometria coxo – femurală normală
Mișcarea de flexie:
membrul inferior în extensie completă;
bazinul stabilizat de masa de consultație;
membrul inferior în flexie activă (efectuat de pacient) și pasivă (efectuat de examinator).
Mișcarea de abducție:
se fixează bazinul prin apăsare pe spina iliacă antero-superioară opusă;
se îndepărtează membrul inferior afectat de linia mediană.
Mișcarea de adducție:
membrul inferior afectat în extensie este trecut peste membrul inferior sănătos;
bazinul este stabilizat de masa de consultație.
Mișcarea de rotație internă:
examinatorul ține genunchiul flectat la 900 și mișcă piciorul spre exterior și genunchiul spre linia mediană;
ca rezultat al acestei mișcări se va face rotația capului femural;
este printre primele mișcări afectate în coxartroză.
Mișcarea de rotație externă:
mișcarea inversă rotației interne;
direcția genunchiului este către exterior;
frecvent – poziție vicioasă antalgică;
semnul Patrick – pune în evidență imitarea dureroasă a mișcării de abducție și rotație externă; se cere pacientului aflat în decubit dorsal să așeze maleola externă a genunchiului membrului inferior opus, făcând în același timp tentativa de atingere a planului patului cu genunchiul din partea bolnavă;
inegalitatea membrelor inferioare: inegalitate reală (măsurată bilateral prin distanța de la spina iliacă antero-superioară la maleola internă) și aparentă (măsurată bilateral prin distanța de la ombilic la maleola internă), verificarea afectării coloanei vertebrale, verificarea scoliozei compensatorii secundară inegalității membrelor inferioare;
realizarea manevrelor de elongație a rădăcinilor sciaticului L5 și S1 (pentru realizarea unui diagnostic diferențial corect):
Manevra Lasegue: pacientul în decubit dorsal, examinatorul ridică membrul inferior treptat, cu genunchiul în extensie; testul este pozitiv dacă apare durerea de tip sciatic la o flexie între 35 – 700;
Testul Lasegue controlateral: ridicarea membrului inferior nedureros provoacă durere de partea afectată;
Testul Bonet: pacientul în decubit dorsal, examinatorul flectează la maxim gamba și coapsa, la care adaugă o mișcare de adducție și rotație internă;
verificarea stării circulatorii și a sensibilității nervoase;
mers șchiopătat dureros, ajutat de baston sau cadru metalic, cu aplecarea corpului anterior – mers "salutând".
2.5. Aspecte paraclinice în coxartroză
2.5.1. Investigații biologice în coxartroză
Explorările de labotator în coxartroză se realizează pentru completarea diagnosticului de certitudine, realizarea unui diagnostic diferențial corect și pregătirea pacientului pentru artroplastia de șold.
2.5.2. Explorări imagistice în coxartroză
Examenul radiologic constituie investigația paraclinică prin care se confirmă diagnosticul bolii, se precizează etiologia acesteia și se verifică eficiența tratamentului. Cele mai utilizate incidențe pentru realizarea radiografiei sunt: incidența postero-anterioară a bazinului (uneori suficientă pentru diagnostic) și incidența laterală (de profil) a șoldului (care permite studiul anteversiunii colului femural și defectele de geometrie articulară).
Examenul radiologic clasic al șoldului pune în evidență următoarele elemente caracteristice: pensarea (micșorarea) spațiului articular, alterarea structurilor osoase ale capului femural și ale cotilului, cu deformarea lor, osteofitoză și deplasarea capului în raport cu cotilul.
1) Pensarea spațiului articular reprezintă "uzura" cartilajului articular, care la debutul bolii poate să lipsească. Acest semn este mai precoce și mai pronunțat în coxartrozele secundare, mai ales în cele displazice, preponderent în cele polare superioare. În alte cazuri, minimalizarea spațiului articular are loc în regiunea centrală.
2) Alterarea structurii osoase constă în osteoscleroză și chisturile capului femural și ale cotilului.
Osteoscleroza se întâlnește în zona de sprijin a capului femural. Această zonă de condensare osoasă poate să aibă o formă ovală sau triunghiulară, cu baza superioară și vârful în centrul capului femural. La nivelul cotilului, osteoscleroza se situează deasupra sprâncenei cotiloidului. În coxartroza cu pensare articulară centrală osteoscleroza se situează pe porțiunea internă a capului femural, în zona fovea capatis și la nivelul fundului cotilului.
Geodele (chisturile) se întâlnesc frecvent în artroza șoldului și se găsesc la nivelul capului femural, în zona portantă, precum și la nivelul cotilului. Ele au o formă rotundă sau ovală, sunt unice sau multiple, în formă de fagure. În tomografii ele pot fi determinate și comunicări cu cavitatea articulară printr-un mic orificiu.
3) Osteofitoza se dezvoltă la periferia învelișului femural. La nivelul cotilului, osteofitoza marginală se prelungește în afara sprâncenei cotilului, iar în cavitate formează, între capul femurului și fundul cotilului, o lamă osoasă paralelă cu fundul cotilului. Radiografic, are aspect de cotil cu fundul dublu. Osteofitoza cefalică ia naștere la nivelul trecerii capului în col și în jurul fovei capului. La baza capului, osteofitele se dezvoltă în formă de coroană, care înconjoară partea internă a cotilului și îi dă capului femural aspectul unei ciuperci.
4) Modificarea formei capului femural și a cotilului este frecventă pe radiografii. Capul femural apare turtit în sens vertical, ca urmare a unei înfundări produse în zona de sprijin, slăbită de prezența geodelor osoase. Cavitatea cotiloidă prezintă o înclinare mare a plafonului cotiloidian, ceea ce duce la ovalizarea cotilului.
Modificările articulației coxo – femurale în coxartroză la examenul radiologic
(Botez P, Elemente practice în ortopedia netraumatică, editura "Gr.T.Popa", U.M.F. Iași, 2017)
Stadializarea coxartrozei după aspectele radiologice (N.S. Kosinskaia, 1961)
În stadiul I al coxartrozei, apare o micșorare moderată a articulației, mici osteofite marginale ale cotilului, mai ales în sprânceana superioară, fapt ce creează impresia de afundare a cotilului. În regiunea sprâncenei superioare a cotilului apare osteoscleroza subcondrală, concomitent cu cea din regiunea capului femural. Osteofitoza cefalică se întâlnește foarte rar în I stadiu.
În stadiul II al coxartrozei, concomitent cu avansarea sindromului algic și limitarea mișcărilor, radiograma se constată o pensare evidentă a spațiului articular, creșterea osteofitozei cotiloidiene și cefalice femurale, care măresc suprafața articulară a acestor elemente. Osteofitele de pe sprânceana inferioară a cotilului treptat împing cranial capul femural, subluxându-l. Osteofitul masiv al sprâncenei superioare a cotilului și capul femural deformat subluxat formează împreună o neoartroză.
În stadiul III al coxartrozei, manifestările clinice sunt foarte expresive; radiografic, predomină manifestările de destrucție: distanța articulară treptat dispare, suprafețele osoase lipsite de stratul cartilaginos sunt divizate de o interlinie neuniformă, subțire. Capul femural și fosa cotiloidă sunt puternic deformate. Se schimbă și structura osoasă: unele sectoare – de osteoporoză, chisturi; altele – de scleroză osoasă.
În unle situații este indicată și imagistica specială (computer – tomograf, rezonanța magnetică nucleară). Computer tomograful este indicat doar în cazul unor displazii subluxante congenitale sau coxartroze protruzive în vederea evaluării stocului osos necesar implantării corecte a implantului protetic. Rezonanța magnetică nucleară este utilă în vederea diagnosticării precoce a NACF (necroza aseptică de cap femural).
2.6. Diagnosticul de coxartroză
Diagnosticul în coxartroză implică atât diagnosticul de certitudine (pozitiv) cât și diagnosticul diferențial.
Diagnosticul pozitiv de coxartroză se pune pe baza a 4 elemente:
anamneză;
examenul clinic obiectiv;
examene imagistice (radiologic și/sau imagistică specială);
examene biologice.
Diagnosticul diferențial al coxartrozei se face cu următoarele entități:
coxite reumatismale: poliartrita reumatoidă, spondilita anchilopoietică;
coxite infecțioase: osteoartrita TBC, osteoartrita nespecifică (Staphylococcus aureus);
necroza aseptică de cap femural (NACF);
displaziile congenitale;
discopatiile lombare;
coxopatiile din bolile metabolice: condrocalcinoză, ocronoză;
algodistrofia membrului inferior;
osteocondromatoza sinovială;
neoplasme primare și secundare (metastatice).
2.7. Evoluție, prognostic și complicațiile coxartrozei
Boala are un debut insidios, evoluția fiind lent progresivă și care se caracterizează prin perioade de exacerbări urmate de remisiuni spontane sau terapeutice ocupând un număr mare de ani (nevindecându-se spontan niciodată). Coxartroza este deseori bilaterală agravând infirmitatea datorită durerii și redorii, dar leziunile nu sunt simetrice. Impotența funcțională se accentuează treptat până la limitarea totală a capacității de mers, în această situație doar tratamentul chirurgical poate opri evoluția sau vindeca afecțiunea.
Cele mai frecvente complicații întâlnite în coxartroză sunt reprezentate de:
bilateralizarea afecțiunii, care induce decompensați funcționale severe cu scăderea calității vieții pacientului;
protruzia acetabulară a capului femural;
supraponderabilitatea favorizată de regimul de viață sedentar, care la rândul ei agravează evoluția bolii;
afectarea coloanei lombare și genunchiului de aceiași parte;
fractura extremității proximale a femurului, favorizată de acțiunea combinată a osteoporozei și redorii articulare.
2.8. Tratamentul în coxartroză
Tratamentul în coxartroză are o serie de obiective:
educația pacientului pentru a înțelege condițiile ce au concurat la apariția bolii, pentru a se edifica asupra evoluției ce conduce la pierderea capacității funcționale și de asemenea, pentru a respecta măsurile de igienă articulară pe toată durata bolii;
întreruperea lanțului patogenic al evoluției artrozei;
ameliorarea durerii și contracturii musculare;
menținerea și/sau câștigarea unghiurilor articulare și a tonusului muscular
menținerea calității vieții.
Pentru realizarea acestor obiective, se utilizează tratament igieno-dietetic, medicamentos, chirurgical, de recuperare. Tratamentul va urmări indoloritatea, stabilitatea și mobilitatea articulară.
2.8.1. Tratamentul non-farmacologic în coxartroză
Măsuri practice folosite de pacient pentru prevenirea suprasolicitărilor articulare:
evitarea excesului ponderal;
evitarea suprasolicitărilor fizice;
repaus prelungit în poziții funcționale, urmărindu-se menținerea abducției și extensiei
încălțăminte adecvată;
posturi corecte;
utilizarea mijloacelor de ambulație: baston/cârjă, cadru de mers, orteze;
corectarea deficitului de lungime a membrelor inferioare prin folosirea de talonete sau gheată ortopedică.
Kinetoterapia reprezintă elementul de bază în managementul artrozei, indiferent de vârstă, comorbiditățile asociate, severitatea durerii sau dizabilitatea pacientului. Aceasta are următoarele scopuri:
ameliorarea funcției articulare prin reducerea durerii, creșterea mobilității și a forței musculare, normalizarea mersului și ameliorarea performanțelor în “daily activities”;
limitarea progresivității procesului artrozic prin reducerea stresului mecanic și ameliorarea biomecanicii;
prevenirea dizabilității și degradării stării de sănătate, secundare imobilizării și inactivității;
îmbunătățirea fitness-lui cardiovascular.
Exercițiile fizice trebuie adaptate fiecărui pacient în parte putând fi efectuate la domiciliu, terapie la sală sau hidrokinetoterapie. Sunt recomandate două categorii:
exerciții specifice articulației afectate: menținerea și creșterea mobilității articulare, tonifiere musculară.
exercițiu aerobic sistemic.
Terapia fizicală (masaj, termoterapie, electroterapie cu curenți de joasă / medie frecvență și ultrasunetele) prezintă ca efecte ameliorarea durerii, relaxare musculară, îmbunătățirea mobilității. Balneoterapia și hidroterapia sunt de un real folos contribuind la obținerea miorelaxării și a vasodilatației și totodată favorizează mișcarea în condiții de reducere a încărcării articulare.
2.8.2. Tratamentul medical în coxartroză
Tratamentul farmacologic utilizat are ca scop principal ameliorarea durerii și îmbunătățirea funcției articulare. Tratamentul medicamentos este STRICT SIMPTOMATIC, NU ESTE PATOGENIC (adică tratează simptomele și nu cauza ce a declanșat boala).
Arsenalul terapeutic folosit în coxartroză include: Acetaminofen, AINS (antiinflamatoare nesteroidiene), opioide (Tramadol, Codeină), corticosteroizi intraarticular.
Acetaminofen (Paracetamol) este analgezicul de primă intenție recomandat pentru durerea ușoară și medie, în doză de până la 4000 mg/zi; dacă se obține răspuns clinic se preferă administrarea de Acetaminofen pe termen lung.
Antiinflamatoarele nonsteroidiene cu administrare sistemică reprezintă opțiunea terapeutică în cazul lipsei de răspuns la Paracetamol. Alegerea tipului de AINS, neselective (Fenilbutazonă, Ipubrofen, Ketoprofen, Naproxen, Meloxicam, Indometacin) sau selective (inhibitor de COX2 – Celecoxib) este în funcție de comorbiditățile asociate pacientului (boală cardiovasculară, afectare gastrointestinală, afectare renală) și de medicația concomitentă (antiagregant plachetar, anticoagulant).
Inhibitorii de COX2 au eficiență asemănătoare în ceea ce privește efectul analgezic sau antiinflamator comparativ cu AINS neselective, dar profil de siguranță diferit (50% reducere a evenimentelor gastrointestinale în cazul utilizării de coxibi comparativ cu AINS-urile clasice, dar cu existența unui risc cardiovascular crescut pentru coxibi). Pentru controlul simptomelor este recomandată cea mai mică doză eficace pe durată cât mai scurtă. În prezența unui istoric de ulcer gastric sau duodenal, dar fără sângerare în ultimul an se preferă AINS selectiv sau AINS neselectiv în asociere cu inhibitor de pompă de protoni (Omeprazol, Pantoprazol, Esomeprazol).
Analgezicele opioide (Tramadol, Codeină) reprezintă alternative terapeutice pentru pacienții la care AINS (inclusiv inhibitorii COX2 selectivi) sunt contraindicate, ineficiente sau nu sunt tolerate. Efecte secundare mai frecvente: intoleranță gastrointestinală, constipație, amețeală, uscăciunea mucoaselor și necesită precauție la vârstnici. Există preparate combinate ce conțin doze mici de Paracetamol și Tramadol cu eficacitate crescută și profil de siguranță bun.
Corticosteroizii cu administrare intraarticulară au indicație în perioadele de acutizare cu fenomene inflamatorii. Administrarea intraarticulară de corticosteroizi (sub control ecografic) poate fi luată în considerare pentru pacienții cu coxartroză, în puseu în cazul lipsei de răspuns la analgezice și AINS. De obicei, nu se recomandă de rutină datorită riscului de afectare cartilaginoasă la administrări repetate.
2.8.3. Tratamentul chirurgical în coxartroză
Numai tratamentul chirurgical îl poate salva pe bolnav de dureri pe un termen îndelungat. Sunt 2 grupe de operații, în funcție de scop.
Operațiile curativ-profilactice care se efectuează până la dezvoltarea clinică a artrozei sau în stadiul inițial, când încă se poate restabili biomecanica articulației în displazia ei, se poate ameliora microcirculația, se poate lichida deplasarea fragmentelor și restabili axa în consolidarea incorectă a fracturilor:
osteotomiile extraarticulare de corecție în displaziile evidente;
osteotomiile subtrohanteriene de valgizare, varizare, de derotație; operațiile supraacetabulare de reconstrucție;
operațiile de lichidare a hiperpresiunii în articulație (operația Voss);
ablația din capul femural a țesutului necrotizat osos prin rezecție segmentară sau din canalul format extraarticular prin col, trohanter și completarea defectelor cu transplant osos sau cu implanturi din ceramică.
Osteotomia de varizare intertrohanteriană
(Botez P, Elemente practice în ortopedia netraumatică, editura "Gr.T.Popa", U.M.F. Iași, 2017)
Osteotomia de valgizare intertrohanteriană
(Botez P, Elemente practice în ortopedia netraumatică, editura "Gr.T.Popa", U.M.F. Iași, 2017)
Operațiile curative au urmăresc trei scopuri: reducerea durerilor, majorarea amplitudinii de mișcări și stoparea procesului degenerativ în articulație.
Operația Voss de detență musculară prin secționarea marelui trohanter, tractului ilios tibial și a mușchilor adductori sau varianta Cordier, care le asociază cu secționarea mușchiului iliopsoas.
Osteotomia intertrohanteriană, argumentată biomecanic de Pawwels. El a demonstrat posibilitatea optimizării corelației capului femural și cotilului, schimbarea zonelor supraîmpovărate, scoaterea de sub povară a zonei deteriorate.
Osteotomie subtrohanteriană McMurray de varizare, valgizare, detorsie, flexo-extensorie, de medializare, scurtare. Fixarea cu plăci speciale evită imobilizarea ghipsată, cu începerea precoce a mișcărilor.
Artroplastia șoldului este o intervenție chirurgicală radicală, care constă în înlocuirea articulației bolnave cu o endoproteză totală de șold. Este indicată în coxartroza de grad avansat și în artroza bilaterală la bolnavii de peste 60 ani, cărora alte intervenții nu le vor asigura rezultate bune. Artroplastiile totale de șold pot fi necimentate și cimentate. În varianta necimentată, componentul acetabular și cel femural se fixează prin press-fit în structurile osoase respective, iar în cea cimentată – prin utilizarea cimentului acrilic (polimetilacrildimetil) al unuia sau al ambelor componente (acetabular sau și cel femural).
Artroplastia totală de șold
(Botez P, Artroplastia protetică de șold, editura Bit, Iași, 2003)
Înainte și după artroplastia de șold
(Botez P, Elemente practice în ortopedia netraumatică, editura "Gr.T.Popa", U.M.F. Iași, 2017)
Capitolul 3: Ipoteză, scop și sarcini
3.1. Ipoteza cercetării
Lucrarea își propune să dovedească următoarele ipoteze :
În ce măsură aplicarea tratamentului prin kinetoterapie asigură optimizarea rezultatelor și înlăturarea disfuncționalităților apărute la nivelul articulației coxo – femurale.
Dacă mijloacele și procedeele selectate și aplicate după principiile metodologice ale kinetoterapiei obținem rezultate eficiente în boala artrozică a șoldului.
În ce măsură mijloacele proprii ale kinetoterapiei, cât și cele asociate duc la înlăturarea complicațiilor imediate sau tardive.
3.2. Motivarea alegerii temei
Articulația coxo – femurală este articulație importantă ale cărei funcții normale (de sprijin și propulsie), sunt dependente de indolaritate, de mobilitate și de capacitate de susținere unipodală și mers. Pe baza acestor elemente trebuie apreciată starea funcțională a șoldului și deci, stabilit programul de recuperare.
Artroza șoldului se situează printre cele mai frecvente afecțiuni ale reumatismului articular degenerativ, care reprezintă o entitate patologică cu incidență crescută care afectează 2 – 4 % din populația adultă, între 40 – 70 ani, ajungând la 10% peste vârsta de 70 ani.
Această boală este caracterizată de două aspecte fundamentale și anume de: creșterea tensiunilor articulare din cauze mecanice și de alterarea țesutului cartilaginos ce duce la dezvoltarea artrozei, pe de o parte, și de modificările secundare ale cartilajului de cauză metabolică, infecțioasă sau inflamatorie, pe de altă parte.
Astfel în recuperarea bolnavilor cu artroză de șold, programul de kinetoterapie este indispensabil atât pentru combaterea durerii, protejării mecanice a articulației șoldului pentru reluarea mersului în cazul artroplastiei totale de șold și integrarea socio-profesională a bolnavului și totodată am avut în vedere necesitatea unui studiu aprofundat atât teoretic cât și practic în ceea ce privește tratamentul prin kinetoterapie în încetinirea procesului evolutiv al bolii.
3.3. Scopul și obiectivele studiului
Scopul lucrării a fost realizarea unor programe de recuperare prin care disfuncționalitatea apărută în urma artrozei de șold să fie recuperată cât mai rapid, iar pacientul să se reintegreze în activitatea socio-profesională.
Obiectivele studiului sunt:
A) Combaterea durerii, se realizează prin căldura locală dar la fel de util este și recele aplicat local sau crioterapia, totul depinde de substratul morfo-patologic căruia ne adresăm.
Astfel în durerea acută, dacă fenomenele inflamatorii sunt pe primul plan se vor aplica compre reci schimbate la 5 – 6 minute, masajul cu gheață repetat de mai multe ori pe parcursul unei zile , pot ameliora foarte mult intensitatea durerii.
În suferințele cronice cu durere de mică intensitate dar totuși sâcâitoare aplicațiile de cald local produc o ameliorare notabilă.
Esențial pentru combaterea durerii, fie că se lucrează cu rece sau cald este postura antalgică. Tratamentele trebuie aplicate în poziție de decubit(se realizează o descărcare articulară), cu șoldul într-o flexie lejeră susținută pe perne, saci de nisip (relaxarea musculaturii, locul unde se nasc stimulii dureroși.
Calmarea durerilor este mai plăcută dacă există posibilitatea tratamentului în apă, baie cu nămol, duș subacvatic. O încălzire superficială se poate obține în condiții obișnuite, fară deplasare la serviciul de fizioterapie, folosind o pungă cu sare de bucătărie bine încălzită sau o pernă electrică.
Pentru încălzirea structurilor profunde ste nevoie de microunde, unde scurte , ultrasunete. Frecvent folosită este electroterapia antalgică fiind de preferat curenții de medie frecvență și curenții interferențiali.
Masajul pe lângă efectul său antalgic este și miorelaxant sau tonifiant, în funcție de manevrele utilizate.
B) Menținerea elasticității capsuloligamentare și profilaxia redorilor se realizează prin kinetoterapie, care permite recâștigarea unor amplitudini funcționale.
Ca regulă generală sensul mișcării va fi în sens opus tendinței naturale a bolii de limitare a mișcării. Deci în mobilizările pasive se va insista pe mișcările de extensie, abducție și rotație internă.
Posturile au rol de a completa programul de mobilizare pasivă în „lupta” împotriva redorii articulare. Se pornește de la poziția de amplitudine maximă permisă de rodare și cu ajutorul unei forțe exterioare cu acțiune prelungită în timp, se încarcă creșterea amplitudinii unghiurilor de mișcare. Aceste posturi pot fi realizate manual sau cu ajutorul unor montaje cu scripeți.
C) Creșterea tonusului muscular și prevenirea hipotrofiilor musculare în special a mușchilor stabilizatori ai șoldului trebuie începută precoce și continuă permanent, insistându-se asupra tonifierii:
Fesierul mijlociu pentru stabilitatea șoldului în plan frontal;
Fesierul mare și ischiogambierelor pentru stabilitate în plan sagital și contracararea felxie din șold;
Cvadripcesului, pentru a conserva extensia completă a genunchiului.
D) Menținerea atitudinii corecte a articulației coxofemurale și prevenirea atitudinilor vicioase.
E) Reeducarea mersului bolnavului și readaptarea la gesturile uzuale.
F) Educarea bolnavului cu privire la igiena articulației șoldului:
Folosirea obligatorie în timpul mersului a unui baston, purtat în mâna opusă șoldului afectat și mai ales utilizarea lui corectă
Evitarea purtării de greutăți
Evitarea purtării încălțamintei cu toc înalt
Efectuarea zilnică a unui program minimal de exerciții fizice de întreținere musculară și articulară
Evitarea păstrării prelungite a unor posturi antalgice(cu flexia șoldului), precum și a statutului prelungit în fotolii cu scaune joase. Pentru odihnă se va prefera poziția de decubit cu gambele ușor ridicate deasupra planului patului.
3.4. Metode de cercetare utilizate în studiu
În decursul desfășurării cercetării am folosit următoarele metode :
Metoda documentării, a presupus căutarea surselor bibliografice în care este tratată problema cercetată și selecționarea datelor obținute. Din studierea datelor bibliogradice m-am informa asupra influienței exercițiului fizic asupra organismului sănătos cât și a celui marcat de diverse afecțiuni, a modalităților de aplicare a acestuia în scop terapeutic și recuperator, precum și asupra caracteristicilor articulației coxofemurale cât și a sechelelor ce urmează.
Studiul de caz, s-a realizat pe baza consultării fișelor medicale ale pacienților. Toate acestea s-au continuat pe parcursul cercetării, cu studierea fiecărui pacient în parte a comportării acestora pe parcursul tratamentului, a rezultatelor obținute de la o etapă la alta.
Observația s-a dovedit a fi una dintre cele mai importante metode de investigație direct a realității, a reprezentat punctual de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete care au constituit apoi baza analizei. Aplicarea acetei metode a constat în urmărirea intenționată a comportării pacienților și a efectelor exercițiilor fizice asupra lor obișnuite de desfășurare a programelor de kinetoterapie, în scopul sesizării aspectelor esențiale sau diferențiale.
Convorbirea direct cu pacienții și cu cadrele medicale, s-a desfășurat pe un plan anterior stabilit urmărind obținerea datelor neceasare despre subiecții în cauză și evoluția precedentă cercetării.
Experimentul, presupune verificarea unor ipoteze sau teorii privind eficiența unor factori cu care se acționează potrivit unui scop. În cadrul experimentului, am folosit : experimental de verificare prin care am probat valabilitatea ipotezelor formulate, care mi-au dat posibilitatea să discern asupra variabilelor independente ce trebuie completate, modificate sau înlocuite chiar.
Metoda testelor, a presupus obținerea unor date exacte asupra gradelor de funcționalitate a articulației. S-a apelat astfel, la testarea clinică musculo-articulară care reprezintă modalitatea prin care se poate aprecia calitativ și cantitativ capacitatea "de mișcare " a sistemului mioarticular. S-a folosit goniometria pentru "testing-articular" care reprezintă măsurarea amplitudiniii de mișcare a articulației în toate axele de mișcare.
3.5. Teste și măsurători efectuate
1) Scala analog vizuală – permite o determinare simplă, eficientă a intensității durerii, mult utilizată atât în cercetare cât și în clinică, unde determinarea rapidă a durerii este necesară, permițând obținerea unor valori numerice reproductibile, care pot fi reproduse.
Cel mai utilizat tip de scală analog vizuală constă într-o linie de 10 cm, orizontală sau verticală, cu notațiile respective la capete: fără durere la nivelul 0 și durere maximă la nivelul 10.
Scala analog vizuală
(Sursa: http://www.trialdatasolutions.com/tds/howto/vas.jsp)
Pacientul trebuie să indice un semn pe linie, acolo unde crede că s-ar situa nivelul durerii sale. Distanța de la capătul 0 până la semnul indicat de pacient este nivelul vizual analog al durerii sale, utilizat ca index numeric al severității durerii.
2) Bilanțul articular – reprezintă măsurarea amplitudinilor de mișcare ale articulațiilor, pe toate direcțiile fiziologice de mișcare. Pentru bilanțul articular se utilizează aparate ce măsoară, în grade, unghiul de mișcare numite goniometre.
Gomiometru
(Sursa: http://www.buymed.ro/product.php?id=627)
Există multiple și variate forme de goniometre, adaptate diferitelor segmente ale corpului (articulații mari, articularii mici ale mâinii, articulațiile coloanei vertebrale), dar pricipiul de determinare este identic. Goniometrul se așează în același plan cu planul mișcării, cu baza paralelă cu axa longitudinală a segmentului care realizează mișcarea și cu semicercul gradat îndreptat pe direcția de mișcare; axul in jurul căruia se mișca indicatorul se plasează exact in dreptul axei biomecanice a mișcării, indicatorul suprapunându-se axei lungi a segmentului care realizează mișcarea; odată cu segmentul care se mișcă se deplasează si indicatorul, notându-se gradele de la care se începe mișcarea și gradele la care se termină mișcarea, calculându-se apoi amplitudinea mișcării.
Testarea se realizează atât pentru mișcarea activă cât și cea pasivă, diferența fiind, în medie, de 15 grade.
3) Bilanțul muscular – reprezintă evaluarea forței unui mușchi sau a unor grupe musculare care realizează evaluarea forței unui mușchi sau a unor grupe musculare care realizează respectiva mișcare. Pentru bilanțul articular se utilizează o cotație specială a unei tehnici manuale de determinare: acest sistem de cotație a parcurs diferite etape, în funcție de autorul care a realizat sistemul în ultimul timp încetățenindu-se metoda în 6 trepte (0 – 5) a Fundației Naționale pentru Paralizie Infantilă, realizată in 1940 și modificată în 1946.
Acest sistem prezintă 2 poziții de bază, de la care se realizează aprecierea forței musculare (F):
Poziția fără gravitație (FG):
F0 = zero (Z);
F1 = schițată (S);
F2 = mediocră (M).
Poziții antigravitaționale (AG):
F3 = acceptabilă (A);
F4 = bună (B);
F5 = normală (N).
Pentru o mai fină departajare a forței musculare se poate adăuga semnul + sau – la cifra forței, dacă se parcurge (+) sau nu (-) jumătate din schema de mișcare cerută de forța respectivă.
Rezistența (R) utilizată la testarea forței 4 (R medie) și forței 5 (R maximă) se aplică pe zona cea mai distală a segmentului ce efectuează mișcarea, este realizată de mâna kinetoterapeutului după ce segmentul a parcurs întreaga amplitudine de mișcare, fiind o tentativă, la care se opune pacientul, de a readuce segmentul la poziția de plecare.
Capitolul 4: Organizarea cercetării
4.1. Locul de desfășurare și materiale necesare
Pacienții care au participat la realizarea studiului au efetuat tratament recuperator sub urmărirea mea și a doamnei kinetoterapeut Gatu Carmen, în cadrul Spitalului Clinic de Recuperare Iași, Clinica de Recuperare, Medicină Fizică și Balneologie, în perioada ianuarie 2018 – aprilie 2018.
Pentru evaluarea pacienților am avut nevoie de goniometru, bandă metrică, cântar. Evaluarea și explorarea pacienților disfuncționali sunt înregistrate în fișe individuale pentru a observa exact evoluția tratamentului. Pentru o bună desfășurare a activității de kinetoterapie am urmărit și modul de respectare a regulilor de igienă, ale articulației coxo – femurale în special.
4.2. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare
Pentru cercetare am selecționat trei cazuri care au efectuat tratament recuperator în cadrul Spitalului Clinic de Recuperare Iași, Clinica de Recuperare, Medicină Fizică și Balneologie.
4.3. Etapele de desfășurare a cercetării
Etapele studiului au fost următoarele:
În prima etapă – a avut loc documentarea teoretică, legată de tema propusă și soluționarea cauzisticii.
În a doua etapă – are loc stabilirea diagnosticului clinico-funcțional. Acesta au constituit eșaloane decizionale pentru precizarea obiectivelor de tratament recuperator și găsirea de mijloace kinetice necesare pentru rezolvarea lor.
În a treia etapă – am aplicat programele de tratament specifice fiecărui caz, în mod etapizat și am efectuat explorări și evaluări periodice.
În a patra etapă – am avut în vedere aprecierea evoluției dinamice generale a subiecților, am efectuat prelucrarea rezultatelor, după care am efctuat interpretarea lor și am redactat lucrarea.
4.4. Alcătuirea și aplicarea programelor de kinetoterapie
Programul de recuperare aplicat în decursul desfășurării cercetării a fost adaptat fiecărui caz în parte, specific afecțiunii și cauzei care a determinat-o. În urma diagnosticului clinico-funcțional, prin care s-au identificat și evaluat exact datele legate de disfuncționalitatea apărută după coxartroză s-a aplicat tratamentul recuperator.
Programele de lucru au fost structurate pe etape, iar forma de tratament ține cont de:
Parametri generali:
Tipul și specificul disfuncționalității;
Capacitatea fizică generală;
Vârsta pacientului;
Profesia pacientului.
Parametri individuali (ce țin de fiecare pacient în parte):
Stadiul și forma bolii;
Semne fizice care însoțesc afecțiunea;
Gradul de afectare al capacitîții funcționale .
Întreg programul de kinetoterapie a fost unitar și îndreptat spre realizarea obiectivelor propuse și scopul vizat de recuperare.
Tratamentul fizical-kinetic al coxartrozei urmărește îndeplinirea următoarelor obiective:
Combaterea durerii;
Evitarea apariției edemului;
Asigurarea unei bune stabilități a șoldului;
Asigurarea unor unghiuri de mobilitate funcționale și evitarea instalării atitudinilor vicioase.
În vederea combaterii durerii, căldura locală poate fi la fel de utilă ca și recele aplicat local sau crioterapia, depinde doar de substratu morfologic căruia ne adresăm, în durerea acută, chiar dacă pentru unii ar parea logic, compresele reci trebuie schimbate la 5-6 minute, crioterapia repetată de mai multe ori pe zi , poate ameliora foarte mult intensitatea durerii la bolnavii la care fenomenele inflamatorii sunt pe primul plan.
În stadiile cronice, torpide, cu o durere de mai mică intensitate dar totuși sâcâitoare, aplicațiile de cald local pot aduce o ușurare notabilă durerii. Ceea ce este esențial pentru reducerea semnificativă a durerii se leagă de postura antalgică. Fie că lucrăm cu rece local sau cald, aceste tratamente trebuie aplicate în poziția de decubit cu șoldul în flexie lejeră susținută pasiv, prin perne, saci de nisip, etc. .
Dacă există posibilitatea tratamentului în apă, baia caldă generală, baia cu nămol, dușul subacvatic, prin asigurarea condițiilor esențiale, calmarea durerilor este mai plăcută. O încălzire superficială se poate obține în cele ma obișnuite condiții fară a fi nevoie de deplasare la serviciul de fizioterapie
Efectele electroterapiei sunt de a reduce durerea, o realitate de necontestat, verificată în timp. Utilizarea curentului galvanic sub formă de galvanizare simplă, fie sub formă de ionogalvanizare, se desfășoară pe o durată mare de timp (în jur de 30 min) cu intensități relativ mari ale curentului și de aici respectarea cu mare rigurozitate a regulilor de aplicație pentru a evita apariția arsurilor clinice care ar compromite tot programul de recuperare.
Aceleași precauții se iau pentru orice altă aplicație de curenți de joasă frecvență acolo unde există aparatură necesară de preferat utilizarea curenților de medie frecvență și a curenților interferențiali. Formele de lucru antalgic sau exitomotor vor fi alese și/sau alternate în funcție de modul cum abordăm durerea. Tot în scop antalgic se folosește și ultasunetul al cărui acțiune este de maximă eficiență asupra manifestărilor algice și inflamatorii periarticulare ce însoțesc de obicei coxartroza.
Posturile se folosesc în completarea programului de mobilizare. Se pornește din poziția de amplitudine maximă permisă de redoare și cu ajutorul unor fețe exterioare cu acțiune prelungită în timp se încearcă creșterea amplitudinilor unghiurilor de mișcare. Aceste postur pot fi realizate manual, se folosesc cu succes unele forme de facilitare neuro-musculară proprioceptivă, cum ar fi : alternanța contracție izometrică-izotonică, stabilizarea ritmică, "hold-relax".
Acolo unde este posibil, pe lângă tenicile manuale de mobilizare, se recurge la mecanoterapie care permite o durată mai mare de acțiune și dozare perfect cantitativă a forței externe de acțiune.
Programul kinetic la bicicleta ergonomică se indică cu condiția să se țină seama de parametri de lucru ce trebuie individualizați pentru fiecare blonav în parte: înalțimea șeii, încărcarea progresivă a solicitării la efort, ritmul de pedalare, durata ședinței.
Refacerea forței musculare și a echilibrului dintre mușchii agoniști, în special ai mușchilor stabilizatori ai șoldului, trebuie începută cât mai precoce și continuă mereu printr-un program de întreținere a tonusului ți forței musculare, chiar dacă s-a ajuns la o forță de contracție normală. Se insistă asupra tonifierii următorilor mușchi:
Fesierul mijlociu care asigură stabilitatea șoldului pe plan frontal
Fesierul mare și ischiogambierii care asigură stabilitate în plan sagital și contracararea flexiei.
Cvadricepsul pentru a conserva existensia completă a genunchiului. Tehnica de lucru este clasică, exerciții izometrice și izodinamice rezistive contra unor rezistențe crescute progresiv.
Programul de kinetoterapie prezentat până acum este mai analitic și de refacere a unghiurilor normale de mișcare și a forței musculare care stabilizează șoldul și asigură performarea mișcărilor în amplititudine completă.
Odată ce aceste obiective au fost atinse, programul de kinetoterapie devine unul mai global, fiuncțional, decât analitic pentru a integra articulația coxofemurală în schemele normale de mișcare sau cât mai aproape de normal.
Un aspect important ce nu trebuie neglijat îl constituie învățarea bolnavului că în timpul mișcărilor active să poată executa, la început sub control conștient și mai apoi automat, următoarele activități motorii:
Flexia șoldului cu păstrarea lordozei lombare fiziologice;
Adducția șoldului fără participarea pătratului lombelor;
Rotația pură, izolată strict în articulația coxofemurală fără a rota întreg bazinul.
Corelate toate aceste exerciții pasive, active izometrice, izodinamice, funcționale trebuie să se reflecte redobândirea mersului, cât mai normal, în toate condițiile pe care le oferă viața de zi cu zi.
Kinetoterapeutul are obligația să facă educația bolnavului privind igiena șoldului:
Efectuarea zilnică a unui program minimal de exerciții fizice de întreținere musculară și articulară;
Evitarea păstrării prelungite a unor poziții antalgice precum și statul prelungit în fotoliu sau scaune joase;
Pentru odihnă se va prefera poziția de decubit cu gambele ușor ridicate deasupra planului patului;
Încălțămintea cu tocur moi.
I) Program kinetoterapeutic în coxartroza primitivă simplă dreaptă
Obiectivele generale de recuperare:
Relaxarea la nivelul articulației coxo – femurale;
Prevenirea și corectarea pozițiilor vicioase.
Etapizarea programului de recuperare:
Etapa I:
a) Obiectivele de etapă:
Combaterea durerii;
Prevenirea tulburărilor vasculare și circulatorii;
Prevenirea și corectarea pozițiilor vicioase.
b) Metode și mijloace folosite:
Medicația antalgică și antiinflamatorie;
Gimnastică Bürger, masaj, drenaj limfatic;
Posturări în repaus.
Etapa II:
a) Obiective de etapă:
Restabilirea mobilității membrului inferior;
Creșterea progresivă a forței musculare.
b) Metode și mijloace:
Mobilizări pasive, autopasive și active;
Mobilizări active cu contra-rezistență.
Exerciții pentru antrenarea flexiei:
Din șezând la marginea patului cu un săculeț de nisip la nivelul gleznei se execută flexia gambei pe coapsă (5 x 10 repetări);
Din cvadrupedie se flexează prin lăsarea trunchiului în față spre podea sau prin sprjinul feselor pe călcâie și aplecarea trunchiului (4 x 8);
Din ortostatism apucat cu mâinile de bara de la spalier la nivelul pieptului, un membru inferior pe a patra treaptă, apropierea și depărtarea genunchiului de scară (5 x 3);
Exerciții pentru antrenarea extensiei:
Decubitul ventral cu trunchiul la marginea banchetei, coapsele și gambele fixate la banchetă cu cureaua, se execută extensii de trunchi încercând și ridicarea bazinului de pe planul mesei. (5 x 6);
Decubitul ventral extensia șoldului cu genunchiul întins, kinetoterapeutul poate aplica o ușoară rezistență manuală pe fața posterioară a coapsei.
Decubitul dorsal, mâinile prind o bară și ridică trunchiul, bazinul este împins în sus călcâiele nu părăsesc solul (5 x 4);
Exerciții pentru antrenarea abducției:
Decubit lateral (pe partea sănătoasă), se ridică mult membrul inferior (4 x 3);
Decubit dorsal, cu genunchiul întins se execută abducții (5 x 8);
Decubit ventral, cu genunchi întins se execută abducții (5 x 6);
Exerciții pentru rotația coapsei:
Decubitul dorsal, coapsa și genunchiul la 90 de grade se efectuează rotația internă și externă a coapsei;
Aceleași exerciții se pot executa și cu genunchiul întins.
Etapa III:
a) Obiectivele de etapă:
Readaptarea la efort;
Reluarea mersului .
b) Metode și mijloace folosite:
Exerciții de mobilitate în diverse planuri de mișcare;
Creșterea gradată a efortului la bicicleta ergonomică;
Exersarea mersului pe diferite distanțe.
Recuperarea completă a mersului cere o suită de exerciții complexe ca: mersul liber, mersul în pantă, mersul înapoi, mersul lateral, mersul cu picioarele încrucișate, mers în zig-zag, întoarceri.
II) Program kinetoterapeutic în coxartroza dreaptă incipientă
Obiective generale de recuperare:
Relaxarea generală și segmentară la nivelul articulației;
Prevenirea și corectarea pozițiilor vicioase;
Restabilirea mobilității segmentului afectat;
Întreținerea amplitudinii de mișcare;
Readaptarea la efort maximal.
Etapizarea programului de recuperare :
Etapa I:
a) Obiective de etapă :
Combaterea durerii;
Prevenirea tulburărilor vasculare si circulatorii;
Combaterea contracturilor musculare;
Prevenirea și corectarea pozițiilor vicioase .
b) Metode și mijloace folosite :
Medicație antiinflamatorie și antalgică;
Crioterapie;
Masaj și drenaj limfatic;
Posturi;
Mers cu ajutorul bastonului.
Etapa II :
a) Obiective de etapă:
Restabilirea mobilității membrului inferior drept;
Întreșinerea amplititudinii de mișcare;
Creșterea progresivă a forței musculare.
b) Metode și mijloace folosite:
Mobilizări pasive, autopasive și active;
Mobilizări active cu rezistență progresivă;
Tonifierea musculaturii membrului inferior în cazul muscuaturii hipotone (mușchiul cvadriceps) ;
Tonifierea ischiogambierilor și fesierilor prin exerciții izometrice, izotonice.
Exerciții pentru antrenarea flexiei:
Decubit dorsal, pe o saltea, se execută flexii ale șoldului cu și fără flectare de genunchi (4 x 10);
Decubit dorsal, se ridică trunchiul la vertical se adaugă flexia genunchiului (5 x 10);
Din stând pe genunchi și mâini, se flectează șoldul prin lăsarea trunchiului în față spre podea sau prin sprijinul feselor pe călcâie și aplecarea trunchiului (5 x 10);
Din ortostatism, cu mâinile fixate pe bara de la spalier (sau spătarul scaunului), se fac genoflexiuni cu protecția trunchiului în față. (5 x 10);
Pacientul în ortostatism, cu mâinile fixate pe spalier și membrul inferior afectat la nivelul spalierului, kinetoterapeutul plasat în spatele pacientului opune rezistență. Se realizează flexia coapsei pe bazin (5 x 10);
Pacientul în decubit dorsal, pe o banchetă, execută flexia gambei pe coapsă (5 x 10).
Exerciții pentru antrenarea extensiei:
Decubit ventral, cu bazinul fixat, se execută extensii din șold cu și fără flectarea genunchiului (15 x 10, cu pauză de 1 minut între serii);
Decubit ventral, cu trunchiul la marginea mesei, coapsele și gambele fixate la masă cu o curea, se execută extensii de trunchi (10 x 10, cu pauză de 1 minut între serii);
Decubit dorsal, mâinile prind o bară și ridică trunchiul, bazinul este împins în sus călcâiele nu părăsesc solul (10 x 10, cu pauză de 1 minut între serii).
Exerciții pentru antrenarea abducției:
Decubit lateral (pe partea sănătoasă), se execută abducția membrului inferior cu genunchiul întins (10×10, cu pauză de 1 minut între serii);
Decubit ventral se fac abducții (15×10, cu pauză de 1 minut între serii);
Decubit ventral cu genunchiul flectat, se execută abducția (15 x 10, cu pauză de 1 minut între serii);
Din suspendat cu spatele la șpalier, se fac abducții cu ambele membre inferioare, apoi cel sănătos se fixează la spalier și se execută abducția cu cel afectat (15×10, cu pauză de 1 minut între serii);
Creșterea amplitudinii adducției este rar necesară, deoarece în general, se consideră în limite acceptabile. Pe de altă parte, contractura – retractura obligă la exerciții pentru întinderea acestora și nu pentru tonifierea lor. În unele situații adducția este chiar interzisă, existând pericolul luxării capului femural.
Exerciții pentru antrenarea rotațiilor:
Decubit dorsal cu bazinul fixat, genunchiul la 90°, gamba se mișcă ca o pârghie în afară (rotație externă) sau înăuntru (rotație internă) (5 x 10, cu pauză de 1 minut între serii);
Decubit ventral, cu bazinul fixat, genunchiul la 90°, gamba se deplasează în afară sau înăuntru (5 x 10, cu pauză de 1 minut între serii);
Ortostatism, vârfurile picioarelor se apropie, iar călcâiele se depărtează (rotație internă), apoi mișcare inversă (rotație externă) (15 x 10, , cu pauză de 1 minut între serii).
Etapa III:
a) Obiective de etapă :
Readaptarea la efort;
Reluarea mersului.
b) Metode și mijloace folosite
Exerciții active cu îngreuiere crescută.
III) Program kinetoterapeutic în coxartroza stângă incipientă
Obiective generale de recuperare:
Relaxarea la nivelul articulației coxo-femurale;
Prevenirea și corectarea pozițiilor vicioase;
Întreținerea amplitudinii mișcării;
Readaptarea la efort.
Etapizarea programului de recuperare:
Etapa I :
a) Obiectivele de etapă:
Combaterea durerii;
Prevenirea tulburărilor vasculare circulatorii;
Prevenirea și corectarea pozițiilor vicioase.
b) Metode și mijloace folosite:
Medicație antalgică și antiinflamatorie;
Prevenirea tulburărilor vasculare și circulatorii (gimnastica burger, masaj, drenaj limfatic);
Posturi în timpul repaosului pentru corectarea pozițiilor vicioase.
Etapa II :
a) Obiective de etapă:
Restabilirea mobilității membrului inferior;
Creșterea progresivă a forței musculare.
b) Metode și mijloace:
Mobilizări pasive, autopasive și active;
Tonifierea musculaturii membrului inferior afectat.
Exerciții pentru antrenarea flexiei :
Decubitul dorsal , se ridică trunchiul la vertical, se adaugă flexia genunchiului (5 x 5);
Din stând în genunchi și mâini, se flectează șoldul prin lăsarea trunchiului în față spre podea sau sprijinul feselor pe călcâie și aplecarea trunchiului (5 x 6);
Din ortostatism, cu mâinile fixate pe bara de la spalier, se fac genoflexiuni, cu proiecția trunchiului în față (5 x 8).
Exerciții pentru antrenarea abducției:
Decubit lateral (pe partea sănătoasă), se ridică mult membrul inferior (5 x 6);
Decubit ventral, cu genunchiul întins, se fac abducții (5 x 8);
Decubit dorsal, cu genunchiul flectat, se execută abducția (5 x 8).
Etapa III:
a) Obiective de etapă :
Readaptarea la efort;
Reluarea mersului.
b) Metode și mijloace folosite :
Exerciții de mobilitate în diverse planuri de mișcare;
Creșterea gradată a efortului la bicicleta ergonomică;
Exersarea mersului pe diferite distanțe;
Refacerea completă a mersului cere o suită de exerciții complexe ca : mers liber, mers pe pantă, mers înapoi.
Capitolul 5: Rezultatele cercetării
5.1. Analiza comparativă a rezultatelor inițiale și finale
Rezultatele obținute în urma aplicării tratamentului kinetoterapeutic le-am prezentat în dinamica evoluției lor, pornind de la valorile înregistrate la prima examinare până la ieșirea din tratament a pacienților.
Cazul clinic numărul 1
Primul caz, pacientul P.I. de sex masculin, în vârstă de 55 ani, s-a prezentat pentru tratament recuperator la data de 26.01.2018 având diagnosticul de Coxartroză dreaptă în fază incipientă, la diagnosticul funcțional manifestându-se cu dureri la mers și instabilitate.
La examinarea inițială s-au constatat următoarele modificări locale:
Dureri moderate la mobilizarea articulației coxofemurale în special la mișcările de triplă flexie, extensie și rotație internă;
Ușoară hipotrofie a musculaturii coapsei, durere în sprijin bipodal și unipodal în fazele mersului când membrul inferior devine pilon de susținere.
Dinamica evoluției pacienților a fost structurată în trei etape respectiv, etapă inițială, etapă intermediară și etapă finală și a făcut posibilă interpretarea rezultatelor în cazul :
Scala analog vizuală;
Bilanțul articular;
Bilanțul muscular.
Fișă individuală numărul 1
Nume și prenume: P.I.
Vârsta: 55 ani
Sex: masculin
Diagnostic clinic: Coxartroză dreaptă incipientă
SCALA ANALOG VIZUALĂ
BILANȚUL ARTICULAR
BILANȚUL MUSCULAR
Analizând datele din tabel, atât în cazul bilanțului articular cât și în cel muscular putem observa o evoluție bună a mobilității articulare și o revenire la normal a forței musculare, ameliorându-se și simtomele acuzate de pacientul P.I.
Cazul clinic numărul 2
Al doilea caz pacientul U.E. de sex feminin, în vârstă de 67 de ani, s-a prezentat pentru tratamente de recuperare la data de 02.02.2018, având diagnosticul de Coxartroză primitivă simplă dreaptă, la diagnosticul funcțional manifestând dureri în zona inghinală cu iradiere pe fața internă a coapsei, până la genunchi.
La examinarea inițială s-a constatat:
Jenă funcțională este minimă repaus;
Contractura adductorilor și pelvitrohanterieni – mers șchiopătat pe distanțe mari, cu apariția durerii.
Fișa individuală numărul 2
Nume și prenume: E.B.
Vârstă: 65 ani
Sex: feminin
Diagnostic clinic: Coxartroză primitivă simplă dreaptă
SCALA ANALOG VIZUALĂ
BILANȚUL ARTICULAR
BILANȚUL MUSCULAR
Pacienta a înregistrat o evoluție bună, redobâdindu-și stabilitatea pe membrul inferior afectat.
Cazul clinic numărul 3
Al treilea caz , pacientul S.V. de sex masculin în vârstă de 70 de ani, s-a prezentat pentru tratamente de recuperare la data de 05.02.2018 având diagnosticul de Coxartroză unilaterală stângă în fază incipientă, durerea manifestându-se la ortostatism prelungit.
La examinarea inițială s-au constatat următoarele modificări locale :
Crepitații la efectuarea mobilizării pasive;
Atitudine vicioasă în flexie și adducție;
Ușoare dureri la nivelul genunchiului datorită suprasolicitării.
Fișa individuală numărul 3
Nume și prenume: S.V.
Vârstă: 70 ani
Sex: masculin
Diagnostic clinic: Coxartroză unilaterală stângă incipientă
SCALA ANALOG VIZUALĂ
BILANȚUL ARTICULAR
BILANȚUL MUSCULAR
Prin programul de kinetoterapie, s-a redobândit mobilitatea articulară și a avut loc echilibrarea raportului dintre musculatura agonistă și antagonistă .
5.2. Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute
Cazul clinic numărul 1
Evoluția pacientului P.I. de sex masculin, în vârstă de 55 ani, având diagnosticul de Coxartroză dreaptă, fază incipientă, poate fi reprezentată astfel:
Cazul clinic numărul 2
Analiza pacientului U.E. de sex feminin, în vârstă de 67 de ani, având diagnosticul de Coxartroză primitivă simplă dreaptă, este sintetizată după următoarea diagramă:
Cazul clinic numărul 3
Evoluția pacientului S.V. de sex masculin în vârstă de 70 de ani, având diagnosticul de Coxartroză unilaterală stângă – fază incipientă, poate fi reprezentată astfel:
5.3. Aspecte privind dinamica generală a evoluției pacienților
În urma aplicării programelor individuale de tratament, a testărilor și a observațiilor periodice efectuate , s-au putut remarca următoarele:
Buna evaluare a disfuncționalităților mioartrokinetice ne conduce la selectarea celor mai bune mijloace pentru obținerea refacerii și reintegrării socio-profesionale a pacienților.
Pacienții care au colaborat activ, la desfășurarea tratamentului, au înregistrat în final, o refacere cât mai apropiată de valorile normale.
Pacienții care nu au raspuns activ la tratament, nu s-au adaptat cerințelor impuse, a prezentat ușoare deficiențe de recuperare a disfuncțiilor musculare si articulare.
Capitolul 6: Concluzii ale cercetării și recomandări
Concluzii
În urma rezultatelor obținute în cursul experimentului pe care s-a bazat lucrarea, am constatat următoarele :
Toate ipotezele au fost verificate;
Aplicarea precoce a tratamentului kinetoterapeutic la persoanele cu artroză de șold a dus la rezultate bune privind refacerea funcțională a zonei afectate;
Instrurea subiecților de la începutul programului recuperator asupra obiectivelor urmărite și efectele exercițiilor fizice asupra organismului , formarea unor motivații puternice, au dus la optimizarea tratamentului prin participarea lor conștientă și activă.
Alegerea și aplicarea exercițiilor fizice trebuie să țină cont de particularitățile de vârstă, sex, gradul de pregătire fizică anterioară și tipul de afecțiune după care se structurează conținutul programelor;
Mijloacele kinetoterapeutice folosite în timpul programelor de recuperare trebuie selectate în funcție de obiectivele etapei de tratament și reacția de răspuns a pacienților la aplicarea lor.
Exercitarea subiecților trebuie realizată astfel încât , prin exercițiile folosite și efectele obținute să fie utile activității și vieții subiecților;
Tratamentul recuperator trebuie continuat la domiciliu pacientului sau la locul de muncă, în limitele permise de contraindicațiile locale sau generale ale traumatismului;
Ședințele de tratament trebuie să aibă caracter permanent de reeducare a functiilor dinamice, care să asigure pacientului integrarea cât mai completă;
Realizarea unei colaborări interdisciplinare care presupune participarea tuturor factorilor implicați în procesul integrativ – recuperator, a condus la realizarea unei terapii cursive cu efect benefic pentru pacienți;
Concluziile la care s-a ajuns în urma efectuării cercetării precum și confirmarea ipotezei de la care s-a pornit, constituie un exeplu, ce demonstrează că kinetoterapia este mijlocul de tratament fizic, ce nu poate fi înlocuit de către un alt mijloc recuperator, el ocupând un loc central în recuperarea unei funcții pierdute.
Recomandări
Un aspect important ce nu trebuie neglijat îl constituie învățarea bolnavului că în timpul mișcărilor active să poată executa, la început sub control conștient și mai apoi automat, următoarele activități motorii:
Flexia șoldului cu păstrarea lordozi lombare fiziologice;
Adducția șoldului fără participarea pătratului lombelor (fără ascensiunea hemibazinului);
Rotația pură, izolatț strict în articulația coxo-femurală, fără a rota întregul bazin.
Corelate, toate aceste exerciții pasive, active izometrice, funcționale, trebuie să reflecte în redobândirea mersului, cît mai normal, în toate condițiile pe care le oferă viața de zi cu zi. La fel ca și pentru bolnavii cu gonartroză (artroza genunchiului), kinetoterapeutul are obligația să facă educația bolnavului privind igiena șoldului:
Folosirea obligatorie în timpul mersului a unui baston purtat în mâna opusă afectat și mai ales utilizarea corectă pentru a se realiza efectiv o descărcare a șoldului bolnav;
Evitarea purtării de greutăți;
Efectuarea zilnică a unui program minimal de exerciții fizice de întreținere musculară și atriculară;
Evitarea păstrării prelungite a unor poziții antalgie (cu flexia șoldului) precum și statul prelungit în fotolii și scaune joase;
Pentru odihnă se va prefera poziția de decubit cu gambele ușor ridicate deasupra planului patului.
Dată fiind diversitatea formelor clinice ale coxartrozelorm câteva considerații practice referitoare la tratamentul fizical-kinetic pot fi utile.
În coxartrozele primitive simple, evoluția este lentă, sunt posibile mai multe pusee de exacerbare a durerii și a redorii articulare. Din această cauză tratamentul fizical-kinetic trebuie efectuat printrun serviciu de specialitate de două ori pe an. Cu această ocazie se refac bilanțurile musculare, articulare, funcționale și se pot face aprecieri corecte asupra evoluției și eficienței programului terapeutic de întreținere.
În coxartrozele secundare de origine mecanică (displazii, subluxația șoldului), tratamentul fizical-kinetic se efectuează intr-o primă perioadă pentru a menține șoldul compresat. Când acest lucru devine imposibil, scopul tratamentului este de a asigura un teren favorabil intervenției chirurgicale corective.
În coxartrozele evoluate, cu durere continuă și redoare articulară severă, tratamentul este în principal analgetic și de menținere a unui tonus muscular bun în perspectiva artroplastiei totale.
Același mod de abordare este valabil și pentru formele clinice de coxartroză cu evoluție degenerativă rapidă.
Coxartroza anchilozantă care este de obicei nedureroasă, va beneficia de un program continuu de kinetoterapie pentru a evita instalarea poziției vicioase.
În cazul de coxartroză secundară a unor afecțiuni medicale (spondilită anchilozantă, poliartrită reumatoidă; infecții specifice sau nespecifice) tratamentul fizical –kinetic nu reprezintă decât o parte a tratamentului complex al afecțiunii de fond, are un caracter simptomatic și urmează în general, evoluția bolii cauzale.
Bibliografie
Albu C., Kinetoterapia pasivă, editura Polirom, Iași, pp. 30-38, 2004.
Antonescu D., Elemente de Ortopedie și Traumatologie, editura Medicală, București, pp. 364-376, 1999.
Botez P., Elemente practice în ortopedia netraumatică, editura "Gr.T.Popa" U.M.F. Iași, pp. 7-45, 2017.
Botez P., Artroplastia protetică de șold, editura Bit, Iași, pp. 75-85, 2003.
Botez P., Ortopedie, ediția III-a revizuită și adăugită, editura "Gr.T.Popa" U.M.F. Iași, pp. 63-65, 2017.
Codrina A., Clinica și tratamentul complex al principalelor boli reumatismale, editura "Gr.T.Popa" U.M.F. Iași, pp. 124-135, 2009.
Chiriac R., Anatomia descriptivă și topografică a membrelor, Institutul de Medicină și Farmacie Iași, pp. 145-152, 1991.
Cozma N., Osteologie, Institutul de Medicină și Farmacie Iași, pp. 69-76, 1983.
Drăgoi M, Osteoartrita, volumul I: Șoldul – Coxopatia, editura Orizonturi Universitare, Timișoara, pp.15-36, 2008.
Gornea F., Ortopedie și Traumatologie, Centrul Editorial-Poligrafic Medicină, Chișinău, pp. 546-558, 2010.
Kiss J., Fiziokinetoterapie și recuperare medicală în afecțiunile aparatului locomotor, editura Medicală, București, pp. 200-215, 1999.
Macovei L, Coxarthrosis–disease of multifactorial etiology methods of prevention and treatment. The role of kinesitherapy in coxarthrosis (April, 2013) Revista medico-chirurgicală a Societăţ̜ii de Medici ş̧i Naturaliş̧ti din Iaş̧i. Retrieved from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/24340516
Małgorzata Kawa, The role of physical activity in supporting treatment of coxarthrosis symptoms in elderly patients (December, 2016) Baltic Journal of Health and Physical Activity.
Murphy N, Hip Osteoarthritis: Etiopathogenesis and Implications for Management (September, 2016) Advances in Therapy – Journals. Retrieved from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5083776/
Nemeș I., Metode de explorare și evaluare în kinetoterapie, editura Medicală, București, pp. 188-196, 2002.
Ivan G., Coxartroza, editura Scrisul Românesc, București, pp.100-117, 1982.
Rezuș E., Reumatologie, editura "Gr.T.Popa" U.M.F. Iași, pp. 218-236, 2014.
Sbenghe T., Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor, editura Medicală, București, pp. 86-104, 1981.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul tratamentului de recuperare la pacienții cu coxartroză [309507] (ID: 309507)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.