Rolul psihologului în medierea unor discuții contradictorii părinte-copil și în consilierea acestora. Obiectivul acestei activități a fost dezbaterea… [309476]

Licență

Rolul psihologului în medierea unor discuții contradictorii părinte-copil și în consilierea acestora. Obiectivul acestei activități a fost dezbaterea… [309476]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA din BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Lector univ. dr. Elena Marin

Autor:

Oancea C. Cristina Ionela

2018

[anonimizat]:

Lector univ. dr. Elena Marin

Autor:

Oancea C. Cristina Ionela

CUPRINS

INTRODUCERE 4

ARGUMENT 5

I. DEZVOLTAREA PSIHOPEDAGOGICĂ A COPILULUI DE 3 – 6 ANI 6

II. FAMILIA CA REPREZENTANT AL SOCIETĂȚII 13

2.1. FAMILIA – INSTANȚĂ FUNDAMENTALĂ ÎN FORMAREA COPILULUI 13

2.2. PROBLEMELE FAMILIEI DE AZI 20

III. FORMAREA ȘI EVALUAREA COMPETENȚELOR PARENTALE 26

3.1. DEFINIREA COMPETENȚELOR PARENTALE 26

3.2. EVALUAREA COMPETENȚELOR PARENTALE 29

3.3. STILURI PARENTALE 33

IV. IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA PĂRINȚILOR 37

4.1 [anonimizat] 37

4.2 BLOCAJE CE ÎMPIEDICĂ IMPLICAREA PĂRINȚILOR 43

V. PROGRAME DE EDUCAȚIE PARENTALĂ 46

VI. METODOLOGIA CERCETĂRII 53

CONCLUZII 75

BIBLIOGRAFIE 76

[anonimizat], astfel el trăiește cea mai mare parte din timpul său în familie: [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat]. [anonimizat], să fie afectuoși și calmi și să se implice activ în toate evenimentele importate din viața lui.

[anonimizat]. Ea începe din primele zile ale copilului și implică multe calități ale părintelui: atenție, răbdare, dragoste, comunicare, dăruire, înțelegere, empatie, [anonimizat]-o comunicare adecvată între părinte și copil.

S-a considerat în trecut că a fi părinte reprezintă punerea în practică a propriei experiențe de viață și impunerea unor reguli prestabilite de generația anterioară. Însă, [anonimizat]. Părinți născuți într-o [anonimizat], [anonimizat]-o [anonimizat].

Aceste schimbări ale societății au condus către o nevoie de adaptare și de reînnoire a cunoștințelor, abilităților și competențelor pe care părinții le pot folosi pentru a se bucura de o bună comunicare și de o [anonimizat], pe termen lung. Ca urmare a [anonimizat] a fost resimțită ca o necesitate, mai ales în ultimul deceniu. Din punctul de vedere al educației parentale, nu este important doar ce transmit părinții copiilor lor, ci foarte important este cum înțeleg aceștia să realizeze acest proces de transmitere și asimilare de informații, norme, valori morale și modele de comportament.

ARGUMENT

Studiul relației părinți – copii reprezintă un subiect de interes pentru specialiștii din mai multe domenii fiind un proces complex de analizat din diverse perspective. Abordarea acestei problematici a apărut ca urmare a schimbărilor la nivelul societății, evoluția raporturilor intrafamiliale și schimbările cu privire la reprezentarea socială a copilului. Cercetările ample ale psihologilor, pedagogilor și sociologilor au ca scop optimizarea relației părinți – copii, investigând condițiile de dezvoltare ale competențelor parentale. Implicarea membrilor familiei în educația copiilor este un aspect important în obținerea succesului în școală și în viață. Părinții îndeplinesc un rol fundamental în formarea și dezvoltarea armonioasă a copiilor, evoluția societății depinde de felul în care sunt crescute și educate generațiile viitoare.

Literatura de specialitate utilizează o terminologie variată pentru definirea relației dintre părinți și copil în dezvoltarea lui intelectuală, emoțională și socială cum ar fi: „parenting”, “stiluri de parentig”, “patternuri parentale”, “practici parentale de creștere a copiilor”, “modele de creștere a copiilor”, “stil educativ al familiei”, “stiluri parentale”, “climat educativ familial”, “atmosfera familială”, “tehnici de influență parentală“ etc. Indiferent de terminologia folosită, este desemnat același aspect și anume cel relațional care definește natura și raporturile familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ, proces care vizează îngrijirea și educarea copiilor.

Acest proces se realizează prima dată în familie, părinții fiind primii și cei mai importanți educatori ai copiilor deoarece îi influențează de la cea mai mică vârstă și au asupra lor puterea iubirii părintești, la care copiii răspund cel mai bine. Rolul de părinte se învață încă din perioada copilăriei prin observarea și interiorizarea rolurilor materne și paterne ale persoanelor semnificative din familia lor, se ajustează apoi în perioada adolescenței și astfel tinerii își formează o reprezentare în legătură cu modelul de părinte.

Pentru a deveni părinți responsabili, ei au nevoie de asimilarea unor informații și de o pregătire în acord cu caracteristicile și nevoile copiilor în toate stadiile lor de dezvoltare, ei având nevoia să fie pregătiți și antrenați pentru acest rol important. De această pregătire a părinților se ocupă educația parentală prin organizarea unor grupuri de întâlnire, suport și optimizare pentru părinți realizate de psihologi educaționali atât în școală/grădiniță cât și în cabinete psihologice ajutându-i pe aceștia să descopere noi modalități de interacțiune și conviețuire adaptate nevoilor personale și particularităților psiho-individuale ale copiilor.

CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA PSIHOPEDAGOGICĂ A COPILULUI DE 3 – 6 ANI

Perioada preșcolară este perioada conturării primelor elemente ale conștiinței de sine și a socializării. Această perioadă se caracterizează printr-o dezvoltare complexă și interesantă cu influențe asupra evoluției biopsihice ulterioare, se dezvoltă bazele personalității copilului, capacitățile de cunoaștere, comunicare, expresia și emanciparea comportamentelor. Dezvoltarea psihică a copilului se realizează în stadii, fiecare stadiu caracterizându-se printr-o configurație proprie de procese și însușiri psihice. Trecerea de la un stadiu la altul marchează un salt nu numai în cadrul diverselor componente psihice, ci și în cadrul relațiilor dintre ele, a personalității în ansamblul său. Perioada preșcolară poate fi împărțită în trei subperioade: preșcolarul mic (3-4 ani), preșcolarul mijlociu (4-5 ani) și preșcolarul mare (5-6 ani). Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape, dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ.

În perioada 3-6/7 ani, copilul este caracterizat printr-o mare deschidere spre mediu, printr-o curiozitate vie, prin dorința de a afla cauza unor procese și fenomene percepute sau despre care i se vorbește, manifestată prin frecvența mare a întrebărilor. De ce? Ce e asta? Copilul e asemănat cu un burete care absoarbe informații, cu un ochi larg deschis spre lume, cu o ureche atentă la tot ce se spune în jur. Mediul familial și grădinița de copii sunt factori care pot satisface dorința de activitate și pofta de joacă, activitate preferențială la această vârstă. Cercul social în care se dezvoltă copilul e relativ restrâns (familia, educatoarea,colegii de grădiniță și tovarășii de joacă din vecinătate) și tocmai de aceea influența fiecăreia din aceste categorii e deosebit de mare. Printre aceste influențe se distinge însă și mai puternic influența mamei și a educatorului, creditați cu cea mai mare autoritate de copilul însuși. Mediul familial influențează în mare masură, pozitiv sau negativ dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului, în funcție de caracteristicile sale: familie armonioasă, cu nivel cultural ridicat sau dimpotrivă – cu dizarmonie în cuplul parental, certuri, divorț, maltratare a copiilor. De regulă, familia se plasează undeva între pozitiv și negativ, influențele putând fi de ambele feluri. Copilul este deosebit de receptiv la atitudinile, comportamentele, limbajul, relațiile părinților sau la relațiile dintre părinți și copii. Frecventarea grădiniței de copii aduce o schimbare în raportarea copilului la mediu: crește numărul de relații cu adulții și copiii, calitatea lor se diversifică, apare nevoia de a-și adapta comportamentul, de a se comporta diferit la grădiniță, respectiv acasă.

Preșcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune, copilul trăiește frenezia explorării mediului. Perioada preșcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităților imediate spre activități în care modalitățile de satisfacere sunt mai complexe și mai ales de tip psihologic.

Preșcolarul mijlociu se adaptează mai ușor mediului din grădiniță, jocul este mai mult bazat pe acțiune, iar activitățile obligatorii sunt mai solicitante. Cunoștințele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogățite. Preșcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate față de mediul înconjurător, fapt ce îi dezvoltă percepția, care devine un proces orientat, cu sarcini și modalități proprii de realizare. Reacțiile emoționale sunt mai controlate și mai în acord cu cerințele părinților sau educatorilor. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate.

Preșcolarul mare susține activități din ce în ce mai sistematice, deși activitatea de bază rămâne jocul. Percepția transformată în observație se exersează și devine pricepere, limbajul capătă o structură mult sistematizată și închegată fiind constituit după regulile gramaticale; apar primele forme ale gândirii logice, orientate spre sistematizare și observarea faptelor particulare; sunt utilizate unele procedee de memorare; atenția voluntară devine de mai lungă durată.

Din punct de vedere al motricității, au loc schimbări semnificative în perioada preșcolară și anume, mișcările bruște, necoordonate până la 3 ani sunt treptat înlocuite de mișcări tot mai bine armonizate. Pe prim plan trece încărcătura psihologică a mișcării, raportarea ei la obiecte, imagini, intenții. Preșcolarul simte o adevărată plăcere să imite adulții, să-și exprime trăirile emoționale prin gestică, mimică și pantomimică. Din acest motiv, preșcolaritatea a mai fost denumită și vârsta grației. Grația se dezvoltă și pentru că preșcolarului îi place să fie în centrul atenției, să fie admirat și lăudat. Cu timpul, grația începe se devină tot mai palidă, locul ei fiind luat de rigoare, de precizie, acestea devenind principalele caracteristici ale moticității copilului. Este perioada în care prin stereotipizare, mișcările duc la formarea deprinderilor, la îmbogățirea conduitelor. Nevoia de acțiune, trăită prin executarea mișcărilor, stă la baza dezvoltării psihice; percepția se formează în cursul acțiunii cu obiectele, ea se corectează, se verifică numai astfel. De aceea, se recomandă lărgirea posibilităților de acțiune cu obiectele. Împreună cu motricitatea, acțiunea cu obiectele, sprijină nu numai îmbogățirea planului cognitiv, ci și dezvoltarea personalității. O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. Creierul are o simetrie anatomică, dar și o asimetrie funcțională. Repartiția funcțiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă și aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly și Moscato, 1984, p. 26). Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferințe care apoi se vor stabiliza. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viață. Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină inițial câteva forme primare de ambidextrie. Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. Această lateralitate este dependentă de dominația progresivă a unei emisfere cerebrale față de cealaltă.

Senzorialitatea copilului preșcolar devine mai fină, se dezvoltă numeroase trebuințe, dintre care cea de cunoaștere, de investigare este prezentă. Prin sensibilitatea vizuală și cea auditivă se captează cele mai multe informații. Încep să diferențieze și să denumească culorile, diferite tipuri de activități, de unelte, semne de circulație. Sensibilitatea auditivă devine de două ori mai fină în această perioadă iar cea tactilă se subordonează văzului și auzului ca modalități de susținere a lor și de control. Se dezvoltă mult auzul verbal și cel muzical, fapt care-i va da posibilitatea recunoașterii obiectelor după sunetele provocate de atingere, lovire, etc. Deși încărcate afectiv și situațional, senzațiile vor fi integrate percepțiilor, surprinzând caracteristicile reale. Apar noi forme de percepție cum este observația ca percepție orientată către scop, organizată și planificată. Percepția mărimii obiectelor, ca și a constantei de mărime sunt deficitare. Două cutii de aceeași formă, culoare, dar diferite ca mărime sunt diferențiate nu atât după mărime cât după așezarea lor spațială. Percepția distanței, a orientării în raport cu anumite repere: sus, jos, stânga, dreapta se face treptat, pe măsura implicării în diferite activități. Încep să apară și forme ale percepției succesiunii timpului. Încep să-și dezvolte atât reprezentări bazate pe memorie cât și pe imaginație (prezentarea personajelor din diferite basme).

Intelectul, formațiune psihică deosebit de complexă, cuprinde procese și activități psihice variate și dificile precum: gândire, memorie, limbaj, imaginație, atenție care îl ajută să se desprindă de stimulul concret, să depășească expriența senzorială. Deși încă în formare, intelectul, în perioada preșcolară, înregistrează importante restructurări. Gândirea copilul operează cu o serie de constructe, care nu sunt nici noțiuni individualizate, dar nici noțiuni generale, ceea ce înseamnă că are un caracter preconceptual. Totuși, gândirea are un caracter intuitiv, rămâne tributară caracteristicilor concrete, senzoriale, este strâns legată de percepții, de imagine. Însușirile perceptive sunt considerate ca absolute, nu sunt puse în relație unele cu altele. Copilul gândește ceea ce vede, raționamentul lui are încă un curs aderent la sensul unic al percepției și nu o organizare de ansamblu. Gândirea preconceptuală și intuitivă este o gândire egocentrică și magică, nereușind să facă distincție între realitatea obiectivă și cea personală, generează egocentrismul, preșcolarul crezându-se centrul universului. Confuzia dintre Eu și lume duce la caracterul animist al gândirii, prin atribuirea de calități umane, obiectelor. Din egocentrism derivă o altă caracteristică și anume artificialismul, convingerea că totul este fabricat de om. Treptat, gândirea începe să se desprindă de egocentrism, prin compararea cu gândirea altuia, trece la analiza mai obiectivă a realității, începe să imită lucrurile reale, să țină cont de partenerul de joc. Totuși, rămâne la o gândire sincretică, bazată pe relaționarea la întâmplare a însușirilor obiectelor, face confuzii între parte și întreg. Această caracteristică se explică prin caracterul inconsistent al reprezentărilor și slaba dezvoltare a capacității de a raționa. O altă caracteristică, la fel de importantă, este conturarea primelor operații și organizarea structurilor operative ale gândirii. J. Piaget consideră că este perioada preoperatorie a gândirii, bază pentru apariția noțiunilor empririce. Copilului îi este greu să treacă peste aspectele de formă, culoare, nu surprinde relații privind permanența, invarianța. De ce-urile copilului arată existența precauzalității intermediare între cauza eficientă și cauza finală; caută o relație, procesele fizice sunt asimilate la acțiunile proprii. J. Piaget consideră că preșcolaritatea este o perioadă de organizare și pregătire a dezvoltării gândirii, abia între 7 și 8 ani și apoi între 11 și 12 ani are loc desăvârșirea operațiilor concrete.

Limbajul preșcolarului se deosebește de cel al adultului prin faptul că pronunțarea este imperfectă, mai ales la începutul preșcolarității; sunt posibile omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete; privind structura gramaticală, în utilizarea verbelor, cel mai bine se fixează timpul prezent, care se extinde și asupra altor timpuri. Numărul erorilor scade treptat și își însușește morfologia și sintaxa în practica vorbirii. Din limbajul monologat apare treptat, la începutul preșcolarității, limbajul interior care are un rol mare în ordonarea, proiectarea și reglarea acțiunilor. Sub raport cantitativ, vocabularul se îmbogățește substanțial de la 5-10 cuvinte pronunțate de copil la un an, la 300 – 400 de cuvinte pronunțate la 2 ani, 800 – 1000 de cuvinte pronunțate la 3 ani, 1600-2000 de cuvinte la 4 ani, 3000 la 5 ani, ajunge pânã la 3500 de cuvinte la 6 – 7 ani, deși semnificațiile cuvintelor nu sunt precise. O altă caracteristică este și formarea independentă a cuvintelor, inventarea lor pe baza creșterii capacității de generalizare a unor relații gramaticale deja însușite.

Dacă la vârsta antepreșcolară, memoria are un caracter spontan, în preșcolaritate, datorită dezvoltării gândirii și, mai ales, a limbajului interior, alături de memoria mecanică se dezvoltă memoria logică, alături de cea neintenționată apare cea intenționată. Aceasta din urmă se dezvoltă mai ales atunci când informațiile au semnificație pentru copil și în strânsă legătură cu sarcinile de joc. Datorită dezvoltării progresive a limbajului, memoria începe să capete anumite caracteristici, devenind o memorie pe bază verbală. Atât în planul fixării, păstrării, recunoașterii și reproducerii acțiunilor (memorie motorie), cât și al impresiilor (memorie afectivă) și al situațiilor (amintirea), memoria preșcolarului progresează mult și se caracterizează prin creșterea trăiniciei asociațiilor. Jocul, activitatea fundamentală a preșcolarului, creează atmosfera și condițiile în care se activează capacitatea de fixare, păstrare, recunoaștere și reproducere. Fixarea și păstrarea au un larg suport afectiv. Reproducerea este mult mai dezvoltată, bazată pe amănunte și detalii. Predomină memoria involuntară, caracterizată de asociații de moment și nu comparativ-analitice. Memoria este strâns legată de interesele copilului. Conținutul memoriei este foarte bogat: mișcări, stări afective, imagini, cuvinte, idei. Este semnificativă creșterea intervalului de timp în care devine posibilă recunoașterea unui material după o singură percepție. Totuși, memoria copilului rămâne difuză, incoerentă, nesistematizată.

Ceea ce ne impresionează este amploarea imaginației copilului, ușurința cu care el trece în orice moment din planul realității în cel al ficțiunii. Se apreciază că, dacă afectivitatea este motorul activității copilului, imaginația este calea, mijlocul, metoda de realizare a ei. Imaginația este prezentă în activitatea creatoare regăsitã în joc, în desen, dar și când reproduce o poezie, un cântec. În interpretarea realității copilul manifestă animism și artificialism, și una și alta sunt opera imaginației infantile. Confuzia și nediferențierea percepțiilor, saturația emoțională îl fac pe copil să nu diferențieze precis planul realității de cel al închipuirii, ceea ce dorește să aibă de ceea ce are. De asemenea, imaginația copilului este mai activă, mai liberă decât a adultului care este mai controlată de realitate, mai disciplinată. Imaginația îndeplinește la copil un rol de echilibrare sufletească; rezolvă contradicția dintre dorințele și posibilitățile copilului. Pe lângă imaginația pasivă, involuntară sub forma visului din timpul somnului, se manifestă imaginația creatoare și imaginația reproductivă implicată în procesul de înțelegere a ceea ce i se povestește. Imaginația creatoare cunoaște o largă dezvoltare pe linia unui context tot mai larg, logic, în produsele activității. Perioada preșcolară este perioada în care se manifestă, pentru prima dată, capacitatea de creație artistică la copil.

Atenția este capacitatea de orientare, focalizare și concentrare asupra obiectelor și fenomenelor în vederea reflectării lor adecvate. În preșcolaritate începe, sub influența gândirii și a limbajului, organizarea atenției voluntare; sporește capacitatea de concentrare ca și stabilitatea prin activitate. De asemenea, se mărește volumul atenției care capătă un caracter tot mai selectiv. Totuși, în preșcolaritate, predomină atenția involuntară, de aceea pot fi ușor distrași de la sarcinile de îndeplinit. Se pun două probleme: atragerea atenției involuntare și menținerea atenției voluntare pentru o perioadă cât mai mare. Orientarea și investigația constituie elementele componente centrale ale atenției involuntare declanșată de o serie de însușiri ale obiectelor și fenomenelor ca: intensitatea, semnificația, durata, noutatea etc. Ca urmare a dezvoltării trebuințelor de cunoaștere, a curiozității, a unor preferințe și înclinații deosebite, se manifestă și forme de atenție voluntară; activitatea de joc crează condiții și cerințe pentru dezvoltarea atenției și a însușirilor acesteia: stabilitatea, concentrarea, mobilitatea, volumul atenției.

Afectivitatea cunoaște expansiune, modificări, reorganizări generate de: pătrunderea copilului într-un nou mediu instituționalizat unde cunoaște persoane noi, de vârste diferite; contradicțiile dintre dorințele copilului de a-l satisface pe adult, pe care-l iubește, apoi de autonomie și de restricțiile impuse. Comparativ cu perioada anterioară când emoțiile erau nediferențiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea și râdea în același timp), acum are loc un progres care face ca emoțiile să fie mai profunde, mai complexe și să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanța între gratificare și faptele proprii. Aceasta pune în evidență prezența unor elemente constitutive ale unei atitudini critice, corecte față de sine însuși, ca și prezența unor normatori morali cu rol de sancționare în conștiința copilului preșcolar (U. Șchiopu, 1963, p.245). Se produc fenomene de transfer afectiv și de identificare afectivă. Copilul își transferă dragostea și atenția către educatoare cu care se și identifică, fiind pentru el, pentru o perioadă de timp, un substitut al mamei. Identificarea se realizează cu modelele umane cele mai apropiate. Aceasta începe încă din antepreșcolaritate prin adoptarea unor conduite, gesturi și atribute urmărind modelul. Când cei doi părinți sunt admirați, copilul se străduiște să se identifice cu ambii. Apar stări afective de vinovăție (la 3 ani), de mândrie (la 4 ani). Este perioada dezvoltării, ca urmare a noului tip de relații, a sentimentelor superioare: morale, intelectuale, estetice. Din categoria sentimentelor morale cel mai timpuriu este sentimentul de rușine, apoi sentimentul de mulțumire, de prietenie, tovărășie, al colectivității. Din categoria sentimentelor intelectuale se structurează sentimentul de mulțumire ce apare în legătură cu satisfacerea trebuinței de cunoaștere și sentimentul de mirare declanșat de contactul cu diferite fenomene noi. Apar și sentimentele estetice generate de contactul cu frumosul din obiecte, din natură, povestiri, muzică, mișcări. Preșcolarul își dezvoltă și capacitatea de a-și dirija în mod conștient expresiile emoționale, acestea devenind mijloace de comunicare cu celelalte persoane.

Preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității, a apariției primelor relații și atitudini care constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice. Organizarea și relativa stabilizare a comportamentelor sunt posibile datorită modificărilor esențiale care se produc în structura activității psihice. Cele mai semnificative elemente ale activității care suportă modificări sunt motivele, dar ele încă nu sunt conștientizate și ierarhizate în motive esențiale și neesențiale, mai ales la vârsta preșcolarã mică. Treptat, se supun unui proces de ierarhizare, astfel el poate efectua chiar o activitate neinteresantă dacă i se cere, dacă i se oferă jucăria dorită. Desfãșurarea activității pe baza unor motive corelate, care se întăresc reciproc, ierarhizarea și stabilizarea lor constituie condiția esențială a formării personalității copilului. Cu privire la Eu, în preșcolaritate simțul corporal devine mai profund (toate părțile corpului au importanță pentru el); începuturile de reciprocitate îl ajută să înțeleagă părerile celorlalți; crește respectul față de sine prin dorința de a lucra singur. G. Allport adaugă două aspecte importante care sporesc individualitatea copilului: existența Eu-lui și imaginea Eu-lui. Primul aspect este legat de apariția simțului de proprietate, consideră că îi aparțin foarte multe lucruri, persoane (,,tatăl meu‘‘, ,,mingea mea‘‘); al doilea aspect se caracterizează printr-un început de conștiință a copilului care începe să sesizeze ce cer adulții de la el. O altă dimensiune este conștiința morală care include unele elemente (reprezentări, noțiuni) și unele ceva mai complexe (sentimente, obișnuințe). Conștiința morală are un caracter situativ; conduitele morale pozitive sunt mult mai apreciate decât cele negative; conduitele morale ale altora sunt mai apreciate decât cele proprii; adeziunea la normele morale este mai mult afectivă decât cea rațională. J. Piaget consideră că există un paralelism logic între constituirea conștiinței logice și cea a conștiinței morale. Astfel, dacă în dezvoltarea gândirii există o perioadă de egocentism și apoi de realism, la fel și în dezvoltarea conștiinței morale există faza comportamentului egocentric și faza realismului moral. În constituirea conștiinței morale, relațiile de cooperare bazate pe respect mutual, pe confruntarea punctelor de vedere sunt superioare celor constrângătoare, care promovează respectul unilateral. Primele generează independența, spiritului și autonomia morală, celelalte un egoism moral. Se apreciază că la preșcolari întâlnim o conștiință morală primitivă marcată, mai ales, de sentimente și nu de sisteme de valori.

Relațiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective și a personalității copilului. Constanța atitudinilor, frecvența interacțiunilor și calitatea lor, contribuie în primul rând la acest proces. Atașamentele afective ale copilului mic se transformă în relațiile afective stabile, consistente și de durată. Interrelațiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matrițele afectivității pentru întreaga viață (Tinca Crețu, 2001, p.177).

Ca o concluzie, putem spune că dezvoltarea afectivă și a întregii personalități a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relațiilor pe care copilul le stabilește cu adulții din mediul său, aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoțională.

CAPITOLUL II

FAMILIA CA REPREZENTANT AL SOCIETĂȚII

2.1. FAMILIA – INSTANȚĂ FUNDAMENTALĂ ÎN FORMAREA COPILULUI

De-a lungul istoriei, familia a fost considerată baza societății, expresia uniunii pe temeiul dragostei dintre un bărbat și o femeie, care procreează și cresc copii. Familia reprezintă primul factor ȋn educația copiilor astfel influența familiei marchează evoluția copilului. Ținând cont de influența socio-educațională puternică a familiei, grădinița, profesorii și ceilalți factori educativi, trebuie să îndrume și să coopereze cu multă pricepere și măiestrie cu familia, deoarece este de dorit ca aceasta să contribuie, alături de ei, la o orientare școlară eficientă și profesională a copiilor.

Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este și prima baza de lansare a lui în lume. Pentru a-și îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea. Familia este primul inițiator socio-cultural al copilului.Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltarii intelectuale, morale, estetice, fizice și sociale ale copilului.

Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianța și climatul acesteia și de înclinația către imitație a copilului, se adresa părinților: ”Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârșiți vreo faptă pe care i-ați prezentat-o drept o greșeală când a comis-o, el cu siguranță se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră și se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veți putea atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greșeala .”

Dupa numărul și ierarhia membrilor familiei care-i alcătuiesc o anume constelație, fiecare familie se impune ca o matrice a devenirii personalității fiecărui membru al său. Familia reprezintă elementul natural și fundamental al societății și trebuie să fie ocrotită de societate și de stat. În cadrul societăți, familia de bază este familia oficială, legală și completă, formată din soț, soție (părinți), și copii. Ȋn zilele noastre au apărut și alte forme de familie: familia incompletă, cu un singur părinte și copii, rezultat al divorțului sau concubinajului „la distanță"; familia neoficială (de probă), formate din doi parteneri de sex opus, care trăiesc în concubinaj și copii, și „familia" de același sex, în care nu poate fi vorba de copii și de educația acestora.

Se vorbește ȋncă din secolele XVI-XVII despre tipurile de familii. Astfel distingem două mari tipuri familiale: familia extinsă, patriarhală, de tip tradițional și familia nucleară, conjugală de tip modern.

Familia extinsă, patriarhală, de tip tradițional este alcătuită atât din nucleul familial, cât și din alte rude și generații (trei generații). Este condusă de un pater familias. Membrii familiei conviețuiesc laolaltă iar rolurile și diviziunea muncii sunt bine stabilite. Sistemul de reguli și norme dăinuiește de la o generație la alta, conservatorismul fiind principala caracteristică. Ansamblul de valori culturale, religioase, etice are un grad mare de inerție și transmisibilitate. Stilul educațional și modalitatea de a crește copiii sunt mai rigide. Ȋn acest tip de familie există un număr mare de membrii care contribuie la rezolvarea dificultăților de ordin material. Se oferă de asemenea ȋn acest tip de familie multe modele de comportament.

Familia extinsă se aseamănă cu o mică comunitate: copiii petrec mai mult timp ȋn compania adulților, fapt ce ar putea influența ȋn sens pozitiv dezvoltarea lor. Femeile stau ȋnsă acasă și fac menajul pentru ȋntrega familie, fiind responsabile și de educația copiilor, de ȋnsușirea limbii materne sau a bunelor maniere.

Familia nucleară reprezintă un grup alcătuit din tată, mama și copiii lor (Kiff, 2010). Se folosește frcvent sintagma “diadă nucleară”, care desemnează ansamblul interrelațiilor ce se stabilesc ȋntre cele trei roluri din cadrul acestui tip de familie: soț- soție, tată-copil, mama-copil. Se ȋntâmplă uneori ca aceste diade să nu fie complete, ȋntâlnindu-se următoarele situații: tată cu un copil/ copii; mamă cu un copil/ copii; un cuplu fără copii; doi sau mai mulți frați fără părinți. Această familie, “familie intactă”, este foarte importantă ȋn creșterea și educarea copiilor și ȋn asimilarea de către aceștia a normelor de etică. Soțul sau soția găsesc ȋn familie un refugiu ȋn fața competiției socio-economice , oferă căldură, ȋnțelegere, armonie și protecție.

O categorie specială de familie a cărei frecvență a crescut mult ȋn ultimul timp, este cea monoparentală care este constituită dintr-un singur părinte și copii. Aceste familii reprezintă consecința unor experiențe diferite: nașterea unui copil ȋn urma unei experiențe sexuale juvenile, decizia unei femei de a avea un copil ȋn afara unei căsătorii legale, decesul unuia dintre parteneri sau divorțul unui cuplu cu copii minori. Acest tip de familie se confruntă cu mai multe probleme: venit scăzut, ȋndrumare parentală inadecvată, insuficientă atenție acordată copiilor din cauza multiplelor probleme la care părintele trebuie să facă față singur, schimbarea frecventă a domiciliului. Aceste familii se luptă de obicei pentru subzistență, copiii sunt predispuși la eșec ȋn plan școlar sau mai rău la delicvență juvenilă deoarece este greu ca un singur membru să facă față cerințelor.

Un alt tip de familie este “familia compusă sau familia cu părinți vitregi” care se confruntă cu cea mai complicată problemă, cea a raporturilor dintre copii și părintele vitreg. Recăsătorirea produce ȋn sufletul copilului anumite schimbări: teamă de modificarea regulilor, vinovăție, renunțarea la dorința de a-și vedea părinții din nou ȋmpreună. Familia compusă parcurge trei mari stadii: timpuriu, de mijloc și târziu.

Stadiul timpuriu cuprinde: stadiul fanteziei (când fiecare ȋncearcă să fie pe placul celorlalți), stadiul absorției (fiecare ȋncearcă să-l descopere pe celălalt), stadiul conștientizării (conturarea unei păreri, stabilirea unor compromisuri care trebuiesc asumate).

Stadiul de mijloc, cuprinde stadiul mobilizării (ȋn care se promovează valorile proprii ale noii familii), al acțiunii (fiecare membru ȋși asumă rolul).

Stadiul târziu presupune stadiul contactului (rezolvarea problemelor de orice fel apărute ȋn care părintele vitreg ȋși definitivează și clarifică rolul) și al rezoluției (ȋn care membrii familiei se acceptă reciproc).

Familiile cu tați vitregi sunt mult mai frecvente decât familiile cu mame vitrege. De multe ori tatăl vitreg ȋncearcă să se implice ȋn educația copiilor ca și cum ar fi tatăl biologic. Ȋn alte cazuri, ȋn care părinții au un nivel ridicat de educație, se permite contactul permanent cu tatăl biologic. Copilul, ȋntr-o astfel de familie manifestă la ȋnceput antipatie față de tatăl vitreg, apoi este distant, dar dornic să intre ȋn contact cu adultul, ȋn cele din urmă este gata să-l accepte pe adult ca tată ȋnțelgând, ȋnsă, că adultul nou venit este ȋn primul rând soțul mamei și apoi tatăl său.

Familiile cu mame vitrege sunt rar ȋntâlnite. Ȋn general, mama vitregă va ȋncerca să joace anumite roluri: să substituie mama biologică, să joace rolul unei alte mame sau să devină prietenă.

Remariajul este un eveniment traumatic pentru copii și deci este necesară pregătirea acestuia prin terapii individuale sau de grup. Statul sprijină și ocrotește familia și copiii prin punerea la dispoziție a creșelor, caselor, căminelor și grădinițelor de copii, prin alocații bănești pentru copii, prin tabere pentru copii, prin concedii pre și postnatale, prin participarea unor părinți – delegați la conducerea școlii etc. Astfel, părinții sunt membri ai comunității școlare, având posibilitatea să se organizeze în consilii și societăți și să delege reprezentanți în consiliile de administrație ale unităților școlare etc. (Nasu, Ilie, Stupacenco, Lidia, (2010)– Pedagogie generală – Note de curs)

Familia, ca element fundamental al societății, îndeplinește un sistem de funcții dintre care le relevăm pe cele mai importante:

Funcția naturală (biologică). Prin această funcție, familia asigură perpetuarea (reproducerea) speciei ființei umane și de asemeni preocuparea pentru siguranța fizică (adapost, ȋmbrăcăminte, ȋngrijire), protejarea celui mic de diverse pericole, sănătatea lui (ȋntreținerea corpului, practicarea diferitelor sporturi etc).

Funcția economică – implică asigurarea de către părinți a bazei materiale necesare satisfacerii trebuințelor a tuturor membrilor familiei, prin folosirea chibzuită a veniturilor. Când vorbim despre funcția economică, ne putem gândi și la un alt aspect cum ar fi: pregătirea pentru viață a copiilor, orientarea lor ȋn viitor către o meserie, organizarea locuinței etc. Statul își menține si el anumite elemente ale funcției economice, contribuind la asigurarea educației, a sănătății si a protecției sociale ale familiei etc.

Funcția de socializare constă ȋn asimilarea normelor de conduită, ȋnsușirea unor roluri sociale deziderabile, care asigură transformarea organismului biologic ȋn ființă socială educabilă. Ȋnvățarea socială este văzută ca un proces psihologic ȋn cadrul căreia indivizii acumulează cunoștințe, norme, reguli, valori, deprinderi comportamentale. Pentru a-și forma deprinderi sociale copiii trebuie să asimileze valori morale, să ȋnvețe să citească, să scrie, să calculeze etc. De aceea lor trebuie să li se asigure de către familie o atmosferă de pace, să nu se cultive teama sau abuzurile verbale, fizice sau emoționale. Familia trebuie să petreacă mult timp cu copiii.

Funcția educativă. Creșterea și educarea copiilor reprezintă responsabilități deosebit de importante ale familiei. Mediul educogen familial are influențe deosebit de importante ȋn formarea personalității copilului, a comportamentului lui. De aceea poporul nostru acordă o importanță deosebită educării “celor 7 ani de-acasă". După intrarea copiilor la grădiniță sau la școală, funcția educativă a familiei nu încetează, dimpotrivă ea continuă să aibă aceeași importanță, realizându-se, însă, într-o strânsă colaborare cu instituțiile de învățământ. Putem spune că funcția educativă a familiei durează toată viața, căci și atunci când copiii au ajuns adulți și au întemeiat o familie, părinții îi consideră tot copiii lor și le oferă sprijinul lor necondiționat. Alterarea (abandonarea sau diminuarea) funcției educative constituie principala cauză, a apariției și amplificării delincvenței săvârșite de copii și tineri.

Este important ca familia să-și îndeplinească în mod corespunzător funcțiile. Astfel, este necesar ca, părinții și managerii familiei (soțul și soția), să-si creeze un statut de parteneri egali, manifestându-se în interacțiune, cu drepturi și obligații egale, înlăturând astfel orice fel de discriminare, care dăunează vieții de familie, educației si socializării corecte a copiilor. Îndeplinirea cu succes a funcțiilor familiei implică respectarea cerințelor socio-educaționale și anume:

asigurarea unui climat emoțional-afectiv echilibrat;

preocuparea permanentă a părinților de a-și ridica nivelul pregătii profesionale pentru a putea fi model și pentru a sprijini copiii ȋn dezvoltare;

cunoașterea de către părinți a obligațiilor socio-educative față de instituția de ȋnvățământ la care este ȋnscris copilul;

antrenarea copiilor, ȋn funcție de particularitățile de vârstă, la viața și munca variată a familiei, evitându-se situațiile de a li se oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuințelor lor;

sprijinirea copiilor la învățătură, prin supravegherea și ȋndrumarea lor ȋn efectuarea temelor, lucrărilor școlare etc.;

să nu se condiționeze, de nimeni, obținerea unor rezultate la învățătură, astfel recompensele să se dea ca o urmare firească a rezultatelor bune sau foarte bune la învățătură;

să li se acorde copiilor mijloace materiale și financiare în limita necesităților firești, evitându-se exagerările în această direcție, chiar în situațiile când părinții care au venituri mai mari; exagerările pe această linie vor avea urmări negative, copiii folosind necorespunzător surplusurile bănești, îndeosebi. Părinții trebuie să satisfacă trebuințele copiilor, dar nu trebuie să se sacrifice pe ei înșiși, satisfăcându-le egoismul. Firesc ar fi ca un copil să ajungă să spună: îmi este suficient o numită sumă de bani, spunându-le părinților: aveți grijă și de voi!, ceea ce ar face pe părinți să înțeleagă și limitele familiei pentru satisfacerea trebuințelor lui;

să se manifeste o autoritate părintească rațională, umană, justă; nici dragoste exagerată, nici exigență exagerată, brutală, nici părinți toleranți și indulgenți, nici părinți tirani;

dragostea părintească să fie egală pentru toți copiii; indiferent de vârstă, sex alte diferențieri individuale;

copiii trebuie învățați să stabilească relații numai cu persoane cunoscute și care le vor binele; de evitat orice cunoștință întâmplătoare, căci pot intra în medii imorale, infracționale etc., pot aduce prejudicii și familiei;

orice situație nouă (de viață, educațională, relațională, afectivă, comportamentală apărută în viața copiilor trebuie sesizată imediat și realizate măsurile, mijloacele și măsuri adecvate, pentru a feri copiii de șocuri grave (tensiuni, nemulțumiri, însingurări diverse etc.), care duc la discomfort familial, educațional, psihosocial etc., cu influențe negative în evoluția vieții și personalității copiilor.

Ȋn numele dragostei adevărate și al responsabilității, părinții au îndatorirea ca, începând cu vârstele fragede, să prevină și, după caz, să înlăture orice fel de abatere a copiilor lor. Neluarea în seamă a abaterilor poate duce la „consolidarea" acestora și, duce, la degradarea personalității copiilor lor, mai ales în perioada pubertății. La pubertate și la adolescență apar unele trăsături nefavorabile dezvoltării și manifestării personalității, cum sunt egocentrismul, îngâmfarea, nonconformismul, bravarea. Prevenirea și înlăturarea, după caz, a unor comportamente negative trebuie realizată cu mijloace educaționale pozitive, inclusiv folosirea sancțiunilor, care să convingă de necesitatea unei comportări demne, înțelepte. (Nasu, Ilie, Stupacenco, Lidia, (2010)– Pedagogie generală – Note de curs, Bălți)

Mijloacele negative de educație precum: bătaia, luarea dreptului la hrană sau insultele, care jignesc fizic și moral, lasă amintiri neplăcute în mintea copiilor. Indiferența (abandonul educativ), ca și „cicălirea" educativă, trebuie să fie evitate de către părinți . O eduație părintească bazată pe convingere este mai eficientă și de lungă durată, mai fiabilă, mai plină de satisfacții pe termen lung, atât pentru părinți, cât și pentru copii. Părinții sunt primii dascăli, care au o mare responsabilitate socio-umană și a căror educație lasă amprente, uneori pentru toată viața deoarece copiii ȋi imită ȋn tot și ȋn toate. Motivul este iubirea sinceră pe care le-o poartă. Admirația lor pentru părinți este mare, idolatrizându-i chiar, așa că, micuțul este oglinda fiecărui părinte. Pentru a reuși mai bine în educația copiilor lor, părinții trebuie să fie consiliați, să se pregătească ca să știe care sunt fundamentele concepțiilor și strategiilor educative. De asemenea trebuie să colaboreze cu grădinița – în primul rând – direct (cu educatoarea) si prin Comitetul de parinți precum și cu specialiștii din unitățile specializate sau din organizațiile nonguvernamentale care se preocupă și de domeniul educației, luând în considerație ceea ce este util pentru educația copiilor lor.

Trebuie conștientizat ȋnsă și faptul că părinții au datoria sacră de creștere a copiilor lor, fără a deveni însă supușii acestora. La rândul lor și copiii au obligațiunea tot sacră, de a-și iubi și respecta părinții. Ȋn timp, odată cu evoluția societății și cu modificarea unor factori sociali, economici și tehnici, tabloul tradițional al familiei s-a modificat profund și ȋn special statutul femeii și echilibrul tradițional al rolurilor pe care le au cei doi părinți.

Așadar, efortul familiei este esențial ȋn educarea copilului ȋn vederea adaptării optime la mediul social ȋn menținerea sănătății mentale și emoționale, ȋn dezvoltarea și menținerea stării de bine. Starea de bine reprezintă acceptarea de sine (atitudine pozitivă față de propria persoană), relații pozitive cu ceilalți (toleranță, sociabilitate, ȋncredere ȋn oameni, nevoia de a oferi și de a primi afecțiune, atitudine empatică deschisă și caldă) autonomie (independent, rezistența la presiunile de grup, autoevaluarea după standard personale și nu după expectanțele și standardele celorlalți), control, sens și scop ȋn viață (copilul poate să facă o analiză adecvată a punctelor sale tari, slabe și a oportunităților pentru valorizarea nevoilor personale; ei se bucură de prezent și au ȋncredere ȋn viitor, fiind convinși că trebuie să te implicit pentru a reuși) și, nu ȋn ultimul rând dezvoltarea personală (atitudine deschisă față de experiențe noi, valorizarea propriului potențial, capacitatea de autoreflecție, percepția schimbărilor de sine positive, eficiență, creativitate ȋn nevoia de provocări și respingerea rutinei.

Deoarece ȋn prezent femeile au aceleași responsabilități și preocupări profesionale și sociale ca ale bărbaților (serviciu, ȋndatoriri și obligații sociale, cumpărături etc.) face ca ele să-și reducă considerabil timpul pe care ȋl consacră copilului și impune modificări ale rolului soțului. Toate aceste transformări produse ȋn sânul familiei, nu trebuie să conducă la pierderea calității de mamă, iar rolul tatălui nu se va deprecia deoarece el va indeplini diverse sarcini gospodărești sau de ȋngrijire a copilului. Ajutorul de care dă dovadă tata suplinind-o pe mama, reprezintă un mare punct de plecare ȋn realizarea unei familii unite și echilibrate. Tatăl este o persoana importantă, deoarece ȋnseamnă dragoste și siguranță pentru mamă și prin aceasta, indirect și pentru copil. Copilul va culege, astfel, tot ce e mai bun din exemplul dat de părinții lui. Mama este un model pentru copil, la fel și tata. Cu ajutorul lor, copilul descopera lumea din imediata lui apropiere si sub protecția părinților, ȋnvață cum să trăiască și cum să se comporte corect.

Pentru a asigura un proces educativ eficient ȋn dezvoltarea armonioasă a copilului, trebuie ca cele două roluri ale părinților să se completeze reciproc și acest lucru este posibil atunci când există ȋnțelegere și dialog ȋntre soți. Conflictul ȋntre ei provoacă copilului sentimentul că este respins, că nu este iubit, că nu mai are mamă și tată, că viața familială se dezorganizează. De aceea, nu sunt surprinzătoare tulburările care apar ȋn comportamentul copiilor atunci când conflictul dintre părinți se accentuează, făcând loc la scene de violență verbală și fizică. Comportamentul negativ al copilului se manifestă fie prin reacții de evadare (copilul se ascunde de o lume pe care nu o mai poate accepta), fie prin reacții agresive (fiind răutăcios cu cei din jur, chiar violent verbal sau fizic).

Familia, pe lângă mama și tata, este completată deseori de bunici, unchi, mătuși, care pot avea o influență asupra educației copilului și a relațiilor sale cu părinții. Ei au un rol pozitiv deoarece oferă un ajutor real și eficient pentru părinții. Deoarece sunt mai puțin angajați ȋn procesul educativ, pot certa, consola sau ȋncuraja copilul, când apar situații ȋn care relațiile dintre părinți și copii sunt alterate. Atâta timp cât nu caută să submineze rolul și funcțiile unuia sau altuia dintre părinți, prezența bunicilor poate constitui pentru membrii grupului familial un aport pozitiv.

O generație sănătoasă fizic și psihic se naște ȋn contextul unui climat familial propice. Iubirea, maturitatea emoțională, comunicarea empatică, responsabilitatea, spiritualitatea ȋnaltă sunt doar câteva dintre elementele acestui climat, constituind premise ale dezvoltării copiilor. (Bonchiș, Elena. (coord.) (2011). Familia și rolul ei ȋn educarea familiei, Iași, Editura Polirom). “Meseria de părinte” ocupă primul loc ȋntre cele mai dificile meserii. Acestă artă se ȋnvață cel mai greu.

Psihicul copilului este sensibil față de situațiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai mici schimbări de afecțiune față de el și între părinți, este puternic tulburat de certuri, neînțelegeri. Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalități armonioase, căldura căminului părintesc, afecțiunea părinților, înțelegerea familială sunt esențiale. În creșterea, educarea și formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înțelegerii și afecțiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-și și iubindu-și părinții. Dacă sunt neascultători sau greșesc uneori, să fie “pedepsiți cu vorba”, să li se explice cu calm și cu fermitate ce au greșit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care înțeleg și care sunt iubiți.

Indiferent de tipul familiei ȋn care crește, un copil trebuie să simtă că nu este necesar ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit, acceptat și respectat. Educația formativă a fiecărui părinte ȋși va pune puternic amprenta asupra procesului de formare și dezvoltare a copiilor.

2.2. PROBLEMELE FAMILIEI DE AZI

Procesul globalizării afectează practic toate domeniile vieții și provoacă schimbări esențiale în structura și funcționalitatea instituțiilor sociale, inclusiv în învățământ și familie. Astăzi familiei i se solicită reacții adecvate și răspunsuri concrete provocărilor timpului la nivel de adaptabilitate, coeziune, creativitate, competență, eficiență în organizarea vieții familiale și educația copiilor.

În fiecare familie apar probleme, acesta este un fapt cât se poate de natural, având în vedere diversitatea și complexitatea relațiilor existente între membrii acestui grup. Important este cât de mult afectează o problemă membrii familiei și relațiile dintre aceștia și modul în care aceasta este depășită. În orice relație apropiată apar din când în când probleme. Luând în considerare tipurile diferite de relații în familie: între soți, între părinți și copii, între frați, între bunici și copii, între părinți și bunici – luând în considerare diferențele naturale între fiecare membru, dar și apropierea constanța între membrii, apariția unor probleme este de așteptat. E un lucru cert că au existat întotdeauna pericole care au amenințat integritatea familiei, dar acestea au fost mai puține în secolele anterioare, pe când în secolul XXI pe lângă cele de dinainte s-au mai adăugat unele cu totul noi și s-au intensificat altele.

În societatea zilelor noastre o structură tot mai des întâlnită este familia monoparentală. În societatea tradițională, ce avea la bază familia extinsă, cea monoparentală era dezaprobată, însă în societatea modernă viziunea asupra familiei s-a schimbat, și atunci când problemele apar în sânul unei familii, în loc să se caute soluții viabile pentru familia în cauză, de multe ori instanțele judecătorești neținând cont de integritatea familiei și de statutul acesteia, consideră că este mai bine pentru copii ca părinții să se despartă decât să fie supuși unui climat conflictual, care oricum va exista și după despărțire, în încercarea fiecărui părinte de a-i atrage pe copii de partea lui. Familia monoparentală se poate forma ca urmare a concubinajului, în sensul că acesta poate duce la apariția acestui tip de familie în urma nașterii unui copil, unul din părinți acceptă să-l crească, fără a-l obliga pe celălalt să participe activ la creșterea copilului. Acest aspect arată limpede că o astfel de structură familială nu e sănătoasă și benefică pentru copil, în sensul că acesta e lipsit de dragostea ambilor părinți, de comuniunea familială și în mod cert de posibilitatea unei educații adecvate .

Familia descompusă în urma unui divorț sau a unui deces nu este un mediu educativ ideal. Dar totuși condiția de viață a copilului cu un singur părinte depinde foarte mult de puterea de dragoste a celui rămas, care poate compensa dragosteaa celui dispărut. În trecut divorțul era extrem de dăunător pentru copii însa cercetările actuale par să indice că se simt mai bine copiii dacă părinții nefericiți divorțează decât dacă stau împreună într-o atmosferă de furie, amărăciune, violență și ură.

În acestă categorie intră și familiile reconstituite, care se formează prin recăsătorie, în urma unui divorț, deces etc. Acest tip de familie nu e neapărat dăunător societății, însă problemele apar atunci când în aceste familii, soții au copii din căsătoriile anterioare, care nu pot fi educați adecvat și care nefiind frați de sânge crează anumite stări de conflict. Se cere intervenție specializată de a-i îndruma pe părinți în legătură cu modul de interrelaționare unii cu ceilalți.

Problemele familiei de astăzi pot fi legate de diverse aspecte ale vieții de familie: de la aspectele materiale (locuința, dotările, bugetul familial), la aspecte legate de sănătatea membrilor (boli, dependențe), la aspecte legate de nevoile emoționale. Acestea din urmă sunt foarte importante, deoarece familia este grupul care există tocmai pentru a îndeplini nevoile emoționale ale tuturor membrilor săi: nevoi de afecțiune, de apreciere, de comunicare cu alții.

Comunicarea săracă, înstrăinată, duce des la îndepărtare, frustrare, chiar furie: când simți că nu poți vorbi și că nu ești ascultat de către cei dragi, te simți neglijat, îndepărtat, neiubit. Nevoile emoționale de bază ale persoanei sunt îndeplinite prin comunicarea cu cei apropiați; printr-o comunicare pozitivă și deschisă, se hrănesc nevoile fiecăruia de a se simți iubit, apreciat, valorizat de ceilalți. Comunicarea însă poate fi afectată negativ de diferențele între membrii, de stilul fiecărui membru de a interacționa, de schimbările prin care trec membrii (în special schimbările pe măsură ce copiii cresc), de stresul cu care se confruntă fiecare în afară familiei. Comunicarea poate deveni ușor săracă, superficială, chiar inexistentă, limitată la conversațiile necesare. În relația dintre soți, apare uneori îndepărtarea sau conflictul; în relațiile părinți-copii, apare uneori dificultatea de înțelegere și de empatie; în relațiile între copii, apare uneori rivalitatea.

Conflictul familial este reprezentat de certurile între membrii familiei, între soți, între copii, între părinți și copii, între părinți și părinții lor sau socrii lor… Și cu cât membrii sunt mai apropiați – în plan fizic – fiind nevoiți să împartă zi de zi un spațiu mic, cu atât se nasc certuri. Conflictele sunt probleme comune și normale; însă sunt normale doar atât timp cât există și voința de a le soluționa, cât membrii au dorință și au abilitatea de a trece peste un conflict, fără că acesta să distrugă pe termen lung relația. Certurile în familie sunt și cele mai emoționale, aprinse și pot devia ușor la adevărate războaie familiale, ceea ce afectează în mod major relațiile. Conflictul nu înseamnă întotdeauna certuri: uneori, membrii familiei duc un război rece și tăcut, comportându-se pasiv agresiv unii față de alții (ignorându-se, refuzând să se ajute sau să vorbească unul cu altul). Durata și forța unui conflict, felul în care relația își revine în urmă acestuia sunt importante în determinarea bunei funcționări a familiei.

Problemele în disciplina copiilor determină neînțelegeri și distrug climatul armonios al familiei. Mulți părinți se simt des neajutorați, neștiind ce mai pot face pentru a adopta un stil atât eficient, cât și pozitiv în disciplina copilului. Neînțelegerile între părinți legate de stilul de disciplină, contradicțiile și alegerea unui stil autoritar vs. un stil empatic, dificultatea de a evita pierderea autorității, dificultatea de a evita să pari un „părinte rău”, impunerea corectă a regulilor, alegerea pedepsei necesare, lipsă de ascultare a copilului, crizele de nervi ale copilului, provocările copilului prin comportamente sfidătoare și încălcarea regulilor – toate probleme comune ce apar în familii. Părintele nu poate decât să încerce să își îndeplinească rolul său de a disciplina cât de bine posibil și să formeze întotdeauna o echipă cu celălalt părinte.

Problema autorității, a controlului parental poate apare în două direcții opuse. În prima situație, părinții care preferă un stil deschis, egalitar și empatic în relația cu copiii pot observa că, fără a fi și autoritari, pierd respectul și controlul asupra copiilor, care încep de la anumite vârste să facă ce vor. Un stil empatic și deschis în relațiile părinte-copil este întotdeauna pozitiv – însă nu trebuie să fie și egalitar. În a doua situație, impunerea unuia dintre părinți ca fiind șeful absolut, cu autoritate și putere asupra tuturor membrilor, care își impune propria voința asupra tuturor (inclusiv asupra celuilalt părinte), care este singurul ce comandă și trebuie ascultat fără întrebări, care limitează dreptul de exprimare al celorlalți este un model negativ de autoritate (conform modelului tradițional patriarhal, în care tatăl era șeful absolut cu drepturi absolute asupra restului membrilor familiei). Acest model de dictatură familială creează probleme relaționale serioase, născând tensiuni, frustrări, teamă, resentimente, furie la cei care se simț complet dominați și controlați de către șef. Ambii părinți trebuie să impună și să decidă, însă nu să comande și să controleze ca în armată.

Migrația este un fenomen des întâlnit în România, început prin anii ‘90 și intensificat în anii 2000, și care ridică atâtea probleme, atât în ce privește stabilitatea familiei, cât și educația copiilor ce au părinți plecați la muncă în străinătate. Fenomenul acesta crează câteva scenarii nefavorabile familiei, un părinte rămâne în țară cu copiii, iar celălalt lucrează în străinătate. Acesta e un scenariu, dar un altul cu implicații și mai grave este acela în care ambii părinți pleacă la muncă, iar copiii rămân în grija bunicilor, neamurilor, fapt ce atrage după sine câteva consecințe grave cum ar fi: copiii sunt privați de dragostea ambilor părinți, însă sunt stimulați financiar de aceștia având posibilitatea de a deschide și alte uși interzise, fără ca cineva să îi oprească și să le ofere posibilitatea de a discerne; apoi separarea părinților de copii aduce și mai multă fragilitate și scade armonia vieții familiale, copiii nu mai frecventează școala.

Slaba implicare a părinților în tot ceea ce depășește cadrul vieții domestice este evidențiată de faptul că o mare parte dintre ei nu-i cunosc sau îi cunosc puțin pe profesorii copilului sau pe colegii acestuia, anturajul lor de prieteni și nu se implică în activitățile școlare sau extrașcolare ale copiilor. Comunicarea dintre părinți și copii pe teme legate de viață lor cotidiană (activitate școlară, activități cu prietenii), dar și pe teme de mare interes pentru această etapă de vârstă (viitorul copilului, prietenia, dragostea, sexualitatea) este, în mare măsură, deficitară. Sunt părinți care discută rar sau nu discută deloc cu cadrele didactice despre aspecte ale vieții școlare iar dragostea și prietenia nu constituie un subiect de dialog în raporturile lor cu copiii.

Slaba intervenție a părinților în pregătirea lecțiilor de către copil poate fi interpretată ca o consecință a unui ansamblu de cauze posibile, dintre care:

a) nivelul cultural scăzut: părinții sunt depășiți de sarcinile școlare ale copilului;

b) nivelul economic redus, care le dispersează atenția spre problemele sociale (inflație, șomaj) sau de subzistență;

c) bugetul redus de timp liber: avem în vedere că mulți părinți efectuează ore de muncă suplimentară sau sunt angajați în mai multe activități profesionale;

d) scăderea continuă a calității vieții și stresul social induc diferite grade de fatigabilitate și o dezorientare generală a părinților în câmpul realității sociale.

Cu toate acestea, nivelul de aspirație al părinților este unul foarte ridicat, nerealist, date fiind preocupările lor reduse pentru problemele vieții școlare a copilului, la care se adaugă, adesea, forța economică scăzută a familiei, incapabilă să-l sprijine material în activitatea lui de învățare.

Copiii sunt, în mare parte, neglijați din acest punct de vedere, lăsați să se descurce singuri, în vreme ce părinții imaginează pentru ei scenarii utopice sau idealiste de reușită viitoare. Neconcordanță dintre starea de fapt și aspirațiile parentale sunt în măsură să creeze, să întrețină sau chiar să amplifice tensiunile relaționale dintre părinți și copiii lor. Este, de aceea, evident faptul că problemele copilului – rezultatele școlare slabe, absențele sau fuga de la școală, dar și alte tipuri de dificultăți de adaptare, de ordin mai general – nu sunt, în ultima instanță, decât reversul necesar al problemelor și dificultăților pe care le au părinții înșiși.

Utilizarea excesivă a telefoanelor mobile sau tabletelor în detrimentul petrecerii timpului liber alături de părinți. A devenit deja un trend printre copii să dețină acest tip de aparate, iar cei care nu le au, riscă să fie marginalizați de către colegii lor. Aceasta este trista realitate a zilelor noastre. În urma cercetărilor s-a demonstrat că utilizarea acestor aparate într-un mod frecvent afectează foarte mult viața socială, emoțională, educațională, precum și sănătatea unui copil. Cel mai grav este faptul că toate aceste aparate sunt puse în mâinile copiilor chiar de către părinții lor. Cu siguranță părinții nu vor să le facă un rău, doar că nu-și dau seama sau nu știu cât de tare îi va afecta pe termen lung. Telefoanele mobile, tabletele sau jocurile sunt un real pericol pentru copii, cu toate că puțini sunt și cei care își dau seama de acest lucru. Utilizarea în exces a acestora îl fac pe copil să devină mai închis, să nu-și dorească să socializeze cu cei din jur, să nu mai desfășoare activități pe care altă dată le făcea cu plăcere, precum și să-și piardă interesul față de activitățile școlare.

Violența în familie este o problemă gravă indiferent că se manifestă între părinți sau între părinte și copil. Aceasta crează de multe ori copilului un sentiment de confuzie, mai ales atunci când sunt apropiați de ambii părinți. Sentimentele lor de iubire și afecțiune pentru părinți intră în conflict cu ceea ce se întâmplă între părinți. Ca urmare a expunerii la violență, copiii pot manifesta anxietate crescută, agresivitate, neliniște, coșmaruri, dificultatea de a adormi, teamă de a face greșeli, gânduri de suicid, un apetit alimentar foarte crescut sau foarte scăzut, dificultăți de concentrare, tendința de a-și face rău (se trag de păr, își rod unghiile), dificultăți sociale. Deseori, copiii se simt responsabili de violența din familie și nu înțeleg că este o problemă doar a adulților, ei cred că părinții se ceartă din cauza că ei, copiii, au greșit cu ceva. În contextul conflictelor din familie, copiii pot alege să-și exprime sentimentele prin manifestarea unui comportament negativ. Părinții înțeleg în mod greșit aceste manifestări și pedepsesc copilul – comportament ce ignoră sentimentele copilului și le întărește acestora gândul că ei sunt cauza violenței în familie.

Părinții sunt modele pentru copii, iar copiii care trec prin experiențe de violență în cadrul familiei învață de la părinții lor. Copiii învață astfel că violența este acceptată și este în regulă să fii iubit și rănit în același timp. Mai mult de atât, copiii cred ceea ce văd: femeile sunt slabe și victime iar bărbații sunt puternici și agresori.

Atunci când climatul afectiv este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfacție obținut în relațiile cu ceilalți parteneri ai actului interpersonal (soț-soție, copii-copii, părinți-copii), el constituie o premisă importantă a maturizării intelectual-afective a copilului.

CAPITOLUL III

FORMAREA ȘI EVALUAREA COMPETENȚELOR PARENTALE

DEFINIREA COMPETENȚELOR PARENTALE

În ultimii ani se discută din ce în ce mai mult despre susținerea inițierii, formării și dezvoltării competențelor parentale pentru ca educația copilului și tinerilor să devină o acțiune coerentă, eficientă și care să ofere șanse egale tuturor. Literatura de specialitate utilizează o terminologie variată pentru definirea relației dintre părinți și copil în dezvoltarea lui intelectuală, emoțională și socială cum ar fi: „parenting”, “stiluri de parentig”, “patternuri parentale”, “practici parentale de creștere a copiilor”, “modele de creștere a copiilor”, “stil educativ al familiei”, “stiluri parentale”, “climat educativ familial”, “atmosfera familială”, “tehnici de influență parentală“ etc. Indiferent de terminologia folosită, este desemnat același aspect și anume cel relațional care definește natura și raporturile familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ, proces care vizează îngrijirea și educarea copiilor.

Conceptul de “competență parentală reprezintă un sistem de cunoștințe, priceperi, deprinderi, capacități și abilități susținute de trăsături de personalitate specifice, ce îi permit părintelui să îndeplinească cu succes responsabilitățile parentale, să prevină și să depășescă situațiile de criză în favoarea dezvoltării copilului”. ( Simona Maria Glăveanu, Competența parentală, modele de conceptualizare și diagnoză, Editura Universitară, București, 2012, pag 20)

Competența parentală poate fi considerată ca o componentă a competenței sociale ce implică abilități psihologice și sociale în vederea realizării eficiente a procesului educativ din cadrul familiei, relația cu copiii și educația acestora. În afară de faptul că înseamnă capacitatea adultului de a se pronunța și a acționa în câmpul educativ al familiei sale, acestea au rolul și de criterii în determinarea eficienței educației în cadrul acesteia dezvoltă capacitătea părintelui de a reflecta asupra practicilor parentale, a efectelor acestora asupra dezvoltării copilului.

Formarea competențelor parentale, indiferent că este desfășurată într-un cadru organizat, instituționalizat, sau sub îndrumarea propriei conștiințe, nu trebuie să se reducă la o serie de exemple preluate din experiența altor familii. Fiecare familie are specificul său, anumite relații care se stabilesc între membrii familiei date și nu poate fi extins un anumit model asupra tuturor familiilor. Este necesară o pregătire inițială sub aspect general, dar care va continua să fie studiată individual de către cei antrenați, cu referire la particularitățile propriei familii. În elaborarea strategiei de formare a competențelor parentale trebuie să se țină cont de structura internă a familiei, exercitarea autorității parentale, tipul de interacțiune familială, principiile educative ale familiei respective.

Orice competență este constituită din mai multe capacități, care interacționează într-o manieră integrată în scopul realizării unei activități cu un grad sporit de complexitate, este necesar să se stabilescă un referențial de competențe ce ar descrie cunoștințele, capacitățile, deprinderile, atitudinile, care împreună alcătuiesc profilul familistului eficient și al părintelui competent.

Competența parentală se poate analiza din două perspective: prima pune accentul pe rolul inteligenței emoțional – sociale iar cea de-a doua oferă o descriere a altor factori psihologici ce intervin ansamblul formării acestora. Dimensiunile competenței parentale diferă calitativ în funcție de mediul socio-cultural în care trăiesc părinții și copiii astfel cultura societății este un modelator al formării tinerilor ca și părinți, acest lucru datorându-se faptului că familia este o unitate fundamentală a societății. În funcție de categoriile socio-economice din care fac parte, părinții transmit valori diferite. Competența parentală este reprezentată de ansamblul abilităților fizice, intelectuale și emoționale ale adulților cu privire la modul în care interacționează cu copiii lor. Nivelul de competență parentală influențează dezvoltarea abilitățile prosociale ale copilului de-a lungul stadiilor de dezvoltare și maturizare prin care acesta trece. Pentru o dezvoltare armonioasă copilul are nevoie de supraveghere, ghidare și disciplină.

Un punct de plecare important în formarea competențelor parentale este familiarizarea părinților cu particularitățile vârstei preșcolare și specificul procesului educativ în grădinița de copii și în cadrul familiei. Cunoașterea particularităților de vârstă le-ar permite să cunoască astfel de manifestări specifice dezvoltării psihice. De asemenea, părinții trebuie să cunoască manifestările specifice vârstei preșcolare, particularitățile dezvoltării proceselor psihice în activitatea dominantă a acestei vârste.

Parentalitate sau parenting (eng.) este un proces de promovare și susținere a dezvoltării fizice, emoționale, sociale, financiare și intelectuale a unui copil, de la vârstele cele mai timpurii la maturitate. Acesta presupune cunoașterea unor practici parentale pozitive fiind definite printr-o abordare a creșterii copilului, care favorizează o relație între părinți și copii bazată pe respect reciproc, sprijinirea pentru dezvoltarea completă și armonioasă a copilului și pe capacitatea de a negocia puncte de vedere diferite într-un mod nonviolent și constructiv. Se pune un accent deosebit pe aprecierea comportamentelor dorite, pe stabilirea unor norme clare în care copilul este considerat un individ deplin care are drepturi ce trebuie respectate, copilul trebuie tratat cu respect, fără teamă de violență. Parentalitate este un concept ce desemnează rolul, responsabilitățile, drepturile, competențele sociale ale părinților în raport cu copiii.

Noțiunea de parentalitate reprezintă exercitarea atribuțiilor de părinte și îndeplinirea acțiunilor necesare acestei funcții. Ea se transformă odată cu societatea, care îi determină atât conținutul cât și sfera, fiind diferită de la un moment la altul și de la o societate la alta.

Sprijin parental se referă la toate activitățile care urmăresc să ofere îndrumare părinților în rezolvarea tuturor tipurilor de probleme în ceea ce privește educația, sănătatea, protecția, într-un cadru formal sau informal. Sprijinul parental se concretizează printr-o serie de informații, educație, formare, consiliere și alte măsuri sau servicii care se axează pe influențarea modului în care părinții să înțeleagă și să-și îndeplinească rolul lor de părinți. Un obiectiv comun este acela de a obține rezultate mai bune pentru copii și tineri prin furnizarea de servicii care oferă informații și sprijin în formarea competențelor parentale.

Jones, în 2001, propune ca în sfera competenței parentale să intre activitățile și comportamentele din sfera îngrijirii primare, realizate cu scopul de a crea autonomie copiilor. O serie de lucrări recente consideră că scopul activităților parentale este acela de a facilita dezvoltarea optimă a copilului, într-un mediu sigur, aceste activități având mai multe dimensiuni: a) dimensiunea de îngrijire, b) dimensiunea de control, c) dimensiunea de dezvoltare iar pentru realizarea acestui scop părinții au nevoie de o serie de resurse în categoria cărora intră: cunoștințe, motivație, energie, resurse, resurse materiale și nemateriale, și oportunități.

Pentru îndeplinirea funcției fundamentale a familiei – de securizare a copilului – și rolului său socializator, aculturant și individualizator, finalitatea definitorie a educației părinților devine formarea conștiinței educative a părinților, a necesității unui efort conștient pe măsura evoluției nevoilor ale copilului.

Educația în familie poate fi definită ca „ansamblul de influențe exercitate în cadrul familiei asupra copiilor în vederea formării lor pentru viață” ( Ionescu M., Negreanu E., Educația în familie, repere și practici actuale, ISE, București, 2006,) și reprezintă o modalitate esențială de realizare a educației informale. Calitatea educației în familie marchează de timpuriu dezvoltarea personalității individului, șansele reușitei școlare și ale afirmării ulterioare. Aceasta depinde în mod evident în primul rând de resursele proprii de care dispune fiecare familie, respectiv de resursele culturale și spirituale pe care aceasta le-a asimilat de-a lungul timpului, ca de exemplu mentalități, credințe, atitudini, norme, valori și idealuri. Educație pentru familie este o formă de intervenție pedagogică sau socio-educativă ce vizează educația copiilor și cultivarea adulților privind realizarea rolurilor familiale și are ca obiectiv principal armonizarea relației dintre părinți și copii. Aceasta are în vedere pregătirea părinților în scopul abilitării lor pentru a oferi copiilor o educație de calitate în conformitate cu cele mai noi cunoștințe în domeniu.

Ecaterina Vrășmaș (2002) definește o serie de trăsături caracteristice care conduc la eficiență în asumarea responsabilităților parentale. Părintele ar trebui să asigure un nivel optim al autorității parentale, caracterizat de dragoste, acceptare și sensibilitate față de nevoile copiilor, pentru promovarea unui mediu stabil, sigur și cu reguli clare. Părintele ce manifestă abilități în interacțiunea parentală își îndeplinește rolul parental cu responsabilitate și conștiinciozitate.

Formarea competențelor parentale trebuie să aibă la bază norme și valori morale, care ar permite părinților să acorde asistență propriilor copii în problema diferențierii valorilor de nonvalori, dar fiind ei înșiși pregătiți anterior în acest aspect al educației. Ca orice proces cognitiv, formarea competențelor parentale trebuie să urmeze calea de la simplu la complex, de la particular la multiplu și de la cunoaștere la metacunoaștere (construire a propriei cunoașteri). Acest proces este unul de durată și presupune un anumit grad de complexitate.

Formarea competențelor parentale trebuie îndreptată atât spre cerințele din prezent ale societății cât și spre cele de viitor, deoarece întreaga societate este într-o continuă schimbare. Modificările la nivel de societate implică schimbări cantitative și calitative la nivelul conținutului educației și învățământului. Este important ca adulții să conștientizeze că nu doar școala contribuie la transmiterea valorilor de la societate la individ, ci un rol important îl deține și familia. Este absolut necesar permanenta autoactualizare și perfecționare a competențelor parentale pentru o valorizare eficientă și calitativă a tinerei generații.

Studiul și analiza literaturii de specialitate cu privire la problema procesului de formare a competențelor parentale, au stabilit că formarea și dezvoltarea competențelor parentale are o bază motivațională consistentă, deoarece ele asigură bunăstarea familiei, adecvanța educației copilului și succesul personal și social ulterior al acestuia, inclusiv contribuie la formarea imaginii pozitive a familiei.

EVALUAREA COMPETENȚELOR PARENTALE

Un aspect provocator al demersului de evaluare psihologică clinică a copilului și familiei este definirea comportamentelor, atitudinilor, credințelor și valorilor care reprezintă un nivel satisfăcător sau ”suficient de bun” al competențelor parentale. Când vorbim despre competență parentală, din punct de vedere psihologic, ne referim practic la ideea de competență emoțională a părintelui.

Părintele competent emoțional este capabil să mențină afecțiunea și respectul copilului, își admiră copilul și îi respectă opiniile, își ghidează copilul spre scopuri prosociale. Fără o supraveghere adecvată și autentică din partea părintelui, copilul va găsi îndrumare la alte persoane, cel mai adesea la grupul de prieteni, iar de cele mai multe ori acești prieteni sunt și ei, la rândul lor, în același tip de relație disfuncțională din punct de vedere emoțional cu părinții lor.

Competența emoțională la adulți este un aspect fundamental al capacității parentale, deoarece emoțiile părinților afectează sănătarea relației părinte-copil. Emoțiile intense constituie o componentă importantă a vieții de părinte. Adesea părintele experiențiază emoții contradictorii în relația cu copilul – pe lângă emoțiile pozitive de bucurie, afecțiune, iubire, apar inevitabil și emoții negative precum furia sau teama că ar putea să-și piardă controlul și să-și rănească copilul. Modul în care părintele gestionează aceste emoții definește calitatea mediului în care crește copilul și prezice dezvoltarea favorabilă sau defavorabilă a acestuia. Mediul de dezvoltare al copilului este considerabil mai favorabil atunci când părinții exprimă și trăiesc emoții pozitive. Chiar și emoțiile negative pasagere dintre adulți cauzează distres și agresivitate la copiii mici.

Nivelul de stres joacă și el un rol extrem de important. Părinții cu un nivel ridicat de stres sau un nivel scăzut de suport social au tendința de a prezenta deficiențe importante în abilitățile parentale și să impună reguli de disciplină mult mai dure sau chiar extreme. Aceste deficiențe se datorează impactului pe care stresul, respectiv suportul, îl au asupra emoțiilor părintelui. Cercetările realizate pe această temă au arătat corelații importante pozitive între nivelul de stres și emoțiile negative, precum și între gradul de suport și emoțiile pozitive.

Emoțiile negative cronice și intense la părinți sunt un semn clar de disfuncție a familiei. Studiile arată că ele sunt prezente mai ales în familiile la mamele abuzive, mamele copiilor agresivi, mamele care trăiesc în sărăcie.

Parentingul competent cuprinde comportamente care facilitează dezvoltarea completă și complexă a copilului și anume:

Părintele este activ și pozitiv implicat în viața copilului.

Dialogul dintre părinte și copil este direct, deschis și cooperant.

Părinții comunică între ei cooperant.

Părintele este flexibil în stabilirea limitelor de comportament.

Părintele modulează în mod potrivit exprimarea iubirii și intimității.

Părintele stabilește limite clare între copil și mediu.

Părintele identifică și înțelege nevoile copilului.

Părintele face observații corecte atât asupra comportamentului copilului, cât și asupra propriului său comportament.

Părintele dezvoltă și încurajează independența, dezvoltarea personală, responsabilitatea socială și încrederea în sine a copilului.

Părintele dezvoltă și întărește stima de sine a copilului.

Părintele cunoaște punctele tari și punctele slabe ale copilului.

Părintele este perceput de către copil ca un model de rol pozitiv.

Părintele aplică strategii potrivite de disciplinare.

Părintele sprijină relația copilului cu celălalt părinte.

Părintele încurajează comportamentele adecvate social și respectul pentru regulile care guvernează societatea.

Parentingul deficitar reprezintă orice atitudine sau comportament al părintelui care expune copilul la risc. Poate fi vorba despre: comportamente adictive, abuzive sau disfuncționale din punct de vedere emoțional, comportamente sau atitudini nepotrivite din punct de vedere social. Părinții care se încadrează în acest grup pot crește copii cu probleme emoționale, psihologice, sociale sau educaționale. Comportamentele de parenting deficitar cuprind:

Consumul și abuzul de substanțe

Abuzul fizic

Abuzul sexual

Stilul de parenting caracterizat prin neglijare

Stilul de parenting autoritar

Consumul și abuzul de alcool

Abuzul emoțional/psihologic

Abuzul verbal

Abuzul de putere și control în relație

Boala mentală gravă a părintelui

Pentru evaluarea competențelor parentale, Budd (2001) propune un model sistematizat al evaluării competențelor parentale. Conform acestui model, se recomandă focalizarea pe capacitățile și deficiențele persoanei ca părinte și pe relația părinte-copil. Caracteristicile psihologice ale persoanei trebuiesc relaționate cu aspectele specifice ale rolului de părinte, subliniind modul în care fiecare trăsătură psihologică poate deveni un factor protectiv sau un factor de risc pentru copil. Evaluarea trebuie de asemenea să se centreze pe capacitățile funcționale ale părintelui, măsurând ce înțelege, crede, știe, face plus ce este capabil să facă în viitor pentru copil. Abordarea trebuie să fie una constructivă, centrată pe identificarea punctelor tari ale părintelui mai degrabă decât pe vânarea deficiențelor. La final trebuie făcută o evaluare comparativă a competenței parentale a celor doi părinți și modul în care se completează reciproc.

În acest context, Budd definește termenul de ”competența parentală minimă”. Aceasta este pragul inferior acceptabil al abilităților parentale, considerat suficient pentru a proteja siguranța și bunăstarea copilului. El a descris șapte criterii care definesc competența parentală minimă:

Funcționarea intelectuală a părintelui

Funcționarea socială și capacitatea de adaptare a părintelui

Personalitatea părintelui și funcționarea emoțională

Cunoștințele, atitudinile și percepțiile părintelui

Interacțiunile părinte-copil

Nevoile de dezvoltare ale copilului

Răspunsul părintelui la intervențiile anterioare și potențialul de schimbare.

Principalele metode de evaluare a competențelor parentale sunt:

1. Interviul clinic semistructurat – în care aceleași întrebări sunt puse ambilor părinți, permițând astfel compararea răspunsurilor, dar în același timp să permită și particularizarea relației unice pe care fiecare dintre părinți o are cu copilul.

2. Testele psihologice utilizate trebuie să îndeplinească criteriile de validitate. Aici intră atât inventare de personalitate, pentru a avea o imagine clară asupra trăsăturilor de personalitate ale părinților, în măsura în acea acestea le influențează competența emoțională, cât și testele clinice, cu scopul de a identifica eventualele tulburări mentale grave la părinți.

3. Chestionarele de tip self-report se utilizează în special pentru a măsura/ analiza diferite aspecte ale activității de parenting. Cele mai utilizate sunt ”Parent-Child Relationship Inventory – PCRI” (Anthony Gerard) și ”Parenting Stress Index – PSI4” (Richard Aidin), din păcate nicunul dintre ele nefiind adaptat pe populația română.

4. Observația directă – pentru a obține informații relevante privind relația părinte – copil; se face de regulă atât la domiciliu, cât și în cabinetul de psihologie. Un caz particular sunt exercițiile dinamice de observație directă – metoda ”strange situation”, utilizată pentru evaluarea calității relației de atașament la copiii mici.

STILURI PARENTALE

În ultimul timp societatea este tot mai preocupată să asigure condiții prielnice pentru ca rolul de părinte să fie abordat într-o manieră cât mai naturală. Rolul părinților este acela de a influența, învăța și supraveghea copiii însă oamenii aleg maniere diferite pentru a face aceste lucruri. La o extremă se află cei care doresc să exercite un control absolut asupra copiilor, punând o mare presiune pe umerii copiilor, iar la celălalt pol sunt acei părinți care se limitează la a îndeplini doar sarcinile propuse de statutul de părinte. Observând aceste diferențe, specialiștii au propus conceptul de stil parental pentru a se referi la variațiile normale în încercările de control și socializare a copiilor de către părinți.

Stilul educativ familial este o expresie utilizată într-un sens relațional privind natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ și este deseori înlocuit în literatura de specialitate cu sintagma atmosferă familială, climat educativ familial sau stil parental. Acesta are un impact deosebit asupra sănătății psihologice a copiilor și pot afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor.

Cercetările au indicat existența a două elemente principale în funcție de care pot fi definite stilurile parentale, căldura și controlul. Căldura părintească se referă la capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere afectiv de copil, de a fi atent la nevoile și la emoțiile copilului și de a-i arăta acest lucru. Controlul parental încorporează comportamente de disciplină precum învățarea copiilor să acționeze conform regulilor, setarea limitelor într-un mod consistent și emoțional neutru, având așteptări adecvate vârstei copilului și monitorizând toate activitățile.

R. Edwards (2001) descrie patru tipuri parentale: autoritar, permisiv, democratic, precum și cel mixt:

Stilul autoritar

Părintele autoritar este orientat spre supunere și se așteaptă ca regulile și ordinele lui să fie respectate cu strictețe, chiar dacă nu explică rațiunile pe care acestea se întemeiază. Dominat de așteptări mari și de dorința de perfecțiune, părintele autoritar dorește un copil competitiv, care să-și folosească la maxim posibilitățile, motiv pentru care îl presează pe copil să studieze în permanență. Chiar și atunci când copilul are reușite, părintele autoritar nu își arată afecțiunea, recurgând rareori la laude și la recompensă. Acești părinți sunt foarte stricți, au multe reguli. Ei blamează, își ceartă foarte mult copiii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au opinii și nu au voie să pună întrebări, ca urmare nu învață să gândească pentru ei înșiși și nici să ia decizii. Copiilor le este, de regulă, frică de părinți. De regulă, copiii ai căror părinți utilizează acest stil parental obțin performanțe școlare bune și nu prezintă probleme comportamentale, în schimb nu demonstrează abilități sociale dezvoltate, au o stimă de sine scăzută și înregistrează nivele crescute de depresie. Când ajung adolescenți devin de foarte multe ori rebeli pentru a scăpa de această rigiditate. Cei mai mulți copii crescuți în astfel de familii dezvoltă comportamente de risc, consum de droguri, alcool, delicvență, în încercarea de a se revolta acestui stil parental și, o dată ajunși la vârsta matură este posibil să rupă relațiile cu părinții. Dezavantajele acestui stil parental sunt, cel mai adesea creșterea ostilității, scăderea stimei de sine, nivel ridicat al depresiei și împiedicarea dezvoltării competențelor sociale.

Stilul permisiv

În raport cu părinții autoritari, cei permisivi au puține reguli și nu au limite clare. Acești părinți cedează în fața copiilor, dacă impun o regulă copiii o încalcă. Stilul prea permisiv duce la haos, copiii fiind cei care dețin puterea. Copiii cu astfel de părinți sunt obișnuiți să facă numai ce doresc și nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoiști și răsfățați. Părinții permisivi sunt indulgenți și atenți la nevoile copiilor, dar nu au așteptări clare de la ei. Non-conformiști și blânzi, ei nu impun copiilor un anumit tip de comportament, ci le acordă o libertate, lăsând la latitudinea acestora procesul de auto-reglare. Părintele permisiv aplică o disciplină inconstantă, evită confruntările și cedează ușor constrângerilor sau plânsului copilului. Este, mai degrabă apropiat de membrii familiei și comunicativ, preferând mai degrabă rolul de prieten al copilului decât pe cel de părinte. Copiii ai căror părinți adoptă stilul permisiv prezintă o mare probabilitate de a manifesta probleme comportamentale sau performanțe școlare scăzute, dar au o atimă de sine ridicată, bune abilități sociale și sunt puțini redispuși depresiei.

Părinții care au un astfel de comportament o pot face din următoarele motive;

au crescut, la rândul lor cu părinți autoritari și consideră că este mai bine fără disciplină:

permisivitatea este o reacție față de educația lor rigidă, aspră;

sunt supuși unui risc extrem și nu au energia necesară pentru a impune respectarea regulilor;

se pot afla frecvent sub influența alcoolului sau a drogurilor.

Stilul democratic

Acești părinți se bazează pe principiul de a acorda șanse copiilor lor. Ei realizează o echivalență între obligații și libertăți. Au reguli simple și concise, pedepse rezonabile în cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele pentru care au stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învață că opțiunile lor sunt importante, învață cum să ia decizi. Acești copii vor fi independenți și responsabili. Părinții democratici au standarde stabilite clar pentru copiii lor, urmărind constant măsura în care acestea au fost atinse. Asertivi, dar nu intruzivi și restrictivi, acești părinți vor să-și educe copiii, astfel încât să poată deveni adulți responsabili, disciplinați și cooperanți. Acest stil parental nu rămâne lipsit de rezultate, copiii au scoruri ridicate la învățătură și bune competențe sociale.

Stilul mixt

Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viața de zi cu zi. Fiecare părinte poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale existenței sale. De exemplu, o mamă democratică poate deveni permisivă când este foarte obosită. Majoritatea părinților au un stil dominat, pe care îl folosesc cea mai mare parte a timpului, dar circumstanțele și relațiile dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor.

Conform altor cercetări, părinții pot adopta următoarele stiluri parentale:

Stilul parental ferm și non-blând:

Acest stil parental implică un comportament parental de stabilirea a unor reguli rigide, fără a permite vreodată copilului să le chestioneze autoritatea, centrarea pe greșeli, atacarea personalității lui, strictețe și lipsa oferirii laudelor. Ca răspuns la acest stil, copiii vor ajunge să se evalueze ca fiind nevaloroși și inferiori, considerându-i pe toți ceilalți superiori, ei vor trăi anxietate, nesiguranță și vinovăție, dovedindu-se a fi ezitanți, dependenți și cu un comportament submisiv. Convingerile parentale care stau la baza acestui stil parental excesiv de strict și aspru includ:

a mă înfuria este o metodă eficientă de a modifica comportamentul copilului;

furia ajută la rezolvarea problemelor;

copiii trebuie bătuți pentru a-i aduce la o formă civilizată;

copilul și comportamentul său sunt același lucru;

lauda și recompensa nu sunt necesare și îl fac să devină răsfățat;

părinții au întotdeauna dreptate;

copiii nu trebuie să-și contrazică părinții sau să-i chestioneze;

părintele poate obliga copilul să face orice vrea el.

Stilul parental blând și non-ferm:

Se referă la situația în care părinții arată dragoste și afecțiune, dar realizează puține solicitări și stabilesc puține limite. Părinții care au acest stil parental par să procedeze așa fie din dorința de a nu-și frustra copilul, fie din sentimentul de vinovăție. Copiii din astfel de familii pot deveni aiuriți, sunt lipsiți de putere, egocentrici, infantili emoționali și dependenți, au o toleranță scăzută la frustrare și evită responsabilitățile. Convingerile parentale care stau la baza acestui stil parental excesiv de permisiv și non-solicitant includ:

copiii nu trebuie să fie frustrați

toate formele de pedeapsă sunt greșite

copiii trebuie să fie liberi să se exprime

creșterea copiilor trebuie să fie distractivă și ușoară

dacă simți că ceva e corect înseamnă că este corect

sunt slab pentru a ști ce este bine tot timpul, așa că decid pe moment

Stilul parental non-blând și non- ferm:

Părinții își critică sever copiii pentru comportamentele lor greșite, dar nu le oferă aproape niciodată laude pentru comportamentele bune. Ca și rezultat, ei vor avea comportamente cronice de încălcare a regulilor, vor întâmpina probleme cu lege, vor fi furioși și frustrați pentru că nu reușesc aproape niciodată să-și mulțumească părinții, vor testa limitele părinților pentru a-i face pe aceștia să arate că le pasă.

Stilul parental blând și ferm:

Părinții care își cresc copiii în această manieră discută și se gândesc împreună cu ei la ceea ce înseamnă comportamente inacceptabile, se centrează pe comportament, dar nu blamează copilul, stabilesc limite cu consecințe clare pentru nerespectarea lor, stabilirea pedepselor relaționate cu învățarea regulilor, nu blamează, câteodată își frustrează copilul dacă este necesar, aplică o constrângere rezonabilă pentru învățarea auto-disciplinei și amânarea gratificării, nu pedepsesc niciodată datorită furiei și frecvent laudă copilul și îi arată dragoste. Copiii crescuți în această manieră experiențiază o stare de bine socio-emoțională și au reușite pe măsura potențialului lor.

Pentru a asigura un proces educativ eficient ȋn dezvoltarea armonioasă a copilului, trebuie ca stilurile parentale ale celor doi părinților să se completeze reciproc și acest lucru este posibil atunci când există ȋnțelegere și dialog ȋntre soți.

CAPITOLUL IV

IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PARTENERIATUL FAMILIE – GRĂDINIȚĂ

În educarea copilului preșcolar, o componentă foarte importantă o constituie procesul instructiv-educativ la care contribuie familia și grădinița. Instituția de învățământ trebuie să conlucreze cu toate instituțiile sociale interesate direct sau tangențial de domeniul educației copilului de varsta școlară și să stabilească relații de cooperare și colaborare în baza unui proiect special, denumit parteneriat educațional, iar mecanismul de realizare al acestuia se numește harta rețelei educative.

Educarea copilului reprezintă un țel comun al părinților și cadrelor didactice ȋn atingerea căruia acționează factorii de modelare a personalității umane care interaționează ca un tot unitar/ sistem bine ȋnchegat. Pentru atingerea acestui țel comun este necesar un schimb permanent de informații bine organizate și structurate, dirijate spre micul preșcolar.

Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educația începe din familie, aceasta fiind modelul pe care copilul îl imită și-l urmează. În familie copilul își face pregătirea pentru viață. De asemeni, familia oferă mediul în care copilul se naște, trăiește primele experiențe, se dezvoltă și se formează pentru viață. Apariția unui nou membru în familie, care la început este complet dependent de adulți, aduce cu el un enorm sens al responsabilității, privind modul în care trebuie îngrijit și educat. Părinții sunt primii dascăli, deoarece ei sunt primii cu care copilul interacționează constant încă din prima zi a vieții sale. Familia reprezintă liantul care unește relațiile dintre copil și mediul social. Asigură astfel, condițiile necesare trecerii prin toate stadiile de dezvoltare ale copilăriei, piloni ce stau la baza structurării personalității individului. Prin relațiile sale cu mama, tata, cu frații și celelalte rude, copilul ȋncearcă să se integreze ȋn societate, să se adapteze, își cunoaște valorile și începe să-și formeze astfel imaginea de sine.

La vârsta preșcolară un factor educativ foarte important ȋl reprezintă grădinița, care desfășoară un amplu proces instructiv-educativ și are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode și procedee pedagogice diverse. Orice cadru didactic care conduce o grupă de preșcolari, trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilitățile intelectuale precum și particularitățile lui comportamentale și caracteriale. Se preocupă de integrarea socială a preșcolarului prin implicarea lui în mediul grădiniței, al grupei de preșcolari pe care o conduce, oferindu-i prilejul să cunoască mediul înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniței, la școală, la brutărie, la moară, la fermă etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile posibilități ale copiilor, integrând în jocuri și activități copiii timizi, lucrând diferențiat ȋn funcție de posibilitățile și de trebuințele fiecăruia, utilizând jocul și jucăriile existente pentru a-i apropia de acestea.

Se identifică două dimensiuni principale ȋn implicarea atât a unității de învățământ cât și a familiei în beneficiul copilului: dimensiunea relației copil – părinte și dimensiunea relației grădiniță – familie. Dimensiunea relației copil/părinte urmărește frecventarea grădiniței, rezultatele școlare, îndeplinirea sarcinilor și susținerea emoțională și materială a activității didactice a copilului. Dimensiunea relației grădiniță/familie, se referă la alegerea de către părinte a unității de învățământ la care ȋși va ȋnscrie copilul, la contactele directe ale părinților cu cadrul didactic de la grupă și cadrele didactice din unitate. Aceste contacte pot fi ședințe cu părinții, program de consiliere a părinților, cursuri de formare pentru părinți „Educăm așa”, activități ȋn parteneriat, implicarea ȋn proiecte educaționale, concursuri școlare etc.

Pentru a beneficia de un parteneriat grădiniță – familie de calitate sunt recomandate următoarele aspecte de care trebuie să țină seama instituția de învățământ:

informarea copiilor, cadrelor didactice, părinților privind activitatea unității de învățămant și programul de colaborare în cadrul parteneriatului educativ

informarea sistematică a părinților privind dezvoltarea și performanțele copilului (dezvoltarea intelectuală, psihofizică, calități de personalitate, comportamente, rezultate la diverse evaluări, etc.);

organizarea Școlilor pentru părinți (bunici, adolescenți etc.), axate pe diverse teme de educație a familiei, de ocrotire a sănătății, de educație de gen, de studiere a drepturilor copilului etc.;

organizarea consilierii psihopedagogice a copiilor și părinților;

implicarea părinților în diverse activități ale procesului instructiv-educativ,

organizarea conferințelor și meselor rotunde, pentru a discuta și a face schimb de opinii și experiență privind educația copiilor.

Se pare că cea mai mare barieră a parteneriatului grădiniță-familie este faptul că părinții nu se simt acceptați. Pentru a evita acest lucru cadrul didactic trebuie să aibă o atitudine pozitivă față de familie, furnizând astfel un punct pozitiv de plecare ȋn relație cu ei, să recunoască și să acorde feed-back la nevoile și temerile părinților, să informeze părinții cu privire la activitățile care urmează să aibă loc ȋn grădiniță, să folosească un limbaj prin care să interacționeze cu familia, să implice părinții ȋn realizarea programelor astfel ȋncât să ȋnțeleagă cât de importantă este activitatea cu profesioniștii. Toți părinții doresc să fie respectați. Astfel, se pot oferi diplome familiilor care să ateste participare lor la procesul educațional al copilului. Se poate amenaja un spațiu unde părinților să li se aducă la cunoștință evenimentele din grădiniță etc.

Relația grădiniță – familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiții de bază, fundamentală: cunoașterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor și potențialului ei educativ (date esențiale despre familie care sunt consemnate ȋn caietul de observații al grupei). Educatoarea trebuie să cunoască mai multe aspecte ale vieții de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoașterea și înțelegerea copiilor cu vârste cuprinse între 3-5/6ani. Nu se poate educa în mod corect un copil fără a-l observa atent, fără a-l studia, fără a-i înțelege personalitatea.

Educatoarea își planifică activitățile pe care le desfășoară în cadrul parteneriatului educațional în funcție de anumite criterii: timp, spațiu, resurse umane-materiale, posibilități. În privința formelor concrete de colaborare dintre grădiniță și familie, trebuie spus că ele se deosebesc în funcție de scopul urmărit și modul concret de realizare. Colaborarea grădiniței cu familia se poate realiza în diferite forme:

• Comitetul de părinți se alege în fiecare an în adunarea generală a părinților preșcolarilor clasei, convocată de educator, care prezidează ședința. Comitetul de părinți al clasei ține legătura cu unitatea de învățământ, prin educatorul clasei și poate propune, în adunarea generală, diverse activități ce doresc a fi abordate în cadrul ședințelor cu părinții, întâlnirilor individuale, diverse măsuri organizatorice ce privesc grupa de copii.

• Ședința cu părinții se organizează de obicei lunar sau ori de câte ori se consideră că ar fi necesar și în cadrul lor părinții sunt informați despre: regulamentul de ordine interioară al grădiniței; oferta educațională a grădiniței; obiectivele precizate în curriculum; diferite aspecte organizatorice legate de programul desfășurării activității în grădiniță. Aceste ședințe sunt organizate într-un cadru formal și presupun participarea tuturor părinților. Din acest motiv în cadrul ședințelor nu se discută problemele care presupun respectarea confidențialității și care ar putea pune părinții în situații jenante și totodată nu se fac comparații între familii sau între copiii diferitelor familii.

• Lectoratele cu părinții sunt activități în care se dezbat anumite teme educaționale de interes pentru părinți se desfășoară la inițiativa educatoarei, a personalului medical al grădiniței sau a consilierului și presupun implicarea activă și directă a adulților, cu scopul formării și dezvoltării competențelor parentale ale acestora. Aceste lectorate se pot realiza și sub formă de jocuri, iar alături de părinți pot participa și copiii. Este important ca aceste grupuri să fie mai restrânse, iar participarea să fie la libera alegera a adulților, deoarece acest tip de activitate necesită o mare disponibilitate din partea părinților.

• Consultațiile pedagogice individuale sau colective cu părinții – acestea au un rol important în colaborarea dintre grădiniță și părinți și se desfășoară spre binele și folosul copilului, dar și a părinților sau a cadrului didactic. În cadrul consultațiilor educatoarea discută concret cu părinții (sau bunicii) copilului despre dezvoltarea copilului, despre eventualele probleme comportamentale sau situații conflictuale ale acestuia, dar și despre progresele și regresele copilului. Este esențial ca părinții să fie implicați în căutarea soluțiilor în rezolvarea unor anumite probleme a copilului și ca aceste soluții să fie aplicate atât la grădiniță cât și acasă. Este indicat ca aceste consultații pedagogice să aibă loc cel puțin de 2 ori pe an și ca ele să fie programate din timp, lăsând posibilitate părinților, dar mai ales educatoarei să se pregătească în prealabil pentru această discuție cu părinții. Această pregătire se referă la o observare mai atentă a copilului respectiv, și adunarea de informații sau materiale, dacă părinții au cerut informații suplimentare asupra unei situații.

• Consilierea – astfel de convorbiri au loc spontan ori de cate ori se ivește prilejul, sau organizat, din inițiativa educatoarei sau a părinților. Avantajul lor constă în posibilitățile pe care ni le oferă de a analiza diferite situații concrete și de a ajunge la un consens asupra măsurilor ce se vor întreprinde în continuare. Educatoarea are prilejul să cunoască mai bine copilul prin intermediul părinților, să-i cunoască pe aceștia din perspectiva calității pe care o au. O variantă a acestor convorbiri îmbracă forma consultațiilor individuale. Cu acest prilej sunt analizate unele manifestări concrete mai dificile sau ieșite din comun, cauzele care le generează, și în colaborare se ajunge la inițierea unor măsuri concrete. Convorbirile și consultațiile presupun mult tact din partea educatoarei.

• Corespondența cu părinții se referă atât la informarea părinților pe cale scrisă a progreselor copiilor, dar și la afișarea diferitelor teme educaționale. În ceea ce privește grădinițele urbane, datorită dezvoltării tehnologice, multe dintre acestea au propria pagină de internet, pe care aceastea afișează ultimele noutăți legate de activitățile educaționale și cele adresate părinților, poze și altele, iar corespondența cu părinții se face prin diferitele canale electronice de comunicare.

• Voluntariatul se referă la faptul că, părinții își pot folosi cunoștințele și abilitățile pentru sprijinirea grădiniței în asigurarea condițiilor optime de desfășurare a activităților educative precum și în elaborarea unor direcții de organizare și sprijin al acestora.

Câteva dintre sarcinile pe care le pot avea părinții voluntari sunt:

Coordonarea și colaborarea în cadrul unor evenimente speciale. Aceștia caută resurse pentru desfășurarea unor activități sau proiecte, ajută la desfășurarea acestora, pot participa și ajuta la organizarea excursiilor sau a vizitării unor obiective turistice;

Desfășurarea unor acțiuni de reparare și îmbunătățirea a bazei materiale a grădiniței. Părinții pot ajuta la zugrăvirea unor spații, vopsirea jucăriilor din curtea grădiniței, amenajarea spațiului de joacă sau repararea aparaturii electrice;

Colectarea de fonduri. Folosindu-și talentele, părinții pot organiza, în cadrul unor proiecte speciale, acțiuni de colectare a fondurilor. De exemplu, organizarea unei tombole cu obiecte confecționate de părinți (jucării, picturi etc.), a unei expoziții cu vânzare, identificarea și contactarea unor sponsori din comunitate sau altele. Pentru atragerea unor surse extrabugetare, se pot organiza si desfășura împreună cu copiii și părinții progame artistice, banii obținuți folosindu-se pentru a achiziționa jucării sau alte materiale necesare grupei de copii. Ex:”Sărbătoarea toamnei”. Lucrările executate împreună cu copiii pot fi : peisaje din semințe de dovleac, jucării din castane, coji de nuci, etc., sau “8Martie”, mărțișoare, felicitări.

Activitați demonstrative Participarea părintilor la anumite activități demonstrative îi ajută să cunoască metodele și procedeele folosite, le sugerează anumite modalități concrete de îndrumare a jocurilor, de folosire a jucăriilor, etc. În cadrul acestor participări, părinții observă modul de comportare al copilului în colectivitate, precum și modul și gradul de implicare al preșcolarului în activități.

Serbări, excursii, expoziții cu lucrările copiilor. De cele mai mai multe ori, părinții participă doar ca spectatori la serbările copiilor, nefiind implicate direct în munca copilului și a educatorului din spatele acestor reprezentații, ci văzând doar rezultatul final ale acestora. Prin crearea parteneriatelor familie-grădiniță în cadrul acestor serbări se poate introduce de exemplu și un dans, un cântec sau o scenetă pregătită și interpretată doar de către părinți sau chiar de către părinte alături de copil. Prin implicarea părinților în astfel de activități, aceștia au posibilitatea să descopere și să cunoască inclinațiile artistice ale copilului, să-și aprecieze obiectiv copiii și chiar să-și însușească unele metode educative noi. În ceea ce privește expozițiile copiilor, organizarea unor expoziții cu lucrări executate de copii, prin care părinții au posibilitatea să-și cunoască copilul prin prisma rezultatelor muncii sale. Părinții sunt deja obișnuiți cu expunerea lucrărilor de artă a copiilor, dar se pot organiza diverse evenimente în cadrul cărora lucrările să fie expuse în alte locuri în funcție de tema abordată. De exemplu cu ocazia desfășurării proiectului de parteneriat cu poliția se poate organiza o expoziție chiar în sediul poliției cu tema micii pietoni.

Activități extracurriculare, organizate și desfășurate împreună cu părinții. De exemplu: vizite organizate la patiserie, la croitorie, la biserică, astfel încât copiii să aibă parte de o educație culturală solidă. In vederea eficienței parteneriatului grădiniță-familie, educatoarea trebuie să mobilizeze părinții, în participarea la aceste acțiuni.

Derularea unor activități opționale în parteneriat cu părinții. Un exemplu în acest sens ar fi Ziua Porților Deschise. În această zi părinții pot participa și ei, alături de copiii lor la o zi obișnuită din grădiniță. În cadrul acestor activități, părintele poate participa ca simplu observator sau dimpotrivă acesta se poate implica alături de cadrul didactic în activitatea desfășurată. Așadar se pot organiza în funcție de aptitudinile și interesele părintelui interesat, diferite activități precum citirea unei povești de către un părinte sau chiar de către mai mulți, pe diferite roluri (povestitor, balaur, prințesă) sau părintele poate prelua pentru un anumit interval de timp funcția de educator, învățându-i pe copii un cântec, dans sau joc. Un alt tip de activitate desfășurat de părinți în cadrul acestei forme de colaborare cu grădinița ar putea fi prezentarea propriei meserii, astfel ei împărtășindu-și experiența într-un anumit domeniu, această activitate fiind totodată și instructivă pentru copii.

În acest proces de colaborare, rolul conducător îl are educatoarea. Ea poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere și de acțiune. Cultivarea unor relații de parteneriat efectiv între grădiniță și familie, în sprijinul educației și creșterii copilului constituie cheia succesului viitor în adaptarea și integrarea școlară. Relațiile de colaborare dintre părinți și unitatea de învățământ pe care o frecventează copilul lor constituie primul pas către o educație deschisă, flexibilă și dinamică a personalității copilului. Toate activitățile desfășurate în cadrul parteneriatului educațional grădiniță-familie sunt deosebit de importante în educarea și dezvoltarea preșcolarilor. Implicarea părinților în parteneriatul educațional este benefică atât pentru copil cât și pentru părinte. Este benefică pentru copil deoarece acesta își dezvoltă anumite abilități, priceperi, deprinderi fiind susținut în totalitate de părinte, pe de altă parte este benefică pentru părinte deoarece prin antrenarea lor aceștia se simt puși în valoare, talentele și cunoștințele lor fiind fructificate. Părintele își poate urmări copilul în variate situații de interacțiune zilnică, dar mai ales au posibilitatea să cunoască mai bine dificultățile de integrare a acestuia în colectivul grupei sau în programul grădiniței.

BLOCAJE CE ÎMPIEDICĂ IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

Educația copiilor este scopul comun al familiei și al școlii sau al grădiniței, scop care poate fi realizat eficient doar printr-o relație de parteneriat, prin înțelegerea rolurilor, divizarea competențelor, responsabilităților și a funcțiilor între părțile implicate, prin investirea comună a resurselor de timp, prin împărtășirea informațiilor; prin soluționarea în comun a situațiilor problematice etc. Relațiile dintre școală sau grădiniță și familie sunt fundamentale pentru buna funcționare a sistemului educațional și succesul școlar al copiilor, respectiv, posibilitățile de implicare a părinților în viața școlară trebuie să devină o preocupare constantă a instituției de învățământ. Este important ca părinții să înțeleagă beneficiile participării în viața școlară asupra propriului copil, dar și asupra comunității.

Din păcate, există situații în care apar rupturi, blocaje sau disfuncționalități în exercitarea rolurilor în cadrul parteneriatului și, din acest motiv, obiectivul principal va fi parțial sau chiar deloc realizat. Studiile realizate au permis diferențierea a două categorii de obstacole în funcționarea eficientă a parteneriatului familie – școală/grădiniță:

a. obstacole existente în cadrul instituțiilor de învățământ;

b. obstacole existente în cadrul familiei.

Obstacolele relației școală/grădiniță – familie pot fi de ordin comportamental, atât din partea părinților cât și a profesorilor sau de ordin material. Dificultățile de comunicare pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor, libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea instituției școlare; impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului, randamentul pedagogic și datoria parentală; participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară. Pregătirea unor profesori nu este suficientă și aceștia au nevoie de competențe noi pentru a interacționa mai eficient cu părinții. În ciuda participării la programe de formare, care includ teme legate de comunicarea cu părinții, viitorii profesori dețin competențe scăzute de comunicare cu părinții și în general, nu se simt pregătiți să interacționeze cu aceștia.

Cadrele didactice au opinii diferite cu privire la distribuția rolurilor și la legătura școală/grădiniță – familie. Unele persoane consideră că instituția școlară are sarcina instruirii iar familia pe aceea a educării. Altele reduc la minimum necesar contactele: întrucât activitatea școlară este o activitate specializată, ea trebuie desfășurată de specialiști; odată ce se ocupă de instruirea copiilor, școala/grădinița trebuie lăsată să-și facă datoria. Cei mai puțini consideră că părinții sunt contactați individual numai atunci când activitatea școlară a copilului impune eforturi suplimentare; întâlnirea constă în consilierea didactică a părintelui și, eventual, în informarea cadrului didactic cu privire la particularități ale copilului sau ale vieții de familie. Sunt cadre didactice care consideră că școala/grădinița și familia au, în linii mari, aceleași atribuții, că nu se poate face distincție netă între sarcinile fiecăreia.

Datorită evoluției sistemelor școlare în societățile europene, numeroase cadre didactice manifestă nu o responsabilitate de tip profesional, ci o responsabilitate de tip birocratic: ei înțeleg să răspundă pentru activitatea lor doar în fața celor ce i-a angajat nu și în fața beneficiarilor direcți. Pentru numeroase cadre didactice, beneficiarul este elevul și nu părintele. Dificultățile unei cooperări sau ale unui parteneriat între familie și școală/grădiniță sunt legate, de un conflict de interese, cu atât mai puternic cu cât ne aflăm într-o perioadă de redefinire a rolurilor celor două părți. Reproșurile care se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor privesc dificultăți de a stabili relația cu adulții.

Analizând cealaltă categorie de obstacole, cea legată de mediul familial, reproșurile care se fac părinților privind colaborarea cu școala vizează: apatia, lipsa de responsabilitate, timiditatea, critică cu impertinență școala, preocupări excesive pentru randamentul școlar (notele) al copilului, contacte limitate cu școala, conservatorism. Informarea și formarea părinților în ceea ce privește școlaritatea copilului presupune, cel puțin, ca fiecare părinte să cunoască:

obligațiile legale privind educația copilului;

drepturile de care dispune pentru educația copilului;

importanța atitudinii lui pentru reușita școlară a copilului;

metodele de colaborare cu școala.

Atitudinile părinților față de școală sau grădiniță pot fi de opoziție, delegare, mediere și cooperare.

De-a lungul timpului, au fost identificate cele mai frecvente probleme comune, care privesc ambele părți implicate în parteneriat, care împiedică eficiența parteneriatul dintre școală/grădiniță și familie și care trebuie soluționate printr-un efort comun al tuturor actorilor educaționali: părinți, cadre didactice, manageri ai instituțiilor de învățământ.

Dintre acestea amintim:

lipsa de comunicare eficientă între toți actorii educaționali ce își pun amprenta asupra educației copilului;

deficiențe în repartizarea rolurilor și responsabilităților între parteneri;

prezența unor bariere cauzate de circumstanțele socioeconomice, culturale ale perioadei de tranziție pe care o traversează țara;

insuficiența pregătirii administrației instituției de învățămînt, a cadrelor didactice și a părinților pentru construirea unor relații de parteneriat în educatia copiilor;

lipsa unei tradiții culturale în colaborarea școală/grădiniță – familie și a modalităților de stimulare a acesteia.

Colaborarea dintre grădiniță și familie este extrem de importantă și trebuie să ne unim eforturile ȋn vederea educării copiilor. Dintre acțiunile desfășurate ȋn parteneriat cu familia pentru înlăturarea blocajelor ce intervin în implicarea părinților în educația copiilor, putem menționa consilierea părinților (consultații individuale cu părinții ȋn care aceștia sunt informați despre progresul, stagnarea sau regresul copilului), ședințele cu părinții (li se aduce la cunoștință acestora diferite informații privind organizarea și desfășurarea unor activități viitoare cuprinse ȋn diferite proiecte educaționale, de asemenea sprijinirea activităților instructiv-educatice cu o varietate de materiale didactice corespunzătoare temei studiate ȋn fiecare săptămână), organizarea unor activități extracurriculare, ateliere de lucru împreună cu părinții.

CAPITOLUL V

PROGRAME DE EDUCAȚIE PARENTALĂ

Educație parentală (engl. parent education; fr. education parentale) reprezintă o formă de intervenție pedagogică sau socio-educativă adresată părinților ce vizează “mărirea competențelor și abilităților educative” ale acestora. (Șoitu, L. Comunicare și educație. Iași, Polirom, 1996)

În general, termenul de educație parentală, acesta denumește, în sens larg, ”programele, serviciile și resursele destinate părinților și celor care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini pe aceștia și de a le îmbunătăți capacitatea de a-și crește copiii” (Carter, 1996). Într-un sens mai restrâns, educația parentală se referă la programele care ajută părinții să își dezvolte și să își îmbunătățească abilitățile parentale, să înțeleagă dezvoltarea copilului, să învețe să reducă stresul care poate afecta funcționalitatea parentală, și să învețe să folosească modalități alternative de abordare a situațiilor dificile întâlnite cu copiii.

Educație parentală este ansamblu de programe, servicii și resurse destinate părinților/reprezentanților legali/persoanelor în grija cărora se află copilul, cu scopul de a-i sprijini pe aceștia în creșterea și educația copiilor, în conștientizarea rolurilor pe care le au și de a le dezvolta și îmbunătăți competențele parentale. Profesionistul care poate avea o pregătire inițială în domeniul socio-uman sau medical dar care a participat la un program de formare specializată în domeniul educației parentale se numește educator parental.

Scopul educației parentale este “de a dezvolta relațiile dintre părinți și copii prin încurajarea comportamentelor de sprijin ale părinților și modificarea comportamentelor nonproductive sau vătămătoare”. (Ștefan Cojocaru, D. Cojocaru, Optimizarea strategiilor de recrutare a părinților și de consolidare a practicilor parentale, dezvoltate în timpul cursurilor de educație parentală, UNICEF, 2011, București). Programele de educație parentală își propun, în general, să dezvolte părinților comportamente noi, pozitive, pe de o parte și să elimine o serie de comportamente care afectează nefavorabil dezvoltarea copilului, pe de altă parte prin intermediul unor educatori parentali. Ca domeniu de cercetare, educația parentală este relativ recentă și se caracterizează prin interdisciplinaritate.

Educația părinților apare ca un element al sistemului de educație, fiind, în același timp și o dimensiune a educației permanente. Deoarece educația adulților, în afara unor programe de promovare profesională, nu poate deveni obligatorie, ea trebuie să se adapteze nevoilor diferitelor categorii de adulți și să corespundă cerințelor lor. Părinții dar și viitorii părinți sunt cei care au nevoie de cât mai multă adaptabilitate a sistemului de educație la cerințele și nevoile lor, generate de contextele imediate în care trăiesc și cărora trebuie să le facă față, fără să fie pregătiți.

Educația parentală are nevoie de o bază solidă, nu doar de programe pilot desfășurate în diferite arii medicale, sociale și educaționale. De aceea, implementarea Strategiei Naționale Integrate de Formare și Dezvoltare a Competențelor Parentale, care include educația părinților ca parte integrantă a educației permanente poate fundamenta bazele pentru constituirea, funcționarea și dezvoltarea unui sistem național, integrat de educație parentală. Chiar dacă se recunoaște de către diverse instituții publice a importanței educației parentale, nu există nicio reglementare care că stipuleze nevoia sau obligativitatea educației parentale.

Susținerea inițierii, formării și dezvoltării competențelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie să și le asume, dacă se dorește ca educația copilului și tinerilor să devină o acțiune coerentă, eficientă și care să ofere șanse egale tuturor. A susține părinții în interesul superior al copilului înseamnă a crea o nouă cultură familială, bazată pe dialog, cunoaștere și participare, pe de o parte, și a facilita cooperarea între profesioniști, părinți și autorități publice, care contribuie la educația și dezvoltarea copilului, pe de altă parte.

Programele de educație parentală sunt parte integrantă a politicilor de sprijinire a familiilor și au la bază două principii (Carter, 1996):

– Cel mai bun mijloc pentru a influența favorabil dezvoltarea copiilor și comportamentele acestora este să acționezi asupra convingerilor, atitudinilor și comportamentelor părinților, căci aceștia sunt cei mai timpurii și mai apropiați educatori ai copiilor.

– Modul cum să fii părinte se învață și se exersează și nu este înnăscut sau moștenit.

În ultimii ani în România au fost dezvoltate diverse programe, prin care se realizează promovarea parentalității pozitive, avînd ca scop dezvoltarea abilităților (mai ales prin servicii de informare) și a competențelor parentale (proiecte pilot de educație a părinților). În general, acestea sunt adresate părinților cu copii de vîrstă mică și cu adolescenți (oferite de personal medical, educativ sau social).

În anul 1992, cu sprijinul UNICEF, a fost inițiat un program pilot de educație timpurie – PETAS (Program de Educație Timpurie pe Arii de Stimulare) care a inclus și o componentă de educație a părinților, în cadrul căreia au fost înființate Centrele de Resurse pentru Părinți (CRP). Programul s-a derulat cu rezultate relevante pentru sistemul de educație preșcolară și, până la finalizarea lui în anul 1998, a fost extins la nivel național cu ajutorul Inspectoratelor Școlare Județene și al autorităților publice locale care, în majoritatea cazurilor, au susținut înființarea și dotarea unor noi Centre de Resurse și dotarea sălilor de grupă în acord cu principiile educației timpurii.

În cadrul alternativei educaționale Step by Step, în perioada de după 1994, odată cu înființarea grupelor Step by Step în grădinițe din sistemul de stat, au fost derulate activități de individualizare a procesului de educație și, implicit de educație a părinților, asemănătoare celor din programul PETAS.

În anul 2000, Holt România, în parteneriat cu ANPDC și cu sprijinul UNICEF a derulat programul de întărire a capacității DJASPC de a oferi educație parentală pentru părinții cu copii de la naștere la 3 ani, după modelul Birth to Three din SUA. După aproximativ zece ani de adaptare, a fost extins la categoria părinților cu copii mai mari, inclusiv cu copii școlari și adolescenți și se derulează cu succes și în prezent.

Începând din anul 2000, Ministerul Educației Naționale, în parteneriat cu Fundația Copiii Noștri (FCN) cu asistență din partea UNICEF România, derulează Programul național de educație a părinților, pe baza metodei „Educați Așa”, elaborată și experimentată de Institutul Olandez pentru Îngrijiri și Bunăstare de pe lângă Universitatea din Utrecht (Netherlands Institute for Care and Welfare). Programul s-a dezvoltat treptat la nivel național și, ca urmare a rezultatelor foarte bune, a fost preluat în 2004 de către Ministerul Educației Naționale, baza de date și monitorizarea rămânând în continuare în responsabilitatea Fundației Copiii Noștri.

În intervalul 2004-2008, un alt parteneriat educațional, între Asociația Română pentru Educație și Dezvoltare (ARED) din Târgoviște, Institutul de Științe ale Educației – ISE și ISJ din 17 județe ale țării a făcut posibilă derularea, cu sprijinul UNICEF, a proiectului pilot „Educația viitorilor părinți”. În cadrul acestuia au fost elaborate programa și suportul de curs pentru activitatea opțională „ Educația viitorilor părinți„ pentru clasele IX-XII și au fost elaborate și tipărite Ghidul Profesorului și Ghidul Elevului, instrumente care se găsesc la dispoziția elevilor și a profesorilor care doresc să se întâlnescă într-un opțional de acest tip și în acest moment.

Începând cu anul școlar 2006-2007, Centrul Parteneriat pentru Egalitate a încheiat o convenție de parteneriat cu Ministerul Educației Naționale, în baza căreia a inițiat, cu sprijinul UNICEF România, formări cu instructorii de părinți din programul „Educăm așa”, în vederea abordării educației de gen în cadrul întâlnirilor cu părinții.

În 2010, în cadrul Centrelor pentru consilierea părinților ale Salvați Copiii, a fost pus la dispoziția părinților programul Triple P (Positive Parenting Program). Triple P este un program de intervenție la nivelul familiilor cu copii cu un risc crescut de a dezvolta probleme de comportament sau de sănătate mentală. Triple P a fost dezvoltat de Universitatea din Queensland – Australia. Acesta se aplică în 5 centre pentru consilierea părinților din București, Iași, Suceava, Târgu-Mureș și Timișoara și asigură evaluare, intervenție timpurie, tratament, psihoeducație, terapie de grup, intervenție directă în familie și școală, pentru părinți și copii în situație de risc.

Componente ale educației parentale au fost incluse în diferite programe derulate cu fonduri externe, după anul 2000, respectiv: programe suport, tip „Școala părinților”, în cadrul proiectelor PHARE „Accesul la educație pentru grupurile dezavantajate”, derulate de Ministerul Educației Naționale, la nivel național, până în mai 2010; înființarea de centre de resurse și de asistență pentru copii și părinți (inițiative ale Ministerului Educației Naționale, Salvați copiii, Fundația Copiii Noștri etc.); module de formare continuă pentru cadrele didactice/alte categorii de personal implicat în dezvoltarea și protecția copilului, acreditate, în care se pune un accent deosebit și pe elementele de educație a părinților, derulate în cadrul unor proiecte care vizează educația incluzivă, educația socio-emoțională sau educația antepreșcolară (inițiative ale Ministerului Educației Naționale, UNICEF, RENINCO, Fundația Copiii Noștri, Centrul pentru Dezvoltare Profesională Step by Step etc.).

Începând cu anul 2010, Organizația HoltIS a lansat și dezvoltat, cu ajutorul Reprezentanței Unicef și al Ministerului Educației Naționale platforma online www.educatieparentala.ro, prin intermediul căreia sunt monitorizate programele de formare a educatorilor parentali și cursurile de educație parentală realizate de aceștia. În prezent, la nivel național, sunt acreditați de către HoltIS un număr de 655 de educatori parentali, care au desfășurat cursuri de educație parentală în ultimii doi ani.

Tot în anul 2010, în cadrul Campaniei “Hai la școală!”, inițiată de UNICEF și MEN, având ca obiectiv prevenirea abandonului școlar și creșterea participării școlare în cadrul școlilor cu o rată ridicată de abandon, HoltIS împreună cu UNICEF a dezvoltat o rețea de educatori parentali în rândul cadrelor didactice pentru organizarea cursurilor de educație parentală în școli.

Începând cu anul 2015, UNICEF a dezvoltat un pachet de servicii pentru Educație Incluzivă de Calitate, în cadrul proiectului Incluziunea socială prin oferirea de servicii integrate la nivel comunitar. În cadrul serviciilor este inclusă și educația parentală; Anual sunt organizate cursuri de educație parentală cu peste 4600 de părinți. În aceeași perioadă, Inspectoratul Școlar Județean Iași și Vaslui împreună cu HoltIS a devoltat un proiect de servicii educaționale integrate în 79 de școli și 24 de grădinițe din mediul rural. Proiectul “Împreună pentru Copii!”, ”Copii și tineri aflați în situații de risc și inițiative local și regionale pentru reducerea inegalităților naționale și pentru promovarea incluziunii sociale”, „Școala te face OM!” prin Operatorul de Program Fondul Român de Dezvoltare Socială prin fonduri asigurate de Guvernul României. În cadrul proiectului au fost formați 217 educatori parentali, care au organizat cursuri de educație parentală la care au participat 2380 de părinți din 83 de comunități.

În general, eficiența programelor de educație parentală și capacitatea lor de a optimiza comportamentele parentale, dar și dezvoltarea copiilor este condiționată de o serie de factori (Riley,1994), ce trebuie avuți în vedere în analiza programelor de educație parentală din România:

Abordarea ecologică: programele cele mai eficiente nu se concentrează exclusiv pe comportamentele părinților, ci iau în calcul sistemul sociale din jurul relației

părinte-copil, fiind interesate de practici sănătoase fizic și emoțional în relația cu copilul, tehnici de comunicare eficientă, valori și norme sociale, etc., acestea influențând major

practicile parentale.

Durata: programele cele mai eficiente sunt cele pe termen lung, cele pe termen scurt reușesc doar să informeze, dar nu să și schimbe convingeri și comportamente.

Staff-ul: studiile de evaluare a programelor de educație parentală au arătat că educatorii parentali sau facilitatorii acestor programe sunt considerați de beneficiari mai

importanți chiar decât conținuturile care le-au fost transmise, în primul rând datorită abilităților lor de comunicare și empatie, și nu datorită bagajului educațional.

Specificitatea programului, în funcție de vârsta copilului și obiective particulare avute în vedere: programele cele mai eficiente sunt cele care se adresează unor probleme specifice, cum ar fi prevenirea abuzului asupra copiilor, sau prevenirea comportamentelor deviante la adolescenți și sunt întotdeauna strâns corelate cu vârsta copilului.

Capacitatea de a valorifica punctele tari și resursele părinților, căutând să identifice și să aprecieze punctele tari ale părinților, și nu distanța sau diferența față de un

model ideal.

Cele mai bune programe sunt cele flexibile, care evită abordările dogmatice, care încurajează creativitatea părinților și care recunosc faptul că aceștia sunt autoritatea care decide în final ce sfaturi se potrivesc cel mai bine copilului și familiei sale.

Obstacole în realizarea obiectivelor programelor de educației parentală

Dincolo de intenția furnizorilor de educație parentală de a atrage cât mai mulți părinți în astfel de programe, au fost identificate o serie de obstacole în realizarea programelor, bariere care depind atât de părinți, cât și de sprijinul din partea autorităților locale:

Disponibilitatea părinților / absența motivației. Dincolo de organizarea timpului (invocată deseori ca imposibilitate a părinților de a participa la cursuri de educație parentală), părinții au tendința de a se considera buni părinți, fără a considera că pentru exercitarea parentalității au nevoie de cursuri specializate.

Dificultăți de a identifica părinți care au caracteristici comune. Aceasta dificultate este plasată în sfera practicii furnizorilor de programe pentru a identifica părinți cu caracteristici comune. Cel mai folosit criteriu de selecție a părinților este cel referitor la vârsta copiilor; de aceea, concentrându-se pe anumite arii de expertiză, mulți dintre furnizorii de servicii păstrează acest criteriu în definirea și consolidarea identității programului (programe pentru părinți cu copii de vârstă mică, cu copii preșcolari,

cu copii școlari etc.).

Calitatea și competențele educatorilor. Studiile de evaluare internațională a programelor de educație arată că educatorii parentali sunt mai importanți pentru beneficiari decât conținuturile predate. Prin urmare, calitatea și competențele educatorilor sunt un element fundamental pentru eficiența acestor programe. Plasate într-un univers extrem de dinamic, programele de educație parentală sunt provocate să pregătească profesioniștii capabili să le transmită adecvat conținuturile programului. În lipsa unui sistem coerent de pregătire profesională în domeniu, pentru dezvoltarea unui nucleu comun de competențe, programele de educație parentală sunt privite sceptic.

Absența măsurilor de suport din partea autorităților. Educația parentală se bucură încă de puțin sprijin din partea autorităților centrale și locale. Deși unul dintre programe a fost susținut în mod constant, începând din anul 2000, și preluat în infrastructura școlară de către Ministerul Educației și Cercetării în anul 2005, cea mai mare parte a programelor de educație parentală nu beneficiază de o alocare de resurse din bugetele publice, de promovarea lor, de susținere prin infrastructura specifică cu spații, resurse umane etc.

Finanțarea programelor de educație parentală rămâne încă o problemă nerezolvată, în condițiile în care instituțiile de la nivel național și local afirmă importanța acestei modalități pentru prevenirea diferitelor probleme (abuz asupra copilului, separarea copilului de familia sa, abandon școlar, neglijare, exploatare prin muncă etc.). Datele oferite de organizațiile care desfășoară programe de educație parentală în România arată faptul că principala resursă financiară care susține aceste tipuri de servicii este cea proprie

și a finanțărilor private. De finanțare publică beneficiază doar patru furnizori de educație parentală, iar trei dintre furnizori asigură servicii de educație parentală prin contribuția

participanților (www.educatieparentala.ro). Inexistența unui sistem național sau local de finanțare a unor astfel de programe, lipsa de continuitate a finanțării conduc la scăderea

drastică a eficienței unor astfel de servicii sociale.

Un alt tip de educație parentală este Educația parentală online ce reprezintă o formă care se află la debut în România (Un singur curs online este promovat pe site de către Fundația Copiii Noștri). Dincolo de o logistică dezvoltată (internet, materiale interactive online, instrumente special concepute pentru utilizarea online etc.) nu există încă o practică susținută în ceea ce privește dezvoltarea unor programe de educație parentală online. Aceasta este condiționată și de faptul că educația parentală în România este încă într-o etapă incipientă de dezvoltare, este focalizată în principal pe familii vulnerabile și defavorizate, care nu au acces la astfel de servicii și nu au abilități de utilizare a unor astfel de instrumente.

În concluzie, educația parentală a avut în decursul timpului diferite accepțiuni, în concordanță cu tipul de societate, de cultură, cu tipul de om și modelele educaționale promovate. Ea a fost realizată implicit de cele mai multe ori, bazându-se pe modelele tradiționale preluate de la o generatie la alta. Aceste modele și bune practici tradiționale nu mai satisfac întrutotul cerințele generațiilor actuale și din acest motiv s-au încercat și alte căi de susținere a familiei, prin diferite forme de intervenție educativă asupra părinților ce reprezintă un factor al dezvoltării ulterioare a copilului.

CAPITOLUL VI

METODOLOGIA CERCETĂRII

Obiectivul cercetării:

Intervenția educațională asupra părinților determină schimbări favorabile în vederea implicării părinților în viața educativă și socială a copiilor.

Ipoteza cercetării:

Dacă se intervine educațional asupra părinților, atunci crește gradul de implicare a părinților în educația copiilor.

Metode și tehnici de cercetare

Pentru cercetarea fenomenului investigat și anume intervenția educațională asupra părinților determină implicarea acestora în viața socială și educativă a copiilor s-au utilizat metode obiective de cercetare prin care să poată fi observate, înregistrate și măsurate reacțiile părinților preșcolarilor la acțiunea directă sau indirectă a stimulilor externi

Pentru culegerea datelor s-au utilizat metode precum:

– metoda observației: a fost metoda cea mai utilizată și a vizat comportamentul părinților și preșcolarilor la activitățile propuse, în vederea creșterii gradului de implicare în activitățile copilului, precum și observarea rezultatelor acestora.

– o altă metodă utilizată în cercetare a fost aplicarea unor chestionare de evaluare a implicării părinților în educația copiilor înainte de participarea la proiect (chestionare inițiale) și după desfășurarea proiectului (chestionare finale).

– prin metoda convorbirii am aflat informații de la părinții preșcolarilor referitoare la implicarea familiei în educația copiilor și a relațiilor dintre familie și grădiniță.

Pentru prelucrarea și interpretarea datelor cercetării s-au utilizat metode precum:

– realizarea unor tabele în care s-au înregistrat rezultatele (răspunsurile) obținute în urma aplicării chestionarelor de evaluare inițiale și finale

– reprezentarea grafică a datelor din tabele prin diagrame

Subiecții cercetării:

preșcolarii grupei mijlocii B

părinții preșcolarilor grupei mijlocii B

cadrele didactice

Organizarea cercetării:

Denumirea proiectului: Copii fericiți, părinți fericiți

Tipul proiectului: proiect de intervenție educațională asupra părinților

Informații despre aplicant: Școala Gimnazială Nr. 1, Grădinița Nr. 2, Cornetu, Ilfov

Adresa: str. Livezi, Nr. 11, Com. Cornetu, Jud. Ilfov

Coordonatori: director – prof. Sima Daniela Roxana

educatoare – Oancea Cristina Ionela

Argumentul proiectului:

Având în vedere schimbările rapide care se petrec astăzi în lume, diversitatea mediului în care trăim, necesitatea ca orice părinte să fie activ, bine informat și în relații bune cu copiii, se impune realizarea unui nou model de educație pentru a fi un părinte responsabil. Este un fapt demonstrat că lipsa timpului alocat comunicării cu copiii, maturizarea precoce a acestora, diferențele de mentalitați, de opinii, duc la o distanțare față de copii și la apariția unor conflicte ce impun găsirea unor soluții practice. Educația pentru părinți trebuie să fie o dimensiune atât a educației formale, cât și a educației informale, iar în societatea în care trăim se impune ca fiecare părinte să aibă dreptul la o astfel de educație, pentru a-i ușura comunicarea cu copilul și cu mediul educativ al copilului.

Fiecare părinte pornește de la modelul de educație primit de el de la părinții săi, fără a mai ține cont de schimbările survenite în mediul în care trăim, de tentațiile care apar la tot pasul și care nu fac întotdeauna bine copiilor. Părinții trebuie să țină pasul cu aceste schimbări, să se adapteze pentru a înțelege nevoile propriilor copii. Dacă luăm în calcul și faptul că unii părinți nu cunosc preocupările copiilor, modelele lor, idealurile lor, prăpastia dintre ei se adâncește în timp, iar relația părinte -copil devine una rigidă, protocolară și nu una de prietenie cum ar fi normal și cum doresc copiii. Pentru ei, părintele ar trebui să fie un prieten căruia să i se confeseze, care să le asculte problemele și care să vină cu soluții, cu sprijin moral și nu numai material, cum consideră unii părinți că e suficient. Familia trebuie să fie ,, un colectiv sănătos", iar părinții trebuie să fie un bun exemplu de urmat.

Proiectul „Copii fericiți, părinți fericiți” este destinat în primul rând părinților ca parte a triadei grădiniță –preșcolar – familie. Prin asigurarea unui cadru organizat formal și non-formal de derulare a activităților educaționale se va urmări informarea și consilierea părinților cu ajutorul colaboratorilor din instituțiile abilitate în a oferi asistență de specialitate. Prin activitățile desfășurate vom urmări să dezvoltăm părinților abilități de interacțiune eficientă și de empatie, cunoscându-le ulterior copiilor, prin activități zilnice, bucuriile și tristețile. Copiii au nevoie de iubire și dăruire, compasiune și ajutor, încredere și respect, dar și de exigență și asumare a responsabilității. Pentru toate acestea este imperios necesară prezența și implicarea activă a adultului.

În ultimii ani, am constatat o tot mai slabă implicare a părinților preșcolarilor, aceștia întâmpinând greutăți în supravegherea asumată, activă și responsabilă a preșcolarilor, datorate lipsei de timp fizic, dar și neimplicării emoționale eficiente, aceasta presupunând o dedicare constantă în viața copilului. Astfel că implicarea părinților în educarea copiilor pe termen lung trebuie realizată cu multă responsabilitate, în deplină cunoștință de cauză și adaptată situațiilor de viață. Este nevoie permanent de acțiune, de interacțiune, de adaptare și de disponibilitate către dialog între toți actorii ce își pun amprenta asupra copilului (părinți, copii, cadre didactice).

Scopul proiectului: familiarizarea părinților cu tehnici și strategii de parenting, îmbunătățirea relației părinte – copil și implicarea activă a părinților în viața educativă a copilului.

Obiectivele generale ale proiectului:

Investigarea nevoilor de educație și a intereselor parentale

Informarea / formarea / implicarea în ceea ce privește personalitatea și preșcolaritatea copilului

Cunoașterea obligațiilor legale privind educația copilului, a drepturilor de care dispun pentru educația lui, a importanței propriei atitudini față de reușita școlară și socială a copilului

Dezvoltarea comportamentului educațional pozitiv și eficient al părinților

Implicarea părinților în activitățile educative din grădiniță

Analiza de nevoi:

Nevoia de formare s-a identificat prin analiza temeinică a relației părinte-copil, grădiniță-părinte, grădiniță-copil. Am realizat necesitatea acestei activități de formare pornind de la analiza SWOT a relației grădiniță – familie. ( ANEXA 1 )

Obiective de referință:

O1- Promovarea unor schimbări în mentalitatea tradițională în raport cu poziția copilului în familie;

O2- Dezvoltarea unor atitudini stimulative în rândul părinților, tutorilor;

O3- Promovarea principiilor democratice în relația părinte-copil;

O4- Dezvoltarea la părinți a unor abilități de bază de care au nevoie pentru a influența pozitiv comportamentul copiilor;

O5- Descoperirea de către părinți a stilului parental dominant pe care îl reprezintă, autocunoașterea;

O6 – Identificarea aspectelor funcționale și disfuncționale în relația dintre părinți și copii;

O7 – Creșterea gradului de implicare a părinților în toate activitățile școlare și extrașcolare;

O8 – Schimbarea unor mentalităților neadecvate ale unor părinți față de instituțiile de învățământ.

Descrierea grupului țintă căruia i se adresează proiectul:

Grupul țintă căruia se adresează proiectul este format din 40 părinți și copiii acestora de la grupa mijlocie B de la Grădinița Nr. 2, Cornetu, Ilfov, 3 cadre didactice și câte doi reprezentanți din fiecare instituție implicată.

Beneficiarii direcți și indirecți:

Beneficiarii direcți sunt părinții și copiii, iar cei indirecți sunt școala și comunitatea locală.

Resurse:

a) umane: părinții și copiii acestora de la grupa mijlocie B de la Grădinița Nr. 2, Cornetu, Ilfov, 3 cadre didactice și câte doi reprezentanți din fiecare instituție implicată (școală, poliție, biserică, bibliotecă, primărie etc.)

b) materiale: imprimantă, xerox, aparat foto, calculator, săli de clasă, material didactic, jocuri didactice, planșe necesare, consumabile

c) informaționale: cărți de specialitate, reviste de specialitate, suport de curs, materiale educative.

d) temporale: octombrie 2017 – iunie 2018, o întâlnire pe lună

e) financiare: resurse proprii și sponsorizări.

Rezultate calitative și cantitative așteptate ca urmare a implementării proiectului

În urma activităților planificate în cadrul proiectului „Copii fericiți, părinți fericiți” (ANEXA 2) se așteaptă ca rezultate calitative schimbarea unui segment din mentalitatea părintelui în spiritul conștientizării responsabilității sale ca model în viața copilului. De asemenea, se dorește stabilirea unui contact constant și asumat între grădiniță și familie. Ca rezultate cantitative așteptăm o scădere a absenteismului și o turnură comportamentală pozitivă în rândul preșcolarilor cu instabilitate emoțională sau violență și creșterea gradului de implicare a părinților în toate activitățile școlare și extrașcolare.

Modalități de monitorizare și de evaluare ale proiectului

Contactul permanent cu părinții preșcolarilor

Observarea comportamentului preșcolarilor și părinților acestora pe tot parcursul derulării proiectului

Monitorizarea proiectului prin Diagrama Gantt (ANEXA 3)

Modalități de asigurare a continuității /sustenabilității proiectului

Proiectul poate fi continuat cu succes prin exemplul părinților care ar observa îmbunătățiri în comportamentul copiilor lor apărute în urma discuțiilor părinte-copil și oferirea de modele pozitive de părinte responsabil din cadrul proiectului.

Evaluarea proiectului se va realiza prin intermediul următoarelor mijloace:

Chestionare pentru părinți privind implicarea în educația copilului, cu respectarea confidențialității, pentru a facilita identificarea problemelor reale; ( ANEXA 4 )

analiza performanței înregistrate de adulți;

analiza statistică bazată pe chestionare, vizând opiniile adulților și ale profesorilor;

Evaluare finală: chestionar de evaluare a procesului formativ ( ANEXA 5 )

Rezultatele cercetării și interpretarea lor

Proiectul de educație parentală Copii fericiți, părinți fericiți a fost destinat în primul rând părinților preșcolarilor de la grupa mijlocie B, Grădinița Nr. 2, Cornetu, Ilfov, aceștia fiind parteneri alături de cadrele didactice în actul educațional. În cadrul acestui proiect au participat 40 de părinți cu vârste cuprinse între 25 – 38 ani, 3 cadre didactice, directorul instituției de învățământ, psihologul școlar, un reprezentant al Poliției, al Bibliotecii și al comunității locale.

Am considerat a fi necesară desfășurarea unui proiect de educație parentală deoarece am observat în ultimul timp o slabă implicare a părinților în viața educativă și socială a copiilor cu consecințe asupra personalității lor, stimei de sine și perfomanțelor școlare ale copiilor.

Pentru buna desfășurare a proiectului am asigurat un cadru organizat formal și non-formal de derulare a activităților educaționale ce a urmărit informarea și consilierea părinților cu ajutorul colaboratorilor din instituțiile abilitate în a oferi asistență de specialitate.

Prin activitățile desfășurate am urmărit să dezvoltăm părinților abilități de interacțiune eficientă și de empatie, familiarizarea părinților cu tehnici și strategii de parenting, îmbunătățirea relației părinte – copil și implicarea activă a părinților în viața educativă a copilului.

Nevoia de formare a părinților am identificat-o prin analiza temeinică a relației părinte-copil, grădiniță-părinte, grădiniță-copil. Am realizat necesitatea acestei activități de formare pornind de la analiza SWOT a relației grădiniță – familie.

Pentru a identifica problemele și dificultățile părinților am organizat la început întâlniri individuale în cadrul grădiniței în care am discutat aspecte ce privesc actul educațional, viața socială a preșcolarului, așteptările părinților de la cadrele didactice și de la copilul lor. De asemenea am aplicat fiecărui părinte câte un chestionar de evaluare a implicării lui în viața copilului pentru a constata gradul de implicare și necesitatea intervenției educaționale asupra părinților.

În funcție de răspunsurile părinților și de propunerile lor, a fost adaptat conținutul, activitățile proiectului pentru a răspunde cât mai eficient cerințelor și nevoilor reale de intervenție educațională a părinților pentru a îmbunătății calitatea relației părinte – copil – cadru didactic și pentru a favoriza dezvoltarea pshică și fizică a copiilor.

Răspunsurile părinților au fost înregistrate în următorul tabel pentru a avea o situație clară a gradului de implicare a părinților în educația și viața copilului

Tabelul nr. 1 – Înregistrarea răspunsurilor părinților la chestionarul de evaluare a implicării în educația copilului la începutul proiectului

Figura nr. 1 – Procentajul răspunsurilor la itemul 1 din chestionar

Itemul 1 al chestionarului indică faptul că 10 părinți din 20, adică jumătate din ei se interesează de cele mai multe ori despre ce a făcut copilul la grădiniță, ce a învățat și 6 rareori și doar 3 părinți din 20 își întreabă întotdeauna copilul. Acest rezultat este îngrijorător și denotă o implicare superficială a părinților în viața copilului.

Itemul 2 arată că 4 părinți sunt în dezacord cu părerea cadrului didactic despre copilul lui, 50 % sunt în concordanță și 6 dintre ei nici nu știu părerea educatoarei privind comportamentul copilului.

Figura nr. 2 – Participarea părinților la ședințe, activități demonstrative sau

activități extracurriculare

Răspunsurile părinților la itemul 3 al chestionarului arată că 60% (12 persoane) din părinți participă la ședințe, activități demonstrative sau activități extracurriculare și 40% (8părinți) participă uneori. Acest procentaj este unul bun având în vedere faptul că preșcolarii frecventează o grădiniță cu program prelungit și că părinții lucrează de aceea nu pot participa permanent la ședințele stabilite lunar. Legat de acest aspect, este de menționat interesul părinților la ceea ce s-a discutat la ședință chiar dacă nu au reușit să fie prezenți.

Itemul 4 reprezintă încrederea părinților în sfaturile și părerile cadrul didactic. 5 părinți țin cont întotdeauna de sfatul educatoarei, 9 de cele mai multe ori și 6 rareori. În urma rezultatelor am considerat necesară îmbunătățirea relației părinte – educatoare și câștigarea încrederii tuturor părinților.

O întrebare relativ simplă a pus în dificultate mare parte a părinților și anume întrebarea 5. Au fost întrebați în cadrul chestionarului dacă cunosc activitățile preferate de copilul lor la grădiniță și dacă răspunsul este da, să dea exemple de aceste activități. 8 părinți au răspuns că da și 12 că nu, acest lucru fiind îngrijorător că părinții nu cunosc preferințele și aptitudinile copiilor. Din cei 8 părinți care au răspuns că știu preferințele copiilor, doar 6 au dat exemple corecte, ceea ce demonstrează că părinții nu cunosc comportamnetul copiilor în colectivitate. Ca urmare a acestor răspunsuri, am considerat necesar organizarea unei activități de petrecere a timpului din grădinița dintr-o zi alături de copiii lor, urmată de o dezbatere.

Figura nr. 3 – Colaborarea cu grădinița

Fiind un item important este necesar să cunoaștem și părerea părinților privind colaborarea cu grădinița. Răspunsurile părinților arată că 35 % dintre părinți consideră că avem o colaborare foarte bună și 65 % bună. Intenționez îmbunătățirea colaborării prin a răspunde cât mai concret nevoilor și așteptărilor părinților de la cadrul didactic.

Itemul 7 al chestionarului arată că 11 părinți cunosc prietenii copiilor lor de la grădiniță și 9 nu. Este foarte important ca fiecare părinte să cunoască persoanele cu care copilul petrece mare parte din timp, chiar daca nu îi cunoaște fizic, părinții trebuie să cunoască comportamentul, tipul de relații dintre ei și copilul lor astfel stimulând comunicarea părinte-copil.

În urma înregistrării și analizării rezultatelor chestionarelor de evaluare privind implicarea părinților în educația copilului, a întâlnirilor individuale din cadrul consilierii, și a observării sistematice a relațiilor părinte – copil, părinte – cadru didactic, am identificat posibile probleme sau disfuncționalități și chiar blocaje în implicarea părinților astfel am selectat conținuturile ce vor fi abordate în cadrul dezbaterilor de tip masă rotundă cu părinții. Consider că este necesară intervenția educațională asupra părinților pentru o bună dezvoltare fizică și psihică a copiilor.

Prima activitate în parteneriat are loc în luna octombrie și își propune ca obiectiv ca părinții să se cunoască mai bine, prin exerciții de cunoaștere și stabilirea unor relații de prietenie între ei, prezentarea noțiunilor generale despre principiile care stau la baza unei relații părinte-copil (familie). Am prezentat spre dezbatere materialul informativ Importanța parteneriatului grădiniță – familie și s-au purtat discuții pentru a sublinia ideea principală și anume Impreună pentru Educație. Observând părinții, îi percep sceptici, chiar pare că nu dă importanță și discuțiile se poartă doar cu o parte din ei, restul fiind doar ascultători pasivi.

Nu am ales întâmplător această zi pentru a lansa proiectul, ci am ales o zi importantă,

5 Octombrie Ziua Internațională a Educației – Impreună pentru Educație pentru a marca importanța colaborării grădiniță – familie. Pentru a activiza activitatea am propus ca fiecare părinte să picteze mânuța copilului cu acuarele și să o așeze pe peretele din holul de la intrarea în grădiniță. Activitatea a avut mare succes, părinții și copiii s-au bucurat de decorarea grădiniței împreună, având ca scop principal sublinierea importanței colaborării în educația copiilor.

În luna noiembrie părinții au fost invitați la Carnavalul toamnei în cadrul căruia părinții au asistat la o activitate demonstrativă din cadrul activităților de dezvoltare personală și anume la întâlnirea de dimineață, salutul prieteniei, completarea prezenței, a calendarului naturii și a panoului cu emoții. Am evitat să organizez o activitate matematică sau de educarea limbajului pentru că presupune un efort sporit din partea preșcolarilor, atenția lor ar fi fost perturbată de prezența părinților, s-ar fi simțit stresați și nu am vrut ca un părinte al unui copil cu un ritm mai lent decât al celorlalți să se simtă stânjenit în fața celorlalți. Am expus părinților motivele pentru care am desfășurat doar o parte a activităților din programul zilnic și am continuat cu jocuri de mișcare distractive (mărul buclucaș, rândunică mută-ți cuibul, la piață). Am invitat părinții ce doresc să se alăture jocurilor distractive ale copiilor iar dacă cineva a fost reținut, nu am insistat. Am pregătit materiale didactice pentru a confecționa coronițe de toamnă împreună cu copiii iar aceștia au cântat și au făcut o paradă a coronițelor. Pentru a sărbători în totalitate anotimpul toamna, părinții au fost solicitați să ajute copiii să pună murături.

Părinții au apreciat activitatea organizată, am observat că au fost mai destinși și

încântați de timpul petrecut cu copiii lor la grădiniță.

În luna decembrie copiii au prezentat un scurt moment artistic în prezența părinților cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Copiii au cântat colinde și au confecționat împreună cu părinții ornamente și decorațiuni specifice anotimpului iarna. După ce au colaborat și au realizat obiecte și podoabe pentru brad, ei au împodobit bradul de Crăciun. Părinții au fost foarte încântați de activitatea desfășurată și și-au manifestat dorința de a mai organiza astfel de activități alături de copiii lor.

În luna ianuarie am organizat activitatea de tip masă rotundă cu tema: Rolul psihologului în medierea unor discuții contradictorii părinte-copil și în consilierea acestora. Obiectivul acestei activități a fost dezbaterea unor situații problematice în relația părinte – copil și modalități eficiente de rezolvare a acestora. Părinții și-au dezvoltat abilități de bază de care au nevoie pentru a influența pozitiv comportamentul copiilor prin discutarea unor situații concrete. Alături de noi a fost prezent și psihologul școlar ce a prezentat exemple de bune practici în vederea intervenției educaționale asupra părinților cu schimbări favorabile în comportamentul copiilor. Cu această ocazie s-au discutat și tipuri de blocaje ce apar în implicarea părinților în educația copiilor. Rezultatele acestor dezbateri nu apar imediat, părinții au fost educați să aibă răbdare cu copiii lor, să se implice în toate activitățile copiilor, să evite folosirea telefonului mobil sau a tabletelor atunci când petrec timpul cu copiii lor pentru că în primul rând ei sunt un exemplu.

În luna februarie părinții împreună cu copiii au mers să viziteze biblioteca pentru copii din cadrul Casei de cultură, a expoziției de artă și am participat la concertul susținut de orchestra militară. Prin această activitate părinții au petrecut timp de calitate împreună cu copiii și am popularizat activități comune la nivelul familiei și al instituției de învățământ în care învață copilul. O mămică ce predă cursuri de balet la Casa de Cultură a propus să desfășoare cu copiii un moment de mișcare. Pentru a păstra o permanentă legătură cu instituțiile din localitate, copiii au vizitat Primăria Cornetu, unde au învățat lucruri noi despre meserii, au stat în sala de ședință și au împărțit desene realizate de ei cu localitatea noastră. Prin această activitate am reușit să schimbăm mentalități neadecvate ale unor părinți față de instituțiile partenere, să dezvoltăm atitudini stimulative în rândul părinților prin participarea la activitățile copiilor.

În luna aprilie părinții au participat la activitatea din cadrul parteneriatului cu poliția Micii pietoni, unde agenții de poliție au explicat pentru preșcolari reguli de circulație, de traversare și reguli de comportare civilizată în societate și pentru părinți a subliniat importanța folosirii scaunului de mașină pentru copii. Pentru a înțelege mai bine regulile de circulație, agenții de poliție ne însoțesc la școala din localitate, fiind nevoie să traversăm. Cu această ocazie preșcolarii își însușesc cunoștințe de educație rutieră și de educație morală civilizată. Fiind Ziua Porților Deschise, ne familiarizăm cu spațiul școlii, părinții observă sălile de clasă unde vor învăța în viitor copiii, se poartă o discuție cu doamna director a școlii astfel părinții pot adresa întrebări legate de organizarea învățământului primar, dând dovadă că sunt preocupați de următoarea etapă în viața copiilor. Faptul că părinții cer informații despre siguranța copiilor la școală, existența unor spații de joacă, a unei săli de sport, programe de alimentație sănătoasă, demonstrează că obiectivul proiectului este îndeplinit și anume implicarea părinților în educația copiilor.

În luna mai am organizat o dezbatere pe teme de educație parentală. Am considerat necesar prezentarea materialului educativ pentru părinți – stilurile parentale, moment în care fiecare părinte și-a analizat competențele parentale și și-a determinat stilul parental dominant. Discuția a fost activă, au participat toți părinții, chiar o parte au venit cu materiale, cărți deoarece au fost încurajați ca ori de câte ori găsesc informații interesante, să îndrăznească să le împărtășească cu ceilalți. Părinții au avut ocazia să – și însușească informații privind ameliorarea situațiilor conflictuale prin prezentarea unor studii de caz și găsirea unor soluții practice eficiente. La sfârșitul activității am propus realizarea unui poster cu impresii despre participarea în cadrul proiectului Copii fericiți, părinți fericiți.

Ultima activitate din cadrul proiectului „Copii fericiți, părinți fericiți” și-a propus ca obiectiv dezvoltarea unor atitudini stimulative în rândul părinților prin participarea la petrecerea zilei copilului cu ocazia unei vizite la ferma animalelor. Copiii s-au bucurat, au fost încântați de animalele vizitate și s-au relaxat alături de părinți la un picnic la fermă. Atmosfera a fost destinsă, relația părinte – copil a fost apropiată, timpul petrecut împreună a fost de calitate astfel activitatea a fost reușită și foarte frumoasă.

Pentru a evalua eficiența proiectului am dat părinților să completeze chestionare de evaluare a implicării în educația copilului după participarea la proiect și un chestionar de evaluare a activităților din proiect.

Răspunsurile părinților la chestionarul de evaluare a implicării în educația copilului după participarea la proiect au fost analizate în raport cu răspunsurile date la începutul proiectului. Au fost comparate procentajele înregistrate inițial cu cele finale și se observă clar o îmbunătățire a competențelor parentale după intervenția educațională a părinților, creșterea gradului de implicare a lor în activitățile copiilor și rezultate mai bune ale copiilor în cadrul activităților didactice.

Tabelul nr. 2 – Răspunsurile inițiale și finale ale părinților la chestionar

Figura nr. 4 – Analiză comparativă a rezultatelor

înregistrate înainte și după proiect

Interpretând rezultatele înregistrate înainte și după proiect se observă că interesul părinților față de comportamentul copiilor a crescut. 7 părinți își întreabă copiii ce au învățat la grădiniță față de 3, așa cum erau la început ceea ce demonstrează că intervenția educațională asupra părinților a crescut gradul de implicare în viața educativă și socială a copilului.

Tabel nr. 3 – Comparația răspunsurilor inițiale și finale la itemul 2 din chestionar

Inițial existau 4 părinți ce aveau păreri diferite față de cea a cadrului didactic și după proiect numărul lor a scăzut. În schimb a crescut la o diferență mare numărul părinților cu păreri asemănătoare față de copil. Era îngrijorător numărul de 7 părinți ce au răspuns că nu știu dacă părerea lui față de copil este sau nu în concordanță cu cea a cadrului didactic, ceea ce denotă o indiferență față de actul educațional, o colaborare slabă cu educatoarea dar în schimb rezultatele părinților după participarea activă în cadrul proiectului sunt foarte bune, înregistrându-se doar 2.

Figura nr. 5 – Analiză comparativă a răspunsurilor de la itemul 3 înainte și după participarea la proiectul educațional

Din această diagramă se observă că procentul de participare a părinților la ședințe, activități demonstrative sau activități extracurriculare a crescut. Înainte de proiect participau activ 12 părinți însă după ce au fost consiliați au participat 16 părinți ceea ce demonstrează o creștere a gradului de implicare a părinților în educația copiilor.

Figura nr. 6 – Răspunsurile părinților înainte și după participarea la proiect

Itemul 5 și 7 din chestionarul de evaluare a implicării părinților în educația copiilor presupune demonstrarea de cunoștințe despre activitățile preferate ale copiilor în grădinița și dacă părinții cunosc prieteni ai copiilor lor. Datele inițiale arată că 8 din 20 părinți cunosc activitățile preferate de copiii lor la grădiniță ceea ce demonstrează o slabă implicare a lor în ceea ce privește preferințele copiilor. Chiar dacă părinții au crezut că știu ce le place copiilor lor, atunci când au participat o zi întregă alături de ei au fost surprinși să constate că preferințele lor în cadrul colectivului sunt de fapt altele. Am subliniat acest lucru și am considerat a fi important ca fiecare părinte să cunoască preferințele copilului vizavi de un domeniu sau de o activitate pentru a-l direcționa și sprijini, a-i dezvolta anumite competențe în funcție de nevoile, înclinațiile și preferințele fiecăruia.

După ce au participat la activitățile din cadrul proiectului părinții și au completat chestionarul datele înregistrate indică o creștere a numărului de părinți care cunosc activitățile preferate. Este foarte important ca părinții să cunoască prietenii copiilor lor, chiar dacă este doar din relatările copiilor. Acest lucru indică o bună comunicare a părinților cu copiii și o relație de încredere. Inițial doar 11 părinți cunoșteau prietenii copiilor lor apoi după ce au conștientizat importanța acestui lucru și au participat la diverse activități în timpul cărora au fost atenți la felul în care copiii intercaționează, numărul lor a crescut până la 20. Acest lucru a demonstrat eficiența proiectului și beneficiile participării părinților la activități extracurriculare alături de copiii lor.

Figura nr. 7 – Colaborarea părinților cu grădinița

Analizând rezultatele chestionarului se observă o îmbunătățire a colaborării între grădiniță și părinții copiilor, aceasta fiind foarte importantă.

Figura nr. 8 – Răspunsurile părinților la itemul 12 înainte și după participarea în cadrul proiectului educațional

Activitățile didactice organizate la grădiniță au ca scop formarea personalității libere, integrală și armonioasă a copilului, desprins din idealul educațional. Este foarte important ca fiecare părinte să cunoască programul activităților didactice pe care îl urmează copilul lui astfel asigurându-se continuitatea cunoștințelor, normelor pe care copilul le asimilează la grădiniță. Din analiza diagramei răspunsurilor părinților înainte și după proiect se observă o creștere a numarului de părinți care cunosc activitățile didactice de la grădiniță. Înainte de participarea la proiect 7 părinți cunoșteau programul activităților, chiar dacă le-a fost prezentat în ședințe iar după ce au fost alături de copiii lor o zi întreagă și au fost implicați 18 părinți au răspuns afirmativ la această întrebare. O parte din părinți au spus că nu știau ce presupune întâlnirea de dimineață sau cum se completează calendarul naturii de către copii și au fost plăcut surprinși de modul de organizare a activităților prin joc la această vârstă. Ca urmare a contactului permanent cu educatoarea a crescut și încrederea în sfaturile și părerile acesteia. Inițial puțini părinți au spus că țin cont de sfaturile acesteia dar după ce au văzut comportamentul cadrului didactic, modul de desfășurare a activităților cu copiii, comportamentul copiiilor în prezența acesteia și cunoștințele despre educarea copiilor, numărul părinților a crescut deoarece aceștia au dobândit încredere în cadrul didactic după cum se observă în datele înregistrate în următorul tabel.

Tabelul nr. 4 – Răspunsurile părinților la itemul 4 din chestionar

Figura nr. 9 – Propunerile părinților pentru diverse activități

Implicarea părinților în activitățile copiilor nu înseamnă doar participarea la diverse activități propuse de cadrul didactic alături de copii. Prin desfășurarea acestui program am intenționat ca fiecare părinte să se implice activ prin propunerea unor activități ce ar corespunde nevoile proprii de formare ca părinte sau activități extrașcolare ce s-ar putea desfășura. Înainte de participarea părinților la acest proiect, puțini propuneau activități, dând impresia de indiferență față de activitățile copiilor, lăsând la latitidinea cadrului didactic inițierea acestora. După 3-4 întâlniri în cadrul proiectului au început să apară propuneri de activități extrașcolare, astfel în perioada desfășurării programului național Să știi mai multe, să fii mai bun, părinții au venit cu idei constructive. O mămică ce preda lecții de balet la casa de cultură ne-a invitat alături de echipa ei, un tătic brutar ne-a chemat să vizităm o brutărie astfel au propus activități prin implicarea activă în organizarea acestora cu rezultate favorabile asupra colectivului de copii.

CONCLUZII

Intervenția educațională asupra părinților reprezintă un factor al dezvoltării ulterioare a copilului cu beneficii vizibile în colaborarea părinților cu unitatea de învățământ și în relația părinte – copil – cadru didactic. Copiii au nevoie de un climat familial favorabil dezvoltării armonioase, părinții trebuie să le asigure sprijin permanent și să se preocupe de educația copiilor încă de la vârstă fragedă.

Pentru a deveni părinți competenți, le este necesar ajutor din partea unor persoane abilitate în acest domeniu, să fie familiarizați cu particularitățile copiilor la diferite vârste astfel vor înțelege diverse manifestări ale lor și vor știi cum să le abordeze.

In cadrul cercetării, am subliniat avantajele implicării părinților în educația copiilor prin participarea la un program de educație parentală, ei având nevoie să fie consiliați și pregătiți pentru a-și forma competențe parentale.

Inițial, părinții au fost sceptici cu privire la desfășurarea acestui program, am întâlnit atitudini de indiferență, invocau diverse motive de a nu participa, erau reticenți și nu aveau deschidere către activități noi. Tocmai această slabă implicare în educația copiilor a fost un motiv de a iniția acest program. După câteva întâlniri, am observat o schimbare a atitudinii părinților datorită activităților interactive alături de copii. Părinții au început să fie mai deschiși, să participe în număr mai mare, chiar ambii părinți, să propună activități ce ar dori să le desfășurăm. Cu ocazia unei vizite la școală, chiar și-au manifestat dorința de a organiza și viitoarea învățătoare astfel de activități ceea ce consider că scopul proiectului de a-i face pe părinți să se implice în educația copiilor a fost îndeplinit. Răspunsurile părinților la chestionarul de evaluare a implicării în educația copilului au fost înregistrate inițial și au fost comparate cu răspunsurile acestora după participarea la proiectul educațional. Din analiza acestora s-a observat o îmbunătățire a competențelor parentale după intervenția educațională a părinților, creșterea gradului de implicare a lor în activitățile copiilor și rezultate mai bune ale copiilor în cadrul activităților didactice.

Consider foarte important ca părinții să fie implicați permanent în activitățile copiilor și să existe o colaborare eficientă grădiniță – familie astfel rezultatele copiilor vor fi mai bune și se va înregistra un progres al copilului. Educarea copilului reprezintă un scop comun al părinților și cadrelor didactice și este necesară o relație de colaborare, un schimb permanent de informații, dirijate spre nevoile copilului.

BIBLIOGRAFIE

Bunescu Gh., Alecu G., Badea D. Educația părinților. Strategii și programe. Ghid pentru formarea formatorilor, 1997

Bonchiș, Elena. (coord.) (2011). Familia și rolul ei ȋn educarea familiei. Iași, Editura Polirom.

Cojocaru, Ștefan, Educația parentală în România, Fundația Holt Romania, Buzău, Alpha MDN, 2011

Cojocaru, Ștefan, D. Cojocaru, Optimizarea strategiilor de recrutare a părinților și de consolidare a practicilor parentale, dezvoltate în timpul cursurilor de educație parentală, UNICEF, 2011, București

Cunoștințe, atitudini și practici parentale, Fundația Copiii Noștri, Centrul de formare profesionala, Step by step, UNICEF, București, 2006.

Cuznețov, Larisa Tratat de educație pentru familie.Pedagogia familiei. Universitatea pedagogică de stat Ion Creangă din Chișinău, CEP USM, 2008.

Ghid pentru dezvoltarea relațiilor sănătoase între părinți și copii : o abordare pozitivă, bazată pe respectarea drepturilor copiilor Organizația “Salvați Copiii” , București.

Glăveanu, Simona, Programe de educație parentală: training de dezvoltare a competenței parentale, București, editura Universitară, 2012.

Glăveanu, Simona, Competența parentală, modele de conceptualizare și diagnoză, Editura Universitară, București, 2012.

Golu, P., Verza, E., Zlate, M., Psihologia copilului. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993.

Ionescu, M. (coord.), Centrele de resurse pentru părinți din învățământul preșcolar, ISE-UNICEF, Bucuresti, 2004.

Ionescu, Mihaela, Negreanu, Elisabeta, Educația în familie, repere și practici actuale, ISE, București, 2006.

Jigau, M. (coord.), Consiliere si orientare. Ghid metodologic, Ministerul Educației și Cercetării, Consiliul Național pentru Curriculum, București, 2001.

Mateiaș, Alexandra, ( 2003), Copiii preșcolari, educatoarele și părinții, Ghid de parteneriat și consiliere, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Stănciulescu E. Sociologia educației familiale. Vol.1, 2. – Iași: Polirom, 2002.

Strategia națională de educație parentală, Document de lucru, 2017 – 2025.

Șchiopu, U., Verza , E., – Psihologia vârstelor, EDP, București, 1985.

Șoitu, L. Comunicare și educație. Iași, Polirom, 1996.

Vrășmaș, E.A., Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002.

www.educatieparentala.ro

http://www.unicef.ro/publicatii/ce-este-educatia-parentala/

http://fonpc.ro/fonpc/programe/strategia-pentru-educatie-parentala/

ANEXA 1

Analiza SWOT a relației grădiniță – familie

ANEXA 2

PLANIFICAREA ACTIVITĂȚILOR DIN CADRUL PROIECTULUI „COPII FERICIȚI, PĂRINȚI FERICIȚI”

ANEXA 3

Diagrama Gantt a activităților din cadrul proiectului „COPII FERICIȚI, PĂRINȚI FERICIȚI”

ANEXA 4

Chestionar de evaluare a implicării părintelui în educația copilului

Am dori să cunoaștem câteva aspecte referitoare la implicarea familiei în educația copiilor și a relațiilor dintre familie și școală. Răspunsurile pe care le vom obține nu vor fi comunicate nimănui în această formă.

Vă mulțumim.

1. Vă întrebați în fiecare zi copilul despre ce a învățat, cum s-a purtat la grădiniță?

a) Întotdeauna

b) De cele mai multe ori

c) Rareori

d) Niciodată

2. Se întămplă ca părerea dumneavoastră față de copil să nu fie în concordanță cu cea a cadrului didactic?

 Da

 Nu

 Nu știu

3. Participați la sedințele cu părinții, activități demonstrative sau activități extracurriculare?

 Da

 Nu

 Uneori

4. Țineți cont de părerile și sfaturile cadrului didactic?

a) Întotdeauna

b) De cele mai multe ori

c) Rareori

d) Niciodată

Cunoașteți activitățile preferate de copilul dumneavoastră la grădiniță?

 Da

 Nu

Dacă răspunsul dumneavoastră este ‘Da’ vă rugăm să dați exemple de activități didactice preferate de el _________________________________________________________________

6. Cum considerați colaborarea dvs. cu școala?

a) Foarte bună

b) Bună

c) Satisfăcătoare

d) Nesatisfăcătoare

Cunoașteți prietenii de la grădiniță ai copilului dumneavoastră ?

 Da

 Nu

Dacă răspunsul dumneavoastră este ‘Da’ vă rugăm să dați exemple de prieteni _________________________________________________________________

8. Când vizitați grădinița copilului dumneavoastră?

a) Când sunteți invitat la grădiniță

b) Când aveți anumite plângeri/ nemulțumiri

c) Prin participare voluntară la proiectele școlare

d) Alte situații (vă rugăm să le menționați)

_________________________________________________________________

9. Cum păstrați legătura cu educatoarea copilului?

a) Prin participarea la obișnuitele ședințe cu părinții

b) Prin intermediul telefonului

c) Prin întâlniri propuse de educatoare

10. Considerați că acordați timp suficient și atenție suficientă problemelor/activităților educative ale copilului?

 Da

 Nu

Dacă răspunsul dumneavoastră este ‘Nu’ vă rugăm răspundeti la întrebarea următoare:

Care este motivul pentru care acordați atât de puțin timp activităților/problemelor educative cu copilul dumneavoastră?

a) Presiunea activității profesionale și a îndatoririlor

b) Slujba dumneavoastră : a) într-un alt oras ; b) în străinătate

c) Alte priorități ale vieții de familie

d) Copilul dumneavoastră nu este încântat de astfel de activități

11. Vă rugăm să vă exprimați acordul în ceea ce privește regulile și regulamentul școlar :

a) Sunt total de acord cu regulamentul școlar

b) În general sunt de acord

c) Nu sunt de acord cu regulamentul școlar

12. Cunoașteți programul activităților didactice pe care le urmează copilul dumneavoastră?

 Da

 Nu

Daca răspunsul dumneavoastră este ‘Da’ vă rugăm să dați exemple de activități didactice

13. Ați propus vreodată organizarea unei activități extracurriculare cu copiii?

 Da

 Nu

Vă mulțumim.

ANEXA 5

CHESTIONAR DE EVALUARE A ACTIVITĂȚII

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Rolul psihologului în medierea unor discuții contradictorii părinte-copil și în consilierea acestora. Obiectivul acestei activități a fost dezbaterea… [309476] (ID: 309476)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Rolul psihologului în medierea unor discuții contradictorii părinte-copil și în consilierea acestora. Obiectivul acestei activități a fost dezbaterea… [309476]

Copyright Notice

Raportul Primarului 2017 [613952]

FUNDAȚIA PENTRU CULTURĂ ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT IOAN SLAVICI TIMIȘOARA [303067]

SPECIALIZAREA : INGINERIE ECONOMICA INDUSTRIAL Ă [608865]

Parcul Na țional Mun ții Rodnei [625723]

Problems and Prospects in the Applying Methods of [630315]

Specializarea: Conservare Restaurare [307811]

Copyright Notice

Similar Posts