Munții Baiului prezintă un climat caracteristic munților mijlocii având diferențe mici în desfășurarea pe vertical a parametrilor meteorologici. [309442]

Licență

Munții Baiului prezintă un climat caracteristic munților mijlocii având diferențe mici în desfășurarea pe vertical a parametrilor meteorologici. [309442]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Tema lucrării mele de licență este „[anonimizat] – geografică”, [anonimizat], [anonimizat] a Văii Prahovei. S-a remarcat de către cercetători un caracter irațional și agresiv al activităților antropice legate de tăierea arborilor de la limita superioară a pădurii și de activitățile de pășunat defectuos care s-au realizat în etajul pajiștilor subalpine.

Munții Baiului reprezintă o [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat]. Munții Gârbova este folosit pe hărțile turistice mai vechi și manuale școlare.

Munții Baiului sunt individualizați printr-o înălțime maximă de 1600 m, [anonimizat], constituind cea mai vestică subunitate a Munților Teleajenului situați în vestul Carpaților Curburii. Ocupă o suprafață de aproximativ 300 km² între limitele sale.

[anonimizat], Sinaia care au o importanță turistică destul de deosebită pe teritoriul României.

[anonimizat], prin prezența cuvântului „Baiu” atât ca oronim „[anonimizat], Baiuțu” cât și ca hifronim „[anonimizat]”.

[anonimizat] – geografice, [anonimizat]-se pe teritoriul Carpaților de Curbură.

Primul capitol este numit “Generalități cu privire la arealul de studiu”. Acest capitol prezintă așezarea geografică și limitele munților respectivi precum și istoricul cercetărilor în domeniu.

Capitolul al doilea intitulat “Geologia”, evidențiază alcătuirea geologică a Munților Baiului care sunt desfășurați pe un anticlinoriu foarte vast fiind denumit de către unii geologi “anticlinoriul Baiului” și sunt alcătuiți din formațiuni de vârstă cretacică. [anonimizat] a [anonimizat] s-a realizat exodarea..

[anonimizat] “Relieful”, unde se descrie caracteristicile reliefului din Munții Baiului. [anonimizat] a Prislopului fiind de 730 m, iar cea mai mare se întâlnește în vârful Neamțu fiind de 1923 m. [anonimizat], unde prima sunt Munții Baiul Mare care sunt situați între Prahova și Doftana la cursul inferior al Azugii. A [anonimizat] a regiunii aceștia fiind încadrați de către valea superioară a Azugii și sectoarele superioare de vale ale celor două râuri Doftana.

Capitolul patru numit “Caracteristici biogeografice” cuprinde întreaga vegetație din cadrul Munților Baiului. Vegetația în zona montană este aceea care definește fizionomia unităților teritoriale. Procesele de versant cum ar fi spălarea și scurgerea pe versanți, ravenarea, prăbușirile, alunecările, culoarele de avalanșe ce afectează atât suprafețele împădurite cât și pajiștile secundare sunt favorizate de pantele accentuate în profil transversal ( 25 – 45° ).

Etajarea caracteristică munților noștri este respectată în linii generale de asociațiile vegetale forestiere prezente, aparținând etajului pădurilor de foioase cu pajiști montane secundare. Factorii locali favorizează existența unor particularități.

Acest capitol este structurat pe patru subcapitole care cuprinde Studiu pășunilor din Masivul Gîrbova, Prezentarea generală a vegetației Masivului Gîrbova, Asocoația de Festuca supina ( FESTUCETUM SUPINAE ) pajiște de părușcă alpină plus rezervații naturale.

Capitolul cinci este intitulat “Caracteristici climatice” și cuprinde prezentarea generală asupra climei din cadrul Munților Baiului. Altitudinea și poziția geografică determină condițiile climatice similar cu cele întâlnite la majoritatea munților din Carpații de Curbură.

Munții Baiului prezintă un climat caracteristic munților mijlocii având diferențe mici în desfășurarea pe vertical a parametrilor meteorologici.

Următorul capitol “Hidrografia” evidențiază rețeaua hidrografică care străbate Munții Baiului. Acesștia sunt străbătuți de o rețea densă de râuri și sunt colectate în principal de cele două mari artere hidrografice și anume Prahova și Doftana.

Capitolul I: Generalități cu privire la arealul de studiu

1.1. Așezarea geografica si limite

Munții Baiului fiind numiți si Gârbova fac parte din Carpații de Curbură și sunt situați în partea vestică a acestora, având suprafața de cca 300 km², aceasta fiind cuprinsă în cea mai mare măsură în bazinele superioare ale văilor Prahova și Doftana. Importantele artere de comunicație trec prin imediata lor vecinătate ( pe Prahova, Doftana ), aici aflându-se mari centre urbane precum Brașov, Ploiești și regiuni dens populate în Subcarpații Prahovei. Îndeosebi vara și toamna tot mai mulți căutători de frumos urcă spre vărfurile și culmile Baiului.

Munții Baiului sunt încadrați de paralele de 45ș31´ și 45ș17´ latitudine nordică si meridianele de 25ș32´ și 25ș47´ longitudine estică, iar cea mai mare parte a acestora aparține județului Prahova și pe langă aceasta câteva culmi fac parte din județul Brașov în extremitatea nordică.

Limitele față de unitățile de relief învecinate sunt clare în bună măsură, date fiind de bazinele depresionare, diferențe de nivel evidente, văi largi, deosebiri în fizionomia culmilor etc.

În vest, limita este dată de Valea Prahovei, de pe culmea Caraiman din Bucegi și poate fi ușor urmărită privind spre est de pe marginile platourilor structurale ale Jepilor sau de pe vârful Furnica. Munții Baiului sunt separați prin aceasta de Munții Bucegi între localitățile Sinaia și Bușteni. Un culoar depresionar născut prin eroziune diferențială la contactul dintre conglomeratele din Bucegi și marno – calcarele și gresiile din Munții Baiului s-a individualizat în această zonă. Printr-un abrupt de peste 1200 m, prin stâncărie, văi înguste și bogate păduri de conifere care-l îmbracă în jumătatea inferioară, se impune în peisaj versantul estic al Munților Bucegi, iar de partea cealaltă a culoarului depresionar, mai exact în est, culmile Munților Baiului care sunt aflate la 1400 – 1600 m, se termină prin versanți în trepte către Prahova care dezvoltă o diferență de nivel de 300 – 500 m, fiind acoperiți de păduri de foioase în cea mai mare măsură.

Fig. 1. Poziția geografică Munților Baiului pe teritoriul României

Realizare proprie a hărții în ArcGIS

Prahova străbate, aval de Sinaia, în sud – vest defileul de la Posada, care se întinde pe aproximativ 9 km și desparte Munții Baiului, mai exact culmile vestice ale Gagului și Doamnelor de Muntele Gurguiatu. Defileul este tăiat în marno-calcare, are versanți abrupți bine împaduriți cu o diferență de nivel de 300 – 400 m. Fundul defileului este ocupat în întregime datorită Albiei Prahovei care este îngustă, iar panta generală este mult mai mare apele curgând tumultos datorită apariției frecvente a unor praguri impuse de structura geologică.

La nord de Bușteni între confluența cu râul Cerbu si orașul Azuga, Prahova a creat un alt defileu, unde separă Munții Baiului de Muntele Clăbucetul Baiului. Acesta se întinde pe o lungime mult mai mică , de 1,5 km, diferența de nivel este de numai 250 m între podurile culmilor principale si albia Prahovei. Acesta este mai puțin impresionant față de cel de la Posada, datorită pantei reduse a profilului longitudinal și versanților mult mai domoli.

Limita nordică a acestor munți are un traseu șerpuit, unde Valea Azugii dă o primă secțiune de la confluența cu Prahova pâna aproape de obârșie, separându-i de culmile Clăbucetelor Predealului. Azuga, pe tot parcusul are o vale largă și adâncită cu 350 – 400 m față de Clăbucete și 400 – 700 m, față de principalele vârfuri și culmi ale Unghiei Mari, Rusului, Neamțului, Cazacului din Munții Baiului.

În est Munții Baiului sunt despărțiți de Munții Grohotiș de către Valea Doftanei între pasul Predeluș și localitatea Trăisteni. Culmile împădurite ale vârfurilor Paltinu, Neamțu și Rusu care sunt orientate vest – est sunt separate de cele care coboară din pasul Predeluș și vârful Prișcu de către valea îngustă a Doftăniței. Valea Neagră este un frumos bazinet de eroziune diferențială cu lunci si terase largi care se află la confluența Doftanei cu Mușița, iar în aval de aceasta aproape de localitatea Trăisteni, valea se îngustează, aici albia Doftanei fiind încadrată de culmi cu înălțimi de 1000 – 1100 m, cu versanți repezi acoperiți cu păduri de foioase.

În sud, pe culoarul creat de adâncirea celor două văi Florei, afluenți ai Prahovei si Doftanei, poate fi trasată limita Munților Baiului. Ultimele culmi ale Munților Baiului sunt desfășurate la nord de aceste văi și au înălțimi de 1400 – 1600 m și la sud se prezintă un ansamblu de vârfuri și culmi netezite cu înălțimi de 1000 – 1100 m și anume Munceii Secăriei, iar contactul dintre ele se realizează printr-o diferență de nivel de 350 – 500 m și versanți cu pantă mare.

1.2. Istoricul cercetărilor în domeniu

Din punct de vedere istoric, Munții Baiului se diferențiază într-o oare care măsură de celelalte unități montane ale României prin faptul că dețin două denumiri distincte. Din acest motiv pe hărțile turistice clasice ei se afirmă cu denumirea de Munții Gârbova, termenul de “Gârbova” fiind utilizat pentru a descrie aspectul fizic al munților dominat de un relief relativ lin constituit din culmi domoale în sectorul Prahovei, așa cum este văzut din Masivul Bucegi.

Pe de altă parte, însă denumirea de Baiu este utilizată în special în articolele și studiile geografice mai recente, făcând referire la Carpații de Curbură, costituind în același timp un omonim dar și hidronim specific zonei ( Baiu Mare, Baiu Mic ).

În ceea ce privește aspectul istoric asupra cercetărilor de ordin fizico – geografic, geomorfologic dar și climatic din Munții Baiului, se poate afirma faptul că unitatea citată a fost observată, studiată și analizată de numeroși cercetători români, dintre care se pot enumera cu precădere G. Vâlsan, N. Popp, V. Mihăilescu precum și M. Ielenicz ș. a.

O contribuție desăvârșită în cercetările ulterioare despre Munții Baiului o are G. Vâlsan, care a efectuat un studiu fizico – geografic asupra bazinului Prahovei din cadrul acestui edificiu montan. De asemenea Munții Baiului au constituit o sursă inedită de inspirație și interes geografic și pentru N. Popp care a realizat o teză de doctorat, dar și pentru V. Mihăilescu în studiul efectuat asupra Carpaților Sud – Estici.

Totodată, studii asupra hidrografiei din zonă au fost efectuate de către Mihai Ielenicz ( 1972 ) în “Considerații privind evoluția Carpaților de Curbură”, dar și alte studii effectuate de către Vâlsan G. ( 1939 ) în “Morfologia văii superioare a prahovei și a regiunilor vecine”, Velcea Valeria, Velcea Ion, ( 1965 ), “Valea Prahovei”.

Capitolul II: Geologia

2.1. Alcătuirea geologică

Fiind caracterizați prin uniformitate petrografică si structurală, Munții Baiului se desfășoară pe un anticlinoriu foarte vast care mai este numit de către geologi “anticlinoriul Baiului” fiind alcătuit din formațiuni de vârstă cretacică. Aceștia sunt compuși din marno – calcare, gresii calcaroase cu diaclaze umplute cu calcit, marne, argile. Se întâlnesc local șisturi cristaline, în bazinul Zamorei, care sunt incluse în masa sedimentară, fiind descoperite de către eroziune. Formațiunile sunt cuprinse în mai multe cute sedimentare, orientate aproximativ NV – SE. Datorită monotoniei structurale si petrografice în aspectul reliefului intervine o relativă uniformitate care face lipsite abrupturile, vârfurile ascuțite, și crestele care sunt foarte familiare munților din vecinătate precum Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare și Ciucaș.

Cutarea formațiunilor este afectată și strânsă de microfalii împiedicând determinarea unor aliniamente majore de sinclinale și anticlinale. Structura unității respective este realizată în timpul fazelor tectogene din cretacic și paleogen iar exodarea s-a realizat la începutul miocenului. Încă din acel timp ea a suferit numai ridicări având intensitate diferită de-a lungul timpului; o mai mare importanță având-o intervalele de manifestare ale fazelor attică, rodnică și valahică.

Fig. 2. Profil geologic – geomorfologic transversal prin culmea Baiu Mare

Capitolul III: Relieful

Înalțimea Munților Baiului este una medie, în jur de 1100 m, doar vârfurile principale depășesc 1600 m precum Neamțu – 1923 m, Ștevia – 1906 m, Paltinu – 1899 m și Baiul Mare – 1895 m , iar la periferie se înregistrează în albiile văilor valori sub 1000 m după cum se poate exemplifica prin Prahova la confluența cu Azuga – 900 m, la Bușteni – 860 m, Sinaia – 780 m, Posada – 645 m, pe Doftana la confluența cu Rusu – 860 m și la Trăisteni la gura de vărsare a Prislopului – 730 m.

Sunt impuse două aspecte între aceste extreme ,unde primul este legat de desfășurarea culmilor în mai multe trepte ( la 1600 – 1650 m, 1250 – 1450 m, 1000 – 1200 m), iar la doilea este dat de versanții aproape abrupți atât ai celor principale precum Prahova, Doftana si Azuga cât și ai celor secundare. Aceasta face ca în orice ascensiune către vârfurile din Munții Baiului, urcușul să fie la început mai dificil, pentru ca apoi să devină treptat mai ușor.

Se poate despinde o altă caracteristică a Munților Baiului datorită celor mai mari înălțimi care se află în lungul unei dorsale N – S fiind situată aproximativ în centrul acestora, iar în linie dreaptă se întinde pe 24 km. Către est si vest se desprind din aceasta culmi mai scurte de 3 – 5 km care coboară spre Prahova si Doftana, desfășurându-se în lungul acestora majoritatea drumurilor și potecilor care străbat muntele și care pot fi folosite în excursii.

Fig. 3: Forme de modelare actuală a reliefului – microdepresiuni de nivație

Munții Baiului se pot împărți în trei subunități:

Prima subunitate sunt Munții Baiul Mare care se situează între Prahova și Doftana, la cursul inferior al Azugii,aici înalțimea maximă este de 1908 m, având-o vârful din extremitatea nordică a culmii principale. În lungul acesteia sunt prezente către sud mai multe vârfuri de peste 1500 m separate de șei adânci. Acestea se pot enumera astfel: Baiul Mare – 1895 m, Drăgan – 1775 m, Piscul Câinelui – 1658 m, Vornicu – 1627 m și Mierlei – 1660 m.

Atât văile cât si interfluviile se desfăsoară de la est către vest pornind din culmea principală către Prahova. Spre Doftana culmile si văile sunt orientate NV – SE, lungimea lor depășind desori 6 km, iar culmile dinspre Prahova dezvoltă versanți cu pantă mare cu o diferență de nivel de 250 – 300 m,terminându-se brusc față de cele dinspre Prahova care se prelungesc mult, contactul lor fiind mai lin. Bazinele de recepție ale văilor, formate din ravene si torenți care „mușcă” adânc în scoarța de alterare și in roca vie, dau o notă aparte în peisaj.

Datorită situării acestor munți în vecinătatea orașelor Sinaia, Bușteni, Azuga și a localităților Trăisteni, Teșila, Secăria și Posada este favorizat turismul, ușurând drumețiile pe trasee la vârfurile principale limitrofe cât si traversarea lor, iar pantele lungi permit practicarea schiului deoarece zăpada se păstrează mult timp.

A doua subunitate este formată din Munții Neamțului care sunt desfășurați în jumătatea nordică a regiunii, iar valea superioară a Azugii și sectoarele superioare de vale a celor două râuri Doftana îi încadrează. Se poate distinge în cadrul Munților Neamțului o culme centrală care pornește din sud de la vârful Unghia Mare (1847 m) și care se termină în nord în vârful Tigăi ( 1699 m ). Se poate sublinia că în lungul acestei culmi, toate vârfurile depășesc 1600 m.

A treia subunitate sunt Munții Petru – Orjogoaia care fac legatura între cele doua grupe. Sunt cele mai joase subunități, vârfurile principale abia depășesc 1450 m. Vârfurile vecine Ungia Mare cu 1847 m și Cazacu 1753 m îi domină printr-o diferență de nivel clară, exprimată și versanții abrupți. Munții Petru – Orjogoaia se desfășoară de la vest catre est de sub Muntele Cazacu și până în albia Doftanei.

Platourile largi, acoperite de pășuni, reprezintă înfățișarea generală aflată la partea superioară a munților. Sunt dominate cu câțiva zeci de metri de vârfurile rotunjite. Datorită poziției geografice între cele doua subunități, Baiu și Neamțu, dar și atitudini mai reduse, aici se întretaie multe poteci care fac legătura intre văile Prahova, Azuga și Doftana. Intinerarele în nord – vestul regiunii străbat și o bună parte a Clabucetelor Predealului.

Fig. 4: Harta înclinării pantelor

Sursa: Realizare proprie a hărții în ArcGIS

Dintre toate șeile care le separă pot enumera două, fiind mai importante și anume:

1. Cea dintre vârful Paltinu ( 1899 m ) și vârful Neamțu ( 1923 m ) situată în nord;

2. Cea dintre vârful Ștevia ( 1908 m ) și vârful Rusu ( 1902 m ) situată în sud;

Curmăturile dintre vârfurile care aici urcă la peste 1800 m sunt mai mici doar în sectorul central Ștevia – Neamțu, iar poteca ocolește de obicei aproape orizontal ( în curbă de nivel ) sau suie ușor pe aceste proeminențe ale muntelui. Pantele rapide, uneori chiar abrupte acoperite de pășuni sunt prezente pe creasta principală către est si vest, iar din aceasta, spre est si vest se desprind culmi secundare care coboară lin până la aproape 1350 m spre Azuga și 1200 m spre Doftana. O diferență de nivel de 150 – 200 m este coborâtă spre cele două văi în ultima secțiune a lor. Aici culmile vestice sunt mai scurte (2 – 4 km ), față de cele estice ( 5 – 8 km ), desfășurându-se de la est la vest între principalii afluenți ai Azugii, iar celelalte se situează între pârâiele din bazinul Mușiței și Rusului, având o orientare generală NV – SE. Bazinele de recepție largi sunt prezente în văi și sunt formate din ravene și ogașe care înaintează mult pe povârnișul vârfurilor. S-a ajuns la înlăturarea unei bune părți din scoarța de alterare și din pătura de sol, creându-se cicatrici adânci pe versantul muntelui din cauza alunecărilor superficiale și șiroirii din Bazinul Mușiței. Se văd în albia văilor o parte din materialele dislocate din râpe formând acumulări bogate prin care șerpuiește apa râurilor.

Legătura dintre cele două grupe o fac Munții Petru – Orjogoaia, unde vârfurile principale abia depășesc 1450 m, fiind mai jos decât aceștia, iar vârfurile vecine Unghia Mare ( 1847 m ) respectiv Cazacu ( 1752 m ) sunt dominanți printr-o diferență de nivel clară, exprimată de versanții abrupți și se desfășoară de la vest către est sub Muntele Cazacu și până în albia Doftanei, iar platourile largi acoperite cu pășuni și care sunt aflate la partea superioară a munților domină înfățisarea generală.

3.1. Treptele de nivelare. Evoluția regiunii

Rezultatul evoluției îndelungate prin care a trecut regiunea este menționat în mai multe trepte de nivelare, formând podurile interfluviilor (suprafețe și nivele de eroziune) sau desfășurându-se în lungul văilor principale ( terase ). Ele se încadrează în sistemul morfocronologic al treptelor de nivelare al Carpaților de Curbură.

3.2. Date morfometrice și morfografice

Două interfluvii principale care sunt orientate nord-sud și anume Cazacu – Baiu – Doamnele în sud și Unghia Mare – Neamțu – Țigăi în nord se impun în structura orografică și au înalțimi mai mari de 1600 m legate prin culmea Cazacu-Orjogoaia desfășurată est-vest, iar vârfurile acestora depășesc rar 1600 m. Din acestea culmile secundare se desprind și totodată coboară în trepte spre vest,către Prahova și Azuga superioară, în nord către Azuga inferioară și sud-est către Doftana.

În ceea ce privește hipsometria, aproape 9% înfățisează înalțimi mai mari de 1600 m, 50% culmi cu altitudini între 1200 – 1600 m și 41% culmi și culoare de vale aflate sub 1200 m. Vârful Neamțu este punctul cu înalțimea maximă și anume de 1926 m.

Adâncirea Prahovei, Azugei și Doftanei impune energia de relief primară, unde atinge valori de 600 – 700 m, oscilând între 300 și 500 m pe afluenții principali ai acestora și anume Valea Rea, Zamora, Unghia, Floreiu, Prislopu, Mușița etc. Valorile mici, sub 300 m sunt legate de afluenții secundari în cea mai mare măsură cu caracter torențial.

Fragmentarea primară se menține în jur de 1km/km² și este dată de organismele principale. Densitatea cea mai mare este consemnată în bazinele de recepție ale acestora aflate la peste 1500 m unde s-a dezvoltat o rețea torențială bogată, valorile ajungând frecvent la 3,5 km/km². În clasificarea declivității terenurilor sunt impuse doua categorii:

a) suprafețe cu pante <10ș caracteristice podurilor interfluviale, glacisurilor proluvio-coluviale și podurilor de terasă;

b) suprafețe cu pante de peste 20ș frecvente pe versanții majorității văilor principale.

3.3. Suprafața de ± 1.600m

De pe o parte și de alta a celor două creste principale, apare sub formă de poduri și culmi rotunjite. În jumătatea sudică și în sectorul Orjogoaia – Prislop cunoaște o dezvoltare mai mare, unde este dominat de mai multe vârfuri. În est suprafața de racordează cu treapta similară din Munții Grohotiș și Munții Ciucaș, iar în vest cu nivelul Râu Șes din Munții Bucegi indicat de G.Vâlsan ( 1939 ) și V.Velcea ( 1961 ). Sunt constituite resturi din relieful initial crestele principale aflate la 1700 – 1926 m, alcatuite dintr-o suită de vârfuri cu puternice influențe structurale și litologice .Suprafața retează structurile secundare cretacice din sectorul central al anticlinoriului Baiu. Începutul sculptării ei se poate pune în legătură cu acumularea în bazinul marin sudic a materialelor grosiere ce alcătuiesc fanglomeratul de Cerașu și conglomeratele de Brebu ( C.Grujinschi 1971 ) din miocenul inferior, formațiuni care au în compoziția lor elemente cretacice din această regiune. În miocenul superior tortonian superior-sarmațian inferior se plasează finalul modelării înaintea mișcărilor stirice care ridică regiunea: îi corespund depozitele marno-argiloase din acest interval.

3.4. Suprafața de 1250 – 1450 m

Conform autorului Mihai Ielenicz, această suprafață formează majoritatea podurilor interfluviilor secundare. Cunoaște cea mai mare dezvoltare nu numai în masiv dar și în întreaga grupă a Carpaților de Curbură. Corespunde celei de-a treia “platforme de eroziune” indicată de G.Vâlsan ( 1939 ), nivelul Clăbucetelor cartat de V.Velea ( 1965 ) în zona Predeal – Gârcin și suprafeței Penteleu – Podu Calului – Tătaru din Munții Ciucaș – Buzău ( M.Ielenicz 1972 ).

În Munții Baiului suprafața înregistrează o coborâre generală din sectorul central ( 1450 m ) către Prahova, Azuga și Doftana ( 1250 – 1350 m ). Punerea în legătură a acestei situații cu desfășurarea largă a treptei în bazinele respective împinge spre supoziția unor axe de drenaj orientate nord-sud bine individualizate înca din această etapă de evoluție.

Începutul modelării suprafeței trebuie relaționat cu mișcările stirice târzii și attice, unde din cauza acestora întreaga regiune a Carpaților de Curbură s-a înalțat și au determinat adâncirea organismelor fluviatile însoțită de acumulări bogate de materiale grosiere în bazinul marin limitrof. Intensitatea eroziunii lineare a fost diminuată datorită transgresiunii din meoțian superior – ponțian. Ca urmare a trecut pe primul loc ca importanță morfogenetică retragerea versanților în condițiile climatului mediteranean, iar de aici au rezultat glacisuri de vale foarte largi și prispe la contactul cu marea. Această etapă morfogenetică a fost încheiată datorită mișcărilor tectonice din dacian, care au întrerupt procesul de nivelare. Fragmentarea ulterioară a dus la individualizarea interfluviilor secundare orientate perpendicular spre Prahova și Doftana.

3.5. Nivelul de eroziune de 1050 – 1200 m

Acesta se desfășoară în lungul Prahovei, Doftanei, Azugei și este considerat ca fiind treapta cea mai joasă a culmilor secundare. Înregistrează o cădere spre axul văilor mult mai rapidă decât suprafața anterioară. În regiunea Predeal și în bazinul superior al Azugei are o înalțime mai mare ( 1100 – 1200 m ). În sud nivelul cunoaște cea mai largă desfășurare, unde taie toate culmile din Munceii Secăriei, asemănându-se ca o suprafață de bordură, aici corespunzând suprafeței Similea arătată de N.Popp ( 1941 ) și G. Vâlsan indică trecerea nivelului la sud de Sinaia peste șaua Păduchiosului în bazinul Ialomiței. Pornind de la această bază a emis ipoteza cursului Prahovei în etapa respectivă către SV, presupunere împărțită de cei mai mulți dintre geografi. În defileul de la Posada nivelul apare în două sectoare. În nord, amonte de V. Largă, pendulează între 1050 – 1100 m realizând și o ușoară cădere spre Sinaia. În sud, aval de V. Orății se înfățisează mai întâi ca umeri apoi ca platouri la 1000 – 1050 m. Între acestea, în fragmentul cel mai îngust al defileului nivelul lipsește, valea fiind dominată de suprafața de 1300 – 1450 m ( Muntele Doamnele ).

Desfășurarea nivelului și a treptei imediat superioare împinge spre două presupuneri în ceea ce privește cursul Prahovei în defileu. Prima presupunere se referă la un proces de captare în sensul vederilor lui G. Vâlsan, probabilitate susținută de modul de dezvoltare al nivelului de ± 1050m. Cea de-a doua arată o anterioritate. Căderea nivelului spre N și S, în acest sens, poate fi pusă pe seama ridicării neotectonice a porțiunii Doamnele – Gurguiatu, unde prin porțiunea unde nivelul lipsește și care cunoaște și o dinamică de versant activă, trece exact axul înălțării. Culoarul Sinaia – Ialomița Păduchiosului s-a individualizat pe un contract structural și petrografic evident, situații întâlnite și pe alte aliniamente în Carpații de Curbură și chiar la sud de Munții Baiu ( Teșila – Secăria – Comarnic ). Această ipoteză o susține și larga desfășurare a treptei de 1300 – 1450 m în sud – vestul Munților Baiu.

Sculptarea nivelului se face în pliocen, debutul etapei este legat de ridicarea Carpaților de Curbură în dacian ( în special dacianul mediu când la exterior se acumulează conuri de nisipuri grosiere și pietrișuri ) iar finalul de mișcările fazei valahe care au imprimat o nouă înalțare a acestora.

3.6. Nivelul de 800 – 950 m

Este prezent numai ca umeri pe Prahova și pe Doftana. Capătă, în aval de Posada o extensiune mai mare și ocupă podurile intervluviilor secundare din sectorul intern al Subcarpaților. Acesta corespunde nivelului Talea care a fost cartat de N.Popp ( 1941 ) respectiv nivelului montan mediu din Carpații de Curbură ( M.Ielenicz 1972 ). Este prezent și pe Prahova, precum și în defileul de la Posada, susținând neîndoielnic cursul acesteia spre Comarnic în această etapă. Formarea nivelului corespunde cuaternarului inferior, începutul fiind corelabil cu depozitele de Cândești.

Fig. 5. Hartă hipsometrică a Munților Baiului

Realizare proprie a hărții în ArcGIS

3.7. Forme de relief fluviatil

3.7.1. Terasele

Acestea sunt prezente pe Prahova, Azuga, Doftana și pe câțiva afluenți, fiind totodată mai puțin exprimate în peisaj, atât ca număr cât și ca extensiune. Eliminarea astora în mai multe sectoare se datorează dinamicii active de versant și albie, îngreunând urmărirea și racordarea lor. O treaptă aluviată având funcție de terasă în lunca, se întinde la 2 – 4 m, având o extensiune mai mare în buclele meandrelor ( în defilee ) și în bazinetele depresionare. De asemenea este prezentă o tersaă aluviată , în stânga Prahovei fiind puternic parazitată de proluvii care de la Azuga urcă continuu în primă fază mai întâî între Bușteni-Sinaia la 10-15 m, înregistrând 4 – 5 m. În a doua fază urcă în defileu la 16 – 20 m, iar la contactul cu Subcarpații urmează să atingă 35 – 40 m. Totodată este prezent și un nivel în rocă la 15 – 30 m, între Bușteni și Azuga fiind racordabil în defileu cu umeri de la 35 – 40m, iar în Subcarpați cu podul terasei de 60 – 65 m. Pe el, în munte, se desfășoară conuri de dejecție vechi ale râurilor ce coboară din Baiu. Mai ales pe partea stângă, în lungul Azugei nivelele inferioare se continuă pe aproximativ 4 km.

Este păstrat local la Trăisteni și Valea Neagră pe Doftana deasupra terasei de luncă un nivel de 15 – 18 m și încă unul genral aluviat la 20 – 25 m care se întinde convergent și pe unii afluenți precum Prislop și Mușița, iar acestea au fost încadrate ca pleistocen superior ( G.Vâlsan, N. Popp, Gh. Niculescu, precum și V. Velcea ).

3.7.2. Procesele actuale și formele rezultate

Condițiile favorabile pentru o dinamică de versant și albie extrem de activă sunt create datorită prezenței valorilor ridicate ale energiei de relief, intensității activității antropice ( în special păstoritul și exploatarea lemnului ), a unor formațiuni marno-argiloase, a unor eluvii și deluvii groase precum și a pantelor ce depășesc deseori 7ș. În tipul de procese și intensitatea lor, unele deosebiri care sunt importante, sunt legate de alcătuirea covorului vegetal, altitudine și expunere. Aici se pot distinge două etaje morfodinamice:

1). Etajul superior care înglobează vârfurile și podurile interfluviale aflate la peste 1450 m acoperite cu pășuni, iar alternarea sezonieră a torențialității, șiroirii, năruirilor cu nivația, gelivația, solifluxiunile este specifică. Accelerarea degradării terenurilor prin tasări locale, ruperea echilibrului deluviilor și antrenarea acestora pe pantă este cauzată datorită numărului foarte mare de stâne, acestea având ca scop principal pășunatul. Trebuie specificată în acest sens legătura dintre densitatea mare a solifluxiunilor, ravenelor, ogașelor, năruirilor ăi versanții care sunt intens pășunați cu pante mai mari de 20ș, expoziția acestora fiind în general sudică, sud-estică. Evoluția degradării acestora depinde de anumite momente principale precum:

a) în special primăvara deplasarea și ruperea pe pantă a unor porțiuni de sol și tasări repetate însoțite de solifluxiuni;

b) în special prin spălare în suprafață și șiroire, materialele și solul din pătura de alterare se îndepărtează treptat;

c) înaintarea regresivă a canalelor de șiroire precum și dezvoltarea lor este prijinită de năruiri în scoarța de alterare;

d) formarea și adâncirea organismelor torențiale însoțită de desprinderi, năruiri în deluviul de pe suprafețele limitrofe canalului acestora. Aceste situații se întalnesc aproape în toate bazinele de recepție ale afluenților principali ai Doftanei, Prahovei, Azugei, care se află la peste 1600 m altitudine.

S-au format nișe nivale cu diametrul de câțiva metri și adâncimi de pâna la 2 m pe podurile interfluviale, cu pante sub 7ș, iar dezvoltarea acestra este facilitată de grosimea mare a scoarței de alterare. Există însă și microdepresiuni și șanțuri, de natură antropică care sunt accentuate de nivație în special în sectorul Cazacu – Paltinu. Suferă degradări abrupturile și vârfurile structurale cu roca la zi ( Unghia Mare – Rusu – Neamțu – Paltinu ) iar gelifractele dau conuri, împrăștiindu-se pe treimea superioară a versanților. Se manifestă tot în acest etaj, pe marno – calcare dizolvări de care sunt legate șențulețe de tipul lapiezurilor și unele doline alungite ( Neamțu – Cazacu – Orjogoaia ).

2). Etajul forestier are procese fluviotorențiale și ocupă cea mai mare parte din masiv. În general versanții sunt acoperiți de pădure și face ca procesele care au loc să cunoască o intensitate redusă. Aici datorită amplasării stânelor, cărările și terenurile din vecinătatea acestora sunt intens bătătorite și domină torențialitatea și spălarea în suprafață. Panta și aportul lateral influențează direct dinamica în albiile văilor. În condițiile în care torențialitatea se manifestă îndeajuns de intens în etajul superior, volumul materialelor aduse în albiile râurilor este extrem de mare mai ales la viituri. Din această cauză regimul proceselor fluviatile cunoaște variații foarte mari în timp, iar acumulările locale influențează profilul longitudinal. Se remarcă în general două areale de acumulare importante, unde primul se află la trecerea de la sectorul superior la cel mediu ( 1100 – 1200 m ) acolo unde converg majoritatea torenților și a ravenelor, iar al doilea corespunde sectorului final, la vărsarea în Prahova sau Doftana unde de regulă râurile și-au dezvoltat 2 – 3 generații de conuri aluviale. Datorită amenajărilor hidrotehnice realizate pe văile de la sud de Sinaia întărite cu plantații forestiere, s-a ajuns la o diminuare a dinamicii de versant și albie, la acumulări bogate în spatele barajelor și la o bună protejare a căilor de comunicație de pe versantul stâng la Prahovei.

Fig.6: Harta orientării versanților

Sursa: Realizare proprie a hărții în ArcGIS

3.8. Procese geomorfologice

3.8.1. Alunecările de teren

Se suprapune peste jumătatea vestică, în limitele teritoriului analizat, extinsă între Valea Prahovei, Valea Azugii și culmea principală sinuoasă care este orientată pe direcția nord – sud și de-a lungul acesteia sunt prezente cele mai mari înălțimi din această unitate și anume Vârful Neamțului ( 1923 m ), Vârful Șteviei ( 1907 m ), Vârful Rusului ( 1902 m) și Vârful Baiul Mare ( 1895 m ).

Sunt ramificate spre vest numeroase intervluvii secundare din nodul orohidrografic principal care sunt expuse etajat la altitudini de 1400 – 1500 m respectiv 1100 – 1200 m. Acestea sunt alcatuite predominant din strate de Sinaia fiind cutate și dispuse alternativ într-o succesiune de formațiuni geologice tipice și sunt reprezentate de un complex grezos – marnos, de tip fliș, fiind constituit la baza de roci pelitice, iar acestea au o probabilitate medie de producere a alunecărilor de teren. Fondul lito – structural eterogen, versanții cu pante accentuate în bazinele superioare ale văilor, alături de condițiile climatice specifice etajului subalpin și intervenția antropică precum defrișările și suprapășunatul constituie factorii principali care au generat intensificarea proceselor erozivo – denundaționale.

Dispuse în releu, depresiunile nivale, s-au format ca efect al marilor cornișe de zăpadă acumulate sub acțiunea vânturilor de vest și de nord – vest și au transformat obârșiile afluenților de pe stânga Văii Prahovei ( Valea Feței, Valea Șipa, Valea Zamora, Valea Rea, Valea Câinelui ) și majoritatea talvegurilor care drenează, spre Valea Azugii, versanții nordici ai culmii Cazacu – Orjogoaia și cei vestici ai Culmii Neamțului ( Valea Unghia Mare, Valea Cazacu, Valea Neamțului, Valea Șteviei ), în câmpuri de ravene precum și ogașe și torenți activi care sunt adâncite în sol și în depozite deluviale, pe fondul unei litologii cu grad mare de vulnerabilitate ( gresii, marne și marno – calcare ) la acțiunea de gelivație și nivație.

Conform Comandamentului Apărării Civile, teritorul municipiului Brașov a fost afectat de alunecările de teren înregistrate în anul 2005. Consiliul Județean Prahova și Oficiul pentru Studii Pedologice și Agrochimice Brașov, dețin informații cu privire la situația terenurilor degradate, ca urmare a alunecărilor de teren și a altor procese erozionale precum pe teritoriul Azugii s-a constatat pe o suprafață de 0,5 ha procesul de degradare a terenului, mai exact pe strada Baiului și strada Parcului și s-a consolidat cu zid de sprijin. Același proces a avut loc și pe teritoriul localității Bușteni, pe Valea Albă și Valea Cerbului, dar pe o suprafață de 1,0 ha. În alte localități precum Brașov ( 1,0 ha ), Predeal ( 34,0 ha ) și respectiv Râșnov ( 1227 ha ) s-au constatat procese de degradare a terenului prin alunecări în valuri.

Datorită echilibrului precar al unor versanți, fiind dată structura geologică ( roca de bază este compusă din strate de Sinaia și sunt alflate într-un stradiu avansat de alterare, sistem complicat de fracturi și fisuri precum și un grad ridicat de montmorillonitizare a fracțiunii argiloase ), și acținunea factorilor favorizanți ( precipitații abundente, lipsa vegetației forestiere, factorul gravitațional precum și intervenția antropică ) poate fi ușor deranjat prin executarea unor lucrări de construcții. De exemplu în zona Dealului Aosta din Sinaia, în anul 2007, o alunecare de teren a evoluat de la ruperea stratelor în suprafețe circulare din care s-au format trepte de alunecare până la trecerea în stare plastic – curgătoare a masei argiloase și asfel a afectat spațiul locuit din aval.

Tabel 1: Localitățile afectate de hazarde naturale

Sursa: Alunecări de teren cuprinse în Legea 575/2001 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național – Secțiunea a V- a – “Zone de risc natural”

3.8.2. Riscul seismic

Factorul seismic se resimte și asupra teritoriuli analizat din cauza mișcărilor tectonice generatoare de cutremure din Zona Vrancea și Zona Făgăraș, iar acesta nu poate fi exclus ca factor de risc în ciuda faptului că are cea mai mica frecvență de manifestare. Cele mai puternice cutremure care pot afecta acest spațiu sunt cele de tip intermediar unde intensitatea acestora depinde de focarul Vrancea. Se produc la adâncimi de 100 – 150 km si au magnitudini de M = 7˚ Richter și conduc la intensități seismice de VII grade pe scara MSK (Medvedev – Sponheur – Kamit ). Riscul seismic în zona epicentrală Vrancea este cel care poate afecta zona Văii Prahovei și arată că în această regiune există aproximativ 90% probabilitate de producere a unei mișcări seismice cu magnitudine maximă așteptată M.max.= 7,5 R, iar acest lucru se întâmplă odată la 200 ani ( conform INFP București ).

Riscul major este constituit de către amplificarea undelor seismice în straturile de suprafață prin reflexii și refracții multiple care duc la creștero ale accelerației, vitezei deplasării. Mișcarea seismică poate fi însoțită de apariția unor fluidizări, tasări, falieri, surpări, alunecări de teren locale datorită apelor subterane, a infiltrațiilor din apele meteorice de suprafață, iar acestea modifică starea de rezistenșă a rocilor compacte și a stivelor de depozite superficiale.

În tabelul următor sunt prezentate unitățile administrativ teritoriale urbane amplasate în zone pentru care intensitatea seismică este echivalată pe baza parametrilor de calcul privind zonarea seismică a teritoriului României, este minimum VII și este exprimată în grade MSK. Această zonă este încadrată în aria macroseismică ( MSK ) și are o perioadă de revenire odată la 50 .

Tabel 2: Localitățile urbane amplasate în zone cu intensitate seismică de minimum VII

Sursa: Legea nr. 575 / 2001 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național – Secțiunea a V-a “Zone de risc natural”

Din punct de vedere al perioadei de colț ( ), privind zonarea teritoriului, conform STAS P100 -1/2006, spațiul investigat se încadrează la valoarea = 0,7 sec. Zonarea valorii de vârf a accelerației terenului pentru proiectare ( ), pentru cutremure având intervalul mediu pentru recurență – IMR = 100 ani este de 0,24 g în partea de sud a regiunii și de 0,20 g în partea nordică a acestuia ( STAS p 100 – 1/2006 ).

Din punct de vedere al vulnerabilității seismice a regiunii, ca urmare a condițiilor în care funcționează morfosistemul investigat, se disting următoarele: riscul apariției unor mișcări seismice cu focare aflate în proximitatea Văii Prahovei, Riscul declanșării unor deplasări gravitaaționale pe versanții supraîncărcați cu construcții, alcătuiți din depozite slab consolidate ca urmare a unor mișcări seismice, de exemplu în arealele din intravilanul localităților Sinaia, Predeal, Bușteni și Azuga, riscul producerii unor inundații, ca urmare a mișcărilor seismice datorate avarierii sau distrugerii unor lucrări hidrotehnice, blocării și/sau modificări ale cursurilor unor rețele hidrografice.

3.9. Cadrul natural – mediul

3.9.1. Disfuncționalițăți și riscuri naturale

Sunt existente unele areale care au o manifestare intensă a proceselor eruzivo – denundaționale, fiind generatoare de fenomene de eisc geomorfic și hidric după cum urmează: culmile muntoase înalte ( abruptul Bucegilor, Munții Baiului ), versanții despăduriți din cursul superior al Văii Prahovei, sectoarele de confluență morfohidrografică din bazinetele depresionare; perimetrele în care fondul litologic prezintă un grad ridicat de susceptibilitate datorită extensiunii mari la eroziunea prin scurgerea concentrată a apei ( rigole, ravene, ogașe, torenți ), și prin deplasarea materialelor solide pe versanți precum curgeri de sol, creeping, alunecări de teren profunde și superficiale, căderi de stânci și rostogoliri; procesele de spălare în suprafață, șiroiri și ravnări sunt procese care predomină pe frontul denivelărilor morfologice și în sectoarele de obârșie ale văilor dezvoltate pe formațiuni friabile ( depozite sedimentare provenite din fliș cretacic, formațiuni sedimentare moi sau semidure: narno – calcare, gresii calcaroase cu diaclaze umplute cu calcit, marne, argile – în pricent de 50 – 80% ) iar acestea sunt asociate și apar și procese de alunecare pe depozite deluviale vechi care sunt reactivate în urma adâncirii și eroziunii regresive a ravenelor ( Culmea principală a Munților Baiului ).

Se constituie un factor de de maximă favorabilitate în declanșarea proceselor erozivo – denundaționale, prezența aliniamentelor de izvoare în estul și nordul Bucegilor, la altitudinea de aproximativ 1400 m, respectiv la limita dintre sinclinalul conglomeratic și formațiunile stratelor de Sinaia ( marne, marno – calcare, calcare fin granulate ), precum și în Munții Baiului, unde apare la rupturile de pantă din profilul longitudinal al văilor ce coboară din acest masiv spre Prahova ( Valea Feței, Valea Șipa, Valea Zamora, Valea Rea și Valea Câinelui ).

Apare riscul ridicat de producere al avalanșelor care sunt evidențiate prin avalanșe de vale și de versant, riscul de înzăpeziri de drumuri și trasee turistice montane ( Munții Bucegi, Munții Baiului ).

Fig. 7: Profil geomorfologic transversal peste Valea Prahovei – zona Sinaia

1 – gresii masive; 2 – conglomerate de Bucegi; 3 – fliș șistos grezos ruginiu; 4 – depozite deluvio – coluviale; 5 – depozite de terasă; 6 – fliș calcaros; 7 – ax de sinclinal; 8 – aluviuni recente; 9 – terase; 10 – falii, fracturi, decroșări; 11 – zonă vulnerabilă la alunecări de teren prin supraîncărcarea versanților cu construcții ( versantul estic al Muntelui Furnica ).

Capitolul IV: Caracteristici climatice

Condițiile climatice similare cu cele întâlnite la majoritatea munților din Carpații de Curbură sunt determinate de altitudinea și poziția geografică. Este specific un climat caracteristic munților mijlocii având diferențe mici în desfășurarea pe vertical a parametrilor meteorologici. În cea mai mare parte a anului regiunea este supusă circulației maselor de aer din vest și nord – vest. Acestea depășesc ușor culmile joase ale Munților Perșani, trec peste depresiunea Brașov și pătrund îndeosebi prin culoarul dintre Munții Bucegi și Munții Postăvaru iar după se abat pe Valea Prahovei și pe culmile Munților Baiului.

Asimetria coronamentului coniferelor isolate de pe culmile Tigăi, Turcu, Neamțu etc, reflectă această directive. Culmile au dezvoltate îndeosebi părțile expuse spre est și sud – est ( arbori drapel ). Masele de aer sudice influențează frecvent extremitatea sudică a Munților Baiului, iar acestea înaintează din Câmpia Romană peste dealurile subcarpatice, pe văi, ajungând uneori până dincolo de Muntele Cumpătu, determinând aspect diferite ale vremii între nordul și sudul acestor munți. Deseori, vara, pe culmile din jumătatea sudică soarele luminează, pe când, cele din nord sunt acoperite cu nori , iar ploaia își face simțită prezența.

La sfârșitul toamnei frecventează valurile de ceață și iarna în Câmpia Română sunt impinse pe Prahova și Doftana și urcă pe o mare parte a Munților Baiului. Aceste fenomen este aproape invers vara și la începutul toamnei atunci când ceața din Depresiunea Brașov ajunge în cursul zilei peste Clăbucete și Munții Neamțului. În regimul temperaturilor sunt uneori deosebiri destul de importante cu privire la grosimea și durata menținerii stratului de zăpadă. În circulația locală și intensitatea vântului sunt determinate de condițiile locale de expunere, de adâncimea mare și îngustarea văilor.

În Munții Baiului se pot distinge două etaje climatice, pe fondul general și local al condițiilor climatice. La peste 1400 m, pe culmile și vârfurile acoperite de pajiști se conturează un etaj superior care, prin toate caracteristicile, se situează în fâșia inferioară a etajului climatic carpatic subalpin.

Se înregistrează variații moderate în ceea ce privește valorile termice lunare și anuale. În cursul anului la altitudinea de 1400 – 1500 m, temperaturile medii lunare negative sunt posibile în aproximativ 4 luni iar pe crestele și vârfurile înalte intervalul crește până la 5 luni. În ianuarie și februarie, valorile medii multianuale scad în același sens de la -4, -6˚C, la -8, -9˚C, iar minimele absolute de la -20, -23˚C la -27, -29˚C ( Tabel. 3: Nebulozitatea, durata de strălucire a soarelui si ceața la cateva stații din Carpații de Curbură ). Zilele în care temperature scade sub 0˚C sunt în jur de 150 – 180, din care 50 – 60 de zile scade chiar sub -10˚C. În ceea ce privește valorile medii lunare positive, acestea se mențin sub 10˚C în cea mai mare parte a intervalului dar totuși ele cresc cu puțin peste această cifră în lunile de vară. Temperaturile diurne depășesc rar 25˚C într-un interval de 5 – 15 zile pe an. Referitor la maximele absolute care sunt înregistrate frecvent în iulie, oscilează între 25˚C și 30˚C. Sezonul cald care este din iunie până în septembrie este separate de cel rece din decembrie până în martie prin 1 – 2 luni de trecere.

Fig. 8: Harta etajelor climatice din Munții Baiului

Precipitațiile care cad pe parcursul a 160 – 180 dintr-un an, iar pe crestele înalte pot depăși 180 de zile, ajung la valori de aproape 1000 mm ( Tabel. 4: Regimul precipitațiilor la câteva stații din Carpații de Curbură ).

În lunile mai – iulie se înregistrează cantitățile cele mai mare, care de regulă depășesc 150 mm. la averse, ploile totalizează 50 – 100 mm iar cele mai puține precipitații cad în intervalele septembrie – octombrie și februarie – aprilie, ajungând sub 60 mm lunar. Minima este în septembrie, dovedindu-se a fi luna cea mai favorabilă oentru activitățile turistice.

Între 30 septembrie și 15 mai ninsoarea este posibilă în peste 80 de zile și are o frecvență de 16 zile în intervalul decembrie – martie. Aici stratul de zăpadă se menține 140 – 170 de zile, de la sfârșitul lunii octombrie și până în prima parte a lunii mai, situație care, favorizează condițiile de practicare a sporturilor de iarnă îndeosebi pe versanții cu expunere nordică și nord – vestică. În general cerul este senin în 40 – 42 zile, iar de la finele lunii august până la jumătatea lunii octombrie sunt posibile 4 -7 zile senine lunar. Este partial acoperit de nori în 160 – 190 zile și acoperit în totalitate în 125 – 160 de zile ( vezi tabelul 4).

În baza acestui parametru, vremea cea mai frumoasă, propice drumețiilor, rămâne între 10 iulie și 15 noiembrie, când lunar numărul de ore cu soare variază între 160 și 220. Este de reținut faptul că în intervalele cu cer acoperit partial sau total, mai ales în sezonul rece sau toamna, vârfurile și culmile principale rămân descoperite din cauza înălțimii relative este ridicate a formațiunilor noroase, iar această situație permite desfășurarea excursiilor.

Iarna și la trecerea diferitelor fronturi de aer, vântul este puternic și deseori violent, în special primăvara și în a doua parte a toamnei, când se înregistrează adesea viteze medii de 11 – 15 m/s. Pentru cea mai mare parte a Munților Baiului direcția principală a curenților de aer este NV – SE. În sectorul sudic, au frecvență mare și curenții de aer orientați S – N sau N – S. Apar posibile modificări locale în dirijarea maselor de aer datorită desfășurării N – S a culmilor principale, prezența unor șei adânci și largi precum și existența culoarelor Prahovei și Doftanei. În acest sens, sectorul mai jos, dintre Vârful Cazacu și Vârful Unghia Mare ( Vârful Pătru – Culmea Orjogoaia ) precum și șeile dintre vârfurile Paltinu și Neamțu, Ștevia și Rusu, Baiul Mare și Drăgan formează “porți ale vânturilor” ce trec dinspre Prahova în bazinul Doftanei.

Efectul brizelor de munte pe teritoriul Munților Baiului se remarcă în special vara și toamna, mai ales pe versantul prahovean. Curenții urcă în lungul văilor, spre șei și vârfuri și aduc un aer răcoros. Ceața, una dintre fenomenele meteorologice este demnă de reținut pentru activitatea turistică deoarece se poate produce în orice lună a anului. Aceasta înregistrează o frecvență mai mare de 15 – 24 de zile în sezonul rece decembrie – aprilie. În august și septembrie se înregistrează cele mai puține zile cu ceață ( 8 – 10 zile la Sinaia – cota 1500 m și 18 – 19 zile pe vârfurile aflate la peste 1700 ). Curenții de aer de pe văi și din depresiuni împing valurile de ceață spre culmile și vârfurile principale, unde adesea stagnează in jur de 1 – 2 zile. Curmăturile servesc destul de des la trecerea masei de aer cețos din bazinul Prahovei spre cel al Doftanei și invers.

Etajul climatic montan forestier se desfășoară sub altitudinea de 1450 m și cuprinde cea mai mare parte a versanților, culoarele de vale precum și unele culmi secundare acoperite dominant de pădure. Regimul termic este caracterizat prin patru luni cu valori medii lunare negative cuprinse între -1 și -5˚C, șase luni în care valorile depășesc 9˚C, iar maximum este în iulie și august cu valori de 14 – 15˚C. Pe văile principale se înregistrează în special o frecvență relative mare a inversiunilor termice. Datorită acestei situații se evidențiază un număr mai ridicat de zile de îngheț ( 170 – 180 ) și de zile de iarnă ( 55 – 60 ) în intervalul decembrie – aprilie, precum și producerea unor minime absolute sub – 28˚C.

În anii mai călduroși, în anotimpul de vară, temperaturile diurne nu depășesc de multe ori 25˚C, depășindu-se în medie de 10 – 15 ori. Mediile anuale ale cantităților de precipitații căzute sunt în jur de 900 – 950 mm, iar în anii secetoși nu depășesc 800 mm dar în anii ploioși ajung până la 1150 mm. Cantitatea medie lunară, în intervalul mai – august, depășește de regulă 100 mm, dar valorile ridicate se datorează într-o bună măsură averselor. Deseori, în intervalul decembrie – iunie se află lunile în care precipitațiile cad într-un număr de 14 – 18 zile. În special în bazinul Doftanei, versanții cu expunere sudică și sud – estică sunt ceva mai uscați având un potential termic pozitiv mai ridicat, unde pe aceștia topirea zăpezii se realizează mai rapid, iar de aici reiese si numîrul de zile cu zăpadă ceva mai redus fiin de 100 – 110 zile. Spre deosebire de aceștia, în defileul de la Posada, pe versanții nordici, pe toate văile înguste orientate est – vest, cel puțin în prima jumătate a zilei, temperaturile sunt ceva mai scăzute, umezeala este mai ridicată, peticele de zăpadă se pot întâlni și la începutul lunii mai, masele de aer rece persită mai mult, iar toate acestea înlesnesc producerea inversiunilor de temperatură. După ploile bogate și primavera solul est mai umed o bună perioadă de timp.

De asemenea trecerea de la toamnă la iarnă se realizează cu întârziere, pe culmile și văile din jumătatea sudică și mai ale pe cele orientate spre Doftana, iar primele zile ale primăverii se produc ceva mai devreme decât în nord. Această situație este determinate de influența maselor sudice de aer cald care trec cu ușurință din Câmpia Română peste dealurile subcarpatice și prin deschiderile largi ale văilor Prahova și Doftana. Desfășurarea drumețiilor în condiții bune în tot timpul anului sunt premise datorită caracteristicilor climatice ale culmilor joase și ale văilor din Munții Baiului. Sporturile de iarnă se pot practica mai ales pe versanții despăduriți, cu expunere nordică, în perioada decembrie – martie, cu precădere între 15 decembrie și 10 martie.

Conform datelor consemnate de-a lungul unor lungi perioade de observație ( în zona bazinului Doftana nu există stații climato – logice, iar datele necesare au fost deduse prin interpolarea unor situații înregistrate în vecinătate ), în Gîrbova și Grohotișu temperatura medie a anului este de 1 – 2˚C, spre poalele munților și crește treptat până la 6 – 8˚C, iar în ținutul deluros, se înregistrează în jur de 8 – 10˚C. Fluctuațiile de temperatură de la o lună la alta sunt determinate de succedarea anotimpurilor. S-a constatat că luna ianuarie este cea mai rece, iar cea mai caldă este iulie. Diferențele termice din ianuarie sunt relativ mici, pe când în luna iulie apar variații destul de pronunțate, de până la 17˚ amplitudine.

Cauza rezidă în modul diferit de încălzire al suprafeței supuse puternicei acțiuni solare din toiul verii. Temperaturile sub 0˚ apar din sptembrie, deasupra altitudinilor de 1400 – 1600 m, iar în octombrie dealurile subcarpatice sunt afectate de îngheț. În regiunile muntoase, uneori înghețul se prelungește până în lunile mai – iulie, reclamând pentru turiști o îmbrăcăminte adecvată. Alternanța bienală ( primăvară, toamnă ) a dezghețului cu înghețul accentuează dezagregarea rocii și alimentarea grohotișurilor, iar aceasta acționează în felul acesta asupra reliefului.

În Munții Gârbova și Grohotișu precipitațiile cad mult mai abundent ( 1000 – 1200 mm ) față de dealurile subcarpatice unde se înregistrează precipitații de cca. 600 – 800 mm. Datorită abundenței de ploi sau ninsori ocazionale a determinat valori apreciabile lunare ale precipitațiilor: 419,6 mm în iunie 1948 la vârful Omu din Bucegi, 401,0 mm în iunie 1913 la Doftana, 370,4 mm în iunie 1897 la Câmpina sau 234,0 mm în februarie 1908 la Doftana. Pot cădea ploi abundente, vara, într-un scurt răstimp iar acestea s-au totalizat în acest sens apreciabile cantități de umiditate, prin precipitațiile căzute la Doftana, Slănic – Prahova etc.

În general clima de munte cunoaște un “etaj forestier” mai blând în comparație cu cel superior care este mai aspru, după cum o demonstrează datele de mai sus.

Capitolul V: Caracteristici biogeografice

În zona montană, vegetația este aceea care definește fizionomia unităților teritoriale. Vegetația funcționează ca indicator sintetic al interacțiunii tuturor componenților mediului geografic-litologic, relief, climă, sol, om.

În sectorul cuprins între Valea Rea si Valea lui Bogdan, Munții Baiului, prezintă un înveliș vegetal cu caracteristici ce reflectă potențialul ecologic al acestui perimetru si influența antropică exercitată de-a lungul vremii.

Văile ce coboară din culmea Baiu Mare ( 1896 m ) sunt consecvente, perpendiculare pe Valea Prahovei, scurte și cu pante accentuate în profil longitudinal, axate pe depozite aparținând flișului grezos – calcaros neucomian. Regimul lor terțial corelat cu morfologia și litologia regiunii, permite transportul unei cantități mari de grohotiș, ceea ce influențează negativ asupra vegetației din sectoarele cu caracter de bazinet, Valea Rea si Valea Câinelui, de confluență. Procesele de versant cum ar fi spălarea și scurgerea pe versanți, ravenarea, prăbușirile, alunecările, culoarele de avalanșe ce afectează atât suprafețele împădurite cât și pajiștile secundare sunt favorizate de pantele accentuate în profil transversal ( 25 – 45° ).

Din punct de vedere climatic, perimetrul studiat se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6,1°C. În luna ianuarie se înregistrează cele mai scăzute temperaturi medii de -3.9°C, iar în luna iulie cele mai ridicate temperaturi de +15,7°C. Precipitațiile medii anuale sunt în valoare de 770 mm. În timpul anului, cantitatea de precipitații are o repartiție neuniformă,în luna iunie 136,8 mm, iar în luna ianuarie numai 33,4 mm. Gerurile timpurii se produc în jurul datei de 15 octombrie, iar în jurul datei de 10 mai cele târzii. Durata perioadei de îngheț este de 35 – 40% din an.

Fagul are nevoie de o perioadă de 210 zile cu temperaturi mai mari de 5°C, iar molidul și bradul au nevoie de 100 de zile pentru a vegeta în condiții optime. Din cele prezentate mai sus rezultă că în sectorul văilor din Masivul Baiului, numărul zilelor cu temperaturi mai mari de 5°C este de 200 de zile, se favorizeaza vegetația coniferelor si fagului.

Învelișul edalic oferă și el condiții favorabile vegetației forestiere. Pe cele trei văi sunt repartizate diferențiat, solurile brute slab și moderat acide, iar în partea superioară a versanților apar soluri brune acide podzolite. Pe solurile brune crește arborete naturale de fag, fag în amestec cu brad, brad pur, sau plantații de molid cu pini si larice. Pe solurile brune acide podzolite se dezvoltă pajiști montane secundare.

Perimetrul din Masivul Baiu, din punct de vedere biogeografic, aparține provinciei dacice ( Calinescu R. 1969 ), iar floristic provinciei central europene carpatice ( Borza Al. 1960 ).

Face dovada apartenența acestui teriotoriu la provinciile sus descrise, prezența unor elemente dacice cum ar fi spânul ( Helleborul purpurascens ), unghia păsării ( Viola declinata ) si smirdarul ( Rhododendron kotschyi Simk ). Caracteristica generală covorului vegetal este dată de speciile central – europene, eurosiberiene și europene abunda. Compoziția floristică a fost mai bogată, dar s-a redus numărul unor specii datorită unor repetate defrișări și pășunatul excesiv.

Etajarea caracteristică munților noștri este respectată în linii generale de asociațiile vegetale forestiere prezente,aparținând etajului pădurilor de foioase cu pajiști montane secundare.Factorii locali favorizează existența unor particularitați.

Văile înguste, cu caracter de chei, nu permit dezvoltarea aninisurilor montane decât în cadrul bazinetelor, Valea Rea si Valea lui Bogdan, de confluență, aninul apare în amestec cu plop sau salcie la 770 – 850 m altitudine pe Valea lui Bogdan și pur sau în amestec cu molid, brad și fag la 900 – 1000 m atitudine pe Valea Rea.

Pădurea ocupă versanții în întregime între 770 – 1500 m întreruptă fiind de alunecări, ravenări sau culoare de avalanșe îndeosebi, în cursul superior al celor trei văi.

Legat de acțiunea antropică, compoziția floristică diferă de la un versant la altul în funcție de expunere și de la o vale la alta. Proporția bradului crescută către firul văilor, sunt favorizate de localizarea maselor de aer rece ce coboară dinspre culmi pe Valea Rea si Valea Câinelui.

Pe Valea Rea si Valea Câinelui pe versanții cu expunere nordică si nord – vestică apar pădurile amestecate de brad și fag în proporții variate precum si badetele pure. La partea superioară acestor versanți apar păduri pure de fag. Stratul ierbaceu al pădurilor de amestecate de brad si fag este slab dezvoltat în componența lui intrând horști ( Luzula silvatica Hnds ), macrisul iepurelui ( Oxalis acetosella L. ), Asperula, colțișorul ( Dentaria glandulosa ), Calamagrostis, etc.

Către limita superioară a pădurii, la alcătuirea floristică a acestui strat, pe versații cu expunere nordică și nord – vestică mai participă Vaccinium vitis – idaea, Crocus banaticus Gay, Galanthus nivalis,Viola biflora etc.

Pădurile în care crește fagul în amestec cu bradul, paltinul, carpenul și ulmul se găsesc pe versanții cu expunere sudică, sud – estică și vestică. În păduri pe Valea lui Bogdan în subarboret apar la 1000 – 1300 m altitudine păducelul, măceșul și cătina, toate acestea indicând un xerofilism edafic condiționat de pantă, dar și influențe antropice asupra comonenței floristice a vegetației.

Fig. 9: Harta treptelor de peisaj

Sursa: Munții Baiului – modelarea actuală a reliefului în etajul pajiștilor subalpine.pdf

Pe ambii versanți, în cursul superior al Văii Rele și Văii Câinelui, la altitudini între 1190 – 1500 m, apar păduri pure de fag,cu strat ierbaceu numai spre limita superioară formate din Festuca rubra, Crocus banaticus Gay, Silene acaulis L. Jahp, la care se adaugă trufe de Vaccinium myrtillus si Juniperus sibirica. Trecerea către pajiștile secundare se face de către arbori puternici de fag, altitudinea fiind ușor diferențiată pe cele trei văi de la nord la sud, pe Valea Rea 1500 m, pe Valea Câinelui 1460 m si 1420 pe Valea lui Bogdan, la altitudini mai mari se găsesc plantații de molid cu larice și pin, pe Valea lui Bogdan la 1649 m, iar la 1600 m pe Valea Rea.

În compoziția floristică a pădurii și asupra limitei acesteia sunt mai reduse pe Valea Rea și Valea Câinelui, iar pe Valea lui Bogdan întregul înveliș vegetal exprimă acest fapt. Corectarea regimului torențial al acestei văi prin cele 15 baraje, cât și plantațiile de protecție de pe versanți au implicații serioase în fizionomia și alcătuirea floristică a covorului vegetal. La munte fața de fiecare baraj s-au format pâlcuri de anini în amestec cu sălcieși, plop, având aspect de vegetație de luncă. Păduri de molid în amestec cu larice și pin, în cursul superior îi întâlnim pe versanți, și în amestec cu fag, larice și pin, în sectorul mijlociu și inferior al versanților.

În perimetrul analizat, laricele, specie calcifilă dar și iubitoare de lumină, se găsește pe partea superioară a versanților sau pe suprafețele cu expunere sudică sau vestică.

Pădurile pure de fag, în cele trei bazine, este afectată de fenomenul de îmbătrânire, în unele locuri în proporții de 15 – 20 %, arborii putreziți fiind doborâți de vânt foarte ușor. Replantarea de fag sau de molid este impusă pentru a menține suprafetele împădurite.

Între pădurile și pajiștile secundare pe Valea Rea și Valea Câinelui, cu precădere pe versanții cu expunere nordică, o asociație vegetală al cărui compoziție floristică participă Juniperus sibirica, Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis idaea, Bruckenthalia spiculofolia, Ranunculus nemorosus, Crocus banaticus Gay, Viola biflora, etc.

Altitudinile ce trec de 1480 – 1500 m interfluviile plate sau rotunjite, iar ce trece de 1600 m sunt acoperite cu pajiști montane secundare rezultate din defrișarea mai veche a pădurilor de conifere în vederea mărimii suprafețelor de pășunat, acest fapt este dovedit de exemplarele de molid ce trec dincolo de limita actuală a pădurii. Numărul speciilor ce alcătuiesc aceste pajiști este mic: Agrostis rupestris, Poa alpina, Deschampsia flexuosa, la care se alătură și câteva rarități carpatice ca : Narcisus L. angustifolius, Crocus banaticus Gay, Carex remonta Gruff, Gentiana utriculosa L., Gentiana excisa Presl, Sempervirum montanum, Silene acaulis L. Jacq, Saxifraga aizoon Jacq, Primula columnae, Viola declinata, Potentilla ternata, Geum montanum, etc.

Pajiștile montane secundare din culmea Baiului la a căror alcătuire participă în principal paiul roșu, Festuca rubra, si părușca, Festuca supina. Asociații de Festuca rubra și Agrostis tenuis, Nardus stricta si Festuca, apar pe interfluviul dintre Baiul Mare si vârful Drăgan.

În bazinul Văii lui Bogdan, pajiștile au o compoziție floristică diferită, aici lipsind Carex sempervirens, dintre ciperacee, iar gramineele sunt reprezentate în principal prin Festuca supina si Nardus stricta.

Nișele nivale de sub vârful Baiu Mare și Gagu Mare adăpostesc asociații de Carex sempervirens cu Festuca saxatilis si Sesletia rigida ssp haynaldiana.

Thymus montanus si Ranunclulus montanus se gasesc în toate pajiștile .

Pe vârfurile Baiu Mare si Gagu Mare există condiții favorabile pentru vegetația saxicole, aici fiind prezentă verzisoara de munte, Sempervisum montanum, în asociații pure sau în amestec cu Gentiana utriculosa L., și Gentiana excisa Presl, Festuca supina sau Nardus stricta.

Pajiștile secundare sunt puternic afectate de procese de coastă dar și de pășunatul intensiv.

Datorită acțiunii modificatoare a omului se diferențiază floristica dintre Valea Rea . Valea Câinelui si Valea lui Bogdan.

Spațiile populate cu Narcissus L. angustifolius din Valea Rea si Valea lui Bogdan se impune ocrotirea lor și ocrotirea Gentiana utriculosa L., Gentiana excisa Presl., de sub vârfurile Baiu Mare și Gagu Mare prin scoaterea din perimetrul de pășunat.

Fig. 10: Harta acoperirii și utilizării terenurilor

Sursa: Munții Baiului – modelarea actuală a reliefului în etajul pajiștilor subalpine.pdf

5.1. Studiul pășunilor din Masivul Gîrbova

În ceea ce privește cadrul geologic, întregul masiv este constituit din gresii de fliș numite strate de Sinaia, după cum reiese din cercetări. Acestea se întind SV – NE, aproximativ de la Petroșița, din Valea Ialomiței până aproape de Valea Triunghiului de pe versantul transilvănean al Carpaților, unde spre capătul nord estic este muntele calcaros Piatra Mare.

Stratele de Sinaia, ca vechime geologică aparțin cretacicului inferior, etajului valanginian și hautervian. Acestea, sunt gresii bogate în calcar fiind însă puternic spălate, la aproximativ un metru de la suprafață, acest lucru este arătat de cercetarea executată cu ocazia profilelor făcute pe diferite tipuri de pajiști. Această lipsă de calciu se revede foarte mult în compoziția floristică și în calitatea și valoarea pajiștilor de pe Masivul Gârbova – Corpul de pășune Baiu.

Solul din golul de munte Baiul se prezintă ca un sol brun acid de pajiște montană, mijociu sau profund, sau chiar superficial, mai adesea de pantă repede, luto – nisipos sau nisipo – lutos. Acestea sun formate pe substrat aluvionar. Solurile pajiștilor înțelenite sunt soluri acide pâna la puternic acide fiind foarte bogate în humus. Aceste soluri nu sunt foarte sărace deși sunt mijlociu bogate până la sărace în baze de schimb, iar în majoritate sunt oligomezotrofice. Sunt de asemenea si soluri oligotrofice, sărace prezente în pajiștile dominate de Vaccinum și Fetusca supina.

La profilele studiate care sunt 11 la număr, începând cu pajiștile descheiate și slab înțelenite de mai mică altitudine ( 1450 m ) și încheiate, înțelenite, este observată lipsa unui proces de podzolire.

Un aspect geomorfologic care este ușor observabil de pe Masivul Bucegi este culmea principală, cu orientarea amintită, care se prezintă ca u spinare, uneori de forma unui platou larg și care este menținut la aproximativ 1600 m pâna la șaua care urmează Prislopul Mare și de aici înalțimea generală se ridică la aproximativ 1750 m. Pe această creastă principală se găsesc aproape toate vârfurile semețe. Pleacă aproape perpendicular, de pe creasta principală a muntelui, o serie de munți de diferite întinderi și înalțimi și unele ajung până la Valea Prahovei sau Valea Doftanei, delimitând o serie de bazine hidrografice a numeroase pârâie.

Clima este caracteristică regiunilor de munte supramontane – subalpine. Datorită așezării Masivului Gârbova, precum și reliefului accidentat este influențată puternic acțiunea și distribuția unilaterală sau multiplă a factorilor de climă generală și de microclimă. Datele cercetărilor arătate de Insitutul Meteorologic referitor la Munții Bucegi arată deosibirea dintre climatul culmilor și podișurilor și climatul căldărilor adăpostite.

Climatul culmilor este rece, cu vânturi puternice din direcția nord-vestică, antrenând norii și determinând precipitații bogate. De asemenea, iarna, zăpada este spulberată de vânt pe creste și o depune în bazinele apropiate, aceste lucru favorizănd dezvoltarea pe creste a vegetației cu Festuca supina. Climatul căldărilor și al văilor este mai blând, acțiunea vântului fiind mult mai încetinită iar zăpada se depune adesea prin spulberări eoliene, in comparație cu climatul culmilor. Datele observațiilor de pe Bucegi corespunzătoare pentru altitudini de 1400 – 1800 m arată că precipitațiile se ridică la aproximativ 1100 mm pe an.

Potrivit spuselor autorilor, în acest studiu s-a propus, studierea întregii vegetații a Masivului Gârbova, care cuprinde atât pădurile cât și pășunile și fânețele. În prima etapă este studiată partea sudică a Masivului Gârbova – Corpul de pășune Baiu, începând cu Muntele Doamnele, Fruntea lui Văsii la sud și până în dreptul sugrumăturii cumpenei ce separă Muntele Pătru și Prislop de Muntele Unghia Mare și Orjogoaia, ultimii doi munți aparținând Corpului de pășune Neamțu.

5.2. Prezentare generală a vegetației Masivului Gârbova

Este amintit faptul că roca din care este format Masivul Gârbova este o gresie alcătuind stratele de Sinaia și acestea în mare parte la suprafață sunt spălate de calciu după cum arată analizele pedologice, acest fapt fiind oglindit și în compoziția floristică. În comparație cu Masivul Bucegilor, flora pășunilor de munte este foarte sărăcăcioasă, dat fiind sărăcia în leguminoase, componentă valoroasă a pajiiștilor. Lipsesc și un număr de specii ce sunt prezente și populează Munții Bucegi deoarece nu există stâncării sau brâne cu microclimate variate.

Zona de pădure se întinde de la altitudinea de 700 – 800 m de la Valea Prahovei și Valea Doftanei. În cea mai mare parte pădurile sunt formate din amestec de molid și fag și întâlnim și o inversiune în vegetație. Astfel molidișul se întălnește în partea inferioară, iar făgetul formează limita superioară spre golul de munte.

Pe versanții sudici ai munților pădurea se urcă până la aproximativ 1300 – 1400 m, iar pe versanții nordici pădurea se urcă până la 1500 – 1600 m. În căldările dintre munți, de exemplu Căldarea Zamorei, pe versanții văilor se întâlnește tufăriș de Alnus viridis care este uneori compact alteori sporadic, la limita pădurilor sau urcând în goluri de munte. Vegetația ierboasă ce ocupă golurile de munte se prezintă sub forma unei linii șerpuitoare, la limita ei inferioară, spre pădure, urmând marginea pădurii. Aceasta se prezintă ca un covor des fiind uniform pe toată întinderea lui, întrerupt de văi, șiștoace sau de ravene. Această vegetație este formată, corespunzător altitudinii, de Festuca rubra mai adesea cu Nardus stricta, Agrostis tenuis și mai rar cu Deschampsia caespitosa. Pe coastele munților, inclusiv pe muchia principală a Masivului Gârbova, se găsește Festuca supina în amestec cu F. Rubra, iar de la aproximativ 1750 – 1800 m, pe coamele cele mai înalte se găsește aproape dominant F. Supina, Păiușul – Festuca rubra – se mai întâlnește pe toate ramificațiile laterale ale culmilor principale, începând de la 1500 m altitudine.

În general, vegetația ierboasă a pajiștilor este monotonă, lipsesc brânele înierbate, atât de carcateristicile Munților Bucegi și altor munți.

Lumea animală a pajiștilor este la fel de bogată deoarece se întâlnesc numeroase insecte, fluturi din specii diferite care au o cromatică și desene foarte variate, păsări de talie mică, șopârla comună și vipera comună. Prin tufișuri precum și în vecinătatea pădurii pot fi văzute cinteza, fisa, pietrarul, ulii, precum si alte specii, iar în jurul stânelor apar adesea exemplare de urs și lup.

Lumea animală a pădurilor este una destul de bogată deoarece se întâlnesc numeroase specii de păsări ( privighetoarea, mierla, cinteza, gainușa de munte etc. ) ,insecte, reptile, mamifere comune Carpaților ( urși, lupi, mistreți, cerbi, căprioare, vulpi, veverițe etc. ). Aici de mai adaugă o mare varietate de specii în frunzar șu în solul de sub pădure, ca și în apele curate ale pârâielor ce se scurg spre Doftana și Prahova. Pe Azuga și la Bușteni funcționează păstrăvării ce pot vi vizitate.

5.3. Asociația de Festuca supina ( FESTUCETUM SUPINAE ) pajiște de părușcă alpină

Pajiștea de părușcă alpină ocupă culmile cele mai înalte. Festuca supina se întâlnește mai adesea chiar sub creastă și pe vârfurile cele mai înalte din Masivul Gârbova, amescată cu Festuca rubra, care devine dominant sau codominant pe toată Gârbova.

Pe Corpul de pășune Baiu se întâlnește Festucetum supinae ( vezi tabelul 5 și enumerarea localităților – stațiuni ) pe vârful Baiu, platoul din apropierea vârfului Cazacu, vârful Gagu și în general pe crestele munților, de la aproximativ 1750 m în sus, până la 1826 m, expuse încontinuu vântului.

Tabel 5: Asociația de Festuca supina

Sursa: Comunicări de botanică, volumul IV, București – 1967; Contribuții la studiul pășuniilor din Masivul Gîrbova ( studiu geobotanic și de producție ), I. TODOR și S. CULICĂ

Enumerarea localităților – stațiunilor din tabelul 5

1. Muntele Zamora – Vârful Zamora. Pe versantul V – SV. 7 august 1960;

2. Muntele Zamora – Vârful Zamora. Pe versantul V – SV. 7 august 1960;

3. Muntele Baiu Mare, imediat sub vârf. Pe versantul V. 7 august 1960;

4. Muntele Baiu Mare, la fel sub vârf. În afară: Festuca rubra, Phleum commutatum, Vaccinium uliginosum – 21 august 1960;

5. Muntele Cazacu, de pe platoul creastă din apropierea vârfului Cazacu, aproape de ramificarea din Muntele Sorica. În cadrul sufrafeței cercetate, Polytrichum fornează pâlcuri în turbifiere – 21 august 1961;

6. Muntele Cazacu, tot pe platoul crestei, imediat sub vârf. În afară tufe mici, ușor vizibile, de Juniperus sibirica – 28 august 1961;

7. Între Muntele Baiu Mare și Muntele Zamora. Aproape de întretăierea drumului de creastă și drumul ce duce din căldarea Zamorei spre Muntele Steiasa și în continuare în Valea Doftanei la comuna Teșila – 29 august 1961;

8. Muntele Zamora. Imediat sub creastă, pe fața sudică a muntelui. Teren erodat și acum în curs de înțelenire, cu vegetație descheiată, acoperind 60% din pietriș. Pâlcul reprezintă un stadiu de trecere spre asociația de Festuca supina cu dominanță deplină. – 29 august 1961;

Asociația respectivă este de cea mai mare altitudine din Masivul Gârbova, ocupând o suprafață relativ mică, iar cu toate acestea prezintă o valoare economică redusă. Comparativ cu alți munți, asociația se întâlnește la altitudinea inferioară de răspândire a ei și poate fi găsită până la altitudinea de 2500 m.

În ceea ce privește structura floristică, reiese din analiza tabelului în care sunt redate o parte din releveurile făcute, existența unui număr relativ mic de specii ( cca. 40 ) , față de cel existent în Munții Bucegi ( 16 ) iar multe din acestea sunt comune. Gramineele sunt reprezentate prin 10 specii, dintre care, în afară de Festuca supina, se întâlnește relativ reprezentat Agrostis rupestris, apoi Dechampsia flexuosa. Celelalte specii de gramuiee sunt cu dominanță numai în câteva ridicări.

Din specia leguminoaselor se întâlnește Trifolium repens, iar juncaceele și ciperaceele sunt reprezentate numai prin 3 specii. Aici, Luzula cuprina are o frecvență mai mare, iar Carex semperviens este reprezentat numai în pâlc descheiat, care poate fi considerat ca stadiu de trecere, proces de înțelenire de la asociația de Festuca saxatilis.

Ca specie caracteristică asociațiilor alpine din categoria “ diverse ”, se găsește în cadrul pâlcurilor de părușcă alpină specia silicicolă Potentilla ternata, care are o largă răspândire și în asociația de Festuca rubra fiind situată la altitudine mai joasă, apoi Pulsatilla alba, Ligusticum mutellina. Este bine reprezentat, de asemenea și cimbrișorul de munte ( Thymus montanus ), apoi piciorul cocoșului de munte ( Ranunculus montanus ), Geum montanum.

În ciuda faptului că are o acoperire mare, stratul muscinal și de licheni este reprezentat prin puține specii. Dintre licheni găsim Centraria islandica, prezentă în toate releveurile ( mai putin în releveul 8, fiind un stadiu avansat de înțelenire prin Festuca saxatilis și Festuca supine ). Deoarece sunt prezenți în toate releveurile, mușchii Polytrichum commune, inclusive P. juniperinum, sunt bine reprezentați atât ca grad de acoperire, cât și ca frecvență, iar aceștia dau un aspect de tundra pe platoul Muntelui Cazacu.

5.4. Rezervații naturale

În Munții Baiului există două rezervații naturale. Una dintre acestea este situate în bazinul superior al Văii Rele, pe versantul sudic al Muntelui Cumpătu, unde vegetează narcisa ( Narcissus L. angustifolius ). În cartierul Cumpătu al orașului Sinaia, pe o suprafață de 1,4 ha se poate observa o altă rezervație. În acest loc se găsesc exemplare de fag, carpen, paltin, brad, molid, răchită roșie ( Salix purpurea ), larice, păr pădureț ( Pirus pyraster ), măr pădureț ( Malus silvestris ), alun, păducel, maces etc. , iar toate acestea sunt însoțite de anini ( Alnus incana ) care reprezintă elementul principal.

Capitolul VI: Hidrografia

Munții Baiului sunt străbătuți de o rețea densă de râuri și sunt colectate în principal de cele două mari artere hidrografice și anume Prahova și Doftana, a căror origine se află în imediata vecinătate. Granița dintre Munții Baiului, Bucegi și Grohotiș este constituită de caătre cursul acestor artere hidrografice pe mai mulți kilometri. Cele mai multe dintre ceastea aparțin bazinului hidrografic Prahova, care până la confluența cu Doftana se întinde pe aproximativ 800 km². Doar în nord – estul regiunii, de pe versanții vârfului Paltinu, mai multe pârâie aparțin Doftanei Ardelene care se varsă în Tărlung.

Primele ape din vatra orașului Predeal sunt strânse de către Prahova. În sectorul stadion – gară se află izvorul principal, de unde albia este canalizată până la confluența cu primul afluent principal și anume Puriștoaca ( aceasta este considerată de unii geografi și turiști drept izvorul principal. Pe hărți apare și sub numele de Poliștoaca ). Acest afluent vine din stânga, de sub Munții Susai și Clăbucet și devine un râu viguros după ce primește pe dreapta apele Râșnoavei, aproape de ieșirea din raza orașului Predeal.

Puriștoaca străbate defileul dintre Clăbucetul Taurului și Clăbucetul Baiului în continuare pe o distanță de aproximativ 4 km și iși unește apele cu cele ale Azugii în vestul localității omonime, iar de la confluența cu pârâul Cerbului intră într-o depresiune pe care eroziunea a creat-o la contactul dintre conglomeratele din Munții Bucegi și gresiile și marnele din Munții Baiului. Râul are o pozitie relativ centrală până la Poiana Țapului și se apropie treptat de versantul stâng al Munților Baiului, ca urmare a împingerii albiei sale de către conurile de aluviuni grosiere dezvoltate de către afluenții ce coboară din Munții Bucegi.

În ultimele două secole nucleele localităților de azi – Bușteni, Poiana Țapului, Sinaia s-au constituit în cadrul depresiunii, în lunca și pe terasele Prahovei, ca și pe tăpșanele apărute din înbinarea conurilor aluviale ale afluenților. Debitul Baiului se mărește mult ( 4,6 m³/s ), iar albia Prahovei se lățește treptat și apar numeroase despletiri și ostroave.

Râul străbate ultimul defileu – cel de la Posada – care este tăiat pe aproape 9 km între culmile sudice ale Munților Baiului și Muntele Gurguiatu care sunt alcătuite din gresiile și marno – calcarele stratelor de Sinaia. Se văd multe praguri, repezișuri pe fundul defileului în albia șerpuitoare a Prahovei și conferă sectorului o notă distinctă. Pornesc din albie versanți puternic înclinați fiind acoperiți cu păduri de conifere și fag.

Afluenții Prahovei care coboară din Munții Baiului, îșî au originea în izvoare presărate sub culmea pricipală, la o înălțime de 1450 – 1600 m. Aceștia dispun de bazine de recepție largi, formate din mănunchiuri de ogașe și ravene adâncite în depozitele groase care acoperă versanții muntelui. Firicelele de apă, abia apărute, se unesc frecvent la altitudinea de 1300 – 1350 m și dau naștere unor pârâie în albia cărora se acumulează conuri vaste de materiale grosiere. Pe acestea, apele adesea se pierd sau dezvoltă cursuri slabe. Pârâiele devin ceva mai viguroase odată cu creșterea debitului și care se transformă în râuri care au albii din ce în ce mai conturate și încadrate de versanți împăduriți cu pante accentuate.

Văile se deschid mai mult la Predeal către vărsarea lor, iar repezișurile sunt prezente în sectorul mijlociu și își atenuează amplitudinea. Pe anumiți afluenți ai căror versanți au fost depăduriți și unde șuvoaiele de apă ale viiturilor au cărat cantități considerabile de materiale, afectând așezări și mai ales contrucțiile rutiere, s-au realizat amenajări hidrotehnice completate de împaduriri.

În munte, cel mai important afluent al Prahovei este Azuga și se desfășoară pe o lungime de 22 km și are un bazin de 87 km². Acesta separă Clăbucetele Predealului de Munții Neamțului, culmea Urecheea și Vârful Cazacu. Își are originea în sub vârfurile Retevoi și Tigăi, la altitudinea de 1600 m, de unde se desfășoară mai întâi către nord – vest, apoi își schimbă direcția printr-un cot larg, spre sud până la confluența cu pârâul Unghia Mică ( cca 10 km ), după care, spre vărsare, curge de la est la vest.

Cea mai mare parte a bazinului este asimetrică, cu o dezvoltare largă în Munții Neamțului și Vârful Cazacu. Pârâiele repezi ce și-au tăiat văi adânci și înguste coboară de aici. Albia Azugii în amonte de Unghia Mică este lată și acoperită de numeroase conuri de dejecție ale afluenților. După o scurtă îngustare în dreptul cotului pe care-l face între culmile Clăbucetul Azugii și Piciorul Unghia Mică, albia se lărgește treptat, iar în secțiunea inferioară este domionată și de două nivele de terasă pe care se desfășoară orașul Azuga.

Originea Doftanei este în pasul Predeluș, sub curmătura care leagă Vârful Paltinu de Muntele Sloeru – Mărcușanu, la o altitudine de 1260 m. Pârâul care abia s-a format, primește pe stânga apele Urlățelului, ce vin dinspre nord, de sub culmile Urlățelu și Cioara care aparțin Munților Grohotiș, iar mai în aval la câțiva kilometri distanță intră în bazinetul depresionar Valea Neagră, unde se unește cu pârâiele Mușița sau Rusu ( bazin de recepție larg, în care sunt adunate toate izvoarele de pe versantul estic al Munților Neamțului ) și Valea Neagră ( obârșii sub vârfurile Bobul Mare și Grohotiș ).

De aici este străbătut un sector de vale mai îngust pe aproximativ 5 km, între culmile Orjogoaia și Gherghelău din Munții Grohotiș fiind bine împădurite, iar apoi intră în depresiunea Teșilei pe care o va străbate aproximativ central. Albia lată, cu numeroase ostroave, este încadrată de terase pe care se află cea mai mare parte a localităților Trăisteni și Teșila care aparțin de comuna Valea Doftanei. Aceasta mai este acoperită și de versanți mai domoli a căror bază este acoperită de pășuni, fânețe și livezi. Se întâlnește coada lacului format pe valea Doftanei imediat în aval fiind situată în spatele barajului de la Paltinu. Acesta este terminat în anul 1971 și măsoară 108 m înălțime, iar lacul rezultat arre o suprafață de circa 19 ha și un volum de apă de 55 – 60 m³.

Afluenții Doftanei care coboară din Munții Baiului au o desfășurare NV – SE și își au originile la altitudinea de 1500 – 1650 m. Aceștia dispun de bazine de recepție care sunt formate din numeroase ravene care converg la 1300 – 1450 m. În continuare, dispun de văi largi care sunt puternic adâncite și au în majoritatea situațiilor versanți bine împăduriți. Albia acestora este la început ceva mai îngustă, cu numeroase repezișuri datorită pantei mai accentuate, se lățește treptat deoarece în secțiunea inferioară, înainte de vărsare, să capete înfățișarea unui con extins pe care râul se despletește în mai multe brațe.

În Munții Baiului esistă câteva ochiuri de apă care au existența de scrută durată. Multe sun cantonate în microdepresiuni nivale ( pe Muntele Gagu, Vârful Paltinu ) sau de dizolvare carstică ( Muntele Petru – Orjogoaia ) precum și de alunecare ( Vârful Paltinu ). Ele sunt circulare sau ușor ovale și au dimensiuni modeste. Lacul Roșu este singurul lac permanent care se află în șaua dintre Vârful Retevoi și Vârful Lacul Roșu. Acesta este un lac circular cu diametrul de circa 14 m și adâncimea în jur de 1 m.

Izvoarele sunt numeroase dar în majoritatea situațiilor se află la altitudini joase. Infiltrarea apei din precipitații este permisă de către rocile permeabile si mai ales de depozitele de alterare groase. O circulație rapidă către baza culmilor și a versanților, unde dau naștere unor izvoare cu debite bogate și cu regim permanent. Pe culmea principală și pe unele vârfuri există temporar mustiri de apă, în special în ravenele recente care secționează adânc depozitele deluviale. Izvoarele permanenete se întâlnesc la marginile platourilor pe care se află stâne.

Izvoarele minerale care apar în mai multe locuri pe văile afluente Prahovei au o imporanță deosebită deoarece acestea, se prezintă ca izvoare oligominerale și apele unora sunt captate și utilizate în tratamentul balnear de la Sinaia. Cele mai importante sunt localizate pe Valea Câinelui. Acestea au recomandare pentru afecțiuni gastrointestinale, hepatobiliare precum și renale. Zidul și contrucția care asigură captarea apeo sunt afectate, în prezent de către o alunecare de teren. Ca urmare, dirijarea apei din bazin până la buvetele din Sinaia nu se mai poate realiza. Utilizarea apei necesitp deplasarea până la izvor. Aici, vana principală are un debit de circa un litru în 10 secunde.

Concluzii

Poziționați din punct de vedere geografic în Carpații de Curbură, mai exact în partea de vest încadrați de văile Prahova și Doftana, Munții Baiului reprezintă în esență un edificiu montan cu altitudini relativ mari, peste 1600 m, în care activitățile turistice înregistrează un declin considerabil datorită Masivului Bucegi din apropierea acestora.

Din punct de vedere geologic, Munții Baiului reprezintă un vast anticlinoriu alcătuit din depozite cretacice cum ar fi gresii, marne, conglomerate.

Formele de relief ce alcătuiesc acești munți sunt relative monotone, deoarece sunt clădiți pe o structură petrografică și structural de asemenea monotonă, ceea ce determină lipsa abrupturilor, a vărfurilor sau crestelor ascuțite, atât de commune în Munții Bucegi.

Datorită constituției geomorfologice nu au cursuri de apă cu trasee spectaculoase. Râul Prahova, spre vest și Pârâul Doftana spre est adună toate pârâiele acestui masiv. Lacul Paltinu de pe pârâul Doftana, amenajat pentru alimentarea cu apă a municipiului Ploiești, creează și aspecte peisagistice.

Pe teritoriul orașului Sinaia, pe versantul stâng al râului Prahova, apar la zi izvoare de ape minerale accumulate în marno – calcarele depozitelor flilșoide, de vărstă cretacic superioare. Complexul acvifer conține ape sulfuroase cu o mineralizare totală de 446,1 mg/l.

Izvorul mineral de pe Piscul Câinelui captat într-un bazin de beton, pe versantul stâng al văii, debitează în jur de 35000l /zi și alimentează o buvetă amenajată în orașul Sinaia.

Covorul vegetal din Munții Baiului excelează prin prezența pădurilor, de foioase pe versanții sudici și sud – estici și conifere pe versantul prahovean și cel nordic, dar intervenția antropică din ultimii ani a modificat sensibil distribuția vegetației forestiere. Pe versantul prahovean al masivului, amonte de Sinaia, sunt predominante pădurile de conifere.

Golul alpin, instalat la cca. 1600 m altitudine dispune de o vegetație alpină diversă, cu specii de plante precum păiușul roșu, brânduși de primăvară și toamnă, țăpoșică, trifoi, părușca, cimbrul de munte, cu tufișuri de ienupăr pitic, afin, merișor sau cu palaje întinse de mușchi și licheni.

În funcție de tipul vegetației la fel de diversă este și lumea animală. Speciile cu valoare cinegetică sunt ursul, lupul, mistrețul, cerbul, căprioară, vulpe etc.

Datorită altitudinii reduse față de masivele înconjurătoare precum Postăvaru, Bucegi, relieful actual din această unitate montană este mai domol cu pante și creste line, fapt ce imprimă zonei un grad mai scăzut de atracție turistică.

Cu privire la relief, munții dintre prahova și Doftana sunt constituiți în mai multe trepte în care înălțimea medie este de 1100 m

Anexe

Fig.11: Procese și forme de modelare actuală a reliefului – arealul Vârful Neamțului