Ildikó Kerekes Barbu [309398]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT DIN BUCUREȘTI

ȘCOALA DOCTORALĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător științific:

Prof. univ. Dr. Niculescu Marian

Doctorand: [anonimizat]ó Kerekes Barbu

București – 2016

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT DIN BUCUREȘTI

ȘCOALA DOCTORALĂ

CONTRIBUȚII PRIVIND AMELIORAREA PREGĂTIRII GENERALE ȘI SPECIFICE A PORTARILOR DE HANDBAL

ÎN VEDEREA OBȚINERII UNEI CAPACITĂȚI

DE PERFORMANȚĂ DE UN ÎNALT NIVEL

Conducător științific:

Prof. univ. Dr. Niculescu Marian

Doctorand: [anonimizat]ó Kerekes Barbu

București – 2016

[anonimizat], [anonimizat], adică scopul oricărui sportiv și antrenor după încheierea unei etape. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]-ți transfere metode moderne de lucru și practici bazate pe competențe. Rezumând, toate acestea contribuie la „arta sportivă”.

Handbalul este un sport cu activitate așa zis conflictuală. [anonimizat], să-i descopere planurile de joc adversarului. [anonimizat], un punct central în concepția generală de pregătire în handbal.

[anonimizat], constituie o componentă importantă a drumului spre marea performanță. Nu toți portarii știu să lupte pentru a-[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], strălucitori. [anonimizat] a atinge un înalt grad de performanță. Indiferent de sistemul de joc pe care-l practică, o [anonimizat], cu o mărire evidentă a acțiunilor individuale și coordonarea apărării de către portar. Pentru a [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat].

Motiv pentru care am ales această temă de cercetare.

PARTEA I

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ ȘI METODOLOGICĂ A

TEMEI DE CERCETARE

Actualitatea și motivarea alegerii temei de cercetare

„[anonimizat]. Se consideră că participarea portarului în rezultatul jocului depășește 50%. [anonimizat] a portarului, [anonimizat], că în majoritatea cazurilor este lipsit de o pregătire sistematică și constantă (mai ales individuală).” – Czerwinski Janusz..

[anonimizat], majoritatea antrenorilor alocă foarte puțin timp pregătirii lor. Antrenamentul portarului reprezintă în fapt doar un ajutor pentru pregătirea jucătorilor de câmp prin pasare sau delimitarea zonelor terenului.

Studii ale literaturii de specialitate și analiza documentelor metodice arată că abordarea modernă a antrenamentului portarilor se realizează prin creșterea capacității de performanță ca efect al optimizării componentelor antrenamentului sportiv (pregătire fizică, pregătire tehnico-tactică, pregătire psiho-motrică, pregătire teoretică etc.). Analiza efortului în jocul portarului de handbal demonstrează o puternică solicitare a sferei neuropsihice, a celei tehnico-tactice și a sistemului neuro-muscular. Aprecierea corectă a efortului suportat de jucători în timpul unui meci reprezintă o condiție de bază pentru orientarea procesului de pregătire. Cantitatea de efort solicitată și adaptarea fiecărui jucător, determină cantitatea și varietatea mijloacelor și metodelor de pregătire.

Portarul de handbal execută o gamă largă de mișcări și gesturi tehnice, cu și fără minge, alternând mereu viteza și forța, în condiții simultane de colaborare cu coechipierii, dar și în raport cu opoziția adversarilor. Practica handbalului, mai ales cea de la nivelul înaltei performanțe necesită un efort specific și susținut. Durata și intensitatea acestui efort, ca și complexitatea mișcărilor și gesturilor tehnice condiționează orientarea pregătirii în diferite perioade.

Sistemele de apărare însușite de portarii actuali sunt realizate în funcție de adversar, soluția tactică a momentului și de rezolvarea propusă de coechipieri în acțiunea de anihilare a acțiunilor adversarului.

La nivel mondial, jocul de apărare a devenit foarte aspru, tăios și uneori dur, arbitrii manifestând toleranță față de o astfel de apărare ce are ca țintă intrarea în posesia mingii prin mijloace tehnico-tactice la limita regulamentului. În general, apărătorii caută să acționeze contrar principiilor de atac, pentru care combină armonios rapiditatea în intervenții, mobilitatea în teren, îndemânarea, și tenacitatea competitivă.

Oricare ar fi sistemul de apărare pe care îl practică, o echipă se remarcă prin tendința de a evolua spre o apărare activă, avansată și agresivă, cu o mărire evidentă a acțiunilor individuale și coordonarea apărării de către portari. Sunt însă portari care nu contribuie la ridicarea nivelului apărării colective, concentrându-se, în primul rând, asupra jocului individual. Capacitatea de coordonare a apărării se deprinde în cadrul antrenamentelor specifice și prin acumularea experienței personale. De aici putem concluziona că antrenamentele specifice portarilor, încă de la nivelul junioratului, conduc la o eficiență crescută a acestora în joc.

Rolul colaborării dintre portari și apărătorii laterali a crescut, ca formă de apărare anticipată, obligând adversarul să-și canalizeze frontul de atac înspre zona centrală, micșorând astfel culoarul de pătrundere. Finalizarea acțiunilor adversarilor se face în acest fel peste apărătorii cei mai înalți, conducând la un grad de dificultate mare pentru atacant și mai redus pentru portar. În schimb, la jocul în inferioritate numerică, apărătorul lateral strânge înspre cel intermediar, obligând adversarii, ce au unul sau mai mulți coechipieri în plus, să finalizeze din extremă, din unghiuri cât mai mici. Portarul este ajutat astfel să primească o aruncare din extremă, mai ușoară decât o aruncare din pătrundere din zona centrală.

Parcurgând bibliografia și a materialul metodic specific existent în cadrul Federației Române de Handbal, am constatat că problematica pregătirii generale și specifice a portarului, tema noastră de cercetare, este destul de redus studiată, atât la nivel național cât și internațional, în condițiile în care constituie o componentă fundamentală pentru antrenamentul în handbal.

Urmare a analizei literaturii de specialitate, a observațiilor pedagogice pe parcursul cercetării, a chestionării unor antrenori, precum și pe baza rezultatelor cercetărilor personale, a fost elaborată o metodologie de pregătire tehnică, pe baza aplicării mijloacelor generale și specifice pregătirii portarului, ce poate fi considerată un model de instruire științific argumentată. Metodologia folosită poate completa cu succes unele lipsuri ale procesului de pregătire la nivelul portarilor în jocul de handbal.

Antrenamentul sportiv al portarilor în handbal poate fi abordat ca un sistem didactic unde sunt create condițiile de analiză, teoretică și intervenție practică, asupra factorilor favorizanți ai performanței sportive. În acest sens specialiștii „consideră acest sistem didactic un ansamblu de două sau mai multe elemente care formează un tot unitar.”(Dragnea A., 1996; Colibaba-Evuleț D, Bota I., 1998; Dragnea A., Mate-Teodorescu S., 2002). În cadrul jocurilor sportive, „complexitatea sistemului de pregătire este mult amplificată de diversitatea deprinderilor motrice specifice ce se manifestă în condiții variate”, în relație cu adversarii și coechipierii. Instruirea procedeelor tehnice în variate situații tactice specifice portarului, pe fondul dezvoltării fizice și psihice a sportivilor, este calea de urmat în sporturile de echipă, pentru îmbunătățirea performanțelor. La aceasta se mai adaugă calitatea procesului de antrenament, capacitatea profesională a antrenorului, baza materială și managementul activității. Toate, în contextul tendințelor și direcțiilor de dezvoltare a jocurilor, pe fondul modificărilor de regulament impuse de creșterea dinamismului, atractivității și spectaculozității acestora.

Activitatea antrenorului pentru portari presupune, la ora actuală, un salt decisiv pentru a pătrunde în elita acestei discipline, o adevărată lecție de îndrăzneală. Un admirabil curaj, aș sublinia, într-o vreme când „forța magică” a școlii rusești, a celei sârbești sau a școlii nordice tinde să devină un model.

Îmi doresc ca “Școala românească” să redevină ceea ce a fost, atât la masculin, cât și la feminin, un etalon pentru elita mondială. Nu trebuie decât să corectăm iluzia, ca să întreținem nădejdea. Șansa noastră, cu ani în urmă, a venit dinspre echipa de club OLTCHIM și dinspre echipa națională de handbal feminin, care ne-au mai scos din anonimat.

Pasul actual pentru revoluționarea handbalului românesc trebuie să înceapă cu antrenorul de portari. Este important să creăm și în România o școală pentru formarea și pregătirea acestora, să privim fiecare segment al antrenamentului ca pe o reală provocare a competiției, surmontând rutina, ineficiența și compromisul, să nu mai așteptăm ca doar talentul și întâmplarea să scoată în evidență portarii. Analiza situațiilor critice dintr-o partidă sau dintr-o suită de partide, coroborată cu principiile care guvernează o pregătire științifică, de înalt nivel, cu randament vizibil în timpul antrenamentelor – trebuie să stea la baza autodepășirii, a firescului în activitatea fiecărui antrenor.

Făcând referință la experiența dobândită de un număr important de portari de handbal, care au activat în mari echipe din Europa, însumând și valorificând în mod superior tot ce-au acumulat de-a lungul anilor, am convingerea că într-o perioadă destul de scurtă se va crea și la noi o adevărată „școală românească a portarilor”, accesându-se concepte noi și implementându-le, zi de zi, la antrenamente.

Sper ca ideile și concluziile acestei lucrări, care se bucură și de experiența unor nume de marcă ale handbalului românesc și ale practicii de anvergură, să ofere fiecărei echipe din țara noastră cadrul propice pentru a regăsi acea atmosferă cu valențe practice necesare evoluției în antrenamentele portarilor de handbal.

Ca doctorand, mi-am ales ca lucrare de cercetare „Contribuții privind ameliorarea pregătirii generale și specifice a portarilor de handbal în vederea obținerii unei capacități de performanță de un înalt nivel”. Din practica celor aproape 20 de ani de joc, când am adunat peste 140 de selecții în poarta loturilor naționale, 80 fiind la prima reprezentativă de senioare, cu experiența acumulată la Baia Mare, Oltchim Râmnicu Vâlcea, Cornexi (Ungaria) și Itxako (Spania), sper să contribui la inovarea și proiectarea acestei școli a portarilor de handbal.

Txema Urdiain, antrenor spaniol la Portland, spunea: „Un portar slab poate face ca o echipă valoroasă să devină mediocră. Un portar bun poate face o echipă mediocră să devină competitivă”. Randamentul cât mai ridicat al portarului de handbal este determinant în obținerea oricărui succes. Handbalul este un sport de echipă, dar dacă în poartă se află un goalkeeper inteligent, bine antrenat, care rezistă asalturilor jucătorilor adverși, vigilent la mișcările înșelătoare ale acestora și la loviturile bine țintite, poate câștiga un meci, chiar în condițiile înfruntării unor echipe mai bine cotate. Dacă poarta este bine „păzită” de un portar dotat cu calități de excepție, modelate și bine revigorate în orele de antrenament, dacă este instruit să insufle echipei sale curaj și spirit de sacrificiu, dacă reușește cu măiestrie să-și dirijeze coechipierii în apărare, ca un adevărat antrenor, sau să lanseze atacuri fulgerătoare, prin calm și siguranță, atunci rezultatele de valoare nu întârzie să apară.

Importanța ce trebuie acordată portarilor este indiscutabilă, având în vedere că activitatea competitivă a acestora influențează direct rezultatul unei partide, o minge „de gol” apărată putând conduce la câștigarea unei partide, a unei competiții sau campionatului unei Ligi.

Portarul realizează o mare parte din muncă fără ajutorul coechipierilor și, spre deosebire de jucătorii de câmp, greșelile lui nu pot fi compensate. Portarul activează într-un spațiu în care doar el are acces: semicercul. Reușita sau eșecul acțiunilor sale sunt imediat vizibile pentru toți, având implicații directe în obținerea victoriei sau a înfrângerii.

Apariția și dezvoltarea handbalului la nivel național și internațional

2.1. Apariția și dezvoltarea handbalului la nivel național

La noi în țară, jocul de handbal a ajuns în anii 1920 – 1921, într-un timp relativ scurt după lansarea oficială de la Berlin (în 1919), profesorul Karl Schelentz fiind persoana căreia i se atribuie acest merit.

Vorbim aici despre handbalul cu 11 jucători în componență și care se desfășura pe un teren cu dimensiuni mari, de fotbal. A avut un impact puternic asupra publicului, punând în umbră, în toată perioada interbelică, Hazena cehă și handbalul jucat pe un teren mai mic, în 7 jucători.

Anul 1920 poate fi considerat cu adevărat ca începutul handbalului românesc deoarece câțiva profesori ardeleni de educație fizică și sport (din Bistrița, Brașov și Sibiu), mulți dintre ei foști studenți în Germania, sunt oaspeții profesorului de atletism Karl Schelentz, rector al facultății din Berlin și inițiatorul jocului de handbal în 11) la serbările tradiționale sportive, desfășurate la încheierea anului școlar, aflate la prima ediție după o întrerupere cauzată de primul război mondial.

Având această oportunitate, profesorii din Ardeal au asistat la prima ediție a competiție „Cupa Germaniei”, concurs care a avut la start numai puțin de 10 echipe masculine și câte 4 de handbal feminin și juniori.

Cuceriți de spectaculozitatea și virtuțile pe care handbalul le oferă, la întoarcerea în România, profesorii ardeleni l-au adăugat într-un timp foarte scurt în programa orelor de educație-fizică.

Într-un timp foarte scurt, în 1921, în școlile în care a fost adoptată această programă au debutat meciurile și competițiile de handbal interclase. Sibiul a dovedit un interes deosebit în acest sens, meciurile fiind organizate chiar pe stadionul central. În 1922 au loc primele jocuri interorașe, cu echipe compuse din elevi dar și foști absolvenți și profesori.

Inițiatorul acestor competiții, numit și „părintele jocului de handbal românesc”, a fost Wilhelm Binder, un profesor titular al liceului sibian Brukenthal, la catedra de educație fizică și sport. El este cel care a luptat pentru implementarea handbalul în școli, ca o disciplină obligatorie, inspirat fiind de tradiționalele serbări sportive din Berlin și, în special, de Cupa Germaniei la handbal. Wilhelm Binder, a fost primul om din România care a organizat jocuri de handbal cu acces al publicului, aceste jocuri desfășurându-se la Sibiu, pe stadionul central, în cadrul unei competiții cu elevii antrenați de el. Meciurile au fost arbitrate tot de el astfel că Wilhelm Binder a ajuns în acest mod fost cel dintâi antrenor și arbitru din handbalul românesc. În următorii ani a arbitrat toate jocurile de handbal pe plan local, atât la masculin, cât și la feminin.

În concluzie, pe baza unor atestări scrise în presa de limbă germană a timpului, putem spune că nașterea handbalului românesc are loc pe Stadionul Central din Sibiu, cu profesorul de educație fizică Wilhelm Binder „părinte” și elevii liceului Brukenthal și cei ai Liceului de fete primii jucători de handbal români. Aceste date apar în numărul 1442 de sâmbătă, 18 iunie 1921, al ziarul Sieben Burgische Deutsches Tageblatt.

Handbalul (cel cu 11 jucători) are o foarte mare priză în rândul românilor, răspândindu-se într-un timp scurt în marile orașe din Ardeal, Banat (1927-1928) și Țara Românească (1930-1933). Ceva mai târziu în anii 1934-1935, handbalul ajunge și în orașele din Moldova.

1931 este anul de debut al celei mai mari competiție din acele vremuri, „Cupa Transilvaniei”, organizată la Sibiu, la care vor participa și echipele din Timișoara și Lugoj (Banat). Începând cu anul 1934 acest campionat devine unul național, Sibiul ocupând mult timp locul I.

1936 constituie anul independenței Federației Române de Handbal, după ce aceasta se desprinde din Federația Română de Volei, Baschet și Handbal (F.R.V.B.H.), întemeiată trei ani mai devreme, în 1933.

Primele meciuri internaționale au avut loc în anul 1934, o echipă a Sibiului luând parte la un turneu (în Germania și Cehoslovacia) la care au susținut 11 meciuri.

În anul 1935 au avut loc primele meciuri internaționale organizate în România, echipe din Sibiu și Bistrița disputând 4 meciuri cu handbaliști din Munchen.

În Germania (Berlin), în anul 1936, handbalul jucat în 11 jucători a fost introdus la Jocurile Olimpice, doar la masculin, ca sport demonstrativ.

Pentru prima dată în istoria acestui sport, România a luat parte la întrecerile Jocurilor Olimpice, clasându-se pe locul 5, trecând peste echipe mult mai bine cotate și având o vechime mai mare în acest sport.

În anul 1938, România va mai obține un loc cinci la prima ediție a Campionatului Mondial de Handbal (11 jucători), organizat de Federația Internațională de Handbal Amator (I.H.F.A) la care au participat 12 echipe foarte puternice și cu experiență competițională internațională mult mai vastă decât al naționalei noastre.

Hazena cehă este o altă formă a acestui sport, ajungând în România în 1924, atunci când zona de vest a țării s-au desfășurat câteva meciuri demonstrative cu echipe feminine. În câteva orașe din Banat: Timișoara, Lugoj și Arad, Hazena cehă a avut un impact puternic organizându-se un turneu de 6 echipe feminine, dintre care echipa Industria Lânii Timișoara a participat la mai multe jocuri internaționale în Iugoslavia.

Tot la feminin în 1925-1927, se organizează la București mai multe jocuri demonstrative.

Până în 1939 aceste jocuri se efectuau doar la nivel regional, neexistând o competiție o competiție la nivel național.

Handbalul jucat în 7, după modelul nordic, a ajuns în România după 1930 și era asemuit cu Hazena cehă, era o metodă de pregătire în perioada de iarnă pentru formațiile de handbal în 11 jucători.

La primul turneu de handbal (1937) organizat în sală au participat 8 echipe din orașele Mediaș și Sibiu. Erau aceleași echipe care erau angrenate în Campionatul de Handbal desfășurat în 11 jucători.

În România, handbalul este se organizat, pentru prima dată, pe plan național, într-o structură unitară, în anul 1933. Comisiile care funcționau la Sibiu (aceasta fiind prima și cu cea mai puternică influență din țară), Brașov, Ploiești, Arad, Timișoara, Lugoj și București, s-au integrat în Federație Română de Baschet și Volei, care se transforma astfel în F.R.B.V.H., cu președinte unic în persoana profesorului Nicolae Duțescu. Evenimentul se face remarcat și printr-o activitate mai bogată în manifestări sportive și mult mai bine organizată la nivelul întregii țări.

Tot în 1933, se desfășoară, prin extinderea “Campionatului Transilvaniei”, primul concurs cu caracter național. În finală, S.G. (Turnverein – Societatea de gimnastică) Sibiu câștigă în fața S.C. Muncitorul Lugoj cu 15 la 1.

Urmează și primele jocuri feminine între echipele orașelor Sibiu, Sighișoara, Brașov și Mediaș. Aceste jocuri amicale se desfășurau, în general, în deschiderea celor ale băieților, oficiale.

La Sibiu, echipa masculină – se poate vorbi din acest moment de campioana țării – realizează un turneu obținând numai victorii. Își confirmă astfel valoarea și titlul câștigat în fața lugojenilor.

Meciurile echipei din Sibiu stârnesc un interes major la București și astfel contribuie decisiv la răspândirea handbalului ca specializare distinctă. Pentru început, echipele din București (Avântul, CFR Colentina, Viforul Dacia), și Ploiești (Petrolul, Teleajenul), aveau în componență din jucători de baschet, volei, rugby ori atleți, dar și câțiva handbaliști din Ardeal.

Și în Moldova se desfășoară primul meci de handbal, protagoniste fiind formațiile din Bacău și Piatra Neamț.

Și în handbalul feminin, la început, Sibiul își dovedește supremația. Cu toate acestea, echipele din Mediaș și Sighișoara se vor dovedi adversari redutabili în anii următori.

Noua federație de handbal, în anul 1934, organizează ceea ce se poate numi, în adevăratul sens al cuvântului, campionat național de handbal. El este în sistemul 11 jucători și are o organizare pe 3 trei ligi: Sud (București și Ploiești), Centru (Ardeal) și Vest (Banat). Acest prim campionat este câștigat de S.G. Sibiu, cu scorul de 7-2 într-o finală jucată cu bucureștenii de la Viforul Dacia (formație în a cărei componență se aflau încă rugbiști și atleți dar și câțiva handbaliști).

România, la handbal, dispută primele jocuri internaționale în deplasare. Este vorba de participarea Sibiului la un turneu, cu 11 partide, în Cehoslovacia și Germania, la care obținem 7 (șapte) victorii.

În 26 octombrie 1934, într-o zi de vineri, pe terenul Tricolorul (stadionul Municipal) a avut loc prima partidă demonstrativă de handbal în 11 jucători. Organizatorul, Tudor Dobreanu–Dorel, pe atunci elev în București, practica handbal la echipa Viforul Dacia, fiind însă originar din Ploiești.

Al treilea Congresul al F.I.H.A., desfășurat la Stockholm, statua numărul țărilor afiliate la 34.

Publicația „Sportul Zilnic”, ce apărea la București, tipărea în data de 10 septembrie 1934, că înaintea unui meci de fotbal spectatorii vor putea urmării “o partida de Hazena”, protagoniste fiind echipele feminine Stăruința și Unirea din localitate.

În 1935, se desfășoară primele meciuri internaționale (handbal în 11) în România, atunci când o formație studențească a orașului München învinge echipele H.T.V. Sibiu (9 la 8) și STSU Brașov (9 la 2).

Pionierul handbalului Românesc, unul dintre cei mai importanți jucători, arbitri și antrenori ai timpurilor, Ioan Schuschning, îl invită la Sibiu pe cel numit părintele handbalului în 11 pe teren mare, profesorul Facultății de Educație Fizică din Berlin, Karl Schelentz. Acesta a condus antrenamente demonstrative pentru toate categoriile de jucători, inclusiv cu cei din echipa națională, formație în curs de constituire, da a și ținut cursuri cu arbitri și antrenori.

În cadrul campionatul național, la masculin, S.G. Sibiu câștigă o nouă finală în fața celor de la S.G. Sighișoara.

Pe terenul Venus din București studentele de la A.N.E.F. fac o demonstrație extrem de reușită de hazena cehă (un joc sportiv asemănător cu handbalul în 7), de față fiind peste 8000 de spectatori, în deschiderea unei partide de fotbal.

Tot în acest an are loc primul meci internațional în 7 jucători: Suedia – Danemarca, încheiat cu scorul de 18 la 12.

În ziua de 7 aprilie 1936, într-o ședință specială, se ia naștere Federația Română de Handbal. Desprinsă din F.R.B.V.H. ea devine independentă, fiind ales la conducerea acesteia marele arbitru și jucător Emil Drăgan.

Urmează constituirea echipei masculine de handbal în 11 a României care, după realizarea unui foarte scurt stagiu de pregătire, dispută primul meci internațional din istoria handbalului nostru (dar și româno-polon), câștigat la Cracovia cu scorul 6-4. Partida revanșă are loc tot în Polonia, adversarii handbaliștilor români impunându-se cu 7-3.

O selecționată a Germaniei dispută câteva jocuri la Brașov și Sibiu având scopul de a strânge fonduri pentru participării României la Jocurile Olimpice din anul 1936. Organizatorii vând fanioane, insigne, și programe, iar, în final, sportivii contribuie personal cu o sumă, aceasta fiind singura modalitate prin care se reușește participarea la Jocurile Olimpice. Este de menționat și sprijinul substanțial al orașelor Lugoj, Brașov și Mediaș care, prin vânzarea de fanioane și insigne, au participat la atingerea acestui scop.

Handbalul este prezent pentru prima dată la Jocurile Olimpice de la Berlin, deși fusese introdus de C.I.O., încă din 1930, ca sport la alegere. Capitala Germaniei este astfel gazda unui turneu cu participarea a șase echipe (masculine), între care se afla și cea a României.

Clasamentul final al turneului arată astfel: 1. Germania; 2. Austria; 3. Elveția; 4. Ungaria; 5. România; 6. S.U.A. Rezultate obținute atunci: România – Austria 3 la 18; cu Elveția 6 la 8 și 10 la 3 cu S.U.A. Echipa noastră națională a avut în componență 12 jucători selecționați de la formațiile din Brașov, București, Sibiu și Mediaș. Primii handbaliști olimpici ai României au fost: HAFFER, deSPECK, ZACHARIS, HOCSMAN, HALMEN, SCHUSTER, HEIDEL, SONNTAG, HERZOG, KIRSCHNER (antrenor-jucător), și ZOLLER, toți din Sibiu; COMĂNESCU, DRĂGAN și FRESCI, din București; HOLZTREGER și KAZEMIERSCHI din Mediaș; ORENDI din Brașov.

La finalul Jocurilor Olimpice de la Berlin, România evoluează la München, având un public extrem de numeros, stadionul fiind arhiplin. Germania, prima Campioană Olimpică din handbal, reușește foarte greu să ne învingă, la un gol diferență, scorul final fiind 13 la 12. Golul victoriei fost acordat „gratuit” de un arbitru local, după expirarea timpului regulamentar de joc.

Stadionul Municipal din Ploiești este gazda, în 5 noiembrie 1936, a celui dintâi meci amical al formației de handbal din oraș, „PRAHOVA”, T.V.B. București fiind adversarul care învinge cu 5-3 (3-1). Golurile formației ploieștene au fost realizate de Tomi Vulcănescu și Dorel Dobreanu.

Pe locul unu, în campionatul național, se poziționează, din nou, Sibiul, în timp ce pe doi vine S.G. Bistrița.

În 1937, echipa națională de băieți (handbal în 11), cu un lot mult mai numeros, susține două jocuri internaționale, la Lublin, cu Polonia (5 la 7), iar apoi la Sibiu, cu Austria (8 la 7). Aceste rezultate pot fi considerate ca unele de excepție.

În 4 noiembrie 1937, la Ploiești, pe stadionul Municipal, are loc primul meci oficial pentru Campionatul de handbal al LIGII DE SUD, între Prahova și Viforul Dacia București. Jocul a fost adjudecat cu scorul de 6 la 3 (2 la 0) de către oaspeți. Pentru Prahova au evoluat Senchea Cornel, Virgil Constantinescu „Furnică” (portari), Dobreanu Tudor, Postelnicescu Emil, Antonescu Ion-Turcu; Bobei Dan, Zamfirescu Mircea, Reinhard Gunther, Vulcănescu Tomi; frații Dietrich Gustav și Carol (și primul antrenor al formației), Penescu Mihai, Spirescu Romulus, Costin Victor-Orchi, Popescu Ion „Balaon”, Rădulescu Cila, Erculescu Cornel, Irimescu Grigore, toți din Ploiești, unii dintre ei aflați pentru studii la București.

Campionatul național se încheie în aceeași ordine: Pe locul unu S.G. Sibiu iar pe doi S.G. Bistrița.

Tot la Sibiu are loc, în iarnă, primul turneu de handbal în sală (în 7) la startul căruia se află 6 echipe locale și 2 din Mediaș. Meciurile echipelor masculine au avut loc pe teren mic, în sistem fulger, cu câte două reprize de 15 minute). Handbalul prestat a avut mare succes. Cu toate acestea, turneul nu a putut fi finalizat, în ultima zi pompierii interzicând să se mai facă focul în sală.

Tot în 1937 Federația Internațională organizează primul Curs de Arbitri, la Berlin-Muggelsee, curs la care participă Ioan Schuschning din Sibiu, cel care obține primul ecuson de arbitru internațional pentru handbalul românesc.

Câteva orașe din Germania, în 1938 găzduiesc primul Campionat Mondial de handbal masculin (în 11), pe terenul mare, adică în țara de origine a acestui tip de joc (Grossfeldhandball).

Reunită pentru această competiție, echipa națională a României dispută două jocuri, la Sibiu. Pierdem cu Polonia, 7 la 10, dar învingem Suedia cu 10 la 8, ceea ce justifică speranța unor meciuri viitoare bune.

Însă, la Campionatul Mondial, după ce învingem Luxemburg cu 11 la 6, pierdem cu Suedia, 6 la 7, și nu reușim calificarea în semifinale. România se clasează pe locul V după o ultimă victorie cu Luxemburg: 12 la 6.

La finalul primei ediții a Campionatului Mondial de handbal (în 11 jucători) clasamentul indica: 1. Germania; 2. Elveția; 3. Ungaria; 4. Suedia; 5. ROMÂNIA; 6. Cehoslovacia; 7. Polonia; 8. Danemarca; 9. Olanda; 10. Luxemburg.

Participarea României la acest prim Campionat Mondial a fost încununată și de prezența, ca arbitru, a sibianului IOAN SCHUSCHNING. Acesta a devenit astfel primul arbitru român care a condus un meci la un Campionat Mondial.

După acest campionat mondial echipa Germaniei, deținătoare a titlului, participă un turneu în România și învinge, la Sibiu, cu 14 la 3 o selecționată a Ardealului iar la București o echipă în componența căreia se aflau jumătate din handbaliștii capitalei (18 la 3).

În acest mod s-au desfășurat primele întâlniri internațională interțări la handbal. Deși înfrângerile au fost drastice, meciurile au reușit o bună propagandă pentru handbal. La acel timp capitala „găzduia” patru formații de handbal: CFR, Macabi, Stăruința și Viforul Dacia. Meciurile cu Germania au condus la apariția a trei noi formații.

Campionatul intern continuă cu Sibiul, care a purta și denumirea de Arsenal, pe primul loc, a opta oară consecutiv, asta dacă luăm în calcul “Cupa Transilvaniei”. Pe locul doi se poziționează S.G. Sighișoara.

“Gazeta Transilvaniei” din Brașov semnalează organizarea unei ediții noi a Campionatului Școlilor Secundare, cu echipe din 5 județe, desfășurat pe terenul Olimpia. Câștigătoare a fost formația Liceului „Honterus” (Brașov).

În acea perioadă campionatele școlare se desfășurau cu regularitate în toată Transilvania, în marea majoritate a orașelor bănățene, la București, Ploiești, Galați, Bacău și Piatra-Neamț.

În 1938, Federația Română de Handbal avea afiliate mai mult de 25 de secții de seniori, totalul jucătorilor fiind de peste 400. Un număr impresionat raportat la acea perioadă și la tinerețea jocului de handbal.

Tot Germania organizează, în 1938, Campionatul masculin de Handbal în 7, Hallenhandbal în germană. Federația Internațională este cea care a condiționat disputarea, în același an și în aceeași țară, a celor două campionate, în cele două forme de disputare (7 și 11), pentru promovarea simultană. Cu toate acestea, doar patru echipe au participat, ceea ce arată că dezvoltarea acestei forme de joc era încă lentă în acea perioadă. România nu a reușit participarea deși, în special jucătorii din București, au dorit acest lucru.

Clasamentul la finalul competiției arăta: 1. Germania; 2. Austria; 3. Suedia; 4. Danemarca.

Apropierea războiului scade dramatic activitatea handbalistică, în ciuda faptului că acest sport luase avânt atât intern cât și internațional. În 1939 au, totuși, loc două partide internaționale de handbal în 11, pe stadionul ANEF (mai târziu Republicii iar apoi demolat) din București. Reprezentativă României de băieți se revanșează, după înfrângerea de la Mondialul din 1938, în fața Suediei, și câștigă cu scorul 5 la 4. Golul acelei importante victorii a fost realizat de profesorul universitar, viitorul rector al A.N.E.F., LEON TEODORESCU, cel care practica, simultan cu handbalul, baschetul și fotbalul, dovedind astfel polivalența sportivilor acelor timpuri. Tot pe stadionul ANEF din București, România pierde la scor (19 la 3), o partidă împotriva Campioanei Olimpice și Mondiale, reprezentativa Germaniei.

Pe plan intern, șirul victoriilor din campionat al echipei din Sibiul este oprit de formația care ani în șir ocupa poziția secundă: S.G. Bistrița. Pe podiumul mai urcă Sighișoara și Sibiu.

Războiului a condus la o activitate handbalistică aproape inexistentă. Doar împătimiții acestui sport, în Ardeal și București, reușesc să mai organizeze, foarte rar, meciuri amicale. Se încearcă chiar organizarea unui campionat.

Din fericire, handbalul este practicat în multe unități militare. Sub forma concursurilor între vânătorii de munte și aviație, handbalul reușește să atragă, încă, simpatizanți. În anul 1940 este organizat un campionat școlar pe județe, câștigători fiind elevii din Sibiu.

Federația de Handbal trece, alături de Fotbal, în virtutea unei hotărâri din 1941, ce viza restrângerea lor, în subordinea Uniunii Federațiilor Sportive din România.

Sun acel patronaj are loc un așa zis campionat național, incomplet și neomologat, cu mulți absenți, câștigat de Viforul Dacia București, învingătoare în jocul final prin neprezentarea adversarului din Sibiul. În anul următor se dispută la Ploiești, doar un turneu final al Campionatului Național, tot neomologat, cu echipe din orașele București, Mediaș, Ploiești și Reșița, Câștigat de formația liceului din Mediaș, cea care reia performanța și în 1942, la București, când întrece, în finală, Viforul Dacia (13 la 10). Și de această dată, datorită absențelor de la jocuri, acest campionat nu este omologat.

Anii de război 1943-1945, reduc și mai mult activitatea handbalistică. Organizația Sportul Popular, în 1945, ca nou for de conducere al sportului în România, realizează o primă competiție polisportivă, cu caracter larg, de masă, în care este cuprins și handbalul. Pe lângă acestea au loc și câteva meciuri amicale, între noi echipe, masculine, dar în special feminine.

Analizând această situație putem spune că în perioada războiului, între 1940 și 1945, chiar dacă au avut loc competiții, nu se poate afirma că, oficial, a existat, un Campionat Național, cu un regulament oficial.

În România, după încheierea celui de-al doilea război mondial și schimbarea regimului de guvernământ, activitatea handbalistică – în plan masculin și feminin – va fi coordonată de Federația Română de Handbal, organizație la care sunt afiliate cluburile de handbal sau secțiile cu acest profil ale acestora.

Sarcinile atribuite F.R.H., și care se mențin și în prezent, sunt:

organizarea de competiții sportive interne și internaționale;

îndrumarea și supravegherea calității procesului de selecție atât în ce privește cadrele de specialitate, cât și a nivelului valoric al sportivilor.

stabilește concepția de joc precum și conținutul și metodologia procesului de instruire la toate eșaloanele competiționale;

acordă titluri și categorii de clasificare sportivă;

stabilește și dezvoltă relații de colaborare cu federații naționale din alte țări, cu organisme sportive naționale și internaționale, cu autorități publice, cu societăți comerciale care susțin material și financiar practicarea handbalului;

organizează cursuri de perfecționare și calificare pentru antrenori, arbitrii și alte categorii de tehnicieni;

selecționează sportivii și antrenorii din loturile naționale;

elaborează reglementări necesare organizării și desfășurării activității handbalistice;

administrează și gestionează bunurile materiale și bugetul propriu.

Organele de conducere ale F.R.H. sunt:

Adunarea generală – organ legislativ;

Biroul federal – organ executiv și administrativ;

Biroul executiv al biroului federal – organ operativ care rezolvă problemele și sarcinile între două ședințe ale biroului federal.

Comisiile și colegiile care stau la baza activității biroului federal sunt:

colegiul central al antrenorilor;

colegiul central al arbitrilor;

comisia centrală de juniori;

comisia centrală de competiții, legitimări, transferări și clasificări;

comisia centrală de disciplină;

comisia centrală medicală;

comisia centrală de propagandă și mass-media.

În teritoriu, activitatea de practicare a handbalului este coordonată de asociațiile județene de handbal, subordonate F.R.H., respectând Statutul și Regulamentul de organizare și funcționare a F.R.H.

Rolul metodiștilor în domeniu poate fi sintetizat prin următoarele sarcini:

Studiază conținutul jocului de handbal din perspectiva componentelor pregătirii: fizic, tehnic, tactic teoretic, psihologic.

Analizează și generalizează practica eficientă a jocului.

Studiază istoria și evoluția jocului.

Face legătura cu alte jocuri și discipline sportive.

Face legătura cu alte discipline științifice (igienă, fiziologie, biochimie).

Studiază metodica învățării și pregătirii sportive în handbal (de masă și de performanță).

Studiază regulile jocului și interpretarea corectă a acestora, precum raportarea acestora la tendințele de evoluție a jocului.

Cercetarea științifică, la noi în țară, în acest domeniu, a avut drept rezultat elaborarea unor lucrări de mare ajutor pentru mișcarea handbalistică, dintre care cele mai importante au vizat:

pregătirea handbaliștilor de performanță;

selecția și pregătirea copiilor și juniorilor;

pregătirea tehnico-tactică pe diferite posturi de specializare;

modelarea pregătirii;

predarea handbalului ca disciplină de studiu pentru studenții de la facultățile de educație fizică și sport.

2.2 . Apariția și dezvoltarea handbalului la nivel internațional

Handbalul, ca disciplină sportivă, componentă a educației fizice și sportului, este parte din teoriei și metodicii acesteia, având ca domeniu propriu de studiu jocul de handbal sub aspect tehnic, tactic, teoretico-metodic, fizic, psihologic precum și cel organizatoric, al selecției sau al implicațiilor sociologice și pedagogice.

Astăzi, pe plan internațional, activitatea competițională de handbal este coordonată la nivel mondial de către Federația Internațională de Handbal alcătuită prin afilierea federațiilor naționale care conduc activitatea de handbal din țările respective.

Federațiile naționale se recunosc reciproc, fiind singurele organizații îndreptățite să conducă handbalul din țările respective și să stabilească relații internaționale.

Organele de conducere ale Federației Internaționale de Handbal sunt:

Congresul (ordinar sau extraordinar);

Consiliul de conducere;

Comitetul executiv.

Aria largă de practicare a jocului de handbal este demonstrată de cele 190 de federații afiliate la Federația Internațională de Handbal (I.H.F.), de pe continentele Europa, Africa, America, Australia și Asia. În țările în care sportul s-a constituit în mișcare națională, handbalul este, alături de alte discipline sportive, destinat petrecerii utile a timpului liber și contribuie la dezvoltarea generală a personalității tineretului, la o dezvoltare fizică armonioasă a acestuia, la întărirea sănătății, precum și la creșterea motricității generale. Prin participarea sistematică a copiilor și tinerilor la un proces organizat de instruire în handbal se realizează o contribuție însemnată la rezolvarea sarcinilor ce revin educației fizice și sportului, realizându-se, totodată, extinderea practicării acestei discipline sportive pe scară largă, handbalul devenind atât sport de masă (sport pentru toți), cât și sport de performanță. Handbalul este prevăzut în programele școlare din învățământul de toate gradele, fiind inclus în competițiile sportive de masă, la toate categoriile de vârstă și este practicat, în cadrul sportului de performanță, ca element de pregătitor de bază.

Se poate spune despre handbal că este un joc tânăr, fiind inventat în Europa abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. În perioada scurtă de practicare, jocul de handbal a cunoscut destul de multe schimbări, benefice în ce privește organizarea practicării lui precum și în registrul regulamentului de joc. Handbalul a devenit astăzi un joc sportiv deosebit de popular în întreaga lume.

Capacitatea de performanță, factor fundamental al pregătirii

3.1. Aspecte definitorii ale capacității de performanță

Evoluția handbalului de mare performanță a dat naștere unei puternice organizări a procesului de antrenament și a selecției sportivilor, lucru ce a determinat antrenorii să utilizeze cu multă precizie datele echipelor de proiectare în vederea îmbunătățirii metodelor de antrenament.

Consecința acestui proces este faptul că specialiștii domeniului au încercat să stabilească modele ale performanței sportive. Au apărut astfel termeni ca performanța individuală și performanța colectivă, ultima fiind mai complexă decât prima și care presupune scoaterea în evidență a factorilor principali, a factorilor care acționează asupra performanței dar, în egală măsură și precizarea interacțiunii esențiale dintre acești factori.

Acest paralelism dintre cercetările efectuate privind ergonomia și cele întreprinse în domeniul sportului se bazează pe „logica relațiilor lucrător-sportiv, atelier-echipă” făcându-l pe Norman Maier să sugereze în 1970 următoarea formulă”, menită să prevadă randamentul executantului:

Eficacitatea producției ( după Norman Maier în 1970)

Eficacitatea producției = Capacitate x Motivație – Oboseală

formulă în care reacția dintre primele trei variabile demonstrează că în cazul în care o singură variabilă este nulă și productivitatea va fi la fel.

Același autor precizează că din formulă nu reiese faptul potrivit căreia fiecare dintre variabile ar fi o entitate. În 1975, Singer și apoi în 1977, Richard S. prezintă formula:

Performanța = Învățare + Motivație

Performanța = Aptitudine + Îndemânare dobândită

Aceste ecuații destul de simple nu sunt singurele modele furnizate de literatura de specialitate existând formule care iau în seamă un număr mare de factori ce nu se prezintă sub forma unor ecuații. Se poate observa că atât în cadrul modelelor colective, cât și a celor individuale există anumiți factori care se regăsesc destul de frecvent, grupe de factori care cel puțin din punctul de vedere al antrenorului trebuie să devină obiectul de studiu al unei cercetări foarte atente.

3.2. Modelarea capacității de performanță

Pentru elaborarea acestor tipuri de modele sunt necesare anumite informații care se pot obține cu ajutorul următoarelor operațiuni:

Cercetarea comportamentului performanțial anterior, din sezonul precedent, care se poate analiza prin prisma parametrilor de joc: performanțele echipei și jucătorilor; strategia generală și operațională de concurs; eficiența concepției tactice de joc pe compartimente, faze, sisteme; părți puternice și slabe; factori activizatori și limitativi;

Cercetarea antrenamentului efectuat anterior, realizat prin punctele de elaborare a proiectului instrucțional;

Cercetarea factorilor de management care concură la mărirea capacității de performanță a handbaliștilor și a echipei, realizată cu ajutorul organigramei activității manageriale;

Cunoașterea și înțelegerea trăsăturilor și direcțiilor de dezvoltare a handbalului la nivel mondial;

Cunoașterea și înțelegerea concepției unitare de joc dar și de pregătire propusă de federație;

Cunoașterea adversarilor prin analiza componentelor „modelului integrativ de joc” pentru a identifica părțile puternice și slabe ale adversarilor și pentru a realiza astfel planul strategic general de acționare;

Cunoașterea și înțelegerea factorilor ambientali din timpul desfășurării competiției.

Apariția acestor teorii privind modelarea jocului de handbal și a jocurilor sportive în general au permis construcția următoarelor modele specifice:

model impus de către fiecare joc sportiv în parte, în care se identifică persoanele talentate pentru un anumit joc sportiv. Componentele modelului sunt aptitudinile ereditare determinate de mediul ambiant și particularitățile individuale ieșite din comun. Acest tip se folosește în procesul de orientare și selecție inițială;

modele pe posturi, specifice fiecărui joc sportiv în parte și pune în discuție mai multe categorii de aptitudini: – ereditare, care s-au dezvoltat de la sine sau în urma procesului de instruire; – favorizante pentru îndeplinirea sarcinilor pe care îl are de îndeplinit în cadrul echipei; – elemente și procedee tehnice specifice postului; – acțiuni tactice individuale specifice postului; – însușiri psihice și psihomotrice; – acțiuni tactice individuale angrenate în combinațiile colective și în sistemele de atac și apărare ale echipei;

modelul postului de portar sau a unor posturi „cheie” care în unele jocuri sportive colective au un rol decisiv în obținerea succesului întregii echipe

Aceste modele individuale se construiesc în aceeași manieră ca și modelele integrative de joc, parcurgând aceleași etape. Un model considerat de majoritatea specialiștilor ca fiind deosebit de complex este cel prezentat de Weineck în 1983, specializat în teoria antrenamentului sportiv. Acest autor concepe performanța ca fiind determinată de grupe de factori.

Modelul lui Waineck (1983)

Dezvoltarea handbalului de mare performanță a dat naștere unei puternice organizări a procesului de antrenament și a selecției sportivilor, lucru ce a determinat antrenorii să utilizeze cu multă precizie datele echipelor de proiectare în vederea îmbunătățirii metodelor de antrenament. Consecința acestui proces este faptul că specialiștii domeniului au încercat să stabilească modele ale performanței sportive. După cum o indică figura 3-2, performanța „este dependentă de următoarele mari tipuri de factori”

Cadru de referință al lui Astrand – 1970, privind grupele de factori care condiționează performanța

În 1967, Cratty (fig.3-3) prezintă modelul performanței, în care, „patru mari categorii de variabile influențează performanța motrică”: factorii sociali, structurali, fiziologici și psihologici. Acești factori se pot găsi în anturajul imediat al subiectului sau în diferite zone mai apropiate sau mai îndepărtate de acesta.

Factorii care influențează performanța motrică

Alderman, prezintă un alt model al performantei sportive, bazat pe structura aptitudinilor motrice, aptitudini tehnice, caracteristici fizice și elemente psihologice și de comportament.

Bazele performanței sportive (după Alderman)

Modelul lui Calvert (fig.3-5) este adaptat de către Franks Gootman și este mult mai complex, în special datorită faptului că variabilele considerate de către autor, care acționează asupra performanței sunt clar precizate.

Modelul lui Franks și Gootman

Comparativ cu performanța sportivă individuală, studiile privind constituirea unor metode ale performanței colective au fost mult mai puține. Cauza principală pare a fi complexitatea factorilor care influențează prestația unui grup uman.

Principalele studii au fost realizate în special de către psihologi și au vizat, pe de o parte psihologia muncii – care s-a interesat de producția unui atelier, echipe, iar pe de altă parte psihologi – care au studiat grupurile mai restrânse.

Fleishman și Quaintace, în 1984, propun o taxonomie a funcțiilor grupului deschizând astfel o listă a factorilor performanței. Acești autori prezintă astfel patru sectoare: cel al funcțiilor de orientare, cel al funcțiilor de organizare, de adaptare și motivație. Potrivit acelorași autori se creează instrumente de măsură a diferiților factori urmând un procedeu de apreciere a capacităților individuale, denumită scară a dificultăților crescânde. Atât psihologii sportivi cât și antrenorii din jocurile de echipă au încercat să descopere variabilele susceptibile, să modifice performanța echipei. Thomas și Alaphilippe elaborează, în 1983, modelul performanței colective (fig.3-6).

Factorii reușitei colective – R. Thomas, Alaphilippe, 1983

3.3. Capacitatea de efort și solicitările specifice portarului de handbal

3.3.1. Capacitatea de efort în handbal

Prin capacitatea de efort înțelegem „posibilitatea musculaturii scheletice, active de a pune la dispoziție energia necesară transportului unui suport informațional (deprinderi) adecvat, a unui lucru mecanic cât mai crescut ca intensitate și care să poată fi menținut o durată de timp cât mai îndelungată”.

Antrenamentul din handbalul de performanță poate interveni în creșterea capacității de performanță prin perfecționarea calităților motrice specifice care vizează adaptarea organelor și sistemelor la niveluri superioare de solicitare specifică.

Capacitatea de efort semnifică puterea corpului de a executa o activitate, un lucru mecanic a cărei intensitate este cât mai mare și posibilitatea de a menține cât se poate de mult această activitate. Măsurarea acestui lucru mecanic este redată în unități de măsură specifice, joul și watt. Ținând cont de categoria activității motrice se poate vorbi de capacitate la efort aerobă, anaerobă și mixtă.

Prof. Univ. I. K. Ghermănescu, în 1983, preciza că „stabilirea unei metodici juste de pregătire a jucătorilor de handbal, nu se poate realiza fără a cunoaște caracterul efortului specific cerut de practica acestui sport, handbalul fiind un joc cu o mare complexitate de mișcări, executate în condițiile schimbării de viteză și forță, determinate de colaborarea dintre coechipieri și de lupta directă cu adversarul”.

Solicitările la care sunt supuși jucătorii de handbal în timpul unui joc se caracterizează prin eforturi de intensitate submaximală, alternate cu eforturi de intensitate maximale și moderate.

Ca atare, factorul principal de progres în antrenament îl constituie mărirea vitezei de alergare și de execuție, reducerea pauzelor dintre repetările diferitelor exerciții executate, dar și alternarea judicioasă a acestor elemente care au ca efect creșterea rezistenței.

Dinamica efortului nu-și găsește o definiție bine precizată în literatura de specialitate. Se arată că noțiunea de dinamică vine de la grecescul „dynamis”, care înseamnă de fapt, forță.

Dinamica efortului va respecta principiul creșterii continue, odată cu îmbunătățirea rezultatelor sportive.

effort Standard

Monoton

Uniform adaptat, rapidă

Maxim, reactiv-lentă-variabil

Maxim

Mediu – adaptat – lentă

Mic – reactiv – scăzut

Continuu gradat (interval) ciclic

Continuu gradat – aciclic

Reacții ascendente

În trepte

Ondulatoriu

Dinamic

Dinamica efortului reprezentată sub aspect general, (I. Bota, 1998)

Ținând cont de aptitudinile motrice, handbalul este caracterizat prin viteză într-un sistem susținut de forță, de coexistență între îndemânare și rezistență, putere deosebită în vederea aruncării la poartă dar și forță specifică mișcărilor din atac și apărare, îndemânare generală și proprie efortului efectuat de handbaliști.

Profesorul universitar Dr. I. Bota, în lucrarea „Modele de joc și pregătire” afirmă că în ultimii ani dinamica handbalului s-a schimbat radical, viteza de deplasare și de execuție a diferitelor procedee tehnice a crescut atât de mult încât atacul a devenit foarte rapid și incisiv, iar apărarea mai agresivă și hotărâtă. În aceste condiții tehnico-tactice, jocul de handbal solicită deosebit de intens organismul jucătorului, obligând aparatele și organele corpului la dobândirea unei înalte capacități funcționale.

În sinteză, capacitatea de efort a organismului sportivului se constituie ca un rezultat dintre interacțiunea organelor și sistemelor, având la bază potențialul energetic specific, din care rezultă un lucru mecanic redat în unități de măsură consacrate.

În eforturile anaerobe, specifice jocului practicat de portarul din handbal, energia ce se poate elibera depinde de mai mulți factori intramusculari, deoarece mușchiul este capabil să lucreze la intensitate maximă doar un scurt timp, consumând enzimele și substanțelor energetice posedate.

Mărimea acestor eforturi va crește progresiv cu masele musculare antrenate în mișcare, proporțional cu volumul de substanțe energetice conținute și cu viteza de descompunere și resinteză la nivelul substratului enzimatic. Se apreciază că, pentru un individ sănătos, mărimea și situația funcțională a sistemului neuro-muscular reprezintă factorul limitator dominator pentru capacitatea de efort anaerob.

Creșterea forței maximale anaerobe alactacide se referă, în primul rând, la factorului biologic, la rezervele funcționale și energetice, la factorii dimensionali, și la capacitățile funcționale.

Metodologia de pregătire recomandă eforturile maximale cu un timp de 15, maxim 20 de secunde, în vederea asigurării îmbunătățirii puterii sistemului fosfagen și păstrarea pentru un timp cât mai mare a unei intensități de lucru cât mai crescute și a unei vitezei maxime.

Pauza, atât între repetări cât și între serii, trebuie să beneficieze de foarte mare atenție pentru a permite un timp suficient în care să se realizeze:

resinteza rezervelor de oxigen din mușchilor (de la 10 secunde la un minut);

resinteza fosfocreatinei (pe cale aerobă);

metabolizarea lactatului format;

plata datoriei de oxigen alactacide (de la trei minute la cinci).

Puterea maximă glicolitică este o însușire specifică a eforturilor cu un timp mai mic de 90 de secunde, fiind limitată de cantitatea enzimelor (enzima fosfofructochinază) prin care este asigurată transformarea glicogenului în acid lactic.

În vederea dezvoltării proceselor anaerobe lactacide, Flandrois (1991) propune exerciții repetate (de la 10 la 20 de repetări), cu intensitate mare (supramaximale aerobe ori submaximale, anaerobe lactacide), a căror durată este între de 30 secunde și două minute la efort și între 60 de secunde și patru minute la refacere, cu un raport efort/pauză este de unu la doi.

Obținerea unor rezultate bune pentru eforturile lactacide, (fie că este vorba de probe de alergări sau natație, sprinturi prelungite ale jucătorilor sau presing-uri asupra adversarului), impun handbalistului o rezistență musculară (dar și psihică) ridicată la acidoza metabolică generală și locală.

În cazul eforturile aerobe, la baza cărora se află eliberarea energiei utilizând procesele aerobe în cadrul contracției musculare, volumul de oxigen consumat de mușchi în unitatea de timp reprezintă factorul limitator.

Volumul de oxigen consumat este determinat de elementele dimensionale și funcționale ale plămânilor (prin care este obținut oxigenul din mediul înconjurător) ale sângelui (care, prin hemoglobină, descarcă oxigen în țesuturi după ce îl încarcă din plămâni), ale inimii („pompa” prin care sângele este deplasat la nivelul întregului corp), ale arborelui vascular (prin care sângele circulă) și, nu în ultimul rând, de capacitatea cu care țesuturile consumă oxigenul, capacitate evidențiată de diferența arterio-venoasă.

Pragul aerob-anaerob „este redat de momentul în care se produce mărirea rapidă a acidului lactic din sânge, pe parcursul creșterii progresive în intensitatea efortului aerob.”

Se poate concluziona că acest prag semnifică transferul de la crearea de energie doar pe cale aerobă, la crearea de energie și prin mecanismul anaerob lactacid. În sistemul metabolic există un nivel propriu-zis (lipsit de crearea de acid lactic, într-un sens, și cu crearea intensă de acid lactic, în celălalt sens) unde avem de a face cu o creștere liniară a activității anaerobe.

Deoarece, în ceea ce privește relația dintre acest nivel și aportul metabolismului anaerob la nivel muscular există opinii diferite se admite că nivelul lactat este fixat între 2 și 4 mmol/l.

Din stabilirea acestui nivel a rezultat un alt punct de referință, O.B.L.A. (Onset Blood Lactate Accumulation), pragul acumulării de lactat, indicator explicat arbitrar ca reprezentând intensitatea efortului corespunzător lactacidemiei de 4mmol/l.

3.3.2. Factorii determinanți ai capacității de efort

Analizând practica și teoria creșterii capacității de performanță se constată o serie de factori dintre care cei mai importanți sunt:

Îmbunătățirea permanentă a modurilor de selecție. Această direcție este o primă fază de studiere a unor sisteme complexe cu ajutorul unor modele, care vor fi realizate în vederea depistării și pregătirii campionilor, coroborate cu prognoza rezultatelor ce pot conduce la performanțe majore. Strategiile de selecție răspund următoarelor cerințe:

• vârsta optimă pentru selecție, care diferă de la un sport la altul;

• lărgirea bazei de selecție pentru a favoriza astfel depistarea subiecților purtători ai unor gene alele, care îi favorizează în procesul de adaptare specific antrenamentului sportiv;

Mărirea însemnată a volumului de lucru al handbaliștilor. Acest lucru este esențial în vederea acumulărilor cantitative și pentru creșterea numărului de acțiuni tehnico-tactice, fapt care implică o mare creștere a dinamicii și a intensității efortului. Această creștere excesivă atrage după sine și o serie de neajunsuri, precum sporirea cazurilor de supra-antrenament, scurtarea timpului de menținere a formei sportive și epuizarea timpurie a posibilităților adaptative, iar amplificarea în continuare a volumului se repercutează nefavorabil și asupra vitezei-forței, și a altor componente ale efortului.

Reușita unei legături strânse între conținutul și metodica antrenamentului handbaliștilor de înaltă performanță și exigențele ramurii sportive în cadrul competițional. Aceasta constă în desfășurarea antrenamentelor în condiții analoage concursurilor pe cât posibil în toate perioadele. Mărirea reprezentativității mijloacelor specifice și de concurs în ansamblul unui macrociclu nu trebuie să conducă la diminuarea exagerată, în diferite etape de pregătire, a elementelor cu caracter general, deoarece acestea constituie baza generală a pregătirii sportive. De asemenea aceste mijloace cu caracter general dețin o poziție semnificativă în ceea ce privește instruirea la nivelul copiilor și juniorilor, ele diminuându-se la sportivii de performanță, iar specificitatea exercițiilor nu se referă doar la structura motrică ci și la conținutul de efort fizic și psihic și de aceea se alcătuiesc modele operaționale care reflectă caracteristicile exercițiilor din concurs.

Majorarea intensității efortului în cadrul orelor de antrenament. În majoritatea ramurilor sportive se constată o creștere a dinamicii eforturilor în competiții, fapt concretizat prin mărirea tempo-urilor de cursă, creșterea numărului de acțiuni de atac pe reprize etc. Această situație este determinată de schimbarea prevederile regulamentare, favorizând creșterea dinamismului și datorită creșterii spectaculozității întrecerilor, antrenamentele fiind realizate în tempo-uri apropiate de concurs, aceleași cu concursul ori mai intense decât concursul. Creșterea intensității se evidențiază în special în părțile fundamentale ale antrenamentelor, a modului prin care se îndeplinesc obiectivele lecțiilor.

Mărirea numărului instrumentelor de antrenament netradiționale prin utilizarea aparatelor ce ajută la valorificarea mai eficientă a rezervelor funcționale ale organismului sportivului. În anumite ramuri sportive componenta tehnologică este semnificativă pentru realizarea performanței (schi, ciclism, bob), determinând recordul, iar în altele componența biologică este esențială (haltere, natație, atletism, jocuri sportive), deoarece recordurile sunt consemnate în timp și spațiu ori kilograme, iar recordurile sunt determinate de perfecționarea acestei componente prin antrenament, alimentație și medicație. De aceea, limitele biologice nu trebuie aduse în situațiile care pun în pericol viața sportivilor. Astfel, evidențiem încă o dată necesitatea înțelegerii sportivului ca un sistem dinamic, hipercomplex, format din subsisteme de naturi diferite (cel puțin biologică și psihică) care intră în relații multiple cu mediul natural și social. Folosirea simulatoarelor și trenajoarelor creează posibilitatea pregătirii fizice și tehnice specifice în condițiile asemănătoarei celei din concurs, iar aceasta conduce la obiectivizarea tot mai mult a nivelului de pregătire, a raționalizării și standardizării mijloacelor, a cunoașterii profunde a concursurilor și elaborarea parametrilor modelelor care asigură atingerea performanțelor dorite. Aceste simulatoare vizează reproducerea condițiilor fundamentale în care se desfășoară natural mișcarea, prin extragerea din sistemul complex “sportiv-mediu”, doar a condițiilor exterioare sportivului.

Mediatizarea și multiplicarea efectelor sociale ale sportului de performanță și sporirea numărului de adolescenți care doresc să fie cuprinși în această activitate. Asistăm azi la creșterea impresionantă a celor care visează la a devenii performeri și sportivi recunoscuți la nivel internațional, iar acest fenomen este determinat de:

• creșterea importanței sociale a sportului de orice tip ca metodă de relaxare, de luptă împotriva sedentarismului și ca divertisment/spectacol;

• dorința ancestrală de competitor a individului, de întrecere cu semenii și de autodepășire;

• practicarea sportului ca meserie pentru obținerea de venituri materiale semnificative.

Conducerea științifică a antrenamentului. Principala rezervă de progres în pregătirea sportivilor o constituie dirijarea științifică a procesului de pregătire care trebuie să se desfășoare în strânsă relație sub forma unui tot unitar în cadrul unor cercetări interdisciplinare și operaționale. Bazele interpretării interdisciplinare sunt puse de concepția sistemică și reglarea prin feed-back, de o pregătire aparte și o bază materială adecvată, iar lucrul în echipă se impune din cauza numeroaselor date stocate privind antrenamentul cu multiplele sale laturi: pregătire fizică, tehnică, tactică, aspecte medicale, psihologice sau de refacere și recuperare, necesare a fi reunite și interpretate statistico-matematic în sistem, integral.

Accelerarea refacerii capacității de efort. Refacerea capacității este necesară pentru a putea face față numeroaselor ore de antrenament, de diverse tipuri, într-o succesiune logică de intervale de timp dar și pentru a răspunde cu succes noilor solicitări competiționale. De aceea antrenorii alături de medici caută setul de măsuri pentru dezobosire și de a asigura recuperarea surselor energetice necesare desfășurării eforturilor viitoare. Dar eficiența măsurilor de refacere este condiționată de respectarea, de către fiecare sportiv, a normelor de bază ale vieții sportive și de păstrarea unui raport corect între antrenament și odihnă.

Raționalizarea și standardizarea principalelor mijloace de antrenament. „Acest proces de analiză asigură măsurile cu caracter metodic în cadrul procesului de obiectivizare a antrenamentelor și concursurilor, dar dezvăluie și inventarul de mijloace cu cea mai mare eficiență în fiecare din formele de organizare.” Analizele evidențiază structurile indispensabile antrenamentului, diferențiate pe componente (tehnic, tactic, fizic) și modul lor de programare în structura antrenamentului.

Din punct de vedere al evaluării capacității de efort aerobe principalele teste utilizate în laborator sunt laborioase și necesită aparatură costisitoare. Prin urmare sunt utilizate, tot mai des, teste mai simple prin care se determină capacitatea de efort sau starea funcțională a aparatului cardio-vascular. Aceste teste se bazează pe corelația existentă între evoluția valorilor consumului de oxigen și ale frecvenței cardiace de-a lungul unor trepte de efort submaximal, permițând determinarea indirectă a consumului maxim de oxigen.

Tabel 3-1 – Dezvoltarea procesului anaerob alactacid

Tabel nr.3-2 – Dezvoltarea procesului anaerob lactacid

Posibilitatea de măsurare precisă a lucrului mecanic, dozarea efortului, posibilitatea recoltării cât mai multor parametrii în timpul efortului sunt condiții pe care le îndeplinesc satisfăcător, metode ca : step-testele, ergometrele, pista rulantă. Determinarea capacității de efort aerobe este realizată de asemenea prin utilizarea testelor : STT, PWC170, TTR, dar și prin testele specifice diferitelor capacități de efort, elaborate de diferiți specialiști sau grup de specialiști (testul Miron Georgescu, testul Margaria, Astrand etc.).

Toate aceste teste sunt deosebit de eficiente pentru evaluarea capacității de efort a portarului dar necesită cunoștințe complexe și laborioase în special pentru interpretarea rezultatelor obținute în urma aplicării lor.

3.3.3. Complexitatea efortului în jocul de handbal

Intensitatea maximă a efortului este unul din elementele prin care se condiționează mărimea performanței realizate de portar. Cu cât intensitatea efortului depus de un portar de handbal (în condiții anaerobe) este mai ridicată cu atât mai prielnice sunt prognozele biologice ale performanței sale în sporturile cu probe caracterizate prin eforturi competiționale anaerobe.

În handbal, durata efortului este condiționată de:

Timpul de joc

Specificul postului;

Echilibrul dintre adversari;

Diverse elemente și condiționalități care contribuie la continuitatea jocului.

Problemele referitoare la durata efortului ne arată multiplele implicații ale acestui indicator în mărirea capacității de efort. A fost dovedit, în mod experimental, că eforturile cu densitate și intensitate neschimbate conduc la un nivel diferit de oboseală a organismului în cazul unor timpi de aplicare diferiți.

De exemplu:

cercetările lui I. Karrasch arată că “supunând sportivii la eforturi de aceeași intensitate (200 W) urmată de o pauză pentru refacere (1 ½ mai lungă decât durata efortului) a determinat solicitarea organismului în creștere proporțional cu durata efortului”;

efortul cu durată de 30 de secunde urmat de 45 secunde de pauză, a determinat creșterea F.C. până la cca. 100 p/min – starea de oboseală nu s-a simțit, astfel că sportivii au putut să repete eforturile de foarte multe ori, în pofida volumului crescut de efort, F.C. a revenit relativ repede (26 minute). La eforturile cu durată de 2 minute și pauză de 3 minute, solicitarea a crescut mult mai mult, F.C. ajungând din start la cifre ridicate și în creștere progresivă ulterior fiecărui efort, pentru ca la final să atingă 160 p/min. Starea de oboseală a crescut după fiecare efort, sportivii neavând resurse fizice decât pentru maxim 12 repetări; În acest caz revenirea F.C. a presupus un timp dublu.

Pentru a dobândi deprinderi tactice sau tehnice, executate în ritm și cu viteză crescută, sunt necesare multe repetări și este recomandat ca timpul de lucrul să fie scurt. Oboseala intervine rapid dacă nu se procedează astfel făcând imposibilă efectuarea numărului de repetări prin care sunt dobândite, în mod eficient și optim, elementele temei de antrenament.

Fragmentarea eforturilor, segmentarea în timpi mici, conduce la păstrarea ritmului de joc și face ca sportivii să nu fie afectați de oboseală. S. Keul afirmă că eforturile cu timp mai mic de 30 secunde determină epuizarea substratului anaerob alactacid și mărește capacitatea de efort anaerobă prin creșterea acestor substraturi și a enzimelor care contribuie în descompunerea și resinteza lor.

Astfel, putem spune că durata efortului înfățișează un parametru semnificativ pentru nivelul solicitării organismului. Având o intensitate egală a efortului, solicitarea crește în același timp cu durata efortului, determinând prezența oboselii într-un ritm cu atât mai accelerat cu cât efortul este mai lung.

Complexitatea efortului – cu cât complexitatea activităților motrice este mai mare cu atât mai mult se intensifică solicitarea sistemului nervos și aportul lui la realizarea performanțelor.

Solicitările marilor funcțiuni sunt mai mici într-un efort polivalent comparativ cu unul simplu în condițiile în care ceilalți indicatori sunt egali. În cadrul activitățile motrice polivalente efortul se realizează prin antrenarea în lucru a numeroase grupe de mușchi. Solicitarea SNC se mărește concomitent cu mărirea complexității efortului și conduce la apariția mai rapidă a oboselii generale în eforturile complexe comparativ cu cele simple. Fenomenul este observabil în cadrul etapelor când este realizată însușirea de elemente noi, atunci când cerința nervoasă este mai mare, raportat la etapele în care este urmărită doar îmbunătățirea elementelor respective, automatizate în cadrul antrenamentelor precedente.

Deși complexitatea efortului servește drept cauză solicitării organismului, influența ei în ceea ce privește organele limitative ale capacității de efort, anaerobe și aerobe, este semnificativă în comparație cu ceilalți parametrii ai efortului. Din această cauză, atunci când se acționează pentru mărirea capacității de efort, antrenorul trebuie să acorde atenție în mod deosebit volumului, intensității, densității și duratei efortului.

Profesorul Nicolae Nedef, citat de Nicu Alexe, precizează că „alături de cerințele somatice, cerințele de ordin metabolic de înalt nivel permit jucătorului modern să facă o mare risipă de energie, un permanent du-te/vino pe parcursul a 30 minute” după părerea noastră, acest lucru punând adversarul în imposibilitatea luării unei decizii adecvate situației de joc. De asemenea, o bună reactivitate, capacitate de concentrare a atenției și rezistenței la oboseală, o bună coordonare vizual motrică, perseverență, dârzenie, stăpânire de sine în momente dificile precum și luarea deciziei în situații neprevăzute, permit învingerea adversarului. Nu putem să încheiem aceste precizări fără a aminti afirmațiile ilustrului metodolog B. Klisuras, conform cărora „cele mai importante caracteristici ale efortului specific jocurilor sportive sunt marea varietate a intensităților care au ca efect implicarea tuturor sistemelor energetice”.

În actuala metodologie de antrenament există două mari confruntări de opinie privind dinamica efortului în procesul de pregătire.

prima pledează pentru modificări ondulatorii dar concomitente a volumului și intensității cu preponderența volumului, iar în cazul stabilizării acestuia cu preponderența intensității;

cea de-a doua pledează pentru o mare variabilitate a volumului și intensității – alternarea eforturilor: mari, mici și medii, atât în antrenament cât și în ciclul săptămânal.

Această din urmă ipoteză pare să coincidă mai exact cu specificul efortului în handbal, evitând monotonia și standardizarea condițiilor – efecte nespecifice jocului de handbal.

Ceea ce trebuie sesizat în programarea și planificarea volumului și intensității în antrenamente este că la un moment dat excitantul corespunzător, se transformă într-o fază următoare în excitant obișnuit, care nu depășește valoarea prag necesară modificării de adaptare.

Marea dificultate constă în precizarea caracterului intensității și mărimii efortului, care urmează să crească, impunând considerarea următoarelor premise:

procesul de adaptare al organismului reprezentat de o nouă stare calitativă, se produce în salturi, ca urmare a acumulărilor cantitative rezultate în urma desfășurării sistematice a antrenamentelor dintr-o perioadă de timp;

adaptarea optimă este rezultatul acțiunii excitanților care se stabilesc în funcție de indicii capacității de efort a organismului la un moment dat;

indicii capacității de efort exprimă evoluția capacității de adaptare și se modifică odată cu modificarea caracteristicilor excitanților.

În privința creșterii periodicității efortului, cerința modificărilor apare de la o etapă de pregătire la alta chiar dacă solicitările impuse de adversar au un nivel inferior.

În ceea ce privește modalitatea creșterii efortului, ea se poate concretiza fie pe seama intensității, fie pe seama volumului sau a complexității.

Raymond Chanon spune: „toate sistemele se pregătire se reduc practic la 4 factori care permit un joc de combinații infinit”:

durata efortului;

intensitatea efortului;

numărul de repetări;

revenirea între eforturi

Lecțiile de antrenament scurte, cu durata 20-60 minute, vor trebui efectuate cu o intensitate mare, fiind orientate spre pregătirea fizică și cu caracter de joc, în care frecvența cardiacă să atingă valorile din joc și chiar să le depășească.

Antrenamentele cu durata mai mare (120-150 minute) vor fi axate pe perfecționarea tehnico-tactică individuală și colectivă.

Efortul în handbal sub aportul intensității este submaximal și corespunde sub raport fizico-biochimic, metabolismului anaerob lactacid.

Un alt indice foarte greu de obiectivat în joc și antrenament, dar foarte semnificativ sub raportul solicitării deprinderilor tehnico-tactice și solicitării fizice, îl constituie complexitatea. Au fost emise numeroase păreri în legătură cu posibilitățile de obiectivare a acestui parametru, folosind cele mai diverse criterii. Astfel, Keller și Solomonek, au încercat să elaboreze o “scală a complexității în handbal, pe criteriul solicitărilor psihice”.

Raportul: volum, intensitate, complexitate variază în funcție de etapa de instruire, de obiectivul etapei sau perioadei de pregătire, de particularitățile fiziologice ale vârstei, impunând simultan respectarea strictă a cerințelor specializării și individualizării antrenamentelor în adaptarea organismului la efort a jucătorilor trebuie să primeze, intensitatea în execuție asigură pregătirea cât mai apropiată de condițiile jocului, implicând și dificultatea selecționării mijloacelor și metodelor de pregătire, precum și alternarea acestora în antrenamente. Progresia intensității în limitele variabilității impuse de capacitatea funcțională a individului sau colectivului, se poate realiza în antrenament prin:

pe distanțe constante, creșterea intensității se realizează prin reducerea timpului de execuție;

mărind distanța se mărește și timpul solicitat și intensitatea va crește;

reducerea pauzei între exerciții, crește gradul de solicitare.

Refacerea funcțiilor vegetative după efort, nu este uniformă. 70% dintre funcții se refac în 1/3, 25% în 2/3 și 5% în 3/4. În pauzele dintre repetări trebuie executate mișcări care permit păstrarea excitației pe scoarță, exerciții de odihnă activă și exerciții de respirație. Ținând cont de tipul de viteză dezvoltat pauzele vor fi cuprinse între 5 și15 minute.

Gordon arată că după un efort de 21 de secunde restabilirea se realizează după 12 minute, iar după opt minute funcțiile organismului se refac cu aproape 95%, acum fiind posibilă efectuarea unei noi repetări.

Aspecte metodologice privind refacerea în antrenamentul din handbal

4.1. Refacerea și restabilirea ca procese fundamentale ale antrenamentului

Refacerea este un proces de regenerare, reechilibrare a organismului supus intens, repetat și continuu unor eforturi susținute și are ca scop înlăturarea stărilor de oboseală și readucerea potențialului biomotric și psihic al organismului afectat de efortul acut din antrenament și concurs la valorile bazale sau la un nivel și mai ridicat în faza de supracompensare a sistemelor solicitate. Astfel obiectivul refacerii nu se limitează numai la acțiunile de reechilibrare integrală a potențialului de efort al sportivilor, ci el este dublat de efectul supracompensației sau suprarefacerii – singurele fenomene care asigură dobândirea suplimentului de adaptare fără de care progresul performanțial nu poate fi obținut.

Accelerarea dezobosirii sau scurtarea proceselor de compensație a sistemelor funcționale se materializează prin intermediul formelor de refacere dirijate: există o serie de operațiuni cu caracter metodologic de care răspunde antrenorul, iar altele de care răspunde în exclusivitate medicul, psihologul și personalul specializat din subordine.

Restabilirea este un proces heterocronic care după modul de desfășurare determină eficiența întregii activități. Durata pauzelor pentru revenire și restabilire permite dezvoltarea capacității de efort, refacerea echilibrului homeostatic și restructurarea organismului în forme superioare de adaptare. Procesele de restabilire depind de următorii factori:

tipul sarcinii motrice, restabilirea intervenind mai rapid după eforturi dinamice decât după eforturi statice;

durata sarcinii, o alergare de lungă durată în apropierea pragului anaerob induce în 40-60 secunde epuizarea rezervelor de glicogen, iar în cazul unei alergări în apropierea pragului aerob în 40-60 minute permite restabilirea integrală a activității neuromotorii, revenirea fiind realizată complet în 48 de ore printr-o alimentație mixtă, bogată în hidrați de carbon;

intensitatea activității motrice crescută determină apariția acidului lactic și datoria de oxigen; refacerea rezervelor energetice fiind realizată pe parcursul mai multor zile;

succesiunea sarcinilor impune planificarea judicioasă a intervalelor de restabilire dintre exerciții;

frecvența sarcinilor este condiționată de durata, intensitatea și succesiunea diverșilor stimuli;

nivelul de pregătire permite adaptarea la sarcinile specifice și nespecifice perturbarea homeostaziei având o dinamică constantă;

ereditatea și rolul factorilor ambientali prin tipul genetic constituțional.

Sistemele funcționale solicitate în efort se refac heterocrom (timp diferit): parametrii cardiorespiratori în câteva minute, iar cei metabolici în câteva zile. Este important pentru antrenori să rețină relațiile care există între procesele de refacere și timpul de refacere a surselor energetice.

Tabelul nr.4-3 – Relația dintre procesul și timpul de refacere a resurselor energetice consumate.

Mărimea încărcăturii și natura sa pot fi modificate prin variația refacerii, în funcție de care numărul repetărilor, durata intervalelor, frecvența săptămânală și timpul global de refacere, contribuie la caracterizarea încărcăturii și a exercițiului însuși. Din această cauză, dinamica încărcătură-refacere constituie una din cheile procesului de antrenament, iar modularea refacerii este un instrument de dozare, care permite antrenorului sau sportivului să mizeze pe diferite componente și să pregătească sau să amâne starea de formă.

Refacerea are o funcție – cheie pentru a pregăti sportivul în vederea obținerii performanțelor înalte, deoarece ea permite accentuarea stării de prospețime printr-o prelungire a timpilor de repaus sau o reducere a încărcăturii, iar o distribuire calitativă sau cantitativă greșită a fazei de refacere duce inevitabil la diferite forme de supraantrenament.

Refacerea poate fi pe termen scurt, mediu și lung, deoarece este legată de procesele de adaptare și de supracompensare, cu durată și caracteristici variabile. Orice dinamică a încărcăturii are o doză proprie de refacere: acesta este unul din secretele noii arte de a antrena, într-o epocă în care a câștiga înseamnă a se pregăti mai mult, cu un consum mai mic, grație unei analize atente a particularităților fiecărui individ.

În desfășurarea activității sale antrenorul dispune de două categorii de proceduri: metodologice cu caracter preventiv și metode, mijloace, tehnici elementare.

Procedurile metodologice cu caracter preventiv au la bază principiul alternării sistemice a perioadelor de efort cu perioadele de odihnă și refacere a organismului. Mijloacele preventive care stau la baza refacerii constau din raționalizarea operațiunilor de programare și amplasare a solicitărilor la intervale optime de timp, strict necesare pentru restabilirea resurselor consumate precum și din utilizarea unei strategii de pregătire în stare să rezolve eficient și calitativ obiectivele instrucționale propuse.

Refacerea capacității de efort reprezintă una dintre condițiile de prim ordin pentru a progresa prin antrenament. Fără a beneficia de o refacere completă și calitativă sportivii nu pot realiza o pregătire la intensitate maximă și cu volum mare, pregătire prin care se realizează creșterea permanentă a capacității de performanță.

Accelerarea dezobosirii sau scurtarea proceselor de compensație a sistemelor funcționale se materializează prin intermediul formelor de refacere dirijate: există o serie de operațiuni cu caracter metodologic de care răspunde antrenorul, iar altele de care răspunde în exclusivitate medicul, psihologul și personalul specializat din subordine.

Trendul actual, de a practica antrenamente de tipul „mai mult și mai tare” (de la 8 până la 10 ore pe zi), cu o intensitate de peste 80%, indică faptul că restabilirea naturală, spontană, nu este posibilă, organismul sportivului fiind expus la riscuri ce pot atinge stări morbide severe, spraantrenamentul, nevroza de suprasolicitare.

Refacerea reprezintă o parte a antrenamentului sportiv. Refacerea utilizează rațional și dirijat multiple elemente și mijloace medice și pedagogice, naturale și-sau artificiale, rezultate din mediul intern și-sau extern al organismului sportivului, pentru a restabili homeostazia de dinaintea efortului și pentru a depăși efortul prin supracompensare funcțională.

Refacerea are ca țintă mecanisme integre din punct de vedere morfologic sau funcțional și este supusă legităților fiziologice ale antrenamentului drept pentru care trebuie antrenată. Refacerea dirijată nu poate constitui un înlocuitor al refacerii naturale, fiziologice. Refacerea dirijată poate doar accelera, completa și întări refacerea naturală. Sistemului neuro-endocrino-vegetativ, prin rolul său integrator, coordonator, este responsabil de eficacitatea acestor forme de refacere. Refacerea (dar și efortul), are caracteristici individuale, ce depind de vârstă, sex, condiții de mediu, nivel de pregătire, tipul de sport, stres, tipul și-sau durata efortului, stadiul măiestriei sportive, timpul în care este aplicată etc.

4.2. Mijloacele de refacere

Mijloacele uzitate în refacere sunt repartizate, după o taxonomie elaborată de doctorul Ioan Drăgan, în:

specifice, coordonate medical;

nespecifice (igienice, pedagogice), cu posibilitatea de a fi utilizate de antrenori și sportivi.

Mijloacele pregătirii psihologice reprezintă un gen special al mijloacelor de refacere, la fel cum și pentru antrenament reprezintă o componentă specială. Acest gen de pregătire (psihologică) conduce la favorizarea creșterii eficienței fizice programate în cadrul antrenamentelor.

Altă categorie de mijloace specifice pregătirii psihologice este folosită pentru a acționa direct asupra fenomenelor și proceselor psihice, pentru activarea și-sau refacerea lor. Mijloacele pregătirii psihologice alcătuiesc astfel instrumente utilizate direct în procesul de antrenament având un aport direct la optimizarea stărilor psihice, producând efecte benefice pentru capacitatea de performanță.

Tehnicile și metodele psihoterapiei și psihoigienei sunt baza de unde se aleg mijloacele pregătirii psihologice, pe baza consultării și colaborării psihologilor sportivi

Mijloacele pregătirii psihologice (tehnicile de sugestie sau autosugestie, de concentrare sau relaxare) se aleg din rândul tehnicilor și metodelor psihoterapiei și psihoigienei prin colaborarea și consultarea psihologilor sportivi.

Ierarhizarea mijloacelor de refacere

După apartenența mijloacelor de refacere:

odihna activă;

odihna pasivă (somnul);

dietetice

balneo-fizio-hidro-terapeutice;

psihoterapeutice;

farmacologice.

După efectele exercitate:

neuromusculare;

neuropsihice;

cardio-respiratorii;

endocrino-metabolice.

Mijloacele care măresc regenerarea neuropsihică:

psihoterapeutice (conversația, sugestia etc.);

oxigenarea (naturală sau cu aparatură);

aeroionizare negativă (naturală sau cu aparatură);

acupunctură, presopunctură;

odihnă (activă sau pasivă);

masaj;

hidroterapie caldă;

saună;

medicație.

Mijloacele care măresc regenerarea neuromusculară:

masaj;

hidroterapie caldă;

saună;

yoga;

training autogen;

acupunctură, presopunctură;

odihnă (activă sau pasivă);

farmacologie (vitamina B, vitamina C, glucoză, sodiu, potasiu, magneziu, fosfor, folcisteină, carnitină, miorelaxante etc.);

dietă (vitaminizată, hidrozaharată, alcalină, mineralizată,)

Mijloacele care măresc regenerarea endocrino-metabolică:

oxigenarea (naturală sau cu aparatură);

aeroionizare negativă;

masajul și acupunctura;

relaxarea neuro-musculară;

reechilibrarea hidroelectrolitică;

medicație (vitamine, aspartat de magneziu, piracetam, pirovitan).

Mijloacele care măresc regenerarea cardio-respiratorie:

oxigenare (naturală sau cu aparatură);

reechilibrarea hidroelectrolitică;

hidroterapie caldă;

odihnă activă – pasivă;

saună (15-30 minute săptămânal);

dietă vitaminizată, alcalină, glucidică;

masaj (zilnic);

training autogen;

medicație (vitamina B, vitamina C, vitamina E, glucoză, fosfor, sodiu, potasiu, magneziu, tirozină).

Mijloace de principale ale recuperării în corelație cu natura efortului:

Eforturi aerobe (> 3 minute)

recuperare metabolică;

recuperare neuromusculară;

recuperare cardio-respiratorie.

Eforturi anaerobe (< 2 minute):

neuromusculare;

endocrino-metabolice;

neuropsihice.

Eforturi mixter

recuperare neuromusculară;

recuperare cardio-respiratorie;

recuperare neuropsihică.

Eforturi neuropsihice

recuperare neuropsihică;

recuperare neuromusculară.

Tipurile de recuperare se utilizează în funcție de abordabilitatea și eficacitatea lor, cu întâietate pentru aparatele sau sistemele angrenate prioritar în efort.

Refacerea este un proces de regenerare, reechilibrare a organismului supus intens, repetat și continuu unor eforturi susținute și are ca scop înlăturarea stărilor de oboseală și readucerea potențialului biomotric și psihic al organismului afectat de efortul acut din antrenament și concurs la valorile bazale sau la un nivel și mai ridicat în faza de supracompensare a sistemelor solicitate.

Astfel obiectivul refacerii nu se limitează numai la acțiunile de reechilibrare integrală a potențialului de efort al sportivilor, ci el este dublat de efectul supracompensației sau suprarefacerii, singurele fenomene care asigură dobândirea suplimentului de adaptare fără de care progresul performanțial nu poate fi obținut.

4.3. Restabilirea, factor de creștere a eficienței antrenamentului

Restabilirea este un proces heterocronic care după modul de desfășurare determină eficiența întregii activități. Durata pauzelor pentru revenire și restabilire permite dezvoltarea capacității de efort, refacerea echilibrului homeostatic și restructurarea organismului în forme superioare de adaptare. Procesele de restabilire depind de următorii factori:

tipul sarcinii motrice, restabilirea intervenind mai rapid după eforturi dinamice decât după eforturi statice;

durata sarcinii, o alergare de lungă durată în apropierea pragului anaerob induce în 40-60 secunde epuizarea rezervelor de glicogen, iar în cazul unei alergări în apropierea pragului aerob în 40-60 minute permite restabilirea integrală a activității neuromotorii, revenirea fiind realizată complet în 48 de ore printr-o alimentație mixtă, bogată în hidrați de carbon;

intensitatea activității motrice crescută determină apariția acidului lactic și datoria de oxigen; refacerea rezervelor energetice fiind realizată pe parcursul mai multor zile;

succesiunea sarcinilor impune planificarea judicioasă a intervalelor de restabilire dintre exerciții;

frecvența sarcinilor este condiționată de durata, intensitatea și succesiunea diverșilor stimuli;

nivelul de pregătire permite adaptarea la sarcinile specifice și nespecifice perturbarea homeostaziei având o dinamică constantă;

ereditatea și rolul factorilor ambientali prin tipul genetic constituțional.

Sistemele funcționale solicitate în efort se refac heterocron, în timp diferit, parametrii cardio-respiratori în câteva minute, iar cei metabolici în câteva zile.

Este important pentru antrenori să rețină relațiile care există între procesele de refacere și timpul de refacere a surselor energetice.

Fundamente metodologice privind antrenamentul sportiv din handbal și antrenamentul portarului

5.1. Concepția de joc și pregătirea specifică

Aspectele fundamentale privind pregătirea sportivă în handbal au fost permanent subliniate de specialiștii domeniului (I .K. Ghermănescu, I. Bota, I. Negulescu, E. Colibaba), ca fiind date de concepția de joc, efortul specific și pregătirea particularizată pe post ( în cazul nostru, pregătirea portarului).

Analizate secvențial, didactic, concepția de joc semnifică „modalitatea de utilizare a tacticii de o echipă”, efortul este „capacitatea de a face față solicitărilor din joc”, iar pregătirea specifică pe post reprezintă „capacitatea de a integra pregătirea jucătorului în contextul echipei” (Leon Teodorescu – 1975).

Astăzi, tendințele metodologice moderne acordă o atenție principală, strategiei de sinteză a celor trei categorii de pregătire. Privind concepția de joc, aceasta este analizată atât în fază de atac cât și de apărare. Din punct de vedere al concepției de joc în atac, prima preocupare a jucătorilor săi trebuie să fie declanșarea cât mai rapidă a contraatacului, fază în care portarul trebuie să acționeze în maximum de viteză și ori de câte ori se întrevede o șansă de reușită. Plecarea vârfurilor de contraatac se face prin anticiparea acțiunii de finalizare a adversarului.

Jucătorii care se apără în zonele laterale ale apărării (mai puțin favorabile atacanților) sau cei care ocupă poziții avansate (sunt mai aproape de poarta adversă) aleargă în viteză ca vârfuri de contraatac, în timp ce jucătorii din zonele centrale se preocupă de recuperarea mingii și apoi se demarcă în zonele laterale (unde nu se repliază echipa adversă).

În funcție de situație, echipa trebuie să stăpânească toate variantele de contraatac: cu un vârf, cu două vârfuri, cu pasă directă de la portar sau de la un intermediar.

Atunci când mingea nu poate fi pasată vârfurilor de contraatac din cauza marcajului efectuat de apărătorii care se repliază, jucătorii rămași în jumătatea proprie, după ce s-au demarcat lateral, vor pleca și ei spre poarta adversă. În această fază, mingea va fi transportată prin pase scurte, imprevizibile și derutante, creând astfel o situație favorabilă pentru angajarea unui coechipier la semicerc sau pentru a arunca la poartă.

Atunci când contraatacul și contraatacul susținut nu conferă rezultatul scontat se trece (printr-un semnal, sonor sau vizual, stabilit anterior) la sistematizarea atacului, ocupându-se posturile ofensive în conformitate cu specializarea fiecărui handbalist. Se trece, astfel, la atacul în sistem. Ținând cont de apărarea adversarului echipa va proceda la un atac cu unul sau doi pivoți, la un atac pozițional sau în circulație. Toate schemele trebuie să fie bine însușite de toți handbaliștii, să fie armonizate și coordonate responsabil și inteligent pentru a se ajunge la un maxim de randament în cadrul execuțiilor procedeelor tehnice.

În cazul în care aceste încercări nu conduc la crearea unor situații favorabile (precum avantajul numeric ori avantajul pozițional) se reia organizarea atacului în faza a III-a, obiectivul imediat fiind garanția posesiei mingii.

Acțiunile individuale, puse în practică în forță, cu viteză și hotărâre, mai ales înspre sfârșitul acțiunilor de atac colective, constituie un rol însemnat în „întregul” atacului organizat.

Pasele rapide, alături de fente și pase de angajare sunt procedeele cu care atacanții vor ataca culoarele formate între apărători, urmărindu-se atragerea a doi apărători alăturați la fiecare atacant cu minge. Scopul este acela de a se produce o superioritate numerică sau de a realiza o poziție favorabilă pentru o aruncare de la distanță cu gol.

Pătrunderile, folosind o circulație accelerată a mingii și-sau a jucătorilor, realizată prin pătrunderi, constituie jocul în sistem, faza a IV-a.

Chiar dacă vorbim de atacul în circulație sau de atacul pozițional, este necesară acoperirea întregului front de atac, pe toată lățimea terenului de joc, precum și de folosirea eficientă, în adâncime, a terenului, pentru a se permite un elan mare și amenințarea buturilor adversarului de toți handbaliștii atacanți.

Ținând cont de valoarea și aptitudinile handbaliștilor proprii, în concordanță și cu cei adverși, este ales și sistemul de atac, cu unul sau doi pivoți. Indiferent de sistemul ales, desfășurarea atacului trebuie să fie una cu ruperi de ritm și variații a mijloacelor tactice selecționate.

Preocuparea cea mai importantă privind desfășurarea concepției de joc pentru apărare când se pierde posesia balonului este de repliere în defensivă.

Aceasta trebuie efectuată în mare viteză pentru ca unitatea defensivă să fie viabilă în timp util, realizându-se astfel capabilitățile necesare de a respinge orice încercare de finalizare a adversarului, prin mijloace regulamentare.

Replierea se realizează printr-o alergare de viteză, având în față poarta proprie. După depășirea vârfurilor de contraatac sportivul trebuie să se poziționeze cu fața la minge. Pentru o repliere eficientă handbaliștii trebuie să alerge pe distanța cea mai scurtă spre semicercul propriu și să se poziționeze permanent între poarta proprie și vârful de contraatac, urmărind și intercepția mingii dacă acest lucru este realizabil.

Jucătorul aflat cel mai aproape de semicercul advers trebuie să procedeze la întârzierea contraatacului prin diverse acțiuni care pot micșorarea vizibilitatea portarului advers către coechipieri. Mărirea timpului de lansare a mingii oferă astfel momente suficient de mari în care coechipierii se pot replia. În cazul unui contraatac ce urmează a fi lansat de un jucător de câmp procedeul trebuie realizat de cel mai apropiat handbalist.

În cazul lansării unui contraatac pentru care apărătorii nu sunt repliați sunt necesare acțiuni în zona temporară. Mai exact, doi până la patru apărători trebuie să desfășoare acțiuni prin care să se opună adversarilor în acțiunea lor de a înscrie, mai ales în zona centrală. Reușita acestui model de acțiune conduce la posibilitatea ca ultimii coechipieri să se replieze și să ocupe zonele laterale rămase libere.

Posturile specifice fiecărui handbalist vor fi ocupate de jucători cu ocazia primei întreruperi a meciului. Această acțiune se poate întreprinde și în timpul desfășurării partidei, dacă a pune în pericol sistemul de apărare, între doi coechipieri alăturați.

Garanția succesului unei apărări în fața unui atac organizat o reprezintă munca apărătorilor în cadrul unui sistem, cunoașterea în detalia pentru apărarea „în zonă”, apărarea „om la om” și apărarea „combinată”.

În cazul oricărui sistem folosit, apărarea trebuie să se dovedească mobilă, flexibilă, supranumerică (aglomerată) acolo unde se află mingea și, mai ales, ermetică. Jucătorii-apărători trebuie să răspundă individual de marcajul efectuat cu responsabilitate și atenție unui anumit atacant și să beneficieze de „dublajul” unui coechipier alăturat. Acest tip de colaborare duce la crearea unui joc colectiv.

Cu toate acestea, concepția de joc prezintă o dezvoltare continuă, noutățile tehnico-tactice dezvoltate de echipele de top constituind modele de bună practică pentru toate celelalte formații.

Conceptul contemporan despre antrenamentul în handbal, consideră instruirea portarului ca parte integrantă a sistemului de pregătire pentru handbalul de înaltă performanță.

Handbalul este un element de bază în cadrul educației fizice și sportului, fiind mult practicat pe parcursul lecțiilor din școală dar și în cadrul sportului de masă.

Handbalul, ca disciplină sportivă, se află între ramurile cu audiență sporită în rândul elevilor și studenților datorită accesibilității lui, accesibilitate la baza căreia se află naturalul exercițiilor (de alergare, săritură, de prindere, pasare și aruncare), dar și mulțumită caracterului său activ, dinamic, spectaculos și multiplelor efecte benefice pentru pregătirea fizică.

Aceste caracteristici au contribuit ca handbalul să fie prezent în programele de învățământ din cadrul unităților școlare, atât în învățământul preuniversitar, dar și în cele ale instituțiilor superioare de învățământ. Beneficiind de o tehnică simplă, handbalul poate fi învățat relativ repede, dând satisfacții imediate, stimulând foarte mult practicanții. Handbalul are reguli simple și facil de reținut, aplicabile chiar de la începutul procesului de instruire, care conduc mai apoi, în funcție de gradul de perfecționare, ca sportivii să ajungă, datorită unui antrenament fizic multilateral și special, să aibă viteză (de execuție, de deplasare), forță crescută a brațelor și picioarelor și rezistență, suplețe și îndemânare (în regim de viteză).

Ca influență asupra organismului amintim:

întărirea sănătății organismului practicantului

dezvoltarea fizică generală;

solicitarea, în mod egal, a tuturor segmentelor organismului, a grupelor musculare principale și funcțiilor organismului mulțumită:

– alergării în viteză, cu întreruperi și reluări, schimbări de direcție, elemente ce duc la conservarea unui echilibru normal în raportul dintre majorarea și micșorarea frecvenței respiratorii;

– aruncărilor și-sau săriturilor (cu sau fără minge), fapt ce ajută la dezvoltarea musculaturii brațelor, picioarelor și trunchiului;

– pasarea și aruncarea mingii, acțiune ce ajută, prin mișcări naturale, la dezvoltarea forței generale.

necesitatea manipulării mingii având precizie și rapiditate, într-o multitudine de împrejurări neprevăzute conduce la dezvoltarea îndemânării, capacității de a raționa rapid și de a deciziona în scurt timp, atât la nivel personal dar și în relație cu factori precum:

– coechipieri;

– condițiile de mediu;

– momentul jocului;

– public etc.

Admiterea caracterului formativ al handbalului și oficializarea lui ca un instrument al educației fizice în programele moderne, condiționează, suficient de mult, profesorii de educație fizică și sport, cadrele didactice în general, să răspundă cu mult simț profesional și competență în crearea fondului motric caracteristic, deținut în cuprinsul programelor, și chiar întrecerea acestor limite atunci când calitățile biomotrice ale practicanților permit acest lucru.

Putem concluziona, în ceea ce privește rolul handbalului în educația fizică școlară, că este un mijloc reprezentativ și important de dezvoltare fizică a celor incluși în învățământul de toate gradele pentru că „jocurile sportive de echipă, în lecția de educație fizică, condiționează randamentul în muncă, în creație, indiferent de vârstă și sex”.

Elaborarea tendințelor moderne în pregătirea portarilor de handbal

6.1. Tendințe în pregătirea generală a portarilor

Tendințele în pregătirea generală a portarilor sunt date de direcțiile specifice ale evoluției concepției de joc pentru apărare și dezvoltarea capacității generale de efort. Aceste date sunt puse în lumină de analizele realizate de profesioniști și cercetători pe parcursul Jocurilor Olimpice și Campionatelor Mondiale. Înțelegerea stadiului de dezvoltare a handbalului dar și a tendințelor sale evoluționiste condiționează și imprimă concepția de pregătire, respectiv de joc. Exercitarea handbalului la nivel de performanță scoate în evidență anumite tendințe pozitive și negative în pregătirea portarului.

Tendințe pozitive:

perfecționarea tehnicii și micșorarea numărului de greșeli pentru a ajunge la nivel de măiestrie;

mărirea apreciabilă a vitezei de joc care, alături de o cunoașterea tehnicii și tacticii, conduce la o eficiență sporită;

participarea activă a portarului la construcția contraatacul și contraatacul susținut ca elemente de bază pentru majoritatea formațiilor;

însușirea, pentru tot mai mulți portari, a noilor procedeelor tehnice noi și a celor spectaculoase;

participarea la jocul de apărare printr-un angajament fizic total. Această abordare a jocului face ca handbaliștii puternici, apți să realizeze procedee tehnico-tactice în condiții de adversitate mare, să fie tot mai des selecționați;

atenția și rigurozitatea tot mai mare, intensificarea rolului de conducător al portarului în formarea jocului de apărare conferă echipelor avantajul preluării inițiativei într-un anumit moment al meciului chiar dacă nu posedă mingia, constrângându-i pe adversari să paseze într-o direcție anume sau să piardă balonul fără a amenința poarta;

Tendințe negative:

jocul neregulamentar practicat în mod premeditat și intenționat, cu grave greșeli de regulament și tehnică;

faulturile intenționate (împingeri, țineri, îmbrânciri)

întârzierea reînceperii jocului;

atacarea violentă și intenționată a handbalistului aflat în posesia mingii cu scopul clar de lovire, rănire sau intimidare;

6.2. Tendințe în pregătirea specifică a portarilor

Aria de coordonare-specifică

Consolidarea aspectelor de coordonare dinamică generală.

Aplicarea exercițiilor specifice cu continuarea agilității.

Perfecționarea capacității de menținere a echilibrului.

Aria tehnico-tactică

Apărarea mingilor cu diferite părți ale corpului înainte de aruncare.

Fixarea poziției fundamentale.

Activități ale situației de bază anterioare intervenției.

Deplasări în poziție fundamentală.

Coordonarea deplasărilor generale cu acțiunile specifice portarului.

Deplasări cu intervenții în vederea apărării aruncărilor de la distanță.

Pasă de contraatac.

Apărarea mingilor din extremă, din unghi mic de aruncare.

Apărarea mingilor aruncate din pătrundere, de la 6 metri.

Apărarea cu două mâini ale aruncărilor de la distanță.

Atacuri simulate din poziția bază.

Tipuri de exerciții în funcție de aria de conținut.

Aria de coordonare-specifică prin:

Consolidarea aspectelor de coordonare dinamică generală:

Exerciții de coordonare individuală;

Lucru individual sau în perechi;

Includerea deplasărilor specifice în poartă;

Simulări de oprire.

Aplicarea exercițiilor specifice în raport cu cele anterioare:

Utilizarea materialului alternativ: piruete, sărituri, garduri, bănci;

Activități de scurtă durată, dar cu un nivel de solicitare ridicat;

Deplasări în spații scurte: ocolirea unui con, săritură peste obstacol;

Utilizarea băncilor pentru a lucra echilibrul static și dinamic;

Oprire și urcare pe o bancă;

Exerciții cu sprijin pe un singur picior.

Apărarea unei mingi, cu diferite părți ale corpului, urmată de o altă intervenție:

Utilizarea diverselor metode pentru apărarea mingilor;

Limitarea utilizării brațelor sau picioarelor pentru apărare;

Viteza de luare a deciziilor: minge galbenă pentru mâini, minge albastră pentru picioare.

Fixarea poziției fundamentale:

Succesiune de exerciții pentru echilibru;

Modificarea poziției fundamentale în funcție de situația adversarului;

Exerciții de coordonare.

Exerciții pentru poziția fundamentală anterioară intervenției:

Sarcini cu opțiuni variate de aruncare ce includ situația rapidă pentru a putea interveni;

Sarcini anterioare, de dezechilibru, prin introducerea materialului alternativ;

Sarcini anterioare, de dezechilibru, prin introducerea mișcărilor propriului corp.

Coordonarea deplasărilor generale cu activități specifice ale portarului:

Activități de schimb rapid de rol atacant-apărător;

Activități de schimb rapid de rol apărător-atacant;

Sarcini variate de deplasare în afara liniei de acțiune.

Deplasări de bază:

Utilizarea corzilor în diferite exerciții;

Deplasări + opriri în diverse variante.

Deplasări cu intervenții în fața aruncărilor de la distanță:

Opriri cu deplasare specifică amplă în fața pasei anterioare a aruncătorului;

Serii de aruncări cu recuperarea mingii de către adversar după blocarea mingii de către coechipieri.

Pasă de contraatac:

Jocuri cu pasă de contraatac și aruncări la poartă;

Exerciții cu repunere rapidă;

Exerciții de disociere privire-pasă.

Apărarea din extremă, la un unghi redus de aruncare:

Introducerea fentelor;

Oferirea unui unghi de aruncare fals;

Adaptări ale pozițiilor specifice.

Opriri cu două mâini la aruncările de la distanță:

Exerciții de anticipare decizională. (Exemplu – mingea galbenă se localizează întotdeauna în dreapta sus și trebuie să fie apărată cu două mâini);

Serii de aruncări în ordine aleatorie, însă, întotdeauna, apărarea mingii se efectuează cu două mâini.

Apărarea aruncărilor din pătrundere:

Exerciții care implică aruncări din poziții ușor dezechilibrate, modificări ale traiectoriei mingii, agilitate etc.;

Exerciții care implică ieșiri în fața aruncătorului;

Serii de aruncări de la 5 metri, în partea de sus a porții;

Serii de aruncări în cădere din zone foarte apropiate.

Fente din poziția de bază:

Combinarea diverselor poziții pentru a masca anticiparea deplasărilor;

Exerciții care implică decizia de a ști dacă se poate realiza sau nu o poziție falsă;

La fel pentru aruncările din depășire, dacă jucătorul este forțat sau nu să aleagă un anumit culoar.

Aria tactico-strategică:

Acțiuni anterioare intervențiilor:

Deplasări;

Activități fizice: agilitate.

Blocarea privirii pe traiectoriile finale ale aruncării:

Serii de atingere a unui anumit punct și blocarea părții finale a vizibilității traiectoriei mingii;

Utilizarea diferiților stimuli de distragere a atenției înaintea aruncării.

Începere studiu rival: recunoaștere indici și pre-indici de aruncare:

Sarcini de recunoaștere a stimulilor relevanți;

Ședințe video cu recunoașterea aruncărilor;

Recunoașterea pre-indicilor globali ai aruncărilor.

Pre-indici nespecifici de aruncări:

Serii de aruncări cu localizare anterioară în funcție de stimulul nespecific.

Pascual X. ne oferă un concept referitor la timpul de intervenție a portarului, divizat în trei subtimpi principali:

Timpul anterior aruncării mingii (T-1), considerat din momentul în care jucătorul atacant poate trece în poziția de aruncător. Foarte importantă recunoașterea stimulilor anteriori aruncării mingii.

Timpul de zbor al mingii până ce depășește portarul (T-2), timpul din momentul în care mingea este în aer până ce aceasta depășește poziția portarului. În acest timp, aruncătorul nu mai este relevant ca punct de culegere a informației, portarul fiind centrat pe traiectoria mingii și posibilele sale modificări.

Timpul posterior, în care mingea depășește portarul (T-3), timpul de feedback, care poate fi interpretat din două perspective:

Feedback imediat: portarul doar ce a primit aruncarea și gestionează informația primită în primul moment în care se întâmplă.

Feedback ulterior: analizarea posterioară efectuării aruncării, după mai mult timp de la realizarea acesteia.

Criterii ale gradelor de dificultate

Având în considerare baza de suport a metodologiei noastre, s-au dezvoltat mai multe criterii care ne permit stabilirea diferitelor grade de dificultate pentru desfășurarea sarcinilor. Fiecare timp propus (t1-t2-t3) are o serie de criterii cu o dezvoltare specifică.

Aceste criterii pot fi combinate pentru a crește complexitatea sarcinilor. Acest grad de complexitate poate fi crescut și prin:

Varierea tipului de aruncări.

Creșterea dificultății mișcării cu greutăți și elastice

Varierea suprafeței de contact a portarului: pe sol, saltele etc.

Antrenamentul specific al portarilor în handbal poate fi tratat ca un sistem didactic în cadrul căruia sunt create condițiile de analiză teoretică și intervenție practică asupra factorilor favorizanți ai performanței sportive. În acest sens specialiștii domeniului consideră acest sistem didactic un ansamblu de două sau mai multe elemente care formează un tot unitar.

În cadrul jocurilor sportive, complexitatea sistemul de pregătire este mult amplificată de diversitatea deprinderilor motrice specifice ce se manifestă în variate situații tactice specifice portarului, pe fondul dezvoltării fizice și psihice a sportivilor, este calea de urmat în sporturile de echipă, pentru îmbunătățirea performanțelor. La aceasta se mai adaugă calitatea procesului de antrenament, capacitatea profesională a antrenorului, baza materială și managementul activității. Toate, în contextul tendințelor și direcțiilor de dezvoltare a jocurilor, pe fondul modificărilor de regulament impuse de creșterea dinamismului, atractivității și spectaculozității acestora.

Pentru perfecționarea pregătirii portarului, antrenorul trebuie să adopte următoarele măsuri strategice:

concepția de joc să fie una modernă, bazată pe noutățile apărute la nivel intern sau internațional;

organizarea și planificarea trebuie realizate științific riguros pentru a asigura asimilarea concepției de joc și punerea acesteia în practică;

garantarea unui calendar competițional corespunzător;

mărirea volumului, complexității și intensității eforturilor pentru ameliorarea pregătirii fizice generale și specifice;

Obținerea unui grad superior de deprindere a elementelor tehnico-tactice;

folosirea relativ concomitentă a factorilor antrenamentului, raportat la etapele și perioadele de pregătire, pentru a accelera procesul de formare a sportivilor;

mărirea aportului lucrului de perfecționare a jocului de apărare;

specializarea profundă a sportivilor pe posturi utilizând o pregătire multilaterale dar și o creștere a numărului antrenamentelor pentru specializare;

sporirea educației sportivilor în vederea lărgirii orizontului intelectual, , moral și cultural;

sporirea procesului de mediatizare a handbalului alături de învățarea, educarea, stimularea și cultivarea apetitului spectatorilor pentru urmărirea unor partide de calitate;

corectarea, remedierea și îmbunătățirea cunoștințelor privind aplicarea arbitrajului.

În jocul unui portar de top resursele neuropsihice, tehnico-tactice și sistemul neuromuscular sunt folosite intens.

Dirijarea modului viitor de pregătire depinde în mod esențial de interpretarea reală a efortului suportat în meciurile anterioare. Așadar, cantitatea de efort suportat determină volumul și diversitatea mijloacelor și metodelor de antrenament. În raport de evoluțiile anterioare în timpul jocurilor, antrenamentul ale portarului de handbal trebuie să cuprindă game largi de mișcări și gesturi tehnice, cu minge sau fără, efectuate prin alternarea forței și vitezei, profitând de colaborarea coechipierilor și opoziția atacanților. Handbalului, în special cel de un înalt nivel, necesită efort susținut. Din punct de vedere al complexității mișcărilor tehnice, durata și intensitatea acestui efort orientează pregătirea în etape diferite, progresive.

În handbal, factorii pregătirii portarului sunt:

fizice – generală și specifică;

tehnice – învățarea, întărirea și perfecționarea componentelor tehnice;

tactice – executarea componentelor tehnice în cadrul colaborării cu coechipierii al opoziției adversarilor, pentru obținerea unui randament mai mare;

psihologice – tratarea meciului în condiții psihice cât mai favorabile;

teoretico-metodice – asimilarea cunoștințelor și informațiilor specifice privind regulile jocului, organizarea competițională, istoria handbalului, igiena și refacerea după efort etc.

Factori enumerați se influențează reciproc și sunt în relație directă cu gradul de pregătire al echipei și cu nivelul acesteia.

Studiile efectuate demonstrează că, în timpul jocului, portarul și ceilalți jucători sunt sub presiunea unor eforturi de intensitate maximală în alternanță cu eforturi de intensitate submaximală ori cu intensități mici sau moderate, în dependență cu împrejurările din joc.

Adaptarea organismului portarului la efortul propriu jocului de handbal, depinde de interpretarea corectă a variațiilor de volum, complexitatea și intensitatea solicitărilor din timpul antrenamentului. Chiar dacă în proporții diferite, acești trei parametrii sunt prezenți în orice efort fizic, oscilând în fiecare moment al jocului. Activitatea antrenorului pentru portari presupune, la noi, la ora actuală, un salt decisiv pentru a pătrunde în elita acestei discipline, o adevărată lecție de îndrăzneală.

Tendințele privind pregătirea tehnico-tactică a portarului de handbal „reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice care vizează manevrarea mingii, precum și deplasările jucătorilor în vederea acestei manevrări, în scopul realizării randamentului maxim” (Leon Teodorescu). Acest ansamblu nu poate imaginat ca un obiectiv în sine, ci doar într-o legătură directă cu tactica, condiționat de regulile jocului, cele care trasează precis un cadru al executării procedeelor tehnice.

Componentele tehnicii executate de portar înfățișează forme universale ale deprinderilor motrice specifice, cu caracter abstract. Întrebuințarea conceptului de element tehnic ia naștere din necesitatea clasifica și grupa acțiunile motrice executate în momentele jocului. Majoritatea autori români înfățișează principalele elemente tehnice: poziția fundamentală, ținerea mingii, mișcarea în teren, prinderea mingii, pasarea (aruncarea) mingii, fenta, driblingul, scoaterea mingii din controlul adversarului, împiedicarea aruncărilor la poartă.

Procedeul tehnic simbolizează modul precis de execuție a elementelor tehnice. Tehnica jocului de handbal nu semnifică un scop în sine, fiind în armonie cu tactica jocului de handbal. Procedeele tehnice, chiar dacă se pot însușii și în lipsa parțială a jocului, având un conținut tactic bogat, subordonează execuția lor relației cu coechipieri, adversari și posesia mingii.

Tactica jocului de handbal, specifică portarului, reprezintă coordonarea și organizarea acțiunilor proprii în suprafața porții și în semicerc, sau în afara acestuia, valorificând particularitățile și calitățile acestora dar și minusurile în pregătire a adversarilor pentru îndeplinirea în mod favorabil a sarcinilor de joc. Însumarea acestor condiții este obligatorie cu preocuparea continuă de respectare a regulamentului de handbal și moralei sportive. Conceptul de tactică cuprinde, astfel, totalitatea principiilor și regulilor după care se coordonează și acționează sportivii în atac sau în apărare pentru a înfăptui un meci armonizat unitar contra sistemului de joc pus în practică de adversari.

În fundamentul combinațiilor dintre coechipieri se află acțiunile tactice individuale. Portarul trebuie să aplice, permanent, atât principiile tacticii în apărare, dar și pe cele ale tacticii în atac.

Tabelul nr. 6-1. Fazele jocului de handbal (apărare și atac) în care portarul este participant activ:

Tactica în atac se bazează pe următoarele principii: garanția posesiei mingii, amenințarea permanentă a porții adversarului, schimbări de ritm în cadrul circulației mingii și a deplasării jucătorilor, respectarea specificității sarcinilor jucătorilor, alternarea acțiunilor tehnico-tactice, abordarea jocului atât pe o parte cât și pe alta a terenului.

În apărare, principiile tacticii sunt, mai ales, de intervenție și coordonare: asigurarea echilibrului defensiv, replierea coechipierilor la timp (eficient) în apărare, asigurarea repartizării adversarilor, poziționarea (plasarea) între adversarul în posesia căruia se află mingea și propria poartă, blocarea (atacarea) adversarului în posesia căruia se află mingea, dublarea coechipierului alăturat, aflat în apărare la atacantul în posesia căruia se află mingea etc.

6.3. Criterii de selecție a portarului de handbal

Selecția portarilor a constituit permanent o misiune grea pentru antrenori. Este dificil de precizat care este tipul ideal al sportivului pe acest post. Unii antrenori preferă portarii înalți, considerând că ajung mai ușor la colțurile porții, alții preferă jucătorii mai corpolenți, aceștia ocupând o mai mare suprafață între barele porții, în timp ce o altă categorie de antrenori au afinități pentru portarii mai scunzi și supli, considerați mai rapizi.

Realitatea a demonstrat însă că rezultatele constant bune și foarte bune sunt obținute cu portari înalți, cu segmente mai lungi, bine proporționați, cu rapiditate și ușurință în mișcări. Pe lângă aceste calități motrice și somatice portarul trebuie să aibă și calități psiho-intelectuale (inteligență, voință, încredere în sine, capacitate de atenție și de anticipare).

Realizarea grupelor de începători, pe baza următoarelor criterii, este primul pas în cadrul amplului și continuului proces complex numit selecție:

nu există o specializare a jucătorilor pe posturi;

portarul se poate evidenția prin tipul somatic, prin pofta de a activa în poartă și-sau prin calități necesare specificului postului (viteză de reacție, curaj, îndemânare generală);

În cazul inexistenței unui copil care întrunește cât mai multe dintre calitățile necesare, sau nu se remarcă din rândul grupei, este indicat ca toți cei triați să activeze în poartă. Cel mai apropiat de modelul portarului trebuie convins să urmeze o specializare pentru acest post;

datorită necesitații de a practica (juca), în vederea specializării pe acest post, este indicat să fie selectați (prin desfășurarea de jocuri și exerciții, în poartă) de la unu la trei copii pe acest post, pentru fiecare grupă realizată;

încurajarea permanentă.

Criterii de selecție inițială

plăcerea și aspirația de a sta în poartă;

curajul (se supraveghează dacă închid ochii, dacă feresc capul etc.);

îndemânarea generală (agilitate, mobilitate, suplețe);

viteza de reacție;

se urmăresc, din punct de vedere tehnic, deplasarea în poartă și acțiunile de apărare (săritură, plonjon, pășire, intervenții cu mâna și-sau cu piciorul).

Modelul de selecție a portarilor (sub 10 – 12 ani)

SOMATIC

MOTRIC (similar celui privind calitățile handbaliștilor).

Fete între 10 și 12 ani, săritură în lungime de pe loc peste 1,70m., peste 21m. la aruncarea mingii de oină și sub 5’4/10 la alergarea de 30m. plat.

Băieți între 10 și 12 ani săritură în lungime de pe loc peste 1,75m., peste 37m. aruncarea mingii de oină și sub 5’3/10-30 la alergarea de 30m. plat.

TEHNICO-TACTIC

cunoașterea și păstrarea poziției fundamentale pe centrul porții și până la interi;

cunoașterea deplasării în poartă, cu pași adăugați, paraleli cu solul;

să efectueze cu ușurință prinderea și pasarea mingii.

apărarea mingilor aruncate la poartă trebuie să fie făcută fără a se pune accent pe procedeelor tehnice corecte, având însă grijă ca intervențiile la mingile joase să aibă loc cu piciorul (ori piciorul plus mâna), la mingile înalte folosind una dintre mâini sau cu ambele, iar la aruncările la semiînălțime o mână;

este necesară verificarea executării fandărilor sau semifandărilor și a pașilor laterali la apărarea mingilor joase. Acestea trebuie executate prin târârea picioarelor, nu prin pășire, respectiv ridicarea tălpii cu mult deasupra solului.

PSIHIC

Portarul trebuie să prezinte:

atenție

curaj

voință

motivație

temperament

viteza de reacție

anticipare

Sarcini și obiective

Pregătirea fizică generală laolaltă cu toți componenții grupei, punând accent asupra execuțiilor mai ample (mobilitatea, forță) și mai rapide (viteza), urmărind dezvoltarea:

vitezei de reacție

vitezei de deplasare

îndemânării generale (mobilitate, echilibru, coordonare, suplețe, orientarea spațială)

detentei (în special pe membrele inferioare)

forței generale (în special pe brațe, pe abdomen și pe spate)

Pregătirea tehnico-tactică:

La acest capitol accentul trebuie urmărită însușirea:

poziției fundamentale la centrul porții (trebuie evidențiată învățarea corectă a poziției picioarelor, trunchiului și brațelor)

deplasării în poartă, raportat la locul unde se găsește mingea, în poziție fundamentală

prinderii și pasării mingii de pe loc, din alergare sau cu joc de picioare ( portarii sunt angrenați în executarea tuturor exercițiilor de prindere-pasare, laolaltă cu restul jucători de câmp.

apărării mingilor aruncate la poartă, premergător fiind executat pas din săritură, pas încrucișat și pas adăugat

acțiunilor de apărare, începând din poziția fundamentală, a apărării mingilor aruncate din diverse unghiuri

respingerii mingii, pentru aruncările sus și la semi-înălțime, cu două mâini

respingerii mingii cu piciorul pentru mingile aruncate jos (deplasarea piciorului razant cu șoldul la pășirile laterale, semi-fandările și fandările necesare apărării)

recuperării rapide și repunerea mingii în joc, cât mai repede, la intermediar.

Pregătirea teoretică:

noțiuni de regulament.

Model tehnico-tactic al portarului de performanță după cerințele FRH – 2011

La terminarea junioratului, după 7-8 ani de formare sportivă, portarul de handbal trebuie să stăpânească și să utilizeze întregul conținut tehnic și tactic caracteristic acestui post. De asemenea, portarul trebuie să aibă format stilul individual(personal) de apărare, concretizat prin folosirea cât mai exactă(corectă) a procedeelor tehnice caracteristice postului.

Totalitatea acțiunile de apărare se execută de portarul de handbal plecând din poziția fundamentală specifică postului de unde se efectuează aruncarea. În cazul aruncărilor de la semicercul de 6 metri portarul va „ataca” spre jucător advers pentru micșorarea unghiului de aruncare. În acest caz respingerea mingilor se face, prin săritură, cu o mână, sau cu mâna și piciorul aflate pe aceeași parte a corpului, prin fandare, ori cu ambele mâini și picioarele sau cu corpul, în concordanță cu punctul porții (sau direcția) în care se aruncă și în relație cu plasamentul portarului. Plonjonul este utilizat pentru apărarea aruncărilor joase sau pentru respingerea unor mingi la care nu se poate ajunge prin alt procedeu tehnic. Mingile trebuie recuperate și, mai apoi, degajate cât mai repede spre vârful de contraatac ori la intermediari. În funcție de faza concretă de joc, portarul trebuie să părăsească imediat din semicerc(suprafața de poartă) pentru a fi în măsură să ajute coechipierii. Randamentul portarului, pe durata întregului joc, trebuie să fie constant. Această constanță este realizabilă printr-o pregătire corectă și complexă, atât din punct de vedere tehnico-tactic cât și fizic.

Sarcini și obiective specifice pentru pregătirea:

Fizică generală:

se îndeplinește prin participarea portarului la exercițiile ce soluționează sarcinile precum și scopurile pregătirii fizice generale ale tuturor handbaliștilor.

Fizică specifică urmărește dezvoltarea:

vitezei de reacție prin și la stimuli optici și-sau auditivi;

vitezei de deplasare pe parcursul distanțelor scurte

vitezei de execuție a starturilor cu plecare din diferite poziții inițiale;

vitezei de execuție a procedurilor tehnice specifice;

îndemânării specifice;

îndemânării generale;

detentei folosind membrele inferioare (picioarele) în regim de tehnică;

rezistenței specifice;

forței specifice.

Pregătirea tehnico-tactică urmărește perfecționarea:

poziției fundamentale înalte când este utilizată intervenția asupra mingilor aruncate de sus;

poziției fundamentale joase când este utilizată intervenția asupra mingilor aruncate de pivot;

deplasării (mișcării) în poartă, păstrând poziția fundamentală și realizând tranzitarea prin poziția fundamentală intermediară;

procedeelor tehnice de prindere, de pasare, de aruncare la poartă și de dribling, procedee specifice handbaliștilor indiferent de postul pe care activează;

prinderii mingii folosind o singură mână, cu ambele mâini, în poziție de așteptare sau din deplasare, în spațiul de poartă;

pentru respingerea mingilor folosind o mână, din săritură și de pe loc;

pentru respingerea mingilor folosind ambele mâini;

pentru respingerea mingilor cu un picior folosind procedeul semisfoară;

pentru respingerea mingilor folosind o mână și un picior (situate în aceiași parte corpului), utilizând procedeul fandare;

pentru respingerea mingilor folosind ambele picioare;

și consolidarea respingeri active (trimisă pentru recuperare către coechipieri) la aruncarea mingilor de pe semicerc și extreme;

și consolidarea respingerii pasive (respinsă pentru recuperare în jurul corpului portarului) la aruncarea mingilor de pe semicerc și extreme;

respingerii mingilor folosind plonjonul;

recuperării rapide la aruncarea mingilor apărate și redirecționate în aut de poartă ori în semicerc precum și a celor aruncate de adversari în aut de poartă;

degajări rapide a mingi spre vârfuri de contraatac sau spre intermediari, din loc ori cu elan, din orice poziție a semicercului și relație cu situația concretă de joc, utilizând pași adăugați și-sau încrucișați;

plasamentului handbalistului portar în relație și coordonare directă cu postul de pe care aruncă adversarul;

opririi (stopării) contraatacului advers;

apărări aruncărilor de la linia de 7 metrii folosind fentele ori „atacarea” mingii;

și consolidarea colaborării cu coechipierii pentru respingerea atacurilor cu aruncări de la linia de 9 metrii;

și consolidarea colaborării cu coechipierii pe tot parcursul jocului.

Pregătirea teoretică presupune aprofundarea și cunoașterea:

în totalitate, a regulamentului de handbal și a competițiilor;

noțiunilor generale privind recuperarea după efortul desfășurat pe parcursul jocurilor și antrenamentelor;

noțiunilor generale despre antrenament.

Pregătirea psihologică implică dezvoltarea:

posibilităților de adaptare în joc și antrenament;

acuității (optice și auditive) specifice postului;

selectivității percepției și orientării observației spre un anumit scop;

intuiției, ținând cont de acțiunile desfășurate de coechipieri și adversari;

rapidității și operativității gândirii;

rezistenței la emoție;

stabilității și concentrării atenției;

intuiției volitive: curajul, dârzenia, perseverența, disciplina, hotărârea, direcționarea spre un obiectiv (scop).

6.4. Determinarea solicitărilor specifice portarului

Tendințele de modificare ale antrenamentului în handbal sunt puse în lumină de analizele realizate de cercetători și specialiști la Jocurile Olimpice și Campionatele Mondiale. Înțelegerea stadiului de evoluție a jocului de handbal și a tendințelor sale conduc la determinarea modului de pregătire și a concepției de joc.

Efortul în handbal este caracterizat printr-o solicitare puternică în zona neuropsihică, a sistemului neuro-muscular, și în cea metabolică. Evaluarea corectă a efortului tolerat de handbaliști în timpul unui joc este o condiție esențială în îndrumarea direcției procesului de pregătire. Volumul de efort solicitat și distribuirea acestuia, individual, către jucător, condiționează cantitatea și varietatea metodelor și mijloacelor de instruire.

Sportivii jucătorii de handbal efectuează o largă gamă de gesturi și mișcări tehnice, cu minge sau fără ea, alternând permanent forța și viteza, ținând cont permanent și simultan de interacțiunea cu coechipieri și de opoziția adversarilor. Jocul de handbal, mai pregnant la nivelul un înalt nivel de performanță, reclamă sportivului efort specific și neîntrerupt. Intensitatea și durata acestui efort precum și caracterul complex al gesturilor și mișcărilor tehnice condiționează sensul pregătirii în diverse perioade.

Pregătirea în handbal cuprinde următorii factori:

Pregătirea fizică – cea generală, proprie(specifică);

pregătirea tehnică – cea care presupune învățarea, perfecționarea și consolidarea elementelor tehnice;

pregătirea tactică – cea care presupune executarea elementelor tehnice colaborând cu coechipierii întâmpinând opoziția adversarilor, cu scopul dobândirii unui randament ridicat;

pregătirea psihologică – reprezintă tratarea antrenamentului și-sau a competiției, în condiții psihice cât mai bune;

pregătirea teoretico-metodică – reprezintă acumularea de cunoștințe și informații caracteristice privind regulile jocului, organizarea competiției, refacerea și igiena efortului, istoria handbalului.

Factorii enunțați, pe lângă faptul că se influențează reciproc, se află într-un raport direct cu nivelul și gradul de pregătire al echipei.

Factorul de bază în obținerea înaltei performanțe este reprezentat în majoritatea afirmațiilor făcute de specialiștii domeniului, de capacitatea de efort fizic și psihic.

Lucrarea noastră, face referiri, în special, la capacitatea de efort fizic, fără însă a neglija vreun moment importanța efortului psihic care constituie de fapt, o altă față al aceluiași suport.

Prin capacitatea de efort înțelegem posibilitatea musculaturii scheletice, active de a pune la dispoziție energia necesară transportului unui suport informațional (deprinderi) adecvat, a unui lucru mecanic cât mai crescut ca intensitate și care să poată fi menținut o durată de timp cât mai îndelungată.

Un astfel de suport energetic și informațional nu se poate obține în afara unui proces științific de antrenament și fără a neglija aspecte ce țin de anumite caracteristici condițional-genetice ale organismului.

Până nu demult, antrenorii erau formați în școli „practice”. Astăzi, acești tehnicieni sunt obligați să controleze o cantitate uriașă de informații, iar lipsa de studii se face simțită.

Procesul de antrenament poate interveni în creșterea capacității de performanță prin perfecționarea calităților motrice specifice care vizează adaptarea organelor și sistemelor la niveluri superioare de solicitare specifică.

Ca urmare a acestor modificări adaptative ale funcțiilor luate separat și integrate, se ajunge la un grad superior de antrenament în care capacitatea de efort se regăsește ca un parametru expresiv al acestei stări.

Actele motrice specifice jocului de handbal și nu numai, au la bază contracții musculare ce iau naștere, la nivelul unității structurale și funcționale ale activității musculare, prin obținerea (transformarea) de energie mecanice din energie chimică.

Substratul energetic care asigură contracția musculară este condiționat din punct de vedere al accesării sale de anumiți parametrii informaționali care, nu sunt altceva decât, parametrii influxului nervos.

Rezervele musculare de ATP au un model de resinteză și utilizare compatibil cu un model specific informațional (Platonov V. 1998).

Cunoașterea caracteristicilor celor două modele , energetic și informațional, presupune cunoștințe aprofundate de ergofiziologie, cibernetică, informatică, toate reunite într-un sistem bazat pe legile metodicii antrenamentului din handbal și regulile activității competiționale.

Până în momentul de față nu s-a ajuns încă la o standardizare în metodologia de calculare a capacității de efort specifice handbalului. Dacă pentru capacitatea aerobă, consumul maxim de oxigen reprezintă parametrul cel mai expresiv iar studiul concomitent dintre dimensiunile capacității funcționale ale sistemului cardio-respirator ne permit prognoza rezervelor de performanță aerobă, pe plan anaerob, metodologia de evaluare nu este unanim acceptată, standardizată.

Din punct de vedere al evaluării capacității de efort aerobe principalele teste utilizate în laborator sunt laborioase și necesită aparatură costisitoare, prin urmare sunt utilizate tot mai des, teste mai simple prin care se determină capacitatea de efort sau starea funcțională a aparatului cardio-vascular.

Aceste teste se bazează pe corelația existentă între evoluția valorilor consumului de oxigen și ale frecvenței cardiace de-a lungul unor trepte de efort submaximal, permițând determinarea indirectă a consumului maxim de oxigen.

Posibilitatea de măsurare precisă a lucrului mecanic, dozarea efortului, posibilitatea recoltării cât mai multor parametrii în timpul efortului sunt condiții pe care le îndeplinesc satisfăcător, metode ca: step-testele, ergometrele, pista rulantă. În cadrul Institutului de Medicină Sportivă se efectuează cel mai frecvent step-testul I.M.S., după o metodologie proprie, pusă la punct de specialiștii acestui institut.

Determinarea capacității de efort aerobe este realizată de asemenea prin utilizarea testelor STT, PWC, TTR, dar și prin testele specifice diferitelor capacități de efort, elaborate de diferiți specialiști sau grup de specialiști (testul Miron Georgescu, testul Margaria, Astrand etc.).

Toate aceste teste sunt deosebit de eficiente pentru evaluarea capacității de efort a handbalistului dar necesită cunoștințe complexe și laborioase în special pentru interpretarea rezultatelor obținute în urma aplicării acestor teste.

Acomodarea organismului la efortul specific handbalului este în dependență directă cu interpretare corectă a modificărilor de volum, complexitate și intensitate a solicitărilor efectuate pe parcursul pregătirii (antrenamentului). Regăsiți în proporții diferite, în cadrul oricărui efort fizic, acești parametrii variază permanent, în orice moment al jocului sau antrenamentului.

Capacitatea de efort fizic definește modul de realizare organismului de a realiza un travaliu (un lucru mecanic) la intensitate cât se poate de mare și de a-l menține cât mai îndelungat posibil. Prin capacitatea de efort înțelegem posibilitatea musculaturii scheletice, active de a pune la dispoziție energia necesară transportului unui suport informațional adecvat, a unui lucru mecanic cât mai crescut ca intensitate și care să poată fi menținut o durată de timp cât mai îndelungată.

Actele motrice, specifice jocului de handbal, au la bază contracții musculare rezultate din transformarea energiei chimice în energie mecanică. Substratul energetic care asigură contracția musculară este condiționat de anumiți parametri informaționali care nu sunt altceva decât parametrii influxului nervos. Pe parcursul jocului de handbal, cu excepția portarului care este supus unor stimuli specifici, toți jucătorii de câmp sunt permanent solicitați iar, efectul acestor solicitări conduce la restructurări fiziologice: bradicardie, hipertrofie musculară (adaptări cronice), dar și o serie de adaptări imediate: creșterea TA și FC, intensificarea activității cerebrale și a activității hormonale etc.

Tabelul nr. 6-2. Gradul solicitării sistemelor funcționale, cauzele oboselii metabolice

Efortul sportiv presupune acte motrice, contracții musculare care necesită energie, iar substratul energetic imediat utilizabil este legătura fosfatmacroergică din ATP a cărei resinteză se realizează în eforturile intense și foarte scurte pe seama CP. Dar cum eforturile nu au o durată doar de ordinul secundelor, un alt substrat energetic va asigura refacerea ATP-ului și deci continuarea efortului. Acesta este substratul glucidic care se degradează într-o primă fază în anaerobioză = proces denumit glicoliză; și în a doua fază în totală aerobioză în ciclul Krebs și ciclul respirator cu formare de CO2, H2O și energie. În funcție de substratul energetic degradat, de modalitatea de desfășurare a acestor reacții biochimice intracitoplasmatice (anaerobe) și intramitocondriale (aerobe), vorbim de eforturi anaerobe și aerobe.

În modul cel mai concret suportul acestei caracteristici este fibra musculară care intervine în toate mecanismele de transfer de energie și materie între exterior și interior atât la nivelul aparatului locomotor cât și la cel al diferitelor organe specializate în astfel de funcții.

Elaborarea modelului privind pregătirea modernă a portarilor

7.1. Cerințe privind modelarea jocului specific portarului

Handbalul modern reprezintă un joc dinamic și agresiv ce presupune o pregătire exhaustivă atât în plan fizic, dar și specific. În acest context, pregătirea portarului de handbal este condiționată de lucrul cu un antrenor specializat (de portar). Pe lângă pregătirea individuală, antrenamentul colectiv constituie un element important pentru adaptivitatea la joc a portarului. Tendința antrenorilor de a schimba tipul de apărare, de mai multe ori într-un meci, impune portarului un comportament tactic complet și o colaborare permanentă cu coechipierii.

Practicarea handbalului în regim de performanță conduce la apariția tendințelor pozitive și negative.

Evoluții pozitive:

Perfecționarea tehnicii până la nivel de măiestrie și micșorarea numărului greșelilor tehnice;

Jocul colectiv acaparează mai mult și mai mult acțiunile individuale, tacticizarea handbalului devenind tot mai clară la nivelul tuturor echipelor;

Mijloacele tactice colective (precum paravanul, blocajul, învăluirea) sunt utilizate de toate marile echipe cu rigurozitate, siguranță și precizie;

Jocul în viteză, însoțit de o posesie bună a tehnicii și tacticii, conduc la o spectaculozitate mărită;

Utilizarea contraatacului și contraatacului susținut se constituie ca elemente importante în angrenajul echipelor moderne;

Jocul în apărare devine mai mult și mai mult „bărbătesc”, necesitând angajament fizic major, ceea ce presupune handbaliști puternici, apți, în astfel de condiții dure, să execute indicațiile tehnico-tactice;

Specializarea pe posturi conduce la mărirea randamentului și atractivității evoluției handbaliștilor;

Jocul în apărare devine tot mai atent pregătit, acordându-i-se o atenție deosebită, ceea ce conferă multor echipe posibilitatea să-și impună supremația chiar dacă nu dețin posesia mingii (handbaliștii atacanți sunt constrânși să joace mingea într-o zonă sau direcție „controlată”, fără continuitate sau aruncări la poartă;

Raționamentul, intelectul, gândirea, sunt solicitate tot mai mult, handbalul modern obligând sportivii să judece atent orice moment și fază a jocului.

Evoluții negative:

Faulturile intenționate (îmbrânciri și îmbrățișări ale adversarului, împingeri și țineri)

Jocul neregulamentar practicat în mod premeditat și intenționat de apărători;

Jocul pasiv și amânarea reluării meciului;

Atacarea cu brutalitate a deținătorului mingii cu scopul clar de lovire, intimidare sau rănire.

Referitor la tendințele negative, care împiedică dezvoltarea calitativă a handbalului, viciind spectacolul, părerea tot mai îmbrățișată de tehnicieni este că se simte nevoia modificării regulamentului de joc.

Conceptul contemporan despre antrenamentul în handbal, consideră instruirea portarului ca parte integrantă a sistemului de pregătire pentru handbalul de înaltă performanță. Pregătirea portarului în handbal este o cerință tot mai des exprimată de specialiști în ultimul timp, unde selecția sportivă și antrenamentul trebuie privit ca un proces continuu care cuprinde toate perioadele pregătirii de mai mulți ani a sportivilor. Pregătirea tehnică a portarului va trebui abordată concomitent cu celelalte componente ale antrenamentului pe post, dar în mod deosebit cu pregătirea fizică și cea tactică specifică portarului, întrucât condiționarea reciprocă dintre ele conduce la măiestrie tehnică și la creșterea performanțelor sportive la nivelul întregii echipe, care trebuie tratată sistemic, ca un tot unitar.

Măiestria tehnică a portarului nu mai este considerată o abilitate nesemnificativă, cu procedee tehnice aplicate în condiții prielnice. Ea se materializează în execuții precise și oportune, realizate într-o permanentă stare de adversitate, pe spații mici, din poziții dezechilibrate.

Elaborarea și utilizarea unei metodologii de pregătire tehnică specifică portarului, cu ajutorul mijloacelor caracteristice, pe parcursul unui macrociclu anual, ce are ca fundament un ansamblu de modele operaționale, standardizat și raționalizat, conduce la ameliorarea pregătirii sportive a handbaliștilor portari, acesta fiind motivul pentru care considerăm că tema abordată este actuală, necesară și utilă dezvoltării teoriei și practicii pregătirii sportive (antrenamentului) în jocul de handbal.

7.2. Etapele alcătuirii modelelor de jucător pe posturi

Etapa I – Identificarea variabilelor constante și esențiale ale jocului:

starea de sănătate;

profilul morfometric: tipul constituțional (muscular-osos la jocurile sportive), talia, greutatea, indicele de nutriție, lungimea segmentelor, forța unor grupe musculare, masa musculară activă;

profilul fiziometric: consumul maxim de oxigen în raport cu masa corporală, pragul consumului maxim de oxigen, structura fibrelor musculare, frecvența cardiacă, volumul cardiac, capacitatea vitală etc.;

profilul motric și psihomotric: calitățile motrice izolate și combinate favorizante practicării jocului;

profilul psihologic: trăsături ale personalității, temperament, caracter, aptitudini reglatorii, mobilitatea etc.;

profilul endocrin-metabolic: indicatori pentru activitatea hormonală și metabolismul bazal;

profilul psiho-social: facilitatea socială, dezindividualizarea, scăderea efortului și a responsabilităților individuale în grup, leadership-ul, personalitatea sportivului și extinderea ei în personalitatea echipei;

profilul tehnico-tactic și sarcini specifice postului pe care-l ocupă în echipă;

ambianța de concurs: relația antagonistă dintre atacant și apărător, „războiul” psihologic dintre adversari, motivația optimă individuală;

comportamentul performanțial individual, apreciat cifric care demonstrează aportul jucătorului la determinarea rezultatului obținut de echipă și performanțele sale individuale.

Etapa a II-a: Precizarea relațiilor fizice, logice și matematice dintre variabilele identificate. Se disting două tipuri de modele individuale:

modele individuale de performanță absolută în care sistemul consemnează comportamentul performanțial maxim posibil. Ex: gabaritul lui X, detenta lui Y, viteza de acționare a lui Z etc.;

modele individuale de nivel formativ – prospectiv în care se consemnează însușirile și comportamentul performanțial necesar la un moment dat și parametrii prospectivi de dezvoltare a acestuia.

Etapa a III-a: Stabilirea exigențelor modelului individual de joc. În jocurile colective componentele esențiale pentru modelul jucătorilor pe posturi sunt următoarele:

indicatori morfo-funcționali: talie, greutate, lungimea segmentelor, indici de nutriție și proporționalitate;

capacitatea motrică și psihomotrică evaluată cu ajutorul testelor de: viteză, îndemânare, rezistență specifică, calități combinate, probă specifică postului, capacitatea aerobă-anaerobă;

profilul sociometric: trăsături ale personalității, temperament, caracter;

comportamentul performanțial de joc – sunt consemnate numărul de mingi câștigate, numărul de puncte înscrise, procentaje în aruncări.

Tabelul nr. 7-1. Profilul motric al jucătorilor pe posturi

(după Colibaba E., Bota I, 1998)

7.3. Modelarea pregătirii fizice a portarilor

Portarul este nevoit să facă față într-un joc caracterizat prin viteză coroborată cu forță, rezistență și îndemânare. Trebuie să posede putere pentru apărarea porții precum și rezistență specială în vederea realizării unor mișcărilor caracteristice atât pentru atac cât și pentru apărare.

De-a lungul anilor, prin experiența acumulată, specialiștii au însumat următoarele nevoi în desfășurarea antrenamentului:

folosirea unei succesiuni de intensități, cât mai variate, pe parcursul efortului din antrenament, în care predominate să fie submaximalele și maximalele, cu precădere în timpul pregătirii specifice dar și în pregătirea fizică generală;

intensificarea și aprofundarea legăturilor între componentele antrenamentului (precum cele tehnico-tactice, psihologice sau fizice) prin majorarea mijloacelor de antrenament specifice;

mărirea volumului de muncă prin majorarea antrenamentelor în cadrul ciclurilor săptămânale și majorarea timpului fiecărei lecții de antrenament;

În cadrul jocului de handbal, aceste virtuți se exprimă mai ales sub aspectul calităților motrice condiționale împreună cu cele coordonative: (forță-viteză, viteză-forță, viteză-rezistență, forță-rezistență, îndemânare-forță, îndemânare-viteză etc.)

Antrenarea acestor calități motrice face necesară, mai ales pentru copii și juniori, îndeplinirea întocmai a unor principii și reguli metodice adaptate particularităților din diferite stadii de dezvoltare psihofizică a handbalistului.

În această perioadă (a junioratului) rezistența are factori optimi de dezvoltare pentru că, datorită puseului de creștere, la nivelul taliei și greutății se produc modificări ce favorizează acest lucru. Dezvoltarea sistemelor circulator, respirator și muscular conduc și ele la favorizarea acestei dezvoltări.

În conformitate cu aceste aspecte este recomandat ca pentru juniori să se urmărească dezvoltarea gradată, liniară, a capacității de adaptare a handbalistului în cazul efortului de durată. Pornind de la această bază poate fi ameliorată și antrenată rezistența în cadrul etapele viitoare. Deoarece rezistența anaerobă are valori ridicate în timpul pubertății, cu precădere la adolescență, există posibilitatea utilizării mijloacelor și metodelor diferențiate în cadrul dezvoltării acesteia. Spre sfârșitul junioratului, în baza acumulărilor anterioare, poate fi mărită intensitatea, precum și volumul antrenamentului, în vederea egalării etapizate a cerințelor impuse în pregătirea seniorilor.

Antrenamentul rezistenței, pe parcursul junioratului, vizează mai ales ameliorarea și perfecționarea capacității de efort aerob, respectând următoarele:

nu se recomandă alergările pe distanțe între 600 și 1200 de metri, pentru care este necesar efort anaerob, fiind recomandate alergări, într-un tempo moderat, de 5 minute, 10 sau 15;

este indicată organizarea a cât mai multe jocuri ce implică mișcare și de handbal efectiv, sub diverse forme ale jocului școală;

se recomandă dezvoltarea capacităților de efort aerob și mixt în intervalul de 17-19 ani, adică la vârsta junioratului I;

pentru pregătirea acestei calități motrice antrenamentele trebuie axate mai mult pe amplitudine și în mai mică măsură pe intensitate;

pentru reușita antrenamentului mijloacele folosite trebuie să se dovedească amuzante și atrăgătoare;

este recomandată folosirea circuitului cu intervale utilizând variante de jocuri de mișcare ștafete folosind mai multe tipuri de mingi, precum și alergarea de durată pe teren variat, alergare cu durată fixă într-un sistem piramidal și alergare pe trasee “labirint”. Pe parcursul acestora efortul este amplificat de nevoia concentrării atenției pentru selecționarea traseului corect. De asemenea alergările în cadențe variabile și metodele cu caracter intensiv și extensiv sunt folositoare.

Pe parcursul antrenamentului de forță trebuie să se conștientizeze că sistemul osos al juniorilor nu este suficient consolidat, atât el cât și țesutul muscular având o fragilitate ce îl predispune la leziuni dacă sunt utilizate încărcături mari. Din acest motiv trebuie evitate tipurile de exerciții precum flexiile și utilizarea greutăților deasupra capului. Pe parcursul acestei perioade (în timpul căreia are loc dizarmonia pasageră a raporturilor corporale, ca o consecință, în primul rând, de creșterea membrelor și bustului dar și a modificărilor funcționale, mai ales în cadrul sistemului cardio-vascular) recomandarea este ca antrenamentele să se facă individualizat, cu încărcătură gradată, pentru o dezvoltare robustă a masei musculare, în stare să stabilizeze durabil sistemul osos și coloana vertebrală.

Activitatea motrică a portarului se deosebește simțitor față de activitatea jucătorului de câmp. Componentele principale ale jocului (acțiunilor) portarului sunt săriturile, deplasările scurte, fandările, balansările de brațe și picioare, pasarea mingii. Fazele active ale activității portarului durează atâta timp cât adversarul este în posesia mingii. După oprirea mingii, portarul o pasează unui jucător al echipei sale și intră în faza pasivă a activității. Alternanța fazelor active și pasive în activitatea portarului apare, în general, cam la 40-140 secunde.

Frecvența cardiacă a portarului în jocurile înscrise în calendar cu adversari puternici variază în limitele 144-176 bătăi/minut. Cei mai crescuți indici ai pulsului se observă în momentele încordărilor emoționale, spre exemplu la aruncările de pedeapsă. În tipul competițiilor cu adversari slabi frecvența cardiacă a portarului nu este mai mare de 120-162 bătăi/minut. Suma bătăilor pulsului la un portar, în timpul jocurilor încordate, este de 8.000-9.600 bătăi, intensitatea consumului energetic având un larg diapazon.

7.4. Tehnica portarului de handbal

Sarcinile principale ale portarului sunt să nu permită intrarea mingii în poartă și să organizeze contraatacul.

Tehnica de joc a portarului se împarte în două: tehnica apărării și tehnica atacului.(fig.7-1)

Tehnica portarului

7.4.1. Tehnica apărării portarului

Poziția portarului are o foarte mare însemnătate, deoarece prin aceasta se asigură pregătirea pentru respingerea mingii.

Tehnica apărării

Poziția inițială a portarului este cea cu picioarele flexate în unghi de 160-1700, așezate la o distanță de 20-30 cm. Greutatea corpului trebuie repartizată uniform pe ambele picioare, cu sprijin pe partea anterioară a tălpilor, iar brațele trebuie duse în lateral și ușor flexate, cu palmele îndreptate spre înainte (fig. 7-2).

Poziția portarului cu picioarele flexate.

Poziția portarului cu picioarele întinse

Poziția cu picioarele întinse se folosește pentru apărarea mingilor aruncate de pe extreme. Portarul stă pe picioarele întinse, greutatea corpului fiind repartizată în mare măsură pe piciorul care este mai apropiat de baza porții. Corpul se află în poziție verticală. Brațul care se află aproape de bara porții este ridicat în sus, ușor flexat, palma deasupra capului. Celălalt braț este îndoit și dus lateral (fig. 7-3).

Deplasările

Mersul. Portarul folosește mersul obișnuit și mersul cu pas adăugat pentru alegerea poziției sale. Mersul cu pas adăugat se execută în poziția cu picioarele flexate. Această poziție de permanentă stare de pregătire îl obligă pe portar să nu piardă contactul cu solul. Dacă mingea se joacă departe de zona lui, portarul se deplasează, executând pași largi spre lateral. În cazul unui atac, portarul trebuie să se deplaseze cu pași mici, adăugați, străduindu-se să ia cât mai rapid o poziție de sprijin pe ambele picioare. Portarul trebuie să execute foarte rapid pași spre înainte, înapoi și în lateral.

Săriturile trebuie folosite de către portar prin bătaie pe un picior sau pe ambele. Mai des sunt folosite săriturile laterale, fără mișcări pregătitoare, din stând, cu bătaie pe piciorul dinspre direcția mingii sau cu bătaie pe piciorul opus direcției mingii, folosind înaintea bătăii, în mod frecvent, doar un singur pas.

Plonjonul nu constituie un mijloc de bază al deplasării portarului, însă, în situațiile complicate ale jocului, el se folosește de acest mijloc pentru o cât mai rapidă deplasare spre minge.

Respingerea mingii este procedeul ce permite portarului să schimbe direcția de zbor a mingii aruncate la poartă de către atacant. Acest procedeu, în funcție de zborul mingii, se poate executa cu un braț sau cu ambele brațe, cu un picior sau cu ambele picioare, cu trunchiul. Mingile care sunt trimise la nivelul genunchilor și mai jos sunt respinse de portar cu picioarele; mingea care este trimisă direct spre portar – cu trunchiul. În celelalte cazuri poarta este apărată cu brațele. Dacă mingea vine direct în picioarele portarului, el apropie tălpile, întinzând picioarele încordate. Trebuie, însă, mare atenție fiindcă mingea lovită poate să ricoșeze în poartă, de aceea, respingând mingea cu ambele picioare, este bine să i se imprime direcție opusă de deplasare prin săritură în întâmpinarea mingii. Săritura se execută de-a lungul suprafeței solului la distanță de până la un metru.

Respingerea mingii cu un picior se poate executa în câteva modalități: prin balans, prin fandare, în sfoară (șpagat). Prin balans, mișcarea începe cu ridicarea coapsei, gambele fiind reținute puțin înapoi. Se execută simultan bătaia pe piciorul celălalt, în aceeași direcție. Trebuie să se calculeze forța de bătaie în așa fel încât mingea să se intercepteze cu partea internă a tălpii piciorului. Trunchiul, în timpul execuției mișcării, își menține poziția sa verticală. Astfel se resping mingile care sunt trimise sub nivelul coapsei. (fig. 7-4)

Oprirea mingii prin balans cu piciorul.

Oprirea mingii în fandare.

Respingerea mingii prin fandare se întâmplă destul de des. Sportivul așază rapid piciorul pe sol, barând astfel calea mingii. Trebuie să calculeze în așa fel mișcarea încât gamba să fie aproape perpendiculară pe suprafața terenului, iar talpa răsucită perpendicular pe direcția de zbor a mingii.

Mingea este interceptată cu orice porțiune a tălpii și gambei. În funcție de lărgimea fandării, trunchiul se găsește în poziție verticală sau aplecat spre direcția fandării. În mod normal, o mână sau ambele mâini apără mingea ricoșată din picior. (fig. 7-5)

Folosirea alunecării în sfoară permite oprirea și respingerea mingii care este trimisă spre colțurile de jos ale porții. Mingea este respinsă prin întinderea piciorului, cu orice parte a acestuia. Portarii-femei, folosind bine mobilitatea, execută foarte rapid sfoara. Bărbații resping mingea prin sfoară cu sprijin pe genunchiul piciorului de bătaie. (fig. 7-6)

Oprirea mingii prin sfoară.

Respingerea mingii cu ambele brațe se poate face de sus și de jos. Primind mingea de sus, portarul îi barează drumul cu palmele răsucite spre înainte, iar mingea care este trimisă jos se interceptează cu orice parte a brațelor, acestea fiind întinse și încordate cu palmele aflate spre înainte.

Respingerea, oprirea mingii cu o mână se poate executa de jos, de sus sau din lateral, depinzând de poziția brațului în momentul interceptării mingii. Procedeul se execută de pe loc sau în deplasare și foarte des cu săritură laterală (fig. 7-7), perpendiculară pe direcția de zbor a mingii. Împingându-se în piciorul îndepărtat de minge, cu cel apropiat trebuie să execute balans spre direcția mișcării, favorizând astfel o rapidă deplasare. Prin bătaia pe piciorul apropiat de minge cu cel îndepărtat se execută balansul, dar în direcția opusă celei de deplasare. Coordonarea bătăii cu un picior și a balansului cu celălalt picior permite oprirea și respingerea mingii care este aruncată spre colțurile de sus.

Interceptarea mingii se poate face cu oricare parte a brațelor. De aceea se execută mișcări de pronație sau de supinație, depinzând de direcția în care portarul a hotărât să respingă mingea. Spre exemplu, interceptând mingea cu ambele brațe, de sus, portarul o trimite spre suprafața terenului, pentru a o prinde după aceea. Aceluiași scop servește și mișcarea de pronație cu o mână pentru contactul acesteia cu mingea. Pentru a trimite mingea în afara porții, portarul execută mișcarea de supinație.

Oprirea mingii cu o mână, de sus.

Respingerea mingii ce este trimisă pe o traiectorie cu boltă, peste capul portarului, este bine să se facă în felul următor: portarul se răsucește rapid, aproximativ la 900; execută un pas larg spre direcția de zbor a mingii și prin săritură lovește mingea cu o mână. Deplasarea spre înapoi cu pași mărunți nu este potrivită.

De multe ori portarul respinge mingea combinând procedeele de execuție cu brațele și cu picioarele. Acest lucru este absolut necesar pentru crearea unei apărări mult mai sigure a porții. Pentru respingerea mingii, sportivul trebuie să întindă trunchiul, încordând mușchii; bărbații pot folosi în scopul respingerii mingii toată partea de sus a trunchiului, iar femeile doar umerii.

Prinderea este procedeul care permite oprirea introducerii mingii în poartă cu intrarea obligatorie în posesia mingii. Prinderea se execută doar cu ambele mâini. Mingea care este trimisă pe o traiectorie cu boltă, aproape de portar, este bine să fie prinsă.

Însă, dacă viteza de zbor a mingii este destul de mare, atunci portarul trebuie să folosească orice procedeu de apărare a porții.

Portarul trebuie să cunoască pasa cu o mână, de sus și din lateral, în poziție de sprijin. Foarte importante pentru el sunt pasele la distanțe medii și mari. În afara zonei sale de acțiune, procedeele de joc ale portarului sunt aceleași ca și ale jucătorului de câmp.

7.5. Tactica portarului

Rezultatul meciului depinde în mare măsură de jocul portarului, de acțiunile sale. El este jucătorul ultim din teren care poate să influențeze rezultatul zborului mingii și, prin urmare, să permită sau să nu permită intrarea mingii în poartă. Schema generală a tacticii portarului este redată în figura 7-8.

Tactica portarului.

Acțiuni individuale. Eficiența jocului portarului în apărare este de cele mai multe ori determinată în obținerea victoriei; totul depinde de raționamentul alegerii modalităților de a prinde și reține mingea. Folosirea diferitelor procedee de reținere a mingii, alegerea modului său de a acționa sunt determinate de direcția de zbor a mingii. În mod convențional împărțim poarta în pătrate (fig.7-9). Mingile care sunt trimise spre pătratele inferioare le denumim mingi joase, cele trimise în următoarele două sunt mingi medii iar cele care sunt trimise în partea de sus a porții sunt mingii înalte.

Zonele convenționale ale porții.

Mingile care sunt trimise spre cadrele 1 le denumim mingi „lungi”, cele trimise spre cadrele 2 mingi „medii”, iar cele trimise spre cadrele 3 mingi „scurte” (fig. 7-10)

Zonele convenționale ale porții.

Dacă mingea joasă este trimisă în pătratul 1, atunci portarul folosește oprirea acesteia cu un picior prin procedeul „sfoară” și prin fandare; dacă este trimisă spre pătratul 2 – prin fandare și balansul piciorului; iar mingile joase care sunt trimise spre pătratul 3 – cu un picior prin fandare și cu ambele picioare.

Dacă mingea de înălțime medie este trimisă în pătratul 1, atunci portarul folosește prinderea acesteia sau oprirea ei cu o mână, cu pas în zona 2; dacă este trimisă în pătratul 3 – cu mâna, coapsa și prin balans cu piciorul.

Dacă mingile înalte sunt trimise în pătratul 1 sau 2, atunci portarul folosește oprirea cu o mână, în săritură, iar dacă sunt trimise în pătratul 3 – cu ambele mâini.

Prin alegerea corespunzătoare a plasamentului în poartă se hotărăște, în dese cazuri, rezultatul luptei directe cu adversarul. Această alegere depinde de locul unde se află jucătorul cu mingea. În ce privește alegerea plasamentului în poartă este considerată corectă deplasarea portarului de-a lungul porții pe un arc de cerc imaginar, care unește ambele bare ale porții. Depărtarea arcului față de linia porții se află în limitele distanței de la 20 cm la 1 m. Când unghiul de aruncare este mai mic de 300, portarul se plasează lângă bara porții, la o distanță de 40-50 cm în interiorul terenului. (figura 7-11) În funcție de distanța la care se află mingea față de linia porții către centru, portarul se așază pe linia de atac a adversarului, deplasându-se pe un arc de cerc imaginar. Pentru această acțiune îi sunt suficienți 1-2 pași laterali. Când mingea se află în zona centrală, portarul se așază în centrul porții.

Alegerea plasamentului în poartă.

Deosebit de important este plasamentul portarului în zona sa de acțiune. Sunt greu de reținut mingile trimise de pe mijlocul semicercului, deoarece în această zonă atacantul are mai multe posibilități de alegere a direcției de aruncare. În acest caz, portarul se plasează mult mai departe de poartă. El trebuie să iasă cu mult curaj în față pentru a micșora unghiul de aruncare, (fig. 7-12). Prin această ieșire spre înainte portarul îngustează spațiul pe care trebuie să-l apere pentru ca mingea să nu intre în poartă.

Plasamentul portarului în zona sa.

Dificultatea acestor acțiuni tactice constă în determinarea momentului ieșirii. Trebuie să vină la întâlnirea cu atacantul și să fie pregătit pentru aruncare. Este necesar să se facă acest lucru atunci când atacantul nu poate să mai schimbe direcția de zbor a mingii, ieșirea portarului în față constituind pentru el o mare surpriză. În caz contrar, urmează aruncarea la poartă cu traiectorie înaltă și portarul este depășit, primind gol. La fel de important este să nu se întârzie atacarea pentru că aruncarea îl va surprinde în mișcare.

Micșorarea unghiului de aruncare prin ieșirea în întâmpinarea mingii este necesară și la aruncările de la distanță. În situația aceasta, portarul trebuie să aibă permanent în câmpul său vizual mingea și brațul jucătorului care se pregătește să arunce. Pentru determinarea direcției (posibile) de zbor a mingii trebuie să se aibă în vedere:

distanța de la care se efectuează aruncarea mingii

modul în care se execută această aruncare

plasamentul și acțiunile apărătorilor din propria echipă

particularitățile de aruncare ale atacantului.

Acțiunile portarului se desfășoară după tipul reacțiilor complexe, când actului dinamic îi precede percepția informației, înțelegerea ei și luarea hotărârii. La executarea procedeului de oprire a mingii și de reținere a ei portarul pierde între 0,5-0,9 secunde, iar mingea trimisă de către atacant, chiar de la o distanță de 10metri, atinge poarta în decurs de aproximativ 0,44 secunde. Prin urmare, pentru a reuși să respingă mingea, portarul trebuie să înceapă efectuarea procedeului înainte ca mingea să fie lansată din mâna atacantului. La aruncările din zona centrală (după datele lui L.A. Latiskevici), anticiparea de către portar a momentului lansării mingii de către atacant se exprimă în următoarele mărimi de timp: de la distanța de 6m de poartă – 0,14-0,15 secunde, de la 8m – 0,07-0,08 secunde, de la 10m – 0,01-0,02 secunde.

La apărarea mingilor de la 7m portarul poate să se plaseze direct în poartă; uneori, poate avansa cu 2-3 metri. Ieșirea se poate face înaintea pregătirii aruncării de la 7m. În cele mai dese cazuri această ieșire este avantajoasă pentru portarii înalți, fiind foarte greu de aruncat mingea cu traiectorie înaltă peste el. Se poate schimba poziția în momentul mișcărilor pregătitoare ale aruncătorului.

Nu trebuie dat uitării nici plasamentul portarului pe teren. În timpul atacului echipei sale, portarul trebuie să se plaseze în fața porții, aproape de linia de 9m. Dacă iese către centrul terenului, el poate oferi adversarilor posibilitatea de a arunca mingea în poarta sa, chiar și portarului echipei adverse, dacă acesta a primit mingea. Dacă portarul se află în afara limitelor zonei sale de manevră, el nu poate împiedica „pătrunderea” prin contraatac a adversarului și nici să intre în colaborare cu jucătorii săi, dacă acest lucru este neapărat necesar.

Fentele sunt acțiuni tactice individuale ale portarului, efectuate cu scopul de a-l determina pe atacant să arunce mingea în partea dorită a porții, prin procedeul dorit. Fentele portarului pot fi împărțite în trei grupe: de plasament, de poziție și de deplasare.

Fentele de plasament.

Stând la 2-3m în fața porții, îl obligă pe atacant să folosească aruncarea cu traiectorie înaltă.

Mutându-se lateral față de linia de atac, propune aruncarea mingii în partea liberă a porții.

Fente de poziție.

Flexând mult picioarele și aplecându-se spre înainte, se lasă liberă partea de sus a porții.

Coborând brațele de-a lungul corpului, deschide partea de sus a porții.

Stând cu genunchii întinși și cu brațele ridicate, propune aruncarea în partea de jos a porții.

Depărtând mult picioarele (pentru cei obișnuiți să arunce mingea printre picioare).

Fente de deplasare.

Executarea unei ieșiri în față invită la aruncarea cu traiectorie înaltă.

Aplecând trunchiul și capul într-o parte, arătând că se va deplasa în acea direcție.

Trecerea greutății corpului pe un singur picior invită adversarul la efectuarea aruncării în direcția piciorului de sprijin.

Începerea mișcării cu un picior spre lateral, apoi imediat așezându-l sau executând săritură pe piciorul de sprijin, în direcția mișcării pe care o demonstrează.

Portarul are obligația:

să folosească diferite fente;

să execute aceste fente rapid;

să studieze bine pe adversar și să folosească acele fente care pot înșela atacanții;

să acționeze într-un mod în care fentele să dea impresia unor mișcări naturale.

Portarul este ultimul jucător din echipă care mai poate înlătura sau zădărnici atacul la poarta sa. De acțiunile sale personale depinde, în mare măsură și foarte des, rezultatul meciului. Echipa poate realiza mai mult dacă între portar și apărători există o bună colaborare. Dacă apărătorul îl marchează pe jucătorul aflat în posesia mingii și care pătrunde de pe extremă, portarul nu trebuie să se agite. Important în jocul său este să se plaseze lângă bara porții, acoperind complet unghiurile apropiate. În asemenea cazuri, apărătorul îl împinge pe atacant spre linia porții. În urma acestei acțiuni atacantului îi este mai greu să arunce mingea în partea îndepărtată a porții, fiind preferată partea apropiată. În toate cazurile când apărătorul se luptă cu atacantul, portarul trebuie să dea dovadă de stăpânire de sine. Dacă el se apropie prea mult de locul luptei, atunci mingea poate să intre în poartă pe o traiectorie neprevăzută, deoarece atacantul poate să arunce mingea spre poartă prin orice procedeu.

Dacă portarul se deplasează, atunci îi va fi greu să rețină mingea ricoșată din mâna apărătorului. La blocajul mobil, mingea poate să-și schimbe direcția de zbor când portarul se deplasează. La blocajul static, prin înțelegere cu apărătorii, portarul acoperă partea îndepărtată a porții, iar apărătorii pe cea apropiată. Dar, și în acest caz, portarul trebuie să fie cu ochii în patru și să-și asigure partenerii că e stăpân pe situație. La aruncarea liberă de la 9 m, portarul conduce formarea „zidului”.

În joc, portarul nu trebuie să-i dirijeze tot timpul pe apărători. Intervențiile verbale exagerate, prea dese, sunt derutante. Aceste indicații trebuie să fie aduse în momentele importante, doar atunci când sunt necesare. În primul rând apărătorii transpun în practică, în timpul jocului, planurile lor tactice, iar directivele portarului îi pot deruta; în al doilea rând, foarte des, apărătorii nici nu-l ascultă pe portar; în al treilea rând, o prea mare angrenare în desfășurarea jocului în apărare îl distrage pe portar, de multe ori ducând la primirea unor goluri neprevăzute.

Portarul este prima verigă în lanțul organizării contraatacului. Sarcina lui este de a reține mingea în mod sigur. Indiferent în ce parte a terenului sare mingea, portarul trebuie să o culeagă rapid și din zona sa de acțiune să o introducă în joc printr-o pasă lungă spre jucătorul care s-a demarcat și care se află în alergare spre poarta adversă sau să o paseze celui mai apropiat dintre parteneri.

Portarul folosește în cele mai dese cazuri pasa la întâlnire. Traiectoria de zbor a mingii nu trebuie să fie mereu aceeași. Dacă atacanții nu sunt îngrădiți de către apărători, atunci portarul trebuie să paseze mingea cât se poate de rapid, indiferent de distanță, pe o traiectorie directă. Dacă partenerul atacant a luat-o înaintea adversarului, dar acesta se află în urma lui, portarul poate să paseze mingea pe traiectorie ascendentă spre jucătorul care aleargă. Trebuie avut sub observație și portarul echipei adverse, pentru ca acesta să nu reușească să intercepteze mingea. Când echipa atacă, portarul poate să participe în joc, ca al șaptelea jucător.

Însușirea tehnicii procedeelor de joc de către portar necesită o pregătire anterioară a aparatului locomotor al sportivului. Mai întâi trebuie să se acorde atenție întăririi musculaturii și ligamentelor brațelor și picioarelor, deoarece mișcările bruște cu mare amplitudine, loviturile puternice ale mingii necesită o anumită elasticitate a mușchilor, precum și mobilitate în articulații.

Pentru învățare este necesar ca portarul să folosească echipament de apărare: costum gros, mănuși, apărătoare la genunchi și gambe, iar bărbaților apărătoare „scoică”. La însușirea procedeului de parare a mingii în sfoară, precum și la executarea exercițiilor cu plonjon este necesar să se folosească saltele de gimnastică.

Învățarea deplasărilor se începe în afara porții. La comanda profesorului portarii se deplasează, schimbând direcția dar menținând poziția cu picioarele flexate.

Învățarea tehnicii de deplasare în poartă și în zona portarului trebuie corelată neapărat cu exersarea poziției corecte. Pentru aceasta, pe semicercul de la 6m se așază diverse obiecte de orientare. Portarul se deplasează în limitele porții cu pași adăugați. Aflându-se în dreptul punctului sau obiectului de orientare, execută pas înainte, fixează poziția de pregătire pentru apărare, revine în poartă și continuă să se deplaseze cu pași adăugați până la următorul punct de orientare. La început, pașii adăugați trebuie să fie mici, dar treptat el trebuie să execute cât mai puțini pași în joc, pe baza lungirii pasului. Cu cât portarul face mai puțini pași în timpul atacului adversarului cu atât va fi mai bine pregătit pentru a respinge mingea.

Tehnica săriturii se învață prin exerciții imitative de parare a mingii care este trimisă în unghiurile de sus ale porții și prin exercițiile de prindere a mingilor.

Prinderea nu constituie principalul procedeu al jocului portarului, în apărarea porții însă însușirea prinderii de către portar și executarea ei perfectă este absolut necesară. De aceea toate exercițiile care favorizează însușirea prinderii mingii, portarul trebuie să le execute chiar din primele lecții. Acestea sunt exerciții de prindere a mingii în diferite poziții: stând, așezat, culcat, în săritură, după rostogolire, după sau în timpul săriturii peste un obstacol sau la pășirea peste obstacol etc.

Dezvoltarea vitezei de reacție se începe cu procedeul de a reține mingea cu o mână și cu două mâini, apoi cu ambele picioare și cu un picior, mingile care sunt trimise de aproape și direct prin fandare, săritură și abia după perfecționare se trece la însușirea modalităților mai complexe de reținere a mingilor trimise de la distanță mare, de la distanță medie și a mingilor joase (prin sfoară și balans).

Respingând balonul cu mâna este foarte important să se încordeze mușchii la contactul cu mingea; trebuie să existe o extensie de întâmpinare a brațului în articulația cotului. Acestui lucru trebuie să i se acorde atenție la învățare. Antrenorul aruncă mingea, dar nu prea puternic, iar portarul o respinge.

7.6. Mijloace specifice jocului portarului

Exemple de exerciții:

Din poziția pregătitoare, ducerea rapidă a brațelor în sus, lateral, jos la semnalul antrenorului și repaus.

Imitarea de a reține mingea, care este trimisă la diferite niveluri, dar nu mai jos de centură.

Antrenorul aruncă mingea, nu prea puternic, la nivelul mâinii întinse a portarului. Reținerea mingii prin încordarea mâinii.

Același lucru, însă reținerea mingii se face prin mișcarea de pronație și supinație a mâinii la contactul cu mingea.

Pararea mingii în săritură, bătând pe piciorul opus brațului cu mingea, cu aruncarea mingii de deasupra capului în lateral.

La aruncarea mingii lateral față de portar (1-1, 5 m) prinderea mingii cu mâna executând pas spre lateral.

La aruncarea în unghiul de sus al porții oprirea mingii cu mâna în săritură, executând preventiv un pas și bătând pe piciorul corespunzător brațului cu mâna care prinde mingea.

Mingea este trimisă mai sus de nivelul capului. Portarul o direcționează peste poartă sau în teren, înaintea lui, cu ambele mâini.

La apărarea porții cu piciorul (picioarele) este important ca portarul începător să învețe să răsucească piciorul cu partea internă a tălpii și cu gamba spre minge. Pentru aceasta se folosesc o serie de exerciții:

Mersul înainte-înapoi, tălpile răsucite spre exterior și menținute pe aceeași linie.

Mers cu pași adăugați, tălpile picioarelor puternic răsucite.

Sărituri pe loc de pe un picior pe altul, aruncând picioarele spre înainte cu tălpile răsucite spre în afară.

Sărituri de pe un picior pe altul, ridicând mult coapsele răsucite spre în afară.

Joc cu mingea peste banca de gimnastică, lovind însă mingea cu partea internă a articulației gleznei.

Trimiterea mingii la partener cu partea internă a piciorului.

Oprirea mingii nu prea puternic aruncată de către antrenor în picioarele portarului. Portarul întinde piciorul răsucit spre în afară.

Oprirea mingii care este trimisă spre picioare, unind picioarele cu vârfurile răsucite spre în afară. Picioarele trebuie să fie întinse și încordate.

Oprirea mingii aruncată în fața portarului la distanța de 30-50 cm, cu laba răsucită pusă la locul unde sare mingea.

Oprirea mingii care este trimisă spre picioare din aruncarea cu ricoșare de pe sol. Portarul, strângând picioarele, execută săritură spre înainte, reușind să o ia înaintea atingerii solului de către minge.

Învățarea procedeului de a opri mingea prin balansul piciorului se începe o dată cu însușirea mișcării fără minge. Important la aceste exerciții este permanenta respectare a poziției verticale a trunchiului, și asupra mișcării sub formă biciuită a piciorului.

Exemple de exerciții:

Mers spre stânga-dreapta, aruncând picioarele sub formă biciuită.

Balansarea alternativă a picioarelor spre dreapta-stânga.

Balans lateral cu piciorul, atingând cu palma mâinii din aceeași parte, la nivelul umărului, vârful piciorului. Același lucru cu celălalt picior.

Sărituri de pe un picior pe celălalt, executând succesiv balansuri laterale cu piciorul lovind palma brațului din aceeași parte ridicată la nivelul umărului.

Balansuri în deplasare. Balans în direcția de deplasare, așezarea piciorului pe podea, aducerea celuilalt picior și din nou balans.

Imitarea opririi mingii prin balans cu piciorul, executat la fiecare pas, deplasându-se înainte-înapoi, spre dreapta-stânga.

Atingerea cu piciorul a unei mingi atârnate, imitând oprirea ei prin balans.

Oprirea mingii aruncată de către antrenor la nivelul genunchilor portarului. În distanța de 1 m, cu partea internă a articulației gleznei.

Oprirea mingii aruncată la nivelul coapsei portarului.

Pentru a opri mingea prin fandare, este necesar să se reușească ducerea rapidă spre înainte, în lateral a întregului corp cu trunchiul menținut în poziție verticală. Pentru aceasta trebuie executate exerciții care dezvoltă deprinderea de a duce rapid coapsa spre lateral și o puternică bătaie cu piciorul celălalt în direcția mingii.

Exemple de exerciții:

Mers în fandare, spre înainte.

Fandare în lateral, atingând podeaua cu mâna. Același lucru în cealaltă parte.

Fandare rapidă în lateral, așezând piciorul exact la punctul stabilit.

Oprirea mingii care este trimisă mai jos de nivelul genunchiului la distanța de 1 m. Portarul intervine asupra balonului prin fandare.

Oprirea mingii aruncată puternic în orice parte față de portar.

Mingile mai îndepărtate de portar și joase sunt lovite și oprite prin „sfoară”. Învățarea acestui procedeu necesită o pregătire amănunțită a portarului, deoarece este necesară o bună mobilitate în articulațiile membrelor inferioare și forța acestora. Important la executarea procedeului sfoară este coborârea rapidă a centrului de greutate a corpului și rapida întindere a piciorului în direcția mingii. Trunchiul trebuie menținut vertical iar brațele sunt coborâte brusc.

Exemple de exerciții:

„Sfoară” pentru întindere.

Din semiflexie, printr-o mișcare de biciuire, întinderea picioarelor sau piciorului lateral și așezarea lui pe călcâi. Pentru a nu se lovi de călcâi se pot folosi saltele.

Ajungerea mingii atârnată deasupra saltelei la o înălțime de 30-50 cm și la o distanță de 1-1,5 m, cu piciorul, apoi așezarea lui pe călcâi iar piciorul de bătaie pe genunchi (este necesară genunchiera cu perniță).

Oprirea mingii aruncată de către antrenor chiar pe podea.

Oprirea prin sfoară a mingii care este trimisă din orice direcție față de portar.

7.7. Procedee pentru creșterea calităților motrice necesare portarului

7.7.1. Procedee pentru creșterea vitezei

Tehnica cea mai folosită pentru a crește viteza o reprezintă exercițiile cât mai simple, efectuate la o intensitate maximă, învățate foarte bine, fără încărcătură și executate situație bună de excitabilitate corticală.

O altă tehnică folosită o reprezintă executarea acțiunilor motrice la intensitate submaximală, urmărind astfel formarea ritmului de execuție a unor deprinderi, sau supramaximală, realizabilă prin antrenare cu forță negativă, dezvoltarea vitezei și detentei ajungând până la 30%).

Antrenarea repetând în ritmuri alternative: maximal și submaximal.

„Procedee pentru creșterea vitezei de reacție:

repetările: stimularea reacțiilor la diverși stimuli cunoscuți ori la stimuli complecși și la diferite obiecte aflate în mișcare;

alegerea tipurilor de reacții ținând cont de valoarea stimulilor;

Întrecerile;

metoda jocului;

creșterea puterii de percepere a timpului și ritmului folosind metoda senzorio-motrică.

Procedee pentru creșterea vitezei de execuție:

Jocul;

Repetările în viteză maximă;

Repetările globale

Întrecerea.

Procedee pentru creșterea vitezei de repetiție:

Întrecerea;

Repetările în viteză maximă;

Repetările în tempo alternativ (maximal / submaximal).

7.7.2. Procedee pentru creșterea forței

Procedeele metodice de dezvoltare a forței maxime:

Procedeul eforturilor maxime – în care, pentru dezvoltarea forței pure, sunt necesare încărcături de 80-100% din capacitatea maximă; se lucrează 1-5 repetări pe serie, cu pauze de 2-5 minute între serii.

Procedeul contracțiilor izometrice – care presupune o încordare a fibrei musculare fără deplasarea segmentului și trebuie să depășească 2/3 din forța maximă a mușchiului pentru a se produce creșterea masei musculare; 4-6 contracții pe zi a câte 9-12 secunde fiecare, cu pauze obligatorii de 1,5-2 minute și este recomandat în antrenamentul sportivilor de performanță și mare performanță sau în cazul imobilizărilor.

Electrostimularea – conduce la contracție musculară prin aplicarea electrozilor pe mușchi sau pe nervii motori aferenți; durata unui ciclu este de 10 secunde, pauza între cicluri de 50 secunde iar numărul total de cicluri – 10.

Procedee metodice de dezvoltare a forței explozive:

Procedeul eforturilor explozive („Power – Training”): constă în utilizarea a 3 grupe de exerciții (cu haltera, mingea medicinală și exerciții acrobatice) apropiate structurii tehnicii din ramurile de sport. Se lucrează 6-8 serii a câte 3-6 repetări, efectuate în viteză maximă, iar încărcătura se mărește treptat.

Procedeul eforturilor mijlocii: încărcătura se stabilește între 30-80% din posibilitățile maxime în funcție de calitatea motrică dominantă: viteză sau forță. Se lucrează cu 6-9 serii a câte 3-6 repetări.

Procedee metodice de dezvoltare a forței în regim de rezistență:

Procedeul lucrului „până la refuz”: încărcătura este între 30-80% din posibilitățile maxime; se efectuează 4-6 serii cu pauze de 6-10 minute între ele, fiecare cu un număr maxim de repetări.

Procedeul în „circuit”: presupune solicitarea alternativă a grupelor musculare la diferite stații; există mai multe variante ale circuitului determinate de volumul, intensitatea efortului, durata pauzelor, formele de organizare etc.:

circuit pentru lucru de durată – fără pauze;

circuit extensiv cu intervale;

circuit intensiv cu intervale;

circuit ușor, alcătuit cu exerciții efectuate cu încărcătura a cărei valoare este de 10, cel mult 20% din capabilitățile maxime;

circuit mediu, alcătuit din exerciții efectuate cu încărcătură a cărei valoare este de 30-40% din capabilitățile maxime;

circuit greu cu încărcătură a cărei valoare este mai mare de 50% din capabilitățile maxime;

circuite scurte, medii și lungi, care au un număr variabil de exerciții (de la 4 la 9).

Pentru dezvoltarea calității combinate viteză-forță importantă este rapiditatea execuției și frecvența mișcărilor pe parcursul unității de timp. Se lucrează cu intensitate apropiată de cea maximală, cu pauze mari, duble în raport cu timpul acordat lucrului efectiv, iar încărcăturile utilizate vor fi mici, favorizându-se viteza de execuție și pe cea de repetiție.

Pentru dezvoltarea dominantă a forței intensitatea lucrului este mare și maximă iar încărcătura se stabilește în funcție de capacitatea maximă a subiecților, aceasta variind între 20-70% la copii și juniori. Viteza de execuție este medie la greutăți mari și maximă la greutăți mici, pauzele dintre staționări fiind între 90-120 secunde, când se solicită aceleași grupe musculare, și 45-60 secunde, când se solicită diferite grupe musculare. Numărul de repetări poate varia între 1 și 5, cu 80-100% din posibilitățile maxime și număr maxim contracronometru la încărcăturile mici. Circuitul poate include și exerciții libere fără încărcătură.

Pentru dezvoltarea rezistenței în regim de forță efortul va avea o intensitate medie corespunzătoare unor încărcături de 35-60% din capacitatea maximă; viteza de lucru este mică spre medie, pauzele între stații sunt de 45-90 secunde și 2-4 minute între circuite, iar exercițiile de forță vor alterna cu exercițiile de rezistență.

Una din cerințele motrice ale circuitului o reprezintă alternarea rațională a solicitării principalelor grupe musculare deoarece circuitul are efecte asupra pregătirii fizice generale și asupra capacității de efort iar stricta individualizare a acestuia conduce la o solicitare optimă a organismului.

Procedeul eforturilor segmentare (metoda „Body-building”) – este utilizat în special de culturiști pentru dezvoltarea unor grupe musculare printr-un efort bine localizat și o anumită amplitudine de lucru. Acest procedeu s-a extins și în cazul lucrului pentru crearea „suportului” muscular în însușirea tehnicii sportive sau în cazul recuperărilor posttraumatice a funcției neuro-musculare; încărcăturile folosite sunt între 65-80% din posibilitățile maxime și se efectuează un grupaj de 6-9 exerciții a 6-12 repetări și 9-12 serii. Acest procedeu presupune respectarea câtorva principii:

principiul respirație-inspirație în timpul contracției, expirație în extensie;

principiul încălzirii – se folosesc exerciții libere și cu gantere;

principiul încărcăturii progresive și al descreșterii acesteia;

principiul antigravitațional – revenirea se efectuează de două ori mai lent decât flexia;

principiul contracției menținute – în timpul mișcării, după a doua treime a sarcinii se menține o poziție timp de 2-3 secunde, după care se continuă mișcarea;

principiul concentrării mentale;

principiul priorității – se lucrează pentru grupele musculare slab dezvoltate.

7.7.3. Procedee pentru creșterea rezistenței

Oboseala reprezintă elementul cheie în dezvoltarea rezistenței, determinând o modificare progresivă a comportamentului sportivului aflat în această stare. În relație cu oboseala fizică următorii factori stabilesc metodele în cadrul antrenamentului pentru dezvoltarea rezistenței și a combinațiilor acesteia:

intensitatea exercițiului

timpul efortului;

timpul pauzelor între repetări;

trăsăturile odihnei;

volumul efortului.

Principalele metode care duc la dezvoltarea rezistenței:

Metoda eforturilor uniforme (continue, de lungă durată) este folosită la începători deoarece influențează sistemele de reglare vegetativă și parametrii metabolici. Forma principală de lucru este alergarea de durată care solicită fibrele lente (roșii) și enzimele oxidative; tempoul este de 70-75% din VO2 max., durata efortului variind de la 10-15 minute (la începători) la 1h (avansați), F.C. variază între 140-150 b/min.(la începători) și 170-180 b/min. (avansați) iar lucrul poate fi extensiv: la FC = 140-160 b/min. sau intensiv: la FC = 160-180 b/min. După 4-6 săptămâni de lucru parametrii efortului trebuie revizuiți pentru a crea stimuli superiori de adaptare pentru organism.

Metoda eforturilor variabile se bazează pe modificarea intensității de efort iar mijlocul principal îl reprezintă alergarea pe teren variat cu intensități diferite. Acest procedeu implică o dozare greu de apreciat și de aceea este mai puțin frecvent la sportivii consacrați.

Metoda lucrului cu intervale (fracționată) al cărei principiul de bază rezidă în realizarea repetărilor pe baza refacerii incomplete a organismului în urma repetării anterioare. Specialiștii evidențiază două tipuri ale acestei metode:

antrenamentul intensiv: intensitate ridicată și un volum mai scăzut care solicită o datorie de 90% din VO2 max.;

antrenamentul extensiv: volum crescut și o intensitate relativ scăzută care solicită în special fibrele roșii.

Caracteristica acestei metode de lucru este pauza utilă. Pauza care depășește 3 minute permite revenirea completă a parametrilor cardio-vasculari și metabolici la starea de repaus, iar „unda cardiacă” este maximă când pulsul se situează în domeniul pauzei utile. Durata eforturilor variază astfel: 15 secunde și 2 minute pentru intervale scurte, între 2 și 8 minute pentru intervale medii și între 8 și15 minute pentru intervale lungi. Pauzele între repetări sunt cuprinse între 30 și 90 secunde și se utilizează 3-4 repetări într-o lecție și 2-3 serii.

7.8. Aplicarea mijloacelor în antrenamentul specific

Viteza reprezintă abilitatea de a efectua mișcările în timp cât mai scurt. Nivelul de dezvoltare a vitezei este descris prin:

timpul de reacție;

viteza mișcărilor singulare;

frecvența mișcărilor.

În jocul de handbal, capacitatea de anticipare a mișcărilor oponenților și reacțiile acestora la acțiunile tactice sunt foarte importante și chiar hotărâtoare.

Capacitatea de a dezvolta viteză maximă în acțiunile jucătorilor este dependentă de:

forță:

coordonare;

suplețe;

nivel tehnic ridicat.

Antrenamentul trebuie să cuprindă următoarele condiții:

tehnica ce urmează a fi executată trebuie să permită execuția cu viteză maximală;

exercițiile trebuise perfect cunoscute sau automatizate pentru ca atenția să nu condiționeze performanța în execuție;

în pregătirea jucătorilor de handbal tehnica de bază trebuie să favorizeze folosirea jocului cu mingea.

Principalele metode care duc la dezvoltarea rezistenței:

Metoda eforturilor uniforme (continue, de lungă durată) este cea folosită la începători deoarece influențează sistemele de reglare vegetativă și parametrii metabolici. Forma principală de lucru este alergarea de durată care solicită fibrele lente (roșii) și enzimele oxidative. Tempoul este de 70-75% din VO2 max., durata efortului variind de la 10-15 minute (la începători) la 1h (avansați), F.C. variază între 140-150 b/min.(la începători) și 170-180 b/min. (avansați), iar lucrul poate fi extensiv: la FC = 140-160 b/min. sau intensiv: la FC = 160-180 b/min. După 4-6 săptămâni de lucru parametrii efortului trebuie revizuiți pentru a crea stimuli superiori de adaptare pentru organism.

Metoda eforturilor variabile care se bazează pe modificarea intensității de efort iar mijlocul principal îl reprezintă alergarea pe teren variat cu intensități diferite. Acest procedeu implică o dozare greu de apreciat și de aceea este mai puțin frecvent la sportivii consacrați.

Metoda lucrului cu intervale (fracționată) la care principiul de bază constă în efectuarea repetărilor pe fondul refacerii incomplete a organismului după repetarea anterioară, iar specialiștii evidențiază două variante ale acestei metode:

antrenamentul intensiv: intensitate ridicată și un volum mai scăzut care solicită o datorie de 90% din VO2 max.;

antrenamentul extensiv: volum crescut și o intensitate relativ scăzută care solicită în special fibrele roșii.

O altă metodă este cea aflată sub aspectul anduranței, definită drept posibilitatea de a efectua un efort cu intensitate cât mai ridicată un timp cat mai îndelungat. Se consideră că există două tipuri de anduranță:

anduranță generală;

anduranță specială.

Anduranța generală cuprinde abilitatea de efectua un exercițiu cu intensitate medie sau ridicată un timp cât mai îndelungat.

Anduranța specială cuprinde abilitatea de a efectua acțiunile competiționale în timpul regulamentar.

Handbalul este caracterizat prin variabilitatea lucrului ca intensitate și exerciții. Antrenamentul în circuit este cel mai utilizat mijloc de dezvoltare a anduranței.

Antrenamentul de suplețe

Nivelul cel mai ridicat de dezvoltare al supleței este înregistrat la nivelul ligamentelor și tendoanelor. La nivel muscular suplețea este limitată de următorii factori: musculatura antagonistă care nu prezintă capacitatea de relaxare datorită unei coordonări insuficient dezvoltate; vârsta și sexul, la jucătorii masculini se constată o suplețe mai redusă comparativ cu sexul feminin.

7.9. Mezociclu pentru portari

Programarea care se stabilește în mod anual se împarte pentru portari, de regulă, două sau trei mezocicluri. Aceste mezocicluri se adaptează în mod normal la două sau trei perioade (școlare, competiționale etc.), cu scopul de a putea stabili o divizare adecvată pentru formarea jucătorilor și creșterea randamentului sportiv.

În cadrul fiecărui mezociclu se stabilește un obiectiv principal ca parte fundamentală în formarea portarilor.

În cadrul planificării generale se ține cont de participarea la competițiile la care participă echipa. Acest fapt condiționează crearea de microcicluri tip, pe baza cărora se desfășoară antrenamentul specific al portarilor.

7.10. Microcicluri pentru portari

Bota și Macovei au stabilit două microcicluri săptămânale pentru perioada pregătitoare (fig.7-13) și competițională (fig.7-14)

Microciclu săptămânal pentru perioada pregătitoare

Microciclu săptămânal pentru perioada competițională

După Pascual X., în funcție de perioada competițională a echipei se condiționează crearea a două microcicluri tip, pe baza cărora se desfășoară antrenamentul specific al portarilor.

Zilele săptămânii

Portarul A Portarul B

Distribuția dinamicii sarcinilor portarilor (F.C. Barcelona)într-un microciclu competitiv cu două jocuri

În figura 7-15, se prezintă situația comparativă a sarcinilor între cei doi portari ai primei echipe într-un microciclu cu două competiții săptămânale, unde portarul A joacă miercurea și portarul B joacă sâmbăta.

Un alt aspect important este decizia ce se ia în cadrul echipei, aceea de a stabili care portar va juca. În acest caz există un principiu prin care s-a stabilit că fiecare portar să joace un joc. În mod evident, pot exista cauze determinate care să modifice această decizie, însă pe de altă parte, permite reglementarea sarcinilor de antrenament sub o formă mai exactă.

În figura 7-15 se detaliază dinamica sarcinilor ce se stabilește cu cei doi portari ai primei echipe, considerând microciclurile majoritare pe care le întâlnim: două jocuri pe săptămână, fiecare din ei joacă un joc.

Tabelul nr 7 -1– Barem cu participarea la antrenament

Pentru a putea determina sarcinile s-a stabilit un barem de la 0 la 4, astfel încât să se poată reglementa participarea la antrenament. Se observă care sunt condițiile generale ale fiecărei valori.

7.11. Portarul de pe bancă

Momentele în care portarii nu sunt angajați în activitatea directă, de apărare a porții, fie în meci, fie în antrenament, pot fi fructificate prin folosirea unor tipuri de exerciții care, acționând asupra anumitor zone corporale, mențin pragul solicitărilor la un nivel favorabil și dezvoltă, în paralel, o serie de aspecte senzorio-motorii.

Ca exemplificare, amintim lucrarea prof. univ. dr. Sabina Macovei și prof. Bogdan Macovei, „Exerciții individuale pe bancă în timpul meciului sau antrenamentului”.

Acest material, în care autorul tezei a prezentat exercițiile pentru exemplificarea fotografică, poate fi consultat în Anexa nr. 1.

PARTEA a II-a

STUDIU PRELIMINAR PRIVIND MODELAREA PREGĂTIRII PORTARULUI DE HANDBAL

Cadrul operațional al cercetării preliminare

„Cercetarea preliminară este necesară în faza incipientă a cercetărilor, având drept scop de a furniza informații asupra oportunității acestora. În cercetarea preliminară se utilizează un număr restrâns de măsurători și se urmărește verificarea prealabilă a unor proceduri pentru prevenirea unor erori în cercetarea propriu-zisă, sau găsirea unei valori a variabilei independente care ar putea prezenta anumite avantaje.”

8.1. Premisele cercetării preliminare

Comportamentul portarului modifică, mai mult decât al oricărui alt jucător, randamentul echipei, influența asupra rezultatului final fiind semnificativ. Pregătirea și evaluarea portarilor pe baza unor fundamente metodologice clare, contribuie decisiv la creșterea capacitații de performanta a echipei. Elaborarea modelului specific eficienței de joc a portarului, reprezintă un mijloc important în creșterea capacității de performantă pentru acești jucători.

Demersul științific al cercetării preliminare are la bază premisa că aplicarea antrenamentelor specifice pentru portarul de handbal reprezintă o soluție eficientă în pregătirea subiecților.

8.2. Obiectivele cercetării preliminare

Identificarea nivelului de pregătire specifică a portarilor de handbal în vederea elaborării unor exerciții individuale de pregătire.

Identificarea principalelor aspecte privind modul de pregătire al portarului de handbal.

8.3. Scopul cercetării preliminare

Scopul cercetării este de a elabora și argumenta experimental importanța modelării eficienței de joc și a pregătirii individuale a portarilor.

8.4. Sarcinile cercetării preliminare

Pe parcursul desfășurării cercetării, au fost realizate următoarele sarcini:

informarea și documentarea pentru întocmirea unei bibliografii care să conțină date specifice temei alese.

stabilirea ipotezelor de lucru;

stabilirea eșantionului experimental;

pregătirea chestionarului

pregătirea materialelor de lucru (cronometru, ruleta, puls-testere, materiale de înregistrat video, tabele centralizatoare etc.);

stabilirea probelor de control;

testarea inițială a subiecților;

parcurgerea programului de pregătire;

recoltarea finală a rezultatelor;

analiza și interpretarea rezultatelor;

formularea concluziilor și a recomandărilor pentru validarea sau invalidarea ipotezelor specifice cercetării preliminare.

8.5. Ipoteza cercetării preliminare

În elaborarea lucrării de cercetare am pornit de la ipoteza conform căreia:

Folosirea unor mijloace și metode de pregătire individuală a portarului de la o vârstă cât mai fragedă poate constitui un demers decisiv în modelarea pregătirii pentru acest post.

8.6. Subiecții și locul de desfășurare a experimentului

A fost elaborat un chestionar, distribuit la 55 de antrenori de handbal, cu o vechime medie în acest sport de 30 de ani, în vederea deducerii rolului și importanței portarului precum și pregătirea specifică a acestuia. Chestionarele au fost împărțite în mod direct, la diferite competiții sau cursuri de profil.

Întregul demers experimental, realizat la nivelul handbaliștilor portar selecționați în echipele naționale din cadrul Federației Române de Handbal așa cum este prezentat în Anexa nr. 2, a avut loc în săli regulamentare de handbal și pe stadioane de atletism.

Structura lotului experimental

Analizând datele din Anexa nr. 2, remarcăm faptul că 5 jucătoare provin de la Centrele Naționale Olimpice de Excelență iar restul de la alte 8 echipe. Din totalul de 17, peste o treime din jucătoare fac parte din categoria „Tineret” (Fig. 8-1)

8.7. Etapele cercetării preliminare

Cercetarea preliminară a fost realizată pe durata a opt luni de zile, respectiv august 2010-martie 2011, în următoarele etape:

Redactarea chestionarului;

Distribuirea chestionarului;

Culegerea și prelucrarea datelor chestionarului

Stabilirea subiecților și a probelor de control

Evaluarea subiecților la probele de control

Prelucrarea datelor la probele de control

Evaluarea datelor obținute

8.8. Metode și tehnici utilizate în cercetarea preliminară

8.8.1. Metoda studiului bibliografic

Pentru aceasta au fost examinate o serie de manuale, tratate, îndrumare, periodice, cărți, culegeri de lucrări științifice și comunicări care au analizat sau analizează tema studiată în cercetarea de față. Pentru cercetarea prezentă documentarea științifică a constituit o formă de cunoaștere metodică, bazată pe rațiune, fiind o acțiune de informare profundă. Documentarea a presupus studiul bibliografiei de specialitate (atât din țară cât și din străinătate), dar și informarea despre cercetări ale specialiștilor din țări în care rezultatele handbalistice sunt remarcabile. Au fost selecționate acele metode care aveau la bază concepte noi de antrenamente, care abordează problematica antrenamentului în handbal, precum și a antrenamentului sportiv, în general, cu scopul determinării acelor principii ce se află la baza măririi capacității de performanță. A fost parcurs un studiu aprofundat pentru găsirea de surse informative precum casete video, DVD-uri și pagini web ale diferitelor cluburi cu performanțe continentale și mondiale și forumuri cu profil handbalistic.

8.8.2. Metoda observației

Observația este definită ca proces al cunoașterii științifice constând în contemplarea metodică și intențională vizând un anumit obiectiv.

Aspectele observației sunt următoarele:

modul cum subiectul tratează situația;

modul de constituire a contactului uman (interacțiune) cu ceilalți;

modalitatea de reacționare la atribuțiile propuse;

modul cum își organizează acțiunile;

felul cum se exprimă prin cuvânt, mimică.

Condițiile observației:

scopuri precis formulate;

caracterul metodologic și fundamental teoretic;

sarcini precis delimitate.

Înregistrarea observației:

prin intermediul și-sau cu ajutorul aparatelor și instrumentelor adecvate;

prin organe de simt, auz.

8.8.3. Metoda testelor

Prin definiție, testul reprezintă o metodă de investigație psihologică alcătuit din una ori mai multe probe ce coincid pentru toate persoanele cercetate. Pe parcursul cercetării preliminare am aplicat o serie de teste care să permită obținerea datelor necesare elaborării modelului preliminar al pregătirii portarilor.

8.8.4. Metode statistico-matematice

În vederea determinării variabilelor experimentale preliminare s-a procedat la culegerea, prelucrarea și analiza datelor prezentate sub formă de reprezentări grafice și tabele. Variabilele supuse cercetări au fost înregistrate la două momente de timp diferite definite ca: testarea inițială și testarea finală:

Pentru analiza evoluției numărului de mingi apărate în funcție de zonele convenționale ale porții am utilizat următoarele metode statistice:

Analiza evoluției gradului de omogenitate al lotului pe categorii de vârstă utilizând coeficientul de variație.

Regula de adunare a dispersiilor pentru a măsura influența împărțirii lotului după categoria de vârstă;

Testul ANOVA unifactorială oferită de pachetul de programe EXCEL.

Scopul utilizării acestor metode este acela de a vedea dacă există sau nu o evoluție a lotului fie pe ansamblu, fie pe categorii de vârstă.

Regula de adunare a dispersiilor. Studiu variației numărului de mingi apărate (joase, medii și înalte) se face în funcție de variația categoriei de vârstă (seniori, tineret, juniori și cadeți) pentru care se calculează valorile medii și dispersiile corespunzătoare fiecărei categorii de vârstă. Se pune astfel în evidență interdependența între cele două variabile: număr de mingi apărate și categoria de vârstă. Pentru numărul de mingi apărate (joase, medii și înalte) se vor calcula următorii indicatorii:

Variația numărului de mingi apărate () în jurul mediei lor de categorie de vârstă (seniori, tineret, juniori și cadeți – ):

Variația numărului mediu al mingilor apărate la nivelul categoriilor de vârstă ( în jurul numărului mediu de mingi apărate la nivelul întregului lot ():

Variația numărului de mingi apărate () în jurul numărului mediu de mingi apărate calculat la nivelul întregului lot ()

Variația valorilor individuale din fiecare categorie de vârstă va măsura gradul de influență a factorilor prezenți în interiorul categoriei de vârstă, iar variația mediilor pe categorii de vârstă va cuantifica influența factorului de grupare.

Toate aceste variații trebuie sintetizate pe întregul lot folosind indicatorii de dispersie:

Dispersia întregului lot:

Dispersia de grupă:

,

unde:

j reprezintă categoria de vârstă pentru:

seniori – 1, tineret – 2, juniori – 3 și cadeți – 4,

reprezintă numărul de portari pe fiecare categorie de vârstă.

Media dispersiilor de grupă care se calculează ca medie aritmetică ponderată a dispersiilor de grupă:

Dispersia dintre categoriile de vârstă:

.

Între cei trei indicatori există următoarea relație: dispersia generală calculată la nivelul întregului lot este egală cu media dispersiilor calculate la nivelul categoriilor de vârstă și dispersia dintre categoriile de vârstă:

Raportul dintre dispersia dintre grupe și dispersia întregului lot se numește, în literatura de specialitate, raport de determinație și ne arată în ce măsură împărțirea pe categorii de vârstă influențează evoluția întregului lot.

Un aspect important îl constituie modul în care va evolua acest raport de determinație de la testarea inițială la testare finală. O creștere a acestuia de la inițial la final dă notă, faptul că, pe de o parte, metodele de antrenament au fost eficiente și au îmbunătățit pe ansamblu numărul de mingi apărate de către un portar de handbal, iar pe de altă parte, că împărțirea pe categorii de vârstă este esențială. O scădere de la inițial la final ar arăta ca metodele utilizate de antrenament nu au fost tocmai cele mai potrivite.

Testul ANOVA unifactorială are la bază testul Snedecor-Fisher. Acest test l-am utilizat pentru arăta dacă antrenamentele specifice desfășurate între cele două teste au fost sau nu eficiente în evoluția lotului.

Aplicarea acestui test presupune calculul indicatorilor prezentați sintetic în continuare:

Raportul dintre și reprezintă valoarea calculată „F” (coloana 4 din tabel), care se compară cu cea tabelată corespunzătoare nivelului de semnificație și numărului gradelor de libertate , . Sunt posibile situațiile următoare:

Pentru aplicarea corectă a acestui test am folosit pachetul de programe EXCEL, modulul DATA ANALISYS, iar garantarea rezultatelor se face cu un procent de 95% pentru care valoarea teoretică a lui F este de 4,149097.

8.8.5. Metoda grafică

Aceasta metodă reprezintă o metodă vizuală de evaluare a procesului de pregătire. Datorită reprezentării grafice pe planșele realizate se pot observa creșterile sau scăderile în pregătirea complementară sau preliminara, efectuate ținând cont de probele de control și de evaluările din prima parte a cercetării.

8.8.6. Metoda modelării

Din punct de vedere cibernetic, modelarea și pregătirea modelată reprezintă reglarea după o schemă a unui proces în realizarea lui către un scop determinat. Problemele tratate de pregătirea modelată reclamă cercetarea complexă a sistemelor probabilistice alcătuite dintr-un mare număr de elemente care au legături interne, ramificate și variate. Această gândire novatoare obligă la regândirea strategiei antrenamentului sportiv în handbal, subordonată adesea unei didactici tradiționale, împovărată de principii, dar cu un mare deficit de informații și date în ceea ce privește „latura internă a procesului metodologic de antrenament sportiv specific“.

Având la bază ideea că antrenamentul este strâns legat de jocul competițional, că ambele reprezintă sisteme complexe cu caractere de probabilitate, construite dintr-o mulțime de componente cu organizare și funcționalitate interioară, am putut trage concluzia că pentru a le îndrepta și ajusta spre o țintă bine definită, este necesară înregistrarea și obiectivizarea lor.

Informațiile multiple și diverse de natură metodologică privesc mijloacele folosite în toate antrenamentele, numărul de repetări, succesiunea, durata și intensitatea efortului, momentele de pauză și de organizare etc.

Toate aceste informații alcătuiesc factorul cauzal, iar informațiile cu caracter de efect sunt cele referitoare la reacțiile organismului precum și cele de natură psihologică. Acestea din urmă alcătuiesc costul psihic și biologic al efortului elaborat metodologic. Toate acestea sunt realizate în scopul compatibilizării cu efortul din concurs, susținut de un anumit tip de energogeneză cu un evantai specific al calităților motrice, în relație cu durata, dificultatea și structura jocului specific portarilor. Aceste demersuri au făcut posibilă elaborarea modelului de concurs, prognozarea structurii jocurilor viitoare, prognozarea potențialului de concurs, a graficului de joc în care, spre deosebire de sporturile individuale, problemele ridicate de pregătirea jucătorilor sunt deosebit de complexe datorită prezenței echipei. Pentru că echipa nu semnifică doar totalul aritmetic al jucătorilor din care este compusă ci și de prezența factorului joc, cu caracter integrativ.

Dacă se realizează fiecărui jucător o matrice în care se introduc informațiile culese din pregătire, cum ar fi principalele caracteristici individuale (de tip somatic, psihic și biologic), micromodelul desfășurării jocului (relațiile spațiale, temporale și tehnice ce au reieșit din prestația lui în meciurile oficiale) se impune folosirea cu eficiență maximă a metodei modelării în antrenamentul sportiv și jocul portarului actual. Aceste date sintetizează imperativele elaborării modelului acțiunilor individuale și colective al pregătirii portarilor și în consecință, al dezvoltării calităților motrice specifice, respectiv a capacității de performanță.

8.8.7. Metoda sondajului de opinie

Sondajul de opinie reprezintă o investigație întreprinsă pe o subpopulație reprezentativă a colectivității statistice numită eșantion. Informațiile obținute prin sondaj sunt extinse apoi la nivelul întregii colectivități.

Culegerea datelor se face prin observări totale și parțiale. Dacă observarea parțială se face în scopul înlocuirii unei observări totale, atunci utilizăm metoda selectivă care presupune obținerea unor eșantioane reprezentative extrase după anumite criterii.

Prin reprezentativitatea eșantionului se înțelege că, într-un număr mai mic de unități care formează un eșantion, să se regăsească aceleași trăsături esențiale (vârsta, vechimea etc.) ca și întreaga populație supusă cercetării.

8.9. Descrierea chestionarului și a probelor de control

Chestionar privind rolul pregătirii portarului de handbal

Chestionarul de mai jos conține un număr de 14 puncte și a fost elaborat special pentru culegerea de date tehnico-metodice privind pregătirea și importanța componentelor antrenamentului în structura formativă a portarului de handbal. A fost aplicat pe un număr de 55 de persoane selectate de autor. Eșantionul selectat este format din persoane cunoscute în handbal cu rezultate deosebite și responsabile.

Date generale privind persoana respondentă:

Nume și prenume: ________________________________________;

Vârsta în ani împliniți: _____________________________________;

Echipa:______________________________;Juniori:___;Seniori:___;

Sexul: Masculin _________; Feminin____________;

Nivelul studiilor: Studii medii:_____; Studii universitare:_____;

Vechimea în handbal: _________________ ani.

În cadrul echipelor de handbal, pentru obținerea unor rezultate superioare, rolul cel mai important îl are jucătorul specializat pe postul de:

În opinia dvs., pe o scală de la 1 (cel mai puțin important) la 5 (cel mai important), care considerați că sunt exercițiile cele mai eficiente pentru dezvoltarea calităților motrice la portari:

În cadrul antrenamentului, după perioada de încălzire, portarii se pregătesc cu echipa sau individual?

a. Cu echipa

Care din factorii antrenamentului sportiv necesită o atenție sporită în pregătirea jucătorilor de handbal specializați pe postul de portar?

Bifați cu un X factorii pe o scală de la 1(cel mai puțin important) la 5 (cel mai important)

După analiza unui joc, corectați greșelile portarilor în antrenamentele ulterioare?

a. Da

Care considerați că este ponderea contribuției jucătorului de handbal specializat pe postul de portar în obținerea victoriei?

Folosiți strategii psihologice pentru motivarea și concentrarea portarilor în timpul jocului de handbal?

d. Da

Considerați că alocați suficient timp pregătirii specifice a portarului?

Credeți că rolul portarului de a colabora cu apărătorii și a dirija sistemul de apărare determină obținerea victoriei unei echipe?

Cum considerați pe o scală de la 1(cel mai puțin important) la 5 (cel mai important) pentru ca un portar să-și dovedească eficienta, acesta trebuie să fie:

Pregătirea specifică a portarilor, cu antrenor special, este necesară începând cu perioada junioratului?

Este necesară, la nivel național, organizarea unor cursuri speciale pentru antrenorii de portari?

Considerați că un antrenor special pentru portari contribuie la creșterea valorică a echipei?

Probă de aruncări la poartă

Eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții.

Jucătoarele au fost supuse unei probe adaptate de autor, în premieră în România, după un model suedez. Pe parcursul antrenamentului, după încălzirea specifică și pregătirea subiecților privind metodologia de alocare a punctajului, se execută un set de câte 10 mingi joase, 10 mingi medii și 10 mingi înalte (conform fig.8-2), de la coechipieri care corespund aceluiași nivel de pregătire și categorie de vârstă.

Zonele convenționale ale porții.

Au fost efectuate trei serii de aruncări, cu elan și din săritură, de la 9-10 m., fără apărător, de către 5 sportivi. Fiecare dintre ei efectuează două aruncări, aleatoriu, în fiecare zonă convențională a porții.

8.10. Exerciții individuale realizate pentru cercetarea preliminară

Plecând din poziție fundamentală se efectuează deplasare laterală, cu pași adăugați, între barele porții, cu brațele sus. Deplasarea se execută în viteză maximă.

Dozare: 2-4 x 10 repetări.

Stând în centrul porții, din poziție fundamentală, se execută atingerea colțului de sus a porții cu o mână, revenire în poziție inițială și repetare în partea opusă.

Dozare: 2-4 x 10 repetări.

Stând în centrul porții, în poziție fundamentală, se efectuează fandare laterală jos până la nivelul barei laterale, revenire la poziția inițială și repetarea în partea opusă.

Dozare: 2-4 x 10 repetări.

Deplasare în poziție fundamentală între barele porții, la nivelul interului, ieșire 2 metri din poartă , cu pași mărunți, și simularea apărării unei mingi prin săritură, procedeul fluture. Revenire în poartă prin deplasare înapoi și repetarea exercițiului la nivelul centrului.

Dozare: 2-4 x 8 repetări.

Săritură din lateral peste un obstacol (bancă) aflat lângă o bară a porții, revenire în poziție fundamentală și executarea unei sărituri la colțul de sus a barei opuse.

Dozare: 2-4 x 8 repetări.

Săritură din lateral peste un obstacol (bancă) aflat lângă o bară a porții, revenire în poziție fundamentală și executarea unei fandări la colțul de jos a barei opuse.

Dozare: 2-4 x 8 repetări.

Deplasare laterală pe lățimea terenului, în poziție fundamentală, și efectuarea unei succesiuni de fandări pentru apărarea mingilor lansate în partea de jos a porții.

Dozare: 2-4 repetări.

Deplasare laterală pe lățimea terenului, în poziție fundamentală, și efectuarea unei succesiuni de sărituri pentru apărarea mingilor lansate în partea de sus a porții.

Dozare: 2-4 repetări.

Deplasare cu fața pe lățimea terenului (20m) prin ușoare sărituri, ridicarea unui picior în lateral la semiînălțime și coborârea lui pe sol. Exercițiul continuă la fel pentru celălalt picior.

Dozare: 2-4 repetări.

Plecând din centrul porții, din poziție fundamentală, se efectuează 4 deplasări laterale cu atingerea celor patru colțuri ale porții. Se continuă cu recuperarea unei mingi plasate în semicercul de 6 metri și aruncarea ei în poarta opusă.

Dozare: 6-8 repetări.

Deplasări laterale plecând din poziție fundamentală între barele porții. După fiecare deplasare se recuperează o minge din spatele liniei de tușă și se efectuează o aruncare în poarta opusă cu un elan de 3 pași.

Dozare: 8-10 repetări.

Alergare de viteză până la semicercul de 6 metri, retragere în poartă și efectuarea a două fandări laterale, între barele porții.

Dozare: 6-8 repetări.

Culegerea, prezentarea și interpretarea

datelor cercetării preliminare

9.1. Culegerea, prezentarea și interpretarea datelor dobândite pe durata cercetării prin metoda sondajului de opinie

Chestionarele au fost distribuite unui număr de 55 de subiecți, metodiști, profesori, antrenori etc., 60% din numărul respondenților sunt persoane de sex feminin, iar 40% de sex masculin.

Principalii indicatori statistici privind distribuția respondenților pe vârste este următoarea:

Vârsta medie a respondenților de sex feminin este de aproximativ 47 de ani, iar a celor de sex masculin este de 45 de ani. Pe ansamblul respondenților vârsta medie este de 46 de ani. Din punct de vedere al distribuției pe vârste și sex eșantionul selectat este omogen, având valori ale coeficientului de variație mai mici decât limita de 40%.

Structura eșantionului după vârsta împlinită a respondenților

Peste 70% din numărul de antrenori au vârsta sub 50 de ani. Din figura de mai sus, remarcăm, ponderea ridicată a respondenților cu o vârstă între 40 și 49 de ani.

În ceea ce privește vechimea în handbal pentru respondenții de sex feminin aceasta este de aproximativ 26 de ani, iar vârsta medie a respondenților de sex masculin este de 24 de ani. Doi din cinci respondenți au vechime în handbal de peste 30 de ani, ceea ce ne arată că avem un eșantion de persoane care au o experiență îndelungată în handbal.

Structura eșantionului după vechimea respondenților

Majoritatea celor chestionați au studii superioare, doar o singură persoană are studii medii.

Subiecții au fost asigurați de confidențialitatea datelor și de interpretarea metodică a rezultatelor.

În urma prelucrării răspunsurilor obținute din aplicarea chestionarului, situația reprezentării grafice a celor mai concludente întrebări se prezintă astfel:

În cadrul echipelor de handbal, pentru obținerea unor rezultate superioare, rolul cel mai important îl are jucătorul specializat pe postul de portar

Peste 45% din respondenți consideră că postul de portar este cel mai important, aproximativ 40% consideră că postul de conducător de joc este cel mai important. Este interesant că au existat și respondenți care au considerat că alături de pivot și conducător de joc un rol important îl postul de portar.

Exercițiile cele mai eficiente pentru dezvoltarea calităților motrice la portari

Exercițiile considerate de respondenți cel mai eficiente pentru dezvoltarea calităților motrice la portari sunt cele considerate pentru mobilitate – 4,78, următoarele legate de viteză – 4,51, exercițiile pentru îndemânare au notă medie de 4,11.

Structura respondenților după nota acordată pentru exercițiile pentru dezvoltarea calităților motrice la portari

Din figura 9-5, remarcăm că cinci din șase respondenți apreciază exercițiile de mobilitate pentru dezvoltarea calităților motrice la portari; două treimi din respondenți apreciază u notă maximă exercițiile de viteză.

La întrebarea „În cadrul antrenamentului, după perioada de încălzire, portarii se pregătesc cu echipa sau individual?”, aproximativ, doar unul din șase respondenți alocă timp pentru ca portarii să se pregătească individual cu echipa, cei mai mulți dintre ei, 54%, doar uneori cu echipa, iar restul cu echipa (fig.9-6).

”În cadrul antrenamentului, după perioada de încălzire,

portarii se pregătesc cu echipa sau individual?”

La întrebarea ”Care din factorii antrenamentului sportiv necesită o atenție sporită în pregătirea jucătorilor de handbal specializați pe postul de portar?” (fig.99-8) trei din patru respondenți consideră că pregătirea tehnică este un factor care necesită o atenție sporită în pregătirea portarilor, peste 70% consideră că pregătirea psihologică este extrem de importantă.

În ceea ce privește aprecierile făcute de respondenți remarcăm că nota medie cea mai ridicată este dată pregătirii tehnice, pregătirii fizice specifice și psihologice (fig.9-8).

Distribuția notelor medii pe principalii factori în pregătirea portarilor

În analiza jocului de handbal, corectați greșelile portarilor în antrenamentele ulterioare?

Peste 87% din respondenți corectează greșelile portarilor din antrenamentele ulterioare, 11% din respondenți procedează la corectarea greșelilor uneori și 2% din persoanele chestionate nu corectează aceste greșeli (fig.9-9).

Folosiți strategii psihologice pentru motivarea și concentrarea portarilor în timpul jocului de handbal?

Peste 70% din respondenți afirmă că folosesc strategii psihologice pentru motivarea și concentrarea portarilor în timpul jocului de handbal. (fig.9-10). De remarcat, că doar 2% din eșantion nu utilizează astfel de strategii.

Care considerați că este ponderea contribuției jucătorului de handbal specializat pe postul de portar în obținerea victoriei?

Este de remarcat, faptul că, 53% din respondenți consideră că portarul are o contribuție între 40% și 50% în obținerea victoriei (fig.9-11).

De altfel, acest procent confirmă și opțiunile respondenților referitoare la întrebarea ”În cadrul echipelor de handbal, pentru obținerea unor rezultate superioare, rolul cel mai important îl are jucătorul specializat pe postul:…”

Structura opțiunilor respondenților

65% din respondenți consideră că în foarte mică și mică măsură timpul alocat antrenamentul pregătirii specifice jucătorul de handbal pentru postul de portar este suficient(fig.9-12).

Credeți că portarul poate determina obținerea victoriei unei echipe?

Peste 58% din respondenți (fig.9-13) consideră rolul organizatoric al portarului ca decisiv pentru victoria unei echipe de handbal și aproximativ 40% consideră că portarul de handbal contribuie la succesul unei echipe.

La întrebarea „Cum considerați pe o scală de la 1(cel mai puțin important) la 5 (cel mai important) ca un portar să fie eficient, acesta trebuie să fie:” aproximativ 76% din respondenți consideră că este important ca portarul trebuie să fie înalt și să ajungă cu ușurință la colțurile porții, așa cum reiese și din figura 9-14.

Distribuția notelor medii în ceea ce privește calitățile unui portar eficient

Nota medie (fig.9-15) maximă acordată de respondenți pentru ca un portar să fie eficient scoate în evidență ca acesta să fie înalt și să ajungă cu ușurință la colțurile de sus ale porții. Următoarea notă este acordată portarului scund și cu viteză mare de reacție, iar ultima poziție este ocupată de ideea că portarul trebuie să fie masiv și să ocupe cât mai mult spațiul porții.

Pregătirea specifică a portarilor, cu antrenor special,

este necesară începând cu perioada junioratului?

Trei din cinci respondenți consideră că, în foarte mare măsură, pregătirea portarilor cu antrenor special este necesară începând cu perioada junioratului (fig.9-16).

Distribuția opțiunilor în ceea ce privește necesitatea

organizării unor cursuri speciale pentru antrenorii de portari

Peste 90% din respondenți consideră că, în foarte mare și mare măsură, este necesar să fie organizate cursuri speciale pentru antrenorii de portari (fig.9-17).

9.2. Prezentarea datelor dobândite pe durata cercetării preliminare

Datele obținute în urma cercetării preliminare, a grupei experimentale, prezentate în Anexa nr. 3, se referă la următoarele variabile:

Înălțime (m);

Anvergura brațelor (m);

Greutatea (kg).

Tabelul nr. 9-1. Datele sintetice al lotului experimental privind modelul somatic

Din datele prezentate în Tabelul 9-1, evidențiem corelația care se stabilește între înălțime și anvergura brațelor.

Tabelul nr. 9-2. Reperele statistice ale lotului experimental privind modelul somatic

Greutatea medie a jucătoarelor este de aproximativ 72 kg în timp ce anvergura medie a brațelor este de 1,81 m iar înălțimea medie de aproximativ 1,79 m. Aceste valori medii sunt reprezentative din punct de vedere statistic, valorile coeficientului de variație fiind mai mici de 40%, așa cum reiese și din Tabelul 9-2.

De asemenea, între cele trei variabile remarcăm un grad ridicat de omogenitate pentru înălțime și anvergură, în comparație cu greutatea variabilă care, din punct de vedere statistic, prezintă un grad de omogenitate mai mic.

Modelul somatic grupa experimentală

Înălțimea și anvergura brațelor (m)

Modelul somatic grupa experimentală

Greutatea (kg)

Din analiza și interpretarea grafică a datelor privind modelul somatic al subiecților cuprinși în experiment, specializați pe postul de portar, se poate constata o încadrare medie în modelul de selecție pentru sportivii din categoria cadeți și tineret și un nivel ridicat de încadrare pentru sportivii din categoria seniori, unii dintre subiecți încadrându-se în standardele internaționale.

9.3. Analiza datelor preliminare specifice modelului tehnico-tactic

Pentru analiza modelului tehnico-tactic s-a avut în vedere înregistrarea informațiilor referitoare la eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții.

Variabilele au fost analizate ținând-se cont de evoluția ritmului modificării relative a testării finale față de testarea finală preliminară. De asemenea, analiza a avut în vedere și descrierea statistică a variabilei cercetate.

Tabelul nr. 9-3. Datele privind modelul acțiunilor individuale ale portarilor în raport cu zonele convenționale ale porții.

Pe ansamblul lotului analizat remarcăm faptul că nivelurile medii calculate sunt reprezentative, iar seriile de date înregistrate, atât pentru testarea inițială, cât și pentru testarea finală, sunt omogene. Acest fapt este pus în evidență de valorile procentuale ale coeficientului de variație care înregistrează valori mai mici de 40%, conform tabelului 9-4

Tabelul nr. 9-4. Modelul acțiunilor individuale

Dinamica coeficientului de variație ne arată o creștere a gradului de omogenitate a seriilor de date înregistrate în testarea finală în comparație cu testarea inițială. Această evoluție este pusă în evidență prin scăderea coeficientului de variație.

Dinamica omogenității lotului în ceea ce privește numărul

tipurilor de mingi apărate la testarea inițială versus testarea finală

Remarcăm creșterea gradului de omogenitate a mingilor înalte apărate prin scăderea coeficientului de variație de la 29% la 23%, fiind, de altfel, evoluția cea mai evidentă în comparație cu celelalte două tipuri de mingi apărate: joase și medii.

Sintetic, evoluția lotului pe categorii de vârstă este prezentată în tabelul 9-5.

Tabelul nr. 9-5. Evoluția pe categorii de vârstă

Din datele prezentate în tabelul nr.9-5 remarcăm creșterea numărului de aruncări apărate în testare finală față de testarea inițială, jucătoarele realizând o evoluție evidentă.

Pe baza datelor de mai sus vom determina procentul mediu de reușite din 10 mingi aruncate pe fiecare categorie de vârstă și la nivelul întregului lot. Procentele obținute sunt prezentate în tabelul 9-6.

Tabelul nr. 9-6. Procentul mediu de reușite

la nivelul lotului experimental

La nivelul lotului experimental procentul de mingi apărate a crescut de la 31% la 42% pentru mingile joase, de la 38% la 47% în cazul mingilor medii și de la 27% la 38% în situația mingilor înalte. În ceea ce privește procentul mingilor apărate pe categorii de vârstă se prezintă în figura 9-21.

Dinamica ratei de mingi apărate pe categorii de vârsta

în testarea finală față de testarea inițială.

Din figura 9-21 remarcăm o dinamică ridicată a cadeților în ceea ce privește mingile apărate în comparație cu celelalte categorii de vârstă. Senioarele au o dinamică relativ constantă la nivelul celor trei tipuri de mingi, tineretul are o dinamică în creștere, dar inferioară celorlalte categorii, în timp ce, junioarele au dinamică în creștere cu valori extreme: rata mingilor joase ridicate este în creștere cu aproximativ 15,6%, în condițiile în care rata medie a mingilor medii înregistrează o creștere de doar 2,2%.

Un alt aspect al analizei noastre este cel referitor la gradul de influențare al evoluției lotului de la testarea inițială la testare finală prin de efectuarea de antrenamente specifice conform categoriilor de vârste: senioare, tineret, junioare și cadeți.

Această evoluție este pusă în evidență prin calculul raportului de determinație. Elementele de calcul ale raportului de determinație sunt rezultatul regulii de adunare a dispersiilor. În urma prelucrării datelor s-au obținut următoarele informații prezentate în tabelul nr.9-7

Tabelul nr. 9-7. Raportul de determinație

Împărțirea lotului pe categorii de vârstă a influențat modul în care au evoluat antrenamentele, în sensul că dacă în testarea inițială, raportul de determinație a avut valori cuprinse între 39% și 47%, în timp ce la testarea finală acest indicator a avut valori cuprinse între 54% și 59%. Această evoluție ne arată că aplicare unor antrenamente specifice conduce la creșterea ratei de mingi apărate în testarea finală față de testarea inițială.

Evoluția raportului de determinației pe tipuri de mingi apărate

Cea mai importantă creștere a raportului de determinație a fost în cazul mingiilor medii și înalte apărate.

Aplicarea testului ANOVA la nivelul fiecărui tip de minge apărate validează din punct de vedere statistic demersul nostru anterior.

Evoluția comparativă a lui F calculat după tipul de mingi apărate

Astfel, testul ANOVA aplicat în fiecare din cele trei tipuri de mingii aruncate: joase, medii și înalte respinge ipoteza omogenității mediilor celor două teste, valorile calculate ale lui F fiind mai mari decât valorile teoretice, ceea ce înseamnă că antrenamentele specifice pentru seniori, tineret, juniori și cadeți au avut o influență semnificativă.

Tabelul nr. 9-8. Test ANOVA Mingi joase

Tabelul nr. 9-9. Test ANOVA Mingi medii

Tabelul nr. 9-10. Test ANOVA Mingi înalte

9.4. Concluziile parțiale dobândite din cercetarea preliminară

Aplicarea testului ANOVA la nivelul fiecărui tip de minge apărate validează din punct de vedere statistic demersul cercetării. Astfel, testul ANOVA aplicat în fiecare din cele trei tipuri de mingii aruncate: joase, medii și înalte conduce la respingerea ipotezei omogenității mediilor celor două teste, valorile calculate fiind mai mari decât valorile teoretice, ceea ce înseamnă că antrenamentele specifice pentru seniori, tineret, juniori și cadeți au avut o influență semnificativă, conform datelor centralizate în tabelul 9-7, date obținute, la rândul lor, din tabelele 9-8, 9-9, și 9-10.

Eșantionul pentru care a fost aplicat chestionarul este reprezentativ din punct de vedere al distribuției după vârsta în ani împliniți și remarcăm că peste 45% din respondenți consideră că postul de portar este cel mai important, următoarea opțiune fiind pentru postul de conducător de joc, aproximativ 40%.

Exercițiile considerate de cei chestionați cele mai eficiente sunt cele pentru mobilitate și viteză. De altfel, peste 80% dintre cei chestionații au acordat nota maximă pentru mobilitate, iar 2/3 dintre respondenți pentru viteză.

Aproximativ 55% dintre antrenori consideră că portarii, după perioada de încălzire, se pregătesc uneori cu echipa, doar unul din șase antrenori îi pregătește individual.

3 din 5 antrenori apreciază că în foarte mare măsură portarii trebuie pregătiți cu tehnician specializat; Peste 70% dintre cei chestionați apreciază că în foarte mare măsură trebuie organizate cursuri speciale pentru antrenorii de portari.

Faptul că pregătirii portarului nu îi este alocat un timp suficient pe parcursul antrenamentului o demonstrează răspunsurile la întrebarea Considerați că alocați suficient timp antrenamentului pregătirii specifice portarului?, doar 35% din respondenți apreciind acest lucru ca fiind suficient în mare măsură și foarte mare măsură, restul apreciind timpul ca insuficient.

Din analiza și interpretarea datelor privind modelul somatic al subiecților cuprinși în experiment, se poate constata o încadrare medie în modelul de selecție pentru o parte a subiecților și un nivel ridicat de încadrare pentru sportivii din categoria seniori.

Datele privind modelul acțiunilor individuale ale portarilor în raport cu zonele convenționale ale porții arată că aplicarea unor antrenamente specifice conduce la creșterea procentajului de mingi apărate, o influență mai accentuată fiind remarcată asupra grupelor de portari cu vârstă mai mică, ceea ce demonstrează eficacitatea antrenamentului specific de portari, începând de la o vârstă cât mai fragedă.

Sintetizând aspectele expuse anterior putem concluziona că sunt create premisele unei cercetări științifice bazate pe o pregătire specifică individuală a portarului, ipoteza cercetării preliminare, „Folosirea unor mijloace și metode de pregătire individuală a portarului de la o vârstă cât mai fragedă poate constitui un demers decisiv în modelarea pregătirii pentru acest post.”, fiind confirmată.

PARTEA a-III-a

CERCETĂRI EXPERIMENTALE ȘI CONTRIBUȚII PERSONALE PRIVIND AMELIORAREA PREGĂTIRII PORTARULUI DE HANDBAL DE ÎNALTĂ PERFORMANȚĂ

Cadrul metodologic operațional al cercetării experimentale

10.1. Actualitatea și importanța cercetării

Actualitatea și importanța temei alese

De la inventarea jocului de handbal și până în zilele noastre, s-au căutat permanent noi metode de pregătire a jucătorilor, accesibile și cât mai eficace. Antrenorii au fost mai tot timpul preocupați de acumularea cât mai multor informații printr-o comunicare largă, fie în plan național, fie internațional. Interesantă – din unghiul de vedere al ideii enunțate mai înainte – s-a dovedit, în ultimele decenii, explozia informațională. Cum se putea ajunge la aceste informații? Prin comunicare, ceea ce înseamnă, în ultimă instanță, împărtășire, transmitere a noilor cunoștințe descoperite, didactic vorbind.

Jürgen Habermas, filozof și sociolog german, cunoscut mai ales datorită lucrărilor sale despre filozofia socială, a emis teoria despre comunicarea intelectuală, pe care o plasează în afara contactului masiv dintre domeniul comunicării formale și cel al comunicării informale. După filozoful german, această comunicare produce opinii în manieră publicistică de natură critică, fiind singura opinie în înțelesul strict al cuvântului, cum subliniază autorul, „care mijlocește fluxul între domeniul comunicării formale și cel al comunicării informale.”.

Așadar, cine deține cunoașterea și stăpânește informația acela deține puterea. Cunoașterea informală stă în spatele cuvântului. Referindu-mă la jocul de handbal, cunoașterea informală – pe care aș asemui-o cu cea didactică – cuprinde mesaje noi de mare complexitate cu aplicații practice. Aceasta diferă de cea formală, care circulă pe canale deja cunoscute, reglementate.

Prin această grilă de lectură am studiat, în singurele cărți de specialitate apărute până în prezent, relatările și concluziile autorilor români și străini referitoare la tema tezei mele de doctorat – rolul portarului în jocul de handbal – sintetizată printr-o frază: Ieșirea din umbră a portarului înseamnă „resurecția” (deșteptarea) echipei!

Am studiat comentariile specialiștilor în handbal cu privire la realitatea obiectivă din vremea în care au trăit fiecare, filtrată prin realitatea subiectivă, pentru a configura o comunicare intelectuală. În literatura noastră de specialitate am găsit doar două lucrări cu autori români, demne de luat în seamă, deși vechimea cărților lor depășește trei-patru decenii: Constantin Popescu, „Handbal. Jocul portarului” și Ioan Bota-Bogdan Macovei, „Handbal-Antrenamentul portarului” (Editura Sport-Turism, București 1983).

O mare parte din succesele evidente în plan mondial ale handbalului românesc din anii '70 își au, desigur, rădăcina în atașamentul față de acest joc de echipă dovedit atât de componentele teamurilor, cât și de antrenori, dar mai cu seamă de patosul acestora de a promova noul, strălucit reliefat în lucrarea ilustrului antrenor de handbal Constantin Popescu, zis „Pilică”, fost și jucător, cel mai titrat dintre antrenorii din România ai handbalului feminin, câștigând trei titluri de campion mondial cu echipa noastră națională. În lucrarea citată, domnia sa scrie: „Succesul unei echipe este determinat în mare măsură de comportarea portarului propriu. Acest adevăr valabil la fotbal, hochei, polo etc. devine și mai evident la handbal, unde frecvența aruncărilor la poartă este deosebit de mare.”

Din experiența acumulată în poarta unor echipe valoroase din țară și de peste hotare, unde am activat, dar și în cea a Naționalei României, am ajuns la concluzia că portarul în handbal (și nu numai!) este jucătorul cu dublă identitate. Altfel spus, el nu este doar un simplu jucător. O definiție încadrată în parametrii agreați de exigențele de astăzi am găsit-o într-una dintre lucrările francezului Pierre Gueniffey: „Portarul de handbal este primul atacant și ultimul apărător, el este omul cheie al meciului, care trebuie valorificat încă din perioada antrenamentelor.”

În lucrarea mea am căutat să dezvolt acest percept lansat de specialistul francez și să continui seria lucrărilor autohtone privind antrenamentul și sarcinile portarului de handbal, pledând pentru crearea unei Școli Naționale a Portarului de Handbal, cu filiale în orașe cu tradiție în jocul de handbal – Râmnicu Vâlcea, Baia Mare, Bacău, Târgu Mureș, Zalău, București, Cluj-Napoca, Brașov – care să fie coordonată din punct de vedere metodologic de Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport din București.

Și prezentul e ca și trecutul. Marile succese în plan național și internațional ale echipelor noastre de handbal s-au bazat pe talent și antrenamente bine dozate. Dar n-a fost îndeajuns, marile performanțe nu s-au rezumat doar la talent și antrenamente, ele s-au coroborat, cum am mai amintit, cu dăruirea totală a fiecăruia față de acest joc de echipă, cu disciplina, dar înainte de toate cu patosul fiecărui antrenor în promovarea noului. Antrenorii – și aceștia au imprimat fiorul gândirii lor tuturor jucătorilor – niciodată, în drumul spre performanța înaltă, nu s-au gândit la drămuirea timpului consumat și a efortului depus. Iată așadar, suficiente argumente de a ne gândi permanent la metode noi, specifice, cât mai performante, pentru fiecare jucător în parte pe postul care îl ocupă în echipă. Iar, ca să-l parafrazez pe Pierre Gueniffey, cum că „portarul este omul cheie al meciului”, vin cu constatarea că, alături de portar, fiecare jucător în parte – și extremele, și interii, și pivoții – sunt „piese cheie” într-un meci, care poate fi câștigat nu doar cu „sclipirea” unui jucător, ci cu suma sclipirilor întregului team.

Tema aleasă va fi mereu actuală, pentru că noul este mereu actual, niciodată nestând pe loc. Pe fondul valoros al acumulărilor se clădește viitorul handbalului. Primul care trebuie să acceadă spre nou este portarul, în dubla sa identitate, de „prim atacant” și „ultim apărător”, rolul său de „jucător cheie” într-o echipă fiind un subiect care necesită mai multă considerație din partea antrenorilor. Or, cum spuneam mai înainte, noul nu există fără o comunicare intelectuală. A fi un bun receptor în acumularea noului, nu numai în handbal, ci în orice domeniu, înseamnă, conform studiilor, memorie bună, dar și capacitate intelectuală. Quod erat demonstrandum.

10.2. Premisele cercetării experimentale

În cele mai multe cazuri portarilor de handbal li se atribuie un timp insuficient pentru antrenamente specifice. Mai mult, exercițiile practicate se dovedesc necorespunzătoare perioadelor de pregătire în care echipa se află, precompetițională sau competițională.

Comportamentul portarului modifică, mai mult decât al oricărui alt jucător, randamentul echipei, influența asupra rezultatului final fiind, de multe ori, mai mare de 50%. Un bun comportament defensiv se transmite și celorlalți jucători. Greșelile, nesiguranța și indecizia pe acest post au repercusiuni asupra întregii echipe. O greșeală a jucătorului de câmp poate fi reparată de coechipierul de lângă el. O greșeală a portarului se transformă în dezavantaj pe tabelă. În acest context, rolul și importanța antrenamentelor specifice în pregătirea portarilor sunt decisive în realizarea unei echipe competitive. Probabil că impunerea unui antrenor special pentru portari, prin regulamentele F.R.H., cel puțin la nivelul loturilor reprezentative și Ligii Naționale, ar conduce la reimpulsionarea valorică a handbalului.

10.3. Obiectivele cercetării experimentale

Cercetarea efectuată în cadrul studiului experimental are ca principal obiectiv ameliorarea pregătirii generale și specifice a portarilor de handbal în vederea obținerii unei capacități de performanță de un înalt nivel:

Optimizarea metodologiei de instruire folosind selectarea celor mai eficiente mijloace de antrenament specific al jucătoarelor de handbal de performanță specializate pe postul de portar.

Evaluarea condiției fizice a jucătoarelor de handbal specializate pe postul de portar prin măsurarea parametrilor somatici și motorii.

Dobândirea de cunoștințe teoretice și practice pentru efectuarea independentă a exercițiilor specifice de portar pe durata a 24 de săptămâni.

Aprecierea rezultatelor obținute la testarea inițială a probelor de control și compararea cu rezultatele obținute la testarea finală.

10.4. Scopul cercetării experimentale

Scopul acestei cercetări experimentale îl reprezintă încercarea de a oferii soluții pentru optimizarea antrenamentului specific de portar prin elaborarea unor modele de pregătire bazate pe mijloace și metode corect selecționate, adaptate solicitărilor specifice pe postul de portar.

10.5. Sarcinile cercetării experimentale

Pe parcursul desfășurării cercetării, au fost realizate următoarele sarcini:

realizarea unei ample campanii în vederea documentării și informării, parcurgerea unei bibliografii profund conținut științific în ceea ce privește tema aleasă;

emiterea ipotezelor de lucru;

stabilirea eșantionului experimental;

pregătirea instrumentelor de lucru (ruletă, cronometru, puls-testere, materiale de înregistrat video, tabele centralizatoare);

stabilirea probelor de control;

testarea inițială a subiecților;

parcurgerea programului de pregătire;

recoltarea finală a rezultatelor;

analiza și interpretarea rezultatelor;

formularea concluziilor și a recomandărilor pentru validarea sau invalidarea ipotezelor de lucru;

10.6. Ipotezele cercetării experimentale

– Efectuarea antrenamentului individual conduce la ameliorarea pregătirii și creșterea capacității de performanță a portarilor de handbal.

– Implementarea începând de la o vârstă cât mai fragedă a acestui tip de antrenament conduce la însușirea mai rapidă a procedeelor tehnico-tactice corecte, specifice portarului de handbal.

10.7. Metode și tehnici de cercetare

„Metoda este legată de lămurire (explicație) și semnifică o modalitate de descoperire a unei înfățișări a adevărului ce caută să dea răspunsuri la întrebări precum «cum?». Lipsa de precizie a termenului este dată atât de deosebirile de nivel la care se află metodele în cercetare, de mărimea explicațiilor pe care acestea le înglobează, cât și de diferitele momente în cadrul evoluției cercetării cărora li se aplică. În general, metoda de cercetare semnifică calea, itinerariul, programul după care se coordonează acțiunile practice și individuale pentru atingerii unui obiectiv. Metodele au un în principal însușiri instrumentale și de acțiune, precum și de interpretare, respectiv de informare, fiind ghidate de ansamblul general de idei al cercetătorului și de teoriile științifice teoretice de la care începe și pe care își fundamentează cercetătorul științific demersul său.

Metoda (din grecescul methodos care înseamnă mijloc, sale sau mod de expunere) semnifică ansamblul de principii și reguli ale cunoașterii, de preschimbare a realității obiective. În cadrul științelor socio-umane, noțiunea de metodă este folosită în accepțiuni extrem de variate, fiindu-i asociat un înțeles când prea extins (metoda statistică, metoda experimentală), când prea limitat (S. Chelcea, 2001). Pe de altă parte, în științele umane, termenul este ambiguu folosindu-se ori la singular (comparativă etc.), ori la plural (de culegere a datelor).

Metoda este întrebuințată în funcție de metodologie, presupunând ,,înlănțuirea ordonată a mai multor tehnici” (Friedman, 1961, apud S. Chelcea), tehnici care, și ele, vor fi operaționalizate în șabloane sau procedee de utilizare aplicate instrumentelor folosite la investigare. Se poate detalia, pentru metoda observației, în situația unei anchete de explorare, că este o tehnică ce poate figura în ca „observație participativă”, o procedură pentru acest model de observație ar fi înregistrarea a datelor iar instrumentul de investigare l-ar reprezenta ghidul de observație.”

Clasificarea metodelor

Putem remarca nenumărate norme (criterii) prin care metodele au fost clasificate în cadrul științelor umane.

Un prim criteriu ar fi cel temporal. J.C. Plano vorbește de „viziunea în lungime” sau metode longitudinale (studiul de caz, bibliografia) și „viziunea în lățime” sau metode transversale (ancheta, testele, observația). Într-o cercetare a performanțelor academice din cadrul unei grupe de studenți, ne lămurește autorul amintit, se poate apela la metoda longitudinală, ceea ce admite cercetarea aceleiași grupe pe tot timpul facultății ori se poate utiliza metoda transversală, adică cercetarea simultană de grupe, fiecăreia fiindu-i atribuit un an de studiu. Utilizând metoda longitudinală studiul este finalizat după mai mulți ani, pentru ca prin metoda transversală, studiul se finalizează după un singur an.

În funcție de criteriul funcției îndeplinite ( conform I. Coandă 1987) în cadrul procesul cercetării este vorba despre metodele de:

recoltare a datelor (chestionarul, documentarea, interviul);

de proiectare a cercetării (operaționalizarea conceptelor, eșantionarea);

de analiză și interpretare (comparația, scalarea, analiza factorială, analiza de conținut).

Un alt criteriu ar fi cel al credibilității datelor dobândite în cercetare (V. Miftode, 1982). Din acest punct de vedere se face separarea între metode principale și secundare.

Primele (documentarea, observația, experimentul), arată informații ce înlesnesc cunoașterea predominant sociologică și au valoare de fapte, iar secundele (chestionarul, sondajul, interviul, tehnica scalelor, sociometrică și a testelor) oferă informații ce înlesnesc cunoașterea predominant psihosociologică și au valoare de opinie. Metodele socio-umane (mai ales cele din sociologie) pot fi sistematizate și în funcție de alte criterii: gradul de asociere și corelare în cercetare, numărul unităților sociale studiate (metode statistice și cazuistice), gradul cu care cercetătorul este implicat în provocarea exprimării social etc.

Conform lui J. Plano, indiferent de diversitatea tipurilor de metode și clasificări folosite, metoda științifică reclamă momentele următoare:

identificarea exactă a problemei ce urmează a fi cercetată;

formularea ipotezei prin care este exprimată relația dintre variabile;

precizarea tehnicilor și procedeelor cuvenite;

culegerea de date în vederea testării empirice a ipotezei;

analiza datelor din punct de vedere cantitativ și calitativ;

acceptarea sau respingerea ipotezei ori reformularea acesteia”

10.7.1. Metoda studiului bibliografic

Cercetările, nici măcar ce mai concretă, nu pot face abstracție de o documentare potrivită, ce corespunde scopului său. O bună documentare și informare se duce la îndeplinire prin studiere cărților și revistelor publicate atât în țară câr și străinătate.

Pentru acest lucru au fost studiate o multitudine de cărți, manuale, îndrumare, tratate, periodice, culegeri de lucrări științifice și comunicări care au abordat sau tratează tema aflată în cercetare. După opinia noastră, documentarea științifică constituie o expresie a cunoașterii metodice, bazată pe rațiune, fiind o activitate de informare profundă. Documentarea a presupus studiul bibliografiei de specialitate (atât din țară cât și din străinătate), dar și informarea despre cercetări ale specialiștilor din țări în care rezultatele handbalistice sunt remarcabile. Au fost selecționate acele metode care aveau la bază concepte noi de antrenamente, care analizează problematica antrenamentului de handbal, dar și pe cea a antrenamentului sportiv, în general, cu scopul determinării acelor principiilor ce stau la fundamentul măririi capacității de performanță. A fost parcurs un studiu aprofundat pentru găsirea de surse informative precum casete video, DVD-uri și pagini web ale diferitelor cluburi cu performanțe continentale și mondiale și forumuri cu profil handbalistic.

10.7.2. Metoda observației

Metoda proprie științei, cu cea mai mare vechime, este observația. Prin ea se trece de la poziția de observație pasivă la atitudinea de activizarea conștientă, organizată și rațională observației. Observația este explicată ca un proces al cunoașterii științifice constând în contemplarea metodică și intențională ce vizează un scop anume.

Aspectele observației sunt următoarele:

modul în care subiectul abordează situația;

modul în care se stabilește contactul uman;

modul în care răspunde la sarcinile propuse;

modul în care își organizează acțiunile;

modul în care se manifestă prin cuvinte, gesturi.

Condițiile observației:

are un caracter cu fundament teoretic și metodologic;

are scopuri exact formulate;

are sarcini explicit delimitate.

Înregistrarea observației:

cu ajutorul simțurilor;

cu ajutorul sau prin intermediul aparatelor și instrumentelor adecvate.

10.7.3. Metoda testelor

Prin definiție, testul reprezintă o metodă de investigație psihologică alcătuit din una ori mai multe probe ce coincid pentru toate persoanele cercetate. Ca metodă de investigație, testele încearcă să fie o unealtă de măsurare, nu doar de apreciere subiectivă, a indiferent cărui parametru accesibil.

Testele sunt eficiente și folositoare doar dacă respectă regulile impuse de operațiunea de măsurare. Pentru a îndeplini acest lucru este esențială respectarea următoarele obligații:

Trebuie examinată și comparată o realitate cu o alta de același tip, luată ca etalon;

Trebuie să existe o unitate de măsură fixă, divizibilă uniform;

Trebuie să redea rezultatele în termeni cantitativi.

Cât privește fenomenul cercetat acesta nu trebuie să semnifice o particularitate singulară ci un model realizat pe mai mulți indivizi.

Fără un etalon măsurarea nu prezintă interes, fiind lipsită de semnificație. Este o certitudine faptul că existența etalonului sau a modelului reprezintă, cu adevărat, o cheie a succesului (nu singura), în activitatea de testare.

Existenta unor corelații între anumite variabile funcționale sau morfologice nu permite decât o estimare aproximativ exactă a măsurătorilor. Eroarea comisă constă în faptul că specialistul acordă credit unui singur test. Acest lucru nu evidențiază decât un singur fenomen, dar nici acela în totalitate.

Cercetarea multidisciplinară a probat faptul că, pentru ca organismul uman să fie mai bine cunoscut, trebuie expus unor baterii de teste. În domeniul educației fizice și sportului utilizarea testelor nu poate fi realizată fără o clasificare prealabilă în vederea orientării specialistului asupra tuturor aspectelor pe care testarea le poate trata.

Cu privire la numărul subiecților există teste:

individuale;

de grup;

colective.

În funcție de conținut întâlnim teste:

pentru cunoștințe;

psihologice;

de personalitate;

biomotrice.

Printr-o altă clasificare stabilim teste :

de aptitudini;

de dezvoltare.

Cercetarea în sport este obligatoriu să-și extindă bateria de teste și spre personalitatea sportivului dar și spre domeniul de înțelegere al acestuia, mai precis asupra inteligenței. Mai este necesar de știut că biometria nu este de conceput în afara sociometriei sau psihometriei. Din acest motiv este util ca investigațiile care nu conduc din punct de vedere al rezultatului la o măsurătoare să fie numite examene ori probe în timp ce cuvântul test să fie rezervat pentru investigațiile care exprimă rezultatele numeric (cifric).

Testul este cea mai palpabilă metodă. El dovedește fără îndoială dezvoltarea spre valori superioare a sportivului, fiind de un ajutor incalculabil în munca antrenorilor, în selecția și formarea sportivilor.

10.7.4. Metode statistico-matematice

În vederea determinării variabilelor experimentale preliminare s-a procedat la culegerea, prelucrarea și analiza datelor prezentate sub formă de reprezentări grafice și tabele. Variabilele supuse cercetări au fost înregistrate la două momente de timp diferite definite ca testarea inițială și testarea finală:

Momentul de început al exercițiului numit testarea inițială;

Momentul de verificare al modului de a stabilire existentei relațiilor între aceste variabile când au fost calculate mai multe serii de indicatori statistici apreciați ca fundamentali, în baza valorilor înregistrate la nivelul jucătorilor ():

media aritmetică a valorilor consemnate de grupul experimental, definită fie ca medie aritmetică simplă , fie ca medie aritmetică ponderată:

abaterea standard a valorilor medii calculată ca medie pătratică simplă (8.3.) sau ponderată (8.4.) din abaterile individuale valorilor înregistrate față de media aritmetică calculată conform relațiilor (8.1.) sau (8.2.)

Testul „t” aplicat pentru diferența dintre mediile a două eșantioane dependent, iar volumul grupelor de analiză este mai mic de 30 de persoane. Această abordare are în vedere faptul că variabilele cercetate sunt măsurate de două ori, pe aceiași subiecți, pornindu-se de la următoarea statistică:

unde:

– media distribuției diferențelor dintre valorile testării finale și cele ale testării inițiale;

– diferența nulă, pornind de la ipoteza că media testării finale și media testării inițiale nu există nicio diferență;

– eroarea standard a distribuției diferențelor.

Verificarea semnificației comparării mediilor pentru a vedea dacă evoluția pregătirii a fost una sau nu semnificativă, unde este valoarea medie a testării inițiale, iar valoarea medie a testării finale.. Testul “t” constă în a accepta sau a respinge una dintre ipotezele:

Testul adecvat acestui scop este Testul “t”, care presupune determinarea lui . Pe această bază, regula de decizie a testului este următoarea:

Coeficientul Cohen. Dacă testul “t” răspunde la interogarea „există o diferență ori asociere semnificativă?”, coeficientul Cohen măsoară mărimea efectului și ne prezintă „care este mărimea acestei diferențe sau asocieri?”. Relația de calcul este următoarea:

,

unde: este abaterea medie standard calculată ca medie aritmetică simplă a abaterilor standard ale celor două distribuții: testarea inițială și testarea finală.

Interpretarea rezultatelor obținute se face atât în relație cu mărimea efectului – coeficientul Cohen, cât și în relație cu pragul de semnificație obținut – testul t. O adaptare a concluziilor este înfățișată în tabelul 10-1

Tabelul nr. 10-1. Ghid simplificat de interpretare a mărimii efectului și testului de semnificație

Sursa: Informațiile au fost prelucrate după http://psihologietm.ro/download/membrii/Help/meff.htm

Ierarhizare multicriterială a unităților observate (fie la nivel de jucător fie la nivel de categorie de vârstă: senioare, tineret, junioare, cadeți) are la bază metoda observării distanței relative dintre entități și valoarea unității cu performanța maximă dacă vorbim de variabile necondiționate de timp sau minimă dacă vorbim de variabile condiționate de timp. Procedura de ierarhizare urmărește următorii pași:

Pentru fiecare variabilă se compară valorile finale cu cele inițiale;

Se determină valoarea minimală sau maximală (în funcție de raportarea la unitatea de timp a variabilei);

Se raportează fiecare indice determinat în pasul 1 la valoarea minimală sau maximală (în funcție de raportarea la unitatea de timp a variabilei), de la pasul 2 pentru toate variabilele incluse în planul de cercetare;

Se calculează media geometrică simplă pentru toate unitățile observate, fiind luate în calcul valorile de la pasul 3;

De ordonează crescător mediile geometrice obținute la pasul 4, fiecărei unități observate fiindu-i atribuit un număr de ordine numit rang.

Avantajul măsurării prin această metodă constă în conservarea calității informației în sensul că media geometrică exprimă distanța față de performanța maximă sau minimă fără ca să elimine în totalitate diferențele dintre entitățile observate

10.7.5. Metoda grafică

Reprezintă o metodă de evaluare vizuală a procesului de pregătire. Având o reprezentare grafică, pe diapozitive se pot observa creșterile sau scăderile în pregătire, înfățișate în baza evaluărilor și probelor de control.

Fiecare probă măsurată într-un stadiu de pregătire și înfățișată grafic conduce la o imagine reală a stadiului valoric, la momentul respectiv, atins de sportiv, a evoluției sau regresului său.

Pentru realizarea performanței sportive metoda grafică prezintă o importanță deosebită, ea arătând sportivul într-un anumit moment de pregătire, creșterea valorică, regresul sau stagnarea performanțelor sale. Pornind de la metoda grafică pot fi preconizate o mare parte dintre rezultate, metoda fiind strâns legată de metoda testelor înregistrate, statistico-matematice. Metoda grafică înfățișează imaginea tehnicilor de cercetare afișate ca un tablou finisat.

10.7.6. Metoda modelării

Metoda modelării în jocul și antrenamentul portarului de handbal actual este o necesitate și se impune folosirea ei pentru utilizarea cu maximă eficiență a informațiilor strânse în timpul pregătirii, a caracteristicile individuale principalele (de tip somatic, psihic și biologic), a tipul procesului de joc (ce cuprinde relațiile tehnice, temporale și spațiale extrase în timpul evolutei din meciurile oficiale) și cuprinse, pentru fiecare handbalist în parte, într-o bază de date.

Pornind de la conceptul că antrenamentul sportiv și jocul portarului de handbal reprezintă pachete de acțiuni motrice formate dintr-un număr mare de componente ce au o anumită funcționalitate și organizare interioară, se poate trage concluzia că, pentru a le regla și conduce către un scop bine definit este necesară înregistrarea și obiectivizarea lor.

Organizarea și desfășurarea cercetării experimentale

11.1. Locul și subiecții supuși cercetării experimentale

Întregul demers experimental realizat la nivelul handbaliștilor portar selecționați în echipele naționale din cadrul Federației Române de Handbal așa cum este prezentat în Anexa nr. 2, a avut loc în săli regulamentare de handbal (Floreasca-București, Energetic–Râmnicu Vâlcea, Sala Sporturilor-Râmnicu Vâlcea) și pe stadioane de atletism (Lia Manoliu-București, Zăvoi-Râmnicu Vâlcea).

Structura lotului experimental

Analizând datele din Anexa nr. 2, remarcăm faptul că 5 jucătoare provin de la Centrele Naționale Olimpice de Excelență iar restul de la alte 8 echipe. Din totalul de 17, peste o treime din jucătoare fac parte din categoria „Tineret”

11.2. Probele de control folosite în cercetarea experimentală

La începutul experimentului jucătoarele au fost supuse unui număr de 8 probe de control, 5 elaborate de FRH și trei adaptate de autor, două în premieră în România, după un model suedez și o alta după model F.R.H.

Probe de aruncări la poartă

11.2.1. Eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții

Pe parcursul antrenamentului, după încălzirea specifică și pregătirea subiecților privind metodologia de alocare a punctajului, se execută un set de câte 15 aruncări de la 10, de la 8 și de la 6 metri, efectuate de coechipieri care corespund aceluiași nivel de pregătire și categorie de vârstă, într-o ordine aleatorie, de către 5 sportivi. Fiecare dintre ei efectuează trei aruncări, câte una în fiecare zonă convențională a porții, fără ca portarul să cunoască zona convențională a porții în care este trimisă mingea.

Punctele se acordă pe baza acțiunilor înregistrate, respectiv a numărului de puncte acumulate de fiecare subiect pentru 5 aruncări din fiecare categorie (conform fig.11-1), putând fi obținut un maxim de 30 de puncte.

Zonele convenționale ale porții.

11.2.2. Anticiparea momentului de lansare a mingii

Pe parcursul antrenamentului, după încălzirea specifică și pregătirea subiecților privind metodologia de alocare a punctajului, se execută un set de câte 5 aruncări de la 10, de la 8 și de la 6 metri, efectuate de coechipieri care corespund aceluiași nivel de pregătire și categorie de vârstă, într-o ordine aleatorie, de către 5 sportivi. Fiecare dintre ei efectuează trei contraatacuri fără ca portarul să cunoască distanța de la care se aruncă la poartă.

Punctele se acordă pe baza acțiunilor înregistrate, respectiv a numărului de puncte acumulate de fiecare subiect pentru 5 aruncări din fiecare categorie, putând fi obținut un maxim de 30 de puncte.

Probele elaborate de FRH sunt următoarele:

Săritura în lungime de pe loc (probă elaborată de F.R.H.).

Din poziția stând depărtat, cu brațele înainte, se execută balansarea brațelor înapoi odată cu îndoirea genunchilor se realizează împingerea energică în picioare simultan cu ducerea brațelor spre înainte. Are loc desprinderea în lungime urmată de aterizarea în poziția ghemuit. Se măsoară distanța de la linie până la cel mai apropiat (de linie) călcâi al picioarelor.

Alergare de viteză – 5 x 30 m. (probă elaborată de F.R.H.)

Constă în 5 alergări pe distanța de 30 m, cu o pauză de 30 s între alergări. Startul se ia din picioare, cronometrul se pornește la prima mișcarea piciorului sportivului și se oprește când sportivul a trecut linia de 30 m. Se respectă pauza de 30 s, timp în care sportivul se va îndrepta spre linia de plecare și se va pregăti de start. Se vor înregistra cele 5 alergări, făcându-se media lor aritmetică, rezultatele fiind înregistrate în secunde și zecimi de secunde.

Testul Cooper (probă elaborată de F.R.H.).

Se aleargă pe stadion timp de 9 minute, măsurându-se distanța parcursă de fiecare sportiv, fiind interzisă părăsirea pistei de alergare. La semnalul de terminare a cursei sportivii se opresc și așteaptă înregistrarea distanței parcurse.

Deplasare în poartă (probă adaptată de autor pentru portari în locul Driblingului printre jaloane – probă pentru jucători de câmp, elaborată de F.R.H.).

Portarul se află lângă o bară a porții. Plecând din poziție fundamentală acesta execută deplasări laterale pentru a atinge, succesiv, toate cele 4 colțuri ale porții, astfel: sus, jos, jos, sus. Urmează alergare de viteză 6 metri (până la ieșirea din semicerc). Cronometrul este pornit la prima mișcare a portarului și este oprit în momentul depășirii liniei de semicerc.

Deplasare în triunghi (probă elaborată de F.R.H.).

Triunghiul se trasează în felul următor: baza triunghiului o constituie linia dreaptă de 3 m a semicercului de la 6 m, pe această bază, din mijlocul ei, se ridică o perpendiculară de 3 m care ajunge la semicercul punctat și care va fi înălțimea triunghiului isoscel. Laturile triunghiului se marchează prin unirea celor 3 puncte astfel obținute. În vârful celor 3 unghiuri și tangent la ele se trasează câte un cerc al cărui diametru este de 30 cm. Sportivul se găsește inițial cu fața spre vârful triunghiului, având piciorul stâng în centrul cercului din stânga bazei triunghiului. La semnalul de începere a probei, sportivul se deplasează cu pași adăugați lateral spre dreapta, până atinge cu piciorul drept celălalt cerc de la baza triunghiului; se deplasează, în continuare, cu pași adăugați spre înainte, până la cercul din vârful triunghiului, pe care este obligat să-l atingă cu un picior, după care, deplasându-se cu pași adăugați spre înapoi, trebuie să ajungă cu un picior în cercul de la care a pornit inițial. Deplasarea se continuă imediat spre cercul din vârful triunghiului, în continuare înapoi spre cercul din dreapta bazei triunghiului și înapoi spre cercul din dreapta bazei triunghiului și apoi spre stânga la cercul (locul) de pornire folosind în permanență aceeași tehnică de deplasare cu pași adăugați lateral, înainte și înapoi, specifică jocului de apărare în handbal. Acest drum dus-întors, descris mai sus, se socotește a fi un traseu complet, format din 6 laturi ale triunghiului. Sportivii sunt obligați să-l parcurgă de 3 ori fără oprire, deci să acopere 18 laturi ale triunghiului. Timpul se va înregistra în secunde și zecimi de secunde, de la prima mișcare a jucătorului și până la revenirea, după parcurgerea traseului complet (18 laturi), cu un picior în cercul (locul) de plecare. În tot timpul executării acestei probe, fața trebuie să fie spre vârful triunghiului

Aruncarea mingii de handbal la distanță cu elan de 3 pași (probă elaborată de F.R.H.).

Aruncarea se va efectua dinapoia unei linii trasate pe sol, linie care nu poate fi atinsă sau depășită înainte ca mingea să fi depășit mâna aruncătorului. Pentru elan poate fi folosită tehnica pasului încrucișat, a celui adăugat sau săltat. Se vor executa două aruncări luându-se în considerare cel mai bun rezultat.

11.3. Etapele cercetării experimentale

Partea experimentală a lucrării a început în luna august 2011 și s-a încheiat în luna martie 2012

Etapa I

Demersul operațional al cercetării

Stabilirea scopului și sarcinilor cercetării

Precizarea obiectivelor cercetării și a sarcinilor concrete pentru înfăptuirea acesteia

Constatarea premisei de la care se pleacă în demersul științific

Formularea clară a ipotezei

Stabilirea metodelor și tehnicilor de cercetare

Stabilirea locului cercetării

Formarea eșantionului supus cercetării

Etapa a II-a

Demararea cercetării

Culegerea datelor

Testarea inițială a jucătoarelor la probele de control

Prezentarea programului de lucru individual și aplicarea acestuia în timpul antrenamentului printr-o colaborare și participare activă a antrenorilor de la cluburile unde activează jucătorii

Procesarea, analiza și interpretarea rezultatelor evaluării inițiale.

Etapa a III-a

Probele de control-Testare finală

Stocarea datelor

Procesarea, analiza și interpretarea rezultatelor la testarea finală

Desprinderea concluziilor generale ale cercetării experimentale propriu-zise și a sugestiilor necesare.

11.4. Conținutul programului de instruire, exerciții specifice pentru portari

Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor cercetării

12.1. Modelul somatic al postului de portar

Datele privind modelul somatic al postului de portar obținute în experimentul de bază din punct de vedere al anvergurii, înălțimii și greutății subiecților ne arată o încadrare în limite medii pentru primii doi indicatori și un nivel foarte scăzut sub aspectul greutății subiecților comparativ cu cerințele pe plan internațional.(vezi Anexa nr.3)

Tabelul nr. 12-1. Datele sintetice al lotului experimental

privind modelul somatic

Din datele prezentate în tabelul 12-1 evidențiem corelația care se stabilește între înălțime și anvergura brațelor.

Tabelul nr. 12.2. Reperele statistice ale lotului experimental

privind modelul somatic

Greutatea medie a jucătoarelor este de aproximativ 72 kg în timp ce anvergura medie a brațelor este de 1,81 m iar înălțimea medie de aproximativ 1,79 m. Aceste valori medii sunt reprezentative din punct de vedere statistic, valorile coeficientului de variație fiind mai mici de 40%, așa cum reiese și din Tabelul 12-2

Modelul somatic grupa experimentală

Înălțimea și anvergura brațelor (m)

De asemenea, între cele trei variabile remarcăm un grad ridicat de omogenitate pentru înălțime și anvergură, în comparație cu greutatea variabilă care, din punct de vedere statistic, prezintă un grad de omogenitate mai mic.

Modelul somatic grupa experimentală

Greutatea (kg)

Din analiza și interpretarea grafică a datelor privind modelul somatic al subiecților cuprinși în experiment, specializați pe postul de portar, se poate constata o încadrare medie în modelul de selecție pentru sportivii din categoria cadeți și tineret și un nivel ridicat de încadrare pentru sportivii din categoria seniori, unii dintre subiecți încadrându-se în standardele internaționale.

12.2. Modelul motric

În tabelul 12-3. sunt centralizate rezultatele obținute pentru întreg lotul experimental pentru variabilele care definesc modelul motric.

Tabel nr 12-3. – Centralizator cu datele modelului motric (pregătire motrică generală), testare inițială și finală

Descrierea acestor variabile a fost realizată în capitolul 11. O sinteză acestor informații ne arată structura lotului este omogenă prezentând valori ale coeficientului de variație cuprinse între 3,2% și aproximativ 7%

Tabel nr. 12-4 – Dinamica omogenității lotului după cele trei variabile ale modelului motric

După cum se poate observa, gradul de omogenitate a crescut la testul final în comparație cu rezultatele obținute la testul inițial

Săritura în lungime de pe loc (SLL)

Graficul rezultatelor comparative privind modelul motric

(săritură în lungime de pe loc – SLL)

În medie, pe categorii de vârstă, între testul final și testul inițial există diferențe semnificative. La cadeți săritura pe lungime de pe loc (SLL) a avut inițial o medie de 1,925 m, pentru ca la final să crească cu 7%, 2,06 m. La junioare creșterea a fost de 6,4%., de la 1,92 la 2,04, în timp ce senioarele și tineretul au înregistrat o creștere sub 6%.

Pentru a vedea dacă cele evoluțiile expuse anterior sunt semnificative s-a aplicat testul t.

Tabelul nr. 12-5. Prelucrarea statistică a datelor pentru proba săritură în lungime de pe loc

Din punct de vedere al modelului motric, pentru proba săritura în lungime de pe loc, la finalul experimentului se constată o creștere semnificativă a rezultatelor pentru toți subiecții, conform valorilor ale testului „t”. Valorile mai mari decât valorile tabelare, la pragul de semnificație 0.01, confirmă ipotezele experimentului de bază.

Valoarea calculată a lui „t” este 23,303, mai mare decât valoarea tabelară a lui „t”, 2,921. În consecință, cu o probabilitate de 99%, diferențele dintre cele două teste sunt semnificative. În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu, fapt relevat și de valoarea coeficientului Cohen care ne arată că efectul este unul foarte ridicat.

Alergare de viteză 5×30 m ne arată că timpii în testarea finală față de cea inițială au scăzut.

Tabelul nr.12-6. Prelucrarea statistică a datelor pentru alergare pe distanța de 30 m

Rezultate comparative privind modelul motric

(alergare pe distanța de 30 m)

Din punct de vedere al modelului motric, pentru proba alergare pe distanța de 30 m, la finalul experimentului se constată o creștere semnificativă a rezultatelor pentru toți subiecții, conform valorilor ale testului „t”.

Valorile mai mari decât valorile tabelare, la pragul de semnificație 0.01, confirmă ipotezele experimentului de bază.

Valoarea calculată a lui „t” este 8,806, mai mare decât valoarea tabelară a lui „t”, 2,921. În consecință, cu o probabilitate de 99%, diferențele dintre cele două teste sunt semnificative.

În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu, fapt relevat și de valoarea coeficientului Cohen care ne arată că efectul este unul foarte ridicat.

Testul Cooper

Rezultatelor comparative privind modelul motric (testul Cooper)

Cadetele sunt cele care înregistrează cea mai importantă îmbunătățire a performanțelor în testarea finală, cu peste 260 de metri mai mult alergați decât în testarea inițială.

Dinamica comparativă a rezultatelor t. Cooper – categorii de vârstă

Senioarele se încadrează în media lotului experimental, tineretul se află sub medie iar junioarele au cu peste 11 m mai mult decât media generală.

Tabelul nr. 12-7. Prelucrarea statistică a datelor pentru Testul Cooper

Din punct de vedere al modelului motric, pentru proba săritura în lungime de pe loc, la finalul experimentului se constată o creștere semnificativă a rezultatelor pentru toți subiecții, conform valorilor ale testului „t”. Valorile mai mari decât valorile tabelare, la pragul de semnificație 0.01, confirmă ipotezele experimentului de bază.

Valoarea calculată a lui „t” este 10,872, mai mare decât valoarea tabelară a lui „t”, 2,921. În consecință, cu o probabilitate de 99%, diferențele dintre cele două teste sunt semnificative. În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu, fapt relevat și de valoarea coeficientului Cohen care ne arată că efectul este unul foarte ridicat.

Tabelul nr. 12-8. Aspecte comparative privind evoluția variabilelor modelului motric, testare finală versus testare inițială

Sintetizând toate aceste informații, tabelele 12-8 și 12-9, remarcăm că răspunsul cel mai favorabil la testarea finală față de testarea inițială este la cadeți, în timp ce senioarele se situează la polul opus.

Tabelul nr. 12-9. Ierarhizare multicriterială pe categorii de vârstă

pe baza modelului motric

Indicele sintetic al modelului motric a fost calculat ca medie geometrică simplă din indicii de performanță înregistrați la nivelul celor trei variabile ale modelului motric:

Săritura în lungime de pe loc,

Alergare de viteză 5×30 m.

Testul Cooper

Acest lucru confirmă că o pregătire specifică timpurie a portarilor prezintă avantaje fată de una generalistă.

12.3. Analiza datelor specifice modelului tehnico-tactic

Pentru analiza modelului tehnico-tactic s-a avut în vedere înregistrarea informațiilor referitoare a următoarele trei variabile conform cerințelor Federație Române de Handbal:

Deplasarea în poartă;

Deplasarea în triunghi;

Aruncarea mingii de handbal la distanță.

Informațiile referitoare la cele trei variabile sunt prezentate în Anexa nr. 4 atât pentru testarea inițială cât și pentru cea finală preliminară.

Fiecare din cele trei variabile au fost analizate ținând-se cont de evoluția ritmului modificării relative a testării finale față de testarea finală preliminară. De asemenea, analiza a avut în vedere și descrierea statistică a variabilei cercetate.

Deplasare în poartă

Tabelul nr. 12-10. Dinamica comparativă a lotului experimental

pentru proba „Deplasare în poartă”

Din tabelul nr. 12-10 remarcăm o scădere a timpului de execuție pentru majoritatea portarilor analizați, ceea ce arată eficiența antrenamentului.

Se poate vedea că timpul mediu inițial de execuție, 5,96 secunde, a fost mai mic față de timpul mediu final de execuție, 5,62 secunde, cu 0,34 secunde.

Dinamica timpului mediu de execuție după structura lotului experimental pentru proba „Deplasare în poartă”

Din datele de mai sus remarcăm scăderea timpului de execuție mediu cu 0,34 de secunde. Cea mai importantă scădere a fost înregistrată la cadete și junioare, fiind, de altfel, și categoriile care au înregistrat, relativ, o scădere semnificativă în comparație cu celelalte categorii: tineret și senioare.

Graficul comparativ al rezultatelor pentru proba deplasare în poartă

În urma prelucrării datelor s-au obținut următoarele informații, prezentate în tabelul nr.12-11.

Tabelul nr.12-11. Prelucrarea statistică a datelor pentru proba deplasare în poartă

Valoarea calculată a lui „t” este 22,119, mai mare decât valoarea tabelară a lui „t”, 2,921. În consecință, cu o probabilitate de 99%, diferențele dintre cele două teste sunt semnificative. În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu, fapt relevat și de valoarea coeficientului Cohen care ne arată că efectul este unul foarte ridicat.

Deplasarea în triunghi

Tabelul nr. 12-12. Dinamica comparativă a lotului experimental pentru proba „Deplasare în triunghi”

Centralizarea datelor privind dinamica comparativă pentru proba „Deplasare în triunghi” confirmă scăderea timpului de execuție pentru 16 din cei 17 portari analizați, ceea ce arată eficiența antrenamentului.

Dinamica timpului mediu de execuție

pentru proba „Deplasare în triunghi”

Se poate vedea că timpul mediu inițial de execuție, 17,87 secunde, a fost mai mic față de timpul mediu final de execuție, 17,31 secunde, cu 0,56 secunde.

Și la această probă este remarcată scăderea timpului mediu de execuție cu 0,56 secunde. Scăderea cea mai importantă este înregistrată la categoria tineret: 0,87 secunde.

Dinamica comparativă a rezultatelor

pentru proba deplasare în triunghi

Nivelul mediu cel mai scăzut a fost înregistrat la categoria junioare, acolo unde unul dintre subiecți a fost măsurat cu o creștere semnificativă a timpului de execuție: 4,4%, respectiv 0,8 secunde.

Tabelul nr. 12-13. Prelucrarea datelor pentru deplasare în triunghi

Valoarea calculată a lui „t” este 4,081, mai mare decât valoarea tabelară a lui „t”, 2,921. În consecință, cu o probabilitate de 99%, diferențele dintre cele două teste sunt semnificative. În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu, fapt relevat și de valoarea coeficientului Cohen care ne arată că efectul este unul foarte ridicat.

Aruncarea mingii la distanță

Tabelul nr. 12-14. Dinamica comparativă, aruncarea mingii la distanță”

Și în cadrul probei „Aruncarea mingii de handbal la distanță” măsurătorile comparative ale celor două testări confirmă calitatea antrenamentelor grupei experimentale, ritmul modificării relative fiind între 6,5 și 61,9%, eficiența antrenamentului fiind cu adevărat impresionantă la cadeți.

Dinamica timpului mediu de execuție, „Aruncarea mingii la distanță”

Dinamica comparativă, aruncarea mingii la distanță (m)

Tabelul nr. 12-15. Prelucrarea statistică a datelor pentru proba

aruncarea mingii de handbal la distanță

Valoarea calculată a lui „t” este 10,731, mai mare decât valoarea tabelară a lui „t”, 2,921. În consecință, cu o probabilitate de 99%, diferențele dintre cele două teste sunt semnificative. În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu, fapt relevat și de valoarea coeficientului Cohen care ne arată că efectul este unul foarte ridicat.

Tabelul nr. 12-16. Aspecte comparative privind evoluția variabilelor modelului tehnico-tactic, testarea finală versus testarea inițială

Tabelul nr. 12-17 Ierarhizarea multicriterială pe categorii de vârstă

pe baza modelului tehnico-tactic

Datele din tabelul 12-16 și tabelul 12-17 confirmă avantajul implementării din perioada cât mai timpurie a antrenamentelor individuale specifice pentru portari, cadeți ocupând prima poziție.

În comparație cu modelul motric, senioarele au poziție mai bună explicată de bagajul tehnico-tactic acumulat de-a lungul timpului, mai ales că lotul experimental este compus din sportivi componenți ai echipelor naționale, fiecare dintre ei având nenumărate meciuri jucate la un înalt nivel.

12.4. Eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții

Pe parcursul antrenamentului, după încălzirea specifică și pregătirea subiecților privind metodologia de alocare a punctajului, se execută un set de câte 15 aruncări de la 10, de la 8 și de la 6 metri, efectuate de coechipieri care corespund aceluiași nivel de pregătire și categorie de vârstă, într-o ordine aleatorie, de către 5 sportivi. Fiecare dintre ei efectuează trei aruncări, câte una în fiecare zonă convențională a porții, fără ca portarul să cunoască zona convențională a porții în care este trimisă mingea.

Tabelul nr. 12-18. Eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale

Punctele se acordă pe baza acțiunilor înregistrate, respectiv a numărului de puncte acumulate de fiecare subiect pentru 5 aruncări din fiecare categorie (conform fig.11-1), putând fi obținut un maxim de 30 de puncte

Eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – 6m.

Tabel nr. 12-19. Prelucrarea statistică a datelor pentru eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – 6m.

Pentru proba eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – Mingi aruncate din apropiere (6m.), la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se constată o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 4,160 fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01 – 2,921 confirmând ipotezele cercetării și adaptarea subiecților la diferite reacții de apărare prin acțiuni individuale. De asemenea, valoarea mare a coeficientului Cohen ne arată că efectul este unul ridicat.

Eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – 8m.

Tabel nr. 12-20. Prelucrarea statistică a datelor pentru eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – 8m.

Pentru proba eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – Mingi aruncate de la distanță medie (8m.), la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se constată o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 5,943 fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01 – 2,921 confirmând ipotezele cercetării și adaptarea subiecților la diferite reacții de apărare prin acțiuni individuale. De asemenea, valoarea mare a coeficientului Cohen ne arată că efectul este unul ridicat.

Eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – 10m.

Tabel nr. 12-21. Prelucrarea statistică a datelor pentru eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – 10m.

Pentru proba eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – Mingi aruncate de la distanță mare (10m), la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se constată o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 5,922 fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01 – 2,921 confirmând ipotezele cercetării și adaptarea subiecților la diferite reacții de apărare prin acțiuni individuale. De asemenea, valoarea mare a coeficientului Cohen ne arată că efectul este unul ridicat.

Eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – Total puncte acumulate

Evoluția pe categorii de vârste este reflectată în următoarea figura 12-17:

Evoluția comparativă a numărului total de puncte acumulate

După cum se observă, numărul mediu de puncte acumulate a crescut în testarea finală în comparație cu testarea inițială de la 10,8 puncte pe jucătoare la 16,5 puncte pe jucătoare. Evoluția consistentă a cadeților și tineretului în raport cu senioarele și junioarele confirmă și pentru această probă ipoteza cercetării.

Tabel nr.12-22. Prelucrarea statistică a datelor pentru eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – Total puncte

Pentru proba eficiența mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții – Total puncte acumulate, la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se constată o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 10,121 fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01 – 2,921 confirmând ipotezele cercetării și adaptarea subiecților la diferite reacții de apărare prin acțiuni individuale. De asemenea, valoarea mare a coeficientului Cohen ne arată că efectul este unul ridicat.

Tabel nr.12-23. Aspecte comparative privind evoluția variabilelor privind mingile apărate în raport cu zonele convenționale ale porții

Tabel nr.12-24. Ierarhizarea multicriterială pe categorii de vârstă privind evoluția variabilelor privind mingile apărate în raport cu zonele convenționale ale porții

Ipoteza de lucru de la care a fost pornită cercetarea este confirmată și în acest caz, portarii de handbal având o evoluție ascendentă în testarea finală față de cea inițială.

12.5. Anticiparea momentului de lansare a mingii

Pe parcursul antrenamentului, după încălzirea specifică și pregătirea subiecților privind metodologia de alocare a punctajului, se execută un set de câte 5 aruncări de la 10, de la 8 și de la 6 metri, efectuate de coechipieri care corespund aceluiași nivel de pregătire și categorie de vârstă, într-o ordine aleatorie, de către 5 sportivi. Fiecare dintre ei efectuează trei contraatacuri fără ca portarul să cunoască distanța de la care se aruncă la poartă. Pentru aruncarea de la 10 metri se acordă un punct, pentru aruncarea de la 8 metri se acordă două puncte, iar pentru cea de la 6 metri se acordă trei puncte.

Tabelul nr. 12-25. Anticiparea momentului de lansare a mingii

Punctele se acordă pe baza acțiunilor înregistrate, respectiv a numărului de puncte acumulate de fiecare subiect pentru 5 aruncări din fiecare categorie, putând fi obținut un maxim de 30 de puncte

Datele comparative pentru punctele acumulate prin apărarea mingilor de la 6m.

Tabel nr. 12-26. Prelucrarea statistică a datelor pentru punctele

acumulate prin apărarea mingilor de la 6m

Prelucrarea și interpretarea datelor privind punctele acumulate pentru punctele acumulate prin apărarea mingilor de la 6m, anticiparea momentului de lansare a mingii aruncate de la mică distanță, demonstrează o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 5,060, fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01, confirmând ipotezele cercetării și arătând totodată nivelul ridicat de adaptare al portarilor la reacții complexe, iar coeficientul Cohen are o valoare foarte ridicată, ceea ce indică un efect consistent.

Datele comparative pentru punctele acumulate prin apărarea mingilor de la 8m.

Tabel nr. 12-27. Prelucrarea statistică a datelor pentru punctele

acumulate prin apărarea mingilor de la 8m

Prelucrarea și interpretarea datelor privind punctele acumulate pentru punctele acumulate prin apărarea mingilor de la 8m, anticiparea momentului de lansare a mingii aruncate de la mică distanță, demonstrează o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 3,026, fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01, confirmând ipotezele cercetării și arătând totodată nivelul ridicat de adaptare al portarilor la reacții complexe, iar coeficientul Cohen are o valoare foarte ridicată, ceea ce indică un efect consistent.

Datele comparative pentru punctele acumulate prin apărarea mingilor de la 10m. Anticiparea momentului de lansare a mingilor aruncate de la distanță mare

Tabel nr. 12-28. Prelucrarea statistică a datelor pentru punctele acumulate prin apărarea mingilor de la 10m-Anticiparea lansării mingii de la distanță mare

Prelucrarea și interpretarea datelor privind punctele acumulate pentru punctele acumulate prin apărarea mingilor de la 10m, anticiparea momentului de lansare a mingii aruncate de la mică distanță, demonstrează o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 3,576, fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01, confirmând ipotezele cercetării și arătând totodată nivelul ridicat de adaptare al portarilor la reacții complexe, iar coeficientul Cohen are o valoare foarte ridicată, ceea ce indică un efect consistent.

Datele comparative pentru punctele total acumulate

Anticiparea momentului de lansare a mingilor

Diferențele sunt evidente între cele două testări, numărul mediu total de puncte pe jucătoare crescând cu peste 45 de procente. Pe ansamblu categoriilor de vârstă numărul total de puncte a crescut, iar cadeții și-au dubla numărul de puncte acumulate în testarea finală față cea inițială.

Tabel nr.12-29. Aspecte comparative privind evoluția variabilelor privind anticiparea momentului de lansare a mingilor

Tabel nr.12-30. Ierarhizarea multicriterială privind evoluția variabilelor privind anticiparea momentului de lansare a mingilor

12.6. Modelul biochimic

Tabel nr. 12-31. Rezultatele lactacidemiei, testare inițială vs. finală

Rezultatele comparative privind rezultatele lactacidemiei-10s

Tabel nr. 12-32. Prelucrarea statistică a datelor comparative privind

rezultatele lactacidemiei-10s

La proba de evaluare a lactacidemiei pentru primele 10s după efort în evaluarea finală se constată o creștere semnificativă a capacității de adaptare a subiecților la eforturi ridicate ca intensitate, comparativ cu evaluarea inițială, conform indicatorilor statistici din tabelul de mai sus. Testul „t” confirmă cele spuse, valoarea calculată, 3,576 fiind mai mare decât valoarea teoretică

Rezultatele comparative privind rezultatele lactacidemiei-30s

Tabel nr.12-33. Prelucrarea statistică a datelor comparative privind

rezultatele lactacidemiei-30s

La proba de evaluare a lactacidemiei pentru primele 30s după efort în evaluarea finală se constată o creștere semnificativă a capacității de adaptare a subiecților la eforturi ridicate ca intensitate, comparativ cu evaluarea inițială, conform indicatorilor statistici din tabelul de mai sus. Testul „t” confirmă cele spuse, valoarea calculată, 7,589 fiind mai mare decât valoarea teoretică.

Concluziile cercetării

13.1. Concluzii teoretice

Studiul literaturii de specialitate precum și sondajul de opinie efectuat în rândul antrenorilor care se ocupă de pregătire a portarilor în handbal, au scos în evidență necesitatea studiului pentru programarea mijloacelor de pregătire generală și specifică a portarilor, evidențiindu-se doar probleme teoretice despre pregătirea portarilor în general.

Abordarea modernă a antrenamentului portarilor se realizează prin creșterea capacității de performanță ca efect al optimizării componentelor antrenamentului sportiv (pregătire fizică, pregătire tehnico-tactică, pregătire psiho-motrică, pregătire teoretică etc).

Indiferent de sistemul de apărare pe care-l practică o echipă, aceasta se remarcă prin tendința spre o apărare activă, avansată și agresivă cu o mărire evidentă a acțiunilor individuale si coordonarea apărării de către portari.

Antrenamentul sportiv al portarilor în handbal poate fi abordat ca un sistem didactic unde sunt create condițiile de analiză, teoretică și intervenție practică, asupra factorilor favorizanți ai performanței sportive.

Portarul de handbal execută o gamă largă de mișcări și gesturi tehnice, cu și fără minge, executate alternând mereu viteza și forța, în condiții simultane de colaborare cu coechipierii și de opoziție a adversarilor. Realizarea acestora într-un mod corect și eficient presupune o pregătire specifică.

Practica handbalului, mai ales cea de la nivelul înaltei performanțe necesită un efort specific și susținut, iar durata și intensitatea acestui efort ca și complexitatea mișcărilor și gesturilor tehnice condiționează orientarea pregătirii portarilor.

Din punct de vedere metodic, studiile specifice antrenamentului portarului sunt orientate pe plan internațional în direcția optimizării mijloacelor de evaluare și pregătire, cu accent pe elaborarea modelelor de intervenție a portarului ca principal coordonator al apărării.

Studiul experimental efectuat, scoate în evidență, necesitatea respectării în pregătirea portarilor în handbal a unei metodologii specifice de formulare și programare a obiectivelor operaționale, precedată de o programare a obiectivelor instructiv-educative generale și specifice care urmează să fie operaționalizate.

Programarea mijloacelor și metodelor de pregătire generale și specifice are o însemnătate aparte, care scoate în evidență necesitatea unei pregătiri specifice postului, pe parcursul întregului an competițional. Acest concept justifică modul de programare atât liniară cât și concentrică a obiectivelor instructiv-educative și a mijloacelor de acționare în pregătirea portarului.

Dinamica dezvoltării morfologice a subiecților investigați caracterizează un tip somatic specific portarului de handbal prin: talie, anvergura brațelor, mărimea palmei și greutatea corporală.

Evoluția rezultatelor pregătirii fizice, este neuniformă, mereu ascendentă, fapt demonstrat de creșterea semnificativă a rezultatelor obținute la evaluarea finală. Evoluția rezultatelor pregătirii tehnico-tactice arată o creștere neuniformă dar în final ascendentă față de testările inițiale.

În sinteză, capacitatea de performanță a portarilor este alcătuită ca un rezultat al interacțiunii funcționale sistemelor și organelor, pornind de la potențialul energetic și psiho-motric specific.

13.1.1. Concluzii practice care rezultă din cercetarea efectuată

Un aspect sesizat în cercetarea practică este cel legat de ierarhizarea multicriterială ce se poate aplica punctual pentru fiecare jucător din lot, pentru fiecare din variabilele supuse planului de cercetare.

În planul de cercetare au fost înregistrate, pentru fiecare din cele 17 persoane din lot, un număr de 12 variabile: săritura lungime de pe loc, alergare pe distanța 5×30, testul Cooper, deplasare în poartă, deplasare în triunghi, aruncarea mingii la distanță, mingi apărate de la 6 m, 8 m și 10 m și anticipare momentului de lansare a mingii de la 6 m, 8 și 10 m.

Pentru toate aceste variabile a fost aplicată această metoda ierarhizarea multicriterială (În Anexele 11 și 12 sunt prezentate elementele de calcul necesare determinării indicelui sintetic pe fiecare jucător).

După cum se poate observa în Tabelul 13-1, acest tip de ierarhizare poate arăta evoluția pregătirii fiecărui sportiv în comparație cu ceilalți.

Tot din Tabelul 13-1 remarcăm poziționarea cadeților și tineretului în prima parte a clasamentului ierarhizat în timp ce senioarele ocupă ultimele poziții, fapt ce conduce la o nouă confirmare a ipotezei cercetării.

Tabel nr.13-1. Determinarea indicelui sintetic pentru fiecare jucător

Datele privind modelul somatic al postului de portar obținute în cadrul cercetării, din punct de vedere al anvergurii, înălțimii și greutății subiecților ne arată o încadrare în limite medii pentru primii doi indicatori și un nivel foarte scăzut sub aspectul greutății subiecților comparativ cu cerințele pe plan internațional.

Din punct de vedere al modelului motric, constatăm următoarele concluzii:

– datele privind modelul somatic al postului de portar obținute în experimentul de bază din punct de vedere al anvergurii, înălțimii și greutății subiecților ne arată o încadrare în limite medii pentru primii doi indicatori și un nivel foarte scăzut sub aspectul greutății subiecților comparativ cu cerințele pe plan internațional.

– pentru proba săritura în lungime de pe loc, la finalul experimentului se constată o creștere semnificativă a rezultatelor pentru toți subiecții, conform valorilor ale testului „t”. Valorile mai mari decât valorile tabelare, la pragul de semnificație 0.01, confirmă ipotezele experimentului de bază.

Valoarea calculată a lui „t” este 23,303, mai mare decât valoarea tabelară a lui „t”, 2,921. În consecință, cu o probabilitate de 99%, diferențele dintre cele două teste sunt semnificative. În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu, fapt relevat și de valoarea coeficientului Cohen care ne arată că efectul este unul foarte ridicat.

– pentru proba alergare pe distanța de 30m, la finalul experimentului, se constată o creștere semnificativă a rezultatelor pentru toți subiecții, conform valorilor ale testului „t”. Valorile mai mari decât valorile tabelare, la pragul de semnificație 0.01, confirmă ipotezele experimentului de bază.

Valoarea calculată a lui „t” este 8,806, mai mare decât valoarea tabelară a lui „t”, 2,921. În consecință, cu o probabilitate de 99%, diferențele dintre cele două teste sunt semnificative. În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu, fapt relevat și de valoarea coeficientului Cohen care ne arată că efectul este unul foarte ridicat.

– pentru testul Cooper, la finalul experimentului se constată o creștere semnificativă a rezultatelor pentru toți subiecții, conform valorilor ale testului „t”. Valorile mai mari decât valorile tabelare, la pragul de semnificație 0.01, confirmă ipotezele experimentului de bază.

Valoarea calculată a lui „t” este 10,872, mai mare decât valoarea tabelară a lui „t”, 2,921. În consecință, cu o probabilitate de 99%, diferențele dintre cele două teste sunt semnificative. În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu, fapt relevat și de valoarea coeficientului Cohen care ne arată că efectul este unul foarte ridicat.

– pentru proba deplasare în poartă, la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se constată o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea calculată a lui „t” (22,119) este semnificativ mai mare decât valoarea tabelară a lui „t” tabelar (2,921), la pragul de semnificație 0.01, fapt ce confirmă ipoteza cercetării preliminare.

– pentru proba deplasare în triunghi, la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se constată că valoarea calculată a lui „t” (4,081) este semnificativ mai mare decât valoarea tabelară a lui „”(2,921). În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu și se confirmă ipoteza cercetării preliminare și efectul pozitiv al mijloacelor specifice folosite în demersul experimental.

– pentru proba aruncarea mingii de handbal la distanță, la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, ca rezultat al pregătirii și formării anterioare experimentului final preliminar prin mijloace specifice pentru toți subiecții, se constată că valoarea calculată a lui „t” (10,731) este mult mai mare decât valoarea tabelară a lui „t”(2,921). În concluzie, s-a înregistrat o evoluție cu efect semnificativ asupra pregătirii lotului din perspectiva acestui exercițiu, fapt relevat și de valoarea coeficientului Cohen care ne arată că efectul este unul foarte ridicat.

Din punct de vedere al eficienței mingilor apărate în raport cu zonele convenționale ale porții se constată:

– la proba privind mingile apărate din apropiere (6m), la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se constată o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 4,160 fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01 – 2,921 confirmând ipotezele cercetării și adaptarea subiecților la diferite reacții de apărare prin acțiuni individuale. De asemenea, valoarea mare a coeficientului Cohen ne arată că efectul este unul ridicat.

– la proba privind mingile apărate în raport cu zonele convenționale ale porții, mingi apărate de la distanță medie (8m), la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se constată o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 5,943 fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01 – 2,921 confirmând ipotezele cercetării și adaptarea subiecților la diferite reacții de apărare prin acțiuni individuale. De asemenea, valoarea mare a coeficientului Cohen ne arată că efectul este unul ridicat.

– la proba privind mingile apărate în raport cu zonele convenționale ale porții, mingi aruncate de la distanță mare (10m), la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se constată o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 5,922 fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01 – 2,921 confirmând ipotezele cercetării și adaptarea subiecților la diferite reacții de apărare prin acțiuni individuale. De asemenea, valoarea mare a coeficientului Cohen ne arată că efectul este unul ridicat., arătând totodată nivelul ridicat de adaptare al portarilor la reacții cu timp de latență foarte scurt specific acestor aruncări.

-La indicatorii statistici corespunzători datelor pentru total puncte acumulate, la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se constată o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 10,121 fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01 – 2,921 confirmând ipotezele cercetării și adaptarea subiecților la diferite reacții de apărare prin acțiuni individuale. De asemenea, valoarea mare a coeficientului Cohen ne arată că efectul este unul ridicat. Acest indicator este considerat cel mai important pentru optimizarea modelului de eficiență în joc al portarului, subiecții fiind departajați pe baza experienței acumulate la competiții de înalt nivel. (exemplu: subiecții de pe primele patru poziții tabelare).

Prelucrarea și interpretarea datelor privind punctele acumulate prin apărarea mingilor de la 6m, 8m și 10m se constată următoarele:

– Pentru anticiparea momentului de lansare a mingilor aruncate de la mică distanță se demonstrează o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 5,060, fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01, confirmând ipotezele cercetării și arătând totodată nivelul ridicat de adaptare al portarilor la reacții complexe, iar coeficientul Cohen are o valoare foarte ridicată, ceea ce indică un efect consistent.

– Pentru anticiparea momentului de lansare a mingii aruncate de la distanță medie, se demonstrează o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 3,026, fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01, confirmând ipotezele cercetării și arătând totodată nivelul ridicat de adaptare al portarilor la reacții complexe, iar coeficientul Cohen are o valoare foarte ridicată, ceea ce indică un efect consistent.

– Pentru anticiparea momentului de lansare a mingii aruncate de la distanță mare, la evaluarea finală a cercetării propriu-zise, se demonstrează o creștere semnificativă a rezultatelor comparativ cu testarea inițială, valoarea indicelui testului „t” – 3,576, fiind superioară valorii tabelare a pragului de semnificație 0.01, confirmând ipotezele cercetării și arătând totodată nivelul ridicat de adaptare al portarilor la reacții complexe, iar coeficientul Cohen are o valoare foarte ridicată, ceea ce indică un efect consistent.

La proba de evaluare a lactacidemiei pentru:

– primele 10s după efort, în evaluarea finală se constată o creștere semnificativă a capacității de adaptare a subiecților la eforturi ridicate ca intensitate, comparativ cu evaluarea inițială, conform indicatorilor statistici din tabelul de mai sus. Testul „t” confirmă cele spuse, valoarea calculată, 3,576 fiind mai mare decât valoarea teoretică

– primele 30s după efort, în evaluarea finală se constată o creștere semnificativă a capacității de adaptare a subiecților la eforturi ridicate ca intensitate, comparativ cu evaluarea inițială, conform indicatorilor statistici din tabelul de mai sus. Testul „t” confirmă cele spuse, valoarea calculată, 7,589 fiind mai mare decât valoarea teoretică.

Majoritatea subiecților intervievați prin metoda chestionarului au subliniat nivelul foarte bun sau foarte slab al dezvoltării calităților motrice generale și specifice.

Un procent covârșitor al respondenților, respectiv 45%, din totalul subiecților intervievați, au considerat ca nivelul de dezvoltare al calităților motrice generale și specifice este scăzut, acesta fiind subliniat de un procent de peste 50% din cei chestionați, argumentând necesitatea abordării permanente a calităților motrice în lecția de antrenament.

Studiul experimental efectuat scoate în evidență o serie de rezultate care, comparate cu date similare și datele obținute de la cele doua testări (inițială și finală), arată importanța și necesitatea programării antrenamentului pe bază de obiective operaționale la nivelul portarilor de mare performanță. Datele comparative înregistrate inițial și final, evidențiază rezultatele obținute la testele de pregătire fizică a portarilor. Analiza acestor date arată că la toate probele fizice diferența de progres este în favoarea grupei de experiment, confirmându-se astfel ipoteza cercetării.

Toate rezultatele obținute confirmă ipotezele cercetării și evidențiază că metodologia elaborată în cadrul acestei lucrări, pentru programarea antrenamentului pe bază de obiective privind creșterea capacitații de performanță prin mijloace generale și specifice, este benefică și asigură formarea de jucători portari performanți pentru jocul de handbal.

13.2. Recomandări și propuneri

Continuarea cercetării experimentale la nivelul cadeților și juniorilor pentru construirea unor modele obiectivizate și corelarea lor cu cele de la nivelul tineretului și seniorilor, în vederea asigurării unui proces de instruire mereu ascendent cu finalități performanțiale ale portarilor din țara noastră și nu numai.

La o echipă de handbal portarul are un rol esențial. Din păcate, antrenorii acordă un spațiu restrâns pregătirii acestora. Primul motiv al acestei lipse de atenție îl constituie absența informațiilor și metodelor specifice pregătirii sportivilor pe acest post. Sesiunile de antrenament, în dese cazuri, omit planurile speciale pentru portari. Pregătirea portarilor pare pentru foarte mulți tehnicieni complicată și, de cele mai multe ori, este acuzată lipsa de timp ca scuză a absenței acestei preocupări. Sunt frecvente situațiile în care, după obișnuita încălzire de 10-15 minute, portarii sunt lăsați singuri să se pregătească, după metode învechite, devenite standard, ori sunt integrați ca jucători de câmp în planul de antrenament impus de antrenori.

Există, din păcate, antrenori care ignoră pur și simplu pregătirea specială a portarilor, folosindu-i doar ca ajutoare în realizarea exercițiilor pe cale le propun pe parcursul pregătirii. Deseori există tendința ca portarii să fie utilizați ca material ajutător, precum jaloanele, simpli pasatori sau ca delimitatori ale unor zone în exercițiile jucătorilor de câmp. Toate acestea conduc la transformarea portarului, din jucător esențial în cadrul echipei de handbal, la cea de simplu observator al modului cum se antrenează colegii săi.

O planificare riguroasă, științifică, a unei sesiuni de antrenament, presupune, cum am evidențiat și mai înainte, încălzirea întregii echipe, pregătirea pe compartimente și antrenamentul colectiv.

Importanța ce se acordată pregătirii jucătorilor de câmp, atât în apărare cât și în atac, trebuie să se manifeste și față de pregătirea portarilor pentru că numai astfel se poate realiza o sudură optimă a echipei pe parcursul jocului.

În urma argumentației anterioare putem concluziona că la orice echipă de handbal, mai cu seamă la cele care activează la vârful campionatelor, trebuie impusă prezența unui antrenor de portari, care să se ocupe de pregătirea acestora pe baza unei planificări riguroase, științifice, care să urmărească corectarea greșelilor anterioare și evoluțiile generale ale handbaliștilor de pe acest post.

Realizarea pregătirii specifice începând cu perioada junioratului conduce la însușirea mai rapidă a procedeelor tehnico-tactice corecte.

Elaborarea și utilizarea unei metodologii de pregătire tehnică a portarului, cu ajutorul mijloacelor specifice, pe durata unui macrociclu anual, divizat în mezocicluri și microcicluri săptămânale (a căror pondere trebuie să primeze), bazate pe un sistem de modele operaționale, raționalizate și standardizate, va contribui în mod evident la îmbunătățirea pregătirii sportive a portarilor. Acesta este motivul pentru care tema trată poate fi considerată actuală și necesară practicii și teoriei antrenamentului sportiv în jocul de handbal.

Concepția de pregătire a portarului trebuie să se fie actualizată permanent cu tot ceea ce este nou pe plan național sau internațional:

Mărirea numărului de antrenante individualizate astfel încât perfecționarea portarului să crească continuu;

Crearea unui cadru adecvat pentru dobândirea elementelor tehnico-tactice;

Întocmirea unui calendar competițional adecvat;

Eficientizarea pregătirii fizice (atât a celei specifice cât și a celei generale) utilizând mărirea intensității, complexității, și volumului la efort;

Tratarea concomitentă (atât cât este posibil) a factorilor antrenamentului (ținând cont și de etapele și perioadele pregătitoare), pentru accelerarea dezvoltării formării handbaliștilor portar;

Mărirea interesului pentru utilizarea metodelor specifice de antrenare a portarului în sistemul de apărare;

Accentuarea pregătirii teoretice pentru însușirea unei game largi de metode practice în scopul realizării unui joc cerebral;

Planificarea strict științifică pentru a asigura asimilarea concepției de joc dar și punerea ei în practică;

Intensificarea muncii pentru educarea handbaliștilor în vederea lărgirii orizontului intelectual, moral și cultural.

Folosirea metodei ierarhizării multicriterială, în vederea verificării evoluției jucătorilor, poate constitui un instrument important pentru antrenorul de handbal în general și cel de portari în special.

Nu în ultimul rând, crearea, sub egida F. R. H. și a U.N.E.F.S., a unei Școli Naționale a Portarilor de HANDBAL, în cadrul căreia să se pregătească centralizat componenții loturilor naționale este probabil un pas foarte important care ar contribui esențial la ameliorarea pregătirii portarilor de handbal în vederea obținerii unei capacități de performanță de un înalt nivel.

13.3. Elemente de originalitate

În cadrul acestei lucrării au fost folosite, în premieră în România, trei probe adaptate de autor după un model suedez, care, conform cercetării, au o pondere importantă în îmbunătățirea capacității de performanță a portarului de handbal.

Tot ca element de originalitate s-au constituit exercițiile elaborate de autor și descrise în partea a III-a a lucrării, prezentate și la „Cursul anual de perfecționare și licențiere a antrenorilor de juniori – 26-28.06.2015”. Peste 200 de tehnicieni prezenți în sala de sport a Universității din Pitești au asistat în premieră la un curs practic de antrenament specific de portar.

13.4. Diseminarea rezultatelor cercetărilor efectuate

Rezultatele cercetării noastre au fost și vor fi de mare utilitate tuturor specialiștilor din domeniu (antrenori, metodiști, tehnicieni, preparatori fizici, sportivi).

La fiecare antrenament se ivesc situații în care antrenorul nu integrează portarii în exercițiile desfășurate cu jucătorii de câmp. Pentru a evita acest lucru am propus setul de exerciții prezentat în subcapitolul 11.4. Acestea au fost probate timp de 4 ani, de autor, la un nivel profesional ridicat (Liga Campionilor și Cupa Cupelor) la echipa spaniolă Itxako, sub îndrumarea antrenorului Ambrosio Martin, actualul antrenorul al Campioanei Europene, ETO Gyor. Prin utilizarea acestor exerciții în cadrul grupei experimentale am dovedit științific eficiența acestora, confirmată practic și prin creșterea valorică a echipei Itxako, de la poziția 5 în campionatul național la finalistă de Cupa Cupelor și Liga Campionilor.

În urma cercetării și practicii personale am elaborat o serie de materiale metodice și științifice care au fost prezentate pe parcursul stagiului de doctorat în sesiuni de comunicări științifice naționale și internaționale înregistrate, mese rotunde, dezbateri cu specialiști din domeniul Federației Române de Handbal, Direcții pentru Sport din țară, stagii de perfecționare a antrenorilor și arbitrilor, din care amintesc:

Curs anual de perfecționare și licențiere a antrenorilor de juniori – 26-28.06.2015.- Anexa nr. 5

„Mijloace de pregătire în Handbal” în cadrul Sesiunii Anuale de Comunicări Științifice a Academiei Olimpice Române, filiala București; – Anexa nr. 6

„Aspecte metodice privind instruirea portarilor în jocul de handbal”, în cadrul Cursului internațional de perfecționare a antrenorilor de handbal; – Anexa nr. 7 și 8

„Tendințe moderne în sportul de performanță”, în cadrul Simpozionului național cu participare internațională Challenges and Opportunities of the New Information and Communication Technologies for Education; – Anexa nr. 9

ABC-ul handbalului, ISBN 978-973-8106-55-0. – Anexa nr. 10

Indicatorii de dinamică calculați la nivelul fiecărei probe între testarea finală și testarea inițială. – Anexa nr. 11

Indicii de coordonare calculați ca raport între indicatorii de dinamică și criteriul de performanță stabilit la nivelul fiecărei variabile.-Anexa nr. 12

BIBLIOGRAFIE

A Ardelean, T.,(1990), Particularitățile dezvoltării calităților motrice în atletism, IEFS, București

Baciu, C.I.,(1981), Aparatul locomotor, Editura Medicală, București

Barbie, J.M.,(1985), L’Evaluation en formation, PUF, Paris

Barbu, C.,(1999), Predarea tehnicii exercițiilor de atletism la copii și juniori, Editura Atlantis, București

Barms, J.,(1984), The importance of mobility in general physical training. În: International Journal of Physical Education, Schondorf

Baroga, L.,(1984), Educarea calităților fizice combinate, Editura Sport-Turism, București

Baumgartner, T.A., Jackson, S.,(1991), Measurement for Evaluation in Physical Education and Exercise Science, 4th edition, Dubuque, Wm. C. Brown Publishers

Bayer, C.,(1989), Cerințele marii performanțe și repercusiunile asupra pregătirii jucătorului de handbal, SDP, nr.285-296, CCPS

Belous, V., și colaboratorii,(1996), Performantica – interferențe – sinergii – confluențe, Editura Performantica, Iași

Belous, V.,(1995), Bazele performanței, ingineria performanței umane, Editura Performantica, Iași

Berne, L.,(1990), Principles of physiology, International Student Edition

Biji, E., Baron, T., Tovissi ,L.,Wagner, P., Isaic-Maniu, Al., Korka, M., Porojan, D.,(1991), Statistică teoretică și economică, Editura Didactică și Pedagogică, București

Bogdan,(1998), C., Teoria antrenamentului sportiv, Arad

Bompa, T.,(1990), Theory and Methodology of Training, Yowa, Kendall, Hunt Publishing Company

Bompa, T.,(2003), Performanța în Jocurile Sportive, Edit. Ex Ponto, București

Bonaventure, J.,(1996), Evaluation formative. În: Revue EPS, vol. 36, nr.3

Bota, C.,(2000), Fiziologie 2, Editura Globus, București, pag. 50-55, 71-78

Bota, C.,(2002), Fiziologia generală. Aplicații la efortul fizic, Editura Medicală, București

Bota, C.,(2000), Ergofiziologie, Editura Globus, București

Bota, I.,(1984), Modele de joc și pregătire, Editura Sport-Turism, București

Bota, I., Bota, M.,(1987), Handbal, Editura Sport-Turism, București

Bota, I., Bota, M.,(1990), Handbal, 500 de exerciții pentru învățarea jocului, Editura Sport-Turism, București

Bota, I., Macovei, B.,(1983), "Handbal – antrenamentul portarului", Ed. Sport-Turism, București

Bota, I.,(1994), Căi și mijloace de realizare a individualizării la jucătorii de handbal, Gymnazium Revista EFS, Bacău

Boumagartuer, A.T.,(1996), Programe de determinări pentru testele de performanțe motrice. În: The Research Quarterly, vol. 41

Brack, R.,(1993), Structura și efectele periodizării pregătirii în handbal, SDP nr. 338, CCPS

Brack, R.,(1993), Teoria practică de acționare a coach-ului de jocuri sportive, In „Leistungs Sport” 23, 2

Brill, M.S.,(1983), Selecția în jocurile sportive. CNEFS, Centrul de cercetări pentru EFS, București

Bruininsk, R.H.,(1978), Bruininsk – Oseretski, Test of Motor Proficiency. Examiner’s Manual. Minnessota, American Guidance Service

Calotă, N., Strategii de optimizare a recuperării herniei de disc lombare prin intermediul mijloacelor educației fizice și celor asociate kinetoterapiei, Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport din București

Cerghit, I.,(1997), Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București

Cârstea, Gh.,(1997), Educație fizică. Teoria și bazele metodicii, ANEFS, București

Chimoiu, C., Barbu-Kerekes, I.,(2011), ABC-ul handbalului, Editura „Antim Ivireanul”, Râmnicu Vâlcea

Colibaba, E.-D., Bota, I.,(1998), Jocuri sportive. Teorie și metodică. Editura Aldin, București

Colibaba, E-D.,(1983), Concepția de joc și orientarea procesului de pregătire la juniori I, FRB, București

Colibaba, E.-D.,(1995), Contribuții la optimizarea conceptuală și practică a metodologiei de proiectare a procesului instructiv-educativ în baschet, Teză de doctorat, Biblioteca ANEFS, București

Colibaba, E-D.,(1996-1997), Modelul de joc și modelare, În „Discobolul”, Editată de ANEFS, București, nr. 4-5, nr. 6

Cojocaru, M., Nedef N.,(1989), Tendințele de dezvoltare ale handbalului masculin pe plan mondial, CCSEFS, București

Cojocaru, V.,(2000), Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltă performanță, Editura AXIS MUNDI, București

Cordun, M.,(1999), Kinetotologie medicală, Editura AXA, București

Crestovnicov, A. N.,(1951), Studii de fiziologie a exercițiilor fizice, Editura Cultură Fizică și Sport, Moscova

Cristea, D., Efectele implementării programelor de optimizare a forței musculare asupra calității vieții studenților din Universitatea Politehnică din București, Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport din București (unefs1)

Croitoru, D.,(1996), Capacitățile motrice, Referat de doctorat, București

Czerwinski, J.,(1993), El Balomano: Tecnica, tactica y entrenamiento. Barcelona, Ed. Paidotribo

Demeter, A.,(1982), Bazele fiziologice și biochimice ale formării deprinderilor motrice, Editura Sport-Turism, București

Demeter, A.,(1970), Fiziologia educației fizice și sportului, Editura Stadion, București

Dogaru-Cucuianu, C.M.,(2011), Contribuții privind creșterea eficienței jocului, prin actualizarea modelării pregătirii fizice specifice portarului de handbal, Teză de doctorat, UNEFS, București

Donskoi, D.,(1980), Biomecanica. Bazele tehnicii sportive, Editura Stadion, București

Drăgan, A.,(2012), Bazele teoretico metodice ale fotbalului, Editura Fundației Universitare Dunărea de Jos, Galați

Dragnea, A.,(1996), Antrenamentul sportiv, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București

Dragnea, A., Bota, A.,(1999), Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București

Dragnea, A.,(1984), Măsurare și evaluarea în educație fizică și sport, Editura Sport-Turism, București

Dragnea, A., Teodorescu-Mate, S.,(2002), Teoria Sportului, Editura FEST, București

Dragnea, A.,(1994), Dimensiuni obiective și subiective ale capacității de performanță (optimizarea sistemului atitudinal și a rolului acestuia în manifestarea capacității de performanță), Teză de doctorat, ANEFS, București

Dragnea, A. și colab.,(2006), Educație fizică și sport – teorie și didactică, Editura FEST, București

Drăgan, I.,(1989), Practica medicinii sportive, Editura Medicală, București

Drăgan, I.,(1994), Medicină sportivă aplicată, Editura Editio, București

Drăgan, I.,(1994), Ergofiziologie. Dirijare medicală a antrenamentului, Universitatea Ecologică, București

Drăgan, I. și colab.,(1995), Masaj-Automasaj. Refacere. Recuperare, Editura Cucuteni, București

Edwards, R.H.T.,(1981), Human muscle function and fatigue, Editura Pitman Medical, London

Edwin, A., Fleishman, Marilyn K.,(1984), Quaintance; Taxonomies of Human Performance: The Description of Human Tasks, Management Research Institute, Incorporated, Academic Press

Epuran, M.,(1992), Metodologia cercetării activităților corporale, Vol. I și II., ANEFS, București

Epuran, M.,(1996), Psihologia sportului de performanță. Reglarea și autoreglarea stărilor psihice ale sportivilor, Curs pentru „Studii aprofundate”, ANEFS, București

Epuran, M.,(1990), Modelarea conduitei sportive, Editura Sport-Turism, București

Epuran, M., Holdevici, I.,(2003), Psihologia sportului, Editura FEST, București

Firea, E.,(1995), Sportul de performanță, Editura Sport-Turism, București

Flandrois, R.,(1986), Medicine du sport, Edit. Vigot, Paris

Fox, E., Mathews, D.,(1988), The Psysiological Basis of Physical Education and atletics

Fox, E., Mathews, D.,(1986), The psysiological basis of physical activities

Fulton J., Biofizica medicală. București, Ed. Tehnică,

Gagea, A.,(1994), Biomecanica în sport, Editura Editis, București

Gagea, A.,(1999), Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura Fundației „România de mâine”, București

Gagea, A.,(2000), Statistică computerizată în educație fizică și sport, Editura Universitatea Ecologică, București

Georgescu, M.,(1982), Interrelații între capacitatea de efort aerobă și capacitatea anaerobă la sportivii de performanta din atletism, handbal și fotbal, Culegere de comunicări științifice

Ghermănescu, K.I. și colab.,(1983), Teoria și metodica handbalului, Editura Didactică și Pedagogică, București

Ghițescu, I.G., Moanță, A.D.,(2005), Baschet. Fundamente teoretice și metodice, ANEFS, București

Ghițescu I, Moanță A,(2008), Bazele jocului de baschet, Editura Matrixrom, București

Gogâltan, V.,(1993), Instruirea copiilor și juniorilor, Editura Stadion, București

Gootman, F.I.,(1978), Social security hearings and apageals

Green, H.J.,(1986), Muscle power, Edit. Human Kinetics, Toronto

Green, H.J.,(1987), Neuromuscular aspect of fatigue, Canadian Journal of Sport Science, nr. 12, Toronto

Grigore, V.,(2001), Gimnastică artistică – bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Editura Semne, București

Grigore, V.,(1998), Gimnastica de performanță – noțiuni introductive, Editura Inedit, București

Grigore, V.,(1998), Motivația practicării activității de performanță în gimnastica artistică sportivă, Editura ANEFS

Grigorescu, R. (coord.),(2012), Statistică – curs aplicativ, Editura Independența Economică, Pitești, reeditare

Groza, P.,(1991), Fiziologie, Editura Medicală, București

Gueniffey, P.,(1998), Fighes tehniques de handbal, Editions Vigot

Guillaume, J.L.,(1994), De l’evaluation a la notation, In Revue EPS, nr. 250

Habermas, J.,(1983), „Cunoaștere și comunicare”, Editura Politică, Colecția Idei contemporane

Han, E.,(1996), Antrenamentul sportiv la copii, Centrul de Cercetări pentru Probleme de Sport, MTS, București

Harre, D.,(1973), Teoria antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București

Harre, D., Hauptmann, M.,(1987), Viteza și antrenamentul de viteză, În Sportul de Performanță, nr. 270

Hanțiu, I.,(2012), Teoria și metodica educației fizice și sportului (Note de curs), Oradea

Hirtz, P, Volkener,(1987), H.J., Testul de motricitate sportivă în diagnosticarea calităților de coordonare, În Sportul de Performanță nr. 270

Holdevici, I.,(1993), Psihologia succesului, Editura Ceres, București

Hannor.,(1996), Bazele antrenamentului sportiv, București

Hopkins, W.G.,(1991), Quantificatio of training in competitive sports, Sports Med.,Nr.12

Iakovlevna, I.,(1986), Planificarea pregătirii în handbal. Bazele științifice ale antrenamentului, vol. XII, CCPS, București

Ifrim, M.,(1986), Antropologie motrică, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Jalak R., Viru A.,(1983), Attivité adrenocorticale in un esercizio fisico ripetuto piu voltre quaotidinamente, (in ruso), Fiziol. Chel.

Jürgen,W.,(2010), Optimales Training. Leistungsphysiologische Trainingslehre unter besonderer Berücksichtigung des Kinder- und Jugendtrainings, Spitta-Verlag, Balingen

Karvonen J., (1985), Heart rate and exercise intensity during sports activities, Sports. Med.

Loshouarn P.,(1982), La preparation finale avant une competition importante, Jurnal Natation

Macovei S.,(1997), Model experimental în GRS, Referat de doctorat, București

Macovei, S., Macovei, B.,(2010), Portarul de pe bancă, www.eurohandball.com, www.frh.ro, București

Marinescu, Gh.,(2003), Natație. Efort și antrenament, Editura Bren, București

Marinescu, Gh.,(1997), Studiu experimental privind posibilitățile și particularitățile aplicării eforturilor mari și foarte mari în pregătirea copiilor la înot, pentru realizarea modelului corespunzător nivelului III, II, Teză de doctorat, București, ANEFS,

Marino, C.,(1985-1986), Antrenamentul în cadrul jocurilor sportive, Revista Scuala dello Sport, Roma, Nr.3-5

Manno R.,(1996), Bazele teoriei antrenamentului sportiv. Sportul de performanță nr. 371-374

Mano R.,(1982), Capacité motorie e mezzi dell` allenamento, in "Sds. Rivesta di cultura sportiva"

Matveev, N., Novicov, A.D. și colab.,(1980), Teoria și metodica educației fizice, Editura Stadion, București

Miftode, V.,(1982), Introducere în metodologia investigației sociologice, Editura Junimea

Mikkelsen, F., Olsen, M.,(1980), Studiul fiziologic al handbalistului. Bazele științifice ale antrenamentului, CCPS, vol.6

Mitra, Gh., Mogoș, Al.,(1980), Dezvoltarea calităților motrice, Editura Sport-Turism, București

Moanță, A.D.,(2000), Pregătirea fizică în jocul de baschet, PRO-Editura, București

Negulescu, I.,(2008), Relația dintre raționalizarea mijloacelor de antrenament și individualizarea pregătirii în jocurile sportive, Editura BREN, București

Neumann, G.,(1994), Adaptarea în antrenamentul de rezistență, "Scuola dello sport" Roma

Nicu, A.,(1993), Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, București

Niculescu, M.,(2000), Personalitatea sportivului de performanță, Editura Didactică și Pedagogică, București

Niculescu, M.,(2001), Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, București

Niculescu, M.,(2003), Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura Bren, București

Niculescu, M.,(1999), Elemente de psihologia sportului de performanță și mare performanță, Editura Didactică și Pedagogică, București

Norman, M.,(1940), Studies of abnormal behavior in the rat. II. A comparison of some convulsion-producing situations, Editura Johns Hopkins Press, Baltimore

Ozolin, N.G.,(1982), Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București

Pascual, X.,(2004), El lanzamiento de primera línea: claves para el portero, Revista Área de Balonmano, nș31, Comunicación técnica nș233

Pascual, X.,(2006), El entrenamiento del portero: una propuesta metodológica basada en el tiempo, Revista Área de Balonmano, nș38, Comunicación técnica nș252

Pascual, X., Y Peña, R.,(2006), El portero de balonmano: una aplicación práctica de entrenamiento perceptivo-decisional ante lanzamientos de primera línea

Pivornik J.M., Hickson J.F., Wolinski I.,(1989), Urinary 3 metilhysstidine excreation increases with repeteade weight training exercise, Med. Sci Sports Exerc.

Platonov, V.N.,(1994), Principiile pregătirii pe termen lung, "Scuola dello sport", Roma, XIII

Platonov, V.N.,(1998), Teoria antrenamentului, Kiev

Popescu, C.,(1969), Handbal. Jocul portarului, Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, București

Predescu, T., Moanță, A.,(2001), Baschetul în școală. Instruire – învățare, Editura Semne, București

Predescu, T., Ghițescu, G.,(2001), Baschet-pregătirea echipelor de performanță, Editura Semne, București

Predescu, T., Moanță, A,(1999), Modelul statistic de maximă performanță în baschet. Sesiunea anuală de referate și comunicări științifice a A.N.E.F.S., volumul sesiunii

Predescu, T., Popescu, F., Moanță, A., Ghițescu, I., Preda, C.,(2000), Investigarea potențialului somatic și motric specific junioarelor baschetbaliste. Sesiunea anuală de referate și comunicări științifice a A.N.E.F.S.

RĂCHITĂ, C.,(2011), Manual pentru lecția de educație fizică și sport a studenților în medicină. Curs teoretic și practico-metodic de jocuri sportive (baschet, handbal, volei, tenis, fotbal), Editura Printech, București, pag.36

RĂCHITĂ, C.,(2013), Baschet – Îndrumar practico-metodic pentru studenții în medicină, Editura Printech

Raymond, C.,(1968), Athlétisme: les courses de haies, Education physique et sport

Richard et al.,(2009), Measuring Organizational Performance: Towards Methodological Best Practice. Journal of Management

Săvoiu, G., Grigorescu, R. (coord.),(2005), Cercetări și modelări în marketing, București, Editura Cartea Universitară

Stoica, M.,(2000), Capacitățile motrice în atletism, Editura Printech, București

Șiclovan, I.,(1977), Teoria antrenamentului sportiv, Editura Sport Turism, București

Șerbănoiu, S.,(2001), Corelația dintre capacitatea de efort și coordonarea motrică în sportul de performanță, Teză de doctorat, București, ANEFS

Șerbănoiu, S.,(2002), Capacitățile coordinative în sportul de performanță, Editura Afir, București

Teodorescu, L.,(1984), Orientări și tendințe în teoria și metodologia antrenamentului modern în jocurile sportive, Revista EFS. nr.4, București

Teodorescu, L.,(1975), Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive, Editura Sport-Turism, București

Teodorescu-Mate, S.,(2001), Programare-planificare în antrenamentul sportiv, Editura Semne, București

Teodorescu, S.,(2000), Volei: efort competițional – planificare, Editura Printech, București

Teodorescu-Mate, S.,(2007), Antrenament și competiție, Editura Moroșan, București

Tesch, P., Larson, L.,(1982), Muscle hypertrophy and hyperplazie, European journal of Apaglied Psysiology

Thys, H.,(1975), Effets de l’amplitude du movement sur le role joue par l’elasticite musculaire dans l’exercise, in Revue Education Physique, Paris

Țarcă, M., (1998), Tratat de statistică aplicată, Editura Didactică și pedagogică, București

Țifrea, C.,(2009), Jogging, sănătate, rezistență, frumusețe, Editura Didactică și Pedagogică, București

Tocitu D., Talaban D.,(1998), Adaptări biochimice generate de compensare, supracompensare și super-supracompensare, Știința sportului, nr.6

Trașcă, L.,(2009), Metode și tehnici de cercetare în psihologie, București

Tschiene P.,(1977), Einige neue Aspekte zur Periodisierung des Hochleistungstrainings im"Leistungssport", nr.5

Tudor, V.,(1999), Capacitățile condiționale, coordinative și intermediare – componente ale capacității motrice, Editura RAI, București

Tudor, V.,(2001), Evaluarea în educație fizică școlară, Editura Printech, București

Tudor, V.,(2008), Măsurare și evaluare în cultură fizică și sport, Editura Moroșan, București

Weineck, J.,(1992), Biologie du sport, Editura Vigot, Paris

Weineck, J., (2010), Optimales Training. Leistungsphysiologische Trainingslehre unter besonderer Berücksichtigung des Kinder und Jugendtrainings. Spitta-Verlag, Balingen

Viru A., Seli N.,(1992), Metilhystidine excreation in training for iproved power and strenght, Sport Med. Training Rehab, nr.3

Viru A.,(1992), Alcuni aspetti attuali della teoria dell allenamento, Sds-Rivista di cultura sportiva, XII

Viru A.,(1984), The mechanism of training effects: a hypotesis Int. J. Sports Med

https://ro.scribd.com/doc/171891141/Teoria-Antrenamentului-Sportiv-TAS-3-1

http://ro.scribd.com/doc/292236679/Metode-avansate-in-stiintele-socio-umane-pdf

http://www.creeaza.com/familie/sport/LUCRARE-DE-SPECIALITATE-PREGAT946.php

https://ghisancameliass.wordpress.com/

http://www.qreferat.com/referate/medicina/ELEMENTE-TEHNICOTACTICE-DE-BAZ751.php

http://psihologietm.ro/download/membrii/Help/meff.htm

http://www.frh.ro/frh/pdf/istoria_jocului/Geneza%201921-1945.pdf

ANEXE

Anexa nr. 1

Anexa nr. 2

Datele privind numele și prenumele subiecților ce compun lotul experimental

Anexa nr. 3

Anexa nr. 4

Datele specifice modelului tehnico-tactic pentru pregătire tehnică specifică

testarea inițială și finală preliminară

Anexa nr. 5

http://www.frh.ro/img_stiri/files/Program%20curs%20Pitesti.pdf

Anexa nr. 6

Anexa nr. 7

Anexa nr. 8

Anexa nr. 9

Anexa nr. 10

Anexa nr. 11

Anexa nr. 12